Doctrine Interventioniste

DOCTRINELE INTERVENŢIONISTE

CONTEXTUL ISTORIC

După primul război mondial, după revoluţia din Rusia, dar mai ales după criza din 1929, în toate

ţările atinse de efectele evenimentelor evocate, se constată intervenţia din ce în ce mai puternică a

statului în economie, în iniţiativa privată sub diverse forme, antrenând în acest joc şi teoria

economică. Politiculi părea că deţine supremaţia: „În primăvara lui 1917, Statele Unite au devenit

forţă beligerentă în primul război mondial. În toamna aceluiaşi an bolşevicii au răsturnat guvernul

ţarist şi Rusia a ieşit din război. Aceste evenimente fac din anul 1917 un moment important în

datarea unei noi faze a civilizaţiei occidentale şi mondiale, marcate de transformarea Rusiei într-o

ţară comunistă, de ridicarea Statelor Unite la rangul de mare putere, de scăderea ponderii Europei

Occidentale ca centru şi arbitru al civilizaţiei occidentale şi de progresele enorme în capacitatea

oamenilor de a manipula atât energii umane, cât şi inanimate”1. Ieşirea din Marea Recesiune s-a

făcut prin căi atât de diferite între ele încât pare o glumă proastă asocierea lor pe aceeaşi pagină. În

orice caz, democraţia a fost pusă la grea încercare, s-au făcut multe compromisuri, iar o parte a

populaţiei globului pământesc a devenit pentru aproape o sută de ani materia primă a celui mai

mare experiment utopic. „În 1917 şi încă şi mai mult în 1918, regimurile din toate ţările

beligerante (cu unica excapţie a Statelor Unite) s-au simţit testate aproape până la distrugere, ceea

ce ajută la explicarea disperării şi sălbăticiei crecânde cu care purtau războiul. Victoria a ajuns să

fie identificată cu supravieţuirea politică”2.

DI cuprind acele teorii care argumentează fie anihilarea (comunismul), fie îngrădirea (dirijismul), fie limitarea (instituţionalismul), fie înlocuirea (corporatismul), fie influenţarea (keynesismul) iniţiativei private şi soluţiile propuse pentru realizarea obiectivului propus.

Comunismul marxist-leninist-stalinistCorporatismulInstituţionalismulDirijismul

1 McNeill, W. H. (2000), Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retraspectiv, Editura ARC, Bucureşti, pg. 780.2 Johnson, P. (2003), O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 26.

1

Keynesismul: neo- şi postkeynesişti

INSTITUŢIONLISM, CORPORATISM, COMUNISM, DIRIJISM,

KEYNESISM. CE ALEGEM?

NĂSCUT ÎN VEST, CRESCUT ÎN EST: COMUNISMUL MARXIST-

LENINIST-STALINIST

Secolul al XX-lea pare secolul –ismelor, al ideologiilor agresive care revendicau prioritatea în

deţinerea soluţiilor miraculoase de schimbare a lumii, cu deosebire al celor care se pretindeau

revoluţionare şi originale: socialism-comunism-marxism-leninism-stalinismii. Totul avea să se

dovedească o mare găselniţă care numai purta alt nume, dar care punea în practică, regimuri

totalitare: „Schimbarea sferei politicii, care apăruse în urma celor două războaie mondiale, în urma

revoluţiei comuniste şi a altor revoluţii totalitare din secolul al XX-lea, pare o caracteristică atât de

clară şi ireversibilă a peisajului social cum este şi sistemul extins al politicii. Ceea ce Statul –

Major german considera în 1917-1918 un răspuns de urgenţă la problemele multiple de aducere a

tuturor resurselor în sprijinul războiului a devenit pentru comuniştii ruşi o normă aplicabilă

indiferent că era pace sau război”3.

1. MAREA REVOLUŢIE SOCIALISTĂ DIN OCTOMBRIE

Revoluţia din Rusia l-a consacrat pe Leniniii drept teoreticianul şi omul de acţiune incontestabil.

Aşa cum relevă un istoric, „Revoluţionarii care au venit la putere în Rusia în 1917 au preluat nu

numai aparatul de stat tradiţional – armată, poliţie, birocraţie – ci şi-au extins controlul şi asupra

băncilor, fabricilor, fermelor şi diferitelor medii de comunicaţie, precum şi a sindicatelor,

partidelor politice şi asociaţiilor de tot felul. Statul revoluţionar a recurs chiar la munca forţată

atunci când forţa de muncă nu putea fi distribuită în mod adecvat prin simple îndemnuri şi salarii

mari”4.

3 McNeill, W. H. (2000), Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retraspectiv, Editura ARC, Bucureşti, pg. 781.4 McNeill, W. H. (2000), Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retraspectiv, Editura ARC, Bucureşti, pg. 781-782.

2

În tradiţia creată de Karl Marx, Lenin şi-a formulat punctele de vedere despre comunism pornind

de la punerea în cauză a ideologiilor dominante printr-o critică necruţătoare.

Astfel, în prima perioadă a activităţii sale teoretice Lenin s-a consacrat combaterii curentelor

populiste ai căror adepţi, narodnicii, imaginau pentru Rusia o cale de dezvoltare non-capitalistă

spre o societate socialistă, democratică şi egalitară fondată pe modelul comunelor ţărăneşti

tradiţionale. De fapt, Lenin se folosea de pretextul polemicii pentru a-şi expune şi a-şi legitima

strategia şi tactica politică. ?În acest context, el reproşează concepţiilor narodnicilor după care

pieţele capitaliste nu se pot extinde din cauza blocajului pe care l-ar întâmpina din partea

autoconsumului pe care l-ar impune economia ţărănească, în condiţiile în care pieţele externe s-ar

fi închis în faţa unei economii pornite târziu spre capitalism. Economia ţărănească nu numai că nu

se putea opune capitalismului, ci şi genera capitalism; comuna rurală conducea la diferenţiere şi

stratificare socială a satelor, la extinderea micii producţii de mărfuri, deci la capitalism. Aceste

fenomene corelate cu mica şi marea industrie generau un capitalism agrar, cu o burghezie agrară şi

un proletariat agricol, nicidecum o societate socialistă aşa cum pretindeau.

Capitalimul, proletariatul şi revoluţia

Totodată, Lenin s-a preocupat de găsirea unei formule teoretice prin care să ‚actualizeze’ gândirea

revoluţionară şi să-i precizeze strategia şi tactica. Broşura lui „Imperialismul – stadiul cel mai

înalt şi ultim al capitalismului”, a fost socotită o operă originală, a consacrat în termenii

materialismului dialectic şi istoric imperialismul drept stadiu cel mai înalt şi ultim al

capiatlismului. De altfel, Lenin defineşte imperialismul ca „stadiu monopolist al capitalismului”5,

care succede perioadei capitalismului concurenţial, stadiu pentru care revoluţionarii aveau nevoie

de o concepţie teoretică şi de o strategie politică asiguratoare ale victoriei revoluţiei comuniste.

Vladimir Ilici Lenin rezumă imperialismul în cinci trăsături fundamentale, peste timp, făcând

din ele operă pedagogică ale cursului de construcţie socialistă:

1. Concentrarea şi centralizarea producţiei şi a capitalului a atins un grad de dezvoltare atât de

ridicat încât au creat monopolurile, al căror rol este decisiv în viaţa economică,

2. Fuziunea capitalului bancar şi a capitalului industrial şi formarea pe această bază a capitalului

financiar şi al oligarhiei financiare;

5 Lenin, V. I. (), Imperialismul, stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului, Editura ...,

3

3. Exportul de capital, spre deosebire de exportul de mărfuri, tinde să capete o importanţă

deosebită;

4. Formarea uniunilor internaţionale monopoliste cu ajutorul cărora capitaliştii împart între ei

lumea;

5. Terminarea împărţirii teritoriale a lumii între marile puteri capitaliste şi reînceperea luptei

pentru reîmpărţirea ei.

Perioada de tranziţie

Începând cu 1917, problema organizării economiei în noile condiţii generate de revoluţia

bolşevică a constituit una dintre temele căreia i s-a dedicat Lenin. În „Statul şi revoluţia”, apărută

în februarie 1917, Lenin fixează jaloanele comunismului (statul totalitar, economia de comandă

centralizată, munca obligatorie şi munca forţată, educaţia socialistă): „experienţa din Rusia a

dictaturii victorioase a proletariatului a arătat în mod concret tuturor acelora care nu ştiu să

gândească, sau care n-au avut ocazia să mediteze asupra acestei chestiuni, că centralizarea

absolută şi disciplina cea mai severă a proletariatului sunt una din condiţiile fundamentale ale

victoriei asupra burgheziei”6.

„Teoria tranziţiei” elaborată de Lenin are câteva trăsături care o particularizează de alte concepţii

tranziţioniste, amintind totodată de acel garantissim al lui Charles Fourier:

1. Dictatura proletariatului rezultă din rolul organizatoric al proletariatului, de aceea Lenin

simte nevoaie să întărească ideea precizând ţinta: „Dictatura proletariatului este o luptă crâncenă,

sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi

administrativă împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”7.

2. Precizarea rolului partidului comunist: Partidul proletariatului era cel care impune dictatura

şi disciplina, aşadar „Cine slăbeşte cât de puţin disciplina de fier a Partidului proletariatului (în

special în timpul dictaturii lui), acela de fapt ajută tabăra burgheziei împotriva proletariatului”8.

3. Precizarea etapelor: mai întâi trecerea de la capitalism la socialism, adică spre faza inferioară

a comunismului;

4. Desfiinţarea selectivă şi gradată a claselor. Astfel, dacă în comunismul deplin clasele ar fi

dispărut cu totul, în prima sa fază însă, se impuneau atitudini şi acţiuni diferite. :

6 Lenin, V. I. (1946), „Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 10-11.7 Lenin, V. I. (1946), „ Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 34.8 Lenin, V. I. (1946), „ Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 35.

4

A desfiinţa înseamnă a înlătura, dar şi a reeduca: „A desfiinţa clasele nu înseamnă

numai a izgoni pe moşieri şi pe capitalişti”, dar nu aceeaşi metodă poate fi aplicată faţă de micii

producători de mărfuri, „cu ei trebuie să te înţelegi”, „ei pot fi (şi trebuie să fie) transformaţi,

reeducaţi”9.

A desfiinţa clasele înseamnă a atrage: „

A desfiinţa clasele înseamnă a înlătura tentaţia corupţiei: micii producători „provoacă

mereu în sânul proletariatului recidive de tendinţe mic-burgheze: lipsă de caracter, fărâmiţare,

individualism, trecere bruscă de la entuziasm la descurajare”10

Tranziţia la economia socialistă, potrivit concepţiei lui Lenin, presupunea în primul rând evaluarea

tipurilor economice şi sociale care coexistau în Rusia la 1918 şi adoptarea soluţiei potrivite pentru

fiecare caz în parte, de la tolerarea, reeducarea şi atragerea unora (economia ţărănească şi mica

producşie de mărfuri), până la compromisiv (capitalismul de stat) sau până la eliminare

(capitalismul privat).

1. Economia patriarhală – economia naturală ţărănească;

2. Mica producţie de mărfuri, în special ţăranii care vindeau grâu;

3. Capitalismul privat;

4. Capitalismul de stat;

5. Socialismul11.

După Lenin, tranziţia presupunea forme progresive, iar capitalismul de stat reprezenta în condiţiile

ţărilor înapoiate un progres şi un avantaj al tranziţiei la socialism. Oricum, socialismul trebuia să

împlinească două condiţii: una, de natură politică – dictatura proletariatului şi, a doua, de natură

economică.

În cursul deceniului al treilea din secolul al XX-lea domina ideea că economia politică, înţeleasă

ca o ştiinţă a legilor organizării producţiei de mărfuri capitaliste, trebuia să dispară în economia

planificată pentru a face loc economiei politice a socialismului. „Economicul se dizolva astfel în

politic, ce intra în contact cu viaţa însăşi atâta timp cât, cel puţin în principiu, arta literatura,

9 Lenin, V. I. (1946), „ Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 34. 10 Lenin, V. I. (1946), „ Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 34.11 Lenin, V. I. (1946), „Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg.

5

gândirea, distracţia şi viaţa de familie erau toate subsumate scopului comunist, definit pe parcursul

unor timpuri şi situaţii schimbătoare ca urmărire corectă şi cu autoritate a ‚liniei de partid’”12.

Limbajul extrem de violent a contribuit decisiv la accentuarea „adevărului”: Vorbind despre

relaţia dintre „şefi”şi „mase” şi despre „aristocraţia muncitorească”, produs al emancipării

economice din ţările dezvoltate, Lenin denunţă orice abatere de la presupusa morală comunistă:

„Conducătorii acestei aristocraţii muncitoreşti treceau mereu de partea burgheziei, erau direct sau

indirect – în solda ei. Marx şi-a câştigat ura – care-i făcea onoare – a acestor canalii, pentru că i-a

stigmatizat, demascându-le trădarea”13.

II. Apariţia în 1954 a Manualului de economie politică a oficializat comunismul ca doctrină politică,

economică, socială şi culturală în URSS şi în toate ţările-satelit al Moscovei. Prăbuşirea

comunismului la sfârşitul secolului trecut nu însemnat şi dispariţia reflexelor comuniste şi nici a

practicilor de tip comunist.

INSTITUŢII, ORGANIZAŢII, CORPORAŢII

Corporatismul secolului al XX-lea îşi are originea în ideile susţinute de intelectualităţii catolice

din ultima jumătate a secolului anterior. În perioada interbelică, în unele ţări precum Italia, Austria

şi Portugalia, dar în cea de-a doua jumătatea a secolului al XX-lea, intervenţia puternică şi

susţinută a statului în economie s-a concretizat în doctrina corporatistăv. Promotorii

corporatismului Ugo Spirito, J. Brethe de la Gressaye şi M. Manoilescu propuneau o doctrină care

oscila, în funcţie de locul unde a apărut, în a se defini alternativă la socialism sau alternativă la

capitalism.

Scopul principal al doctrinei corporatiste era organizarea economiei potrivit grupurilor de interes

profesional, ceea ce însemna grupuri de interes obligatorii pentru toate întreprinderile, şi stabilirea,

în acest cadru, a contactelor permanente între patroni şi muncitori. Deşi, sursa de inspiraţie a

acestei doctrine a fost corporatismul meşteşugăresc medieval, totuşi autorii doctrinei corporatiste

12 McNeill, W. H. (2000), Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retraspectiv, Editura ARC, Bucureşti, pg. 782.13 Lenin, V. I. (1946), „Stângismul” – boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 32.

6

dintre cele două războaie mondiale nu au folosit decât unul dintre principiile predecesorilor, şi

anume, similitudinea profesională.

Doctrina corporatistă îmbină scopuri social-economice cu mijloace autoritariste impunând şi

accentuând disciplina.

Idealurile doctrinei corporatiste

Indiscutabil, idealurile sociale şi economice cultivate de promotorii corporatismului, demonstrează

că doctrina corporatistă a apărut ca o reacţie la liberalism, fiind pus în cauză îndeosebi

individualismul, dar care nu însemna asimilarea automată a socialismului.

Din perpectiva idealurilor sociale, doctrina corporatistă urmărea suprimarea luptei de clasă şi a

mijoacelor violente de manifestare, între care grevele şi concedierile. Determinarea condiţiilor de

muncă se asigura pe calea convenţiilor colective (sau a contractelor sociale) dintre reprezentanţii

patronilor şi muncitorilor, valabile pentru toate profesiile. Diferendele dintre patroni şi muncitori

urmau să fie arbitrate de un tribunal al muncii.

Din perspectivă economică, doctrina corporatistă preconiza soluţii pentru disciplinarea

producţiei, vizând producătorii, consumatorii şi instituţiile. Producătorii ar fi fost protejaţi de

concurenţă excesivă prin limitarea dreptului de a înfiinţa noi întreprinderi, iar consumatorii ar fi

avut dreptul de control asupra calităţii şi preţurilor bunurilor. În lumea economică a

corporatismului, proprietatea privată şi întreprinderile private se păstrau, recunoscându-se

avantajele iniţiativei individuale, însă rolul de conducător al întreprinderii era asimilat unei funcţii

sociale, atât faţă de proprii săi membri, cât şi faţă de întreagă comunitate. Urmând acelaşi

raţionament, parlamentul ar fi fost fie înlocuit, fie completat de adunarea corporaţiilor, care se

presupunea că ar reprezenta interesele economice ale ţării.

Mijloacele de acţiune ale doctrinei corporatiste

În esenţă, mijloacele de realizare a idealurilor economico-sociale corporatiste erau

reglementatoare şi imperative, care ar fi garantat eficienţa ansamblului economic. Astfel,

organizarea economică şi socială corporatistă ar fi asigurat cadrul fiecărei profesii cu scopul

evitării conflictelor dintre organismele interprofesionale. În acelaşi timp, cultivând principiul

solidarităţii oamenilor care practicau aceeaşi profesie, doctrina corporatistă … patronii şi

7

muncitorii să se grupeze în sindicate specifice, care reprezentau instrumente de promovare a

propriilor interese.

În economia corporatistă, puterea reglementatoare şi disciplinară revenea corporaţiilor, care

puteau să impună membrilor săi reguli atât asupra producţiei, preţurilor, salariilor, cât şi asupra

organizării pieţelor şi limitării concurenţei. Corporaţiile urmau să aibă un patrimoniu propriu

constituit din cotizaţiile participanţilor, din care ar fi fost finanţate, pe de-o parte, fondurile de

şomaj şi de asigurări, iar pe de altă parte, fondurile destinate formării profesionale, locuinţei şi

timpului liber. Cu alte cuvinte, „structurile corporatiste nu erau decât o faţadă în spatele căreia

domnea un regim autoritar al cărui obiectiv principal era represiunea exercitată de stat asupra

organizaţiilor muncitoreşti independente”14.

În concluzie, doctrina corporatistă, sub aparenta omogenitate a principiilor fondatoare, a cunoscut

mai multe curente de opinii:

După amploarea atribuţiilor corporaţiei s-au profilat două tendinţe:

prima, susţinea limitarea corporatismului la probleme sociale, în scopul consacrării

privilegiilor capitalului;

cea de-a doua, preconiza extinderea corporatismului şi la problemele economice,

consacrând cogestiunea.

După poziţia faţă de puterea publică s-au conturat două atitudini:

corporatismul asociaţionist, care acorda corporaţiilor prerogativele constituirii şi

organizării producţiei, riscând să abuzeze de propria putere în dauna consumatorilor;

corporatismul de stat, care încredinţa puterii publice dreptul de înfiinţa corporaţii, de

a le controla şi de a le direcţiona.

Poziţiile doctrinare diferite reflectă capcanele corporatismului ca fundament al unei politici de stat,

mai ales alunecarea spre dictatură, spre totalitarism. Oricum, principiile formării şi aplicării

doctrinei corporatiste au unele elemente de totalitarism atunci când devine politică de stat.???/

Concepţia lui M. Manoilescu

INSTITUŢIONALISMUL

14 Panitch, L., ????????????????????????????????

8

La începutul secolului al XX-lea, în Statele Unite ale Americii, se conturează primele idei

sistematice ale doctrinei instituţionaliste, al căror conţinut va rămâne multă vreme subiect de

reflecţie şi dispută. Fondatorul instituţionalismului american, Thorstein Bunde Veblenvi, împreună

cu foştii săi studenţi şi colaboratori, J. R. Commons şi W. C. Mitchell, au? iniţiat un curent de

gândire care oferea o nouă explicaţie pentru economia capitalistă, explicaţie contrară gândirii

tradiţionale, dar care integra în raţionamente tehnologia şi ştiinţa ca forţe principale în schimbările

istorice ale instituţiilor capitaliste din secolul al XX-lea15.

15 Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 229.

i Istoricii nu împărtăşesc acelaşi punct de vedere nici în privinţa datării şi nici în cea

a conţinutului epocii moderne. Sub titlul ‚O lume relativistă’, Paul Johnson susţine

că „Lumea modernă a început la 29 mai 1919, când fotografiile unei eclipse de

soare, făcute pe insula Principe, lângă coasta de vest a Africii, şi la Sobral, în

Brazilia, au confirmat adevărul unei noi teorii a universului. De jumătate de secol

devenise evident că se cereau aduse modificări serioase cosmologiei newtoniene,

bazate pe liniile drepte ale geometriei euclidiene şi pe noţiunea de timp absolut a lui

Galilei. Ea stătuse în picioare mai bine de două sute de ani. A fost cadrul în care s-a

manifestat Iluminismul european, revoluţia industrială şi vasta expansiune a

cunoaşterii umane, a libertăţii şi prosperităţii care a caracterizat secolul al XIX-lea.

Dar telescoapele din ce în ce mai puternice au revelat anomalii. De exemplu,

mişcările planetei Mercur deviau cu un arc de patruzeci şi trei de secunde pe secol

faţă de traiectoria prevăzută de legile fizicii newtoniene. De ce?”. Vezi Johnson, P.

(2003), O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 9.

ii Stalin intituţionalizează leninismul, îl oficializează, evident într-o expunere

publică – prelegeri la Universitatea Sverdlov din Moscova, în primăvara anului

1924: „Leninismul este marxismul epocii imperialismului şi a revoluţiei proletare.

Mai precis: leninismul este teoria şi tactica revoluţiei proletare în general, teoria şi

tactica dictaturii proletariatului în special. Marx şi Engels au luptat în perioada pre-

revoluţionară (avem în vedere revoluţia proletară), când imperialismul n-a încă

dezvoltat, în perioada pregătirii proletarilor pentru revoluţie, în acea perioadă când

revoluţia proletară nu era încă practiceşte direct inevitabilă. Lenin însă, discipolul

9

Sursele de inspiraţie ale lui Thorstein Veblen, potrivit analiştilor, sunt teoriile şcolii istorice

germane (respectiv, socialismul de stat promovat de Adolph Wagner), marxismului,

evoluţionismului social şi realităţile economice, sociale, culturale şi politice din Statele Unite ale

Americii. Toate sunt utilizate de Thorstein Veblen pentru a demonstra presupusul idealism şi

irealism al economiei tradiţionale.

lui Marx şi Engels, a luptat în perioada imperialismului dezvoltat, în perioada

desfăşurării revoluţiei proletare, când revoluţia proletară triumfase deja într-o ţară,

zdrobise democraţia burgheză şi deschisese era democraţiei proletare, era

sovietelor.

Iată de ce leninismul este dezvoltarea mai departe a marxismului”. Vezi I. Stalin

(1945), Despre bazele leninismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 8-9.

iii Lenin, pe numele său adevărat Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924), s-a proclamat

continuator a lui Marx; angajat din tinereţe în activitatea politică a scris şi a publicat

diverse studii având ca subiect polemicile din interiorul mişcărilor revoluţionare,

dar şi temelor economice. Între altele, cele mai cunoscute şi cele mai influente sunt:

‚Imperialismul, stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului’ (1916) şi ‚Statul şi

revoluţia’. Imediat după revoluţie, Lenin s-a declarat conducătorul partidului

bolşevicilor conducând acţiunile de preluare a puterii şi de gestionare a războiului

civil. După 1921, a renunţat la ‚comunismul de război’ şi a proclamat noua politică

economică (NEP). Bolnav şi dezamăgit de conflictul dintre succesorii săi, Stalin şi

Troţki, în ultimii doi ani de viaţă aproape că nu mai contează în deciziile politice.

Stalin va prelua puterea politică şi va promova ‚marxism-leninismul’ ca ideologie

de legitimare a sistemului sovietic şi a partidului bolşevic, impuse societăţii ruseşti

prin violenţă după 1920.

iv Lenin se lansează într-o adevărată disertaţie despre compromis. Deşi, Lenin

recunoaşte compromisul ca un mijloc de realizare a acordului sau de evitare a

conflictului deschis, el insistă pe crearea unei imagini imaculate a bolşevicilor,

chiar dacă uneori scopul scuză mijoacele. Compromisul este un astfel de mijloc

10

a) Achiziţiile teoretice ale socialismului de stat, îndeosebi concepţiile lui Adolph Wagner, sunt

reperul major al concepţiei lui Veblen. Spre deosebire de Wagner, care foloseşte motivaţia drept

element principal al interpretării comportamentului şi al acţiunii umane, Veblen procedează la

introducerea instinctelor ca fundament al acţiunii sociale, distanţându-se considerabil de sursă;

b) Marxismul

c) Evoluţionismul social, inspirat din Darwin şi Spencer, constituie procesul adaptării selective a

temperamentului şi a modurilor de gândire. În concepţia lui Veblen, capacitatea indivizilor de a se

adapta depinde de două instincte care coexistă în fiecare om: instinctul creator şi instinctul

prădător. Accesul în clasa inactivă, după opinia lui Veblen, se face prin selecţie şi adaptare ceea ce

nu permite accesul decât al celor care care dovedesc agresivitate şi care au supravieţuit datorită

aptitudinilor financiare16.

d) Realităţile economice americane. Avântul extraordinar al industriei, răspândirea băncilor,

decăderea firmei tradiţionale şi apariţia marilor concerne, mutaţiile sociale neaşteptate şi profilarea

unui alt tip de ierarhie socială, schimbările în moravurile oamenilor, etc. au fost tot atâtea prilejuri

pentru Veblen de a-şi exprima opiniile. Originalitatea sa, precum şi încercarea de a-şi impune

teoriile prin persuadarea cititorului folosind-se de ilustrări cu fapte economice şi sociale din

societatea americană s-au dovedit insuficiente pentru atingerea scopului propus, dar suficiente

pentru a marca apariţia unei noi doctrine, care, în timp, a câştigat în consistenţă şi în interes.

16 Cfm. http://etext.lib.virginia.edu/mondeng/ mondeng/V.browse.html scuzat de scop. Dar, cum spune Lenin sunt compromisuri şi compromisuri: în

primul rând, compromisul inadmisibil din principiu, adică a bate palma cu

duşmanul de clasă; în al doilea rând, compromisul admisibil – „Închipuiţi-vă că

automobilul în care vă aflaţi este oprit de bandiţi bine înarmaţi. Le daţi banii,

paşaportul, revolverul şi maşina. În felul acesta scăpaţi de agreabila societate a

bandiţilor. Iată un compromis, fără îndoială. ‚Do ut des’ (‚îţi dau’ banii mei, armele

mele, maşina mea pentru ca în schimb ‚tu să-mi dai’ posibilitatea să mă retrag

teafăr)”, adăugând, „compromisul nostru cu bandiţii imperialismului german

seamănă cu un asemenea compromis”. Vezi Lenin, V. I. (1946), „Stângismul” –

boala copilăriei comunismului, Editura PCR, Bucureşti, pg. 25.

11

Intenţia lui Thorstein Veblen de a crea o teorie coerentă şi bine structurată, în alternativă cu teoria

tradiţională, nu s-a finalizat, dar a generat interesul pentru consolidarea unui curent de gândire

unde instituţiile au rol crucial şi care să aşeze comportamentul sistemului economic într-un context

istoric şi social.

Doctrina instituţionalistă elaborată de Thorstein Veblen îmbină originalitatea concepţiei cu critica

socială, inducând o posibilă explicaţie: capitalismul ar putea fi mai puţin rău dacă economiştii

ar renunţa la individualismul metodologic şi s-ar lăsa ghidaţi de instituţiile care pun în

mişcare piaţa. Potrivit concepţiei lui Veblen, instituţiile nu se puteau fonda pe principiul

hedonist, dominant în teoria tradiţională, pentru că acesta reducea într-un mod abuziv şi simplist

acţiunea umană la o singură motivaţie: maximizarea plăcerilor şi minimizarea neplăcerilor. Esenţa

instituţiilor, după opinia lui Veblen, consta în instincte, pentru că acestea defineau baza acţiunii

sociale. În consecinţă, investigaţia sa pornea nu de la „jocul economic”, ci de la „jucători”, de la

ansamblul de tradiţii şi obiceiuri care asigurau funcţionarea economiei.

INSTITUŢIILE

Instituţiile sunt judecate după compatibilitatea lor cu instinctele, iar dinamica instinctelor

determină dinamica instituţiilor. Cele patru mari instincte călăuzitoare ale acţiunii umane, care dau

consistenţă instituţiile sunt: legăturile de rudenie, curiozitatea, instinctul creator şi instinctul

prădător17. ??

Instituţiile sunt definite de Veblen după rolul lor juridic, sociologic şi economic18. Astfel, din

punct de vedere:

juridic, o instituţie reprezintă drepturile şi obligaţiile, rezultate din contractele

implicite sau explicite, la care sunt supuşi agenţii în viaţa economică;

sociologic, instituţia se manifestă ca un sistem de roluri şi de statut social, care

distribuie inegal, dar după poziţiile diferenţiate din sistemul stratificat, drepturi şi obligaţii, puterea

socială, recompense şi sancţiuni;

17 Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html. 18 Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les contemporains, Edition Sirey, Paris, pg.

12

economic, instituţiile sunt asimilate pieţei sau schimburilor în sens larg, dar şi regulilor

care permit relaţii economice în afara pieţei (trocul, distribuirea bunurilor publice, etc.).

Thorstein Veblen a contribuit la accentuarea importanţei instituţiilor în plan economic. După

opinia sa, într-o societate instituţiile sunt date şi au rolul de a modela obişnuinţele mentale ale

indivizilor. Veblen insistă asupra internalizării instituţiilor la nivel psihologic şi nu pe contractele

şi drepturile scrise care guvernează viaţa şi relaţiile umane, cum făcuse A. Wagner.

Clasa inactivă

Apariţia în 1899 a cărţii lui Thorstein Veblen, „The Theory of the Leisure Class” a marcat un

moment important în coagularea doctrinei instituţionaliste.

Instituţia căreia Veblen îi atribuie un rol-cheie în economie, dar şi în societatea capitalistă este

clasa inactivă (leisure class)19, inactivă în sensul că nu îşi câştigă existenţa muncind: „Instituţia

clasei inactive este consecinţa naturală a unei discriminări pozitive a muncilor demne şi a

muncilor nedemne. Toate activităţile clasei inactive sunt orientate în direcţia demonstrării faptului

că, de teama decăderii, ea nu poate să participe la activităţile industriale. Clasa inactivă propagă un

mod de gândire şi de acţiune ale cărui efecte se regăsesc în toate sferele societăţii (religie, condiţia

femeii, sport, învăţământ ...)”20.

Toate activităţile clasei inactive sunt folosite la demonstrarea motivelor abţinerii de la munca

industrială, motive marcate de teama decăderii.

Potrivit concepţiei sale, clasa inactivă este un caz instituţional particular, fiind definită prin

virtuţile aristocratice opuse lumii industriale. Totodată, clasa inactivă este un mod de viaţă cu efect

distructiv asupra economiei, pentru că se sustrage acţiunii economice accentuând reducerea

randamentului industrial. Clasa inactivă are un mod de gândire şi de acţiune care se regăseşte în

toate sferele societăţii: religie, condiţia femeii, sport, învăţământ, etc.

Clasa inactivă îşi releva superioritatea printr-un consum care atrăgea atenţia, iar trândăvia, afişată

ostentativ, era „blazonul” cu care se mândrea şi care-i producea satisfacţie.

1’. Inactivitatea ostentativă, afişată şi consumul ostentativ sunt mijloacele utilizate de clasa

inactivă pentru a demonstra bogăţia (a avea) şi superioritatea în raport cu celelalte categorii

sociale (a fi).19 Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html. 20

Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html.

13

2’. Relaţiile ierarhice între clasa inactivă şi clasa săracă, bazate pe subordonare, sunt prezente în

oricare nivel al societăţii – între stăpân şi servitor, între Dumnezeu şi preot, între soţ şi soţie.

3’. Clasa inactivă prin conservatorismul său constituie un obstacol în evoluţia societăţii.

Descrierea înclinaţiei americanilor spre ostentaţie servea pentru ilustrarea „teoriei clasei inactive”,

unde dominau curiozităţile lui Veblen: Care este natura omului economic? Care este explicaţia

aranjamentului economic din care rezultă clasa inactivă? Cum se traduce în limbajul economiei

v Un tablou (imperfect) al zonelor influenţei doctrinei corporatiste (sub diverse

denumiri), în secolul al XX-lea, ilustrează rolul decisiv al factorului politic în

asumarea corporatismului. Într-un fel, corporatismul economic şi social a fost

alibiul perfect pentru dictatură:

NUMELE REGIMULUI POLITIC

ŢARA

PERIOADA

CONDUCĂTORUL

NAŢIONAL-CORPORATISM

ITALIA

1922-1945

BENITO MUSSOLINI

ŢARĂ, RELIGIE, MONARHIE

SPANIA

1923-1930

MIGUEL PRIMO de RIVERA

NAŢIONAL-SOCIALISM

GERMANIA

1933-1945

ADOLPH HITLER

NAŢIONAL-SINDICALISM

SPANIA

1936-1973

14

acest mod de viaţă? Cum se proliferează modul de viaţă al clasei inactive? De unde vine atracţia

pentru nemuncă?

Spre deosebire de clasici, care vedeau în interesul personal al lui homo economicus motorul

economiei şi al cooperării sociale, Thorstein Veblen nu putea accepta că abţinerea de la muncă

putea să fie preferată muncii. În mare parte, explicaţia lui Veblen despre natura omului economic,

„ale cărui trăsături au fost schiţate de economiştii clasici şi colorate de caricaturişti, este o

anomalie a lumii animale; şi totuşi, dacă se judecă prin prisma unor tipologii populare, portretul nu

este serios trasat”21, pare comună tuturor celor care puneau în cauză clasicismul. Spre deosebire de

cei care contestau ştiinţa economică, Veblen îi acordă acesteia o şansă, dar numai prin asocierea

cu etologia: „Dar dacă acest om economic este utilizat ca un model pentru a explica doctrinele

economice, este de datoria ştiinţei să explice care sunt limitările lui şi cum a scăpat de legea

selecţiei naturale, deşi aceasta este mai mult aparentă decât concretă”22. Miza comportamentelor şi

atitudinilor devine strategică, în prim plan nu se mai află satisfacţia, ci supravieţuirea: „Diferenţa

din acest punct de vedere între om şi concurenţii săi în lupta pentru supravieţuire consta într-o

ajustare completă (şi nu parţială) la nevoile speciei. S-a îndepărtat de toţi cu mult timp în urmă

întratât încât, fără să pună în pericol perpetuarea speciei, este capabil să jongleze cu fundamentele

21 Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html.22

Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html.

FRANCISCO FRANCO

NOUL STAT

PORTUGALIA

1932-1968

ANTONIO SALAZAR

NOUL STAT

BRAZILIA

1933-1945

GETULIO VARGAS

PARTIDUL DREPTĂŢII

ARGENTINA

15

spirituale ale supravieţuirii sale”23. Natura omului economic rezultă din acest joc al alegerii între

„a fi” şi „a avea”.

În spiritul şcolii istorice, Veblen caută rădăcinele ale nemuncii în societăţile moderne??cercetând

atitudinile faţă de muncă la diferite comunităţi umane.

Un suport al analizei sale l-a constituit cercetarea mentalităţilor unor populaţii preindustriale

insuficient cunoscute.

1. Veblen semnalează că unele comunităţi, precum indienii din America, populaţia Ainu din

Japonia, triburile Todas, aborigenii, aveau o viaţă economică extrem de simplă, unde nu se

întâlnea clasa inactivă. Ca o notă distinctivă la aceste populaţii, munca era generalizată, toţi

indivizii munceau, fără să se simtă umiliţi de tipul muncii pe care o prestau. Motorul economiilor

de acest fel nu era câştigul, ci mândria de a putea face ceva util tuturor şi grija pentru viitor. Din

acest motiv, oamenii se întreceau între ei în îndplinirea muncilor repartizate, iar nemunca, deşi era

acceptată nu se bucura de respect.

2. Alte comunităţi, precum, polinezienii, vechii irlandezi şi şogunii din Japonia medievală ilustrau

un alt aranjament socio-economic. La aceste populaţii exista clasa inactivă, dar nu era formată din

trântori, ci din indivizii cei mai activi ai comunităţii. Ei erau prădătorii, munca lor, dacă se poate

spune aşa, era prădalnică; deşi nu participau la crearea bogăţiei,ei dobândeau bogăţia prin

acapararea cu forţa sau prin viclenie având consimţământul comunităţii. Totodată, societăţile

amintite erau destul de bogate ca să permită o clasă inactivă, dar şi destul de agresive ca să îi

admire pe cei puternici şi capabili, adică pe prădători. Prin urmare, atitudinea faţă de muncă şi

nemuncă era alta: munca era umilitoare, iar nemunca, acapararea prin forţă a bogăţiilor (acţiunile

clasei inactive) era privită ca un semn distincţiei sociale, onorabilă şi demnă. Veblen interpretează

23 Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html.

1943-1955

JUAN PERON

Doctrina corporatistă nu are aceeaşi semnificaţie cu organizarea şi guvernanţa

corporativă, deşi provin din acelaşi cuvânt latin – corp –

care ???????????????????

16

abţinerea de la muncă ca o stare de degradare, sub impactul spiritului prădalnic, rezultat dintr-un

mod de viaţă cultivat în trecut şi stimat, dar detestat în lumea modernă. Thorstein Veblen constată

că viaţa modernă îşi are rădăcinile în moştenirea trecului, iar omul modern este foarte aproape de

strămoşii săi barbari.

Concluzia necruţătoare a lui Veblen arată o clasă inactivă care şi-a schimbat doar metodele, dar a

conservat scopul: acapararea prădalnică de bunuri fără muncă. Societatea modernă a schimbat

doar miza, oamenii într-adevăr nu sunt la fel de barbari ca strămoşii lor, ei sunt preocupaţi de bani,

vi Portretul lui Thorstein Veblen (1857-1929) ‚pictat’ de Heilbroner pare desprins

din romanele poliţiste, un amestec între mister şi evident, între imagine şi

personalitate: „Thorstein Veblen era o figură stranie. Avea înfăţişare de ţăran, de

fermier norvegian. Într-o fotografie ni se arată cu părul lins şi moale, despărţit pe

mijlocul unui cap gnomoid şi căzut ca un V întors peste o frunte îngustă şi teşită.

Ochii de ţăran, isteţi şi vicleni, privesc iscoditor din spatele unui nas bont. O

mustaţă hirsută îi ascunde gura, iar o barbă scurtă şi inegal crescută îi învăluie

bărbia. E îmbrăcat într-un costum de stofă groasă şi necălcată iar de vestă stă prins

un mare ac de siguranţă, care fixează ceasornicul de buzunar. În fotografie nu se

văd alte două ace de siguranţă, prinse de pantaloni, care susţin şosetele, şi ea ne dă

doar o sugestie a trupului zvelt şi vânos, cu umblet uşor, vânătoresc. Bizara

înfăţişare ascundea o personalitate şi mai bizară. Ochii iscoditori puteau să-ţi

sugereze o minte la fel de iscoditoare, iar ţinuta rustică te putea face să te aştepţi la

o judecată greoaie. Nici un semn exterior nu trăda, însă, dominanta lăuntrică a vieţii

lui Veblen: înstrăinarea de societate”. Vezi Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii

lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura

Humanitas, Bucureşti, pg. 234.

Se pare că, înainte de a muri, Veblen a lăsat un testament, cel puţin bizar: „Vreau

deasemenea, ca atunci când voi muri să fiu incinerat; să se facă tot ce se poate, ca

totul să fie rapid şi ieftin, fără nici un ritual şi fără nici o ceremonie de vreun fel; nu

vreau nici piatră funerară, nici lespede, nici epitaf, nici efigie, nici placă, nici

inscripţionare, nici monument, nicăieri şi în nici o epocă; nu vreau nici anunţ, nici

necrolog, nici monument, nici portret, nici biografie”. Vezi

xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html.

17

iar acumularea de bani şi etalarea lor mai mult sau mai puţin discretă era trofeul lor. Clasa inactivă

modernă a preluat ştafeta prădalnică odată cu vechile obiceiuri de admiraţie şi de susţinere ale

comunităţii faţă de puterea personală. Existenţa clasei inactive în timpurile moderne arată că omul

secolului al XX-lea nu este decât un barbar mai civilizat, care are o regulă socială precisă: afişarea

ostentativă a consumului personal.

Dacă în sociologie loisir-ul24 a devenit un termen familiar, teoria lui Veblen despre leisure class

este de domeniul istoriei. Astăzi, loisir-ul permite din ce în ce mai mult obţinerea de noi

cunoştinţe, amplifică posibilităţile de comunicare şi de informare.

Concepţia lui Thorstein Veblen despre leisure class poate fi interpretată şi ca un demers în sensul

unei noi teorii despre coeziunea socială, diferită atât de abordarea clasică, cât şi de cea a lui Marx,

aşa cum apare la Heilbroner: „Clasele de jos nu se află ‚la cuţite’ cu cele suprapuse; între ele

acţionează ca un liant intagibil, dar puternic, anumite atitudini comune. Muncitorii nu aspiră să ia

locul mangerilor lor; ei caută să fie emulii lor. Aderă şi ei la judecata generală că munca pe care o

fac ei este întrucâtva mai puţin ‚de soi’ decât munca stăpânilor lor, iar scopul pe care-l urmăresc

nu este de a se elibera de o clasă superioară, ci de a urca la nivelul acesteia. În teoria despre leisure

class rezidă sâmburele unei teorii a stabilităţii sociale”25.

Consumul ostentativ

Veblen acuză capitalismul modern de cultivarea consumului ostentativ, adică de înlocuire a

satisfacţiei aduse de obiectul consumat cu ostentaţia. În concepţia lui Veblen, pentru cei care caută

distincţie, diferenţiere consumul ostentativ modifică legea rarităţii – „ceea ce este rar este

scump” – cu legea ostentaţiei – „ceea ce nu este scump, nu valorează nimic”. Regina

consumului ostentativ este femeia.

Capitalismul modern

În fond, scopul lui Thorstein Veblen era schiţarea unei critici instituţionale a capitalimului

modern.

24 Barro, R. J. (1993), Macroeconomics (Fourth Edition), John Willey & Sons, Inc., pg. ???????????25 Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 251.

18

În primul rând, Veblen contestă puterea marii finanţe asupra industriei; capitalismul industrial

împreună cu alţi agenţi – muncitori, ingineri, tehnicieni, fermieri – sunt victime ale finanţei şi

sursa care va alimenta formarea clasei prădătoare.

În al doilea rând, Veblen propune o reflecţie mai adâncă asupra tehnologiei şi maşinismului; în

perspectivă el acordă şansă instituţiilor tehnologice, de unde deduce şi o sentinţă emblematică

pentru instituţionalism – experţii vor fi statul major al sistemului industrial.

În al treilea rând, evoluţiile capitalismului modern îi dau prilejul de a identifica primele

manifestări ale societăţii de consum. Însă critica cea mai violentă o îndreaptă împotriva

proprietăţii anonime, acuzând marile corporaţii de distrugerea instinctului creator prin substituirea

scopului: corporaţiile fac bani şi nu bunuri.

Prin urmare, capitalismul industrial cerea un nou mod de organizare unde rolul cheie era rezervat

tehnicienilor.

Thorstein Veblen a contribuit la diversificarea limbajului economic, dizolvând în felul său

barierele dintre ştiinţele sociale.

ORGANIZAŢIILE

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, doctrina instituţionalistă a primit un nou impuls

din două direcţii: curentul instituţionalist promovat de John Kenneth Galbraith, îndreptat

împotriva microeconomiei tradiţionale.

John Kenneth Galbraithvii a devenit un autor foarte popular dezvoltând o critică instituţională a

capitalismului actual şi promovând concepţii despre societatea bunăstării şi despre noul stat

industrial. În nota dominantă a instituţionaliştilor, Galbraith arată cum, în condiţiile capitalismului

din a doua jumătate a secolului al XX-lea, noile elite a căror esenţă o reprezintă ştiinţa şi

tehnologia, înlocuiesc treptat vechile elite bazate pe avere. John Kenneth Galbraith contestă teoria

economică dominantă susţinând că instituţia fundamentală – piaţa – nu mai funcţionează, ceea ce

generează nu numai suspiciune şi neîncredere faţă de sistem, ci şi adâncirea inegalităţilor

economice şi sociale. Restabilirea funcţionalităţii sistemului înseamnă punerea de acord a valorilor

morale, instinctelor, instituţiilor cu interesele. Specialistul, tehnocratul, managerul, gulerele albe,

gulerele albastre sunt noile repere sociale care dau consistenţa societăţii capitaliste ajunsă în

19

comsumatorism, dominată însă, de puterea producătorului. Vechea dispută capital vs. muncă nu a

dispărut, ci a îmbrăcat o nouă formă a luptei dintre bogaţi şi defavorizaţi: „Acum există pe de-o

parte cei bogaţi, cei ce se bucură de toate înlesnirile şi cei ce aspiră la acest lucru, iar pe da altă

parte cei mai puţin norocoşi din punct de vedere material precum şi cei săraci, alături de acei care

într-un număr însemnat, lipsiţi de interesul sau compasiunea societăţii caută să vorbească în

numele lor sau să pledeze pentru o lume mai simţitoare, mai aplecată faţă de grijile ce-i

preocupă”26. În fond, este elogiul făcut de Galbraith capitalismului american şi politicilor publice

promovate în cei „douăzeci de ani glorioşi” care au scris istoria „visului american”, cărora le

reproşează derapajele politice, economice, sociale, morale. Soluţia propusă de John Kenneth

Galbraith este tipic instituţionalistă – reforma socială – un socialism de stat garantat de statul

social şi susţinut de o politica fiscală justiţiară, distributivă şi reparatoare. Desigur, demersul lui

Galbraith pleacă de la instituţiile de putere economică şi politică (în primul rând, statul şi

corporaţiile) şi de la virtuţile morale dominante în perioadă (onestitate, tolerenţă, generozitate,

sociabilitate, ). În acest eşafodaj, John Kenneth Galbraith identifică „cerinţa principală” şi anume,

„aceea de a accepta că o distribuire echitabilă a venitului trebuie să reprezinte teza fundamentală a

politicii de stat moderne într-o societate perfectă şi că faptul determinant ce contribuie la o astfel

de repartizare echitabilă îl constituie impozitarea progresivă”27. La fel ca primii insituţionalişti,

Galbraith socoteşte impozitul (evident progresiv) drept instrumentul esenţial al echilibrului social,

dar spre deosebire de aceştia acordă şi o valoare morală noului aranjament, pentru că „distribuirea

veniturilor în economia modernă derivă în cele din urmă din distribuirea puterii. Acesta din urmă

constituie la rândul său, atât o cauză cât şi o consecinţă a felului în care sunt repartizate veniturile.

Puterea – influenţa – serveşte acumulării de câştiguri; câştigurile corespund unei influenţe – dau

naştere acesteia – asupra recompensării materiale a celorlalţi”28.

Remediile pentru eliminarea slăbiciunilor pieţei sunt produsul unor „piloni-cheie”:

a) Organiazarea micilor oameni de afaceri. Exceptarea micilor oameni de afaceri de la

toate interdicţiile legilor antitrust privind dreptul la asociere în vederea stabilizării

preţurilor şi a volumului producţiei29.

26 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 16.27 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 63.28 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 63.29 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 329.

20

Scopul unei astfel de acţiuni cu implicaţii economice, sociale şi juridice ar fi fost „stabilizarea

venitului şi întărirea poziţiei de negociere a sistemului pieţei prin redresarea puterii sale – cu

ajutorul acţiunilor puterii colective şi sprijinului public – asupra principalilor factori ce determină

venitul”30. Consecinţa reformei ar fi asigurat o oarecare securitate a preţurilor, a veniturilor şi

investiţia micului om de afaceri, cu alte cuvinte, accesul egal la tranzacţiile de piaţă prin egalizarea

puterii.

30 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 330.vii John Kenneth Galbraith (1908-2006) s-a născut în Canada, a studiat la Berkley

fiind considerat de mulţi ultimul instuţionalist american. Galbraith a fost oarecum

renegat de economia modernă, iar munca sa nu a fost apreciată chiar dacă stârnea

nemulţumiri. În 1950, a prezentat o teorie economică din două părţi în scopul

conturării mainstream-ului: în prima, dezvoltă o teorie a controlului preţurilor,

inspirată din experienţa sa la Oficiul de administrare a preţurilor din timpului

războiului şi în care argumentaeză o politică anti-inflaţionistă (1952); în cea de-a

doua, „American Capitalism” (1952), unde susţine că succesul american de după al

doilea război a apărut nu datorită „câştigului din preţuri corecte” în sensul teoriei

ortodoxe, ci mai degrabă datorită „câştigului din preţuri incorecte” şi dezvoltării

concentrării industriei. Aceasta a fost formula creşterii economice pentru că a făcut

posibil progresul inovaţional, care atfel nu s-ar fi realizat. În orice caz, este posibil

să fii atent la prosperitate cu condiţia ca acolo să existe „puterea compensatorie”

împotriva abuzului sindicatelor, organizaţiilor producătorilor şi ale consumatorilor

şi reglementările guvernamentale. De atunci, mulţi au susţinut formula succesului

târziu din Asia de Est în secolul trecut care s-a bazat pe combinaţia puterii

oligopoliste cu instituţii „compensatoare”.

Cartea sa „The Affluent Society”, apărută în 1958 constituie un adevărat rechizitoriu

împotriva societăţii de consum; mitului suveranităţii consumatorului Galbraith îi

opune domnia producătorului. Publicitatea persuasivă şi noile tehnici de vânzare au

generat nevoi presante până atunci nebănuite. Filiera s-a inversat; ea nu mai pleacă

de la cerere spre ofertă, ci coboară de la producţie la consum, permiţând firmelor să

modeleze cererea conform propriului plan de producţie. Potrivit concepţiei sale,

21

b) Reglementarea directă a preţurilor şi a producţiei din sistemul pieţei de către

administraţia de stat.

Intervenţia energică şi sistematică a statului în reglementarea preţurilor şi a producţiei, ar fi condus

„la o producţie mai mare şi mai eficientă decât firmele lăsate la voia întâmplărilor imprevizibile

ale pieţei”31. John Kenneth Galbraith arată o anume prudenţă în generalizarea şi permanentizarea

acţiunilor reglementatoare ale administraţiei publice, fără să uite referirile depreciative la adresa

„ştiinţei economice consacrate”.

c) Încurajarea puternică şi eficientă a organizării sindicale în sistemul pieţei.

31 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 331.

creşterea producţiei nu înseamnă o îmbunătăţire a calităţii vieţii, pentru că nu

trebuie să se confunde posesia bunurilor materiale cu fericirea. Galbraith deplânge

contrastul şocant dintre suprabundenţa de bunuri utile şi inutile, produsă de

industria privată şi precaritatea serviciilor publice. Restabilirea echilibrului social,

după opinia sa, presupunea extinderea puterilor statului.

În „New Industrial State” (1967) John Kenneth Galbraith dezvoltă o teorie a firmei,

argumentand ca teoriile ortodoxe ale pietei cu concurenţă perfectă sunt lipsite de

forţă analitică. Firmele, spune Galbraith, au o natură oligopolistă, adică sunt

instituţii autonome care urmăresc cota de piaţă (şi nu maximizarea profitului).

Astfel, puterea proprietarilor (întreprinzatori/ acţionari), instituţii de reglementare,

consumatori este diminuată prin mijloace convenţionale (integrarea pe verticală,

reclama, diferenţierea produselor) şi neconvenţionale (birocratizare, influenţa

politică), etc. Evident, aceste teme erau deja bine înrădăcinate în vechea literatură a

Instituţionalismului American, dar în anii ’60 fuseseră aparent uitate de economişti.

Problema ‚capturii statului’ de către firme a fost continuată în 1973 prin

‚Economics and the Public Purpose’ (tradusă în româneşte, în 1982 sub titlul

„Ştiinţa economică şi interesul public” la Editura politică). Însa au fost adăugate noi

teme – în special cele privind educaţia de stat, activitatea politică şi bunurile

publice.

22

În sensul puterilor compensatorii, John Kenneth Galbraith denunţă atât poziţia slabă în negociere a

micului proprietar, cât şi legislaţia sindicală discriminatorie. Sindicatul, singurul sprijin real al

micului producător, ar fi schimbat capacitatea de negociere prin egalizarea puterii în piaţă.

d) Extinderea şi creşterea salariului minim.

Reforma concepută de John Kenneth Galbraith ar fi modificat şi politica salarială etatizând-o.

Argumentele autorului vizează, în principal, două aspecte: primul se referă la vechile acuze aduse

sistemului pieţei care ar defavoriza permanent micul proprietar, reducându-i veniturile, al doilea

controlul sindical asupra deciziei patronale în materie de salarii. Instituţia salariului minim, atât de

agreată de Galbraith, îndreaptă soluţia economică spre statul social, adică spre socialismul de stat.

e) Revizuirea opticii privind organizarea schimburilor internaţionale şi revizuirea atentă

a opticii privind tarifele protecţioniste în sistemul pieţei.

Aproape firesc reformarea capitalismului prin reîntoarcerea la dominarea micilor proprietari,

conţine un sâmbure de xenofobie economică şi mult, mult protecţionism (fiscal, vamal, etc.), adică

închiderea cât mai mult posibil a economiei. În tot acest melanj tarifele vamale sunt chemate să

Desi fără o recunoaştere explicită, mulţi economişti au preluat din ideile propuse de

Galbraith. Problema capturii statului a fost tratată de Buchanan şi de economiştii

‚Public Choice’, obiectivele şi conducerea firmei de Simon şi Şcoala ‚Noilor

Instituţionalişti’, eşecul suveranităţii consumatorului de Scitovsky şi alţii. Chiar şi

aplicarea teoriei jocurilor la organizaţiile industriale reprezintă o reluare a temelor

lui Galbraith. Deşi Galbraith este în afara vreunui curent principal de gândire

economică, acesta nu a fost un impediment în calea alegerii sale ca preşedinte al

Asociaţiei Economice Americane în 1972. Galbraith rămâne cu siguranţă unul

dintre cei mai cunoscuţi economişti americani de după război şi a ocupat funcţii

foarte variate. În afară de postul de la Harvard, precum şi de la Oficiul

Administrării Preţurilor, Galbraith a fost editorul revistei Fortune timp de mai mulţi

ani, director al US Strategic Bombing Survey, preşedinte al societăţii Americans for

Democratic Action (spre sfârşitul anilor ’60), comentator de televiziune şi presă

scrisă, consilier şi redactor de discursuri pentru John Fitzgerald Kennedy, Eugene

McCarthy and George McGovern. A fost ambasador în India la începutul anilor ’60

şi chiar autor a două nuvele (1968, 1990). Cfm.

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Kenneth_Galbraith

23

joace rolul jandarmului: să facă ordine şi s-o păstreze cât mai mult. Desigur, pentru adepţii

protecţionismului concepţia lui Galbraith este o carte de vizită, însă pentru adversarii

protecţionismului este un prilej de triumf – piaţa nu poate fi protejată mai bine de nimic altceva

decât propria sa ordine, rezultată din calculul economic.

f) Stimularea puternică a sprijinului guvernamental faţă de nevoile sistemului pieţei

privind învăţământul, capitalul şi tehnologia.

Intervenţia energică a statului în domenii precum învăţământul şi cercetarea este motivată de

Galbraith de un fapt real: firmele private sunt principalele beneficiare şi ale calificării forţei de

muncă şi ale inovaţiei tehnologice, adică o situaţie tipică de transformare a unui interes individual

în interes public şi într-o problemă a politicii economice generale. Faţă de această situaţie, atât

învăţământul, cât şi cercetarea sunt dezavantajate de cuantumul redus al alocaţiilor bugetare. De

aceea, susţine Galbraith, statul trebuie să se implice mai mult, mai ales prin egalizarea salariilor cu

cele din marile corporaţii. Reforma este completată cu venitul alternativ sau garantat pentru cei

care nu-şi pot găsi de lucru, care le-ar creşte puterea de negociere pe piaţă. Cu alte cuvinte,

Galbraith propune întărirea statului asistenţial ca o formă de luptă împotriva marilor corporaţii,

fără să se gândească la şubrezenia judecăţii sale: alocaţiile, venitul garantat ş.a. sunt bazate pe

sursele financiare procurate de marile firme.

Organizare, organizaţie, piaţă

Spre deosebire de primii instituţionalişti, John Kenneth Galbraith vede în marile corporaţii –

„organizaţiile” – şi în raţionalitatea pe care sunt fondate acestea baza sistemului economic

capitalist. „Organizaţia – spune Galbraith – este un angrenaj prin care se înlocuieşte efortul unei

persoane cu specializarea sau cunoştinţele câtorva sau mai multor persoane”32, organizaţia este

produsul tipic al „inteligenţei colective”. Organizaţia şi organizarea se presupun reciproc:

organizaţia este cea care alimentează economia cu produse standardizate, iar organizarea este

corespondentul firesc al acestei specializări. Specialiştii, susţine Galbraith, sunt cei care

gestionează puterea de piaţă atât în relaţiile cu comunităţile, cât şi cu statul. În aceeaşi logică

organizaţională, Galbraith extinde semnificaţia termenului de specialist, de la specialistul tehnic

până la ultima persoană ale cărei acţiuni influenţează organizaţia, arătând că: „Şi pentru

perfecţionarea şi orientarea organizaţiei în care funcţionează specialişti sunt necesari tot


24

specialişti”33. Diversitatea activităţilor economice, precum şi expansiunea continuă a firmelor

modifică şi aranjamentul organizaţional: „Uneori nu numai o persoană, ci o formaţie complexă –

compusă din oameni de ştiinţă, tehnicieni, ingineri, oameni pregătiţi pentru vânzări, publicitate sau

marketing, experţi pentru relaţiile cu publicul, oameni de legătură cu Congresul, jurişti şi

specialişti versaţi în mecanismul şi manevrarea birocraţiei din Washington, coordonatori,

conducători şi funcţionari – devine inteligenţa care orientează firma de afaceri. Aceasta este

tehnostructura”34. Toată această amplă descriere a componenţei tehnostructurii Galbraith o

foloseşte pentru a demonstra firescul apariţiei şi dominaţiei marilor corporaţii. Totodată, el acuză

teoria economică tradiţională de „stereotipie istorică” şi de lipsă de realism: moda firmelor

modeste a trecut, iar principiul economic fundamental după care funcţionau (minimizarea

costurilor-maximizarea profiturilor) este total depăşit. Există o doză de adevăr în această

observaţie critică, firmele mari au impus o nouă gândire în privinţa scopului, de regulă profiturile

mari presupun costuri mari, dar mobilul comercial a rămas. Autorul dezvoltă ideea după care în

firmele mari are loc transferul puterii de la proprietari la tehnocraţi, modificând funcţia-obiectiv,

în sensul că accentul cade mai mult pe securitatea câştigului şi pe expansiune, decât pe

maximizarea profitului. Însă, Galbraith nu recunoaşte problema economică, pe care Ronald Coase

o lansase încă din 1937: firma sau organizaţia apare atunci când alocarea resurselor este făcută de

antreprenor. Antreprenorul se confruntă cu costuri de tranzacţionare semnificative şi cu două

mecanisme de alocare a resurselor: un mecanism al pieţei şi un mecanism interior de coordonare.

Puterea anonimă

În pofida naturii omului trăind în societate, căruia îi place să-şi exercite drepturile, însă care are şi

„vanitatea inerentă personalităţii umane, o dorinţă fierbinte de a putea face aranjamente simple şi

clare cu sfinţi sau cu păcătoşi, dar cunoscuţi”, la care se adaugă „o coaliţie a intereselor

intelectuale legitime”, cu un ţel comun - „toate ar dori să atribuie puterea unor persoane

identificabile”35. John Kenneth Galbraith avertizează asupra disconfortului pe care îl presupune

anonimizarea proprietăţii: „Cu strângere de inimă ne gândim că organizaţia, publică sau privată,

nu mai este condusă de o persoană cu identitate”36

33 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 108.34 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 108.35 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 110.36 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 110

25

Transferul puterii din mâna unei persoane în mâinile tehnostructurii deşi rezultă din nevoia

firească de dezvoltare a firmei, din trecerea timpului, din caracterul foarte autoritar al deciziei

luate colectiv, din amestecul necompetent în luarea deciziei, transformă acea putere în captiva

„inteligenţei colective”.

Corporaţia devine un centru de putere economică, politică şi socială, unde interese diverse produc

decizia. Acest produs instituţional nou confirmă ceea ce s-au străduit să demonstreze mulţi

economişti, şi anume, „în practică, spre deosebire de teorie, puterea în corporaţia matură s-a

deplasat de la acţionar mâinile conducerii operative”37. Mai mult, scopurile conducerii operative

par să difere de cele ale proprietarilor, iar amestecul necompetent în luarea alterează decizia şi îi

deturnează sensul.

Amestecul necompetent în luarea deciziilor are, după opinia lui Galbraith, patru surse:

Proprietarii: În virtutea proprietăţii asupra capitalului, proprietarul capitalului are dreptul să

controleze operaţiile firmei şi să-şi exercite dreptul legal de a conduce. De multe ori proprietarul

are tendinţa să intervină în sensul corectării deciziei colective potrivit propriilor evaluări, evident

bazate pe cunoştinţe neadecvate. Atunci când proprietarul îşi transferă puterea asupra conducerii

operative, ei îşi cedează şi dreptul de a decide, care devine monopolul tehnostructurii. În spiritul

instituţionaliştilor, Galbraith precizează argumentele care asigură monopolul deciziei: „Adoptarea

deciziilor în colectiv este un act autoritar pentru că, dintr-un instinct sănătos, decizia se pune la

adăpost de persoanele din afară, neinformate, chiar şi de acelea care sunt din punct de vedere

formal în situaţia de a avea putere”38. Numai dezvoltarea şi maturizarea corporaţiei poate proteja

decizia de ingerinţelor necompetente, de „aroganţa birocratică”.

Creditorii: John Kenneth Galbraith recunoaşte dreptul instituţiei care împrumută firmei

bani se bucură de dreptul de a-şi proteja investiţia. În consecinţă, ea are dreptul să investigheze

modul în care va fi utilizat împrumutul, după cum are anumite drepturi asupra patrimoniului

firmei, în cazul nerestituirii împrumutului. Firma se împrumută numai atunci când nu realizează

beneficii suficiente care să-i susţină dezvoltarea şi în condiţii care să-i proteje autonomia. Totuşi,

atunci când firma face împrumuturi la bancheri, bănci de investiţii sau societăţi de asigurare se

confruntă cu pericolul interferării creditorilor în decizia majoră, acţiune susţinută de personalul

superior care văd în intervenţia din afară un „colac de salvare”. Cu toate acestea, Galbraith atrage

atenţia asupra amestecului necompetent al băncii în decizia firmei şi avertizează asupra

37 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 118.38 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 112.

26

consecinţelor posibile, pentru că „o firmă care ajunge sub controlul bancherilor este aproape sigur

că va regresa”39. Pericolul poate fi evitat dacă se asigură, ceea ce Galbraith numeşte, un nivel de

bază şi continuu al beneficiilor.

Muncitorii:

Excluderea muncitorilor (a sindicatelor) de la deciziile de conducere, în afara considerentelor de

ordin juridic, are o justificare economică – maximizarea câştigurilor. Amestecul sindicatelor în

decizie este necompetent şi păgubitor chiar pentru muncitori (costuri mari care reduc producţia,

consumul şi gradul de ocupare). Cu toate acestea, sindicatele pot interveni în promovarea

tehnologiei şi informaţiei, fiind „bine cotate pe scara virtuţii social-convenabile”40.

Consumatorii:

După cum constata Galbraith, comsumatorii privaţi şi administraţia de stat sunt priviţi ca subiecţi

ai acţiunilor persuadante ale producătorilor, exercită o influenţă destul de importantă asupra

deciziei prin răspunsul pe care îl trimit atunci când cumpără sau resping produsele firmelor. Atâta

timp cât, aceste răspunsuri sunt de bună-credinţă ingerinţa consumatorului în decizia

producătorului are efecte benefice asupra activităţii generale a firmei. În situaţia în care,

consumatorul reclamă înşelătoria, contrafacerea, abuzul de încredere firma are întradevăr o

problemă. Suveranitatea consumatorului riscă uneori să fie afectată de publicitatea agresivă sau

de-a dreptul mincinoasă. Spre deosebire de alte forme de amestec în decizie, opinia

consumatorului contează într-o măsură mai mare şi este aşteptată şi căutată pentru că ea este

cererea.

Statul:

John Kenneth Galbraith pare că ştie foarte bine lecţia de microeconomie tradiţională: „Economia

de piaţă se bazează pe reacţia neplanificată, nedirijată a producătorilor individuali sau a

corporaţiilor, mai mari sau mai mici, faţă de dorinţa şi de puterea de cumpărare a consumatorilor

interni sau externi. Puterea de cumpărare ce dirijează acest mecanism derivă din activităţile

productive faţă de care reacţionează această putere de cumpărare. Astfel se închide cercul”41.

Mecanismul descris în termenii economiei libere ridică unele întrebări legate de modul de

orientare şi de control, „astfel încât să servească nu să aducă prejudicii interesului general”42, adică

ce trebuie să facă guvernul (statul). 39 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 127.40 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 132.41 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 71.

27

John Kenneth Galbraith identifică mai mulţi factori „care obligă la o intervenţie şi la un control al

statului”43 şi anume:

Reglementări care să prevină distugerea mediului înconjurător, răspunzând nevoii de a

proteja în prezent şi în viitor planeta;

Protecţia angajaţilor vulnerabili din sectorul productiv faţă de efectele negative ale

mecanismului ecoonmic;

Anihilarea tendinţei din economie de a se produce şi de a se vinde bunuri şi servicii de

consum cu defecte tehnice sau care pot răni consumatorii;

Înglobarea de către sistem a unor tendinţe cu caracter de autodistrugere a propriilor funcţii

care au o oarecare eficienţă;

Migraţia;

Săracia ca problemă planetară.

Cercetând transferul puterii de la acţionar în mâinile conducerii operative, i-a dat prilejul lui J. K.

Galbraith să popularizeze ideea capitalismului fără capitalişti, a capitalismului organizat. John

Kenneth Galbraith a insistat pe rolul planificării gestiunii marilor firme şi s-a raliat la opinia

intervenţioniştilor, susţinând concepţia după care, capitalismul actual nu se autoreglează, el are

nevoie de intervenţia statului în inţiativa privată.

Tehnostructura

John Kenneth Galbraith a popularizat şi concepţia după care, în a doua jumătate a secolului al XX-

lea, a avut loc transferul puterii către tehnocraţi. În celebra sa carte, „The New Industrial State”44,

John Kenneth Galbraith formulează teoria tehnostructurii, pe care a dezvoltat-o ulterior în

„Economics and the Public Purpose”. În concepţia lui Galbraith, condiţiile induse de evoluţia

industriei şi tehnologiei cer echipe de specialişti (cercetători, tehnicieni, manageri) care să asigure

exercitarea responsabilă a gestiunii firmelor. Specialiştii – cercetători, tehnicieini, manageri –

formează un grupuri care au devenit atât de importante, încât individul nu mai contează în

iniţiativa privată. Deşi, apare ca extrem de importantă în economie şi în politică, tehnostructura

42 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 71.43 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 72.44 Galbraith, J. K. (1971), The New Industial State,Hougthon Mifflin, Boston, pg. 184.

28

gestionează aparatul industrial, dar asta nu înseamnă că îl şi posedă. Conducătorii corporaţiilor nu

sunt proprietarii, nu sunt numiţi de aceştia, dar fac parte din aceeaşi echipă, reînnoită permanent.

Într-o arhitectură unde acţionarii joacă un rol pasiv, tehnostructura nu are alt obiectiv decât propria

sa conservare.

Tehnostructura are o capacitate crescută de dominare a pieţei, rezultată din faptul că:

Îşi domină furnizorii pentru că dezvoltă o putere de cumpărător monopolist;

Controlează preţurile;

Domină cererea folosindu-se de publicitatea persuasivă;

Face coaliţii avantajoase cu puterea publică.

Dintre toate aceste atuuri ale tehnostructurii se detaşează controlul preţurilor pentru că îi creează

avantaje la care micii oameni de afaceri nu au acces. Galbraith pare să fie de acord cu

microeconomia tradiţională, dar numai atât cât îi serveşte la justificarea propriilor idei: „Ştiinţele

economice sunt, ca întotdeauna, o tapiserie în care fiecare parte trebuie să se armonizeze cu restul.

Nu numai că tehnostructura controlează preţurile; ea încearcă să se asigure de răspunsul

consumatorilor la aceste preţuri. Preţurile trebuie să fie în aşa fel stabilite încât să răspundă nevoii

de a persuada pe consumator. Consumatorul nu poate să fie convins dacă este obiect al exploatării

monopoliste sau dacă se consideră supus unei astfel de exploatări”45. John Kenneth Galbraith

contrazice aceste afirmaţii atunci când adaugă obsevaţia după care, preţul din oricare industrie „va

tinde să fie preţul care reflectă preferinţa tehnostructurii care este cel mai mult angajată în

expansiune”46, dar care va fi preţul cel mai scăzut.

În economia marilor corporaţii, puterea este deţinută de tehnostructură, putere care se amplifică pe

măsura maturizătii şi creşterii dimensiunilor ei, a cărei parte consistentă o formează executivul –

managerii. Obiectivele tehnostructurii, de apărare şi de afirmare, nu sunt esenţial deosebite de cele

ale micului antreprenor, dar sunt mai complexe. În acelaşi timp, Galbraith accentuează importanţa

acestor obiective precizând: „Obiectivele tehnostructurii ne arată modul în care acestea îşi fixează

preţurile. Tot ele îi orientează modul de a acţiona în vederea procurării materialelor, a utilajului, a

capitalului, precum şi a forţei de muncă”47. Nefiind la discreţia pieţei, tehnostructura are

latitudinea de a-şi selecţiona şi urmări obiectivele. Ordinea de preferinţă a deciziilor „trebuie să

reflecte obiectivele de apărare ale tehnostructurii; odată aceste obiective asigurate, urmează

45 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 154.46 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 154.47 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 162.

29

realizarea obiectivelor de afirmare”48. Tehnostructura are două nevoi de a se apăra (ca şi micul

antreprenor); tehnostructura trebuie să-şi asigure existenţa şi să împiedice pe oricine să o scoată de

pe piaţă, cu alte cuvinte trebuie să reducă la minimum pericolul unei ingerinţe exterioare în

deciziile sale. Totodată, tehnostructura are un avantaj important faţă de piaţa liberă: obiectivul său

major se sprijină pe preţuri controlate, iar „controlul exclude preţurile necompetitive” şi „permite

transferarea creşterilor de cheltuieli generale asupra consumatorului sau a cumpărătorului”49.

Obiectivele de apărare ale tehnostructurii presează în sensul exercitării controlului cheltuielilor

importante ale corporaţiei, inclusiv cele ocazionate de aprovizionarea cu materii prime (de pildă,

majorarea neaşteptată a preţurilor de aprovizionare). În fond, obiectivele de apărare îi servesc lui

Galbraith drept alibi al expansiunii şi conturarea unui nou obiectiv, de astă dată strategic, cel de

securitate corporaţiei. Dacă firma se confruntă cu una dintre situaţiile amintite, atunci ea dezvoltă

o strategie de expansiune care să-i apropie sursa şi să pună stăpânire pe ea. Desigur, situaţia poate

fi interpretată şi ca un simptom al nevoii de pieţe sau ca o formulă modernă de imperialism

economic50. Galbraith nu face nimic altceva decât să relanseze interesul pentru o interpretare

marxistă a fenomenelor din economia mondială a secolului al XX-lea, creditând în acest fel „noua

stângă” din deceniul al şaptelea.

Păstrându-şi autonomia, supravieţuind datorită unui nivel al profiturilor, suficient pentru a

mulţumi şi acţionarii şi pentru a-i împiedica să intervină în gestiune corporaţiei, tehnostructura a

devenit o categorie cheie a societăţii capitaliste.

Puterile compensatorii

Analizând presupusele pericolele ale „noului stat industrial”, John Kenneth Galbraith susţine că

instituţiile şi grupurile de presiune pot limita orice fel de putere a marilor corporaţii şi pot

influenţa producţia şi consumul conform nevoilor tehnostructurii.

48 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 162.49 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 162.50 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 163.

30

Pe de altă parte, este un bun prilej pentru Galbraith de a dezvolta conceptul de putere

compensatorie. Potrivit raţionamentului său, concentrarea puterii atrage după sine o contrapondere

pe care o numeşte „putere compensatorie”51;

John Kenneth Galbraith apără teoria puterilor compensatorii, putere pe ca o consideră necesară

pentru a proteja indivizii de organizaţiile puternice sau de efectele activităţii acestora.

În sensul puterilor compensatorii poate fi restabilit şi echilibrul social printr-o protecţie socială

care să nu stimuleze sau să compenseze inactivitatea, cu menţiunea expresă că „într-o societate

echitabilă nimănui nu-i este permis să sufere de foame sau de lipsa unui adăpost”52. Deasemenea,

compensarea socială poate să intervină în susţinerea „celor mai puţini bogaţi membri ai

comunităţii. Această nevoie trebuie preîntâmpinată şi satisfăcută în concordanţă cu posibilitatea de

a satisface. Aici intervine sistemul legislativ şi algoritmul”53. Într-un sens mai larg, compensarea

socială presupune jaloane coincidente cu cele ale „societăţii perfecte”:

Locuri de muncă şi o şansă mai bună pentru toţi;

Creştere economică puternică;

Sprijinirea familiei, educaţiei şi a disciplinei;

Eradicarea dezordinii sociale;

Asistenţă socială pentru cei aflaţi în dificultate;

Posibilitatea de a câştiga în concordanţă cu talentul şi ambiţia fiecăruia;

Eliminarea mijloacelor de îmbogăţire pe seama altora;

Asigurarea unui viitor fără griji şi a unei bunăstări reale;

O dimensiune internaţională puternic conturată.54

Căutând să determine impactul organizării monopolistice asupra progresului economic, John

Kenneth Galbraith susţine că sectoarele unde domină concurenţa nu pot susţine cercetarea. După

opinia lui Galbraith, marile firme – corporaţiile – sunt cele care dispun de fonduri importante

pentru cerectare, sunt şi cel mai bine plasate. Accesul la dezvoltare, pentru toate celelalte

51 Galbraith, J. K. (1966), Le capitalisme américain. Le concept du Pouvoir compensateur, Editions Génin, Paris, pg. 143.52 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 32.53 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 33-34.54 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 35.

31

activităţi, impune intervenţia statului prin puterea sa compensatorie folosind două tipuri de

măsuri: legislative şi economice.

Interesul public

John Kenneth Galbraith caută determinanţii instituţionali ai interesului public şi sursele politicilor

publice pentru identificarea consistenţei economice a raporturilor public-privat. Explicaţia, relativ

simplă, se centrează pe coexistenţa economiei private, compusă din firme cu un sistem interior

foarte bine organizat (semănând izbitor de mult cu planificarea) şi stat. Liantul acestui compus, în

aparenţă bizar, sunt comenzile de stat, adică cheltuielile guvernamentale pentru achiziţionarea

produselor firmelor. Cu alte cuvinte, nimic din economia clasicilor, de la Adam Smith până la

Alfred Marshall, nu se regăseşte în economia reală a secolului al XX-lea. Intenţia lui Galbraith nu

era de a-i corecta pe clasici sau de a-i continua, ci mai degrabă de a-i discredita. Întrebarea celebră

a anticilor – Cine este bine să conducă? – primeşte un răspuns aşteptat: tehnostructura. De altfel,

tehnostructura corporaţiei reuneşte executivul organizaţiei, jurişti, oameni de ştiinţă, economişti,

specialişti în publicitate şi marketing – „În ansamblu, aceştia sunt cei mai de seamă membri ai

naţiunii. Ei sunt în genere cei mai înstăriţi în sânul unei societăţi care îşi apreciază valoarea după

bogăţie”55. Spre deosebire de primii instituţionalişti, ostentaţia este mai rafinată, mai sofisticată,

dar rămâne un reper moral destul de semnificativ. Tehnostructura are nu numai o imagine publică

evocând prosperitatea, ci şi o responsabilitate socială pe care înţelege să o acopere într-un mod

exemplar. În mod clar, tehnostructura „nu poate fi bănuită că intră în conflict cu interesul

public”56; dimpotrivă, interesele ei coincid cu interesul public. John Kenneth Galbraith identifică

domeniile de interes ale coincidenţei: protejarea autonomiei deciziei, promovarea creşterii

economice, stabilizarea cererii agregate, acceptarea pretenţiei ei de a avea un venit superior,

furnizarea mâinii de lucru calificate, serviciile şi investiţiile administraţiei de stat, etc. Adică,

tehnostructura (şi ceea ce reprezintă ea – corporaţia) „defineşte politica publică în conformitate cu

propria sa nevoie”57, pentru că tehnostructura este sistemul însuşi. Nu rezultă de aici că interesul

privat şi cel public trăiesc o veşnică lună de miere; problemele de mediu, impozitele, sprijinirea

inovării tehnologice, infrastructura sunt „fisuri” în acordul public implicit.

55 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 213.56 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 213.


32

Stuctura socială. Loisir.

Societăţile avansate trei clase: clasa de sus, puţin numeroasă – a bogaţilor; clasa de mijloc, destul

de numeroasă – ataşată de etica muncii; clasa de jos, eterogenă – fără orizont precizat, cu mult

timp liber. Paradoxal, spre deosebire de Veblen, cei care nu au bani au timp liber, deşi, „Pe scara

valorică a veniturilor, dorinţa de a avea mai mult timp liber nu este considerată inaccesibilă din

punct de vedere social dacă aparţine claselor favorizate. Din contră, acest lucru este apreciat în

mare măsură de către cei bine situaţi şi de către cei bogaţi”58. În contradicţie cu ideea după care a

avea timp liber este apanajul celor bogaţi, „inactivitatea” relevând prestigiul lor social sau o virtute

personală. John Kenneth Galbraith susţine ideea după care într-o economie raţională şi echitabilă,

grupurile neglijate şi cele neputincioase (muncitorii agricoli, artiştii, micii comercianţi,

proprietarii de fime prestatoare de servicii) trebuie identificate şi ajutate să-şi dezvolte o putere pe

piaţă, adică să dea un preţ timpului liber. În acelaşi timp, toleranţa faţă de preferinţa pentru timp

liber nu trebuie să stimuleze inactivitatea, iar protecţia socială a celor aflaţi în dificultate să nu

conducă la efecte perverse de genul abţinerii de la muncă sau prefrinţa pentru statutul de veşnic

asistat.

John Kenneth Galbraith observă că există şi un altfel de loisir, unde inactivitatea înseamnă

recreere şi refacere, dar şi timp de reflecţie asupra responsabilităţilor sau timp pentru afaceri.

Sistemul este astfel aranjat încât permite, prin delimitarea responsabilităţilor şi stabilirea regulilor

şi prin stabilirea efortului minim şi maxim ce se aşteaptă de la angajat, mai mult sau mai puţin

timp liber.

Instincte

Spre deosebire de instituţionaliştii timpurii, John Kenneth Galbraith inversează raţionamentul: în

societăţile avansate instituţiile şlefuiesc instinctele. Aşa se explica spaţiul relativ mic pe care îl

acordă instinctelor şi comportamentelor atipice pe care le pot genera în interacţiune cu sistemul.

Locul prădătorului este luat de răpitor (de regulă marea corporaţie), prada este puterea, iar modul

de operare este captivitatea. „Puterea captivă”, în concepţia lui Galbraith, reprezintă miza întregii

acţiuni economice, sociale, morale şi politice a marilor corporaţii şi ale tehnostructurii. Puterea, în

general, puterea de decizie, în particular, scoate la iveală un fapt destul de important: „toţi cei care

sunt încadraţi într-o birocraţie, publică sau privată, se perfecţionează instinctiv într-un astfel de

58 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 31.

33

ritual”59. Adoptarea deciziilor în colectiv este, în ultimă instanţă, un act de autoritate pentru că,

„dintr-un instinct sănătos, decizia se pune la adăpost de persoanele din afară, neinformate, chiar şi

de acelea care sunt din punct de vedere formal în situaţia de a avea putere”60.

Valorile morale:

Într-adevăr, în societăţile avansate reperele morale sunt reale, dar şi extrem de vulnerabile pentru

că de cele mai multe ori ele sunt surse ale manipulării publice. Valorile morale social-convenabile

rezultă din prezumţia de inegalitate dintre diferite tipuri de activităţi din economie ?oamenii sunt

convinşi să accepte un venit mai mic pentru că o parte din recompensă se regăseşte în virtutea lor

socială. Atitudinile şi comportamentele eficiente economic sunt într-un fel garantate de virtuţile

social-convenabile – decenţa, rigurozitatea, responsabilitatea, amabilitatea, disciplina, competiţia –

generate de efortul voluntar şi cooperant.

Poate fi munca o valoare morală? Sunt oamenii exploataţi? Uneori munca poate fi o valoare

morală social-convenabilă, alteori munca poate fi un etalon al ierarhiei salariale. Galbraith

constată confuzia pe care o provoacă cuvântul muncă prin conotaţiile şi denotaţiile atribuite, dar

care pot fi reduse la două, funcţie de angajarea timpului fiecărui individ:

Pe de o parte, munca defineşte poziţia socială, generând confuzia cu valorile morale, ceea ce

înseamnă că, „Munca poate fi ceva ce-ţi acordă satisfacţii depline, ceva ce corespunde unui

sentiment de împlinire, de realizare, şi fără de care ar exista acea senzaţie de dezrădăcinare, de

repingere în plan social, de deprimare sau, în cel mai bun caz, de plictiseală”61.

Pe de altă parte, munca defineşte poziţia salarială şi „îi sorteşte pe indivizii anonimităţii masei

mari a celor ce trudesc din greu, asociată fiind unui efort fizic repetat la nesfârşit, mereu istovitor

şi extrem de plictisitor. S-a spus deseori că un lucrător bun îşi iubeşte munca, afirmaţie susţinută

frecvent şi la modul teoretic de cei fără nici o experienţă privind munca fizică grea ce se

desfăşoară în anumite ramuri economice”62.

Dincolo de sensuri şi speculaţii, oamenii sunt interesaţi, aşa cum se observă din migraţia

internaţională a forţei de muncă, de plata muncii, şi nu de muncă. Munca nu este decât un mijloc,

59 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 115.60 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 112.61 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 84.62 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg.84.

34

pe lângă altele, dar la îndemâna celor mai mulţi, un mijloc de a urca din punct de vedere material

şi social pe scara ierarhică a societăţii.

Concluzia lui John Kenneth Galbraith consacră concepţia sa instituţionalistă, oarecum dilematică:

fie capitalismul nu este tocmai capitalism, ci mai degrabă un amalgam greu de separat între o

economie privată, cu un interior socialist, şi stat, fie capitalismul este un capitalism fără capitalişti,

dar cu o tehnostructură, privată şi publică, puternică. În oricare dintre situaţii, predomină, într-un

fel sau altul, controlul preţurilor, intervenţia indirectă, însă suficient de puternică a statului în

iniţiativa privată, compatibilitatea dintre birocraţie şi tehnostructură, justificând transformarea

capitalismului şi trecerea la un nou sistem de administrare a puterii. Reluând mai târziu această

temă, Galbraith este nevoit să recunoască adevărata sursă a puterii – capitalul, dar să şi denunţe

separarea proprietăţii de control, ca sursă a puterii captive: „Marii capitalişti ce posedau averi

uriaşe pe care le şi administrau – Vanderbilt, Rockefeller, Morgan, Harriman în Statele Unite şi

cei asemenea lor din alte ţări – au dispărut definitiv. În locul lor s-au instaurat masivul, deseori

imobilul aparat birocratic al corporaţiilor şi acţionarii cointeresaţi financiar, dar constituind un

segment nefuncţional”63. Soluţia generică oferită de John Kenneth Galbraith, aflată oarecum în

opoziţie cu concepţia sa, este „extinderea globalizării vieţii economice” care „a micşorat

ameninţarea puterii monopolului şi consecinţa acestuia – exploatarea”64. Mulţi nu înţeleg de ce

John Kenneth Galbraith s-a angrenat într-o dispută justiţiară practic fără obiect – sărăcia, migraţia,

nenorocul – într-o societate prosperă şi stabilă unde alegerile ţin până la urmă de deciziile

individului. Argumentul ni-l oferă autorul: „Cei bogaţi şi cei bine situaţi sunt acum cu mult mai

numeroşi şi mai diversificaţi decât clasa capitaliştilor de odinioară”65. Prin urmare, John Kenneth

Galbraith transmite un mesaj care decriptat ar arăta astfel: capitalismul deşi nu este bun, nu este

nici suficient de rău pentru a justifica înlocuirea sa, capitalismul, deşi nu se autoreglează, are

destule resurse să se schimbe singur; deşi puterea este captivă a tehnostructurii, pentru că

tehnostructura este chiar puterea; deşi, în capitalism nu primeşte fiecare ceea ce merită, totuşi

63 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 23.64 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 73.65 Galbraith, J. K. (1997), Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, pg. 16.

35

capitalismul are o capacitate distributivă, compensatoare şi reparatoare suficientă pentru a-i

susţine şi pe cei aflaţi în dificultate.

(NEOINSTITUŢIONALISMUL) ?????????????????????

FIRMELE

Într-un articol apărut în 1937, intitulat „Natura firmei”, Ronald H. Coase a redefinit firma sub

multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar

ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop

dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o „realistă şi viabilă” 66, cu ajutorul căreia

să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea

resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.

Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia „definiţia firmei să

corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă”67

asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura

cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.

În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului

cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială pe care Coase o supune

analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a

sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat

în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul

de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea

antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de

coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui

antreprenor – coodonator, care organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o

situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a 66 Coase, R.H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 25.67 Coase, R.H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 36-37.

36

recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia

mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în

funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi

îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de

mecanismul preţurilor, precum „celula dintr-un organism”. Astfel, Coase îşi propune să

„concilieze” într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei

şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă,

teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un

mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această lumină,

teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime - profituri maxime şi costuri de

tranzacţionare nule, apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea

acţiunilor firmei.

Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând pe rând atât

motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare

la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei drept „sistem de relaţii ce iau

naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un antreprenor”68 se apropie foarte mult de

modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel

Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie

largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o

economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii

stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de

firme, dar mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile

descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii , costurile încheierii unor

contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia lui

Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor, pentru că

unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se

încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai

multor contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei

preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o

identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul

68 Coase, R.H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 28-29.

37

contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, „pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă

prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei”, arată că „atunci când

direcţionarea resurselor – în limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se poate

ajunge la un tip de relaţie numită firmă”69. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le

respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie să-şi

îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine factori de producţie la

preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În

plus, antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.

Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea firmelor

deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de

guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în

considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate

în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor

determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se

reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii

(care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un

antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea

acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele

care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe

definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi

reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la

concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă –

dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru

expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine

cont de randamentul descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care

vin să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască

punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul

organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este

posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea

firmelor este mai mare, cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului).

69 Coase R. H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 30

38

În al doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu

costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor

(creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului, el să nu mai

reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare).

În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească,

pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă

mare.

Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât:

a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de

tranzacţii, este mai lentă;

b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise, pe măsura sporirii

tranzacţiilor este mai mică;

c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai

puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a

factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia

invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi

produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei

intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de

organizare poate să avantajeze firma.

Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă:

a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de

marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori;

b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde,

ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei

de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei;

c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este

reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute70.

Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost aflat sub

costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă firmă,

atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin

70 Coase, R.H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 32.

39

urmare, antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de

piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea

tuturor oportunităţilor pieţei libere.

Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937viii, ea a cunoscut succesul în a doua jumătate a

secolului al XX-lea. Autori, precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a., fie

au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au

descoperit noi domenii ale aplicării ei.

DIRIJISMUL

Doctrina dirijistă s-a format în perioada interbelică cu scopul declarat de a crea o economie

dirijată, organizată şi raţională. Promotorii acestei doctrine, B. de Jouvenal şi H. Noyelle,

susţineau ideea după care, o economie este cu adevărat dirijată, dacă este organizată şi raţională.

Adepţii dirijsmului pretind că opun improvizaţiilor, dezordinii şi incoerenţei politicilor

guvernamentale o concepţie bine definită, structurată într-un proiect sistematic şi raţional. În

principal, dirijiştii admit intervenţia directă a statului în producţie, comerţ, venituri şi consum.

Instrumentele cel mai des invocate, care ar asigura supremaţia consumului, sunt: fixarea preţurilor

şi a salariilor, controlul producţiei, schimburilor şi a comerţului exterior.

NOTE

viii

? „Aveam 21 de ani şi eram extrem de optimist. N-aş fi crezut însă că după 60 de ani

aceste idei aveau să-mi aducă Premiul Nobel pentru economie. Şi e o experienţă

deosebită să fii răsplătit la 80 de ani pentru ceea ce ai realizat la 20”. Vezi

Williamson, Oliver E. şi Winter, Sidney G. (editori) (1997), Natura firmei. Origini,

evoluţie şi dezvoltare, Editura Sedona, Timişoara, pg. 251.

40

Date post:	23-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	diana-gheorghe
View:	149 times
Download:	0 times

Doctrine Interventioniste

Documents