UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA”

CENTRUL DE STUDII EUROPENE

SPECIALIZAREA STUDII EUROPENE

Dreptul de proprietate intelectuală și industrială și libera circulație a mărfurilor

în UE

PROFESOR COORDONATOR,Prof. Univ. Dr. Gabriela Dragan

ABSOLVENT MASTER,Loredana Bugaciu

Februarie, 2012

Cuprins

Introducere...........................................................................................................3

Capitolul 1. Aspecte introductive privind dreptul de proprietate intelectuală.......5

1.1 Definirea dreptului de proprietate intelectuală................................................6

1.2 Obiectul dreptului de proprietate intelectuală.................................................7

1.3 Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală....................................8

1.4 Principiile dreptului de proprietate intelectuală..............................................9

Capitolul 2. Dreptul de autor...............................................................................11

2.1 Subiectul dreptului de autor...........................................................................11

2.2 Obiectul dreptului de autor............................................................................13

2.3 Conținutul dreptului de autor.........................................................................16

2.4 Dreptul de autor și dezvoltare........................................................................19

Capitolul 3. Formele proprietății industriale.......................................................21

3.1 Mărcile...........................................................................................................21

3.2 Brevetele de invenții......................................................................................28

3.3 Indicațiile geografice și numele comercial....................................................31

3.4 Modelele de utilitate, desenele și modelele industriale.................................33

3.5 Importanța proprietății industriale în dezvoltare...........................................35

Capitolul 4. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale – agenție

internațională care reglementează domeniul proprietății intelectuale.................38

Capitolul 5. Libera circulație a mărfurilor în spațiul european. Rolul proprietății

intelectuale in comertul intra UE.........................................................................42

5.1 Locul Uniunii Europene în contextul globalizării și comerțului mondial.....42

5.2 Libera circulație a mărfurilor în spațiul european........................................43

5.3 Rolul proprietății intelectuale în comerțul intra UE......................................46

Concluzii..............................................................................................................51

Bibliografie..........................................................................................................52

2

Introducere

Proprietatea intelectuală poate fi definită ca un produs al creativității umane, care se

poate transpune într-o formă materială cu o valoare pe piață. Titularul dreptului de proprietate

intelectuală este persoana care realizează o creație intelectuală. Proprietatea intelectuală este o

formă a proprietății deosebit de importantă, atât pentru membrii societății, cât și pentru

organele legislative.

Tema acestei lucrări „Dreptul de proprietate intelectuală și industrială și libera

circulație a mărfurilor” prezintă un interes deosebit, în primul rând datorită actualității sale,

dar și din prisma complexității conținutului acestui drept. În alegerea temei, am fost ghidată

de propriul interes de a cerceta acest domeniu și de a cunoaște implicațiile dreptului de

proprietate intelectuală în societate.

Planul lucrării se deschide cu un scurt istoric al dreptului de proprietate intelectuală și

continuă cu definirea acestui drept, stabilirea obiectului și naturii juridice, precum și a

principiilor care guvernează dreptul titularilor de proprietate intelectuală. Capitolul 2 al

lucrării analizează dreptul de autor, parte componentă a proprietății intelectuale, din

perspectiva subiectului acestui drept, obiectului și conținutului și nu în ultimul rând, al

importanței acestuia în dezvoltarea societății. Capitolul 3 este dedicat celei de-a doua

componentă a proprietății intelectuale și anume, proprietății industriale, prezentând formele

acesteia: mărcile, brevetele de invenții, indicațiile geografice și numele comercial, modelele

de utilitate, desenele și modelele industriale. Acest capitol surprinde și rolul proprietății

industriale în dezvoltare. Capitolul 4 vizează descrierea Organizației Mondiale a Proprietății

Intelectuale, agenție internațională care reglementează domeniul proprietății intelectuale.

Capitolul 5 se concentrează asupra liberei circulație a mărfurilor în spațiul european și rolul

proprietății intelectuale în comerțul intra UE, analizând locul Uniunii Europene în contextul

globalizării și comerțului mondial.

Proprietatea intelectuală este formată din două ramuri, dreptul de autor și proprietatea

industrială. Dreptul de autor are ca obiect relațiile sociale născute din crearea, publicarea și

utilizarea operelor științifice, literale și artistice, iar proprietatea industrială cuprinde

drepturile și obligațiile născute în urma aplicării industriale a creațiilor intelectuale.

Proprietatea intelectuală este consacrată printr-o serie de legi, pentru a susține

protecția acesteia, din considerente care au legatură cu importanța acestui domeniu. Organele

legislative au în vedere protecția drepturilor creatorilor, dar și protecția consumatorilor, cărora

li se oferă acces la creații intelectuale. Legiferarea proprietății intelectuale are în vedere și

3

dorința de a promova activitatea intelectuală, pentru a susține și accelera progresul economic

și social.

Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale este una dintre agențiile specializate

ale Organizației Națiunilor Unite, care are rolul de a menţine protecția proprietății intelectuale

în întreaga lume, în stimularea progresului industrial şi cultural. Orice stat membru al unei

uniuni şi orice stat care nu este membru al nici unei uniuni, dar este membru al Naţiunilor

Unite poate fi membru al OMPI.

Legile adoptate la nivel international și înființarea unei instituții pentru a supraveghea

respectarea acestora este imperativă, deoarece proprietatea intelectuală deține un rol important

în dezvoltarea unei societăți aflată în plină expansiune a fenomenului de globalizare. În

contextul globalizării, comerțul și implicit libera circulație a mărfurilor, necesită o

supraveghere legală permanentă, motiv pentru care proprietatea intelectuală este protejată

împotriva acțiunilor ilicite și a practicilor neloiale. Prin această protecție se urmărește

asigurarea unui cadru legal favorabil unui comerț echitabil, care să susțină dezvoltarea țărilor

implicate, Uniunea Europeană, ca entitate economică, având rolul principal de coordonator al

politicilor comerciale și protector al proprietății intelectuale.

4

Capitolul 1. Aspecte introductive privind dreptul de proprietate

intelectuală

Principalul factor al progresului umanității îl constituie activitatea creatoare a omului.

Formele de manifestare ale acestei activități trebuiesc simultan, să fie exploatate dar și

protejate, pentru binele general al societății, motiv pentru care drepturile de proprietate

intelectuală au fost încadrate în sistemul juridic al țărilor dezvoltate.

Astfel, dreptul de creație intelectuală se definește ca fiind ansambul normelor de drept

ce reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal patrimoniale care se nasc odată cu

crearea, transformarea și valorificarea bunurilor intelectuale.1

Analizând evoluția istorică, recunoașterea drepturilor realizatorilor de creații

intelectuale în exploatarea acestora a apărut relativ târziu. Grecii și romanii nu au beneficiat

de protecția creațiilor intelectuale.2 Dar în perioada latină au apărut reacții, drept încercări de

afirmare a recunoașterii dreptului de autor. Primele reacții au fost ale lui Marțial, care

specifică in Epigrame faptul ca poemele sale au fost preluate de diverși autori iar Vitruve a

condamnat în tratatul său de arhitectură pe plagiatori. Cel din urmă, a demascat poeții care au

participat la un concurs de poezie organizat în Grecia Antică, aceștia fiind condamnați pentru

furt.3

Drept concluzie, în antichitate a existat recunoașterea morală a dreptului de autor, dar

fără a exista un cadru legislativ. În secolele al X-lea și al XI-lea cărțile apăreau în mediul

religios, fiind multiplicate prin copiere manuală și păstrate în mănăstiri.

Se poate afirma cu certitudine că două descoperiri au dus la influențarea creațiilor

intelectuale. Descoperirea hârtiei de catre Tsai Lun în China, în sec. al II-lea D.C a constituit

primul pas în impulsionarea acestui proces complex. O adevărată revelație a societății a fost

inventarea tiparului cu litere metalice de către Gutenberg, în 1438.4 Această invenție a avut un

efect răsunator și imediat, fiind tipărite cărți în mii de exemplare.

Inițial, doar suveranii aveau dreptul de acordare a monopolului temporar de exploatare

a unei opere librarilor și companiilor teatrale, până când Moliere a sesizat faptul că autorii nu

obțineau beneficii, iar suveranii au fost nevoiți să cedeze o parte din monopol și autorilor. O

1 Dănilă Ligia, Drept de autor și drept de proprietate industrială, Editura C.H.Beck, București, 2008, p.5 2 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, București, 1994, p.163 Edmond Gabriel Olteanu,”Evoluția conceptului de creație intelectuală protejată prin dreptul de autor”, Revista de Stiințe Juridice, nr.3, 2006, p.25, apud Frederich Pollaud-Dulian, Le droit d’auteur, Editura Economică, Paris, 2005, p.2-34 In 1445 Gutenberg tipărește Biblia în limba latină

5

altă încercare de protecție a dreptului de autor a fost organizarea creatorilor în corporații.

Aceste forme de organizare au fost benefice inițial, însă la sfârșitul sec. al XVI-lea au apărut

reguli stricte și numeroase obstacole în calea dezvoltării artelor.

De-a lungul timpului s-au conturat idei despre protecția creațiilor intelectuale din ce în

ce mai moderne, revoluționare, impuse de autori renumiți. De un prestigiu aparte,

Beaumarchais, propune în discuție, în luna iulie-august 1777, „La declaration de droits des

auteur” care avea drept obiective: interesul financiar al autorilor, modul de folosință a

repertoriului după decesul autorului piesei, drepturile punerii în scenă a unei opere și

libertatea accesului la reprezentările pieselor de teatru pentru autorii acestora.5

Ideea generală este că regele nu mai are dreptul să acorde exclusivitate asupra unei

opere decât în cazul în care el însuși este autorul operei iar odată cu dezvoltarea tiparului au

apărut noi reactii, sub forme tot mai dure, împotriva plagiatorilor.

Odată cu trecerea timpului, statele au adoptat reglementări naționale pentru protecția

proprietății intelectuale iar din motive evidente precum dezvoltarea, unitatea statelor, s-au

adoptat și reglementări pe plan internațional.

Convenția de la Paris a fost adoptată la data de 1883, având ca obiect brevetele de

invenţie, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau de

comerţ, mărcile de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă şi denumirile de

origine. Conventia de la Paris a fost supusă unor revizuiri periodice.

La data de 9 septembrie 1886, s-a încheiat Convenţia de la Berna, pentru protecţia

operelor literare şi artistice. Convenţia de la Berna a fost adoptată de 9 state, în calitate de

membre fondatoare.

La conferința diplomatică de la Stockholm, din 14 iulie 1967, s-a semnat Convenția

pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, organizație

interguvernamentală, cu statut de instituție specializată.

1.1 Definirea dreptului de proprietate intelectuală

Proprietatea intelectuală este definita ca ansamblul normelor juridice care

reglementează raporturile privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniile industrial,

ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de comerţ.

5 Edmond Gabriel Olteanu, op. cit., p. 27

6

Proprietatea intelectuală este un produs al mintii și poate fi detinută. Astfel, titularul

are dreptul de a exploata obiectul proprietății intelectuale ce-i aparține și dreptul de a interzice

altor persoane folosința bunului fără acordul său.

De asemenea, proprietatea intelectuală poate fi definită ca fiind orice produs unic al

inteligenței umane și care are o valoare pe piață.

1.2 Obiectul dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală este împărțit în două mari ramuri, dreptul de

proprietate industrială și dreptul de autor.

Între cele două ramuri există un fond comun, pe baza căruia au fost reunite în cadrul

unei diviziuni a dreptului civil, și anume6: fondul comun de principii fundamentale, legătura

dintre autor și opera de creație intelectuală, originea în vechiile privilegii regale.

Proprietatea industrială, ca instituție juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice

care reglementează raporturile referitoare la creațiile intelectuale aplicabile în industrie și la

semnele distinctive ale acestei activități.7

Prin drept de autor, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul normelor juridice ce

reglementează relaţiile sociale născute din crearea, publicarea şi utilizarea operelor

literare, artistice sau ştiinţifice.8

Obiectul dreptului de autor îl constituie operele originale de creație intelectuală,

literare, științifice și muzicale. Proprietatea industrială are în vedere la rândul ei, o serie de

creații ale minții umane, și anume: mărcile, brevetele de invenții; indicațiile geografice și

numele geografice; modelele de utilitate, desenele și modelele industriale.

Produsul intelectual este intangibil, chiar dacă forma exterioară este vizibilă sau

materială. De exemplu, în cazul unei sculpturi care, deși se realizează cu ajutorul anumitor

materiale și unelte, dreptul intelectual are în vedere creația imaterială, nu suportul folosit

pentru a da o formă acestei manifestării de creație.

Proprietatea intelectuală este legiferată printr-o serie de legi, pentru a susține protecția

acesteia, din mai multe motive. Unul dintre acestea este pentru a conferi o expresie statutară

drepturilor morale şi economice ale creatorilor asupra creațiilor lor şi drepturilor publicului de

6 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială , vol. I. ; Creaţii noi, Bucureşti, Editura Academiei, 1982, p.15 7 Lucian Mihai, Invenţia, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2002, p.72 şi p.73 8 Aurelian Ionaşcu, Nicolae Comşa, Mircea Mureşan, Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 19

7

a avea acces la aceste creații. Un alt motiv este dorința de a promova, prin politica

guvernamentală, creativitatea, propagarea şi aplicarea rezultatelor acesteia şi încurajarea unui

comerț corect, ceea ce ar contribui la dezvoltarea economică şi socială.

În literatura de specialitate dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială au un

destin comun, în sensul că ele reacționează imediat la impactul cuceririlor științei și tehnicii

pe plan mondial.9

1.3 Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă un domeniu

controversat. Într-o primă opinie, dreptul de proprietate intelectuală cuprinde atribute

patrimoniale și nepatrimoniale, legate între ele, fără a exista un primat al unora asupra

celorlalte. O altă opinie este cea conform căreia, dreptul de proprietate intelectuală este un

drept nepatrimonial, care dă naștere la drepturi patrimoniale.

Dreptul de autor a fost considerat inițial un drept de proprietate, un drept asupra unor

bunuri imateriale, un drept de clientelă, de unde reiese complexitatea acestui drept. În ceea ce

privește natura juridică a acestui drept s-au elaborat două teorii. Una dintre teorii susține

imposibilitatea disocierii personalității autorului de opera sa iar alta consideră faptul că

drepturile morale și drepturile patrimoniale sunt distincte, cu un regim juridic propriu, drept

pentru care majoritatea țărilor europene au adoptat această ultimă teorie.

În ceea ce privește natura juridică a dreptului de proprietate industrială, acesta a fost

considerat inițial un drept de proprietate, teorie desființată din cauza caracterului imaterial

care nu se pliază cu caracteristicile dreptului de proprietate.

În literatura de specialitate franceză, dreptul de proprietate industrială a fost considerat

un drept de clientelă, caracterizat prin monopolul exclusiv de exploatare. Această asociere a

fost contestată deoarece nu face referire și la conținutul dreptului de proprietate industrială, ci

doar la funcția lui de a atrage clientela. În cele din urmă, dreptul de proprietate industrială a

fost consacrat în legislație ca drept de proprietate incorporală.

9 Dănilă Ligia, op. cit., p.5

8

1.4 Principiile dreptului de proprietate intelectuală

Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate intelectuală sunt următoarele:

tratamentul național, dreptul de prioritate, independența brevetelor și independența mărcilor.

Tratamentul național constă în egalitatea drepturilor dintre resortisanții Uniunii de la

Paris și ai Uniunii de la Berna în celelalte state membre și naționali. Cetățenii fiecărei țări a

Uniunii se vor bucura în toate celelalte țări ale Uniunii, în ceea ce privește protecția

proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor

acorda în viitor naționalilor, fără a prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta

Convenție.10 Totodată, Convenția de la Paris instituie și tratamentul unionist, cu ajutorul

căruia resortisanții Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor conferite de Convenția de la

Paris.

Dreptul de prioritate este acordat persoanei care a efectuat un depozit într-una din

țările Uniunii și dorește să depună cereri cu același obiect în celelalte țări.

Pentru a beneficia de acest drept de prioritate depozitul trebuie să aibă valoarea unui

depozit național reglementar, care îndeplinește condițiile prevăzute de legislația națională a

fiecărei țări membre sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între țările Uniunii.11

Conform art.4, lit.A, alin.3 depozitul național reprezintă orice depozit care este suficient

pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în țara respectivă, oricare ar fi soarta

ulterioară a cererii. Termenele de prioritate sunt de 12 luni pentru brevetele de invenție și

modelele de utilitate și de 6 luni pentru desenele sau modelele industriale și pentru mărcile de

fabrică sau comerț. Aceste termene încep să curgă de la data depozitului primei cereri, fără ca

ziua depozitului să fie luată în calcul. Cererile depuse de alte persoane pentru același obiect,

în intervalul de prioritate sunt considerate nule.

Prioritățile multiple presupun cazul în care cererea ulterioară este cuprinsă în mai

multe cereri anterioare. Nici o țară a Uniunii nu va putea refuza o prioritate sau o cerere de

brevet pentru motivul că depunătorul revendică priorițăti multiple, chiar dacă ele provin din

țări diferite, cu condiția să existe o unitate a invenției în sensul legii țării respective, conform

art.4, lit.F. Dreptul de prioritate poate fi transmis unui cesionar, pentru o altă țară,

transmiterea fiind acceptată dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.

10 Convenția de la Paris, art.2, alin. 111 Idem, art. 4, lit. A, alin.2

9

Convenția de la Paris include și o prioritate de expoziție. Tările Uniunii vor acorda, în

conformitate cu legislația lor internă, protecție temporară invențiilor brevetabile, modelelor de

utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum și mărcilor de fabrică sau de comerț,

pentru produsele care vor figura la expozițiile internationale oficiale sau oficial recunoscute,

organizate pe teritoriul uneia dintre ele.12

Independența brevetelor

Prin acest principiu se întelege faptul că cererile de brevete pentru aceeași invenție

depuse în țări diferite ale Uniunii de la Paris nu depind unele de altele. Conform art.1-5 ale

art.4bis, brevetele cerute în diferitele țări ale Uniunii, de cetățeni ai Uniunii, vor fi

independente de brevetele obținute pentru aceeași inventie în celelalte țări, membre sau nu ale

Uniunii. Brevetele cerute în cursul termenului de prioritate sunt independente atât din punct

de vedere al cauzelor de nulitate și de decădere, cât și din punct de vedere al duratei lor

normale.

Independența mărcilor este principiul conform căruia, după înregistrarea într-o țară a

Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile înregistrate în

celelalte țări ale Uniunii.

Capitolul 2. Dreptul de autor12 Conventia de la Paris, art.11, alin.1

10

Recunoașterea dreptul de autor a fost facută târziu, în epoca modernă, când

dimensiunea culturală a societății a luat amploare. Drept urmare, s-a ajuns la concluzia că

autorii creațiilor intelectuale trebuie să-și protejeze operele originale, indiferent de modul în

care au fost create, valoarea și destinația lor sau modul și forma de exprimare a acestora.

Nu era suficient doar ca autorilor să le fie recunoscute drepturile pe plan național,

tinând cont de procesul continuu de dezvoltare a societății și relațiilor dintre state, motiv

pentru care în sec. al XIX-lea s-a adoptat Convenția de la Berna, aceasta fiind revizuită de mai

multe ori și urmată de alte tratate13 cu același subiect, și anume protecția “adevăraților creatori

care nu sunt industriile ci autorii”14.

2.1 Subiectul dreptului de autor

Calitatea de autor aparține persoanelor fizice, deoarece ele pot desfășura o activitate de

creație care să reflecte personalitatea autorului și care să constituie rezultatul forței sale

creatoare.

Persoana care a creat opera dobândește din momentul creației de calitatea de autor,

indiferent de discernământul pe care îl are, deoarece legea nu impune condiții legate de

capacitatea de exercițiu și de folosință a creatorului. Singura condiție este ca opera să reflecte

capacitatea creatoare a autorului său.

Principiul adevăratului creator al operei. În art.3 al Legii nr.8/1996

este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera dar în conformitate cu

art.3, alin. 2, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului

și alte persoane juridice şi fizice decât autorul. Aceste persoane sunt următorele:

a) succesorii în drepturi ai autorilor, care pot exercita unele drepturi morale de autor,

drepturile patrimoniale fiind exercitate pe o durată limitată;

b) cesionarii legali ai drepturilor de autor, în cazurile în care drepturile patrimoniale

ale autorului revin unității angajatoare;

c) cesionarii convenționali, care dobândesc drepturile patrimoniale în urma unui

contract de cesiune, în limitele și pe durata stabilită de cedent;

13 În martie 2002 a intrat în vigoare Tratatul OMPI pentru Dreptul de Autor (WCT) şi în mai Tratatul OMPI pentru Interpretare şi Fonograme (WPPT). 14 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994, p. 8

11

d) organismele de gestiune colectivă. Acestea pot exercita drepturile patrimoniale de

autor, inclusiv unele drepturi morale;

e) persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele

căreia a fost creată opera, în cazul operelor colective;

f) persoana fizică sau juridică ce face publică opera, în condițiile în care o persoană

aduce la cunoștiința publică opera sub formă anonimă sau sub pseudonim,

exercitând drepturile de autor în lipsa cunoșterii identității creatorului operei.

Pluralitatea de autori. În unele cazuri o operă este rezultatul forței creatoare a mai

multor autori, devenind subiecte ale dreptului de autor. În acest caz, legea face distinctie între

opera comună și opera colectivă.

Opera comună este opera realizată de două sau mai multe persoane în colaborare,

drept urmare dreptul de autor aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul

principal, în condițiile prezentei legi15.

Bazându-se pe o activitate creatoare comună, opera comună este prin definiție o operă

unitară. Obiectivul unitar al operei comune poate fi divizibil în cazul în care se poate

determina contribuția fiecărui autor în crearea acesteia, însă în lipsa unei convenții, nici unul

dintre coautori nu pot folosi opera decât dacă cad de comun acord. Este suficient ca unul

dintre aceștia să nu-și ofere acordul pentru a încheia o convenție, însă refuzul său trebuie să

fie întemeiat.

În privința remunerației, legea a stabilit faptul că se cuvine coautorilor în proporțiile pe

care aceștia le-au convenit. Conform alin.4 și 5 ale art.5, în cazul în care contribuția fiecărui

coautor este distinctă, opera poate fi utilizată separat, cu condiția să nu se prejudicieze

utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori iar lipsa unei convenții determină

împărțirea remunerației proporțional cu părțile de contribuție ale autorilor sau în mod egal,

daca acestea nu se pot stabili.

Opera colectivă este opera creată prin contribuțiile personale ale coautorilor, sub

îndrumarea unei persoane, care formează un tot unitar, fără a fi posibil, luând în considerare

natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului

operei create.16

Ca și exemplu de operă colectivă putem menționa opera audiovizuală. Legea stabilește

că autorii acestei opere sunt regizorul, autorul adaptării, autorul dialogului, autorul

15 Legea nr.8/1996, art.5, alin.1 si 216 Idem, art.6, alin.1

12

scenariului, autorul muzicii create special pentru operă, autorul dialogului și bineînțeles,

autorul grafic, contribuția fiecăruia fiind semnificativă în conturarea operei. Luând în

considerare acest exemplu se consideră opera colectivă o opera complexă, deoarece reunește

mai multe elemente de natură diferite, precum compoziția muzicală, regia operei, scenariul

acesteia.

Fiecare autor al operei colective execută o parte distinctă a acesteia, de unde reiese o

altă trăsătură a operei colective și anume, faptul că fiecare persoană participantă la conturarea

operei este subiectul distinct al unui drept de autor asupra unui obiect determinat.17

Remunerația este acordată coautorilor în proporțiilor asupra cărora au convenit, în

lipsa unui acord, aceasta împărțindu-se în mod proporțional cu părțile de contribuție ale

acestora sau în mod egal dacă contribuția fiecăruia nu poate fi determinată. Dacă opera este

divizibilă, iar contribuția fiecărui autor poate fi valorificată separat, fiecare poate să-și

exercite drepturile personale nepatrimoniale asupra părtii sale fără a aduce atingere intereselor

celorlalți. Bineînțeles, există și cazul în care o operă este imposibil de divizat, situație în care

coautorii trebuie să fie de comun acord pentru împărțirea remunerației, dacă vor să

beneficieze de drepturile personal patrimoniale și nepatrimoniale. Dacă unul dintre autori este

împotriva convenției trebuie să prezinte coautorilor un motiv justificat pentru poziția adoptată.

Ca urmare a celor prezentate mai sus, analizând drepturile exclusive a dreptului de

autor, autorul unei opere derivate trebuie să ceară autorizarea folosirii operei preexistente de

la autorul ei.18 Folosirea ideilor dintr-o operă preexistentă este legală deoarece, potrivit

prevederilor legii dreptului de autor şi drepturilor conexe, ideile nu sunt protejate, însă dacă

preluarea se extinde şi la forma în care este îmbrăcată ideea, este obligatoriu consimţământul

autorului. O a doua regulă este menționarea autorului a cărui operă îi este preluată, citându-l

în opera în cauza.

2.2 Obiectul dreptului de autor

Potrivit art.7 al Legii nr.8/1996, obiectul dreptului de autor îl constituie operele

originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific.

Conform dispozițiilor legale, specialiștii au stabilit trei condiții esențiale de care

depinde dreptul de autor pentru a fi protejate. În primul rând opera trebuie să fie originală, un

rezultat al activității de creație intelectuală. Opera trebuie să îmbrace și o formă de exprimare

17 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994, p.9018 Idem, p.95

13

concretă, pentru a putea fi perceptibilă simțurilor și, nu în ultimul rând, trebuie să fie

susceptibilă de aducere la cunoștința publică.

Originalitatea operei este un atribut esențial pentru a determina încadrarea acesteia în

protecția dreptului de autor, de aceea a dat naștere la numeroase controverse în ceea ce

privește sensul termenului. Astfel, în sistemul de copyright, o operă se consideră a fi originală

dacă nu are la bază o operă anterioară, pe când în dreptul continental, opera trebuie să poarte

amprenta personalității autorului pentru a fi originală.19 În opinia altor autori „a face un act

original înseamnă a alege, a analiza, a compara, a ezita, a face apel la toate resursele de gust,

inteligenţă, sensibilitate, într-un cuvânt, a crea într-un mod personal”20 iar in opinia altora

opera originală este opera care a fost concepută fără a se folosi de o creație preexistentă.21

În final, jurisprudența a stabilit că originalitatea unei opere nu constă în noutatea

acesteia și indiferent că conținutul ei se asemănă cu cu cel al altor opere, atâta timp cât

asemanarea este întâmplătoare și nu un rezultat al copierii, opera este originală.

Condiţia ca opera să îmbrace o formă concretă de exprimare înseamnă că dreptul de

autor se naşte din momentul în care opera îmbracă forma de manuscris, schiţă, partitură,

tablou, ori altă formă de exprimare perceptibilă simţurilor oamenilor.

O operă este susceptibilă de aducere la cunoştinţa publică prin reproducere, distribuire,

reprezentare sau orice alt mijloc, dar este recunoscută şi protejată independent de aducerea ei

la cunoştinţa publică.

Categoriile de opere protejate în cadrul dreptului de autor, conform legii, sunt:

scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și

orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;

operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile

universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;

compozițiile muzicale cu sau fără text;

operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice si pantomimele;

operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;

operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog

fotografiei;

19 Ciprian Raul Romiţa, “Condiţii cerute pentru protecţia operelor în cadrul dreptului de autor”, Revista juridica, p.8720 Ciprian Raul Romiţa, “Condiţii cerute pentru protecţia operelor în cadrul dreptului de autor”, Revista juridica, p.88, apud Constantin Tufan, Vera Ştefan, Drepturile de autor şi drepturile conexe, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, p.3221 Dănilă Ligia, op. cit., p.46

14

operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură,

litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și

a metalului, precum și operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări 

practice;

operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează

proiectele de arhitectură;

lucrările plastice, hârtile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei

în general.

Conform art.8 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor, fără a

prejudicia drepturile autorilor operei originale și operele derivate care au fost create plecând

de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume: traducerile, adaptările, adnotările,

lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere

literare, artistice sau ştiinţifice, care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie. Culegerile de

opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau

compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin alegerea

sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale sunt protejate de legea dreptului

dreptului de autor.

Potrivit art.9 din lege, nu pot beneficia de protecție legală ideile, teoriile, conceptele,

descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice22 ca

atare şi invenţiile, conţinute într-o operă. Reluarea unei idei sau a unei teme nu constituie un

act de încălcare a dreptului de autor, ci numai reproducerea formei în care această idee sau

temă este exprimată.

Textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile

oficiale ale acestora; simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale

organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi

medalia, sunt și ele excluse de sub protecția legală. Această listă este completată de mijloacele

de plată; simplele date şi fapte; ştirile23 şi informaţiile de presă.

2.3 Conținutul dreptului de autor

22 Copyright-ul asupra unei lucrări de ştiinţe matematice nu poate da autorului un drept exclusiv asupra metodei şi soluţiei propuse.23 Știirile unei agentii de informative aparțin acesteia doar până în momentul în care ele intră în domeniul public, după care, utilizarea lor nu reprezintă o încalcare a legii dreptului de autor.

15

Ținând cont de complexitatea naturii juridice a dreptului de autor, legislația a făcut o

disociere clară între drepturile nepatrimoniale și patrimoniale ale autorului.

Drepturile personale nepatrimoniale de autor

Conform art.10 din Legea dreptului de autor, autorul unei opere are următoarele drepturi

morale:

- dreptul de a aduce opera la cunoștința publică;

- dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;

- dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică;

- dreptul de a pretinde respectarea integrității operei;

- dreptul de a retracta opera.

Dreptul de a aduce opera la cunoștința publicului aparține exclusiv autorului,

influențând apariția drepturilor patrimoniale, care prin exercitarea acestuia, devin drepturi

propriu-zise. Autorul are posibilitatea de a aduce opera la cunoștința publică sub forma pe

care o alege și în momentul în care își dorește să facă acest lucru.

Dreptul la paternitatea operei. Din moment ce opera este rezultatul de creație

intelectuală al unui autor, cel din urmă are dreptul de a recunoaște paternitatea operei sale.

Acest drept este o recunoaștere a originalității și meritelor autorului în cauză. Dreptul la

paternitatea operei are un conținut dublu, conținutul pozitiv constând în dreptul autorului de a

revendica oricând calitatea sa de autor iar conținutul negativ face referire la dreptul autorului

de a se opune oricărui act de uzurpare.24. Bineînțeles, autorul are dreptul de a decide daca

opera va purta numele său, un pseudonim sau va fi anonimă. Dacă autorul decide să dea

operei numele său, acesta trebuie să fie scris pe coperta cărții în forma ceruta de autor.

Dreptul la integritatea operei vizează protejarea operei. Autorul se poate opune

oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau

reputația sa.

Dreptul de retractare constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-și

retrage opera publicată. Acest drept are un caracter exclusiv deoarece autorul are libertatea

totală de retragere a operei sale, indiferent de motivul pe care îl are.

Drepturile morale sunt menite să protejeze pe autor împotriva oricărei atingeri aduse

operei.

Drepturile patrimoniale de autor

24 Viorel Roş, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București, 2001, p.113

16

Drepturile patrimoniale de autor nu apar ca drepturi de sine stătătoare, ci ca o

consecinţă a exercitării unor prerogative personale nepatrimoniale.

Conform legii, autorul are dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va utiliza opera

sa, dreptul de a consimți la utilizarea operei de către terți și dreptul de suită.

Art. 13 din Legea dreptului de autor consacră drepturile sale distincte și exclusive de a

autoriza și de a interzice:

reproducerea operei - realizarea uneia sau mai multor copii ale unei opere, inclusiv

realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, cu ajutorul tiparului,

desenului, gravurii, mulajului, fotocopierii, fotografiei, microfilmului, înregistrării

cinematografice. Semnele convenționale, precum stenografia sau scrierea Braille25

reprezintă, de asemenea, mijloace de reproducere a unei opere.

distribuirea operei - vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlul oneros ori gratuit,

a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.;

importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate după operă -

introducerea pe piata internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal

realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport;

închirierea operei -  punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un

avantaj economic sau comercial direct ori indirect a operei;

împrumutul operei26-  punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un

avantaj economic sau comercial direct sau indirect, a unei opere prin intermediul unei

instituții care permite accesul publicului în acest scop;

comunicarea publică, direct sau indirect a operei prin orice mijloace, inclusiv prin

punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în

orice moment ales, în mod individual de către public;

radiodifuzarea operei - comunicarea unei opere de către un organism de radiodifuziune

sau de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor,

sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării digitale a acestora, inclusiv prin satelit, în

scopul recepționării de către public;

25 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994, p. 128 26 Împrumutul efectuat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă dreptul acestuia la o remuneratie echitabilă.

17

retransmiterea prin cablu a operei;

realizarea de opere derivate - traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi

orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creație

intelectuală.

Dreptul de suită a fost introdus de Convenția de la Berna, care a lăsat la atitudinea

statelor admiterea acestuia la nivel național. Potrivit art.21 din lege, autorul unei opere

originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice poate încasa o cota din prețul

de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor.

Acest articolul include și dreptul autorului de a fi informat în legătură cu locul unde se află

opera sa.

Dreptul de suită are la bază o idee de echitate, deoarece exercițiul acestui drept permite

autorului să primească o parte din sporul de vânzare pe care îl dobândește ulterior, în

condițiile în care pentru o sumă modestă, se desesizează de opera sa.27

Conform art.7 lit.g, constituie obiect al dreptului de autor operele de artă grafică sau

plastică, precum: sculpturile, gravurile, picturile, scenografia, litografia, arta monumentala,

tapiseria, ceramica, plastica sticlei și metalului, desenele, design-ul, precum și alte opere de

arta aplicată produselor destinate unei utilizări practice.

Drepturile conexe dreptului de autor și drepturile sui-generis

Operele ajung uneori, datorită naturii acestora, la alte persoane decât autorul, cele care

interpretează opera, o regizează, o dirijează sau o înregistrează. În consecință, titularii acestor

drepturi sunt: artiștii interpreți sau executanți, producătorii de înregistrări sonore și

producătorii de înregistrări audio-vizuale, organismele de radiodifuziune și servicii de

programe de televiziune, precum și cele ale fabricanților bazelor de date. Aceste persoane pot

beneficia de drepturi morale și patrimoniale în limita legii, fiind numite drepturile conexe

dreptului de autor și drepturile sui-generis, inspirate de Convenția internațională pentru

protecția artiștilor interpreți sau executanți, încheiată la Roma în 1961.

2.4 Dreptul de autor și dezvoltare

Baza realizării unei opere, care să beneficieze de drepturile de autor este creativitatea,

un proces mental și social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri

27 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994, p. 131

18

ale minții creative între idei sau concepte existente. Deși, în general, oamenii asociază

creativitatea cu artele, muzica, teatrul, literatura, dansul, creativitatea este la fel de

fundamentală și pentru progresele în știință, matematică, tehnologie.

Evoluția umanității s-a bazat întotdeauna pe un efort de creație, motiv pentru care

dreptul de autor deține un rol special în contextul dezvoltării. Fenomenul globalizării nu ar fi

existat și nu ar fi avut o asemenea amploare, dacă interdependența țărilor din întreaga lume nu

ar fi crescut prin inovație, promovarea tehnologiei și dezvoltarea culturală.

Drept urmare a gradului de importanță a acestor drepturi, ele au fost consacrate prin

lege. S-a delimitat obiectul acestor drepturi, conținutul lor, limitele exercitării lor și s-au pus

bazele protecției acestora, fără de care nu s-ar fi putut crea un sistem de protecție intelectuală

eficient și echitabil. Un sistem de proprietate intelectuală corect și bine pus la punct este de

ajutor tuturor țărilor în exploatarea potențialului drepturilor de autor, acesta fiind un

instrument puternic de dezvoltare economică și progres social și cultural. Astfel, fiecare stat a

adoptat în sistemul lor juridic, legi care au ca obiect drepturile de autor și deoarece spațiul

european este prin definiție un spațiu unitar, s-au adoptat și la nivel internațional Convenții

menite să acorde protecția necesară acestor drepturi.

Există mai multe motive care fac ca protecția drepturilor de autor să fie imperativă. În

primul rând, progresul și prosperitatea umanității depind de creativitatea ei în domeniile

tehnnic și cultural. Prin aceste drepturi se încearcă a încuraja un anumit comportament al

posibililor subiecți ai acestor drepturi. Societatea trebuie să-și acorde sprijinul acestor subiecți

pentru a le conferi siguranța protecției creației, eligibilitate în acest domeniu și recunoașterea

dreptului natural care îl au autorii asupra produsului muncii lor.

Drepturile de autor recompensează creativitatea și efortul uman, care reprezintă

motorul progresului umanității în mai multe industrii precum industria cinematografică,

activitatea editorială, industria înregistrărilor audio și video și industria software-ului.28

Consecințele vizibile stimulării creșterii economice prin promovarea acestor drepturi sunt

crearea unor noi ramuri de activitate, care generează automat crearea unor noi locuri de

muncă, toate acestea contribuind la îmbunătățirea calității vieții.

Dezvoltarea creativităţii nu poate fi pusă în mişcare fără garanţii date autorului cu

privire la remunerarea sa adecvată pentru efortul depus, pentru a-l stimula să-şi dedice în

întregime timpul şi atenţia necesare producerii unei opere.

28 Dan Săvescu, Adrian Budală, Proprietatea intelectuală în România şi unele ţări din UE, Editura Lux Libris, Braşov, 2008, p.3

19

Evoluția progresului economic își are baza în educarea maselor. Astăzi asistam la o

dezvoltare fără precedent a culturii în toate domeniile, producție, distribuție și consum. Acest

fenomen reprezintă o explozie culturală, anual fiind publicate un număr considerabil de cărți,

reviste, ziare, se difuzează un număr impresionant de programe radio și TV, se acordă o

deosebită atenție artelor. Adevărata explozie culturală este în distribuție. Omul a ajuns să aibă

ușor acces la toate bunurile culturale, rezultând un consum cu tendințe de creștere majoră.

Internetul, utilajele moderne permit producția și distribuirea unei game imense de creații

intelectuale, mijloacele de mass-media contribuind la promovarea lor. Bineînțeles, baza

acestor noi creații o constituie creațiile clasice, însă este incombatibil faptul că această

explozie culturală este rezultatul introducerii drepturilor de autor în sistemul juridic.

În primul rând se pune un mare accent pe dezvoltarea culturilor naționale, în scopul

utilizării la maxim a resurselor de care se dispune pentru a îndruma comunitatea spre

consumul cat mai ridicat de bunuri culturale, o cerere ridicată stimulând și dorința autorilor de

a se afirma pe acest plan. Diversitatea care există între culturile naționale și schimburile

culturale nu fac decât să ridice valoarea culturii mondiale, motiv pentru care se încurajează

manifestarea autorilor autohtoni atât în limba naţionala, cât şi într-o limbă de circulaţie

internaţională.

Dezvoltarea economică implică și dezvoltarea tehnologiei, unde drepturile de autor

joacă un rol important, ținând cont de faptul că informațiile tehnologice sunt utilizate în

scopul dezvoltării industriilor, agriculturii și comerțului. Cunoștiințele tehnologice și ideile

revoluționare sunt protejate atât la nivel național, cât și la nivel internațional, deoarece

aplicarea lor reprezintă modernizare, implicit progres.

Ca o concluzie generala, drepturile de autor sunt indispensabile pentru dezvoltare,

transformare si ridicarea standarului in ceea ce priveste calitatea vietii.

Capitolul 3. Formele proprietății industriale

20

Dreptul subiectiv de proprietate industrială este dreptul titularului, de a folosi, în mod

exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei

asemenea activităţi industriale.

Dreptul proprietății industriale este o componentă a dreptului proprietății intelectuale,

având ca obiect brevetele, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau de

comerț, mărcile de serviciu, numele comercial şi indicatiile de proveniență sau denumirile de

origine, precum şi reprimarea concurenței neloiale.29

3.1 Mărcile

Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, care are rolul de a deosebi

produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Potrivit art.3 lit.a din lege30 formele mărcii sunt următoarele : cuvinte, desene, litere,

cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și forma produsului sau a ambalajului său,

combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.

Între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres cuvintele, atât

numele, cât şi denumirile. Pentru constituirea unei mărci se poate folosi şi un nume istoric,

dar care să nu aducă atingere memoriei unei personalităţi dispărute. Marca poate fi alcătuită şi

dintr-un nume imaginar. Denumirile descriptive pot desemna specia, calitatea, cantitatea,

destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării

serviciului, sau alte caracteristici ale acestora. Pot fi folosite ca mărci denumirile simbolice,

precum şi denumirile care sugerează calităţile produsului în mod indirect şi fantezist. Ca și

condiţie, denumirile geografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţii de

provenienţă. Cuvintele adoptate ca marcă se pot transforma în unele cazuri într-o denumire

generică. Daca o denumire se identifica cu produsul, ca de exemplu apa de colonie, marca se

degenerează.

Sloganurile și titlurile de publicații pot reprezenta o marca cu condiția să fie arbitrare

sau de fantezie. Titlurile de ziare, reviste şi cărţi sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al

dreptului de autor.

Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o formă grafică distinctă.

Literele folosite ca marcă pot fi iniţialele unor nume sau a unor cuvinte. Acestea trebuie să

poată să fie pronunţate, formând un cuvânt fără semnificaţie cunoscută. Dacă mărcile sunt

29 Ioan Macovei, Protecția creației industriale, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.1330 Legea nr.84 din 1998

21

exclusiv formate din cifre, ele nu pot fi protejate. Deoarece cifrele nu sunt distinctive, marca

trebuie să prezinte o formă distinctivă, fără a fi necesară asocierea cu elemente grafice

speciale.

Elementele figurative se regăsesc sub o varietate de forme: embleme, viniete, etichete,

blazoane, desene, sigilii, peisaje, portrete, fotografii, amprente, reliefuri, peceţi, liziere, cu

rolul de a individualiza o societate comercială sau industrială.

Este admisibilă forma produsului ca marcă dacă nu este de natură să producă un

rezultat industrial si dacă are caracter distinctiv, precum sticlele de Coca-Cola, flaconul

parfumului Nina Ricci. Mărcile sub forma produselor sunt limitate, deoarece sunt condiționate

de caracterul distinctiv.

Combinaţiile de culori ale produsului sau ambalajului pot forma mărci dacă prezintă

un aspect caracteristic, un aranjament propriu, motiv pentru care o singură culoare nu poate

constitui o marcă.

Desenul este un semn care poate fi folosit ca marcă, admisibilitatea acestuia ca marcă

fiind condiţionată de caracterul distinctiv pe care îl are. În cazul în care beneficiază de

protecţia dreptului de autor, desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.

Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare,

putându-se folosi ca mărci. Particularităţile mărcilor combinate permit alegerea celor mai

adecvate mijloace de publicitate comercială.

Pentru a beneficia de protecția legii, mărcile trebuie să îndeplinească trei condiții:

distinctivitatea, disponibilitatea și liceitatea. Distinctivitatea mărcii constă în forța pe care

semnul o are pentru a individualiza produsul. Drept urmare, semnul nu poate fi banal sau

generic, deoarece trebuie să confere consumatorilor posibilitatea să identifice un anumit

produs ce prezintă calități deosebite față de celelalte produse din aceeași categorie.

Pentru ca un semn să constituie o marca el trebuie să fie disponibil, să nu fi fost

anterior apropriat de o altă persoană. Pentru ca marca să îndeplinească condiția de liceitate, ea

nu trebuie să induca publicul în eroare, cu privire la originea geografică, calitatea sau natura

produsului. Legea prevede și faptul că sunt excluse de la protecție mărcile care sunt contrare

ordinii publice sau bunelor moravuri.

În ceea ce privesc caracterele mărcii, aceasta beneficiază de facultativitate,

individualitatea și independență faţă de produsul sau serviciul marcat.

22

Marca este facultativă, deoarece titularul nu are obligația de a marca produsele sau

serviciile sale oferite publicului. Dreptul titularului de a-și valorifica produsele sau serviciile

fără a le atribui o marcă nu îi este îngrădit în nici un mod.

Dreptul la marcă are un caracter individual, deoarece aparține unei singure persoane

fizice sau juridice, ceea ce nu exclude însă coproprietatea.31

Caracterul independenței mărcii față de produsul sau serviciul marcat constă în faptul

că natura produsului pe care trebuie să fie aplicată marca de fabrică sau de comerţ nu poate în

să fie un obstacol la înregistrarea mărcii.32 Deci, interdicţia fabricării unui anumit produs sau a

comercializării sale la un anumit moment şi într-o anumită ţară nu afectează validitatea

mărcii.

Marca este o forma complexă a proprietății industriale, motiv pentru care se

diferențiază mai multe categorii33ale acesteia.

1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ. Marca de fabrică se foloseşte de producător sau

fabricant, în domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale, pentru a-și

diferenţia produsele sale de alte produse similare. Marca de comerţ arată că distribuirea

produselor se face de o societate comercială și este utilizată de comerciant sau distribuitor,

prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde.

2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii. Marcile de produse cuprind mărcile de fabrică și

de comerț, care au ca rol identificarea anumitor produse pe piață, pe când, mărcile de serviciu

au rolul de a deosebi serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele prestate de către alte

persoane.

3. Mărcile individuale şi mărcile colective. Având în vedere titularul dreptului, mărcile

individuale aparţin şi se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică iar mărcile

colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. Această categorie cuprinde la

rândul ei alte subcategorii.

Mărcile facultative şi mărcile obligatorii

Ţinând cont de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci

facultative şi mărci obligatorii. În cazul mărcii facultative, utilizarea acesteia, precum şi

produsele pe care se aplică semnul distinctiv, se hotărăşte de producător sau comerciant. În

sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie marcate. De obicei, marcarea se

31 Conform art.14 al Legii nr.84 din 1998, înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de persoane fizice sau juridice.32 Conform art.7 al Conveniei de la Paris33 Ioan Macovei, Nicoleta Rodica Dominte, “Dreptul proprietății intelectuale”- suport de curs, 2008 , p.18-22

23

aplică produselor executate din metale preţioase şi produselor a căror fabricare constituie

monopol de stat, marcarea fiind un mijloc de control administrativ.

Mărcile simple şi mărcile combinate

Această categorie are în vedere numărului semnelor utilizate în constituirea mărcii.

Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn, de exemplu, un singur nume, o denumire, o

literă, pe când mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne diferite, verbale sau

figurative. La rândul lor, mărcile combinate se împart în mărci compuse şi mărci complexe.

Marca compusă este constituită din semne diferite, dintre care numai unele au caracter

distinctiv iar marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter distinctiv prin

ele însele.

Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore

Această clasificare este realizată în funcţie de natura mărcilor. Mărcile verbale sunt

formate din semne scrise și mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile

figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, şi mărci tridimensionale, sau plastice.

Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile

sonore sunt compuse din sunete, cu condiția ca notele sau sunetele să producă un efect sonor

caracteristic.

Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale

După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor, mărcile se divid în auditive,

vizuale şi intelectuale. Mărcile auditive sunt destinate să atragă atenţia prin intermediul unui

sunet, ele fiind verbale sau sonore. Mărcile vizuale au scopul de a pune în evidenţă un aspect

sau o imagine. Mărcile intelectuale sugerează o anumită idee și sunt formate din semne

verbale, figurative sau sonore. Conţinutul intelectual al mărcii presupune detaşarea semnului

distinctiv de ideea preconizată.

Mărcile speciale

Această categorie o formează marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca

de rezervă, marca telle quelle şi marca naţională. Marca notorie se caracterizează printr-un

renume deosebit, având o valoare internaţională.34 Notorietătea este determinată în funcție de

vechimea mărcii, intensitatea publicităţii, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate.

Marca agentului este marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor produse

importate şi expediate cu marca producătorului.35

34 De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt Coca-cola, Nike, McDonald’s, Adidas.35 Art.6 din Convenţia de la Paris.

24

Marca defensivă sau de obstrucţie este dependentă de o altă marcă, faţă de care se

deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără a fi folosită, marca defensivă asigură

protecţia mărcii principale, împiedicând înregistrarea de către terţi a unor mărci asemănătoare.

Marca de rezervă se depune cu intenţia de a fi folosită în viitor pentru anumite produse

sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă, existenţa mărcii de rezervă nu este

condiţionată de o marcă principală.

Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state este protejată în forma

înregistrată în ţara de origine.

Marca naţională individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară,

constituind o garanţie de calitate şi provenienţă. Marca naţională este o marcă oficială a

statului.

Funcţiile mărcii. Importanţa mărcii este conferită de complexitatea funcţiilor pe care

aceasta le îndeplineşte. Ele nu sunt expres consacrate în lege, însă au fost amplu analizate în

doctrină.36

Funcția de diferențiere se schimbă în momentul integrării sale în economia de piață

deoarece se pune accent pe diferențierea produselor comercianților. Prin intermediul mărcii se

asigură individualizarea produselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele de

concurenţă neloială.

Funcţia de concurenţă. Marca este mijlocul prin care se individualizează produsele

unui producator și un mijloc important de atragere a clientelei, care se orientează spre

produsele cu o imagine bine promovată pe piață.

Funcţia de garanţie a calităţii. Marca reprezintă pentru consumatori un corespondent al

unei înalte calități, care dacă nu este menținută pe toata durata existenței produsului pe piață,

consumatorul își orientează preferințele spre produsele unui alt producător.

Funcţia de reclamă. Marca este mijlocul prin care clientul își recunoaște produsele

preferate. Ea trebuie să atragă atenția consumatorului, motiv pentru care se promovează prin

diverse reclame, menite să aducă succesul comercial dorit de producător. O reclamă

promovează în mod special marca, nu natura produsului comercializat, motiv pentru care

doctrina afirmă faptul că „marca se vinde singură”.

Funcţia de organizare a pieţii este asigurată de marcă, prin reglarea raportului pe piaţă

dintre cerere şi ofertă pentru un anumit produs, ceea ce face ca marca să devină un instrument

36 Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Mărcile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București, 2003, p.34, 35

25

al marketingului, contribuind astfel în prognozarea cererii de bunuri şi servicii pentru anumite

categorii de consumatori.

Subiectul dreptului la marcă

Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică, care exercită o

investiție, un comerț sau prestează un serviciu.

Dreptul la marca individuală poate aparţine unei singure persoane fizice sau

juridice.37Dreptul la marca colectivă aparține persoanelor juridice care nu desfăşoară direct o

activitate comercială sau industrială, dar autorizează aplicarea acestor mărci, alături de marca

individuală, dacă sunt respectate condiţiile de calitate prestabilite.38 Persoanele autorizate să

folosească marca colectivă sunt asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de

prestatori de servicii. Dreptul la marca de certificare îl deține persoanele juridice, care exercită

controlul produselor sau al serviciilor, abilitate de lege să ia decizii cu privire la calitatea,

materialul, modul de fabricaţie a produselor sau prestarea serviciilor, precizia ori alte

caracteristici.39

Dreptul la marcă poate aparţine în comun mai multor persoane care exercită un comerţ

sau o industrie. Dreptul de proprietate comună asupra mărcilor poate rezulta din convenţia

părţilor ori prin modalitățile de transmisiune, situaţie care poate fi apreciată de fapt ca o

indiviziune, care poate lua sfârşit oricând prin înţelegerea părţilor. Nici un coproprietar nu

poate dispune în parte, în timpul indiviziunii, asupra mărcii.

Continuțul dreptului la marcă

Conform art.35 din lege, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv

asupra mărcii, în baza căruia el poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică

terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, anumite semne

enumerate de lege. Aceste semne sunt următoarele: un semn identic cu acela al unei mărci

înregistrate; un semn identic sau asemănător cu o marcă înregistrată, care induce  publicul

într-o stare de confuzie, prin riscul de asociere a mărcii cu semnul; un semn identic sau

asemănător cu o marcă înregistrată renumită, cu scopul de a profita de caracterul distinctiv ori

37 Art.3, 9 si 14 din Legea nr.84/199838 Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor,  Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.7639 Art.57 alin.2 din Legea nr.84/1998

26

de renumele mărcii sau orice semn care produce titularului mărcii un prejudiciu.40 Un element

specific care intră în conţinutul dreptului la marcă, este dreptul de prioritate.

Legea specifică care sunt actele interzise pentru terțe persoane care nu dețin dreptul la

marcă şi anume:

a) aplicarea semnului pe produse sau ambalaje; 

b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz,

oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;

c) importul sau exportul produselor sub acest semn;

d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Doctrina41a cercetat trăsăturile caracteristice ale dreptului la marcă, dar şi principalele

prerogative care alcătuiesc dreptul la marcă. Aceste prerogative sunt dreptul exclusiv de a

folosi sau exploata semnul ales ca marcă și dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de

către alţii. Dreptul la marcă are caracter absolut în raport cu concurenţii, persoanele care

exercită o industrie identică sau similară. Acest drept are caracter temporar, deoarece este

limitat la durata de 10 ani de protecţie, dar cu posibilitatea de reînnoire a mărcii.

Caracterul accesoriu constă în legătura puternică a dreptului la marcă cu întreprinderea sau cu

fondul de comerţ. Caracterul teritorial semnifică faptul că protecţia acestora este recunoscută

pe întregul teritoriu naţional al ţării în care a fost înregistrată.

Dreptul exclusiv asupra mărcii se exercită în limitele legii, fiind prevăzută în afară de

limita teritorială și temporară și limita epuizării. Art.37 din lege prevede că titularul unei

mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor  persoane, deţinerea, oferirea spre vânzare

sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse

în comerţ de titular sau cu consimţământul acestuia, exceptie facand cazurile in care starea

produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.

Teoria epuizării dreptului ca limitare a dreptului la marcă are la bază următoarele

considerente42: una din funcţiile mărcii este aceea de a garanta autenticitatea produsului pe

care îl desemnează; dreptul asupra mărcii nu conferă un drept de suită asupra produselor

vândute; marca nu conferă titularului monopolul desfacerii produselor sale până la

consumatorul final.

Conform art.3 din lege, titularul mărcii nu poate interzice unui terţ să foloseasca în

activitatea sa comercială numele/denumirea mărcii; indicații cu referire la calitatea, valoarea,

40 http://www.osim.ro/marci/ghidmarc.htm41 Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.145, 14642 Viorel Roş, s.a., Mărcile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București, 2003, p.312

27

originea geografică, natura produsului și alte caracteristici ale acestora și marca, daca este

folosită cu scopul de a indica destinația serviciului sau a produsului.

3.2 Brevetele de invenție

Documentul care descrie o invenție și creează o situație legală în care invenția

brevetată poate fi exploatată cu autorizarea titularului brevetului, emis pe baza unei cereri, de

către un oficiu guvernamental, se numește brevet.

Invenția este creația ştiintifică sau tehnică, care prezintă noutate şi progres față de

stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, reprezintă o soluție tehnică şi poate fi aplicată pentru

rezolvarea unor probleme din economie, ştiință, ocrotirea sănătății, apărarea națională sau în

orice alt domeniu al vieții economice şi sociale. 43

Inventiile se împart în două categorii: invenții brevetabile și inventii nebrevetabile.

Pentru ca o invenție să fie brevetabilă trebuie să îndeplinească anumite conditii: să fie nouă,

să reprezinte o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Invenţia propusă spre brevetare trebuie să se deosebească de alte soluţii tehnice

cunoscute. Pentru a aprecia noutatea invenţiei se ia in calcul stadiul tehnicii mondiale și

stabilirea ei se efectuează în funcţie de conţinutul revendicărilor şi al domeniului de aplicare

precizat în descriere. Condiţia de noutate a soluţiei propuse se apreciază prin intermediul

efectelor tehnice produse în urma aplicării în practică a invenției. O invenție este nouă în

cazul în care nu a mai fost brevetată sau adusă la cunoștința publicului. Dacă publicitatea

invenției apare din vina autorul acesteia se numeşte divulgare, iar când provine de la un terț se

numeşte anterioritate. Anterioritatea este formată din acte sau fapte care fac obiectul

constatării că solutia examinată nu este nouă.44

O invenţie este considerată ca activitate inventivă dacă o persoană de specialitate este

de părere că ea nu reprezintă rezultatul aplicării doar a cunoştinţelor deja existente în

domeniul tehnicii. Astfel, aprecierea activității inventive este făcută de un profesionist, o

persoană competentă într-un anumit domeniu industrial, în raport cu problema pe care o

rezolvă invenţia şi cu soluţia revendicată.

O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi utilizat

cel puţin în unul dintre domeniile industriale, inclusiv în agricultură. Condiţia aplicabilităţii

43 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.1, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 4044 Ioan Macovei, Protecția creației industriale, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.63

28

industriale face referire la obiectul, aplicarea şi rezultatul invenţiei. Invenţia este industrială

prin rezultatul său, dacă produce efecte industriale.

Nu reprezintă invenții brevetabile descoperirile; teoriile științifice și metodele

matematice; creațiile estetice; planurile; principiile și metodele în exercitarea de activități

mentale, în materie de jocuri sau în domeniul activităților economice; programele de

calculator și prezentările de informații.

Brevetul de invenție se caracterizează prin următoarele apecte:

- Reprezintă un titlu care atestă protecția unei invenții;

- Este acordat de autoritatea de stat competentă;

- Protecția instituită este limitată în spațiu și în timp45;

- După încetarea protecției, inventia trece în domeniul public.

Clasificarea invențiilor.

După obiectul invenției distingem invenții care au ca obiect un produs, procedee sau

metode, aplicațiile într-o formă nouă a mijloacelor cunoscute și invenții care au ca obiect

combinația de mijloace cunoscute.

În funcție de complexitatea obiectului se disting inventiile simple care au ca obiect

doar un singur produs, mijloc sau metoda iar invențiile complexe reprezintă folosirea

simultană a mai multor elemente sau mijloace. Invențiile se clasifică și în funcție de gradul de

independență față de alte invenții. Astfel, distingem invențiile principale, care au o existență

de sine stătătoare și invențiile complementare, care îmbunătățesc o invenție anterioară, fără de

care nu pot exista.

Subiectele dreptului de proprietate asupra invenției

Conform art.3 din lege,46 dreptul la  brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau

succesorului său în drepturi. Literatura juridică face distincție între subiectele primare şi

subiectele derivate ale protecţiei.47Subiectele primare sunt persoanele titulare directe ale

brevetului. În această categorie intră și moştenitorii autorului,  persoana căreia inventatorul i-a

transmis acest drept, un inventator salariat.48Persoanele care dobândesc brevetul prin

transmiterea acestuia de la un titular anterior sunt considerate subiecte derivate.

45 Durata de protecție a unui brevet este de 20 de ani, începând cu data de depozit.46 Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 47 Ada Petrescu, Lucian  Mihai, Drept de proprietate industrială , Universitatea din Bucureşti, 1987, p.648 Conform art.5, lit. a din Legea nr.64/1991

29

Invenţia poate fi realizată de un inventator individual sau de mai mulţi inventatori. În

această ultimă situaţie suntem în prezenţa coautorului, reglementat în art.4 din lege, care

precizează că fiecare dintre aceştia au calitatea de coautor al invenţiei,

iar dreptul aparţine în comun acestora.

Funcțiile brevetului de invenție sunt atât interne, cât și externe.

Funcțiile interne sunt:

1) de protecție juridică a invenției față de terțe persoane;

2) de recunoaștere publică a cunoștințelor tehnice care fac obiectul invenției;

3) de stimulare a spiritului creator;

4) de încurajare a invențiilor industriale;

5) de raspândire a informațiilor prin comunicarea publică a acestora;

6) de prevenire a dublei brevetări.

.

Brevetul de invenție are funcția externă de protecție a comerțului internațional și a

cooperării tehnico-științifice, precum și funcția de stimulare a domeniului tehnologic.

Conținutul dreptului asupra invenției

Drepturile care se nasc odată cu invenţia se împart în trei categorii şi anume: drepturile

titularului de brevet, drepturile inventatorului care nu este titular de brevet şi drepturile

unităţii care nu este titulară de brevet.49

Dreptul de exploatare exclusivă a invenției reprezintă posibilitatea juridică recunoscută

titularului brevetului de a exploata în mod exclusiv invenția; acest drept fiind patrimonial,

absolut, transmisibil, temporar și teritorial.

Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă aparține solicitantul titlului de protecție

până la data eliberării brevetului, însă exercitarea acestui drept este supusă unor condiții

legale: cererii de brevet să i se fi acordat data de depozit și să fi fost publicată. Dreptul de a

primi daune este dreptul titularului de a i se oferi daune materiale în cazul în care i se încalcă

dreptul exclusiv de exploatare.

Inventatorii netitulari de brevet, independenți sau salariați au dreptul să li se elibereze

un duplicat al brevetului de invenție, conform art.36 din lege și să li se stabilească drepturile

49 Lucian Mihai, Invenţia, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.22, 23

30

patrimoniale pe bază de contract în sumă fixă sau proporțional cu veniturile obținute din

exploatarea invenției. Inventatorii salariați, netitulari de brevet, au dreptul la o remunerație

suplimentară, stabilită independent de salariul de încadrare și li se cuvin drepturi bănești

rezultate din aplicarea invenției, precum și redevențe.

Inventatorii care nu sunt titulari ai brevetului beneficiază şi de drepturi personale

nepatrimoniale precum: dreptul la calitatea de autor al invenţiei şi de a i se menţiona numele

şi calitatea în brevetul eliberat; dreptul de a decide asupra publicităţii invenţiei; dreptul de

a solicita eliberarea unui titlu de protecţie şi dreptul de prioritate.

Art.5 include și unitatea care nu este titulară de brevet, ce deține dreptul de preferinţă

la încheierea unui contract privind invenţia realizată de salariat şi brevetată pe numele

salariatului. Textul legal consemnează cazul în care, inventatorul salariat, titular de brevet,

renunţă să exploateze personal invenţia sa şi decide să transmită dreptul său altei persoane

prin contract de cesiune sau contract de licenţă.

3.3 Indicațiile geografice și numele comerciale

Indicația geografică reprezintă exprimarea scrisă directă sau indirectă a originii unui

produs. Ea poate fi sub forma unui nume geografic dar și ca o reprezentare grafică tipică

pentru spațiul geografic menționat.

Rolul indicației de proveniență este de a identifica produsele după originea lor

națională, regională sau locală. Orice denumire geografică poate constitui o indicație de

proveniență, cu condiția ca cel care o utilizează să aibă întreprinderea în locul indicat.

Indicațiile de proveniență nu reprezintă o garanție de calitate și pot fi folosite pentru

orice categorie de produse. De fapt, ele au rolul de a evita inducerea în eroare a

consumatorilor și să apere pe comercianți împotriva concurenței neloiale.

Indicaţiile geografice care nu sunt conforme dispoziţiilor prevăzute de lege; reprezintă

denumiri generice ale produselor; induc publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de

obţinere şi calităţii produselor; contravin bunelor moravuri sau ordinii publice, sunt excluse de

la protecţie şi nu pot fi înregistrate.50

În schimb, denumirea de origine desemnează originea unui produs care prezintă

caractere specifice, datorate mediului de proveniență și condițiilor de fabricație, fără de care

produsul nu ar fi mai special decât celelalte care fac parte din aceeași categorie. Denumirea de

50 Art.70 al Legii nr. 84 din 1998

31

origine este rezervată produselor ce prezintă calităţi şi caractere specifice datorate factorilor

naturali şi umani.

Numele comercial este semnătura comercială a firmei, sub care un comerciant îşi

exercită comerţul şi sub care semnează. El poate fi alcătuit din propriul nume, un prenume,

numele unui terț sau o denumire fantezistă. Dreptul la nume comercial se obține prin prioritate

de folosire.

Potrivit art. 31, alin. 1 din Legea nr. 26 din 1990, dacă firma aparține unei singure

persoane fizice, numele acestuia este numele comercial. Firma unei societăți de persoane se

compune cel putin din numele unuia dintre asociați, cu mențiunea scrisă în întregime a formei

juridice a societății.51

Conform art.35 din lege, firma unei societăţi de capitaluri se compune dintr-o

denumire proprie, pentru a o deosebi de firma altor societăţi şi implica o menţiune referitoare

la forma juridică a societăţii. Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o

denumire proprie, la care se adaugă numele unuia sau mai multor asociaţi şi este însoţită de o

menţiune privind forma juridică a societăţii.52

În relaţiile comerciale, firma îndeplineşte mai multe funcţii, şi anume: funcţia de

identificare a comerciantului, funcţia de semnare a angajamentelor, funcţia de raliere a

clientului, funcţia de credit.

O firmă poate fi înregistrată în registrul comerţului dacă este disponibilă, distinctivă şi

licită. O firmă este disponibilă atunci când nu aparţine unei alte persoane, prin înregistrarea ei

anterioară în registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi aceeaşi arie teritorială de

activitate. Aprecierea noutăţii este relativă și are în vedere numai firmele concurente. Prin

distinctivitate se cere ca denumirea firmei să nu fie necesară sau generică, uzuală şi nici

identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior. Liceitatea înseamnă că o firmă nu se

poate înregistra dacă încalcă o dispoziţie a legii privind ordinea publică sau bunele moravuri.

Această condiţie presupune și că firma trebuie să respecte limitele concurenţei loiale.

3.4 Modelele de utilitate, desenele și modelele industriale

Legea53 defineşte desenul sau modelul ca fiind aspectul exterior al unui produs sau al

unei părţi a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre

principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale

51 Legea nr.26 din 1990, art.32,3352 Idem, art.3653 Legea nr.129 din 29 decembrie 1992, art.2

32

şi/sau ornamentaţia produsului în sine. Aceste caracteristici pot aparține produsului în sine sau

ornamentaţiei acestuia.

Desenele şi modelele industriale, prin destinaţie şi modul de creație, aparţin drepturilor

de proprietate industrială, pe când prin natura efortului creator, aparţin drepturilor de autor.54

Modelul de utilitate este definit de doctrină ca fiind un model nou care conferă unei

mașini, unei părți dintr-o mașină, unor instrumente sau obiecte uzuale o eficacitate particulară,

ameliorând modul lor de întrebuințare sau exploatare printr-o dispoziție, configurare sau

combinare nouă a părților componente. Se consideră că modelul de utilitate este o categorie

intermediară între invențiiile propriu zise și creațiile ornamentale.

Condițiile care trebuie să le îndeplinească modelele sau desenele pentru a beneficia de

protecție sunt caracterul industrial, noutatea și caracterul individual. Caracterul industrial

constă în faptul că desenul sau modelul trebuie să servească pentru fabricarea pe scară

industrială a produsului industrial, comercial sau artizanal. Noutatea desenelor şi modelelor

industriale decurge din originalitatea combinaţiei unor elemente cunoscute. Un model sau

desen industrial este nou dacă nu s-a depus pentru un altul identic, anterior celui în cauza, o

cerere de înregistrare. Un desen sau model industrial este considerat că are un caracter

individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de

cea produsă asupra utilizatorului de orice desen sau model industrial făcut public înaintea

datei de depunere a cererii de înregistrare.

Sunt excluse de la protecție modelele sau desenele industriale ale căror destinaţie şi

aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri si desenul sau modelul industrial care

este determinat exclusiv de o funcţie tehnică.55

Titularii dreptului la protecție sunt:

Autorul desenului sau modelului industrial, autor individual sau autori în comun;

Autorul salariat, care și-a desfășurat activitatea de creație în cadrul unei întreprinderi,

în contextul atribuțiilor sale de serviciu, pe baza unui contract care cuprinde clauza

conform căreia creatorul deține titlul de protecție;

54 Yolanda Eminescu , Protecţia desenelor şi modelelor industriale,  Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.3,4.55 Care trebuie reprodus în forma și la dimensiunile exacte pentru a permite ca produsul în care este încorporat să fie amplasat în jurul unui alt produs, astfel ca fiecare dintre cele două produse să-și poată îndeplini funcția.

33

Unitatea angajatoare, dacă desenul sau modelul industrial a fost realizat de un salariat, în

cadrul atribuţiilor de serviciu;

Persoana care a comandat realizarea desenului sau modelului industrial ca urmare a unui

contract cu misiune inventivă, fără să existe o altă prevedere contractuală;

Succesorului în drepturi a autorului;

Cesionarilor dreptului la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau

modelului industrial.

Conținutul dreptului de proprietate industrială asupra modelelor sau desenelor

industriale.

Drepturile personal nepatrimoniale aparțin autorului, acesta beneficiind de dreptul la

calitatea de autor, dreptul la nume, dreptul de a decide aducerea creaţiei la cunoştinţa

publicului, dreptul la prioritate, dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie.

Drepturile patrimoniale ale autorul sunt dreptul exclusiv de exploatare şi dreptul la

despăgubiri, acestea putând fi transmisibile.

Potrivit art. 33 al Legii nr.129 din 1992, titularul detine un drept exclusiv de

exploatare a desenului sau modelului industrial, care se naşte în momentul eliberării

certificatului de înregistrare. Înregistrarea desenului sau modelului industrial asigură

titularului recunoaşterea şi protecţia dreptului său.

Desenul sau modelul industrial poate fi exploatat de către titularul certificatului de

înregistrare, el având dreptul de a interzice terţilor să efectueze anumite acte, fără

consimțământul lui, în perioada de valabilitate a certificatului de înregistrare. În cazul în care

o terță persoană încalcă acest drept, titularul are dreptul de a cere despăgubiri.

3.5 Importanța proprietății industriale în dezvoltare

Proprietatea intelectuală reprezintă una dintre pârghiile de bază ale dezvoltării

economice, sociale și culturale ale unei țări. Protecția drepturilor industriale este benefică atât

34

pentru autorii creațiilor industriale, cât și pentru consumatorii produselor și serviciilor care

beneficiază de acestă protecție.

Dezvoltarea economică și progresul social sunt stimulate constant de activitatea de

cercetare-dezvoltare și inovare. Știința, inovarea și tehnologia sunt domenii care generează

continuu progres tehnologic, asigurând durabilitatea dezvoltării și competivității economice.

În același timp, inovarea și transferul tehnologic sunt soluțiile necesare pentru rezolvarea

problemelor economice și pentru reinoirea permanentă a tehnologiilor necesare raportării

sistemului economic la cerințele și presiunile unei piețe libere, în continuă expansiune.

Tehnologia a fost definită ca reprezentând cunoștințele sistematice de fabricare a unui

produs sau acordarea unui serviciu în industrie, agricultură sau comerț. Aceste cunoștințe pot

lua forma unei invenții, model utilitar, desen sau model industrial. Pentru ca cunoștințele să

fie sistematice, trebuie să poată fi comunicate publicului într-o anumită modalitate și sub o

anumită formă și să reprezinte soluția unei probleme sau a unei necesități dintr-un sector al

industriei, în agricultură sau comerț.

Prin transfer tehnologic se întelege un proces activ prin care tehnologia este transmisă

între două sau mai multe entități, cu scopul ca descoperirile științifice și tehnologice să fie

accesibile unui domeniu mai larg de utilizatori, în vederea comercializării sub forma unor

produse sau servicii noi.56

Componenta principală a procesului de creștere economică este considerată inovația.

Prin punerea în practică a inovațiilor se pot obține produse cu caracteristici îmbunătățite,

servicii de calitate superioară, procese de producție noi și eficiente. Întreprinderile și

organizațiilor au ca obiective în procesul de inovare creșterea cotei de piață, cucerirea de noi

piețe, ameliorarea calității produselor, lărgirea gamei de produse, reducerea impactului

negativ asupra mediului. Inovația este un fenomen strâns legat de creativitate, deoarece fără

creativitate nu se pot găsi soluții la problemele ce apar în procesul de inovare.57

Inovația vizează aplicarea comercializabilă în practică a unei invenții. Drept urmare,

invențiile sunt rezultatele combinației efectelor necesităților și cunoștințelor.

Proogresul economic se bazează pe un flux continuu de idei și produse inovatoare

pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și eficientizarea producției. Procesele și produsele

noi sunt importante pentru regenerarea sau înlocuirea industriilor aflate în declin și pentru

utilizarea la maxim a sectoarelor productive ale economiei. Progresul economic este măsurat

cu ajutorul productivității, adică unități de ieșire per unități de intrare, motiv pentru care

56 http://ro.wikipedia.org/wiki/Transfer_de_tehnologie57 http://ro.wikipedia.org/wiki/Inova%C8%9Bie

35

inovația tehnologică poate conduce la o utilizare mai eficientă a forței de muncă, a capitalului

și resurselor naturale, cu scopul ca întreprinderile să producă aceeași cantitate de unități de

ieșire cu mai puține unități de intrare. În acest caz, resursele care se economisesc pot fi

folosite în alte scopuri productive, producând astfel extinderea generală și creșterea

economică.

Luând în considerare rolul inovației în perfecționarea productivității se întelege

necesitatea și importanța promovării activităților inventive. Nu doar întreprinderile mari sunt

încurajate spre creativitate și inventivitate, ci și inventatorii individuali și IMM-urile. Inovația

a devenit un obiectiv prioritar al politicilor de dezvoltare. Autoritățile guvernamentale din

majoritatea țărilor conștientizează importanța promovării activității de inovare, motiv pentru

care ele adoptă politici și măsuri specifice, în scopul de a sprijini această activitate. Politicile

guvernamentale direcționale sunt implementate pentru atingerea unor obiective economico-

sociale mai largi, precum promovarea activităților industriale, dezvoltarea regională,

dezvoltarea comerțului. Guvernele adoptă și politici guvernamentale care au ca scop crearea

unui mediu favorabil inovației, prin sprinirea financiară și tehnică a inventatorilor, și

recunoașterea publică și recompensarea acestora. Legea oferă inventatorilor o protecție

specială, pe întreaga durată a procesului, de la cercetare-dezvoltare până la aplicarea

industrială și comercializare, în scopul de a-i stimula activitatea inovatoare.

Sistemul de brevetare acordă inventatorilor posibilitatea de a exploata o invenție pe o

perioadă limitată de timp, pentru a obține profit de pe urma aplicării invenției și să-și

recupereze investitia în cercetare-dezvoltare. Acest sistem protejează inventatorii împotriva

concurenței neloiale din partea oricărei persoane care vrea să profite de pe urma exploatării

invenției, care nu depune efort intelectual sau o contribuție materială la realizarea acesteia.

Sistemul de brevete este util societății în general, deoarece obligă inventatorii să-și dezvăluie

invențiile. După ce termenul de brevetare expiră, invenția intră în domeniul public și este

liberă pentru a fi utilizată de orice persoană. În concluzie, inovația poate fi definită drept

succesul comercial al invențiilor, brevetul având o contribuție considerabilă la îmbogățirea

patrimoniului tehnologic al societății.

Marca constituie un instrument de cucerire a piețelor datorită dezvoltării mijloacelor

de publicitate. Ea este singurul instrument care permite consumatorilor să distingă un produs

de alte produse similare. O marcă furnizează protecție titularului, deoarece legea îi oferă

dreptul exclusiv de utilizare al acesteia pentru a-și marca produsele sau serviciile pe care le

comercializează. Mărcile încurajează inițiativa și spiritul întreprinzător, oferind titularilor de

mărci recunoaștere și profit financiar. Sistemul permite întreprinzătorilor să-și comercializeze

36

produsele sub semn propriu, în condiții echitabile, facilitând astfel comerțul internațional.

Beneficiarii sistemului de protecție a mărcilor sunt și consumatorii, deoarece ei sunt protejați

împotriva înșelăciunii, alegerii unui produs de o calitate inferioară comercializat sub o marcă

copiată, deoarece nimeni nu are dreptul de a utiliza marca unui întreprinzător fără acordul său.

Mărcile de fabrică sau de comerţ identifică doar bunurile sau serviciile comercializate

de o întreprindere, pe când o denumire comercială identifică întreaga activitate a unei societăţi

comerciale, fără să se facă neaparat referire la bunurile şi serviciile pe care aceasta le pune pe

piaţă. Denumirea comercială simbolizează renumele întregii activităţi a întreprinderii, fiind un

avantaj important pe piață al întreprinderii și o sursă folositoare de informaţie pentru

consumatori. Aşadar, este atât în interesul întreprinzătorilor cât şi în cel al consumatorilor ca

să se adopte reglementări juridice menite să împiedice folosirea denumirilor comerciale în

moduri ce ar conduce la confuzii şi la inducerea în eroare a consumatorilor.

Protectia desenelor și modelelor industriale favorizează și promovează produse mai

atractive sub aspect estetic. Titularii acestor drepturi se poate opune oricărei comercializări a

unor copii sau imitații neautorizate de ei ale desenului sau modelului industrial care-i aparține.

Protecția desenelor și modelelor industriale nu contribuie doar la promovarea creativității în

domeniul industrial, ci și în domeniul artistic și al meștesugurilor tradiționale, încurajând

exportul produselor naționale. Multe ţări au o artă tradiţională şi un folclor bogat, care se pot

transpune în creaţii interesante şi unice de artizanat local şi de design textil, drepturile asupra

desenelor și modelelor industriale urmărind încurajarea şi obţinerea unui beneficiu maxim din

aceste creaţii specifice.

Drepturilor proprietății industriale sunt de o importanță majoră deoarece vizează

societatea în ansamblu, producând efecte directe asupra autorilor acestor drepturi și efecte

indirecte asupra publicului larg, benefice de ambele părți, fără de care procesul de dezvoltare

economică și socială ar prezenta disfuncțiuni la nivel național și internațional.

Capitolul 4. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale – agenție

internațională care reglementează domeniul proprietății intelectuale

37

Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale face parte din cele 16 agenții

specializate ale ONU58. Această instituție a fost înființată prin încheierea Convenției de la

Stockholm, din 1967, care a intrat în vigoare în 1970.

Istoria acestei organizații începe de fapt cu anul 1883, când a fost adoptată Convenția

de la Paris, respectiv în 1886, când s-a adoptat Convenția de la Berna. Ambele convenții

prevedeau înființarea unor secretariate internaționale, inițial existând cate un secretariat pentru

ambele componente ale proprietății intelectuale: proprietatea industrială și dreptul de autor, cu

sediul la Berna. În 1893, cele două secretariate s-au unit, sub denumirea BIRPI (Birourile

Internaționale Reunite pentru protecția Proprietății Intelectuale) și în 1960 și-au mutat sediul

la Geneva.

Conferința Diplomatică de la Stockholm din 1967 a avut ca obiect revizuirea

prevederilor tratatelor administrate de BIRPI cu scopul de a transforma această instituție într-

una din organizațiile interguvernamentale ale Națiunilor Unite, cu același statut ca și celelalte

agenții specializate precum, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință

și Cultură), OIM (Organizația Internațională a Muncii), OMS (Organizația Mondială a

Sănătății).

OMPI, succesorul BIRPI, a devenit agenţie specializată a Naţiunilor Unite prin

semnarea acordului în acest sens între Naţiunile Unite şi OMPI, care a intrat în vigoare la 17

decembrie 1974. Deși aparține Națiunilor Unite, OMPI este o instituție independentă deoarece

are proprii ei membri. Statele membre ale Națiunilor Unite au dreptul de a deveni membre ale

OMPI și nu numai, pentru că și un stat care nu este membru poate face parte din OMPI, ca de

exemplu Elveția.

La semnarea acestui tratat, OMPI s-a angajat să se supună competențelor ONU și

organelor acesteia, să fie responsabilă cu activitățile domeniului ei de activitate, pentru care a

fost înființată și anume, promovarea și susținerea activității intelectuale, pentru a accelera

progresul economic, social și cultural în țările membre.

Uniunile administrate de OMPI s-au înființat în baza unor tratate, uniunea fiind

formată din toate statele care au semnat un anumit tratat. Numele fiecărei uniuni este dat de

locul unde tratatul a fost adoptat inițial. Tratatele pot fi împărțite în trei grupuri59:

Primul grup de tratate stabilește protecția internațională a proprietății intelectuale. Din

acest grup de tratate fac parte, Convenția de la Paris, Acordul de la Madrid pentru

58 ONU este cea mai importantă organizație internațională din lume, cu sediul la New York, care are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.59 http://www.wipo.int/treaties/en/

38

împiedicarea folosirii indicațiilor de proveniență false sau înșelătoare pe produse și Acordul

de la Lisabona pentru protecția denumirilor de origine și a înregistrării lor internaționale.

Al doilea grup de tratate cuprind șase tratate care facilitează protecția internațională și

anume, Tratatul de cooperare în materie de brevele de invenţie, care prevede completarea unei

cereri internaţionale de brevete de invenţie, Acordul de la Madrid privind înregistrarea

internaţională a mărcilor, Acordul de la Lisabona, deoarece face parte din primul şi din cel de-

al doilea grup de tratate, Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a

depozitului de microorganisme în scopul procedurii în materie de brevete şi Acordul de la

Haga privind depozitul internaţional de desene și modele industriale.

Cel de-al treilea grup cuprinde tratatele care stabilesc sisteme de clasificare și

proceduri pentru îmbunătățirea și actualizarea lor permanentă. Acest grup este format din

Acordul de la Strasbourg pentru clasificarea internaţională a brevetelor de invenţie (IPC),

Acordul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în scopul

înregistrării mărcilor, Acordul de la Viena pentru instituirea unei clasificări internaţionale a

elementelor figurative ale mărcilor şi Acordul de la Locarno pentru instituirea unei clasificări

internaţionale a desenelor şi modelelor industriale.

Structura organizatorică a OMPI este formată din Adunarea Generală, Conferința,

Comitetul de Coordonare și Biroul Internațional al OMPI-ului sau Secretariatul.60 Organul

suprem al acestei agenții specializate este Adunarea Generală. Adunarea Generală este

formată din statele membre ale OMPI şi de asemenea membre ale oricărei uniuni.

Atribuțiile acestei componente organizatorice sunt numirea Direcorului General, la

propunerea Comitetului de Coordonare, revizuirea și aprobarea rapoartelor și activităților

exercitate de Comitetul de Coordonare și de Directorul General. Printre atribuții se numără și

adoptarea regulilor financiare ale OMPI şi a bugetului bienal de cheltuieli comun Uniunilor.

Atribuțiile se extind la aprobarea măsurile propuse de Directorul General privind

administrarea acordurilor internaţionale destinate să promoveze protecţia proprietăţii

intelectuale, stabilirea limbilor de lucru ale secretariatului luând în considerare practica

Naţiunilor Unite, desemnarea statele membre ale OMPI şi organizaţiile interguvernamentale

şi non-guvernamentale internaţionale care vor fi admise la reuniunile sale ca observatori.

Urmaătoarea structură a OMPI-ului, Conferința, include toate statele membre ale

OMPI, indiferent dacă sunt membre sau nu ale unei uniuni. Principalele atribuții ale

Conferinței sunt: asigurarea schimbului de vederi între statele membre ale OMPI în materia

proprietății intelectuale, stabilirea programul bienal de cooperare pentru dezvoltare destinat

60 Florea Bujorel, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Fundația România de mâine, Bucureşti, 2003, p.38

39

țărilor în curs de dezvoltare și adoptarea bugetul destinat în acest scop. De asemenea, această

structură aprobă amendamentele la Convenția privind înființarea OMPI și desemnează statele

care vor fi admise să participe la lucrări în calitate de observatori.

Comitetul de coordonare are o dublă identitate. El este organul executiv al Adunării

Generale și al Conferinței, dar și organul de consultanță în probleme de interes general.

Comitetul de coordonare cuprinde membri ai Comitetului Executiv al Uniunii de la Paris și de

la Berna. Responsabilitatea Comitetului de Coordonare constă în a oferi consultanţă

diferitelor organe ale uniunilor şi ale OMPI în probleme de interes comun a două sau mai

multe uniuni, respectiv a două sau mai multe uniuni şi OMPI, cu precădere legate de bugetul

comun de cheltuieli al uniunilor. De asemenea, Consiliul de Coordonare pregăteşte proiectul

ordinii de zi a Adunării Generale şi a Conferinţei, proiectul de program şi bugetul Conferinţei.

Secretariatul este organul de conducere al OMPI, condus de Directorul General, care

cuprinde aproximativ 450 de persoane din 60 de țări, alese în conformitate cu principiul

distribuției geografice echilibrate.

Conferința Diplomatică de la Stockholm menționează că Organizația Mondială a

Proprietății Intelectuale permite accesul oricărui stat membru al unei uniuni şi oricărui stat

care nu este membru al nici unei uniuni, dar este membru al Naţiunilor Unite; al oricărei

agenţii specializate ONU sau al Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice; oricărui stat ce

este parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie ori este invitat de Adunarea Generală a

OMPI să devină membru. Prin urmare, numai statele pot fi membri ai OMPI, care depun un

instrument de ratificare sau aderare la Direcorul General. În momentul de față OMPI are 185

de state membre.

Activităţile OMPI sunt de trei tipuri: de înregistrare, de promovare a cooperării

interguvernamentale în administrarea proprietăţii intelectuale şi activităţi programate, de

substanţă.61 Acestea sunt exercitate în scopul îndeplinirii obiectivelor generale ale OMPI, de a

menţine protectia proprietatii intelectuale în întreaga lume, în stimularea progresului industrial

şi cultural.

Activităţile de înregistrare ale OMPI privesc direct solicitanţii sau deţinătorii de

proprietate industrială. Aceste activităţi se concretizeaza in primirea şi procesarea cererilor

internaţionale de inregistrare a brevetelor de invenţie sau a mărcilor ori pentru depozitarea

internaţională a desenelor şi modelelor industriale. Aceste activităţi sunt de obicei finanţate

din taxele solicitanţilor, contribuția lor reprezentând trei sferturi din bugetul OMPI.

61 Florea Bujorel, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Fundația România de mâine, Bucureşti, 2006, p.37

40

Principalele activităţi în domeniul cooperării interguvernamentale pentru administrarea

proprietăţii intelectuale sunt legate de administrarea colecţiilor de documente privind

brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi comparaţii, precum şi găsirea mijloacelor

pentru facilitarea accesului la informaţiile pe care le conţin; întreţinerea şi actualizarea

sistemelor de clasificare internaţionale; supravegherea regională a administrării proprietăţii

industriale şi a dreptului de autor.

Activităţile de substanţă sau programate ale OMPI sunt importante deoarece își propun

promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea tratatelor prin revizuiri,

dacă este necesar încheierea de noi tratate şi participarea la activităţile de cooperare pentru

dezvoltare.

Importanța OMPI.

Conduita indivizilor unei societăți este controlată cu ajutorul legilor, deoarece acțiunile

unei persoane trebuie să fie limitate atunci când se răsfrang asupra unei altei persoane, motiv

pentru care proprietatea intelectuală dispunde de propriul sistem de legi. Fiecare țară a adoptat

propriile legi în ceea ce privește acest tip de proprietate, dar din motivul binecunoscut, al

expansiunii unei piețe unice, care pune accent pe libera circulație a mărfurilor, s-au adoptat

legi și la nivel internațional. Bineînteles, cineva trebuia să vegheze asupra respectării acestor

legi și să le promoveze. Din acest motiv a fost înființată Organizația Mondială a Proprietății

Industriale, i-au fost stabilite atribuțiile și rolul de intensificare și sustinere a colaborării

interstatale.

Aceasta organizație “conduce” o „uniune" de state care acceptă să acorde

resortisanţilor celorlalte state ale uniunii aceeaşi protecţie pe care o oferă propriilor lor

resortisanţi şi sa respecte reglementări, standarde şi practici comune.

OMPI trebuie să se asigure că drepturile titularilor de proprietate intelectuală sunt

respectate, pentru a crea cadrul proprice dezvoltării economice și sociale, atât de dorita și

necesară.

Capitolul 5. Libera circulație a mărfurilor în spațiul european. Rolul

proprietății intelectuale în comerțul intra UE.

5.1 Locul Uniunii Europene în contextul globalizării și comerțului mondial

41

Globalizarea este un fenomen născut în urma progresului. În context economic

globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în

economia mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi

culturale. 62

În prezent, comerţul a devenit global, deoarece multe ţări, cu diferite niveluri de

dezvoltare, se implică in relaţii economice mondiale. Globalizarea generează oportunităţi

pentru comerţ şi implicit dezvoltare, dar şi efecte negative. Din acest motiv, fenomenele

economice globale au nevoie de soluţii globale care necesită a fi implementate de o

guvernanţă globală, prin intermediul regulilor şi instituţiilor multilaterale.

Societatea beneficiază de pe urma acestui proces, deoarece comerţul internaţional are

ca scop diversificarea ofertei de bunuri şi servicii. Drept urmare, preţului produselor scade in

urma creşterii concurenţei. Competivitatea autohtonă crește datorită accesului la materii prime

și materiale mai ieftine, tehnologie performantă și o piață largă de desfacere, conducând la

mărirea ratei de investiții, creștere economică și la crearea de noi locuri de muncă.

Orice fenomen care nu e controlat poate degenera și drept urmare, poate produce

efecte negative. De exemplu, sectorul privat poate fi forţat de concurenţa importurilor să se

restructureze, piață muncii având de suferit. Controlul acestui aspect negativ se poate face

prin implementarea politicilor economice şi sociale adecvate, prin educaţie, perfecţionare și

cercetare-dezvoltare. Aceste politici trebuie să stimuleze atât spiritul antreprenorial, mai ales

la nivelul intreprinderilor mici şi mijlocii, dar și inovarea care conduce la creşterea

productivităţii muncii şi la sporirea competitivităţii la nivel mondial.63

Uniunea Europeană este un actor important în comerțul mondial datorită politicii

comerciale comune a celor 27 de țări membre. Uniunea Europeană, in calitate de actor pe

piață economică mondială, are misiunea de a asigura cadrul favorabil pentru dezvoltarea

comerţului mondial. Aceastei poziţii îi revin şi responsabilităţi faţă de statele membre, dar și

față de celelalte ţări ale lumii. Uniunea Europeană participă la negocierile din cadrul

Organizaţiei Mondiale a Comerţului, acţionând în favoarea unui comerţ echitabil şi corect,

precum şi pentru valorificarea oportunităţilor rezultate în urma globalizării. Uniunea

Europeană sprijină ţările în curs de dezvoltare acordându-le asistență pentru a participa

intensiv la schimburile internaţionale, precum și în momentele în care acestea întâmpină

dificultăţi.

62 http://ro.wikipedia.org/wiki/Globalizare63 Politica privind comerțul și dezvoltarea, http://www.ier.ro/documente/formare/Comert_si_dezvoltare.pdf

42

Comerţul este primul domeniu în care ţările membre ale Uniunii Europene au delegat

o parte din suveranitate şi au transferat Comisiei Europene responsabilitatea de a decide în

domeniul relaţiilor comerciale. În consecinţă, politica comercială comună este bazată pe

reguli uniforme.

5.2 Libera circulație a mărfurilor în spatiul european

Tratatul de la Roma a constituit cadrul legal al politicii comerciale comună ca

instrument principal de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică 64,

cu scopul accelerării creşterii economice, eficienţei şi competitivităţii economice. În viziunea

Comunității Europeane, ideea unei politici comerciale comună are la bază faptul că libera

circulaţie a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici

comerciale naţionale diferite.

Principalele instrumente de politică comercială pot fi65:

- de natură tarifară;

- de natură netarifară;

- de natură promoţională şi de stimulare.

Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. Barierele netarifare

utilizate în cadrul politicilor comerciale includ reglementările cantitative, măsurile

antidumping66, precum şi alte măsuri netarifare. Măsurile de politică comercială promoţională

şi de stimulare au drept scop să impulsioneze exporturile globale ale unei ţării.

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul

de la Maastricht, modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun

bazele politicii comerciale comune faţă de ţările terţe. Potrivit articolului 131, prin stabilirea

uniunii vamale între ele, statele membre urmăresc să contribuie, în interesul comun, la

dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea progresivă a restricţiilor din

comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare. Acest articol prevede și faptul că prin

eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte o incidenţă favorabilă asupra creşterii

forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state.

64 În anul1992, Uniunea Europeană a lansat conceptul de „Piaţă Unică”. 65 Aspecte privind politica comercială a Uniunii Europene, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf 66 Dumpingul se produce atunci când producători din ţări care nu sunt membre ale Uniunii Europene vând mărfuri in Uniunea Europeană sub preţul de vânzare de pe pieţele din ţările de origine sau chiar sub costul de producţie.

43

Conform acestor prevederi, se poate stabili că obiectivele acestei politici sunt

promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb si creşterea forţei competitive a

societăţilor comunitare.

Articolul 133 prevede că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri,

servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. De asemenea,

acest articol include şi prevederi speciale privind anumite domenii, precum audiovizualul,

cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate.

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune67 sunt:

- modificările nivelului taxelor vamale;

- încheierea acordurilor vamale şi comerciale;

- uniformizarea măsurilor de liberalizare;

- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului şi măsuri de întărire a cooperării vamale

între statele membre.

Articolul 3a al Tratatului privind Uniunea Europeană stabileşte principiul de bază al

politicii comerciale comună al UE și anume, realizarea unei economii de piaţă deschise, în

care concurenţa este liberă.

Tratatul prevede că politica comercială trebuie construită pe principii uniforme în

domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării comerciale, ceea ce presupune că în

materie de acorduri comerciale internaţionale sau de măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să

se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi

existenţa principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că instituţiile

comunitare şi statele naţionale trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi semnarea

acordurilor comerciale internaţionale. Această instituție a stabilit și că anumite servicii nu

intră sub incidenţa politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate

intelectuală competenţele sunt partajate între cele două părţi.

Politica comercială comună a Uniunii Europene are trei dimensiuni:

a) dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei Mondiale

a Comerţului, care are drept scop promovarea regulilor privind accesul la pieţe în contextul

asigurării unei guvernanţe globale efective;

67Aspecte privind politica comerciala a Uniunii Europene, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf

44

b) dimensiunea bilaterală/regională face referire la acordurile bilaterale negociate şi încheiate

de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC şi prin adoptarea

unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale;

c) dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către Uniunea

Europeană a unor măsuri68 unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială

în scopul asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale

Uniunii.

Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun, care a

fost realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între ţările membre,

şi a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o

singură dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.

Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi

împărţite în două categorii: instrumente defensive si instrumente ofensive.

Instrumentele defensive asigură comerţul echitabil şi apără interesele societăţilor

europene, fiind concepute în conformitate cu prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului,

care recunosc dreptul membrilor organizaţiei de a se apăra faţă de practici comerciale

neloiale. Principalele instrumente defensive sunt:

- măsurile anti-dumping, ale căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele mai

dese practici de distorsionare a comerţului;

- măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile acordate

producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în situaţia

în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de export

către Uniunea Europeană;

- măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a importurilor

unui produs, dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau ameninţată

de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor. Acest tip de măsuri pot

fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Scopul instrumentelor ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea

obstacolelor din calea comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.

68 Aceste măsuri au forma concesiilor comerciale acordate de Uniunea Europeană ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentru accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor economice pentru ambele părţi.

45

Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de:

- regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, care permite societăţilor din Uniunea

Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în care întâlnesc bariere

comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste reglementări pot fi

utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor comerciale internaţionale,

care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care rezultatul evaluării este

afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de OMC pentru rezolvarea disputelor;

- baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană69 care folosește la:

obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţă ţărilor ne-membre ale

Uniunii Europene ;

urmărirea sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor firmelor din ţările

membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;

asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor

asumate prin acorduri internaţionale.

5.3 Rolul proprietății intelectuale în comerțul intra UE

Proprietatea intelectuală în comerțul intra UE ocupă un rol major, motiv pentru care i

se acordă o deosebită importanță. Ce ar fi o economie națională fără import și export?

Răspunsul: o economie seacă, cu o ofertă de produse limitată și o cerere scăzută, o

industrializare dezechilibrată. Proprietatea intelectuală este un factor al creșterii economice, al

dezvoltării, atât pe plan național, cât și pe plan internațional, prin intermediul comerțului. Se

poate considera proprietatea intelectuală ca un liant între țările membre, care colaborează în

vederea asigurării prosperității. În capitolele anterioare s-a evidențiat rolul proprietății

intelectuale în dezvoltare, comerțul fiind considerat un schimb de informații, de cultură, de

tehnologie. UE își propune ca entitate economică să susțină dezvoltarea țărilor membre și

propulsarea lor pe o piață mondială exigentă și inovatoare, în care proprietatea intelectuală

ocupă un loc consacrat. Proprietatea intelectuală are rolul de a asigura un comerț echitabil

între statele membre, de a realiza un cadru favorabil pentru toate țările participante.

Diferențele între legislațiile naționale în ceea ce privește proprietatea intelectuală pot

reprezenta bariere protecționiste pentru libera circulație a mărfurilor și a serviciilor, dar pot 69 Baza de date este astfel un instrument de suport şi fundamentare a măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea Europeană le poate lua faţă de acei parteneri comerciali care crează dificultăţi de natură comercială firmelor comunitare.

46

distorsiona și buna funcționare a pieței interne, motiv pentru care s-a unificat legislația la

nivel internațional.70În consecință, toate statele membre participante la comerțul internațional,

trebuie să realizeze activitatea de comerț în conformitate cu aceste legi, în caz contrar,

suportând consecințele.

Protecția proprietății intelectuale este guvernată de numeroasele convenții

internationale la care Uniunea Europeană este semnatară. Organizația Mondiala pentru

Proprietate Intelectuală (OMPI) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC) sunt instituțiile

responsabile pentru implementarea acestor convenții și tratate internaționale. Prima conventie,

Convenția de la Paris și numeroasele convenții și tratate care au fost semnate ulterior, acoperă

diverse aspecte ale protecției proprietății intelectuale, cum ar fi protecția operelor literare și de

artă (Convenția de la Berna), protecția artiștilor, a producătorilor de fonograme și a

organizațiilor de difuzare (Convenția de la Roma).

Importanța protejării proprieății intelectuale în domeniul comercial este întărita prin

Acordul asupra Aspectelor Comerciale ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală (Acordul

TRIPS) la care a ajuns OMC cu ocazia Rundei Uruguay. Acest acord acoperă unele aspecte

comerciale, în particular acordarea de brevete pentru, printre altele, produsele farmaceutice.

OMC joaca un rol important în protejarea proprietății intelectuale și întreține relații strânse cu

OMPI.

Aceaste reglementări nu sunt suficiente pentru definitivarea pieței interne, motiv

pentru care Comisia Europeană a decis să stimuleze armonizarea legislațiilor naționale din

diferitele sectoare și protejarea mai intensivă a proprietății intelectuale la nivel global. În ceea

ce privește protecția proprietății industriale, inițial atenția s-a concentrat pe mărcile

comerciale. Măsurile adoptate au avut în vedere creația unei mărci europeane și, pe de altă

parte, armonizarea mărcilor comerciale naționale. Primul instrument a privit armonizarea

drepturilor naționale și a făcut subiectul Directivei asupra Armonizării Condițiilor de

Înregistrare a unei Mărci Naționale și a drepturilor conferite de o astfel de marcă. Cel de al

doilea instrument, Reglementarea asupra Mărcii Comerciale Comunitare71, consacră dreptul

posesorului unei mărci comunitare să își promoveze produsul oriunde în spațiul comunitar și

să beneficieze de un set unic de reguli de protecție.72 În completarea acestei reglementări

intervin normele de implementare care stabilesc taxele care trebuie platite și procedura prin

care se abordează Comitetul de Apel din cadrul Oficiului pentru Armonizarea în Piața Internă.

70 Piața internă a Uniunii Europene, http://www.piatainterna.ccina.ro/Docs/PiataInterna/GhidPiataInterna.pdf71 Adoptat de Consiliul European din 20 decembrie 199372 Piața internă a Uniunii Europene, http://www.piatainterna.ccina.ro/Docs/PiataInterna/GhidPiataInterna.pdf

47

În ceea ce privește desenele și modelele, s-a aplicat o abordare similară. În octombrie

1998, Comunitatea a adoptat o directivă de aproximare a legislațiilor naționale asupra

desenelor și modelelor comunitare. Ulterior, s-a adoptat o reglementare care a creat “Desenul

Comunitar” (2001).

În domeniul brevetelor s-au adoptat două convenții. Prima, Convenția de la Munchen

asupra Brevetului European, semnată în 1973 de anumite state membre și state ne-membre, a

permis obținerea de brevete europene, printr-o cerere unică făcută către Oficiul European

pentru Brevete. În momentul de față toate Statele Membre sunt semnatare ale acestei

Convenții. Cea de a doua convenție, Convenția de la Luxemburg, a fost semnată în 1975 și

uniformizează efectele brevetelor europene pentru teritoriul Uniunii Europene. În 1997,

Comisia a adoptat Cartea Verde asupra brevetului european și un sistem de brevete în Europa.

Cartea descrie situatia în domeniul protejării inovațiilor prin sistemul brevetelor și

examinează posibilitatea unor acțiuni noi în acest domeniu. În baza acestei Cărti Verzi, în

august 2000, s-a adoptat o propunere de reglementare cu scopul de a crea “Brevetul

European” care să coexiste cu sistemele naționale de brevete și cu sistemul impus de

Convenția de la Munchen. Asigurând o securitate juridică adecvată și un brevet unic pentru

întreaga Comunitate, Europa va putea să profite în totalitate de rezultatele cercetării și de

noile cunoștințe.

Modelele industriale oferă, de asemenea, o protecție exclusivă invențiilor tehnice. În

Cartea Verde a modelelor industriale, Comisia a prezentat faptul că sistemele de protecție a

modelelor industriale diferă mult între Statele Membre, împiedicând libera circulație a

bunurilor. Pentru a rezolva această problemă, Comisia a prezentat în 1997 o propunere de

Directivă care să aproximeze sistemele juridice relevante din Statele Membre. Comisia a mai

propus și alte directive, cum ar fi directiva asupra protecției legale a invențiilor

biotehnologice, adoptata în 1998.

În domeniul drepturilor de autor și a drepturilor conexe, prima directivă adoptată a fost

în decembrie 1986 și a privit protecția legală a topografiilor produselor din semi-conductori.

În Cartea Verde asupra drepturilor de autor în contextul provocărilor tehnologiei (1988),

Comisia Europeană a examinat cele mai urgente probleme de rezolvat la nivel comunitar, cu

scopul de a facilita adaptarea la apariția noilor tehnologii. Urmare a acestei Cărti Verzi, a fost

adoptată Comunicarea asupra planului de acțiuni care trebuie întreprinse în legătură cu

respectiva carte. Ca o consecință, Comunitatea a adoptat o legislație armonizată care se

concentrează asupra cazurilor în care disparitățile dintre Statele Membre sau inacuratețile

juridice devin factori descurajanți în exercitarea drepturilor, în anumite state. Eforturile s-au

48

centrat în mod special pe protecția juridică a programelor de calculatoare și a bazelor de date,

a programelor de difuzare prin satelit și prin cablu, pe drepturile la închiriere și de dare în

locație, pe alte drepturi conexe, precum și pe durata de valabilitate a protecție.

Prin asigurarea unui nivel ridicat de protecție a drepturilor de autor în toate Statele

Membre, această armonizare a creat un climat propice inovației și creativității, în același timp

exploatarea acestor drepturi devenind mai ușoară în toată Europa. În 1996, Comisia a

prezentat o propunere de directivă care avea ca scop armonizarea legislațiilor naționale

privind drepturile de vânzare ulterioară a unei opere de artă originală care a fost modificată. În

noiembrie 1996, Comisia Europeană a adoptat o Comunicare asupra drepturilor de autor și

drepturilor conexe în societatea informațională, ca urmare a unei Cărți Verzi dedicate acestui

subiect. Această Comunicare prezintă rezultatele unui proces de consultare a grupurilor

interesate și propune, în mod special, inițiativele necesare pe plan legislativ pentru instalarea

unui regim echitabil prin raport cu drepturile de autor. Această Comunicare a avut ca și

consecință adoptarea unei directive asupra drepturilor de autor și a drepturilor conexe în

societatea informațională. Directiva are ca scop adaptarea legislației privitoare la drepturile de

autor și drepturile conexe la evoluția tehnologiei și, în special, a societății informaționale,

precum și transpunerea la nivel comunitar a două noi tratate adoptate de Organizația Mondială

pentru Proprietate Intelectuală (Tratatul asupra drepturilor de autor și Tratatul asupra

interpretării și executării de fonograme).

Proprietatea intelectuală reprezintă o soluție financiară la nivel individual, național și

mondial. Piața economică ar fi mult mai productivă și stabilă dacă nu ar exista actori

economici care să dorească să obțină un câștig usor, de pe urma altora. Aceste acțiuni iau

forma contrafacerii și pirateriei, care au devenit probleme internaționale, cu consecințe

importante pe plan economic și social. S-au înregistrat pierderi majore pe piața economică a

multor țări din cauza acestor acțiuni ilicite. Sistemul de proprietate intelectuală este considerat

o formă de protecționism al comerțului.

În modificările aduse Legii dreptului de autor și a drepturilor conexe au fost introduse

norme privind măsurile tehnice de protecție privind regimul drepturilor. Astfel, autorul unei

opere, artistul interpret sau executant, producătorul de fonograme ori de înregistrări

audiovizuale, organismul de radiodifuziune sau de televiziune și fabricantul de baze de date

pot să instituie măsuri tehnice de protecție a drepturilor recunoscute prin lege. Prin măsuri

tehnice, în sensul legii, se înțelege utilizarea oricărei tehnologii, a unui dispozitiv sau a unei

componente care, în cadrul funcționării sale normale, este destinat să împiedice sau să

49

limiteze actele care nu sunt autorizate de titularii drepturilor recunoscute prin prezenta

lege.73Legile privind proprietatea industrială includ o serie de norme cu privire la condițiile

care trebuiesc îndeplinite pentru ca mărcile, brevetele, indicațiile geografice și desenele și

modelele industriale să beneficieze de protecție.

Comerţul echitabil are drept scop să ofere producătorilor din ţările in curs de

dezvoltare venituri mai mari pentru produsele lor, dar şi creşterea oportunităţilor de a

identifica noi pieţe.74 De asemenea, se dorește un comerț echitabil și în favoarea

consumatorilor, pentru a le asigura o ofertă diversificată de bunuri și pentru a le respecta

preferințele de consum. Proprietatea intelectuală împreună cu sistemul de protecție al acesteia,

drepturile derivate și beneficiile rezultate reprezintă un stimulent al comerțului intra UE.

Concluzii

Pe parcursul acestei lucrări am analizat conținutul proprietății intelectuale și rolul

acesteia în comerțul intra UE. Per ansamblu se poate concluzia faptul că complexitatea

dreptului de proprietate intelectuală stă la baza definirii rolului acestuia în societate. în

prezent, societatea se află într-un proces de inovare și dezvoltare continuă, motiv pentru care

se acordă o atenție specială acestei forme de proprietate.

Proprietatea intelectuală face parte din sistemul care stă la baza progresului tehnologic

și economic al socieății în ansamblu. Orice societate tinde spre bunăstare, spre diversificare și

73 Art 138^5 al. 1 si 2 din Legii dreptului de autor si a drepturilor conexe 74 Politica privind comerțul și dezvoltarea, http://www.ier.ro/documente/formare/Comert_si_dezvoltare.pdf

50

inovare, obiective care nu și-ar găsi finalizarea fără un sistem eficient de protecție a

proprietății intelectuale. Acest sistem produce o dublă protecție asupra membrilor societății,

prin apărarea drepturilor autorilor de creații intelectuale, dar și prin protecția consumatorilor.

Se dorește a asigura bunăstarea cetățenilor, dar fără a aduce atingere drepturilor celor care se

remarcă dintre aceștia prin actul de creație intelectuală.

Reglementarea legislativă a proprietății intelectuale a avut în vedere în primul rând

motivarea autorilor de creații intelectuale în a-și găsi o continuitate în activitatea lor cu o

recompensare pe măsură. Legislațiile naționale, cât și reglementările internaționale vin în

sprijinul acestor persoane, pentru a-și transpune creațiile în formă materială și pentru a le

aduce la cunoștința publică, cu scopul ca societatea să se bucure de beneficiile acestora.

Trebuie recunoscut rolul Uniunii Europene în promovarea proprietății internationale

pe o piață unică și liberă. Comerțul este forma prin care se face schimb cultural, tehnologic și

informațional între diferite țări, cu scopul de a le aduce la același nivel de dezvoltare. Libera

circulație a mărfurilor facilitează acest schimb și crează cadrul proprice de impulsionare

economică a statelor.

Orice sistem prezintă și disfuncționalități, în cazul proprietății intelectuale, acestea

luând forma pirateriei și contrafacerii. Aceste acțiuni ilegale au luat amploare și au afectat

economiile multor țări. Din acest motiv, se consideră absolut necesară cooperarea dintre state

nu doar la nivelul promovării proprietății intelectuale ci și la nivelul combaterii oricăror

măsuri care pot dauna acestui domeniu.

Proprietatea intelectuală este fără îndoiala un domeniu de actualitate și care prezintă cu

siguranță continuitate, deoarece societatea va cauta continuu căi și mijloace de progres.

Bibliografie

1. Dănilă Ligia, Drept de autor și drept de proprietate industrială, Editura C.H.Beck,

București, 2008;

2. Ionaşcu Aurelian, Nicolae Comşa, Mircea Mureşan, Dreptul de autor, Editura

Academiei, Bucureşti, 1969;

3. Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, București, 1994;

51

4. Yolanda Eminescu , Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Bucureşti,

Editura Lumina Lex, 1993;

5. Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, Bucureşti, Editura Lumina Lex,

1996;

6. Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială , vol. I., Editura Academiei,

Bucureşti, 1982;

7. Macovei Ioan, Protecția creației industriale, Editura Junimea, Iaşi, 1984;

8. Mihai Lucian, Invenţia, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2002;

9. Petrescu Ada, Lucian Mihai, Drept de proprietate industrială , Universitatea

din Bucureşti, 1987;

10. Roş Viorel, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București, 2001;

11. Ros Viorel, Octavian Spineanu-Matei, Dragos Bogdan, Marcile si indicatiile

geografice, Editura All Beck, Bucuresti, 2003;

12. Săvescu Dan, Adrian Budală, Proprietatea intelectuală în România şi unele ţări din

UE, Editura Lux Libris, Braşov, 2008;

13. Bujorel Florea, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Fundatia România de mâine,

Bucureşti, 2006;

14. Olteanu Edmond Gabriel,”Evoluția conceptului de creație intelectuală protejată prin

dreptul de autor”, Revista de Stiințe Juridice, nr.3, 2006;

15. Romiţa Ciprian Raul, “Condiţii cerute pentru protecţia operelor în cadrul dreptului de

autor”, Revista juridica, nr.1, 2007;

16. Aspecte privind politica comerciala a Uniunii Europene,

http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf;

17. Piata interna a Uniunii Europene,

http://www.piatainterna.ccina.ro/Docs/PiataInterna/GhidPiataInterna.pdf;

52

18. Politica privind comertul si dezvoltarea,

http://www.ier.ro/documente/formare/Comert_si_dezvoltare.pdf;

19. Convenția de la Paris;

20. Legea nr.8 din 14 martie 1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe;

21. Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie;

22. Legii nr. 84 din 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

23. Legea nr. 26 din 1990 privind registrul comertului;

24. Legea nr.129 din 29 decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

industriale;

25. http://www.osim.ro;

26. http://www.wipo.int;

27. http://ro.wikipedia.org/wiki.

53