+ All Categories
Home > Documents > Doctrine Economice 8

Doctrine Economice 8

Date post: 02-Dec-2015
Category:
Upload: nicoleta-zaharescu
View: 133 times
Download: 6 times
Share this document with a friend
30
Obiectivele temei: cunoaşterea teoriilor, curentelor şi şcolilor de gândiriilor economică cele mai semnificative din perioada amintită; evidenţierea contribuţiilor unor mari autori (mulţi dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie ) la dezvoltarea ştiinţei economice; descifrarea sensului extinderii domeniului de cercetare al ştiinţei economice; rolul teoriei economice în fundamentarea politicilor economice 11.1 Şcoala austriacă Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a "Principiilor economiei". Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie. Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat că toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire. A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă teorie a ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politică deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută.
Transcript

Obiectivele temei: cunoaşterea teoriilor, curentelor şi şcolilor de gândiriilor economică cele mai semnificative din perioada amintită; evidenţierea contribuţiilor unor mari autori (mulţi dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie ) la dezvoltarea ştiinţei economice; descifrarea sensului extinderii domeniului de cercetare al ştiinţei economice; rolul teoriei economice în fundamentarea politicilor economice

11.1 Şcoala austriacă Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a "Principiilor economiei". Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie. Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat că toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire. A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă teorie a ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politică deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută.

A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt. Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistă şi critica socialismului sub toate formele sale. Individualismul metodologic Principiul individualismului metodologic se află la baza programului austriac. El statuează că analiza economică trebuie condusă în aşa fel încât toate concluziile să poată fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altă parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economică reprezintă astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintă nu numai pilonul de bază al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei aconomice focalizată pe individ. În această ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretării economice este arbitrară, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetuează, reprezintă doar punctul de pornire în analiza economică şi nu punctul final. În viziunea austriacă analiza economică trebuie să tindă spre identificarea relaţilor de la cauză la efect, să producă o analiză genetic-cauzală (opusă analizei operaţionale, cultivată de economiştii contemporani). Analiza cauzală are ca o primă şi foarte importantă consecinţă introducerea timpului în economie ca o variabilă şi nu ca o constantă. Acţiunea umană are loc în timp, iar timpul devine rar şi capătă valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantă este şi precizarea potrivit căreia noţiunea de timp capătă proprietăţile sale temporale cunoscute numai dacă presupunem că timpul se scurge într-o singură direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă afirmăm că procesele economice sunt ireversibile. Într-o concluzie mai largă, individualismul metodologic asociază două lucruri importante: primul, oamenii acţionează, adică sunt dotaţi cu voinţă şi judecată proprie; de aici rezultă eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţă, adică pot să-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economică trebuie să ţină cont de dinamismul structurii pe care o studiază. Existenţa calculului în socialism Mises a fost primul care a arătat că în socialism este imposibil calculul economic. Atacul său pornea de la faptul că, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie să efectueze calcule economice. Or, acest lucru era imposibil

din cauză că neexistând proprietate privată, nu exista piaţă, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia să efectueze calcule, dar fără să aibă numerele pe care să le introducă în aceste calcule! Concluzia lui era clară: calculul în socialism este imposibil. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însă dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din păcate, triumful doctrinei lor. Încercările de a respinge argumentele lui Mises nu au făcut decât să confirme degringolada teoretică a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semănat niciodată cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat să furnizeze un model de sistem socialist care să evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricatură a sistemului capitalist. Lange a încercat să facă din socialism un sistem care să imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fără a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmă. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Hayek a fost cel care a mers pe idea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţă şi la perfecţionarea conceptului de de coordonare a planurilor individuale.

Teoria ciclului de afaceri Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economică. La origine, ea reprezintă împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetară a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat această teorie. Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţială a ciclului se află o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestă în general printr-o creştere a preţurilor şi o scădere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Această extindere a creditului poate fi provocată atât de intervenţia Bancii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determină o îmbunătăţire iniţială a condiţiilor de afaceri. Investitorii se găsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care să le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident că o rată a dobânzii mai mică sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul că creditul suplimentar ajunge întâi la producători/investitori, aceştia pot să liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativă a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativă a preţurilor se referă la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe măsură ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde să scadă. Dacă extinderea creditului nu se accelerează, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmă preţurile bunurilor de consum, determinând scăderea drastică profitabilităţii. Criza se declanşează atunci când, la preţurile existente, producătorii nu pot să-şi vândă mărfurile. Pentru a le vinde ei trebuie să scadă preţurile, însă cu preţul unor pierderi mari. Dacă în acest moment oferta de monedă se măreşte din nou, producătorii primesc un răgaz, dar finalul este

inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie să se ajusteze în aşa fel încât profitabilitetea generală să ajungă la nivelul iniţial, determinat de rata naturală a dobânzii. A fost o vreme când teoria austriacă a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost "eliminată" de competiţia cu teoria keynesistă. Lipsa de rezistenţă a fost dată de faptul că teoria austriacă nu propune un remediu la criză; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii, este prevenirea ei. În concluzie teoria liberală a austriecilor era în completă contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modă în epocă.

Ludwig von Mises Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg, în Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind „Principiile economiei” de Carl Menger. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă judecători şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului 1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică diverse articole în ziarele din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o îmbunătăţire a situaţiei

sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A. Până la retragerea sa din mediul universitar,va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante.

Friederich August von Hayek Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu „dinamica” austriacă. S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena, unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J.Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură, dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M.

Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle", unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea. În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a ţine o conferenţă despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse, de astă dată împotrive lui O.Lange. În cartea sa "Economia dirijată în regimul colectivist" formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea "socialismului de piaţă". O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în 1937 "Economics and Knowledge" el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o serie de articole despre "Contrarevoluţia în ştiinţa", despre "scientism", adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek critică "raţionalismul constructivist" sau "naiv" care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului.Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria "economiei pure" şi anume "The Pure Theory of Capital". Cu cartea sa din 1944, "The Road To Serfdom" (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani. În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele societaţii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membrii din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat. În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra

cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: "J. S. Mill and Harriet Taylor"(1951), "The Counter-Revolution of Science"(1952), "The Political Ideal of the Rule and Low" (1955), "The Constitution of Liberty"(1960). Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea la "Drumul către servitute", fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek. În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică a "miracolului economic german". La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg. În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei "Drept, legislaţie, libertate". Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek. În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".

În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează. Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice. Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea extrema, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De alfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? După opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică îşi asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice.

11.2 Monetarismul Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai semnificative: 1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică; 2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor; 3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii. Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt

între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice, înlocuind keynesismul dominant până atunci. Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă. Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:

1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;

2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;

3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.

Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi

curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe. Pentru a înţelege mai bine această diversitate, este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase. Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, el are o serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii. Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului, ele se regăsesc în opera lui Friedman, simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare". În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:

=> critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;

=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjucturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

Milton Friedman Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics"(reprodus în antologia lui D. Hausman "Filosofia ştiinţei economice"), dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, publică o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods. Militant al capitalismului şi al pieţei, el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. Asfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă şi în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte). Dintre principiile friedmaniene reţinem: Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie. Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei. Venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real

evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:

• să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.

• să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.

Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în

termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:

moneda este un bun de consum; cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub

care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)

relaţia stabilă pentru cererea de monedă.

În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei) Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă. Eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată

creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflationiste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor. Rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale. Respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor. Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului. Monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legaturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea economiei prin piaţă, respingând totodată politicile de stabilizare bugetară. Monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă, politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală. K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile(creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să

menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua. Monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia. Monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare, au fost puse în cauză anticipările adaptive. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.

11.3 Teoria capitalului uman

Teoria capitalului uman iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago, toţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie conţine, atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat prioritar problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice. Th. W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman.

Evident, concluziile sale unesc cele două arii de interes: • el insistă pe cele două elemente care ghidează dezvoltarea agriculturii:

prima, supraevaluarea terenurilor agricole a căror importanţă economică se află în descreştere şi a doua, subevaluarea capitalului uman;

• pune în cauză teoriile dezvoltării care insistau pe reformele agrare, supralicitând totodată "revoluţia verde". Ca şi alţi autori, el observă că sloganul anilor '60 "mai mult verde decât roşu", se înscrie mai mult în radicalismul tematic, decât practic.

Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman între care le reţinem pe cele mai semnificative:

1. punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman;

2. analiza dezvoltării sub două aspecte: pe de-o parte, susţine că dezechilibrele fac parte din procesul de creştere economică şi sunt repere ale corecţiilor ulterioare şipe de altă parte, susţine creşterea diviziunii muncii şi a specializării în dezvoltare economică(pe linia cercetărilor deschise de A. Smith)

3. rolul guvernului este abordat în maniera pieţei politice: în ţările dezvoltate, de exemplu, lobby-ul fermierilor provoacă o tendinţă de supraevaluare a produselor agricole, prin urmare o supraproducţie; în mod similar industriaşii dominanţi în lumea a treia induc o insuficientă remunerare a agricultorilor şi deci, o supraproducţie în ţările sărace. Guvernele sunt parte a acestui joc.

Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă.

G. Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi prin educaţie şi formare, practică o investiţie în capital uman. Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale care determină comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc. G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte), ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor. G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman. În primul rând, este definit capitalul uman, drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. Investiţia în capital uman este determinată de o serie de motivaţii:

determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman;

remunerarea depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel spus, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional. Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker, conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale

între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşază rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului, care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit un consumator-producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitaţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de preţurile relative. Logic, schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită de meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor

sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj. O altă contribuţie a sa se referă la optimul cheltuielilor publice în domeniul securităţii sociale abordat în termeni normativi. G. J. Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1982, pentru studiile sale în domeniul economiei industiale, are contribuţii în aplicarea la teoria economică a sociologiei gusturilor, contribuind astfel la dezvoltare, din această perspectivă, a teoriei consumatorului. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Stigler arată că există diferite preţuri de echilibru compatibile cu eficacitatea economică, iar această situaţie rezultă din faptul că achiziţionarea informaţiei şi costurile tranzacţionale nu sunt nule. Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei. Stigler s-a remarcat şi ca un critic vehement al

intervenţiei statului în economie, dezvoltând concepte teoretice care pun în evidenţă ineficienţa reglementărilor. G. Stigler are şi alte contribuţii importante în domenii precum economia industrială (avansează principiul supravieţuitorului), programarea lineară, oligopolul, dar şi istoria gândirii economice, îndeosebi în direcţia descoperirii modului cum apar ideile economice printre specialişti (apreciind originalitatea şi capacitatea lor de a face să pătrundă în public noile idei şi concepte).

11.4 Teoria economiei ofertei

Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii. Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot Occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei. Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte:

1. piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care corespund alocării optimale;

2. firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:

3. controlul impozitelor şi cheltuielilor publice(în fond, punerea în cauză a statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă. Această situaţie coduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.

4. politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.

A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu

limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian. G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G. Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi inegalitaţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente:

• -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă; capitalismul crează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea.

• -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte, sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat, accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima.

Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare, ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el consideră că J.K.Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului. Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării. A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta. Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra teoria, foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat, cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală (r) şi încasările statului din impozite (I).

Încasările statului (I) I* M IA = IB A B 0 r1 50% r2 100% Presiunea fiscală (r)

Figura 11.1

Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se verifică sloganul după care, "impozitul mare, omoară impozitul". Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim (I*), dar permite şi delimitarea unei părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului. Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza. Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A şi B), dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală. A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele

două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus, operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă. Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate, consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive. Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.

11.5 Noua şcoală clasică Noua şcoală clasică şi-a facut simţită prezenţa îndeosebi după 1980, când R. Lucas jr., (laureat al Premiului Nobel în 1995) şi Th. Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipărilor raţionale". Ideea integrării în calculul economic a anticipărilor agenţilor nu este nouă. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptările întreprinzătorilor şi consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesiană presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica economică, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "să învăţăm din greşelile trecutului" nu oferă nici un mijloc de a exprima anticipări asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipările raţionale susţin că agenţii economici sunt capabili să prevadă viitorul de o asemenea manieră încât să evite neplăcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate. In extremis, această poziţie face din fiecare cetăţean un vizionar extra-lucid, un cunoscător foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţă în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fără capacitate de reacţie pentru că el nu are anticiparea anticipărilor. Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacităţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului. Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Prescott, N. Wallace, au fost anti-keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauză orice variantă keynesistă a fost percepută drept o contrarevoluţie. Atitudinea lor este susţinută de scopurile tematice declarate şi anume o analiză fondată pe anticipări raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetărilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al căror grad de pertinenţă ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipărilor raţionale apare astfel fondată mai mult pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentară la un cost oarecare, numit cost de adaptare. Teoria anticipărilor raţionale are la bază o serie de ipoteze:

salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţă, ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricărei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egală cu cererea;

pieţele se comportă ca şi când agenţii economici utilizează cel mai bine toate informaţiile de care pot să dispună, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun că indivizii şi

întreprinderile au o cunoaştere intuitivă, nu numai în felul cum suportă consecinţele evenimentelor economice apărute în sectorul lor sau pe propria piaţă, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;

fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultă din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În măsura în care ei utilizează mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnă că şi ştiu ce se va petrece în realitate.

În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea că nu există şocuri sau perturbări majore, economia va fi eficientă. Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalităţii agenţilor se integrează într-o schemă de ansamblu care demonstrează inutilitatea teoriilor keynesiste. La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcările din comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. După cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupării pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât producţia totală şi volumul şomajului să rămână aproape constant. În echilibru, rata naturală a şomajului rezultă din adaptarea fricţională şi structurală intervenită la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantă, fluctuaţiile cererii globale apăreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cărora producţia şi şomajul se îndepărtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauză a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor susţinătorilor anticipărilor raţionale, politica intermitentă şi imprevizibilă a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacă, de exemplu, FED reduce masa monetară, cantitatea de monedă în raport cu volumul bunurilor produse este mai mică. Moneda devine astfel rară, ratele de schimb între monedă şi bunuri se modifică, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constată că preţul pe care l-a obţinut la produsul său a scăzut, fără a realiza unde se plasează faţă de nivelul general al preţurilor. După o schimbare generală a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuă să-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însă, fiecare întreprindere începe prin a se gândi că preţul produsului său a scăzut şi în consecinţă va reduce producţia. O creştere a masei monetare declanşează un proces invers: întreprinderile cred că preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia. Impactul schimbărilor politicilor economice asupra producţiei reale rămâne de altfel limitat pentru că indivizii nu întârzie să realizeze că nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipărilor raţionale subliniază că nu trebuie să se considere masa monetară izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice. Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipărilor raţionale operează cu ideea potrivit căreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei

agregate este considerată verticală, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adică de la nivelul natural al ofertei pentru economie. În acest cadru se degajă ideea fundamentală a teoriei anticipărilor raţionale: politicile guvernamentale menite să schimbe nivelul cererii agregate sunt fără efect. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o rată naturală a şomajului şi, în consecinţă, se poate considera Yn ca o rată naturală a ofertei sau a venitului pentru economie. În ipoteza că guvernul are posibilitatea să acţioneze de-o asemenea manieră încât, într-un prim timp, oferta să crească (de exemplu, prin acţiuni care să-i permită creşterea venitului nominal şi a cererii de monedă agregată) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacă salariaţii consideră aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar. Dar, dacă producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescătoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii realizează acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţială şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersectează curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial. Concluzia este clară: orice politică economică aşezată pe o regulă stabilă nu are nici o şansă de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume că toate regulile politicii economice de adaptare sistematică drept răspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât că sectorul privat va fi avertizat. Această teoremă a ineficienţei politicii economice a făcut să tresară lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive până la cele mai vehemente. Astfel, teoria anticipărilor raţionale a fost pusă în cauză sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipărilor raţionale şi concurenţa liberă, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mărimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilă revenirea la normal, după perioade mediocre, pentru că este scumpă, costisitoare. Critica este susţinută de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scădere sensibile de la o perioadă la alta, dar niciodată nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipărilor raţionale, numai pe motiv că adaptarea producţiei şi ocupării se face cu costuri mari nu reprezintă nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema. O altă direcţie critică vine să conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantităţilor de muncă sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii contestă că alegerea ar putea fi blocată de insuficienţa locurilor de muncă sau de clientelă. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupării, dar numai de modeste

fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate fluctuaţia critică a preţurilor este foarte greu de prevăzut. Adică reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie să fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacă se ia în calcul preţul adaptării, cu atât mai mult problema se agravează, pentru că variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupării. A treia direcţie critică contestă raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii speculează cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu există nici o analiză a originii lor sau a modului de eliminare. După opinia criticii teoria trebuie să explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu. Cea mai puternică atitudine critică este legată de îndrăzneala autorilor de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit căreia sectorul privat îşi modifică comportamentul în funcţie de politica monetară şi bugetară, ar trebui reţinută pentru construcţia noilor politici economice hotărâte în lupta cu inflaţia. Apărătorii anticipărilor raţionale conchid că teoriile lor nu fac decât să prelungească, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuită după care oamenii acţionează potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivă pe care acesta o are despre felul cum funcţionează economia şi că îi interesează agregate economice şi parametri ca masa monetară şi deficitul bugetar, că se servesc de aceste informaţii şi că ştiu cum fluctuaţiile variabile le afectează propriile decizii. Anticipările raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toată politica economică va fi clar anticipată în consecinţele sale. Toată politica economică sistematică se vede anulată în efectele sale. Singura soluţie constă în aceea ca statul să ia decizii inopinate care să surprindă agenţii economici. Vechea politică a reglării conjuncturale, practicată în anii '60-'70 şi fondată pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid. Teoria anticipărilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care există de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice. Modele cu anticipări raţionale confruntă, pe de o parte autoritatea publică, cu un comportament fix, care determină oferta exogenă de monedă şi, pe de altă parte, agenţii economici care anticipează efectele unei variaţii ale acestei oferte. Inegalitatea situaţiei se datorează şi faptului că agenţii economici nu pot fi surprinşi de activităţile statului, pentru că statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţă de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacă considerăm că statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentară (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economică devine eficace şi poate să folosească instrumentele

monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca statul să aibă informaţii complete despre agenţii economici. Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autorităţii publice şi al agenţilor economici.

11.6 Public choice „Public choice” este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt J. Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. Tullock. Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt prost luate în calculul pieţei. Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului. În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului). Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului deciziilor indivizilor şi deciziilor colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum este bunăstarea socială. Teoria „public choice” are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa politică. Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:

indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi; deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare; indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în

relaţiile de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.

În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). Funcţionarul, omul politic sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?). Tentaţia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri, care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective este necesară o soluţie mai precisă decât direcţiea furnizată de Wiksell. Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în "The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot. G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul. Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică. Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai

multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns. Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând raţionamentul, este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor scapă de sub control. Dar evident, teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'. Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată de Tullock şi A. Downs. Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale limitate. Teoria se bazează pe câteva ipoteze:

birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printr-un comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă obiectivul cel mai mare.

birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere, venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie, pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public.

funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura.

A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi comoditatea şi interesul public.

• -comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;

• -interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de

vedere individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare, interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii funcţia socială.

Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu, guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse). Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor. Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1. Becker, G. Capitalul uman, Bucureşti, Editura All, 1997.

2. Becker, G. Buchanan, J.

Comportamentul uman – o abordare economică, Bucureşti, Editura All, 1994.

3. Tullock, G. Calculul consensului, Bucureşti, Editura Expert, 1995.

4. Fridman, M. Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995 .

5. Fridman, M. Inflation et systemes monetaires, Calman - Levuy, 1976.

6. Hayek, F.

Constituţia libertăţii, Iaşi, Institutul European, 1998.

7. Hazlitt, H.

Lecţia de economie, Bucureşti, Editura Amerocart, 1994.

8. Kirzner, I.

Perspectiva economică, Bucureşti, Editura All, 1996.

9. Mises, L.

Human Action, Contemporary Books, Chicago, 1966.

10. Mises, L. Capitalismul şi duşmanii săi, Bucureşti, Editura Nemira, 1998.

11. Stigler, G. The economics of information, în Readings in Microeconomics, Times Mirror/ Mosby College Publishing, 1986

12. Beaud, M. Dostaler,G.

Gândirea economică de după Keynes, Eurosong& Book, Bucureşti 2000

13. Snowdon, B. Vane, H. Wynarczyk, P.

A modern guide to macroeconomics, Edward Elgar, 1994


Recommended