Nina palamaru

DOCTOR

D. D.

Nina palamaru

DOCTOR

D. D.

Editura Samia

Iasi - 2010

~ 5 ~

Directa si necosmetizata, povestea Ninei Palamaru "D.D.", aduce inca din titlu indemnul la decriptare. Carte a transformarilor constiente sau nu la care ne supunem cu totii zilnic, chiar daca traim prea atasat prezentul. Atunci cind vine vremea sa intelegem ceva din destinul nostru si sa ne aratam puterea de a trece peste obstacolele mintii noastre, Cineva ne creeaza conditiile ... sa crestem! Timpul o stringe deja pe scriitoare! Tiparul sau linear se sparge! Daca pina acum trecutul se recupera prin prezentul iertator,de data aceasta autoarea permite prezentului vindecarea printr-o intelegere mult mai larga. Trezirea premonitiilor, constientizarea gardienilor protectori a prezentelor subtile, in situatii limita, nasc in eroii sai uimiri si intrebari, dileme si temeri de pierderi ireparabile, revelatii existentiale si puterea detasarii. Ca de obicei, in cartile sale, natura omniprezenta, stimuleaza creativ, vindeca plina de intelegere, sustine ca o mama protectoare, transformarile. Muntele Sacru, peren ca si Gratia Pascala ajuta"spovedaniile" intre prieteni; visele ascunse se pot elibera fara teama logicului citadin! Desi uneori ai sentimentul de "cine cu cine vorbeste", in mina ferma a autoarei toate firele nevazute sustin infrastructura vizibila, aducind profunzimea intelesurilor de dincolo de prezent, pentru ca acum si aici "totul este posibil". Claritatea se arata incet, prin recompunerea fiecarei farime de puzzle a personajelor, intr-o imagine ce vine din TOT! Rolurile au venit odata cu eroii sai, iar situatiile in care au fost prinsi de scriitoare... alegerea lor! Cineva... acolo sus le-a dat aceasta sansa: unii au ales operatiile grele, desi au fost preveniti ca puteau si altfel, altii coborirea mintii in linistea calda a inimii. Carte in care Nina Palamaru ne da imaginea brutala a iesirii din confortul linear solutionat prin ajutoare si multidimensionalitatea la care personajele nu se asteptau deloc. De aceea o singura lectura nu este suficienta si... luati-va ochelarii pentru 4D, accesul va fi direct! Cu acest volum, Nina Palamaru a mai deschis un portal catre o alta viziune asupra vietii. Astept cu nerabdare urmatorul demers!

ELENA FLORESCU

~ 7 ~

CAP. 1

Şocul a fost groaznic! De neimaginat!

Te trezeşti cu o scară metalică pliată brusc peste picior. Năucit de

propria-ţi căzătură, nu mai înţelegi nimic. Devii o fiinţă fără conţinut, fără gând,

doar prins în panica unei realităţi absurde – o maşinărie cu rotiţele oprite în mod

inexplicabil. De ce? Ce cauţi în iarba deasă ca peria, cu piciorul prins sub

duritatea metalului? Ce s-a întâmplat? Cum a intervenit imprevizibilul?

Ana, detaşată de ea însăşi, îşi priveşte laba piciorului poziţionată în sens

opus şi pachetul de oase ieşit la iveală, alb – gălbui în verdele ierbii. Întregul

tablou pare un coşmar desprins din filme date la ore târzii.

Un singur gând explodează în creierul zdruncinat: „Doamne, sunt oasele

mele! Să nu se împrăştie…”

Întinde mâna şi cuprinde blând ţesătura de os-cartilaj din care picură un

lichid lipicios şi cald. Se simte ameţită, neputincioasă.

„Cred că visez! Trebuie să revin în patul pufos, confortabil, cu veioza la

căpătâi şi cartea alături. Să mă trezesc… Şi să nu mai citesc romane de groază, cu

scene oribile ca aceasta!”

Din păcate, totul este cât se poate de real. Ana, prinsă în secundele

dezastrului, simte că nu mai poate ieşi. Va rămâne ţintuită acolo, în iarba verde şi

deasă, strângând în pumn propriile-i oase.

Brusc, o cuprinde o linişte nefirească. „Asta-i tot!” Secunda următoare nu

are cum să existe deoarece timpul s-a oprit. Dar nu şi inima. Ea bate nefiresc de

puternic. „Nu te nelinişti, sunt aici, lângă tine!” Mesajul a fost recepţionat nu de

raţiune, nu! El s-a împrăştiat asemenea sevei ce dă viaţă oricărui fir din iarba de

sub oasele dezgolite. Mesaj subtil care a învăluit fiinţa Anei cu antidotul panicii.

~ 8 ~

Nu a strigat. A rămas mută. A simţit răcoarea înserării şi fiorul. Un fior

împletit în neputinţă…

* * *

Noaptea caldă a învăluit oraşul. Doar Spitalul de urgenţe nu doarme.

Becuri aprinse, uşi larg deschise, cărucioare împinse energic, bolnavi aşteptându-

şi rândul. Un amalgam de fiinţe omeneşti cu suferinţa întipărită în privire şi cu

acea resemnare a inevitabilului în atitudine.

Nu se vorbeşte. Doar murmure – chemări şi răspunsuri scurte. Fiecare,

ascuns în propriul univers, nu anticipează nimic. Va lăsa totul pe seama omului

cu halat alb care îi va hotărî minutele următoare de viaţă.

Să laşi pe umerii altuia propria-ţi existenţă… El, doctorul va decide. De

aceea stai răbdător pe băncuţă. „Răbdător” poate nu e cuvântul potrivit, mai

degrabă „inert”, deoarece nu ai puterea să gândeşti. Neuronii tăi sunt în pauză.

Priveşti fără să vezi, auzi fără să înţelegi. Acest fenomen ciudat de anulare e

perceput în egală măsură atât de cel în cauză – bolnavul – cât şi de însoţitorul său

deoarece, în majoritatea cazurilor acesta nu poate fi decât cineva devotat celui

suferind şi implicat în necazul acestuia.

In curte, Alexandru şi-a găsit un capăt de bancă liber, în faţa glasvandului

de sticlă al sălii de aşteptare - loc ideal de supraveghere a uşii din dreapta. Pe uşa

aceea a fost dusă Ana. Doctorul de gardă l-a prevenit: „Puteţi merge acasă… va

dura mai mult”. Privirea vioaie de om tânăr, energic, l-a învăluit compătimitor.

I-a citit întrebările nerostite şi a adăugat: „Acum o pregătim pentru operaţie. Vom

face tot ce trebuie.”

Alexandru ar fi vrut să fie lăsat lângă Ana, să o poată ţine de mână, să-i

transmită din vitalitatea sa, să-i şoptească : „Curaj, draga mea!”. Ştie cât de

aberantă este această dorinţă. Va sta doar pe capătul acela de bancă şi va aştepta.

Cât? Secundele, orele nu contează.

Alexandru nu-şi mai simte corpul amorţit pe lemnul tare şi nici nu aude

~ 9 ~

vorbele şoptite ale femeii de alături. Ochii uscaţi de concentrare fixează cadrul

uşii. E un du-te vino continuu. Femei, bărbaţi în halate albe, preocupaţi,

traversează în viteză culoarul liber din anticameră. Bolnavii, dirijaţi spre ghişeul

din stânga, îşi completează fişa personală şi intră unul câte unul în sala de

consultaţii. Scaunele nu rămân goale. Vin alţii şi alţii – exod de oameni care cer

ajutor.

Alexandru urmăreşte acest spectacol viu. Doar uşa din dreapta – cea care

duce la sala de operaţie – îl interesează. Şi iată, uşa se deschide. O soră tânără îi

pronunţă numele:

-Domnul Vasilian este aici?

Cel vizat sare de pe bancă asemenea unui arc şi intră în sală.

-Eu sunt!

-Bine că v-am găsit! Vă rog, o confirmare: soţia are diabet? Suferă de

inimă?

-Nu!

-Semnaţi aici. Ştiţi, nu avem timp de investigaţii.

Formalităţile fiind încheiate, fata zâmbeşte scurt şi părăseşte încăperea.

„Deci acum…” Alexandru, cu un gest automat, îşi scoate batista din

buzunar, îşi tamponează fruntea şi se îndreaptă cu paşi şovăitori spre banca din

curte. „Nu mi-a ocupat nimeni locul!” Cu un oftat de uşurare se aşază,

sprijinindu-şi spatele de speteză. Încordarea s-a topit pe încetul. Un val de

moleşeală îi ia locul. Abia acum realizează prezenţa femeii de lângă el, masivă,

greoaie, cu părul sur strâns sub o broboadă cafenie.

-Şi matale aştepţi pe cineva?

Alex, surprins de vocea joasă, răguşită a vecinei, răspunde scurt:

-Da, soţia…

-Fiică-mea… îi pune ghipsul. Şi-a rupt mâna di tăt. Doamne, păcatele

mele, cu ce-o să mai muncească de-acu…?

-Se repară, mătuşă. Şi în gând, adaugă: „N-am loc şi pentru tine, femeie!”

-Da′ soţia matale ce-a păţit?

~ 10 ~

-Piciorul…

-Pe Maricica mea a izghit-o căruţa lui frati-meu. Da rău di tăt…

Alexandru nu mai adăugă nimic. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit acum ar

fi fost buletinul medical al Maricicăi. Dar mătuşa nu se lasă. Simte nevoia unei

spovedanii complete: Vasile ameţit de băutură, fata cu gândul pe dealuri, calul

zvâcnind de sub biciul stăpânului – un întreg amalgam…

Şi orele trec. Noaptea s-a instalat de mult. Alex îşi simte capul greu, îl dor

muşchii, oasele. Femeia de lângă el s-a potolit şi acum moţăie. Deodată, aceeaşi

soră apare în prag şi anunţă cu voce scăzută:

-Mătuşă, Maricica matale rămâne la noi. Mâine poţi să vii s-o vezi.

-Da′ mâna i-o pus-o la loc?

-Cum credeai altfel? Du-te liniştită acasă. Fata doarme acum dusă.

-Slavă Domnului!

Femeia îşi face cruce cu gesturi largi, apoi îşi strânge sub bărbie nodul

broboadei cu nădejde şi se urneşte , icnind.

-Sara bună, domnule! Şi sănătate!

Vecina îl învăluie pe Alexandru cu o privire compătimitoare şi porneşte

spre poartă.

„Maricica a scăpat, acum visează. Dar Ana mea? Ce face Ana?”

Brusc, o stare tulbure de nelinişte îşi face loc în mintea amorţită a omului.

„Stau aici de parcă am prins rădăcini…Ar trebui să mă interesez…”

Alexandru se scoală cu efort. „Poate văd vreo soră…” Centrul sălii e

ocupat de un căruţ pe care zace un bărbat cu capul bandajat. Nu i se vede faţa de

sub faşele întinse. Cei doi asistenţi vorbesc în şoaptă, urmărind corpul nemişcat.

-Crezi? şopteşte unul din ei.

-Nu ştiu. Poate…

Alexandru, surprins de schimbul lapidar de replici, încearcă să ghicească

subiectul discuţiei. „Rănitul… pentru el e acest „poate”…” Deodată, uşa batantă

s-a deschis larg: „Hai, repede!” Ordin scurt, căruia i s-au supus imediat cei doi

infirmieri.

~ 11 ~

Soţul Anei nu a apucat să întrebe nimic. Resemnat, s-a aşezat pe un scaun.

Între timp, sala s-a golit. Doar o bolnavă îşi mai aştepta rândul. Genunchiul legat

cu un prosop prin care răzbătuseră pete vişinii a adus-o aici. „Cine ştie ce-o fi

păţit, săraca…” – gândeşte bărbatul, observând-o cu coada ochiului. Femeia pare

tânără, în putere. Nu se vaietă, nu vorbeşte. Doar stă resemnată adunată toată ca

un ghem.

„Aici toţi aşteaptă…, Alexandru încearcă să despice firul în patru. Minuni?

Acelaşi tratament, acelaşi bisturiu, aceeaşi pastilă pentru aceeaşi suferinţă.

Fericitul se trezeşte teafăr şi pleacă fără a întoarce capul spre vecinul său, ţintuit

în pat. Iată minunea!...”

-Domnule!...

Bărbatul tresare. Probabil aţipise…Nu a simţit paşii de vată ai asistentei

medicale.

-Soţia a fost operată. Au dus-o în salon.

-N-aş putea s-o văd?

-E sub anestezic. Doarme… Dar dacă doriţi …

Omul se ridică şi simte imboldul de a o îmbrăţişa pe această femeie

cumsecade care l-a înţeles. Doar ochii vorbesc. Unda de simpatie şi înţelegere o

simte.

-Urmaţi-mă!

Pe holul lung şi îngust, cu lumină difuză, cei doi se opresc în dreptul unei

uşi. În interior – stive de halate, lenjerie, faşe, cârje, două cărucioare lipite de

perete. Alexandru primeşte un halat albastru cu o monogramă cusută pe

buzunarul de la piept. Două litere: „D.D.” . Asistenta intuieşte întrebarea

nerostită.

-Dumitru Dumitrescu!

-E al lui?

-A fost. A murit anul trecut.

Alexandru îmbracă halatul în grabă şi se precipită după noua-i cunoştinţă.

Aceasta deschide cu precauţie o uşă, se opreşte în prag şi îi face semn:

~ 12 ~

-Doar o privire, atât!

Omul se apropie. Emoţia e vie. Inima zvâcneşte în piept de parcă ar fi fugit

kilometri. „Dincolo e ea…” Şi brusc simte că nu are curajul să intre. Sau puterea..

-Hai, veniţi! îl îndeamnă asistenta şi îl apucă uşurel de braţ, împingându-l

înainte.

Pe patul de lângă perete, Ana pare o statuie de marmură, fără viaţă. Nu e

finisată total deoarece în zona piciorului drept, sculptorul nu a eliberat-o din

blocul de piatră. O sculptură neterminată. Abandonată pentru cât timp? Câte zile

şi nopţi această fiinţă, cândva plină de vitalitate, va sta prinsă în mulajul enorm?

Toate aceste reflecţii trec fulgerător prin mintea lui Alexandru. Timpul cu

durerea îşi vor împleti orele – bolovani grei de urnit. El – soţul, prietenul,

sfătuitorul – va intra în rolul terapeutului, aducând cu sine întregul arsenal de

curaj şi răbdare.

-Să mergem…

Cuvintele abia şoptite îl trezesc. O ultimă privire… Ana lui, vioaie ca o

veveriţă, neastâmpărată şi inventivă, tandră şi caldă, iat-o acum inertă,

inaccesibilă. Omul părăseşte salonul cu inima grea. „Doamne, ce-am să mă fac?

Cum am s-o trezesc la viaţă? La viaţa care-i place ei, să zboare liberă, precum

fluturii?...”

În drum spre casă, acest bărbat puternic se simte total neajutorat, vlăguit.

Voinţa, iniţiativele, însăşi judecata, toate par amorţite. „De ce? De ce au trebuit

să se întâmple toate astea?” Răspunsul nu îl aşteaptă de nicăieri.

Ajuns în stradă, noaptea - prieten discret – l-a trezit la realitate cu

răcoarea-i binefăcătoare . „Da! Trebuie să mă culc. Să dorm…Şi mâine?...”

Cu acest ultim gând, Alexandru a pus capul pe pernă.

* * *

Ce vis real! Alexandru, în pijama, s-a aşezat pe marginea patului, retrăind

secvenţele. Datele stocate în memorie nu îl puteau ajuta cu nimic.

~ 13 ~

„Nu! Nu l-am cunoscut niciodată! Şi totuşi… nu înţeleg!”

Cu gesturi mecanice a deschis larg fereastra şi a apucat pătura de un capăt

pentru a o strânge. „De ce să mai fac patul? Diseară nu mă culc tot aici? Ana

nu-i…” Pătura i-a scăpat din mână. Privirea i s-a fixat pe ceasul din perete.

„Dacă plec acum… e prea devreme?”

Când s-a despărţit de doamna Laura, asistenta medicală , a primit

instrucţiuni clare: „Mâine o puteţi vizita după ora 12.” Mohorât şi absent,

Alexandru coboară scările spre bucătărie. Ştia că are de lucru; colaboratorii îl

aşteptau la birou. Însă starea de indiferenţă faţă de tot ce e în jur, improprie firii

sale, îl ţinea încorsetat, prizonier. „Ce face ea acum? Oare este trează?”

Şi deodată l-au invadat imaginile visului: un necunoscut a intrat pe uşa

dormitorului, s-a apropiat de pat şi l-a apucat de mână, trăgându-l spre fereastră.

„Priveşte!” – ordin nerostit. Alexandru s-a conformat. O şosea lată pe două benzi

i-a apărut în faţa ochilor. Trafic intens pe ambele sensuri. Şi deodată – impactul!

Un om frânt în două şi camionul care îl izbise lateral. Alexandru i-a auzit

scrâşnetul. „E un coşmar! Trebuie să mă trezesc…”

Într-o fracţiune de secundă a înţeles: necunoscutul era cel ce adusese visul.

„Pleacă!” – i s-a adresat, brutal. Abia atunci a observat: bărbatul era îmbrăcat

într-un halat albastru. Pe buzunarul de la piept – două iniţiale: D.D. „Acesta e

halatul meu!” , a încercat să protesteze Alexandru. Dar nu a putut să scoată nici

un sunet. A rămas cu privirea prinsă în cele două litere, surprins şi fascinat

totodată. Şi s-a trezit.

* * *

-Draga mea, cum te simţi?

Ochii luminoşi sunt aceiaşi. Şi zâmbetul… Alexandru o priveşte cu bucuria

regăsirii, cu ardoarea tăinuită a primei întâlniri. Îi prinde mâna cu delicateţe ţi o

mângâie.

-Te mai doare?

~ 14 ~

-Nu, şopteşte Ana, mă simt bine.

Ambii îşi aţintesc privirea spre piciorul bandajat, întins pe un postament de

ghips.

-Uite ce falnic arată! – zâmbeşte bolnava şăgalnic.

-Să n-ai grijă, în curând o să-l scoatem la plimbare. Greul a trecut…

-Crezi? Oricum, n-am simţit nimic. Doar am dormit. Dar tu de unde ai

halatul acesta?

Alexandru tresare. Nu l-a vrut. Dar doamna Laura, intransigentă, şi-a

atenţionat vizitatorul:

-Vreţi să intraţi în salon? Îmbrăcaţi-l!

-Alt halat nu aveţi?

-De ce? Vă vine bine, e curat… şi va fi al dumneavoastră cât stă bolnava la

noi.

-Al meu?

Asistenta a râs amuzată:

-Nu… Acasă nu vi-l dau.

Alexandru a trebuit să se conformeze ordinului. Ar fi vrut să-i povestească

visul tulburător de viu. Şi să se lămurească…

-De ce-a murit doctorul Dumitrescu?

Femeia l-a privit cu uimire. După o scurtă pauză a murmurat:

-Accident de maşină…

-L-a izbit un camion?

-Deci …ştiaţi? De asta nu voiaţi să purtaţi halatul lui? Vă deranjează

cumva? - în ochii femeii se citea mirarea.

-A!... Nu, nu! - şi Alexandru a îmbrăcat halatul albastru cu mişcări ferme ,

părăsind apoi încăperea.

Femeia l-a urmărit cu privirea şi a clătinat din cap: „E şi el zdruncinat,

săracul!”

Acum, în timpul vizitei, soţul Anei a căutat să uite de existenţa buzunarului

de la piept. Cele două litere însă căpătaseră forţa unui magnet. Nu se doreau

~ 15 ~

ignorate. Şi cu cât a încercat mai mult omul să le evite, cu atât cei doi D au reuşit

să i se infiltreze în creier cu mai multă forţă. De aceea întrebarea bolnavei „Dar

tu de unde ai halatul acesta?” l-a descumpănit. „Nu trebuie să o tulbur cu

prostiile mele…” – acest gând i-a dat tăria să-i riposteze în glumă:

-Sunt doctorul D.D., la ordinele dvs., doamnă!

-A… Dacă-i aşa, domnule doctor D.D., când mă scoateţi de aici?

-Răbdare! Curând… Numai că doctorul va rămâne aici, cu halatul lui cu

tot!

-În cazul acesta, replică Ana cu un zâmbet şăgalnic pe buze, ştii ce am să

fac? Voi coase pe pijamalele tale perechi de DD-uri.

-Nu! sări Alexandru ca ars.

-Ba da! Îl aduc pe doctorul D.D. acasă.

-Draga mea, se nelinişti omul, acasă ai să ai nevoie de soţul tău. Doctorii să

rămână aici, la spital, unde le e locul.

Ana, fără să observe schimbarea bruscă de dispoziţie a lui Alexandru, a râs

şi cu degetul arătător a mângâiat broderia.

* * *

-Grădina asta e adevărată minune! Uite, toate mi-au înflorit.

Îmbujorată, cu fruntea transpirată şi cârlionţii evadaţi din disciplina

pieptenului, Gabriela s-a ridicat dintre straturi, precipitându-se spre portiţă. Dan

s-a apropiat de gardul ascuns sub mlădiţele de Bună-dimineaţa, cu servieta sub

braţ şi zâmbetul pe buze.

-Trebuie să recunosc: fără tine, minunea asta ar fi fost îngropată sub

buruieni.

În plin soare, cei doi s-au îmbrăţişat cu acea tandreţe nedisimulată a

despărţirilor de lungă durată. Gabriela, fiind în vacanţă, părăsise apartamentul din

oraş, stabilindu-se aici, în cabana „Floare de colţ”. Această denumire a fost dată

de către soţii Brătescu, după îndelungi căutări şi dezbateri, polemici şi bileţele

~ 16 ~

puse în căciulă cu cele mai fanteziste denumiri.

Evenimentul botezului cabanei s-a petrecut cu trei ani în urmă, după ce a

fost dată ultima bidinea de var, odată cu montarea celor doi stâlpi ai porţii de

intrare. Chemarea, trâmbiţată tuturor prietenilor, avusese efectul dorit. „Venim!”

Curtea largă se umpluse de musafiri – peste treizeci de persoane, mici şi mari,

tineri şi vârstnici. Şi de atunci, escapadele la „Floare de colţ” au întrecut

sărbătorile calendarului.

Între timp, a apărut şi o magazie micuţă, cochetă, spaţiu perfect pentru un

dormitor de vară improvizat pentru intimi.

Acum, la sfârşit de iunie, Gabriela şi-a organizat aproape toate sectoarele

gospodăriei: grădina de flori – pe locul întâi, straturile de zarzavat şi verdeaţă

deasă ca peria, au fost lăsate pe seama lui Săftica, iar cămara şi-a umplut rafturile

cu strictul necesar.

După o iarnă de hibernare, pentru soţii Brătescu, momentele de relaxare şi-

au schimbat decorul. La cabană se găsea mereu ceva de făcut – recreativ, util şi

mai ales necesar.

Astăzi este ziua în care Dan şi-a încuiat biroul, a pus cheia în buzunar şi s-a

urcat în maşină, direcţia - „Floare de colţ”. Gabriela îl aşteaptă. Dimineaţa pe

răcoare, a făcut o supă de găluşte, un pilaf, şi a umplut cele două vaze cu flori

proaspete. Nici nu ştie când a trecut o săptămână, doar ea şi Săftica în toată casa.

Au ordonat beciul, podul şi toate cotloanele sau aproape toate. Curtea a lăsat-o pe

seama lui Pelin să o patruleze cum va şti el mai bine. Acest patruped maidanez,

cu un arbore genealogic imposibil de definit, a apărut în poartă într-o dimineaţă,

la puţin timp după terminarea gardului împrejmuitor al proprietăţii. Şi nu s-a mai

dus. El şi-a ales stăpânii. Şi a rămas credincios tradiţiei milenare: „Tu îmi dai

osul să-l rod, eu îţi păzesc casa”. De ce i s-a dat numele Pelin? Povestea este cât

se poate de hazlie. Când stăpânul casei a constatat că potaia pripăşită nu se dă

dusă, a hotărât să-i facă o cuşcă şi să-l numească oficial păzitorul domeniului.

Câinele şi-a intrat în drepturi şi nu a mai părăsit curtea. Într-una din zile, Săftica,

observând puzderia de purici în blana bietului animal, a cules un braţ de pelin şi i

~ 17 ~

l-a aşternut în interiorul cuştii. Maidanezului i-a plăcut şi nu a încercat să se

descotorosească de salteaua „anti purici”. Ba chiar se părea că visele sale câineşti

căpătaseră altă savoare şi , ca să fim realişti – tipul a scăpat de purici. Săftica a

avut grijă să-i împrospăteze din când în când aşternutul, astfel că blăniţa

maidanezului, cu timpul, a început să degaje un suav parfum de fân, pelinul

deţinând locul suprem. Şi Pelin i-a rămas numele.

Venirea lui Dan a revoluţionat întregul domeniu. Săftica a măturat curtea, a

aerisit aşternuturile, a bătut covoarele – toate le-a făcut în viteză, oftând din când

în când.

-Ai obosit? Trage-ţi sufletul… , o îndeamnă stăpâna casei.

-Domnul când vine?

-Pe la amiază; avem tot timpul.

Fata îşi ridică ochii spre cer, urmărind traiectoria soarelui.

-Cu zăpuşeala asta, parcă-s împiedecată…

-Stai aici, la umbră. Să-ţi aduc un întăritor?

-Da-i vreme de stat?

Săftica totuşi se conformează. Veranda răcoroasă, cu plafonu-i din viţă de

vie, este o adevărată binefacere. Tânăra se aşază icnind pe unul din scaunele de

răchită şi îşi şterge fruntea cu nu colţ al pestelcei.

-Uite…limonadă rece din frigider.

Şi astfel, minutele de relaxare în alternanţă cu treburile gospodăriei au

liniştit tumultul nerăbdării.

Într-un târziu, a sunat telefonul:

-Sunt pe drum…

-Te aştept!

Pelin a fost cel care a adus vestea. Un alt fel de lătrat – expresie a bucuriei ,

dacă se poate numi astfel înşiruirea hămăiturilor scurte, pe tonalităţi înalte,

asemenea scârţâitului de uşă neunsă.

-Vineee… , alergând într-un suflet din fundul grădinii, Săftica şi-a anunţat

~ 18 ~

stăpâna. Îl auziţi cum latră? Ca un apucat!

-Ţi-a fost dor de mine, potaie?

Vocea lui Dan, profundă, se distinge clar printre lătrăturile lui Pelin.

Câinele sare, încercând să-i atingă obrazul cu limba. Are arcuri în cele patru

picioare. Dan s-a aplecat să-l mângâie şi deschide porţile. Maşina intră lin pe

alee. Patrupedul s-a liniştit; doar coada continuă să bată metronomul.

-Gabriela…

-Dane…

Clipe unice. Nici Săftina nu a îndrăznit să se arate din pridvor - bunul simţ

al omului simplu… Cei doi s-au apropiat unul de altul fără graba întâlnirilor

pătimaşe, dezvăluind trăiri profunde, îndelung aşteptate.

-Miroşi a fân, a soare, draga mea! Cât de mult mi-ai lipsit…

-Şi tu…

Bucuria revederii – tihnită, calmă. Înserarea a întins perdele de umbră.

Cerul, prins în culori pastelate spre apus, a deschis porţile unui fir de vânticel

răcoros, încărcat cu arome de câmp.

-Hai în casă! Ne aşteaptă masa.

-Mergem. Ştii…nu prea îmi este foame.

Abia acum Gabriela şi-a dat seama că ceva nu este în regulă cu soţul ei.

Tenul cenuşiu, o oarecare rigiditate a maxilarului şi mai ales privirea…

-S-a întâmplat ceva?

Neliniştea din vocea femeii l-a trezit. Dan i-a strâns uşor braţul, grăbind

paşii spre uşa larg deschisă. Să-i povestească, să se descătuşeze… Acolo, în tihna

odăii va scăpa de povară. Şi va încerca să prezinte o realitate atenuată cu privire

la accidentul Anei.

* * *

-Te rog, dă-i drumul! Văd că ai ceva de spus.

-Am! Dan se frământă neştiind cum să înceapă.

~ 19 ~

-Ce-ai păţit? ochii neliniştiţi ai nevestei îl cercetează atent.

-Nu eu…

-Mama?... Tata? – cuvinte şoptite, ascunzând scenarii ce par a prinde

contur în culori mohorâte.

-Ei sunt bine. Ana e cea care…

-Soră-mea? Gabriela a sărit ca un resort de la locul ei şi s-a apropiat de

masă. Ce-i cu ea?

-Şi-a rupt piciorul… glezna. E bine… i-au pus-o la loc.

-Doamne,… cum s-a întâmplat? A căzut?

-Da, a căzut. Dar nu din neatenţie… Scara metalică nu era bine fixată.

Gabriela s-a aşezat pe cel mai apropiat scaun, cu ochii în gol. Nici Dan nu

a mai adăugat nimic. Doar gândul a pornit-o pe diverse traiectorii: „S-a dus pe

apa Sâmbetei vacanţa proiectată. Şi Alex… cum o să reziste? Dar Ana?” În ajun,

telefonul primit în puterea nopţii l-a zdruncinat, trezindu-l complet. S-a îmbrăcat

în viteză şi a ieşit. Arterele oraşului păreau pustii. Abia la jumătatea drumului,

Dan şi-a dat seama că greşise traseul. Spitalul de urgenţe era ţinta, nici de cum

locuinţa familiei Vasilian.

În holul central l-a găsit pe Alexandru prăbuşit pe o bancă. Părea un

manechin fără viaţă.

-Ce-i cu tine, omule? Unde-i Ana?

-Mulţumesc că ai venit. Ştii… mă simt cam zdruncinat. Totul s-a petrecut

atât de neaşteptat! O clipă! Doar una şi ni s-au schimbat vieţile radical.

-De ce spui aşa? Câţi nu-şi rup mâini, picioare, şi toate reintră în normal.

Doar răbdare…Este şi asta o încercare… dar va trece!

Pauzele dintre cuvinte exprimau mai mult decât cuvintele propriu zise.

-Ai nevoie de ceva? Ana?...

-E acolo, şi Alexandru îşi îndreptă privirea spre uşa capitonată care

despărţea două lumi distincte: cea de aici, a celui care aşteaptă miracolul

vindecării şi cea de dincolo, a celui care îl face.

~ 20 ~

Acum, în faţa soţiei sale, Dan pare total dezarmat. Cunoaşte afecţiunea

dintre cele două surori şi înţelege cât de răvăşită se simte Gabriela.

-Plec! Plec la ea…

Femeia se scoală de la locul ei şi începe să se plimbe prin cameră, fără nici

o ţintă. Dan o urmăreşte cu acea căutătură îngrijorată care îi dă un aspect de om

bătrân, stors de vlagă.

-Stai, nu te grăbi să iei hotărâri pripite. Ana e în spital pentru o săptămână

sau mai mult. Nici Alex nu are voie să o viziteze prea des. Vom afla când va fi

dusă acasă. O vom lăsa o zi, două să se acomodeze cu noua-i stare; abia apoi vom

merge împreună s-o vedem.

Gabriela s-a oprit din mersu-i agitat, privindu-l surprinsă:

-Nu, nu pot să stau aici… Să privesc fereastra asta, sau masa, nucul de

afară, tot, tot ce mă înconjoară… Făcu o pauză, sprijinindu-se de masă apoi

continuă, aproape în şoaptă. Poate ai dreptate – Ana nu e singură, doctorii şi

medicamentele îi ţin companie. Dar Alex? Crede-mă, mă îngrijorează mai mult.

El e cel vulnerabil. Dacă nu-l vom susţine, mă tem că se va prăbuşi. Ana are un

picior rupt; el le va avea pe amândouă.

Dan oftă uşor şi se lăsă pe speteza scaunului.

-Bine,… cum vrei tu!

Nu mai era nimic de adăugat. Doar întrebarea simplă, directă:

-Când plecăm?

Brusc, Gabriela ridică privirea; ochii îi scânteiau şi o umbră de surâs apăru

în colţul gurii.

-Mâine dimineaţă? Nu eşti prea obosit?

-Mai contează? – şi Dan se sculă greoi şi porni spre bucătărie. Să mănânc

ceva şi să mă culc. Deci , mâine…

* * *

Acasă! Cât este de bine acasă! Tot ce o înconjoară e atât de familiar… Şi

~ 21 ~

fotoliul comod, prieten al muşchilor care cer relaxare, şi ficusul întinzându-şi

frunzele – palme viguroase şi verzi – spre lumina ferestrei şi pianul… O!..

Pianul! Dirijor al miilor de faţete ale simţurilor, prieten al viselor cu aripi, al

aromelor uitate, cârmaci al furtunilor aprige stârnite de fugărirea norilor printre

lănciile sclipirilor de fulger. Toate o întâmpină pe Ana cu căldura vechilor

prieteni. Şi mai ales Alexandru! El reprezintă esenţa, miezul. El, numai el!

Ana, din păcate, nu şi-a recăpătat acuitatea ochilor. Îl vede pe Alexandru

aşa cum l-a cunoscut din totdeauna – puternic. Nu-i simte disperarea – o

disperare neagră care i-a inundat întreaga fiinţă , strecurându-se perfid în vocea

joasă, în privirea ternă, în gesturile manevrate de roboţi invizibili. Îi percepe doar

suprafaţa construită artificial, doar pentru ea. Încurajări? Alexandru caută cu

înfrigurare semnul: trifoiul cu patru petale pentru a i-l aşeza blând lângă călcâiul

piciorului drept. Să prindă rădăcini şi să rodească zeci şi zeci de petale – toate

purtând în sevă aceeaşi semnificaţie: norocul.

Căutările lui Alexandru nu se mai termină. Epuizat, îşi simte pustiul în

sânge, în creier. „Cum să-i redau încrederea dacă n-o am nici eu?” Şi totuşi

fărâma de speranţă există.

-Alex!

Vocea tremurată, uşor nesigură, pare roi de fluturi ce nu-şi găsesc tihna.

-Da, dragă…vin! Ţi-am pregătit supă, brânză, fructe.

-Prea te munceşti pentru mine şi, drept să-ţi spun, nu prea-mi e foame!

Alexandru priveşte neajutorat platoul încărcat.

-Nu vrei să încerci? Măcar o lingură…

Acest scenariu se va modifica pe încetul, de la o zi la alta. Doar răbdarea

trebuie să-şi păstreze constanţa.

* * *

În sfârşit! Cele două surori sunt împreună. Ana - radiind de bucuria

revederii, Gabriela – atentă să nu clintească eşafodajul de atele şi bandaje.

~ 22 ~

-Te-ai adaptat… Bravo! - încurajarea aduce o umbră de zâmbet.

-Şi dacă nu? Ana îşi strânge buzele, tot aia-i!

-Nu mai vorbi aşa! Eşti o luptătoare, te ştiu eu…

-Cu puşcă fără gloanţe?

-Nici vorbă! Tu lupţi cu mâinile goale.

-Poate… , privirea bolnavei străbate încăperea, oprindu-se la fereastră.

Cum e afară?

Gabriela a sesizat, cu strângere de inimă, picătura amară din ţesătura

întrebării.

-Cald… Aici la tine e răcoare, plăcut…

S-a oprit brusc. În ochii Anei sclipesc lacrimi. Ce rost aveau toate aceste

cuvinte banale „Aici la tine e răcoare, plăcut…”? Un univers redus la

dimensiunile unui pat. Cearşafuri albe, pătura bine întinsă, perne moi,

confortabile… Atât!

* * *

La bucătărie, Alexandru s-a apucat de treabă. Salată cu brânză, ceai cu

miere, biscuiţi – hrană uşoară pentru un bolnav ce nu îşi poate părăsi patul. Şi

mai ales când acest bolnav se numeşte Ana. Soţul cunoaşte refrenul: „Mulţumesc,

nu prea îmi este foame.” De aceea îşi aduce şi tăviţa lui să mănânce împreună -

ea să-l vadă înghiţind cu poftă. Din păcate, apetitul s-a ascuns sub farfurie şi a

rămas acolo, pitit, dându-i lui Alexandru şansa de a întrece toate dietele posibile

de slăbit.

-Eşti cumva bolnav? – aceasta a fost prima întrebare cu care l-a bombardat

Dan când a intrat pe uşă.

-Nu, nici vorbă!

-Eşti cam tras la faţă…

-Nici o grijă! Rezist…, şi în clipa următoare, s-a strâmbat de durere.

~ 23 ~

-Ce-i cu tine?

-M-am tăiat… Degetul ridicat în sus avea o mică crestătură rubinie. De

bine ce-am ascuţit toate cuţitele.

-Ţine mâna sub jetul de apă rece şi, pe viitor, caută-ţi un cuţit bont.

În clipa următoare intră şi Gabriela în bucătărie.

-Ajută-l, fato, pune-i un plasture pe tăietură!

-E grav? se alarmă femeia. Îi luă degetul şi îl examină atent. Ai dreptate…

-Ce să fac? Mi-e gândul la altele…

-Anume? …

-Cum ar fi proiectul nostru de vacanţă… Dar voi veţi pleca. Ne veţi suplini.

Alexandru luă o lingură şi începu să mestece salata. De ce s-au întâmplat toate în

felul acesta? Două operaţii la rând… Şi probabil va rămâne şchioapă. Ea, care

iubea să alerge, să zboare! Of! Mi se rupe inima…

Dan se apropie de Alexandru şi îi strânse braţul cu o afecţiune evidentă.

-Tot ce ne apare în faţă ne depăşeşte puterea de înţelegere. S-o numim

soartă? Nu Cel de Sus stabileşte traseul?

-Crezi? Dacă nu se suia pe scara aceea nenorocită, sau măcar să se fi

asigurat că e bine prinsă în chingi…

-Dacă…dacă! Nu mai despica firul în patru. Aşa a fost să fie…

-Ai dreptate… - cuvinte abia şoptite, în timp ce mâna mestecă în neştire

legumele făcute terci.

* * *

Gabriela s-a aplecat cu grijă să aranjeze pernele. Şi dedesubt a descoperit

cartea.

-O citeşti?

-Abia acum i-a venit rândul…, răspunse Ana cu un aer vinovat. Ştii, nu-i

dădusem prea multă importanţă datorită titlului „Cei ce ne ghidează”. Eram sătulă

să tot fiu ghidată de părinţi, de şefi, de soţ… Ţii minte? Mi-ai dăruit-o de ziua

~ 24 ~

mea, anul trecut. În seara aceea, după plecarea voastră, am deschis-o la

întâmplare. Şi am dat peste un paragraf care mi s-a părut lipsit total de

credibilitate. Dar captivant, încântător în naivitatea lui. Am mai răsfoit-o. Şi am

zâmbit, gândindu-mă la poveştile de adormit copii.

-M-ai făcut curioasă… Te-a şocat?

-Într-un fel, da! Autorul voia să scoată în evidenţă faptul că noi, muritorii,

avem ghizii noştri spirituali care ne transmit căile bune de urmat în viaţa de zi cu

zi. Atunci mi-am zis: „Uite ce povestioare simpatice ne bagă nenea acesta în

cap!” M-am săltat în vârful picioarelor şi am pus cartea pe raftul cel mai de sus al

bibliotecii. La vremea aceea eram convinsă că n-am să pot lăsa o moştenire mai

bună urmaşilor decât această cărţulie necitită. Şi uite că acum…

Gabriela, aşezată pe un capăt al patului, a rămas cu cartea în mână, cu ochii

ţintă la sora sa, surprinsă şi oarecum contrariată.

-Acum?...

-Te-am făcut curioasă… Ei bine! Acum am timp să gândesc, să leg faptele

unele de altele. Să mă mir… şi să mă deplâng pentru tot ce nu am observat până

acum.

-Ce? Ce n-ai observat?

-Ghidul! Sau ghizii pe care aproape îi uitasem sus, pe raft.

„Hai să recapitulăm, mi-am zis. Cine mi-a strecurat în creier cuvintele Nu

te sui ? Eu le-am auzit clar şi totuşi m-am suit. Şi am căzut. Mi-am văzut oasele,

mustind în iarbă, sub metalul scării…”

Vocea Anei trăda o tulburare intensă. Se opri, căută batista sub pernă şi îşi

şterse fruntea. Gabriela îi simţi deznădejdea . „Doamne, ce trebuie să fac? Cum s-

o ajut?” – vorbe nerostite. Doar unda caldă, apărută în privire de undeva din

străfunduri, mesaj de încurajare.

Se lăsă tăcerea. Gândul fiecăreia îşi făcea drum spre buze şi brusc se oprea.

„Nu trebuie să ştie că sufăr, să n-o îndurerez şi pe ea.” – se frământa Ana,

strângând batista în palma umedă.

„Să-i dau speranţe! S-o scutur de toate imaginile otrăvite care o întunecă.”-

~ 25 ~

încerca Gabriela să-şi ordoneze ideile răvăşite.

Aşa le găsiră cei doi cumnaţi – tăcute, înnegurate.

-Dar ce-i cu voi? – izbucni Dan. Vă plouă? Vă ninge?

-Şi una şi alta… , încercă nevasta să detensioneze atmosfera. Nu vezi ce

cald e afară?

-Asta am vrut să aflu: temperatura! Noi am adus din oraş îngheţată. Ei, ce

părere aveţi?

-Nota zece! Unde-i?

-Pe masă în bucătărie. Vrei tu s-o împarţi?

Gabriela se sculă sprintenă şi dispăru pe uşă. În bucătărie, cu

îndemânarea-i caracteristică, aşeză pe o tăviţă porţiile de îngheţată şi le aduse,

încercând pe drum să ţină tava orizontală. „De ce îmi tremură mâinile?” , se

nelinişti femeia.

La patul Anei începu festinul .

-Cum se simte Mihăiţă în tabără? , întrebă Dan cu prudenţă.

-Mai are o săptămână de colindat munţii. La 14 ani, lumea întreagă ţi se

aşterne la picioare.

-I-aţi spus?...

-Nu! Alexandru plecă în jos capul, fără să mai adauge ceva.

Îngheţata era bună; aromată - şi mai ales rece.

-Când plecaţi? , se interesă Alexandru.

-Sâmbăta asta. Dar să vă spun drept, ne-a cam pierit entuziasmul. Nici n-

am luat încă bilete de avion.

-Să nu renunţaţi! Alexandru îşi scrută cumnatul cu o privire încărcată de

temeri. După cum vedeţi, noi ne descurcăm. Ana e cel mai cuminte pacient al

meu – deoarece mi-am asumat acest titlu, cu toată lipsa mea de pricepere.

-Ba nu! – se învioră bolnava. Ai devenit doctorul D.D.

-Ce spui? , se înfioră Alexandru.

-Uite-te la halatul tău de casă… pe speteza scaunului. Îmbracă-l!

~ 26 ~

Soţul îndeplini rugămintea Anei şi – surpriză! Pe buzunarul de la piept se

evidenţiau două litere brodate cu aţă albastră: D.D.

-De unde au apărut? – contrariat, omul îşi privi lung halatul. Tu le-ai

cusut?

-Da! Cu el devii un doctor veridic. Halatul tău din spital îţi stătea atât de

bine… Ochii Anei străluceau: „De ce nu-mi mulţumeşte? Şi nu se bucură…” Ana

întinse mâna şi cu arătătorul atinse uşor broderia. Nu-ţi place?

Alexandru s-a trezit. Surpriza… Doar vina lui… Trebuia să-i fi mărturisit

Anei coşmarul, întreaga poveste a doctorului Dumitru Dumitrescu. Şi mai ales

impactul asupra lui. Halatul îmbrăcat obligatoriu în spital…şi cele două litere –

poarta spre necunoscut.

Soţii Brătescu ascultau dialogul nedumeriţi, abţinându-se la a pune

întrebări. Atitudinea lui Alexandru li se părea stranie. „Ce se ascunde în spatele

acestei poveşti?”

În tot acest timp, omul s-a sculat în picioare şi , rezemat de braţul

fotoliului, a făcut un efort vizibil să intre în rol:

-Din moment ce am devenit doctorul D.D., doamnă Ana Vasilian, trebuie

să vă consult. Ce vă face piciorul cel sănătos?

Tensiunea dispăru ca prin farmec. Ana zâmbi înveselită şi intră în joc:

-Piciorul meu sănătos vă salută, doctore D.D. Acum e rândul

dumneavoastră să mă informaţi: ce face piciorul meu cel rupt?

-Doamna mea, nu mai e rupt, doar cârpit!

-Aşa mai merge! – adăugă Dan, încercând să mângâie stângaci mamutul de

ghips întins lângă fratele său geamăn, subţire ca un ţâr. Mâine ar trebui să iau

biletele de avion. Fără voi… mi-a cam pierit cheful!

-Plecaţi, dar nu sâmbăta!

Abia după ce pronunţă aceste cuvinte, Alexandru se opri brusc, privindu-şi

cumnatul cu o nedumerire greu stăpânită. „De ce nu sâmbătă? Ce mi-a venit să

spun aşa?” Şi ceea ce i s-a părut de-a dreptul de neînţeles – lipsa unui argument

cât de mic în favoarea interdicţiei atât de categorice.

~ 27 ~

În ziua următoare, ajuns la ghişeu, Dan a cerut totuşi două bilete de avion

pentru ziua de sâmbătă. Răspunsul funcţionarei a fost ferm:

-Pentru cursa ce sâmbătă nu mai avem bilete.

-Dar duminică?

-Să verific… Se poate, am două renunţări.

Şi Dan, cu biletele în buzunar, s-a întors acasă. „Am pierdut o zi plătită.

Curioasă reacţia lui Alex – plecaţi dar nu sâmbăta?” Această frază îi răsuna şi

acum în urechi; tonul vocii, vehemenţa celor spuse nu i se potriveau. Îi apăruse

un alt Alexandru.

Şi zilele au trecut, una câte una – zile toride de august.

Ana, în umbra odăii cu perdelele trase, şi-a impus, răbdătoare, să uite de

calendar, rânduindu-şi viaţa pe o suprafaţă de cearşaf. Atât! Alături, şi cărţi, şi foi

de scris, ziare, reviste, totul la îndemână. Şi cana cu apă. Şi clopoţelul.

„Să mă suni când ai nevoie de ceva” – Alexandru a uitat tihna şi

comoditatea zilelor bune. Rolul doctorului D.D. şi l-a asumat, adăugând şi pe

acelea de infirmieră şi bucătăreasă. Sunetul clopoţelului, scos din cotlonul lui

doar de Sărbătorile Crăciunului, când colindele inundau fereastra, acum a căpătat

cu totul alte semnificaţii: „Vino, am nevoie de tine!...” O mică alarmă cotidiană,

strigăt de ajutor ascuns în vibraţia unui clopot.

* * *

A venit şi controversata sâmbătă – zi în care cele două familii Vasilian şi

Brătescu ar fi trebuit să-şi înceapă vacanţa.

Dimineaţa la ora şapte, un avion cu toate locurile complete a decolat –

direcţia Barcelona. Fără cei patru… La ora cafelei , Gabriela şi Dan au venit să-şi

ia rămas bun. A doua zi urmau să plece pe aceeaşi rută. Singuri.

-Bem cafeaua împreună; peste două săptămâni, ne veţi povesti, minut cu

minut, tot ce aţi văzut, pe unde aţi colindat, şi impresiile…

~ 28 ~

-Ei,… nu-i acelaşi lucru. Dacă aţi fi mers şi voi… Dan lăsă fraza

neterminată, oarecum jenat.

-Se poate şi aşa,… adăugă Alexandru, urmărind aburii aromaţi ce se

răspândeau din ibricul de cafea.

Şi deodată - ştirile. Vocea crainicei avea o tentă ternă , prevestitoare de

veşti rele. După câteva fraze referitoare la probleme de interes general, a venit

bomba: „Aeronava companiei…. cu direcţia Barcelona nu a mai putut ajunge la

destinaţie….” Cei patru, nemişcaţi, atenţi, au ascultat în tăcere urmarea. O avarie

nedescoperită… Au urmat o serie de detalii, prezumţii .

-Doamne, exclamă Gabriela, trebuia să fim şi noi acolo!

-Ţin minte ce mi-ai spus: „Plecaţi, dar nu sâmbăta!” Dan îşi privi contrariat

cumnatul. Cum de ai ştiut? Cine te-a prevenit?

Alexandru lăsă capul în jos.

-Ce să vă explic? Nici eu nu înţeleg…

Şi atunci a intervenit Ana.

-De când ai devenit doctor D.D., ai început să te pricepi la preziceri.

O frază spusă doar pentru a destinde atmosfera sumbră creată odată cu

vestea acelui zbor nenorocit. Cuvintele şi-au atins ţinta. Alexandru şi-a dus mâna

la piept, căutând febril broderia celor două litere. Da! Erau acolo şi într-o

fracţiune de secundă îi apăru clişeul: necunoscutul în halat albastru şi iniţialele.

Privirea severă şi degetul arătător… El era. Ce a vrut să spună? Fără vorbe!

Degetul ridicat în sus, ce semnificaţii putea avea? Să tacă, să nu dezvăluie

nimănui această stranie colaborare între pământeanul Alexandru şi doctor D.D.

ghidul? Sau gest de atenţionare , ocolire a vreunui obstacol? Enigme…

Alexandru realiză că mintea îi obosise în aşa măsură încât totul părea cât se poate

de complicat; un hăţiş în care - odată intrat – nu mai găseşti ieşirea. Fără veste, o

nervozitate nemotivată îl cuprinse. „În acel avion trebuia să fim toţi patru. Doi au

murit, alţii accidentaţi – dar noi? Am fost ocrotiţi? De către cine? El? Da! Numai

el putea fi! Lui trebuie să-i mulţumesc pentru cuvintele rostite prin gura mea:

Plecaţi, dar nu sâmbătă!”

~ 29 ~

CAP. 2

A trecut un an. An care a cuprins zile de aşteptare, febrile, cu neastâmpărul

înscris în fiecare bătaie de ceasornic.

Ana s-a ferit să se vaiete; Alexandru s-a ferit să întrebe… Mihăiţă, şcolar

sârguincios de altfel, a mai scăpat din când în când şi câte o notă sub limită. Era

de aşteptat - neputinţa Anei de a-l supraveghea putea fi un motiv. Din păcate,

vindecarea mergea cu paşi de melc. Şi totuşi, regulile casei zdruncinate din

temelii începură să intre în ritmul normalului.

Cu o săptămână înainte de venirea Paştelui, familia Vasilian a primit prin

telefon o invitaţie tentantă: întâmpinarea Învierii la Durău, la vila Danei.

-Nu aveţi voie să lipsiţi! Sper să ne adunăm cu toţii. Veniţi, da? vocea

caldă, imperativă, nu admitea refuzul.

Aceasta era Dana: ori „da!” ori „nu!” . „Poate” nu îşi găsea locul nicăieri.

Femeie de acţiune, vioaie, frumos clădită, nu putea dezamăgi pe nimeni. Îşi urma

firul destinului cu tenacitatea conducătorului chiar dacă sub comanda sa avea un

singur ostaş – pe ea însăşi.

Dacă suna goarna, prietenii se adunau cu mic cu mare. Vila clădită sus, pe

o costişă a muntelui, cu deschidere spre masivul Ceahlăului, îşi primea oaspeţii

cu acea simplitate şi dragoste simţite doar pe prispa bunicilor.

Ana şi Alexandru beneficiau de fericita şansă de a se număra printre

prietenii cei mulţi ai Danei. Zilele petrecute împreună, în vila dintre munţi, se

umpleau cu dăruiri, aducând o pace proaspătă, cu miros de răşină şi cânt de

pasăre. De aceea „Da!” era cuvântul de ordine, cuvântul – cheie care deschidea

porţile unui alt soi de Sesam – cel al bogăţiei sufletului.

S-au adunat toţi. Nu lipsea nimeni. Sărbătoarea Învierii Domnului, în

~ 30 ~

creierul munţilor, se adăuga plăcerii revederii grupului de amici ai Danei.

Pe terasa largă s-au scos scaune, şezlonguri, umbrele de soare. În interior,

pe cele trei paliere au fost stabilite spaţiile pe familii, rubedenii, preferinţe.

Rucsacurile cu alimente au fost rezemate de peretele bucătăriei, papucii aşezaţi în

şir lângă uşă, lanternele împrospătate cu baterii noi şi pelerinele de ploaie

atârnate în cuier. Orice detaliu – bine gândit.

Înserarea a întins perdele trandafirii peste zarea strâmtorată de crenelurile

de piatră, ascunse din loc în loc sub covorul întunecat al pădurii de brazi.

-Intrăm în casă? E cam răcoare…

-Nu! Să ascultăm clopotele. Şi toaca…

Culorile cerului… Gingăşia nuanţelor în continuă schimbare. Şi stâncile,

pierzându-şi severitatea sub căciuli de nori zburdalnici. Doamne, câtă frumuseţe

ai dat acestui pământ, câtă mărinimie în darurile tale! Dacă am mulţumi clipă de

clipă şi tot nu ar fi de ajuns. Astfel de gânduri se înfiripă în mintea Anei.

Încântarea se citeşte pe chip, ochii larg deschişi cuprind depărtările, întreaga

fiinţă vibrează, copleşită de încântare.

Şi iată, fără veste soarele dispare. Stâncile se întunecă brusc, devenind

aspre, neprietenoase. Apoi, miraculos de uşor, înserarea cuprinde întreaga vale.

Primele stele, timide, palide, tremură pe panoplia întunecată a înaltului. Răcoarea

izvorâtă din cotloane uitate, îşi face apariţia odată cu primele răbufniri ale

vântului. Crengile copacilor prind viaţă, într-un balans neliniştit. Zbor scurt de

pasăre ascunde primii fiori ai necunoscutului. Realul devine mister. Incită

privirea, provocând-o. Să pătrundă dincolo, să ghicească jocul umbrelor şi mai

ales – motivaţia. De ce? De ce noaptea creează fantasme de care ne ascundem şi

le căutăm în egală măsură? Poate că latura umbrită a existenţei noastre efemere

caută, într-un anumit sens, stabilitatea absolutului. Oricum am judeca, gradaţia

este ireversibilă. Întâi ne confruntăm cu recunoaşterea paşilor ca apoi întunericul

să şteargă urmele… Şi astfel se instalează paradoxul: după dispariţia luminii,

teama şi curajul se ţin de mână. Le mai putem oare manevra cu cele două

jumătăţi ale creierului puse la dispoziţia noastră pentru astfel de momente de

~ 31 ~

cumpănă? Nici vorbă! Întregul plan judecat în timpul zilei, bine conturat şi

motivat, de cum dispare lumina, devine nesigur, plin de carenţe. Limpezimea

raţiunii în plină lumină, noaptea, se tulbură, înfricoşează.

Şi totuşi…De ce, odată ce pui capul pe pernă şi stingi veioza, apar

întrebările? Şi de ce tot acest torent de întrebări începe a se cristaliza în modul

cel mai misterios cu putinţă, transformându-se, spre dimineaţă, în răspunsuri? Să

nu ne imaginăm că aşa numitul sistem de autoreglări se referă la probleme

simple, cum ar fi:

la culcare – „Câte pâini să iau mâine?”

şi la sculare să capăt răspunsul mult aşteptat – „Trei!”

Nu! Nici de cum! Întrebările ce ne vor invada odată cu noaptea vor fi cam de

genul: „S-o iau de nevastă?”, „Să mă prezint la examen?” Şi răspunsurile vor fi

scurte şi la obiect: „Ia-o!” , „Nu!” S-ar părea că întunericul din afară face să se

aprindă becul din interior. Deci tot lumina va fi cea care ne va ghida într-un

anumit fel . Dar şi lumina la rândul ei…

* * *

Noaptea! O noapte profundă, ireală. Sus, pe fundalul de păcură au apărut

stropi tremurători asemenea licuricilor. Doar în zare, conturul crestelor abia se

evidenţiază în luminozitatea blândă a apusului ce stă să dispară.

Ana, aplecată peste balustrada ce mărgineşte terasa, simte desfătarea celui

eliberat de oprelişti. Piciorul şi-a regăsit identitatea. Oarecum… Drumurile s-au

eliberat de barierele neputinţei. Prietenii au prins-o de mână, săltând-o . Dana e

cea care a adus-o aici, în vila cocoţată îndrăzneţ pe versantul stâncos.

Cu o grijă de soră i-a pus pe umeri un şal.

-E răcoare…

Ana îi strânge braţul, gest tandru de mulţumire .

-Priveşte!... Se aprind luminile în staţiune. Ce spectacol!

-Şi cele de sus… Dana ridică privirea şi oftează uşor. Vezi, de asta iubesc

~ 32 ~

eu acest loc. Mă copleşeşte şi mă fortifică totodată. Vin epuizată şi în mod

miraculos încep să mă amplific. Să simt că pot! Iar la plecare sunt alt om. Aici mi

se repară fisurile, frustrările, eşecurile… Toate dispar.

-Te înţeleg. De ce crezi că ne tragem toţi spre locul acesta la orice semnal

al tău? Dar şi tu ştii să-l încălzeşti…

Dana zâmbeşte înveselită:

-Să nu - ţi închipui că mă silesc într-un fel anume. De altfel, vilişoara asta

reprezintă inelul meu de logodnă cu muntele. Poate de asta o păstrez…

Ana îşi strânge şalul mai bine în jurul său şi adaugă:

-Sănătatea din farmacii, aici o găsesc la tot pasul. Uite! Se aprind luminile

în vale…

Între timp, s-au adunat pe terasă şi cei din casă.

-Ce privelişte minunată!

Exclamaţii de admiraţie! Întreaga staţiune s-a transformat într-o scenă

deschisă: ghirlande de lumini marcând străzile, ferestre luminate ici -colo, fuioare

de fum albicios făcându-şi drum pe deasupra acoperişurilor, lătrat de câine şi

peste toate, o uşoară agitaţie cuprinzând pe nesimţite întreaga vale.

-Fraţilor, să ne pregătim! Nu mai e mult până la miezul nopţii. Vocea

Danei, de astă dată sonoră, se face auzită în toată incinta. Aveţi lanterne aici,

alături cizme de cauciuc, pelerine. S-ar putea să dea o ploiţă.

Musafirii, atenţionaţi, încep pregătirile de plecare. Mănăstirea, jos în vale,

îşi aşteaptă credincioşii. Tradiţia, moştenirea din tată în fiu, nu îi dă voie

creştinului să guste din cozonac înainte de a cânta „Cristos a Înviat!” Acea felie

galbenă, pufoasă, aromată, alături de tradiţionalul ou roşu, aşteaptă cuminte pe

masa încărcată venirea lumânării aprinse – lumină din lumină.

Abia pe urmă…

* * *

Au plecat echipaţi mai mult sau mai puţin corespunzător pentru drumul

~ 33 ~

dificil ce urmează a fi parcurs, cu hârtoape, zone mocirloase şi alte capcane

imposibil de descoperit în beznă. Bărbaţii, călcând energic, intră în gropi fără a se

văieta, silindu-se să direcţioneze cât mai corect lanternele plimbăreţe. Femeile

încearcă să păstreze ritmul deşi se mai clatină , hotărâte oricum să nu rămână mai

prejos.

În sfârşit, când drumul prost se sfârşeşte şi se ajunge la caldarâm, întregul

grup răsuflă uşurat.

-Uf! Era să-mi pierd un papuc! exclamă micuţa Adela Varlam. Vioaie ca o

veveriţă, cu o spontanietate înnăscută care îi dă uşurinţa iniţiativelor nu numai

gândite ci şi realizate, această femeie poate deveni şi lider, şi soră de caritate, şi

prieten. De altfel, Adela nu este un unicat ; prietenii Danei – toţi la un loc şi

fiecare în parte – îi seamănă. Dar, bineînţeles, fiecare cu particularităţile sale:

disciplinaţi sau nebunatici, bine conturaţi sau imposibil de ghicit, dornici de a se

demonstra sau împiedecaţi în modestie, flexibili sau greu de urnit. Ce mai?! Un

grup pe cinste!

Şi când Dana, regina matcă , decretează „Direcţia Durău!”, toţi aceşti

amici, asemeni unui roi, pornesc după ea cu ochii închişi. Plouă, ninge, nu

contează. Dana a zis „Hai!”

Am încercat să creionez această mare familie alcătuită din cele mai diverse

caractere, având, de altfel, un numitor comun solid: sentimentul de frăţie. Bine

înţeles că la bază există aceleaşi principii de etică, moralitate, bun simţ şi

educaţie – lanţ trainic pentru toate situaţiile imprevizibile ivite pe parcursul

anilor.

La această mare sărbătoare a creştinului, nu toţi ocupanţii vilei cocoţate pe

culmea Durăului au plecat spre mănăstire. Cei rămaşi ar fi vrut să meargă dar nu

au putut. Prima era Ana. Cu un picior beteag, greu te urneşti! Mărioara Somescu

s-a hotărât să-i ţină companie. „Nu te las singură! Ornăm masa şi ieşim pe

terasă.”

Cei mici – Gelu şi Ionel – copiii lui Vlad au rămas stăpâni pe întregul

palier al etajului. Să doarmă? Nici vorbă! Această noapte neobişnuită nu avea

~ 34 ~

oprelişti. Doar una singură: feliile de cozonac galbene, pufoase, îmbietoare, nu

puteau fi nici măcar gustate înainte de tradiţionalul „Cristos a Înviat!” al miezului

nopţii. Şi nici ouăle roşii, verzi, galbene, de pe platou. Lor li s-ar fi iertat – aşa

le-a spus Mihaela . „Suntem copii mari! Voi nu aveţi voie, nici noi!” – acesta a

fost răspunsul lui Gelu la ora nouă seara când s-au despachetat cozonacii. Dar

odată cu trecerea timpului – minute de melc – băiatul a început să regrete. Cu atât

mai mult cu cât micul Ionel, după vreo trei runde de tropăieli în jurul mesei pline

de bunătăţi, a decretat cu o voce nesigură: „Sunt copil mic şi am voie!” şi a şi

înşfăcat o felie din coptura ademenitoare. Gelu, văzându-l pe Ionel cu gura plină

– tentaţia fiind peste puterile lui – a ieşit pe terasă, indispus şi iritat. „Când eşti

mare ai şi neplăceri!” A respirat adânc şi s-a sprijinit cu ambele mâini de

balustrada terasei. Şi a privit. A privit noaptea vie, fremătătoare, misterioasă, cu

luminiţe aprinse in neantul întunecat.

Deodată au început să sune clopotele: un sunet grav, dominator, căruia i

s-au alăturat altele, subţiri ca aţa de păianjen, venite de dincolo de creasta

muntelui, din tainiţe străjuite de călugări, mesageri ai credinţei.

Au ieşit şi ceilalţi pe terasă - mână lângă mână, înfierbântând metalul ţevii

balustradei. Corul de clopote a devenit orchestră, odată cu cântecul Învierii pornit

din porţile larg deschise ale bisericii şi amplificat de răsuflarea muntelui. Fluviul

de licurici sclipitori – lumânările – au început a se revărsa în noapte.

Ana priveşte fascinată , cu respiraţia tăiată, cu teama de a nu clinti cumva

printr-un gest sau vorbă acest spectacol măreţ.

„Minunat!” şopteşte Mărioara. Şi clopotele bat într-una!

Iată, firele aurii de lumini se direcţionează pe anumite trasee: şoseaua,

străduţele laterale, cărările au prins viaţă O viaţă efemeră, pâlpâindu-şi existenţa

doar în această noapte. E noaptea lor! Pietrişul, denivelările, hopurile abia mâine

vor reapare odată cu zorile. Acum, miraculos înveşmântate cu ţesătura

lumânărilor aprinse şi semănate cu urmele zecilor de paşi, toate aceste căi, cu

întregul lor conţinut viu, transformă neîncrederea în credinţă, păcatul în izbăvire.

Gândurile se spală în torente de lumini. Şi rămâne doar unul singur: Totul e

~ 35 ~

posibil !

* * *

Deşi soarele îşi arată întreaga strălucire pe un cer primăvăratic, de un

albastru intens, pe terasă e răcoare. Un vânticel timid clatină uşor ramurile tinere

ale pomilor din preajmă.

Cele două umbrele de soare protejează masa în jurul căreia s-au adunat

amatorii de cafea. Dana, cu ibricul aburind în mână, toarnă cu atenţie lichidul

aromat în ceşcuţele de pe tăviţă. „Cine a rămas fără…?” Privirea vioaie provoacă.

Chiar dacă iniţial ai ieşit pe terasă doar cu intenţia de a te întâlni cu ceilalţi, sătul

de tot ce poate oferi tradiţia bucătăriei pascale, tabloul oferit de Dana

cumpănindu-şi ibricul, te duce în ispită în modul cel mai direct. Întinzi mâna cu

ceşcuţa goală spre ibric fără să clipeşti. Mintea tace, doar simţurile te îndeamnă.

Şi mai ales aroma. Dar şi zâmbetul. Doamne, cum ştie Dana să zâmbească!

Nimic studiat, nimic forţat. O formă a eu-lui ce îşi desăvârşeşte contururile aici,

în plin soare, pe terasa crescută în stâncă. Mesaje fără adresă. Semnale mascate:

„Nu vrei? Foarte bine! Numai să nu-ţi pară rău…” Şi tu vrei! Nu pentru teama de

a te căina cu o ceşcuţă goală în faţă ci pentru zâmbet. Să nu pierzi zâmbetul

Danei.

* * *

Pe costişa înverzită, apare personajul aşteptat de stăpâna vilei. Iată-l urcând

cărarea şerpuită cu paşi măsuraţi, egali. E tânărul preot, locatar al schitului pitit

sus, pe munte. Grupul a fost atenţionat şi aşteaptă această vizită cu viu interes.

-Da! A venit în sihăstria asta de bună voie. E un tip cu totul special!

Informaţiile Danei , mai mult şoptite, mobilizează privirile. Sutana preotului

fâlfâie molatic în lumina intensă. Paşii devin mai vioi pe ultima porţiune.

Şi, iată-l! A deschis portiţa şi se opreşte pe prima treaptă a terasei.

~ 36 ~

-Cristos a Înviat! – vocea plăcută, melodioasă, te duce cu gândul la soliştii

ieşiţi în prim planul corurilor solemne.

-Adevărat a Înviat! Poftiţi, părinte! Dana se precipită spre scaunul rezemat

de balustradă şi îl trage sub umbrela de soare. Luaţi loc. Prietenii mei… , şi gazda

face un gest larg cu mâna spre cei din jur.

-Am coborât din munte la mănăstire. Şi am trecut şi pe la dumneavoastră,

după cum v-am promis.

Tânărul preot se aşază. Zâmbetul îi luminează faţa. Şi ochii.

-O cafea? O felie de cozonac?

-Mulţumesc! Cafeaua nu o refuz. Cozonacul… o iau mai uşor. După atâta

post…

-Trebuie să recunosc: sunt cam păcătoasă. Doar ultima săptămână am

postit, adaugă Dana.

-Dă, fiecare după puterile lui…, şi preotul ia ceaşca oferită.

Deşi e observat de atâtea perechi de ochi, tânărul se comportă firesc. În

mod spontan s-a ţesut o legătură invizibilă cu cei din jur, de cum a păşit în

incintă. Aşa cum stă sub umbrelă, ocrotit de lumina vie a unui soare capricios ce

trece prin ferestre de nori pufoşi, preotul pare a-şi fi găsit identitatea: frate cu

fiecare bărbat sau femeie de pe terasă. Deşi sutana e mohorâtă, făptura sa emană

o bună dispoziţie inexplicabilă.

Conversaţia se înfiripă cu discreţie dar şi cu curiozitatea mireanului de a

pătrunde în tainele celui ce şi-a ales de bună voie izbăvirea sufletului în sihăstria

muntelui.

„Atât de tânăr, gândeşte Mărioara Somescu. Ce i-a venit? O decepţie?”

În mod surprinzător, de parcă i-ar fi citit gândurile femeii plinuţe de lângă

el, tânărul i se adresează direct:

-Sunteţi probabil nedumerită. Bunicul – doctor, tatăl de asemenea. Ar fi

trebuit să păstrez tradiţia… Tânărul îi priveşte pe cei din jur cu seninătate.

Subiectul abordat nu îl tulbură. Probabil l-a disecat de zeci, de sute de ori în tihna

chiliei. E mai degrabă dornic să se dezvăluie, să fie înţeles. Cei din jur nu-i mai

~ 37 ~

sunt străini, le simte frământarea de a înţelege miezul, esenţa. Aceşti oameni

adunaţi în jurul său vor să-i adreseze doar două cuvinte: „Cine eşti?”

„Cine sunt? Fratele vostru!” E un răspuns nerostit.

Soarele a depăşit marginea umbrelei şi lumina intensă aureolează conturul

noului venit. O lumină vie şi mângâietoare, asemenea alintului.

E zi de Paşti. Sărbătoare, relaxare. Problemele dificile, spinoase, au fost

uitate. Mirosul cozonacului îmbie. Clopotele din apropiere , precum şi cele de

dincolo de zare , răzbat prin aerul proaspăt, într-o împletire de catifea şi cristal.

-Acum că ne cunoaştem, sunt nevoit să vă las…

Tot atât de firesc precum venise, preotul se ridică şi se îndreptă spre poartă.

Invitaţii Danei au rămas tăcuţi, urmărind silueta zveltă a tânărului

depărtându-se pe cărarea năpădită de flori. Şi brusc au început întrebările.

-De unde îl cunoşti?

-Îi ştii familia?

Dana, surprinsă de bombardamentul verbal, răspunse scurt:

-Povestea e lungă. Pregătim masa de prânz şi după-masă, romanul

preotului Dumitru Dumitrescu va fi desertul. De acord?

Cu Dana nu te puteai târgui. Aşa că toată lumea a acceptat o amânare a

ceea ce părea a fi un capitol de viaţă incitant. Singurul care a ripostat, a fost

Alexandru Vasilian:

-Dana, doar o lămurire: sigur, preotul se numeşte Dumitru Dumitrescu?

Femeia îi simţi tulburarea în cuvintele precipitate, rostite cu voce joasă.

-Sigur! Dar de ce întrebi? Ai informaţii suplimentare?

Alexandru râse scurt, cu un uşor rictus în jurul gurii.

-Dacă o să vă intereseze, voi avea şi eu o mică istorioară de adăugat.

Subiectul odată încheiat, au început pregătirile mesei. Au mai fost aduse

două umbrele, scaune, un adaos la masă – să încapă şi copiii. Un du-te vino mai

mult sau mai puţin eficient, cu trasee bine delimitate. Bărbaţii s-au adunat în jurul

grătarului – prim bucătar rămânând ca întotdeauna Ion Crişan, doctorul.

-Cu ce să te ajutăm?

~ 38 ~

-Fraţilor - cu vorba! Că singur, mă cam plictisesc…

Micii şi pulpele de pui sfârâind pe cărbunii aprinşi i-au alertat pe toţi. Ion

şi-a luat în primire rolul de comandant suprem, atent, concentrat, de parcă soarta

întregului glob pământesc urma a se decide acolo, pe grătarul înroşit.

-Tot respectul, domnule doctor, pentru micii ăştia rumeniţi. Câţi aţi socotit

pe cap de om?

-Dar tu, măi Neculai, ce naiba faci cu furculiţa aia?

-Responsabil cu ordinea, calitatea şi priorităţile. Arhitectul, plin de vervă, a

început a învârti furculiţa deasupra lighenaşului umplut pe jumătate cu friptură

apetisantă. Prioritatea numărul unu o reprezintă cei care au postit.

-Ai postit şi tu? Ion aruncă o privire amuzată spre amicul său şi adaugă:

Cât timp? O săptămână, două?...

-Trei ore!

În acest timp, Mărioara s-a apucat să decoreze festinul: rămurele gingaşe

de salcie cu cârlionţi pufoşi, flori minuscule culese din împrejurimile înverzite,

câţiva toporaşi – pată violetă pe albul feţei de masă. La mijloc, o piramidă viu

colorată: ouă roşii, verzi, albastre, portocalii. Tabăra feminină s-a întrecut cu

ornarea platourilor. În scurt timp, masa a devenit neîncăpătoare – o expoziţie

delicioasă. Şi peste toate, aroma fripturilor!

-Dumnezeule, ce de bunătăţi! a exclamat Gelu, iscoada grupului masculin,

păzitor al grătarului.

-Noi suntem gata! – afirmaţia a fost rostită cu un ton academic de către

filozoful întregului clan – Tiberiu.

Ultimul rând de fripturi suculente, delicioase, cu pojghiţă aurie, fusese scos

de pe grătar concomitent cu jarul care începuse să dea semne de oboseală. Dar

mai obosiţi de atâtea minute de aşteptare, păreau a fi amicii adunaţi în jur.

Creierele acestora, îmbibate în aroma fripturilor, se goliseră total de idei – una

singură rămânând în picioare peste întreaga suprastructură: „Noi suntem gata!” ,

ecou al înţeleptului Tiberiu.

Urmarea acestei fraze cheie nu putea fi alta decât întrebarea: „Dar voi?”

~ 39 ~

Două cuvinte - doar două – punând în balanţă posibilităţile destul de

modeste (conform gândirii masculine) a resurselor rămase dincolo de bariera

grătarului. O întrebare simplă, spusă cu oarecare reţinere dar şi cu curaj de către

Dorian Somescu, poetul grupului. Acesta nu precupeţise timpul, învârtind micii

precum doctorul Ion, afumat şi transpirat ca vai de el! Nu! Proaspăt şi vioi ca un

faun, expert în a manevra orice muză a pădurii ce s-ar fi aventurat în preajmă-i,

Dorian s-a pus în slujba nevoilor pământene ale prietenilor - poate mai puţin

inspiraţi, dar sigur mai flămânzi. Observându-l bine, acest bărbat, doar prin două

cuvinte „Dar voi?” a ieşit în faţă, incitând, ambiţionând, alertând toată suflarea

feminină a casei. Cine altul putea face acest gest eroic de a intra direct în miezul

celor mai spinoase probleme: vulnerabilitatea, spiritul de competiţie şi - nu în

ultimul rând - dorinţa doamnelor, răspunzătoare cu realizarea festinului Pascal, de

a nu se lăsa mai prejos?

Contra ofensiva a fost preluată de Dana, simplu, concret:

-Şi noi!

Întregul arsenal de muniţii verbale odată epuizat, toată lumea a alergat să

ocupe un scaun.

Şi focul de artificii s-a aprins. Să le urăm „Poftă bună!” ar fi de prisos.

Deci „Cristos a Înviat!”

* * *

-Ei, şi acum, dragă Dana, n-ar fi timpul să-ţi începi povestea promisă?

Arhitectul a fost acela care, în numele mesenilor, a intrat direct în subiect.

-Deci n-aţi uitat… , amfitrioana, cu un zâmbet involuntar abia schiţat,

aşeză cu grijă ceşcuţa de cafea pe farfurioara din faţa sa. Bine…

-Stai, nu începe, mai am o mică treabă, murmură Mărioara Somescu, vin

imediat.

-O urgenţă?

-Nu, perna…

~ 40 ~

-Când o ascultăm pe Dana, să eliminăm pe cât posibil junghiurile…,

completă Neculai.

-Dar tu de unde ştii ce junghiuri am eu? – i-o reteză scurt Mărioara, în

drum spre clitul de perne din colţ.

-Arhitectul este şi psiholog; el trebuie să simtă mereu ce gândeşte cel din

faţa sa. Şi , eventual, să-l satisfacă…

-Asta-i grija ta acum? Să mă satisfaci tu pe mine?

-Uitaţi-vă, oameni buni, unde-o duce gândul pe fata asta! Să-ţi satisfac

dorinţele estetice, stimată doamna Mărioara. O casă, o grădină, un interior… iar

în cazul de faţă – coloana vertebrală!

-Ştii ceva? se răţoi Mărioara. Vertebrele mele nu au cerinţe estetice. Pentru

nevoile lor, uite, îl am pe Ion.

-Ion? Ce greşeală! Băiatul e direcţionat acum spre trocuţa cu mici…

-Şi , la toată urma, bărbatul meu este cel mai în drept…

-Lasă, lasă! Ştim ce-ţi face Dorian: poeme!

-Băgaţi de seamă, sări de la locul său soţul Mărioarei, acuşi vă fac şi vouă

unul…

-Ei, ei! Potoliţi-vă! – interveni Adela. De abia aştept să aud povestea

Danei. Cred că şi voi…

-Bine, ascultaţi. Acest băiat a crescut într-o familie de medici. Cu

tradiţie… A şi fost botezat cu numele bunicului său- Dumitru. Părinţii – el medic,

ea naturalistă – l-au direcţionat pe acelaşi drum. Şi tânărul a urmat medicina.

-A terminat-o?

-Bine înţeles! A ales chirurgia. Şi a început s-o practice cu pricepere şi –

din câte am înţeles de la cei care l-au cunoscut mai bine – cu pasiune.

-Foarte interesant! Cum de a dat la spate o carieră?

-Să îmbrace reasa, cu reguli stricte, cu impuneri? A avut înclinaţii către

sacru?

Întrebările au început să curgă. Şi nedumeririle…

-Poate vreo decepţie … - şi-a dat cu părerea Raluca.

~ 41 ~

-Romantică şi dornică de tragedii cu final fericit, nu se putu abţine Neculai.

Asta-i nevastă- mea – şi arhitectul strânse cu delicateţe braţul soţiei.

- Povestea lui Dumitru Dumitrescu, mă tem că n-o să vă încânte, interveni

Dana.

-Să schimbi un halat de medic cu o reasă întunecată … la ce te poţi

aştepta?

Dana o privi cercetător pe Raluca. Felul ei tranşant de a judeca lucrurile a

schimbat brusc traiectoria povestirii. Cele două imagini ale musafirului – halatul

şi reasa – s-au suprapus involuntar în mintea fiecărui ascultător, creând o stare de

nelinişte, de tulburare şi mai ales de implicare. Acum, în faţa celor prezenţi se

derula un destin cu etape abrupte, cu prezumţii fanteziste, la îndemâna visătorului

sau prinse în chingile unor realităţi obligatorii.

Ce l-a determinat pe Dumitru Dumitrescu să schimbe cârma propriei vieţi?

Şi dacă a făcut-o, cine i-a şters urmele paşilor în clipa fatală? Sau poate nu au fost

şterse niciodată? S-a trezit omul aşa, deodată, într-o dimineaţă mohorâtă de

toamnă cu ideea de a arunca totul la coş? Şase ani de facultate? Şi zile întregi

pline de încordare dar şi de satisfacţii care au urmat? Ce mister a pătruns în

ritmul regulat, de ceasornic, stricând întregul mecanism? Sau – cine ştie?... Poate

rugăciunea de seară s-a amplificat, zidindu-l, clipă de clipă, în biserica după care

tânjise în mod inconştient?

Întrebări fără răspuns, cuibărite în mintea fiecărui ascultător.

-Hai, Dana, nu ne mai fierbe! Zi-i ce s-a întâmplat. Dacă ştii…

-Ei, sigur că ştiu! Vedeţi voi, şi preoţii au nevoie de spovedanie…

Preludiul povestirii sau, mai bine zis, al tainelor unui destin, era pentru

ascultători, pe cât de incitant, pe atât de imprevizibil.

Singurul, Alexandru, s-a simţit atras de subiect într-un mod cu totul diferit.

Deşi dorea cu ardoare să asculte cuvintele Danei, sesiză o senzaţie stranie de a se

retrage - să nu ştie, doar să presupună în singurătate, fără martori. Şi tot acest

vârtej de trăiri contradictorii îşi avea rădăcina nu acum, odată cu derularea

poveştii, ci dimineaţa.

~ 42 ~

Când apăruse preotul, aureolat de lumina vie a unui aprilie darnic şi

capricios totodată , Alexandru a avut certitudinea că îl cunoaşte. Şi nu numai atât.

Noul venit i-a trezit o emoţie inexplicabilă. Nici o clipă nu şi-a putut desprinde

privirea de silueta acestuia. Magnetul unei atracţii ivite din senin i-a dat lui

Alexandru puterea de a pătrunde dincolo de vorbe, de a sesiza profunzimi

tăinuite, de a-i descoperi meandre ale unor stări de echilibru precar. Dorinţa de a

depăşi slăbiciunea. Vigilenţa confruntării cu spaima neprevăzutului şi neputinţa

deprimantă a călătorului epuizat.

Când preotul a întors capul în direcţia scaunului lui Alexandru, a avut o

tresărire. Timp de câteva secunde, cei doi s-au privit – ochi în ochi – poate fără a

clipi, fără a respira măcar.

-Mă cunoaşteţi?! – musafirul i-a adresat întrebarea direct şi cel vizat s-a

grăbit să confirme.

-Da! Mai bine zis, pe bunicul dumneavoastră, doctorul D.D.!

-Ce surpriză! Apoi, după o pauză, oarecum nedumerit, preotul a adăugat:

Dar bunicul meu a plecat de mult…

-Îmi închipui, răspunsul lui Alexandru avea o undă de nesiguranţă în glas.

I-am cunoscut halatul de medic, atât!

Cei ce au asistat la dialog au avut convingerea că li se servea o glumă. Dar

riposta tânărului a avut cu totul alte conotaţii:

-Deci i-aţi văzut halatul?

-L-am şi purtat…Îl am şi acasă – de fapt, un frate de al său.

La auzul celor afirmate, preotul a tresărit. Tonul serios al acestei

conversaţii a oprit zâmbetul de pe buzele celor din jur, făcând loc unei nedumeriri

făţişe.

-Ne lămuriţi şi pe noi? Tiberiu, grav, concentrat, nu putea lăsa lacune în

înţelesul logic al faptelor. De altfel, întrebarea lui apăruse concomitent şi în

mintea multora dintre cei prezenţi, fără a fi exprimată.

Musafirul aruncă o privire spre gazdă, apoi, cu voce domoală, şi-a început

~ 43 ~

confesiunea.

-Într-adevăr, la Spitalul de urgenţe a muncit bunicul meu. După

pensionare, în semn de omagiu adus dăruirii şi priceperii sale, halatul care îi

aparţinuse a rămas agăţat în acelaşi cui din cabinetul care îi fusese destinat. Şi în

continuare, medicii care s-au perindat acolo, l-au folosit… Cum să vă explic mai

bine? S-a creat o superstiţie – de unde? Nu ştiu…Eram un puşti mic pe atunci…

-Folosit pentru cazuri mai grave?

Deşi întrebarea a fost şoptită, cei din preajmă şi-au îndreptat atenţia spre

Alexandru. Şi nu numai atenţia. Zeci de întrebări începură să curgă.

-Ai purtat halatul doctorului Dumitru Dumitrescu?

-De unde ştiai că e al lui?

-L-ai luat acasă?

Abia atunci interveni Ana care stătuse tăcută la un capăt de masă:

-Acolo m-au operat la picior. Alex se învârtea zilnic în jurul meu. Cu halat,

deoarece nu se putea altfel decât încadrându-se rigorilor spitalului. Cel pe care îl

purta el, avea iniţialele D.D. cusute pe buzunarul de la piept.

-Ştiaţi povestea halatului? –întrebarea directă a preotului îl surprinse pe

Alexandru.

-Nu! Dar…

Cum să-i mărturisească ? Visul, prezenţa invizibilă a doctorului, strania

înţelegere a unor evenimente cheie din viaţa unui oarecare D.D. total

necunoscut şi totuşi legat prin fire invizibile de propria-i existenţă. Cum să

explice un miracol pe care nici el nu reuşise că-l descifreze?

Tot Ana a fost cea care şi-a scos din încurcătură soţul:

-Am stat în spital suficiente zile ca să aflu unele secrete… Orice halat care

se agăţa în cuiul de după uşa cabinetului fostului doctor D.D. (aşa-i spuneau toţi)

se considera proprietatea acestuia. Nu ştiu când şi de ce dar s-a creat o legendă:

cel care îl îmbrăca avea reuşită sigură, indiferent de problema pe care urma s-o

rezolve. Şi s-a luat o iniţiativă destul de curioasă: surorile se apucaseră să coase

cele două iniţiale pe halatele găsite în acel loc.

~ 44 ~

Alexandru, surprins, întrebase:

-De unde ştii toate acestea?

-Ei, toate se află… - şi Ana zâmbise conspirativ.

-Acum înţeleg de ce nevastă-mea a cusut pe halatul meu de casă doi D cât

buzunarul de mari.

-Şi toată şmecheria asta a folosit le ceva? – întrebase Mărioara direct.

Tăcerea care a urmat a fost cel mai elocvent răspuns.

* * *

-Ei, Alex, unde ai plecat? Dana i-a pus mâna pe umăr, zgâlţâindu-l uşor.

Erai interesat să afli urmarea… Ţi-e somn cumva?

Alexandru Vasilian tresări.

-Nici vorbă! Sunt atent, crede-mă. Dar m-au luat cu asalt crâmpeie de

fapte, vorbe, gânduri – toate legate de subiectul pe care-l expui.

-Un mod ciudat de a mă asculta! Dana râse şi îşi drese glasul. Bine, să

continui. O parte din biografia preotului o cunoaşteţi – v-a spus-o chiar el. Cam

cinci ani a profesat medicina. Şi la un moment dat , inevitabilul s-a produs: s-a

îndrăgostit. Gazda făcu o pauză, mai sorbi o gură de cafea, cuprinzând întreaga

asistenţă. Toţi aşteptau urmarea. Sau aproape toţi. Deoarece Gelu şi Viorel, copiii

doctorului Ion, tropăind mărunt în jurul mesei, demonstrau o totală lipsă de

interes faţă de subiectul dezbătut.

-Ia ieşiţi voi puţin afară, la joacă. Aveţi mai mult loc! le-a sugerat Ion.

A doua invitaţie nu a mai fost necesară.

-Fata, din câte am înţeles eu, terminase conservatorul.

Vocea Danei avea o muzicalitate aparte. Cuvintele păreau a se materializa

în imagini. Trecutul unui necunoscut, datorită unei traiectorii bine ghidate, căpăta

forţa şi veridicitatea unei realităţi în care emoţiile, sentimentele, căpătaseră o

viaţă proprie.

Astfel s-a creionat romanul unei iubiri ce urma să se împlinească. Un el şi

~ 45 ~

o ea prinşi în aceeaşi vrajă, sărbătorindu-şi zilele şi nopţile cu naturaleţea

inconştientă a tinereţii.

-Cum o chema pe fată?

-Clara! Un nume rar. Şi era nu atât frumoasă cât gingaşă. Blondă, cu ochi

verzi cu irizări de chihlimbar. Persoana care mi-a povestit, - prietenă intimă a

mamei ei - mi-a arătat şi o fotografie. Clara şi Dumitru. Mi s-au părut total

închişi în lumea lor de rai abia descoperită. Păcat! Totul s-a terminat abrupt, urât!

Cuvintele s-au oprit. Dana s-a ridicat de pe scaun şi a murmurat:

- E prea cald aici… Nu vi se pare?

-Poţi să deschizi fereastra, dacă vrei…

-Nu, cred că-mi voi scoate jacheta. Afară s-a lăsat răcoarea serii… ca la

munte.

-Ne sacrificăm pentru tine! Deschid uşi, ferestre… ieşim afară… numai să

te simţi bine şi povesteşti mai departe! Cuvintele lui Neculai au rupt vraja ce îi

prinsese pe cei prezenţi. O trezire din transă. O trezire la realitate.

Unii şi-au turnat un şpriţ sau o limonadă, alţii au preferat o felie de pască,

o prăjitură sau chiar o bucăţică de drob. Dana, la rândul ei, a luat un măr.

-Am să-l mănânc afară, pe terasă, să mă dezmorţesc. O pauză de zece

minute? De acord?

-Ieşim şi noi!

Coamele muntelui aureolate de lumina nepământeană a apusului, se

aşteptau admirate.

-Doamne, câtă frumuseţe! – era vocea Andrei. Nevasta doctorului Ion,

mare iubitoare de drumeţie, se rezemase de balustrada terasei şi sorbea cu nesaţ

fiecare strop de lumină, cu ochii pe jumătate închişi. Privind-o, poleită cu aurul

apusului, aveai impresia că se pregăteşte să-şi ia zborul, avântându-se spre zările

împletite în curcubeul capricios de culori.

Ultima s-a ridicat de la masă şi Ana. Greu, mişcându-şi piciorul tenace,

icnit. Se resemnase. Acestea erau limitele: paşi munciţi, chinuiţi. Fiecare avans –

o performanţă. Din fericire, natura, binecuvântată clipă de clipă, îi dăruise

~ 46 ~

imaginile. Atât cele văzute cât şi cele din dosul pleoapei întrecând adesea realul.

De aceea Ana nu s-a plâns până acum nici altora, nici sieşi. Putea fi mai rău…A

înţeles jocul capricios al traiectoriei. Pentru fiecare – alta! Şi a ei, calea impusă şi

nici de cum aleasă, este aceasta. Va merge pe ea şchiopătat, ţinându-şi în frâu

neputinţa – dar va merge! Cu dificultate, a ieşit pe terasă, alăturându-se grupului.

Deodată, discul sângeriu al soarelui a lunecat dincolo de creste, trăgând

după el umbrele serii. O ceaţă opacă, pufoasă, s-a strecurat din tainiţele

brădetului, acoperind întreaga vale. Adierea abia simţită cu câteva clipe mai

devreme, s-a intensificat, transformându-se într-un vânt aspru, ce nu iartă.

Spectacolul se terminase.

-Ei, acum putem continua…

Prietenii se aşezară în jurul Danei, nerăbdători să asculte urmarea.

Ferestrele au fost închise, luminile aprinse. Urma o seară lungă.

-Unde am rămas?

-Clara…

-A! Da… Din câte am înţeles, au stabilit şi data nunţii când fata s-a

îmbolnăvit. În urma investigaţiilor, s-a descoperit o tumoare în zona esofagului.

Trebuia operată urgent.

-Logodnicul?

-Ai ghicit! El şi-a asumat răspunderea.

-Nu-i simplu să accepţi să execuţi o operaţie pentru cineva apropiat!

comentă Ion cu voce scăzută. Intervine factorul afectiv.

-Da! Ai dreptate! Mâna care ţine bisturiul trebuie să fie fermă. În cazul de

care vă vorbesc, nu a greşit chirurgul dar… fata a murit. S-a declanşat o

hemoragie care nu a mai putut fi oprită…

În pauza care a urmat, imaginea lui Dumitru Dumitrescu, cu bisturiul

înroşit în mână, aplecat asupra Clarei – moartă – părea un coşmar.

-Bietul om! murmură Alexandru. Şi deodată făcu o remarcă, nedumerind

pe unii dintre ascultători: S-ar părea că nu a îmbrăcat halatul bunicului său…

~ 47 ~

-Cel cu iniţialele D.D. pe buzunar?

Dana sări ca arsă:

-Astea-s prostii!

-Poate da, poate nu… , Mărioara îşi ridică sprincenele frumos conturate,

nehotărâtă în a intra sau nu în hăţişul prezumţiilor.

-A greşit operaţia! Ce să mai vorbim… , murmură Dorian , întinzându-se

spre platoul cu cozonac. Îşi luă o felie şi începu să mestece nervos.

-Ba eu cred… Habar nu aveţi, dar spiritele mişună printre noi, intră

Nicolae în ring.

-Domnule arhitect, când ai avut tu ajutor de la spirite? se aprinse Dorian.

-Când? Chiar acum… Spiritele mă îndeamnă să-ţi urmez pilda, să înhăţ şi

eu o felie.

- Probabil că circulă pe aici unul hămesit rău! adăugă Dana. Să ridice mâna

în sus cei care cred în halatul D.D.!

Ca la comandă, toate mâinile arătară direcţia tavanului. Singurul,

Alexandru rămase inert şi murmură mai mult pentru sine:

-Voi chiar nu înţelegeţi nimic…

-Hai, explică-ne tu! îl incită Neculai.

-Ce să explic…, şi omul dădu din mână a lehamite.

-Fraţilor, liniştiţi-vă! Nu vreţi să termin povestea?

-Ba da, interveni Adela. Probabil sfârşitul e pe aproape…

-Chiar aşa. O săptămână nimeni nu l-a mai văzut pe doctor. Parcă intrase

în pământ. Şi – a opta zi – bomba! Dumitru demisionează şi se înscrie la Seminar

să se facă preot. Colegii, prietenii, au crezut că omul a înnebunit. Poate nici nu

era departe… Neras, cu cearcăne la ochi cât pruna, privirea fixă, părea un altul…

Dana oftă. Ce e şi soarta asta! – şi nu mai adăugă nimic.

De fapt, nici nu mai avea ce să spună. Imaginea preotului coborât de pe

munte în mijlocul lor era continuarea. Poate şi finalul!

Cabana Danei şi-a închis obloanele. În sufrageria largă, mirosul de cozonac

~ 48 ~

persistă deşi toate copturile au fost strânse de pe masă. Un singur geam a rămas

liber. Din cadrul lui, o lună rotundă, galbenă, rece, pare mai degrabă decor de

teatru. Luminile au fost stinse. Toată lumea doarme. Noaptea Învierii trebuie

compensată. Şi ziua următoare va fi zi de sărbătoare. Unii poate vor avea

plăcerea să urce sus, pe cărări şerpuite, alţii vor alege asfaltul ce duce la

mănăstire, sau lectura unei cărţi bune pe terasa încălzită de soare. Orice program

va fi posibil. Mâine…

* * *

Ce dimineaţă strălucitoare! Ana Vasilian, cu paşi mărunţi, împiedecaţi,

coboară panta asfaltată spre poarta mănăstirii. Alături, Adela Varlam o susţine,

potrivindu-şi acelaşi ritm de mers. În biserică, doar câteva măicuţe trebăluiesc –

umbre întunecate, tăcute. Miros de tămâie şi busuioc. Icoana Maicii Domnului

străluceşte în lumina filtrată ce pătrunde printr-un ochi de geam minuscul.

Cele două prietene au intrat cu precauţie.

Contrastul dintre lumina zilei şi interiorul întunecat al bisericii creează

iluzia unei alte lumi, oarecum nepământene, cu icoane care ascultă, privesc şi

poate îndeplinesc ruga. Orice e posibil în acest interior tăcut, populat de chipuri

austere. Şi aerul pe care îl respiri pare altfel, cu o consistenţă aparte - un amestec

de ozon de pe înălţimi neumblate, cu răşini picurate de pe trunchiuri bătrâne de

brad şi iz de cămară uitată. Şi mai e ceva. Ceva fără formă, miros sau culoare. O

stare de evlavie subtil simţită pe care nu ştii să o defineşti. Să fie pecetea rugilor

trimise în neant către un Dumnezeu al fiecăruia? Zi de zi, an de an – rugi

semănate sub cupola ocrotitoare, aşteptând rodirea?… E greu să se adune în

cuvinte tot ce izvorăşte în cugetul celui ce păşeşte pragul acestui locaş. De fapt,

pragul e cheia, declicul năzuinţelor sau indiferenţei mireanului. Spre care icoană

se îndreaptă? Ce gând îl îndrumă? Ce va cere? O închinare de rutină? Chiar şi

aşa – va apărea gândul. Există vreun muritor fără dorinţe?

~ 49 ~

După un sfert de oră de reculegere, cele două amice s-au îndreptat spre

ieşire. În dreptul uşii, pe o bancă alăturată unui rond de narcise, l-au zărit. Era el!

Preotul Dumitru Dumitrescu în persoană. Părea cufundat în lectura unei cărţi.

-Cristos a Înviat, părinte!

-Adevărat a Înviat! Omul se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi în

întâmpinarea vizitatoarelor. Ne-am întâlnit la doamna Dana Dragomir. Şi acum -

o plimbare?

-Ai noştri au urcat sus, spre schit. Urcuşul pentru mine – mai greu… şi

Ana îşi lăsă privirile în pământ.

-Da! Ştiu ce aţi păţit.

-Ştiaţi?... De fapt ,v-am povestit.

-Halatul cu D.D., nu? zâmbi preotul.

-Aţi reţinut… Aştept - poate bunicul dumneavoastră îmi va face un vânt…

cu piciorul acesta nu prea ajung departe!

-De ce nu încercaţi să gândiţi şi altfel? Tot ce ne vine în întâmpinare nu

aduce doar răul. Secretul e să găsim şi partea bună – şi nu numai atât, dar s-o şi

folosim!

Ana îl privi contrariată.

-E cam prea complicat pentru mine.

-Credeţi? Încercaţi să ridicaţi bariera suferinţei.

-Îmi place cum gândiţi. Acum vorbeşte preotul sau doctorul?

-Vă închipuiţi cumva că îi pot separa? Merg ambii mână în mână…

Nepotul doctorului Dumitru Dumitrescu oftă fără voie.

-Înţeleg… În plus, observ că dumneavoastră aţi găsit latura bună…

-Poate… , ochii omului se umbriră. Cred că îmi cunoaşteţi povestea…Vina

ţi-o porţi singur. Care a fost partea pozitivă? N-am descoperit-o în alt mod decât

schimbându-mi calea…

Cele două interlocutoare îl priviră cu o milă nedisimulată. Şi Ana, după o

scurtă tăcere, întrebă:

-Nu credeţi că v-aţi asumat o vină care nu vă aparţine?

~ 50 ~

-M-am gândit şi la asta…

Pe faţa preotului apăru o expresie greu de descris în cuvinte. Supunere,

înţelegere, detaşare – porţi deschise… Şi poate un soi de aşteptare, o chemare

pornită cândva şi acum continuată cu forţă întreită, asemenea clopotului căruia i

se alătură întâi ecoul, apoi alte şi alte clopote. O emoţie densă păru că se ţese pe

nesimţite. Adela strânse braţul prietenei sale şi întrebă:

-Părinte, n-aşi vrea să vă surprindă întrebarea mea dar… simt că o să

înţelegeţi că nu e o simplă curiozitate: bunicul dumneavoastră v-a ajutat în vreun

fel în deciziile pe care le-aţi luat?

Omul bisericii o privi surprins:

-Chiar vreţi să ştiţi?

Adela îl ţintui cu ochii larg deschişi, aşteptând.

-Bine! Am să mărturisesc ceva ce nu prea o ştiu mulţi. Cu bunicul meu

m-am certat. Făcu o pauză şi-şi ridică privirea spre cerul ce începuse a se înnoura.

Ochii săi căutau parcă să pătrundă dincolo de stratul pufos, cu tente plumburii.

Tuşi de câteva ori apoi îşi şterse pleoapele cu dosul mâinii – gest fără echivoc.

Amintirile îl copleşiseră. Cele două femei au înţeles în clipa aceea că şi preoţii au

nevoie de spovedanii.

-Adesea vorbeam cu el. Închideam ochii şi, în liniştea nopţii, vocea lui

inconfundabilă începea să-mi răspundă la nedumeririle de peste zi. Câteodată îmi

spunea lucruri de neînţeles. Mă contraria. Nu dădea nici un fel de explicaţii şi mă

lăsa aşa, să mă frământ de unul singur, până adormeam. Avea un stil care adesea

mă scotea din sărite.

Atunci când s-a întâmplat nenorocirea, m-a lăsat singur. N-a venit deloc!

Eram debusolat, bolnav sufleteşte şi trupeşte. Simţeam că viaţa mea s-a terminat.

Şi, într-o noapte – îmi amintesc cu exactitate – era sfârşitul lui mai,… i-am auzi

vocea întâi şoptită, apoi din ce în ce mai clară:

-Băiete, schimbă macazul. Dacă o duci tot aşa, o termini rău…

-Ce mă sfătuieşti?

-Nu te tot gândi la ea! Clara e bine…

~ 51 ~

-Dar eu?...

Eram disperat. Căutam o punte, oricât de şubredă, să pot trece de ziua

dezastrului - zi sinistră, stupidă… Şi cum vocea a tăcut, m-am repezit ca un

nebun la sertarul cu acte, am scos diploma de medic, am rupt-o în bucăţi şi am

călcat-o în picioare, încrâncenat şi nenorocit.

Mi-a venit ideea să-mi pun capăt zilelor. Simţeam că nu mai am nici un

rost pe lume.

Preotul a tăcut, gâtuit de emoţie.

-Să stăm jos…

Ana, simţind junghiuri în piciorul vătămat, se aşeză pe bancă. Era o bancă

largă, încăpătoare. Pauza era bine venită. Adela îşi roti privirea în jur ; nevoia de

a-şi umezi buzele era acută. Ghicindu-i gândul, doctorul-preot îi făcu semn să

aştepte. Cu paşi elastici, dispăru după tufele de alun şi în scurt timp, aduse o

garafă cu apă şi pahare.

-Iată, direct de la izvor.

Băură toţi trei.

-De ce v-aţi certat? – îngăimă Ana, dusă pe gânduri. Femeia încerca să

înţeleagă acest dialog straniu, suspectându-l pe vorbitor că fabulează într-un

domeniu ce nu putea fi controlat.

Omul o privi scurt şi îi dădu replica:

-Nu mă credeţi…Aşa-i?

-Nu tocmai… oricum, trebuie să recunoaşteţi că nu aveţi repere solide.

-Bine înţeles că nu am…Deodată se mişcă neliniştit de pe un picior pe altul

şi adăugă: Nu ştiu ce m-a apucat să vorbesc… De altfel, nici eu nu mă cred pe

mine!

* * *

În drum spre vilă, cele două prietene păşesc anevoie. Au ales un drum

pieptiş. Şi dacă nu eşti antrenat, destul de greu o scoţi la capăt. Ana, cu piciorul

~ 52 ~

ei, sub fiecare pas simţea cea mai mică denivelare, fiecare bolovan sau smoc de

iarbă.

-Să ne oprim puţin…, răsufla greu, agăţată de braţul Adelei.

-Vrei să stăm jos? Doar nu ne grăbeşte nimeni. Uite, aici!...

Tăpşanul înverzit era ademenitor. Ana privi descumpănită când cerul

încărcat cu nori când oaza de iarbă.

-Dacă ne prinde ploaia?

-Stăm doar 2-3 minute.

În timp ce se aşeza cu precauţie, Ana făcu o remarcă:

-Numai bătrânul D.D. putea să-ţi dea un sfat fain ca acesta…

-Dar ce? Capul meu nu este destul de bun? Îl las pe D.D. preotului care are

mai multă nevoie de îndrumări decât mine.

Deodată, picături grele de ploaie începură să cadă, întâi rar, ca o prevenire,

transformându-se în scurt timp într-o ploaie veritabilă.

-Ce ne facem?

-Mergem acolo, vezi? Adăpostul de după căpiţă…

Drumeţele, fără să fi avut timpul necesar să se odihnească, grăbesc paşii

spre micul şopron de lemn, plin cu fân, cocoţat pe costişa din stânga

drumeagului. Nu are pereţi – doar acoperiş de tablă pe care ploaia face un zgomot

monoton, asemeni răpăitului de tobă.

-Dă-mi mâna! Uite ce saltea moale avem!

Au reuşit, în sfârşit să se caţăre peste fânul îngrămădit în incintă.

-Stai bine?

-Ca acasă! râde Ana şi adaugă: Acum, că ne-am găsit adăpost, să vezi că

ploaia o să se oprească.

-Oare pentru noi s-a pornit?

- De ce nu? Să ne facă o şotie…

Între timp stropii de ploaie au început a se rări. Cele două amice,

scufundate în fânul parfumat, reluară firul întrerupt al discuţiei.

-Nu ne-a spus de ce s-a certat cu bunicul său….

~ 53 ~

-Cred că va ocoli subiectul.

-Ţi s-a părut mulţumit de haina sa preoţească?

-Nu tocmai… E o persoană complexă şi nu prea pare a se limita la posturi

şi rugăciuni.

-Ştii ce bănuiesc eu? Că bătrânul D.D. nu a fost de acord cu decizia lui.

-De asta s-or fi certat? Poate…

Nu mai ploua. Vălătuci cenuşii se fugăreau printre crâmpeie albastre de

senin.

-Să mergem sau mai aşteptăm? Ploile astea de munte nu au durată; nu te

anunţă când vin şi nici când pleacă.

-Deci – ce mai aşteptăm? Să mergem!

* * *

Ultima seară împreună. A doua zi, întregul grup urma a se împrăştia care

încotro. Pe terasă se făcuse frig. Întunericul prinsese întreaga vale, ocolind doar

crenelurile de stânci, tivite cu o lumină din ce în ce mai palidă. Ceahlăul,

somnoros, se pregătea să-şi tragă plapuma nopţii peste cap, aprinzându-şi lampa

de veghe - luna.

Cât de plăcut era în încăperea largă, luminată discret , cu pahare de vin şi

felii de cozonac împrăştiate pe masă, mărturii ale unui festin copios, consumat –

vai! – aproape în totalitate! Fiecare invitat al Danei îşi manifesta mulţumirea

clipei în stilul său propriu. Unii sorbeau din pahare, cu gândul plecat pe alte

cărări, alţii, antrenaţi în scurte conversaţii, intrau pe făgaşul amintirilor.

Momentul propice al poveştilor bătea la uşă.

-Măi Neculai, tu nu spui nimic?

Arhitectul avu o ezitare:

-Chiar vreţi să ştiţi ce mă frământă în momentul ăsta?

-Ei, pe tine întotdeauna te roade câte ceva.

-Aţi ghicit!

~ 54 ~

-Un proiect de vacanţă? O casă?

Cel vizat râse scurt:

-Amice, eşti pe aproape.

-Hai, dă-i drumul!

-Să mă trageţi de mânecă dacă n-am să mă pot opri…

-Adică?... Vrei să ne pregăteşti o noapte albă?

-Ei, nici chiar aşa…Noaptea Învierii vă ajunge.

Prietenii, incitaţi, curioşi, se adunară mai strâns în jurul bărbatului bine

clădit, cu ochi albaştri, visători. Toţi îi cunoşteau structura de neconfundat:

graniţă între real şi fantasme nu exista. Dumnezeu îl crease poate după o bere sau

două, băute pe nerăsuflate. Apoi cam încurcase borcanele. De aceea Neculai se

putea lăuda cu aripile sale de înger, nevoit totodată să-şi ferească codiţa de

drăcuşor de ochii muritorilor. Îmbinare fericită între serafic şi roadele păcatului

strămoşesc. Dacă s-ar fi lipit de acest om doar penele, fulgii şi diadema, ar fi

rezultat o creatură anostă, plictisitoare, zburând prin înălţimile celeste ca o

musculiţă îmbătată de prea mult soare. Dar Michiduţă a ştiut ce face: a zvârlit un

pumn de sare şi unul de piper peste amestecătura asta nefolositoare total

pământenilor şi – gata! S-a produs schimbarea! Sarea şi piperul! Neculai – om al

nostru, cunoscător al nevoilor şi dorinţelor noastre! Ce mai?... Neculai a devenit

arhitect! Şi cu asta am spus totul despre el!

-Oameni buni, ştiţi ce mă frământă acum?

-Dacă nu ne spui tu…

-Ei bine, vreau să-mi fac o căbănuţă.

-Unde?

-Am dibuit eu un locuşor numai bun… şi munte şi şosea şi râu – de toate!

Cei din jur începură să-l descoase. Neculai însă, în stilul său inconfundabil,

a dat doar informaţii de suprafaţă, ascunzându-şi intenţiile deoarece încă nu

fusese ales proiectul ideal din zecile de variante care îi alungau somnul şi îi

înflăcărau imaginaţia.

-Cînd va fi gata, … veţi vedea! Răbdare…

~ 55 ~

-Cîţi ani… , Ion a fost acela cu intervenţia.

-Ioane, sări Raluca în apărarea soţului, crezi că o casă se concepe cam cât

ţine o consultaţie la tine? Să-ţi explic mai pe larg? Bine… Şi Raluca îşi subţie

vocea, făcând o demonstraţie de actorie: „Domn doctor, ici mă ţâne…” „Unde,

femeie?” „În şale şi sub chept…” Îi faci poza, îi dai bulina şi, gata: „Mergi

femeie , acasă!”

-Măi fată măi, se burzului Ion, păi dacă întind pelteaua cu consultaţia cam

cât ţine proiectul celui mai păcătos bordei – ştii ce se întâmplă cu pacientul meu?

Colacul şi lumânarea – atât!

-Staţi, fraţilor, nu vă înfierbântaţi de pomană, îi întrerupse Tiberiu. Să-l

rugăm pe Neculai să ne dea măcar câteva indicii, că or fi încolţit ele de când le tot

udă la rădăcină.

Arhitectul, ne mai având cum să scape, capitulă:

-Bine, bine! Detalii nu vă pot da deoarece nu le deţin nici eu. În ansamblu,

vă pot dezvălui… o replică a scoarţelor ţărăneşti – ţesătură în lemn şi cărămidă…

Ar putea ieşi ceva magnific!

-Eşti nemaipomenit! O idee mai trăsnită încă n-am auzit! – exclamă

Mărioara.

Neculai începu să râdă şi adăugă:

-Nici eu! Dar te asigur că ideea asta trăsnită – cum îi spui tu – o s-o şi

vedeţi! Ochii bărbatului scoteau scântei albastre, obrajii se îmbujoraseră iar părul

- până şi părul părea răscolit de entuziasmul acestui vulcan clocotitor pe nume

Neculai. Şi mai e ceva… Să vedem dacă voi reuşi…

-Dă-i drumul! Suntem pregătiţi pentru orice!

-Bine! Ascultaţi… Ştiţi ce înseamnă „soarele în casă”?Să-i simţi prezenţa

în orice cotlon şi în oricare minut al zilei.

-Un fel de seră? trase concluzia Dorian.

-Măi, căposule, casă – nu seră! Voi croi ferestrele în aşa fel ca traiectoria

solară …

-Să-ţi bei cafeaua de dimineaţă, masa de prânz şi ceaiul de seară cu

~ 56 ~

soarele-n ochi?

-Cam aşa ceva… , completă arhitectul.

-Mai încăpem şi noi?

-Toţi!

-Trecem la povestea următoare? Cine o spune? - Dana se ridică în

picioare, urmărind întreaga asistenţă. Sau poate vă e somn?

-Nici vorbă! Şi noaptea e lungă…, intră în arenă Valeria. După o scurtă

pauză, adăugă: Dacă vreţi, vă povestesc eu ceva. O întâmplare scurtă, petrecută

recent. M-a şocat, m-a emoţionat…

- Te ascultăm… E vorba de Lidia? îşi întrebă Septimiu soţia.

-Ai ghicit! Să v-o prezint pe Lidia, prietenă a casei noastre. Mică de

statură, vioaie, foarte deşteaptă şi…singură. Iubeşte animalele, plantele – tot ce e

viu. Petecul de pământ pe care l-a moştenit de la părinţi, l-a transformat într-un

colţ de rai.

-O cunoşti de mult?

-O,… desigur! E lipită de casa noastră. Pe Septimiu îl idolatrizează.

-Dar Septimiu?...

Prietenii, puşi pe glume, aşteptară reacţia acestuia. Omul se înroşi uşor şi

ieşi în apărare:

-Ce umblaţi cu prostii? … Să vă explic ce înseamnă ataşamentul născut din

simpatie faţă de cei ce îţi alină singurătatea?

-Hai, terminaţi! Lăsaţi băiatul în pace! Doar ştiţi că el îşi creează probleme

pentru orice frunză care îi cade pe pălărie? „Ce a gândit frunza când s-a desprins

de cracă? Şi de ce tocmai pe pălăria mea?” – intervenţia lui Dorian destinse

atmosfera.

-Fă-ne şi nişte versuri pe tema asta… , îl tachină Alexandru. Odată, când

am fost la voi, cred că am întâlnit-o. Ochi căprui, conturaţi, şapte flanele puse una

peste alta şi un batic prins cu nod sub bărbie. Asta-i?

-Descriere inconfundabilă, zâmbi Valeria. Ea este! Lidia. Să nu credeţi…

~ 57 ~

Am încercat s-o modernizez. Taior clasic, eşarfă şic – le îmbrăca, mulţumea, se

admira în oglindă, entuziasmată de noua-i înfăţişare şi, la următoarea descindere

– tot cu baticul înnodat sub bărbie. „De ce nu porţi taiorul? Îţi venea bine…” o

luam la întrebări. Femeia mă privea cu o căutătură vinovată, îşi pleca ochii în

pământ şi schimba subiectul: „ …V-am adus pătrunjel, lobodă şi…” Preocupată,

deşerta sacoşa cu verdeţuri scoţând la iveală câteva fructe de zmeură, adunate

într-o enormă frunză de brusture. „Astea îi plac lui Septimiu…”

-Omule, ai o admiratoare la ora aceasta? Bravo! Nevasta nu zice nimic? -

se interpuse Neculai cu remarca sa acidă.

-Dacă mă tot întrerupeţi îmi pierd firul… , se burzului Valeria. Vă gândiţi

numai la prostii ! Doamne, Iartă-mă!

-Gata! Suntem numai ochi şi urechi şi… cuminţi.

-Bine… La începutul săptămânii a venit din nou. Câteva ouă proaspete,

ceapă verde, salată… De data asta, am remarcat la Lidia o anumită frământare

lăuntrică; părea absentă, derutată. „S-a întâmplat ceva?” am întrebat-o. Femeia

m-a privit oarecum derutată: „Nu ştiu cum să-ţi explic…” M-am aşezat în faţa ei

şi am aşteptat continuarea. Cinci minute, poate zece, s-au scurs în linişte. Lidia –

inertă, cu mâinile adunate una peste alta – părea dusă pe alt tărâm. Şi deodată îşi

începu spovedania: „Nu v-am spus un amănunt din viaţa mea. Nu am fost unicul

copil. Părinţii mei au mai avut o fată. Când a murit ea – avea cinci ani – m-am

născut eu, la interval de câteva zile.” Deodată vocea i se stinse. Mâinile căutară

febril un fir de pătrunjel pe care începură să-l mărunţească. A oftat şi deodată

ochii i s-au umplut de lacrimi. „Înţelegi? Am avut o soră de care habar n-am avut.

Abia acum, înainte de a muri, mama mi-a destăinuit… O chema Viorica. De ce a

tăcut până acum? – mi-am întrebat mama şi m-am revoltat…Şi ea mi-a răspuns

că oricum nu putea s-o aducă pe Viorica înapoi, printre noi…M-am supărat tare!

Era dreptul meu să ştiu.

„Dar ea e moartă, m-am încumetat să intervin, la ce ţi-ar fi ajutat?”

„Ei şi ce? Aveam o soră – sora mea! Aş fi avut la cine mă gândi…Nu m-aş

fi simţit atât de singură!”

~ 58 ~

După această izbucnire, Lidia s-a potolit brusc. Şi-a scos din buzunar o

batistă mare, bărbătească, şi-a suflat nasul, şi-a şters ochii Şi m-a întrebat:

„Septimiu e acasă?” „Da!” –am aprobat. „Poţi să-l chemi aici? Doar zece

minute…?”

Era o rugăminte ieşită din comun. M-am grăbit s-o îndeplinesc. Omul meu

s-a executat prompt. Lidia era considerată aproape ca un membru al familiei,

după atâţia ani de întâlniri repetate. În plus, Septimiu o alinta cu mici

complimente, cu rubrici bifate din diverse publicaţii adunate pentru ea, adesea

comentate, cu informaţii – pe scurt, Lidia a devenit în timp favorita casei. Noi

cunoşteam statutul ei: singură, nemăritată, cu o curte – creşă pentru potăi părăsite

şi o casă plină cu pisoi fără buletin. De aceea, mărturisirea ei legată de existenţa

unei surori, m-a surprins nu atât prin faptul în sine cât prin modul Lidiei de a

reacţiona.

Fără voie, am făcut o paralelă cu propriile rude apuse. Doar amintiri, păreri

de rău. Morţii cu morţii – viii cu viii , cum s-ar zice.

-Nu cred că e chiar aşa… se auzi deodată vocea subţire a Adelei. Graniţa o

punem noi. Morţii noştri ne sunt adesea alături. Şi dacă noi habar nu avem, le

vine mult mai greu să pătrundă în sfera existenţei noastre terestre. Gândul e

puntea, legătura. De aceea îi pomenim…

-Dă-mi voie să am rezerve serioase… Bunicii, mătuşile, neamul meu de

dincolo, de ce nu m-au ajutat niciodată?

-Doamne! Cum ai fi vrut s-o facă? Să-ţi spele vasele? Să-ţi măture curtea?

-Adela, pe tine te-au ajutat? Cum?

Alexandru, din ce în ce mai atent, îşi aminti de acel însemn misterios D.D.

şi nu se putu abţine:

-Lumea lor se interferează cu a noastră. Eu personal i-am simţit…

-Tu? Un pozitivist?

-Da! Eu! Dar asta e o altă poveste. Să ascultăm continuarea episodului

Lidia.

-M-aţi derutat! Nici nu ştiu unde am rămas…Valeria îşi plecă fruntea,

~ 59 ~

mângâind-o uşor cu mâna. A! Da! Ceea ce a urmat a fost cu totul surprinzător:

Lidia a ridicat de jos o pungă de plastic, şi a scos din ea un colac. Pe colac a

apărut şi o lumânare. A înfipt-o în coptură şi a aprins lumânarea. „Pentru sora

mea…” , a murmurat abia auzit şi , deschizând un plic portocaliu, l-a scuturat pe

muşamaua mesei. Septimiu a făcut ochii mari, curios şi emoţionat – de altfel, ca

şi mine. Toate gesturile Lidiei erau date cu încetinitorul. Asistam la un ritual

neobişnuit. Din plic a zburat un carton de dimensiunile unei cărţi poştale. Era o

fotografie! Lidia o luă, mângâie faţa lucioasă cu un gest delicat, matern şi aşeză

fotografia cu faţa spre noi, rezemată de colac.

Ştiţi ce înfăţişa cartonaşul acela îngălbenit de vreme? O adunare sobră –

bărbaţi şi femei în negru, înconjurând un sicriu alb. Fetiţa culcată înăuntru -

frumoasă… părea vie. Florile care o înconjurau – tot albe. Contrastul era izbitor!

Doar alb şi negru – cu graniţe distincte: durerea faţă în faţă cu neprihănirea,

seninătatea. Privind acea poză veche, mă cuprinse un simţământ de autenticitate.

Îi şi vedeam pe toţi căpătând dimensiuni reale – şi mai ales fetiţa.

„Asta e Viorica, sora mea!” – cuvintele pronunţate cu voce stinsă păreau a

face parte din finalul unei rugăciuni nerostite.

-Valeria dragă, povestea ta ne-a dat gata! Dar e deprimantă…

-Există şi o urmare?

Valeria, vădit tulburată, nu reacţionă decât într-un târziu:

-N-aş putea să vă răspund. Doar atunci… Am lăsat-o pe Lidia să se

manifeste aşa cum credea ea de cuviinţă. A spus Tatăl nostru şi a rupt din colac

pentru fiecare. Lumânarea ardea molcom, luminând blând imaginea unui copil

dormind între flori.

Abia într-un târziu, Lidia a făcut o precizare. Cuvintele ei, conţinutul

lor… ştiţi ce mi-a spus?

Valeria s-a oprit , căutând să-şi stăpânească tremurul vocii. În liniştea care

se aşternuse peste întreaga asistenţă, se auzi deodată toaca – o bătaie măruntă,

ritmată, amplificată de pereţii adunaţi ai muntelui, îmblânzită în acelaşi timp de

brădetul înconjurător. În continuare, un sunet grav, altele timide – se porniră

~ 60 ~

clopotele mănăstirii. Părea un cor făcut cadou de către îngeri fetiţei aduse la masa

Danei, în zi de Paşti.

Într-un târziu, când ultimul sunet s-a stins, Valeria şi-a dres vocea şi a

continuat:

-Lidia mi-a mărturisit că avusese noaptea un vis. Dormea şi deodată a

simţit prezenţa cuiva alături. Şi când a deschis ochii – băgaţi de seamă, toate

acestea le visa – lângă ea stătea Viorica. O privea cu ochi trişti. Lidia a întins

mâinile să o îmbrăţişeze dar ea s-a topit, a dispărut. Abia atunci femeia s-a trezit

cu adevărat, cu faţa scăldată în lacrimi. „De ce te-ai dus?” a îngăimat printre

suspine. Şi mintea i-a fost invadată de răspunsul nerostit al surorii: „Pomeneşte-

mă!” Rezultatul? Lidia a cumpărat un colac, o lumânare şi a venit la noi. Asta-i

povestea mea!

-E prea tristă! – remarcă un ascultător.

-Vreţi o glumă? – întrebă Andra.

-Da! răsună corul.

-Bine, ascultaţi: e ceva real. La grădiniţa unde îi duceam pe copii, tot

întâlnindu-ne noi, părinţii, am început să ne împrietenim. În timp ce aşteptam

puştii să termine ora, iată ce a povestit un tată: Ca orice părinte care vrea să-şi

plimbe odrasla cu folos, omul şi-a dus fetiţa la o expoziţie de pictură. Micuţa s-a

entuziasmat în faţa unui peisaj. „Cât costă?” a întrebat tatăl. „500lei” a răspuns

autorul tabloului. „Cam mult…” Observând ezitarea, pictorul a adăugat: „Pot să

vi-l dau fără ramă – 300lei.” Fără a-i da vreun răspuns, tatăl fetei s-a apropiat de

un tablou cam pe jumătate cât primul. „Pe acesta vi-l dau doar cu 250lei.” „Şi

fără ramă?” „Ei, fără ramă – 150lei.”

Fetiţa, simţind că tatăl nu e dispus să scoată mulţi bani din buzunar, s-a

apropiat de o miniatură de mărimea unei cărţi poştale. „Acesta cât costă?” –

îndrăzni micuţa. „Doar 50lei.” „Dar fără ramă?” a mai întrebat ea. „Ei… fără

ramă nu-l mai dau deloc!” a răspuns omul enervat.

Povestirea Andrei însufleţi atmosfera. Prietenii s-au trezit din monotonia

ascultătorului. Sosise momentul critic: fiecare avea ceva de spus, ceva de criticat

~ 61 ~

şi – mai grav – ceva de povestit.

-Fraţilor, vă propun un Remi dublu. Sunteţi de acord?

Nu a mai fost aşteptată nici o aprobare. S-au eliberat două măsuţe şi jocul a

început. Opt jucători şi restul – chibiţi. Doar Andra s-a desprins de grup pentru

a-şi culca băieţii.

A doua zi dimineaţa, urmau , la rând: cafeaua, bagajele şi drumul întins

spre casă.

* * *

O toamnă caldă, luminoasă s-a aşternut peste oraş. Pieţele debordau de

prea plinul legumelor şi al fructelor. Florile, aproape la fiecare intersecţie, se

ofereau singure. Librăriile se umpluseră de cumpărători – părinţi şi elevi – noul

an şcolar bătea la uşă. Forfotă caracteristică unui alt început de sezon.

Urcuşul pe cărări de munte, plimbările prin păpurişul deltei, joaca cu

valurile oferite de o mare mai albastră decât albastrul cerului – toate aceste

alintări ale verii urmau a deveni amintiri.

Toamna se îmbrăca în vesminte pastelate şi îşi chema admiratorii în

parcurile prinse în umbre lungi, nostalgice. Chiar dacă te mângâia o pală mai

aspră de vânt, dându-ţi fiori, o primeai cu satisfacţia celui ce a răbdat cu stoicism

canicula unei veri toride.

Şi apoi - venirea iernii! Nimic înspăimântător! Din contra! Tot creştinul

aşteaptă Sărbătorile cu o bucurie nealterată de scurgerea timpului.

Deocamdată, toamna, împodobită cu marama-i de clopoţei din struguri şi

nuci, îşi face intrarea triumfală în vieţile oamenilor.

Membrii familiei Vasilian şi-au început activitatea în stilul caracteristic

fiecărui component. Mihăiţă, entuziasmat de reîntâlnirea cu colegii, preocupat de

noul program şcolar, se maturizase în mod vizibil, subliniind spiritul de

independenţă şi un anumit gen de autocontrol – calitate bine venită pentru un

copil destul de aiurit. Mihăiţă cel de acum părea să-şi fi ascuns copilăria în lădiţa

~ 62 ~

cu jucării. . Singura latură care nu încăpuse în lădiţă era fervoarea cu care intra pe

terenul de sport. Membru al Clubului sportiv al şcolii, se dedicase baschetului ca

orice sportiv în pragul performanţelor.

Ana se înzdrăvenise. Trecuseră doi ani de la accident – ani în care paşii de

furnică, o duseseră spre o anumită normalitate mulţumitoare. Durerile pasagere,

ritmul încetinit al mersului, anumite neputinţe, fuseseră acceptate cu acea

înţelepciune a celui ce priveşte în jur şi trage concluzii: „Putea fi mai rău!” Odată

cu începerea noului an şcolar, preocuparea profesoarei de Ştiinţe naturale pentru

catedra sa a trecut pe planul întâi.

Sigurul, Alexandru nu şi-a permis o pauză mai mare pe parcursul verii.

Doar scurte escapade. De aceea, domnul avocat Vasilian nu a avut nici un fel de

probleme: acelaşi ritm de muncă,aceeaşi seriozitate a detaliilor pe parcursul

proceselor. Plictiseala nu îşi găsea loc, deoarece profesionalismul devenise

pasiune, nici de cum rutină. Poate doar puţină oboseală.

În ceea ce priveşte sora Anei – Gabriela nu îşi închisese încă porţile

cabanei „Floare ce colţ.” Nu lipseau motivele: toamna iubeşte oricând să iasă la

scenă deschisă pentru a –şi primi admiratorii. Aici îşi găsise decorul, aici se putea

manifesta întregu-i talent de ingenuă, cu soare picurat blând pe trena-i de frunze –

sau de tragediană, învăluită în rotocoale opace de scame lichide, acompaniată de

zbaterile unui vânt- orchestră. Gabriela simţise frumuseţea acestui anotimp,

deopotrivă iubit şi hulit de către muritori. Având un serviciu comod de

traducătoare, fără clopoţel sau condică de semnat, femeia putea dispune de

întregul său timp. Şi cine poate ignora propria-i poezie scrisă pe scoarţă de copac,

tipărită pe pământ reavăn sau ascunsă în tufişuri de iglice? Gabriela făcuse deja

marea descoperire: propria-i cabană, devenită refugiu, leagăn.

Statutul lui Dan? Orice bărbat cu scaun la cap îşi să seama de calităţile

jumătăţii sale, din clipa în care îi pune inelul pe deget! Dan nu a făcut excepţie.

A rămas totuşi o latură nedescoperită a femeii alese. Abia când a fost terminată

vila modestă a familiei Brătescu, Gabriela şi-a asumat rolul de mentor al soţului

său, ducându-l de mână pe cărări neumblate, îmbătându-l cu arome necunoscute

~ 63 ~

şi îndemnându-l să asculte melodii neorchestrate. Omul, sub platoşa-i sobră,

masculină, a descoperit încântarea vieţii simple, eliberate de formalism.

Impedimentul de a nu putea fi alături de Gabriela decât sâmbetele şi duminicile

dădea un anumit farmec aşteptării. Calculele, schiţele proiectelor de pe biroul

inginerului Dan Brătescu aveau drept suport, chipul surâzător, suav, luminos al

Gabrielei. Dar viaţa îşi are surprizele ei. Şi nu toate aduc bucurie. Viitorul, din

păcate, are perdelele trase… şi rari sunt cei care pot ridica un capăt pentru a privi

dincolo.

* * *

Primele zile ale lui octombrie. Se culeseseră viile. Miriştile păreau a fi raiul

ciorilor. Frunzişul copacilor îşi schimbase înfăţişarea şi desimea iar soarele se

plimba nehotărât pe un cer capricios. Gabriela nu se decisese să pună lacătul pe

uşă.

-Dane, mai rămân o săptămână.

-Săftica poate sta cu tine?

-Bine înţeles… Am vorbit cu ea.

-Şi Pelin?

-Îl ia la dânsa. Îl îngrijeşte bine.

Şi inginerul a plecat, fără a bănui întâmplarea nenorocită prin care va trece

soţia sa.

Au urmat două zile senine, răcoroase. Gabriela, relaxată şi preocupată

totodată pentru ultima traducere la care lucra, si-a găsit suficient timp, în miez de

zi, să admire franjurii viţei de vie, agăţaţi pe lemnul ceardacului iar seara - mai

alea seara - s-a putut lăsa în voia deliciilor lecturii, sub lumina blândă a lămpii de

birou, simultan cu melodiile transmise în surdină de către bătrânul SD-PLAIER.

În a treia zi, cerul întunecat, zbaterea vântului încurcat în crengi pe

jumătate dezgolite, picăturile de ploaie din ce în ce mai dese, toate la un loc au

scos la iveală cealaltă faţă a toamnei – înfrigurată, înlăcrimată şi melancolică.

~ 64 ~

-Doamnă, se întunecă şi vine ploaia. Trebuie să fug acasă să acopăr fânul,

anunţă Săftica din pragul uşii.

-Du-te! Gabriela dădu drumul cuvântului eliberator în mod automat. De

unde putea ea bănui că fata – după căderea nopţii - ar fi fost necesară precum

aerul, aici, aproape de ea?

Şi Săftica a plecat , luându-l şi pe Pelin.

O linişte grea, încărcată de umezeală, s-a răspândit pe nesimţite, peste tot.

Şi deodată, a s-a pornit ploaia să bată ca o tobă pe acoperiş.

La masa de lucru, sub lumina portocalie a veiozei, Gabriela părea

cufundată în lectura unui roman al Hertei Muller, pe seama căruia fuseseră

tipărite coloane întregi de comentarii în paginile editorialelor curente. Nu era

atentă la ceea ce citea. Gândurile zburau fără voie, fără direcţie. O stare de

nelinişte şi dorinţa acută de a lăsa baltă şi traducerea şi pe Herta Muller şi cabana

cu totul. Nu existau motive temeinice. Poate doar ploaia. O tarantelă sâcâitoare,

tenace. În plus, singurătatea – cea de acum, mustind de apă, încărcată cu spaime

ridicole, dând fiori ce nu puteau fi stăpâniţi. Tenebre mizerabile, inducând o

panică nejustificată, se infiltraseră pe încetul, în modul cel mai perfid, în cugetul

Gabrielei.

-Doamne, ce m-a apucat? se răsuci femeia pe scaun, negăsindu-şi locul.

Şi deodată , gândul eliberator „Mâine încui totul şi plec!” a adus calmul necesar

acestei seri ploioase ce părea că nu se mai termină.

-Să-mi fac un ceai cu mentă, îmi va prinde bine. Ce surpriză pentru Dan

când mă va vedea? Am să iau cursa de dimineaţă…

Toate aceste proiecte se învălmăşiră unele peste altele, având drept numitor

comun - întâlnirea cu Dan. La ceaiul pregătit în grabă, se adăugară: o felie de

pâine cu unt, brânză şi o linguriţă cu miere.

Între timp, ploaia îşi mai încetini ritmul în pofida vântului care îşi înteţise

rafalele.

Deodată, Gabriela auzi o pocnitură. „N-a fost bine închisă uşa din spate!”

După ce mai sorbi odată din licoarea parfumată, se ridică şi luă lanterna. În micul

~ 65 ~

antreu din spatele casei, se arsese becul. Femeia ştia că nu se va putea descurca

uşor fără lumină şi în plus, se temea de întuneric. De la vârsta de trei ani începuse

să urmărească umbrele. Nu le căuta – ele singure îi veneau în întâmpinare. Şi în

final, prindeau viaţă, se închegau sub ochii ei, căpătându-şi fiecare o structură

proprie. Fetiţa le studia şi le tria cu intuiţia magului. Pe cele bune, imaginaţia le

transforma în fluturi, pisicuţe sau măgăruşi. Dar plăsmuirile „rele” căpătau

gheare şi ochi de foc. Acestea deveneau duşmanii nopţilor, spulberând visele de

aur ale copilei.

Gabriela cea de acum –matură, raţională – rămăsese cu aceeaşi

vulnerabilitate în faţa nopţii, a întunericului care ascunde misterul, făcându-te

conştient de neputinţa celor cinci simţuri. Cel de al şaselea? E atât de subtil încât

poate traversa neobservat întreaga fiinţă, mângâind-o cu degete de catifea,

şoptindu-i îndemnuri fără vorbe, doar sugerând direcţia în momente de derută.

Să-l numim picătură salvatoare transmisă din generaţie în generaţie sau instinct

ascuns în celulă numit ancoră pe tărâmul iubirii?

Când stăpâna casei a auzit zgomotul şi a pornit spre uşă cu lanterna în

mână, un gând fugar a oprit-o în prag: „Dacă e un hoţ?” Brusc, fiori reci i-au

cuprins şira spinării. „Sunt singură!” Şi instinctiv a lăsat lanterna şi a luat

bastonul rezemat de perete pe care îl mai folosea câte odată la agăţat ciorchinii de

struguri de pe terasă. Apoi, cu precauţie, s-a îndreptat spre uşa din spate.

Întunericul din jur îi crea acea nesiguranţă a spaţiului fără graniţe. Topografia

locului, din fericire, era bine întipărită în memorie, aşa că femeia dibui cu

uşurinţă holul strâmt. Se opri o clipă spre uşa de comunicare cu grădina din

spatele casei, apoi încetini, cu răsuflarea oprită, încercând să surprindă cel mai

mic zgomot.

„Dacă e cineva, m-ar fi zărit cu lanterna aprinsă. Dar şi eu l-aş fi putut

vedea…” Bătăile inimii – lovituri de ciocan ritmate – nu puteau fi stăpânite.

Deodată se auzi distinct un zgomot de paşi abia perceptibil. Paşi furişaţi pe

întuneric, cu greu de reperat cu exactitate. Gabriela încercă să se tragă spre perete

şi deodată se ciocni de intrusul care nu îi bănuise prezenţa. A urmat un moment

~ 66 ~

de derută, întunericul jucând un rol esenţial. Fără veste, două mâini aspre se

încleştară în jurul gâtului femeii. Pe jumătate sufocată, cuprinsă de acea panică ce

îţi dă puteri înzecite, Gabriela roti bastonul din mână şi - cu forţa disperării –

izbi! Nu avea de unde să ştie dacă îl nimerise. Pe jumătate lucidă, mai ridică

odată lemnul, despicând întunericul cu aceeaşi mişcare. De astă dată se auzi un

geamăt şi gâtul se eliberă. Acum putea respira! Aproape târându-se, încercă să

ajungă la telefon. O grabă necontrolată.

Deodată se poticni şi căzu. „Au! Umărul!” gemu fără voie. Neţinând seama

de durerea care îi explodă în partea stângă, bâjbâind prin întuneric, reuşi să

nimerească uşa. „Alo!... Alo!” Cuvintele întretăiate cu icnete, ajunseră la urechea

gardianului de serviciu al Primăriei. „Vin acum!” Panica s-a mai domolit. Dar

întrebările – zeci de întrebări – se învălmăşiră în cugetul Gabrielei. „Cred că l-am

lovit tare… Dacă l-am omorât?” – gândul lucid o trezi complet.

„ Poate a fost doar un şoc şi acum o să apară în faţa mea, pregătit să se

răzbune!” - alternativa îi dădu fiori de groază.

„Uşa nu are cheie… Doamne, Dumnezeule, ce mă fac?”

Durerea din umăr nu mai conta. Gabriela se repezi la masa masivă din

stejar şi începu să o împingă spre uşă, cu o forţă nebănuită. O transpiraţie rece o

cuprinse. Simţi cum se topeşte ceva în ea şi un soi de slăbiciune, asemenea unui

narcotic, se răspândi în toată fiinţa. „Să nu cad…” acesta a fost ultimul gând

coerent, apoi totul se întunecă.

* * *

-Te duc la spital, nu cred că e ceva grav. Dar o radiografie este necesară,

vocea lui Dan o linişti. Te duc la Urgenţe, unde a fost operată Ana. Au o echipă

serioasă – profesionişti…

Lumina filtrată prin perdele anunţa o dimineaţă mohorâtă. Gabriela se

sculă din pat cu precauţie.

-Nu pot să mişc mâna…

~ 67 ~

-Te ajut eu? În jumătate de oră plecăm.

Amintirile nopţii încep să se închege în mintea bolnavei. Dan i-a relatat pe

scurt:

-Ai avut baftă cu cârja ta…

-Dar hoţul?...Mă mir că nu i-am spart capul. Eram atât de înspăimântată…

-Putea să te omoare! – bărbatul scoase un oftat prelung. Când mă gândesc

ce putea să se întâmple… Gata! Nu te mai las singură. E vina mea.

-Ce a căutat? Acolo nu avem lucruri de valoare…

-Bani! Asta a declarat la poliţie. Un pierde-vară , prins deja cu vreo două

jafuri… A crezut că nu e nimeni. L-ai luat şi tu prin surprindere… Dan făcu o

pauză, urmărindu-şi soţia cu o privire neliniştită. Am vorbit la telefon cu Alex.

Vine şi el la spital.

-De ce l-ai mai deranjat?

-Alex îi cunoaşte. Eu habar n-am cui să mă adresez.

Ieşiră în stradă. Începuse să picure. Nori cenuşii, mesageri ai unui

octombrie morocănos, puseseră stăpânire pe întreaga urbe. Umbrele deschise pe

trotuare, mici ochiuri de apă pe asfaltul ud, crengi atârnate jalnic din tufe golaşe.

Doar necazurile te puteau scoate din casă.

-Maşina am adus-o… e după colţ.

Dan, luându-şi nevasta de braţ – cel sănătos - , o conduse cu precauţie.

În poarta spitalului, avocatul Alexandru Vasilian îi aştepta.

-Am întârziat?

-Nu, eu am aterizat cam devreme.

-Cum e? – întrebarea pusă direct Gabrielei nu avea răspuns.

-Deocamdată doare. Cred că-i o scrinteală…, se hazardă Alex.

-Tu, marele doctor D.D. , halatul îl mai ai?

Cumnatul zâmbi fără prea mult entuziasm, amintindu-şi de perioada

sumbră prin care trecuse.

-Să intrăm!

~ 68 ~

În sala de aşteptare mai erau doi pacienţi: unul îndoit în două, văitându-se

încetişor şi altul, cu un picior în ghips, proptit în cârje. Minutele treceau greu.

Bolnavul intrat deja, părea că are toate bolile din lume.

-Nu mai iese odată!

Omul cu văicărelile, ne mai având puterea să rabde, se sculă deodată şi din

trei paşi, se propti în faţa ghişeului.

-Domnişoară, nu mai pot! Daţi-mi ceva să-mi astâmpăr dracii ăştia din

burtă…

-Nene, nu am nimic pentru matale până nu te vede domnul Doctor. Uite-l

că deschide uşa , du-te!

Omul aproape se poticni de uşorul uşii şi intră.

-Ce-o fi având, săracul… - pacientul cu piciorul în cârje, privi

compătimitor în urma lui. Eu mai pot răbda că-s internat aici. Mergi mata, dudue!

Văd că nu mai poţi…

Gabriela îl măsură cu o privire plină de recunoştinţă: „Cum de m-a ghicit?”

-Mulţumesc mult, i se adresă cu un zâmbet crispat.

Uşa se deschise.

-Cine urmează? Intraţi…, tânărul asistent, dând cu ochii de Alexandru, îi

zâmbi: Ce vă face soţia?

-Mă mai ţineţi minte?

-Desigur! Aveţi vreo problemă?

-Nu, am venit cu prietenii mei.

Şi omul plecă. Alexandru rămase pe scaun, copleşit de amintiri.

Deodată se deschise o uşă dinspre coridorul interior al clădirii şi apăru în

prag - cine?- preotul, nepotul doctorului Dumitru Dumitrescu.

Surpriza a fost atât de intensă încât Alexandru sări ca un resort de pe locul

său. Apariţia i se păru halucinantă, deoarece preotul, în locul hainei preoţeşti, era

îmbrăcat într-un halat albastru. Şi peste toate, era complet ras.

-Dumneavoastră?... Aici? Aşa? – şi avocatul întinse mâna, derutat complet.

Nepotul doctorului se opri la fel de surprins de această întâlnire

~ 69 ~

neaşteptată.

-Ce v-a adus la noi?

-Dar dumneavoastră? – ripostă Alexandru.

-Eu ? Îmi fac meseria de doctor…

-Şi preotul?... Unde l-aţi lăsat?

-Nicăieri! râse scurt omul. Este cu mine…

Alexandru respiră adânc, fără să mai adauge vreun cuvânt.

-Am o urgenţă, îmi pare rău… Dar veniţi pe aici sâmbăta – atunci sunt de

gardă – vom avea timp…

-M-aţi lăsat fără replică, bâigui Alexandru.

-De! Dumnezeu le orânduieşte pe toate. Am prea multe de făcut în spitalul

acesta…

Era atâta căldură în cuvintele rostite! Cei doi îşi strânseră mâna.

-Voi veni!

-Negreşit!

Şi doctorul-preot, cu paşi elastici, părăsi încăperea. Rămas singur, avocatul

Alexandru Vasilian realiză că detaliul care îl tulburase peste măsură, era mica

monogramă D.D. cusută pe buzunarul halatului purtat de nepotul doctorului

Dumitru Dumitrescu.