CUPRINS

CAPITOLUL I. Argumentul 1CAPITOLUL II. Defrişarea 2

CAPITOLUL III. Cauze care duc la defrişare 7CAPITOLUL IV. Efecte negative 9

IV.1. Modificarea şi/sau distrugerea habitatelor 10 IV.2. Pericolul catastrofelor naturale şi pagubele produse 11 IV.3. Eroziunea solului 12 IV.4. Modificări climatice 13 IV.4.1. Lipsa ploii 13 IV.4.2. Incendii provocate de secetă 13 IV.4.3. Deşertificarea treptată a terenurilor 14 IV.5. Perturbarea ciclurilor din natură 15

CAPITOLUL V. Masuri de prevenire/ameliorare 17 V.1. Oprirea defrişărilor necontrolate şi reîmpădurirea 17

CAPITOLUL VI. Legea Protectiei Mediului 18CAPITOLUL VII. Anexe 21

Bibliografie 27

1

ARGUMENT

Pădurea,entitate bilogică de prim rang,impresionează în primul rând prin dimensiunile şi forma arborilor răspândiţi pe vaste teritorii,ca şi prin diversitatea şi bogăţia elementelor ce o compun.Ea îndeplineşte un rol de o importanţă deosebită în viaţa omenirii,atat ca resursă regenerabilă de lemn şi de alte produse vegetale şi animale,cît si ca parte,de neînlocuit,a mediului de viaţă.În comnunitatea biologică terestră,pădurea deţine o poziţie primordială,însumând peste 30% din suprafaţa uscatului,şi prin această reprezintă o componentă de bază a biosferei.

La început,pădurea a fost considerată numai ca sursă sau mijloc de producere a unor bunuri materiale şi privită ca atare.Pe măsură ce fenomenele naturii au fost înţelese şi aprofundate s-au ivit noi posibilităţi de cunoaştere şi de interpretare a pădurii.Se poate spune pe drept cuvânt că,începând din primele decenii ale secolului 20,participăm la o "redescoperire" a pădurii.

Este un fapt demostrat că pădurea reprezintă un factor de echilibru de neînlocuit în cadrul biosferei,acumulând şi schimbând permanent energie cu mediul fizic în care se află şi contribuind în acest fel la transformarea şi perfecţionarea ecosistemelor.Se poate afirma fară exagerare că de existenţa pădurii este strâns legată dezvoltarea societaţii şi civilizaţiei omeneşti,aşa dupa cum se poate spune că despăduririle au contribuit în mare masură la decăderea şi disparitia unor popoare şi civilizaţii.Dacă la începutul istoriei acest process negative se manifesta pe spaţii relativ mici,treptat,pe masura creşterii populaţiei pe Terra,a creşterii presiunii exercitată de om asupra mediului natural,suprafeţele devastate aparţinând ”scutului verde” s-au extins,pe zone largi,aproape în fiecare continent,zone în care deşertul şi eroziunea s-au instalat cu drepturi depline ameninţând existenţa popoarelor respective sau alungându-le pur şi simplu din locul lor de baştină.

2

II. Defrişarea

Pădurile reprezintă factorul determinant in menţinerea echilibrului ecologic, climatic si hidric, reprezentând ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3-5 ori mai mare, decât oricare alt ecosistem natural.

Copacii sunt una dintre cele mai importante aspecte ale planetei în care trăim. Aceştia sunt extrem de importanţi pentru mediu, animale, şi desigur, pentru noi, oamenii. Ei mai sunt importanţi şi pentru clima de pe Pământ, acţionează ca filtre pentru dioxid de carbon, sunt habitate şi adăposturi pentru a milioane de specii. Cu toate acestea, copacii de pe planeta noastră sunt epuizaţi într-un ritm foarte rapid. Conform unor estimări, mai mult de 50 la sută din suprafeţele acoperite cu copaci a dispărut ca urmare a activităţii umane.

Defrişările au început din la mijlocul anilor 1800, când populaţia a început sa crească. Aceştia au defrişat pădurile pentru a face loc aşezămintelor.Dar mai târziu, oamenii au început sa folosească lemnul pentru gătit şi încălzire,acesta ducând la o ratămult mai mare a defrişării.

Despădurirea implică îndepărtarea vegetaţiei de la suprafaţă.În consecinţa, apar schimbări în procesele de formare a solului, precum şi în erodarea acestuia.

Tăierile masive din ultimii 80 de ani, mai ales după primul război mondial, a dus la o reducere a suprafeţei de 9 milioane ha la 6.3 milioane ha păduri, din care astăzi 5.5% sunt afectate de poluare si dăunători. Vegetaţia forestiera contribuie la încetinirea scurgerii de suprafaţa, păstrarea litierei, a covorului vegetal ierbos şi la reţinerea apei. Litiera este sursa principală de întoarcere a elementelor minerale în sol şi a substanţelor organice.

Despăduririle masive în scopul valorificării lemnului constituie o cauză esenţiala a degradării solului prin eroziune, mai ales pe terenurile în pantă. În anul 1975 producţia anuală mondiala de lemn a fost de 2,4 miliarde m3. Datorită acestui fapt prin intervenţia distructiva a omului, care solicită lemnul drept combustibil, pentru construcţii, în industrie sau pentru eliberarea terenurilor necesare agriculturii. Pe glob sunt ţări ca Spania şi Grecia care şi-au redus suprafaţa împădurită până la 15%.Pădurile tropicale sunt arse şi defrişate cu o viteza care atinge 160 000 km2 pe zi. Lăcomia vestului şi sărăcia lumii a treia ajută la menţinerea acestui fenomen de distrugere care, dacă va rămâne necontrolat, va atrage după sine schimbări climatice şi ecologice drastice.

Pădurile tropicale se găsesc în regiunile calde care au parte de ploi abundente. Ele reprezintă mediul cel mai productiv şi cel mai fertil din lume, dar oamenii le ameninţa existenţa prin distrugerea continuă la care le-au supus. O bună parte a acestei distrugeri a avut loc cu scopul declarat de a asigura necesarul de lemn. Se estimează că la ora actuală cel puţin jumătate din totalul pădurilor tropicale au fost deja distruse. În fiecare minut al unei zile se defrişează o suprafaţa ce ar putea acoperi şase terenuri de fotbal. Copacii absorb din atmosfera dioxidul de carbon eliminând în schimb oxigen. Cu cât dispar mai mulţi copaci, cu atât mai puţin dioxid de

3

carbon poate fi absorbit din aer şi ca urmare tot mai multe radiaţii solare rămân blocate în straturile care formează atmosfera de aici rezultând efectul de sera.

Cercetări recente au demonstrat că în pădurile tropicale pot trăi până la 30 de milioane de specii de insecte. Pădurile tropicale, care acoperă doar 6 procente din suprafaţa totală a planetei, reprezintă habitatul natural a 70% din totalul speciilor existente pe pământ. O pădure tropicală poate fi descrisă cu multă acurateţe ca fiind un deşert acoperit cu copaci.

Structura solului este fragilă, având un conţinut scăzut de minerale. Ploaia care asigura existenţa apei în sol devine astfel mai degrabă o ameninţare decât o sursă de hrană. Madagascarul reprezintă cel mai dramatic exemplu al unui ecosistem distrus prin defrişarea acoperământului său de copaci.

Oamenii care de mii de ani au trăit în pădurile tropicale, cum ar fi de exemplu indienii din bazinul Amazonului sau triburile băştinaşe din Indonezia, au învăţat să exploateze pădurea fără să o distrugă. Aceste populaţii au descoperit şi modul în care se pot cultiva diferite plante pe solul situat sub arbori sau arbuşti.

Este esenţial ca anumite regiuni cât mai vaste din vechile păduri tropicale să fie păstrate, atât pentru studierea lor cât şi pentru frumuseţea naturală pe care ele o oferă, alături de animalele şi plantele pe care le adăpostesc. Cele mai multe păduri tropicale sunt situate în ţările lumii a treia. Pădurile tropicale sunt distruse de către agricultori doar pentru a putea asigura hrana zilnică.

Studiile efectuate asupra diferitelor moduri de utilizare a pământului ce aparţine pădurilor au arătat că cea mai bună metodă ar fi reîntoarcerea la vechile tehnologii. Forţa de munca umană este mult mai disponibilă decât forţa mecanizată şi mai ieftină.

Pădurile colectează apa din interiorul solului lor spongios şi după ce o filtrează o eliberează treptat în pâraie sau râuri. Ele înmagazinează apa şi din atmosfera, prin intermediul procesului de condensare.

Lemnul pentru foc sau materialul lemnos pentru construcţii poate fi refăcut prin replantarea unor suprafeţe deja defrişate care ar putea fi utilizate încă din stadiul de puieţi.

Gradul stricăciunilor devine foarte evident dacă ne imaginăm că lemnul necesar pentru un parchet sau pentru o piesa de mobila mai deosebită poate să provină de la un copac căruia i-au trebuit 200 de ani sau poate chiar mai mulţi pentru a creşte şi care nu mai poate fi înlocuit.

Vestul contribuie la distrugerea pădurilor tropicale şi prin cererea pe care o lansează faţă de rezervele ieftine de alimente vegetale. Anual, Comunitatea Europeana importa milioane de tone de manioc, foarte bogat în proteine, din Thailanda pentru a hrăni milioanele de capete de vite, porcine sau păsări din Europa. Maniocul este o plantă care se cultivă pe terenurile care au fost în mod deliberat defrişate în acest scop. Este lesne de înteres ca un arbore căzut la pământ va putrezi treptat, redând în natura o parte din valoarea sa nutritivă. Anumite specii de arbori au nevoie de trunchiul unui arbore mort pentru a-şi începe procesul de creştere.

În timp ce suprafeţe uriaşe de păduri tropicale sunt distruse zilnic,pădurile europene şi cele din America sunt ucise de ploile acide. Acest fenomen are drept cauză principală emisia de dioxid de sulf şi de oxizi de azot de către termocentrale şi gazele de eşapament. Ploaia acidă

4

afectează şi râurile, lacurile, culturile agricole, clădirile şi sănătatea oamenilor. Ea poate lăsa arborii fără frunze, poate ucide peşti, poate să erodeze rapid materialul din care sunt construite clădiri vechi şi poate distruge instantaneu culturile agricole. Ploaia acidă cauzează anual pagube în valoare de mai multe milioane de dolari. Ţările cele mai afectate sunt puse în faţa unei alegeri simple: să plătească pentru a-şi depolua acum mediul înconjurător, sau să plătească mult mai mult mai târziu. La vest de marea jungla a Amazonului se găseşte Igapo, o regiune acoperită cu păduri tropicale pe care nimeni până acum nu a încercat sa le defrişeze. Igapo reprezintă habitatul natural al mai multor triburi de indieni băştinaşi, printre care triburile Siona şi Secoya, care trăiesc din pescuit şi din exploatarea diverselor bogăţii ale pădurii. Populaţia nu suferă de invaziile tăietorilor de lemne sau a fermierilor care au perturbat vieţile indienilor de pe alte suprafeţe din jurul Amazonului. Habitatul lor natural, pădurea, este inundat de ape zece luni pe an. Arborii sunt obligaţi sa se dezvolte in 2-3 m de apa si toate creaturile pădurii sunt adaptate să trăiască fără a atinge solul. Exista foarte puţini răpitori de uscat. Leneşul şi maimuţele care sunt cele mai numeroase mamifere mari, trebuie însă să se apere în permanenţă de atacul pasărilor răpitoare. Există în schimb un număr enorm de specii de orhidee şi de epifite (plante care se pot dezvolta pe trunchiurile şi pe ramurile arborilor sau al altor plante). Igapo şi locuitorii acestei regiuni păreau a fi feriţi pentru totdeauna de intruşi, dar iată că n-a fost aşa. De curând, sub solul inundat au fost descoperite mari rezerve de ţiţei. În zilele noastre acesta se extrage la o scară destul de mică însă riscurile poluării se abat chiar şi asupra ultimei păduri tropicale virgine.

Acţiunile antropice au redus suprafaţa forestieră în anul 2002 cu 16-20%, comparativ cu anul 1988. Unele ţări, cum sunt Brazilia, Argentina, India şi Indonezia au printre cele mai ridicate rate anuale de despăduriri (250.000 ha/an).

Conform estimărilor realizate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultura (FAO) procentul de împădurire a crescut în ultimii 20 de ani cu ~ 3% în ţările industrializate şi s-a redus cu 10% în ţările în curs de dezvoltare. Estimările efectuate de FAO în 2000 au pus în evidenţă ca în deceniul trecut ritmul global de despădurire a fost de 9000000 ha/an, cu o pondere mai mare în zona tropicală.

Ritmul general de despădurire s-a redus totuşi în a doua parte a ultimului deceniu, concomitent cu amenajarea plantaţiilor pentru industrie, cu un ritm anual de 3000000 ha/an.

Pentru viitor se estimează că până în anul 2050 vor mai fi transformate 10 miliarde de ha de ecosisteme naturale în terenuri agricole.

Despăduririle vor continua să reprezinte cel mai semnificativ proces de modificare a utilizării terenurilor în regiunile tropicale.

Cu un deceniu în urmă ,pe glob,pădurile ocupau o suprafaţă de aproximativ 3,8-4,7 miliarde ha şi reprezentau cam2,6-3,4% din suprafaţa uscatului.

În zonele calde, unde, din cauza climatului secetos,echilibrul ecologic este foarte labil,se verifică succesiunea:pădure→vegetaţie ierboasă→teren agricol→eroziune→deşert.

5

În zonele temperate cu climat favorabil,şocul este mai scurt,orpindu-se la eroziune,deşi se poate ajunge şi la instalarea unor semideşerturi.

Datorită despăduririlor de lungă durată practicate pretutindeni pe glob,pădurea planetară de azi ocupă suprafeţe incomparabil mai mici,nu mai formeaza masive mari şi neîntrerupte,refugiindu-se în munţi şi în locuri greu accesibile, cu soluri sărace şi climat neatragător pentru agricultură.

Din circa 70%,cât deţinea padure în perioada preistorică,proporţia a scăzut în prezent la 30%.

La defrişările din trecut,făcute în special cu scopul extinderii păstoritului,agriculturii şi aşezarilor umane,timpurile moderne au adăugat tăierile în scopuri economice pentru satisfacerea nevoilor de lemn ale societăţii.Rezultatul nu consta doar în diminuarea pădurii,ci şi în degradarea ei progresivă.Pădurile cultivate nu au acelaşi randament ecoligic,ca stabilitate,rezistenţă şi forţă protectivă.

În fiecare minut 26 de hectare de pădure sunt pierdute-şi nu e greu de văzut că dacă continuăm vom avea o planeta lipsită de pădure .Acest lucru ar fi catastrofic nu numai din pricina faptului că multe specii de animale îşi au habitatul în pădure ci şi deoarece pădurile joacă un rol important în reglarea climei planetei.

Rata de deforestare în Africa este foarte îngrijorătoare:4 milioane de hectare pe an,iar 45% din pădurea originală a dispărut.

III. Cauze care duc la defrişare

6

Nevoia de lemn,defrişarea pentru a face loc terenurilor agricole,drumuri şi căi ferate,incendii,mine,combustibili sunt toate cauze legate de deforestare.

Oamenii au trăit în preajma pădurilor ecuatoriale de mii de ani,luand ce era necesar de la natura fără să intervină în echilibrul natural.Insă,în ultimele doua secole populaţia s-a înmulţit fiind din ce in ce mai multa nevoie pentru spaţiu de construit şi agricultură.Împreună cu comerţul de lemn care s-a intensificat în ultimii ani,au dus la o degradare fără precent asupra pădurii.

După cel de-al doilea război mondial s-au intensificat despăduririle în zonele tropicale în legătura cu creşterea rapidă a populaţiei care solicită noi terenuri,cu accentuarea sărăciei,distribuţia inegală aterenurilor şi cu modificările în utilizarea terenurilor.Extinderea terenurilor de cultură în detrimetul pădurilor, forma de rpoprietate, precum şi o serie de factori politici au contribuit într-o largă măsură la despădurirea a mii de hectare.

Acţiunile antroipice au redus suprafaţa forestieră în anul 2002 cu 16-20%,comparativ cu anul 1988.Unele ţări,cum sunt Brazilia,Argentina,India şi Indonezia au rpintre cele mai ridicate rate anuale de despădurire(250 000 ha/an).Conform estimărilor realizate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultura (FAO) procentul de împădurire a crescut în ultimii 20 de ani cu aproximativ 3% în ţările industializate şi s-a redus cu 10% în ţările în curs de dezvoltare. Estimările efectuate de FAO(2000) au pus în evidenţă ca în deceniul trecut ritmul global de despădurire a fost de 9 milioane ha/an, cu o pondere mai mare în zona tropicală. Ritmul general de despădurire s-a redus totuşi în a doua parte a ultimului deceniu,concomitent cu ameninţarea plantaţiilor pentru industrie,cu un ritm anual de 3 milioane ha/an. Pentru viitor, se estimează că până în anul 2050 vor mai fi transformate 10 miliarde de hectare de ecosisteme naturale în terenuri agricole. Despăduririle vor continua să reprezinte vel mai semnikficativ proces de modificare a utilizării terenurilor în regiunile tropicale.

În Africa principala cauză a reducerii suprafeţei forestiere o reprezintă agricultura de subzistenţă practicată sub presiunea creşterii accentuate a populaţiei rurale; în America Latină despăduririle sunt legate de extinderea fermelor şi a localităţilor şi de construcţia lacurilor de acumulare.

Cele mai importante cauze ale deforestării sunt mutarea culturilor şi comerţul cu lemn. În trecut indigenii practicau agricultura în pădure doborând copaci pentru a face loc culturilor şi pajiştilor pentru animale şi mutându-se cand solul devenea nefertil. Acest proces nu e un pericol pentru pădure dacă este facută cu grija şi pădurii ii este dat suficient timp pentru a-şi regenera spaţiile defrişate. Probleme apar atunci cand solului nu-i este oferit destul timp de regenerare şi agricultura intensiva duce la degradarea definitivă a acestuia. Aceasta este situatia prezentă, din cauza cresterii populaţiei – unele surse spun că mutarea culturilor este cauza a peste 70% din defrişările pădurii.

La fel ca şi mutarea culturilor taierea copacilor pentru folosirea lemnului în scopuri comerciale poate fi implementată cu deranjări minore asupra mediului. Atunci când numarul copacilor căzuţi este mai mare decât al celor produşi, taierea lemnului devine o problema serioasa. Înainte ca taierea intesivă să ia locul celei vechi cu topoare şi animale comerţul cu lemn

7

avea o influenţă nesemnificativa asupra pădurii, însa apariţia drujbelor, tractoarelor, drumurilor şi a căii ferate au avut un impact mult mai mare. Zone înainte inaccesibile au devenit principalele ţinte pentru companiile de taiere, iar management-ul prost a dus la pierderi fara precedent.

IV. Efecte negative

8

Odinioară, când omul era culegător de fructe şi plante şi apoi vânător, agresivitatea lui asupra naturii era redusă,lipsindu-i mijloacele necesare de distrugere.Ulterior,omul a devenit producător de unelte mai perfecţionate şi ca atare, consumator de materii prime,extinzându-şi tot mai mult exploatarea asupra naturii nua depăşit anumite limite,nu a existat nici un pericol care să tulbure puternic relaţiile dintre om şi mediu inconjurător.

În ultimele două secole, relaţiile om-natură s-au deteriorat ajungându-se în ultimele decenii, în unele părţi ale Terrei,la conturarea unei crize ecologice.Ea s-a manifestat prin distrugeri masive de păduri,fenomenul deşertificării accentuate, dispariţii de specii de plante şi animale, poluarea apei şi a aerului, dezechilibre înregistrate în balanţa oxigenului,toate ducând,în cele din urmă,la afectarea gravă a calităţii vieţii.Aceste impacte umane asupra mediului înconjurător sunt modificări nedorite, care se situează în afara legilor ecologice.

În cazurile ecosistemelor naturale, între populaţiile biocenozei intervin unele mecanisme de autoreglare,încât organismele care nu mai au loc în nişele ecologice sunt obligate să emigreze sau să dispară.

În constelaţia ecosistemelor terestre,pădurile reprezintă o categorie de ecosisteme terestre,pădurile reprezintă o categorie de ecosisteme aparte şi totodată şi de mare preţ, graţie materiilor prime pe care le furnizează, posibilităţilor de regenerare pe cale naturală şi astificială şi multiplelor servicii,cu caracter de protecţie, pe care le oferă(influenţe favorabile asupra climei şi solului,acţiuni specifice de reglare hidrologică,rol igienico-sanitar,mediu prielnic de viaţă a unor plante şi animnale,element turistic primordial etc.).Este de remarcat faptul că nici un alt ecosistem terestru,nu asigură un echilibru mai complex şi o mai mare stabilitate,decât pădurea.Ea realizează relaţii ideale între floră,sol şi climă,beneficiind de arbori înalţi şi longevivi,a căror supremaţie ecologică determină o reţea de infinite compensări şi autoreglări în biosferă.Tulburarea acestor ecosisteme echilibrate are nebănuite repercursiuni în reţeaua interdependenţelor ecologice,cu influenţe negative asupra bisferei şi a mediului înconjurător.

Cu toate aceste,dintre ecosistemele terestre cel mai mult au avut de suferit ecosistemele forestiere,care s-au confruntat cu tendinţa omului de a le distruge sau a le înlocui cu alte ecosisteme mai puţin trainice,în numele principiului rentabilităţii şi al profitului maxim.Drept urmare,din timpurile străvechi şi până în perioada actuală au dispărut aproape jumătate din pădurile lumii(cu aproximaţie 1,6 miliarde ha).Din cele rămase o bună parte (peste 50%) au fost ,între timp,degradate din cauza exploatărilor abuzive,a incendiilor,păşunatului abuziv etc.

Această acţiune nefastă a omului a favorizat dezlănţuirea unor factori naturali,cu consecinţe cu atât mai grave,cu cât biocenozele forestiere erau mai fragile şi factorii externi mai agresivi.Astfel,în zonele cu condiţii extreme,procesul de despădurire a transformat regiuni întregi,în stepe,savane sau deşerturi.Ele se regăsesc astăzi în Africa,Australia,America de Sud,America Centrală şi Asia şi numărul lor creşte an de an.În S.U.A. şi Canada,în urma distrugerii de către emigranţia unor vaste teritorii ocupate cu păduri,s-a produs degradarea azeci

9

de milioane de hectare de teren,din care eroziunea a dislocat miliarde de tone de sol,ceea ce a necesitat mari actiuni de refacere,cu investiţii imense.

Actualmente,în zona tropicală cad pradă exploatărilor forestiere,anual,câteva milioane hectare de păduri.Tor o formă de dergradare a pădurilor în această zonă,este extragerea preferenţială a speciilor valoroase,în urma cărora apar formaţii forestiere de mică importanţă.

IV.1. Modificarea si/sau distrugerea habitatelor

La nivel mondial,suprafaţa s-a redus aproape la jumatate în ultimii 8000 de ani,iar marea majoritate a pierderilor s-au produs în secolul XX cand suprafaţa cultivată s-a extins rapid când consumul de hrana şi hartie a crescut dramatic.

Ca urmare a defrişărilor, 20-100 de mii de specii de arbori sunt ameninţate cu dispariţia.Împăduririle nu reuşesc sa echilibreze aceasta balanţa.În SUA aproape jumatate din suprafaţa împădurită este declarată pădure comercială producătoare sau capabilă să producă lemn.Companiile din domeniu sunt subvenţionate anual cu circa 500 milioane de $,acest suport fiind justificat prin faptul ca apar efecte extreme,precum construcţia de drumuri,îmbunatăţirea habitatului pentru multe specii sălbatice,îndepărtarea arborilor bolnavi etc.

Defrişarea pădurilor troipcale conduce la dispariţia a mii de specii,din care multe necunoscute ,nedescoperite încă.

Degradarea habitatelor se datorează modificărilor în utilizarea terenurilor, respectiv procesul de conversie a unor terenuri în clase inferioare de utilizare (de exemplu, conversia pădurilor în terenuri pentru cultură determină dispariţia unor specii de plante şi animale. În ultimii 30 de ani o suprafaţă de aproximativ 1,2 km2 a fost convertită în terenuri cultivate.

Modificarea habitatelor survine ca urmare a manifestării unor efecte cumulative la nivel global sau regional,datorită poluării directe,dar şi prin amenajare(infrastructura de transport,turistică,industrială).

Poluarea cu pesticide,hidrocarburi,metale grele,dioxina,substanţe nutritive induce modificări în structura şi rezistenţa populaţiilor.

Poluarea este reprezentată şi de depozitele de deşeuri care înseamna eliminarea de pe suprafaţa afectată a unui numar de 30-300 specii/ha,fara a considera şi populaţia microbiologică a solului.În plus,biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că: unele mamifere, păsări,insecte părăsesc zona,în avantajul celor care îşi găsesc hrana în gunoaie (şobolani,ciori).

10

IV.2. Pericolul catastrofelor naturale şi pagubele produse datorita lipsei arborilor

În zona colinară,pădurea favorizează procesul de înmagazinare a apei pe terenurile în pantă,impiedicând formarea scurgerilor de suprafaţă şi a viiturilor de apă în urma ploilor torenţiale şi a topirii zăpezii,împiedicând astfel fenomenele de inudaţii şi eroziune a solului.Pădurea protejează lacurile de acumulare şi terenurile din lunca râurilor.Pentru a-şi îndeplini aceste funcţii,este necesar ca cel puţin 50 % din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează lacul de acumulare,sa fie acoperită de pădure(la o acoperire de numai 15% debitele maxime sunt de 3 ori mai mari faţă de cele medii).

Alunecari de teren

Unul dintre fenomenele naturale de risc major, cu implicaţii majore asupra comunităţilor umane, îl reprezintă alunecările de teren. Acestea afectează versanţii,fiind cele mai răspândite şi îmbrăcând o gamă variată de manifestări.

Alunecările de teren au apărut odată cu configurarea formelor de relief ca o consecinţă firească a condiţiilor tectonice, morfoclimatice, litogeologice şi a gravitaţiei terestre.

Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de deplasare, mişcare propriu-zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanţi, cât si forma de relief rezultată. În sens restrâns, alunecările de teren sunt procese gravitaţionale, în general rapide de modelare a terenurilor în pantă, la materialele care se deplasează sunt separate printr-un plan sau sisteme de plane de alunecare de partea stabilă, neantrenată în mişcare. Ele pot apărea pe orice tip de teren care întruneşte condiţiile favorabile în ceea ce priveşte litologia, gradul de umiditate şi unghiul pantei. Ele pot varia în dimensiune, de la un singur bloc într-o prăbuşire de roci, până la milioane de metri cubi de material, într-o avalanşă de grohotiş.

Versanţii şi taluzele, aflându-se sub acţiunea simultana sau succesivă a mai multor cauze care tind să modifice echilibrul de forţe existent în masiv, cedează, în cele din urmă, formându-se o alunecare de teren, care crează, pentru o anumită perioadă, o nouă stare de echilibru a versantului respectiv.

Perioada de pregătire a alunecărilor de teren poate fi uneori foarte lungă alteori foarte scurtă.Cele mai frecvente alunecări de teren se declanşează primăvara, când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi mai există şi fenomenul de topire a zăpezilor;şi toamna este un anotimp în care se produc multe alunecări de teren din cauza ploilor abundente.

Multe din aceste alunecări se produc în zone nelocuite pentru ca pământul argilos este moale şi oameii nu îşi construiesc case în aceste zone, cateodată însă alunecările pot afecta şi zone populate, pentru a nu se întâmpla acest lucru se construiesc în aceste zone baraje (stavilare) care să oprească pământul şi acesta să nu distrugă gospodăriile oamenilor.

Inudaţii

11

Inundaţiile sunt procese de scurgere şi revărsare a apei din albiile râurilor în lunci, unde ocupă suprafeţe întinse, utilizate de om pentru agricultură,habitat,căi de comunicaţie etc. Producerea inundaţiilor este datorată pătrunderii în albii a unor cantităţi mari de apă provinită din ploi, din topirea bruscă a zăpezii şi a gheţarilor montani, precum şi din pânzele subterane de apă. Despăduririle favorizează scurgerea rapidă a apei pe versanţi şi producerea unei inundaţii puternice.Uneori pe văi se înregistrează inundaţii catastrofale,în urma ruperii unor baraje naturale sau construite de om. Totuşi, ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface. Inundarea întinderilor mari de pământ din spatele barajelor poate să provoace probleme.Comunităţi întregi pot fi distruse, mii de oameni fiind obligate să se mute în altă parte.E posibil ca fauna să moară şi să piardă terenuri agricole.

IV.3. Eroziunea solului

Eroziunea solului este un proces complex de roadere şi de săpare a scoarţei terestre prin acţiunea unor agenţi externi; rezultatul acestui process este erodarea şi iau naştere roci sedimentare sau unele forme de relief ca defileu, chei.

Pe cât de îndelung şi lent se desfăşoară procesul de formare al solului,pe atat de scurtă poate fi perioada de distrugere a lui,în urma dereglării echilibrului natural.De pildă,pentru crearea unui strat gros de 2-3 cm de sol,natura are nevoie de mai multe secole,pentru ca în condiţii de dezechilibru,o singură ploaie torenţială să-l poată spăla.Eroziunea este cu atât mai puternică,cu cât relieful este mai fragmentat,înclinarea terenului mai mare şi gradul de împădurire mai redus.Impresionantele întinderi degradate,alcătuite dintr-un amestec haotic de nisipuri,pietrisuri,argile şi marne,alternând cu stânca goală,exprimă gravitatea defrişărilor de pădure de pe terenurile înclinate şi abuziv gospodărite,după dispariţia scutului protector al pădurii.În mod sugestiv,eroziunea accelerată este definită ca proces de uzură al scoarţei pământului,care tinde să ruineze munţii şi dealurile şi săformeze pretutindeni denivelări.

Imense teritorii,care odinioară reprezentau simbolul fertilităţii şi al prosperităţii,astăzi sunt roase până la stânca goală,sau acoperite de nispurile deşertului.Situaţiile cele mai grave se întâlnesc în zonele aride: în ţările din nordul Africii,în Australia,în zona vestică a Chinei,în India,Pakistan,Turcia,în majoritatea ţărilor din America Centrală,în America de Sud,pe mari suprafeţe în S.U.A. şi ţările sudice ale Europei ca Gecia,Spania,Italia etc.În acest sens este edificatoare proporţia mare ocupată de suprafaţa afectată de eroziune faţă de suprafaţa totală a teritoriului în: Turcia 97%,Pakistan 77%,Grecia 70%,S.U.A. 43% etc.

În ţara noastră eroziunea a devenit îngrijorătoare începând din secolul al 19-lea;astăzi ea se întinde pe o suprafaţă de circa 6 milione hectare.Numai între cele două războaie mondiale s-au defrişat mari suprafeţe de pădure(majoritatea situate pe terenuri cu pante mari),acestea fiind transformate în păşuni şi izlazuri.Cea mai mare parte a izlazurilor se regăsesc astăzi ca terenuri intens afectate de eroziune,cum sunt,de pildă,cele de pe Valea Buzăului,din ţinutul Vrancei şi Vasluiului,din bazinul Arieşului,al Argeşului,al Oltului,al Jiului,al Muresului etc.La

12

intensificarea proceselor de eroziune,pe lângă gospodărirea nechibzuită a terenurilor(arături pe pantă,păşunatul abuziv etc),a contribuit şi energia de reşief destul de mare.

Vântul spulberă de la suprafaţa solului particule şi le transportă prin curenţi de aer la mari distanţe, unde acestea cad din nou pe sol.

Acţiunea apei este un alt mod de producere a eroziunii. Apa acţionează fie la suprafaţă, prin îndepărtarea particulelor fine ale solului, fie prin pătrunderea în adâncime şi dislocarea, transportul solului cu şuvoaiele de apa la distanţe mari.

Picăturile de ploaie (care lovesc solul şi erodeaază) sunt interceptate de frunzele copacilor şi de litieră(stratul format din frunze uscate şi alte resturi organice care acoperă solul din pădure),micşorând în felul acesta viteza apei pe versanţi,cat şi procesul de evaporare a apei din sol.Astfel,un ha de pădure poate înmagazina în sol,în primii săi 50 de cm de la suprafaţă,o cantitate de aproximativ 1450 m3 de apă(echivalentul a 145 mm precipitaţii).

Dar, totusi, cauza principală a eroziunii constă în lipsa unei vegetaţii care să asigure stabilitatea solului, chiar dacă aceasta s-ar limita doar la un covor de iarbă întreţinut permanent în stare vie. Împădurirea este cel mai eficient mijloc de obţinere a rezistenţei împotriva eroziunii.În solul din preajma pădurilor rădăcinile plantelor se înteţesc, formând o reţea protectoare.

Proceselor de formare a solului şi de dezvoltare a solului sunt întrerupte, deoarece solul este expus la agenţi atmosferici. Creşterea temperaturii solului duce la dispariţia rapidă a humusului. Pe pante abrupte, eroziunea începe să elimine solului de sus sau trunchia solului de sus, de oprire, prin urmare, procesele de formare a solului şi de dezvoltare a solului. În plus, eroziunea solului este crescuta din cauza lipsei de acoperire cu vegetaţie de protecţie.

IV.4. Modificări climatice

IV.4.1. Lipsa ploiiPădurea ,ca sistem ecologic de mari dimensiuni şi cu caracter peren foarte prelungit,

exercită multiple influenţe asupra regimului apei din precipitaţii,între pădure şi apă stabilindu-se relaţii foarte strânse. După unii specialişti pădurea influenţează hotărâtor asupra cantităţii şi frecvenţei precipitaţiilor căzute pe terenuri forestiere şi pe cele vecine acestora,cu alte cuvinte "pădurile aduc ploile".

Seceta este fenomenul natural rezultat prin scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu,ceea ce produce dezechilibre hidrologice majore, influenţând negativ sistemele de producţie.

IV.4.2. Incendii provocate de secetă

În afară de perturbarea ciclului carbonului, incendiile pot duce la eroziunea solului, analog cu efectele despăduririlor. Deşi prin ardere se creează un efect sinergic, totuşi, prin încălzire regiuni mai nordice devin propice pentru dezvoltarea pădurilor, astfel că efectul incendiilor de pădure asupra fenomenului de încălzire globală este incert.

13

Peste 1.000 de incendii de vegetaţie au izbucnit în Rusia săptămâna trecută. Fllăcările au cuprins, în total o suprafaţă de aproape 25.000 de hectare, a declarat un purtător de cuvânt al Ministerului pentru Situaţii de Urgenţă, potrivit NewsIn.

“În total, în timpul săptămânii 17-24 mai, s-au înregistrat 1.084 de incendii care au acoperit o suprafaţă de 24.874 de hectare”, a spus oficialul.El a adăugat că anul acesta, 8.909 de incendii de vegetaţie au izbucnit, distrugând o suprafaţă totală de aproape 150.000 de hectare.

Oamenii de ştiinţă de la NASA au avertizat că anul 2010 ar putea fi cel mai cald din istoria înregistrată.

Portugalia : păduri întregi şi mai multe hectare de tufişuri şi iarba au fost deja pârjolite de flăcări.

SUA: zeci de incendii de vegetatie au făcut ravagii din Texas pana in Tennessee, adica pe distante de mii de kilometri.

Australia : sud-estul Australiei a fost cuprins de cele mai devastatoare incendii de vegetaţie din ultimul secol. Frontul de flăcări şi fum a înaintat până la marginea marilor oraşe de pe coasta de răsărit.

IV.4.3. Deşertificarea treptată a terenurilor

Vegetaţia este foarte importantă pentru calitatea solului,deoarece contribuie la îmbogăţirea acestuia cu materie organică(humus)şi la dobândirea principalei însuşiri a solului-fertilitatea sau rodnicia sa.

Absenţa unei cuverturi vegetale continue constituie un alt factor fundamental al zonelor aride şi semiaride. Exista deşerturi care pe suprafeţe întinse nu prezintă nici un fel de vegetaţie, aceasta cantonându-se numai în lungul uedurilor (apare numai în urma averselor şi durează câteva zile sau câteva săptămâni). Există şi regiuni unde vegetaţia, formată din smocuri de iarbă (drinnul pe dunele sahariene) sau mărăcinişuri spinoase (arbuşti xerofili), se dezvoltă anual până la cel mult trei luni de zile.

În deşerturi, lipsa vegetaţiei şi a solurilor face ca agenţii morfogenetici să intre în alterare. Dezagregarea este un proces de distrugere şi fărămiţare a rocilor, condiţionat de amplitudinile termice diurne extrem de mari, de variaţiile de umiditate între zi şi noapte, de lipsa solurilor şi a vegetaţiei, ceea ce pune roca în contact direct cu variaţiile termice violente şi cu insolaţia. Formele rezultate sunt blocurile de grohotiş la baza pantelor, acumulările eluviale în loc pe suprafeţele plane, arene, nisip, alveole, taffoni (nişte excavaţii semisferice ale căror diametre ating uneori câţiva metri).

14

IV.5. Perturbarea ciclurilor din natură

Efectul de seră este o trasătura naturală esenţială a Sistemului Terestru,mecanismele sale fiind inţelese încă de la sfarşitul secolului al XIX –lea de savantul suedei Arrhenius.Acest efect şi-a exercitat acţiunea încă din primele ere geologice din istoria Terrei şi este datorat prezenţei în atmosferă a unor gaze cum sunt dioxidul de carbon,oxidul de azot ,metanul,ozonul şi vaporii de apă.Efectul de seră determină,în ansamblu,menţinerea la suprafaţa terestră a unei temperaturi relativ constante favorabile dezvoltării vieţii,fiind cel mai important factor de forţare radiativă.

Pentru ultimii 1000 de ani dinaintea Revoluţiei Industriale,ponderea gazelor cu efect de seră a rămas relative constantă.Creşteri semnificative au fost înregistrate dupa 1750 şi mai ales în a doua jumatate a secolului al XX-lea.O serie de activităţi antropice,cum sunt arderea combustibililor fosili în care dioxidul de carbon s-a fixat de-a lungul a milioane de ani,defrişarea pădurilor,în special a celor tropicale şi utilizarea lemnului drept combustibil măresc cantitatea de gaze cu efect de seră în atmosferă.Alaturi de dioxidul de carbon în atmosferă pătrund cantităţi sporite de oxid de azot,gaz metan degajate prin cultivarea intensă a orezului pe suprafeţe de mii de hectare şi prin diferite activităţi industriale.Utilizarea aparatelor frigorifice,a sprayurilor şi prelucrarea maselor plastice este însoţită de pierderi de freon,de gaze din grupa clorofluorocarbonului şi de alte gaze care au proprietatea de a amplifica efectele dioxidului de carbon.

ApaExperimentele la scară mare referitoare la relaţia biosferă-atmosferă în Amazonia au pus

în evidenţă că despăduririle efectuate până în prezent au produs un dezechilibru în proporţie de 44% al ciclului apei,influenţând şi transportul umidităţii spre sudul Braziliei.

Substanţele minerale

Circuitul substanţelor minerale cinstituie un "miracol" al naturii.Acest circuit se produce cu o mare intensitate,fiind anual încorporate în lemn,scoarţă,frunze,fructe,flori,cantităţi însemnate de macroelemente:azot,calciu,potasiu,fosfor, etc. si microelemente.

În pădurile din zona tropicală,circuitul elementelor nutritive este mai rapid decât în păduriledin zona temperată.Astfel,în zona tropicală,prin descompunerea litierei şi a celorlalte resturi organice(circa 10-12 t/an/ha),aportul de elemente minerale în sol,pe an şi hectar,se cifrează la 150-200 kg azot,8-9 kg fosfor,30 -100 kg potasiu,40-80 kg magneziu.Datorită precipitaţiilor foarte abundente soluţia solului se diluează foasrte repede,rămânând săracă în substanţe minerale rezultate din materia organică.Acest fapt demostrează cât de sărace pot să ajungă solurile din aceasta zona,dacă sunt lipsite de pădure.

Procesele biologice,şi aşa complicate,se amplifică pron participarea în circuitele biochimice a dioxidului de carbon,a oxigenului şi a apei.Astfel,o parte din dioxidul de carbon,preluat de plante din aer pentru realizarea sintezei organice,este pus în liberstate prin respiraţie,revenind în atmosferă.În acest proces,biocenozele forestiere fixează circa 13 t/ha

15

dioxid de carbon,cu toate că absorb o cantitate de circa trei ori mai mare.Ca şi carbonul,oxigenul este preluat din atmsoferă şi folosit de către producători,consumatori şi descompunatori pentru respiraţie,revenind în atmosferă combinat cu carbonul sub formă de dioxid de carbon.Spre exemplu,datorită acestui proces,un hectar de pădure eliberează anual circa 30 tone oxigen.

Din mediul fizic,către biocenoză şi invers,se vehiculează imense cantităţi de apă.Astfel,din aproximativ 8000 m3 de apă din precipitaţii căzute anual pe hectarul de pădure în zona temperată,60-65 % sunt reţinute de vegetaţie,din care aproape jumătaterevin în atmosferă prin transpiraţia arborilor şi a plantelor şi 30-35% prin evaporare.

Din cele arătate rezultă că substanţele minerale,dioxidul de carbon,oxigenul şi apa obţinută de natură prin reciclări repetate şi de-a dreptul miraculoase sunt preluate de către arbori şi celelalte plante pentru a fi sintetizate în aparatul foliar sub acţiunea radiaţiei solare, asigurându-se repetarea ordonată a materiei vii în cadrul biosferei.În cadrul acestui proces complex,pădurile,uriaşe "uzine biologice" producătoare de biomasă vegetală,asigură un randament bioproductiv deosebit de ridicat,cu consumuri minime de materie primă din sol şi cu energie solară gratuită.Acest proces continuu şi repetat de formare,dezvoltare şi degradare a materiei vii,până la revenirea ei în starea iniţială de substanţă minerală,se petrece în delicate şi complicate cicluri biochimice,care ascund încă multe taine.

CarbonulPădurea stochează 40% din carbonul reţinut de ecosistemele terestre,iar degradarea

acestora şi despăduririle generează circa 20 % din emisiile anuale de carbon în atmosferă. De asemenea, incendiile frecvente conduc la eliberarea carbonului înmagazinat, accelerând creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă. Astfel, în perioada 1997-1998 au avut loc numeroase incendiide proporţii,corelate cu anii secetoşi cauzaţi de El Niño. Incendiile din Brazilia au crescut cu 50% în perioada 1996-1997 şi cu 86% între 1997-1998. Frecvenţa şi intensitatea incendiilor de păduri vor creşte în următorii 100 de ani. Aproximativ un sfert din suprafaţa continentelor este acoperită cu păduri,jumătate dintre acestea întâlnindu-se în regiunile tropicale.

Pădurile tropicale ocupă aproximativ 3 miliarde de hectare şi deţin cea mai ridicată biodiversitate,peste jumătate din suprafaţa pădurilor tropicale fiind distribuită între 3 ţări: Brazilia,Indonezia şi Zair. Pădurile tropicale au un rol esenţial în desfăsurarea ciclului carbonlui prin faptul ca absorb CO2 din atmosferă şi înmagazinează cantităţi ridicate de carbon,ca urmare a regenerării rapide a arborilor şi a cantităţii ridicate de biomasă. În acest context, despăduririle din zonele tropicale afectează direct modificările globale ale mediului.

V. Măsuri de prevenire şi ameliorare

16

Conservarea pădurilor presupune folosirea raţională a resurselor forestiere,prevenirea sau limitarea efectelor dăunătoare ale factorilor naturali asupra pădurii,satisfacerea pe termen lung a cerinţelor societăţii în produse şi servicii ale pădurii,salvarea ecosistemelor forestiere de la distrugere. Ideea de conservare presupune şi constituirea de rezervaţii şi parcuri naţionale,care să cuprindă cele mai reprezentative eşantiooane ale ecosistemelor forestiere(inclusiv cele purtătoare de fond genetic valoros).

V.1. Oprirea defrişărilor necontrolate şi reîmpădurireaSoluţia evidentă ar fi oprirea defrişării pădurilor şi astfel oprirea deteriorării. Dar este

acesta singurul răspuns? Dar poate că nu e nevoie oprirea completă a tăierii. Scheme pentru defrişarea pădurilor cu un plan se desfăşoară în toată lumea cu accent pentru păstrare. Acestea permit desfăşurarea defrişărilor însă urmărind un plan astfel încât efectele negative asupra mediului să fie minimalizate.

Probabil însă că cel mai important pas este educarea şi informarea acelor oameni a căror decizii influenţează direct sau indirect soarta pădurilor. Indigenii pot fi ajutaţi de organizaţii de conservare pentru a face cel mai bine uz de resursele lor naturale. La celălalt capăt al firului, consumatorii din ţările dezvoltate trebuie să înţeleagă impactul negativ pe care îl are cumpărarea produselor din pădurile ecuatoriale. De aceea organizaţiile de conservare încearcă să-i educe să cumpere alternative asupra acestor produse şi îi încurajează să facă decizii informate asupra stilului lor de viaţă. Numai în acest fel putem opri,şi eventual întoarce degradarea pădurilor ecuatoriale.

Reîmpădurirea zonelor defrişate ar putea ajuta la stabilizarea echilibrului dintre pădure şi mediului. Biodiversitatea s-ar putea reface,animalele ar putea să se adapteze noului mediu.În

acest sens,la noi în ţară s-au realizat acţiuni de reîmpădurire în zone care reprezentau un pericol pentru comunitate (de exemplu,în zonele de deal,unde există pericol de alunacre de teren,autorităţile locale au susţinut acţiunile de reimpădurire; în zonele de lunca raurilor, unde, în perioada topirii zăpezii exista pericol de inudaţii,s-au efectuat de asemenea împăduriri).

VI. Legea Protecţiei Mediului

17

Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii

Art. 35.Autoritatea centrala pentru protectia mediului, cu consultarea autoritatilor centrale de

specialitate care gestioneaza resursele naturale, elaboreaza, pe baza prezentei legi, reglementari tehnice privind masurile de protectie a ecosistemelor, de conservare a biodiversitatii, de gospodarire durabila a resurselor naturale si pentru asigurarea sanatatii umane.

La proiectarea lucrarilor care pot modifica cadrul natural al unei zone este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmata de avansarea solutiilor tehnice de mentinere a zonelor de habitat natural, de conservare a functiilor ecosistemelor si de ocrotire a organismelor vegetale si animale, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei si a conditiilor impuse prin acordul si/sau autorizatia de mediu, precum si monitorizarea proprie pâna la îndeplinirea acestora. Suprafetele terestre si acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologica sunt gestionate de detinatorii legali numai în cazul în care acestia se angajeaza sa aplice masurile de conservare stabilite de autoritatea centrala pentru protectia mediului.

Detinatorii cu orice titlu, care aplica aceste masuri, sunt scutiti de impozit; detinatorii particulari vor fi compensati în raport cu valoarea lucrarilor de refacere întreprinse. Protejarea unor specii si organisme rare amenintate cu disparitia, conservarea biodiversitatii si instituirea de arii protejate, precum si masurile stabilite de autoritatile pentru protectia mediului sunt prioritare în raport cu alte interese. Autoritatea centrala pentru protectia mediului, cu consultarea Academiei Române si a Comisiei Nationale UNESCO, stabileste criteriile pentru instituirea ariilor protejate si de conservare a biodiversitatii.

Protectia solului, a subsolului si a ecosistemelor terestreArt. 48.

Protectia solului, a subsolului si a ecosistemelor terestre, prin masuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare si amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toti detinatorii, indiferent cu ce titlu.

Art. 49.Autoritatea centrala pentru protectia mediului, cu consultarea ministerelor competente,

stabileste:a) sistemul de monitorizare a calitatii solului în scopul cunoasterii starii actuale si a

tendintelor de evolutie a acesteia;b) reglementarile privind protectia calitatii solului, subsolului, a ecosistemelor terestre si

conservarea biodiversitatii;c) procedura de autorizare privind probleme de protectie a mediului, cuprinse în planurile

de amenajare a teritoriului, amenajarea torentilor pentru întocmirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje de studii si prospectiuni geologice si hidrogeologice, precum si pentru activitati miniere de extractie;

d) reglementari privind refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activitati cu impact negativ asupra mediului.

Art. 50.Autoritatile centrale pentru agricultura si silvicultura au urmatoarele obligatii:

18

a) sa elaboreze reglementari privind sistemele de agricultura, tehnologiile de cultura a plantelor si de crestere a animalelor, regenerarea padurilor, recoltarea, colectarea si transportul lemnului si standardele de calitate a solurilor, în scopul mentinerii si ameliorarii acestora, eliminarii consecintelor negative asupra ecosistemelor terestre si acvatice si asigurarii conservarii functiilor specifice, biodiversitatii si habitatelor naturale si sa le comunice autoritatii centrale pentru protectia mediului;

b) sa tina evidenta terenurilor devenite improprii pentru productia agricola si sa ofere, la solicitarea detinatorilor, asistenta tehnica de specialitate pentru ameliorarea sau schimbarea folosintei;

c) sa îndrume si sa exercite controlul tehnic de specialitate pentru lucrarile de îmbunatatiri funciare si agropedoameliorative;

d) sa îndrume si sa ofere asistenta tehnica, la cererea cultivatorilor de terenuri, privind cele mai adecvate tehnici si tehnologii de gospodarire si ameliorare a solurilor.

Art. 51. Controlul asupra respectarii reglementarilor legale privind protectia si conservarea,

ameliorarea si folosirea judicioasa a solurilor, a subsolului si a ecosistemelor terestre se organizeaza si se exercita de autoritatile pentru protectia mediului, precum si, dupa caz, de alte autoritatiale administratiei publice competente, potrivit dispozitiilor legale.

Art. 52. Detinatorii de terenuri cu orice titlu, în scopul asigurarii protectiei calitatii solurilor, au

urmatoarele obligatii:a) sa previna, pe baza reglementarilor în domeniu, deteriorarea calitatii solurilor;b) sa asigure la amplasarea, proiectarea, construirea si punerea în functiune a obiectivelor

de orice fel, ca si la schimbarea destinatiei terenurilor, conditiile prevazute în acord si în autorizatia de mediu;

c) sa nu arda miristile, stuful, tufarisurile sau vegetatia ierboasa, fara autorizatie din partea autoritatii competente pentru protectia mediului.

Art. 53.Detinatorii, cu orice titlu, ai padurilor, vegetatiei forestiere din afara fondului forestier si

pajistilor au urmatoarele obligatii:a) sa mentina suprafata împadurita a vegetatiei forestiere din afara fondului forestier,

inclusiv a jnepenisurilor, tufisurilor si pajistilor existente, fiind interzisa reducerea acestora, cu exceptia cazurilor prevazute de lege;

b) sa exploateze masa lemnoasa numai în limita posibilitatii padurilor, stabilita de amenajamentele silvice si aprobata prin lege;

c) sa asigure respectarea regulilor silvice de exploatare si transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul mentinerii biodiversitatii padurilor si a echilibrului ecologic;

d) sa respecte regimul silvic pentru împadurirea suprafetelor exploatate, stabilit de autoritatea centrala pentru silvicultura, în acord cu conditiile de utilizare durabila a padurilor, prevazute de autoritatea centrala pentru protectia mediului;

e) sa asigure aplicarea masurilor speciale de conservare pentru padurile cu functii deosebite de protectie, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare sieroziune, pe grohotisuri, stâncarii, la limita superioara de altitudine a vegetatiei forestiere, precum si pentru alte asemenea paduri;

19

f) sa respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetatiei lemnoase de pe pasunile împadurite care îndeplinesc functii de protectie a solului si a resurselor de apa;

g) sa asigure exploatarea rationala, organizarea si amenajarea pajistilor, în functie de capacitatea de refacere a acestora;

h) sa exploateze resursele padurii, fondul cinegetic si piscicol, în limitele potentialului de regenerare, potrivit prevederilor legale;

i) sa sesizeze autoritatile pentru protectia mediului despre accidente sau activitati care afecteaza ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.

VII. Anexe

20

Fig.1 Ciclul carbonului în condiţii normale

Fig.2 Incendii provocate de secetă

21

Fig.3 Distrugerea pădurii prin ardere

Fig.4 Defrişarea pădurii amazoniene-vedere din satelit

22

Fig.5 Defrişarea pădurii în Brazilia

Fig.6 Efect al defrişării

23

Fig.7 Incendierea pădurii pentru realizarea de terenuri agricole

Fig.8 Defrişarea abuzivă

24

Fig.9 Rezultatul tăierii copacilor într-un mod abuziv

Fig.10 Rezultat al defrişării

25

Fig.11 Arderea pădurii pentru terenuri agricole

26

Bibliografie

1. a. Ing. Gheorghe Popescu “Padurea si omul” Editura Albatros,Bucuresti 1985

b. ”Modificari globale ale mediului” Dan Balteanu si Mihaela Serban,Editura C.N.I. “Coresi”,Bucuresti 2005

2. Internet :

a. www.aest.rob. www.descopera.ro

27