UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

Învăţământ la distanţă

DOCTRINE ŞI PARTIDE POLITICE ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

(DOCTRINE ŞI PARTIDE POLITICE ÎN SECOLELE XIX-XX.

TEME INTRODUCTIVE. LIBERALISMUL)

Autor: Lect.univ.dr. Ovidiu-Ştefan BURUIANĂ Titular: Conf.univ.dr. Lucian LEUŞTEAN

ANUL III SEMESTRUL I

2012-2013

2

Introducere

1. Domeniul de referinţă al disciplinei. Ce înseamnă a discuta despre Doctrine şi

partide politice în secolele XIX-XX . Sursele domeniului. Bibliografia.

2. Obiective disciplinei în raport cu aspectul didactic al cursului.

1. Ce este o doctrină politică ? Cum se identifică ea în viaţa politică a societăţilor ?

Cum evoluează doctrinele în timp şi ce formă iau doctrinele occidentale când se

manifestă în spaţiul românesc ? Pot ideile produce efecte fără a fi instrumentalizate de o

structură politică interesată şi care se autodesemnează ca atare ? Ce este un partid politic?

Putem discuta în mod legitim despre doctrine şi partide politice în secolele XIX-XX fără

a face o istorie a lumii moderne însăşi ?

Sunt întrebări fundamentale, care pot continua, care structurează domeniul numit

istorie politică, ca reflectare conştientă şi profesionistă asupra faptelor produse într-un

orizont de timp într-un spaţiu definit drept public / „al cetăţii” (şi cetăţenilor), dar care

adeseori se reduce la actorii politici care sunt partidele. Este un spaţiu al confuziilor

pentru istorici, care adeseori nu separă doctrinele de ideologii sau nu reuşesc să distingă

în scopul cunoaşterii şi înţelegerii istorice între diferitele forme de fiinţare a actorilor

politici. Perspectiva asupra istoriei politice a rămas adeseori la redarea în manieră

pozitivistă a faptelor istorice, cu o succesiune de măsuri de ordin legislativ sau de

personalităţi care se succed „logic” într-o anumită perioadă de timp. Nu discut despre

motivele unui asemenea demers (pot menţiona, pentru spaţiul românesc, doar realitatea

interpretării marxiste asupra trecutului, care a obligat adesea istoricii profesionişti să

evadeze în domeniul faptelor care puteau fi restituite fără a le încărca de înţelesuri

partizane). Noua istorie politică, dezvoltată în spaţiul occidental în anii ’80, a revalorizat

preocuparea istoricilor pentru faptele politice din perspectiva novatoare a istoriei

culturale, a orientărilor către sociologia partidului politic etc. Şi istoria ideilor a cunoscut

reevaluări; ea nu mai este preocupată de a prezenta în sine un corp ideatic, cu valenţe

doctrinare (ideologice) în condiţiile asumării publice a ideilor de către o formaţiune

politică şi / sau socială, ci abordarea genealogică a ideilor (cu redarea rădăcinilor

3

filosofice care par, la prima vedere, incongruente cu o realitate politică dată, dar în fapt

indisolubil legate de faptele sociale deşi mecanismele sunt adesea pervertite) este dublată

de analiza purtătorilor şi receptorilor, a modului în care sunt relecturate valorile, trecute

prin grila proprie de gândire a omului politic sau a cetăţeanului. A fi conservator, liberal

sau socialist (dacă ar fi să ne referim la cele trei mari ideologii, considerate şi

tradiţionale) înseamnă, înainte de a adera la nişte politici propriu-zise, să împărtăşeşti un

anumit discurs public, o anumită concepţie despre societatea trecută, prezentă şi viitoare

(despre istorie, prin urmare !) despre natura omului. Doctrinele şi partidele politice ţin,

prin urmare, de maniera în care individul modern îşi negociază raporturile cu semenii săi

în cadrul societăţii politice. Relaţia dintre modernitate şi constituirea unor instrumente ale

politicului, precum partidele şi doctrinele politice, este una esenţială pentru înţelegerea

societăţilor „moderne” (în sensul participării cetăţenilor la decizia politică, a „miturilor

politice” etc.). În condiţiile noii reprezentativităţi politice, structurate în jurul suveranităţii

populare, partidele constituie interfaţa necesară între cetăţeni şi stat, în sensul constituirii

politicilor şi deciziilor publice legitime (în sensul acceptării lor de către o majoritate ca

fiind cele mai raţionale pentru o situaţie dată).

2. Din această perspectivă epistemologică, este necesară studierea diverselor doctrine

şi partide politice care au şi-au pus amprenta asupra transformărilor sociale acceptate de

istorici ca fiind „drumul spre modernitate”. Acest curs îşi propune o incursiune în modul

în care s-au constituit doctrinele şi structurile politice, deoarece ele au o genealogie

proprie, în strânsă legătură cu modernitatea, de care sunt legate şi pe care o determină în

mare măsură, prin formele sale. Nu voi face un repertoriu al orientărilor politice din

ultimele secole, ci mai mult voi pune în discuţie conceptul de partid, mitul separaţiei

spaţiului politic între o stângă şi o dreaptă. Corpul principal al acestui curs este constituit

de o prezentare succintă a liberalismului european şi, finalmente, a modului în care s-a

manifestat liberalismul în România, între cele două războaie mondiale.

a. Doctrine şi partide politice în lumea modernă, ca obiect de studiu al

ştiinţelor sociale. Definiţii şi delimitări, în care voi face o analiză asupra

partidul politic ca element fundamental al lumii moderne, cu preocuparea

pentru geneza structurilor partizane permanente şi pentru a arăta tipologia

partidului politic; de asemenea, care sunt rolurile partidelor politice,

4

precum şi identitatea doctrinară a unei asemenea structuri, mai ales despre

modalitatea în care oamenii îşi definesc apartenenţa la anumite valori.

b. Stânga şi dreapta. Viabilitatea unei dihotomii. Un demers în mare

măsură estetic, în sensul că nu are o finalitate istorică explicită, ci oferă o

analiză asupra separaţiei din spaţiul public în jurul unor concepte a căror

relevanţă este relativă din punct de vedere cronologic şi temporar.

c. Liberalismul european în secolul al XX-lea. Partide şi structuri

liberale. Respectiva prelegere reprezintă baza acestui curs, în sensul că

lumea modernă este, în mare măsură, constituită pornind de la valorile

liberale privind individul, libertatea, contractul civil-constituţional etc., a

analiza impunerea liberalismului în spaţiul Europei, dincolo de dificultatea

definirii curentului liberal, este o întreprindere necesară pentru istoric în

dorinţa înţelegerii. Evident, este vorba de o sinteză asupra fenomenului

liberal, subiect despre care s-a scris enorm în spaţiul occidental (mai cu

seamă asupra ideilor liberale şi mai puţin asupra structurilor politice

autodesemnate astfel).

d. Liberalismul românesc între cele două războaie mondiale constituie un

studiu de caz a reflecţiei din cursul precedent, în pofida autonomiei sale

evidente. Discuţia se va concentra asupra principalului partid al

modernităţii româneşti, cel care, prin acţiunea sa politică (revendicare

abuzivă sau nu a doctrinei liberale), a reuşit să transforme o societate

periferică, orientală, într-una care se apropia de Occident prin instituţii,

viaţă politică, cultură civică.

Observaţii. Demersul conţine limitări evidente, din motivele vastităţii domeniului

istoriografic al doctrinelor şi partidelor politice; o radiografiere a tuturor doctrinelor şi

partidelor politice este imposibilă într-un singur curs; abordarea liberalismului, a

doctrinelor şi structurilor sale partizane, ţine tocmai de rolul integrator, sub raportul

modernităţii, pe care l-au deţinut liberalii în raport cu societăţile europene. Liberalii nu

dezvoltă modelul politic majoritar în lumea modernă. Mai curând, sub raportul structurii

de partid, liberalii au fost restanţieri din punctul de vedere al viabilităţii; situaţie

explicabilă prin însuşi fondul liberal, care presupune discuţia critică permanentă asupra

5

bazelor sistemului şi garanţiilor libertăţii individuale, ceea ce determină rareori un

consens minimal asupra valorilor, dar care explică şi declinul liberalilor în condiţiile

evoluţiei spre democraţia larg participativă a societăţilor europene, proces facilitat de

liberali.

A !

Acest curs nu este unul de istorie modernă şi contemporană, aşa cum pot fi

gândite acestea în manieră clasică, pozitivistă; el se sprijină, de altfel, pentru

înţelegere, pe cunoştinţele / şi cunoaşterea pe care studenţii le-au dobândit la cursul

de Istorie modernă a românilor şi universală, respectiv la cursul de Istorie

contemporană a românilor şi universală. El preia, sau consideră ştiute, o serie de

informaţii de natură factuală şi conceptuală, oferind o viziune sintetică asupra

modernităţii politice, o cunoaştere mai curând a unui fenomen decât a unor

evenimente disparate.

Maniera de prezentare are o finalitate didactică, cu atât mai mult cu cât demersul se

găseşte la întrepătrunderea dintre istorie şi politologie / ştiinţele politice. Fiecare

prelegere urmăreşte, nu însă mecanic, câteva elemente: a. modul în care se constituie

istoriografic subiectul, fie că este vorba de doctrine sau partide politice; b. inventarierea

teoriilor cele mai interesante în raport cu subiectul în discuţie; c. reprezentanţi; d.

concluzii asupra subiectului, care să concentreze informaţia.

Sursele acestui curs sunt diverse, lucrările de reflecţie asupra domeniului fiind

completate de operele istorice propriu zise sau teorie a istoriei (vezi Bibliografia sumară

de la finalul acestui text). Selecţia a avut mai curând în vedere pe de o parte relevanţa

lucrărilor pentru domeniul în discuţie (unele sinteze menţionate), pe de altă parte,

accesibilitatea acestor lucrări.

Bibliografie selectivă:

* Dicţionarul marilor gânditori politici ai secolului XX (coordonatori Robert Benewick,

Philip Green), Bucureşti, 2002.

6

* Enciclopedia Blackwell a gândirii politice (David Miller coordonator), Bucureşti,

2000.

* Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie comentată (Adrian-Paul Iliescu,

Emanuel-Mihail Socaciu coordonatori), Iaşi, 1999.

Aron, Raymond, Spectatorul angajat, Bucureşti, 1999.

Idem, Democraţie şi totalitarism, Bucureşti, 2001.

Bréchon, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi,

Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2004.

Châtelet, François, Pisier, Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,

1994.

Ciupercă, I., Totalitarismul – fenomen al secolului XX, partea I, Iaşi, 1997.

Eatwell, Roger, Anthony Wright (eds.), Contemporary Political Ideologies, Pinter,

London, 1999.

Freeden, Michael, Ideology. A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2003.

Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, 1992.

Gaus, Gerald F., Political Concepts and Political Theories, Boulder Westview Press,

2000.

Millon-Delsol, Chantal, Ideile politice ale secolului XX, Iaşi, 2002.

Mungiu-Pippidi, Alina (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi

româneşti, Iaşi, 1998.

Nolte, Ernst, Războiul civil european. 1917-1939, Bucureşti, 2006.

Pisier, Evelyne (coord.), Istoria ideilor politice, Timişoara, 2000.

Roussellier, Nicolas, Europa liberalilor, Iaşi, 2001.

Sabine, George H., A History of Political Theory, Holt Rinehart and Winston, New-York,

1961.

Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, 1999.

Touchard, Jean, Histoire des idées politiques, vol. 2 / Du XVIIIe siécle à nos jours, 8e

édition, Presses Universitaires de France, 1981.

Trousson, Raymond, Istoria gândirii libere. De la origini până la 1789, Iaşi, 1997.

Vattimo, Gianni, Sfârşitul modernităţii, Constanţa, 1993.

Ware, Alan, Political Parties and Party Systems, Oxford University Press, 1996.

7

I. DOCTRINE ŞI PARTIDE POLITICE ÎN LUMEA MODERNĂ, CA

OBIECT DE STUDIU AL STIINTELOR SOCIALE. Definiţii şi delimitări

1. Partidul politic – element fundamental al lumii moderne. Definiri. Geneză

şi tipologii. Roluri. Importanţa studierii partidului politic pentru spaţiul

românesc. Problema abordării ideilor politice.

2. Partide şi ideologii în Europa de Est. O perspectivă.

I.

În momentul în care abordează trecutul politic, istoricii au tendinţa să considere

partidul ca o stare de fapt; el există şi poate fi descris ca o realitate autonomă, istoricul

neîncercând să realizeze delimitări cu alte structuri ale zonei politice (precum asociaţiile

sau grupurile de interese), să înţeleagă vocile multiple care vorbesc în interiorul unei

formaţiuni sau să releve formele identităţii unui partid; în al doilea rând, şi acest aspect

poate fi surprins la istoricii din centrul şi estul Europei, partidul politic ca şi concept

occidental, cu formele sale ideologice şi doctrinare, este extrapolat unui spaţiu diferit prin

istorie sau tradiţie, dar mai ales ca formare a sferei publice. O echivalenţă artificială este

astfel stabilită, discutându-se despre structuri identice ca formă şi diferite ca evoluţie şi

destin. Dar a realiza geografii electorale şi politice transnaţionale este discutabil din punct

de vedere metodologic; explicabilă politic, prin nevoia de simplificare, ea nu face, o dată

asumată, decât să introducă anumite confuzii la nivelul realităţilor descrise. A vorbi

despre fascism sau despre liberalism în România modernă ca reflecţie a unor doctrine /

ideologii şi partide unitare este un demers de cercetare inadecvat.

Dificultatea abordării la noi a acestor realităţi ţine de relativa impermeabilitate a

istoricului la teorii venind din spaţiul celorlalte ştiinţe sociale; în pofida mult clamatei

interdisciplinarităţi, istoricii au fost „surzi” la înnoirile de metodă, retrăgându-se în

spaţiul pozitivismului, cel care le asigurase supravieţuirea profesională în anii

marxismului dogmatic.

Prin urmare, pentru a discuta despre doctrine şi partidele politice în spaţiul

Europei ca formă de a înţelege modernitatea politică şi devenirea societăţilor (cu studii de

8

caz pe formele politice româneşti), avem nevoie de un excurs teoretic care să ne

familiarizeze cu ceea ce este desemnat, în general, prin partid politic. Dezbaterea este

foarte amplă în Occident şi ea a fost preluată de politologii români după 1989, ca formă

de racordare la dezbaterea ştiinţifică apuseană, dar şi ca manieră de a prescrie structurarea

formaţiunilor partizane în spaţiul românesc, după desfiinţarea monopolului politic al

partidului comunist.

1. Definirea partidului politic. O discuţie. Omul politic britanic Benjamin

Disraeli considera că „partidul este o părere organizată”; Charles Tschopp afirma, pe

aceeaşi direcţie, că „un partid este totalitatea acelora care au senzaţia că împărtăşesc

aceleaşi opinii”; Jean Paul Sartre muta accentul de la aspectul socializant („cei care

împărtăşesc…”) pe dimensiunea pragmatică; partidul era, după el, „un simplu

mijlocitor”, care exista doar cu un singur scop: puterea.

Sintagmele de mai sus sunt însă minimaliste asupra realităţii partidului politic, ele

încercând să explice partidul politic printr-o singură trăsătură a lui, a aderenţei sau a

scopului pe care îl urmăresc membrii lui (şi care constituie un element al criticii

partidelor politice, întrucât mijloacele atingerii sau păstrării puterii sunt înfăţişate ca fiind

reprobabile, legate de demagogie, populism, politicianism). Dar, dincolo de tendinţa de a

le denigra sau aprecia, partidele politice sunt considerate, în mod cvasiunanim, drept

structuri esenţiale pentru democraţia modernă. Mulţi istorici sau politologi afirmă chiar

că o democraţie modernă nu este posibilă decât sub forma de democraţie partinică

(democraţie legată de reprezentarea intereselor populare prin intermediul structurilor de

tip partid); în ştiinţele politice, studiul partidului politic este un element structurant al

domeniului. În ansamblul ştiinţelor sociale, analiza societăţilor politice face trimitere

necesară la partidel. Funcţia care le este cel mai adesea acordată este cea de mediere

indispensabilă între cetăţeni (popor) şi organele constituţionale (stat), alături de asociaţii,

iniţiative civile, mass-media. Ele presupun, pentru atingerea acestui obiectiv de interfaţă

între societate şi stat, care le plasează în centrul mecanismelor de reprezentare, câteva

roluri majore, prezentate mai jos nu într-o ordine a importanţei, evident:

a). participarea. partidele reprezintă o punte de legătură între cetăţeni şi sistemul

politic, facilitează participarea politică a unor indivizi sau grupări estimate a avea succes.

Ele pun la dispoziţia cetăţenilor un set de idei şi simboluri, consolidând adeziunea la

9

valorile democratice / „integrare simbolică”: cetăţenii se simt implicaţi în luare deciziei.

Din această perspectivă, partidele legitimează un sistemul politic, contribuind totodată la

ancorarea politicului (a participării) în conştiinţa cetăţenilor şi a grupurilor sociale.

Formaţiunile partizane devin astfel instrumente indispensabile pentru consolidarea sau

perpetuarea însăşi a sistemului democratic.

b). articularea intereselor specifice în politica lor generală. Partidele

formulează aşteptările opiniei publice şi revendicările grupurilor sociale în cadrul

sistemului politic (pe care le integrează în program).

c). recrutarea de personal politic. Prin alegerea celor care reprezintă partidele

în alegeri, ele oferă alegătorilor perspectiva şi posibilitatea selectării elitelor politice.

d). gestionarea guvernării. O dată ieşite învingătoare din alegeri, partidele

asigură coerenţa actului public administrativ.

Dar, chiar restrânse la această perspectivă ideală, partidele rămân dificil de definit,

plecând tocmai de la pluralitatea formelor pe care le îmbracă acest concept. Definiţiile

partidului politic sunt cel mai adesea restrânse, pentru a surprinde esenţa asocierii

politice. Astfel partidul este reprezentat ca o grupare de cetăţeni care împărtăşesc aceleaşi

idei şi care şi-au propus să-şi impună viziunile politice comune. O altă definiţie, mai

largă, vorbeşte despre partide ca despre asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei

comune, care contribuie cu propuneri programatice în vederea soluţionării unor probleme

de ordin politic şi care nominalizează candidaţi în vederea ocupării unor locuri în

parlament şi guvern, pentru ca în urma unor rezultate favorabile obţinute în cadrul

alegerilor să îşi poate transpună programul în realitate. Sociologul german Max Weber a

surprins şi altceva decât caracterul asociativ şi relaţional al unui partid, într-o definiţie

extrem de uzitată: prin partide politice, el circumscria asociaţii care se bazează pe un

angajament (formal) liber, având scopul de a procura şefilor lor puterea în sânul unei

grupări şi militanţilor lor activi şanse (ideale sau materiale) de a urma anumite scopuri

obiective, de a obţine avantaje materiale sau de a le realiza pe ambele (din Economie et

sociéte, vol. I, p. 371-376).

Partid (etimologic din latinul pars, care înseamnă parte, direcţie) înseamnă astfel,

la modul general, o asociere de persoane care împărtăşesc opinii şi perspective politice,

sociale şi economice asemănătoare şi care doresc să dobândească influenţă în sfera

statului. Termenul în sine are conotaţii militare, primele utilizări ale termenului modern

10

fiind legate de partida protestantă şi de cea catolică în timpul războaielor religioase;

aderentul la un partid este semnificat de altfel ca un militant, termen care derivă din miles

(soldat în latină). Noţiunea de partid evocă astfel luptele între grupuri în jurul unor mize

considerate centrale într-o societate. Conotaţia conflictuală a termenului trimite la natura

partidelor politice, care sunt, în acelaşi timp, locul de expresie a conflictelor centrale

dintr-o societate şi locul reglării lor într-o manieră neviolentă.

Despre partide ca formaţiuni mai mult puţin conturate putem discuta încă de pe

vremea antichităţii şi, ulterior, a mişcărilor politice şi religioase din secolele XVI-XVII.

Dezvoltarea partidelor moderne ca structuri stabile şi bine organizate s-a petrecut însă în

secolele XVIII-XIX, sub influenţa exemplelor politice din Anglia, unde formaţiunile tory

şi whig s-au distins ca structuri destul de stabile, cu luări de poziţie decise şi alternând la

putere; ulterior, revoluţia franceză, revoluţiile din Europa a avut un mare rol în

delimitarea clară a opţiunilor din societate şi în lărgirea participării. Creşterea implicării

cetăţenilor în treburile Cetăţii este o condiţie de altfel a apariţiei partidelor.

Obiectivul unui partid sau asocieri de partide este de a obţine majoritatea parlamentară,

câştigând astfel puterea de a influenţa sfera politicului; alternanţa la putere a partidelor

este însă una din premisele fundamentale ale vieţii constituţionale moderne / desemnate

prin sistemul parlamentar. Un partid care revendică pentru sine reprezentarea întregului

popor, în orice moment al lui, înlăturând pluralitatea ideilor, trimite la totalitarism, la

anularea sistemului de partide şi a politicii, în fapt. Deşi au un rol definitoriu pentru viaţa

constituţională, în majoritatea statelor partidele nu sunt încadrate în pactul fundamental,

parlamentarii fiind consideraţi, constituţional, ca reprezentanţi ai poporului şi nu ai unui

partid anume, ceea ce generează tensiuni între forţa partidului de a impune o linie politică

şi rolul alesului ca susţinând interese specifice locale.

Din perspectiva cercetării, nu are importanţă dacă o organizaţie s-a autointitulat

„partid”. Nici conţinutul ideologic sau programul nu decide dacă o organizaţie poate fi

partid sau nu.

Politologul american Samuel P. Huntington (Ordinea politică a societăţilor în

schimbare) stabileşte patru criterii pentru a desemna partidului politic:

a. organizaţie durabilă, care supravieţuieşte fondatorilor; un partid nu este doar

un grup de fideli ai unui lider charismatic; o asociaţie reprezintă un partid atunci când

creează o tradiţie.

11

b. organizaţie completă, de la scară locală la cea naţională.

c. obiectivul organizaţiei trebuie să fie cucerirea puterii politice la nivel

central şi local; nu orice conflict din societate este exprimat şi reglat de către partide

politice, ci numai cele care ţin de exerciţiul puterii.

d. mijlocul de câştigare a puterii trebuie să fie căutarea sprijinului popular;

ceea ce justifică existenţa partidului ca mediator, interfaţă între sistemul politic şi corpul

social.

2. Tipologiile de partide sunt importante pentru cercetarea istorico-politologică a

fenomenului politic; ele au un grad de relativitate, preocuparea pentru ele fiind mai

curând de ordin didactic:

a). o primă tipologie ţine de condiţia apariţiei, ca partide parlamentare (partidele

liberale sau conservatoare, apărute prin diviziunea perspectivelor dintr-o adunare a

notabilităţilor, cu rol legislativ) şi cele apărute în afara parlamentului (cazul partidelor

socialiste, dar şi a celor fasciste).

b). după gradul de organizare, întâlnim partide de cadre (specific partidelor

apărute într-o epocă a asocierii voluntare, dar în sistemul cenzitar / sunt partide de

alegători; cazul partidelor liberale) sau de masă (cu un aparat partinic bine organizat, cu

un număr mare de membri; ele trăiesc prin cotizaţiile membrilor; cazul partidelor

muncitoreşti, a celor agrariene).

c). în funcţie de adresabilitate / domeniul de implicare politică avem partide

populare (care apară interesele tuturor grupărilor sociale, încercând să integreze pe cât

mai mulţi) şi grupări politice de interese (confesională, regională, socială), care îşi

propune programatic să reprezinte interesele anumitor grupuri sociale; partidul de clasă

(partidele socialiste, comuniste, agrariene, confesionale) este o variantă a grupurilor de

interese. Dincolo de discurs, structura membrilor (mediile din care provin şi modul în

care se definesc) este esenţială pentru acest criteriu.

d). în funcţie de poziţia adoptată faţă de sistemul politic întâlnim partide

conforme sistemului şi partide anti sistem (cele care urmăresc înlăturarea sistemului

democratic, partinic; cazul partidelor fasciste, comuniste).

e). după rolul pe care îl au, la un moment dat, în cadrul sistemului politic:

partide de guvernământ şi partide de opoziţie.

12

3. Clasificarea Stein Rokkan. Cunoscutul comparatist norvegian propunea, în

anii ’60, o explicaţie genetică a partidelor politice (Stein Rokkan, Seymour-Martin Lipset

(ed.), Cleavages Structures, Party Systems and Voter Alignments: cross-national

perspective, New-York, Free Press, 1967). După el, formaţiunile politice materializau

conflictele centrale ale unei societăţi şi contribuiau la pacificarea lor progresivă;

construcţia statelor şi partidelor se articulase în raport cu patru clivaje fundamentale şi

având la bază două revoluţii, cea naţională şi cea industrială; analiza lui poate fi

urmărită pe două axe, funcţională şi teritorial-culturală.

a. Plecând de la revoluţia naţională, el găsea pe axa teritorial-culturală clivajul

centru-periferie; iar pe axa funcţională, clivaj stat-biserică

b. Pe palierul revoluţiei industriale, el plasa pe axa teritorial-culturală, clivajul

oraş-sat (sector primar / secundar); iar pe axa funcţională, cel dintre patron /

muncitor.

Aceste clivaje rezumau, după autorul norvegian, istoria crizelor sociale începând

cu secolul XVI. El deosebea partidele nu după organizarea lor internă, ci după tipul de

conflicte şi de clivaje pe care le reprezintă. Fiecare partid apare aşadar drept moştenitorul

unei lungi istorii. Rokkan a fost continuat de Daniel-Louis Seiler, care introduce în

analiza formaţiunilor conceptul de familii politice (de partide). Politologul francez găsea

opt familii potenţial existente, una nefiind concretizată în evoluţia istorică: partide

burgheze / muncitoreşti, centraliste / autonomiste, democrat-creştine / anticlericale,

şi partide agrariene (nefiind documentată clar prezenţa partidelor urbane).

4. Critica partidelor. Impopularitatea partidelor pleacă de la o anume

partidocraţie, dar şi de la neînţelegerea clară asupra rolului pe care îl joacă partidele.

Dezbaterile politice legitime între partide au fost şi sunt considerate, pentru o parte din

opinia publică, simple „scandaluri”. Distanţa dintre partide şi alegători, cu tendinţele

oligarhice ale partidelor, conform a ceea ce în 1911, Robert Michels definea drept „legea

de fier a oligarhiei” (supremaţia unor grupuri mici de persoane) este şi o problemă a

participării deficitare a cetăţenilor. De aici însă, criza de legitimare a partidelor şi

sistemului politic în societăţile imature din punct de vedere politic.

13

5. Ideologii, doctrine şi partide politice. Un partid este loc de creaţie ideologică.

El nu poate asigura triumful candidatului său în alegeri plecând doar de la competenţă,

sau alte criterii exterioare (eleganţă etc.); prin candidat, partidul trebuie să demonstreze

că propune politica cea mai adaptată unei situaţii date, unei realităţi a societăţii, pe termne

scurt, mediu şi lung. Un partid trebuie aşadar să încarneze o anumită imagine despre om

şi despre lume, în care indivizii, membri şi alegători, să se recunoască.

Conceptul de ideologie este greu definibil, aproape orice putând structura

realitatea unei ideologii (vezi David McLennan, Ideologia, Bucureşti, 1998). Creaţii

istorice şi sociale (se vorbeşte despre trei ideologii tradiţionale ale modernităţii,

liberalism, conservatorism şi socialism, restul structurilor ideologice fiind succedanee

istorice sau teoretice ale lor, de tipul radicalismului, fascismului, agrarianismului, social-

democraţiei, comunismului, ecologismului etc.), ideologiile politice sunt sisteme de sens

care permit să se acţioneze şi să se facă mobilizarea pentru acţiunea socială. Mobilizarea

ideologică nu este numai raţională, funcţie de valori, formaţiunile politice recurgând

adeseori la afectivitate în susţinerea diverselor cauze. Dilema dacă ideologiile sunt

epifenomene sau sunt indispensabile pentru acţiune, cu un rol structurant al partidului

politic, rămâne ca o discuţie pentru cei interesaţi de clasificarea pertinentă sau stabilă, pe

baza ideilor pe care le apără, a structurilor politice şi de construirea retrospectivă a

familiilor politice europene. În mod evident, fiecare formaţiune politică îşi construieşte

sau construieşte un anumit discurs despre trecut, prezent sau viitor ca formă de existenţă

structurată a ideilor pe care le reprezintă şi care-i justifică lupta. Forma scrisă a acestui

text fondator alcătuieşte doctrina.

Problema ideilor politice. Studierea doctrinelor politice (sau ideologiilor) ridică

problema ideilor politice, un domeniu autonom al cercetării istorice. Măsura în care

putem analiza ideile în mod autonom, în afara purtătorilor lor sau a implicaţiilor pe care

aceste idei le produc reprezintă o problemă esenţială a ştiinţelor sociale. Relaţia dintre

idei şi acţiune, rolul practic al ideilor este una dificil de precizat, limitele gândirii ca

formă de acţiune sau ca sursă a acţiunii fiind evidente, în pofida echivalenţei pe care

istoricii o stabilesc adesea între idei şi faptele istorice. Istoria politică a doctrinelor

politice pleacă de la convingerea asumării ideilor ca atare de către actanţi, deşi identitatea

dintre acţiune şi faptă ignoră cel mai adesea rolul justificativ al ideilor. Identitatea

14

inocentă dintre idei şi faptele istorice reflectă căutarea intelectuală a coerenţei faptelor,

greu de descoperit în realitate.

Se pleacă de la presupoziţia instrumentalizării politice cu efecte evidente a acestor

idei, impactul lor social fiind măsurabil. Trebuie însă să deosebim între ideea revendicată

ca sursă a acţiunii şi acţiunea ca atare. Rolul ideilor politice nu este doar de a amorsa

politici specifice, ci şi de a conferi identitate unui corp social. Formă de putere în

societate, discursul reprezintă totodată o sursă de coerenţă politică şi oferă mai curând

justificarea unor acţiuni. Ideile politice produc mai curând mobilizare şi nu în mod direct

fapte istorice.

Din perspectiva doctrinelor politice, discutarea doar a tezelor-idei induce o

perspectivă unitară în perceperea unui curent politic. În nevoia sintetizării şi a

sistematizării dinamicii dezbaterii, istoricii au privilegiat tratarea fenomenului doctrinei

ca un ansamblu coerent şi structurat care poate fi relativ bine delimitat. Unghiul

prestabilit al abordării permite însă, numai într-o anumită măsură, evidenţierea

diferenţelor de viziune din cadrul unui partid, soluţiile diferite pe care reprezentanţii

acestui curent le propun problemelor societăţii.

Abordarea unei doctrine trebuie astfel circumscrisă unor domenii diferite din

ştiinţele sociale: de la istoria ideilor politice la sociologia politică sau la istoria politică.

II. Partide şi ideologii în Europa de Est. O privire sintetică

Peisajul politic, realitatea partidelor ca atare, este condiţionat în centrul şi estul

Europei de câteva elemente de ordin istoric şi sociologic, care trebuie cel puţin amintite

atunci când se discută despre specificitatea structurilor politice în această parte a Europei:

a). Întârzierea economică majoră şi caracterul predominant agrar al economiilor

au creat o anumită specificitate a doctrinelor şi partidelor politice, în sensul pervertirii

unor concepte şi practici occidentale.

b). Natura elitelor din aceste ţări, cel mai adesea conservatoare, legate de o

tradiţie nobiliară agrariană şi marcate de o viziune populistă-patriarhală. În aceste

societăţi, rolul liderilor este marcant în cadrul structurilor politice; adeseori, formaţiunile

politice au un caracter personal, un lider fiind principiu de raliere, el grupând în jurul său

pe membrii societăţii; aceste formaţiuni îşi construiesc legitimitatea, conform lui Max

Weber, pe carisma şefului şi au impact doar atât timp cât liderul reuşeşte să mobilizeze

15

resursele societăţii. Obiceiurile autoritare, paternaliste şi condescenţa pe care o arată

elitele din aceste spaţii domină comportamentul politic şi fac dificilă democraţia.

c). Importanţa politică sau economică a constrângerilor externe, care

influenţează poziţionarea politică a guvernelor şi partidelor. Voinţa de recuperare a

întârzierii dezvoltării explică rolul central acordat statului în viaţa publică

d). Formarea tardivă a statelor naţionale (la care se adaugă realitatea plurietnică)

a făcut din problema naţionalismului una pregnantă în perioada modernă.

e). Absenţa tradiţiilor „democratice” puternice (pluralităţii opiniilor), chiar

limitate la spaţiul urban, cum este cazul unor societăţi occidentale a afectat practica

democraţiei şi realitatea partidelor în raport cu situaţia din Europa vestică: într-o societate

fără o cultură politică în sensul democraţiei, atomizate în condiţiile modernităţii, cu un

număr mare de partide, dar în care absentează o adevărată competiţie politică pentru

puterea politică, partidele nu s-au înrădăcinat, iar funcţionarea lor normală a fost

paralizată.

f). Clivajele lui Rokkan au o semnificaţie diferită în acest spaţiu: diferenţele între

sunt grupurile politice privesc mai ales clivajul urban / rural (fiind multe partide

agrariene, iar altele desemnate ca reprezentând categorii urbane, „burghezia”) şi raportul

centru / periferie (în sensul partidelor regionale sau etnice); clivajul proprietari /

muncitori este unul formal, în condiţiile slăbiciunii ambelor categorii sociale. Absenţa

unui proletariat important, consecinţă a unui grad de industrializare scăzut, s-a tradus prin

fragilitatea partidelor socialiste din regiune; de asemenea, clivajul stat / biserică nu este

operabil pe deplin în ţările ortodoxe, acolo unde nu există un activism ferm al clericilor,

dar şi în care secularizarea a fost o chestiune de stat modern.

Bibliografie sumară a cursului. Acest curs este legat de mai multe lucrări

importante pentru sistematizarea dezbaterii din spaţiul occidental: Jean-Michel De Waele

(ed.), Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti, 2002; Robert

Michels, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of

Modern Democracy, Free Press, New-York, 1966; Alan Ware, Political Parties and

Party Systems, Oxford University Press, 1996; George H. Sabine, A History of Political

Theory, Holt Rinehart and Winston, New-York, 1961; Pierre Bréchon, Partidele politice,

Cluj-Napoca, 2004; Evelyne Pisier (coord.), Istoria ideilor politice, Timişoara, 2000.

16

LECTURĂ SUPLIMENTARĂ

Părinţii fondatori ai domeniului partidului politic. Analiza partidului politic şi

problematica doctrinelor politice datorează mult, în spaţiul occidental, lui Moisei

Ostrogorski, Robert Michels, Max Weber sau Maurice Duverger:

Moisei OSTROGORSKI, gânditor rus, dar trăind în Occident (în Anglia şi

Statele Unite), este autorul lucrării Democraţia şi organizarea partidelor politice, apărută

în 1902, lucrare politologică şi normativă, întrucât subliniază legăturile între apariţia

partidelor şi dezvoltarea democraţiei în Anglia (mai ales); după autorul rus, extinderea

dreptului de vot a impus eforturi de mobilizare a alegătorilor, pe care partidele le vor

realiza într-o manieră raţională; s-au creat astfel maşinării electorale, cu profesionişti ai

politicului. El regreta efectele perverse provocate de partidele politice: maniheismul

dezbaterii politice, înrolarea partizană, înăsprirea artificială a conflictelor politice dintre

partide, şi solicita înlocuirea partidelor omnibuz (propun un program de acţiune pentru

toate chestiunile dezbaterii politice, simplificând realitatea maniheist şi rigid) cu

partidele ad-hoc, care caută să mobilizeze doar pentru o problemă specifică.

Roberto MICHELS: s-a inspirat din teoria elitelor susţinută de G. Mosca şi V.

Pareto; 1911, în Germania, publică o lucrare despre tendinţele oligarhice ale partidelor

politice (Political Parties, a Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern

Democracy); partidul nu este doar un organism pentru cucerirea puterii politice, ci o

micro-societate alternativă, cu multe asociaţii satelit, care furnizează servicii pentru

clienţii lor; dar făcute să fie instrumentele democraţiei competitive, partidele sunt

inevitabil sediul unei derive oligarhice. Pe măsură ce se profesionalizează, ele

funcţionează din ce în ce mai mult doar în folosul conducătorilor. Exigenţele competiţiei

democratice duc la centralizarea şi birocratizarea partidelor, care trebuie să fie capabile să

ia decizii rapide; dar baza partidului este deposedată de orice putere.

Max WEBER: nu a analizat în manieră directă, partidele politice, în Economie şi

Societate sau în Politica, o vocaţie şi o profesie (1919): insistenţa asupra profesionalizării

politice în perioada modernă: politica drept meserie (altădată, anumite notabilităţi

exercitau politica); partidele devin întreprinderi politice; partidele se dezvoltă pe trei

modele de legitimitate: legal-raţională (partidul tot mai organizat şi birocratizat, din

17

cauza exigenţelor competiţiei electorale); charismatică (pură devoţiune faţă de şef) sau

tradiţională (a avea încredere în cei mai prestigioşi şi în notabilităţi / parlamentari)

Maurice DUVERGER, 1951, Partidele politice: el renunţă la abordările liberale

ale partidelor (interesate de credinţele care îi unesc pe membrii), sau marxiste (interesele

de clasă / baza socială a formaţiunilor politice); accent pe organizarea partizană: partidele

se definesc mai puţin prin programul sau prin clasa aderenţilor lor, cât prin natura

organizării lor: un partid este o comunitatea de o structură specifică. De aici partide de

cadre (club de personalităţi influente, activ doar în perioadele electorale; el mobilizează

în special prin calitatea membrilor săi) sau partide de masă (se sprijină pe aderenţii lor,

atraşi în jurul unei ideologii şi al unui program, educaţi pentru a face din ei relee de

opinie; activitatea lor este permanentă); partidele comuniste şi fasciste sunt partide de

masă totalitare (toată viaţa aderentului este marcată prin apartenenţa sa).

Teme de control :

1. Analizaţi tipurile de partide politice, utilizând şi lectura suplimentară aflată la

sfârşitul cursului).

2. Care este rolul ideilor politice pentru o formaţiune politică ?

II. STÂNGA ŞI DREAPTA. VIABILITATEA UNEI DIHOTOMII

1. Genealogia unei împărţiri. Apariţia discuţiei despre stânga şi dreapta.

2. Valorile care îmbracă, din perspectivă teoretică, cele două concepte.

3. Dificultatea şi irelevanţa structurării spaţiului public, plecând de la structuri şi

concepte tip.

1.

Pe urmele lui Stein Rokkan, partidele politice se definesc plecând de la o serie de

clivaje fundamentale care caracterizează societatea modernă: cele două revoluţii,

naţională şi industrială, dădeau pe două axe, cultural-teritorială şi cea funcţională,

naştere la patru opoziţii sau fracturi esenţiale, centru-periferie, stat-biserică, respectiv

muncitori-patroni şi oraş-sat. Identitatea formaţiunilor politice şi a indivizilor care

18

participă la viaţa publică nu se construieşte numai obiectiv, prin raportare la fracturile din

societate, cu scopul anulării lor şi a restabilirii unităţii, ci adeseori subiectiv, în strânsă

legătură cu simbolurile şi prejudecăţile pe care le presupune o societate. Iar dintre

acestea, raportul stânga / dreapta are, încă, cel mai mare impact pentru spaţiul public.

Probabil m-aş fi oprit aici cu această discuţie, care face parte din capitolul introductiv,

dacă această opoziţie nu ar structura şi interpretarea istoriografică a fenomenului politic:

atât prin faptul că desemnează, plecând de la categoriile pe care indivizii în lumea

modernă le utilizează, în mod aprioric o realitate care trebuie cercetată, cât şi prin

inducerea noţiunilor de bine sau de rău.

Nu fac, în cele ce urmează, decât să sintetizez o anumită discuţie foarte serioasă în

ştiinţele sociale, care are mai multe repere. Mă refer la Norberto Bobbio, Dreapta şi

stânga. Raţiuni şi semnificaţii ale unei diferenţieri politice (Bucureşti, 1998), Cristopher

Lasch, Anthony Giddens, Beyond Left and Right: The Future of Radical Politics, 1984

etc.

Abordarea politicului este dominată de un anumit schematism, de o anumită

simplificare conceptuală în jurul termenilor corelativi, antinomici de dreapta şi de

stânga. Actorii politici, fie că sunt partide, mişcări, curente sau personalităţi, sunt

împărţiţi de o parte şi de alta a unei axe imaginare, care desemnează teoretic centrul

politic. Această arhitectură a sistemului politic influenţează, prin dimensiunea lui

simbolică, modul în care percepem realitatea socială. Pentru că, dincolo de valorile pe

care le asumă, opoziţia dintre dreapta şi stânga dă expresie arhetipurilor bine şi rău.

Stânga şi Dreapta sunt utilizate ca forme de mobilizare, fiind investite cu semnele

religiozităţii teologică sau laică, cu argumente puternice adeseori1. Dar ele nu sunt plasate

doar într-o dispută filosofică, deşi ţin oarecum de logica bivalentă europeană; conceptele

care străbat sau dau substanţă discuţiei despre doctrinele şi partidele politice încearcă să

1 Cei care au clamat superioritatea dreptei pleacă de la unele elemente religioase. Unele comentarii rabinice precizează că masculinitatea ar fi ocupat dreapta androginului original; grecii făceau din mâna dreaptă instrumentul victoriei războinice; la Roma, partea dreaptă localiza semnele bunului augur, la stânga aflându-se, etimologic, realităţile „sinistre”; dreapta trimite şi la o fenomenologie a rectitudinii: ortodoxia (dreapta credinţă), ortogonia posturală şi mentală („a sta drept”, „a judeca drept”), ortopraxia („a face lucruri drepte”, „a fi mâna dreaptă a cuiva”); justiţia însăşi este dreptate; Iisus stă de-a dreapta Tatălui; tâlharul mântuit pe cruce se află în dreapta Nazarineanului; ieşirea de la Sfintele Daruri a sacerdotului se face prin uşa din dreapta altarului (perspectiva pe care o are sacerdotul în raport cu adunarea credincioşilor); superioritatea dreptei este evidentă în ordinea spirituală a lumii modelate creştin; pentru stânga un argument anatomic legat de prezenţa inimii în corpul uman.

19

materializeze anumite diferenţe de orientare (filosofică) din spaţiul public sau anumite

clivaje sociale.

Separaţia dintre dreapta şi stânga îşi are originea în şedinţa adunării constituante

franceze din august 1789 (din Palais Bourbon, dintr-o sală care avea formă de hemiciclu),

când, pentru a simplifica dezbaterile, adepţii conservării prerogativelor regelui au trecut

în dreapta preşedintelui Adunării, iar adversarii în stânga. În sine, momentul are ceva

simbolic, întrucât sugera o tensiune din perspectiva schimbărilor accelerate pe care le

resimţea lumea modernă. Clivajul pe care l-a introdus momentul august 1789 a fost o

constantă în discuţia publică din ultimele secole: el separa pe cei care sprijineau

„transformările” de cei care susţineau „ordinea”. Apelul la progres, la viitor opus celor

care doreau conservarea, în termeni de tradiţie sau morală a fost unul din elementele

centrale ale disocierilor ideologice dintre stânga şi dreapta în evoluţia lumii moderne.

Succesul acestei bivalenţe a spaţiului public, a acestei împărţiri, a ţinut de conflictul

politic care structurează viaţa modernă a societăţilor, atât la nivelul partidelor politice

care şi-au asumat o anumită identitate, cât şi al disputelor dintre valorile asumate de

indivizi ori de grupuri; aceste desemnări au reprezentat un eşafodaj al competiţiei şi

schimbării paşnice a majorităţii parlamentare şi a guvernului.

Deşi astăzi, distincţia dintre dreapta şi stânga şi-a cam pierdut relevanţa

politologică, ea a reprezentat cadrul de referinţă al dezbaterii politice şi, în mare măsură,

reprezintă încă un element de mobilizare. Stânga şi Dreapta sunt valori ideologice în

sine, reclamând o serie de referinţe ale partidele politice, revendicare a unor familii

politice. Utilizarea lor are şi o valoarea metodică, întrucât permite cercetătorului să

analizeze rolul şi locul partidelor politice în interiorul sistemelor democratice.

II.

Dar, încercările de a defini stânga – dreapta printr-un sistem constant de opţiuni a

fost un eşec, din cauză că temele migrează uneori de la o tendinţă la alta, devin atribute

ale celuilalt; dar şi pentru că formaţiunile politice evoluează în plan public, îşi caută o

identitate convenabilă. Sunt mai multe teme care susţin distincţia:

1. Libertatea. A fost prima temă care a marcat distincţia stânga-dreapta. Valorile

libertăţii individuale au fost clamate iniţial dinspre stânga în numele celor împiedicaţi să

se afirme într-o societatea premodernă sau de la începutul modernităţii, o societate în care

20

forţele tradiţiei erau dominante; dreapta opunea libertăţii individuale valorile colective

ale tradiţiei, măreţia patriei, cultul ierarhiei, al autorităţii sacre. Pentru cei care s-au

definit de dreapta în secolul XIX, structura societăţii era validată de tradiţie, de credinţa

că Fiinţa Divină (Dumnezeu) ordonează lumea prin intercesori. Apărarea tradiţiei şi a

trecutului, cu trimitere spre comunitate era opusă eliberării omului de constrângeri, ceea

ce determina opoziţia dintre antiindividualism şi individualism.

2. Pe măsură ce stânga a fost atrasă de problematica justiţiei sociale, obsedată de

promovarea egalităţii, tema libertăţii individuale a fost preluată de dreapta, care a apărat-

o de intervenţia statului socializant, în numele superiorităţii colectivismului (clasă, etnie,

rasă). Acest criteriu al egalităţii este considerat fundamental de Norberto Bobbio, el

explicând mai bine dihotomia stânga-dreapta decât poziţionările religioase; cei care se

poziţionează în stânga spaţiului politic consideră că cea mai mare parte a inegalităţilor

sunt sociale şi solicită în consecinţă eliminarea lor; pe când la dreapta, inegalităţile sunt

naturale.

3. Statul. Analog şi tema statului. Iniţial, stânga era adversara unui stat puternic,

instrument de opresiune al claselor dominante (vezi Karl Marx); dar ulterior, realizarea

planurilor de anvergură teoretică ale stângii, a egalităţii mai cu seamă (prin redistribuire),

implica un grad de intervenţie al statului în favoarea claselor defavorizate; statul este

văzut ca instrument politic eficient în sine. Pentru dreapta, transferul a fost unui invers.

Dacă la începuturile modernităţii, statul apărea drept purtătorul şi păstrătorul ordinii

tradiţionale, noile tipare ale statului (asistenţial, intervenţionist) i-au făcut pe gânditorii de

dreapta (liberali, conservatori) să teoretizeze limitarea imixtiunii statului în viaţa socială;

dreapta a devenit partizana statului minimal şi imparţial imparţial, cadru instituţional de

manifestare a indivizilor liberi.

4. Raportul centru-periferie. Dintru început, forţele de dreapta au favorizat

particularismele locale, tradiţiile ameninţate de presiunea uniformizatoare a centrului.

Stânga a fost mai curând înclinată spre ideea universalistă, abstractă, a mecanismelor

„democratice” aplicabile oriunde (unirea muncitorilor de pretutindeni). Diversitatea

culturală, lingvistică, juruidică etc. a fost percepută la stânga ca o limitare, ca o

insuficienţă a democraţiei; toate drepturile trebuiau să fie pentru indivizi, nu pentru

comunităţi cvasi-autonome.

21

5. Atitudinea faţă de proprietate. Dreapta este percepută ca fiind adepta

proprietăţii neîngrădite, pentru privatizarea tuturor serviciilor, pentru funcţionarea

nestingherită a mecanismelor pieţei libere; cu menţiunea că deviza laissez faire, laissez

passer (gândită ca element al liberalismului) a făcut parte iniţial din programul stângii,

legată de eliberarea muncitorilor, legaţi de comunităţile de meseriaşi şi de universalitatea

condiţiilor; ulterior, în dorinţa de a controla viaţa socială, stânga şi-a manifestat tendinţa

de etatizare a proprietăţii, chiar de naţionalizare (în doctrina comunistă), proprietatea

fiind văzută ca sursa răului în societate, cea care îi face pe oameni lupi pentru semenii lor

şi justifică formele de exploatare.

6. Problema colonialismului. Colonialismul a fost susţinut iniţial de forţele de

stânga ca operă civilizatoare, conform ideii umanitariste că toţi oamenii / popoarele au

dreptul să se bucure de binefacerile progresului şi de triumful ideilor avansate; ulterior,

colonialismul a fost dezavuat dinspre stânga pentru vina de a fi perpetuat inegalitatea

rasială. Pentru gânditorii de dreapta (chiar liberali în secolul al XIX-lea), imperiul

colonial intra în structura gloriei naţionale.

7. Elementele de sacru-profan. Biserică-Stat. Atitudinea atee (anticlericală) a

stângii era opusă celei religioase, a dreptei, favorabilă bisericii şi formelor comunitare

sprijinite de aceasta (cu trimitere spre conservatorism); distincţia poate fi citită şi ca

elogiu adus continuităţii în raport cu progresul sau ruptura, văzute ca marcă a stângii.

8. Naţiunea. Stânga apare ca adepta universalismului, a expansiunii valorilor; iar dreapta

ca sprijinind naţiunea, ca o emblemă a familiei lărgite.

III.

Această împărţire a valorilor, care circumscriu binomul stânga-dreapta este

subminată de o privire istorică, dincolo de dependenţa spaţială. Încercările de definire a

conceptelor printr-un sistem constant de valori a eşuat. S-a încercat suprapunerea

dihotomiei stânga-dreapta peste clivajele Stein Rokkan, deosebirea dintre adepţii stângii

şi cei ai dreptei fiind materializarea clivajelor specifice lumii moderne: stânga ar fi adepta

statului centralizat şi laic ori a muncitorului industrial din zona urbană, văzuţi ca

elemente indispensabile ale progresului societăţii; problema este că tot în spaţiul stângii

s-au manifestat internaţionalismul şi anarhismul, adversare ale statului centralizat.

22

Această migrare a atitudinilor de stânga-dreapta în timp face ca definirea

atemporală a identităţii de stânga / dreapta pe baza unui sistem coerent şi stabil de opţiuni

politice în probleme majore să nu fie posibilă. Etichetarea unor forţe politice ca fiind de

stânga sau de dreapta reprezintă un şablon, utilizabil pentru descrierea mediului politic de

tip european (în Statele Unite, tipologia stânga-dreapta este lipsită de sens, distincţia

stânga – dreapta este irelevantă pentru republicani şi democraţi). Repartiţia stânga-

dreapta are un caracter istoric, conjunctural, temporal, la care se adaugă

condiţionarea spaţială. La sfârşitul secolului XVIII, liberalii erau consideraţi ca

exponenţi ai stângii (la noi, ei au fost „roşii” pentru ca în a doua jumătate a secolului

XIX); la sfârşitul secolului, partidele liberale caracterizau mai curând dreapta politică; în

unele societăţii, liberalii sunt şi acum consideraţi de dreapta (cazul României), dar în

altele sunt formaţiuni de stânga (cazul Marii Britanii, Statelor Unite). Chiar în cadrul

liberalismului poate fi făcută diferenţa între liberalismul economic, cu accentul pus pe

proprietatea individuală şi economia de piaţă, valori care din perspectiva axei dreapta-

stânga se situează la dreapta, şi liberalismul social şi cultural (cu egalitatea de şanse,

drepturi pentru minorităţi, redistribuţie moderată) asociat mai curând stângii politice.

Cele două concepte de stânga-dreapta sunt interşanjabile, în sensul că nu introduc

o tipologie universală; înzestrarea lor semantică înlătură uneori echivocul, încercând să

ofere conotaţii sigure. Ele exprimă în mod sintetic dualitatea de esenţă a ideilor,

intereselor sau a comportamentelor ce derivă din acestea. Nu există omogenitate într-un

câmp politic sau în altul; diversitatea din interiorul stângii sau al dreptei este în directă

legătură cu tradiţiile şi experienţa fiecărei ţări, iar rezultatul este exprimat de partidele

politice. Există o multitudine de nuanţe în interiorul fiecărui din cei doi termeni ai

discuţiei. Fără a încerca o clasificare (imposibilă în mod evident plecând de la un singur

criteriu care este Revoluţia franceză din 1789), putem găsi la dreapta tendinţe şi curente

politice precum: a). cei care refuză revoluţia şi evoluţiile care urmează acesteia, fiind

orientaţi întrutotul spre trecut (curentul tradiţionalist / reacţionar); b). cei care acceptă

schimbarea operată de revoluţie (dreapta clasică, conservatoare şi liberală, cu deschideri

reformiste); c). cezarismul / bonapartism: cei care fondează puterea pe autoritatea

provizorie a unui lider, investit prin proceduri democratice (curent reformator şi

conservator totodată, dar cu tendinţe de populism). La stânga: putem întâlni a). o stângă

liberală, al cărui obiectiv este realizarea controlului asupra puterii prin reprezentanţa

23

naţională şi limitarea acesteia la libertăţile publice; b). o stângă care militează pentru

reglementarea societăţii şi care luptă împotriva religiei, a moravurilor şi tradiţiilor,

afirmând credinţa de eliberare decât de libertate (se adresează cu precădere claselor

defavorizate pe care îşi propune să le emancipeze); c). stânga antidemocratică, extremă,

care refuză reprezentarea politică în calitatea sa de depozitară a puterii şi a suveranităţii

populare; ea privilegiază acţiunea violentă a unei clase considerată avangarda istoriei,

considerând necesară universalizarea intereselor ei.

Nici unul din aceste curente nu este identificabil cu un singur partid, în sensul

strict al termenului; iar un partid exprimă mai multe asemenea curente.

Stânga şi dreapta permit, mai mult decât clarificările partizane, identificarea

cetăţenilor cu un anume orizont valoric. Aceste scheme simplificatoare sunt foarte

amestecate în politica reală; ele corespund mai curând unor fantasme mobilizatoare, unor

mituri din mentalitatea colectivă. Asumarea de către cele două autoritarisme radicale ale

secolului XX, deopotrivă anti-individualiste, anticapitaliste, strict ierarhice şi

conservatoare politic a celor două concepte, a grăbit distrucţia binomului stânga-dreapta.

La începutul secolului XXI, dihotomia stânga-dreapta trimite la o metaforă politică

precară care se dizolvă în mediul simbolic omogenizat de decesul ideologiilor.

Teme de control

1. Comentaţi următoarea afirmaţie care aparţine lui José Ortega y Gasset:

„a fi de stânga sau de dreapta înseamnă a alege unul dintre nenumăratele moduri

care se oferă omului pentru a deveni imbecil: amândouă sunt forme de hemiplegie

morală” (Revolta maselor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 26).

2. Stabiliţi, în mod schematic, poziţia partidelor politice în România

interbelică (conform disciplinei din anul II) pe axa stânga-dreapta, menţionând

valorile principale asociate acestor partide.

24

III. LIBERALISMUL EUROPEAN ÎN SECOLUL AL XX-LEA.

PARTIDE ŞI STRUCTURI LIBERALE

1. Observaţii metodologice. Liberalismul ca subiect istoric.

2. Emergenţa liberalismului în plan european în secolul al XIX-lea.

3. Dificila existenţă a liberalismului în secolul al XX-lea.

I. Definirea liberalismului.

La începutul anilor ’90, ai secolului al XX-lea, liberalismul sub forma lui

democratică părea a fi rămas singura doctrină a modernităţii politice. Francis Fukuyama,

într-o lucrare care a făcut carieră, Sfârşitul istoriei şi ultimul om (apărută în 19922, dar

bazată pe un eseu celebru din vara anului 1989), afirma că prăbuşirea comunismului arăta

că direcţia istoriei era spre înfăptuirea unei lumi dominate de democraţia liberală; aceasta

şi-ar fi „înfrânt” rivalii ideologici (monarhia ereditară, fascismul sau comunismul),

desemnând în anii ’90 singura doctrină legitimă a lumii şi, prin urmare, „punctul final al

evoluţiei ideologice a omenirii” şi „forma finală de guvernare umană”. Nu discut această

teorie care a făcut obiectul unei dezbateri aprinse. În mod cert însă, într-o România

eliberată de tirania regimului comunist, dar în mai toate în ţările post-totalitare,

liberalismul era la modă. Cel puţin discursiv, întrucât nimeni nu-şi închipuia că Karl

Marx a fost înlocuit automat cu Friedrich von Hayek. Traducerile au fost însă numeroase

şi mulţi tineri şi-au format o cultură politică liberală, deşi, foarte curând, bătălia

intelectuală în faţa socio-populismelor de toate soiurile a fost pierdută. Oricum, faptul că

există liberalism, liberali şi partide liberale este un lucru îmbucurător, în condiţiile în

care, în multe ţări din Occident a fi liberal este un stigmat. Am în vedere aici mai cu

seamă cazul lumii franceze, pentru care vocabula liberal este folosită ca un adjectiv

intens peiorativ3.

Identitatea liberalismului este evident problematică, în condiţiile în care

liberalismul nu se poate articula ideologic într-o manieră unitară, de necontestat. În

2 Vezi traducerea românească, realizată de Mihaela Eftimiu, Editura Paideia. 3 Conform lui Florea Ioncioaia, liberalii francezi manifestă un puternic sentiment de minoritate opresată şi nici nu par a avea capacitatea să inspire politici guvernamentale, precum în Statele Unite, Anglia sau Australia; reamintesc că unul dintre puţinii politicieni francezi care se reclamă liberal, Alain Madelin, a luat abia câteva procente (cca. 2 %) la alegerile prezidenţiale franceze din 2002.

25

spaţiul românesc, marile teme liberale, precum statul minimal şi individul, libertatea şi

piaţa etc., nu funcţionează ca semne distinctive ale unei identităţi ideologice şi nu produc

mobilizare sau politici propriu-zise.

Nu discut polisemia cuvântului, decât marginal: adjectivul liberal poate servi tot

atât de bine la desemnarea regimurilor şi a formelor de democraţie, a instituţiilor, a

legilor, a doctrinelor sau a sistemelor economice, a profesiunilor sau a moravurilor, a

gusturilor, a trăsăturilor de caracter etc. (Nicolas Roussellier).

De asemenea, nu abordez decât tangenţial preistoria liberalismului care ne poate

duce unde dorim, în Atena secolelor V-IV î. Hr., în oraşele italiene ale secolul XIII-XV

etc.; liberalismul este legat în mod direct de ideea de toleranţă, de acceptarea pluralităţii

opiniilor, de individualism / apoi doctrina dreptului natural (Hugo Grotius, Thomas

Hobbes, cu Leviathan din 1688, Samuel Puffendorf), apoi John Locke, cu doctrina

individualismului liberal, societatea civilă şi societatea politică (imaginea monarhiei

limitate, a sistemului parlamentar), Charles de Montesquieu, Despre spiritul legilor, Jean-

Jacques Rousseau, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni, sau Contractul

social, Thomas Paine, Common Sense, The Age of Reason, John Stuart Mill, Despre

libertate, Utilitarismul etc. Genealogia economică ne trimite, cu precădere, la Şcoala

clasică engleză, cu Adam Smith (lucrarea acestuia Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra

naturii şi cauzelor ei, din 1776, fiind considerată un reper pentru dezvoltarea

liberalismului), Thomas Robert Malthus sau David Ricardo, precum şi la Şcoala clasică

franceză, dominată de Jean-Baptiste Say şi Frédéric Bastiat. Deşi menţionarea acestor

autori şi discuţia lucrărilor pe care ei le-au scris în secolele XVIII-XIX este importantă în

orice abordare a liberalismului, în acest curs referirile „canonice” lipsesc în favoarea unei

prezentări lipsite aproape de dimensiunea rigidă a lucrărilor oficiale. Importantă este

înţelegerea curentului de gândire numit liberalism şi mai puţin suma de cunoştinţe pe

care o putem sintetiza în raport cu acest curent.

Chestiunea identificării liberalismului. Pentru istoric, problema abordării

liberalismului ca fenomen începe de la un set de valori considerat a fi liberale (adică în

sensul unei gândiri publice care se revendică autorii liberali ărin excelenţă) şi de la

calitatea publică de a fi liberalului. Este liberal cel care face parte dintr-un partid politic

autoidentificat drept liberal, eventual, reprezentant al unei administraţii politice liberale,

26

sau cel care, în intimitatea sa, are convingeri liberale, respectiv, se ataşează la un sistem

de valori numite astfel / şi care se manifestă public ca fiind liberal, adică practică

liberalismul ? Problema stabilirii subiectului cercetării este esenţială în condiţiile în care

studiul ideilor politice presupune discuţia asupra celor care sunt purtătorii ideilor sau a

celor care le receptează şi le transformă în bunuri, utilizabile într-un context politic sau

social.

Problema ideilor liberale este chestiunea majoră a identificării. Ideile sunt

greu de surprins în concreteţea lor; mulţi le-au definit aprioric drept inefabile, dar lăsând

în istorie urme de sânge (cum a fost cazul ideilor marxiste). Din această perspectivă,

liberalismul a fost probabil cea mai puţin pulsională dintre doctrinele lumii moderne.

Ideile liberale, în general, nu fanatizează, nu oferă mântuirea şi nu conduc către un

imperiu terestru. Liberalismul este o idee abstractă, care solicită reflecţie analitică şi

detaşare critică. Această apreciere a liberalismului, sub aspectul civic al urmărilor sale

în societate, circumscrie marea dificultate pentru istoric. Doctrina liberală are o natură

cameleonică, care se lasă greu identificată. Ea nu se revendică de la un text fondator, unic

şi sacru (ca în cazul creştinismului sau marxismului / fascismului, naţional-socialismului,

cu Evangheliile sau textul Capitalului / Mein Kampf, Doctrina fascistă, din 1932), care să

fie copiat, colportat şi interpretat de fideli (materia liturgică pentru oficierea unui cult

obligatoriu). Dificultatea de a defini liberalismul vine mai ales din aceea că definiţiile se

ocupă de obiecte diferite: unii definesc un sistem politic, alţii un sistem de gândire, o

doctrină sau o ideologie. Pe de altă parte, definiţiile sunt intens prescriptive. În acelaşi

timp, dacă vom face apel la definiţiile “neutre” vom avea surpriza unui evantai de

semnificaţii concurente imposibil de conciliat. O definiţie utilizabilă istoriografic trebuie

aşadar reconstruită de fiecare dată, în raport cu finalitatea cercetării.

Uzajul extins al termenului (el desemnează grupuri, tendinţe, partide, indivizi) a

impus adaptări la situaţii particulare, în absenţa oricărei referinţe normative. Nu avem un

liberalism, ci liberalisme, în pofida încercării de a găsi formula esenţială a gândirii

liberale, care să fie în acelaşi timp universală, în spaţiu şi timp, minimalistă şi normativă,

precum şi suficient de cuprinzătoare pentru a integra experienţe ideologice foarte diferite

între ele. Universalismul şi comunicarea intelectuală între spaţii istorice şi culturi diferite,

specifice modernităţii, afectează analiza liberalismului. Nu se ştie cine a inventat

vocabula ca atare, în sensul său de astăzi şi nici nu există un acord asupra surselor

27

intelectuale şi politice ale liberalismului. Se cunoaşte de asemenea, influenţa pe care a

avut-o modelul englez al statului liberal (şi nu teoria liberală engleză în sine) asupra

liberalismului renan, spaniol ori a celui central-european / relaţia dintre teoreticienii

liberali francezi şi cei englezi, în care fiecare a împrumutat pe rând de la fiecare:

Montesquieu de la John Locke, Adam Smith de la Turgot, B. Constant de la Adam

Ferguson etc. Pe de altă parte, doctrina ca atare are peste tot surse intelectuale proprii

după cum a evoluat în contexte istorice particulare. Mişcarea liberală nu a devenit o

internaţională decât târziu, în anii optzeci ai secolului trecut, şi este destul de puţin

puternică în această calitate. Liberalismul este o ideologie de receptare aproape peste tot

în lume, poate cu excepţia Angliei şi parţial a Statelor Unite, care au culturi politice

dominante mai apropiate genetic de valorile liberale clasice.

Liberalismul impune astfel necesitatea definirii lui, ca manieră de a ne

raporta la un obiect istoric concret.

O încercare de definire. Definirea liberalismului impune o analiză a impunerii

cuvântului în spaţiul politic occidental. Termenul a apărut ca adjectiv şi nu ca substantiv;

mai întâi a apărut termenul de liberal şi apoi abia cel de liberalism. Adjectivul liberal are

o semnificaţie diferită de restul terminologiei liberale În Evul Mediu, liberal desemna o

trăsătură de caracter: calitatea de a fi generos, asumare care s-a menţinut de altfel până la

sfârşitul secolului XIX; în ultimul sfert al secolului XVIII însă, termenul şi derivatele sale

au căpătat un sens politic, modern, însemnând mai ales, atitudinea anti-despotică; o serie

de publicişti din epocă (D’Argenson, Mirabeau, Ferguson, Paine, Jefferson) au militat

pentru respectul drepturilor individuale şi libertatea politică şi religioasă, în timp ce

Adam Smith, pe urmele lui Turgot şi ale fiziocraţilor, propaga beneficiile libertăţii

economice.

Folosirea termenului ca atare într-un context politic datează încă pe la 1750,

atunci când anumite legi în Franţa erau calificate drept “liberale”. Extensiunea utilizării şi

trecerea de la adjectiv la substantiv s-a făcut în Spania în jurul lui 1812, odată cu apariţia

în Cortes-uri a “partidului aşa-numiţilor liberales”; este o primă semnificaţie validată:

liberalii erau toţi cei care luptă pentru garanţii constituţionale. Termenul nu are astfel

sensul clasic, atribuit astăzi. Liberalismul era mai mult un curent de idei, care susţine

libertatea pe toate planurile, contra tendinţelor anti-absolutiste şi contra tuturor

privilegiilor de tip Ancien Régime; uzajul său capătă repede un sens peiorativ trimiţând la

28

aşa-zisele sale excese. Semnificativ, de altfel, nici unul din marii „apostoli” ai

liberalismului nu folosesc acest termen pentru a se autodesemna; partizanii libertăţilor

economice (de la Smith la Jean-Baptiste Say sau Bastiat) se defineau pe ei înşişi drept

economişti.

După 1840, termenul începe să fie folosit ca etichetă politică de auto-identificare,

mai cu seamă în Anglia. Terminologia ca atare se impune abia după 1860, în contextul

liberalizării schimburilor în Europa şi a creşterii interesului pentru libertatea politică.

Totuşi, deşi termenul liberal devine curent, cel de liberalism este încă rar în a doua

jumătate a secolului XIX.

În ciuda redutabilei tradiţii liberale, în Marea Britanie, eticheta de liberal ataşat

unui grup politic intră în uz abia pe la 1847, pentru a desemna o dizidenţă radicală din

rândul whigs; însă, ca organizaţie, liberalii se vor structura abia două-trei decenii mai

apoi, sub impulsul marii personalităţi care a fost William Gladstone; liberalii nu sunt doar

apărătorii liber-schimbismului, ai libertăţilor civile, dar şi suporteri ai unor reforme

“sociale”: ei susţineau educaţia populară, ruptura completă dintre stat şi biserică, chiar

unele măsuri în favoarea claselor populare, ideea de armonie a claselor şi de egalitate a

şanselor; de altfel, liberalii englezi vor merge constant spre stânga la începutul secolului

XX şi mai cu seamă în perioada interbelică (atunci când J. M. Keynes şi liberalismul

intervenţionist vor reprezenta una din principalele sfidări teoretice la adresa

liberalismului clasic; neoliberalismul keynesist a dominat liberalismul european, sub

aspectul practicii).

Sensul conceptului de “liberalism” a fost ataşat astfel marii gândiri a secolului

XVIII, preocupate de anti-absolutism, individualism, raţionalism, liber-schimbism etc. În

secolul al XIX-lea, acestor atribute li s-au adăugat o discuţie asupra autonomiei

individului în raport cu statul şi o intensă discuţie asupra celui mai bun regim politic,

reticenţa faţă de revoluţie şi interesul pentru economie şi liberul schimb, ca mijloace

principale de reiterare a ordinii spontane prescrise de Adam Smith.

Înţelesul termenului pe care-l acceptăm astăzi, în ştiinţele sociale şi în spaţiul

public, s-a constituit în anii ’20 ai secolului XX, atunci când liberalismul s-a confruntat

cu atracţia exercitată deopotrivă asupra intelectualilor şi societăţii de comunism şi de

fascism / naţional-socialism; avansul ideologiilor şi practicilor totalitare (concretizate în

regimuri socializante) au impus unor intelectuali interbelici, adversari deopotrivă ai

29

absolutismelor totalitare cât şi ai experienţelor economice, relectura tradiţiei clasice:

marii austrieci (Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Karl R. Popper), americanii

Walter Lippmann, Milton Friedman şi Leo Strauss (cei care au constituit după război

Mont Pélerin Society, poate structura cea mai preocupată de liberalismul pur, clasic) vor

circumscrie liberalismul unor referinţe teoretice şi valori „sigure”.

Definiţia liberalismului, pe care încerc să o structurez în cele ce urmează, chiar

ţinând cont de varietatea liberalismelor din Europa, are două paliere: a. renunţarea la

anumite locuri comune ale gândirii simplificate despre liberalism şi b. valorile care pot fi

concedate ideologiei liberale, mai curând decât oricărei alte organizări ideologice

Liberalismul nu este, în primul rând, o acţiune politică preocupată de slăbirea

statului; de asemenea, el are puţine de a face cu o reflecţie de tip religios (deşi conţine

elemente religioase, care trimit însă la toleranţă), întrucât nu cere devoţiune celor care

cred în valorile respective; el nu are nimic mistic şi nici nu încearcă să explice cosmosul

şi sensul existenţei umane printr-o teorie unică; liberalismul nu este, în al treilea rând, o

pledoarie în favoarea interesului particular sau de grup, aşa cum a fost el prezentat în

schema marxistă de înţelegere a istoriei; prin urmare legătura sa cu burghezia, privită ca

o clasă omogenă şi inspirându-se din principiile liberale pentru a răsturna Vechiul Regim,

este mult mai complexă decât echivalenţa primară din marxism; liberalismul nu este prin

el însuşi principiul protector al binelui.

Valorile şi obiectivele fundamentale ale liberalismului sunt greu de încadrat ca

definiri operabile din punct de vedere istoric. Scurta definiţie a liberalismului oferită de

Guy Sorman, liberalismul fiind privilegiul persoanei umane contra Statului4, are meritul

de a ne introduce mai curând în fondul reflecţiei liberale, constituit în jurul individului şi

a nevoii distincţiei sale în raport cu statul; pentru liberali individul este văzut ca fiind

scopul, norma şi sursa oricărei asociaţii politice; individul înseamnă pe de o parte

autonomia fiecărui ins faţă de o putere politică, oricare ar fi aceasta, iar pe de alta,

dreptul său la liberă alegere în toate domeniile: de la politică, la economie, valori.

Pentru liberali, statul este în acelaşi timp cadrul instituţional sau forma asociaţiei

politice a indivizilor liberi şi o posibilă constrângere abuzivă a individului (tiraniile

politice ori de alte forme de monopol asupra societăţii indivizilor liberi). De aici,

4 Guy Sorman, La solution libérale, éditon revue et argumentée, Fayard, f.a.

30

preocuparea celor care s-au definit liberali de a fixa limitele statului. În acest fel,

liberalismul a fost asociat inevitabil, din punct de vedere istoric, constituţionalismului,

ca o reflecţie asupra garanţiilor politice ale libertăţii.

Alături de interesul pentru individ şi aceea pentru limitarea statului, libertatea

este o altă referinţă esenţială a liberalismului. Libertatea nu era gândită ca o valoarea în

sine (care putea conduce şi a condus la anarhism), ci în raport strâns cu individul.

Această perspectivă, a individului liber care structurează societatea, i-a condus

pe gânditorii liberali la afirmarea valorilor liberale: responsabilitatea individuală, dreptul

la proprietate privată şi la contractul liber, care prin liberul joc al pieţei concurenţiale

armonizează interesele particulare punând bazele celei mai largi prosperităţi.

În consecinţă, problema democraţiei precum şi aceea a justiţiei sociale sunt

secundare. Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill sunt consideraţi a fi primii liberali

preocupaţi de relaţia dintre inegalitatea civilă şi egalitatea politică. Căutările în această

direcţie, au diluat, după unii liberali din secolul XX, substanţa originară a liberalismului,

făcându-l vulnerabil în faţa radicalismelor, mai cu seamă sociale, şi subminându-i energia

anti-absolutistă.

Valorile minimale ale liberalismului (individul, libertatea, primatul pieţei,

distincţia dintre privat şi public etc.), aşa cum sunt ele definite, explică succesul dificil al

liberalismului în a mobiliza societăţile. „Mediocritatea” lor intrinesecă şi mai ales

dezbaterea lor continuă a favorizat impunerea mişcărilor totalitare, într-un secol XX al

maselor dornice de certitudini şi asistenţă socială.

II. Liberalismul în secolul al XIX-lea. Constituţionalism şi partide liberale. O

privire sintetică asupra impunerii liberalismului în plan european

Studiere liberalismului în secolul al XIX-lea este dificilă, fiind o epocă în care

doctrina ca atare nu este suficient articulată sau clar asumată, în plan european, ca proiect

politic. Din punct de vedere metodologic, problema legitimităţii de a discuta despre

liberalism fără liberali (auto-identificaţi ca atare) ori fără o structură organizatorică care

să se declare purtătoare a acestor idei, până spre sfârşitul secolului, rămâne una majoră.

Există o mare dificultate de recunoaştere între cei interesaţi de individ şi de libertatea lui

în plan social; titulaturile celor pe care îi putem desemna drept liberali sunt în perioadă

31

extrem de diverse: doctrinari constituţionali, naţionali, democraţi, republicani,

progresişti, radicali, moderaţi, independenţi, centrişti etc.

Această recunoaştere problematică este cauzată de originile intelectuale

contradictorii ale liberalismului în secolul al XIX-lea, problemele discutate anterior (timp

de decenii, de un Montesquieu, Hobbes, Rousseau, Burke, Paine, Diderot sau Voltaire

având abordări diferite (din perspectiva filosofiei drepturilor naturale, a teoria puterii şi a

statutului modern, care nu sunt proprii doar liberalismului). Aceste doctrine nu

fundamentează liberalismul (în sensul esenţialismului, a unei definiri canonice), ci mai

curând un curent liberal, generând arareori o masă critică. Reflecţia de secol XVIII este

una de bibliotecă, importantă în sine şi din perspectiva angrenării ulterioare a

intelectualilor şi a justificării schimbării, dar fără urmări evidente atunci, în lipsa

instrumentelor care să o propage. Apariţia liberalismului, cu un corp social care-şi asumă

anumite valori liberale, este legată de reflecţia asupra revoluţiei franceze. Cel puţin într-o

primă etapă de evoluţie a liberalismului european, care se întinde până spre 1830,

liberalismul este strâns legat de revoluţie.

Textele fondatoare ale curentului liberal în Franţa au apărut după 1814, la sfârşitul

perioadei revoluţionare şi imperiale: Benjamin Constant, cu Despre spiritul cuceririi şi

uzurpării; Libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor, pe care Constant şi-a

structurat ulterior Cursul de politică constituţională; Chateaubriand cu lucrarea

Bonaparte şi Bourbonii, Jean-Baptiste Say, cu Tratat de economie politică, Madame

(Germaine) de Staël, Consideraţii asupra principalelor evenimente ale Revoluţiei

franceze. Critica despotismului napoleonian şi a Revoluţiei a reprezentat sursa pentru

consideraţiile teoretice asupra libertăţii individului; diferenţa majoră faţă de perioada lui

Montesquieu, cu 70 de ani înainte, era legată de lectorii dispuşi să transforme reflecţia

într-o atitudine publică şi politică totodată, să o investească în direcţia schimbării sociale

şi, mai ales, să constituie solidarităţi permanente. Liberalismul se transforma astfel într-

un curent politic, totodată declarat împotriva despotismului napoleonian şi a

iacobinismului revoluţionar (perceput ca absolutism democratic), dar şi împotriva

reîntoarcerii la monarhia absolută; gânditorii liberali reuşiseră să impună o nouă

concepţie asupra suveranităţii politice; noi ştim astăzi că problema libertăţii publice a

dus la instituirea politicii moderne, la impunerea regimurilor reprezentative şi la limitarea

puterii. Din perspectiva structurării liberalismului, critica revoluţionarismului a fost

32

urmată de perioada constituţionaliştilor francezi, atunci când, în ’20 ai secolului XIX, o

serie de intelectuali s-au implicat politic de pe poziţiile liberale: Royer-Collard, Barante

şi Guizot au fost preocupaţi de consolidarea instituţiilor administrative ale statutului

francez în acord cu noua formă de legitimitate; ei au preconizat un Parlament constituit

cenzitar, care să fie însă un forum al cetăţenilor liberi, eliberaţi de problema

supravieţuirii; doar problemele Statului urmau să fie discutate, la adăpost de pasiunile de

„facţiuni”, ca o formă de asigurare a majorităţii cetăţenilor responsabili, că cei aleşi erau

capabili să dezbată „interesul general” şi nu „interese particulare”.

Primele grupări de factură liberală au apărut în Franţa spre anii ’30, la iniţiativa

lui Chateaubriand, directorul influentului ziar Journal des débats; asociaţia „Prietenii

libertăţii presei” reprezenta o apropiere între liberalismul aristocratic de cel parlamentar

şi chiar de liberalismul de stânga în dorinţa responsabilizării guvernului în faţa Camerei;

tendinţa de organizare a „liberalilor” pentru susţinerea unor interese politice a fost

evidentă prin societatea Ajută-te şi Domnul te va ajuta, condusă de François Guizot, care

a creat comitete de acţiune după modelul englez. Dezvoltarea parlamentarismului şi a

constituţionalismului i-a determinat pe liberali să se constituie într-un curent relativ

omogen, în pofida diferitelor curente, precum radicalii, parlamentariştii etc, sau

preocupării pentru un liberalism censitar sau aristocratic; platforma comună trimitea la

apărarea libertăţilor publice (libertatea presei, a dreptului la reuniune, dreptul la cuvânt,

sufragiul ca practică politică de impunere a autorităţii) percepute drept garanţii necesare

ale expresiei parlamentare, ale jocului opoziţiei şi al majorităţii, ale controlului puterii în

favoarea individului cetăţean; sub raport structural, federaţia a devenit modelul de

organizare pentru liberalismul politic, ca formă de asociere între diferitele orientări

liberale pentru atingerea unui proiect politic minimal. Nu a fost doar cazul Franţei, dar şi

al Belgiei, unde liberalii laici sau aliat cu cei catolici împotriva dublei dominaţii,

olandeză şi protestantă, pentru atingerea celor patru libertăţi: de presă, de asociere, de

reunire şi a religiei.

În Franţa, structurarea unui curent liberal are astfel ca fundal critica făcută

principiului iacobinismului revoluţionar şi a conducerii de tip napoleonean, ca o reflecţie

autonomă asupra celui mai bun sistem politic, în care libertăţile individului să fie

garantate. Liberalismul englez a cunoscut aceleaşi surse, respingerea iacobinismului şi a

cezarismului, dar impunerea lui s-a făcut prin valorizarea tradiţiei parlamentare şi

33

democratice a Angliei secolului al XVIII-lea (Edmund Burke), încât mulţi au vorbit

despre natura conservatoare a liberalismului englez; are loc mai curând, o „inventare” a

Constituţiei engleze, cu susţinerea libertăţilor publice, colective, locale şi corporative, şi

nu doar a celor individuale (ca în Habeas Corpus). Liberalii britanici au respins

centralismul napoleonian şi au criticat raţionalismul revoluţionar; luptând împotriva

hegemoniei franceze asupra Europei, inclusiv din perspectivă intelectuală, liberalii

britanici au transformat libertatea în garanţia drepturilor („libertăţilor”) lor şi a

conservării acestora, a pluralismului adiacent grupărilor şi privilegiilor provenite

din Vechiul Regim. Aspectul religios care separa liberalii scoţieni, galezi sau irlandezi a

impus în Marea Britanie ideea de toleranţă, care a separat în secolul al XIX-lea,

liberalismul englez de anticlericalismul specific liberalilor francezi (mai ales radicalilor).

Dacă liberalismul francez şi englez s-au constituit în secolul XIX prin delimitarea

de revoluţia din 1789 şi de regimul impus sau formulat ulterior de Napoleon Bonaparte,

modelul revoluţionar francez i-a influenţat pe europeni sub aspectul reformismului statal

ca manieră de a te îndepărta de ierarhia şi servituţile specifice Vechiului Regim. În Italia,

Prusia (cu reformele lui Stein şi Hardenberg), Rusia (Speranski, primul ministru al lui

Alexandru I, „ţarul liberal”) s-a încercat o conciliere între vechile legitimităţi politice sau

a tradiţiei juridice din aceste ţări şi transformările administrative operate de stat.

„Liberalismul” statului utiliza libertăţile moderne pentru a amenda, dar şi a adapta, a

moderniza, a revigora statul şi puterea exterioară a acestuia. În Germania, Wilhelm

von Humboldt, care scria în 1792 lucrarea Eseu despre limitele acţiunii statutului, în

care sprijinea autonomia individului şi interesele sale în faţa unui stat redus la rolul de

garant al securităţii individuale şi colective, devenea un purtător de cuvânt al statutului

reformator, care lua locul despotului luminat; Humboldt (cel care a înfiinţat în 1810

Universitatea de Stat din Berlin) considera Statul un mijloc privilegiat de implantare,

difuzare şi justificare a principiilor şi valorilor liberale.

Trei liberalisme domină peisajul european la începutul secolului al XIX-lea:

liberalismul critic francez, liberalismul parlamentar britanic şi liberalismul autoritar

german. Întâlnirea curentului liberalismul cu naţiunea a produs mutaţii la nivelul acţiunii

liberalilor.

Liberalismul şi naţiunea. Anii ’20-’30 ai veacului al XIX-lea au fost anii

fundamentării intelectuale şi constituţionale a liberalismului. Perioada care a urmat în

34

plan istoric a pus în faţa liberalilor mişcările naţionalităţilor, legate de liberalism prin

ideea de cetăţenie politică şi de comunitate. Pe de o parte, liberalii europeni au găsit în

ideea de naţiune un vector pentru difuzarea liberalismului; conceptul de „naţiune” se

preta la verbul de „a elibera”, a aduna sau a întări o naţionalitate; problema naţională şi

cea liberală trimiteau la naţionalitate şi la cetăţenie; dacă în cadrul constituţionalismului

liberal suscitarea unei mişcări de opinie rămăsese un deziderat, prin mişcările naţionale şi

„patriotice”, liberalii au format un adevărat opinia publică cu greutate politică. În acelaşi

timp, naţionalismul a fost unul din germenii divizării liberalismului în secolul XIX şi

previziona excluderea din spaţiul public care s-a petrecut în secolul XX. Radicalismul

liberal, cu naşterea unor societăţi secrete peste tot în Europa unde se vorbea de libertatea

popoarelor (carbonarii din Regatul celor două Sicilii, decembriştii în Rusia, Riego şi

mişcarea Cortesurilor în Spania), a însemnat depărtarea de moderaţia liberală de până

atunci; liberalism insurecţional a devenit marca liberalismului european, mai ales pe

relaţia cu naţionalismul şi cu spaţiile periferice. Deşi anumite nuanţe pot fi regăsite şi în

Franţa sau Marea Britanie, mişcarea liberală de aici cunoaşte mai puţine revendicări

naţionale în condiţiile unor identităţi naţionale care făceau apel la valori uşor reperabile.

În anii ’30, liberalii din cele două ţări centrale ale liberalismului au depăşit stadiul de

apărători minoritari ai constituţionalismului modern; revoluţiile şi schimbările

reformatoare din 1830 atestau apogeul curentului liberal (un prim apogeu, după Nicolas

Roussellier). Liberalii devin, din punct de vedere politic, dominanţi, deşi mişcarea

liberală are un caracter mai curând lărgit şi difuz. Problema naţională şi cea religioasă,

mişcările lor de opoziţie, parlamentare sau radicale, şi diversificarea crescândă a

societăţii i-au adus în prim planul societăţii.

„Revoluţia din iulie” din Franţa (27-29 iulie 1830), „cele trei zile glorioase”, au

marcat capacitatea de mobilizare în numele libertăţii. Dar peste tot în spaţiul Europei

central-occidentale, mişcarea în numele unor principii liberale conduce la transformări în

societate: acţiunea naţională şi revolta liberală din Belgia (care-şi obţine independenţa şi

care adoptă una din cele mai radicale Constituţii liberale ale timpului, model pentru

Constituţia românilor din iulie 1866), insurecţia poloneză (din noiembrie 1830), revolta

statelor italiene aflate sub dominaţia Papei, mişcările din spaţiul german, mobilizarea

politică şi socială din Marea Britanie în favoarea reformei electorale (finalmente,

35

guvernul whig condus de Grey dublând prin reforma din 1832 corpul electoral, de la 500

000 la 1 milion de oameni) etc.

Au fost anii de impunere a liberalismului censitar, participativ în condiţiile de

scădere a censului electoral (Franţa, Anglia), dominat de reprezentativitatea deputaţilor

(vezi cazul Franţei sub regele Ludovic-Filip). Liberalii ajung să domine guvernele, cum

s-a întâmplat în Franţa cu Guizot sau Thiers, Victor şi Albert De Broglie, ajunşi

miniştri şi preocupaţi de căutarea ordinii şi libertăţii. Existenţa unor regimuri liberale a

însemnat însă divorţul dintre „liberalismul de stat” sau guvernamental, fundamentat pe

apărarea „interesului general”, şi pluralismul social revendicat de cei rămaşi în albia

liberalismului „tradiţional”. Dincolo de confruntări între liberali, ei reuşiseră să

definească un cadru pentru constituţionalismul modern. Distincţii pot fi operate însă şi pe

relaţia dintre liberalismul cenzitar (specific Marii Britanii, Franţei şi Belgiei) şi cel de

stat, după modelul despotismului luminat (care domină în Germania sau Italia).

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, industrializarea incipientă, naţionalizarea

crescândă a pieţelor economice, chestiunea naţională în sine (care aduce în unele spaţii

problema democraţiei), modernizarea statului datorită reformelor (administrative, fiscale

şi militare), lărgirea participării şi politizarea mediilor sociale (urbane şi, ulterior, rurale)

au determinat transformarea liberalismului politic. Legate de imaginea unei vieţi politice

minoritare până spre 1840, limitate la grupări parlamentare, asociaţii de presă, saloane

sau societăţi clandestine, liberalii trebuie să se adapteze la noile provocări în direcţia unui

proiect coerent de societate şi a unei acţiuni sistematice.

În Marea Britanie, apariţia unui program politic, economic şi social liberal, în

adevăratul sens al termenului, care să reunească liberalismul parlamentar cu grupuri

constituite în afara cercului politic, precum mişcarea chartistă (ce susţinea sufragiul

universal, votul secret, egalitatea circumscripţiilor, suprimarea obligaţiei de a fi proprietar

pentru a vota, indemnizaţia parlamentară, alegerile anuale) sau acţiunea liber-schimbistă

a Şcolii de la Manchester (cu propunerea lui Anti-Corn Law League). Această din urmă

chestiune economică a suscitat de altfel prima mare campanie liberală: revendicarea

liber-schimbismului conţinea promisiunea unei vieţi mai puţin scumpe şi mai prospere.

Richard Cobden, economist, întreprinzător şi scriitor-ziarist, şi John Bright, legat de

non-conformismul protestant, sunt personaje centrale în această luptă. Bright a fost cel

care a organizat liga după modelul unei evanghelizări (cu împărţirea regiunilor, trimiterea

36

de „misionari” care să vorbească la adunări publice), dând liberalismului o importantă

dimensiune militantă. Succesul şcolii de la Manchester a avut urmări majore în spaţiul

politic; Robert Peel, devenit prim-ministru, alături de W. Glandstone (amândoi erau

conservatori convertiţi), au conferit imaginea liberalismului englez de secol XIX,

dominat de constituţionalismul fondator, de liberalismul economic, de pacifism şi de

emanciparea religioasă.

Dacă Anglia oferea la mijlocul secolului XIX tendinţa spre unificare a liberalilor,

Franţa arăta imposibilitatea reconcilierii liberalilor, tendinţele diferite sfidând orice

consens minimal. Regimul lui Ludovic Filip a fost unul cvasiliberal (ca reforme adoptate

şi ca atitudine publică), iar liberali recunoscuţi s-au regăsit la conducerea afacerilor

publice; viaţa politică franceză a fost dominată de disputele dintre liberalii

guvernamentali, cu moderaţia reformatoare, şi liberalii radicali, care manifestau pentru

republicanism, cu nuanţe revoluţionare, criticând ceea ce ei denumeau ca fiind

„conservatorismul stagnant al Monarhiei din Iulie”, de liberalii economişti care militau,

după model englez, împotriva protecţionismului şi liberalizarea economiei (a comerţului,

a muncii şi a creditului), precum şi pentru statul minim (de tipul Jean-Baptiste Say sau

Frédéric Bastiat). Constituţionalismul liberal francez a cunoscut o mutaţie o dată cu

Alexis de Tocqueville (Democratie en Amerique, scrisă în două volume între 1835-

18405), care deplasa chestiunea liberală de la probleme de reconstituire a guvernului către

reconstrucţia societăţii civile (asociaţii, viaţă cotidiană, Biserică); dorind o sinteză între

libertate şi democraţie, Tocqueville dovedea că edificarea democraţiei moderne privea nu

doar organizarea puterilor publice sau arta de a guverna, ci mai mult evoluţia societăţilor

(cu pluralismul valorilor, al autorităţilor, al grupărilor în acelaşi timp cu individualismul).

Etapa revoluţionară a liberalismului. Revendicarea sufragiului universal

identificat cu naţiunea a transformat curentul liberal în Europa, prin preocuparea pentru

naţiunea unită şi cetăţenia politică lărgită; liberalii s-au regăsit, în majoritatea ţărilor

europene (Portugalia, Spania, Italia şi Germania), în postura de actori ai luptei pentru

unitate naţională. Este cazul italian al lui Cavour şi a liberalilor piemontezi, dar şi a lui

David Hanseman, exponent al liberalismul renan, provenit din mediul negustoresc şi

industrial, susţinător al liber-schimbismului, dar care a ajuns să susţină Zollverein

(crearea unei unităţi economice în spaţiul german prin uniunea vamală); alianţa cu statul

5 Vezi ediţia românească a lucrării, apărută în două volume la Editura Humanitas în 1995.

37

s-a dovedit esenţială pentru atingerea acestui obiectiv; liberalismul renan şi cel prusac,

provenit din tradiţia juridică şi administrativă, din serviciul de stat, cu monarhul-luminat

care permitea liberalilor să se afle în fruntea mişcărilor de reformă, s-au întâlnit astfel şi

vor desemna forma liberalismului german majoritar până după al doilea război mondial.

Anul 1848 a supus constituţionalismul liberal probei democraţiei; dezvoltând şi

justificând forma cenzitară până atunci, preocupaţi mai ales după 1815 de structurarea

statului de drept şi regimului reprezentativ, liberalii se găseau la mijlocul secolului al

XIX-lea în faţa organizării democraţiei. Formarea partidelor politice liberale, ca actori

publici capabili să influenţeze decizia într-o societate diversă şi în care participarea

lărgită permitea accentele populiste, a devenit dominantă printre liberali. Divizarea lor

funciară (vezi mai ales cazul francez cu „constituţionalii” Thiers, Tocqueville etc. şi

„democratul” Cavaignac) a împiedicat o acţiune publică sistematică.

În acelaşi timp, „primăvara popoarelor” de la 1848 a arătat declinul solidarităţii

care marcase generaţia liberală până la 1830; fiecare curent liberal tinde să se

„naţionalizeze”, să evolueze într-un context strict naţional. Aceasta se datorează şi

faptului că aspectul constituţionalist al reprezentării găsise rezolvări particulare pentru

fiecare ţară, iar îmbrăţişarea chestiunii naţionale, văzute ca vehicul al reuşitei politice, a

divizat liberalismul european. Preocuparea tuturor liberalilor a fost constituită de apariţia

formelor moderne partizane şi electorale ale vieţii politice europene, mai ales spre anii

’60, cu posibilitatea de acţiune la nivelul întregii societăţi. Extinderea vieţii politice, cu

lărgirea sufragiului, cu difuzia regimurilor parlamentare, apariţia unei vieţi politice

moderne bazate pe campanii naţionale, mobilizări electorale, mişcări şi partide de adepţi,

au condus la formarea partidelor liberale. Apariţia partidelor liberale a fost astfel un

răspuns la coborârea barierelor electorale şi la extinderea sufragiului; liberalii au formulat

partide electorale, comitete şi asociaţii de susţinere a unor candidaţi aleşi în prealabil.

Însă caracteristica esenţială din perspectivă a liberalilor, legată de fiinţarea lor politică, a

fost federaţia, asocierea mai mult sau mai puţin coerentă a diferitelor grupuri care se

revendică de la o anumită formă de liberalism.

O primă formaţiune care se autointitulează liberală este de găsit în Belgia. În

1846, în jurul lui Rogier, se constituia „Asociaţia Liberală”, cu scop electoral, cu

reprezentanţă în fiecare arondisment, răspuns la crearea unui partid catolic; structura

liberală, în mod evident „coaliţie”, a ajuns la guvernare un an mai târziu, în 1947, ceea ce

38

dovedea valabilitatea unei astfel de politici de coagulare a tuturor forţelor liberale.

Adevărata instituire a partidului liberal belgian s-a petrecut 10 ani mai târziu, în 1857,

după o perioadă de divizare între diferitele tendinţe liberale, sub forma Federaţiei

Asociaţiilor Liberale.

Singurul formaţiune liberală construită în sens unitar, ca structură liberală

autodesemnată, a fost Partidul Liberal din Anglia; rolul lui W. Gladstone a fost marcant

(alături de alţi liberali importanţi, precum Grey, Palmerstone, John Bright sau Joseph

Chamberlain), prin aceea că a înţeles impactul propagandei politice, el străbătând

Anglia pentru a-i atrage pe noii electori (mai ales spre 1880); cronologic, naşterea şi

impunerea partidului urmează revendicările de extindere a votului (care ajunge

cvasiuniversal, mai precis masculin, „în cuplu”) şi de emancipare religioasă (cu laicizarea

statului prin „desfiinţarea” bisericii anglicane ca biserică oficială), precum şi a problemei

învăţământului public. După reforma electorală din 1867, au apărut primele comitete

electorale permanente ale liberalilor, cu alegerea primilor reprezentanţi ai secţiilor locale

care punea bazele militante şi conducătoare ale formaţiunii partizane; definirea primelor

programe electorale structurează electoratul. Politicile publice (autonomia irlandeză,

războiul burilor etc.) i-au împărţit pe liberalii britanici (între mai radicalii din perspectiva

„imperialismului” Rosebery, Asquith, Grey, Joseph Chamberlein, moderaţii Campbell-

Bannerman şi pacifişti) şi au afectat unitatea partidului, păstrând însă dinamismul

dezbaterii asupra realităţii liberalismului. Tipul liberalismului parlamentar, specific

britanicilor, a fost un handicap în confruntarea electorală; de la început, organizarea

partizană suplă, locală sau federativă, provocase critici; acea Federaţie Naţională Liberală

se diviza în fiecare din marile dezbateri, permiţând recrearea pluralităţii în faţa opiniei

publice; un avantaj în condiţiile votului restrâns, cenzitar, luminat finalmente, această

diversitate de „candidaturi” a afectat partidul, atunci când acesta trebuia să îndrume

masele de alegători către o soluţie tranşantă; în Anglia, dar nu numai, liberalii au avut

mari dificultăţi de a se fixa asupra unui program de partid şi de guvernare care să

cuprindă toate nuanţele din partid (programul de la Newcastle, din 1891 era foarte larg,

conţinând şi un Home Rule pentru Irlanda, reforma agrară, antialcoolismul, reforma

sufragiului (cu one man, one vote) şi a Camerei Lorzilor, revendicări sindicale, cu ziua de

lucru de 8 ore pentru mineri etc.); programul politic a fost mai curând un factor al

divizării politice, care arăta eterogenitatea socială; el explică oarecum diferenţa între baza

39

militantă şi parlamentari / responsabili guvernamentali; Gladstone, Rosebery sau

d’Harcourt, care au condus partidul liberal englez după 1890, nu au reuşit să creeze

unitatea necesară

Exemplul englez este cel mai clar pentru că urmăreşte treptat reformele

sufragiului; liberalii germani s-au organizat în aceeaşi perioadă, o dată cu tentativa de

centralizare a Partidului Progresist (înfiinţat în 1861, în Prusia, în jurul lui Eugen

Richter), sau prin asocierea acestora cu naţional-liberalii, creându-se în 1877 bazele unei

comisii centrale permanente însărcinată cu colectarea de fonduri şi cu gestionarea

campaniilor electorale.

Franţa oferă exemplul imposibilei reconcilieri între diferitele grupuri de liberali,

laicismul lui Jules Ferry, omul reformelor (precum cea şcolară) şi liderul Partidul

Republican, intrând în conflict cu moderaţia lui Alexandre Ribot, apropiat de Emile

Boutmy (fondatorul Şcolii Libere de Ştiinţe Politice) şi de Edouard Laboulaye6; el l-a

acuzat pe Ferry că interdicţia impusă congregaţiilor neautorizate de a se manifesta era

antiliberală.

Oricum, perioada de după 1860 a fost perioada marilor guverne liberale,

preocupate de reforme şcolare, de reforma laicizării statutului, de primele măsuri sociale,

concepute ca un corolar al şcolarizării în masă şi al difuzării drepturilor de participare

politică (limitarea timpului de lucru al copiilor şi femeilor, igiena socială, educaţia

civică): Cabinetul Glasdstone (care s-a aflat în fruntea guvernului pentru 11 ani) în

Anglia, guvernele Jules Ferry, L. Gambetta şi Waldeck-Rousseeau în Franţa, Crispi,

Depretis şi Giolitti în Italia, dar şi Ion C. Brătianu în România conduc pentru o lungă

perioadă destinele ţărilor lor. Liberalismul este gândirea majoritară a Europei în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea; principiile liberale structurează instituţiile şi determină

formele politice în mai toate statele. Chiar în conservatoarea Germanie, Otto von

Bismarck i-a propus lui Bennigsen, şeful centrist al naţionalilor-liberali, să intre în

guvern (oferindu-i promisiunea reprezentativităţii Camerelor); reformele liberale din

Austria, ca şi cele din Rusia, prin ministrul de Finanţe, Witte, cu încercări diverse de a

introduce constituţionalismul liberal (vezi momentul 1905-1906, cu promisiunea şi chiar

realizarea ulterioară a reformelor sociale, dar şi cu formarea unui Partid Constituţional-

Democrat, K. D. sau „cadet”) dau măsura renovării ţărilor şi sistemelor politice.

40

Diferenţele au persistat între liberalismul parlamentar existent în ţări precum Marea

Britanie, Franţa, Belgia (şi chiar Italia) şi liberalismul de stat, impregnat de tradiţia

despotismului luminat (din Germania, Austria, Suedia, România, Grecia, Rusia).

În a doua jumătate a secolului XIX, perspectivele erau favorabile liberalilor: prin

experienţa lor guvernamentală şi reformatoare, ei dominau din punct de vedere politic

viaţa internă a societăţilor, având un rol central în transformările politice, economice sau

sociale din acele ţări. Luptele naţionale păreau să se apropie de sfârşit (Norvegia care-şi

declară independenţa completă în 1905, Grecia lui E. Venizelos România etc.). Votul

universal în extindere, care trimitea la atingerea reprezentativităţii maxime / şi a

legitimităţii, permitea difuzarea liberalismului în ideea de a structura regimuri politice

stabile. Integrarea noilor medii sociale prin reforme în favoarea celor defavorizaţi situa

liberalismul într-o poziţie delicată în raport cu propriile principii fondatoare, legate de

constituţionalism şi de limitarea intervenţionismului statal în societate. De asemenea,

liberalismul tindea să devină purtătorul de cuvânt al intereselor colective ireconciliabile

împotriva căutării „interesului general”, era o trădare a teoriei reprezentării indivizilor,

suveranitatea raţiunii şi a liberei deliberări pentru o „imposibilă” reprezentare a

intereselor particulare.

III. Liberalismul în secolul XX. Declin şi renaştere.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, liberalismul european îşi căuta identitatea

politică în condiţiile concurenţei din partea noilor forţe politice din societate (mai ales

social-democraţia) şi a mobilizărilor sociale. Valorile liberale sunt prezentate drept

limitate sau anacronice de adversarii politici; în orice caz, ele sunt mult prea moderate

pentru un electorat „grăbit” în găsirea certitudinilor, cu o mare apetenţă pentru

demagogie. Neo-liberalismul britanic a fost răspunsul liberalilor pentru a depăşi impasul

şi a reda formaţiunilor liberale locul dominant în spaţiul politic. Mutaţia valorilor era însă

semnificativă. Într-o lucrare din 1902, Liberalism, Herbert Samuel, unul din exponenţii

noului val liberal, exprima competenţa statului în reformarea socială; libertatea şi

independenţa individului, care putea fi dublată de tradiţia caritabilă, filantropică,

asociativă, trebuia însoţită pentru a extirpa răul din societate de asistenţa bine dirijată a

statutului, singurul care putea forţa limitele libertăţii. Liberalii englezi depăşeau cadrul

6 Edouard Laboulaye, Limitele statutului şi alte scrieri politice, Editura Nemira, 2001; vezi mai ales eseul

41

regimurilor reprezentative moderne (constituţionalismul), care îi individualizase în

secolul anterior, şi păreau convinşi de justeţea cererilor colective exprimate tot mai vocal

o dată cu politizarea vieţii politice. Thomas Hill Green şi, ulterior, J. A. Hobson sau

L.T. Hobhouse evoluează în aceeaşi direcţie a valorizării statutului drept garant al

egalităţii şanselor şi luptător împotriva inegalităţilor sociale şi economice. Statul devenea

astfel, şi din perspectiva liberalilor, actorul major al vieţii sociale.

Dezvoltarea ştiinţelor sociale (sociologia lui Emile Durkheim în Franţa, economia

politică sau sociologia statutului, puterii şi formelor sociale în Germania, cu Max Weber,

dar mai ales Tönnies etc.), cu concepţiile privind diviziunea muncii, diferenţierea şi

inegalităţile sociale etc., au condus la valorizarea cvasiunanimă a statului ca factor de

integrare şi de solidaritate socială. Liberalii au fost preocupaţi şi ei de extinderea

libertăţilor civile în direcţia libertăţilor colective: dreptul la asociere (în Italia lui Giolitti

şi Franţa, 1901), discuţia despre rolul sindicatelor (în Germania de L. Brentano), reforme

fiscale şi asigurative, favorizarea unor politice de redistribuţie şi protecţie socială; în

Marea Britanie, guvernul liberal condus de Asquith a militat pentru pensii şi asigurări

sociale; impozitul pe venit este adoptat în Franţa (1913-1914, cu rolul lui Joseph

Caillaux), asigurările sociale devin una din mărcile ţărilor nordice, ajungându-se aici

chiar la măsuri de naţionalizare a căilor ferate (Norvegia, 1905) etc. Din perspectiva

secolului al XIX-lea, în raport cu ideile şi practicile liberale guvernamentale, liberalismul

cunoştea o anumită derivă. Alexandre Ribot, Jules Méline sau Chales Dupuy,

desemnaţi drept liberali conservatori pentru că se opun impozitului pe venit (pe care-l

consideră factor de divizare şi clasificare socială), sunt o minoritate în Franţa. În Marea

Britanie, trendul este spre intervenţionism este majoritar printre liberali, în 1909 David

Lloyd George anunţând Statul-providenţă şi Bugetul poporului. Alianţa cu mişcările

muncitoreşti şi cu structurile politice ale muncitorilor au părut fireşti, în acest context de

apropiere ideologică: în 1906, liberalul H. Gladstone şi socialistul MacDonald

semnează un pact secret care permitea laburiştilor intrarea în Parlament; în Franţa, o

politică similară, mai ales la stânga Partidului Republican, cu Partidul Radical şi Radical-

Socialist (cu Alexandre Millerand); în Belgia, Paul Hymans, cel care reorganizează

partidul liberal în 1900, semnează un protocol electoral cu Partidul Socialist pentru

alegerile din 1912. Tendinţa generală de asociere cu reprezentanţii claselor defavorizate

Separarea Bisericii de Stat.

42

(vezi şi Italia lui Crispi) era justificată prin dorinţa integrării tuturor şi a păstrării

predominanţei liberalilor în plan politic. Însă concurenţa partidelor muncitoreşti s-a

structurat imediat, liberalii fiind devansaţi după războiul mondial de socialişti în lumea

postbelică. Structurile muncitoreşti (politice) puteau cumula baza sindicală şi militantă,

tradiţia democratică şi factorul naţional; ele sunt mult mai bine plasate decât liberalii,

care nu încercau decât să arbitreze între conflicte (prin măsuri legislative care nu rezolvă

problemele societăţii industriale), pentru a identifica şi atrage electoratul muncitoresc

(dar este cazul şi pe direcţia partidelor agrariene, conservatoare). Liberalii sfârşesc prin a

fi echivalaţi „burgheziei” şi reduşi la o „minoritate” vocală în plan public.

Primul război mondial şi decăderea liberalismului. Războiul a însemnat o

reînnoire a alianţei dintre liberalism şi problema naţională în toate statele Europei, în

Germania, ca şi în Anglia sau Franţa (vezi şi cazurile din România, Grecia etc.); dar

partidele liberale au ieşit slăbite din conflict, divizate de măsurile luate pe parcursul

războiului (înrolarea obligatorie în Anglia, centralismul, alocarea resurselor spre

industrie, restricţii de tot felul); valorile liberalismului (libertăţile individuale şi colective,

caracterul public al deliberărilor parlamentare, liberul schimb sau neintervenţia statutului)

au fost suspendate: Lloyd George este cel care conduce războiul pentru britanici în dauna

intrasigentului (pe anumite valori, dar moderat şi nehotărât) Asquith, care demisionează

de la conducerea guvernului; în Franţa, situaţia a fost una similară cu Clemanceau faţă de

R. Poincaré; Orlando în Italia ilustrează aceeaşi tendinţă a renunţării la liberalism în faţa

necesităţilor naţionale.

După René Rémond, 1918 a însemnat anul victoriei democraţiei politice şi a

înfrângerii liberalismului. Războiul modificase aşteptările umane şi raporturile între stat

şi indivizi, ceea ce a determinat ca liberalismul să devină minoritar. Deşi curentul liberal

sau partidele liberale stătuseră la originea şi definirea noilor regimuri şi instituţii ale

democraţiei (modelul instituţional al democraţiei liberale cunoştea o largă difuzare

teoretic), liberalii nu mai joacă rolul politic anterior. În prima parte a perioadei

interbelice, liberalii sunt încă prezenţi în spaţiul public; Francesco Nitti, în Italia;

Alexandre Millerand în Franţa; textul Constituţiei de la Weimar din iulie 1919, care

punea bazele noii Germanii, aparţinea liberalilor democraţi proveniţi din curentul

progresist, Hugo Preus şi F. Naumann; stat federal modern, recunoaşterea rolului

partidelor moderne (reprezentare proporţională, sufragiu universal) de garant al

43

pluralismului politic şi social. Dar, chestiunea naţională a devansat în Germania

chestiunea liberală, constituţionalismul. O tendinţă a liberalilor germani a renunţat la

eticheta de „liberal” transformându-se în partidul populist (Deustche Volkspartei), cu

Gustav Stresemann ca figură proeminentă, dar preocupată de refacerea prestigiului

Germaniei în lume, de reconstituire progresivă a puterii naţionale, şi mai puţin de

apărarea sau amendarea instituţiilor liberale; ceilalţi liberali, partidul democratic

(Deustche Demokratische Partei) au cunoscut un declin accentuat în primul deceniu

interbelic.

Liberalismul devine minoritar în majoritatea statelor europene, partidele liberale

fiind devansate de partidele de recrutare şi socializare (catolici, creştini-sociali, social-

democraţi, agrarieni). Liberalii erau lipsiţi de o „clientelă electorală” importantă.

Extinderea dreptului de vot a fost o sfidare existenţială pentru liberali, iar formaţiunile

liberale au devenit adesea actori modeşti în termeni de performanţă electorală, în

sistemele politice europene. Ei nu erau suficient de bine plasaţi pentru organizarea

democraţiei de masă, la care participau diferite curente şi ideologii politice; cultura lor

politică parlamentară şi anti-disciplinară (un oportunism nu al intereselor, ci al raţiunii:

libertatea de a-şi schimba opinia în funcţie de argumentele schimbate într-o confruntare)

îi plasa într-o poziţie mult mai slabă decât pe conservatori, naţionalişti, agrarieni, partide

de inspiraţie confesională sau socialişti.

Declinul cel mai „spectaculos” este al liberalilor britanici; în 1918, liderul liberal

şi şeful guvernului David Lloyd George era foarte popular; dar el părăsea terenul

liberalismului în favoarea proiectelor sociale născute de război, marcat ideea Statului

Providenţă (progresul social, cu locuinţă, salariu minim, reducerea timpului de lucru).

Programul tranşat al laburiştilor în problema socială (cu ideea naţionalizărilor) i-a arătat

drept principalii reprezentanţi ai reformismului; de cealaltă parte, conservatorii prezentau

un organism politic unitar în comparaţie cu Partidul liberal; campaniile electorale

liberale, dominate de parlamentarism şi moderaţie, erau mai curând în tradiţia secolului

XIX, a îndepărtat partidul liberal din Anglia de opinia publică; propensiunea lui Lloyd

George de a fi un lider naţional (el se separă de partid în 1926) a lovit o dată în plus

partidul liberal care devenea al treilea partid britanic.

Liberalismul a cunoscut mutaţii şi sub raportul ideilor, plecând de la reminiscenţa

economiei organizate din timpul războiului. Rolul statului în relaţiile sociale (pe relaţia

44

cu muncitorul), în domeniul industriei şi comerţului (cu intervenţia pentru stabilirea

preţului pâinii, în dauna reintroducerii concurenţei susţinută de principiul tradiţional de

libertate economică / naţionalizarea comerţului pentru produse de importanţă „naţională”,

precum zahăr, cafea, cărbune, petrol) este decisiv pentru desemnarea noului liberalism:

Walter Rathenau (în Germania) şi Louis Loucher (în Franţa) au fost purtătorii de cuvânt

ai teoriilor de socializare parţială în economie, cu concentrarea întreprinderilor, aplicarea

de noi forme de proprietate şi de statut (colectiv, mixt, participativ), de raporturi cu

muncitorii şi sindicatele; statul nu gestiona sau conducea întreprinderile, dar le acorda un

impuls şi ajutor financiar.

Nouă generaţie de republicani liberali în Franţa, cu Pierre-Etienne Flandin, Paul

Reynaud şi André Tardieu, marcată de figura lui Clemanceau (de experienţa războiului)

şi situată în tradiţia lui Poincaré, era legată de planul de echipare naţională, care conferea

statului rolul de coordonator al marilor proiecte de infrastructură (porturi, străzi,

comunicaţii), factor de generalizare a asigurărilor sociale, de prelungire a gratuităţii

şcolare după clasa a şaptea etc.

Liberalii englezi au fost şi mai radicali cu privire la valorile liberale; confruntaţi

cu scăderea electorală, ei era preocupaţi să găsească un nou fundament pentru acţiunea

politică şi socială. Fondată în 1921, sub influenţa Federaţiei Liberale din Manchester (cu

istoricul şi ziaristul Ramsay Muir, industriaşul E. D. Simon), reunind economişti şi

intelectuali (Hobson, R. H. Tawney, Eleanor Rathbone, Walter Layton, William

Beveridge), Liberal Summer Scools abordează problemele anilor ’20: asigurări sociale,

lupta împotriva şomajului, problema naţionalizărilor şi a politicii industriale de stat.

Această şcoală devine principala sursă de inspiraţie a programelor liberale: McNair (cel

care a coordonat şi mobilizat industria minieră în timpul războiului) propune

naţionalizarea cărbunelui şi a drepturilor de licenţă, dar păstrarea proprietăţii private

asupra minelor, W. Beveridge insistă pentru generalizarea, dar nu trecerea în posesia

statului, asigurărilor sociale (Insurance for All and Everything, din 1924); E. D. Simon:

în 1925, o analiză a problemelor urbanizării. În februarie 1928, după 18 luni de anchetă,

este publicat, cu colaborarea economiştilor de la Cambridge (Layton, Henderson şi

Keynes) şi a grupului fondator de la Manchester (Muir şi E.D. Simon), dar şi cu aportul

liderilor partidului (Lloyd George, Ph. Kerr, Masterman, Herbert Samuel), raportul

Britain’s Industrial Future (Yellow Book) care acorda statului un rol central de

45

coordonare şi impulsionare economică: dezvoltarea trusturilor şi a întreprinderilor de

interes public, difuzia socială a patrimoniului (participaţii, acţiuni bursiere), crearea unui

Consiliu al Investiţiilor Naţionale pentru coordonarea unui program de munci grele,

crearea unui Consiliu al Industriei pentru sistematizarea arbitrajului şi negocierii sociale.

Ideea unui socialism liberal, în care să existe pluralismul intereselor exprimate de

grupuri organizate (menţionat de Hobson la începutul secolului) era îmbrăţişată de

Harold Laski, Cristopher Addison; John Maynard Keynes a fost purtătorul de cuvânt

al noii direcţii, de opţiune raţională pentru o politică economică de stat, oricare ar fi

partidul la putere (lucrarea sa din 1936, The General Theory of Employment, Interest and

Money); foarte important pentru pierderea identităţii, intelectualii liberali nu mai sunt

legaţi de liberalism, de partidul liberal.

Reflecţia socială nu a antrenat şi revigorarea mişcărilor şi partidelor liberale, ea

contribuind, dimpotrivă, la divizarea liberalilor. În Anglia, liberalii de tradiţie whig,

grupaţi în jurul lui J. Simon, s-au lansat într-o campanie de reducere a cheltuielilor de

stat, creând un Comitet Liberal Anti-naţionalizări; ei au refuzat sindicalismul, care

ameninţa cu divizarea socială, cu un „feudalism” de interese particulare dominând

interesul general. Şi în Franţa, R. Poincaré era situat mai ales pe linia tradiţionalismului,

spre deosebire de P. E. Flandin, G. Doumergue, preocupaţi mai mult de reducerea

cheltuielilor bugetare, de retragerea statului etc.; mulţi liberali de tradiţie s-au ataşat de

partidele conservatoare susceptibile de a apăra mai bine idealul statului liberal.

Criza constituţionalismului liberal era în relaţie directă cu rolul statului şi cu ideea

de democraţie directă, dar şi cu slaba capacitate de recrutare în condiţiile sufragiului

universal; identitatea programului este ştearsă în faţa altor curente (conservatoare sau

social-democrate).

După 1945. Liberalii au avut o audienţă politică şi electorală limitată şi după al

doilea război mondial; ei nu mai sunt vectori ai fundamentării regimurilor parlamentare şi

ai emancipării naţionalităţilor, nici ai ideii democratice; ei apără anumite concepţii despre

constituţionalism reprezentativ, a rolului statului şi naturii partidelor politice; ei au

câştigat însă în dezbaterea publică prin coerenţa doctrinei.

Critica Statului-Providenţă şi a diverselor forme de democraţie prezidenţială

susţin discursul liberal al acestei perioade. Statul Providenţă fusese iniţial o idee liberală,

ca formă de a răspunde tendinţelor socializante prin generalizarea asigurărilor sociale,

46

prin lupta colectivă şi publică împotriva bolii, a bătrâneţii, a şomajului, slăbiciunii

carităţii sau a filantropiei private, precum şi problemei sociale, a divizării politice în

partide de clasă; era o sinteză între constituţionalismul liberal şi organizarea sufragiilor de

masă: fiecărui individ îi era conferită protecţia împotriva tuturor riscurilor vieţii sociale şi

economice pentru ca el să-şi poată exercita liber şi conştient, fără pasiune sau violenţă,

dreptul său de interes şi de participare la legislaţia comună; statul.providenţă apărea ca o

corectare a inegalităţilor economice, pentru a face din fiecare cetăţean un alegător liber şi

luminat.

Dar acest proiect liberal a devenit un bun comun tuturor regimurilor democratice

şi diferitelor familii politice; raportul lui William Beveridge, directorul Londol Scholl of

Economics, din 1942, asupra generalizării protecţiei sociale (Social Insurance and Allied

Services) sau cel din 1944 referitor la eradicarea şomajului (Full Employment in a Free

Society), care punea bazele statului social britanic (instrument în favoarea justiţiei sociale

care implica şi dimensiunea morală a dezvoltării autonomiei individuale), s-au bucurat de

succes datorită contextului de război şi aspiraţiei de solidaritate socială; Statul-social

depăşea clivajele politice devenind parte din Binele Comun naţional. Dar liberalii

pierduseră bătălia pentru întâietate în zona reformismului social, iar laburiştii păreau mai

bine plasaţi pentru realizarea noii societăţi.

Renaşterea liberalismului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea este legată de

reinterpretarea tradiţiei de secol XIX, în faţa avansului ideilor şi regimurilor autoritariste,

care puneau în discuţie individualismul. În 1938 s-a organizat la Paris Colocviul Walter

Lippmann, o tentativă de a discuta situaţia liberalismului pornind de la lucrarea lui Walter

Lippmann, Good Society, apărută în acel an în Franţa sub titlul La Cité Libre. Câţiva

economişti şi intelectuali liberali iluştri au participat, cu Louis Baudin, Louis Rougier,

Jacques Rueff din Franţa, J.B. condlife, sir W. Beveridge, Fr. von Hayek (Anglia),

Ludwig von Mises (Austria), Wilhelm Röpke (german, care activa însă la Geneva),

Michael Polany etc., deşi erau favorabili, ordinii sociale care să completeze ordinea

naturală, au stabilit ca principiu esenţial pentru Agenda, lucruri care trebuiau făcute

pentru renovarea liberalismului statul minimalist, care să reglementeze piaţa. La

propunerea lui Rougier, s-a creat un Centru Internaţional pentru Renovarea

Liberalismului. Războiul a amânat discuţiile despre refondarea liberalismului. În aprilie

1947, la Mont-Pellerin (Elveţia), la iniţiativa lui Fr. Von Hayek, 36 de intelectuali din

47

Occident (economişti, istorici etc., precum Charles Rist, Jacques Rueff etc.) s-au reunit

pentru a evalua lumea democratică; ei au înfiinţat Mont-Pellerin Society, care-şi

propunea apărarea valorilor esenţiale ale civilizaţiei, demnitatea şi libertatea omului, în

faţa valului de intervenţionism, toleranţa faţă de minoritatea politică etc. Propagarea

acestui spirit în Europa Occidentală şi Statele Unite, prin manifestări diverse, a avut darul

de a face din liberalism, în contextul războiului rece, doctrina esenţială a redresării

sociale. Nu a existat, evident, o unanimitate în acest spaţiu, liberalismul fiind legat de

critica continuă şi de revalorizarea permanentă a principiilor; analiza lui Joseph Alois

Schumpeter, unul din cei mai marcanţi economişti ai şcolii neoliberale vieneze, din

Capitalism, Socialism and Democracy (1942), relua problema prosperităţii generale prin

raportarea la stat.

Însă mobilizarea liberalilor şi elaborările intelectuale pe relaţia cu totalitarismul

comunist valorizează liberalismul „clasic” şi permit liberalilor să iasă din statutul de

minoritate politică. Libertatea economică este gândită tot mai mult ca o soluţie a libertăţii

politice. Raymond Aron, Bertrand de Jouvenel, Leo Strauss, Ronald Dworkin,

Robert Nozick, John Rawls, James Buchanan ilustrează cauzele intelectualilor angajaţi

cu luciditate în bătălia politică şi care devin reperele intelectuale ale actualităţii.

Marginalizate de instaurarea Statului-Providenţă şi a noilor prerogative

intervenţioniste, dar şi de evoluţia vieţii politice prin marile partide de alternanţă,

partidele liberale rămân influente prin valorile democraţiei liberale pe care le apără şi prin

impactul intelectual. Ele sunt minoritare peste tot în Europa occidentală, dar rolul lor este

disproporţionat (în sens major) prin jocul politic, ceea ce prelungeşte locul lor organic în

cadrul democraţiei reprezentative. Rezultatele electorale au rămas însă modeste pe tot

parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului XX: 10-11 %, ceea ce le conferă locul de

pivot („partide-balama”); este cazul partidul liberal italian, al partidul liberal german

(Freiei Demokratische Partei) asociat cu creştin-democraţii, de grupul republicanilor

independenţi, conduşi de Valéry Giscard d’Estaing (în cadrul majorităţii gaulliste, a ajuns

ministru de Finanţe şu ulterior preşedinte al Franţei).

Şcoala de la Chicago, care s-a impus mai ales după 1950, cunoscând apogeul în

anii ’70-’80, reprezentativă în Statele Unite prin analizele lui Milton Friedman (dar şi

prin Allan Meltzer, Karl Brunner din Elveţia), legată de politica monetară, manifestând

intransigenţă în ceea ce priveşte economia de piaţă lipsită de orice îngrădire (piaţa, chiar

48

lipsită de milă, este imparţială), statul limitat să se manifeste doar în domeniile în care

prezenţa lui este indispensabilă, pentru a nu fi lăsat la îndemâna guvernanţilor) a produs o

revenire la „mâna invizibilă” (autoreglarea pieţei libere) mai ales în Statele Unite şi

Marea Britanie. Această şcoală a avut un rol central în reabilitarea liberalismului în anii

’70-’80, plecând de actualizarea criticilor sociale împotriva statului-providenţă, a

serviciilor publice sau a rolului sindicatelor; succesul „noului” liberalism (privind cultura

individualismului, a valorilor libertăţilor personale sau al „pluralismului”) a fost plasat în

contextul reculului sau reconversiei marilor partide identitare (comuniste, socialiste,

democrat-creştine).

Margaret Thatcher (1979-1990), cu o politică de succese în politica economică

neo-liberală (dereglementare, denaţionalizare, reîntoarcere la creşterea economică), avea

însă o practică instituţională a puterii marcată de prezidenţialism, de închidere în plan

extern (antieuropenism), ceea ce o apropie mai curând de conservatorism decât de

liberalism (dominat de pacifism, europenism, parlamentarism, conciliere cu Irlanda).

Ronald Reagan este legat de şcoala de la Chicago şi de neo-conservatorism.

La sfârşitul secolului al XX-lea, liberalismul se găsea într-o aparentă poziţie

dominantă, în condiţiile eşecului politic, economic şi social al statului socialist-comunist;

el nu mai avea duşmani ireductibili, dar triumful ideilor liberale în anii ’90 a fost de

scurtă durată în faţa recrudescenţei populismului şi a problemei mondializării.

Bibliografie

Acest curs datorează mult unor lucrări care trebuie menţionate, în spiritul

deontologiei profesionale, cel puţin la sfârşitul cursului (în lipsa notelor necesare): Pascal

Delwit (coord.), Liberalisme şi partide liberale în Europa, Bucureşti, Editura. Humanitas,

2003; Michael Freeden, Ideology. A Very Short Introduction, Oxford University Press,

2003, Idem, Liberalism Divided: A Study in British Political Thought, 1914-1939, Oxford

University, 1986; William Aylott Orton, The Liberal Tradition: A Study of the Social and

Spiritual Conditions of Freedom, Yale University Press, New Haven, 1945; Gerald F.

Gaus, Political Concepts and Political Theories, Boulder Westview Press, 2000; David

Johnston, The Idea of a Liberal Theory. A Critique and Reconstruction, Princeton

49

University Press, 1994; Colin Bird, The Myth of Liberal Individualism, Cambridge

University Press, 1994; Alan Bullock, Maurice Shock (eds.), The Liberal Tradition:

From Fox to Keynes, New York University Press, 1957; Alexander De Grand, Giovanni

Giolitti and Liberal Italy from the Challenge of Mass Politics to the Rise of Fascism,

1882–1922, Praeger, Westport, 2001; Colin Cross, The Liberals in Power (1905-1914),

London, 1963; Dan Avnon, Avner De-Shalit (eds.), Liberalism and Its Practice, London,

Routledge, 1999; David M. Gordon, Liberalism and Social Reform: Industrial Growth

and Progressiste Politics in France, 1880-1914, Greenwood Press, Westport, 1996;

Guido De Ruggiero, The History of European Liberalism, Beacon Press, Boston, 1959;

Harold J. Laski, The Rise of European Liberalism: An Essay in Interpretation, Allen &

Unwin, London, 1936; Roger Eatwell - editor, Anthony Wright (eds.), Contemporary

Political Ideologies, Pinter, London, 1999; David Miller (coord.), Enciclopediei Blackell

a gândirii politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 430 şi urm.; Florea Ioncioaia,

Liberalismul sălbatic. Note metodologice asupra istoriografiei liberalismului românesc,

în „Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice «A. D. Xenopol»”, XIII, 1-4, 2005, p.

20-46; Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, 2001; Jean Touchard, Histoire des

idées politiques, vol. 2 / Du XVIIIe siécle à nos jours, 8e édition, Presses Universitaires de

France, 1981; Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, Bucureşti,

1992; André Jardin, Histoire du libéralisme politique. De la crise de l’absolutisme á la

constitution de 1875, Paris, Hachette, 1985; John Gray, Liberalismul, Bucureşti, 1998

etc.

Teme de control.

1. Analizaţi într-o lucrare de 3-5 p. unul din gânditorii şi practicienii liberalismului;

ca posibile teme / subiecte, a se vedea mai jos:

Benjamin Constant şi liberalismul de opoziţie

François Guizot şi liberalismul de guvernământ.

Alexis de Tocqueville: liberalismul în faţa democraţiei.

John Stuart Mill şi transformarea „liberalismului clasic”

Lord Acton şi problema toleranţei

Ludwig von Mises şi relaţia între economie şi libertate

Friedrich von Hayek: drumul spre servitute

50

Karl R. Popper şi gândirea societăţii deschise.

Leo Strauss, Robert Nozick, John Rawls: şcoala liberală americană

Raymond Aron: „liberalul angajat”.

Margaret Thatcher şi noua politică britanică.

Ronald Reagan: neoconservatorismul.

IV. STUDIU DE CAZ. LIBERALISMUL ROMÂNESC INTERBELIC ŞI

PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL

1. Chestiuni de metodă

2. Liberalismul românesc după 1918. Succes şi contestaţie. Neoliberalismul

3. Partidul Naţional-Liberal şi problema liberalismului.

1. Chestiuni de metodă

Liberalismul reprezintă una din gândirile fondatoare a lumii moderne; instituţii,

practici politice sau sociale şi personaje se revendică de la formulele liberale privind

individul şi comunitatea. Transformarea de secol XIX a societăţii româneşti şi construcţia

statului român modern datorează mult modelului liberal occidental.

Tema privind liberalismului românesc suscită astfel un interes legitim iar identitatea

diferitelor forme ale acestui curent, fie că ne referim la aspectul politic, la cel economic,

social sau cultural, oferă o reprezentare de natură istorică a perioadei interbelice.

Există, însă, o dificultate evidentă de a discuta despre liberalismul dintre cele două

războaie mondiale, despre liberalismul românesc în general; derivă din:

a). la ce fel de liberalism ne referim, ce desemnăm prin acest termen generos şi vag

liberalism ? Liberalismul acoperă, fără îndoială, o realitate diversă: Ceauşescu a putut fi

catalogat la un moment dat ca „liberal”. Lipsa unei definiţii cuprinzătoare a liberalismului

ţine de deficitul normativ al curentului cauzat / datorat de absenţa textului „canonic”

(cum sunt Evangheliile în cazul creştinismului sau a Capitalului scris de Karl Marx în

cazul socialismului etc.); sunt unele valori la care se face apel constant, precum individ,

libertatea lui în raport cu statul, concurenţa, piaţa neîngrădită, liberul schimb, toleranţa.

b). Cine sunt purtătorii liberalismului la noi ? Manifestăm interes pentru liberalii

autointitulaţi astfel sau pentru cei consideraţi ca atare de contemporani şi istorici.

51

Liberalul, ca personaj politic, este cel care practică liberalismul şi nu cel care se declară

liberal. Accentul trebuie să cadă pe practicile politice, în condiţiile diverselor măşti şi

disimulări pe care liberalismul le apropie în dezvoltarea sa istorică.

Partidul Naţional Liberal a reprezentat expresia politică cea mai coerentă a

fenomenului liberal în perioadă. Unii gânditori politici, economici etc., pe care

retrospectiv îi putem încadra în albia largă a liberalismului, vin însă din afara curentului

structurat politic. Mihail Manoilescu şi Ştefan Zeletin, cei care au oferit lucrările

„clasice” asupra neoliberalismului românesc, au fost în anii ’20 membri ai Partidului

Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu, Manoilescu regăsindu-se, la un

moment dat, chiar în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc; deşi ne este greu să distingem

la nivelul societăţii româneşti dintre cele două războaie mondiale un liberalism civic,

observarea diverselor centre de reflecţie politică asupra liberalismului ne permite să

întrezărim dimensiunea fenomenului în perioada interbelică. Numele lui Gheorghe Taşcă,

spre exemplu, şi titlurile lucrărilor sale, sunt mai puţin rostite în legătură cu

neoliberalismul. Liberal convins, antietatist, deşi a activat în cadrele formaţiunii lui

Nicolae Iorga şi ulterior ale Partidului Naţional-Ţărănesc, el este un susţinător al

curentului de secol XIX, care – în viziunea lui – nu şi-a epuizat potenţialul. La fel şi Gh.

Brătianu. De altfel, nu trebuie să gândim la o succesiune legică a liberalismului şi

neoliberalismului. Noul liberalism se revendică de la cel de secol XIX, prin preluarea

principiilor fundamentele ale acestuia7, dar acesta din urmă nu dispare o dată cu

impunerea curentului interbelic8.

c). În strânsă legătură cu problema epistemologică enunţată anterior, analiza

liberalismului românesc se loveşte de reflectarea istoriografică a gândirii politice de tip

liberal; în pofida rolului deţinut în structurarea societăţii româneşti pe baze moderne,

7 Într-o prezentare succintă, elementele preluate de neoliberalismul românesc de la liberalism ar fi următoarele: ideea proprietăţii private (ca temelie a liberei iniţiative şi a deplinei libertăţi de mişcare a agenţilor economici), ideea industrializării (ca proces obligatoriu al modernizării), ideea protejării de concurenţa străină a economiei naţionale (prin impunerea unui tarif vamal protecţionist), ideea priorităţii intereselor naţionale, sintetizată în cunoscuta formulă „prin noi înşine”. Progresul rămânea marele cuvânt al liberalilor după război, în pofida contestării pozitivismului de secol XIX. El incumba însă evoluţiei, după cum afirma I. G. Duca, ordine, democraţie, naţionalism, armonie socială, în cadrul proprietăţii private, nu salturi sau violenţă. Construcţia doctrinară a liberalismului a fost schiţată între cele două războaie mondiale de către I. G. Duca, în conferinţa ţinută la Institutul Social Român, o rezumare în fapt a unui corpus de idei ale liberalismului românesc. 8 După cum conservatorismul, ca ideologie, nu a dispărut o dată cu „moartea” Partidului Conservator din viaţa publică românească după război; principiile conservatoare, ethosul tradiţionalist pe care conservatorismul îl presupune a fost preluat de alte structuri şi doctrine (cum ar fi Partidul Naţional-Ţărănesc).

52

liberalismul românesc (mai cu seamă cel interbelic) şi dimensiunea sa partinică nu au

constituit obiectul unor analize sistematice (Lipsa de interes pentru studiul liberalismului

politic şi a partidului liberal în special, ca subiecte istorice independente, nu se manifestă

doar la nivelul istoriografiei româneşti. Există puţine lucrări şi în spaţiul occidental

alocate problemei; Guido de Ruggiero, Michael Freeden, Pascal Dewit (editor),

Liberalisme şi partide liberale în Europa, Emil J. Kirchaer (ed.), Liberal Parties in

Western Europe, 1988). Încercările asupra liberalismului interbelic nu depăşesc, adesea,

nivelul unor lucrări introductive în fenomenul liberal, ataşate sau ataşabile unor istorii de

partid, reprezentând mai curând un “trecut utilizabil” prezentului; ne gândim îndeosebi la

Dan A. Lăzărescu, Introducere în istoria liberalismului European şi în istoria Partidului

Naţional Liberal din România, 1996 sau Gheorghe Cliveti, Liberalismul românesc. Eseu

istoriografic, 1996. Chiar într-una din puţinele lucrări care îşi propune să abordeze în

ansamblu evoluţia de peste un secol a Partidului Naţional Liberal, cea coordonată de

Şerban Rădulescu-Zoner, Istoria Partidul Naţional Liberal, Bucureşti, 2000, liberalismul

este ataşat exclusiv problemei modernizării sau istoriei preponderent politice a naţiunii. O

anume identitate suprapune genealogia grupului liberal cu dezvoltarea formelor

occidentale în spaţiul românesc. Prezentând afinităţi cu o anume formă de naţionalism

liberal, istoricii au creditat, în general, ceea ce liberalii doreau să omologheze în spaţiul

public ca formă de legitimare politică, perspectiva lor privind evoluţia României moderne

şi, implicit, procesul modernizării. Studiile asupra liberalismului românesc ignoră cu

desăvărşire problematica individului, ca şi problematica economică, ambele teme liberale

esenţiale; este adevărat că ambele trimit la modelul ordinii spontane, propriu

liberalismului clasic. Din acest motiv, protecţionismul este văzut ca un fapt liberal

autentic şi pozitiv, iar extinderea controlului statului asupra societăţii (centralizare de tip

iacobin, ignorarea procedurilor de protecţie a persoanei, subminarea conceptului de

proprietate privată etc.) ca un fapt logic, “naţional”, binefăcător. Aceleaşi categorii de

probleme i se ataşează şi tema liberalismului revoluţionar, ori cea a originilor, care

exaltă violenţa, acţiunea conspirativă, obsesia controlului statului, valori în mod evident

neliberale.

d). Sursele domeniului „liberalism interbelic” induc un anume partizant. Sub

raportul obiectivităţii, trebuie studiată în principal revista cercului de studii a partidului,

53

„Democraţia”, buletin cu o îndelungată şi periodică apariţie9. În al doilea rând, studierea

operelor „majore” privind curentul în discuţie şi modul în care circulau ideile liberale în

societate. Importanţa acordată are drept fundal al clasificării decizia economică, politică

şi socială, cu perspectiva ideilor generate, a măsurilor inspirate, a structurării unor acţiuni

guvernamentale, ne referim la nume precum Zeletin, Manoilescu, dar şi personalităţi

interesate de succesul unei politici : Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I. G. Duca,

Mitiţă Constantinescu, I. N. Angelescu etc. Lectura şi perceperea acestor principii de

către diferitele structuri ale societăţii româneşti este dificil de urmărit şi face apel la cu

totul alte surse. Vehicul esenţial al reprezentării, instituţia partidului politic contribuie

decisiv la difuziunea ideilor politice către indivizi. Presa, mai ales oficiosul « Viitorul »,

dar şi „Mişcarea”, ziarele locale intitulate divers „Liberalul” sau de broşurile de

popularizare, a permis răspândirea valorilor liberalismului românesc.

2. Liberalismul românesc după 1918. Succes şi contestaţie

Adoptarea rapidă a valorilor liberalismului (şi capitalismului) de către o elită

tânără, formată în mediul apusean (mai ales în Franţa), încercările de instituţionalizare a

modernităţii, impresia de ruptură care a însoţit transformarea societăţii au declanşat o

tensiune identitară specifică în societatea românească. Reticenţele şi rezistenţa unei

contra-elite a generat un contradiscurs (în pofida nuanţelor modernizatoare) în spaţiul

public; nutrindu-se de la trecut şi de la tradiţia românească, reacţia a vizat într-o mai mare

măsură realităţile româneşti, preponderent rurale. Din punct de vedere politic, dar şi

cultural, planul coerent şi predilect de manifestare a mesajului antiliberal, inacceptarea a

fost exprimată sub forma Junimii şi a criticii maioresciene a formelor fără fond sau a

curentelor de inspiraţie ţărănească (sămănătorism, poporanism). Critica liberalismului şi a

“purtătorilor” postulatelor liberale în societatea românească a fost dominantă în mediile

culturale (Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, N. Iorga etc.). În concordanţă cu un specific

naţional (atunci conturat şi impus), combaterea soluţiilor practice propuse de liberalii

români pentru dezvoltarea societăţii, ca nefiind “organice”, a luat forma repudierii

liberalismului. Ei au impus proiecţia incongruenţei între elita liberală, ce impune “de sus”

9 „Democraţia” continuă publicaţia iniţială a Cercului de Studii al liberalilor români, „Buletinul Cercului de Studii al Partidul Naţional-Liberal”, înfiinţat ca şi cercul în 1911. Schimbarea denumirii şi redefinirea scopului revistei în 1913 trebuie puse în legătură cu noua politică instrumentalizată de liberali în acel an, cu reformele propuse ce vizau tocmai democratizarea vieţii politice şi sociale româneşti.

54

progresul, şi majoritatea populaţiei, pasivă sau implicată marginal în acest proces

modernizator.

În anii ’20, majoritatea actorilor de pe scena publică erau de acord că în ultimul

secol România se apropiase în ritm rapid de modelul occidental de civilizaţie; dar

aprecierea fenomenului de europenizare nu întrunea decât puţine sufragii. Realizată de pe

poziţiile conservatorismului politic şi cultural înainte de 1918, contestarea legitimităţii

liberalismului s-a generalizat în perioada interbelică, făcută fiind în numele diverselor

structuri sociale sau ideologice. Lumea rurală românească, idealizată de o literatură

„antiburgheză” prin excelenţă ca spaţiu simbolic al naţiunii, a fost angrenată în

denunţarea liberalilor între cele două războaie mondiale; tradiţia ţărănească, valorizată ca

eşafodaj al politicii naţionale din perspectivă istorică (Nicolae Iorga), sociologică

(anchetele la sate efectuate de Şcoala condusă de Dimitrie Gusti), folclorică (C. Brăiloiu),

literară (Lucian Blaga), a reprezentat în perioadă o formă de multe ori implicită de

respingere a liberalismului sau a democraţiei. Societatea „modernă” românească apărea

multora ca fiind o creaţie exclusivă a statelor europene, o contrapondere a lumii

româneşti, funciar ţărănească. Asimilat cu ideologia „burgheziei rapace”, liberalismul

este considerat vinovat de îndepărtarea de tradiţii. Înstăpânirea peste ţară a „pseudo-

burgheziei” a transformat regimul democratic într-unul „bugetar”, în opoziţie cu

„democraţia muncii din Occident”. „Neîncrederea în democraţie, în reprezentanţii şi

fetişii ei” este exaltată de C. Rădulescu-Motru ca pe o valoare a noilor generaţii.

Generaţia tânără adoptase, în ansamblul ei, paradigma conservatoare privind originile

dezvoltării şi trăsăturile „burgheziei româneşti” pentru a explica toate dificultăţile pe care

le cunoştea noua societate.

Aureolat de îndeplinirea idealului naţional de secol XIX al românilor (Unirea din

1918 cu întregirea României) şi de legiferarea reformelor democratice (agrară şi

electorală), al căror iniţiator fusese prin manifestul din octombrie 1913, Partidul Naţional

Liberal s-a confruntat însă cu o nouă realitate politică după război. Situaţie pe care o

determinase în mare măsură, dar fără să ajungă s-o gestioneze. Găsit vinovat de pierderile

din timpul conflagraţiei, de greutăţile refacerii şi unificării imediat postbelice, acuzat de

oligarhism industrial şi financiar, de organizarea pe bazele materiale ale interesului,

reprezentând o oligarhie sui-generis, de subordonarea Statului şi a Coroanei, partidului i

s-a cerut să părăsească scena publică invadată de masele rurale şi/sau urbane.

55

Interpretările radicale oferite idealului naţional şi social de noile mişcări politice

(naţionaliste, ţărăniste etc.), în sensul transfigurării societăţii, au legat şi mai mult

imaginea Partidului Naţional Liberal, implicit a liberalismului românesc, de vechea

Românie. În pofida tentativelor de a se prezenta ca forţă naţională dinamică, deschisă

schimbărilor sociale, liberalii nu reuşeau (pentru mulţi din actorii politici interbelici) să

prezinte în cadrul sufragiului universal un program politic coerent sau o organizaţie

credibilă în sensul progresului social sau naţional. Reformele de după război au părut că

epuizaseră rolul politic al liberalilor. Privat de ideea naţională, monopolizată într-o epocă

a maselor de mişcările extremiste de dreapta, şi de aspectul reformist, clamat de socialism

(dar şi de ţărănism), idealul liberal ajunsese la crepuscul după unii observatori din spaţiul

public. Tradiţia politică şi stabilirea identităţii între liberalism şi modernitatea

românească, pusă în evidenţă de efortul propagandistic al partidului însuşi în condiţiile

reorganizării ca formaţiune de masă, nu au găsit ecoul dorit în mediul politic. Insistenţa

ulterioară a liberalilor asupra termenului de naţional din titulatura partidului, cu stabilirea

unei ierarhii între naţionalism şi liberalism, arată dincolo de dorinţa de impunere într-o

societate dominată de valorile şi simbolurile naţiunii, dimensiunea agresiunii la care

Partidul Naţional Liberal era supus. În perioadă, nimeni nu era dispus să conceadă

liberalilor meritele în devenirea modernă a României. Contestarea era una generalizată,

majoritatea structurilor noi legitimându-se de la critica liberalismului aşa cum apărea el în

practica Partidului Brătienilor. Nicolae Iorga se făcea, involuntar sau nu, purtătorul de

opinie al excluderii radicale, atunci când considera drept muribundă formaţiunea liberală.

Dedicitul legitimării nu a fost compensat în primul deceniu interbelic nici de

discuţia teoretică angajată în jurul justificării evoluţiei de până atunci a României.

Evoluţia istorică a liberalismului şi devenirea de tip occidental a societăţii româneşti au

preocupat în mod majoritar gânditorii liberali din perioada interbelică. Oferind o nouă

lectură a tradiţiei intelectuale şi criticând identitatea ţărănească (perenă) a României sau

destinul agrar al ţării, din lucrările tradiţionaliştilor, I. G. Duca, Ştefan Zeletin, Mihail

Manoilescu, Eugen Lovinescu, etc. au dorit să demonstreze legătura indisolubilă dintre

evoluţia istorică naţională şi liberalism, precum şi organicitatea procesului de dezvoltare

modernă în strânsă legătură cu faptele economice (calea schimburilor comerciale) sau cu

penetraţia ideilor venite din Occident.

56

Marea guvernare liberală dintre anii 1922 şi 1928, cu intermezzo-ul averescan

dintre 1926 şi 1927, importantă prin realizările concrete în sensul unificării României

întregite, a refacerii şi a demarajului societăţii româneşti, a accentuat (prin modul

autoritar de exercitare a puterii) tensiunile în plan politic. Mulţi au gândit la practica de

secol XIX, la bruscarea unei societăţi preponderent agrare pentru a evolua pe un drum

impropriu, nespecific.

Declinul liberalismului românesc, ca filozofie sau practică politică, şi a Partidului

Naţional Liberal s-a suprapus procesului mai larg, european. “Instituţionalizarea

modelului democraţiei liberale”, cu noile norme ale sufragiului universal, cu

constituţionalismul parlamentar, în cazul românesc adăugându-se împroprietărirea

ţăranilor propusă alături de colegiul electoral unic încă din octombrie 1913, cu economia

de piaţă funcţională de până la criza economică, a corespuns momentului în care partidele

liberale a devenit „minoritare” pretutindeni în Europa.

3. Partidul Naţional-Liberal şi problema liberalismului.

În raport cu liberalismul românesc, Partidul Naţional Liberal apare ca o organizaţie

hegemonică în sensul generării liberalismului, dar şi a faptului că a reprezentat aproape

exclusiv obiectul contestării. Ceea ce denotă slăbiciunea liberalismului civic din

societatea românească. Două chestiuni sunt importante, din perspectiva istoricului în

raportarea la Partidul Naţional Liberal interbelic: natura liberalismului împărtăşit de

membrii partidului, cât erau ei de liberali; în al doilea rând cum poate fi explicată

rămânerea Partidului Naţional Liberal în avanscena societăţii româneşti, în condiţiile

reculului pe care-l cunoştea curentul şi partidele liberale pe continent. Mai multe

elemente au concurat la această situaţie:

1. raportul privilegiat cu monarhia, actorul constituţional decisiv în arhitectura

politică românească în ceea ce priveşte schimbarea politică

2. controlul aparatului de stat, prin clientela politică.

3. puterea financiară a partidului.

4. organizare şi reorganizare după 1918 / cadre / propagandă / elită (cu Ion I. C.

Brătianu, Vintilă Brătianu, I. G. Duca, Alexandru Constantinescu („Porcu”).

Gh. Gh. Mârzescu, Tancred Constantinescu, M. Orleanu, Alex. Lapedatu –

57

eficienţă politică. Sciziuni marginale (Gheorghe Brătianu şi Partidul Naţional

Liberal georgist în 1930).

5. structurarea spaţiului politic românesc şi slăbiciunea celorlalte formaţiuni

politice, fapt care a făcut ca Partidul Naţional Liberal să nu fie contrabalansat

de nici o altă formaţiune de putere; mulţi au vorbit de vocaţia politico-

guvernamentală a liberalilor.

Între cele două războaie mondiale, liberalismul european a cunoscut un moment

„de agonie”; structurile, instituţiile şi doctrinele liberale au fost eliminate în unele state

(Italia, Rusia, Germania etc.) din mecanismul diriguitor al societăţii lor, iar în celelalte

grupul liberal avea o importanţă variabilă. Dincolo de rămânerea unor liberali pe linia

curentului clasic (ceea ce el desemna ca inadecvare la noile realităţi sociale), s-a produs o

anumită camuflare a liberalismului în condiţiile impopularităţii firmei liberale.

Occidentalii trăiau într-o paradigmă liberală a modernităţii, iar doctrina liberală inspira

cele mai multe programe guvernamentale. România a fost singura ţară europeană (poate

alături de Grecia lui E. Venizelos) în care Partidul Liberal reprezenta o puternică forţă

politică, regăsibilă adeseori la conducerea afacerilor publice.

Prezenţa unui Partid Liberal în România nu rezolvă problema existenţei

liberalismului în societatea românească. În ordinea liberalismului românesc, practica

politică autoritară a liberalilor, lipsa reflecţiilor privind valorile majore liberale (libertate

şi individ, problema totalitarismelor) şi alibiurile morale pe care liberalii le aduc ca

justificare pentru propriul naţionalism denotă mai puţin o cultură liberală; în societatea

românească, organizarea riguroasă şi elitele guvernamentale pe care Partidul Naţional

Liberal le deţine explică succesul liberal.

Liberalismul românesc a adunat în jurul său puţini intelectuali majori, cu relevanţă

necontestată în spaţiul public. El a fost mai curând politic, definibil prin acţiunea

tangibilă a unui partid, şi mai puţin civic sau teoretic. Nu au răsunet în afara persoanelor

sau grupurilor pe care le animă”. Mulţi membri ai partidului liberal s-au identificat în

epocă cu liderii politici (cu familia Brătianu) sau cu numele Partidului Naţional Liberal,

cu o anumită anumită strategie a câmpului intelectual şi politic; ei nu s-au definit de la

ideea liberală.

58

Liberalismul a fost o gândire de receptare în societatea românească, dar liberalii

au instituit curentul în societatea românească perventindu-i obiectivele în raport cu ceea

ce reprezentau ideile şi practicile liberale în Occident. Liberalismul apusean a fost asumat

prin prisma statului şi a ideii naţionale, în scopul recuperării întârzierii care ne separa

”civilizaţia europeană”. Convingerea că numai pe ideile liberale se putea baza

dezvoltarea puternică naţională a statului a hotărât elita politică în asumarea formulei

occidentale. Liberalismul românesc a fost naţional, „învăluit în ideea de patrie, în însăşi

ideea naţională” după cum afirma Eugen Lovinescu. Perspectiva naţionalului i-a ajutat pe

liberalii români să explice propria durabilitate în contextul crizei europene a partidelor

liberale. Ion I. C. Brătianu, încă într-un discurs răspuns la Mesaj din 8 decembrie 1903,

afirmase că „partidele liberale au ajuns să se descompună în acele ţări unde ele nu au ştiut

să-şi urmeze opera lor, care este de progres social, în acele ţări unde contemplarea a ceea

ce a fost le-a absorbit toate gândurile şi le-a împiedicat a privi viitorul”. Faptul că în

România nu exista un partid liberal pur, ci unul naţional-liberal justifica marea sa

rezistenţă în comparaţie cu formaţiunile asemănătoare din alte ţări. Partidul Naţional

Liberal „nu este un partid liberal în ortodoxul sens al cuvântului”. Practica lui

guvernamentală de secol XIX favorizase intervenţionismul de stat; el se numise liberal

pentru că a adoptat principiile cârmuitoare ale liberalismului politic francez, sprijinit pe

declaraţiile democratice ale Revoluţiei franceze (progresul, laicitatea, libertăţile

individuale). Cei care au investit în respectiva cultură a statului şi a naţiunii s-au

autointitulat liberali plecând de la un proiect de europenizare / modernizare, din care au

preluat în mod fundamental formele şi un anumit discurs ideologic. El nu era întrutotul o

realitate electorală într-o societate lipsită mult timp de drepturi civile; prin natura lui

administrativă, prin faptul că era – din multe perspective (structuri asemănătoare, cu

obiective şi metode-mijloace de acţiune politică similare) – un partid similar celorlalte

formaţiuni la guvernare vreme îndelungată în centrul şi estul Europei, Partidul Naţional

Liberal român se înscrie modelului partidului-administrativ10. Liberalii s-au comportat

10 Problemele economice şi instituţionale erau amplificate, în Europa centrală şi de est, de sistemul politic fragil şi de cultura politică slab democratică a cetăţenilor noilor state: obiceiurile autoritare, paternaliste şi condescendente ale elitei faţă de popor (puternic influenţate de rolul şi tradiţiile aristocraţiei funciare) caracterizează noile societăţi politice din zonă din perspectiva occidentală. Ca peste tot în Europa, urmare a dezastrului uman provocat de război şi a extinderii dreptului de vot, frazeologia eroică şi populismul deveniseră dominantele discursului public. Partidele politice în majoritatea lor erau structuri de cadre şi urmăreau adesea interese economice legitimate în numele intereselor naţionale. Politica reprezenta mai curând o afacere de persoane, doctrinele şi ideologiile fiind secundare.

59

adeseori în perioada interbelică drept nişte acţionari ai puterii. “Vine la putere când vrea,

stă cât vrea, pleacă când vrea şi aduce pe cine vrea” sintetiza Nicolae Iorga această

preponderenţă liberală, expresie la moment a forţei politice a lui Ion I. C. Brătianu.

Ascendentul asupra guvernării, care trimite mai curând la cultura lor organizaţională şi la

structurarea partidului, nu a însemnat însă şi impunerea culturii liberale; încercarea de a

stabili un canon interpretativ al conflictului social, asupra conceptelor utilizate pentru a

descrie sistemul (partid, acţiune parlamentară, guvernare legitimă, reprezentativitate etc.)

şi asupra interesului naţional a demonstrat insuficienţa negocierii de către liberali a unui

acord politic în societate privind binele comun.

Insuficient dezbătute public şi teoretizate, valorile liberale nu au conturat o

identitate clară a liberalismului românesc, cu semnificaţii uşor apelabile. Desemnarea

interesată de către adversari ca oportunişti în ordinea puterii sau confuziile au avut

prevalenţă în spaţiul public.

Teme de control.

1. Pe baza cunoştinţelor din anii precedenţi (cu privire la România interbelică),

documentaţi afirmaţia că Partidul Naţional Liberal a rămas cel mai

Aflate politic sau intelectual sub dubla influenţă germană (austriacă) şi franceză, elitele politice ale

ţărilor din Europa centrală şi de est au fost dominate de ideologia statului centralizat şi unitar. Fascinaţia pentru modelul birocratic autoritar din Germania era de altfel mare în această parte a Europei.

Similitudinile privind evoluţiile din acest spaţiu al statelor succesorale sunt numeroase: ca trend major pentru perioada interbelică, toate guvernele din zonă au încercat să compenseze întârzierea economică, socială sau culturală prin politici industriale; industrializarea a fost o chestiune ideologică în acest spaţiu, gândită ca o problemă politică şi neţinând întotdeauna cont de raţionalitatea economică. Inclusiv guvernele declarate liberale au „patronat” prin intervenţionism statal (contrar valorilor apărate de liberalismul economic) „revoluţia industrială”. Modernizarea industrială a fost percepută ca europenizare, gamă de practici politice, economice şi culturale care au nevoie de protecţia statului pentru asigurarea progresului. Schimbarea structurii economice şi sociale s-a dovedit însă până la finalul perioadei parţială, ţărănimea numeroasă şi agricultura rămânând dominante în peisajul societăţii; dependenţa de capitalul străin şi lipsa clasei de mijloc au împiedicat reformele în profunzime şi transformarea socială rapidă în ţările succesorale. În anii ’30, pe fondul schimbărilor în planul politicii mondiale, multe din societăţile acestui spaţiu geografic au alunecat spre autoritarism. Lipsite de experienţă veritabilă în sensul pluralismului, ţările din Europa centrală şi de est au fost puţin permeabile la acţiunea liberală în perioada interbelică. Nu liberalismul, cu fragilele elite liberale, a structurat formulele politice în epocă. Importanţa istorică acordată problemei naţionale în trecut, revendicarea formării statelor naţionale independente a conferit naţionalismului un statut privilegiat în societăţile politice din regiune. Binele naţiunii s-a impus în faţa binelui individual, comunitatea naţională având preeminenţă în raport cu voinţa indivizilor. Disputele politice ale perioadei au fost cantonate în zona naţionalismului şi populismului, partidele agrariene confruntându-se mai adesea cu formaţiunile conservatoare sau xenofobe. Vulnerabile în faţa provocărilor interne şi externe, elitele statelor succesorale au recurs la naţionalism, ca elementul central ce putea furniza coerenţă în interiorul sistemului şi mobilizarea populaţiei. Naţionalismul a fost principala forţă care a dictat comportamentul în această parte a Europei, având un rol constant în autoidentificarea popoarelor din regiune sau în crearea principalelor loialităţi.

60

important partid al perioadei interbelice, plecând de la elementele

menţionate mai sus.

2. Analizaţi, într-o lucrare de 3-5 p., problema liberalismul românesc în

perioada modernă, ca teoria şi practică a libertăţii. Ca posibile teme:

C. A. Rosetti: liberalismul revoluţionar românesc

Ion C. Brătianu: liberalismul de guvernământ în secolul XIX.

Ion I. C. (Ionel) Brătianu. Liberalul autoritar

Vintilă Brătianu: problema protecţionismului

Ştefan Zeletin: apărarea liberalismului românesc

Mihail Manoilescu: problema liberalismului civic