+ All Categories
Home > Documents > Doctrine Economice Contemporane

Doctrine Economice Contemporane

Date post: 12-Aug-2015
Category:
Upload: rauldacianrus
View: 467 times
Download: 15 times
Share this document with a friend
Description:
curs de doctrine economice anul I sem I facultatea de stiinte profil management ID/IF
126
NIŢĂ DORINA DOCTRINE ECONOMICE PETROŞANI 2009 MANUAL UNIVERSITAR pentru învăţământul la distanţă
Transcript
Page 1: Doctrine Economice Contemporane

NIŢĂ DORINA

DOCTRINE ECONOMICE

PETROŞANI 2009

MANUAL UNIVERSITAR

pentru învăţământul la distanţă

Page 2: Doctrine Economice Contemporane

2

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE TEMA I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE

1.1. Importanţa cunoaşterii evoluţiei gândirii economice 1.2. Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine

economice”

TEMA II. GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ 2.1. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne 2.2. Gândirea economică în Antichitate (Orientul Antic,

Grecia) 2.3. Gândirea economică în Evul Mediu

TEMA III. MERCANTILISMUL TEMA IV. FIZIOCRATISMUL

4.1. Caracteristici definitorii ale fiziocratismului 4.2. Fr. Quesnay – „Tabloul economic”

TEMA V. LIBERALISMUL CLASIC 5.1. Caracteristici definitorii ale liberalismului clasic 5.2. Opera economică a lui Adam Smith 5.3. Opera economică a lui David Ricardo 5.4. Opera economică a lui Thomas Robert Malthus 5.5. Opera economică a lui Jean Baptiste Say

TEST AUTOEVALUARE I TEMA VI. FRIEDRICH LIST ŞI PROTECŢIONISMUL ECONOMIC TEMA VII. MARXISMUL TEMA VIII. NEOCLASICISMUL

8.1. Caracteristici, precursori şi fondatori ai analizei neoclasice

8.2. Carl Menger – opera economică 8.3. William Stanley Jevons – Opera economică

8.4. Leon Walras – Opera economică 8.5. Alfred Marshall - încercarea de reconciliere între

vechea şi noua teorie clasică

TEMA IX. DIRIJISMUL SAU KEYNESISMUL 9.1. Paradigma gândirii economice keynesiste 9.2. Modelul economic keynesist. Politica economică

dirijistă preconizată de Keynes

5 5

11

15 15

18 21

24

29 29 31

35 35 38 45 50 53

56

58

63

71

71 75 79 81

84

87 87

91

Page 3: Doctrine Economice Contemporane

3

9.3. Neokeynesismul 9.4. Postkeynesismul

TEMA X. NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN 10.1. Trăsături generale 10.2. Contribuţia lui Friedrich August von Hayek la

dezvoltarea ştiinţelor economice 10.3. Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago

TEST AUTOEVALUARE II TEMA XI. GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ

11.1. Mersul ideilor economice în România până la 1859 11.1.1. Consideraţiile economice ale lui D.Cantemir 11.1.2. Şcoala transilvană de gândire economică 11.1.3. Nicolae Bălcescu – opera economică

11.2. Gândirea economică din România între 1859-1918 11.2.1. Opera economică a lui P.S. Aurelian 11.2.2. Opera economică a lui C. Dobrogeanu-

Gherea 11.3. Gândirea economică din România interbelică

11.3.1. M. Manoilescu – teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional

11.3.2. Opera economică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu

TEST AUTOEVALUARE III

94 95

98 98

100 103

108

110 110 111 112 113 114 116

118 120

122 123

126

Page 4: Doctrine Economice Contemporane

4

CUVÂNT ÎNAINTE

Disciplina „Doctrine economice”, studiată de studenţii aflaţi la specializările economice din cadrul Universităţii din Petroşani, încearcă să-i familiarizeze încă din primul an de studiu cu conţinutul noţiunilor, categoriilor şi legităţilor ştiinţei economice pe care aceştia le vor întâlni pe parcursul definitivării pregătirii lor profesionale, abordare realizată într-o formă logică şi cronologică, fapt ce le permite să sesizeze mult mai facil acumulările succesive din domeniul economic.

Prin specificul acestei discipline se studiază reflecţiile cu privire la activitatea economică, respectiv formarea şi evoluţia gândirii economice pe fondul dezvoltării economico-sociale, politico-instituţionale şi spirituale, în condiţionare reciprocă cu acestea. Sunt prezentate idei, teorii, doctrine, paradigme, şcoli şi curente de gândire economică din decursul istoriei, confruntările dintre acestea, aşa cum se manifestă acestea în vremea lor, şi influenţele exercitate de ele asupra dezvoltării economico-sociale.

Se urmăreşte cunoaşterea şi înţelegerea cauzelor ce au stat la baza apariţiei şi evoluţiei diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică, contribuţiei avute de diferitele teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică la dezvoltarea teoriei economice, a ştiinţei economice şi la motivarea diferitelor politici economice, destinului istoric al diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică, învăţămintelor ce se pot trage din succesele şi eşecurile diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică, credibilităţii de care se bucură în zilele noastre diferitele teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică, precum şi explicarea şi interpretarea diferenţelor şi asemănărilor dintre diferitele teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică şi a evoluţiei în timp a conceptelor economice finalizând cu forma prezentă astăzi în literatura de specialitate.

Aflaţi la sfârşitul cursului, studenţii vor fi capabili să-şi formeze sisteme proprii de gândire şi chiar convingeri, să înţeleagă mai bine o anumită politică economică, să contribuie la o mai bună explicare a realităţilor din economia şi politica în mijlocul cărora trăiesc şi la care, prin desăvârşirea studiilor în domeniul economic, se speră să contribuie.

Autoarea

Page 5: Doctrine Economice Contemporane

5

Tema nr. 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE

Unităţi de învăţare: • Importanţa cunoaşterii evoluţiei gândirii economice • Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economice”

Obiectivele temei: • identificarea izvorului gândirii economice şi a momentului de vârf a

istoriei gândirii economice • cunoaşterea „capcanelor” ce se pot ivi în momentul analizei diferitelor

teorii economice • explicarea diferitelor criterii ce au stat la baza denumirii şcolilor şi

curentelor de gândire economică

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean T., O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, Iaşi,

1999 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Ştefan V., Doctrine economice, Reprografia Universităţii din Craiova,

Craiova, 2001

1.1. Importanţa cunoaşterii evoluţiei gândirii economice

tea economică este o activitate socială.

Izvorul gândirii economice îl constituie viaţa sau activitatea economică a oamenilor sau mai pe scurt economia.

Este un fenomen complex care se modifică în decursul timpului.

Gândirea economică

Reprezintă ansamblul reflecţiilor referitoare la viaţa economică a societăţii (idei, opinii, teorii, doctrine economice etc.) rezultate în urma interacţiunii dintre caracteristicile obiective ale mediului social (şi implicit ale mediului natural) în care se fac reflecţii şi calităţile subiective ale celor ce fac respectivele reflecţii (în principal – interesele lor). Evenimentul de vârf al istoriei gândirii economice l-a reprezentat crearea economiei politice ca ştiinţă autonomă în epoca modernă (sec. XVII – XIX), dezvoltarea ei fiind însoţită de aprinse controverse ideologice, metodologice, teoretice şi de practică economică.

Page 6: Doctrine Economice Contemporane

6

Reţinem: De-a lungul timpului s-a acumulat un imens material privind reflecţiile

economice ale oamenilor, „Doctrinele economice” având rolul de a permite delimitarea mai uşoară şi mai rapidă a valorilor autentice de falsele valori din domeniul gândirii economice în diferite etape istorice.

Observaţie: La analiza teoriilor diferiţilor economişti ne pândesc două primejdii

deopotrivă de periculoase: – de a evidenţia numai erorile lor, pierzând din vedere zestrea teoretică

pe care au moştenit-o de la predecesori şi condiţiile istorice în cadrul cărora au elaborat opere;

– de a le exagera meritele, atribuindu-le idei ce devansează epoca în care au trăit şi pe care aceştia nu numai că nu le-au susţinut, dar nici nu s-au gândit la ele.

Reflecţiile economice

Tipologie

Depinde de mulţi factori, dintre care trei relativ mai importanţi:

- sfera de cuprindere a acestor reflecţii(întreprindere, economia naţională, economia mondială);

- interesele pe care le exprimă şi le apără gânditorul respectiv;

- erudiţia lui (gradul lui de înzestrare cu cunoştinţe de specialitate).

- reflecţii ce fac parte din cunoaşterea comună (la care participă toţi oamenii în viaţa de toate zilele), - reflecţii ce fac parte din cunoaşterea specializată, practicată de persoanele care au ales drept domeniu predilect de cercetare viaţa economică (economişti). - reflecţii cu caracter empiric

(bazate pe experimente) - reflecţii cu caracter teoretic

sau ştiinţific, în sensul că pentru formularea lor s-a recurs la un instrumentar analitic mai mult sau mai puţin sofisticat (inducţie, deducţie, abstractizare, modelare economico-matematică etc.).

Calitate

Page 7: Doctrine Economice Contemporane

7

Reţinem: Fiecare generaţie contribuie la îmbogăţirea gândirii economice şi este în

acelaşi timp obligată să-şi scrie propria sa istorie, care să pună în evidenţă ce a adăugat ea la patrimoniul ştiinţei economice şi care este viziunea ei asupra acestui demers al istoriei.

Economiştii care se aseamănă între ei se grupează după anumite criterii,

denumind aceste grupări, în funcţie de gradul lor de cuprindere cu termenii de „şcoli” de gândire economică sau „curente” de gândire economică. Primele sunt grupări mai restrânse, ultimele sunt grupări mai cuprinzătoare de economişti.

Şcoli şi curente de

gândire economică

Criterii pe baza cărora se formează

Denumirile diferă funcţie de:

- comunitatea de interese materiale, social-politice ale membrilor acesteia;

- comunitatea de metodă (paradigmă); - adversităţi politico-ideologice comune

faţă de alţi gânditori; - asemănări în ceea ce priveşte

ascendenţa lor culturală, poziţia teoretică, opţiunea lor de politică economică.

- contribuţia substanţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice, fiind denumiţi economişti clasici (de ex. Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo etc.);

- elementele comune şi noi prezente la generaţii succesive de economişti – economiştii neo-clasici (de ex. Carl Menger, W. St. Jevons, A. Marshall etc.) şi economiştii neo-neoclasici (de ex. J.R. Hicks, L. von Mises, F. Hayek etc.);

- metodologia la care aderă respectivii economişti – şcoala marginalistă (acordă prioritate calculului marginal în explicarea unor procese economice) sau şcoala istorică germană (acordă prioritate investigaţiilor istorice privind diferitele fenomene economice);

- oraşul de reşedinţă al principalilor ei exponenţi (de ex. Şcoala de la Chicago) sau după ţara de baştină (Şcoala austriacă, Şcoala franceză etc.).

Elementul esenţial de care trebuie să se ţină seama în caracterizarea diferitelor şcoli şi curente de gândire economică este capacitatea diferiţilor autori de a percepe problemele majore din timpul lor şi de a le explica în mod convingător, respectiv nivelul teoretic al explicaţiilor şi eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fac pe această bază.

Page 8: Doctrine Economice Contemporane

8

Multe curente de gândire economică au fost denumite după: - opţiunea de politică economică a reprezentanţilor acestora (de ex.

curentul liberal, curentul protecţionist, curentul socialist, curentul dirijist);

- numele fondatorului (de ex. marxism, keynesism) care poate fi combinat cu diferite prefixe pentru a marca succesiunea dintre diferitele generaţii ale curentului respectiv (de ex. postkeynesişti) sau pentru a-i lega de ţara lor de baştină (de ex. austro marxism);

- concepţia reprezentanţilor lor faţă de modul cum trebuie operate schimbările în societate (de ex. conservatori, liberali, radicali, revoluţionari, reformişti, anarhişti etc.).

Observaţie: În sânul aceluiaşi curent de gândire economică pot fi reunite mai multe

şcoli, eventual nuanţe de gândire economică. Astfel, în cadrul curentului neoclasic de la sfârşitul sec. XIX se întâlnesc: şcoala psihologică (W.St. Jevons, C. Menger, E. Böhm – Bawerk) şi şcoala matematică (L. Walras, V. Pareto). La rândul lor, curentele de gândire economică pot forma într-un interval de timp mai îndelungat o orientare sau o tendinţă, iar dacă este vorba de un interval secular sau multisecular o megatendinţă. În epoca modernă şi contemporană s-au înfruntat permanent două astfel de megatendinţe: liberalismul şi marxismul. TEST DE EVALUARE

1. Identificaţi sursa de inspiraţie a gândirii economice. Răspuns:

2. Care sunt aspectele de care trebuie să se ţină cont în analiza teoriilor diferiţilor economişti? Răspuns: Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. La baza diferenţei dintre şcoli şi curente de gândire economică stau?

a. numărul celor care aderă la ideile respective; b. denumirea; c. perioada de timp în care au apărut; d. destinul lor istoric.

Rezolvare • O O O

Viaţa sau activitatea economică a oamenilor sau mai pe scurt economia.

Page 9: Doctrine Economice Contemporane

9

De rezolvat: 2. Dintre factorii de natură subiectivă care stau la baza genezei şi

esenţei gândirii economice se numără: a. mediul economico-social; b. calităţile individuale ale celui care le enunţă; c. interesele personale şi de grup pe care le apără economistul respectiv;

O O O

1.2. Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economice”

„Doctrinele economice” caută să răspundă la întrebări cum ar fi: - când şi din ce cauze au apărut şi cum au evoluat diferitele teorii,

doctrine, şcoli şi curente de gândire economică? - ce interese au exprimat sau au apărat ele? - ce contribuţii au avut ele la dezvoltarea teoriei economice, a ştiinţei

economice şi la motivarea diferitelor politici economice? - care a fost destinul istoric al diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente

de gândire economică? - ce învăţăminte putem trage din succesele şi eşecurile diferitelor teorii,

doctrine, şcoli, curente economice? - ce credibilitate au în zilele noastre cele mai cunoscute teorii, doctrine,

şcoli, curente de gândire economică din trecut?

Obiectul de studiu

al cursului

Urmărirea mersului ideilor economice de-a lungul timpului, la scară mondială şi naţională, precum şi a destinului lor istoric.

Constă evidenţierea genezei, esenţei şi rolului principalelor teorii, doctrine şi curente de gândire economică din întreaga lume şi din ţara noastră în epoca modernă şi contemporană.

Page 10: Doctrine Economice Contemporane

10

Observaţie: Putem spune deci că în cadrul ştiinţei economice întâlnim atât o dezvoltare

cumulativă de idei şi teorii de aceeaşi natură, făurite pe baza aceleiaşi paradigme, cât şi o dezvoltare necumulativă în timpul cărora se schimbă total sau parţial vechea paradigmă şi sunt elaborate teorii cu totul noi care pot să contrazică total sau parţial vechile teorii din domeniul respectiv.

Pentru a identifica în mod corect mesajul şi aportul real al fiecărei teorii

sau doctrine economice, al fiecărui gânditor sau curent de gândire economică este necesar să ţinem seama de toţi factorii, fără excepţie. Pe plan metodologic, această cerinţă îmbracă forma unui ansamblu de repere interdependente sau criterii denumite şi paradigmă. În esenţă este vorba de 6 repere sau criterii mai importante, şi anume: criteriul epocii, al opticii, al filiaţiunii de idei, criteriul valorii cognitive, al rolului practic şi al destinului istoric al respectivelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică.

Reţinem: Nu tot ce susţin şcolile şi curentele de gândire economică se dovedeşte a fi

de valoare. Este sarcina istoricilor gândirii economice să delimiteze ce este de valoare autentică faţă de erorile şi prejudecăţile susţinute de diferite categorii de economişti, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică. Este clar faptul că informaţiile locale, deciziile individuale pe termen scurt şi, în unele privinţe, chiar deciziile naţionale apar insuficiente şi riscante dacă se fac la întâmplare, ignorând adevărurile condensate în teoriile şi doctrinele economice validate de istorie.

Este greu de presupus că activitatea economică poate fi eficientă în condiţiile complicate din zilele noastre fără ajutorul calificat al ştiinţei specializate

Paradigmă

Concept preluat din lingvistică şi filozofie, utilizat de dată mai recentă în cercetarea gândirii economice.

În domeniul economic, poate fi înţeleasă ca un model logic de gândire constituit dintr-o sursă comună şi acceptată de probleme, un ansamblul de principii şi procedee de cercetare, un set de rezolvări ale acestor probleme, precum şi un sistem de criterii de evaluare a soluţiilor elaborate şi a rezultatelor obţinute.

Fiecărei doctrine sau curent de gândire economică îi este specifică o anumită paradigmă. Înlocuirea unei paradigme vechi cu una nouă sau altfel spus trecerea la altă paradigmă se datorează înmulţirii anomaliilor şi erodării paradigmei tradiţionale care duce la nemulţumirea cercetătorilor faţă de vechiul mod de gândire, la o stare de criză în ştiinţă care obligă la căutarea unei soluţii, a unei ieşiri din impas.

Page 11: Doctrine Economice Contemporane

11

în domeniu şi fără cunoaşterea rădăcinilor ei istorice, respectiv doctrinele şi curentele de gândire economică, precum şi istoria lor.

TEST DE EVALUARE

1. Precizaţi principalele probleme la care caută să găsească răspunsul „Doctrinele economice” în urma analizei teoriilor, doctrinelor şi curentelor de gândire economică din întreaga lume şi din toate perioadele.

Răspuns:

2. Care sunt cele două planuri pe care s-a dezvoltat gândirea

economică? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Obiectul de studiu al cursului de „Doctrine economice” îl reprezintă?

a. urmărirea mersului ideilor economice de-a lungul timpului, la scară mondială şi naţională, precum şi a destinului lor istoric;

b. evidenţierea genezei, esenţei şi rolului principalelor teorii, doctrine şi curente de gândire economică din întreaga lume şi din ţara noastră în epoca modernă şi contemporană;

c. delimitarea a ceea ce este de valoare autentică faţă de erorile şi prejudecăţile susţinute de diferite categorii de economişti, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică.

Rezolvare • • •

- când şi din ce cauze au apărut şi cum au evoluat diferitele teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică

- ce interese au exprimat sau au apărat ele - ce contribuţii au avut ele la dezvoltarea teoriei economice, a ştiinţei

economice şi la motivarea diferitelor politici economice - care a fost destinul istoric al diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de

gândire economică - ce învăţăminte putem trage din succesele şi eşecurile diferitelor teorii,

doctrine, şcoli, curente economice - ce credibilitate au în zilele noastre cele mai cunoscute teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire economică din trecut

Page 12: Doctrine Economice Contemporane

12

De rezolvat:

2. Ansamblul de principii şi metode de la care pleacă o generaţie de economişti, o şcoală economică sau un curent de gândire economică în investigarea realităţii defineşte:

a. doctrina economică; b. paradigma economică; c. gândirea economică.

O O O

REZUMATUL TEMEI

Pentru a putea înţelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul ştiinţelor economice, ca şi tendinţele şi evoluţia principalelor şcoli şi curente de gândire economică este necesară efectuarea, chiar şi succintă, a unei incursiuni în istoria gândirii economice.

Gândirea economică este un fenomen complex care se modifică în permanenţă sub impactul schimbărilor ce au loc în evoluţia vieţii societăţii privită în special din perspectivă economică.

Reflecţiile economice sub forma ideilor, teoriilor sau doctrinelor economice au dus de-a lungul timpului la formarea de şcoli şi curente de gândire economică realizându-se astfel nu doar o acumulare cumulativă de idei şi teorii de aceeaşi natură, făurite pe baza aceleiaşi paradigme, ci şi o dezvoltare necumulativă în timpul cărora s-a schimbat total sau parţial vechea paradigmă şi au fost elaborate teorii cu totul noi care au contrazis total sau parţial teoriile precedente din domeniul respectiv.

Nu tot ce susţin şcolile şi curentele de gândire economică se dovedeşte a fi de valoare, fiind sarcina istoricilor gândirii economice să delimiteze ce este de valoare autentică faţă de erorile şi prejudecăţile susţinute de diferite categorii de economişti, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică.

Este greu de presupus că activitatea economică poate fi eficientă în condiţiile complicate din zilele noastre fără ajutorul calificat al ştiinţei specializate în domeniu şi fără cunoaşterea rădăcinilor ei istorice, respectiv doctrinele şi curentele de gândire economică, precum şi istoria lor.

Page 13: Doctrine Economice Contemporane

13

Tema nr. 2

GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ

Unităţi de învăţare: • Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne • Gândirea economică în Antichitate (Orientul Antic, Grecia) • Gândirea economică în Evul Mediu

Obiectivele temei: • delimitarea corectă a principalelor perioade ce marcheză dezvoltarea

gândirii economice • identificarea caracteristiclor definitorii ale gândirii economice din perioada

premodernă - Antichitate şi Evul Mediu • prezentarea primului curent de gândire economică modernă –

mercantilismul, prin evidenţierea etimologiei, premiselor apariţiei, ideilor caracteristice, etapelor în dezvoltare şi reprezentanţilor de seamă

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean T., O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, Iaşi,

1999 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004

2.1. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne

Reflecţiile oamenilor cu privire la activitatea lor economică datează din timpuri străvechi, dar consemnarea lor în scris a avut loc mult mai târziu, multe din aceste scrieri pierzându-se odată cu trecerea timpului. Dovezile scrise ajunse până la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii provin din Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel), Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).

Page 14: Doctrine Economice Contemporane

14

– nu au existat lucrări cu caracter strict economic. (S-au mai întâlnit şi excepţii cum ar fi de exemplu „Economica” lucrare scrisă de filozoful antic din Grecia, Xenofon);

– ideile economice au fost răspândite prin lucrări cu caracter politic, filozofic şi chiar religios (de ex. „Summa theologica” a lui Toma d`Aquino);

Caracteristicile reflecţiilor

economice din perioada gândirii

economice premoderne

- ideile economice au avut un caracter descriptiv şi răzleţ, ele limitându-se să povestească, să descrie anumite fenomene economice în contextul unor preocupări de altă natură (filozofică, politică, morală, istorică etc.); exemplu: „Upanişadele”, „Codul lui Hammurabi” etc.;

– ideile economice exprimau interesele minorităţii privilegiate care deţinea puterea politică şi economică. Cu trecerea timpului, acestora li se adaugă şi idei care exprimau nemulţumirea celor mulţi şi oprimaţi faţă de tratamentul aspru aplicat de cei aflaţi la putere. De asemenea se încearcă să se depăşească simpla descriere a fenomenelor şi principiilor economice, formulându-se câteva intuiţii şi chiar generalizări îndrăzneţe pentru timpul lor, anunţând astfel viitoarele progrese în gândirea economică.

Etape în dezvoltarea

gândirii economice

- perioada până la mijlocul sec. XVII – denumită şi gândirea economică preclasică sau preistoria gândirii economice ştiinţifice;

- perioada de la mijlocul sec. XVII (din momentul în care începe constituirea ştiinţei economice) până în prezent – denumită şi gândirea economică ştiinţifică sau clasică.

- perioada până în sec. XVI – denumită şi gândirea economică premodernă

- perioada dintre sec. XVI şi sec. XVII – perioadă în care apare mercantilismul, considerat primul curent de gândire economică modernă

Page 15: Doctrine Economice Contemporane

15

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva din regiunile lumii care au păstrat până astăzi urme ale preocupărilor predecesorilor noştri în plan economic. Răspuns:

2. Realizaţi o delimitare a principalelor etape în dezvoltarea gândirii

economice. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Dintre lucrările antichităţii care ating în rândurile lor şi probleme de ordin economic enumerăm:

a. „Codul lui Hammurabi”; b. „Legile lui Manu”; c. „Summa theologica”; d. „Arthasastra”.

Rezolvare • • O • De rezolvat:

2. Printre caracteristicile reflecţiilor economice din perioada gândirii economice premoderne se numără:

a. li s-a acordat aceeaşi importanţă ca şi celor provenind din alte domenii ale cunoaşterii umane: filozofie, morală, ştiinţele naturii, politică. religie;

b. dată fiind importanţa lor în dezvoltarea viitoare s-au păstrat în formă scrisă;

c. ideile economice exprimau interesele minorităţii privilegiate care deţinea puterea politică şi economică.

O O O

2.2. Gândirea economică în Antichitate (Orientul Antic, Grecia) Privind retrospectiv, gândirea economică a Antichităţii a avut, cu unele

excepţii, un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filozofie, ştiinţele naturii, politică, religie.

Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel), Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).

Page 16: Doctrine Economice Contemporane

16

Orientul Antic

Începând cu mileniul III î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată

(care va tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate; spre sfârşitul mileniului I î.e.n.), să se restrângă economia naturală pe fondul extinderii economiei de schimb, să se intensifice circulaţia bănească etc.

Grecia antică

spre deosebire de Orient, unde condiţiile naturale şi alte împrejurări au impus, încă de la început, formarea statelor centralizate, în Europa, diversitatea cadrului natural, eterogenitatea resurselor şi formelor de relief, alături de alte condiţii sociale, au contribuit la menţinerea – pentru o perioadă relativ mai lungă – a caracterului descentralizat al activităţilor umane (cu excepţia Imperiului Grecesc din perioada lui Alexandru Macedon şi apoi a Imperiului Roman – formate şi destrămate în Antichitate – celelalte state naţionale s-au format spre sfârşitul Evului Mediu);

popor de munteni şi păstori, grecii posedau un dezvoltat spirit

de independenţă şi demnitate, mult curaj şi iniţiativă;

îmbinând elemente împrumutate de la alte popoare (de la fenicieni – arta navigaţiei şi alfabetul, de la egipteni – secera; carul cu roate, cultura cepei, mazărei; arta de a prelucra sticla; prelucrarea metalelor, papirusul etc. din Asia Mică – arta construirii templelor, cultura viţei-de-vie şi a măslinului; maşinile

datorită vicisitudinilor condiţiilor naturale, a suprafeţelor întinse ce trebuiau administrate şi cultivate, a dependenţei ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene climatice (revărsările râurilor Nil, Tigru, Eufrat), statele Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia, Palestina) au fost organizate, aproape de la început, sub forma statului centralizat condus de un rege şi urmat de o ierarhie de preoţi şi funcţionari, organizaţi în clase. Urmau apoi, oamenii de rând care munceau pentru întreţinerea societăţii

singurul proprietar şi unicul deţinător al puterii în stat era regele. Supuşii erau obligaţi să predea autorităţilor cea mai mare parte (până la ¾) din produsele solului care erau păstrate în magazii, şi din care se întreţineau funcţionarii, muncitorii, templele, armata, ofiţerii şi curtea regală.

structura socială a statelor antice era formată din sclavi şi stăpâni, cu anumite diferenţe de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, de la o regiune la alta.

fie că era vorba de politeism sau monoteism, exista credinţa că tot ce exista (Universul, omul, statul etc.) era dat de Divinitate spre a asigura binele oamenilor. Regele primise de la Dumnezeu puterea, toată ţara, pământul şi produsele lui, iar ca executor al voinţei el trebuia să se îngrijească de temple şi de cult.

Page 17: Doctrine Economice Contemporane

17

de asediu etc.) cu elemente proprii, grecii au creat o cultură nouă, originală, mult superioară celorlalte culturi ale antichităţii;

trăind ca cetăţeni liberi în oraşele lor – polisuri – grecii găseau

timp, odată eliberaţi de grijile materiale, să se dedice afacerilor personale şi politicii, cultivării spiritului şi corpului;

civilizaţia lor este individualizată şi în ea s-au dezvoltat, în

mod original, toate funcţiile vieţii, atât cele economico-sociale, cât şi cele artistice şi intelectuale.

Societatea, ca şi gândirea Greciei antice, prezintă anumite trăsături care

reflectă caracterul de unicat în întreaga istorie a omenirii: 1. caracterul profund uman al societăţii; 2. întreaga existenţă şi gândire au fost privite ca fapte politice; 3. ideea de bine este ideea centrală a acţiunii politice şi a gândirii; 4. gândirea, reflecţia erau considerate valori supreme; 5. bogăţia nu era un scop în bine, ci un mijloc pus în slujba binelui comun şi

individual; 6. a fost prima structură socială organizată democratic din istorie (Constituţia lui

Solon – prima Constituţie din lume; primele parlamente; promovarea în structurile superioare ale societăţii nu era condiţionată de avere, ci de valoarea intelectuală şi morală a individului; au instituit practica declarării averilor de către oamenii politici).

Reţinem: În Grecia, politica avea prioritate faţă de economie, forma economiei

fiind determinată de forma de stat.

Dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai culturii Greciei Antice cu contribuţii şi în domeniul economic amintim: Xenofon, Platon, Aristotel, Heraclit.

Xenofon (430-355 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, a scris primele lucrări consacrate în exclusivitate analizei fenomenelor economice. Lucrările lui economice mai cunoscute au fost: „Oeconomikos”, „De vestigalibus”, „Veniturile Aticei”, „Hicron”. Aria preocupărilor lui Xenofon este foarte largă, mergând de la analiza „diviziunii muncii” la „venituri”, „bani”, „politică economică”. Pentru Xenofon, „economia” apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea şi cum să-şi organizeze cât mai bine propria activitate.

Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi, în timp ce meseriile şi comerţul erau considerate ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi, trebuind să fie lăsate în seama sclavilor şi străinilor.

Platon (427-347 î.e.n.). Dintre cele mai importante lucrări ale sale amintim: „Republica”, „Politica” şi cele 12 cărţi ale „Legilor”. Pentru Platon, viaţa socială trebuie supusă regulilor justiţiei, acestea având o valoare absolută. Justiţia însă se poate realiza numai în cadrul statului. Tabloul statului ideal a fost trasat de Platon în „Republica” pentru ca mai apoi în „Politica” el să încerce să explice de ce cetăţile reale sunt imperfecte; în sfârşit, în „Legile” Platon cercetează mijloacele de apropiere treptată a realităţii de ideal.

Page 18: Doctrine Economice Contemporane

18

De asemenea, a recunoscut rolul jucat de diviziunea muncii şi interesul personal în formarea statului-cetate. El vedea societatea ca o grupare de indivizi care consideră că este avantajos să trăiască împreună pentru că acest lucru le permite să împartă între ei sarcinile şi să se specializeze în exercitarea unei anumite îndeletniciri. Astfel apar meseriile şi comerţul.

Aristotel (384-322 î.e.n.). Gândirea economică a lui Aristotel a fost sintetizată în operele: „Politica”, „Etica nicomahică”, „Constituţia ateniană”, „Etica eudemică”.

Aristotel considera ca fiind normală împărţirea societăţii în două clase sociale:

- oamenii liberi; - sclavii (cărora le era încredinţată munca). Principalele activităţi prin care puteau fi obţinute bunurile utile societăţii

erau agricultura, creşterea animalelor, pescuitul, vânătoarea (comerţul era o activitate condamnabilă ce trebuia lăsat străinilor).

Aristotel sesizează şi cele două forme ale valorii unui bun: - valoarea de întrebuinţare, dată de proprietăţile intrinseci ale bunului; - valoarea de schimb, dată de proprietatea bunului de a satisface o

nevoie indirect, prin intermediul bunului cu care se schimbă.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva dintre cauzele care au determinat convingerea că cea mai bună formă de organizare a vieţii sociale în Orientul Antic o reprezintă statul centralizat. Răspuns:

2. Enumeraţi câteva dintre caracteristicile definitorii ale gândirii

Greciei antice. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Pentru gânditorii Greciei antice precum Socrate, Platon sau Aristotel :

a. averea reprezenta un mijloc necesar pentru realizarea obiectivelor societăţii;

b. în viaţă omul trebuie să urmărească acumularea de avere aceasta fiind o dovadă a pregătirii şi performanţelor sale;

c. sunt preferate agricultura şi meşteşugurile, condamnând comerţul; d. au considerat sclavia drept o instituţie necesară.

Rezolvare • O • •

Vicisitudinile condiţiilor naturale, suprafeţele întinse ce trebuiau administrate şi cultivate, dependenţa ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene climatice (revărsările râurilor Nil, Tigru, Eufrat).

Page 19: Doctrine Economice Contemporane

19

De rezolvat:

2. Primele lucrări consacrate în exclusivitate analizei fenomenelor economice îi aparţin lui:

a. Xenofon; b. Platon; c. Aristotel; d. Heraclit.

O O O O

2.3. Gândirea economică în Evul Mediu O altă modalitate de abordare a problematicii economice se întrevede

odată cu trecerea societăţii la feudalism. Din punct de vedere socio-politic, asistăm la un puternic proces de

stratificare socială. În cadrul său, apare şi se dezvoltă proprietatea feudală asupra pământului şi se instalează dominaţia politică şi economică a clasei feudale. O dată cu accentuarea stratificării sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale ale societăţii – clasa feudalilor, iobagilor şi a ţăranilor liberi – are loc o creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine.

Gândirea economică era subordonată teologiei, supusă unui ansamblu de norme juridice şi psihologice de origine religioasă. Biserica creştină urmărea, în principal, o revoluţie de ordin moral a societăţii, dar în subsidiar răzbat idei economice, cum ar fi condamnarea comerţului şi cămătăriei, a luxului şi profitului exagerat, propovăduirea actelor de caritate şi altele.

Reţinem: Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre

biserica creştină şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme dominaţia religioasă, în vreme ce pătura laică va căuta să lupte pentru propria sa independenţă.

Fără îndoială, cel mai important gânditor al acestei perioade a fost Toma d’Aquino (1225-1274). Cea mai importantă lucrare a sa o reprezintă „Summa theologica” alături de care mai menţionăm şi lucrări precum „De regimine principium”, „De emotione et ventitione ad tempus”, „De regimine Judeorum” şi „De usurus”, scrieri în care se fac o serie de referiri la proprietate, preţ, dobândă, bani.

Toma d’Aquino introduce în gândirea economică noţiunea de „just” vorbind despre „profit just”, „preţ just”, „salariu just” fără a reuşi să le definească, eşecul datorându-se faptului că autorul a avut în vedere perceptele morale şi nu noţiunile economice în sine.

Toma d’Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul cu cultivarea orizontului lor spiritual.

Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Toma d’Aquino nu exclude schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar. Vânzarea şi cumpărarea au apărut în folosul comun al societăţii, „căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers”.

Page 20: Doctrine Economice Contemporane

20

Spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, Toma d’Aquino a avut o atitudine de tolerare faţă de comerţ şi profitul comercial. În ceea ce priveşte dobânda, el a condamnat-o iniţial în condiţiile în care prin intermediul ei creditorul recuperează o valoare mai mare decât cea cedată (în concepţia sa câştigul trebuia să rezulte din muncă şi nu din manevrarea banilor). Cu timpul, pe măsură ce dezvoltarea economică cerea tot mai multe capitaluri, s-a văzut nevoit să accepte creditul bănesc alături de practicarea unui nivel destul de ridicat al dobânzilor.

TEST DE EVALUARE

1. Care este locul avut de reflecţiile cu caracter economic în cadrul gândirii Evului Mediu?

Răspuns:

2. Care sunt în opinia dumneavoastră motivele care au determinat

biserica creştină să deţină un rol important în emiterea şi răspândirea ideilor economice în Evul Mediu? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. În concepţia lui Toma d’Aquino, „preţul just” este determinat de elemente precum :

a. necesitatea perpetuării unei egalităţi între membrii societăţii; b. cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii; c. situaţia producătorului; d. necesitatea practicării unui singur nivel de preţ la acelaşi tip de marfă.

Rezolvare O • • O De rezolvat:

2. Condamnarea iniţială a dobânzii a avut drept argumente: a. nu toate persoanele deţineau sume de bani pe care puteau să le dea cu

împrumut astfel că numai o parte din populaţie câştiga prin încasarea dobânzii;

b. creditorul recuperează o valoare mai mare decât cea cedată; c. câştigul trebuia să rezulte din muncă şi nu din manevrarea banilor.

O O O

Gândirea economică era subordonată teologiei, supusă unui ansamblu de norme juridice şi psihologice de origine religioasă.

Page 21: Doctrine Economice Contemporane

21

REZUMATUL TEMEI

Cercetarea materialelor scrise aparţinând Antichităţii, şi păstrate până în zilele noastre, conduc la câteva concluzii: ideile cu caracter economic se regăsesc – cu mici excepţii – în cadrul unor lucrări aparţinând altor domenii: filozofie, politică, religie, etc.; limitarea accesului anumitor clase sociale la educaţie se regăseşte în faptul că ideile economice ale vremii apărau interesele claselor din care proveneau aceşti gânditori, respectiv clasa bogată, cea a privilegiaţilor; fenomenele economice se limitau doar la a fi descrise fără a se încerca în mod deosebit o analiză a cauzelor sau a efectelor acestora asupra societăţii ş.a. Cu toate acestea, trebuie recunoscut faptul că despre noţiuni precum preţ, dobândă, rentă, diviziunea muncii etc. se vorbea încă din Antichitate.

Şi în perioada feudală, ideile economice erau răspândite în cărţi cu caracter religios sau filozofic, gândirea economică fiind subordonată teologiei, supusă unui ansamblu de norme juridice şi psihologice de natură religioasă. Chiar dacă această perioadă este considerată extrem de săracă în evoluţia gândirii economice, cu puţini reprezentanţi ce pot fi amintiţi peste vreme, totuşi prin analiza făcută diferitelor concepte şi categorii economice, prin ansamblul de instrumente utilizate, scriitorii medievali au pus bazele ştiinţei economice şi au anticipat idei care vor fi dezvoltate de către economiştii secolelor următoare.

Page 22: Doctrine Economice Contemporane

22

Tema nr. 3

MERCANTILISMUL

Unităţi de învăţare: • Premisele apariţiei • Trăsături definitorii • Etape de dezvoltare • Reprezentanţi

Obiectivele temei: • înţelegerea premiselor ce au favorizat apariţia şi dezvoltarea curentului

mercantilist • identificarea principalelor modificări ce au intervenit pe parcursul

evoluţiei acestui curent • dezbaterea câtorva idei ce se desprind din lucrările unor reprezentanţi de

seamă ai acestui curent

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean T., O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, Iaşi,

1999 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004 • Ştefan V., Doctrine economice, Reprografia Universităţii din Craiova,

Craiova, 2001

Mercantilismul a apărut şi s-a dezvoltat în perioada descompunerii

feudalismului, când o nouă clasă socială – burghezia – era interesată în accelerarea procesului acumulării primitive a capitalului.

Mercantilismul este considerat primul curent de gândire economică modernă. Modernitatea lui derivă din două împrejurări: pe de o parte, preocuparea de laicizare a gândirii economice, de separare a acesteia de problemele religioase, iar pe de altă parte, contribuţia lui la autonomizarea gândirii economice, la consacrarea ei ca un domeniu distinct al culturii spirituale a popoarelor.

De fapt ce este mercantilismul? După M. Dubois, el este “teoria îmbogăţirii naţiunilor prin acumularea metalelor preţioase”. După Ingram, mercantilismul este concepţia după care “bogăţia se identifică cu banii”. Eli F. Heckscher arată că mercantilismul a fost “un sistem de gândire economică, care considerând metalele preţioase – forma supremă a bogăţiei – antrena statul în acţiuni de politică economică şi de mecanism economic, metalistă protoindustrială, comercialistă şi financiară”.

Etimologie Denumirea de mercantilism provine de la cuvintele italieneşti: “mercato”

– piaţă, “mercante” – negustor şi “mercantile” – negustoresc.

Page 23: Doctrine Economice Contemporane

23

Premise favorabile apariţiei mercantilismului:

În secolul XIX, gândirea mercantilistă a fost interpretată relativ eronat. Astfel, se considera că doctrina economică mercantilistă se întemeiază pe trei idei caracteristice:

1. forma ideală sau esenţială a bogăţiei sunt banii, respectiv metalele preţioase din care erau confecţionaţi aceştia, preocupându-se de acumularea unei cantităţi cât mai mari de aur şi argint;

2. scopul oricărei activităţi lucrative, inclusiv al comerţului, îl reprezintă profitul care apare în procesul circulaţiei mărfurilor ca rezultat al diferenţei dintre preţul de vânzare şi cumpărare al bunurilor. (Admiteau caracterul neechivalent al schimbului atât pe piaţa internă cât şi externă, adică în cazul unui schimb, unul din participanţi pierde iar celălalt câştigă. Dacă privim însă, la nivel macroeconomic, fiecare negustor apare pe piaţă în dublă ipostază, aceea de vânzător-cumpărător şi astfel, explicaţia surplusului de valoare obţinut ca urmare a diferenţei de preţ dintre achiziţia şi vânzarea produselor nu mai are fundament. Deci, nici profitul şi nici sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism);

3. cea mai profitabilă sferă de activitate era, după părerea lor, comerţul exterior pentru că asigura aducerea în graniţele ţării a metalelor preţioase şi realizarea celor mai ridicate profituri.

Observaţie: Corolarul practic al doctrinei mercantiliste l-a constituit preocuparea

pentru sporirea rezervei de metale preţioase, ducându-se o politică externă protecţionistă prin care se practicau taxe vamale mari împotriva negustorilor străini.

Astăzi, după studii serioase efectuate asupra gândirii mercantiliste de către

E. Hecksher, J.A. Schumpeter şi J.M. Keynes această interpretare a cunoscut o revizuire completă: 1. nu a existat niciodată o „şcoală mercantilistă” propriu-zisă. Autorii

mercantilişti nu au utilizat niciodată acest nume şi nu s-au ataşat unei idei fundamentale comune, discuţiile dintre ei fiind permanente. Numele de „mercantilişti” le-a fost atribuit ulterior de către A. Smith şi apoi K. Marx pentru a putea critica mai uşor ideile acestora;

2. este eronată afirmaţia potrivit căreia „mercantiliştii” au confundat banii cu bogăţia. Pentru cei mai mulţi dintre ei banii nu erau esenţa bogăţiei ci mijlocul de sporire a acesteia;

- reforma religioasă care a modificat cursul ideilor;

- marile descoperiri geografice în urma cărora Europa a beneficiat de cantităţi imense de metale preţioase, surse inepuizabile de materii prime şi chiar forţă de muncă în paralel cu „apariţia unor pieţe” ce asigurau imense debuşee pentru produsele europene;

- s-a produs o importantă acumulare de capital care a servit la crearea de manufacturi sau de noi activităţi comerciale;

- apariţia primelor state moderne – Franţa lui Ludovic al XI-lea, Anglia lui Henric al VIII-lea, Imperiul lui Carol Quintul.

Page 24: Doctrine Economice Contemporane

24

3. gânditorii „mercantilişti” nu numai că au realizat excelente analize ale mecanismelor economice, dar au pus şi dificila problemă a „creşterii economice”.

Observaţie: Limitele mai evidente ale gândirii economice mercantiliste constau în: - exagerarea rolului banilor; - cercetarea cu precădere a sferei circulaţiei mărfurilor şi a banilor,

ignorând rolul producţiei; - reduceau sfera de producere a profitului doar la comerţ.

Evoluţia mercan-tilismului

Etapa I: mercantilismul timpuriu (sec. XVI) care pune accentul pe sporirea rezervei de metale preţioase şi o politică economică externă protecţionistă dură şi rigidă, admiţând chiar jaful din bogăţia altor ţări. Acest punct de vedere a fost susţinut mai ales de spanioli (L. Ortiz) şi portughezi, dar şi de unii englezi (W. Stafford). Guvernele considerau acumularea de aur şi argint nu numai o dovadă a îmbogăţirii, ci şi o sursă de îmbogăţire. Ele au interzis – mai ales în Spania – ieşirea de metale preţioase şi au organizat sistemul balanţei contractelor (ţara „A” poate cumpăra de la ţara „B” atâta timp cât ţara „B” cumpără de la ţara „A”). Unii economişti spanioli au avut – se pare – anumite indicii ale influenţei cantităţii de bani asupra preţurilor;

Etapa a II-a: mercantilismul matur (sec. XVII) în care teoria cantitativă a banilor este depăşită. „Nu abundenţa de aur şi argint, cantitatea de perle şi de diamante face statele bogate şi opulente, ci bunurile necesare vieţii” (Antoine de Montchrestien - „Traité de l’economie politique”). Concluzia: bogăţia este dată de cantitatea de produse consumabile şi o ţară cu atât mai bogată cu cât produce mai multe. Cele mai profitabile activităţi economice erau considerate industria şi comerţul. Mercantilismul matur admitea circulaţia mărfurilor şi a banilor în ambele sensuri (în şi dinspre ţara respectivă) cu condiţia ca soldul comerţului exterior să fie activ (export > import);

Etapa a III-a: mercantilismul târziu (sec. XVIII) a pus accent pe cercetarea mijloacelor potrivite să asigure prosperitatea naţiunilor; problemele referitoare la bani şi la dobândă au devenit foarte importante în timp ce studiile economice au devenit mai analitice.

Page 25: Doctrine Economice Contemporane

25

Reţinem: Dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent amintim: W. Petty, J. Law, J. Bodin, Th. Munn, J. Child, J.B. Colbert, Cromwell. William Petty (1623 – 1687) Este un autor important ce face o figură oarecum aparte în rândul mercantiliştilor. În plan doctrinar, teoretic, el pregăteşte tranziţia la şcoala liberală clasică, asigurând legătura între mercantilism şi liberalismul clasic. Lucrări reprezentative:

- „Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor” (1662); - „Aritmetica politică” (1677); - „Câte ceva despre bani” (1682). În concepţia lui Petty, factorii determinanţi ai producţiei sunt: munca şi

capitalul. Lui îi aparţine expresia conform căreia „munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul îi este mamă”.

Este primul economist care acreditează şi susţine ideea că izvorul şi substanţa valorii mărfii este munca omului, iar mărimea valorii este dată de cantitatea de muncă cheltuită cu producerea mărfii respectivă. Drept măsură a valorii, Petty propune timpul individual cheltuit cu producerea mărfii respective. El susţine că există un raport direct proporţional între valoare şi timpul de muncă şi unul invers proporţional între valoare şi productivitatea muncii.

Ceea ce a determinat încadrarea lui Petty printre mercantilişti, este faptul că el consideră că numai munca depusă în domeniul extragerii metalelor preţioase ar crea valoare în mod nemijlocit.

Cu ajutorul teoriei valorii, el încearcă să explice şi alte categorii economice, cum ar fi: renta funciară, dobânda, salariul, preţul pământului etc. Astfel, renta funciară este definită ca fiind surplusul de valoare ce rămâne după ce se scad cheltuielile de producţie din valoarea mărfurilor agricole. (Această teorie constituie un început al teoriei plusvalorii dezvoltată mai târziu de Marx).

Petty subliniază importanţa diviziunii sociale a muncii pentru creşterea productivităţii şi a bogăţiei şi dezaprobă activităţile neproductive. Preocuparea pentru creşterea economică este o dominantă a gândirii sale.

În domeniul monetar, Petty propune emiterea şi utilizarea în comerţul intern a banilor de hârtie şi folosirea metalelor preţioase doar în comerţul exterior.

W. Petty a fost o personalitate reprezentativă a timpului său, ce a deschis noi perspective în ştiinţa economică, pregătind apariţia doctrinei clasice.

TEST DE EVALUARE

1. Potrivit doctrinei mercantiliste, avuţia unei naţiuni era dată de ___________, politica economică preferată fiind _________________

Răspuns:

2. Argumentaţi de ce este considerat mercantilismul primul curent de

gândire economică modernă. Răspuns:

deţinerea unei cantităţi cât mai mari de aur şi argint; protecţionistă de stimulare a exporturilor şi limitare a importurilor

Page 26: Doctrine Economice Contemporane

26

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Principalele teze mercantiliste se referă la: a. aur şi argint ca sursă a bogăţiei; b. reglarea comerţului exterior pentru a produce o scurgere de metale

preţioase spre interior; c. stimularea exportului de materii prime ieftine; d. intervenţia statului în stimularea comerţului exterior astfel încât

valoarea bunurilor importate şi a celor exportate să fie cât mai mare.

Rezolvare • • O O De rezolvat:

2. În care etapă în evoluţia mercantilismului, importurile erau aspru restricţionate:

a. mercantilismul timpuriu; b. mercantilismul matur; c. mercantilismul târziu.

O O O

REZUMATUL TEMEI

Apărut în secolul XVI, mercantilismul dezvoltă concepţia conform căreia forţa statului creşte prin sporirea bogăţiei deţinute între graniţele sale. Acumularea de bogăţie a devenit scopul vieţii sociale chiar dacă mijloacele de obţinere a ei au cunoscut modificări de-a lungul evoluţiei sale. Izvorul bogăţiei se găsea în sfera circulaţiei mărfurilor cu accent pe comerţul exterior care sporeşte afluxul de bani în ţară. Esenţa mercantilismului o reprezintă necesitatea asigurării unei balanţe comerciale favorabile în care încasările din activitatea de export să depăşească cheltuielile aferente importurilor.

Proliferarea comerţului, sprijinirea producţiei, elemente centrale în doctrina mercantilistă, au permis statelor Europei Occidentale în care doctrina a pătruns, să se înscrie pe calea dezvoltării economice rapide, în timp ce restul lumii a rămas în urmă. Statul mercantilist era unul expansionist, ce susţinea colonizarea, asigurându-se în acest mod atât materii prime pentru producţii în creştere, cât şi noi pieţe de desfacere.

Page 27: Doctrine Economice Contemporane

27

Tema nr. 4

FIZIOCRATISMUL

Unităţi de învăţare: • Caracteristici definitorii ale fiziocratismului • „Tabloul economic” a lui Fr. Quesnay

Obiectivul temei:

• înţelegerea fundamentelor fiziocratismului prin prezentarea ideilor economice puse în circulaţie de fondatorul acestei şcoli – Fr. Quesnay

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean Tiberiu – O istorie a doctrinelor economice, Institutul European,

Iaşi, 1999 • Magda, D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004

4.1. Caracteristici definitorii ale fiziocratismului Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi

a politicilor economice de această factură, au determinat în timp un declin accentuat al sectorului agricol, sacrificat în favoarea dezvoltării industriale, asistând la un adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole necultivate. Constatând că economia devenea tot mai săracă deşi, prin export erau acumulate cantităţi tot mai mari de numerar, economiştii şi-au dat seama de greşeala făcută, şi anume, identificarea banilor cu avuţia. Pe fundalul acestor stări negative, ia naştere gândirea economică fiziocrată, ca o reacţie critică la aceste realităţi.

Reprezentanţi: Fiziocraţii au fost un grup destul de numeros de economişti liberali

francezi de la mijlocul sec. XVIII care au format o adevărată “şcoală” de gândire economică în frunte cu Fr. Quesnay (1694-1774). Au mai făcut parte din această şcoală gânditori ca: Mirabeau, abatele Baudeau, Dupont de Nemours, A.R.J. Turgot. Numărul mare de adepţi francezi ai acestui curent de gândire economică poate fi pus în legătură cu condiţiile şi tradiţiile Franţei în domeniul agriculturii, dar şi cu interesul burgheziei agrare din această ţară de a-şi mări mai rapid profiturile într-o ramură care, virtual, nu cere investiţii prea mari în comparaţie cu industria.

Page 28: Doctrine Economice Contemporane

28

Etimologie: Denumirea fiziocraţilor derivă din cuvintele “physis” (natură) şi “krator”

(putere) şi redă pe scurt esenţa liberală a concepţiei lor despre societate şi libertatea de mişcare a individului, respectiv atotputernicia legilor “naturale” după care se mişcă societatea, dezaprobând voluntarismul şi intervenţionismul mercantiliştilor şi opunându-i concepţia lor despre ordinea naturală sau firească din societate.

Reţinem: Sistemul fiziocrat de gândire economică are la bază „ordinea naturală”.

Aflată în opoziţie faţă de „ordinea socială” – creată prin voinţa oamenilor, „ordinea naturală” este ordinea voită de Dumnezeu care vrea binele oamenilor şi care îi înzestrează cu capacitatea de a cunoaşte voinţa divină şi cu posibilitatea de a-şi organiza societatea în concordanţă cu „legea” pentru a deveni fericiţi şi prosperi.

Trăsături ale Şcolii

fiziocrate

1. - susţinerea politicii economice a liberului schimb, respingând protecţionismul promovat de mercantilişti cât şi orice intervenţie a statului în economie. Această concepţie a fiziocraţilor a fost sintetizată sub forma unei maxime: “laisser faire, laisser passer, le monde va de lui même” („lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc”);

2. – scopul activităţii economice rămâne producerea şi sporirea bogăţiei, considerând însă că bogăţia este reprezentată de bunuri utile satisfacerii trebuinţelor şi nu de bani sau metale preţioase, aşa cum susţineau mercantiliştii;

3. - izvorul bogăţiei se găseşte în producţie, îndeosebi în agricultură. Chiar dacă admiteau că în comerţ se obţine profit, fiziocraţii considerau că singurul domeniu în care era creat “produsul net” sau plusul de valoare peste cheltuielile de producţie era agricultura. Industria era considerată ramură sterilă, incapabilă să producă produs net, deoarece ea se limita doar la prelucrarea materiilor prime oferite de agricultură;

4. - au transferat obiectul de studiu al Economiei politice din sfera circulaţiei în sfera producţiei, studiind mai intens producţia agricolă, şi mai apoi producţia neagricolă (în special industrială);

5. - a fost prima care a studiat structura de clasă a societăţii prin prisma activităţii economice. Cele trei clase „producătorii”, „proprietarii” şi „sterilii” aveau roluri economice bine definite.

Page 29: Doctrine Economice Contemporane

29

4.2. Fr. Quesnay – „Tabloul economic” Cea mai remarcabilă realizare ştiinţifică a gândirii economice fiziocrate o

reprezintă „Tabloul economic” elaborat de Fr. Quesnay şi pe care acesta îl prezintă în două lucrări „Tabloul economic” (1758) şi „Analiza tabloului economic” (1766).

În aceste lucrări el punea în circulaţie teza fiziocrată a îmbogăţirii naţiunii prin agricultură. „Guvernul şi naţiunea – spunea Fr. Quesnay – să nu piardă niciodată din vedere că pământul este unicul izvor al bogăţiilor şi că ceea ce le înmulţeşte este agricultura”.

Reţinem: „Tabloul economic” a lui Quesnay este primul model macroeconomic din

istoria economiei politice care redă sub forma unor combinaţii sinoptice (linii punctate în zig – zag) modul de repartiţie al avuţiei naţionale între clasele sociale existente în Franţa la mijlocul sec. XVIII.

În concepţia lui Quesnay existau 3 clase sociale: - clasa fermierilor (formată din arendaşi şi muncitori agricoli,

considerată singura clasă productivă sau creatoare de “produs net”); - clasa proprietarilor funciari (cuprinzând regele, biserica, cei ce

deţineau terenuri, inclusiv cei care lucrau în instituţii publice) care beneficia de întregul “produs net” fără a desfăşura activităţi economice “utile”;

- clasa sterilă (cuprindea populaţia ocupată în industrie şi în celelalte ramuri economice în afara agriculturii) care contribuia la producerea de bunuri utile, dar nu şi la crearea de “produs net”.

Se presupune că clasa productivă dispune de un capital iniţial în valoare de 10 mld. livre (din care 2 mld. avansuri anuale – reprezintă cheltuielile făcute de fermier pentru seminţe, îngrăşăminte, lucrări agricole etc. Se recuperează integral din valoarea producţiei anului respectiv şi pot fi asimilate capitalului circulant). Prin utilizarea acestuia se obţine o producţie agricolă anuală de 5 mld. livre (obţinută în Franţa la vremea respectivă). Din această producţie, 2 mld. reprezintă recuperarea capitalului circulant, cele 3 mld. rămase intră în procesul de circulaţie (2 mld. sub formă de alimente şi 1 mld. sub formă de materii prime).

Se pot distinge 2 tipuri de circulaţie: - completă (între cele 3 clase) şi incompletă (numai între 2 clase).

Fluxul 1 - arendaşii plătesc proprietarilor funciari 2 mld. bani lichizi pe care îi deţin;

Fluxul 2 - 1 mld. din cele două se întoarce la clasa productivă pentru cumpărare de alimente necesare proprietarilor (circulaţie incompletă);

Fluxul 3 - cu al 2-lea mld., proprietarii cumpără produse manufacturate de la clasa sterilă (care avea la început produse manufacturate de 2 mld.);

Fluxul 4 - cu 1 mld. primit de la proprietari, clasa sterilă cumpără alimente de la producători, realizând deci un circuit complet;

Fluxurile 5 şi 6 - clasa productivă vinde materii prime către clasa sterilă şi cumpără de la aceasta produse manufacturate în valoare de 1 mld., refăcându-şi stocul.

Page 30: Doctrine Economice Contemporane

30

Observaţie: Din vânzarea celor 2 mld. producţie sub formă de alimente, clasa productivă îşi reconstituie lichiditatea de 2 mld. necesară pentru plata rentei de la anul.

Concluzie: La un capital total investit de 10 mld. se obţine un excedent de 3 mld. din care 2 mld. a reprezentat renta datorată proprietarilor funciari, iar 1 mld. reprezintă dobânda la capital investit (deci 10%) aflată în mâna producătorilor.

Tabloul economic al lui Fr. Quesnay

Pe baza acestui „Tablou” au fost trase două importante concluzii: 1. ca urmare a circulaţiei şi repartiţiei produsului social anual se

restabilesc condiţiile existente la începutul activităţii şi care permit reluarea ei la aceeaşi scară (reproducţia simplă a capitalului);

CLASA PROPRIETARILOR

+2 mld. rentă încasată de la clasa

productivă -1 mld. alimente cumpărate de la clasa productivă

-1 mld. produse manufacturate cumpărate de la clasa sterilă

Ǿ

CLASA STERILĂ

+1 mld încasări produse manufacturate vândute clasei

proprietarilor

+1 mld . produse manufacturate vândute clasei productive

-1 mld. materii prime cumpărate de la clasa productivă

-1mld. alimente cumpărate de la clasa productivă

Ǿ

CLASA PRODUCTIVĂ

3 mld. sold existent la începutul perioadei

-2 mld. rentă plătită proprietarilor funciari

-1 mld. produse manufacturate cumpărate de la clasa sterilă

+1 mld. încasări pentru ali- mente vândute proprietarilor

+1 mld. încasări pentru ali- mente vândute clasei sterile

+1mld. încasări pentru materii prime vândute clasei sterile

3 mld. sold existent la sfârşitul perioadei

Page 31: Doctrine Economice Contemporane

31

2. din moment ce întregul “produs net” realizat de fermieri ajunge în mâinile proprietarilor funciari este logic ca aceştia să fie singurii care plătesc impozit (impozit funciar unic).

Principalele merite ale „Tabloului economic” constau în: - a examinat producţia în sensul repetării ei, deci ca proces de

reproducţie la scara unei întregi ţări; - a reprezentat prima schemă a reproducţiei simple a capitalului social

din literatura economică mondială; - a analizat producţia, inclusiv circulaţia economică în dublă ipostază

(materială şi bănească); - a evidenţiat că mobilul reproducţiei îl reprezintă produsul net şi că

acesta poate fi obţinut numai în producţie; - a prezentat circulaţia mărfurilor şi banilor ca o latură a procesului

complex al reproducţiei capitalului social; - a atras atenţia asupra respectării anumitor proporţii în derularea

fluxurilor economice pentru ca procesul să continue fără întreruperi. Pe baza doctrinei economice fiziocrate au fost luate numeroase măsuri

practice de liberalizare a economiei franceze, îndeosebi de A.R.J. Turgot care a publicat şi o interesantă lucrare în acest sens: „Reflecţii asupra formării şi repartiţiei bogăţiilor”.

TEST DE EVALUARE

1. Care este concepţia fiziocraţilor vis-a-vis de rolul statului în economie? Există diferenţe faţă de mercantilişti?

Răspuns:

2. Ce evidenţiază „Tabloul economic” a lui Fr. Quesnay?

Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Ce domeniu al activităţii economice este considerat sursa bogăţiei unei naţiuni în concepţia fiziocraţilor:

a. agricultura; b. industria; c. comerţul; d. transporturile.

Rezolvare • O O O

Da, considerând că intervenţia statului în economie trebuie redusă la minim apărând proprietatea şi efectuând lucrări publice.

Page 32: Doctrine Economice Contemporane

32

De rezolvat:

2. Conform structurii societăţii franceze realizate de Fr. Quesnay clasa proprietarilor funciari cuprinde:

a. arendaşi; b. biserica; c. industriaşii; d. regele.

O O O O

REZUMATUL TEMEI Doctrina fiziocrată a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea, ca o reacţie

împotriva mercantilismului, ce punea în prim-planul preocupărilor statului dezvoltarea comerţului, neglijând agricultura cu totul.

Fiziocraţii reprezintă prima şcoală de gândire economică având drept fondator pe François Quesnay, medic de curte atras de chestiunile economice pe sfârşitul carierei datorită analogiilor posibile pe care le identifică între sistemul economic şi corpul uman, între viaţa economică şi cea medicală.

Lui Fr. Quesnay îi revine meritul de a fi construit primul model macroeconomic din istoria economiei politice care redă sub forma unor combinaţii sinoptice (linii punctate în zig – zag) modul de repartiţie al avuţiei naţionale între clasele sociale existente în Franţa la mijlocul sec. XVIII. Prin această reprezentare, Quesnay şi-a propus să analizeze modul cum circulă bogăţia şi cum se distribuie produsul social anual între trei clase sociale (fermieri, proprietari şi clasa sterilă) care reprezintă totodată, trei poli economici ai societăţii, astfel încât procesul de reproducţie să poată fi reluat anual la aceeaşi scară.

Page 33: Doctrine Economice Contemporane

33

Tema nr. 5

LIBERALISMUL CLASIC

Unităţi de învăţare: • Caracteristici definitorii ale liberalismului clasic • Opera economică a lui A. Smith • Opera economică a lui D. Ricardo • Opera economică a lui R.Th. Malthus • Opera economică a lui J.B. Say

Obiectivele temei: • surprinderea caracteristicilor definitorii ale liberalismului clasic • prezentarea ideilor inovatoare aduse în domeniul gândirii economice de o

parte dintre reprezentanţii de seamă ai curentului liberal clasic Timpul alocat temei: 4 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean Tiberiu – O istorie a doctrinelor economice, Institutul European,

Iaşi, 1999 • Magda, D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004

5.1. Caracteristici definitorii ale liberalismului clasic Pe măsură ce economia de piaţă s-a dezvoltat pe întreg parcursul sec.

XVII, deficienţele doctrinei şi politicii economice mercantiliste s-au agravat, fiind criticate de generaţiile mai noi de economişti moderni, astfel că s-a ajuns la scăderea considerabilă a credibilităţii mercantilismului, la aşa numita “criză a mercantilismului”. În efortul lor de a depăşi criza mercantilismului, generaţiile mai noi de economişti, care urmăreau înnoirea gândirii economice, au operat trei schimbări esenţiale:

- au deplasat centrul investigaţiilor din sfera circulaţiei mărfurilor (a comerţului) în sfera producţiei de bunuri materiale, proiectând apoi concluziile obţinute aici şi asupra celorlalte sfere ale economiei (repartiţie, comerţ, consum);

- au înlocuit metoda descriptivă cu metoda analitică, respectiv abstractizarea şi generalizarea, încercând cu ajutorul matematicii şi statisticii să descopere anumite “regularităţi” sau “legi” în domeniul economic;

- au respins voluntarismul mercantiliştilor, pronunţându-se în favoarea libertăţii de acţiune şi gândire a agenţilor economici şi împotriva intervenţiei statului în economie.

Page 34: Doctrine Economice Contemporane

34

Reţinem: Liberalismul în concepţie, teorie, doctrină şi mişcare s-a constituit treptat

în sec. XVII – XVIII. Ca orice mişcare spirituală, ştiinţifică şi practică a evoluat pe parcursul istoriei îmbrăcând variate forme: de la anarhism (care neagă statul opunându-l pe individ statului) la democraţie economică şi politică (care nu neagă autoritatea statului ci o admite în limite socotite rezonabile) şi până la etatism (care zeifică statul, subordonând individul statului). Varietatea formelor liberalismului, coexistente sau care se succed, dispuse într-o gamă largă, face dificilă definirea lui directă şi se recurge de multe ori la determinări indirecte, prin comparaţie.

Această schimbare de paradigmă s-a dovedit extrem de fertilă pentru procesul cunoaşterii economice. În jurul ei s-a adunat o adevărată constelaţie de economişti închegându-se treptat doctrina economică a liberalismului, doctrină ce va domina gândirea economică din epoca modernă.

Observaţie: Atributul de clasic subliniază aportul teoretic substanţial al acestor

gânditori la făurirea ştiinţei economice şi la motivarea teoretică a politicii economice a liberului schimb.

Trăsături ale

liberalis-mului clasic

1. - aspiraţia spre libertate (de gândire şi de acţiune);

3. – existenţa ordinii naturale în economie, ceea ce presupune “autoreglarea” economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor asigurându-se astfel pe termen lung alocarea raţională a resurselor pentru satisfacerea celor mai importante nevoi ale societăţii şi funcţionarea echilibrată a economiei;

4. - hedonismul şi raţionalitatea;

7. - teoria obiectivă a valorii bazată pe muncă;

2. - apărarea proprietăţii private şi a individualismului. Liberalii clasici erau convinşi că cele mai bune decizii puteau fi luate de fiecare agent economic în parte în funcţie de interesele sale;

5. - politica economică a liberului schimb;

6. – sfera cercetărilor, spre deosebire de mercantilişti, nu vizează circulaţia mărfurilor, ci producţia. Sunt cercetate rolul economic al muncii, diviziunea muncii, modul de formare al preţurilor şi valorii bunurilor, precum şi salariul, profitul şi renta – venituri ale claselor sociale.

8. - eficienţa agentului economic;

Page 35: Doctrine Economice Contemporane

35

Reprezentanţi: Literatura de specialitate vorbeşte referitor la liberalismul clasic despre o

şcoală clasică engleză reprezentată prin Adam Smith, David Ricardo, Robert Thomas Malthus, John Stuart Mill şi despre o şcoală clasică franceză a cărui reprezentant de seamă este Jean Baptiste Say. TEST DE EVALUARE

1. Una dintre trăsăturile şcolii liberale clasice este considerată a fi hedonismul şi raţionalitatea. Ce înţelegeţi prin aceste caracteristici? Răspuns:

2. Care este principalul curent de gândire economică către care

liberalii clasici şi-au îndreptat criticile? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Politica economică a liberului schimb susţinută de liberalii clasici se află în relaţie antagonistă politicii economice promovate de mercantilişti. Care este aceasta?

a. „ordinea naturală”; b. „ordinea socială”; c. protecţionismul.

Rezolvare O O • De rezolvat:

2. Cel mai de seamă reprezentant al liberalismului clasic este considerat a fi:

a. Adam Smith; b. David Ricardo; c. John Stuart Mill; d. Jean Baptiste Say.

O O O O

Prin hedonism, în plan economic, se înţelege comportamentul oamenilor îndreptat spre obţinerea de satisfacţie cu minim de efort, în timp ce prin raţionalitate se înţelege comportamentul prin care resurselor limitate să li se găsească o cât mai bună întrebuinţare, evitându-se risipa.

Page 36: Doctrine Economice Contemporane

36

5.2. Opera economică a lui Adam Smith A Smith a fost un gânditor scoţian cu preocupări multiple (literatură,

filozofie, matematică, economie), om de o vastă cultură care, aşa cum s-a mai spus, a reprezentat fidel sec. XVIII în care a trăit şi a exprimat năzuinţele sale. Tocmai legarea de realitatea timpului său şi înţelegerea ei profundă i-au permis lui A. Smith să reformeze cunoştinţele economice şi să făurească un întreg sistem ştiinţific şi să devină astfel, cum avea să-l numească Fr. Engels „Lutherul economiei politice”.

A. Smith este autorul a două lucrări de excepţie „Teoria sentimentelor umane” (în domeniul filozofiei) şi „Avuţia Naţiunilor – Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) (în domeniul economicului) considerată „Biblia liberalismului” din cel puţin 3 motive:

a reuşit să reunească cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în acest domeniu;

a pus în discuţie numeroase probleme economice mai vechi şi mai noi la a căror rezolvare a adus o contribuţie substanţială;

a dat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţei şi politicii liberului schimb, bazându-se atât pe studierea naturii omului (egoismul său, dar şi capacitatea lui de a face aprecieri asupra propriului său comportament) cât şi pe analiza comparativă a diferitelor sisteme de organizare a economiei cunoscute în istorie şi a diferitelor doctrine economice dinaintea lui (mercantilismul, fiziocratismul).

Reţinem: Ideea centrală a lucrării (redată şi în titlul ei) o constituie definirea noţiunii

de avuţie a naţiunilor şi analiza factorilor sau a forţelor productive care permit sporirea ei.

Părerile enunţate de-a lungul timpului cu privire la această operă – deşi nimeni nu-i contestă valoarea – sunt contradictorii. Schumpeter apreciază că „Avuţia naţiunilor” „nu conţine o singură idee, principiu sau metodă analitică în întregime nouă”. Cei care fac din această operă a lui Smith un moment de referinţă au în vedere politica liberului schimb şi cea colonială pentru care Smith a pledat cu ardoare. „Dar, cu toate că „Avuţia naţiunilor” nu conţine nici o idee veritabil nouă şi cu toate că ea nu poate rivaliza pe plan intelectual cu „Principia” lui Newton şi cu „Originea speciilor” a lui Darwin este totuşi o operă mare – conchide Schumpeter – care îşi merită succesul”.

Aprecieri similare cu a lui Schumpeter întâlnim şi la alţi autori. După Mark Blaug, merită mai mult Cantillon, Quesnay sau Turgot de a fi considerat fondatorul economiei politice decât A. Smith.

Mark elogiază această operă datorită căreia „economia politică a devenit un tot închegat, domeniul ei a căpătat contururi precise”, iar autorul ei este considerat ca fiind fondatorul economiei clasice burgheze în forma ei dezvoltată.

Este neîndoielnic faptul că „Avuţia naţiunilor” reprezintă un moment de referinţă în istoria gândirii economice, pentru că a sintetizat într-o manieră strălucită şi la momentul oportun toate ideile economice, sociale şi politice care pluteau în aer.

Observaţie: „Avuţia naţiunilor” apare la mijlocul sec. XVIII într-o perioadă în care

Anglia era o putere capitalistă care le întrecea pe celelalte prin nivelul dezvoltării

Page 37: Doctrine Economice Contemporane

37

economice. De asemenea, Anglia era „stăpâna mărilor”, deţinătoarea unui imens imperiu colonial, în care comerţul şi manufacturile ocupau un loc central.

Profunzimea analizei fenomenelor economice, eleganţa demersului

teoretic şi înţelepciunea economică pe care o conţine această carte fac din Smith un economist fără egal pentru secolul lui şi cele care vor urma.

Conceptul fundamental în jurul căruia se dezvoltă întregul sistem de gândire al lui A. Smith este „homo economicus”- prototipul agentului economic liberal.

TEORIA AVUŢIEI NAŢIUNILOR În concepţia lui Smith, avuţia naţiunilor nu era dată de bani, aşa cum

susţineau mercantiliştii, ci de munca utilă producătoare de valori de schimb. „Munca manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual, fie în produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Conceptul de bogăţie este mult mai larg la Smith, nu se limitează numai la bani, ci se extinde la toate lucrurile necesare vieţii. Pe lângă pământ, el consideră munca şi capitalul ca factori creatori de bogăţie.

Factorii care determină dezvoltarea avuţiei naţiunilor sunt: 1 – diviziunea muncii – considerat factorul determinant. A. Smith

îşi începe „Avuţia naţiunilor” cu „o apoteoză a diviziunii muncii”. Diviziunea muncii derivă din înclinaţia omului de a-şi satisface nevoile apelând la schimbul de mărfuri, determinând specializarea lucrătorilor în a presta acelaşi tip de muncă. Munca este sursa avuţiei naţionale. Mărimea avuţiei depinde de un şir întreg de factori, între care cel mai important este productivitatea muncii de care

Trăsăturile „homo

economicus”

- este perfect raţional (înţelege foarte bine care este scopul său în activitatea economică „maximizarea profitului obţinut şi minimizarea efortului necesar pentru aceasta”);

- este perfect egoist (îşi urmăreşte doar propriul interes);

- este perfect liber (acţionează liber în economie, nefiind îngrădit decât de limitele impuse de realizarea propriului interes. Libertatea de acţiune trebuie înţeleasă în sensul că fiecare individ poate face orice în economie cu condiţia să nu afecteze libertatea celorlalţi);

- este perfect concurenţial (se află în concurenţă continuă şi perfectă cu toţi);

- este perfect social (nu-şi poate realiza propriile obiective izolat, ci stabilind relaţii cu ceilalţi indivizi).

Page 38: Doctrine Economice Contemporane

38

în esenţă depinde diviziunea muncii. Atunci când a studiat rolul muncii în crearea şi sporirea avuţiei, Smith a fost preocupat de 2 aspecte esenţiale:

- importanţa diviziunii muncii pentru sporirea îndemânării lucrătorilor şi deci a creşterii productivităţii muncii;

- importanţa creşterii numărului de lucrători productivi în raport cu numărul lucrătorilor neproductivi având în vedere că numai cei dintâi participă la crearea de avuţie, în timp ce la consumarea ei participă ambele categorii de lucrători.

Munca productivă are, în opinia lui Smith, trei caracteristici esenţiale: - este plătită din capital; - se fixează în obiecte materiale; - creează profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de

producţie. Pe baza acestor criterii, Smith susţine că munca muncitorului din industrie

sau agricultură este productivă, în timp ce munca funcţionarului de stat, a preotului, a servitorului casnic etc. este neproductivă. Ca urmare, „un om se îmbogăţeşte întrebuinţând mulţi muncitori, sărăceşte însă întrebuinţând mulţi servitori casnici”.

Importanţa practică a acestor adevăruri decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări (productivi, neproductivi şi cei care nu muncesc deloc) sunt întreţinuţi din producţia anuală totală care, cu excepţia produselor spontane ale pământului, este rodul muncii productive. În consecinţă, cu cât este mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât mai mari sunt şansele de creştere a avuţiei naţionale şi deci a gradului de îmbelşugare a populaţiei.

2 – capitalul, de mărimea căruia depinde numărul muncitorilor productivi şi gradul de divizare a muncii. O analiză a capitalului în concepţia lui Smith va fi prezentată ulterior.

3 - politica economică. Smith era adeptul liberei concurenţe şi a politicii liberului schimb opunându-se intervenţiei statului în economie. Statul nu trebuia să îndeplinească nici un rol economic deoarece:

- orice intervenţie străină îndepărtează pe proprietar de obiectul proprietăţii sale;

- statul se dovedeşte a fi un neîndemânatic gospodar. Smith limitează intervenţia statului numai la cazurile în care „are drept

scop promovarea bunăstării generale”. Pentru Smith neamestecul statului în economie este un principiu general, nu o regulă absolută.

TEORIA VALORII

Problema valorii stă în centrul explicării fenomenelor economice. Smith sesizează cele două forme ale valorii unui bun: valoarea de întrebuinţare (dată de utilitatea nemijlocită a mărfii) şi valoarea de schimb (dată de posibilitatea dobândirii altor mărfuri în schimbul ei).

Un lucru foarte important în opera lui Smith îl reprezintă faptul că el nu este de acord cu explicarea valorii de schimb prin valoarea de întrebuinţare arătând că o marfă poate avea o mare valoare de întrebuinţare, dar o valoare de schimb mică, iar altă marfă o mare valoare de schimb în timp ce valoarea ei de întrebuinţare este redusă. Ca urmare a acestei concluzii, preocupat doar de găsirea regulii care determină raportul cantitativ în care o marfă se schimbă pe alta, Smith exclude cu totul valoarea de întrebuinţare din sfera cercetărilor sale ocupându-se doar de valoarea de schimb.

Atunci când studiază valoarea, Smith este preocupat să găsească răspunsuri la întrebări ca:

Page 39: Doctrine Economice Contemporane

39

1. care este izvorul valorii mărfurilor? 2. care este mărimea valorii acestora? 3. care este măsura mărimii valorii acestora? În concepţia lui Smith, izvorul valorii mărfurilor îl reprezintă munca

omenească. Mărimea valorii mărfurilor este dată de cantitatea de muncă încorporată în bunul respectiv, iar măsura mărimii acestei munci este dată de timpul de muncă consumat cu producerea mărfii respective.

Aceasta este în esenţă, teoria obiectivă a valorii – muncă preluată mai târziu de o serie de economişti ca: D. Ricardo, K. Marx etc.

Principalele critici aduse teoriei valorii sunt: 1. determinarea valorii unei mărfi când prin munca depusă pentru

producerea ei, când prin munca depusă pentru producerea mărfii cu care se schimbă, lucru preluat şi clarificat mai târziu de Ricardo;

2. nesocotirea resorturilor subiective ale omului în aprecierea valorii; 3. neluarea în considerare a muncii trecute în aprecierea valorii mărfii; 4. consideră că valoarea unei mărfi se descompune în salariu, profit şi

rentă pentru ca apoi să considere că salariul, profitul şi renta sunt date dinainte, de sine stătătoare şi le ia drept premise în stabilirea valorii mărfii. Altfel spus, în loc să considere valoarea drept sursă a celor 3 venituri, el consideră respectivele venituri drept sursă a valorii.

TEORIA BANILOR Autorul „Avuţiei naţiunilor” combate teoria eronată a mercantiliştilor,

conform căreia bogăţia naţiunilor ar constitui-o banii, nevăzând în prezenţa acestora în circulaţie decât un capital mort, care nu produce nimic.(*).

(*)„Banii de aur şi argint aflaţi în circulaţie într-o ţară pot fi foarte bine comparaţi cu o şosea care, deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor grânelor şi nutreţului dintr-o ţară, totuşi ea însăşi nu produce nici măcar o singură claie de cereale sau de fân”.

Smith a observat că banii sunt o marfă specială, separată spontan de lumea celorlalte mărfuri şi că ei au rolul de echivalent general al valorii. Dar, la el în concepţie se mai menţin rămăşiţe ale mercantilismului, pentru că apreciază că banii sunt întruchiparea generală a valorii.

Vorbind despre funcţiile banilor, Smith apreciază greşit că aceştia îndeplinesc doar funcţia de mijloc de circulaţie „celelalte funcţii fiind doar cazuri particulare ale acestei funcţii principale”.

Punând problema strict tehnic, pe Smith îl interesează doar faptul de a obţine o cantitate de bani cât mai mare, dar cât mai ieftin. Pornind tocmai de la această idee, el va prefera banii de hârtie, celor de metal (care erau mai scumpi). Marx îi reproşează lui Smith că nu a înţeles deosebirea dintre circulaţia banilor metalici şi cea a banilor de hârtie, datorită ostilităţii sale faţă de iluziile sistemului mercantilist.

Tot Smith a făcut deosebirea între banii de hârtie şi banii de credit. Smith a avut preocupări importante în privinţa teoriei cantitative a banilor

(masa monetară influenţează direct proporţional nivelul preţurilor şi invers proporţional valoarea semnelor băneşti) şi a determinării masei monetare necesare circulaţiei (determinată de valoarea mărfurilor a căror circulaţie trebuie să o mijlocească).

Page 40: Doctrine Economice Contemporane

40

TEORIA REPARTIŢIEI A. Smith a schiţat o teorie a repartiţiei bazată pe o structură socială diferită

de cea a predecesorilor săi: muncitori, capitalişti şi proprietari funciari, cărora le revin cele trei categorii de venituri primare: salariul, profitul şi renta.

Deşi considerată lipsită de rigoare ştiinţifică, teoria lui Smith cu privire la repartiţia valorii, respectiv a venitului naţional, a fost însuşită de economiştii veacului XIX şi a dominat gândirea economică ulterioară. Teoria repartiţiei lui Smith a constituit un punct de sprijin pentru doctrina marxistă a exploatării.

Valoarea, respectiv venitul naţional, este creat cu concursul a trei factori: munca, natura şi capitalul, fiecare factor fiind îndreptăţit să primească o parte din valoare sub formă de salariu, profit şi rentă.

Smith sesizează că atunci când nu exista proprietatea privată asupra pământului şi capitalului, întreaga valoare revenea muncii. Apariţia acesteia a făcut ca aceasta să se împartă în salariu, profit şi rentă, diminuându-se astfel ceea ce îi revenea muncii, deşi aceasta este cea care produce.

Salariul este definit ca „răsplata naturală a muncii”. El este singurul venit provenit din muncă şi este pus în concordanţă cu ea. Pentru muncitorul salariat, salariul este venitul lui şi sursa lui de existenţă, iar el trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine pe el şi pe membrii familiei sale. „Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine. Salariul trebuie să fie, în cele mai multe împrejurări, chiar ceva mai mare decât atât; altfel ar fi imposibil pentru muncitor să întemeieze şi să ţină o familie, iar cursul vieţii, al unor asemenea muncitori nu ar putea dura mai mult de o generaţie”.

Salariul efectiv se stabileşte în funcţie de ofertă şi cererea de muncă, mărimea lui variind între limita inferioară determinată de minimum de subzistenţă şi limita superioară fixată de partea de capital acumulată afectată fondului de salariu.

Smith era adeptul creşterii salariului odată cu creşterea producţiei şi a avuţiei ţării. Creşterea salariilor în condiţii de stagnare sau regres a avuţiei naţionale conduce la diminuarea şi decăderea economiei naţionale. Pentru prima dată în istoria gândirii economice, Smith schiţează în acest fel, o teorie generală a progresului. Creşterea salariului, prin natura sa, trebuie să ducă la sporirea avuţiei şi numai atunci ea este factor de progres, de echilibru şi stabilitate a economiei; în caz contrar devine factor de regres, dezechilibru şi instabilitate.

Profitul este partea de venit sau valoare ce revine capitalului, fiind pentru prima dată analizat ca o categorie independentă. Mărimea lui se află în strânsă legătură cu mărimea capitalului. Smith extinde noţiunea de profit, care la el se identifică cu plusvaloarea, la toate sferele muncii sociale.

Economiştii clasici, neoclasici şi contemporani au poziţii divergente cu privire la opiniile lui Smith în legătură cu provenienţa profitului. La aceasta a contribuit însuşi Smith prin explicaţiile contradictorii pe care le-a dat, deschizând astfel calea diferitelor teorii.

Renta. Trebuie menţionat de la început că Smith limitează conceptul de rentă la pământ şi mine. Smith leagă apariţia rentei de existenţa proprietăţii private asupra pământului. „Îndată ce pământul dintr-un ţinut oarecare a devenit proprietate privată, proprietarilor de pământ, întocmai ca oricare altor oameni, le place să culeagă de acolo de unde niciodată nu au semănat, şi cer rentă chiar şi pentru produsul natural al pământului”.

Teoria rentei funciare a lui Smith are un caracter contradictoriu. Pornind de la a sa teorie a valorii, Smith consideră renta ca un scăzământ din munca muncitorilor pe care îl însuşeşte proprietarul funciar (această explicaţie va fi

Page 41: Doctrine Economice Contemporane

41

preluată de curentul socialist care va ataca procesul de repartiţie a bogăţiilor). O altă explicaţie a rentei dată de Smith este că aceasta constituie o parte integrantă a costului de producţie şi un element al preţului natural (această explicaţie nu este deloc clară). Găsim şi o explicaţie cu caracter fiziocratic prin care renta este considerată rezultatul acţiunii unor forţe naturale (această explicaţie demonstrează că Smith a rămas prizonierul concepţiei şi modelului de gândire fiziocrat).

Ricardo va prelua şi corecta unele idei ale lui Smith cu privire la rentă, arătând că aceasta depinde de diferenţa de fertilitate şi, în consecinţă, este exterioară costului de producţie.

Smith nu s-a limitat doar la analiza izolată a conceptelor de salar, profit şi rentă, ci a studiat legăturile dintre ele, a văzut că în spatele lor sunt interese economice generatoare de contradicţii sociale, palid evidenţiate în capitolul X al operei sale.

TEORIA CAPITALULUI

În legătură cu capitalul, Smith abordează mai multe aspecte: a) natura capitalului; b) sursa acumulării de capital; c) structura capitalului. Natura capitalului Concepţia smithiană este contradictorie în această privinţă: - pe de o parte, el apreciază că esenţa capitalului constă în aceea că el

provine din profit, iar acesta din munca muncitorului; - pe de altă parte, el apreciază capitalul ca pe o rezervă de la care

capitalistul aşteaptă să obţină un profit. Smith apreciază că indiferent care variantă este avută în vedere capitalul

dimensionează producţia, diviziunea muncii şi deci avuţia naţională. Sursa acumulării capitalului Legând dimensiunile producţiei şi avuţiei de capital, Smith a urmărit cu

perseverenţă căile de sporire a capitalului. El vede 2 căi de sporire prin acumulare a capitalului:

- însuşirea de către capitalişti a unei părţi din plusvaloare; - crearea, prin orice mijloace, de rezerve (inclusiv prin cumpărări,

economii, renunţări ale capitaliştilor). Structura capitalului Smith a sesizat împărţirea capitalului în: capital fix şi capital circulant,

însă din păcate confundă capitalul variabil cu cel comercial. În concepţia sa, capitalul fix era acea parte din capital care nu părăseşte manufactura capitalismului şi aduce profit doar indirect cu ajutorul capitalului circulant. Capitalul circulant este reprezentat de acea parte a capitalului care circulă şi schimbă stăpânul. Cel mai important ni se pare faptul că Smith n-a distins capitalul constant şi capitalul variabil şi deci nu a putut explica procesul de transmitere şi creare a valorii. De aceea la el V = S + P + R.

Din această concepţie trunchiată despre capital, se desprinde concluzia că Smith nu a deosebit diferite forme funcţionale ale capitalului (industrial, comercial, de împrumut).

TEORIA COMERŢULUI EXTERIOR

Smith s-a împotrivit prejudecăţilor mercantiliste şi a cerut înlăturarea tuturor obstacolelor care împiedicau desfăşurarea unei libertăţi economice depline. El a deschis o nouă pagină în istoria gândirii economice prin elaborarea teoriei costurilor absolute în comerţul internaţional.

Page 42: Doctrine Economice Contemporane

42

Prin această teorie urmăreşte pe de o parte, să explice cauzele, specificul şi avantajele comerţului exterior, iar pe de altă parte, să dea soluţii privind specializarea ţărilor participante la comerţul internaţional.

Smith susţine că schimbul dintre ţări are loc în momentul în care apare o diferenţă între costurile absolute de producţie. „Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage folos”.

Fiecare ţară va trebui să se specializeze în producerea acelor mărfuri pentru care dispune de avantaje absolute, respectiv costuri mai mici, şi va importa acele mărfuri care ar putea fi în interior cu costuri mai mari decât în străinătate.

Teoria lui Smith oferă o explicaţie pentru un caz particular. Dar pot fi şi alte situaţii pe care nu le-a avut în vedere. De exemplu când o ţară are superioritate la toate produsele iar alta are inferioritate tot la toate, înseamnă că în acest caz nu va avea loc comerţ internaţional? Nici vorbă.

Apoi, diferenţa de costuri absolute nu poate fi o regulă pentru orientarea specializării şi schimburilor internaţionale pentru că pot fi situaţii când o ţară dispune de superioritate absolută faţă de străinătate în producerea unor mărfuri cu grad scăzut de prelucrare, ceea ce o dezavantajează la export sau să fabrice mărfuri cu un cost intern mai mare decât cel extern şi să obţină avantaje pentru că exportă produse de un grad înalt de industrializare. Concluzii:

Studierea economiei naţionale ca economie de schimb, teoria avuţiei naţiunilor, teoria obiectivă a valorii muncă, teoria capitalului şi a acumulării etc. nu au reprezentat singurele contribuţii ale lui Smith la dezvoltarea ştiinţei economice. El a dat expresie teoretică elementelor constitutive esenţiale ale economiei de piaţă, cărora trecerea timpului le-a adăugat noi componente, le-a făcut mai complexe şi mai complicate, punând în relief noi forme de manifestare; dar ele au rămas „stâlpii de rezistenţă” ai economiei unei ţări.

Dacă analizăm opera şi activitatea lui Smith nu numai din unghiul de vedere economic şi politic, ci şi psiho-sociologic, constatăm că el a fost în primul rând un profesor, un înţelept, adept al reformelor sociale, iar învăţătura sa nu a fost revoluţionară, motiv pentru care nu s-a stins şi este permanent actuală.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cei trei factori identificaţi de A. Smith ca stând la baza avuţiei unei naţiuni? Răspuns:

2. Amintiţi câteva dintre contribuţiile lui Adam Smith la dezvoltarea ştiinţei economice şi concretizate în teorii mai mult sau mai puţin valabile în zilele noastre. Răspuns:

Diviziunea muncii, capitalul şi politica economică a liberului schimb.

Page 43: Doctrine Economice Contemporane

43

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Principiul „mâinii invizibile” (elaborat de A. Smith) se referă la: a. economia serviciilor secrete; b. reglarea spontană a economiei; c. subvenţionarea mascată a unor întreprinderi; d. găurile negre din economie.

Rezolvare O • O O De rezolvat:

2. Enumeraţi cele trei venituri primare care, conform teoriei repartiţiei, revin proprietarilor de factori de producţie:

a. muncitori, capitalişti şi proprietari funciari; b. munca, natura şi capitalul; c. salariul, profitul şi renta; d. salariul, profitul şi dobânda.

O O O O

5.3. Opera economică a lui David Ricardo De la apariţia „Avuţiei naţiunilor” în 1776 şi până în deceniul III al

secolului XIX, în economia Angliei au avut loc mari prefaceri, ca urmare a revoluţiei industriale, iar războaiele napoleoniene i-au provocat dificultăţi financiare.

În aceste condiţii, în peisajul gândirii economice îşi face apariţia D. Ricardo (1772-1823), pe care Marx îl va numi desăvârşitorul economiei politice. Ricardo constituie atât tulpina din care au luat naştere celelalte ramuri ale ştiinţei economice din secolul XIX, cât şi punctul de plecare în fundamentarea doctrinei lui Marx.

Punctele de vedere cu privire la Ricardo sunt controversate. Astfel, M. Gide şi M. Rist îl considerau „un foarte mediocru scriitor”, „care a rătăcit ştiinţa pe căile fără ieşire ale abstracţiei”, în timp ce Gh. Zane spune că „Principiile” lui Ricardo pot fi considerate de egală însemnătate cu „Avuţia naţiunilor” a lui Smith, susţinând alături de alţi economişti că „economia politică, în sensul ei actual, este creaţia lui Ricardo”.

Ricardo a corectat unele probleme studiate de Smith acordând atenţie şi celor pe care acesta le-a neglijat. A adus contribuţii importante la dezvoltarea ştiinţelor economice şi a săvârşit nu de puţine ori, şi grave erori.

Un merit particular al lui Ricardo este precizarea obiectului economiei politice, într-un sens diferit de cel al lui Smith, şi care va fi ulterior acceptat de mulţi economişti. Dacă Smith aprecia că sarcina principală a economiei politice îl constituie studiul condiţiilor în care poate avea loc creşterea avuţiei, Ricardo consideră că problema principală de care trebuie să se ocupe economia politică este repartiţia. „A determina legile care reglementează această distribuţie, constituie principala problemă în economia politică”.

Prin contribuţiile sale majore în acest câmp Ricardo putea fi considerat economist al distribuţiei. Dar contribuţiile sale sunt pe cât de originale, pe atât de importante şi cu privire la elaborarea unei teorii a valorii sau a uneia a rentei funciare.

Page 44: Doctrine Economice Contemporane

44

Lucrare reprezentativă: „Principiile economiei politice şi ale impunerii” (1817).

TEORIA VALORII Ca şi predecesorii săi (W. Petty, A. Smith) şi D. Ricardo vede izvorul

valorii în munca productivă, fiind adeptul teoriei valorii–muncă. El sesizează însă că Smith, chiar dacă a surprins corect care este sursa valorii, comite erori în ceea ce priveşte modul de determinare al acesteia. Dacă Smith presupune odată că valoarea unei mărfi este dată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei, altă dată susţine că valoarea unei mărfi este dată de munca încorporată în bunurile cu care acesta se schimbă.

Ricardo înlătură caracterul dual al determinării valorii bunurilor, arătând că aceasta este dată doar de cantitatea de muncă consumată cu obţinerea bunului respectiv. „Valoarea unei mărfi sau cantitatea de oricare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această muncă”.

Încercând să măsoare mărimea valorii, Ricardo simte nevoia unei unităţi etalon, de mărime constantă. Până la sfârşitul vieţii va căuta această unitate etalon, pe care însă nu o va găsi. „Singurele calităţi necesare ca o măsură de valoare să fie perfectă sunt ca ea însăşi să aibă valoare şi ca acea valoare să fie invariabilă”. Cu toate acestea, el aprecia că mărimea valorii unei mărfi este dată de munca depusă pentru producerea ei în condiţiile cele mai grele de producţie”.

O contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei valorii–muncă aduce Ricardo prin luarea în considerare nu numai a muncii prezente (aşa cum a făcut Smith), ci şi a muncii trecute (încorporată în instrumentele, uneltele şi clădirile care participă la procesul de producere a unui bun). În concepţia sa, mijloacele de producţie nu creează valoare nouă ci, doar îşi transmit valoarea pe care o au asupra noilor produse.

Ricardo a fost de acord cu Smith că, valoarea se împarte în venituri (salariu, profit şi rentă), dar nu a fost de acord cu acesta că aceste venituri determină valoarea. După Ricardo, valoarea este factor primar, iar veniturile, factori secundari, derivaţi din valoare.

Nici Ricardo nu a reuşit să distingă noţiunile: capital fix şi capital circulant; capital constant şi capital variabil; fapt care i-ar fi permis observaţii suplimentare şi concluzii mai profunde.

TEORIA RENTEI FUNCIARE

Ricardo îi combate pe fiziocraţi, pe Smith sau Malthus, susţinând că renta nu este un „dar al naturii”, ci „renta este acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului”. De asemenea, renta nu trebuie confundată cu dobânda sau profitul capitalului având în vedere că legile care guvernează evoluţia rentei sunt cu totul deosebite de cele care guvernează evoluţia profitului şi rareori ele acţionează în acelaşi sens.

Ca să existe renta funciară se cer două condiţii: 1. pământul apt pentru agricultură să fie limitat; 2. între terenuri să existe o deosebire în ceea ce priveşte

fertilitatea şi poziţia faţă de căile de comunicaţie şi pieţele de desfacere. Aceste condiţii vor face ca valoarea individuală a produsului de pe

diferitele parcele de pământ să difere. Dar produsele agricole vor vinde la valoarea socială, care după Ricardo este dată de cheltuielile de muncă ce se efectuează în

Page 45: Doctrine Economice Contemporane

45

condiţiile de producţie cele mai puţin favorabile. Între valoarea socială şi valoarea individuală a produselor agricole obţinute pe parcelele mai fertile, există o diferenţă care constituie un profit suplimentar care este încasat de proprietarul funciar sub formă de rentă.

Apariţia rentei diferenţiale este pusă de Ricardo pe seama creşterii populaţiei şi cererii de bunuri agricole care impun atragerea în circuitul productiv şi a terenurilor mai puţin fertile.

La explicarea rentei diferenţiale, Ricardo s-a bazat pe legea randamentelor descrescânde, potrivit căreia investiţiile suplimentare de capital pe aceeaşi parcelă de pământ nu sunt însoţite de o creştere proporţională a randamentelor.

Din teoria rentei funciare a lui Ricardo se pot desprinde câteva concluzii de un deosebit interes teoretic şi practic:

a) pe pământurile cele mai puţin fertile aflate în circuitul producţiei agricole nu se plăteşte nici o rentă, capitalistul realizând numai rata generală a profitului;

b) prin introducerea în cultură a unor terenuri care necesită cheltuieli mereu mai mari de producţie, profitul capitalurilor scade, iar renta creşte. Renta nu creşte niciodată fără ca profitul capitalului să scadă;

c) evoluţia salariilor nu are nici o influenţă asupra rentei (dacă vor creşte salariile va scădea profitul şi nu renta. Dacă va scădea salariul, va creşte profitul şi nu renta);

d) renta nu reprezintă nici un fel de adaos la avuţia naţională, ci „un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi, dar dăunător pentru consumator”;

e) „cu o populaţie care presează asupra mijloacelor de subzistenţă, singurele remedii sunt fie o reducere a populaţiei, fie o acumulare mai rapidă de capital”. Dar creşterea rentei, ducând la scăderea profitului frânează acumularea de capital;

f) creşterea rentei este efectul dezvoltării, iar landlorzii sunt întotdeauna în opoziţie de interese cu celelalte clase sociale.

Prin teoria sa cu privire la rentă, Ricardo se manifestă ca un înflăcărat adversar al landlorzilor şi susţinător al intereselor industriaşilor, împotriva monopolului asupra pământului şi cerealelor, împotriva ridicării preţurilor de vânzare al produselor agricole, şi în favoarea liberalizării comerţului exterior, în special al celui cu cereale, pentru a mări oferta internă, a reduce preţurile de vânzare şi a rentei. Toate acestea ar avea drept efect sporirea acumulării de capital şi ar fi în interesul întregii societăţi.

Ricardo a explicat numai renta diferenţială. Cât priveşte renta absolută, el o neagă, pentru că nu vedea condiţii necesare pentru existenţa ei.

Teoria ricardiană a rentei a suscitat numeroase comentarii. Astfel, H. Carey aprecia că „sistemul lui … este un sistem al dezbinării ce duce la duşmănia de clasă”; H. George propune „confiscarea tuturor felurilor de rentă şi naţionalizarea pământului”.

Trebuie reţinut faptul că după 1870 conceptul de rentă capătă o semnificaţie mai largă, desemnând orice venit diferenţial legat de conjuncturi sociale ceea ce a făcut ca proprietarul funciar să nu mai fie considerat ca un privilegiat.

TEORIA REPARTIŢIEI

Repartiţia este domeniul căruia Ricardo i-a acordat o atenţie deosebită şi în care a adus idei originale. Pentru a putea explica teoria repartiţiei este necesar să

Page 46: Doctrine Economice Contemporane

46

subliniem că sistemul ricardian se întemeiază pe ideea că într-o zi sau alta creşterea economică va înceta datorită rarităţii resurselor naturale.

Produsul naţional urma să se împartă între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori sub formă de salariu, profit şi rentă. Renta, profitul şi salariul au fost analizate nu atât sub aspectul modalităţii de determinare a nivelului lor, cât mai ales sub aspectul evoluţiei lor în funcţie de creşterea populaţiei şi a dorinţei ei de a-şi asigura condiţii de trai mai bune. Astfel, el arată că tendinţa rentei este de a creşte, a profitului de a scădea şi a salariului nominal de a creşte, mai repede decât preţul mijloacelor de subzistenţă.

Este semnificativ faptul că Ricardo a început studiul repartiţiei cu analiza rentei (redată anterior).

În concepţia ricardiană toate veniturile societăţii (salariu, profit şi rentă) sunt create prin munca muncitorului. Şi la Ricardo, ca şi la Smith, salariul şi profitul sunt două mărimi complementare.

Salariul. Ricardo vede în salariu venitul muncitorului salariat. El face distincţie între: - preţul natural al muncii („Preţul natural al muncii este acel preţ care

este necesar pentru a da posibilitate muncitorilor atât să se întreţină, cât şi să-şi perpetueze rasa fără nici o creştere sau scădere”);

- preţul de piaţă al muncii („Preţul de piaţă al muncii este preţul care se plăteşte în mod real pentru ea, pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere”).

Ricardo a căutat să explice oscilaţia preţului de piaţă în jurul preţului natural al muncii. El susţine că dacă salariul creşte peste minimul de existenţă, aceasta duce la o creştere a populaţiei şi implicit a ofertei de muncă care duce la rândul ei la o scădere a salariului. Dacă salariul scade aceasta are ca efect o viaţă mai grea pentru muncitori, o scădere a numărului lor şi deci a ofertei de muncă care va duce la o creştere a salariului.

Profitul. Este definit ca fiind diferenţa dintre valoarea nou creată şi salariu. „Întreaga valoare a mărfurilor este împărţită numai în două porţiuni: una o constituie profitul capitalului şi cealaltă salariile muncii”. Ca atare o creştere a salariului atrage o scădere a profitului şi invers.

TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE

O contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei economice a adus-o Ricardo ca urmare a analizei făcută de el comerţului internaţional. Contribuţiile lui la elaborarea unei teorii a comerţului internaţional au fost şi sunt recunoscute şi astăzi de numeroşi economişti, aceasta fiind partea din întregul său sistem cel mai puţin supusă privirii critice a succesorilor.

Analizând comerţul internaţional, Ricardo a încercat să rezolve două mari probleme:

a) Teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ; b) Teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.

Punctul de plecare în elaborarea teoriei costurilor comparative îl reprezintă extinderea principiului diviziunii muncii la sfera relaţiilor internaţionale.

Pilonii pe care se sprijină teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional sunt:

- specializarea naţiunilor pe obţinerea produselor pentru care au cele mai avantajoase condiţii (pentru cele la care costurile naţionale sunt cele mai reduse);

- promovarea în comerţul internaţional a unei politici liberschimbiste. „Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră

în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai

Page 47: Doctrine Economice Contemporane

47

avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos … Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia”.

La A. Smith teza diviziunii internaţionale a muncii se baza pe compararea preţurilor aceloraşi mărfuri în diferite ţări. În opoziţie Ricardo susţine că dacă o marfă poate fi obţinută cu mai puţină muncă într-o ţară, această ţară poate prefera să importe marfa respectivă pentru ca ea însăşi să se poată specializa în alte mărfuri care îi pot oferi avantaje comparativ mai mari. Ca atare, la Ricardo, teoria schimburilor internaţionale se întemeiază pe compararea raporturilor dintre preţurile interne ale diferitelor mărfuri din ţările partenere.

Succint, teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional se prezintă astfel:

1. fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie;

2. astfel în fiecare ţară şi în toate la un loc se creează o diviziune a muncii care duce la maximizarea eficienţei economice;

3. fiecare ţară va exporta produsul pe care îl obţine cu costuri minime şi va cumpăra alte produse care ar costa-o mai mult dacă le-ar produce singură şi nu le-ar cumpăra de la alţii;

4. avantajul relativ, pentru fiecare ţară, va fi dat de diferenţa dintre costul produselor mai scumpe (pe care preferă să le importe) şi costul produselor pentru care s-a specializat;

5. teoria ricardiană a comerţului internaţional funcţionează doar în condiţiile unei politici a liberului schimb.

Cu toate erorile inerente, Ricardo a fost un cercetător obiectiv, care prin opera sa a ridicat şcoala clasică la cel mai înalt nivel. TEST DE EVALUARE

1. Dintre toate teoriile la care Ricardo şi-a adus contribuţia care este considerată a fi cea mai reuşită? Răspuns:

2. Menţionaţi personalitatea pentru care, în plan economic, D.

Ricardo a constituit sursă de inspiraţie. Răspuns:

Teoria repartiţiei, unii economişti numindu-l chiar „economistul repartiţiei”.

Page 48: Doctrine Economice Contemporane

48

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. În concepţia lui D. Ricardo, orice ţară are interesul să se specializeze în producţia unui bun pentru care are un avantaj comparat şi să schimbe acest bun cu altă ţară pentru că:

a. cantitatea totală din bunurile produse este mai bine repartizată astfel între cele două ţări;

b. cantitatea totală din bunul produs este mai mare după specializare şi aceasta permite fiecărei ţări să atingă după schimb un echilibru general pe care înainte nu-l avea;

c. cantitatea totală din bunul produs va fi de o calitate mai bună decât înainte de specializare.

Rezolvare O • O De rezolvat:

2. Ce condiţii, în opinia lui D. Ricardo, determină existenţa rentei funciare:

a. pământul apt pentru agricultură să fie limitat; b. între terenuri să existe o deosebire în ceea ce priveşte fertilitatea şi

poziţia faţă de căile de comunicaţie şi pieţele de desfacere; c. cedarea terenurilor de către proprietarii funciari spre a fi lucrate de

către arendaşi; d. să reprezinte un adaos la avuţia naţională.

O O O O

5.4. Opera economică a lui Thomas Robert Malthus Lucrări reprezentative: - „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798) - „Principii de Economie politică” (1820).

CONCEPŢIA LUI MALTHUS ASUPRA POPULAŢIEI Prin concepţia sa asupra populaţiei, Malthus este considerat iniţiatorul

studiilor demografice. În opera sa se împletesc, deopotrivă, percepte ale moralei creştine, cu altele provenind din sociologie. El îşi expune concepţia sa cu privire la evoluţia populaţiei în lucrarea „Eseu asupra principiilor populaţiei”.

Sunt rare operele care să fi stârnit aprecierile celei mai elogioase şi criticile cele mai acerbe, admiraţia cea mai înflăcărată şi duşmănia cea mai necruţătoare ca „Eseu asupra principiilor populaţiei”. Nu cunoaştem o situaţie similară în istorie, când o teorie atât de simplă şi puţin originală să stârnească o agitaţie atât de violentă şi îndelungată ca teoria lui Malthus cu privire la populaţie. James Bohar, unul din comentatorii englezi ai operei sale, nu ezita să-l califice drept „omul cel mai funest al secolului său”. Napoleon Bonaparte însuşi nu a fost mai defăimat de către contemporanii săi.

Indignarea aceasta generală împotriva sa a fost stârnită de cinismul său brutal, exprimat în următorul text: „Un om se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească, sau dacă societatea nu poate utiliza munca sa, nu are deloc dreptul de a reclama o porţie oarecare de hrană şi el este realmente de

Page 49: Doctrine Economice Contemporane

49

prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el. Natura îi comandă să plece, şi nu întârzie de a executa chiar ea acest ordin”.

În „Eseu asupra principiului populaţiei”, Malthus elaborează pentru prima dată o teorie a creşterii populaţiei care a constituit un punct de plecare pentru toate discuţiile ulterioare cu privire la această problemă.

Prin această teorie el atrage atenţia asupra disproporţiei permanente şi progresive dintre creşterea populaţiei şi creşterea producţiei bunurilor necesare pentru întreţinerea ei.

Până la Malthus a predominat ideea „ordinii naturale”, conform căreia proporţiile sociale, deci şi evoluţia populaţiei, erau reglate de la sine prin manifestarea neîngrădită a interesului personal. Autorii anteriori: Smith, Montesquieu, Godwin, Condorcet, apreciaseră că nu este nici un pericol de suprapopulaţie, întrucât numărul populaţiei se regla de la sine de către evoluţia mijloacelor de subzistenţă. Această opinie era una optimistă asupra societăţii. Malthus introduce o viziune pesimistă, atrăgând atenţia asupra unei tendinţe de creştere mai rapidă a populaţiei faţă de mijloacele de subzistenţă.

El introduce în explicarea fenomenelor economice un factor nou, împrumutat din biologie şi un instinct diferit de instinctul personal sau dorinţa de câştig, adică instinctul sexual, care, dacă acţionează fără frână, determină o înmulţire a populaţiei în progresie geometrică, în timp ce creşterea mijloacelor de subzistenţă are loc în progresie aritmetică.

POPULAŢIE 1 2 4 8 16 32 64 128 256 MIJLOACE DE SUBZISTENŢĂ 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Conform lui Malthus, la sfârşitul a două secole, raportul dintre populaţie şi

mijloace de subzistenţă ar fi de 256 la 9, după trei secole de 4096 la 13, iar după două mii de ani „diferenţa va fi imensă şi incalculabilă”.

Perioada considerată de Malthus pentru dublarea populaţiei, respectiv pentru creşterea cu o unitate a mijloacelor de subzistenţă, este de 25 ani. Pentru a justifica dublarea la fiecare 25 de ani a populaţiei Malthus a presupus că fiecare familie naşte 6 copii, din care 4 ajung la rândul lor, să procreeze în aceleaşi proporţii. Presupunerea lui Malthus nu era deloc aberantă, întrucât în intervalul fertil, o femeie poate depăşi 20 de sarcini. Pe de altă parte, creşterea mijloacelor de subzistenţă este de două ori limitată:

- mai întâi fizic, de limitele resurselor şi ale suprafeţelor de pământ; - apoi, economic, din cauza creşterii mai rapide a cheltuielilor decât a

rezultatelor, şi deci, scumpirea continuă a producţiei. Apar, aici, elementele „legii randamentelor descrescânde”, deşi Malthus

nu s-a referit special la ea. Curios este faptul că deşi Malthus nu a elaborat legea randamentului (venitului) descrescând, el şi-a bazat întregul său demers pe această lege.

Ideea majoră care se degajă din concepţia lui Malthus asupra populaţiei este aceea că prin înmulţirea necontrolată a acesteia, omenirea se condamnă la mizerie, la înrăutăţirea situaţiei sale economice.

Pentru a preîntâmpina o asemenea evoluţie, Malthus propune constrângerea morală de natură să limiteze şi să controleze creşterea populaţiei. Om religios şi profund moral, Malthus respinge orice mijloace imorale de reducere a natalităţii, susţinând doar constrângerea morală. El dă o explicaţie, prin excelenţă economică, măsurilor pe care le propune.

Page 50: Doctrine Economice Contemporane

50

1. El propune castitatea şi amânarea căsătoriei, până la vârste înaintate şi până la asigurarea condiţiilor materiale necesare întreţinerii unei familii în stare de prosperitate.

2. Abstinenţa morală în relaţiile sexuale familiale, cu limitarea conştientizată a numărului de copii, la cei cu condiţii de viaţă prospere.

Malthus s-a pronunţat ferm împotriva măsurilor contraceptive, a prostituţiei şi a unor practici sexuale imorale şi nesănătoase.

Observaţie: În afară de lipsa de rigoare întâlnim la Malthus şi o serie de erori şi calcule

eronate, dar Malthus consideră că ele nu sunt de natură să afecteze în mod esenţial fondul raţionamentelor sale. Astfel, creşterea excepţională a populaţiei din America (pe care a făcut Malthus studiul) la sfârşitul secolului XVIII nu era datorată înmulţirii ei naturale, ci imigraţiei.

În al doilea rând, teoria populaţiei a lui Malthus este astfel concepută încât investigaţiile statistice ale acestuia fac imposibilă o confruntare a lor cu realitatea empirică, aspect subliniat de Keynes şi Blaug.

În al treilea rând în secolul XVIII în Europa a avut loc o revoluţie în agricultură şi alimentaţie, ceea ce a făcut ca, în Anglia şi Olanda creşterea producţiei de alimente să depăşească creşterea populaţiei.

Apoi, omul este o fiinţă socială, iar reproducerea sa este nu numai un act biologic, ci şi unul conştient. Ridicarea nivelului de trai şi civilizaţie reprezintă un factor de frânare a creşterii populaţiei. Malthus a respins această idee pe motivul că numai prin morală şi deprinderi religioase se poate rezolva problema populaţiei.

Reţinem: Contribuţia lui Malthus la dezvoltarea ştiinţei economice nu se reduce la

cele cuprinse în „Eseu asupra principiului populaţiei”. Trebuie avute în vedere şi „Principiile de economie politică” sau „O cercetare asupra naturii şi creşterii rentei” în care polemizează cu Smith şi Ricardo şi unde întâlnim idei originale.

În încheiere, iată cuvintele lui Keynes cu privire la importanţa lui Malthus pentru ştiinţa economice: „Dacă în loc de Ricardo, Malthus ar fi fost trunchiul principal din care s-ar fi născut toate ramurile economiei politice din veacul al XIX-lea, cât de bogat şi de fericit ar fi fost astăzi universul întreg”. TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi mijloacele propuse de Malthus pentru a limita creşterea necontrolată a populaţiei. Răspuns:

Constrângerea morală, îmbrăcând forma castităţii şi amânării căsătoriei, până la vârste înaintate şi până la asigurarea condiţiilor materiale necesare întreţinerii unei familii în stare de prosperitate, precum şi abstinenţa morală în relaţiile sexuale familiale, cu limitarea conştientizată a numărului de copii, la cei cu condiţii de viaţă prospere.

Page 51: Doctrine Economice Contemporane

51

2. Care este motivul pentru care lucrarea „Eseu asupra principiului populaţiei” a lui R.Th.Maltus a atras atenţia specialiştilor în domeniu. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Care considera Malthus că sunt cauzele care determinau un ritm de creştere a bunurilor de subzistenţă inferior celui de creştere a numărului populaţiei :

a. limitele resurselor şi ale suprafeţelor de pământ; b. lipsei de capital care limita dezvoltarea activităţilor economice

existente, cât şi apariţia altora noi; c. scumpirea continuă a producţiei.

Rezolvare • O • De rezolvat:

2. Raportat la ce element analizează Malthus populaţia, considerând că o creştere necontrolată a acesteia poate deveni periculoasă:

a. instinctul natural de reproducere; b. nivelul de trai; c. zonele geografice; d. mijloace de subzistenţă.

O O O O

5.5. Opera economică a lui Jean Baptiste Say J.B. Say este cel mai de seamă reprezentant al clasicismului francez. Say a fost cel mai fidel interpret a lui Smith, reelaborându-i întreaga

doctrină în „Tratat de economie politică” şi „Curs complet de economie politică” prin înlăturarea digresiunilor inutile. Cu toate acestea, ar fi o gravă eroare să vedem în Say doar un sistematizator al ideilor lui Smith, întrucât el a fost un economist original care a pus în discuţie probleme care sunt şi astăzi obiect de dispută între economişti.

Spre deosebire de Smith, J.B. Say consideră că obiectul economiei politice îl reprezintă modul în care se formează, se distribuie şi se consumă bogăţiile. De asemenea, Say defineşte producţia nu ca o creaţie materială, ci ca o creaţie de utilităţi. Un alt merit al lui Say este că a introdus pentru prima dată în analiza economică problema consumului. Dar, cea mai importantă contribuţie a sa la dezvoltarea economiei politice o reprezintă celebra „lege a debuşeelor”.

TEORIA DEBUŞEELOR

Autorul acestei legi susţinea că, într-o economie în care diviziunea muncii este dezvoltată, singura posibilitate pe care o are individul de a-şi procura bunurile sau serviciile de care are nevoie este să participe la producţia unor alte produse şi servicii care să constituie echivalentul acestora. „Produsele se schimbă contra

Page 52: Doctrine Economice Contemporane

52

produse”. El a vrut să spună prin aceasta că întregul schimb se reduce la un troc şi că banii nu pot juca nici un rol activ.

Prin urmare, mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee, deţinătorii unor mărfuri le vând ca să cumpere altele de la alţi deţinători, care, la rândul lor, se angajează într-un nou act de vânzare-cumpărare, operaţiunile de schimb constituindu-se într-un lanţ perpetuu. Orice agent economic se află pe piaţă succesiv în ipostazele de vânzător şi cumpărător, suma vânzărilor se egalizează cu cea a cumpărărilor, echilibrul cerere – ofertă realizându-se automat, piaţa neoferind deci teren pentru crize şi şomaj ca fenomene de amploare. Prin sporirea producţiei de către agentul economic, de către ţările participante la schimb, sporesc automat debuşeele şi şansele de realizare a echilibrului dintre cerere şi ofertă.

Din teoria debuşeelor, Say şi adepţii săi au desprins următoarele concluzii: 1. cu cât se produce mai mult şi mai diversificat în fiecare ţară, cu atât

mărfurile pot fi mai uşor realizate; deviza directoare să fie producerea de cât mai multă avuţie sub formă de mărfuri;

2. fiecare agent economic şi stat era interesat de bunăstarea şi prosperitatea celorlalţi ca să aibă ce şi cu ce schimba propriile produse;

3. liberalizarea importurilor şi exporturilor era considerată binefăcătoare pentru fiecare ţară, întrucât importurile de mărfuri străine îi stimulau pe producătorii autohtoni să dea cât mai multe produse şi cât mai bune pentru a avea ce să schimbe cu străinătatea şi a rezista în lupta de concurenţă.

Say are în vedere numai folosirea monedei de cont. Într-o economie în care există numai monedă de cont, valoarea totală a mărfurilor cerute este întotdeauna egală cu valoarea tuturor bunurilor oferite. Formula acestei identităţi este:

∑=

n

i 1piDi = ∑

=

n

i 1piSi

(Această identitate a primit mai târziu, când s-a recurs la matematizarea economiei politice de către Leon Walras, denumirea de legea lui Walras).

În planul abstract al ideilor totul părea în regulă, iar autorul însuşi aprecia că „teoria debuşeelor va schimba politica lumii”.

Observaţie: Chiar dacă realitatea economică de mai târziu a arătat că teoria debuşeelor

nu este valabilă (exemplu criza din 1929 – 1933), legea debuşeelor este considerată o formă anticipată a teoriei echilibrului economic.

TEST DE EVALUARE

1. Care este considerată cea mai importantă contribuţie a lui J.B. Say la dezvoltarea economiei politice? Răspuns:

Cea mai importantă contribuţie a sa la dezvoltarea economiei politice o reprezintă celebra „lege a debuşeelor”.

Page 53: Doctrine Economice Contemporane

53

2. Cum explică Say egalizarea automată a cererii cu oferta de mărfuri? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Reprezentantul cărei şcoli de gândire economică este J.B. Say: a. şcoala mercantilistă franceză; b. şcoala fiziocrată; c. şcoala clasică franceză.

Rezolvare O O • De rezolvat:

2. În opinia lui J.B. Say, care era obiectul economiei politice: a. asigurarea de debuşee pentru mărfurile produse; b. realizarea unei producţii cât mai mari şi mai diversificate; c. modul în care se formează, se distribuie şi se consumă bogăţiile; d. asigurarea unui nivel de trai cât mai ridicat.

O O O O

REZUMATUL TEMEI Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în

teoria, cât şi în practica economică, este considerat „prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”, reprezentând un alt mod de înţelegere a economiei şi a societăţii. „Clasicii” au conferit ştiinţei economice o certă autonomie în raport cu alte ştiinţe (drept, politică, filosofie etc.), analizând activitatea umană din perspectiva utilităţii şi eficienţei.

Liberalii clasici au adus o contribuţie importantă la definirea şi clarificarea unor concepte de bază ale ştiinţei economice, dintre care amintim: valoarea, preţul, factorii de producţie, diviziunea muncii, echilibrul şi creşterea economică, teoriile producţiei, repartiţiei, schimbului, consumului.

Chiar dacă pe parcursul timpului, parte din reflecţiile economice aparţinând clasicilor au fost abandonate, înlocuite sau au suferit modificări, poate fi remarcată prezenţa şi valabilitatea multora dintre ideile lor economice şi la nivelul zilelor noastre.

„Mâna invizibilă” a lui A. Smith, teoria repartiţiei a lui D. Ricardo, studiile demografice realizate de Malthus sau teoria „debuşeelor” a lui J.B. Say sunt doar câteva dintre elementele de bază ale gândirii economice universale.

Page 54: Doctrine Economice Contemporane

54

TEST AUTOEVALUARE I Temele 1-5

1. Printre criteriile pe baza cărora se formează şcolile şi curentele de

gândire economică se numără: a. adversităţi politico-ideologice comune faţă de alţi gânditori; b. gradul lor de înzestrare cu cunoştinţe de specialitate; c. formularea de idei noi ce caracterizau viaţa economico-socială din

perioada apariţiei acestora. 2. În cadrul unui curent de gândire economică se întâlnesc:

a. mai multe şcoli de gândire economică; b. mai multe teorii economice; c. mai multe tendinţe; d. o singură megatendinţă.

3. Se consideră că primele idei cu caracter economic datează din: a. Antichitate; b. Evul Mediu; c. Feudalism.

4. Cine este considerat cel mai de seamă reprezentant al gândirii economice din Evul Mediu? a. Fr. Quesnay; b. W. Petty; c. Toma d'Aquino; d. Abatele de Mirabeau.

5. Denumirea de mercantilism provine de la: a. numele fondatorului; b. oraşul de reşedinţă al fondatorului său; c. ideea de politică economică susţinută de reprezentanţii săi; d. concepţia reprezentanţilor lor faţă de modul cum trebuie operate

schimbările în societate. 6. Pentru mercantilişti, sursa bogăţiei o reprezintă:

a. agricultura; b. industria; c. comerţul; d. meşteşugurile.

7. Care este ţara de origine a fiziocratismului? a. Anglia; b. Franţa; c. Spania; d. Portugalia.

8. Lucrarea „Avuţia Naţiunilor – Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” îi aparţine lui:

a. Platon; b. Colbert; c. A. Smith; d. D. Ricardo; e. J.B. Say.

9. Existenţa unei ordini naturale în societate şi a unor legi naturale de dezvoltare a acesteia a fost fundamentată de:

a. Adam Smith; b. David Ricardo; c. Francois Quesnay;

Page 55: Doctrine Economice Contemporane

55

d. Thomas Malthus; e. Jean Baptiste Say.

10. Conceptul de ″mână invizibilă″ în reglarea activităţii economice a fost introdus de:

a. Adam Smith; b. David Ricardo; c. Platon; d. Aristotel.

11. Bazele primului model teoretic al economiei de piaţă au fost puse de: a. Francois Quesnay; b. J.B.Say; c. Adam Smith; d. David Ricardo; e. William Petty

12. În cadrul teoriei obiective a valorii se apreciază că: a. valoarea se creează în procesul de producţie; b. valoarea este dată de consumul de factori de producţie; c. valoarea are şi un caracter subiectiv; d. nici una din afirmaţiile de mai sus nu este corectă.

13. Pentru liberalii clasici implicarea statului în economie: a. era necesară, dar ea trebuia să fie cât mai discretă ca o “mână

invizibilă”; b. trebuia să fie minimală, piaţa având capacitatea de a se

autoregla; c. nu trebuia redusă doar la câteva sectoare ale economiei.

14. Când se consideră că a avut loc separarea totală a gândirii economice de perceptele religioase:

a. în timpul Antichităţii; b. în timpul Evului Mediu; c. pe parcursul mercantilismului; d. pe parcursul fiziocratismului; e. odată cu liberalismul clasic.

15. Teoria reproducţiei simple a capitalului se referă la: a. reluarea activităţii economice la aceeaşi scară; b. necesitatea obţinerii de profit; c. utilizării capitalului fix şi a celui circulant în procesul de

producţie. 16. Th.R. Malthus este autorul:

a. teoriei avantajului comparativ în schimburile internaţionale; b. teoriei repartiţiei; c. primelor studii demografice; d. teoriei debuşeelor.

Page 56: Doctrine Economice Contemporane

56

Tema nr. 6

FRIEDRICH LIST ŞI PROTECŢIONISMUL ECONOMIC

Unităţi de învăţare: • Contribuţia adusă de Fr. List la dezvoltarea gândirii economice

Obiectivele temei: • identificarea direcţiilor majore de gândire întâlnite în sistemul economic

listian • caracterizarea cadrului economico-social european din perioada apariţiei

protecţionismului • prezentarea forţelor productive ale naţiunii, protecţionismului educator şi a

dezvoltării industriale, văzute în concepţia lui List, ca şi căi de asigurare a unei dezvoltări rapide şi durabile a unui stat

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean T., O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, Iaşi,

1999 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Ştefan V., Doctrine economice, Reprografia Universităţii din Craiova,

Craiova, 2001

În plină perioadă de triumf a doctrinei liberalismului clasic, în prima

jumătate a secolului XIX, apare în Germania o doctrină diametral opusă, cel puţin la prima vedere, şi anume protecţionismul economic.

Teoreticianul cel mai strălucit al noii gândiri este, fără îndoială, Fr. List, gânditor german, economist autodidact, fără studii superioare de specialitate, un om pe cât de controversat şi oprimat în timpul vieţii, pe atât de apreciat şi valorificat postum. Puţini au fost gânditorii economişti care să fi avut o aşa de mare influenţă asupra derulării ulterioare a evenimentelor cum a avut-o List, cum puţine sunt sistemele de gândire care să fi fost într-o aşa de mare măsură validate de practică, cum a fost cel listian.

Lucrarea care-i defineşte şi exprimă cel mai cuprinzător paradigma gândirii este „Sistemul naţional de economie politică” (1841), un fel de manifest îndreptat împotriva liberalismului clasic.

Observaţie: Sistemul său de gândire s-a format într-o perioadă în care în timp ce

Anglia şi Franţa erau state unitare şi dezvoltate din punct de vedere economic, Germania era fărâmiţată în peste 360 de state fără unitate politică şi economică, înapoiată din punct de vedere industrial şi-n pericol de a fi subjugată economic de ţările avansate.

Page 57: Doctrine Economice Contemporane

57

Reţinem: Scopul întregii vieţi şi activităţi ştiinţifice a lui List poate fi sintetizat în

slujirea următoarelor idei: - realizarea unităţii economice şi politice a Germaniei; - lansarea dezvoltării pe cale capitalistă a economiei germane; - progresul economic rapid al Germaniei şi atingerea, cel puţin, a

nivelului celor mai dezvoltate ţări ale timpului, Anglia şi Franţa. „Viitorul naţiunii – aprecia Schumpeter – a fost pentru List obiectul

gândirii sale, prezentul nu era altceva decât o perioadă de tranziţie”. Inovaţia fundamentală pe care o aduce List este trecerea, în analiza

problemelor economice, de la individ la naţiune, de la Economia politică la politica economică, punând interesul naţional înainte şi mai presus de orice interes individual.

Întâlnim în opera economică a lui Fr. List trei direcţii majore: 1. critica liberalismului economic clasic; 2. forţele productive ale naţiunii; 3. protecţionismul educator şi dezvoltarea industrială. 1. Critica liberalismului economic clasic Liberalismul clasic era acuzat de cosmopolitism, de faptul că pune

accentul pe avuţie şi nu pe forţele productive ale naţiunii, că sub firma susţinerii dezvoltării comunităţii mondiale pe bază de liberă concurenţă promovează interesele de îmbogăţire ale ţărilor dezvoltate industrial pe seama economiilor rămase în urmă în această privinţă.

Germania şi America de Nord nu erau în acea perioadă dezvoltate din punct de vedere economic astfel că liberalismul economic le împiedica să se dezvolte, le dezavantaja în raporturile cu economiile ţărilor mai dezvoltate (Anglia, Franţa, Olanda). Un adevărat patriot, List nu a fost preocupat de elaborarea unui sistem economic la nivelul întregii omeniri, concentrându-şi atenţia doar asupra elementelor şi momentelor interne şi internaţionale care ar fi putut împiedica sau accelera afirmarea economiei ţării sale.

El a respins concepţia „ordinii naturale” susţinută de liberalii clasici şi a adoptat concepţia „ordinii pozitiviste”, făcând din stat şi intervenţia sa în economie factori importanţi ai dezvoltării economice. „Statul este constituit din oameni care s-au născut liberi, dar pe care nu este îndeajuns să-i laşi să acţioneze anarhic, ci trebuie să-i şi sprijini pentru ca în activitatea lor să nu fie tulburaţi. Puterea statului rezidă în suma puterii indivizilor; legătura dintre aceşti indivizi izolaţi, creată prin lege şi care constituie forţa totală pentru a realiza bunăstarea generală, se numeşte stat”.

În sistemul său, nu „homo economicus” este elementul de bază al vieţii economice, ci statul cu structurile şi politica sa, naţiunea cu nevoile ei de consolidare economică şi politică. „Trăsătura caracteristică a sistemului conceput de mine – preciza List – este naţionalitatea. Întreaga neoconcepţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ şi omenire”. Aceasta întrucât „un individ este preocupat doar de necesităţile sociale ale majorităţii membrilor săi şi nu numai în prezent, ci şi de soarta generaţiilor viitoare. Un individ poate, prin faptul că urmăreşte propriul său interes, să prejudicieze interesul obştesc; o naţiune, atunci când promovează bunăstarea generală, poate să frâneze interesele unora dintre membrii săi. O naţiune poate să sufere din cauza faptului că nu dispune de o industrie, deşi unii membri ai săi pot să prospere din vânzarea produselor industriale străine”.

Page 58: Doctrine Economice Contemporane

58

Reţinem: De la individ la naţiune, iată schimbarea majoră produsă în unghiul de

vedere al problemelor ştiinţei şi practicii economice. 2. Forţele productive ale naţiunii Fr. List nu a fost de acord cu economiştii anteriori, mercantilişti şi clasici,

care au definit avuţia. În concepţia sa, avuţia nu era dată de cantitatea de bani sau de bunuri pe care le deţine o ţară, ci de forţele productive ale acesteia. Avuţia este puterea de a crea avuţie! „Forţa de a crea bogăţii este … infinit mai importantă decât bogăţia însăşi”.

Conform lui List, puterea unei naţiuni nu este avuţia pe care o are la un moment dat – ca masă de bunuri – pentru că aceasta poate fi consumată şi naţiunea poate să decadă, ci forţa productivă corespunzătoare, capabilă să perpetueze crearea de avuţie în proporţii tot mai mari.

List nu a definit clar forţele productive ale naţiunii, dar se poate forma o imagine a acestora pe baza enumerării lor în diverse locuri. „Naţiunea, scria List, îşi atrage energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi politice. Din fondul natural pus la dispoziţia sa sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi care ele înseşi sunt produse materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare, adică din capitalul material agricol, industrial şi comercial”. În alte locuri, el menţionează religia creştină, monogamia, desfiinţarea iobăgiei, ereditatea tronului, invenţia tiparului, a presei, a poştei, a banului, a măsurilor şi greutăţilor, a calendarului şi a ceasornicului, a organelor poliţieneşti, la care adaugă Curtea cu juraţi, activitatea legislativă a parlamentului etc. El a ţinut să precizeze că nu toate componentele forţelor productive contribuie direct la sporirea avuţiei, dar ele constituie forţa productivă a naţiunii, mai importantă decât avuţia.

Astfel, List şterge orice posibilitate de delimitare între productiv şi neproductiv privind totul prin prisma utilului. El spunea: „Cei care crează valori materiale, produc valori de schimb … cei care produc idei, crează forţe productive mai importante decât bogăţia”. Este evidentă aici preferinţa lui List pentru superioritatea muncii intelectuale faţă de munca fizică.

3. Protecţionismul şi dezvoltarea industrială După cum am mai arătat, Fr. List se opunea liberalismului şi politicii

liberului schimb pentru că acestea stimulau dezvoltarea ţărilor puternice din punct de vedere economic frânând dezvoltarea ţărilor înapoiate. Soluţia pentru ca aceste ţări să aibă şanse de a ajunge din urmă ţările dezvoltate era protecţionismul economic. Acesta permitea creşterea forţelor productive ale naţiunii, iar calea prioritară de urmat era dezvoltarea industrială.

Industria era capabilă să mărească eficienţa, să dezvolte armonios teritoriul naţional, să asigure reala independenţă a unui stat. Prin dezvoltarea industriei se asigura dezvoltarea şi modernizarea agriculturii, având influenţe hotărâtoare şi benefice şi asupra celorlalte ramuri ale economiei şi societăţii în ansamblul său (transporturi, comerţ, arte, cultura, ş.a.). Economistul german integrează industria complexului economic naţional pe principiile maximei eficienţe a întregii activităţi a naţiunii. Fiind creatoare de capital şi de muncă individuală, industria, apreciază List, trebuie introdusă într-o ţară în care lipseşte cu preţul unor sacrificii temporare.

Page 59: Doctrine Economice Contemporane

59

Observaţie: List considera că pentru a se putea industrializa ţările trebuie să

întrunească mai multe condiţii: - să fie situate în zona temperată a globului pământesc, unde clima este

favorabilă eforturilor fizice şi intelectuale; - să aibă un teritoriu întins şi bine arondat; - să aibă o populaţie numeroasă şi densă; - să fie înzestrate cu vaste şi variate resurse naturale; - să aibă un grad înalt de cultură şi civilizaţie politică. Reţinem: List aprecia că-n primele etape ale evoluţiei, orice economie se dezvoltă

mai bine într-un climat liberal, fără o politică protecţionistă. Pe măsură ce agricultura, industria şi condiţiile sociale sunt mai dezvoltate se impune practicarea unei politici protecţioniste prin intermediul tarifelor vamale. Tariful vamal protecţionist se introduce treptat, fiind iniţial mai scăzut, majorându-se treptat.

Protecţionismul preconizat de List nu are un caracter universal, adică nu se aplică în toate ţările, în toate epocile şi la toate produsele, ci numai în anumite circumstanţe şi are un caracter educativ adică de formare a naţiunilor în spiritul industrialismului. (De asemenea, politica protecţionistă nu trebuia extinsă şi asupra agriculturii).

Realizarea unui asemenea protecţionism implică putere – stat puternic. De aceea, după List, „puterea este mai importantă decât bogăţia, pentru că, cu ajutorul puterii, o naţiune nu numai că-şi creează noi surse productive, dar îşi menţine şi bogăţiile anterior dobândite şi pentru că opusul puterii, slăbiciunea, ne face să pierdem tot ceea ce avem, nu numai bogăţia, dar şi forţele noastre productive, cultura noastră, literatura noastră, până şi independenţa noastră, în mâinile acelora care sunt mai puternici decât noi”.

Tezele lui List cu privire la protecţionism au avut mare audienţă în ţara noastră la economiştii din secolul trecut, dovadă că lucrarea lui a fost tradusă în română în 1887, dar în prezent ele sunt depăşite, de pe o parte de ideile lui Manoilescu, iar pe de altă parte de noile realităţi economice, sociale şi politice.

Prin metoda sa, List rămâne un scriitor original, care a lărgit orizontul economiştilor prin folosirea comparaţiei istorice şi înlocuirea concepţiei statice cu una dinamică, a prosperităţii naţiunilor, rolul de propulsor revenind statului care nu este o simplă sumă de indivizi, cum pretindea Bertham, ci un organism diferit şi mai mare decât părţile lui, care are menirea de a stimula forţele productive.

TEST DE EVALUARE

1. Identificaţi cele trei direcţii majore întâlnite în opera economică a lui List. Răspuns:

1. critica liberalismului economic clasic; 2. forţele productive ale naţiunii; 3. protecţionismul educator şi dezvoltarea industrială.

Page 60: Doctrine Economice Contemporane

60

2. Care este principala inovaţie adusă de List în gândirea economică? Răspuns: Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. De ce îşi declară List în mod deschis antipatia faţă de liberalismul clasic?

a. deoarece era în conflict cu cei mai mari reprezentanţi ai acestui curent; b. deoarece libera concurenţă permite îmbogăţirea ţărilor dezvoltate

industrial pe seama economiilor rămase în urmă în această privinţă; c. deoarece susţinea că realizarea interesului personal, individual implică

şi realizarea interesului colectiv, general; d. deoarece consideră că neimplicarea statului în economie nu este de

natură să ducă la realizarea bunăstării unui stat.

Rezolvare O • • • De rezolvat:

2. În concepţia lui List, puterea unei naţiuni era dată de: a. forţele productive ale naţiunii; b. cantitatea de bunuri deţinută între graniţele statului; c. capacitatea de a crea în interiorul statului cât mai multe dintre

bunurile de care avea nevoie. O O O

REZUMATUL TEMEI

Pentru ţările înapoiate din punct de vedere al dezvoltării economice, doctrina liberală (adepta în relaţiile comerciale internaţionale a politicii liberschimbiste), era de natură să le frâneze dezvoltarea, făcând cu greu faţă produselor importate din ţările avansate, care, beneficiare ale unor tehnologii de producţie performante, reuşeau să obţină produse calitative la costuri reduse în raport cu posibilităţile lor interne.

Calea de depăşire a acestor bariere era văzută de Fr. List în protecţionism, prin care, apelând la tarifele vamale la import, economia naţională era protejată împotriva concurenţei venite din partea economiilor dezvoltate. Protecţionismul nu este văzut ca o stare ideală, ci ca un preţ ce trebuie plătit de consumator pe termen scurt şi mediu, deoarece aplicarea taxelor vamale determină o scumpire a produselor; însă, odată cu crearea unei industrii naţionale se asigură pentru viitor, obţinerea unor produse eficiente, capabile să concureze produsele străine, cât şi independenţa statului respectiv.

Pentru List, adevărata putere economică a unei naţiuni constă în forţa sa productivă, capabilă să perpetueze crearea de bogăţie în proporţii cât mai mari. (List a stabilit doar rolul forţelor productive ale naţiunii fără a defini conceptul sau componentele sale în mod explicit).

Pe baza sistemului listian, Germania a devenit – în mai puţin de un secol – una dintre cele mai avansate state ale lumii, cu o economie eficientă şi de înaltă performanţă.

Page 61: Doctrine Economice Contemporane

61

Tema nr. 7

MARXISMUL

Unităţi de învăţare: • premisele social-istorice ale marxismului • doctrina economică marxistă • destinul istoric al doctrinei marxiste

Obiectivele temei: • identificarea cadrului economico-social ca caracteriza perioada în care a

apărut marxismul • cunoaşterea principalelor aspecte ce formează sistemul dialecticii

materialiste • analizarea destinului istoric al doctrinei marxiste

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Brăilean T., O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, Iaşi,

1999 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • ***, Doctrine economice: tendinţe majore şi opere reprezentative în

istoria modernă şi contemporană a gândirii economice: o privire reprezentativă, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000 Premisele social-istorice ale marxismului Perioada în care se încadrează opera lui K. Marx (1840-1880), a

reprezentat una dintre cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor, iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale.

Pe plan economic, producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii, cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern, cât şi extern, iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii.

Dacă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, clasa muncitoare participase la luptele de emancipare politică şi socială antifeudale (revoluţiile burgheze) sub conducerea burgheziei, în prima jumătate a secolului al XIX-lea proletariatul a început să se manifeste ca o forţă social-politică de sine stătătoare, opusă burgheziei.

Etimologie: Denumirea de marxism dată celei de-a doua megatendinţe din gândirea

economică modernă derivă din numele fondatorului ei, Karl Marx, opera

Page 62: Doctrine Economice Contemporane

62

economică a acestuia fiind considerată una din cele mai controversate creaţii din întreaga istorie a gândirii economice universale.

Doctrina economică marxistă „Karl Marx fut le plus grande socialiste et le plus grande economiste du

XIX-ème siecle”. (Emile James). Karl Marx încearcă un salt în ştiinţa economică, doctrina sa fiind

fundamentată pe o profundă cunoaştere atât a liberalismului clasic (W. Petty, Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo, J.St. Mill) cât şi a socialismului utopic (Ch. Fourier, R. Owen). Marx aprecia liberalismul clasic pentru contribuţia adusă de acesta la analiza mecanismului de funcţionare a economiei moderne de piaţă, în timp ce socialismul utopic era apreciat datorită mesajului social generos, concretizat în preocuparea pentru înfăptuirea echităţii şi dreptăţii sociale. Ambele erau însă criticate pentru lacunele şi greşelile pe care considera el că le conţin.

Reţinem: Marx se numără printre puţinii gânditori care au recunoscut în mod

deschis apartenenţa lor politică, faptul că el privea lucrurile din optica proletariatului industrial, considerată de el ca o forţă socială capabilă să transforme societatea şi să găsească soluţii eficiente la problemele din acel timp (apariţia periodică a crizelor economice, sărăcirea tot mai accentuată a muncitorilor salariaţi în paralel cu îmbogăţirea capitaliştilor, îmbogăţirea unor ţări în detrimentul altora). Această opţiune social-politică a fost expusă în lucrarea comună elaborată cu prietenul său F. Engels intitulată „Manifestul Partidului Comunist”.

La rândul său, Mark Blaug scria: „Marx, economistul este astăzi, mai viu

şi mai actual decât oricare altul. El a fost reformulat, revizuit, respins şi înmormântat de mii de ori, dar nu poate fi exilat din istoria intelectuală. Din păcate sau din fericire, ideile lui constituie o parte a fondului asupra căruia reflectăm cu toţii”.

Opera economică a lui Marx s-a concretizat într-un volum imens de manuscrise dintre care numai o parte au fost tipărite în timpul vieţii lui.

Lucrări reprezentative: „Capitalul” (4 volume) „Contribuţii la critica economiei politice”

„Muncă salariată şi capital” „Salar, preţ, profit” „Critica programului de la Gotha” El datorează autoritatea sa durabilă tentativei de a construi un socialism

ştiinţific, nu utopic. Astfel, fiecare clasă exploatatoare – stăpânii de sclavi, proprietarii feudali, întreprinzătorii capitalişti – apare pe arena istoriei ca purtătoare a progresului, a unor noi descoperiri şi dezvoltări ale tehnicii de producţie. Dar relaţiile dintre clasele sociale rămân rigide, în timp ce forţele de producţie se dezvoltă şi se perfecţionează continuu. Vine o vreme când clasa care a inaugurat şi dezvoltat un anumit mod de producţie se transformă în frâna viitoarei dezvoltări şi este înlăturată din istorie. Astfel, stăpânii de sclavi lasă locul proprietarilor feudali, iar aceştia sunt înlăturaţi în favoarea burgheziei. La rândul ei, burghezia este şi ea condamnată la dispariţie. În locul ei va apărea societatea socialistă – comunistă în care omul va înceta să mai fie sclavul procesului de producţie pe care l-a creat. Omul va deveni propriul său stăpân, al societăţii şi al naturii, încetând să mai acţioneze ca fiinţă care trăieşte, pe cheltuiala altora.

Page 63: Doctrine Economice Contemporane

63

Punctul de plecare al întregului edificiu teoretic al lui Karl Marx l-a constituit Economia politică clasică. De la aceasta a împrumutat el toate conceptele cu care va edifica noua sa gândire.

DIALECTICA MATERIALISTĂ SAU

MATERIALISMUL ISTORIC Marx considera că unul din neajunsurile doctrinelor economice anterioare

îl reprezenta metoda de cercetare, de abordare a realităţii economice (studierea vieţii economice din punct de vedere static şi la nivel microeconomic). Ca atare, era necesară regândirea metodei de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice, metoda propusă de Marx fiind denumită dialectică materialistă sau materialism istoric.

Pe scurt, concepţia economică marxistă cu privire la economia modernă de piaţă şi rolul economiei politice ca ştiinţă, are în vedere următoarele aspecte:

A – sistemul categoriilor economiei de piaţă şi legile obiective care guvernează mişcarea acesteia

Ansamblul ideilor şi demonstraţiilor făcute de Marx în legătură cu sistemul categoriilor economice şi legile obiective care guvernează economia de piaţă a îmbrăcat forma unor teorii economice importante:

a) teoria valorii Marx era de acord cu teoria obiectivă a valorii – muncă însă el susţine că

(spre deosebire de liberali) preţul mărfurilor nu oscilează în jurul valorii determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea mărfurilor, ci în jurul preţului de producţie (care constă în adăugarea profitului la cheltuielile de producţie).

Concepţia sa despre producţie, capital, factorii de producţie, a preluat-o de la D. Ricardo, ca şi teoria valorii. Teoriei valorii, Marx i-a adus anumite îmbunătăţiri:

- valoarea – muncă este un raport social între participanţii la producerea şi comercializarea mărfurilor;

- Marx a făcut distincţie mai clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. El a fost primul economist care a studiat în profunzime ambele forme ale valorii;

- deosebirea dintre factorii mărfii i-a servit lui Marx pentru a explica mecanismul exploatării capitaliste (prin distincţia dintre valoarea forţei de muncă şi valoarea ei de întrebuinţare);

- mărimea valorii mărfii se măsoară prin timpul de muncă socialmente necesar (TMSN) pe care îl defineşte ca fiind „timpul de muncă cerut pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social şi cu gradul social mediu de îndemânare şi intensitate a muncii”;

- a introdus în economia politică conceptul de „plusvaloare” (dată de diferenţa dintre valoarea forţei de muncă – marfă şi valoarea creată de forţa de muncă în procesul producţiei).

b) teoria capitalului Definind capitalul, Marx arată că acesta nu constă numai într-o sumă de

bani sau maşini, utilaje, materii prime etc., ci mai ales într-o relaţie de producţie între capitalişti şi muncitorii salariaţi. Prin originea şi natura lui, capitalul este valoarea adăugată, adică însuşire de muncă străină fără a da ceva în schimb. Ocupându-se de structura capitalului, Marx l-a clasificat după mai multe criterii:

- după rolul îndeplinit în procesul de producţie: - capital constant

Page 64: Doctrine Economice Contemporane

64

- capital variabil; - după modul cum circulă diferitele lui componente:

- capital fix - capital circulant;

- după forma în care se prezintă în tranzacţiile economice: - capital real - capital fictiv.

Marx introduce categoria economică de compoziţie organică a capitalului (dată de raportul dintre capitalul constant şi cel variabil) pe care o foloseşte atunci când elaborează un model de funcţionare al economiei de piaţă.

c) teoria plusvalorii Pentru a explica exploatarea muncii, Marx a prezentat teoria sa despre

„plusvaloare”. În economia naturală nedivizată în clase sociale, aprecia el, muncitorul păstrează pentru sine întregul produs al muncii sale. Artizanul vinde produsul muncii sale pentru bani, cu care cumpără alte mărfuri. Nu acelaşi lucru se întâmplă în regimul capitalist. Cei care dispun de capital îl folosesc cumpărând cu el mărfuri în dorinţa de a obţine în final un capital mai mare. Acest scop se realizează în măsura în care există o marfă susceptibilă de a produce o valoare mai mare decât propria-i valoare. Ori, această marfă este forţa de muncă, singura marfă având calitatea de a produce mai mult decât propria valoare, izvor de valoare suplimentară. Posibilitatea obţinerii de câştiguri de către capitalişti se datorează faptului că munca umană este o marfă pe care capitalul o poate cumpăra şi vinde.

Ceea ce produce muncitorul, aparţine proprietarului capitalist care l-a angajat. Muncitorului i se plăteşte salariul şi nimic în plus. Întreprinzătorul capitalist nu îi plăteşte muncitorului valoarea producţiei pe care acesta o creează. El îi plăteşte muncitorului numai atât cât îi este necesar pentru a putea trăi şi produce în continuare. Diferenţa dintre salariul de subzistenţă plătit muncitorului şi valoarea creată de el în procesul producţiei reprezintă plusvaloarea. Marx defineşte plusvaloarea ca fiind egală cu diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii şi ceea ce primesc ei în schimb de la patroni.

Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru ore pentru a produce echivalentul salariului, în celelalte patru ore el produce plusvaloare, însuşită gratuit de capitalist sub formă de profit. După Marx, profitul nu este decât un „furt legalizat” în detrimentul salariaţilor, un venit pe care capitalistul-proprietar nu are nici un drept moral sau economic să şi-l însuşească câtă vreme capitalul în sine nu este productiv, doar munca făcându-l astfel, iar cei ce muncesc trăiesc în condiţii mizerabile.

Marx face distincţie între muncă (activitatea creatoare de valoare) şi forţa de muncă (capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta munca). El arată că ceea ce vinde sau închiriază muncitorul patronului este forţa sa de muncă pentru care primeşte o anumită sumă, în timp ce utilizând forţa sa de muncă în procesul de producţie el creează valori mult mai mari, surplusul de valoare fiind însuşit de patron care îşi măreşte averea, adâncindu-se astfel şi mai mult prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi.

B – trecerea de la microanaliză la macroanaliză, respectiv teoria reproducţiei simple şi lărgite a capitalului, precum şi a ciclităţii economice.

Karl Marx respinge teoria liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin intermediul preţurilor susţinând inevitabilitatea apariţiei crizelor economice.

Karl Marx face o dublă analiză a produsului social şi a venitului naţional (materială şi valorică) ceea ce îi permite să ia în considerare influenţa sistemului

Page 65: Doctrine Economice Contemporane

65

capitalist de repartiţie (coexistenţa unor venituri bazate pe muncă proprie cu veniturile care nu izvorau din muncă proprie). Astfel el împarte producţia socială în două sectoare: producţia de mijloace de producţie (sectorul 1) şi producţia de bunuri de consum (sectorul II) încercând astfel să găsească condiţiile şi factorii care influenţează procesul de reproducţie a capitalului. Pornind de la deosebirea (dar şi interacţiunea) dintre avuţia socială (totalitatea bunurilor economice de care dispune societatea) şi capitalul social (partea de avuţie folosită pentru producerea de noi bunuri economice), K. Marx elaborează mai multe modele ale reproducţiei capitalului social. În cadrul acestor modele producţia este împărţită, după cum am mai amintit, în două sectoare, iar produsul obţinut în fiecare sector este împărţit în trei:

- capital constant (cheltuieli privind clădirile, maşinile, energia etc); - capital variabil (sumele plătite ca salarii muncitorilor); - plusvaloarea sau partea din valoarea nou creată de muncitori peste

salariul lor care poate fi calculată ca diferenţă între preţul de vânzare al produselor respective şi costul producţiei lor.

C – concepţia lui Marx despre concurenţa de pe piaţa mondială şi despre caracterul neechivalent al schimburilor economice dintre economiile naţionale inegal dezvoltate.

Analiza pieţei mondiale ar fi trebuit să încununeze contribuţia lui Marx la studierea capitalismului, opera lui economică rămânând însă neterminată în legătură cu acest subiect. Marx arată că ţările industrializate (ţări dezvoltate) deţineau poziţie privilegiată comparativ cu ţările agricole (nedezvoltate sau mai puţin dezvoltate), datorită productivităţii medii a muncii naţionale mai ridicate în ţările industrializate, fapt ce le permitea să vândă produsele lor la preţuri mai ridicate, obţinând astfel un profit suplimentar. Este vorba de scurgere de venit naţional din ţările agrare spre cele industriale, stimulând deci dezvoltarea ţărilor bogate şi frânând dezvoltarea ţărilor sărace.

D – viziunea lui Marx despre perspectivele economiei moderne de piaţă, respectiv ipoteza inevitabilităţii înlocuirii capitalismului cu socialismul.

E – analiza făcută de Marx unor secvenţe reprezentative din istoria modernă a gândirii economice: de la mercantilişti şi primii liberali clasici la vârfurile acestui curent (fiziocraţii A. Smith şi D. Ricardo).

Destinul istoric al doctrinei marxiste Pe baza concepţiei sale istorice despre societate, Marx a considerat că

economia modernă de piaţă nu va putea exista la infinit. El considera că mersul firesc al istoriei impune în mod necesar şi inevitabil înlocuirea capitalismului cu o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi având ca obiectiv nemijlocit, nu câştigul bănesc, ci satisfacerea nevoilor tuturor membrilor societăţii.

În goana lor de a obţine cât mai mult profit, capitaliştii vor folosi tot mai intens forţa de muncă şi vor mări numărul maşinilor şi utilajelor ceea ce va determina o creştere a forţei de muncă neangajate, dependentă de munca salariată. Pe măsură ce profitul proprietarilor capitalişti se măreşte, sărăcia, mizeria, agresiunea, servitutea şi exploatarea proletariatului se adânceşte, fapt ce sporeşte revolta şi indignarea acestuia. Astfel pe de o parte se extinde producţia şi pe de altă parte se îngustează piaţa. Rezultatul este supraproducţia şi subconsumul, criza şi risipa capitalului. Devine evident că burghezia nu mai poate produce bunuri şi nu mai poate să-şi întreţină „sclavii”. Revoluţia este inevitabilă şi ea va asigura

Page 66: Doctrine Economice Contemporane

66

preluarea mijloacelor de producţie de către muncitori şi plasarea producţiei sub control social.

Observaţie: Experienţa istorică din secolul XX a arătat că ţările „socialiste” sau

„comuniste” s-au situat foarte departe de speranţele lui Marx şi ale marxiştilor de mai târziu, iar în unele privinţe la antipodul acestor speranţe (de exemplu: caracterul totalitar al acestor state şi încălcarea drepturilor omului în cadrul lor).

Pe măsura răspândirii ei, doctrina economică marxistă a fost una din cele

mai controversate creaţii intelectuale din epoca modernă şi contemporană. Dincolo de laudele şi criticile ce i s-au adus, Marx rămâne unul dintre cei mai mari economişti ai lumii prin metoda şi erudiţia lui, prin spiritul său analitic deosebit, prin minuţiozitatea investigaţiilor economice şi pasiunea autentică de cercetător, prin numeroasele concluzii de certă valoare ştiinţifică.

Obiectivul general urmărit de Marx era fără îndoială foarte generos: emanciparea celor mulţi de asuprire, sărăcie, şi toate nedreptăţile care decurgeau din ele.

Doctrina economică marxistă a avut un destin dramatic. Ignorată mult timp de cercurile academice ale gândirii dominante din ţările dezvoltate (liberalismul neoclasic), economia politică marxistă cunoaşte o răspândire rapidă şi o apreciere entuziastă în sânul mişcării muncitoreşti din tot mai multe ţări încă din timpul vieţii autorului. Metodologia şi teoria economică marxistă au influenţat mulţi economişti nonconformişti din ţările dezvoltate în sensul apropierii lor de problemele economice spinoase ale timpului, evitate de gândirea economică liberală convenţională (dezechilibre, contradicţii, inegalităţi din economia de piaţă, etc.) şi al radicalizării concluziilor teoretice şi al propunerilor practice formulate de aceşti autori ( J.Robinson, W.Leontief, Schumpeter etc.).

Reţinem: Acceptată sau nu, opera teoretică a lui Marx a influenţat de la apariţia sa,

întreaga gândire economică: a) el a introdus în ştiinţa economică noţiunea de „clase sociale”; b) el a introdus în ştiinţa economică analiza dinamică (continuând studii

anterioare), studiul evoluţiei structurilor, şi mai ales, studiul structurilor instituţionale;

c) după apariţia „Capitalului”, ideile clasice privind „ordinea naturală” sau „legile naturale” nu au mai putut fi susţinute, ca atare. Nu mai era posibil să se vorbească de „ordinea naturală”, caracterizată prin anumite instituţii „esenţiale”. Ele nu mai erau decât instituţii, mai mult sau mai puţin perfectibile, mai mult sau mai puţin bune;

d) marxismul a generat noi modalităţi de cercetare economică. Observaţie: Marx rămâne în istoria gândirii economice un mare economist, alături de

Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo, J.M. Keynes, care a spus ceva în ştiinţa economică. Atât faţă de ideile sale, cât şi faţă de cele ale tuturor celorlalţi economişti, trebuie să fim obiectivi şi să păstrăm o echidistanţă.

Page 67: Doctrine Economice Contemporane

67

TEST DE EVALUARE

1. Marx s-a remarcat în cadrul ştiinţei economice printr-o nouă abordare a acesteia, din punctul de vedere al ________________________ . Răspuns:

2. Definiţi noţiunea de plusvaloare. Precizaţi cauza apariţiei ei. Răspuns: Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Karl Marx este un reprezentant de seamă al gândirii economice din secolul:

a. al XVII -lea; b. al XVIII -lea; c. al XIX -lea; d. XX.

Rezolvare O O • O De rezolvat:

2. Dialectica materialistă reprezintă: a. titlul unei lucrări de referinţă aparţinând lui Marx; b. titlul ziarului în care Marx obişnuia să publice; c. metoda de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice propusă

de Marx. O O O

REZUMATUL TEMEI

Karl Marx a combinat într-o manieră originală economia politică engleză, filosofia clasică germană şi socialismul utopic francez, creând un sistem de gândire numit „dialectică materialistă” sau „materialism istoric”.

El a analizat mecanismele de funcţionare ale societăţii capitaliste pentru descoperirea legilor ce o guvernează şi pentru a indica direcţia necesară mişcării acesteia, prevăzând ca etapă următoare a evoluţiei – socialismul.

Pentru a explica declinul societăţii capitaliste şi ascuţirea luptei dintre clasele sociale – capitaliştii-proprietari şi proletariat, el introduce teoria plusvalorii conform căreia în urma procesului de producţie, muncitorul primeşte de la

Proletariatului industrial, considerat de el ca o forţă socială capabilă să transforme societatea şi să găsească soluţii eficiente la problemele din acel timp.

Page 68: Doctrine Economice Contemporane

68

angajator doar o mică parte din valoare produselor pe care le realizează, diferenţa fiind însuşită de patroni.

Urmărind obţinerea unor profituri cât mai mari, patronii acţionează în direcţia creşterii plusvalorii, în timp ce muncitorii primesc sub formă de salariu doar o sumă ce asigură cu greu procurarea mijloacelor de subzistenţă pentru ei şi familiile lor.

Teoria plusvalorii reprezintă doar o parte dintre preocupările lui Marx vis-a-vis de cercetarea vieţii economice, la ea adăugându-se reflecţii privind sistemul categoriilor economiei de piaţă şi legile obiective care guvernează mişcarea acesteia, trecerea de la microanaliză la macroanaliză, respectiv teoria reproducţiei simple şi lărgite a capitalului, precum şi a ciclităţii economice, despre concurenţa de pe piaţa mondială şi despre caracterul neechivalent al schimburilor economice dintre economiile naţionale inegal dezvoltate etc.

Page 69: Doctrine Economice Contemporane

69

Tema nr. 8

NEOCLASICISMUL

Unităţi de învăţare: • caracteristici, precursori şi fondatori ai analizei neoclasice • Carl Menger – opera economică • William Stanley Jevons – opera economică • Leon Walras – opera economică • Alfred Marshall – încercarea de reconciliere între vechea şi noua teorie

clasică

Obiectivele temei: • explicarea genezei liberalismului neoclasic şi a principalelor sale

caracteristici • cunoaşterea principalelor teme abordate în operele lor de către cei mai de

seamă reprezentanţi ai liberalismului neoclasic • înţelegerea manierei în care Alfred Marshall a încercat să realizeze o

reconciliere între vechea şi noua teorie clasică

Timpul alocat temei: 4 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004 • ***, Doctrine economice: tendinţe majore şi opere reprezentative în

istoria modernă şi contemporană a gândirii economice: o privire reprezentativă, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000

8.1. Caracteristici, precursori şi fondatori ai analizei neoclasice Reacţiile împotriva liberalismului, venite din diverse direcţii (ex. Auguste

Comté, şcoala istorică germană, Marx şi alţi socialişti) au constituit, sub anumite aspecte, impulsuri date dezvoltării economice clasice. Dar tot ele au pus în relief şi faptul că adaptarea ei la noile condiţii survenite în a doua jumătate a secolului trecut, cereau schimbări substanţiale în concepţia despre economie şi valorile ei, în metodă, ca şi în linia de conduită a dezvoltării ştiinţei economice. Schimbarea a avut loc în două direcţii principale: una sub forma revoluţiei marxiste şi alta numită revoluţia marginalistă; prin cea din urmă clasicismul a devenit neoclasicism, iar liberalismul – neoliberalism.

Etimologie: Gândirea economică a liberalilor de la sfârşitul secolului XIX a fost

denumită neoclasică pentru că aceasta pe de o parte împărtăşea o parte din ideile liberalismului clasic, cum ar fi: individualismul, apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private, hedonismul, metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice, respingerea oricărei intervenţii a statului în economie, iar pe de altă

Page 70: Doctrine Economice Contemporane

70

parte au respins teoria obiectivă a valorii – muncă, înlocuind-o cu teoria subiectivă a utilităţii marginale.

Schimbarea fundamentală în teoria economiei de piaţă este legată de abordarea subiectivă a categoriilor şi legilor, acestea fiind privite prin prisma psihologiei individului în calitate de vânzător şi cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă, în funcţie de gradul acuităţii nevoilor de satisfăcut, a bunurilor disponibile şi a dificultăţilor de a le procura.

Noul model al economiei de piaţă, numit neoclasic, nu renunţă la ideea rolului „mâinii invizibile” în orientarea deciziilor şi comportamentului agenţilor economici, dar acţiunea ei este legată de factorii subiectivi şi în acest fel se distanţează de ideea lui „laissez – faire …”.

Mutaţii care marchează revoluţia

marginalistă

1. mutarea centrului de greutate în teoretizarea şi explicarea vieţii economice din domeniul obiectiv în cel subiectiv, al înclinaţiilor şi preferinţelor oamenilor, al motivării acţiunilor, comportamentului şi reacţiilor subiecţilor sau agenţilor economici prin factori ce ţin de resorturile lor interioare. Pe primul plan este pusă judecata, aprecierea şi decizia subiectivă a oamenilor din care rezultă angajarea lor în activitatea economică obiectivă. Omul este o fiinţă socială, trăieşte şi acţionează în societate încadrându-se în regulile ei, dar este şi individual. El este pus faţă în faţă cu semenii săi, dar şi cu lucrurile, cu bunurile sau mărfurile, confruntare din care rezultă decizii, reacţii, activităţi sau insatisfacţii, alegeri şi/sau substituiri de bunuri etc.;

2. liberalismul clasic punea în centrul preocupărilor şi cercetărilor sale găsirea condiţiilor de sporire a avuţiei naţionale; la neoclasici pe prim plan se afla sfera schimbului, iar cea a producţiei pe plan secundar. Deosebirea esenţială între liberalii clasici şi neoclasici în ceea ce priveşte explicarea formării şi mişcării preţurilor constă în aceea că liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunurile economice) pe când liberalii neoclasici pornesc de la un factor subiectiv (aprecierea subiectivă a indivizilor cu privire la plăcerea pe care le-o procură consumul diferitelor cantităţi din bunul respectiv). Cele două explicaţii duc la concluzii diferite în ceea ce priveşte izvorul, natura şi mărimea veniturilor diferitelor grupuri sociale. Dacă la liberalii clasici izvorul preţurilor era dat de munca încorporată în bunurile produse, la liberalii neoclasici era dat de utilitatea bunurilor economice destinate consumului final). Mărimea preţurilor era dată la neoclasici nu de orice fel de utilitate ci numai de utilitatea marginală.

Page 71: Doctrine Economice Contemporane

71

3. abandonarea teoriei obiective a valorii – muncă şi înlocuirea ei cu teoria subiectivă a utilităţii marginale, conform căreia valoarea este rezultatul aprecierilor subiective ale oamenilor;

4. teoria surplusului de valoare a clasicilor liberalismului (dezvoltată de şcolile socialiste, inclusiv marxiste, ca teorie a exploatării muncii de către capital şi proprietatea funciară), a fost înlocuită cu teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie. Prin ea se demonstra că nici unul din factorii de producţie nu-i exploatează pe ceilalţi şi că fiecare îşi apropie o parte din venitul societăţii în concordanţă cu productivitatea sa marginală. Noua teorie a repartiţiei – numită şi a imputării – este considerată un aspect particular al teoriei utilităţii marginale a valorii şi preţurilor;

5. prin neoclasicism se introduc în teoria economică unele principii şi concepte noi. Unul din ele este conceptul substituirii marginale a produselor oferite şi/sau cerute în funcţie de nivelul veniturilor cumpărătorilor. S-a adus în prim plan principiul după care comportamentul economic este, mai întâi de toate, hedonist, adică de obţinere a maximului de satisfacţie cu minimum de efort. Legea Say (a debuşeelor) a fost transformată în legea echilibrului general numit şi walrasian (Leon Walras);

6. prin revoluţia marginalistă s-au extins premisele pentru folosirea realizărilor matematicii în analiza economiei şi formalizarea rezultatelor cu ajutorul ecuaţiilor, modelelor, sistemelor etc. O parte din economişti au mers pe linia matematizării ştiinţei economice, ridicând-o la rangul de econometrie; cealaltă parte s-a menţinut pe linia „literară”, fără a-şi diminua contribuţiile la dezvoltarea gândirii economice.

Page 72: Doctrine Economice Contemporane

72

Gossen a formulat două legi confirmate de realitate şi care au intrat în patrimoniul ştiinţei economice:

1. orice trebuinţă îşi diminuează intensitatea pe măsura ce ea este satisfăcută;

2. individul trebuie să-şi repartizeze un venit limitat între bunuri de natură diferită. În scopul de a obţine maximum de satisfacţii, el trebuie să-l repartizeze în aşa fel, ca ultima unitate din fiecare bun să-i procure aceeaşi satisfacţie.

A. J. Dupuis este fondatorul teoriei moderne a utilităţii, care constituie domeniul economiei politice. Meritele lui Dupuis sunt incontestabile, dar există şi anumite neclarităţi în ceea ce priveşte conceptul de utilitate şi modul de măsurare a acesteia.

Cel mai de seamă precursor al analizei neoclasice este A.Cournot, autorul cărţii „Cercetări asupra principiilor matematice ale teoriei bogăţiei”(1838). În această carte, el analizează schimbul de bunuri şi formarea preţurilor folosind o metodă matematică. Criticând legea cererii şi ofertei, el arată că aceasta nu poate constitui cauza mişcării preţurilor. Cournot enunţă ideea deosebit de valoroasă că preţul, oferta, cererea sunt în relaţii de interdependenţă, fiecare având o acţiune reciprocă asupra celorlalte.

PRECURSORII ANALIZEI NEOCLASICE

Germania Franţa

Heinrich Gossen (1811-1858)

Arsene-Jules Dupuis (1804-1866)

Augustin Cournot (1801-1877)

Şcoala americană

FONDATORII ANALIZEI NEOCLASICE

Revoluţia marginalistă a fost realizată cu concursul unor şcoli şi personalităţi a căror activitate s-a desfăşurat în

ultimele trei decenii ale secolului XIX şi primele trei ale secolului XX

Şcoala austriacă

(de la Viena)

Şcoala engleză

Şcoala elveţiană

(de la Lausanne)

CARL MENGER

WILLIAM STANLEY JEVONS

LEON WALRAS

JOHN BATES CLARK

Page 73: Doctrine Economice Contemporane

73

TEST DE EVALUARE

1. Argumentaţi de ce gândirea liberalilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost denumită neoclasică. Răspuns:

2. Care este schimbarea fundamentală adusă în teoria economiei de piaţă de neoliberalism? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Identificaţi perioada apariţiei neoclasicismului: a. secolele XVII - XVIII; b. secolele XVIII – XIX; c. secolele XIX - XX; d. secolul XX.

Rezolvare O O • O De rezolvat:

2. Legea utilităţii marginale descrescânde îi aparţine lui: a. Heinrich Gossen; b. William Stanley Jevons; c. Leon Walras; d. John Bates Clark.

O O O O

8.2. Carl Menger – Opera economică Carl Menger a fost profesor la Universitatea din Viena şi fondatorul

„Şcolii psihologice austriece”. A scris mai multe lucrări dintre care cea mai reprezentativă este „Fundamente ale economiei politice” (1871).

Pentru Menger, fenomenele economice erau în esenţă fenomene umane şi trebuia căutat principiul explicării lor în psihologie. Acest principiu avea să explice mecanismul formării valorii mărfurilor. Principiul psihologic, permanent în realizarea fenomenelor economice, permite formularea adevăratelor legi ştiinţifice.

În opera lui Menger găsim 2 contribuţii mai importante: - teoria bunurilor; - teoria valorii.

Pentru a evidenţia atât elementele comune cu liberalii clasici (apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private), cât şi elementele noi, de ruptură în comparaţie cu aceştia, prin respingerea teoriei valorii-muncă şi înlocuirea ei cu teoria utilităţii marginale în explicarea formării preţurilor.

Page 74: Doctrine Economice Contemporane

74

TEORIA BUNURILOR Pentru Menger nu există „bunuri” din punct de vedere economic, ci doar

în raport cu nevoile umane. Trebuie considerat ca bun „orice lucru recunoscut apt pentru a satisface o nevoie umană şi disponibil pentru această funcţie”. Nu există bunuri fără ca nevoia să existe. (ex. un medicament pentru o boală care nu există). Nu există bunuri fără capacitatea tehnică de a satisface o nevoie. (ex. alimente alterate, care în ruină etc.). Este nevoie de intervenţia omului pentru a face recunoscută această aptitudine tehnică: maşinile perfecţionate căzute în mâna celor inculţi nu sunt bunuri pentru că nu ştiu să le folosească. În fine, obiectele inaccesibile (ex. aurul îngropat în fundul minei) nu sunt încă bunuri.

Nu orice bun este, automat, „bun economic”. El devine ca atare numai dacă este rar, insuficient în raport cu nevoile. Aerul nu este un bun economic, nici apa (decât în deşert). Numai bunurile economice sunt apropiabile: legislatorul poate alege între regimul de apropiere privată sau colectivă. În sfârşit, numai bunurile economice au valoare.

Menger realizează două clasificări ale bunurilor: 1. – o primă clasificare ce diferenţiază bunurile funcţie de disponibilitatea

lor în raport cu nevoile. Astfel, avem: - bunuri economice (a căror disponibilitate este mai mică

decât nevoile); - bunuri noneconomice (a căror disponibilitate este mai mare

decât nevoile). Observaţie: Linia de demarcaţie între bunurile economice şi cele noneconomice este

una relativă, ce depinde de gusturi, aşteptări, tehnică, variaţiile ofertei etc. 2. – a doua clasificare a bunurilor are în vedere apropierea lor în raport cu

nevoile, funcţie de care distingem: - bunuri de ordinul 1, adică bunurile care satisfac o nevoie în

mod direct (de ex. o haină); - bunuri de ordin superior, adică bunurile care satisfac o

nevoie în mod indirect (de ex. lâna, bumbacul); Observaţie: Producţia de bunuri de ordinul 1, este legată de un proces productiv în

care, etapă după etapă, sunt mobilizate bunurile de ordin superior. Acest proces este marcat de incertitudine, presupunând un timp variabil, funcţie de bunuri.

TEORIA VALORII

Valoarea este – după Menger – importanţa pe care bunurile concrete sau o cantitate din ele o au pentru fiecare din noi, în măsura în care suntem conştienţi că depindem de ele pentru satisfacerea trebuinţelor pe care le avem. Valoarea nu este cantitate, ci importanţă şi apreciere.

Valoarea de întrebuinţare este importanţa pe care o are bunul în măsura în care el asigură direct satisfacerea trebuinţei.

Valoarea de schimb este importanţa pe care o are bunul în măsura în care ne permite, ca indirect, pe calea schimbului să ne procurăm un alt bun care să ne satisfacă trebuinţa.

Valorile de întrebuinţare şi de schimb variabile în funcţie de mai multe împrejurări, dintre care mai importante sunt modificările în:

a) importanţa nevoilor cărora le corespunde bunul; b) proprietăţile bunurilor; c) cantităţile bunului de care dispune individul; d) valoarea de întrebuinţare a bunului pentru alte persoane.

Page 75: Doctrine Economice Contemporane

75

Problema esenţială a valorii, după Menger, nu este crearea bunurilor ci măsurarea ei, variabilă chiar la acelaşi bun, la persoane diferite şi în condiţii diferite.

Menger s-a întrebat cum se stabileşte valoarea de întrebuinţare. Pentru a rezolva această problemă, el a plecat de la două principii care amintesc de legile lui Gossen:

1. nevoile noastre au pentru fiecare dintre noi importanţe inegale (nevoia de alimentaţie este mai importantă decât cea de îmbrăcăminte, aceasta decât cea de instruire);

2. fiecare din nevoile noastre este mai mult sau mai puţin intensă, dacă a fost mai mult sau mai puţin satisfăcută (prima pâine este mai importantă pentru un flămând decât a doua pâine).

Plecând de la cele două principii, Menger a întocmit un tabel – aşa- numitul „tablou” a lui Menger:

I II III IV V VI VII VIII IX X

10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 9 8 7 6 5 4 3 2 1 8 7 6 5 4 3 2 1 7 6 5 4 3 2 1 6 5 4 3 2 1 5 4 3 2 1 4 3 2 1 3 2 1 2 1 1

Observaţie: Prin cifrele latine sunt numerotate nevoile în ordinea descrescătoare a

importanţei lor, satisfăcute de diverse bunuri: I este cea mai importantă (nevoia de hrană), iar unitatea din bunul respectiv, să zicem pâinea, are cea mai mare valoare.

Cifrele arabe din fiecare coloană exprimă importanţa dozelor (cantităţilor) succesive de la 10 la 0, adică până când satisfăcând toate trebuinţele ne mai rămân şi alte unităţi din produsul dat (pâine) care pentru posesorul lor nu mai au valoare.

Acest tablou permite definirea unei logici de alegere pentru consumator. Astfel, un consumator va alege o unitate din bunul care va satisface nevoia I (intensitate 10); dacă mai dispune de venit, următoarea mişcare va fi: achiziţionarea unei cantităţi suplimentare din bunul corespunzător nevoii I împreună cu o doză din bunul ce satisface nevoia II (intensitate 9); pasul următor va fi: achiziţionarea unei noi cantităţi suplimentare din bunul corespunzător nevoii I împreună cu o nouă cantitate suplimentară din bunul ce satisface nevoia II, la care se adaugă şi o doză din bunul ce satisface nevoia III (intensitate 8); raţionamentul continuă până este epuizat tot venitul.

Reţinem: Astfel, cheltuindu-şi venitul de care dispune, un consumator va achiziţiona

bunurile ce-i satisfac nevoile în cantităţile care îi permit maximizarea utilităţii. Reţinem: Utilitatea ultimei unităţi disponibile dintr-un stoc de bunuri de aceeaşi

natură poartă numele de utilitate marginală.

Page 76: Doctrine Economice Contemporane

76

Observaţie: Menger spune că orice om rezonabil repartizează venitul său între

diferitele bunuri în aşa fel ca trebuinţele de egală intensitate să fie satisfăcute în acelaşi moment. În felul acesta, Menger a explicat mecanismul psihologic al evaluării valorii de întrebuinţare.

În ceea ce priveşte valoarea de schimb este necesar să menţionăm că

Menger nu a elaborat o teorie independentă de cea a valorii de întrebuinţare. Valoarea de schimb decurge din valoarea de întrebuinţare.

Contribuţia esenţială a lui Menger este că a explicat valoarea cu ajutorul utilităţii marginale şi că a analizat fenomenele economice printr-o introspecţie psihologică, contribuind prin aceasta la schimbarea paradigmei de gândire elaborată de economiştii clasici.

TEST DE EVALUARE

1. Specificaţi titlul lucrării în care Carl Menger pune în circulaţie teoria sa referitoare la valoarea bunurilor. Răspuns:

2. Cărei şcoli de gândire economică îi aparţine Carl Menger? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. La Menger, în centrul problemelor economice stă: a. individul; b. societatea; c. bunurile necesare vieţii; d. un stat puternic.

Rezolvare • O O O De rezolvat:

2. Modul în care Menger explică formarea valorii bunurilor reprezintă conţinutul:

a. legii obiective a valorii-muncă; b. legii subiective a valorii-utilitate; c. programului de achiziţionare a bunurilor de către consumatori.

O O O

„Fundamente ale economiei politice” (1871).

Page 77: Doctrine Economice Contemporane

77

8.3. William Stanley Jevons – Opera economică Lucrare reprezentativă: „Teoria economiei politice” (1871) Jevons propunea reconstruirea ştiinţei economice. Aceasta trebuia să plece

nu de la creşterea avuţiei naţiunilor, ca la A. Smith şi şcoala sa, ci de la calculul hedonistic, adică de la măsurarea senzaţiilor de satisfacţie şi de dificultate sau osteneală pentru a ajunge la bunăstare. „Este evident că ştiinţa economică nu poate fi decât o ştiinţă matematică. Ştiinţa noastră este de esenţă matematică deoarece se ocupă de cantităţi … “.

La obiecţiile celor care susţineau că noţiunile şi categoriile pe care vrea să le trateze nu sunt măsurabile, Jevons a replicat: pentru trecut observaţia critică putea fi valabilă, dar pentru timpul trăit de generaţia lui şi în viitor, utilitatea, valoarea, avuţia, moneda, capitalul, plăcerea, efortul, suferinţa … sunt susceptibile, de măsurare, instrumentele necesare pentru a face măsurări fiind oferite de noua ştiinţă – economia politică matematică.

Noul fundament al ştiinţei economice îl constituie, după Jevons şi adepţii revoluţiei marginaliste, utilitatea marginală de care erau legate valoarea şi preţul.

Munca, după el, de îndată ce este plătită, n-are nici o influenţă asupra valorii viitoare a unui bun, se pierde pentru totdeauna. Dar, cu toate că munca nu este niciodată cauza valorii, ea este totuşi într-o serie de cazuri, o circumstanţă determinantă de genul următor: valoarea nu depinde decât de gradul final al utilităţii (celei marginale). Cum se poate să varieze utilitatea marginală? Sporind mai mult sau mai puţin cantitatea bunurilor de consum. Cum poate fi sporită mai mult sau mai puţin această cantitate? Cheltuind mai multă sau mai puţină muncă pentru a face să varieze oferta. Acest lanţ al dependenţelor a fost formulat de Jevons astfel: „costul producţiei determină oferta; oferta determină utilitatea marginală; utilitatea marginală determină valoarea. Indirect, se recunoaşte rolul indirect al muncii asupra produsului, ceea ce la Menger nu se întâlneşte.

Reaşezarea ştiinţei economice pe baze noi, deci revoluţia marginalistă, nu putea avea sorţi de izbândă cu metoda tradiţională a clasicilor. Ea era deductivă, deci abstractă, conducând la raţionamente formal logice, dar care se îndepărtau de realităţi. Ţinând seama de caracterul foarte complex al economiei şi al cauzelor colective care acţionează asupra şi în cadrul ei, Jevons a căutat să completeze metoda deductivă abstractă cu cea inductiv – statistică – rezultând aşa-numita metodă completă în care se combină observaţia, deducţia şi inducţia.

Observaţie: Cu ajutorul „metodei complete” el face raţionamente care conduc la legi,

axiome, teorii menite să explice comportamentul economic. Un exemplu este teoria schimbului. Valoric este o funcţie continuă,

descrescătoare în raport cu cantitatea. Valoarea unui bun vis-à-vis de altul se defineşte prin raportul a două bunuri cunoscute de toţi participanţii. Condiţia de „transparenţă” a pieţei îi permite lui Jevons să formuleze legea indiferenţei numită şi a unicităţii preţului de schimb pe o piaţă, pentru un produs la un moment dat. Preţul ajunge să fie unic pentru că fiecare pereche de vânzător – cumpărător se interesează la cât stabilesc alte perechi preţul la acelaşi produs. Transparenţa schimburilor şi buna informare asupra preţurilor sunt condiţii de funcţionare a legii indiferenţei sau unicităţii preţurilor.

Un alt exemplu este teoria muncii care la Jevons se axează pe următoarele elemente:

a) definiţia muncii – munca este orice acţiune mai mult sau mai puţin neplăcută a spiritului şi a corpului efectuată în vederea obţinerii de satisfacţii;

Page 78: Doctrine Economice Contemporane

78

b) caracterul ei – munca produce utilităţi şi atrage după sine stări neplăcute sau utilităţi negative (desutilităţi);

c) schimbarea stării omului pe parcursul muncii – la început este plăcută şi randamentul creşte, apoi începe să devină neplăcută, randamentul descreşte. Munca încetează atunci când utilitatea marginală (a randamentului) devine egală cu desutilitatea marginală a muncii (a efortului). Teoria este ilustrată de Jevons prin următorul grafic:

Curba I evidenţiază evoluţia utilităţii pe întreaga perioadă a timpului de

lucru. Curba II arată evoluţia în timp a muncii în termen de plăcere şi/sau

neplăcere. În segmentul b – c munca este plăcută şi rodnică, iar în rest, pe segmentele o – b, respectiv c - d este neplăcută.

Pentru muncitor, momentul reprezentat de linia punctată de pe axa timp, reprezintă punctul de echilibru, în care randamentul muncii este egalat de chinurile provocate de muncă; de aici încolo, rezultatul nu îndreptăţeşte efortul şi munca trebuie oprită.

Reţinem: Jevons era adeptul multitudinii de teorii şi păreri în „republica ştiinţei” în

general, şi a celei economice în special, revoltele şi chiar anarhia fiind benefice, în folosul dezvoltării ştiinţei. Acolo şi atunci când se instaurează despotismul unei şcoli sau al unui singur curent, ştiinţa se rupe de realităţi, iar susţinătorii ei caută să oblige realitatea să se înscrie în regulile teoriilor lor. Dimpotrivă, când sunt mai multe şcoli, curente, teorii şi doctrine, factorii de decizie au de unde să aleagă pe cele mai potrivite pentru fundamentarea măsurilor pe care mersul real al economiei le solicită.

Cât priveşte rolul lui Jevons în propulsarea ştiinţei economice, se cuvine

să reţinem atenţia asupra aprecierii făcute de J.M. Keynes: „Jevons a orientat ştiinţa economică … spre modul de tratare al ştiinţelor naturale care se întemeiază solid pe experienţă”.

Utilitate

I

II

0

a

b c d Timp

e

Page 79: Doctrine Economice Contemporane

79

TEST DE EVALUARE

1. Specificaţi titlul lucrării în care W.St. Jevons pune în circulaţie teoria sa referitoare la utilitatea bunurilor.

Răspuns:

2. Menţionaţi metodele de cercetare la care apelează Jevons în investigarea fenomenelor şi proceselor economice. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Conform teoriei muncii enunţată de Jevons, când rezultatul muncii nu îndreptăţeşte efortul şi ca atare, munca trebuie oprită:

a. suma ce reprezintă profitul angajatorului este mai mare decât suma ce reprezintă salariul muncitorului;

b. salariul oferit este mai mic decât valoarea bunurilor produse; c. randamentul egalează chinurile muncii; d. când bunurile oferite spre vânzare nu-şi găsesc cumpărători.

Rezolvare O O • O De rezolvat:

2. Ce condiţii de funcţionare a legii indiferenţei identifică Jevons: a. transparenţa schimburilor; b. buna informare asupra preţurilor; c. abundenţa bunurilor pe piaţă.

O O O

8.4. Leon Walras – Opera economică Lucrări reprezentative:- „Elemente de economie politică pură” (1877) - „Studii de economie socială” (1896) - „Studii de economie aplicată” (1898) L. Walras (1834-1910) a fost profesor universitar de economie politică şi

întemeietorul „Şcolii matematice” la Universitatea din Lausanne, fiind considerat de către Schumpeter „cel mai mare economist al tuturor timpurilor”, iar schema lui asupra echilibrului general drept „Magna Carta a teoriei economice”.

Contribuţiile sale cele mai importante la dezvoltarea ştiinţei economice au fost:

- teoria schimbului; - teoria echilibrului economic general,

ilustrate în lucrarea „Elemente de economie politică pură” (1877).

„Teoria economiei politice” (1871).

Page 80: Doctrine Economice Contemporane

80

Lucrarea este concentrată pe studiul mecanismului preţurilor în condiţii de liberă concurenţă, ba mai mult, de concurenţă pură şi perfectă la care se ajunge pe cale de raţiune făcând abstracţie de unele elemente ale realităţii. După mărturisirea autorului aici se află teoria matematică a determinării în condiţii de liberă concurenţă a:

1 – preţurilor de piaţă; 2 – preţurilor produselor şi serviciilor; 3 – ratei venitului net şi deci a preţurilor capitalurilor; 4 – valorii monedei; 5 – condiţiilor şi consecinţelor progresului economic; 6 – efectelor tarifelor, monopolului şi impozitelor.

Concluzia principală care se degajă din „Economia politică pură” este că „libera concurenţă, acolo unde ea poate să se organizeze şi să se exercite, procură maximum de utilitate a serviciilor şi produselor, rezultând din proporţionalitatea valorilor faţă de rarităţi”. Altfel spus, dacă economia concurenţială este lăsată să funcţioneze liber, ea alocă în aşa fel factorii şi proporţionează valorile de întrebuinţare, încât asigură pentru societate belşug şi bunăstare în termen de satisfacere a trebuinţelor de bunuri şi servicii ale oamenilor. De altfel, economia politică pură este definită ca teorie a determinării preţurilor, într-un regim ipotetic de liberă concurenţă; este deci o economie politică a schimbului şi, firesc teoria schimbului este cea principală.

Teoria schimbului se află la baza concepţiei lui Walras despre echilibrul general. Adept al autoreglării spontane a economiei de piaţă prin intermediul preţurilor, Walras a elaborat un model economic prin care a încercat să demonstreze posibilitatea realizării echilibrului ca urmare a transmiterii în lanţ a schimbărilor care intervin fiecare segment de piaţă. În concepţia sa, viaţa economică reprezintă un mecanism în care elementele sunt interdependente. De ex., preţurile obţinute pe o piaţă, constituie putere de cumpărare pe alte pieţe.

Walras a apreciat că, în anumite condiţii, un anumit echilibru trebuia să se stabilească între toate variabilele economice, adică între preţurile produselor, factorii de producţie şi cantităţile de produse. Aceasta nu înseamnă neapărat că toată economia se află în echilibru nici că ea tinde, automat, spre echilibru.

Sinteza sa s-a construit astfel: în orice sistem economic există 3 pieţe, articulate între ele prin intermediul unor persoane numite antreprenori (persoane care fac legătura între primele două categorii de pieţe: ei vând pe piaţa produselor şi cumpără pe piaţa serviciilor productive; ei fiind de fapt cei care suportă riscul afacerilor: dacă preţul produselor > preţul serviciilor - câştigă; dacă preţul produselor < preţul serviciilor – pierd):

– piaţa produselor; – piaţa serviciilor productive care sunt în număr de trei:

- cele provenind de la om şi constând în muncă; - cele provenind de la capitalurile mobiliare; - cele provenind de la pământ;

– piaţa capitalurilor. El a prezentat activitatea economică drept rezultatul jocului celor trei

pieţe. Echilibrul economic arată că pentru fiecare dintre ele oferta şi cererea se egalizează prin mişcarea preţurilor. Pieţele sunt interdependente, nici o mişcare a preţurilor pe una dintre ele nu se poate produce, fără a fi receptată de celelalte. Antreprenorul este cel care realizează echilibrul între pieţe. Momentul în care acest echilibru se realizează este situaţia concurenţei perfecte. În acest caz preţurile produselor şi serviciilor se egalizează, iar profitul antreprenorului scade la zero. „Această stare de echilibru este una ideală şi nu reală. Nu se întâmplă

Page 81: Doctrine Economice Contemporane

81

niciodată ca preţul de vânzare al produselor să fie absolut egal cu cel al serviciilor productive”.

Critica teoriei walrasiene: 1. a neglijat studiul banilor şi consecinţele dezechilibrelor

monetare; 2. J. Schumpeter a arătat că sistemul walrasian este prea static şi

închis, ceea ce exclude ideea de creştere economică şi mai ales ideea de dezechilibru. De asemenea, se observă că în condiţii de echilibru, antreprenorul imaginat de Walras, nu este o fiinţă reală, din moment ce profitul săi va fi zero;

3. deşi a considerat că elaborează o teorie a echilibrului general al economiei, Walras a tratat-o prin prisma veniturilor individuale ale subiecţilor şi nu prin considerarea unor elemente globale. Deci, el a încercat să rezolve o problemă globală printr-o viziune microeconomică;

4. Walras a creat doctrina sa pentru a justifica liberalismul, în timp ce el se considera socialist.

Opera lui Walras a fost continuată de o serie de alţi economişti care s-au

inspirat din metodele şi ideile maestrului. Printre succesori se numără: Vilfredo Pareto (1848 – 1923), Joseph Schumpeter (1883 – 1950), Irving Fisher (1867 – 1947) etc.

TEST DE EVALUARE

1. Cum l-a caracterizat Schumpeter pe Leon Walras. Răspuns:

2. Menţionaţi cele mai importante contribuţii ale lui Leon Walras la dezvoltarea ştiinţei economice. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. O caracteristică a sistemului walrasian o reprezintă: a. este dinamic; b. este static; c. este bazat pe conceptul de utilitate; d. este valabil doar în condiţii de oligopol.

Rezolvare O • O O De rezolvat:

2. În cadrul cărui tip de concurenţă îşi dovedeşte valabilitatea modelul walrasian al echilibrului:

a. oligopol;

„În ceea ce priveşte economia pură, Walras mi se pare drept cel mai mare economist”.

Page 82: Doctrine Economice Contemporane

82

b. concurenţă perfectă; c. concurenţă monopolistă; d. monopol.

O O O O

8.5. Alfred Marshall - încercarea de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică

Alfred Marshall (1842 – 1924) este considerat principalul economist neoclasic la graniţa dintre sec. XIX şi XX, iar Şcoala de gândire economică de la Cambridge drept principalul factor de răspândire a marginalismului şi liberalismului neoclasic din perioada respectivă.

Opera lui Marshall a îndeplinit în acel timp, un rol asemănător cu opera lui J.St. Mill cu o jumătate de secol înainte. Dacă J.St. Mill a sintetizat principalele realizări ale liberalismului clasic, Marshall a sintetizat principalele realizări ale liberalismului neoclasic (marginalist) ţinând seama de unele dintre criticile îndreptate asupra lui şi extinzând aplicarea lui şi la domeniul comerţului internaţional.

A. Marshall a continuat încercările de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică (începute de Jevons) în lucrarea „Principii de Economie”. Dacă teoria clasică, adepta teoriei valorii-muncă, susţinea că la baza valorii stă costul de producţie, teoria neoclasică adepta teoriei valorii – utilitate susţinea că la baza valorii stă utilitatea marginală. Marshall a considerat că nu este necesar să se vorbească prea mult despre izvorul valorii. A întreba dacă valoarea este determinată de utilitate sau de costul de producţie – după Marshall – este ca şi cum ai discuta dacă lama superioară sau inferioară a unui foarfece este aceea care taie hârtia. „Ar fi interesant să se ştie care din cele două lame ale unui foarfece taie o bucată de stofă, cea de sus sau cea de jos. Aşa cum nu se poate spune care din acestea taie stofa, tot aşa nu se poate spune cine determină valoarea, utilitatea sau costurile”.

Atunci când studiază mecanismul de formare a preţurilor, Marshall face distincţie între perioada scurtă şi lungă de timp.

În felul acesta, pe termen scurt, „când un lucru deja produs trebuie vândut, preţul pe care oamenii vor fi dispuşi să-l plătească pe el, va fi guvernat de dorinţa lor de a-l obţine şi de cantitatea pe care ei şi-o pot permite s-o plătească pentru aceasta”. Pe termen scurt oferta este rigidă, inelastică, nu se poate adapta cererii şi deci nu poate influenţa hotărâtor nivelul preţurilor. De aceea, iniţiativa modificării preţurilor aparţine consumatorului, deci cererii. Pentru perioade scurte Marshall apreciază deci că se verifică teoria valorii – utilitate conform căreia cererea determină în mod hotărâtor valoarea şi preţurile.

Dimpotrivă, pe termen lung „nivelul normal în jurul căruia fluctuează preţul de piaţă va fi … costul producţiei”. Nici o întreprindere nu poate funcţiona în condiţii normale decât dacă reuşeşte să obţină profit! De aceea, pe termen lung nivelul costului de producţie este limita inferioară a preţului de vânzare. Mai mult, oferta devine elastică pe termen lung şi se adaptează condiţiilor pieţei şi cererii. De aceea, Marshall apreciază că este adevărată teoria valorii – muncă susţinută de liberalii clasici şi de marxişti întrucât modificarea ofertei depinde de costul producţiei. Prin urmare, pe termen lung, valoarea şi preţurile sunt determinate, în mod hotărâtor, de ofertă.

Page 83: Doctrine Economice Contemporane

83

Reţinem: Cu cât va fi mai scurtă perioada de timp, concluzionează Marshall, cu atât

va trebui să ţinem seama de influenţa cererii asupra valorii, respectiv a preţului, şi, dimpotrivă, cu cât va fi mai lungă această perioadă, cu atât mai importantă va fi influenţa exercitată de costul de producţie asupra valorii, respectiv preţului.

În jurul personalităţii lui Marshall s-a format o adevărată şcoală neoclasică

– Şcoala de la Cambridge – care a extins considerabil aria de investigare a economiei de piaţă, referindu-se printre altele şi la „economia bunăstării”, precum şi la unele disfuncţionalităţi ale economiei moderne de piaţă (de ex. şomajul).

Jumătatea de secol care a trecut de la afirmarea marginalismului şi a neoclasicismului a evidenţiat acumularea unor realizări de interes evident pentru ştiinţa economică, dar şi o serie de neajunsuri ale acestuia, care au impus evaluarea lor într-o perspectivă mai cuprinzătoare.

TEST DE EVALUARE

1. Care este considerat principalul merit al lui Alfred Marshall. Răspuns:

2. Care este comparaţia la care recurge A. Marshall pentru a evidenţia neimportanţa stabilirii factorului care stă la baza determinării valorii bunurilor? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Cu ce gânditor clasic este comparat Marshall: a. A. Smith; b. D. Ricardo; c. J. St. Mill.

Rezolvare O O • De rezolvat:

2. Care este elementul determinant avut în vedere de Marshall, în analiza mecanismului de formare a preţurilor:

a. puterea de cumpărare; b. nivelul economiei; c. tipul de concurenţă; d. orizontul de timp.

O O O O

Încercarea de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică, prin „concentrarea” tuturor teoriilor divergente într-o sinteză în care toţi gânditorii şi toate orientările îşi găsesc locurile cuvenite şi fiecare are dreptatea sa.

Page 84: Doctrine Economice Contemporane

84

REZUMATUL TEMEI

Dacă spre sfârşitul secolului al XIX-lea existau destui economişti adepţi ai liberalismului clasic, în primele două decenii ale secolului al XX-lea liberalismul neoclasic (marginalismul) devine preponderent în ţările occidentale dezvoltate, considerat ca dând cea mai bună explicaţie a mecanismului de funcţionare a economiei moderne de piaţă.

Denumirea de neoclasicism marca pe de o parte, aderarea la o parte din ideile liberalismului clasic, cum ar fi: individualismul, apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private, hedonismul, metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice, respingerea oricărei intervenţii a statului în economie, iar pe de altă parte respingerea teoriei obiective a valorii – muncă, înlocuind-o cu teoria subiectivă a utilităţii marginale în care abordarea categoriilor şi legilor economice se realiza prin prisma psihologiei individului în calitate de vânzător şi cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă, în funcţie de gradul acuităţii nevoilor de satisfăcut, a bunurilor disponibile şi a dificultăţilor de a le procura.

În funcţie de modalitatea de abordare a fenomenelor şi proceselor economice, în curentul neoclasic se disting două mari şcoli: şcoala psihologică (W.St. Jevons, C. Menger, E. Böhm – Bawerk) şi şcoala matematică (L. Walras, V. Pareto).

Particularitatea şcolii psihologice de gândire economică o reprezintă faptul că este preocupată în special de evidenţierea relaţiilor de cauzalitate din economie (relaţia cauză-efect), atribuind psihologiei consumatorilor rolul esenţial în explicarea comportamentului acestora, precum şi a mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă.

Particularitatea şcolii matematice o reprezintă faptul că se ocupă de relaţiile de interdependenţă din economie (lanţul de influenţe reciproce dintre fenomenele şi procesele economice), punând accentul pe schimbările cantitative din economie şi reprezentarea lor grafică şi matematică.

Page 85: Doctrine Economice Contemporane

85

Tema nr. 9

DIRIJISMUL SAU KEYNESISMUL

Unităţi de învăţare: • Paradigma gândirii economice keynesiste • Modelul economic keynesist • Politica economică dirijistă preconizată de Keynes • Neokeynesismul • Postkeynesismul

Obiectivele temei:

• cunoaşterea principalelor caracteristici ale perioadei în care a fost creată opera economică a lui J.M.Keynes

• înţelegerea paradigmei economice keynesiste • analizarea modelului economic keynesist • însuşirea elementelor ce formează politica economică dirijistă • prezentarea evoluţiei în timp a dirijismului sub forma neokeynesismului şi

a postkeynesismului

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004 • ***, Doctrine economice: tendinţe majore şi opere reprezentative în

istoria modernă şi contemporană a gândirii economice: o privire reprezentativă, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000

9.1. Paradigma gândirii economice keynesiste Schimbările care au avut loc în lume după primul război mondial au atras

după sine diversificarea condiţiilor economico-sociale şi politice din diferite ţări, complicarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi creşterea instabilităţii lui. Acestea au generat numeroase probleme economice noi şi, implicit, noi sfidări la adresa ştiinţei economice tradiţionale.

În acest climat general instabil şi, uneori de-a dreptul ameninţător, se acumulau date şi fapte care anunţau schimbări de mare anvergură în gândirea economică şi în politica economică. Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, pacea a stimulat activitatea economică, refacerea potenţialului economic distrus de război, creşterea populaţiei şi intensificarea relaţiilor economice internaţionale, pe de altă parte, ea a fost însoţită de discriminări între învinşi şi învingători, între marile puteri şi ţările mici, ceea ce a generat puternice contradicţii de interese şi a dat naştere la unele blocaje în relaţiile economice internaţionale. Pe fondul acestor evenimente izbucneşte criza economică din 1929 care a zguduit din temelii întregul edificiu al

Page 86: Doctrine Economice Contemporane

86

economiei mondiale, ca şi economiile naţionale, atât al ţărilor industriale cât şi ale ţărilor agrare.

Amploarea acestui eveniment cu caracter mondial (reducerea venitului naţional la jumătate, reducerea drastică a ocupării şi creşterea bruscă a şomajului, dezorganizarea relaţiilor economice internaţionale etc.) a evidenţiat faptul că nu era vorba doar de o nepotrivire între cererea şi oferta de mărfuri, ci de cauze mai complexe şi mai grave ale dereglării mecanismului economiei de piaţă.

Sub imperiul acestei crize s-a prăbuşit, în primul rând, dogma liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Teoria „mâinii invizibile” a lui A. Smith, teoria pieţelor a lui J.B. Say ca şi teoria echilibrului economic general a lui L. Walras s-au dovedit neputincioase în faţa avalanşei de probleme economice generate de criză: creşterea şomajului, greutăţile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor şi averilor, deficienţele balanţelor economice şi de plăţi etc.

Observaţie: Din această perspectivă au devenit vizibile şi îngrijorătoare lacunele şi

deficienţele paradigmei liberalismului neoclasic, printre care: atenţia excesivă acordată microeconomiei şi staticii economiei, în dauna macroanalizei şi dinamicii economice; excesul de subiectivism în abordarea categoriilor microeconomiei, neglijând factorii de ordin obiectiv care le condiţionează; abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum, cerere şi piaţă, ocolind, minimalizând sau chiar ignorând influenţa pe care o exercită asupra acestora producţia, respectiv oferta de mărfuri şi costurile acestora.

În încercarea de a face faţă noilor situaţii apărute în viaţa economică au

fost create condiţii pentru o prezentare închegată a noului punct de vedere privind cheia înţelegerii şi rezolvării problemelor acute generate de această puternică criză. Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la asemenea cerinţe pragmatice aparţine economistului englez John Maynard Keynes.

John Maynard Keynes (1883-1946)

Lucrări reprezentative: - „Urmările economice ale păcii (Pacea de la Versailles)” (1919)

- „Tratat despre monedă” (1930) - „Reforma monetară” - „Sfârşitul politicii laissez-faire, laisser-passer” - „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936)

Reţinem: Keynesismul este doctrina cea mai importantă în gândirea economică

contemporană. Creatorul acestei doctrine este J.M. Keynes, profesor de economie politică la Universitatea Cambridge (Anglia).

Observaţie: Poziţia lui Keynes faţă de teoria economică neoclasică a fost diferenţiată:

el a fost de acord şi şi-a însuşit microanaliza statică a neoclasicilor pe baza utilităţii marginale, dar a considerat că această analiză nu este capabilă să explice dezechilibrele din economia de piaţă şi de aceea şi-a îndreptat atenţia spre

Page 87: Doctrine Economice Contemporane

87

macroanaliză. De asemenea, Keynes respinge teoria ordinii naturale în economie şi teoria liberului schimb susţinând ca necesară intervenţia statului în economie.

Prin urmare, între keynesism şi neoclasicism nu este o ruptură totală, globală, ci parţială. Există cel puţin 2 puncte comune care unesc keynesismul şi neoclasicismul şi anume: adeziunea la proprietatea privată şi explicaţia psihologică a fenomenelor economice la scară microeconomică, pornind de la utilitatea marginală a bunurilor. Keynes nu respinge marginalismul, ci îl subordonează macroanalizei.

Până la Keynes, şomajul era acceptat doar ca şomaj voluntar rezultat din

faptul că muncitorii ar refuza să lucreze deoarece consideră că, condiţiile de muncă sau alte neplăceri generate de muncă nu sunt compensate de nivelul salariului. Nu sunt luate astfel în calcul şi situaţiile în care muncitorii acceptă

Trăsăturile definitorii

ale paradigmei keynesiste

1. – consideră teoria economică liberală clasică şi neoclasică drept un caz particular al teoriei economiei generale, cu o valoare restrânsă şi deci acceptă marginalismul numai în domeniul microanalizei;

2. – îşi propune să elaboreze o teorie a economiei de piaţă valabilă în orice condiţii (atât de echilibru parţial sau total cât şi în condiţiile de dezechilibru);

3. –– respinge ideea existenţei unei ordini naturale capabilă să asigure realizarea spontană a echilibrului economic;

4. – deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniul macroanalizei şi operează cu indicatori macroeconomici;

5. – susţine inevitabilitatea şomajului involuntar în cadrul economiei de piaţă, admiţând că el poate fi limitat printr-o politică economică adecvată, dar nu poate fi pe deplin înlăturat;

6. – influenţat de criza economică din ’29 - ’33, îl preocupă în special dezechilibrele din economia mărfurilor şi dezechilibrele din balanţa plăţilor externe ale ţărilor lumii;

7. – consideră că pentru a supravieţui şi funcţiona eficient, economia de piaţă trebuie sprijinită de stat, fiind adeptul unei politici de intervenţie limitată a statului în economie.

Page 88: Doctrine Economice Contemporane

88

condiţiile existente pe piaţa muncii (condiţii de muncă, salariu) numai că nu reuşesc să-şi găsească loc de muncă. Explicaţia pentru acest tip de şomaj – şomajul involuntar, el o caută în modul de funcţionare al economiei de piaţă guvernată de „ordinea naturală în economie” şi neintervenţionismul statului, care a avut ca efect o rămânere în urmă a cererii solvabile în raport cu oferta, afectând astfel nivelul de utilizare a factorilor de producţie, printre care se află şi forţa de muncă.

Reţinem: Keynes este primul economist care analizează subutilizarea forţei de

muncă în condiţiile manifestării unui dezechilibru între cererea şi oferta de bunuri, lucru neadmis în teoria clasică şi neoclasică.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cauzele care au generat „căderea” dogmei liberale a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor după primul război mondial ?

Răspuns:

2. De ce este considerat keynesismul doctrina cea mai importantă în gândirea economică contemporană. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Se apreciază că între keynesism şi neoclasicism nu este o ruptură totală, ci doar parţială, ele având unele elemente comune, cum ar fi:

a. teoria ordinii naturale în economie; b. teoria liberului schimb; c. necesitatea intervenţiei statului în economie; d. apărarea proprietăţii private.

Rezolvare O O O • De rezolvat:

2. Care a fost atitudinea lui Keynes vis-à-vis de marginalism: a. îl respinge; b. îl ignoră; c. îl acceptă în domeniul microanalizei; d. îl acceptă în domeniul macroanalizei.

O O O O

Creşterea şomajului, greutăţile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor şi averilor, deficienţele balanţelor economice şi de plăţi etc.

Page 89: Doctrine Economice Contemporane

89

9.2. Modelul economic keynesist. Politica economică dirijistă preconizată de Keynes

Bun cunoscător al ştiinţelor economice, cât şi al matematicii, Keynes a folosit în cercetarea economiei de piaţă contemporane un model economico-matematic descriptiv cu scopul „de a descoperi ce anume determină volumul ocupării forţei de muncă”.

Răspunsul pe care îl dă este că „volumul ocupării este determinat de punctul de intersecţie dintre funcţia ofertei globale şi funcţia cererii globale, punct în care se realizează starea de echilibru economic”.

În modelul keynesist avem:

I. ecuaţia echilibrului

Y = C + I I = S Y = C + S

unde: Y - venit global

C - consum S - economii I - investiţii Caz în care toate economiile se investesc, crizele şi şomajul dispar etc.,

economia funcţionează normal. II. ecuaţia dezechilibrului Y > C + I S > I Y > C + I arată că cererea este mai mică decât oferta ceea ce face ca o

parte a producţiei să rămână nevândută, deci investitorii nu sunt tentaţi să facă noi investiţii sau să-şi dezvolte capacităţile de producţie existente creând astfel noi locuri de muncă, şomajul involuntar continuând să persiste.

Y > C + I era dăunător economiei aşa încât Keynes considera că statul trebuia să intervină pentru a preîntâmpina aceste situaţii sau pentru a le înlătura dacă ele existau.

Concentrându-şi atenţia asupra cauzelor dezechilibrului economic, J.M. Keynes apreciază că la baza acestuia stau relaţiile dintre consum şi venituri, dintre consum şi investiţii, dintre investiţii şi economii, prezenta şi rolul banilor în economie, aflate la rândul lor sub influenţa a ceea ce el numeşte „legi psihologice fundamentale”:

- înclinaţia spre consum (evidenţiază tendinţa oamenilor de a-şi mări consumul atunci când le cresc veniturile, dar într-o măsură mai mică decât creşterea de venit ΔC < ΔV);

- înclinaţia spre investiţii (evidenţiază tendinţa oamenilor de a face investiţii atunci când şi acolo unde eficienţa marginală a capitalului este mai mare sau egală cu rata dobânzii);

- înclinaţia spre lichiditate (evidenţiază tendinţa oamenilor de a păstra valori lichide atunci când rata dobânzii îi dezavantajează).

S > I se datorează faptului că nu tot ce se economiseşte sau se acumulează în economie se transformă în investiţii.

Lăsate să acţioneze de la sine, aceste legi funcţionează ca nişte factori destabilizatori în cadrul economiei moderne de piaţă, generând crize, şomaj şi alte aspecte negative, în timp ce o cunoaştere amănunţită a modului lor de funcţionare şi a factorilor care le influenţează permite luarea de către stat a unor măsuri care

Page 90: Doctrine Economice Contemporane

90

să le menţină în limite considerate rezonabile cât şi transformarea lor din factori destabilizatori în factori stabilizatori ai economiei de piaţă, propulsori ai dezvoltării.

În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor, determină gradul de ocupare a forţei de muncă; forţarea creşterii sau, dimpotrivă diminuării folosirii mâinii de lucru, alimentează dezechilibrul. „Dacă înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru, potenţial disponibilă la salariul real existent. Această analiză ne oferă o explicaţie a paradoxului sărăciei în mijlocul abundenţei. Căci simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective poate să oprească, şi deseori opreşte, creşterea folosirii mâinii de lucru înainte de a fi atins nivelul folosirii ei complete”. Insuficienţa cererii efective ar sta, după Keynes, la baza decalajului observat în ţările bogate dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială.

Pe cât de îndrăzneaţă a fost analiza economică întreprinsă de J.M. Keynes, pe atât de şocantă a fost politica economică preconizată de el.

Dacă dezechilibrele persistente din economia contemporană (ca urmare a unei oferte > cererea) constituiau urmarea acţiunii necontrolate a legilor psihologice menţionate anterior, Keynes a tras concluzia că atenuarea, eventual înlăturarea acestui dezechilibru nu se puteau produce în mod spontan. În aceste condiţii nu se justifică pasivitatea statului şi politica liberului schimb.

Esenţa politicii economice dirijiste preconizate de J.M. Keynes vizează stimularea cheltuielilor pentru consum şi investiţii „exact cu suma necesară pentru a menţine utilizarea deplină a forţei de muncă”.

Pornind de la tipul dezechilibrului studiat (Y > C + I) Keynes susţine ca necesare luarea de către stat a următoarelor măsuri:

pentru stimularea consumului neproductiv (C) şi a celui productiv-investiţional (I):

a) adoptarea unei politici de preţuri care să împiedice formarea economiilor;

b) adoptarea unei politici de impozite şi taxe de natură să preia de la populaţie sumele economisite;

c) adoptarea unei comenzi de stat prin care să se absoarbă o parte din ofertă;

d) adoptarea investiţiilor de stat atât în ramuri productive cât şi neproductive.

pentru stimularea imboldului spre investiţii şi a reducerii înclinaţiei spre lichiditate:

a) promovarea de către stat a unei politici a creditului ieftin; b) asigurarea de preţuri avantajoase întreprinderilor, aşa încât

rata profitului să fie mai mare decât rata dobânzii; c) statul să asigure o eficienţă marginală a capitalului cât mai

mare; d) aprovizionarea cu materii prime ieftine.

Reţinem: Pe termen scurt, politica dirijistă preconizată de Keynes a dat rezultate

încurajatoare ducând la scăderea şomajului şi atenuarea dezechilibrelor, respectiv amânarea/atenuarea crizelor.

Pe termen lung, politica economică dirijistă a avut efecte mai complexe, cu timpul începând să se manifeste o serie de efecte neaşteptate ale acesteia, cum ar fi: inflaţia, creşterea considerabilă a cheltuielilor publice însoţită de o creştere a

Page 91: Doctrine Economice Contemporane

91

deficitelor bugetare, modificarea caracterului şi destinaţiei investiţiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducând considerabil efectul creator de venit şi locuri de muncă al acestor investiţii.

Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuţeală, având numeroşi adepţi în rândul teoreticienilor şi oamenilor practicii economice, menţinându-se în frunte până în anii '70, când s-a declanşat o adevărată revoluţie împotriva acestuia, pe fondul eclipsării avantajelor iniţiale de către consecinţele negative.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt cauzele care au generat „căderea” dogmei liberale a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor după primul război mondial ?

Răspuns:

2. De ce este considerat keynesismul doctrina cea mai importantă în gândirea economică contemporană. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Se apreciază că între keynesism şi neoclasicism nu este o ruptură totală, ci doar parţială, ele având unele elemente comune, cum ar fi:

a. teoria ordinii naturale în economie; b. teoria liberului schimb; c. necesitatea intervenţiei statului în economie; d. apărarea proprietăţii private.

Rezolvare O O O • De rezolvat:

2. Care a fost atitudinea lui Keynes vis-à-vis de marginalism: a. îl respinge; b. îl ignoră; c. îl acceptă în domeniul microanalizei; d. îl acceptă în domeniul macroanalizei.

O O O O

Creşterea şomajului, greutăţile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor şi averilor, deficienţele balanţelor economice şi de plăţi etc.

Page 92: Doctrine Economice Contemporane

92

9.3. Neokeynesismul Curentul neokeynesist a apărut imediat după cel de-al II-lea război

mondial, ca o încercare de adaptare a keynesismului la problematica nouă a creşterii economice. Adepţii şi reprezentanţii neokeynesismului considerau curentul keynesist, ca de altfel şi creatorul lui, ca o revoluţie în gândirea economică, atât prin contribuţia lui la analiza macroeconomică, cât şi prin măsurile de politică economică propuse. Aceasta nu i-a împiedicat însă să aducă şi o serie de critici la adresa acestuia, ca şi unele propuneri de îmbunătăţire atât a teoriei, cât şi a politicii economice keynesiste.

Dintre criticile aduse doctrinei keynesiste, menţionăm: a) caracterul static al modelului matematic keynesist; b) orizontul scurt de timp; c) axarea pe soluţii privind moderarea crizelor şi şomajului

fără luarea în considerare a cerinţelor creşterii economice; d) supralicitarea rolului consumului neproductiv ca factor de

echilibru; e) supraestimarea factorilor psihologiei în explicarea

fenomenelor şi proceselor economice. Principalele îmbunătăţiri aduse de neokeynesişti teoriei economice a lui

Keynes se referă la abordarea dinamică a proceselor economice şi la analiza mai profundă a producţiei, pornind de la relaţia dintre venit, consum şi economii, respectiv de la rolul investiţiilor de capital suplimentar în sporirea cheltuielilor şi creşterea ocupării mâinii de lucru.

Principalele rezultate ale acestor demersuri teoretice ale neokeynesiştilor l-au constituit:

1. – teoriile şi modelele de creştere economică – instrumente moderne pentru studierea condiţiilor în care pot fi sporite produsul intern brut, venitul naţional şi veniturile diferitelor grupuri sociale în condiţii oferite de revoluţia ştiinţifică şi tehnică din zilele noastre. Bazele teoriei keynesiste despre dinamica macroeconomică au fost puse de Roy F. Harrod, J.R. Hicks şi E. Domar;

2. – combinarea unor elemente ale liberalismului neoclasic cu elemente de dinamică macroeconomică, rezultatul fiind cunoscut sub denumirea de „sinteză neoclasică” realizată de către Paul Anthony, Samuelson şi apărut pentru prima dată în lucrarea „Economics”;

3. – înlocuirea unor idei keynesiste cu altele noi însoţite de argumente solide, realizată de către „Stânga” de la Cambridge reprezentată de Joan Robinson şi Piero Sraffa.

TEST DE EVALUARE

1. Menţionaţi reprezentanţi de seamă ai neokeynesismului. Răspuns:

2. Justificaţi alegerea denumirii de neokeynesişti de către unii economişti ce i-au urmat lui Keynes.

Roy F. Harrod, J.R. Hicks, E. Domar, P.A.Samuelson, Joan Robinson, Piero Sraffa etc.

Page 93: Doctrine Economice Contemporane

93

Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Localizaţi în timp apariţia neokeynesismului: a. înaintea primului război mondial; b. imediat după primul război mondial; c. înaintea celui de-al doilea război mondial; d. imediat după cel de-al doilea război mondial.

Rezolvare O O O • De rezolvat:

2. Ce gânditori neokeynesişti s-au remarcat prin teoriile lor vizând creşterea economică:

a. Roy F. Harrod; b. J.R. Hicks; c. E. Domar; d. P.A.Samuelson.

O O O O

9.4. Postkeynesismul Generaţiile mai tinere de adepţi ai gândirii economice a lui J.M. Keynes

au recunoscut valabilitatea unor critici şi anumite fisuri în gândirea keynesistă, semnalând, în acelaşi timp, cu argumente demne de luat în seamă, numeroase fisuri teoretice ale adversarilor lui. Pentru a se deosebi de ceilalţi protagonişti ai controverselor ideologice din ştiinţa economică actuală, ei s-au denumit cu termenul de postkeynesişti.

Termenul de postkeynesism are o dublă semnificaţie în sensul că se referă la toţi economiştii occidentali care i-au urmat lui Keynes şi care, deşi adepţi ai acestuia, nu s-au limitat numai la ideile lui, ci preţuiesc la fel de mult şi alte surse de inspiraţie, cum ar fi ideile lui J. Robinson sau ale lui P. Sraffa. Postkeynesiştii recunosc că paradigma lor este insuficient precizată, că este abia în proces de formare, dar, cu toate acestea, deosebirile faţă de neoclasicism şi noutăţile faţă de keynesism sunt perceptibile.

Mai realişti decât Keynes, postkeynesiştii susţin că aria investigaţiilor economice trebuie lărgită considerabil, nu numai prin extinderea ei la micro şi mondoanaliză, insuficient tratate de Keynes, ci chiar în macroanaliză, prin abordarea unor aspecte ocolite sau minimalizate de el, printre care rolul instituţiilor financiar-bancare, problemele repartiţiei venitului naţional, problema inflaţiei şi a cheltuielilor militare etc.

Dintre ideile mai importante susţinute de postkeynesişti remarcăm: - opţiunea pentru dirijism, pentru sprijinul acordat de stat

agenţilor economici particulari;

Page 94: Doctrine Economice Contemporane

94

- în timp ce neoclasicii pretind că toate fenomenele economice sunt previzibile, postkeynesiştii susţin că numai trecutul este cunoscut, iar viitorul rămâne incert;

- economia are un caracter ciclic, în sensul că procesul creşterii economice este însoţit de dezechilibre;

- repartiţia venitului naţional este determinat de factori instituţionali, fiind supusă unor manipulări politice.

Demersul metodologic şi teoretic al postkeynesiştilor, aportul lor la dezvoltarea gândirii economice actuale sunt demne de luat în seamă, dar consecinţele lor pozitive nu sunt suficient de vizibile pe termen scurt. Punerea-n valoare a acestei preocupări a devenit mai dificilă în prezent şi datorită schimbării de direcţie a gândirii economice contemporane, ca urmare a afirmării neoclasicismului şi neoliberalismului în literatura de specialitate, după prăbuşirea sistemelor totalitare din fostele ţări socialiste şi tranziţia acestora spre economia de piaţă, având drept principal ghid teoretic tocmai liberalismul cu marea lui varietate de nuanţe atât din trecutul mai îndepărtat (liberalismul clasic), cât şi din trecutul mai apropiat (liberalismul neoclasic, monetarismul etc.).

TEST DE EVALUARE

1. Evidenţiaţi semnificaţia termenului de postkeynesism. Răspuns:

2. Ce modificări consideră postkeynesişti că trebuie operate referitor la aria de cercetare. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Localizaţi în timp apariţia postkeynesismului vizavi de neokeynesism:

a. înaintea neokeynesismului; b. paralel cu neokeynesismul; c. ulterior neokeynesismului.

Rezolvare O O • De rezolvat:

2. Ce elemente comune întâlnim la keynesişti şi la postkeynesişti: a. opţiunea pentru dirijism;

Termenul de postkeynesism are o dublă semnificaţie în sensul că se referă la toţi economiştii occidentali care i-au urmat lui Keynes şi care, deşi adepţi ai acestuia, nu s-au limitat numai la ideile lui, ci preţuiesc la fel de mult şi alte surse de inspiraţie, cum ar fi ideile lui J. Robinson sau ale lui P. Sraffa.

Page 95: Doctrine Economice Contemporane

95

b. politica economică a liberului schimb; c. apărarea proprietăţii private; d. preluarea marginalismului la nivelul macroanalizei.

O O O O

REZUMATUL TEMEI

Keynesismul, considerat cea mai importantă doctrină economică contemporană, a apărut ca urmare a incapacităţii teoriilor vehiculate până în acea perioadă (liberalism clasic, neoliberalism) de a găsi soluţii la problemele grave apărute după cel de-al doilea război mondial, precum reducerea venitului naţional la jumătate, reducerea drastică a ocupării şi creşterea bruscă a şomajului, dezorganizarea relaţiilor economice internaţionale etc.

Fondatorul acestei doctrine, John Maynard Keynes, realizează în noua paradigmă o rupere parţială de neoclasicism, împărtăşind parte din ideile susţinute de predecesorii săi, dar şi criticând altele (de exemplu neintervenţionismul statului în activitatea economică). Noua doctrină economică – dirijismul – fundamentează cadrul teoretic al intervenţiei statului în economia de piaţă concurenţială, unde mecanismele intervenţiei statale se alătură celor concurenţiale pentru a asigura funcţionarea normală, echilibrată a economiei capitaliste şi ocuparea deplină a resurselor de muncă disponibile.

Pe termen scurt, politica dirijistă preconizată de Keynes a dat rezultate încurajatoare ducând la scăderea şomajului şi atenuarea dezechilibrelor, respectiv amânarea/atenuarea crizelor.

Pe termen lung, politica economică dirijistă a avut efecte mai complexe, cu timpul începând să se manifeste o serie de efecte neaşteptate ale acesteia, cum ar fi: inflaţia, creşterea considerabilă a cheltuielilor publice însoţită de o creştere a deficitelor bugetare, modificarea caracterului şi destinaţiei investiţiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducând considerabil efectul creator de venit şi locuri de muncă al acestor investiţii.

Recunoaşterea valorii acestui nou mod de gândire de către economiştii ce i-au urmat lui Keynes, în paralel cu evidenţierea limitelor şi lacunelor, cărora s-a căutat în permanenţă aducerea de îmbunătăţiri, îmbracă forma a două noi doctrine: neokeynesismul, respectiv postkeynesismul.

Page 96: Doctrine Economice Contemporane

96

Tema nr. 10

NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN

Unităţi de învăţare: • Trăsături generale • Contribuţia lui Friedrich August von Hayek la dezvoltarea ştiinţelor

economice • Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago

Obiectivele temei: • identificarea izvorului gândirii economice şi a momentului de vârf a

istoriei gândirii economice • cunoaşterea „capcanelor” ce se pot ivi în momentul analizei diferitelor

teorii economice • explicarea diferitelor criterii ce au stat la baza denumirii şcolilor şi

curentelor de gândire economică

Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004 • Tarţa M., Tendinţe, curente şi şcoli de gândire în ştiinţa economică

actuală, Ed. ASE, Bucureşti, 2006 • ***, Doctrine economice: tendinţe majore şi opere reprezentative în

istoria modernă şi contemporană a gândirii economice: o privire reprezentativă, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2000

10.1. Trăsături generale Evenimentele din perioada interbelică au surprins gândirea economică

dominantă, nepregătită să facă faţă noilor provocări adresate ştiinţei economice de viaţă.

Incapabil să formuleze explicaţii şi soluţii convingătoare pentru disfuncţionalităţile din economie, liberalismul neoclasic a fost împins pe un plan secundar, fiind considerat umbrit de către keynesism (dirijism).

Reprezentanţii liberalismului neoclasic nu puteau accepta cu uşurinţă deteriorarea poziţiei lor în ansamblul gândirii economice şi, în consecinţă, au acţionat pentru a se adapta la rigorile practicii sociale. Prima lor reacţie în acest sens a constat într-o încercare de examinare autocritică a propriei paradigme. Aceasta i-a condus la concluzia că au acceptat cu prea mare uşurinţă ideea pasivităţii statului (principiul „laissez-faire”) de la predecesorii lor, liberalii clasici. În al doilea rând, ei au recunoscut excesul de subiectivitate în analiza economică, importanţa exagerată acordată psihologiei şi comportamentului individual al agenţilor economici, precum şi aversiunea lor faţă de informaţiile concrete, faţă de studiul istoric al economiei.

Page 97: Doctrine Economice Contemporane

97

Neoliberalii au preluat de la liberalii clasici şi neoclasici ideea ordinii naturale, a individualismului economic şi a rolului important al preţului şi al pieţei în funcţionarea mecanismului economic, acceptând însă şi o intervenţie limitată a statului în economie şi chiar ideea de plan în dirijarea dezvoltării viitoare a economiei naţionale.

Totodată, au fost o serie de mişcări de adaptare la cerinţele realităţii printre care:

a) preocuparea de perfecţionare a calculului economic raţional, având ca rezultat crearea unei noi discipline de graniţă – econometria;

b) propunerea ca veriga de legătură între metodologia şcolii neoclasice şi a celei istorice să o constituie studiul morfologiei sau al structurii diferitelor sisteme economice, iar ca obiectiv practic făurirea economiei sociale de piaţă;

c) combaterea vehementă a proprietăţii colective şi a intervenţiei excesive a statului în economie, respectiv a dirijismului şi a planificării centralizate, invocând ca argument pericolul încălcării drepturilor democratice ale indivizilor;

d) combaterea ideii de pasivitate a statului, propunând activizarea statului contemporan în direcţia înfăptuirii unei concurenţe loiale fără ca acesta să intervină însă în procesul formării libere a preţurilor pe baza mecanismului pieţei.

Reţinem: Începând deci cu deceniul al patrulea al secolului XX, principalele dispute

în gândirea economică se vor desfăşura între dirijism şi neoliberalism. În această confruntare ambele se vor perfecţiona continuu şi vor apare în cadrul fiecăreia noi orientări.

Etimologie: Termenul de neoliberalism a apărut în anul 1938 în cartea „Economie

dirijată în sistem colectivist” la care au colaborat Friedrich August von Hayek, Ludwig von Mises şi alţi adepţi ai Şcolii Austriece.

Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken în lucrarea „Principii de bază ale politicii economice” (1952).

Reprezentanţi: Principalii reprezentanţi ai neoliberalismului sunt: - în S.U.A.: Şcoala de la Chicago – Milton Friedman Şcoala din Virginia sau Şcoala „Public choice” - în Europa: F.A. Hayek, W. Euken - în România: Mihail Manoilescu, Anghel Rugină, etc.

TEST DE EVALUARE

1. Când a fost utilizat pentru prima dată termenul de neoliberalism?

Răspuns:

Termenul de neoliberalism a apărut în anul 1938 în cartea „Economie dirijată în sistem colectivist” la care au colaborat Friedrich August von Hayek, Ludwig von Mises şi alţi adepţi ai Şcolii Austriece.

Page 98: Doctrine Economice Contemporane

98

2. În S.U.A. reprezentanţii neoliberalismului au fost grupaţi în cadrul unor şcoli de gândire economică. Care sunt acestea? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Începând cu deceniul al patrulea al secolului XX, principalele dispute în gândirea economică se vor desfăşura între două doctrine, şi anume:

a. neoliberalism şi neoclasicism; b. neoliberalism şi marxism; c. neoliberalism şi dirijsm.

Rezolvare O O • De rezolvat:

2. Care este principala diferenţă dintre neoliberali şi liberalii clasici, respectiv neoclasici:

a. opţiunea pentru dirijism; b. politica economică a liberului schimb; c. garantarea proprietăţii private; d. ordinea naturală în economie.

O O O O

10.2. Contribuţia lui Friedrich August von Hayek la dezvoltarea ştiinţelor economice

F.A. Hayek s-a format ca cercetător şi profesor universitar în spiritul ideilor Şcolii psihologice de la Viena denumită şi Şcoala austriacă.

A fost unul dintre spiritele cele mai fertile ale secolului XX, un om a cărui gândire a fost atât de importantă, încât chiar şi un reticent comitet de decernare a premiului Nobel s-a simţit obligat, în 1974, să-i recunoască opera, acordându-i premiul pentru economie.

Lucrări reprezentative: - „Drumul către servitute” - „Preţurile şi producţia” - „Teoria monetară a ciclurilor economice” - „Profitul, dobânda şi investiţiile” - „Teoria pură a capitalului” - „Constituţia libertăţii” - „Dreptul, economia, libertatea” etc. Observaţie: Ceea ce au reprezentat A. Smith pentru gândirea liberală a secolului al

XVIII-lea, iar de Tocqueville şi Lord Acton pentru cea a secolului al XIX-lea, a fost Hayek pentru secolul XX: un clarvăzător, multilateral şi profund cercetător al societăţii, un om care a văzut cu mult înaintea contemporanilor săi ceea ce era

Page 99: Doctrine Economice Contemporane

99

necesar pentru apărarea şi extinderea libertăţii, în condiţiile slăbiciunilor omeneşti, ignoranţei, intereselor ascunse şi puterii.

Opera lui Hayek acoperă domenii foarte diverse ale ştiinţelor sociale, de la

economie politică şi sociologie la politică şi filosofie, inclusiv epistemologie. În centrul preocupărilor lui F.A. Hayek stau principiile şi logica unei

civilizaţii a libertăţii. În viziunea lui Hayek, libertatea este valoarea supremă într-o societate modernă şi prosperă. Pe baza libertăţii, omenirea a evoluat de la forma primitivă, întemeiată pe relaţii guvernate de principii arhaice şi religioase, spre „societatea deschisă”, bazată pe libertate şi domnia legii, favorizând adâncimea diviziunii sociale a muncii, creşterea productivităţii muncii, progresul economic în ansamblu.

Libertatea înseamnă absenţa constrângerii, adică posibilitatea indivizilor de a-şi urmări scopurile, inclusiv de a face tranzacţii economice cu alţi parteneri. Libertatea nu înseamnă însă putere, adică posibilitatea de a face orice, stânjenind astfel libertatea altor indivizi. În consecinţă el apreciază că libertatea este chiar mai importantă decât prosperitatea economică, fiind o condiţie a acesteia. Asigurarea libertăţii pentru toţi indivizii care compun respectiva societate presupune existenţa unei ordini legale care poate fi asigurată în două feluri: fie prin voinţa unei persoane (ex. suveran) fie prin „domnia legii”, respectiv adoptarea unor reguli obligatorii de conduită, valabile pentru toţi cetăţenii, fără discriminare.

Observaţie: Spre deosebire de liberali care mizau pe pasivitatea statului, ca şi de

dirijişti care atribuiau statului un rol excesiv, Hayek este adeptul unui stat activ în limite, domenii şi forme strict determinate de lege. Garanţia funcţionării eficiente a statului de drept este, după aceeaşi părere, separaţia dintre puterea legislativă, executivă şi judecătorească. În viziunea lui Frederic A. Hayek rolul statului consta în a asigura o serie de servicii publice care nu pot fi prestate pe baza proceselor normale de piaţă, adică prin vânzare – cumpărare între indivizii particulari. Printre domeniile care necesită activitatea statului, Hayek enumera servicii necesare pentru societate, dar pentru care agenţii economici nu obţin un profit corespunzător ca ordinea publică, apărarea naţională. El ajunge la concluzia că într-un sistem normal şi raţional nu poate fi vorba ca statul să nu facă nimic.

Reţinem: Nu proporţiile amestecului statului i se par importante lui Hayek, ci

contextul acestui amestec, amestec care nu trebuie să atenteze la proprietatea privată şi nici la cuceririle de ordin social.

Forma normală de existenţă a economiei în societăţile civilizate este, după

părerea lui Hayek, economia de piaţă bazată pe proprietatea privată şi acţiunea economică a indivizilor liberi în cadrul procesului de concurenţă. Economia de piaţă, este, în viziunea lui Hayek, un mecanism care se autoreglează, având o structură complexă şi în cadrul căreia coordonarea acţiunilor individuale se realizează prin intermediul concurenţei, dacă indivizii sunt liberi să facă tranzacţii când şi cu cine vor, respectând însă regulile generale adoptate de statul de drept. În această viziune, economiile naţionale din epoca modernă constau dintr-o reţea complicată de numeroase unităţi economice care se întrepătrund.

Referindu-se la economia de schimb, Hayek propune înlocuirea termenului „de economie” („oikos” = casă gospodărie) cu termenul de

Page 100: Doctrine Economice Contemporane

100

„catalaxie”, iar a termenului „de schimb” cu cel de „joc” rezultând denumirea de joc catalactic care reflectă mai nuanţat natura şi rolul activităţilor ce au loc spre deosebire de noţiunea de economie de schimb („katullatein” – cuvânt grecesc care înseamnă „a schimba” în sens dublu: un lucru cu altul, dar şi o mentalitate cu alta, a transformării unui duşman într-un prieten pornind de la interesele lor comune).

Prin „catalaxie” Hayek înţelege „ordinea sau organizarea care ia naştere prin adaptarea numeroaselor economii individuale pe o piaţă”. El consideră catalaxia „un joc creator de bogăţie” care rezultă din: rolul informativ al preţurilor, alocarea optimă a resurselor şi satisfacerea optimă a nevoilor în raport cu condiţiile cunoaşterii reale ale acestor activităţi.

Reţinem: Corolarul practic al teoriei catalaxiei este recunoaşterea rolului activ, dar

limitat al statului în economie, inclusiv a dreptului acestuia de a mobiliza o parte din resursele (veniturile) de care dispun agenţii economici sub formă de impozite, atunci când interesele generale cer acest lucru.

Hayek se pronunţă în mod categoric împotriva intervenţiei statului în

economie prin măsuri care împiedică sau deformează funcţionarea liberă a mecanismului pieţei considerând că acestea sunt cauze ale unor rupturi sau crize în economie. Referindu-se la ciclitatea proceselor economice, Hayek susţine că multe din crizele economice s-au declanşat ca urmare a excesului de bani pe piaţă, fie datorită emisiunilor excesive impuse de stat în legătură cu deficitele bugetare, fie ca urmare a sporirii nejustificate a banilor scripturali de către băncile comerciale.

În ce priveşte politica fiscală, Hayek consideră justificate două din cele 3 categorii de impozite percepute de statele moderne şi anume: pentru acoperirea cheltuielilor de administraţie şi pentru bunurile colective cum ar fi învăţământul, sănătatea, cultura etc., dar respinge categoric impozitele percepute pentru ceea ce dirijiştii numesc „dreptate socială”, folosite ca mijloc de redistribuire forţată a veniturilor în favoarea unor grupuri sociale considerate dezavantajate.

Lucrările lui F.A. Hayek pun în discuţie numeroase probleme de interes real şi avertizează împotriva unor greşeli şi efecte negative ale unor măsuri unilaterale de politică economică. Ele constituie o pledoarie elocventă pentru libertate şi iniţiativă creatoare în economie.

TEST DE EVALUARE

1. Cu ce gânditori reprezentativi este comparat Fr.A. Hayek?

Răspuns:

2. Prezentaţi concepţia lui Hayek despre libertate. Răspuns:

Cu ceea ce a reprezentat A. Smith pentru gândirea liberală a secolului al XVIII-lea, iar de Tocqueville şi Lord Acton pentru cea a secolului al XIX-lea.

Page 101: Doctrine Economice Contemporane

101

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Care este conceptul cu care propune Hayek să fie înlocuit termenul de economie de schimb:

a. economie de piaţă; b. joc catalactic; c. economie centralizată; d. economie deschisă.

Rezolvare O • O O De rezolvat:

2. Care consideră Hayek, că sunt cauzele ciclicităţii proceselor economice:

a. excesul de bani pe piaţă; b. creşterea nejustificată a cererii de bunuri de consum; c. scăderii ratelor dobânzii la creditele investiţionale; d. insuficienţei numerarului.

O O O O

10.3. Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago Şcoala de la Chicago a fost înfiinţată în perioada interbelică de către F.

Knight, reunind o serie de economişti de orientare liberală, neoliberală care s-au opus în mod sistematic dirijismului, socialismului, radicalismului şi marxismului.

Filozofia monetaristă a Şcolii de la Chicago este simplă şi clară: - economia de piaţă liberă şi privată este cea mai bună şi mai

eficientă; - în funcţionarea economiei de piaţă rolul cel mai important îi

revine monedei; - între volumul activităţii economice şi masa monetară există o

determinare cantitativă precisă; - atunci când economia este mixtă (publică şi privată), iar statul se

amestecă în treburile economice private recurgând la manevre cu masa monetară, economia se dereglează;

- inflaţia este rezultatul şi totodată expresia respectivei dereglări; - inflaţia este un fenomen contemporan monetar cu cauze imediate şi mai îndepărtate;

- cel mai bun remediu al inflaţiei constă în îndepărtarea amestecului exagerat al statului în funcţionarea economiei de piaţă.

Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată anii de triumf ai liberalismului. Aplicarea concretă a monetarismului de către guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la succesul acestuia. Astfel, în politicile economice ale lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher sau ale unor experţi ai F.M.I., se regăsesc principiile monetarismului, înlocuind keynesismul dominant până atunci.

Milton Friedman Lider al Şcolii de la Chicago, M.Friedman a creat teoria monetaristă, în

care banii şi politica monetară au rolul esenţial în funcţionarea economiei de

Page 102: Doctrine Economice Contemporane

102

piaţă, inflaţia ca fenomen monetar, apărând întrucât banca de emisie a lansat pe piaţă mai mulţi bani decât era necesar.

Lucrări reprezentative:- „Eseurile teoriei economice pozitive” (1953) - „Cererea de monedă” (1959) - „Capitalism şi libertate” (1962) - „Economia politică a reglementărilor monetare internaţionale” - „Dolarii şi deficitele” - „Libertatea de a alege” În concepţia lui M. Friedman, dezacordurile dintre economişti sunt

legitime având în vedere opţiunea acestora pentru idei de bază şi moduri de viaţă diferite, cum ar fi: libertatea (pentru care optează adepţii clasicismului şi neoclasicismului) sau securitatea vieţii şi bunăstarea (pentru care optează adepţii dirijismului).

„O persoană ca mine care consideră libertatea ca esenţială pentru buna funcţionare a relaţiilor dintre indivizi, şi care crede (…) că pentru a păstra libertatea trebuie limitat rolul guvernului şi acordată o importanţă primordială proprietăţii private, pieţei libere şi acordurilor de voinţă, va fi firesc să nu se îndoiască asupra efectelor sigure pe care le-ar putea avea măsurile favorabile unei politici întemeiate pe libera concurenţă. De altă parte, cei ce consideră bunăstarea sau securitatea ca primordiale şi care cred (…) că aceste obiective au mai multe şanse de a fi atinse prin acţiuni guvernamentale, menite să controleze şi să regleze activitatea particulară, vor fi de partea unei politici de dirijism economic. Fiecare va găsi argumente care să pledeze în favoarea intervenţiei guvernamentale sau a lui „laisser-faire”. Cum masa oamenilor vrea să aibă şi libertate şi bunăstare, plus securitate, în faţa economiştilor şi oamenilor politici se pune greaua sarcină de a găsi căile, modalităţile, mijloacele de realizare a celor dorite, dacă nu integral cel puţin într-o măsură rezonabilă. Concesiile de o parte şi de alta sunt modalitatea cea mai potrivită de realizare a doleanţelor şi scopului”. După cum reiese din citatul de mai sus, M. Friedman este un apărător al economiei moderne de piaţă, bazată pe proprietatea privată şi activitatea marilor corporaţii, un adept convins al individualismului şi liberalismului şi al teoriei economice neoclasice. În concepţia sa, cheia bunei funcţionări a economiei de piaţă este libertatea de alegere a oamenilor sau suveranitatea consumatorilor.

Concepţia lui M. Friedman despre bani are ca punct de plecare teoria cantitativă asupra banilor şi preţurilor aşa cum a fost ea formulată de Irving Fisher:

M · V = P · Q (M · V - reprezintă oferta de bani, iar P · Q - cererea de bani)

M = P · K unde VQK =

unde: M – masă monetară V – viteza de rotaţie a banilor P – preţul mărfurilor Q – volumul tranzacţiilor care are loc într-o perioadă K – constantă

Reţinem: Friedman şi monetariştii acordă o importanţă deosebită volumului de bani

în circulaţie considerând că acesta trebuie să fie în concordanţă cu volumul de mărfuri destinate vânzării. Apariţia unui decalaj între cele două mărimi macroeconomice – volumul producţiei şi masa monetară – duce la apariţia

Page 103: Doctrine Economice Contemporane

103

inflaţiei, considerată un fenomen monetar negativ ce stă la baza apariţiei crizelor economice, respectiv a ciclicităţii economiei contemporane de piaţă. Dintre cauzele care stau la baza apariţiei acestui decalaj monetariştii enumără:

- nevoia sporită de bani a guvernului care recurge prin inflaţie la un impozit indirect forţat la populaţie. „Inflaţia este o formă de impunere care are o caracteristică cu totul specifică. Ea este singura formă de impunere care poate fi aplicată fără acordul celor afectaţi”;

- marile cheltuieli guvernamentale determinate de punerea în practică a politicilor antişomaj şi anticriză;

- erorile comise de banca centrală. Spre deosebire de J.M. Keynes care considera că principalul pericol pentru

stabilitatea economiei îl reprezintă şomajul, M. Friedman este de părere că pericolul principal pentru aceasta derivă din creşterea inflaţiei.

Conţinutul politicii monetare preconizată de monetarişti în frunte cu M.

Friedman îl reprezintă combaterea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii preţurilor. Există remediu la inflaţie? După M. Friedman „singurul remediu contra inflaţiei constă în împiedicarea creşterii rapide a cheltuielilor. Singurul mijloc de care dispune guvernul pentru a lupta contra inflaţiei constă în a cheltui mai puţin şi în a fabrica mai puţină monedă”. Dar ca efecte secundare ale remediului recomandat – recunoaşte autorul – apar încetinirea creşterii economice şi sporirea şomajului (considerate de monetarişti ca efecte ale măsurilor de combatere a inflaţiei şi nu ca remediu la inflaţie, cum erau considerate de keynesişti).

Măsurile de control a preţurilor şi al salariilor luate de guvern pentru a potoli inflaţia sunt apreciate de M. Friedman ca „un mijloc de a masca, provizoriu, simptomele inflaţiei …. Totul poate fi evitat dacă se manifestă voinţa de a menţine o politică de restricţii monetare timp de 2-3 ani”. Restricţiile pot afecta însă atât salariile cât şi profiturile. (Este demnă de reţinut pentru reflecţie aprecierea lui M. Friedman după care „dacă doriţi să studiaţi procesele inflaţioniste, n-aveţi decât să „căutaţi moneda” (în sensul de a studia moneda) – o parafrazare a vestitului dicton „cherchez la femme!” – ca să daţi de urma enigmei. Cunoaşterea naturii şi comportamentului monedei dă cheia înţelegerii economiei şi a fenomenului numit inflaţie).

Reţinem: În principiu, monetariştii consideră că politica monetară constituie

principalul instrument în echilibrarea economiei. Cu toate acestea, ei nu propun măsuri de intervenţie a statului în economie, ci sporirea anuală constantă a masei monetare cu o rată fixă. „O asemenea creştere - apreciază Friedman aduce o contribuţie majoră în asigurarea stabilităţii economice şi la evitarea atât a inflaţiei, cât şi a deflaţiei”.

M. Friedman propune o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 3 ÷ 5% pe termen scurt şi 2 ÷ 3% pe termen lung. Evoluţia aceasta ar corespunde evoluţiei unor factori cum sunt:

- populaţia şi forţa de muncă; - preţurile; - producţia; - preferinţa spre lichiditate a populaţiei.

Page 104: Doctrine Economice Contemporane

104

În concepţia monetaristă, statul urmează să îndeplinească următoarele funcţii:

a) controlul masei monetare în circulaţie; b) o funcţie bugetară – prin care să-şi obţină veniturile necesare

bunei sale funcţionări. Ceea ce se cere pentru asigurarea echilibrului şi creşterii economice este

reducerea intervenţiei guvernamentale. Pârghiile de care dispune statul ar urma să fie folosite în vederea asigurării unui cadru monetar stabil pentru o economie liberă. În această concepţie, toate celelalte proporţii ar urma să se stabilească prin intermediul pieţei (producţie – consum, ocuparea forţei de muncă, repartizarea veniturilor în societate etc.).

TEST DE EVALUARE

1. Al cărui curent este considerat M. Friedman unul dintre exponenţii de seamă?

Răspuns:

2. Amintiţi oameni politici care au aplicat principiile monetarismului în politicile economice ale statelor pe care le-au condus. Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Care este remediul recomandat de monetarişti pentru combaterea inflaţiei:

a. o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 2 ÷ 3% pe termen scurt;

b. o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 2 ÷ 3% pe termen lung;

c. o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 3 ÷ 5% pe termen scurt;

d. o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 3 ÷ 5% pe termen lung.

Rezolvare O • • O De rezolvat:

2. M. Friedman este de părere că pericolul principal pentru stabilitatea economiei îl reprezintă:

a. inflaţia; b. şomajul; c. recesiunea; d. o economie concurenţială.

O O O O

Al monetarismului.

Page 105: Doctrine Economice Contemporane

105

REZUMATUL TEMEI

Confruntat cu probleme cărora nu a reuşit să le facă faţă (şomaj, inflaţie etc.), neoclasicismul a intrat într-un con de umbră, pe fondul ascensiunii dirijismului.

Recunoscând lacunele şi greşelile, dar neacceptând trecerea în plan secundar, adepţii liberalismului au operat câteva schimbări semnificative în paradigmă, precum acceptarea intervenţiei limitate a statului în economie şi chiar ideea de plan în dirijarea dezvoltării viitoare a economiei naţionale. Noii paradigme din gândirea economică i s-a atribuit denumirea de neoliberalism sugerând astfel că, deşi şi-au însuşit criticile venite din partea dirijiştilor, păstrează totuşi o legătură strânsă cu liberalismul clasic.

În cadrul neoliberalismului, gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, constituind o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă. În centrul preocupărilor monetariştilor stă inflaţia considerată ca având origine monetară, şi fără a exista o legătură pe termen lung între evoluţia inflaţiei şi cea a şomajului.

Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi teorii, ale căror concluzii sunt uneori divergente, aparţinând unor şcoli de renume precum: Şcoala de la Chicago, Şcoala din Virginia sau Şcoala „Public choice” şi unor reprezentanţi de seamă ai acestui curent: F.A. Hayek, W. Euken, Milton Friedman etc.

Page 106: Doctrine Economice Contemporane

106

TEST AUTOEVALUARE II Temele 6-10

1. La ce se referă ideea de protecţionism economic:

a. protejarea economiei naţionale în faţa concurenţei venite din partea produselor importate;

b. protejarea industriei mici şi mijlocii în faţa celei mari; c. protejarea agriculturii în faţa industriei şi a comerţului.

2. Fondatorul protecţionismului economic este: a. K. Marx; b. Fr. List; c. M. Friedman; d. Fr. A von Hayek.

3. Protecţionismul a apărut ca o reacţie la: a. marxism; b. neoclasicism; c. neoliberalism contemporan; d. liberalism clasic.

4. Se apreciază că scopul întregii vieţi şi activităţi ştiinţifice a lui List l-a reprezentat:

a. lansarea dezvoltării pe cale capitalistă a economiei germane; b. realizarea unităţii economice şi politice a Germaniei; c. identificarea forţelor productive ale naţiunii; d. dezvoltarea relaţiilor comerciale ale Germaniei cu celelalte state

dezvoltate. 5. Conceptul de forţe productive ale naţiunii a fost introdus în

economie de: a. Karl Marx; b. Carl Menger; c. John Maynard Keynes; d. Friedrich List.

6. Punctul de plecare al întregului edificiu teoretic al lui Karl Marx l-a constituit:

a. dialectica materialistă; b. materialismul istoric; c. economia politică clasică; d. lupta dintre clasele sociale.

7. Marx a pus în circulaţie teoria plusvalorii pentru: a. a explica exploatarea muncii; b. a identifica sursa avuţiei naţiunilor; c. modalităţile de creştere a venitului naţional; d. a determina fidel profitul obţinut de capitalist.

8. În cadrul curentului neoclasic se întâlnesc două şcoli de gândire economică: a. Şcoala de la Chicago; b. Şcoala elveţiană; c. Şcoala psihologică; d. Şcoala matematică.

9. Diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii şi ceea ce primesc ei în schimb de la patroni constituie: a. profitul capitalistului; b. plusvaloarea;

Page 107: Doctrine Economice Contemporane

107

c. salariul muncitorilor; d. ajutor social.

10. Teoria autoreglării spontane a economiei de piaţă este respinsă de: a. marxism; b. dirijism; c. neoclasicism; d. protecţionism economic.

11. Principala schimbare adusă de neoclasicism în abordarea proceselor şi fenomenelor economice o reprezintă: a. elaborarea teoriei valorii-muncă; b. găsirea condiţiilor de sporire a avuţiei naţionale; c. apelarea la noţiuni precum utilitate, preferinţe, satisfacţie; d. punerea în circulaţie a teoriei surplusului de valoare.

12. Pentru neoclasicism se mai utilizează denumirea de: a. protecţionism economic; b. marxism; c. dirijism; d. marginalism.

13. Printre cei mai reprezentativi gânditori marginalişti menţionăm: a. Fr. List; b. J. M. Keynes; c. W. Euken; d. L. Walras.

14. Marginaliştii considerau că, pe măsura consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun: a. utilitatea totală creşte, în timp ce utilitatea marginală scade; b. utilitatea totală scade, în timp ce utilitatea marginală creşte; c. atât utilitatea totală, cât şi cea marginală cresc; d. atât utilitatea totală, cât şi cea marginală scad.

15. Keynes introduce în economie conceptul de: a. inflaţie; b. şomaj voluntar; c. şomaj involuntar; d. bun economic.

16. Înclinaţia oamenilor de a dezvolta activităţi productive atunci când rata marginală a capitalului este mai mare decât rata dobânzii poartă numele de: a. imbold spre consum; b. imbold spre investiţii; c. inbold spre economisire.

17. În concepţia monetaristă, statul urmează să îndeplinească următoarele funcţii: a. controlul masei monetare în circulaţie; b. obţinerea veniturilor necesare bunei sale funcţionări; c. neintervenţionism în activitatea economică deoarece statul se

dovedeşte a fi un neîndemânatic gospodar; 18. Apariţia unui decalaj între volumul producţiei şi masa monetară

duce la: a. declanşarea crizelor economice; b. şomaj voluntar; c. o politică fiscală restrictivă; d. inflaţie.

Page 108: Doctrine Economice Contemporane

108

Tema nr. 11

GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ

Unităţi de învăţare: • Mersul ideilor economice în România până la 1859 • Gândirea economică din România între 1859-1918 • Gândirea economică din România interbelică (1918-1940)

Obiectivele temei: • identificarea principalilor reprezentanţi şi şcoli de gândire economică

corespunzători perioadei analizate • înţelegerea contextului socio-economic în care aceştia/acestea au activat • cunoaşterea contribuţiilor aduse în plan economic de opiniile şi teoriile

acestora

Timpul alocat temei: 4 ore Bibliografie recomandată:

• ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 • Magda D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 • Paiuşan R., Gândirea economică românească în perioada interbelică, Ed.

ASE, Bucureşti, 2006 • Tarţa M., Tendinţe, curente şi şcoli de gândire în ştiinţa economică

actuală, Ed. ASE, Bucureşti, 2006 • ***, Doctrine economice: tendinţe majore şi opere reprezentative în

istoria modernă şi contemporană a gândirii economice: o privire reprezentativă, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2000

11.1. Mersul ideilor economice în România până la 1859 Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate

de împrejurări istorice interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activitatea economico-socială, de luptele pentru libertate şi unitate, pentru a fi stăpân pe destinul său. Suportul acestor lupte l-a constituit, împreună cu comunitatea de teritoriu, de origine, de limbă, de cultură şi altele, conştiinţa comunităţii vieţii economice, la a cărei fundamentare ştiinţifică economiştii au contribuit în mod substanţial. Ei au demonstrat că în ciuda dezmembrării şi a stăpânirii străine, dezvoltarea vieţii economice a românilor a fost comună în esenţa ei. De asemenea, au evidenţiat că formarea şi dezvoltarea nestingherită a economiei naţionale sunt indisolubil legate de realizarea unităţii statale, de unirea tuturor românilor în acelaşi „trup politic” (N. Bălcescu).

M. Kogălniceanu arăta că unirea „este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor”, în timp ce I.C. Brătianu evidenţia că „sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională”. I. Ghica sublinia că fără unire „geniul nostru naţionale nu se poate dezvolta”.

O altă caracteristică a gândirii economice româneşti a fost manifestarea ei unitară pe întreg teritoriul românesc chiar dacă el a fost separat vremelnic prin graniţe politice, dezvoltarea ei în esenţă pe aceleaşi coordonate – realizarea

Page 109: Doctrine Economice Contemporane

109

unităţii statale, înlăturarea jugului străin şi înfăptuirea prefacerilor economico-sociale şi politice înnoitoare. Mărturie stau circulaţia permanentă a ideilor şi operelor economice între economiştii de pe toate teritoriile româneşti, cercetarea de către ei a problemelor economice din fiecare parte a ţării în strânsă legătură cu cele fundamentale ale întregii economii româneşti, idei şi teorii apropiate şi chiar identice, toate acestea fiind subordonate imperativului major – constituirea şi dezvoltarea economiei naţionale prin unirea tuturor românilor într-un stat naţional independent.

Gândirea economică românească s-a dezvoltat, fireşte, în contact cu cea din alte ţări. Astfel, în lucrările gânditorilor români întâlnim idei ale mercantilismului, fiziocratismului, liberalismului clasic, protecţionismului, socialismului utopic, ş.a. Ei au preluat idei din curente şi şcoli economice, dar cu deosebire pe acelea care se refereau la problemele economice ce preocupau poporul român şi pe care le-au interpretat în dependenţă de realităţile economiei româneşti formulându-se astfel idei şi teorii originale ce reprezintă contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economice.

11.1.1. Consideraţiile economice ale lui Dimitrie Cantemir D. Cantemir (1673-1723), domnitor patriot şi mare cărturar, cu o vastă

cultură, a formulat numeroase consideraţii economice privind probleme ca: originea marii proprietăţi funciare boiereşti şi relaţiile dintre boieri şi ţărani, politica fiscală, consecinţele jugului otoman asupra economiei ţării, punerea-n valoarea a resurselor naţionale, rolul agriculturii, meşteşugurilor etc. în cadrul economiei.

D. Cantemir releva că la baza formării marilor proprietăţi funciare şi a relaţiilor dintre boieri şi ţărani stau „daniile domneşti” şi respectiv aducerea unor ţărani şerbi din ţinuturile învecinate. Totodată, el dezvăluia abuzurile boierilor şi caracterul spoliator al politicii fiscale, arătând că ţăranii „sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă; ţăranul „plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare ţăranul sărăceşte din ce în ce mai mult ceea ce are efecte negative asupra stării generale a economiei”.

Dar principala piedică în calea dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor ei, o constituia, după părerea lui Dimitrie Cantemir, jugul otoman. Jugul otoman şi desele schimbări de domnie implicau scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani, atât de necesari dezvoltării ei. Toate acestea afectau deosebit de grav dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului ş.a., a întregii activităţi economice, cu toate că ţara dispunea de numeroase bogăţii. Pentru a opri scurgerea de bani peste hotarele ţării şi acumularea lor în ţară D. Cantemir considera necesară asigurarea independenţei ţării cât şi unirea şi independenţa tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, „pe care acum stau Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul”.

Privite în totalitatea lor, consideraţiile lui D. Cantemir despre unitatea românilor, necesitatea întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară pentru a înlătura tendinţele anarhice generate de lupta pentru domnie, înlăturarea jugului otoman, creşterea bogăţiei ţării prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior, ş.a., alcătuiesc o doctrină mercantilistă având bineînţeles anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale ţărilor române din acea vreme.

Page 110: Doctrine Economice Contemporane

110

11.1.2. Şcoala transilvană de gândire economică (1791-1918) Această şcoală s-a definit „printr-o strânsă abordare a problemelor

economice cu cele social-politice specifice situaţiei în care se găseau românii, o legătură permanentă cu gândirea economică românească de peste Carpaţi, printr-o corelare specifică cu gândirea economică a naţionalităţilor conlocuitoare, printr-o raportare originală la gândirea economică din alte ţări”.

Între promotorii acesteia se află autorii memorandumurilor din 1791 şi 1804, ca Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, George Bariţiu etc.

Desigur, în cadrul şcolii se întâlnesc deosebiri de opinii, legate îndeosebi de interese sociale, dar ideea fundamentală care străbate întreaga gândire şi acţiune a promotorilor ei este a apărării intereselor fundamentale ale tuturor românilor – eliberarea naţională şi făurirea statului naţional român.

Promotorii acestei şcoli au pornit de la înţelegerea rolului factorului economic în emanciparea oricărei naţiuni şi în realizarea progresului ei pe toate planurile. Ei au demonstrat că economia transilvăneană este parte organică a economiei naţionale româneşti şi că viitorul ei liber şi prosper este legat indisolubil de făurirea statului naţional unitar român.

Din aceeaşi perspectivă erau investigate şi problemele dezvoltării diferitelor ramuri ale economiei transilvănene. Pornind de la faptul că dezvoltarea agriculturii era puternic grevată de relaţiile de producţie feudale, ei cereau „desfiinţarea fără întârziere a iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi. După abolirea iobăgiei, atenţia a fost concentrată asupra menţinerii şi sporirii pământului în proprietatea românilor, lichidării rămăşiţelor raporturilor feudale şi modernizării agriculturii sub aspect tehnic, economic. Atenţia deosebită acordată agriculturii se explică prin locul şi rolul agriculturii în cadrul economiei naţionale, dar şi prin aceea că această ramură era ocupaţia de bază a românilor transilvăneni.

Nu erau omise nici alte ramuri economice: industria, transportul fluvial, construirea de căi ferate, dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei, a creditului şi instituţiilor bancare etc.

În acelaşi sens erau folosite şi ideile liberalismului clasic şi ale protecţionismului. Astfel, ideile despre „slobozenia fiecărei meserii şi îndeletniciri omeneşti” erau utilizate pentru a susţine abolirea iobăgiei, accesul românilor la toate activităţile economice şi amplificarea legăturilor economice ale Transilvaniei cu România, iar cele ale protecţionismului pentru a apăra economia transilvăneană (economie slab dezvoltată) de concurenţa produselor din provinciile mai dezvoltate ale imperiului şi din ţările dezvoltate industrial şi a impulsiona dezvoltarea ei.

Exponenţii şcolii economice transilvănene au surprins unitatea dintre latura socială şi naţională a luptei de eliberare a românilor. Desfiinţarea iobăgiei era apreciată ca o cauză naţională, deoarece nobilii erau în cea mai mare parte maghiari sau români maghiarizaţi, iar ţăranii iobagi erau în majoritate români. Depăşirea slabei dezvoltări a economiei era privită, de asemenea, ca o cauză naţională, susţinându-se în acelaşi timp principiul egalităţii între toţi locuitorii din Transilvania.

Şcoala economică transilvană s-a dezvoltat în strânsă legătură cu gândirea economică de pe toate teritoriile locuite de români şi s-a afirmat, cu nota ei de originalitate, ca parte a gândirii economice româneşti.

Page 111: Doctrine Economice Contemporane

111

11.1.3. Nicolae Bălcescu – opera economică N. Bălcescu (1819-1852) a fost personalitatea cea mai reprezentativă a

gândirii economice antifeudale, principala lucrare economică scrisă de acesta fiind „Reforma socială la Români” sau „Chestiunea economică în principatele române”.

În centrul gândirii economice a lui N. Bălcescu a stat problema agrară. Înţelegând rolul esenţial al proprietăţii în funcţionarea oricărei economii, şi deci şi a celei feudale, N. Bălcescu formulează interesante concluzii privind geneza, esenţa, rolul şi perspectivele economiei feudale din ţările române.

Dintre concluziile mai importante ce pot fi desprinse din studiile lui N. Bălcescu, menţionăm:

1. – la baza genezei şi evoluţiei marii proprietăţi feudale stă pierderea treptată a dreptului de proprietate şi folosinţă asupra pământurilor comune şi particulare ale locuitorilor de la sate în favoarea bisericii, boierilor, ca urmare a aşa-numitelor „danii” domneşti. Pierderea pământurilor a dus la pierderea libertăţii şi a egalităţii între clasele sociale (ţărani şi boieri);

2. – situaţia grea în care se găseau ţările române se datora formelor învechite de organizare. Era necesară deci, înlocuirea acestora cu forme moderne de organizare specifice ţărilor apusene, calea preconizată de Bălcescu pentru ieşirea din criză constând, în opinia sa, în împroprietărirea ţăranilor cu pământul pe care, de fapt, ei îl lucrau;

3. – împroprietărirea ţăranilor era posibilă în condiţiile în care boierii cedau o parte din pământurile lor ţăranilor, aceştia urmând să plătească statului „o dreaptă răscumpărare”. După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu ajunge la concluzia că problema agrară poate fi rezolvată după ce, în prealabil, se rezolvă problema naţională, adică unirea tuturor românilor într-un stat naţional propriu şi independent;

4. – strategia de dezvoltare a ţărilor române se baza pe lângă modernizarea agriculturii pe dezvoltarea industriei, iar resortul principal al creşterii productivităţii muncii şi al sporirii eficienţei întregii economii îl constituia munca liberă, degrevată de orice servituţi feudale, precum şi de dominaţia străină.

O altă problemă importantă cercetată de N. Bălcescu a reprezentat-o problema naţională. Din această perspectivă, N. Bălcescu era de părere că revoluţia română (populară prin participare şi antifeudală ca obiective) avea de rezolvat mai multe sarcini pe parcursul unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate:

- înlăturarea feudalilor de la putere şi democratizarea statului prin instaurarea puterii poporului;

- înlăturarea proprietăţii funciare feudale, democratizarea pământului (prin împroprietărirea ţăranilor clăcaşi) şi democratizarea capitalului (prin înfiinţarea de instituţii de credit), care împreună să ducă la desfiinţarea exploatării omului de către om;

- făurirea statului naţional unitar român; - realizarea independenţei economice şi politice a ţării faţă de

străinătate, prin scuturarea oricărui jug străin. „Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber

şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar … Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare … va cere unitatea şi libertatea naţională. Ea va fi o revoluţie naţională”.

Page 112: Doctrine Economice Contemporane

112

Gândirea economică a lui N. Bălcescu a constituit momentul de vârf al gândirii economice din ţara noastră până la 1859, numeroase generaţii de cărturari patrioţi continuându-i opera şi după Unirea din 1859.

TEST DE EVALUARE

1. Având în vedere aprecierile de ordin economic ale lui D. Cantemir, în ce curent de gândire economică l-aţi încadra? Răspuns:

2. Ce concluzii se pot desprinde studiind opera economică a lui N. Bălcescu? Răspuns: Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. În concepţia lui D. Cantemir, la baza formării marilor proprietăţi funciare şi a relaţiilor dintre boieri şi ţărani stau:

a. daniile domneşti; b. aducerea unor ţărani şerbi din ţinuturile învecinate; c. caracterul spoliator al politicii fiscale; d. ereditatea tronului.

Rezolvare • • O O De rezolvat:

2. Cum caracterizează N. Bălcescu revoluţia de la 1848? a. revoluţie democratică; b. revoluţie socială; c. revoluţie naţională.

O O O O

11.2. Gândirea economică din România între 1859-1918 Întreaga istorie modernă a României se dezvoltă sub semnul Revoluţiei de

la 1848. Perioada de până la 1878 este perioada revoluţiei neîntrerupte, în cuprinsul căreia s-a constituit statul român modern, s-a înfăptuit o uriaşă operă reformatoare, de transformare a structurilor, s-a cucerit independenţa. Dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fără obstacole; perioada este extrem de contradictorie. Ţările Române şi-au dobândit un nou statut juridic internaţional, şi-au modificat regimul politic interior. Înfăptuirile materiale nu sunt spectaculoase: societatea românească nu a avut răgazul pentru a-şi desăvârşi structurile moderne. Au fost create doar

Mercantilism.

Page 113: Doctrine Economice Contemporane

113

condiţiile favorabile, prin intermediul unei legislaţii reformatoare extinse asupra tuturor sectoarelor, care a înlăturat formele vechi, perimate.

Agricultura rămâne în continuare sectorul preponderent al economiei; în cuprinsul acesteia, în anul 1860, lucra 92% din populaţia care se cifra la 2.218.638 suflete. Producţia creşte şi în legătură cu exportul rentabil pe pieţele europene. Arendăşia practicată de o categorie specializată se extinde. Legarea tot mai deplină a moşiilor de nevoile pieţei îşi găseşte expresia şi în extinderea creşterii animalelor, în intensificarea procesului de prelucrare industrială a produselor agricole. Preocupările în direcţia utilizării metodelor moderne se generalizează.

Reţinem: Cele două evenimente importante ce au avut loc în 1859 (Unirea

Moldovei cu Ţara Românească şi formarea României) şi în 1877 (cucerirea independenţei României) au permis economiei româneşti să evolueze în direcţia modernităţii, apropiindu-se din ce în ce mai mult de formele capitaliste de organizare, chiar dacă ritmul înaintării nu era prea rapid, iar în unele domenii coexistau şi se ciocneau forme moderne cu forme medievale de activitate, ca de pildă, în agricultură.

În intervalul de timp cuprins între cele două uniri (1859 şi 1918) ţara

noastră a fost confruntată cu numeroase şi grele probleme economice, ceea ce a solicitat şi a stimulat dezvoltarea gândirii economice.

Problematica economică aflată în discuţie era concentrată asupra modernităţii şi eficientizării economiei româneşti. Detaliind această problematică, ea presupunea cel puţin patru componente principale:

- rezolvarea problemei agrare; - opţiunea pentru structura economiei pe termen lung (prioritatea

industriei sau a agriculturii); - politica economică externă preferabilă (liberul schimb sau

protecţionismul); - locul economiei româneşti pe piaţa europeană şi mondială.

În funcţie de interesele şi metodologia diferiţilor gânditori, s-au evidenţiat următoarele curente de gândire economică: liberal, conservator şi socialist, însoţite de unele grupări de mai mică amploare, care au avut totuşi o importantă audienţă în opinia publică, aşa cum au fost: radicalismul, poporanismul şi ţărănismul.

Reprezentanţi: - curentul liberal care ocupa locul central şi se afla în ascensiune, fiind

principalul susţinător al modernizării economiei româneşti, iar ca suport social avea burghezia şi chiar pe unii moşieri; de precizat faptul că, în interiorul acestui curent, s-au conturat două grupări:

- prima, adeptă a industrializării ţării şi a protejării industriei naţionale având ca reprezentanţi pe Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Dionisie Pop Marţian, George Bariţiu, Vintilă Brătianu ş.a.;

- secunda, ce acorda prioritate agriculturii şi comerţului şi cocheta cu ideile liberalismului european, dezavuând „naţionalismul economic”, prin exponenţii săi cei mai de seamă: Nicolae Şuţu, Alexandru Moruzi, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad ş.a., consideraţi ca liberali moderaţi;

- curentul conservator, care se asemăna, în unele privinţe, cu liberalii moderaţi, întrucât acordau aceiaşi prioritate agriculturii şi susţineau principiile liberalismului european, dar care era preocupat, mai ales, de interesele economice

Page 114: Doctrine Economice Contemporane

114

ale moşierilor; printre reprezentanţii lui se găseau: Barbu Catargiu, Petre P. Carp, Nicolae Filipescu‚ Tache Ionescu, Ion Strat şi alţii.

- curentul socialist, care a evoluat de la utopismul premarxist spre ideologia marxistă, dezvoltându-se îndeosebi, începând cu crearea, în 1893, a P.S.D.M.R., apoi, odată cu refacerea acestuia, în 1910, sub denumirea de Partidul Social-Democrat din România; printre reprezentanţi se aflau: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Zamfir Arbore, Mihai Gheorghiu-Bujor, Alecu Constantinescu etc.;

- ţărănismul: C. Dobrescu-Argeş, V. Kogălniceanu; - poporanismul: C. Stere. 11.2.1. Opera economică a lui P.S. Aurelian (1833-1909) Lucrări reprezentative: - „Catehismul economiei politice” (1871) - „Terra nostra” (1875) - „Cum se poate fonda industria în România” - „Politica noastră comercială faţă de

convenţiunile de comerciu” (1882) - „Politica noastră vamală” (1890) Ca om activ, angajat şi în politică, el a căutat să traducă în fapt doctrina

elaborată, vizând dezvoltarea de ansamblu a economiei naţionale într-o epocă în care cucerirea unor ţări de către altele avea tendinţa să se realizeze mai ales în planul economicului.

Ameninţările venite din partea marilor puteri erau afişate cu ostentaţie, iar ţări ca România trebuiau să-şi ia măsuri de precauţie pentru a nu fi prinse în reţeaua subjugării moderne cu ajutorul economicului. Dezvoltarea economică, prefigurată şi susţinută de Aurelian, era de natură să angajeze ţara noastră în spaţiul economic şi politic european, dar ne subjugată de alte ţări, ci ca o entitate independentă, fără a fi autarhică.

Criticile adresate de economistul român convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, concomitent cu susţinerea protecţionismului şi a dezvoltării industriale, izvorau tocmai din necesitatea obiectivă de afirmare a economiei României ca o componentă interdependentă şi totodată independentă în concernul economiei europene. Pe măsură ce ţara noastră se elibera de sub dominaţia, asuprirea şi exploatarea celor trei mari imperii vecine, ea nu trebuia să intre într-o nouă reţea a asupririi şi exploatării, chiar dacă „noii asupritori” erau de altă factură şi utilizau metode mai rafinate.

Reţinem: Unul dintre acestea era exportul de capital, pe care Aurelian nu l-a respins

în principiu, dar a ţinut să precizeze că el poate fi atras în măsura în care, realizându-şi propriile interese de câştig, să contribuie şi la dezvoltarea industrială a României, la ridicarea ei economică.

Comportamentul spoliator al corporaţiilor, al corporaţiilor, al capitalului străin putea fi strunit, după Aurelian, printr-o politică economică bună care, oferindu-le înlesniri să le ceară totodată să lucreze şi în folosul economiei naţionale. Chiar legea de încurajare a industriei naţionale din 1887, la elaborarea căreia el contribuise, lăsa destule posibilităţi capitalului străin să beneficieze de avantajele acordate de stat întreprinderilor autohtone. În scurt timp, capitalul străin a ocupat poziţii importante în economia ţării noastre, de ale cărei interese nu s-a mai ţinut seamă.

Page 115: Doctrine Economice Contemporane

115

Începuturile industriei moderne în ţara noastră au fost afectate de convenţia comercială cu Austro-Ungaria, încheiată de o durată de 10 ani începând din iunie 1876. Importanţa politică a acestui act a fost mare. Consecinţele economice au fost grave. Austro-Ungaria îşi asigurase pe piaţa românească un mare debuşeu pentru produsele propriei industrii. Industria noastră a trebuit să suporte ravagiile unei concurenţe acerbe, iar dezvoltarea industriei mari a fost paralizată timp de un deceniu.

Conform principiilor acestei convenţii, pătrunderea nestingherită a produselor industriale austro-ungare pe piaţa românească a determinat o îngustare a acesteia, constituindu-se într-un factor de blocare a demarajului industrial. Întreprinderile industriale create au întâmpinat mari dificultăţi în activitatea lor, iar unele dintre ele şi-au închis chiar porţile.

În aceste condiţii, Congresul de la Iaşi din 1884 a cerut clar renunţarea la liberul schimb, ca fiind o politică nefavorabilă intereselor româneşti.

În acelaşi timp, pe alt plan, nici exportul românesc de cereale şi alte produse agricole (animaliere) nu avea condiţii mai bune de desfacere pe piaţa austro-ungară, datorită atitudinii marilor producători agricoli (moşierii maghiari) din imperiu.

Guvernul de la Viena, neaplicând cu loialitate stipulaţiile convenţiei cu privire la desfacerea produselor româneşti pe piaţa imperiului, a făcut să nu se realizeze avantajele scontate la exportul de cereale şi vite. În aceste condiţii, după expirarea termenului convenţiei, partea română n-a mai acceptat prelungirea ei, încheindu-se astfel etapa liberului schimb şi promovându-se o politică protecţionistă, de protejare a economiei naţionale în faţa concurenţei venite din partea produselor străine prin practicarea tarifelor vamale.

Reţinem: Principalul mijloc de scoatere a economiei ţării noastre din starea precară

în care se afla, era văzut de Aurelian, în dezvoltarea industrială. Aceasta întrucât o ţară numai agrară nu putea rezista concurenţei făcute de ţările industriale şi mai devreme sau mai târziu, era atrasă în zona lor de influenţă şi dominaţie. În aceeaşi situaţie se afla şi o ţară cu o industrie slabă, având o productivitate scăzută a muncii naţionale. (cazul României).

Necesitatea dezvoltării industriei autohtone era evidentă. Dar care erau

posibilităţile de a o realiza? Ţara şi întreprinzătorii autohtoni erau săraci în capital şi personal de specialitate, piaţa internă era restrânsă ca urmare a sărăciei marii mase a populaţiei, infrastructura modernă era aproape inexistentă, aveau însă ceea ce era important pentru începerea industrializării: materii prime, oameni şi o industrie mică, meşteşugărească tradiţională.

Reţinem: Fondarea industriei mari în România trebuia să înceapă, după Aurelian, cu

dezvoltarea celei mici, ajutată să-şi acumuleze capitaluri, să se modernizeze şi diversifice, să se ridice la condiţiile celei mari. Recunoscându-i industriei mari superioritatea, el n-o separa absolut de cea mică, îndreptăţită să ajungă şi ea mare şi/sau să coexiste cu aceasta.

Naşterea industriei mari din cea mică era privită de Aurelian ca un proces

natural şi firesc care scutea ţara să recurgă la concursul capitalului străin şi permitea să coexiste unităţi economice de mărimi diferite.

Page 116: Doctrine Economice Contemporane

116

Pentru o ţară lansată cu întârziere pe făgaşul dezvoltării moderne, calea propusă de Aurelian îi putea prelungi menţinerea în stare de subdezvoltare. El vedea însă industrializarea României ca o acţiune a iniţiativei particulare, sprijinită substanţial de stat pe baza unui program naţional.

Observaţie: Tot un program naţional aborda Aurelian şi când era vorba de dezvoltarea

economiei întregii ţări. El admitea ca o axiomă că „agricultura, industria şi comerţul fac puterea şi bogăţia naţiunilor”, iar „guvernul nu poate avea decât un singur scop, acela de a le încuraja şi proteja”. Într-o asemenea acţiune, guvernul trebuia „să nu procedeze pe nimerite, ci după un program determinat”.

Sunt astăzi multe ţări în lume, aflate în proces de constituire a economiilor

naţionale, iar ideile lui P.S. Aurelian prezintă interes pentru economiştii lor. Din nefericire, ele au fost puţin făcute cunoscute pe plan internaţional. Cu toate acestea, sunt cazuri când economişti din alte ţări se interesează de studiul teoriilor economistului român.

11.2.2. Opera economică a lui C. Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) Gânditor de orientare social-democrată, C. Dobrogeanu-Gherea, a

formulat teoria neoiobăgiei, o teorie originală, expusă în lucrarea „Neoiobăgia” (1910) a cărei problematică depăşeşte însă teoria menţionată.

Observaţie: Deşi C. Dobrogeanu-Gherea menţiona că starea de neoiobăgie este

particulară ţării noastre, concluziile formulate de el reprezintă, aşa cum se arată în literatura de specialitate, contribuţii cu caracter de prioritate privind cercetarea evoluţiei ţărilor care au păşit mai târziu pe calea dezvoltării moderne.

Cercetarea sub multiple aspecte – economic, tehnico-productiv, social-

politic – a realităţilor din agricultură l-a condus la formularea conceptului de neoiobăgie, un concept folosit adesea şi mult controversat în literatura de specialitate ulterioară. Neoiobăgia, sublinia C.D. Gherea este „o întocmire economico-şi politico-socială agrară particulară ţării noastre şi care constă din 4 termeni:

- raporturi de producţie, în mare parte iobăgiste, feudale; - o stare de drept burghezo-liberală care l-a lăsat pe ţăran la discreţia

stăpânului; - o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor

ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre stăpân şi muncitori; - insuficienţa pământului aşa-zisului proprietar-ţăran pentru muncă şi

întreţinerea familiei sale, fapt ce-l sileşte să devină vasal al marii proprietăţi. Această neoiobăgie constituia problema agrară specifică ţării noastre

avându-şi rădăcinile în modul în care a fost făcută împroprietărirea clăcaşilor la 1864, care a rezolvat doar în parte componenţa ei principală, cea a proprietăţii asupra pământului, întrucât ei au primit pământ puţin şi prost, departe de locuinţele lor, dar au plătit despăgubiri mari şi ca urmare, au fost puşi „în imposibilitatea de a trăi din proprietăţile lor, ci, într-un fel sau altul, să fie în dependenţă economică faţă de marii proprietari spre a fi nevoiţi să lucreze şi moşiile acestora”. La aceasta, se adăugau şi învoielile agricole, „contractul agricol încurcat şi de neînţeles, pe care ţăranul punea crucea fără să ştie ce conţine,

Page 117: Doctrine Economice Contemporane

117

contract care nu este altceva decât confirmarea vechilor servituţi într-o formă contractuală şi care-l robea pe viaţă”.

În aceste condiţii, gospodăria ţărănească nu se poate afirma ca o gospodărie viabilă, de sine stătătoare şi întemeiată pe practicarea agriculturii moderne.

Pe de altă parte, neoiobăgia frânează progresul agriculturii şi prin aceea că marii proprietari şi arendaşii, având la dispoziţie munca ieftină a ţăranilor, nu fac investiţiile necesare în sămânţă, îngrăşăminte, maşini perfecţionate etc.

Reţinem: Având în vedere implicaţiile grave pe care neoiobăgia le avea nu numai

asupra agriculturii, ci şi asupra întregii vieţi economico-sociale, C.D. Gherea sublinia că este necesară „desfiinţarea totală, completă, neîntârziată a regimului neoiobag”.

În formularea soluţiei la problema agrară, a modalităţii de desfiinţare a

neoiobăgiei el pornea de la structura proprietăţii funciare, arătând că mai mult de jumătate din pământul ţării era deţinut de marii proprietari. Ca urmare, era necesară crearea adevăratei mici proprietăţi ţărăneşti de sine stătătoare prin:

- împroprietărirea individuală a ţăranilor (aflată în consens cu revendicările lor), prin vânzarea de bună voie sau răscumpărarea silită;

- întărirea gospodăriei micului proprietar. Reţinem: Eliberată de neoiobăgie şi sprijinită de stat, gospodăria ţărănească permite

o mai bună fructificare a resurselor agriculturii iar marea proprietate, diminuată sub raportul întinderii şi transformată într-o „categorie asemănătoare cu cea occidentală”, stimulează dezvoltarea agriculturii moderne şi. prin aceasta, a întregii economii naţionale.

Desfiinţarea neoiobăgiei, sublinia C.D. Gherea, permite accelerarea dezvoltării nu numai a agriculturii moderne, ci şi a celorlalte activităţi economice, a industriei în primul rând. Dezvoltarea industriei moderne, de fabrică, este necesară nu numai pentru practicarea unei agriculturi moderne, intensive, de înalt randament, căreia îi asigură o piaţă de desfacere a produselor şi cele necesare pentru îmbunătăţirea bazei ei tehnico-productive, ci şi pentru că progresul industrial condiţionează „cultura epocii moderne”.

Având încredere în capacităţile creatoare ale poporului său, C.D. Gherea concluziona: „Şi deci depinde de noi şi e în mâinile noastre ca, modificând şi reformând acest întreg fel al nostru de gospodărire naţională să mergem cu paşi siguri pe aceeaşi cale pe care au păşit şi păşesc popoarele civilizate înaintate”.

TEST DE EVALUARE

1. Cum putea fi asigurată dezvoltarea industrială a României în viziunea lui P.S. Aurelian? Răspuns:

Prin dezvoltarea industriei mici, meşteşugăreşti, care trebuia să fie ajutată să-şi acumuleze capitaluri, să se modernizeze şi diversifice, să se ridice la condiţiile celei mari.

Page 118: Doctrine Economice Contemporane

118

2. Ce înţelegea C. Dobrogeanu-Gherea prin „neoiobăgie”? Răspuns: Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Care erau principalele piedici în direcţia dezvoltării industriei autohtone identificate de P.S. Aurelian:

a. lipsa capitalului şi a personalului de specialitate la nivel de întreprinzători şi ţară;

b. lipsa unei infrastructuri moderne; c. o cerere scăzută pe piaţa internă.

Rezolvare • O •

De rezolvat:

2. În perioada 1859-1918, în România, curentul dominant de gândire economică era reprezentat de:

a. curentul socialist; b. ţărănism; c. curentul liberal; d. curentul conservator.

O O O O

11.3. Gândirea economică din România interbelică (1918-1940) Marea Unire din 1918 a determinat atât înlăturarea barierelor politice

artificiale dintre provinciile ţării noastre şi a dominaţiei străine asupra lor, cât şi recunoaşterea internaţională a noului stat stimulând înfăptuirea unor schimbări structurale în viaţa economică şi social-politică a ţării, printre care menţionăm:

- reforma agrară din anii 1917-1921; - adoptarea Constituţiei din 1923; - regruparea forţelor politice sub formă de partide şi clasificarea

doctrinelor economice specifice fiecărui partid. Noul cadru politic a stimulat considerabil atât procesele economice, cât şi

gândirea economico-socială, atât dând noi dimensiuni unor probleme economice mai vechi (problema agrară, problema industrializării ţării, politica economică externă) cât şi prin aducerea în atenţia specialiştilor a unor probleme economice noi (nevoia de capital pentru investiţii şi sursele ei, relaţia dintre întreprinzătorii autohtoni şi cei străini, urmările schimburilor economice internaţionale etc.).

În raport cu evoluţia gândirii economice europene (şi, în general, universale), gândirea economică românească prezenta următoarele trăsături:

mai buna racordare, comparativ cu perioada anterioară, la circuitul internaţional de reflecţii economice. Din gândirea economică universală aveau să fie receptate şi comentate de

Page 119: Doctrine Economice Contemporane

119

economiştii români reflecţii aparţinând noii şcoli istorice germane, marxismului, solidarismului francez şi corporatismului italian. În schimb, ecourile gândirii neoclasice şi ale corporatismului (în variantele austriacă şi portugheză) au fost reduse, iar cele ale keynesismului au fost cu totul izolate;

curentul economic marxist a deţinut un rol important în dezbaterile de idei, totuşi, comparativ, mai redus decât în majoritatea statelor europene în perioada studiată. Idei marxiste au fost receptate, în cadrul concepţiei lor generale, de exponenţi ai altor curente de gândire economică – de V. Madgearu, M. Manoilescu, Ş. Zeletin, G. Zane şi alţii;

politica economică preconizată de economiştii români era, cel mai adesea, conformă cu concluziile teoretice ale operei lor, dar existau şi situaţii în care acestea le contraziceau din raţiuni de oportunitate politică. De pildă, V. Madgearu susţinuse teza complementarităţii dintre economia României şi cea a statelor dezvoltate industrial (cum era, de pildă, Germania), dar se opunea categoric integrării României în marele spaţiu economic european preconizat de conducătorii nazişti; M. Manoilescu a teoretizat necesitatea industrializării ţărilor agrare (inclusiv a României) şi a descentralizării industriale a lumii, dar susţinea în anii 1940 integrarea economică a României, de pe poziţii subordonate, în acelaşi mare spaţiu economic european.

Observaţie: Chiar dacă nu neglijau aspectele conceptual-metodologice, principalele

preocupări ale gânditorilor economici români se îndreptau către înţelegerea şi explicarea evoluţiei economice a ţării. Miezul fierbinte al controverselor doctrinare l-a constituit modul cum trebuia să fie guvernată şi administrată ţara, respectiv strategia dezvoltării pe termen lung şi politicile economice imediate care trebuiau practicate.

Caracteristic confruntărilor de idei a fost concentrarea lor în jurul

soluţiilor, fapt datorat atât acuităţii problemelor aflate în atenţia societăţii româneşti, cât şi, adesea, angajării politice a gânditorilor economici.

Sub aspectul recomandărilor de politică economică, în primul deceniu interbelic (1919-1929), în atenţia economiştilor români s-au aflat: problematica reformei agrare; strategiile de dezvoltare economică şi, în primul rând, industrială; unificarea şi mai târziu, reforma monetară; situaţia datoriei externe antebelice şi a reparaţiilor de război cuvenite României.

În perioada crizei economice (1929-1933), principalele teme de dezbatere au fost: scăderea volumului producţiei şi al investiţiilor; creşterea nivelului şomajului; politica comercială şi financiară internă şi externă.

În ultimii ani interbelici (1933-1940), în centrul preocupărilor economiştilor au trecut: problematica complexului economic naţional; rolul economic al statului; modernizarea legislaţiei muncii şi funcţiile cooperaţiei.

Reprezentanţi: Dintre personalităţile care prin activitatea şi preocupările lor au adus o

contribuţie însemnată la dezvoltarea gândirii economice din România interbelică, amintim: Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu, Ştefan Zeletin, Mitiţă Constantinescu, Şerban Voinea, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.

Page 120: Doctrine Economice Contemporane

120

11.3.1. Mihail Manoilescu – teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional

Intelectual cu solidă cultură economică, filozofică şi sociologică şi om politic, M. Manoilescu (1891-1950) este unul dintre cei mai mari economişti români contemporani, cu largă audienţă în lume.

Lucrări reprezentative: - „Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie” (1921) - „Probleme fundamentale ale dezvoltării noastre industriale” (1922) - „Neoliberalismul” (1923) - „Ideea de plan economic naţional” (1938) - „Solidaritatea economică a sud-estului european” (1938)

Lucrarea care l-a consacrat pe Manoilescu ca economist de talie mondială este „Théorie du protectionisme et de l`echange international” apărută prima oară la Paris în 1929. Ea a cunoscut mai multe ediţii în limbi străine (engleză, germană, italiană, portugheză), iar în româneşte a fost publicată în 1986. A fost apreciată ca una din lucrările economice deosebite pe plan internaţional marcând „coordonatele istorice ale gândirii economice”. Dovada valorii intrinseci a lucrării o constituie numeroasele controverse stârnite în jurul ei, nestinse nici până în prezent.

Reţinem: Teoria economistului român a avut ca punct de plecare preocupările sale

pentru înţelegerea ieşirii din încurcături a unei ţări agrare care-şi căuta locul cuvenit în economia lumii. Această teorie aborda dintr-o perspectivă nouă relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, structurile economice ale ţărilor lumii, decalajele dintre ele şi nevoia de a schimba stările de lucruri prin proliferarea industrializării şi în ţările agrare.

Primul element al teoriei lui Manoilescu a rezultat din calculele făcute

asupra productivităţii muncii în industrie comparativ cu agricultura, stabilind un decalaj în favoarea industriei. El a constatat că decalajele de nivel economic, structură şi venit pe locuitor între ţările industriale şi cele agrare se accentuau în timp ce teoriile clasice şi neoclasice susţineau contrariul. Ştiinţa liberală clasică recomandă diviziunea internaţională a muncii şi liberul schimb afirmând că comerţul internaţional conferă avantaje ambelor părţi toate ramurile de producţie (atât din industrie cât şi din agricultură) îmbogăţesc oamenii în mod egal. Realitatea arăta însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. Calculând şi comparând valoarea medie nou creată pe cap de locuitor, rezultă că „ceea ce produce muncitorul industrial într-un an este de un multiplu de ori mai valoros decât ceea ce produce muncitorul agricol în aceeaşi perioadă”.

Disproporţia în Europa orientală crescuse de la 1:4 la 1:8 şi apoi 1:10 după marea criză din `29-`33, ceea ce însemna că munca anuală a unui muncitor industrial se schimba pe munca a 10 muncitori agricoli. Când schimbul are loc în aceeaşi ţară, inegalitatea nu are prea mare importanţă pentru că nu se scurge valoarea naţională în afară şi ea nu sărăceşte din această cauză. Altfel stau lucrurile cu schimbul între ţări, fiindcă atrage după sine deplasarea de muncă a mai multor lucrători din ţările agrare contra muncii unui număr scăzut de lucrători din cele industriale.

Avantajele şi câştigurile rezultate din schimburile internaţionale sunt inegale şi ele se împart între ţări în funcţie de productivitatea aferentă a principalilor factori de producţie – munca şi capitalul. Cu cât acestea sunt mai mari într-o ţară cu atât şi venitul ei net rezultat din schimburile internaţionale este

Page 121: Doctrine Economice Contemporane

121

mai mare, şi invers. Având în vedere că munca industrială şi capitalul folosit în industrii sunt mai productive decât în agricultură şi deci câştigurile şi avantajele ţărilor puternic industrializate sunt mai mari în raport cu cele ale ţărilor mai puţin industrializate sau agrare.

Industria şi agricultura, fiecare în parte, sunt constituite din mai multe ramuri şi subramuri cu productivităţi ale muncii şi capitalului aferente, diferite, de unde şi nevoia de a le dispune pe o scară a preferinţelor, menită să arate ordinea în care să fie stimulate. Pentru aceasta, Manoilescu a construit un model al coeficientului de calitate sau al eficienţei. El a rezultat din reunirea formulei

productivităţii muncii AP (producţia netă raportată la un număr de salariaţi) cu cea

a productivităţii capitalului CP (producţia netă raportată la capital constant)

rezultând cu ajutorul mediei geometrice următoarea formulă:

CPx

APQ = =

ACP

ACPQ = - coeficient de calitate

Teoria lui Manoilescu a fost combătută de o seamă de economişti şi

politologi. Dar a fost acceptată, luată chiar ca punct de referinţă de promotorii unei noi viziuni asupra ordinii economice internaţionale care să contribuie la scoaterea ţărilor sărace din subdezvoltare. În acelaşi timp, teoria lui Manoilescu a fost apreciată chiar şi de către criticii ei, mulţi recunoscându-i valoarea ştiinţifică, chiar dacă nu sunt de acord cu implicaţiile ei practice.

Teoria lui Manoilescu, adeptul neoliberalismului, arată cât de mult se schimbă conţinutul şi înfăţişarea unui sistem de gândire economică atunci când autorii emit judecăţi de valoare de pe poziţiile ţărilor înapoiate, şi ce implicaţii practice au acestea.

11.3.2. Opera economică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu Lucrări reprezentative:

- „Problema agrară din România Mare şi urmările ei” - „Băncile şi beneficiul lor” - „Un veac de frământări sociale. 1821-1907”

- „Probleme de bază ale economiei româneşti” Lucreţiu D. Pătrăşcanu (1900-1954) a fost un reprezentant marcant al

gândirii marxiste de orientare comunistă din România în perioada interbelică şi câţiva ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, desfăşurând o bogată activitate ştiinţifică, publicistică şi politică, în calitate de militant şi ideolog comunist.

Observaţie: Implicat din partea conducerii P.C.R. în organizarea şi desfăşurarea

actului de la 23 August 1944, Pătrăşcanu a ocupat funcţii politice importante între anii 1944-1948. Pe fondul rivalităţilor în lupta pentru putere dintre liderii comunişti, el a fost arestat în 1948 şi executat în 1954.

Reţinem: În condiţiile unor restricţii care i-au fost impuse în activitatea politică,

L.D. Pătrăşcanu şi-a concentrat atenţia asupra studierii problemelor social-

Page 122: Doctrine Economice Contemporane

122

economice specifice din România modernă şi contemporană, aducând contribuţii importante la elucidarea unor probleme controversate, ca de exemplu: geneza capitalismului din România, cercetarea mişcărilor antifeudale, particularităţile burgheziei din România comparativ cu burghezia din alte ţări şi implicaţiile lor politice, problema agrară din acea perioadă, perspectivele de viitor ale societăţii şi economiei româneşti etc.

Slăbiciunea economică a burgheziei autohtone şi-a pus amprenta pe luptele antifeudale din ţările române, care, de cele mai multe ori, n-au putut fi duse până la capăt, ceea ce explică, în opinia lui Pătrăşcanu, atât menţinerea târzie a unor rămăşiţe feudale în agricultura românească, cât şi numeroase compromisuri în activitatea politică a burgheziei româneşti. În ciuda acestor particularităţi, dezvoltarea capitalismului în economia României a avut un caracter obiectiv şi necesar, în viziunea lui L.D. Pătrăşcanu, ceea ce îl determină să respingă atât teoria lui C. Dobrogeanu-Gherea despre o aşa-numită „lege specifică” de dezvoltare a economiei româneşti, cât şi teoriile liberale şi ţărăniste despre evoluţia economiei româneşti.

În ceea ce priveşte perspectivele de viitor ale României, L.D. Pătrăşcanu considera că în România interbelică trebuia mai întâi să se desăvârşească revoluţia burghezo-democratică, după care să se treacă la revoluţia socialistă, prin preluarea puterii de către proletariat şi ţărănime şi organizarea societăţii şi a economiei pe baze colective.

Considerând socialismul o prelungire a democraţiei, L.D. Pătrăşcanu a nutrit iluzia că înlăturarea capitalismului va asigura îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale celor mulţi. Ulterior, când, în numele acestui ideal generos s-a trecut în practică la măsuri abuzive şi represive, nu numai împotriva celor mulţi, ba chiar şi împotriva unor militanţi cunoscuţi pentru aceste idealuri, a fost prea târziu, pentru că L.D. Pătrăşcanu însuşi a căzut victimă unor astfel de represalii, plătind cu viaţa pentru că a avut curajul să afirme ataşamentul său faţă de naţiunea din care făcea parte şi hotărârea de a apăra interesele fundamentale şi legitime ale poporului român.

TEST DE EVALUARE

1. Cărui curent de gândire economică îi aparţine Lucreţiu Pătrăşcanu? Răspuns:

2. Redaţi teoria lui M. Manoilescu referitoare la caracterul neechivalent al schimburilor dintre ţări cu nivele diferite ale productivităţii medii a muncii naţionale. Răspuns:

Lucreţiu D. Pătrăşcanu a fost un reprezentant marcant al gândirii marxiste de orientare comunistă.

Page 123: Doctrine Economice Contemporane

123

Exerciţii Exemplu rezolvat:

1. Problematica vastă întâlnită în lucrarea „Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional” a lui M. Manoilescu cuprinde aspecte privind:

a. diviziunea internaţională a muncii; b. structurile economice ale ţărilor lumii; c. modalităţile de industrializare a României; d. relaţiile economice internaţionale.

Rezolvare • • O •

De rezolvat:

2. Ce utilizează Manoilescu pentru a stabili ordinea în care trebuie stimulate ramurile şi subramurile ce formează industria şi agricultura:

a. teoria productivităţii muncii; b. teoria productivităţii capitalului; c. un model al coeficientului de calitate; d. producţia netă.

O O O O

REZUMATUL TEMEI

Gândirea economică românească este împărţită în trei mari perioade: până la 1859, între 1859 şi 1918 şi între 1919 şi 1940. Caracteristicile ideilor şi teoriilor puse în circulaţie în fiecare dintre aceste perioade depind de împrejurările istorice interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activitatea economico-socială.

Dacă până în 1859, principala preocupare a constituit-o realizarea statului naţional român, unitar şi independent, în perioada de după Unirea din 1859 şi, apoi, în aceea de după cucerirea independenţei României, în anii (1877), pe măsura înaintării şi accentuării procesului de modernizare în societate, interesul şi atenţia specialiştilor şi opiniei publice s-a îndreptat, tot mai mult, spre problema majoră şi de însemnătate naţională a strategiei dezvoltării economice pe termen lung a ţării noastre.

Marea Unire din 1918 a creat un cadru politic ce a stimulat considerabil atât procesele economice, cât şi gândirea economico-socială, atât dând noi dimensiuni unor probleme economice mai vechi (problema agrară, problema industrializării ţării, politica economică externă) cât şi prin aducerea în atenţia specialiştilor a unor probleme economice noi (nevoia de capital pentru investiţii şi sursele ei, relaţia dintre întreprinzătorii autohtoni şi cei străini, urmările schimburilor economice internaţionale etc.). Miezul fierbinte al controverselor doctrinare l-a constituit modul cum trebuia să fie guvernată şi administrată ţara, respectiv strategia dezvoltării pe termen lung şi politicile economice imediate care trebuiau practicate.

Page 124: Doctrine Economice Contemporane

124

TEST AUTOEVALUARE III Tema 11

1. Care a fost atitudinea lui P.S. Aurelian referitor la atragerea capitalului

străin ca mijloc de finanţare a activităţilor economice româneşti? a. l-a respins cu vehemenţă; b. a ignorat complet acest aspect în analizele sale; c. l-a acceptat în măsura în care asigura dezvoltarea industrială a

României. 2. Ce curent de gândire economică românesc din perioada 1859-1918 era

principalul susţinător al modernizării economiei româneşti: a. curentul liberal; b. curentul conservator; c. curentul socialist; d. ţărănismul.

3. Care erau principalele aspecte abordate în opera lui N. Bălcescu: a. problema lipsei de capital; b. problema agrară; c. problema naţională; d. problema democratizării.

4. Autorul lucrării „Chestiunea economică în Principatele Române” este: a. Dimitrie Cantemir; b. Nicolae Bălcescu; c. P.S. Aurelian; d. Mihail Manoilescu.

5. În viziunea şcolii transilvane de gândire economică, care era primul pas ce trebuia făcut în vederea refacerii agriculturii: a. trecerea pământurilor în proprietatea românilor; b. modernizarea agriculturii sub aspect tehnic, economic; c. abolirea iobăgiei; d. constituirea unor loturi întinse de terenuri agricole.

6. Ce apreciau exponenţii şcolii economice transilvănene că reprezintă o cauză naţională: a. dezvoltarea agriculturii; b. dezvoltarea industriei; c. depăşirea subdezvoltării economiei; d. desfiinţarea iobăgiei.

7. Opera economică a lui L. Pătrăşcanu se înscrie în: a. curentul liberal; b. curentul marxist; c. curentul conservator; d. poporanism.

8. Teora lui M. Manoilescu evidenţiază discrepanţa dintre: a. productivitatea muncii din industrie faţă de cea din agricultură; b. diviziunea muncii la nivelul sectoarelor economiei naţionale; c. nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă în raport cu ţările

socialiste. 9. În România interbelică, cel mai important sector de activitate îl

reprezenta: a. agricultura; b. industria; c. comerţul.

Page 125: Doctrine Economice Contemporane

125

BIBLIOGRAFIE

1. ASE, Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2001 2. Beaud M., Gândirea economică după Keynes, Ed. Eurosong and Book,

Bucureşti, 2000 3. Brăilean, T., O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, 2000 4. Dăduianu-Vasilescu I., Scurta istorie a doctrinelor economice, vol-I-III,

Ed. Matrixrom, Bucureşti, 2007 5. Lozinschi E., Protecţionismul şi liberalismul – două megatendinţe în

gândirea economică modernă şi contemporană, Ed. Lumen, Bucureşti, 2007

6. Magda, D., Dura C., Doctrine economice, Ed. Focus, Petroşani, 2005 7. Paiuşan R., Gândirea economică românească în perioada interbelică, Ed.

ASE, Bucureşti, 2006 8. Paiuşan R., Mihail Manoilescu – repere bibliografice, Ed. ASE, Bucureşti,

2005 9. Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, ediţia a III-a, Ed. Academiei

Române, Bucureşti şi Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2004 10. Ştefan, V., Doctrine economice, Reprografia Universităţii din Craiova,

Craiova, 2001 11. Tarţa M., Tendinţe, curente şi şcoli de gândire în ştiinţa economică

actuală, Ed. ASE, Bucureşti, 2006 12. ***, Doctrine economice: tendinţe majore şi opere reprezentative în

istoria modernă şi contemporană a gândirii economice: o privire reprezentativă, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000

Page 126: Doctrine Economice Contemporane

126

RĂSPUNSURI TESTE TEST AUTOEVALUARE I 1 a, b 2 a, b 3 a 4 c 5 c 6 c 7 b 8 c 9 a 10 a 11 a 12 a 13 b 14 e 15 a 16 c TEST AUTOEVALUARE II 1 a 2 b 3 d 4 a, b 5 d 6 c 7 a 8 c, d 9 b 10 a, b 11 c 12 d 13 d 14 a 15 c 16 b 17 a, b 18 d

TEST AUTOEVALUARE III 1 c 2 a 3 b, c 4 b 5 a, b 6 c, d 7 b 8 a 9 a


Recommended