Universitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice, Economice Administrative – Craiova Titular disciplină: conf. univ. dr. Constantinescu Mădălina

Disciplina: Microeconomie

1. Conţinutul tematic al cursului

Introducere. Scurtă incursiune în istoria gândirii economice

Partea I. Microeconomie şi teoria pieţelor A. Introducere în studiul microconomiei

Capitolul 1 Economia şi ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice. Metoda în ştiinţa economică 1.1. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea

1.1.1. Trebuinţele economice 1.1.2. Resursele economice: definire, clasificare 1.1.3. Raritatea şi alegerea 1.1.4. Interesele economice

1.2. Caracterul legic al economiei 1.3. Activitatea economică şi structurile ei 1.4. Ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice 1.5. Metoda în ştiinţa economică

Capitolul 2 Caracterizarea economiei de piaţă 2.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri 2.2. Moneda 2.3. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia 2.4. Proprietatea şi libertatea economică 2.5. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme 2.6. Fluxurile economice şi circuitul economic

B. Microeconomie

Capitolul 3 Piaţa. Cererea. Oferta 3.1. Piaţa: tipologie şi rol. Sistemul de pieţe 3.2. Cererea. Funcţia cererii. Elasticitatea cererii 3.3. Oferta. Funcţia ofertei. Elasticitatea ofertei 3.4. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii

Capitolul 4

Comportamentul consumatorului 4.1. Bunurile economice: trăsăturile şi clasificarea lor 4.2. Utilitatea. Aprecierea cardinală a utilităţii. Calitatea mărfii 4.3. Valoarea. Teoria obiectivă şi teoria subiectivă a valorii

Capitolul 5 Comportamentul producătorului şi combinarea factorilor de producţie 5.1. Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de producţie 5.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie 5.3. Funcţia de producţie 5.4. Randamentul, productivitatea utilizării factorilor de producţie

5.4.1. Productivitatea muncii 5.4.2. Randamentul capitalului 5.4.3. Creşterea productivităţii

5.5. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Opţiunea producătorului

Capitolul 6 Costul de producţie 6.1. Costul de producţie: definire

6.1.1. Definirea costului 6.1.2. Importanţa costului

6.2. Mărimea şi tipologia costului 6.3. Tipuri de cost 6.4. Analiza pe termen scurt 6.5. Analiza pe termen lung 6.6. Relaţia dintre cost şi productivitate

C. Tipuri de pieţe şi formarea veniturilor fundamentale

Capitolul 7 Concurenţa şi formarea preţurilor 7.1. Concurenţa: conţinutul, formele şi funcţiile acesteia

7.1.1. Piaţa cu concurenţă perfectă şi pură 7.1.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă

7.1.2.1. Caracteristicile pieţei cu concurenţă de monopol 7.1.2.2. Duopoluri şi oligopoluri

7.2. Formarea preţurilor pe diverse pieţe 7.2.1. Formarea preţului de echilibru 7.2.2. Formarea preţului de monopol 7.2.3. Formarea preţurilor oligopoliste

7.3. Intervenţia statului în domeniul preţurilor 7.4. Firmele multinaţionale şi strategiile lor

Capitolul 8 Remunerarea factorilor de producţie 8.1. Salariul 8.2. Profitul 8.3. Dobânda 8.4. Renta

Capitolul 9 Piaţa muncii 9.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă 9.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă 9.3. Echilibrul şi structura pieţei muncii

Capitolul 10 Piaţa monetară şi echilibrul monetar 10.1. Băncile şi instituţiile financiare 10.2. Masa monetară şi agregatele monetare 10.3. Cererea şi oferta de monedă 10.4. Echilibrul pieţei monetare. Instrumentele politicii monetare

Capitolul 11 Piaţa capitalului 11.1. Piaţa capitalului: piaţa secundară şi piaţa primară; cursul, randamentul şi câştigul 11.2. Cererea şi oferta de capital financiar 11.3. Randamentul banilor investiţi şi rata dobânzii bancare 11.4. Bursa de valori şi rolul său în economie

Capitolul 12 Piaţa valutară 12.1. Conceptul de valută; clasificarea valutelor 12.2. Aspecte generale 12.3. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează 12.4. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară 12.5. Consecinţe ale modificării cursului valutar

Capitolul 13 Imperfecţiunile pieţei şi intervenţia guvernamentală 13.1. Eşecul de piaţă 13.2. Situaţii de eşec al pieţelor 13.3. Eşecul pieţelor şi teoria bunăstării

2. Bibliografie minimă obligatorie: 1. Constantinescu, Mădălina, Microeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2010. 2. Enache, Constantin; Mecu, Constantin (coord.), Economie politică, Vol. I, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2005. 3. Marin, Elena; Constantinescu, Mădălina, Microeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2004. 4. Enache, Constantin; Mecu, Constantin (coord.), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005. 5. Jessua, Claude; Labrousse, Christian; Vitry, Daniel, , Editura ARC, Bucureşti, 2006. 6. Lipsey, R.; Chrystal, A., Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 7. Samuelson, Paul Anthony, Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.

3. Sinteza cursului

Prezentarea Cursului 1 Introducere. Scurtă incursiune în istoria gândirii economice

■ Mercantilismul, statul şi comerţul exclusiv

Vom regrupa sub eticheta “mercantilişti”, autori foarte diferiţi, astfel că lucrările şi acţiunile politice se extind pe o perioadă de trei secole (de la 1450 şi până aproape de 1750). Vom distinge mai multe curente naţionale: un mercantilism spaniol, calificat drept bullionist datorită interesului său exclusiv pentru metalele preţioase; un mercantilism german, cunoscut sub numele de cameralism, care se referea în special la stat şi finanţarea sa; un mercantilism englez, centrat asupra problemelor comerţului exterior şi a celor monetare; un mercantilism francez, în sânul căruia s-au reliefat notabil J. Bodin (1530 – 1596) şi J.B. Colbert (1619 – 1683).

De la aceste clivaje, trei idei importante au caracterizat curentul mercantilist:

a. Populaţionismul J. Bodin este autorul celebrei formule “nu există bogăţie şi nici forţă mai mari ca omul”. Mercantiliştii s-au

preocupat de probleme ce mergeau de la grandoarea prinţilor şi până la puterea statelor-naţiune şi considerau că o populaţie numeroasă este un factor de bogăţie şi de putere.

b. Problema “balanţei comerciale” şi a “comerţului exclusiv” Mercantiliştii considerau că o ţară se putea îmbogăţii dacă balanţa sa comercială era excedentară, şi dacă

beneficia de intrări de aur şi de argint din exterior. Pentru a beneficia de această “balanţă comercială” favorabilă, statul putea acorda privilegii companiilor de comerţ pentru comerţul cu coloniile (“comerţ exclusiv”).

c. Problema monedei şi a inflaţiei J. Bodin în a sa lucrare din 1568, Răspuns la paradoxurile lui M. de Malestroict, elabora una dintre primele

forme ale teoriei cantitative ale monedei: creşterea preţurilor se explică printr-o creştere a cantităţii de metale preţioase, şi deci, de monedă aflată în circulaţie.

■ Fiziocraţii şi circuitul economic

Fiziocraţii au constituit o veritabilă şcoală, au avut un lider incontestabil, Fr. Quesnay (1694 – 1774), a avut discipoli precum Mirabeau, P. Dupont de Nemours ş.a., şi un text de referinţă: Tabloul economic, al lui Fr. Quesnay, publicat în 1758.

După Fr. Quesnay, agricultura este singura care poate da naştere produsului net, graţie unui “dar gratuit din partea naturii”. Venitul creat circulă în cadrul economiei: el permite plata rentei către proprietarii funciari, care cumpără bunuri de la agricultori, dar şi “clasei neproductive” a artizanilor. Ei răspund, de asemenea, cererii agricultorilor care cumpără, la rândul lor produse de la aceştia. Fr. Quesnay a prezentat, aşadar, economia ca un ansamblu de fluxuri care circulă între trei clase ale societăţii. În acest sens, el are meritul de a fi prefigurat analizele lui Karl Marx şi John Maynard Keynes, dar şi modelele contabilităţii naţionale.

Un apropiat al Şcolii fiziocraţilor, Vincent de Gournay (1712 – 1759) a lansat formula devenită celebră ulterior: “laissez – faire les hommes, laissez – passer les marchandises”. Fiziocraţii sunt adepţii jocului liber al iniţiativei individuale şi al liberei circulaţii a mărfurilor.

Caseta nr. 1. J. Turgot, economist şi om politic

Contemporan al fiziocraţilor şi adept al ideilor acestora, J. Turgot (1727 – 1721) este un administrator şi un om politic (Controlor general al finanţelor de la 1774 până la 1776). El a încercat, în van, să instaureze libertatea comerţului cu cereale şi să suprime corporaţiile. Turgot este, de asemenea, autorul a numeroase texte, în care pledează în mod notabil pentru jocul liber al concurenţei.

■ Clasicii şi naşterea economiei politice

Karl Marx este cel care a dat numele acestui curent, dar el nu a adus elogii decât fondatorilor lui (Adam Smith şi, în special, David Ricardo), el numindu-i pe succesorii acestora, printre care şi J.B. Say (1767 – 1832), “economişti vulgari”.

a. Adam Smith (1723 – 1790)

Adam Smith este considerat “părintele economiei politice” ca disciplină autonomă. El a publicat în 1776 cartea sa monumentală Anchetă asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor, sau cum a rămas în literatura de specialitate, Avuţia naţiunilor (The Wealth of Nations). Contribuţiile sale notabile s-au concretizat în:

Teoria valorii şi a preţului. A. Smith a adoptat o teorie a valorii muncă: ... “Munca este fundamentul şi esenţa bogăţiei”. El distinge valoarea de întrebuinţare (care este legată de utilitatea bunurilor) şi valoarea de schimb (care exprimă voinţa de a cumpăra alte bunuri). Valoarea de schimb determină preţul natural al bunurilor, adică preţul care ne permite să plătim venitul factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea bunurilor. Preţul de piaţă este determinat de confruntarea ofertei cu cererea şi fluctuează în jurul preţului natural (deci, de la valoarea de schimb).

Teoria diviziunii muncii. Dând exemplul fabricii de ace, Adam Smith demonstrează că diviziunea muncii permite creşterea productivităţii. Aceasta conduce la un cerc vituos: cu cât o economie este mai bogată, cu atât ea poate practica diviziunea muncii şi cu cât ea practică diviziunea muncii, cu atât aceasta se îmbogăţeşte. Între timp, Smith este conştient de efectele nefaste asupra lucrătorilor:

...“Omul care-şi petrece întreaga viaţă executând câteva operaţiuni simple, ale căror efecte sunt poate întotdeauna aceleaşi [...] nu are ocazia să facă uz de capacitatea sa de înţelegere sau să-şi exercite capacitatea de invenţie în găsirea unor mijloace de eliminare a greutăţilor [...] El îşi pierde de aceea în mod natural obişnuinţa de a face un asemenea efort şi devine, în general, la fel de stupid şi de ignorant pe cât poate să devină o fiinţă umană” (Avuţia naţiunilor, 1776).

Intervenţia statului. Pentru Smith, prosperitatea unei economii presupune pace, impozite moderate şi “o administrare tolerabilă a justiţiei”. El este, aşadar, pentru o invervenţie tolerabilă a statului în viaţa economică, limitată la câteva funcţii (poliţie, justiţie, apărare, diplomaţie). El menţionează că statul trebuie să intervină pentru construirea echipamentelor publice şi producerea serviciilor (educarea celor săraci), pentru care piaţa s-a dovedit a fi ineficientă.

Teoria comerţului internaţional. Simth denunţă mercantilismul, comerţul exclusiv şi existenţa coloniilor. El militează pentru libertatea comerţului internaţional şi pentru diviziunea internaţională a muncii, care se explică prin teoria avantajului absolut (vezi Capitolul I).

b. Thomas Robert Malthus (1766 – 1834) Th. R. Malthus a fost un economist influent al vremurilor sale. Dintre contribuţiile sale notabile reţinem: Problema cererii. Malthus s-a opus vehement legii debuşeelor a lui J. B. Say, acceptată de D. Ricardo,

şi considera că o economie excesivă constituie un pericol pentru economie (insuficienţa debuşeelor). Aceasta este problema folosirii incomplete a mâinii de lucru.

Legea populaţiei. În lucrarea sa Eseu asupra principiului populaţie aşa cum afectează el viitoarea ameliorare a societăţii (1798), Malthus formulează legea populaţiei conform căreia populaţia creşte în progresie geometrică şi mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Există astfel o tendinţă permanentă de suprapopulare.

Malthus preconizează astfel “contractul moral” (castitate şi mariaje tardive) pentru a limita numărul naşterilor, şi pe această cale încetinirea ritmului de creştere a populaţiei. El militează, de asemenea, pentru învăţământ gratuit şi obligatoriu, care în viziunea sa reprezentau cea mai bună cale de luptă împotriva sărăciei.

Legile asupra sărăciei. Malthus a dezvoltat o analiză cu efecte perverse: sărăcia rezultă din creşterea populaţiei, iar ajutorul dat pauperilor le permite acestora să aibă mai multţi copii, într-un final, aceasta conducând la o agravare a situaţiei. El propune abrogarea legilor asupra pauperilor şi în special a Actului Spenhamland (1795).

c. David Ricardo (1772 – 1823) David Ricardo este indiscutabil autorul major al Şcolii clasice. El îşi publică principala sa lucrare, Principii de

economie politică şi de impunere, în 1817. Vom reţine din analiza sa: Teoria valorii muncă. Pentru David Ricardo valoarea de schimb este legată de munca încorporată în

marfa rezultată din procesul de producţie. El introduce diferenţierea dintre bunurile reproductibile, la care valoarea depinde de munca încorporată, şi bunurile non-reproductibile (vinuri scumpe, opere de artă etc.) la care valoarea depinde de raritate.

Teoria rentei diferenţiale. Renta este venitul plătit proproietarului funciar pentru dreptul de exploatare a terenului său. Ea este determinată de mecanismele pieţei în funcţie de diferenţele randamentelor terenurilor exploatate. Ricardo a integrat analiza sa asupra rentei în analiza de ansamblu a repartiţiei veniturilor.

Această analiză a repartiţiei l-a condus pe Ricardo la raţionamentul conform căruia economia se îndreaptă către o stare staţionară.

Teoria comerţului internaţional. Generalizând modelul lui Adam Smith, Ricardo propune o justificare a liberului schimb ca răspuns la teoria avantajelor comparative.

Teoria monetară. După Ricardo, creşterea preţurilor este legată de excesul de emisiune monetară, care induce cel mai posibil la neconvertibilitatea banilor care avea să se instaureze în Marea Britanie în 1797. În urma unei dezbateri publice răsunătoare, Marea Britanie a restaurat convertibilitatea în 1844, în acelaşi timp în care ea reforma Banca Angliei prin separarea operaţiunilor de creditare de emisiunea monetară, asigurând astfel o victorie postumă ideilor lui Ricardo.

d. Jean Baptiste Say (1767 – 1832) Say este cunoscut drept cel care a răspândit tezele lui Adam Smith, dar, sub anumite aspecte, el se separă

de maestrul său. El publică în 1803 Tratat de economie politică şi în 1817 Catehism de economie politică. Dintre numeroasele sale analize vom reţine atenţia asupra:

Teoria valorii. Say adoptă o poziţie eclectică: el insistă pe rolul preţului de cost, pe determinarea valorii, dar subliniază, în aceeaşi măsură, importanţa utilităţii. “Nu există o veritabilă producere a bogăţiei decât acolo unde se crează o creştere a utilităţii”. Această poziţie l-a condus, contrar părerii lui Adam Smith, la concluzia că serviciile au un caracter productiv de valoare.

Legea debuşeelor. Pentru J.B. Say, “... un produs odată finit, oferă, din acel moment, un debuşeu pentru producţie”. Vom rezuma această teză, spunând că oferta creează propria cerere. Pentru Say moneda este comparabilă cu “uleiul care lustruieşte mişcările unei maşinării complicate”, ea nejucând, deci un rol esenţial şi bunurile se schimbă contra bunuri.

Legea debuşeelor (sau Legea lui Say) conduce deci, pe punerea accentului pe ofertă şi ne conduce la concluzia că, în condiţiile concurenţei, nu putem avea crize generale şi durabile de supraproducţie. Legea dubuşeelor a făcut obiectul a numeroase critici, mai ales din partea lui Th. R. Malthus şi K. Marx. Acesta din urmă a scris, de exemplu: ... “Nimeni nu poate vinde fără ca un altul să cumpere; dar nimeni nu are nevoie să cumpăre imediat pentru cel care vinde”, Capitalul, 1867.

Intervenţia statului. Say este ostil intervenţiei statului, fiind îngrijorat, în special, de efectele negative ale prelevărilor fiscale şi reglementărilor monopolurilor publice. Cu toate acestea, el justifică finanţarea publică a cercetării şi învăţământului printr-un argument ce a prefigurat teoria efectelor externe: în timp ce de efectele cercetării şi educaţiei beneficiem cu toţii, nu este inechitabil ca toţi contribuabilii să finanţeze statul.

■ Karl Marx şi critica economiei politice

Karl Marx (1818 – 1883) a publicat un număr impresionant de lucrări şi articole în numeroase domenii (economie, istorie, politică, matematică, filozofie etc.). El a stat la originea unei mişcări politice ce a marcat profund istoria secolului al XX – lea. Noi vom reţine aici câteva elemente din analiza sa economică:

a. Teoria valorii şi exploatării forţei de muncă Teoria valorii muncă. Marx a adoptat teoria valorii muncă, conform căreia valoarea unui bun se măsoară

prin timpul mediu de muncă (timpul de muncă social) necesar producerii sale. Asemeni clasicilor, Marx a făcut diferenţierea dintre valoarea de schimb (care are o determinare obiectivă) şi valoarea de întrebuinţare (care depinde de utilitate, şi este deci, subiectivă). Doar valoarea muncii poate servi drept bază pentru determinarea raporturilor de schimb între bunuri.

Teoria exploatării. Această lege a valorii muncii se aplică tuturor bunurilor, înţelegând prin aceasta şi forţa de muncă, care într-o economie capitalistă este o marfă vândută de către lucrători şi cumpărată de către capitalişti. Asemeni tuturor mărfurilor, forţa de muncă, are deci o valoare egală cu cantitatea de muncă socialmente necesară pentru producerea sa, adică timpul necesar producerii bunurilor de subzistenţă necesare refacerii sale. Dar dacă forţa de muncă este o marfă pentru unii, ea nu este, pentru Marx, o marfă ca toate celelalte. În fine, atunci când capitalistul cumpără o cantitate determinată de forţă de muncă la preţul pieţei (fie c, capitalul variabil care corespunde valorii forţei de muncă) şi folosirea acesteia, naşte o valoare adiţională (plus valoarea, notată de obicei pv). Marx numeşte rata plus valorii raportul c/pv.

b. Evoluţia capitalismului Pentru Marx, modul de producţie capitalist este caracterizat prin contradicţii care conduc, în timp, la dispariţia

sa. Pauperizarea muncitorilor. Marx, asemeni lui Ricardo, consideră că rata salariului este determinată de

condiţiile sociale ale producţiei. Aceasta nu poate fi mult timp inferioară valorii forţei de muncă. Dar, acumularea capitalului conduce la creşterea relativă a capitalului fix (Kf) utilizat pentru cumpărarea de utilaje, în raport cu capitalul variabil (Kv) utilizat pentru cumpărarea forţei de muncă. Raportul Kf/Kv (pe care Marx îl numeşte compunerea organică a capitalului) creşte şi conduce, în mod inevitabil pe termen lung la o ofertă excedentară

cronică a forţei de muncă. Această armă de rezervă industrială exercită o presiune asupra scăderii salariilor, fapt ce conduce la o pauperizare a clasei muncitoare.

Tendinţa scăderii ratei profitului. Creşterea compoziţiei organice a capitalului, conduce, după Marx, la o tendinţă de scădere a ratei profitului. Rata profitului este egală cu raportul dintre plus valoare şi capitalul total: pv/(Kf + Kv). Dacă vom împărţi fecare termen al raportului cu Kv, vom obţine:

1Kv

KfKv

pv

Kv

Kv

Kv

KfKv

pv

profituluiRata

.

Pentru Marx, compunerea organică (Kf/Kv) creşte mai repede decât rata plus valorii (pv/Kv), ceea ce provoacă o tendinţă de scădere a ratei profitului.

Criza capitalismului. După Marx, crizele sunt rezultatul unui mecanism dublu: blocajul acumulării, care decurge din reducerea ratei profitului şi problema debuşeelor, care rezultă din pauperizare şi conduce la supraproducţia valorii de schimb.

■ Neoclasicii, concurenţa şi optimul

După 1870, trei autori, într-o manieră independentă, au contribuit la naşterea unei noi abordări a economiei. Aceştia au fost: S. Jevons (1835 – 1882), Teoria economiei politice din 1871; C. Menger (1840 – 1921), Fundamente de economie politică, din 1871 şi L. Walras (1834 – 1910), Elemente de economie politică pură, din 1874.

Ei au folosit raţionamentul marginalist (utilitatea marginală, de exemplu) putând vorbi de o adevărată “revoluţie marginalistă” în istoria gândirii economice.

Marginaliştii au dat naştere la două curente de analiză economică: curentului neoclasic, care regrupează autori precum – L. Walras, V. Pareto sau A. Marshall – şi Şcolii austriece, cu reprezentanţii săi marcanţi – C. Menger, E. von Böhm-Bawerk, F. von Hayek.

Curentul neoclasic s-a desprins de cel clasic în două puncte esenţiale. abandonul teoriei valorii muncă şi adoptarea unei teorii a valorii utilităţii; adoptarea unei metodologii individualiste, care abandonează aspectele macroeconomice şi macrosociale

ale abordării clasice.

a. Léon Walras (1834 – 1910): concurenţă şi echilibru general L. Walras are meritul de a fi elaborat un model al echilibrului general, căutând să demonstreze că există

un sistem al preţurilor relative care arată că toate pieţele sunt interdependente, iar într-o economie concurenţială sunt simultan în echilibru. Fixarea preţurilor pe fiecare piaţă rezultă din confruntarea ofertei cu cererea de către un arbitru al pieţei, care caută, prin tatonări, preţul de echilibru.

b. Vilfredo Pareto (1848 – 1923) şi teoria optimului V. Pareto, succesorul lui L. Walras la Universitatea de la Lausanne, a dezvoltat formula matematică a

echilibrului general şi a introdus conceptul de optim. O situaţie economică este optimă, dacă nu este posibilă ameliorarea situaţiei unei agent economic fără degradarea situaţiei altuia. Un echilibru general walrasian este optim în sensul lui V. Pareto.

c. Alfred Marshall (1842 – 1924): echilibrul parţial şi economia industrială Alfred Marshall a încercat o conciliere a abordării clasice şi a celei neoclasice. În ceea ce priveşte teoria

valorii, Marshall consideră că preţul de cost (înţelegând costul muncii) şi utilitatea contribuie conjunctural la determinarea valorii bunurilor. Spre deosebire de L. Walras, A. Marhall pledează pentru echilibrul parţial: el studiază determinarea echilibrului pe o piaţă anume. Pe de altă parte, A. Marshall pune bazele economiei industriale, interesându-se de probleme precum: efectele externe, randamentele crescătoare şi situaţia monopolului. El a contribuit, de asemenea, la adâncirea analizei cererii, introducând conceptele de elasticitate şi surplusul consumatorului.

■ Şcoala austriacă, timpul şi informaţia

Tradiţia austriacă se caracterizează printr-o metodologie strict individualistă, o concepţie a pieţei ca proces de descoperire, şi printr-o mare importanţă acordată timpului şi informaţiei.

a. Eugen von Böhm-Bawerk (1851 – 1914) şi teoria capitalului Böhm-Bawerk a adus o contribuţie decisivă teoriei capitalului. Pentru el, oamenii produc bunuri destinate

satisfacerii nevoilor lor. Ceea ce nu este cazul, în mod evident, bunurilor de echipament. Acestea din urmă, nu au decât utilitate indirectă: ele permit obţinerea une cantităţi mai mari de bunuri de consum cu cheltuieli inferioare.

Realizarea unei investiţii nete, şi deci creşterea stocului de capital, reprezintă o prelungire între efortul realizat de investitor (sau economia pe care acesta o realizează) şi satisfacţia finală pe care o va obţine. Formarea capitalului este deci legată de arbitrajul intertemporal: pentru obţinerea unei satisfacţii mai mari în viitor, el va trebui să-şi reducă satisfacţia imediată în scopul producerii bunurilor de producţie şi creşterea astfel, a stocului de capital.

b. Ludwig von Mises (1881 – 1973): un individualism radical L. von Mises afirmă necesitatea constituirii unei ştiinţe generale a acţiunii umane care este “necesarmente

intotdeauna raţională”. Acestă ştiinţă este praxeologia1, catalactica (termen pe care L. von Mises l-a preferat pentru economie) nefiind decât un sub-ansamblu. Catalactica reprezintă deci, studierea acţiunilor umane în măsura în care aceste acţiuni privesc formarea preţurilor şi schimburile de pe piaţă.

Mises considera că liberul joc al pieţei este singurul mijloc de coordonare a acţiunilor oamenilor în spiritul libertăţilor individuale. El afirmă că nu există o cale de mijloc între economia de piaţă şi socialism, opunându-se intervenţiei statului în economie. El consideră că în cazul socialismului calculul economic este imposibil şi inegalitatea averilor şi a veniturilor sunt inerente într-o economie de piaţă.

c. Friedrich von Hayek (1899 – 1992): timp, monedă şi ordine socială Reflecţiile economice ale lui F. von Hayek (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1974) sunt

concentrate asupra monedei, ciclurilor economice, schimburilor internaţionale şi creşterii economice. El a adus, de asemenea, o contribuţie importantă filozofiei politice.

Tema centrală a operei lui F. von Hayek este apărarea şi reglementarea pieţei. Dar, el respinge ipoteza concurenţei perfecte. În realitate, informaţia este aproape tot timpul imperfectă, iar reprezentările fiecărui individ care va influenţa alegerile sale sunt marcate de aceste imperfecţiuni ale informaţiei. Dar aceste imprfecţiuni ale circulaţiei informaţiei dau naştere superiorităţii pieţei în calitate de mod de organizare socială. Piaţa este eficientă deoarece permite cea mai bună administrare posibilă a informaţiei.

Hayek a dezvoltat o teorie a crizelor economice care are ca sursă de inspiraţie teoria capitalului lui Böhm-Bawerk şi teoria monetară a lui K. Wicksell (1851 – 1926).

Hayek se opune, de asemenea, intervenţiei de orice fel a statului în economie, adică a oricărei încercări de a conduce sau manevra conştient economia: ordinea socială este o ordine spontană care nu trebuie perturbată.

Caseta nr. 2. Clasicii, neoclasicii şi liberalii

Nu trebuie să confundăm termenii de “clasici” şi “neoclasici”, care desemnează curente teoretice şi termenul “liberal”, care desemnează o orientare doctrinară. Adam Smith şi David Ricardo sunt economişti clasici şi sunt, de asemenea, indiscutabil, liberali, în măsura în care aceştia au considerat că trebuie acordată reglementării pieţei locul cel mai important. Marx, care şi el este un teoretician al pieţei, este adesea clasat printre economiştii clasici, el nefiind însă, în mod cert, un liberal. L. Walras este un neoclasic, dar el acceptă în corespondenţa sa, că este considerat socialist şi este în favoarea naţionalizării terenurilor şi căilor ferate.

Pe de altă parte, să nu confundăm economiştii neoclasici cu cei austrieci. Aceştia din urmă sunt liberali, dar concepţia lor despre piaţă este foarte diferită de cea a neoclasicilor.

În fine, este important să diferenţiem liberalismul economic de liberalismul politic. V. Pareto este liberal din punct de vedere economic, dar este conservator din punct de vedere politic, în timp ce J. M. Keynes, chiar dacă concepţiile sale doctrinare se opun liberalismului economic, el este indiscutabil liberal din punct de vedere al vieţii politice.

■ John Maynard Keynes (1883 – 1946) şi contestarea pieţei care se autoreglează

J.M. Keynes a exercitat o influenţă considerabilă de-a lungul întregului secol XX. El a devenit celebru când a contestat Tratatul de la Versailles (1919), a jucat un rol important în Conferinţa de la Bretton Woods (1944), iar ideile sale au dominat gândirea economică până în zilele noastre. Format de A. Marshall şi A.C. Pigou, Keynes s-a distanţat progresiv de aceştia dezvoltând o analiză originală. El a publicat numeroase articole şi lucrări, principala sa lucrare fiind Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a dobânzii şi a banilor (1936).

a. Refuzul neutralităţii monedei J.M. Keynes respinge legea debuşeelor, considerând că moneda nu este neutră şi că ea este cerută pentru

ea însăşi. De aici, comportamentele tezaurizării pot conduce la o insuficienţă a cererii adresate economiei. Pe de altă parte, moneda este o punte între prezent şi viitor, ea privind deci arbitrajele intertemporale ale agenţilor care iau decizii în condiţii de incertitudine.

b. Echilibrul folosirii incomplete a mâinii de lucru J.M. Keynes a acordat o mare importanţă principiului cererii efective. Cererea globală anticipată (cererea

de bunuri de consum şi cererea de bunuri de producţie) a întreprinzătorilor determină nivelul producţiei, deci nivelul

1 Ramură a ştiinţei care studiază structura acţiunilor umane şi a condiţiilor eficacităţii acesteia

ocupării. Nici un mecanism nu ne poate asigura că această cerere efectivă se va fixa la un nivel compatibil cu ocuparea deplină.

c. Intervenţia statului Analizele lui J.M. Keynes l-au condus la constatarea că epoca laissez-faire-ului se încheiase. Economia nu

mai putea să funcţioneze pe baza mecanismelor automate. Piaţa nu se mai autoregla. Intervenţia discreţionară a statului era, deci necesară pentru menţinerea

economiei în echilibrul ocupării depline.

■ Joseph Schumpeter (1883 – 1950) şi evoluţia economică

J. Schumpeter a adus numeroase contribuţii ştiinţei economice în ceea ce priveşte teoria crizelor economice, teoria monetară şi analiza sistemelor economice. El este, de asemenea autorul unei Istorii de analiză economică (1954). Contribuţia sa esenţială constă în evoluţia capitalismului. Pentru J. Schumpeter, întreprinzătorul joacă un rol esenţial, deoarece acesta este cel care realizează inovaţiile şi cel care se află la originea procesului distrugerii creatoare. Ori, capitalismul este caracterizat de un proces de concentrare economică şi de influenţa crescândă a birocraţiei. Această evoluţie conduce la “crepusculul funcţiei antreprenorului” (Capitalism, socialism şi democraţie, 1942). Astfel, capitalismul este menit să dispară, din cauza succeselor sale (creşterea producţiei, progresul tehnic etc.).

Interesul lui Joseph Schumpeter s-a concretizat în dimensiunea socială şi instituţională a economiei, importanţa pe care o acordă evoluţiei pe termen lung explicând influenţa pe care o are în analiza economică.

■ Spre sintezele contemporane?

Ştiinţa economică este caracterizată printr-o pluraritate de paradigme (sau de programe de cercetare), asistând la tentative de sinteze sau la dezvoltarea de noi curente care se inspiră din numeroase paradigme.

a. Sinteza neoclasică Începând cu anii 1950 – 1960 s-a dezvoltat sinteza neoclasică. Inspirată din lucrările lui J.R. Hicks (1904 –

1989) şi A.H. Hansen (1887 – 1957), această abordare neoclasică (în termenii pieţei) şi abordarea keynesiană (reglementarea cererii globale), unul dintre reprezentanţii marcanţi ai sintezei neoclasice a fost Paul Anthony Samuelson (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1970) care a inspirat politicile aşa-zise keynesiene.

Sinteza neoclasică a făcut obiectul unei duble critici: economiştii liberali (şi în special monetariştii) îi reproşau că nu se justifica un intervenţionism excesiv al

statului în economie şi favoriza inflaţia; economiştii post-keynesieni sau teoreticienii circuitului monetar al producţiei i-au reproşat că i-a dat o

interpretare lui Keynes care l-a pus în încurcătură pe însuşi autorul Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor.

b. Teoria echilibrelor la preţuri fixe (sau teoria dezechilibrului) Începând cu anul 1970, numeroşi economişti (A. Leijonhufvud, R. Clower, E. Malinvaud) propun o abordare

care constituie, pe de o parte, reîntoarcerea la Keynes, iar pe de altă parte, o tentativă de integrare într-un cadru teoretic comun abordărilor “clasice” şi “keynesiene”.

Teoria echilibrului la preţuri fixe şi-a propus să elaboreze o microeconomie non-walrasiană, în care pieţele sunt interdependente, dar care nu sunt simultan în echilibru, din cauza lentorii cu care sunt ajustate preţurile relative. Schimburile se derulează, deci, la preţuri, care nu sunt preţuri de echilibru, iar anumiţi agenţi economici sunt raţionalizaţi (ei nu pot cumpăra sau vinde tot ceea ce îi interesează la preţurile care există pe piaţă). Faţă de împrejurările instantanee prin preţurile universului neoclasic, există deci situaţii de ajustare ale cantităţilor care se traduc prin oferte sau cereri excedentare. Această analiză permite protecţia situaţiilor şomajului clasic (rezultat al unei rentabilităţi insuficiente) şi a şomajului keynesian (rezultat al unei cereri globale insuficiente).

c. Noii clasici şi noii keynesieni Începând cu anii 1970, asistăm la dezvoltarea a două curente de analiză economică, care reînnoiesc clivajul

anilor 1960, dintre microeconomia neoclasică şi macroeconomia keynesiană. Noii clasici se fundamentează în mod notabil pe ipoteza anticipaţiilor raţionale şi reformulează legea

debuşeelor a economiştilor clasici. Acest curent nu se limitează doar la o abordare microeconomică, ci propun o nouă macroeconomie: teoria ciclurilor reale, teoria creşterii endogene;

Noii keynesieni reajung la concluziile lui J.M. Keynes cu privire la echilibrul folosirii incomplete a mâinii de lucru şi la necesitatea intervenţiei statului în economie, dar aceştia dau problemei un fundament microeconomic. De exemplu, rigiditatea pe termen scurt a ratei salariului nominal este explicată prin comportamentul raţional al

agenţilor economici. Această dezvoltare a unei macroeconomii (neo)clasice şi a unei microeconomii keynesiene a condus anumiţi economişti la concluzia că opoziţia dintre aceste două curente nu mai este pertinentă.

d. Teoria reglementării Teoria reglementării (sau Şcoala reglementării) s-a dezvoltat în Franţa, apoi la nivel internaţional

începând cu anii 1970. Această teorie porneşte de la tradiţia marxistă, schumpeteriană, keynesiană şi cea instituţionalistă. Contribuţiile majore ale acestui curent pornesc de la evoluţia capitalismului, creşterea economică şi crizele economice, moneda şi finanţele, relaţiile economice internaţionale. Pentru R. Boyer reglementarea este o “conjunctură a unor mecanisme ce concură la reproducţia de ansamblu susţinută de structurile economice şi de formele sociale în vigoare” (Teoria reglementării: o analiză critică, 1986). Istoria capitalismului este interpretată ca o succesiune de modele de reglementare care intră rând pe rând în criză.

Un model de reglementare este o combinaţie a unui regim de acumulare şi de forme instituţionale care codifică raporturile sociale. Această perspectivă ne permite să articulăm o reflecţie asupra reproducţiei (continuităţii) şi asupra schimbărilor (rupturilor).

Dintr-un anume punct de vedere, toate teoriile economice sunt teorii ale reglementării (reglementarea pieţei a lui Adam Smith şi Léon Walras, reglementarea conjuncturală a politicii economice a lui J.M. Keynes etc.). Nu trebuie însă confundat sensul general al termenului de reglementare, care are o semnificaţie specifică, cu teoria reglementării.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 1

1. Care dintre următorii economişti sunt consideraţi reprezentanţi ai şcolii clasice engleze? a. Fr. Quesnay, Adam Smith, David Ricardo; b. Adam Smith, David Ricardo, Paul Samuelson; c. Adam Smith, David Ricardo, Th. Robert Malthus, John Stuart Mill; d. Jonh Maynard Keynes, Adam Smith, Alfred Marshall; e. David Ricardo, Jonh Maynard Keynes, Th. Robert Malthus, John Stuart Mill.

2. Conceptul de optim a fost introdus de:

a. J. M. Keynes;

b. D. Ricardo;

c. V. Pareto;

d. L. Walras;

e. J.R. Hicks.

3. Curentul neoclasic grupează economişti precum: A. L. Walras; B. V. Pareto; C. Marshall; D. Menger; E. E. von Böhm-Bawerk. a. A+B+D; b. A+B+C; c. C+D+E; d. C+D; e. A+B+C+D. 4. Printre reprezentaţii Şcolii austriece se regăsesc: A. L. Walras; B. V. Pareto; C. Marshall; D. Menger; E. E. von Böhm-Bawerk. a. A+B+D; b. A+B+C; c. C+D+E; d. C+D; e. A+B+C+D. 5. Curentul neoclasic s-a desprins de cel clasic în două puncte esenţiale: A. abandonul teoriei valorii muncă şi adoptarea unei teorii a valorii utilităţii; B. adoptarea unei metodologii individualiste, care abandonează aspectele macroeconomice şi macrosociale ale abordării clasice; C. economiştii liberali (şi în special monetariştii) îi reproşau că nu se justifica un intervenţionism excesiv al statului în economie şi favoriza inflaţia; D. economiştii post-keynesieni sau teoreticienii circuitului monetar al producţiei i-au reproşat că i-a dat o interpretare lui Keynes care l-a pus în încurcătură pe însuşi Keynes. E. reformulează legea debuşeelor a economiştilor clasici. a. B+C; b. C+D; c. D+E; d. A+B; e. A+E.

Prezentarea Cursului 2 Partea I. Microeconomie şi teoria pieţelor A. Introducere în studiul economiei 1. Economia şi ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice. Metoda în ştiinţa economică 1.1. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea Trebuinţele economice În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu

ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei. În sens general, este vorba de nevoi de consum ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.); nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor.

Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi independenţă. Concomitent, ele ocupă un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc un anumit rol în cadrul sistemului economic.

În clasificarea nevoilor umane pot fi luate în considerare diferite criterii. Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume: fiinţă biologică, produs al societăţii şi fiinţă

raţională, nevoile pot fi grupate în: nevoi naturale sau fiziologice; nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în societate, din relaţiile dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca membri ai diferitelor socio-grupuri; nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel ridicat de instruire şi gândire, menit să asigure un comportament superior, raţionalitate, eficienţă în cadrul oricărei activităţi umane.

Din punctul de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor, nevoile se clasifică astfel: nevoi primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, odihnă, sănătate etc.; nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţifice, educaţie, cultură, artă, informaţie etc., a căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea profesională a oamenilor, la o calitate umană superioară, cu efecte pozitive asupra nivelului de dezvoltare a societăţii.

Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor. Spre exemplu, din punctul de vedere al subiecţilor purtători, se disting: nevoi individuale; nevoi de grup; nevoi generale ale societăţii.

Din punctul de vedere al factorului timp, există: nevoi zilnice sau curente; nevoi periodice; nevoi temporare; nevoi permanente; nevoi tradiţionale.

Nevoile umane au o multitudine de caracteristici. Printre acestea, mai importante sunt: a. Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta a progresului societăţii, apar noi nevoi

sau trebuinţe, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum; se dezvoltă, totodată, mijloacele materiale de satisfacere a trebuinţelor.

b. Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel ridicat de pregătire; educaţie şi cultură, structura nevoilor este mai diversificată, cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la categoriile sociale cu grad scăzut de instruire şi cultură predomină masiv trebuinţele primare.

c. Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că starea în care o nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou, adică se reproduce; corespunzător acesteia, producţia de bunuri materiale şi servicii trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de producţie, a activităţii economice.

d. Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea uneia generează o alta; de exemplu, nevoia de autoturism, odată satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină, de ulei, de loc de parcare sau de garaj etc.;

e. Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng, având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă, nevoia de transport cu autobuzul se poate restrânge prin apelarea la metrou; nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi restrânsă sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.

Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment dat, este necesară, adică se statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum. Există, însă, şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare (de exemplu, dorinţa de a călători în Cosmos).

Resursele economice: definire, clasificare Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri

materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente, şi anume: a. resursele umane – potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică şi tehnică existent: populaţia aptă de

muncă, structura ei de calificare, nivelul de pregătire profesională, cultură şi educaţie; b. resursele materiale – resursele naturale: aerul, apa, solul, bogăţiile subsolului, fondul forestier şi

cinegetic; şi resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor) cum sunt: mijloacele de producţie sau factorul de producţie capital, adică maşini, utilaje, instalaţii, materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul producţiei şi consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează activitatea economică.

În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc.

La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai multe feluri. Astfel, din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile, resursele naturale se împart în: neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereurile metalifere şi minereurile nemetalifere); regenerabile (fondul funciar, forestier, cinegetic, apă, aer - ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea oamenilor).

Din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de consum, resursele naturale pot fi grupate în: recuperabile; parţial recuperabile; nerecuperabile.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat; şi ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie).

Raritatea şi alegerea Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un moment dat, fapt care acţionează restrictiv

asupra activităţii economice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o însemnătate deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltuială: cu alte cuvinte mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii, corespunzător trebuinţelor, trebuie să apeleze preponderent nu la sporirea volumului de resurse, ci la creşterea randamentului folosirii lor. Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile. Deşi, în timp, se măresc ca volum şi cunosc îmbunătăţiri de structură şi calitate, resursele sunt rare, în comparaţie cu nevoile. Astfel, este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi utilizare a resurselor. Răspunsul la întrebările: Ce produci? Cât produci? Cum produci? Pentru cine produci? are o mare importanţă în alocarea resurselor.

Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Orice activitate antrenează un sacrificiu, adică renunţarea la alte alternative. În teoria economică, se consideră că orice activitate are un “cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Interesele economice Nevoile oamenilor, devenite mobiluri ale acestora, reprezintă interese economice, care pot fi: personale sau

individuale; de grup, ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie, firmă, domeniu de activitate); generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc. Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau instrumentelor economice de punere în mişcare, de stimulare a comportamentului raţional în activitate, de cointeresare materială.

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice. Ele se manifestă prin interesele economice.

Potrivit unor opinii, interesul - în general - este o categorie morală aplicabilă la tot ceea ce poate produce omului plăcere şi îl poate feri de neplăcere şi suferinţă. În această viziune, interesul constă în tot ceea ce oamenii socotesc necesar pentru fericirea lor.

Interesele economice pot fi definite în modul cel mai general, drept forma de manifestare a trebuinţelor economice. Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii intereselor economice sunt indivizii, diferitele lor micro-grupuri, macro-grupurile şi structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.

Interesele economice sunt influenţate de: factorii materiali ai producţiei; starea trebuinţelor economice; situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese; relaţiile economice constante în societate, care se manifestă ca interese şi prin interese.

Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt omogene, ci eterogene. Ştiinţa economică a descoperit şi formulat diferite criterii de grupare, de clasificare a intereselor economice. În cadrul acestora se cuprind: purtătorii intereselor; rolul pe care ele îl îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestării lor în timp şi alte criterii.

Din punctul de vedere al purtătorilor se disting: interese economice individuale denumite personale, particulare, private; interese economice ale micro-grupurilor sociale-familiale, ale întreprinderilor (firmelor) sau ale subunităţilor acestora, ale diferitelor organizaţii cu caracter local; interesele economice naţionale, statale care se mai numesc şi interese generale; interese economice internaţionale şi interese economice mondiale sau planetare.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a societăţii se disting: interese economice fundamentale şi interese economice nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.

Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători, se deosebesc: interese economice directe (nemijlocite) şi interese economice indirecte (mijlocite).

Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele economice pot fi grupate în: interese permanente; interese periodice; interese rare.

Din acelaşi punct de vedere ele mai pot fi grupate în: interese permanente şi interese nepermanente, precum şi în: interese trecute; interese prezente şi interese viitoare.

Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru realizarea propriilor sale interese. Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă de concurenţă.

1.2. Caracterul legic al economiei Prin legile economice înţelegem legăturile esenţiale, necesare, generale, stabile şi repetabile care se

statornicesc între fenomenele şi procesele economice. Ele se caracterizează prin trăsături comune tuturor legilor obiective care acţionează în universul social şi

natural, precum şi prin trăsături specifice. În rândul trăsăturilor comune se înscriu: legea întruchipează o legătură esenţială între fenomenele şi

procesele care se desfăşoară în natură şi în societate; legea constituie o legătură, o relaţie necesară, şi nu întâmplătoare.

În rândul trăsăturilor specifice amintim: legile economice sunt legile activităţii oamenilor; legile economice îşi modifică forma şi conţinutul, mai repede, în perioade mai scurte de timp decât legile naturii.

Legile economice sunt legi tendinţă, au caracter probabil şi nu sunt riguros determinate. Fiecare lege economică întruchipează o anumită legătură esenţială necesară, generală, trainică şi stabilă. În virtutea acestui fapt ea îşi are conţinutul său propriu şi autonomie funcţională. Dar, nici o lege economică nu acţionează în afara celorlalte legi. Ea se intersectează cu celelalte legi economice. Totalitatea legilor care acţionează în economie privite în unitatea şi intercondiţionarea lor constituie sistemul legilor economice. Funcţionarea şi dezvoltarea economică este guvernată nu numai de o lege sau alta, ci de întregul sistem al legilor economice. În cadrul acestuia, fiecare lege ocupă un anumit loc şi îndeplineşte un anumit rol.

Economia politică a descoperit numeroase criterii de grupare (clasificare) a legilor economice. Astfel, din punctul al duratei, al generalităţii în timp, legile economice se pot grupa în: legi comune tuturor sistemelor economice; legi comune mai multor sisteme şi regimuri economice; legi specifice unui singur sistem economic.

Din punctul de vedere al spaţiului (câmpului) economic unii autori clasifică legile economice în următoarele grupe: legi care acţionează în întreaga economie naţională, numite legi macroeconomice; legi care acţionează numai în perimetrul unei zone (sfere) ale economie naţionale, numite legi sectoriale sau legi particulare; unele legi economice acţionează numai la nivelul agenţilor economici, al entităţilor economice, deci în cadrul microeconomiei, acestea mai sunt întâlnite în literatura de spoecialitate ca legi microeconomice; legi mondoeconomice.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în mişcarea economică legile care o guvernează se pot grupa: legi structurale – legea diviziunii muncii, legea proporţionalităţii şi altele; legi funcţionale – legea profitului, legile formării şi mişcării trebuinţelor etc.; legi de dezvoltare legea acumulării, legea economiei de factori (legea economiei de muncă) şi altele.

Departe de a fi epuizat vasta tipologie a legilor economice, constatăm că aceasta nu este absolută, ci relativă. Legile economice acţionează în cadrul sistemului economic şi ansamblul lor guvernează existenţa şi mişcarea economică, funcţionarea şi dezvoltarea economico-socială.

1.3. Activitatea economică şi structurile ei Structura activităţii economiei cuprinde următoarele componente sau acte fundamentale: producţie,

circulaţie, distribuţie şi consum. Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi de sine stătătoare, poate fi

segmentată în producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia veniturilor pentru a se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi consumaţia, în calitate de scop final al activităţii economice.

Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul activităţii economice; prin volumul, structura şi nivelul

lor calitativ, nevoile determină activitatea economică, prin care ar trebui să se producă bunurile şi serviciile solicitate. Înnoirile care au loc în sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii economice. La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin bunurile noi create şi oferite pe piaţă, se influenţează dorinţele, preferinţele consumatorilor, făcându-şi noi elemente de noutate şi performanţă.

Alte structuri ale activităţii economice Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere: A. Structuri verticale: microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau

întreprinderii; mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică; macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă, dintre întreprinderi, ramuri, zone teritoriale; mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.

B. Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie.

C. Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, sănătate etc.). În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.

D. Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar (industria prelucrătoare, construcţiile); terţiar (restul activităţilor - sfera serviciilor). Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin informatică.

E. Structura teritorială a economiei naţionale pe zone teritorial - administrative, în interdependenţa lor. 1.4. Ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de Economie (oikonomie), expresie de

provenienţă grecească, de la cuvintele oikos – casă, gospodărie şi nomos – lege, regulă etc. La acest cuvânt s-a adăugat treptat cuvântul politeia – organizare socială (de la polis – oraş, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine de Montchrestien foloseşte, pentru prima dată, denumirea de Economie Politică. Termenul de Economie politică a fost acceptat şi folosit cu înţelesul modem mai târziu, din 1755 prin punerea în circulaţie de către J. J. Rousseau în Marea Enciclopedie şi apoi de către clasici inclusiv de Marx.

Luând în considerare definiţiile date economiei politice ca ştiinţă, în cadrul confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se poate exprima, într-o formă concisă, obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe. Astfel, obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc, în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice; ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele: ştiinţele economice fundamentale (economia politică); ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză economică etc.; ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură, construcţii comerţ, transporturi etc.), ştiinţa unităţilor economice; ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice; economia mondială, care include relaţii economice internaţionale, relaţii valutar-financiare internaţionale etc.; ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica economică, informatica economică, psihologia economică, sociologia economică etc.

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă economică fundamentală, care

oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.

Ca ştiinţă economică fundamentală, economia politică contemporană, abordează problematica obiectului ei de studiu în două subdiviziuni: microeconomie şi macroeconomie.

În această viziune, macroeconomia este o componentă a ştiinţei economice care se ocupă cu studiul structurii, funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al economiei ca sistem. Macroeconomia permite observarea fenomenelor la nivel de grupuri de subiecţi economici, indivizi sau firme, reuniţi în categorii omogene. Macroeconomia operează, deci cu mărimi globale denumite agregate, concentrându-se cu prioritate pe analiza calitativă a corelaţiilor dintre variabile, pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea, în vederea fundamentării deciziilor macroeconomice. Pe baza macroeconomiei este posibilă cunoaşterea – într-o viziune sistemică – a expansiunii sau recesiunii, consumului şi investiţiilor, veniturilor şi cheltuielilor guvernamentale, bugetare şi monetare la producţia naţională agregată, analiza agregatelor în termeni de fluxuri economice, privilegiind circuitul economic faţă de piaţă şi favorizând ajustarea statală, reglarea şi elaborarea politicilor economice bazate pe macrodecizii, care devin astfel, posibile.

Microeconomia este o altă componentă a ştiinţei economice care studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele individuale ale agenţilor economici, privitoare la modul cum se iau deciziile individuale într-o economie la nivelul menajului, al firmei, sau al unei industrii. Ea se bazează pe microanaliză, iar deciziile sunt individuale; piaţa, cererea, oferta, preţul constituie preocupări ale microeconomiei, iar comportamentul omului izolat – consumator individual sau producător individual – este privilegiat. Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci pe baza acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său. Deci, microeconomia se ocupă şi de probleme de dimensiuni la fel de mari ca cele cu care se ocupă microeconomia. Ceea ce o diferenţiază constă în tipul de abordare şi nu în tipul de scară abordată. Spre deosebire de macroeconomie, microeconomia arată cum funcţionează fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi cu ce consecinţe. Aceasta se face prin analiza modului în care se formează preţurile şi cum se determină cantităţile care vor fi vândute sau cumpărate.

1.5. Metoda în ştiinţa economică Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele greceşti methodos (drum, cale de urmat în cunoaştere,

expunere şi acţiune) şi logos (studiu, ştiinţă, cuvânt). Vom înţelege prin metoda de cunoaştere economică calea de urmat şi ansamblul de operaţiuni şi procedee

folosite pentru cercetarea fenomenelor, raporturilor şi proceselor economice şi deci pentru descoperirea, verificarea şi demonstrarea adevărurilor economice împreună cu mijloacele de investigare a fenomenelor şi proceselor economice.

Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natură şi societate, Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice: metoda comparativă; analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia; analogia, ipoteza, ridicarea de la abstract la concret, metoda logică şi istorică etc.

Concepte – cheie: ştiinţă economică, nevoi umane, resurse economice, trebuinţe economice, cost de

oportunitate, interese economice, activitate economică, producţie, repartiţie, distribuţie, schimb, forţă de muncă, schimb direct, schimb indirect, Economie Politică, metodă în ştiinţa economică, nevoi umane.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 2

1. Nevoile umane au o serie de caracteristici, printre care: A. nevoile au caracter dinamic şi complementar; B. nevoile se caracterizează prin faptul că sunt limitate; C. nevoile sunt neregenerabile; D. nevoile sunt concurente; E. nevoile sunt reproductibile. a. A+B; b. C+D+E; c. A+C+D+E; d. A+D+E; e. B+D+E 2. În cadrul resurselor derivate se regăsesc: A. mijloacele de producţie; B. factorul de producţie capital; C. bogăţiile subsolului; D. instalaţii, materii prime, materiale; E. fondul forestier şi cinegetic. a. A+C+E; b. C+D+E; c. A+B; d. A+B+E; e. A+B+D. 3. Preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă) atunci când se face

o alegere din mai multe variante posibile, în alocarea resurselor reprezintă: a. costul marginal; b. avantajul competitiv; c. avantajul relativ; d. costul de oportunitate; e. avantajul comparativ. 4. Legea diviziunii muncii este o lege economică: a. funcţională; b. de dezvoltare; c. structurală; d. fundamentală; e. obiectivă. 5. Legea profitului este o lege economică: a. funcţională; b. de dezvoltare; c. structurală; d. fundamentală; e. obiectivă.

Prezentarea Cursului 3 2. Caracterizarea economiei de piaţă 2.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de organizare a activităţii economice,

având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor. De-a lungul timpului, s-au conturat câteva sisteme economice, care în principal, au fost: economia naturală; economia de schimb; economia de piaţă, concurenţială; economia centralizată sau de comandă şi economia mixtă.

La începuturile existenţei sale, producţia socială a luat forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu al producătorului. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum din producţia proprie, pe bază de autoconsum, fără a apela la schimb.

Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării producătorilor, a amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi serviciilor, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc predominant pentru piaţă. Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit a fi în practică un sistem performant, prezent în toate societăţile moderne; el reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile.

Trăsăturile economiei de piaţă Comparativ cu secolul trecut, când se putea vorbi de o piaţă liberă (“mâna invizibilă a pieţei”, aşa cum o

denumea sugestiv Adam Smith), fără obstacole, în epoca contemporană, viziunile despre piaţă s-au schimbat şi diversificat. Pentru funcţionarea economiei de piaţă contemporane se impune existenţa cumulativă a următoarelor condiţii: specializarea producătorilor; schimbul de bunuri şi servicii; moneda; libertatea economică; proprietatea privată şi pluralismul formelor de proprietate; concurenţa; profitul, ca mobil al agenţilor economici; formarea în mod liber a preţurilor pe baza mecanismelor pieţei; statul democrat care veghează la respectarea regulilor pieţei.

Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi

separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne. Diviziunea socială a muncii, specializarea, reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ. Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător. Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere.

Autonomia, independenţa producătorilor presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune, dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de stat) şi mixtă.

Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute. Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme de proprietate agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central; la nivel local (microeconomic), agenţii economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.

Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Spre deosebire de perioada în care economia naturală era dominantă, şi în care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă) creează bunuri prioritar pentru vânzare.

Economia de piaţă este prin excelenţă a economie monetară. 2.2. Moneda Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri. Atât forma de prezentare,

cât şi funcţiile monedei au cunoscut un proces continuu de dezvoltare şi diversificare. În condiţiile contemporane, odată cu dezvoltarea relaţiilor bancare, banii au căpătat următoarele forme:

biletul de bancă; moneda divizionară; moneda scripturală. Mai sunt cunoscuţi şi ca bani electronici; moneda de calcul; banii de tezaur; moneda de rezervă. În economia contemporană, modernă, moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Ea reprezintă principalul instrument de punere în mişcare a tuturor pieţelor, de înfăptuire a schimburilor între agenţii economici; nici un flux economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei.

Moneda reprezintă premisa oricărei forme de piaţă şi de concurenţă; nici-un flux economic real nu se poate desfăşura fără contribuţia acesteia. Moneda este o categorie macroeconomică la care se raportează toţi agenţii vieţii economico-sociale ai unei comunităţi sociale, denumită comunitate monetară (care poate să fie naţională sau internaţională). Instrumentele monetare au caracter nedeterminat (permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii), caracter general (sunt acceptate în orice moment şi în orice loc al unei comunităţi monetare) şi caracter imediat (permit reglarea instantanee şi definitivă a vânzării-cumpărării de bunuri şi servicii, precum şi stingerea unei datorii).

Sintetizând, se poate afirma că într-o economie de piaţă, banii îndeplinesc următoarele funcţii: măsură a valorii sau etalon de calcul; mijloc de circulaţie; mijloc de plată; mijloc de economisire sau tezaurizare; bani universali.

2.3. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile în economia contemporană,

întâlnim două sisteme economice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piaţă; sistemul economiei de comandă (centralizate). Departajarea între aceste două mari sisteme, se realizează luându-se în considerare următoarele criterii: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.

În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici individuali. Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice şi social-politice care statuează proprietate ca fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi primordialitatea intereselor personale.

Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia. În esenţă, este vorba de următoarele: pluralismul formelor de proprietate; funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resurselor; motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului; concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în creşterea eficienţei şi a posibilităţilor de alegere din partea cumpărătorilor; pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe piaţa forţei de muncă, monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului; existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă economică înaltă; statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.

În economia centralizată, de comandă alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.

Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri ideale. Diversitatea şi complexitatea economică determină existenţa unei extrem de variate complementarităţi în sensul manifestării – cu diferite grade de extindere şi intensitate – a unor elemente ale acestora în cadrul unui tip predominant.

În realitate, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită controlul economic.

Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea câtorva modele de economii, care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război mondial, îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale

standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă ridicată. Cea mai mare parte a acestor economii sunt membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud - Est. Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi anume: economiile sociale de piaţă (din Europa de Vest), economiile de piaţă direcţionate de consum (SUA) şi economiile de piaţă ghidate administrativ (Japonia).

Tipologia economiei de piaţă se face, în general, după criteriul mecanismului de stabilizare a echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru atunci când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu, există două mari modele ale economiei de piaţă: modelul neoclasic şi modelul Keynesian.

Pe lângă cele două modele analizate mai pot fi amintite: modelul dezechilibrelor inerente, modelul instituţionalist, modelul libertarian etc., precum şi o serie de tipuri practice, concrete de economii de piaţă.

În literatura economică întâlnim aprecierea că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele (tipuri) ale economiei de piaţă: modelul neoamerican şi cel renan.

Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul economic de comandă, centralizat, se impune o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia de piaţă presupune transformări radicale în structurile economice şi de proprietate, ce se produc în fostele ţări cu economie centralizată, în vederea instaurării proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici. Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale: privatizarea; retehnologizarea; restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică; liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.

Economia de piaţă este o formă modernă, superioară de organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

Elementele funcţionale ale mecanismului economiei de piaţă: libera iniţiativă, concurenţa, competiţia pentru raţionalitate economică, impun agenţilor economici un anumit risc, dar şi producţie managerială în efortul lor investiţional şi de utilizare eficientă a factorilor de producţie.

În concluzie, economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă, întemeiate, în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile de stabilire a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar preţul este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri de persoane la bunurile economice. Economia de piaţă este o economie: multipolară; subordonată prioritar consumatorului; descentralizată; de întreprindere; de calcul în expresie monetară; în care profitul este mobilul agenţilor economici şi motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic; în care rolul statului se manifestă indirect, şi global.

2.4. Proprietatea şi libertatea economică Una dintre problemele majore ale ştiinţei economice o reprezintă definirea proprietăţii ca relaţie socială

completă, multifuncţională, fundamentală, determinată istoric. Conţinutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat numai din perspectiva următoarelor aspecte: juridic, social-filosofic şi economic.

În concluzie, categoria de proprietate reflectă ansamblul relaţiilor sociale statornicite istoric şi reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a bunurilor economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a personalităţii umane.

Aceste relaţii socio-economice exprimă în mod concret şi efectiv exercitarea unuia, mai multora sau tuturor atributelor proprietăţii de către titularul acesteia (indivizi, socio-grupuri şi organizaţii), după cum urmează: dreptul de posesiune; dreptul de utilizare, de folosire al bunurilor; dreptul de dispoziţie sau de apropiere al bunurilor; dreptul de însuşire a rezultatelor funcţionării economice a proprietăţii, adică dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de dreptul unui bun, de venitul unei moşteniri, de dobânda unui împrumut, etc.).

În funcţionarea ei socio-economică, proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a două componente: obiectul şi subiectul proprietăţii. Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice, care au o dublă determinare şi anume, latura utilitară concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum şi latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor. În sfera obiectului de proprietate intră şi forţa de muncă a producătorului direct ca persoană fizică, liberă din punct de vedere economic (nu dispune de mijloace de producţie) şi juridic (îşi pune la dispoziţie forţa de muncă pe o anumită perioadă de timp). Subiecţii proprietăţii sunt persoane fizice sau juridice (sau agenţii vieţii economico-sociale) care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (de exemplu: indivizi, socio-grupuri, organizaţii, statul). În cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai multe forme de proprietate:

a. proprietatea particulară, se caracterizează, în primul rând, prin autonomizarea deplină a unităţilor economice de bază, ceea ce permite o funcţionare eficientă a acestora, dezvoltarea ei, precum şi manifestarea

neîngrădită a liberei iniţiative a agenţilor economici. Sub aspectul însuşirii factorilor de producţie, proprietatea particulară, ca formă fundamentală a proprietăţii, se manifestă în următoarele forme: proprietatea individuală, proprietatea privată-individuală, proprietatea privat-asociativă.

b. proprietatea publică, de stat, se regăseşte în structura proprietăţii în proporţii diferite, în economia tuturor statelor lumii, fiind predominantă în anumite ramuri economice (transporturi, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, industria de armament, siderurgie, sectorul financiar-bancar etc.).

c. proprietatea mixtă se formează prin asocierea capitalurilor private cu cele ale unităţilor de stat. Ea poate funcţiona şi prin participarea capitalului privat sau de stat din mai multe ţări, constituindu-se în acest fel, proprietatea mixtă, multinaţională.

Prezentarea formelor de proprietate demonstrează că pluralismul acestora este nu numai posibil, dar şi necesar, deoarece între ele există o relaţie de interdependenţă, de influenţare reciprocă completându-se în planul valorificării eficiente a resurselor economice limitate. Ele coexistă în funcţionalitatea lor ca sistem al proprietăţii economice moderne. O formă de proprietate nu se opune celeilalte, ci se constituie ca un tot unitar, adică într-un sistem complex al proprietăţii ce susţine mecanismul economiei de piaţă.

Exercitarea efectivă a atributelor proprietăţii de către titularul acesteia reprezintă temelia manifestării reale a libertăţii economice. Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice creatoare bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect de proprietate îşi realizează interesele economice şi îşi satisface trebuinţele mereu sporite.

Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor economici în calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi servicii prin angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi comerciale. Libera iniţiativă, ca fundament al libertăţii economice, cunoaşte adevărata ei împlinire şi manifestare numai în condiţiile proprietăţii particulare, care dă şanse egale tuturor indivizilor pentru a deveni agenţi economici competitivi, dar, care în acelaşi timp, poate genera, datorită concurenţei, un acces inegal în procesul însuşirii rezultatelor economice. Şansele egale ale indivizilor în cadrul raporturilor de proprietate creează premisele exercitării democraţiei economice protejată şi reglementată prin legislaţia statului de drept. Această iniţiativă asigură cadrul instituţionalizat al participării agenţilor economici în sistemul democraţiei economice la toate nivelele de organizare economico-socială.

2.5. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme Generic, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane fizice şi/sau juridice

îndeplinind funcţii şi roluri bine determinate în viaţa economică şi având comportamente economice similare. Clasificarea agenţilor economici, cât şi delimitarea lor se poate face din mai multe puncte de vedere, însă cel

mai utilizat criteriu este criteriul instituţional, care prezintă importanţă pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare.

Acest criteriu determină o tipologie a agenţilor economici care cunoaşte cea mai largă utilizare pe plan mondial şi care stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale. În cadrul acestei tipologii se disting: firmele ca agenţi producători de bunuri şi servicii; menajele (sau gospodăriile) ca agenţi consumatori; instituţiile financiare şi de credit ca agenţi financiari; administraţiile publice şi private; străinătatea (sau “restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.

Agenţii producători împreună cu agenţii consumatori constituie categoria agenţilor non-financiari. Ei se identifică ca purtători ai cererii şi ai ofertei în tranzacţiile pe care le efectuează. Complementara categoriei agenţilor non-financiari o constituie categoria agenţilor financiari a căror existenţă reflectă separarea şi autonomizarea relativă a proceselor din sfera financiar-monetară faţă de cele din economia reală. În afară de primele trei categorii de agenţi economici prezentate, care funcţionează pe baze strict comerciale, în economiile contemporane se manifestă necesitatea existenţei unui agent de sine-stătător, respectiv administraţiile care se ocupă cu furnizarea unor bunuri şi servicii de utilitate publică: învăţământ, sănătate, apărare, etc. prin colectare şi redistribuire de resurse de la celelalte categorii de agenţi şi alocarea lor conform interesului public. “Restul lumii” sau străinătatea reprezintă corespondentul extern al agenţilor economici naţionali cu care aceştia din urmă intră în relaţii economice.

Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi respectiv ca agenţi agregaţi. Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul de studiu al microeconomiei. Agentul economic agregat reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii similare. De subliniat este faptul că agenţii agregaţi, care formează obiectul de studiu al macroeconomiei, au o existenţă pur virtuală.

Organizarea afacerilor Firma reprezintă o entitate care angajează factori de producţie (resurse) şi produce bunuri şi servicii pentru a

le vinde consumatorilor, altor firme sau instituţiilor guvernamentale. Piaţa ghidează şi coordonează impersonal activitatea firmelor individuale, de exemplu să renunţe la producţia unui bun care nu se vinde şi să înceapă

producţia altuia. Economistul Adam Smith observă că pe piaţă firmele sunt conduse de o mână invizibilă spre un scop care nu a făcut parte din intenţiile lor. În contrast cu mâna invizibilă a pieţei este mâna vizibilă, a managerului de firmă, care, de asemenea, îi coordonează activitatea.

Firmele diferă între ele din foarte multe puncte de vedere: ce produc, câţi angajaţi au, ce venit au, cu ce costuri realizează produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce relaţii au cu guvernul, câte impozite plătesc şi din multe alte zeci şi sute de puncte de vedere. Alte patru diferenţe între firme sunt, însă, majore: statutul juridic al firmei; modul de integrare al firmelor; organizare internă şi modul de luare a deciziilor.

a. Din punct de vedere al statutului (legal) de organizare, firmele pot fi categorisite în: firme patronale (familiale), firme parteneriale (asociaţii) şi corporaţii (societăţi comerciale).

b. Structurile organizaţionale şi dimensionale, sunt determinate de modalităţile integrării diferitelor firme. Dintre formele mai importante de integrare fac parte: integrarea pe orizontală (rezultatul fiind de regulă apariţia unui cartel); integrarea pe verticală (rezultatul în acest caz fiind un holding).

c. Din punctul de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au componente structurale şi operaţionale, fiecare având un rost specific. Modul în care toate componentele arată şi sunt asamblate diferă de la o firmă la alta.

2.6. Fluxurile economice şi circuitul economic În vederea satisfacerii necesităţilor de bunuri şi servicii, în cadrul unei economii naţionale, cât şi în relaţiile pe

care aceasta le stabileşte cu străinătatea, se derulează un sistem complex, integrat de activităţi, operaţii şi tranzacţii care formează circuitul economic.

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc: activităţile economice; subiecţii economici; tranzacţiile economice; obiectul tranzacţiilor.

În cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se creează între agenţii economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.

Rezultatele microeconomice Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări

tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca efecte primare şi directe, se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural - convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).

În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale, finale şi nete. Concepte – cheie: economie naturală, economie de schimb, economie de piaţă, economie de comandă

(centralizată), economie mixtă, agent economic, circuit economic, flux economic.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 3

1. Care dintre enumerările de mai jos reprezintă caracteristici generale ale economiei de schimb? a. concurenţa neloială; b. producţia de mărfuri şi mijlocirea schimbului direct de mărfuri; c. autonomizarea agenţilor economici; d. specializarea consumatorilor; e. specializarea producătorilor, a agenţilor economici, în general. 2. Economia socială de piaţă este întâlnită în: a. în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei Occidentale; b. Uniunea Europeană şi Japonia; c. SUA; d. Japonia; e. America de Nord. 3. Pentru funcţionarea economiei de piaţă contemporane se impune existenţa cumulativă a următoarelor condiţii: A. moneda şi inflaţia; B. libertatea economică; C. concurenţa şi fomarea preţurilor pe baza mecanismelor de intervenţie; D. proprietatea privată şi pluralismul formelor de proprietate; E. schimbul de bunuri şi servicii. a. A+B+C; b. B+D+E; c. A+D; d. C+D+E; e. A+B+C+D. 4. Tipul neoamerican al economiei de piaţă se întemeiază pe următoarele principii: A. sectorul public producător de bunuri noncomerciale este neglijabil, şi are tendinţe de reducere; B. cea mai mare parte din bunurile economice îmbracă forma de marfă, însă consumul unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei; C. fiscalitatea directă este ridicată, fiind impozitate atât veniturile, cât şi capitalurile; D. învăţământ elitist, care caută să se adapteze la regulile pieţei; E. gradul redus de recuritate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie), protecţia fiind o problemă individuală. a. A+D+E; b. B+C+E; c. A+B+C; d. C+D+E; e. B+C+D. 5. Economia de piaţă ghidată administrativ este specifică: a. SUA; b. Germaniei şi ţărilor Europei Occidentale; c. ţărilor UE; d. Japoniei; e. Australiei şi Noii Zeelande.

Prezentarea Cursului 4 B. Microeconomie 3. Piaţa. Cererea şi oferta 3.1. Piaţa: tipologie şi rol. Sistemul de pieţe Piaţa exprimă un ansamblu, mai mult sau mai puţin spontan de relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii

economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Din punctul de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare, se disting: piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de consum personal; piaţa factorilor de producţie, formată; la rândul ei, din: piaţa resurselor naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului; piaţa monetară; piaţa financiară, inclusiv bursa.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: piaţa locală; piaţa regională; piaţa naţională; piaţa mondială.

Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; piaţa cu concurenţă imperfectă, formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip monopson sau oligopson etc.

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de pieţe, în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general. Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmăreşte propriul interes, satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de producţie sau de consum personal, obţinerea de câştiguri; totodată, însă, participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de interdependenţă, de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa; dimensiunile şi dinamica acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele se reflectă în dimensiunile, complexitatea şi evoluţia sistemului relaţiilor de piaţă.

Rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă, în mod deosebit, din funcţiile pe care le îndeplineşte. Două funcţii ale pieţei sunt esenţiale pentru reproductibilitatea sistemului economic: a. piaţa asigură legătura, contactul permanent dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, producţie şi consum, atât la nivel micro cât şi macro-economic; b. piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.

Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa determină orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.

Piaţa fiecărui bun economic devine o structură (componentă) a pieţei în general, iar ansamblul pieţelor concrete ale tuturor bunurilor economice formează sistemul de pieţe. Orice componentă a sistemului de pieţe se caracterizează prin câteva elemente: a. gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării; b. numărul subiecţilor participanţi; c. puterea economică (concurenţială) a participanţilor. Pentru a desemna acest element al pieţei se utilizează termenii de atomicitate (când subiecţii pieţei au o putere şi importanţă economică apropiate) şi molecularitate (când participanţii sunt mezo-agenţi economici sau agenţi cu puteri economice foarte diferite); d. caracteristicile comportamentului de piaţă al subiecţilor acesteia reflectate în atributele de libertate, mobilitate, fluiditate (uneori rigiditate) în iniţiativele şi relaţiile subiecţilor participanţi la piaţă; e. gradul de cunoaştere a mediului de către subiecţii participanţi la piaţă, utilizându-se termenii de transparenţă, dacă agenţii economici participanţi, cunosc perfect toţi factorii care influenţează piaţa, şi opacitate, situaţie în care agenţii participanţi ca vânzători şi (sau) cumpărători nu cunosc toate realităţile pieţei pe care acţionează, sunt prost informaţi, uneori dezinformaţi, în legătură cu fenomenele acesteia.

Sistemul contemporan de pieţe este deosebit de complex şi eterogen; în cadrul său se constituie, se dimensionează şi interacţionează numeroase tipuri şi forme de piaţă, care pot fi clasificate după mai multe criterii:

1. După natura bunurilor economice, care fac obiectul tranzacţiilor şi rolul lor în reproducţia sistemului economic se disting: piaţa bunurilor şi serviciilor; piaţa factorilor de producţie cuprinzând: piaţa resurselor naturale (mine, sonde, pământ, ape ş a ); piaţa capitalului fizic (investiţii, cumpărări de active fizice, cumpărări de întreprinderi, companii, etc.); piaţa monetară; piaţa capitalului (financiară); piaţa muncii, piaţa informaţiei ş.a.

2. În funcţie de gradul de diversificare al bunurilor tranzacţionate se cunosc: piaţa bunurilor omogene; (uniforme) şi piaţa bunurilor eterogene (diversificate).

3. După starea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor, sistemul de pieţe este alcătuit din: piaţa reală, prin care se tranzacţionează bunuri reale, adică bunuri care există materialmente pe piaţă în momentul tranzacţiei; piaţa activă - ca piaţă specifică în cadrul căreia se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).

4. În funcţie de spaţiul economic al derulării relaţiilor de schimb, sistemul de pieţe cuprinde: pieţele locale; pieţele zonale (regionale); pieţele naţionale; pieţele internaţionale; piaţa mondială (ca piaţă unică, indivizibilă).

5. După momentul în care se transferă către cumpărător obiectul tranzacţiei, se cunosc trei tipuri de pieţe: piaţa la vedere; piaţa disponibilă să livreze la dorinţa cumpărătorului; piaţa la termen.

6. În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun tranzacţionabil, componentele pieţei sunt: piaţa vânzătorului; piaţa cumpărătorului.

7. În raport cu numărul, importanţa şi puterea economică a participanţilor, formele contemporane ale pieţei sunt:

a. piaţa cu concurenţă perfectă (pură) presupune că pe piaţa bunului există un mare număr de vânzători (ofertanţi) şi de cumpărători (solicitanţi), prin a căror ofertă, respectiv cerere individuală nu se pot modifica condiţiile şi preţul pieţei;

b. oligopolul (oligos – câţiva; poleti – a vinde) este situaţia de piaţă în care se întâlnesc un număr mic de vânzători, care dispun de o producţie concentrată, cu un număr mare de cumpărători, deci oferta este concentrată, iar cererea atomicizată;

c. monopolul (monos – unul; poleti – a vinde) reprezintă acea structură de piaţă în care oferta este concentrată de către un singur agent economic, iar cererea este atomicizată (există un mare număr de solicitanţi);

d. oligopsonul (oligos – câţiva; opsonia – a cumpăra) este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpărători) ce se confruntă cu un număr mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;

e. oligopolul bilateral se manifestă ca o structură de piaţă în care există o simetrie între numărul mic de vânzători şi numărul mic de cumpărători;

f. monopolul contrat (limitat) redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători); ofertantul este un gigant economic, dar nici solicitanţii nu sunt slabi; ei sunt agenţi economici care pot cumpăra, individual şi împreună, cantităţi mari din bunul oferit pieţei;

g. monopsonul (monos – unul; opsonia – a cumpăra) este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată (număr mare de ofertanţi mici şi mijlocii);

h. monopsonul contrat (limitat) se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;

i. monopolul bilateral este structura de piaţă caracterizată prin unicitate, atât din partea cererii, cât şi a ofertei; lupta se dă între giganţi economici, cu o activitate extrem de concentrată.

Caracteristica pregnantă a oricărei pieţe şi a sistemului de pieţe este concurenţa, iar forţele principale ale pieţei prin care ea se materializează sunt cererea, oferta şi preţul.

3.2. Cererea. Funcţia cererii. Elasticitatea cererii Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă (bun material sau serviciu) pe care

consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar (considerat ca maxim) şi într-un anumit interval de timp, considerând calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărători.

Cererea poate fi: a. individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul; b. totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv; c. agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.

În funcţie de natura şi destinaţia bunurilor se disting: cerere de bunuri materiale (corporale) de consum; cerere de servicii de consum (bunuri de consum incorporale); cerere de bunuri materiale (corporale) de producţie; cerere de servicii pentru producţie (bunuri de producţie incorporale).

Dacă avem în vedere capacitatea bunurilor şi serviciilor de a se substitui, componentele cererii sunt: cerere pentru bunuri substituibile; cerere pentru bunuri complementare, adică pentru bunuri care nu pot fi consumate unul fără celălalt; cerere derivată, în care cererea pentru un produs este determinată în raport cu cererea pentru alte produse (exemple: cererea pentru făină este determinată de cererea pentru pâine; cererea pentru furnituri este condiţionată de cererea pentru confecţii ş.a.).

Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o perioadă la alta, având, deci, caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi preţul.

Funcţia cererii descrie comportamentul consumatorului în calitate de agent economic solicitant, precum şi influenţele pe care le au diferiţi factori asupra cererii. Ea este reprezentată printr-o curbă a cererii consumatorului pentru un bun dat şi arată cantitatea cumpărată din acel bun (Q), în funcţie de mai mulţi factori cu ponderi şi sensuri diferite, denumiţi variabile, cum ar fi: preţul produsului (p), considerând că preţurile celorlalte bunuri nu variază; preţul produselor de substituţie (ps); mărimea venitului consumatorului (v); gustul cumpărătorului (g); condiţiile de credit (c); publicitatea sau reclama (r); marca fabricii sau marca comercială (m), etc.

)m,r,c,g,v,p,p(fQ s

Relaţia de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute din acel bun reprezintă conţinutul legii generale a cererii de bunuri şi servicii.

Elasticitatea cererii Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu modificarea factorilor

care o determină se utilizează conceptul de elasticitate a cererii. Instrumentul utilizat pentru a determina intensitatea elasticităţii îl constituie coeficienţii de elasticitate. Coeficientul de elasticitate a cererii reprezintă procentul de modificare a cererii (variabilă dependentă) în funcţie de modificarea unui factor al cererii (variabilă independentă).

A. Elasticitatea cererii în raport de venit. Elasticitatea cererii faţă de venit este raportul dintre variaţia relativă a cantităţii cerute distr-un bun şi variaţia

relativă a venitului. În funcţie de valoarea lui v/ce (coeficientul de elasticitate a cererii faţă de venit), bunurile se tipologizează

astfel: a. bunurile normale sunt bunurile al căror consum creşte o dată cu venitul, creşterea consumului fiind proporţional mai slabă decât cea a venitului (adică 0<ΔC/C<ΔV/V). Coeficientul de elasticitate este mai mic decât 1 ( 1v/ec ); b. bunurile inferioare ( 0e v/c ) al căror consum scade în valoare absolută la o creştere a venitului; c.

bunurile al căror consum creşte în aceeaşi proporţie cu venitul ( 1e v/c ) sau scade în aceeaşi proporţie cu

scăderea venitului; ponderea cheltuielilor cu aceste bunuri rămâne neschimbată în totalul veniturilor disponibile ale cumpărătorului; d. bunurile superioare al căror consum creşte relativ mai repede în raport cu creşterea venitului ( 1e v/c ) sau, ceea ce este acelaşi lucru, la o reducere a venitului scăderea cererii este inferioară scăderii venitului.

B. Elasticitatea cererii în raport de preţ Consumul unui bun este funcţie de preţul bunului respectiv şi preţurile celorlalte bunuri. Ca urmare,

elasticitatea în raport cu preţul apare ca o elasticitate directă şi o elasticitate indirectă. Variaţia cererii unui bun in raport cu variaţia preţului său, în condiţiile în care preţurile celorlalte bunuri rămân stabile (constante) desemnează elasticitatea directă a cererii faţă de preţ.

Coeficientul de elasticitate directă a cererii în raport cu preţul bunului (p/ce ) se determină ca raport între

variaţia relativă a cererii unui bun ( C / C sau % C ) şi variaţia preţului acelui bun ( P/P sau % P ).

Teoretic, coeficienţii de elasticitate directă a cererii diferitelor bunuri normale în raport cu preţul lor, au o plajă de existenţă destul de extinsă, în funcţie de care se disting: a. cerere perfect inelastică sau rigidă )0e( p/c ,când

cantitatea cerută dintr-un produs (serviciu) rămâne constantă, indiferent cum s-ar modifica preţul (tariful) unitar; b. cerere perfect elastică ( ye p/c ) sau infinit elastică atunci când la un preţ constant sau cu o variaţie slabă

cererea creşte continuu la acel bun; c. cerere cu elasticitate unitară ( 1e p/c ). Este o cerere cu elasticitate

constantă, adică la o creştere (scădere) continuă şi constantă a preţului unui bun se manifestă o scădere (respectiv creştere) continuă şi constantă a cererii. Cantitatea cerută este invers proporţională cu preţul, iar curba cererii este o ramură de hiperbolă echilaterală; d. cerere semirigidă sau relativ inelastică (cu elasticitate slabă) ( 0e1 p/c )

când cererea reacţionează slab la modificarea preţului; reacţia cererii este mai mică decât proporţională la variaţia preţului; e. cerere elastică sau cu elasticitate ridicată ( ye1 p/c ) când se realizează o cerere care reacţionează

la modificarea preţului. Cererea variază mai mult decât proporţional la variaţia preţului; elasticitatea este mai mare decât cea unitară (cazul c), deci mai accentuată decât aceasta şi mai mică sau mai puţin accentuată decât cererea perfect elastică; f. cerere anormală ( 0e p/c ), când coeficientul de elasticitate faţă de preţ are valoare pozitivă.

Reacţia anormală a cererii la variaţia preţului (paradoxul Giffen) se manifestă în cadrul produselor inferioare, când reducerea preţului atrage după sine scăderea cererii sau când scumpirea unor produse duce la creşterea cererii.

C. Elasticitatea indirectă sau încrucişată Aceasta exprimă modificarea cererii pentru un bun (A) atunci când se modifică preţul altui bun (B) cele două

bunuri fiind complementare sau substituibile.

Cererea atipică Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în

acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a. efectul Giffen; b. efectul de anticipare din partea consumatorilor; c. efectul de venit nul; d. efectul de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori; e. efectul de informare imperfectă; f. când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi (înlocuitori).

3.3. Oferta. Funcţia ofertei. Elasticitatea ofertei Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau serviciu care poate fi vândută pe piaţă într-o anumită

perioadă de-timp şi la un anumit preţ unitar, acceptat de cumpărător şi considerat de vânzător ca preţ minim, care îi trezeşte dorinţa de a vinde acel bun.

Oferta poate fi: a. individuală; b. totală; c. agregată (globală). În funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei se disting: a. oferta de bunuri independente (oferta de

calculatoare, de încălţăminte, îmbrăcăminte etc.); b. oferta complementară dacă pe lângă producţia bunului principal se obţin şi bunuri secundare (producţia de cereale, de carne etc.); c. oferta mixtă, dacă bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite (unt, margarină, ceai, cafea etc.).

Dacă avem în vedere influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei la un moment dat, se cunosc: a. oferta fixă, în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, ceea ce face ca volumul de bunuri oferite pieţei să fie relativ constant şi să nu poată fi majorat prin decizii economice; b. oferta flexibilă, ca rezultat al rarităţii relative a factorilor de producţie, un bun putând să fie reprodus în cantităţi variabile cu ajutorul factorilor de producţie disponibili.

În condiţiile în care introducem în analiză factorul timp, oferta în totalitatea ei devine flexibilă şi se manifestă în următoarele forme: a. oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, când producătorul (vânzătorul) nu poate modifica mărimea ofertei decât în funcţie de stocurile de care dispune în acel moment; b. oferta pe termen scurt, când dimensiunile ofertei se pot modifica în funcţie de gradul de folosire a capacităţilor de producţie existente şi prin angajarea de noi lucrători; c. oferta pe termen lung se modifică prin crearea de noi capacităţi de producţie, scoaterea din funcţiune a unor capacităţi, introducerea progresului tehnic ş.a.

Factori de dependenţă ai ofertei Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori, şi anume: a. evoluţia cererii de bunuri şi

servicii; b. disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea acestora, randamentul economic; c. costul de producţie (de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea ofertei de bunuri şi servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea ofertei; d. preţul de vânzare al mărfii; e. posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.

După alţi autori, mai sunt şi alţi factori cu acţiune asupra elasticităţii ofertei: a. costul unitar al bunului; b. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora; c. durata perioadei de la modificarea preţului.

Funcţia ofertei Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci, în raport direct proporţional faţă de preţ, în

sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. Agenţii economici sunt interesaţi să ofere, pe piaţă, mai multe mărfuri când preţurile cresc, şi invers.

Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul. Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă pe piaţă, spre vânzare. Aceasta, spre deosebire de curba cererii, care oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu legea descrisă mai sus.

În practica economică există cazuri anormale, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la legea ofertei, în care creşterea cantităţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad (de exemplu, la produse perisabile - legume, fructe, sau situaţia în care unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere, spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite etc.).

Elasticitatea ofertei în raport cu preţul Aceasta înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se măsoară prin coeficientul de

elasticitate a ofertei )E( op , care se calculează prin raportarea modificării cantităţilor oferite )Q( la modificarea

preţului de vânzare )P( .

Modalităţi de calcul:

a. 000

01

0

01op

P

P:

Q

Q

P

PP:

Q

QQE

b. P%

Q%Eop

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri de

ofertă: a. Oferta elastică, ce se manifestă atunci când variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului:

00 P

P

Q

Q

. În acest caz, 1Eop ;

b. Oferta cu elasticitatea unitară, care are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului; c. Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită să

crească continuu, tinzând spre infinit. În acest caz, variaţia preţului este zero; d. Oferta inelastică se caracterizează prin aceea că modifica-rea ofertei este mai mică decât modificarea

preţului:

00 P

P

Q

Q

. În acest caz, 1Eop ;

e. Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă reflectă situaţia în care, la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică:

0Q

Q

0

. În acest caz 0Eop .

Concepte – cheie: piaţă, sistem de pieţe, echilibrul pieţei, cerere, ofertă, funcţie a cererii, funcţie a ofertei,

elasticitate a cererii, elasticitate a ofertei, monopol, monopol contrat, monopol bilateral, oligopol, oligopol bilateral, oligopol contrat, monopson, oligopson.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 4

1. Atunci când pe piaţă apare situaţia în care la un nivel dat al preţului cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit, iar variaţia preţului este zero, avem de-a face cu:

a. ofertă inelastică; b. ofertă elastică; c. ofertă perfect inelastică; d. ofertă perfect elastică; e. ofertă cu elasticitate unitară. 2. În cazul cererii perfect elastice sau infinit elastice, coeficientul de elasticitate directă a cererii

diferitelor bunuri normale în raport cu preţul lor este: a. ec/p =1; b. ec/p = 0; c. -1 < ec/p <-y; d. ec/p > -y; e. -1 < ec/p < 0. 3. Când este vorba de bunuri importante care nu au substituţi (înlocuitori), mărimea preţului lor: a. nu atrage, în general, după sine o creştere a cererii; b. atrage, în general, o creştere a cererii; c. nu atrage, în general, după sine o diminuare a cererii; d. atrage, în general, după sine o diminuare a cererii; e. nu acţionează asupra mărimii cererii. 4. Perioada pieţei având o durată foarte scurtă de la modificarea preţului, nu permite ofertanţilor

să găsească mijloacele necesare de sporire a ofertei; aceasta rămâne constantă, oferta fiind: a. elastică; b. inelastică; c. perfect inelastică; d. rigidă; e. semirigidă. 5. Oferta elastică se manifestă atunci când: a. variaţia ofertei este mai mică decât variaţia preţului; b. variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului; c. variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului; d. variaţia cererii este mai mare decât variaţia preţului; e. variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului;

Prezentarea Cursului 5 4. Comportamentul consumatorului 4.1. Bunurile economice: trăsăturile şi clasificarea lor Bunul este reprezentat de către orice element al realităţii, identificabil şi măsurabil, care are capacitatea de a

satisface o nevoie umană, indiferent de forma sa materială sau imaterială şi de modul în care este procurat de către consumator.

Din punctul de vedere al ştiinţei economice, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt acele elemente ale realităţii care, indiferent de loc şi de timp, sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (aerul, apa naturală, lumina solară, căldura naturală, ş.a.). Spre deosebire de bunurile libere, bunurile economice se caracterizează prin: raritatea relativă; au caracter de disponibilitate; îmbracă formă monetară de măsurare chiar dacă nu sunt mărfuri.

Marea varietate a bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţie de mai multe criterii: După forma materială de existenţă, bunurile economice se grupează în: bunuri imateriale (necorporale

sau servicii); bunuri materiale (corporale). Bunurile materiale, după gradul de prelucrare se clasifică în: bunuri primare (desprinse direct din natură de către om); bunuri intermediare (bunurile aflate în diferite faze de prelucrare); bunuri finale sau finite (bunurile ajunse în ultimul stadiu al prelucrării lor tehnologice şi al circuitului economic, putând fi consumate ca atare). De asemenea, după importanţa lor în cadrul rezultatelor producţiei, bunurile materiale se grupează în: bunuri principale (bunurile obţinute prioritar în cadrul proceselor tehnologice şi economice); bunuri secundare sau derivate (produsele care se obţin inevitabil).

După destinaţia lor, bunurile economice cuprind: bunurile şi serviciile de producţie ca bunuri care servesc la producerea altor bunuri materiale şi servicii (se mai numesc şi bunuri de reproducţie sau bunuri instrumentale); bunurile şi serviciile de consum ca bunuri care satisfac nemijlocit nevoile umane (denumite şi bunuri pentru consumul final).

După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile economice se clasifică în: bunuri private sau bunurile materiale şi serviciile de care beneficiază în cantităţi diferite un agent dat; bunuri publice, ca bunuri de care poate beneficia în aceeaşi măsură orice agent, orice membru al societăţii.

În raport cu capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de consum, bunurile economice cuprind: bunurile complementare (bunurile care se utilizează împreună pentru a satisface o anumită nevoie); bunurile substituibile (bunuri diferite dar care satisfac aceeaşi nevoie şi deci beneficiarul poate alege unul din ele).

Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în: bunuri imobiliare, cum ar fi terenurile de orice fel, clădirile, diverse construcţii, locuinţe ş.a.; bunuri mobiliare respectiv, hârtiile de valoare, creanţele, poliţele de asigurare, metalele şi pietrele preţioase, bijuteriile, operele de artă, etc.

După modul în care circulă de la producător la consumator se disting: bunuri marfare sau comerciale ca bunuri care formează obiectul tranzacţiilor de piaţă; bunuri nemarfare sau necomerciale sunt bunurile care nu fac obiectul tranzacţiilor bilaterale de piaţă; bunurile mixte sunt bunurile a căror circulaţie de la producător la consumator depinde atât de piaţă cât şi de iniţiativele publice (transportul urban, mass-media, învăţământ, sănătate, cercetare ştiinţifică).

Bunurile marfă sunt acele bunuri care rezultă dintr-o activitate economică specializată, satisfac o trebuinţă umană şi ajung în sfera consumului numai prin intermediul schimbului pe piaţă.

4.2. Utilitatea. Aprecierea cardinală şi ordinală a utilităţii. Calitatea mărfii Utilitatea desemnează capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o trebuinţă umană (de

producţie, de consum, de informaţie, etc.). De asemenea, utilitatea exprimă aprecierea bunului din partea consumatorului, satisfacţia pe care i-o creează acestuia folosirea unui bun.

În gândirea economică s-au manifestat două optici diferite de abordare a utilităţii: obiectivistă (clasică) şi marginalistă (neoclasică).

Gândirea economică clasică a considerat utilitatea ca provenind exclusiv din existenţa, materială a mărfii, din proprietăţile corporale intrinseci ale acesteia, cu ajutorul cărora se satisface o trebuinţă a nonposesorului mărfii. Bunurile de acelaşi fel (x1), care se încadrează în dimensiunile nevoii de consum au aceeaşi utilitate denumită utilitate individuală (ui), indiferent de intensitatea trebuinţei pe care o satisfac; ele alcătuiesc o mulţime omogenă de bunuri (X). Astfel: n21 x...xxX în care: in21 xx...xx , unde i=1, 2, ..., n. Utilitatea economică

totală (U) a unei mulţimi omogene de bunuri rezultă din însumarea utilităţii individuale a tuturor unităţilor din bunul

respectiv sau produsul dintre utilitatea unei unităţi dintr-un bun omogen (uj) şi numărul de produse de acelaşi fel alcătuiesc mulţimea respectivă (x1). Respectiv: n21 u...uuU în care: in21 uu...uu ; XuU ij

În gândirea economică neoclasică, respectiv, marginalistă, utilitatea unui bun rezultă din reacţia psihologică, subiectivă a indivizilor în raport cu bunurile. Rezultă că, în concepţia marginalistă, utilitatea economică este diferită pentru fiecare unitate de bunuri identice ale unei mulţimi omogene, ea reflectă importanţa şi preţuirea pe care o persoană le acordă unei unităţi dintr-o marfă oarecare la un moment dat şi în condiţii determinate.

Măsurarea utilităţii a preocupat şcoala marginalistă, încă de la începuturile sale, distingându-se teoria tradiţională şi teoria modernă a utilităţii.

Teoria tradiţională (Walras, Jevons, Menger şi apoi Alfred Marshall) s-a bazat pe aprecierea cardinală a utilităţii bunurilor economice. În aceste condiţii, utilitatea totală (U) se obţine prin însumarea succesivă a utilităţii individuale diferite a dozelor (unităţilor) componente ale unei mulţimi omogene de bunuri folosite pentru satisfacerea integrală a nevoii. Aceasta se prezintă ca o funcţie crescătoare în raport cu cantitatea consumată din acel bun (x), deşi creşterea este din ce în ce mai mică, se reduce progresiv: U = U(x). Prin consumarea succesivă de doze (unităţi) din acelaşi produs, utilitatea adiţională sau marginală se modifică.

Utilitatea marginală (Um) poate fi definită ca suplimentul de utilitate ce decurge din consumarea unei doze suplimentare dintr-un bun (X), sau raportul suplimentului de utilitate totală ( U ) la suplimentul de consum din acel

produs (ΔX). Um = ΔU/ΔX. Punctul în care se realizează cel mai înalt consum dintr-un produs, după care utilitatea marginală devine

nulă, se numeşte punct de saturaţie. Teoria utilităţii cardinale prezintă anumite neajunsuri: face abstracţie de interdependenţa dintre utilitatea

diferitelor bunuri consumate (x, y, z); este foarte greu de presupus că un consumator poate să cunoască şi să măsoare toate caracteristicile utile ale bunurilor consumate. De aceea, la începutul secolului XX Vilfredo Pareto a înlocuit teoria tradiţională a utilităţii cardinale printr-o teorie ordinală a utilităţii, pornind de la curbele de izoutilitate sau de indiferenţă. Teoria a fost reluată şi dezvoltată de J. R. Hicks (Value and Capital, 1939) şi E. Dobres (Théorie de la Valeur, 1956). În cadrul teoriei utilităţii ordinale, consumatorul suveran operează alegeri raţionale dintr-un număr finit de bunuri şi servicii, conform următoarelor postulate:

a. nu se mai foloseşte ipoteza potrivit căreia consumatorul este capabil să măsoare utilitatea tuturor unităţilor de bunuri consumate; este de ajuns o relaţie de succesiune a utilităţii bunurilor, determinată de capacitatea consumatorului raţional de a aşeza bunurile într-o anumită ordine, deci de a stabili o anumită ierarhie a acestora, în raport cu preferinţele sale:

b. teoria utilităţii cardinale presupune nu numai măsurarea ci şi comparaţii foarte exacte între utilitatea bunurilor consumate; teoria utilităţii ordinale suprimă acest postulat; consumatorul dispune de o măsurare ordinală, adică, numerele utilizate de acesta indică doar un clasament, o ordine de preferinţă (dacă qA este preferat lui qB, dacă qB este preferat lui qZ);

c. funcţia de utilitate ordinală asociază un număr, denumit indicator de satisfacere sau de utilitate, la diverse cantităţi dintr-un bun (deci nu mai este necesar ca dozele dintr-un bun să fie egale) şi operează cu un număr finit de bunuri de consum. Relaţia este: U =U(x1,x2,...,xn) unde: n21 x...xx

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rată marginală de substituţie a bunurilor (Rms):

'y

'x

msU

U

x

yR

y/x

O curbă de indiferenţă (de izoutilitate sau o izophelimă) reprezintă curba ce reuneşte ansamblul de combinaţii de bunuri care procură consumatorului aceeaşi satisfacţie sau utilitate agregată.

Întrucât calitatea produselor este determinată de activitatea productivă, în aprecierea calităţii produselor trebuie să se aibă în vedere legătura organică între procesul de proiectare, producţie şi cel de consum. În acest sens, noţiunea de calitate a produselor trebuie privită atât prin prisma calităţii produselor la producător (nivelul caracteristicilor, costurile calităţii) cât şi la beneficiar unde se certifică în final nivelul calitativ al bunurilor prin procesul de consum, oamenii intrând în posesia calităţii prin folosirea obiectelor. Calitatea îmbracă astfel două forme de bază şi anume: calitatea producţiei corespunzător caracteristicilor producţiei, ce prezintă interes direct pentru producător şi calitatea produselor, corespunzător caracteristicilor bunurilor, ce prezintă interes pentru consumator. Deşi se află într-o strânsă corelaţie, implicaţiile economice ale calităţii sunt distincte la producător şi beneficiar. În sfera producţiei nivelul calităţii are implicaţii asupra productivităţii muncii, consumului de materie primă, energie, iar în sfera circulaţiei asupra competitivităţii mărfurilor pe piaţă, asupra reputaţiei mărcii de fabricaţie etc.

4.3. Valoarea. Teoria obiectivă şi teoria subiectivă a valorii

Valoarea economică se referă la bunurile economice care îmbracă forma de marfă; ea a constituit de multă vreme o temă fundamentală a economiei politice şi terenul unor ample confruntări teoretice. Cea mai mare parte a economiştilor consideră valoarea ca o problemă cardinală, care stă la baza explicaţiei ştiinţifice a numeroase aspecte economice din sfera producţiei, repartiţiei şi schimbului.

În problema valorii, cu timpul, s-a conturat două mari curente de gândire economică sau două teorii: teoria obiectivă şi teoria subiectivă a valorii.

Teoria obiectivă a valorii s-a constituit treptat, pornind de la ideile lui Aristotel, care a sesizat că mărfurile care se schimbă;

a. au un element comun; b. elementul comun este de aceeaşi mărime, astfel nu s-ar putea pune semnul egalităţii între ele. Aristotel

nu a putut descoperi substanţa acestui element. Când producţia de mărfuri s-a generalizat, schimbul (piaţa) a pus semnul egalităţii între cele mai diverse activităţi omeneşti. Şcoala clasică engleză a economiei politice a descoperit şi demonstrat că elementul comun şi omogen al tuturor mărfurilor este munca omenească. Apoi, K. Marx a făcut distincţie între munca concretă (desfăşurată într-o formă specială determinată de diviziunea socială a muncii şi care are drept scop obţinerea utilităţii mărfurilor) şi munca abstractă, care constă în cheltuiala de muncă omenească în general (energie umană, fizică, intelectuală). Munca abstractă, omogenă reprezintă izvorul şi substanţa valorii.

În procesul de producţie, munca concretă transmite valoarea mijloacelor de producţie consumate asupra noului produs şi creează utilitatea acestuia, iar munca abstractă creează o valoare nouă, care se adaugă la vechea valoare produsă. Valoarea nouă este alcătuită din:

a. valoarea produsului necesar (care compensează cheltuielile cu întreţinerea forţei de muncă) şi b. valoarea plusprodusului. Valoarea se creează în procesul de producţie, dar se manifestă pe piaţă ca raport cantitativ între mărfuri.

Raportul cantitativ dintre două sau mai multe mărfuri care se schimbă între ele se numeşte valoare de schimb. La rândul ei, valoarea de schimb se exprimă cu ajutorul banilor căpătând forma de preţ. Deci, preţul şi valoarea de schimb nu reprezintă esenţa valorii, ci formele exterioare de manifestare ale acesteia.

Bunurile economice de acelaşi fel, sunt produse de numeroşi agenţi economici, care dispun de condiţii diferite de înzestrare tehnică, organizare a muncii, calificare, intensitatea muncii etc. Aceştia cheltuiesc cantităţi diferite de muncă pentru obţinerea unor mărfuri similare (timpi individuali). Valoarea nu este dată de cheltuielile de muncă individuală, ci de timpul de muncă socialmente necesar. Timpul de muncă socialmente necesar este timpul cheltuit pentru a produce un bun în condiţii de producţie normale (medii) din punct de vedere social, respectiv, cu înzestrarea tehnică medie, cu organizarea, calificarea, îndemânarea şi intensitatea muncii medii, existente la un moment dat într-un domeniu de activitate. În anumite ramuri ale economiei (agricultură, silvicultură, industria extractivă), condiţiile de producţie extremale (marginale) sau cele mai deficitare (dificile) sunt cele care determină mărimea valorii (valoarea marginală).

Teoria subiectivă a valorii porneşte de la ipoteza că munca produce bunuri nu valori. În secolul al XVIII-lea, fiziocraţii francezi au susţinut că valoarea este dată de utilitatea şi raritatea mărfii (Turgot şi Condillac).

Apoi interesul pentru teoria subiectivă a valorii a scăzut până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când şcoala psihologică austriacă a readus-o în actualitate. Şcoala austriacă a explicat valoarea pornind de la două elemente:

a. un element subiectiv – trebuinţa, care se caracterizează prin intensitatea utilităţii şi dorinţa individului de a poseda anumite bunuri (dezirabilitatea lucrurilor);

b. un element obiectiv – raritatea bunurilor economice. Şcoala austriacă nu a oferit însă o bază matematică pentru măsurarea valorii.

Şcoala matematică, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales, în prezent, a manifestat un interes deosebit pentru măsurarea valorii, pornind de la raportul dintre cererea şi oferta de marfă pe piaţă, în funcţie de intensitatea trebuinţelor (cererea) şi de raritatea (abundenţa) bunurilor (oferta).

Pe măsură ce se satisface trebuinţa, scade intensitatea utilităţii şi se reduce cererea, aceasta luând forma unei curbe (descrescătoare, de regulă).

Creşterea producţiei sporeşte oferta, aceasta marcând o curbă crescătoare, care, undeva, interesează curba cererii. Punctul de intersecţie reprezintă preţul de echilibru.

În zilele noastre se dau mai multe explicaţii subiective marginaliste cu privire la valoare. Paul Anthony Samuelson, laureat al Premiului Nobel - 1970, consideră că valoarea rezultă din însumarea părţilor componente ale veniturilor factorilor ce creează bunurile; veniturile, la rândul lor, depind de elemente obiective şi subiective cum ar fi condiţiile de producţie, intensitatea utilităţii, intensitatea dorinţei, abundenţa, raritatea, costurile de producţie, de reproducţie ale bunurilor.

O altă variantă contemporană (C. Debreu) consideră că economia este o piaţă universală, în cadrul căreia fiecare marfă cuantificabilă, obiectivă şi universală, este datată şi situată în spaţiu, iar agenţii economici operează alegeri raţionale.

Valoarea rezultă (în această variantă), din întâlnirea concepţiei şi comportamentului producătorului cu cea a consumatorului.

Concepţia şi comportamentul producătorului sunt determinate de posibilităţile lui de producţie şi de cunoştinţele sale tehnice. El alege programul de producţie în funcţie de preţurile de pe piaţă ale factorilor de producţie şi foloseşte maximizarea profitului drept criteriu suprem al activităţii sale.

Concepţia şi comportamentul consumatorului sunt date de bogăţia şi de capacitatea acestuia de a alege bunuri de pe piaţă.

Prin comportamentul producătorului şi cel al consumatorului sunt puse faţă în faţă cererea şi oferta de pe piaţă, astfel că valoarea este considerată a fi exterioară producţiei; ea nu poate fi analizată şi urmărită decât prin intermediul preţului.

Cu toate deosebirile dintre ele, teoria obiectivă şi subiectivă a valorii nu sunt antagoniste. Fiecare dintre aceste teorii este parţială şi complementară celeilalte. Se poate, deci, elabora o teorie economică unitară a valorii.

Concepte – cheie: bunuri economice; bunuri de consum; bunuri de producţie; utilitate; optimul

consumatorului.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 5

1. Utilitatea economică totală (U) a unei mulţimi omogene de bunuri rezultă din: A. însumarea utilităţii individuale a tuturor unităţilor din bunul respectiv; B. însumarea utilităţii marginale cu utilităţile individuale; C. produsul dintre utilitatea unei unităţi dintr-un bun omogen (ui) şi numărul de produse de acelaşi fel ce

alcătuiesc mulţimea respectivă (xi); D. produsul dintre utilităţile individuale; E. produsul dintre utilitatea marginală şi utilităţile individuale. a. A+C; b. B+E; c. B+D; d. B+C; e. A+D. 2. În punctul de saturaţie al consumului: A. utilitatea totală este maximă; B. utilitatea marginală este maximă; C. utilitatea totală este nulă; D. utilitatea marginală este nulă; E. utilitatea marginală este minimă. a. C+D; b. B+C; c. A+D; d. A+E; e. B. 3. Legea utilităţii marginale descrescânde a fost formulată pentru prima dată de către: a. H. Gossen; b. J. M. Keynes; c. P. A. Samuelson; d. K. Engel; e. G. Becker. 4. Când utilitatea marginală a unui bun este pozitivă, dar descrescătoare, utilitatea totală resimţită

de către un consumator prin mărirea cantităţii consumate din bunul respectiv: a. creşte; b. scade; c. este constantă; d. este egală cu zero; e. este maximă. 5. Atunci când un consumator ordonează diferite programe de consum spunând, de exemplu, că

bunul C este preferat bunului B, care, la rândul său este preferat bunului A: a. utilitatea este cardinal măsurabilă; b. utilitatea este ordinal măsurabilă; c. utilitatea nu se poate măsura în acest caz; d. utilitatea marginală a bunului A este nulă; e. utilitatea totală a bunului B este maximă.

Prezentarea Cursului 6 5. Comportamentul producătorului şi combinarea factorilor de producţie 5.1. Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de producţie Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. J. B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia, în lucrarea sa Tratat de economie politică, că la

producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. J. B. Say are meritul de a fundamenta o teorie a factorilor de producţie, teorie cu largă circulaţie până în zilele noastre, dar modificată, adaptată, reformulată ca teorie a neofactorilor de producţie. În mod corect, el arată că bunurile produse sunt o creaţie, nu numai a muncii, ci şi a capitalului şi pământului. Say, consideră că la orice proces de producţie, participă în mărimi diferite munca, pământul şi capitalul, ceea ce conferă, în acelaşi timp şi dreptul însuşirii de venituri pe măsura aportului fiecărui factor de producţie. Deşi contribuţia lui Say este cunoscută îndeosebi prin teoria trinitară a factorilor de producţie şi legea debuşeelor, el formulează pentru prima dată în gândirea economică şi teza despre rolul întreprinzătorului, respectiv ca figură centrală, ca principal agent al producţiei.

Evoluţiile economice ulterioare au permis înţelegerea clară a faptului că deţinerea de factori de producţie este premiza şi condiţia principală a desfăşurării producţiei materiale, a deciziei ce, cât şi cum să se producă. Fundamentarea şi înţelegerea conceptului de factori de producţie nu poate avea loc decât în relaţia sa directă cu cel de resurse. Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii, utilizării şi consumării acestora.

De aceea, se impune analiza lor din punct de vedere istoric, în dinamică, respectiv calitativ, cantitativ, structural. Din punct de vedere istoric, de exemplu, ei pot fi împărţiţi în factori primari – munca şi natura şi derivaţi - capitalul. La rândul lor, fiecare este structurat pe mai multe componente. Multiplicarea, diversificarea lor, este o altă trăsătură, de unde şi necesitatea analizei din punct de vedere istoric, de spaţiu şi timp.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii. Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.). Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural. Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducere, materii prime, materiale, semifabricate. În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit din două mari componente: capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme:

uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi uzura morală, deprecierea morală sau “involuntară”- cum o numea J. M. Keynes, determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent.

Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate. Pentru a se evita unele pierderi, legislaţia economică, în majoritatea statelor, permite amortizarea accelerată. Se calculează şi se includ în costurile de producţie cote permisive de amortizare mai mari decât cele normale, curente, recuperându-se astfel valoarea iniţială înainte ca deprecierea să aibă loc (atât fizică cât şi morală).

Modul de utilizare al capitalului fix depinde de mulţi factori. Noi am reţine aici numai rolul pe care îl are calitatea, experienţa şi cunoştinţele forţei de muncă. Mulţi economişti consideră experienţa şi cunoştinţele acumulate tot o formă a capitalului. Stocul de informaţie, de cunoaştere, este o componentă de bază a resurselor în ansamblul lor. Deja este formulat principiul că azi ţările bogate nu vor mai fi cele ce deţin capital şi resurse naturale, ci acelea ce deţin informaţie, cunoaştere şi pe care le utilizează rapid.

Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori, aşa cum reiese din cele arătate mai sus, astfel: coeficientul uzurii capitalului, care se determină ca raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului fix, care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K); coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix, care se determină ea raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea - întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

În categoria factorilor de producţie “clasici” o serie de economişti includ şi întreprinzătorul, antreprenorul. El întruneşte deopotrivă calitatea de proprietar (nu în toate cazurile), iniţiator de activitate, conducător şi organizator.

Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari munca şi natura -, ca şi în cadrul factorului derivat - capitalul -, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii “clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a omului.

Evoluţiile statelor avansate din punct de vedere economic în ultimele decenii sunt legate în cea mai mare parte de procesul realizărilor ştiinţifice şi tehnice, de rapiditatea folosirii lor. Într-o legătură directă trebuie concepută şi informaţia, cunoaşterea, ce au căpătat la rândul lor un loc esenţial în cadrul factorilor de producţie, al utilizării resurselor în general. Azi, importanţa informaţiei şi cunoaşterii, conduce la susţinerea tezei privind perspectiva societăţii umane sub forma societăţii bazate pe cunoaştere (knowledge-based society). Reţinând deja faptul că sub aspect cantitativ factorii de producţie sunt limitaţi şi reprezintă deci un obstacol în creşterea consumului lor, rămâne ca alternativă ameliorarea lor din punct de vedere calitativ.

5.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub

aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic. Premisele combinării factorilor de producţie În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: caracterul limitat

al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei; caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; conjunctura pieţelor factorilor de producţie. Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor, coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu factorii.

5.3. Funcţia de producţie Mărimea, structura şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii sunt rezultatul comportamentului de piaţă al

producătorului. Acesta doreşte să câştige tot mai mulţi bani, să-şi maximizeze profitul. Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului. Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehnologice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse. După ce şi-a fixat obiectul activităţii, întreprinzătorul elaborează un ghid al acţiunii sale raţionale, prin care se determină: modalităţile sau metodele de fabricaţie; volumul sau nivelul producţiei. Aşadar, la baza ofertei de bunuri şi servicii se află funcţia de producţie. Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie. În general, aceasta este o relaţie de tipul n21 x,...,x,xfQ , în care Q –

volumul producţiei, iar n21 x,...,x,x sunt factorii de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă

ca o relaţie a doi factori de tipul L,KfQ , unde: K - factorul capital; L - factorul muncă. Când unul din factori se

anulează, şi producţia este egală cu zero. Factorii de producţia K şi L se combină şi substituie între ei, iar fiecărei combinaţii în cantităţi diferite din cei doi factori îi corespunde un număr Q, care reprezintă nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută într-un timp determinat (un an). Raţionamentul nostru porneşte, de asemenea de la ipoteza că există posibilităţi aproape nelimitate de înlocuire a unei cantităţi date dintr-un factor cu o altă cantitate mai mare din celălalt factor, păstrând acelaşi volum al producţiei.

5.4. Randamentul, productivitatea utilizării factorilor de producţie Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în acest scop poartă denumirea de

productivitate, randament sau eficienţă. În principiu, prin eficienţă economică este evidenţiată şi comensurată relaţia complexă dintre efecte, respectiv rezultatele activităţilor economice şi eforturile (cheltuielile) depuse pentru obţinerea lor. Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la aceeaşi cantitate de factori de producţie utilizaţi se obţine o valoare a producţiei mai mare, sau când o cantitate dată de rezultate este obţinută cu un consum minim de factori de producţie.

Conţinutul complex al conceptului de eficienţă economică îşi găseşte expresia în forme diferite. O primă modalitate de exprimare a eficienţei economice o constituie randamentul factorilor de producţie

utilizaţi determinat pe baza raportului dintre valoarea producţiei obţinute şi consumul de factori de producţie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul firmei, valoarea producţiei se exprimă prin cifra de a afaceri, adică volumul total al încasărilor din activitatea proprie, iar consumul de factori de producţie se poate exprima în unităţi naturale sau în formă bănească.

Ca alternativă, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma consumului specific de factori de producţie determinat prin raportul dintre consumul de factori (CFP) şi volumul rezultatelor obţinute (Q). Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori) necesare pentru a obţine o unitate de producţie sau de venit. În cazul acestei variante de determinare, sporirea eficienţei economice presupune minimizarea consumului de factori pentru obţinerea unui volum dat de producţie şi se întâlneşte în economie atunci când cererea pe piaţă nu mai creşte, sau în situaţia când oferta de factori de producţie este limitată.

Expresia specifică a eficienţei utilizării factorilor de producţie este productivitatea (W) care stabileşte o relaţie cantitativă între producţia obţinută (Q) şi factorii de producţie (FP) utilizaţi pentru obţinerea acesteia.

Raportul W=Q/FP desemnează nivelul productivităţii în condiţii date de loc şi timp. Modificarea în timp a nivelului productivităţii, exprimă dinamica acesteia şi se măsoară prin indicele de creştere a productivităţii

100WWI 0tW

0/t . Dinamica productivităţii reflectă progresul calitativ al factorilor de producţie ca şi mai buna

combinare şi utilizare a acestora. Deci, în esenţă, noţiunea de productivitate desemnează rodnicia sau eficienţa cu care sunt folosiţi factorii de

producţie într-un cadru dat (firmă, întreprindere, economie) şi într-un orizont de timp determinat, dinamica sa fiind

expresia creşterii acestei eficienţe în timp. Astfel concepută, productivitatea, rezultatele producţiei pot fi raportate la fiecare factor ca şi la toţi factorii de producţie utilizaţi.

Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel, după maniera de măsurare a rezultatelor, evidenţiem: productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural - convenţionale); productivitatea (măsurată) valorică, care permite măsura-rea în termeni financiari-monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.

O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile: productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizaţi. În acest caz, producţia este privită ca o “producţie finală”, deci, ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie; productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.

În conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea muncii şi cea a capitalului se utilizează şi noţiunea de productivitate aparentă, prin care se sugerează că provenienţa valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect, căci producţia nu se obţine cu echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicită noi tipuri de maşini şi utilaje, implicit, şi o nouă organizare a muncii.

În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special, pe cele două tipuri consacrate, şi anume: productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora; productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).

Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.

Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv: Wi = Q/Xi, unde: i este un indicator folosit pentru factorii de producţie. Acest indicator reflectă deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revine la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţiei).

Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi, şi se determină potrivit formulei de calcul: Wm = ΔQ/ΔXi =dQ/dXi.

Productivitatea muncii Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă

productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii. De obicei, eficienţa muncii este identificată cu productivitatea muncii. Productivitatea muncii se poate determina ca o mărime medie şi, respectiv, ca productivitate marginală.

Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (WL). WL = Q/L; WL = L/Q

Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia: WmL = ΔQ/ΔL sau ca derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă: WmL = dQ/dL.

Productivitatea muncii individuale reprezintă randamentul sau eficienţa cu care este utilizat factorul uman la nivelul fiecărui agent economic în funcţie de condiţiile specifice de înzestrare tehnică, organizare, calificare şi intensitate a muncii. Ea se măsoară fie prin cantitatea de bunuri sau servicii obţinute în unitatea de timp (W) fie invers prin timpul consumat (t) pentru obţinerea unei unităţi de produs. W = Q sau t = Q = W, unde: W - productivitatea muncii; Q - cantitatea totală de produse obţinute; L - timpul de muncă total cheltuit pentru obţinerea lui Q; t - timpul de muncă cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de produs.

Productivitatea muncii sociale (naţionale) exprimă eficacitatea cheltuielii totale de muncă prin producţia de bunuri materiale şi servicii la nivelul economiei naţionale. Productivitatea muncii sociale nu se determină ca o medie a productivităţilor individuale, ci ca un raport între indicatorii macroeconomici ai rezultatelor finale cum sunt venitul naţional (VN), produsul intern brut (PIB) etc., şi populaţia ocupată sau activă (L). Tendinţa obiectivă de a economisi munca socială îşi găseşte expresia în legea creşterii productivităţii muncii, care reflectă raportul de cauzalitate între nivelul dezvoltării factorilor materiali de producţie şi randamentul factorului uman.

Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă exact gradul de eficienţă al muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene.

Randamentul capitalului

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului. Aceasta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort-efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie. Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q), se determină coeficientul mediu al capitalului (k): k = K/Q.Dacă se raportează creşterea capitalului (ΔK) la creşterea producţiei (ΔQ) într-un interval de timp se determină coeficientul marginal al capitalului: km = ΔK/ΔQ. Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Potrivit relaţiei efect-efort; randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului. Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea medie a capitalului: Wk =Q/K. Se poate deduce că Wk = 1/k, deci inversul coeficientului mediu al capitalului. Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se determină productivitatea marginală a capitalului: Wmk =ΔQ/ΔK. Totodată, se poate calcula randamentul viitor al capitalului ca raport între sporul de producţie şi capital (ΔQ/K).

Creşterea productivităţii Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează

printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic.

Productivitatea este influenţată de: factori naturali; factori tehnici; factori economici; factori sociali; factori psihologici; factori structurali; factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.

Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. Se perfecţionează tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, se înlocuiesc tehnicile vechi cu cele performante, se modifică structura forţei de muncă şi, prin toate acestea, se realizează economisirea muncii pe ansamblul economic. În acelaşi timp, ştiinţa potenţează tot mai mult munca, asigurând condiţiile pentru sporirea eficacităţii ei. Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc. Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice şi sociale: economisirea factorilor de producţie consumaţi; reducerea costului de producţie; creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber.

5.5. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Opţiunea producătorului Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a activităţii de conducere

economică eficientă, cu rol determinant în maximizarea profitului. Mărimea acestuia se stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul total al producţiei. Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete de reducere pe unitatea de efect util. 1. Utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al producţiei înseamnă obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri cu acelaşi consum de mijloace de producţie şi, deci, reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs. 2. Creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei folosirii forţei de muncă. 3. Reducerea cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti constituie o altă cale a raţionalizării costurilor de producţie. Reducerea sistematică a costului de producţie necesită luarea în considerare a tuturor factorilor, în dinamica lor complexă.

Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime. Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul producătorului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

Echilibrul producătorului pe termen scurt În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă

acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.

Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura

economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale. În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Ea se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q ∙ p.

Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar: Im = It/Q = (Q ∙ p)/Q

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare ( tI ) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere

(ΔM): Img = Δ It/ ΔM. Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în

acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. Pragul de rentabilitate În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe

care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul “mort” al întreprinderii. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul poate să obţină profit. În acest “punct”, încasările totale (It) ale întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale cu costul total (CT), iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia: It = CT iar Pr = 0. Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.

Concepte – cheie: factor de producţie, muncă, factor natural, capital, capital fix, capital circulant, uzură,

uzură fizică, uzură morală, amortizare, amortizare accelerată, coeficientul uzurii capitalului, progres tehnic, inovaţie, întreprindere, întreprinzător, combinarea factorilor de producţie,funcţie de producţie, divizibilitate, adaptabilitate, complementaritate, substituibilitate, randamentul factorilor de producţie, eficienţă economică, productivitate.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 6

1. Sporirea productivităţii medii a muncii are ca efect: a. creşterea duratei muncii; b. sporirea timpului liber; c. scăderea timpului liber; d. creşterea populaţiei ocupate; e. reducerea şomajului. 2. Amortizarea capitalului fix reprezintă: A. o cheltuială de producţie; B. un consum de capital fix; C. recuperarea treptată a capitalului fix; D. deprecierea capitalului fix; E. un venit de producţie. a. A+D; b. C+E; c. A+B; d. A+C; e. B+D. 3. Uzura fizică a capitalului fix se produce din cauza: A. progresului tehnic; B. utilizării necorespunzătoare; C. acţiunii factorilor naturali, mecanici; D. concurenţei; E. cercetării ştiinţifice. a. A+E; b. B+C; c. A+D+E; d. C+D; e. B+D. 4. Când productivitatea marginală a unui factor este mai scăzută decât productivitatea medie a

acestuia, iar cantitatea din acel factor sporeşte, atunci: a. productivitatea medie şi producţia cresc; b. productivitatea medie scade şi producţia creşte; c. productivitatea medie şi producţia scad; d. productivitatea medie scade, iar producţia nu se modifică; e. productivitatea medie scade şi producţia creşte. 5. O firmă are 300 de salariaţi şi realizează 9.000 de produse. Câte persoane ar fi nevoie să mai

angajeze firma pentru a atinge o producţie de 18.000 de produse, în condiţiile creşterii productivităţii medii a muncii cu 50%?

a. 400 persoane; b. 45 persoane; c. 30 persoane; d. 700 persoane; e. 100 persoane.

Prezentarea Cursului 7 6. Costul de producţie 6.1. Costul de producţie: definire, tipologie. Relaţia dintre cost şi productivitate În comportamentul producătorului şi al consumatorului, costul constituie un indicator economic de o mare

însemnătate; acesta reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc. În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consum de factori de producţie - muncă, natură şi capital -, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.

Definirea costului Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către

agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din

evidenţa contabilă a acesteia. Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit. Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil). Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului. Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul sacrificiului sau costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Concret, aceste sinonime exprimă ceea ce pierde agentul economic sau la ce renunţă acesta când face o alegere, adică valoarea ce corespunde celei mai bune alternative care nu este aleasă. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

Importanţa costului În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi

adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii. De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri. Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr; C = P - pr. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

6.2. Mărimea şi tipologia costului Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de

bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale, corespunzătoare consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabilităţii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţinere, de

iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental - amenzi, penalizări plătite etc.

Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii. Costul este un parametru hotărâtor pentru comportamentul producătorului care urmăreşte ca obiectiv primordial obţinerea unui profit cât mai mare şi mai sigur. De aceea, problemele privind conţinutul, structura, tipologia costurilor şi posibilităţile de reducere a lor constituie o tematică permanentă a cercetării economice.

În condiţiile economiei concurenţiale, obiectivul fiecărui agent economic întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină ca încă înainte de declanşarea activităţii să evalueze consumul necesar de factori de producţie şi să calculeze cât îl costă obţinerea unui bun sau serviciu.

În procesul utilizării lor productive factorii de producţie - capitalul, munca, resursele naturale – prezintă aspecte particulare ale consumării lor.

Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorilor direct sau indirect productivi, potrivit specializării şi nivelului de calificare al fiecăruia. Acest factor se regăseşte în noul produs doar în expresia bănească prin salarii.

Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este utilizat. Astfel, capitalul fix (maşini, utilaje, instalaţii, etc.) se consumă în timp, în mod treptat, în decursul mai multor acte de producţie şi se regăseşte în bunurile care se obţin sau serviciile prestate doar în expresie bănească sub forma amortizării. Capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie, etc.) se consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăseşte în bunurile ce se obţin în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale şi sub aspect material natural.

Consumul resurselor naturale (pământul) ca factor de producţie primar, originar, presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri sau prestarea de servicii. Consumul resurselor naturale se reflectă în rezultatele obţinute în agricultură prin preţul pământului iar pentru celelalte resurse naturale atrase în circuitul economic - minereuri, petrol, gaze naturale - reflectarea lor în rezultatele obţinute poate fi atât bănească precum şi materială.

Având în vedere elementele menţionate se poate da o definiţie costului de producţie ca fiind expresia bănească a consumului de factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu. Costul de producţie mai poate fi definit şi ca acea parte a preţului de vânzare a unui bun economic care compensează cheltuielile suportate de unităţile economice pentru producerea şi vânzarea acelui bun.

Caracterizarea costurilor are la bază doi parametrii: structura şi nivelul. Structura costurilor evidenţiază elementele componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli. Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile şi de regie reprezintă costul factorilor de producţie.

6.3. Tipuri de cost În literatura şi practica economică din ţările cu economie de piaţă modernă sunt utilizate mai multe categorii

de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe care le cuprind. A fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprinde mai multe tipuri de cost: costul global, costul marginal şi costul mediu (unitar).

A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun.

l. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei -creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă independent de evoluţia producţiei. Când volumul producţiei se schimbă, costul fix, pe termen scurt, nu afectează variaţia costului global total şi nici costul marginal. Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.

2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materii prime). Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt

3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV . Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): QCTMCT sau ca produs între producţie

(Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: mgCQCT când CTMCmg . Pe

termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie.

B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF = CF/Q. Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă - crescătoare sau descrescătoare.

2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia: CMV = CV/Q. La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei.

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile: CMT = Q sau: CMT = CMF + CMV.

C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Epitetul “marginal” este, în economie, sinonim cu “suplimentar”: Cmg = ΔCT/ΔQ. Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că: Cmg = ΔCV/ΔQ. În cazul în care ΔQ=1; costul marginal este egal cu ΔCT, respectiv cu ΔCV. Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei. Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

Costul marginal, în evoluţia sa, influenţează costul total mediu pe produs. Micşorarea costului pe unitatea de produs constituie condiţia hotărâtoare a creşterii profitabilităţii; ea nu trebuie să afecteze calitatea bunurilor, ci presupune realizarea unor produse şi servicii de calitate, care să încorporeze ştiinţă şi tehnică avansate. Orice nerespectare a calităţii echivalează cu o risipă de costuri.

Concepte – cheie: cost de producţie, cost contabil, cost economic, cost explicit, cost implicit, cost de

oportunitate, cost total, cost mediu, cost marginal, prag de rentabilitate, randament de scară.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 7 1. În cadrul costului fix nu se includ: a. amortizarea capitalului fix; b. cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit; c. cheltuielile făcute cu chiriile; d. cheltuielile cu salariile personalului administrativ; e. cheltuieli cu combustibilii şi energia. 2. Dacă producţia creşte, iar costul marginal este crescător şi superior costului variabil mediu: a. costul fix este descrescător; b. costul variabil mediu descreşte; c. costul total mediu descreşte; d. costul variabil mediu rămâne constant; e. costul total mediu creşte. 3. La un cost fix mediu de 50 u.m. şi la o creştere de 4 oria producţiei, direct proporţională cu creşterea costurilor variabile, costul unitar: a. creşte; b. scade; c. este egal cu costul fix mediu; d. este mai mic decât costul variabil mediu; e. rămâne constant. 4. Pe termen scurt, dinamica costului total mediu depinde, în primul rând: a. costul fix şi costul variabil; b. costul variabil şi producţie; c. costul fix; d. costul de oportunitate; e. costul contabil. 5. Costul marginal are aceeaşi mărime cu: A. costul total mediu; B. costul variabil; C. costul variabil mediu; D. cosurile variabile pe care le generează modificarea cu o unitate a producţiei; E. costul total mediu, în cazul în care costul variabil creşte direct proporţional cu producţia. a. A+B+C; b. C+D+E; c. D+E; d. A+B+E; e. B+C+D.

Prezentarea Cursului 8 C. Tipuri de pieţe şi formarea veniturilor fundamentale 7. Concurenţa şi formarea preţurilor 7.1. Concurenţa: conţinutul, formele şi funcţiile acesteia Ca model de comportament al agenţilor economici, în cadrul fiecărei componente a sistemului de pieţe,

concurenţa semnifică raportul de forţe dintre protagoniştii pieţei, opoziţia şi rivalitatea permanentă dintre aceştia, în privinţa producerii şi vânzării bunurilor materiale şi a serviciilor, a plasării capitalurilor, în efectuarea operaţiunilor bancare şi a altor activităţi cu caracter economic.

Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe avantaje private, a profiturilor cât mai mari şi mai sigure. Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.

Obiectivele concurenţei devin realizabile cu ajutorul unor instrumente de natură economică şi extraeconomică.

Instrumentele economice constau în: a. puterea economică a fiecărui participant; b. posibilităţile fiecărui participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi de a îmbunătăţi calitatea produselor; c. posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea preţului de piaţă al produsului; d. capacitatea agenţilor economici aflaţi în competiţie de a acorda clienţilor avantaje suplimentare.

Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în lupta de concurenţă, se disting: crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri; realizarea de înţelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme; violarea secretelor tehnologice comerciale şi bancare ale firmelor concurente; diversiunea şi sabotajul asupra întreprinderilor rivale; presiuni morale (uneori şi politice) asupra firmelor concurente.

În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii economici, de predominanţa acestora, concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială. Concurenţa loială presupune folosirea nediscriminatorie, de către toţi agenţii angrenaţi în competiţie, a instrumentelor economice, legale şi morale, pe când concurenţa neloială constă în utilizarea unor instrumente extraeconomice, nelegale şi imorale, pentru promovarea propriilor produse şi servicii, în defavoarea celor create şi comercializate de oponenţi.

Formele concurenţei se structurează în funcţie de anumite criterii: 1. După gradul de diferenţiere a bunurilor sau tipul de bunuri tranzacţionate, se disting: concurenţa

omogenă sau cu produse nesubstituibile; concurenţa eterogenă sau cu produse diversificate substituibile. 2. În funcţie de posibilităţile de intrare ale agenţilor economici într-o ramură de activitate, deci în

funcţie de gradul de libertate al acestora, se manifestă: concurenţa deschisă; concurenţa restricţionată (închisă). 3. Folosind criteriul instrumentele economice utilizate pentru a influenţa piaţa bunului, se cunosc:

concurenţa prin variaţia preţului; concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite pieţei; concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor.

4. Considerând piaţa ca fiind cadrul social-economic în care se produc şi se tranzacţionează mărfurile, deci ca o interdependenţă între producţie şi schimb, tipurile concurentei sunt: concurenţa de piaţă (cea care se desfăşoară nemijlocit prin relaţiile de piaţă); concurenţa din afara pieţei (în afara relaţiilor directe de vânzare-cumpărare).Un exemplu tipic de concurenţă în afara pieţei îl constituie competiţia pentru inovaţie tehnologică.

Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca. Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi. Resursele se concentrează, de aceea, într-o măsură crescândă, la dispoziţia unităţilor capabile să le gospodărească şi să le utilizeze mai raţional. Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin sporirea productivităţii muncii. Fără această transmitere implicând reducerea preţurilor nu ar putea să se vândă cantităţile crescânde de bunuri, iar producţia s-ar sufoca. Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor. Concurenţa are şi unele consecinţe negative, ea atrage după sine şi efecte secundare, nedorite, concretizate în încercarea multor întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli necesare protejării naturii, în crearea unor bunuri de calitate îndoielnică, ori de-a dreptul nocive etc. Crizele economice şi războaiele dintre ţări au şi ele tangenţă cu concurenţa. Aceasta nu a încetat nici în prezent să constituie o cauză a conflictelor militare între state.

Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice se impun, între altele, eforturi susţinute din partea statelor, care să elimine atât “surplusul” de concurenţă, cât şi “insuficienţa” acesteia, să încadreze competiţia din interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un optim relativ. Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri: a. măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept; b. măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor; c. măsuri de limitare a excesului de concurenţă.

În măsura în care este loială, deschisă, reglementată, supravegheată şi bazată pe preţuri libere, concurenţa îndeplineşte mai multe roluri.1. Concurenta îndeplineşte rolul de mecanism-motor al economiei de piaţă. 2. Sub acţiunea concurenţei, întreprinzătorii din orice domeniu, concurenţa contribuie la realizarea progresului, în general, a progresului tehnico-economic în special.3. Concurenţa creează emulaţie între agenţii economici; deschide calea spre profituri meritate, îi favorizează pe cei dinamici şi calculaţi, care se adaptează rapid la schimbările pieţei şi îi elimină pe cei imobili care produc şi distribuie bunuri cu o eficienţă scăzută. 4. Exercitarea concurenţei împiedică întreprinderile să deţină poziţii de monopol şi să câştige profituri de monopol. 5. O altă funcţie a concurenţei o reprezintă menţinerea preţului fiecărui bun la un nivel real. 6. Mecanismul concurenţei, fiind subordonat în principal obţinerii profitului, îndeplineşte şi o funcţie psihologică.

Piaţa cu concurenţă perfectă şi pură Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei,

actele de vânzare - cumpărare se realizează pe baza cunoaşterii prealabile a condiţiilor fiecărei tranzacţii şi a negocierii reale între participanţii la schimb. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărător. Preţurile oscilează liber şi reglează, prin mişcarea lor, întreaga viaţă economică a societăţii; dezechilibrele care apar între cerere şi ofertă se restabilesc, în consecinţă, exclusiv prin forţele interne ale pieţei. Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă sunt: atomicitatea agenţilor economici; omogenitatea produselor fabricate şi vândute; mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de pe piaţă); transparenţa perfectă a pieţelor.

Piaţa cu concurenţă imperfectă Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi

deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistică, piaţa duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistă, piaţa de tip monopson şi piaţa reglementată de stat. În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de monopol. Piaţa monopolistă este situată, în privinţa formării preţurilor şi a interrelaţiei cerere-ofertă, la distanţa cea mai mare de piaţa cu concurenţă perfectă, fiind opusul categoric al acesteia. Ea include mai multe situaţii posibile:

a. Monopolul ca producător unic într-o ramură În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător. Dar acesta poate fi, concomitent, şi unic producător

în ramură. În acest caz, o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de bunuri de un gen anume, oferta ei fiind egală cu oferta pieţei. Cumpărătorii bunului sunt, însă, în număr mare, cererea purtând atributul atomicităţii. Pentru a avea poziţie de monopol, întreprinderea unică trebuie să producă un bun nesubstituibil (neînlocuibil) şi, în plus, produsul ei să nu fie concurat pe piaţa internă de un bun identic creat de o firmă străină. Dacă ultimele două condiţii nu sunt îndeplinite, întreprinderea unică este doar monopol aparent. Condiţiile (ipotezele) care definesc monopolul producătorului sunt: unicitate şi gigantism; diferenţierea produselor atât în interiorul cât şi între firmele monopoliste; bariere la intrarea (ieşirea) în (din) ramură; opacitatea pieţei sau lipsa de transparenţă; factorii de producţie nu mai sunt mobili prezentând fenomenul de inerţie şi fricţiune.

b. Monopol prin alianţă. Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa. Se constituie astfel un cartel, acţionând ca o singură unitate, care domină concomitent oferta şi preţul de vânzare (ca şi în situaţia întreprinderii unice).

c. Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial. În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că într-o ramură, funcţionează mai multe întreprinderi, având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi preţul. Una din întreprinderi produce, însă, un produs de calitate deosebită, pe care celelalte nu-l pot crea o anumită perioadă. Această întreprindere are prilejul, de aceea, să stabilească atât cantitatea de produse, cât şi preţul de vânzare. În pofida mulţimii de întreprinderi, furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are în consecinţă poziţie de monopol şi îşi adjudecă un profit purtând acelaşi nume.

d. Există şi alte forme ori situaţii de monopol: monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar preţul de

vânzare ridicat; monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de armament, de exemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite); monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa liberă.

Duopoluri şi oligopoluri Piaţa duopolistă. Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari;

ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ. Concomitent, fiecare întreprindere reacţionează la deciziile celeilalte, pentru că încercarea unităţii A, de exemplu, de a modifica preţul şi volumul producţiei, afectează inevitabil interesele unităţii B, segmentul de piaţă pe care ea îl deţine, cifra de afaceri şi profitul. Cauza reacţiilor reciproce rezidă necesar în procentul ridicat pe care o întreprindere îl deţine în oferta totală a pieţei.

Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme sunt agresive; una din firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste.

Piaţa oligopolistă. Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri, cumpărătorii sunt numeroşi, ca şi în cazurile anterioare. Talia întreprinderilor nu este egală, dar fiecare unitate produce cantităţi însemnate de bunuri. Acestea pot fi omogene sau neomogene. Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor. Ca urmare, în piaţa oligopolistă regăsim reacţia fiecărei firme la decizia celorlalte, interdependenţa strânsă a acţiunilor diverselor întreprinderi.

Piaţa monopolistică Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţă cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă. Ea se distinge prin

existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor. Ultima caracteristică permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului. Multitudinea producătorilor atrage după sine, însă o concurenţă mai amplă în pieţele monopolistice şi şansa sporită a cumpărătorilor de a alege produsele livrate de diverse unităţi. Pentru un timp, diferenţierea produselor grupează clientela între furnizori, asigurând totodată o anumită stabilitate a cererii pentru fiecare vânzător, ceea ce echivalează cu limitarea concurenţei. Întrucât mobilul profitului determină frecvent înnoirea produselor, clientela se regrupează periodic, în favoarea unor întreprinderi - mai dinamice - şi în defavoarea altora. De aceea, cererea de produse pentru o unitate nu are, obligatoriu, aceeaşi curbă ca şi cererea pentru întreaga ramură (fenomenul se regăseşte şi în piaţa cu oligopol).

Piaţa de tip monopson În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur, în baza unor

convenţii sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători. Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător (pentru o materie primă oarecare), într-o zonă economică, şi a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara ţării.

7.2. Formarea preţurilor pe diverse pieţe Formarea preţului de echilibru Preţul de echilibru este un preţ teoretic. În realitate, el nu este prezent, sau se iveşte cu totul întâmplător;

fiind efemer. Sunt, însă, numeroase împrejurări în care preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Ultimul este preţul către care tind preţurile practicate pe piaţă; el se menţine atâta timp cât durează condiţiile ce i-au dat naştere.

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale, strâns corelate: a. Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de bunuri materiale şi servicii; b. Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan. Din înfăţişarea conjugată a funcţiilor preţului se degajă ideea că, inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor reglează producţia, dar această reglare nu este perfectă, echilibrul pieţelor nu este permanent.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt: a. se formează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei; b. preţul de echilibru, denumit şi preţ de piaţă, nu poate fi ales în mod liber de către producători sau consumatori; c. orice producător îşi poate vinde parţial sau total produsele oferite, fără ca prin aceasta să poată influenţa preţul de piaţă al bunului respectiv; d. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor pieţei libere, ci continua mişcare a acestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fie dinamice.

Formarea preţului de monopol A. Preţul de monopol al producătorului. În cadrul monopolului, oferta individuală şi oferta agregată se

confundă. Firma monopolistă, prin definiţie, se confruntă cu totalitatea cererilor individuale. Cererea către firmă se confundă cu cererea pieţei (cererea agregată) şi apare, în principiu, ca o funcţie descrescătoare de preţ. Oferta depinde în mod exclusiv de deciziile de producţie ale monopolistului. El va determina pe curba cererii un cuplu de cerinţe: cantitatea şi preţul bunului, dar acestea au repercusiuni nu numai asupra cererii, ci şi asupra veniturilor şi cifrei sale de afaceri.

B. Preţul în condiţiile monopsonului. Oferta totală, în situaţia de piaţă numită monopson, este formată din numeroasele oferte individuale ale

firmelor, în schimb cererea totală are caracter de unicitate. Monopsonul nu poate cumpăra o cantitate nelimitată dintr-un produs la un preţ uniform. Preţul ce se cuvine fiecărei cantităţi cumpărate este dat de curba ofertei bunului respectiv. O creştere a cantităţilor cumpărate măreşte preţul acestora şi micşorează profitul monopsonului; o reducere a cantităţilor cumpărate determină o scădere a preţului şi apariţia unor supraprofituri durabile, atunci când monopsonul comercializează produsul achiziţionat (materii prime, cereale ş.a.).

a. C. Preţul în condiţiile combinării dintre monopol şi monopson şi ale monopolului bilateral. O firmă poate fi de monopson pentru cumpărarea unui produs brut (materie primă, de exemplu) şi monopol pe piaţa produsului finit. Preţul produsului finit nu mai este independent de cantitatea produsă de monopol: p = p(q). Firma va trebui să fixeze: cantitatea de produs brut cumpărată şi preţul acestuia (monopson), cantitatea de produs finit ce trebuie vândută şi preţul acestuia (monopol). Preţul de cumpărare al produsului brut este cuprins în costul de producţie al monopolului. În condiţiile monopolului bilateral (monopolul unic ofertant, monopsonul unic solicitant), monopolul încearcă să fixeze un preţ cât mai mare, pentru maximizarea profitului său; el este, însă, moderat sau stopat de către unicul său cumpărător, monopsonul care doreşte un preţ cât mai mic. Preţul de piaţă va rezulta din raportul de forţe dintre cei doi. Monopsonul, la rândul său, poate diminua cantităţile cumpărate micşorând preţul, dar întâlneşte opoziţia monopolului.

Formarea preţurilor oligopoliste Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători; dacă sunt doi

producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol, iar dacă sunt mai mulţi de doi mari producători avem de a face cu oligopolul propriu-zis. O ramură sau o industrie se află în situaţia de oligopol atunci când acţiunile unui producător determinat au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor săi. Caracteristicile fundamentale ale pieţelor de tip oligopolist sunt: a. interdependenţa acţiunii diferiţilor vânzători; b. gradul înalt de concentrare a capitalului şi a producţiei, care, poate fi analizat la nivelul fiecărei ţări şi la nivel mondial; c. comportamentul de diversificare a produselor şi activităţilor mărcilor şi submărcilor de fabricaţie (la fel ca în situaţia de monopol).

În cadrul strategiei privind cifra de afaceri şi pentru a evita războiul preţurilor, fiecare din cei doi producători ţine seama de existenţa celuilalt, fiind posibile trei situaţii de piaţă: a. fiecare producător îşi determină oferta prin adaptarea la oferta celuilalt, comportament denumit duopol simetric; b. unul dintre producători acceptă rolul (situaţia) de satelit faţă de celălalt, comportament denumit duopol asimetric; c. unul dintre producători tinde să impună celuilalt cantitatea pe care trebuie să o producă, între cei doi nefiind posibil un echilibru, comportament denumit duopol dominant.

Oligopolurile pot fi antagoniste şi concertate. Oligopolurile antagoniste sunt grupuri de întreprinderi din aceeaşi ramură sau din ramuri înrudite angajate

într-o concurenţă continuă, atât prin jocul preţurilor, cât şi prin schimbarea caracteristicilor produsului. Cifra de afaceri devine obiectivul principal în această luptă, deoarece puterea de negociere a unei firme depinde de volumul vânzărilor şi de expansiunea întreprinderii. Specific acestei forme de concurenţă este oligopolul bilateral în cadrul căruia se confruntă pe piaţă un număr mic de ofertanţi cu un număr mic de solicitanţi.

Oligopolurile concertate cunosc grade diferite de concertare a activităţii şi obiectivelor urmărite, cunoscându-se două tipuri de acorduri: explicite sau exprese, cu formele cele mai cunoscute: cartelul, trustul şi holdingul, şi neoficiale sau tacite.

În cazul duopolurilor şi oligopolurilor se manifestă o mare varietate de situaţii de piaţă în privinţa stabilirii preţurilor: a. existenţa oligopolurilor fără coordonare (antagoniste), care produc bunuri omogene, provoacă forme agresive de concurenţă în domeniul stabilirii preţurilor; b. în cadrul oligopolurilor cu coordonare parţială, firma lider fixează preţul produsului care să asigure maximizarea profitului, adică la acel nivel la care costul marginal devine egal cu venitul marginal. Preţul devine un preţ director sau lider, la care se raliază firmele concurente mai

slabe; c. oliglopolurile complet coordonate prin înţelegeri exprese ori tacite (cartel, trust, holding) practică preţuri unice la desfacerea produselor de acelaşi fel. Preţul unic se stabileşte prin negocieri, compromisuri şi ajustări reciproce, deoarece întreprinderile participante au costuri medii unitare şi marginale diferite. Acest preţ trebuie să asigure un profit convenabil pentru toate întreprinderile participante; d. oligopolurile cu produse diferenţiate prin calitate, nivel tehnic, noutate, design, performanţă, etc. utilizează preţurile, flexibile, deoarece firmele concurente creează produse substituibile, iar cererea devine relativ elastică. Dacă o firmă oligopolistă va coborî preţul produsului său, ea va atrage clienţi de la firmele rivale, care fabrică produse substituibile; e. existenţa unor oligopoluri care practică preţuri relativ constante (fixe, rigide), chiar dacă costul marginal al produsului înregistrează o creştere; f. existenţa unor preţuri diferenţiate şi variabile rezultate din concurenţa multifirme, care diferenţiază produsul pe tipodimensiuni, mărci de fabrică, mărci comerciale ş.a.

7.3. Intervenţia statului în domeniul preţurilor Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii furnizate de agenţii economici, publici ori privaţi, cu

scopul de a proteja unele categorii de producători sau populaţia în totalitatea sa. El ia, apoi, măsuri de control ale unor preţuri, ale dobânzii şi salariilor, în perioade de inflaţie ori recesiune, urmărind însănătoşirea vieţii economice, relansarea mai rapidă a acesteia, reducerea şomajului şi a capacităţilor de producţie neutilizate. Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint numai două: fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri şi garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.

7.4. Firmele multinaţionale şi strategiile lor Pentru a denumi oligopolurile care au o activitate economică internaţională, se utilizează diferiţi termeni cum

ar fi: întreprinderi, firme, societăţi şi corporaţii multi, pluri, inter, trans sau supranaţionale, precum şi monopoluri internaţionale.

Două mari curente se desprind în definirea firmelor multinaţionale: a. concepţii care pun accent pe caracterul internaţional al firmei; b. concepţii care se raportează la baza naţională a firmei şi care definesc firma multinaţională ca fiind o întreprindere sau un grup de întreprinderi. Există mai multe criterii ce stau la baza definirii firmelor multinaţionale din a căror integrare rezultă cu mai multă claritate esenţa şi conţinutul acestor corporaţii: dimensiunea activităţii; capitalul acestor firme este multi sau plurinaţional; firmele multinaţionale sunt societăţi care desfăşoară a deosebit de extinsă şi ramificată activitate de producţie şi comercializare a bunurilor simultan pe mai multe pieţe naţionale; strategia firmei multinaţionale este concepută la scară mondială şi se bazează pe structura funcţională transnaţională a reţelei proprii de întreprinderi.

Expresie a tendinţei de globalizare din economia mondială, firmele multinaţionale se manifestă prin numeroase forme care pot fi tipologizate în funcţie de mai multe criterii: a. după originea capitalului pe baza căruia s-au constituit şi funcţionează, se disting: firme naţional-internaţionale (când capitalul provenind în cea mai mare parte dintr-o ţară este investit simultan în mai multe ţări), şi firme multinaţionale (atunci când capitalul implementat în reţeaua proprie de filiale provine din mai multe ţări); b. după modul de organizare, firmele multinaţionale sunt: de tip clasic (filialele sunt controlate direct pentru a produce bunuri - materii prime, semifabricate etc. – necesare companiei mamă), holdinguri internaţionale (societatea mamă controlează doar financiar filialele, care au o relativă independenţă privind gestiunea comercială) şi companii multinaţionale (când activitatea economică a filialelor este integrată societăţii mamă, filialele şi societatea mamă devenind o entitate, un ansamblu autonom); c. în funcţie de modul în care se iau deciziile, firmele multinaţionale sunt: etnocentrice (societatea mamă controlează strict prin cetăţenii ei, filialele din străinătate), policentrice (filialele şi sucursalele au o anumită autonomie decizională, astfel că se iau decizii centrale ale societăţii mamă şi decizii locale ale cetăţenilor străini) şi geocentrice (atunci când firma multinaţională se prezintă ca o entitate atât în raport cu ţara de origine, cât şi cu ţările în care au fost create filiale şi sucursale, având o conducere unitară realizată de o elită de specialişti de diverse naţionalităţi); d. în funcţie de obiectivul activităţilor desfăşurate normal se disting: firme multinaţionale primare (firmele care îşi desfăşoară activitatea în ramurile primare: industrie extractivă, petrol, produse agrosilvice), firme multinaţionale cu strategie comercială (acele companii cu profiluri specifice care creează în străinătate “filiale - releu” ce asamblează produsul societăţii mamă “la faţa locului”, spre a se substitui exportului acelui produs şi a evita taxele vamale; comercializarea produsului societăţii mamă este organizată la scară mondială), firme cu strategie productivă (care, spre deosebire de cele anterioare, internaţionalizează procesul de producere a bunului; producţia unui bun este organizată la scară mondială, iar filialele din străinătate devin “filiale - atelier”, care se specializează în fabricarea unei părţi a produsului şi în montarea sau asamblarea produsului finit numai în cantităţile cerute de piaţa locală) şi firme multinaţionale tehnologico-financiare (care au profil cercetarea tehnico-ştiinţifică, tehnologiile înalte şi diverse servicii ce implică multă “materie cenuşie” – management, brevete, licenţe – şi favorizează circulaţia internaţională a capitalului).

Concepte – cheie: concurenţă, concurenţă loială, concurenţă neloială, atomicitate, omogenitatea produsului, opacitatea pieţei, transparenţa pieţei, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, piaţă cu concurenţă imperfectă, piaţă cu concurenţă perfectă, preţ de echilibru, oligopol, monopol, oligopson, monopson, monopol prin alianţă, monopol natural, monopol legal, monopol tehnologic, monopol asupra mărcii comerciale, monopol asupra unor zăcăminte minerale, preţ director, preţ director, duopol simetric, duopol asimetric, duopol dominant, cartel, oligopol antagonist, oligopol concertat, acord explicit.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 8 1. Monopsonul contrat (limitat): a. redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători); b. se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului)

un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială; c. este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este

atomicizată; d. este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpăratori) care se

confruntă cu un număr mai mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv; e. reprezintă acea structură de piaţă în care există un singur şi foarte puternic ofertant şi mai mulţi solicitanţi. 2. Monopolul contrat (limitat):

a. redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători);

b. se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;

c. este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomocizată;

d. este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpăratori) care se confruntă cu un număr mai mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;

e. reprezintă acea structură de piaţă în care există un singur şi foarte puternic ofertant şi mai mulţi solicitanţi. 3. Monopsonul:

a. redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători);

b. se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;

c. este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată;

d. este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpăratori) care se confruntă cu un număr mai mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;

e. reprezintă acea structură de piaţă în care există un singur şi foarte puternic ofertant şi mai mulţi solicitanţi. 4. Monopolul:

a. redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători);

b. se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;

c. este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată;

d. este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpăratori) care se confruntă cu un număr mai mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;

e. reprezintă acea structură de piaţă în care există un singur şi foarte puternic ofertant şi mai mulţi solicitanţi. 5. Oligopsonul:

a. redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători);

b. se manifestă atunci când unui singur (şi foarte puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;

c. este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată;

d. este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpăratori) care se confruntă cu un număr mai mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;

e. reprezintă acea structură de piaţă în care există un singur şi foarte puternic ofertant şi mai mulţi solicitanţi.

Prezentarea Cursului 9 8. Remunerarea factorilor de producţie 8.1. Salariul Termenul de salariu este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru

cumpărarea sării. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul economic sau juridic.Salariul ca venit al unui factor de producţie - munca se caracterizează prin aceea că el se obţine de către un om dependent de un anumit agent economic pentru care îşi utilizează munca.

Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind “preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”. Aceste definiţii răspund unui criteriu comun, şi anume remunerarea forţei de muncă ca participantă la diferite activităţi economice.

Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit. Salariul - cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru salariaţi de a se (re) califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general.

Aprofundarea diferitelor laturi ale conţinutului salariului poate avea loc pe baza analizei unor teorii privind substanţa salariului. Astfel, în gândirea economică întâlnim o mare varietate de concepţii referitoare la substanţa salariului, care pot fi grupate în două categorii: moniste; dualiste. În concepţia monistă substanţa salariului este explicată printr-un singur factor, cum ar fi: costul forţei de muncă, productivitatea muncii, preţul forţei de muncă etc. Teoria dualistă despre substanţa salariului îşi are temelia în cele două doctrine după care substanţa salariului constă concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În această concepţie se consideră că ceea ce se dă salariatului este partea din volumul produsului muncii, condiţionat de nivelul productivităţii muncii. Mărimea salariului, în concepţia dualistă, trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.

Analiza diferitelor concepţii privind esenţa şi substanţa salariului, arată că între acestea există o strânsă legătură şi, totodată, pune în evidenţă următoarele elemente definitorii ale acestui concept: a. salariul este preţul plătit pentru utilizarea factorului uman al producţiei, în calitatea acestuia de angajat al unei întreprinderi; b. salariul este un venit primar, format în procesul repartiţiei şi revine ca o contraprestaţie personală pentru cel mai activ factor de producţie - forţa de muncă; c. pentru ca posesorul acestui factor de producţie să obţină salariu, el trebuie să vândă sau să închirieze capacitatea sa muncă pe o perioadă determinată unei alte persoane, devenind dependent de aceasta, fie economic, fie juridic.

8.2. Profitul Termen de origine latină, profitul vine de la verbul proficere care înseamnă a progresa, a da rezultate, apoi

dobândind semnificaţia de a da, sau a aduce profit. Acest fapt, explică de ce profitul este considerat drept venit sau o formă de venit. Intenţia de a da profitului doar sensul pozitiv a făcut ca adesea el să se identifice cu noţiunea de beneficiu. Relaţia dintre profit şi beneficiu este destul de generală, unii autori considerându-le ca sinonime, alţii apreciind că sunt noţiuni distincte şi diferă ca sferă de cuprindere.

Evoluţia gândirii economice referitoare la profit a. Reprezentanţii şcolii clasice. Adam Smith şi David Ricardo, concepeau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este reţinută de patron.

Ei considerau că profitul este o mărime reziduală, rămasă după ce s-a scăzut salariul muncitorilor şi care este destinată remunerării capitalului. În concepţia clasică, profitul şi salariul nu sunt numai mărimi complementare, ci şi concurente; creşterea uneia nu poate avea loc decât în detrimentul celeilalte.

b. Şcoala marginalistă, prin exponentul său de bază Leon Walras, exclude profitul din resursele dezvoltării. El susţine că, într-un regim de liberă concurenţă, venitul întreprinzătorilor este egal cu cheltuielile de producţie, iar profitul este nul. Teza profitului ca remuneraţie pentru serviciile întreprinzătorului-proprietar şi recompensă pentru riscul şi incertitudinea pe care acesta şi le asumă este susţinută şi de alţi economişti de prestigiu din şcoala marginalistă: Alfred Marshall, M. Allais, J. B. Clark ş.a. Economiştii Alfred Marshall şi J. B. Clark considerau că în profitul întreprinzătorului se disting mai multe elemente: o remuneraţie pentru formarea calităţilor sale de conducător, o răsplată pentru priceperea sa de a organiza activitatea într-un domeniu şi o primă de asigurare pentru riscurile asumate. Pe lângă acestea, profitul poate să includă şi o rentă, ce rezultă din împrejurări favorabile

deosebite care permit agenţilor economici fie să producă la costuri mai reduse decât ceilalţi întreprinzători, fie să vândă la preţuri mai ridicate decât aceştia.

c. Gândirea economică contemporană se remarcă prin tendinţa de a folosi termenul de “profit” pentru a desemna numai surplusul de venit a cărui obţinere nu este legată de vreun factor de producţie. Profitul-remunerator, ce revine întreprinzătorului pentru serviciile sale de manager, este considerat salariu şi primă pentru risc, motiv care nu mai justifică denumirea de “profit”. “Termenul de profit, afirmă profesorul H. Guitton - este folosit pentru a desemna surplusul peste toate cheltuielile de producţie (inclusiv plata serviciilor întreprinzătorului)”.

În teoriile contemporane, legitimitatea profitului este motivată mai amplu, invocându-se, îndeosebi, rolul managerului în întreprinderea modernă. Într-o lume extrem de dinamică, reuşitele firmei sunt condiţionate de calitatea conducerii, de capacitatea inovaţională, de mobilitatea organizatorică şi decizională a întreprinzătorului. Economistul american J. A. Schumpeter sintetizează aceste cerinţe în sintagma: “Nu există profit decât într-o economie dinamică. Ori, aceasta nu există fără un conducător inovator”. O analiză cuprinzătoare a profitului, însoţită de o sinteză a numeroaselor puncte de vedere existente în literatură, realizează profesorul american Paul Samuelson. În renumita sa lucrare Economics, el prezintă cinci definiţii ale profitului, ca ilustrare a conţinutului extrem de complex al conceptului. Alţi economişti, ca Alfred Marshall, formulează motivaţii de natură sociologică în sprijinul profitului, potrivit cărora acesta şi-ar datora existenţa forţei şi energiei întreprinzătorului în confruntarea cu concurenţa, prin care el îşi poate asigura poziţii profitabile.

Mai recent, o serie de economişti americani, Frank Knight, Paul Heyne, abordează şi analizează profitul de pe poziţiile incertitudinii şi riscului. “Incertitudinea - susţine Paul Heyne - este sursa profitului”.

d. Doctrinele cooperatiste şi sociale. Acestea neagă utilitatea şi necesitatea profitului pentru dezvoltarea economico-socială şi acreditează ideea că el provine fie din exploatarea consumatorilor (doctrinele cooperatiste), fie din cea a muncitorilor (doctrinele socialiste).

Formele profitului În structura profitului se disting mai multe elemente componente. După modul de determinare şi realizare, se

delimitează: a. Profitul brut, care este reprezentat de partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie: Pn = V-C, în care: Pb = profitul brut; V = venitul total sau încasat; C = cheltuieli de producţie (costul); Profitul brut apare ca venit rezidual. b. Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit. c. Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine. Profitul normal este câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să organizeze activitatea. d. Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului, fiind denumit, de unii autori, şi excedentar. e. Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal. Profitul marginal maxim se obţine atunci când costul marginal se află la nivelul cel mai scăzut. Când însă profitul marginal este egal cu zero, profitul total e maxim.

Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv. Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obţin agenţii economici, ca produs al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este câştigul pe care îl obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de producţie. De aici, rezultă că profitul este avantajul realizat în formă bănească dintr-o acţiune, operaţie sau activitate economică.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte anumite funcţii pentru agenţii economici, proprietari, întreprinzători, populaţie, societate în general: a. funcţia de motivare a firmelor; b. funcţia de creştere; c. funcţia de control asupra activităţii firmelor; d. profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială.

Fiecare agent economic, pentru a putea să-şi orienteze activitatea trebuie să dispună de o analiză financiară corespunzătoare, în cadrul căreia un rol deosebit revine mărimii şi dinamicii profitului. Oricare ar fi forma de profit (contabil, economic) acesta este măsurat absolut (ca masă, ca volum) şi relativ (ca rată).

Masa profitului este suma totală dobândită sub formă de profit de un agent economic, de o ramură sau de o economie a unei ţări. Ea se stabileşte ca diferenţă pozitivă dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate şi costul lor. Masa profitului se poate calcula de asemenea, pe produs (bun sau serviciu), ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper foarte important pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice.

Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului si un parametru (indicator) corespunzător de referinţă. În teorie şi practică se calculează următoarele genuri de rate de profit (pr'): a. rata comercială, prin raportarea profitului la venitul total la încasările totale sau la cifra de afaceri (CA): pr’ = pr/CA x 100; b. rata economică, raportând profitul la activele totale ale întreprinderii (AT), atât cele proprii cât şi cele împrumutate: pr’ = pr/AT x 100; c. rata financiară, determinată prin raportarea profitului la activele proprii (AP): pr’ =

pr/AP x 100; d. rata rentabilităţii, care se determină ca raport al fiecărei forme de profit, la forma corespunzătoare de cost (de pildă prin raportarea profitului contabil la costul contabil).

Atât mărimea cât şi dinamica ratei profitului sunt influenţate de numeroşi factori. Cel mai important este, desigur, numărătorul din rata profitului, reprezentat prin masa profitului cu care creşte sau scade direct proporţional. Dacă vom supune analizei indicatorul masa profitului, vom deduce că are, la rândul său, o condiţionare complexă depinzând de: 1. nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor; 2. preţul de vânzare şi costul; 3. volumul, structura şi calitatea producţiei; 4. viteza de rotaţie a capitalului; 5. Mărimea rentabilităţii, respectiv rata profitului depinde şi de calitatea conducerii activităţii de producţie, aprovizionare şi desfacere.

8.3. Dobânda Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti

împrumutate. Dacă se are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie banii priviţi ca lichiditate, atunci se poate spune că dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii. Fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate economică caracterizată prin eficienţă.

Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele: 1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt utilizate de către

bănci în acordarea de împrumuturi. 2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit care rămâne disponibilă după ce s-au plătit

dividendele. 3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile

bugetare. Realitatea confirmă faptul că în societate există ofertă de capital de împrumut pe măsură ce se manifestă o

cerere pentru o asemenea marfa. Cererea, la rându-i se grupează astfel: 1. Cererea din partea populaţiei, care vizează împrumuturile destinate procurării de bunuri de folosinţă

îndelungată (locuinţe, automobile, televizoare etc.). 2. Cerere din partea firmelor, care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării lor. Aceste

împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea satisfacerii de bunuri şi servicii, a nevoilor de consum existente în societate.

3. Cererea din partea guvernului şi a administraţiilor locale, care vizează împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de transport, de telecomunicaţii etc.

Dobânda, în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. “Dobânda este preţul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producţie – capitalul” (Paul Anthony Samuelson).

Chiar dacă cele două sensuri atribuite dobânzii exprimă aspecte specifice ale evoluţiei creditului şi teoriei dobânzii, astăzi conceptul de dobândă în sens larg este operaţional.

În general, pot fi distinse două accente care antrenează două posibilităţi de calcul, şi anume dobânda simplă şi dobânda compusă.

Dobânda simplă (D) constă în suma încasată pentru închirierea serviciului adus la un capital în condiţiile în care dobânda nu se capitalizează. Ea este foarte rar folosită şi se determină după formula: Ds = C x d’ x t, unde: C- capitalul acordat; d’- rata dobânzii; T - fracţiunea de timp dintr-un an.

Dobânda compusă (Dc) este suma ce presupune capitalizarea dobânzii, ceea ce înseamnă că se calculează dobândă la dobândă. Determinarea se face folosind formula: Dc = Sn – C; Dc = C (1+d)n – C; Sn = C(1+d’)n, unde: Sn - suma ce revine proprietarului după n ani.

În teoria şi practica economică este utilizat frecvent termenul de dobândă nominală. Termenul a fost introdus de Bertil Ohlin şi este definit drept “chirie a creditului”. Ea este dobânda monetară care rezultă din raportul dintre cererea şi oferta de credit. Dobânda nominală este mai mare decât dobânda naturală (care reflectă productivitatea fizică a capitalului) deoarece include şi rata inflaţiei. În acest caz, dobânda nominală trebuie să fie real pozitivă (respectiv rata dobânzii să fie mai mare decât rata inflaţiei). Dobânda este un venit contractual care oscilează ca mărime, surprinzând astfel sensul de dobândă brută. Dacă din această mărime sunt scăzute cheltuielile de gestiune ale creditorului (ale băncii) şi o primă de risc de insolvabilitate a debitorului, ceea ce rămâne se numeşte dobândă pură sau netă.

Rata dobânzii sau mărimea relativă a dobânzii este raportul procentual între masa dobânzii (anuale) şi capitalul utilizat în condiţii normale. Ea poate fi considerată preţul plătit pentru folosirea sumei de 100 unităţi

monetare pe termen de un an. Formula de calcul este următoarea: d’ = D/C x 100, unde: d’ - rata dobânzii; D- dobânda totală; C- capitalul împrumutat.

Rata nominală a dobânzii reflectă raportul dintre cele două mărimi exprimate în preţurile de piaţă curente, adică în puterea de cumpărare nominală a banilor (d’n). Dacă rata nominală a dobânzii este corectată cu rata inflaţiei (i') se obţine rata reală a dobânzii (dr). Astfel, 'i'd'd nr .

Alături de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, asupra nivelului dobânzii, respectiv asupra ratei dobânzii acţionează şi alţi factori. Avem în vedere în principal următorii factori: 1. Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut. 2. Inflaţia este un alt factor de influenţă asupra ratei dobânzii. 3. Durata creditului influenţează rata dobânzii.

8.4. Renta În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii,

resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.

Meritul fundamentării teoriei rentei, revine clasicilor economiei politice (Adam Smith, David Ricardo, William Petty). Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo. El defineşte renta ca acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului. Deşi a sesizat relaţia dintre proprietate şi renta funciară, Ricardo a legat geneza rentei, în primul rând, de fertilitatea pământului. În această optică, renta apare atunci când progresul populaţiei stabileşte să fie luate în exploatare terenurile de o calitate inferioară sau situate la distanţe mari faţă de piaţă. Pe această bază, Ricardo a elaborat teoria rentei diferenţiale.

Contribuţii remarcabile în problema rentei au fost aduse de Karl Marx şi J. B. Say. Mai târziu, Şcoala marginalistă, mai ales, varianta ei americană (J. B. Clark), a aşezat teoria rentei într-un alt context. Această şcoală de gândire economică a considerat că renta se formează pe baza legii randamentelor neproporţionale şi a productivităţii factorilor de producţie. Ultimele decenii au consacrat opinia conform căreia, renta este o categorie universală, ea nelimitându-se doar la agricultură. Un exemplu notabil în această direcţie îl oferă economistul american Paul Anthony Samuelson. La baza apariţiei şi însuşirii rentei se află monopolul natural şi artificial asupra unor condiţii de producţie sau de desfacere deosebite.

Cea mai veche formă a rentei poate fi întâlnită în agricultură - renta funciară. În agricultură, procesul de producţie este nemijlocit legat de pământ. Acesta este limitat ca întindere şi

diferit de fertilitate şi poziţie. Terenurile agricole se deosebesc între ele din punct de vedere al poziţiei faţă de pieţele de aprovizionare şi desfacere, unele fiind mai apropiate, iar altele mai îndepărtate de acestea. Dezvoltarea transporturilor, a căilor de comunicaţie, modifică ierarhia terenurilor după poziţie, dar nu poate să anuleze toate deosebirile dintre ele. Pe termen lung, cererea de produse agricole manifestă tendinţa de creştere. Legea care exprimă conţinutul acestui proces este legea fertilităţii descrescânde a solului. Această lege a fost formulată iniţial de economistul francez R. J. Turgot (1722 - 1781) în următorii termeni: orice investiţie suplimentară de capital şi muncă în pământ nu este însoţită de o cantitate corespunzătoare, ci de una descrescândă a produsului obţinut.

În forma ei actuală de manifestare, legea fertilităţii descrescânde acţionează şi asupra altor factori de producţie. Ea a căpătat în gândirea economică contemporană două accepţiuni: a. legea venitului neproporţional; b. legea randamentelor factoriale descrescânde. În primul caz, se pune în evidenţă faptul că veniturile obţinute în urma investiţiilor suplimentare din orice domeniu, nu sporesc în mod proporţional cu eforturile făcute. În cel de-al doilea caz, se relevă că, la un nivel dat al tehnicii, prin combinarea unor cantităţi crescânde dintr-un factor variabil (capital, muncă etc.) cu o cantitate dintr-un factor invariabil (de exemplu un hectar de teren) se ajunge la o productivitate marginală, adică la un spor de producţie tot mai mic.

Teoria clasică a rentei funciare, care consideră că la originea formării veniturilor rentiere stau preţurile produselor agricole, îşi menţine valabilitatea, numai că, în condiţiile contemporane, la baza mecanismului formării rentei stau şi preţurile de intervenţie care reglează cererea şi oferta. Renta funciară se prezintă sub mai multe forme. Una din ele este renta absolută. Ea este încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă ca o răsplată pentru transferarea temporară, către arendaş, a dreptului de folosinţă a pământului. Plata rentei se face sub formă de arendă, iar plătitorii ei sunt fermieri arendaşi. Se mai numeşte şi rentă explicită, spre deosebire de renta implicită care revine direct fermierului când acesta este şi proprietarul pământului.

Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.

Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor.

Renta de monopol este venitul excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi. Obţinerea efectivă este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească un preţ ridicat.

Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.

Renta consumatorului (denumită, iniţial, de către economistul A. Marshall, surplus al consumatorului) este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.

Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al acestora.

Renta poate fi măsurată şi exprimată în mărimi absolute şi în mărimi relative. Mărimea absolută a rentei este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul

acestora plus profitul normal al arendaşului. În mărime relativă, renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat. Rata rentei se

diferenţiază după categoria de folosinţă a terenurilor arendate. Terenurile agricole se deosebesc între ele şi din punct de vedere al fertilităţii şi al poziţiei faţă de pieţele de

aprovizionare şi desfacere. Ca urmare, randamentul lor, la cheltuielile de producţie egale este diferit. Aceasta oferă posibilitatea ca producătorii agricoli care cultivă terenuri mai fertile să obţină producţia cu cheltuieli mai reduse şi să realizeze din vânzarea produselor, la preţuri mai ridicate, un profit suplimentar care revine proprietarului funciar sub forma rentei diferenţiate. Renta diferenţiată este rezultatul faptului că în agricultură preţul regulator este dat de cheltuielile extremale (marginale) făcute pe terenurile cele mai proaste (ca fertilitate) luate în circuitul agricol şi justificată de nevoia socială.

Renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă se numeşte renta diferenţială I. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate de pe terenurile cele mai proaste, luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. O altă formă de rentă este renta diferenţială II. Ea are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite.

Concepte – cheie: salariu, salariu – cost, salariu – venit, substanţă a salariului, teorie monistă, teorie

dualistă, profit, profit obişnuit, profit neobişnuit, profit brut, profit net, profit normal, legitim sau justificat, profit pur, supranormal sau economic, profit marginal, profit total, profit de monopol, supraprofit de monopol, profit neaşteptat, profit legitim sau legal, profit nelegitim sau nelegal, profit admis, masă a profitului, rată a profitului, dobândă, dobândă simplă, dobândă compusă, dobândă nominală, dobândă naturală, dobândă brută, dobândă netă sau pură, rată a dobânzii, rată nominală a dobânzii, rată reală a dobânzii, rentă, rentă economică, rentă diferenţială, monopol natural, monopol artificial, monopol întâmplător, rentă funciară, arendă.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 9 1. Salariul real: a. este în relaţie invers proporţională cu mărimea salariului nominal; b. depinde de mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor la bunurile economice; c. este invers proporţional cu mărimea salariului nominal brut; d. este o mărime dinamică, variind în funcţie de preţul factorului muncă; e. este în relaţie invers proporţională cu mărimea salariului nominal şi este direct proporţional cu dinamica

preţurilor. 2. Mărimea preţului pământului este influenţată direct sau indirect de mai mulţi factori. Dintre aceştia

nu fac parte: a. cererea şi oferta de terenuri agricole; b. cererea şi oferta de produse agricole; c. mărimea şi evoluţia produsului intern brut; d. rata dobânzii bancare; e. posibilitatea utilizării în diferite scopuri a pământului. 3. Profitul brut reprezintă: a. profitul asigurat de producţia marginală; b. partea care rămâne din venitul total după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al

întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele care se suportă direct din profit;

c. remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine;

d. câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să organizeze activitatea; e. partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie. 4. Dobânda nominală: a. reprezintă ceea ce rămâne din dobânda brută dacă sunt scăzute cheltuielile de gestiune ale creditorului

(ale băncii) şi o primă de risc de insolvabilitate a debitorului; b. reflectă productivitatea fizică a capitalului; c. a fost introdusă ca termen de P. A. Samuelson şi este definită drept chirie a muncii; d. este raportul procentual între masa dobânzii anuale şi capitalul utilizat în condiţii normale; e. este dobânda monetară care rezultă din raportul dintre cererea şi oferta de credit. 5. Profitul normal: a. este realizat în contextul respectării prevederilor legale de-a lungul întregii activităţi din care este obţinut; b. se realizează în condiţiile unor conjuncturi economico-politice sau de altă natură, favorabile; c. reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului, nu atât în funcţie de factorii economici, ci de decizia

autorităţilor şi de politica statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri, subramuri, pe categorii de mărime a firmelor;

d. reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează şi însuşeşte întreprinzătorul (agentul economic) în calitatea sa de proprietar al factorilor de producţie, ca urmare a unei conjuncturi economice favorabile;

e. reprezintă minimum de profit pe care o firmă trebuie să-l obţină pentru a funcţiona în continuare.

Prezentarea Cursului 10 9. Piaţa muncii 9.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă,

au loc negocieri privind angajarea salarială. Sfera de cuprindere a pieţei muncii este mai restrânsă decât procesul de ocupare a resurselor de muncă.

Piaţa muncii se referă la interacţiunea dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, sub forma actelor de vânzare-cumpărare a acesteia. Prin urmare, piaţa reală a muncii cuprinde numai acele resurse de muncă ce îmbracă forma de marfă specifică, destinată tranzacţiilor de piaţă.

Particularităţi Piaţa muncii are o serie de particularităţi, ce decurg din specificul “obiectului” tranzacţiilor, căci aşa cum

sublinia Paul Samuelson, “omul este mai mult decât o marfă”: este mai complexă, mai organizată şi reglementată decât celelalte pieţe; preţul specific - salariul - se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, iar în unele situaţii intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale; este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului - salariul, negocieri şi alte condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă; are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi de ordin economic şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială; este o piaţă cu concurenţă imperfectă.

Funcţiile pieţei muncii Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte următoarele funcţii specifice: alocarea

resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat; furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, la nivelul salariului; instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung; stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare; prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.

Componentele pieţei muncii se referă la: ofertanţi sau vânzători; cumpărători; intermediari, persoane fizice şi/sau juridice care s-au specializat în servicii de intermediere între ofertanţii şi cumpărătorii de competenţe profesionale.

După gradul de cuprindere a proceselor specifice, se disting următoarele tipuri de piaţă a muncii: piaţa reală (efectivă); piaţa potenţială; piaţa ideală (teoretică).

În funcţie de locul unde se desfăşoară relaţiile de vânzare-cumpărare a forţei de muncă se pot deosebi două tipuri de piaţă a muncii: piaţa internă (naţională); piaţa externă (internaţională).

Piaţa internă a muncii este condiţionată, în principal, de următorii factori: creşterea produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor; amplificarea tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului; restructurarea fiecărei ramuri şi a economiei naţionale în ansamblu, apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului ştiinţifico-tehnic; creşterea productivităţii muncii ş.a.

În acelaşi timp, piaţa internaţională a forţei de muncă, evoluează, în principal, sub incidenţa anumitor factori: gradul de dezvoltare economică a statelor; condiţiile de salarizare şi de trai diferite; amploarea investiţiilor din fiecare ţară; migraţia internaţională a capitalului; politica economică adoptată în diferitele ţări primitoare de forţă de muncă superior calificată (“exodul de creiere”) etc.

O modalitate modernă de abordare şi analiză a structurii pieţei forţei de muncă o constituie segmentarea acesteia, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor ş.a. În acest sens, teoria segmentării susţine că economiile dezvoltate se caracterizează prin prezenţa a două (sau mai multe) segmente ale pieţei muncii.

În esenţă, ipoteza segmentării se întemeiază pe patru aspecte fundamentale: a. un sistem economic dualist structurat; b. o piaţă a muncii, de asemenea, dualistă, astfel încât fiecărui sector de producţie sau activitate economică îi corespunde o piaţă a muncii specifică prin diferite aspecte, dar întotdeauna izolată prin “bariere de mobilitate”; c. consecinţele diferite pentru salariaţii pieţelor respective cu privire la posibilităţile de avansare, condiţiile de muncă şi de salarizare, de organizare sindicală şi profesională, pentru apărarea intereselor comune etc.; d. efecte ce decurg din constituirea categoriilor respective, din diviziunea socială a muncii şi din diferenţieri de rasă, sex, vârstă sau naţionalitate.

Printre variantele segmentării pieţei muncii se află şi cea fundamentată la începutul deceniului 7 al secolului XX care susţine existenţa a trei pieţe ale muncii. Acestea se întemeiază pe cele trei sectoare ale economiei care s-au structurat în ţările dezvoltate şi îndeosebi în SUA - sectorul central, care constituie “inima” unei asemenea economii, sectorul periferic şi sectorul lipsit de regularitate sau fără existenţă de sine stătătoare. Economia de centru constituie, desigur, sectorul cel mai puternic din punct de vedere al resurselor financiare. Întreprinderile din care acesta este format sunt de talie mare şi foarte mare şi beneficiază, adesea, de poziţii de monopol, au o productivitate înaltă, profituri ridicate, salariaţii lor au o rată superioară de sindicalizare şi salarii mari. Întreprinderile periferice sunt caracterizate prin talie mică, prin faptul că se confruntă cu o concurenţă foarte puternică, munca salariaţilor este mult mai intensă, productivitatea şi profitul sunt mici, lipsa cvasitotală a sindicalizării salariaţilor şi salarii mici. Lucrătorii acestor întreprinderi constituie pătura salariaţilor săraci. Economia lipsită de regularitate include diverse forme de activitate neoficială, fără forme stabile de realizare şi adesea ilegale. Insecuritatea angajaţilor este totală, angajarea se face fără contract, “prin înţelegere”, sau cu contract pe o zi. Aceasta este prin excelenţă economia ghetourilor negre ale oraşelor americane.

În ceea ce priveşte funcţiile pieţei forţei de muncă, cea mai importantă dintre acestea constă în faptul că piaţa muncii asigură realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă ale economiei naţionale şi posibilităţile pentru acoperirea lor. Piaţa muncii îndeplineşte şi o altă funcţie şi anume aceea de a determina orientarea utilizării resurselor de muncă ale fiecărei ţări cu eficienţă crescândă atât pentru repartizarea lor pe profesii, ramuri şi localităţi, cât şi pentru folosirea acestora în cadrul fiecărei unităţi economice şi social-culturale. Altă funcţie este cea care priveşte mijlocirea şi condiţionarea proceselor de unire şi combinare a factorului uman cu cei materiali ai producţiei. O importantă şi complexă funcţie pe care piaţa muncii o realizează priveşte influenţarea considerabilă a procesului de formare şi repartizare a veniturilor. De asemenea, în perioada de restructurare economică şi tehnologică, piaţa muncii îndeplineşte şi o funcţie educativ-formativă, pe fondul formării, perfecţionării, reconversiei şi recalificării forţei de muncă. Ca rezultantă a tuturor funcţiilor, piaţa muncii îndeplineşte şi o funcţie politică.

9.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă. Echilibrul şi structura pieţei muncii Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru

piaţă, cât şi pentru autoconsum, generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă. Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor dintr-o

economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie ca de la întreg la parte; nevoia de muncă exprimă

volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări, iar cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici. Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

Pornind de la aspectele cantitative şi calitativ – structurale ale cererii de forţă de muncă, aceasta se manifestă sub forma cererii individuale şi a cererii agregate.

Factorii de care depinde cererea de muncă: evoluţia producţiei tuturor bunurilor şi serviciilor, a tuturor activităţilor economico-sociale, determină evoluţia corespunzătoare (de creştere, stagnare sau scădere) a cererii de forţă de muncă; nivelul salariului.

Oferta de muncă Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. Oferta de muncă

nu se identifică cu totalul populaţiei apte de muncă. În oferta de muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi, militari în termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salariată. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.

Delimitări privind structura populaţiei: populaţia totală se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă; populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii, militarii în termen; populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă.

Alte elemente în caracterizarea pieţei muncii: 1. Raportul dintre activi şi inactivi se poate calcula astfel: a. Populaţia activă/Populaţia totală x 100; b.

Populaţia inactivă /Populaţia totală x 100. 2. Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări: Populaţia activă ocupată /Populaţia totală x 100. 3. Gradul de ocupare: Populaţia ocupată / Populaţia disponibilă activă x 100.

Structuri ale ofertei de muncă Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat

doreşte să le efectueze. Factorii care influenţează oferta de muncă individuală: mărimea salariului nominal şi real; raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă; nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui; natura muncii şi securitatea ocupării.

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Concepte – cheie: forţă de muncă, cerere de muncă, ofertă de forţă de muncă, segmentarea pieţei muncii.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 10 1. Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte următoarele funcţii specifice: a. este o piaţă cu concurenţă imperfectă; b. prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă nedeterminată; c. are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi de ordin

economic şi psiho-social; d. instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi

lung; e. este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului. 2. După gradul de cuprindere a proceselor specifice, se disting următoarele tipuri de piaţă a muncii: a. piaţă internă; b. piaţă a şomerilor; c. piaţă internaţională; d. piaţă potenţială; e. piaţa populaţiei active. 3. Piaţa internă a muncii este condiţionată de o serie de factori, printre care: a. amploarea investiţiilor din fiecare ţară; b. amplificarea inflaţiei; c. condiţiile de salarizare şi de trai diferite; d. creşterea productivităţii muncii; e. politica economică adoptată în diferite ţări primitoare de forţă de muncă superior calificată. 4. Salariul real: a. este în relaţie invers proporţională cu mărimea salariului nominal şi direct proporţional cu dinamica

preţurilor; b. depinde de mărimea producţiei; c. este invers proporţional cu mărimea salariului nominal brut; d. este o mărime dinamică, variind în funcţie de preţul factorului muncă; e. este în relaţie direct proporţională cu mărimea salariului nominal şi este invers proporţional cu dinamica

preţurilor. 5. Cererea de muncă depinde de o serie de factori, printre care: a. venitul marginal al muncii; b. costul marginal al muncii; c. substituirea factorului muncă, în anumite proporţii, la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul

economiei, cu factorul de producţie pământ, va genera o reducere a cererii de muncă; d. reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare; e. structura pe sexe a populaţiei.

Prezentarea Cursului 11 10. Piaţa monetară şi echilibrul monetar 10.1. Băncile şi instituţiile financiare Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări (private, publice, mixte) alcătuiesc un sistem, un

mezo-agent economic, specializat în intermedierea monetară a celorlalţi agenţi economici, în gestionarea instrumentelor monetare şi a pârghiilor financiare ale ţării. Orice bancă îşi desfăşoară activitatea pe principii comerciale trebuind să obţină o diferenţă pozitivă între suma dobânzilor şi comisioanelor încasate şi cea a dobânzilor plătite deponenţilor. Dacă din această mărime se scad cheltuielile băncii şi impozitele legale, ceea ce rămâne constituie profitul bancar net.

Banca este un agent economic specializat în activităţi monetar-financiare; ea efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive.

Operaţiunile active se referă la activitatea băncilor de plasare a capitalului bănesc concentrat de ele, indiferent dacă este capital propriu sau atras de la deponenţi, cum ar fi: acordarea de credite solicitanţilor, în condiţii de bonitate financiară (încrederea de care se bucură solicitantul de credite, respectiv capacitatea economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenţă, creditele contractuale şi dobânda aferentă lor); gestionarea conturilor deponenţilor (supravegherea mişcării banilor în conturile unităţilor solicitante); iniţierea şi organizarea de societăţi comerciale pe acţiuni; efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare ale societăţilor comerciale, ale persoanelor fizice şi juridice; crearea de instrumente financiare proprii (active financiare).

Operaţiunile pasive se referă la mobilizarea de către unităţile bancare a mijloacelor băneşti disponibile ale agenţilor economiei şi populaţiei, respectiv: primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici non-financiari denumite depozitele clienţilor; efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor din depozitele acestora constituite la bancă; conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici şi instituţiilor care solicită acest lucru.

În România, unităţile sistemului bancar sunt grupate în trei verigi: Banca Naţională ca bancă centrală de emisiune, băncile comerciale şi instituţiile specializate de credit.

Banca Naţională (banca centrală, banca de emisiune, banca băncilor sau banca de prim rang) funcţionează ca bancă centrală de emisiune şi de coordonare a activităţii monetare şi de credit din economie, scopul său principal fiind menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi asigurarea funcţionalităţii întregului sistem bancar-financiar.

Operaţiunile cele mai importante efectuate de Banca Naţională sunt: emisiunea de monedă şi punerea ei în circulaţie sub formă de bilete de bancă şi monedă metalică; conlucrarea cu băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate (scontează şi reescontează efectele de comerţ prezentate de societăţile bancare şi instituţiile de credit, acordă credite acestora, le deschide conturi curente în vederea efectuării de încasări şi plăţi între acestea); conlucrează cu sistemul trezoreriei statului (ţine contul curent al trezoreriei statului, acordă împrumuturi statului pentru acoperirea decalajului temporar care apare între veniturile şi cheltuielile bugetului); operaţiuni cu aur şi valută. Aceste operaţiuni, ca la orice bancă, se grupează în două categorii: active şi pasive.

Operaţiunile pasive constau în formarea resurselor necesare desfăşurării activităţii Băncii Naţionale: constituirea capitalului propriu, crearea depozitelor celorlalte bănci şi ale statului, emisiunea de bancnote şi de monedă metalică ş.a.

Operaţiunile active facilitează utilizarea de către Banca Naţională a resurselor de creditare din economia naţională: operaţii cambiale, reescontul, achiziţionarea efectelor de stat, operaţii de achiziţionare a aurului şi valutei etc.

Băncile comerciale sunt efectul separării funcţiei de emisiune monetară de cea de creditare fiind organizate ca societăţi pe acţiuni al căror obiect de activitate îl constituie atragerea şi formarea de depozite băneşti (în lei şi în valută) de la persoane juridice şi fizice (din ţară şi din străinătate), acordarea de credite (pe termen scurt, mediu şi lung), efectuarea de servicii bancare pentru agenţii economici şi populaţie, a unor operaţiuni de comerţ exterior şi a altor operaţiuni bancare. Acestea cuprind, la rândul lor, băncile de depozit propriu-zise (băncile care îşi formează capitalul în special prin depunerile pe termen scurt sau la vedere ale clienţilor şi acordă împrumuturi pe termen scurt), băncile de afaceri (sunt băncile comerciale care dispun de capitaluri proprii importante, precum şi de depozite ale clienţilor, acordă credite pe termen mediu şi lung şi emit acţiuni şi obligaţiuni) şi băncile ipotecare (băncile care îşi procură resursele prin emiterea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare).

Băncile existente în România anterior anului 1990 şi-au schimbat esenţial natura şi au devenit bănci comerciale, proprii economiei de piaţă. Din această categorie fac parte Banca Raiffaisen Bank şi Banca Română pentru Dezvoltare.

De asemenea, au apărut noi bănci comerciale (cu capital privat, de stat sau mixt) pentru a satisface cerinţele de creditare ale agenţilor economici şi finanţarea tranzacţiilor din economie, cum ar fi Banca Comercială Română, Banca Comercială “Ion Ţiriac”, Banca pentru Mica Industrie şi Libera Iniţiativă etc.

Băncile şi instituţiile specializate de credit sunt instituţii care, prin lege sau statutul de funcţionare, au atribuţii într-o anumită sferă a creditului sau într-un anumit domeniu al economiei naţionale şi efectuează operaţiuni de un anumit gen fie în sfera formării resurselor de creditare, fie în sfera distribuirii creditelor.

Sistemul trezoreriei statului este alcătuit dintr-un ansamblu de unităţi financiare care reprezintă statul, atât în calitate de debitor, cât şi de creditor, colectează impozitele şi taxele de la contribuabili şi efectuează plăţi în numele administraţiei publice.

Societăţile de asigurări sunt instituţii ce garantează asiguratului despăgubirea totală sau parţială în cazul producerii unui eveniment nedorit (furt, secetă, incendiu, accident, etc.) împotriva căruia s-a asigurat plătind o sumă de bani numită primă de asigurare.

10.2. Masa monetară şi agregatele monetare Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă determinată a

acesteia, într-un interval de timp delimitat, constituie masa monetară. Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice, şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar.

Masa monetară este alcătuită din două mari componente: disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash, bani lichizi) şi disponibilităţi semi-monetare (“aproape bani”). Criteriul de departajare al celor două componente îl constituie intensitatea lichidităţii monetare.

Reliefarea structurilor masei monetare în ţările care folosesc Sistemul Contabilităţii Naţionale se face cu ajutorul agregatelor monetare. Agregatele monetare sunt compartimentări succesive ale masei monetare, care se însumează treptat, pornind de la mic la mare, în funcţie de intensitatea funcţională sau de lichiditate a instrumentelor monetare utilizate, părţi care devin autonome prin funcţiile pe care le îndeplinesc, prin circuitele economice reale pe care le intermediază, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată şi instituţiile bancar-financiare care le gestionează. Numărul de agregate monetare şi părţile constitutive ale acestora diferă de la o ţară la alta: în Anglia se utilizează şapte agregate, în Franţa patru, în SUA trei, în România două, etc. Primul agregat monetar (M1) cuprinde disponibilităţile monetare propriu-zise, adică: numerarul aflat în circulaţie (banii de hârtie şi moneda divizionară), conturile bancare operabile prin cecuri şi cecurile la purtător. Al doilea agregat monetar (M2) se referă la masa monetară în sens larg şi cuprinde: componentele agregatului M1, depunerile de economii la vedere aflate în conturi bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depunerile la bănci pe termen scurt intrate în gestiunea acestora, depozitele la termen în valută, acţiuni ale fondului de ajutor reciproc care pot să facă obiectul unor tranzacţii monetare. Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde agregatul M2 la care se adaugă: depunerile pe termen nelimitat; depunerile şi titlurile de comerţ în devize (monede convertibile), bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, bonurile negociabile, bonurile de economii PTT ş.a. Al patrulea agregat al masei monetare (L) cuprinde ca elemente în plus faţă de M3: economiile contractuale depuse pe termen şi diferite alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari (acţiuni, obligaţiuni). În economia românească de tranziţie s-au autonomizat două agregate monetare: M1 sau banii propriu-zişi, cuprinzând numerarul existent în afara sistemului bancar şi depozitele la vedere ale firmelor, şi M2 sau cvasibanii, care cuprind în plus faţă de M1: economiile populaţiei la vedere şi la termen, depozitele la termen ale firmelor, depozitele condiţionate, certificatele de depozit şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

10.3. Cerea şi oferta de monedă Prin cererea agregată de bani se înţelege cantitatea de monedă necesară pentru realizarea tranzacţiilor

curente, acoperirea nevoilor neprevăzute şi realizarea unor activităţi speculative. Rezultă că motivaţiile cererii agregate de monedă şi implicit structurile ei sunt: a. motivul tranzacţiilor curente; b. motivul precauţiei; c. motivul speculaţiei; d. volumul total al schimburilor mijlocite de monedă şi viteza de rotaţie a monedei; e. volumul vânzărilor pe credit; f. rata dobânzii.

Variaţia cererii de monedă, prin integrarea acţiunii concomitente a tuturor factorilor care o influenţează, conduce la formularea funcţiei cererii de monedă.

Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici) de către banca centrală, băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate.

Oferta de monedă a băncii de emisiune se realizează pe mai multe căi: a. prin mecanismul alimentării nevoilor de resurse financiare ale statului, respectiv acoperirea unei părţi a deficitului bugetar, prin emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur; b. prin cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii; c. prin creditarea băncilor comerciale şi a instituţiilor de credit specializate.

Trei factori principali condiţionează oferta de monedă: populaţia, băncile comerciale (inclusiv instituţiile specializate de credit) şi banca de emisiune.

10.4. Echilibrul pieţei monetare. Instrumentele politicii monetare Piaţa monetară este locul de întâlnire între cererea şi oferta de monedă. Echilibrul acestei pieţe se manifestă

atunci când oferta agregată de monedă este egală cu cererea agregată de monedă. Echilibrul pieţei monetare poate fi definit ca raportul de egalitate dintre cantitatea de monedă oferită pieţei şi cantitatea de monedă cerută de piaţă, în condiţiile unei rate a dobânzii considerată ca fiind acceptabilă atât de solicitanţii, cât şi de ofertanţii de monedă.

Politica monetară, prin obiectivele pe care şi le propune vizează stabilitatea economică, dezvoltarea economico-socială şi deschiderea economiei naţionale spre exterior. Obiectivele principale ale politicii monetare sunt: a. urmărirea şi reglarea cererii agregate şi ofertei agregate de monedă; b. menţinerea unui anumit nivel al ratei dobânzii; c. asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe a ţării. Politica monetară nu reprezintă un scop în sine; ea trebuie să asigure, în final, creşterea nivelului de viaţă al populaţiei, exprimat în cadrul unei perioade date, prin rata creşterii PIB real şi raportul dintre rata inflaţiei şi rata şomajului. Pentru atingerea obiectivelor finale este necesar să se realizeze un anumit nivel de creştere a PIB nominal, care devine obiectivul intermediar al politicii monetare. Acesta se va putea realiza numai dacă se ating anumite obiective primare ale politicii monetare, cu deosebire o anumită rată a dobânzii şi o anumită rată a creşterii masei monetare.

Pârghiile cele mai importante ale politicii monetare, menite să creeze tendinţa spre echilibru dinamic pe piaţa monetară (pe exemplul României) sunt: manevrarea taxei reescontului, achiziţionarea şi vânzarea de către banca de emisiune a titlurilor de valoare de pe piaţa deschisă (open market), cotele obligatorii de rezervă ale societăţilor bancare, refinanţarea societăţilor bancare ş.a.

Concepte – cheie: piaţă monetară, cerere de monedă, ofertă de monedă, masă monetară, agregat monetar,

operaţiuni active, operaţiuni pasive, politică monetară.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 11 1. Care dintre enunţurile de mai jos reprezintă atribute ale monedei?

A. stabilitatea;

B. durabilitatea;

C. măsură a activităţii economice;

D. instrument de apreciere a forţei economice a unei ţări;

E. serveşte la plata salariilor, impozitelor etc.

a. C+D;

b. C+D+E;

c. A+D+E;

d. A+B;

e. A+B+C. 2. Băncile şi instituţiile financiare exercită funcţii multiple, cum sunt:

A. asigurarea echilibrului dintre încasările şi plăţile fiecărui agent economic;

B. reglează cantitatea de monedă din economie (reglează masa monetară);

C. asigură un buget al ţării echilibrat;

D. creează putere de cumpărare adiţională pe care o împrumută agenţilor economici;

E. asigură un excedent al balanţei de plăţi externe. a. C+D; b. C+D+E; c. A+D+E; d. B+D; e. A+B+C. 3. Posesorul de bani, proporţional cu cantitatea de monedă pe care o are, deţine o comandă generală

asupra resurselor comunităţii monetare, cares e manifestă ca:

A. putere economică;

B. putere militară;

C. putere fizică;

D. putere juridică;

E. putere socială.

a. A+D+E;

b. B+C;

c. A+B+D;

d. D+E;

e. A+D. 4. Care dintre următoarele enunţuri reprezintă trăsături ale pieţei monetare?

A. operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, cu excepţia sărbătorilor legale;

B. termenele de acordare a creditelor interbancare sunt lungi;

C. dobânda utilizată este fixă;

D. creditele se acordă pe bază de garanţii materiale;

E. participanţii la această piaţă sunt băncile.

a. A+C+E;

b. C+D+E;

c. D+E;

d. A+B+C;

e. A+D+E. 5. Ce reprezintă costul deţinerii de bani lichizi? a. bunuri ce se pot cumpăra cu bani lichizi; b. costul bunurilor ce se pot cumpăra cu bani lichizi; c. dobânda care se pierde ca urmare a nedepunerii banilor la bancă;

d. dobânda care se câştigă prin depunerea banilor la bancă; e. banii la care se renunţă (printr-o eventuală cumpărare) prin depunerea banilor la bancă.

Prezentarea Cursului 12 11. Piaţa capitalului 11.1. Piaţa primară şi secundară Piaţa capitalului este totalitatea tranzacţiilor al cărei obiect îl constituie titlurile de valoare. Piaţa capitalului

se scindează în: a. piaţa primară - cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise; b. piaţa secundară - include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.

Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. Componente ale titlurilor de valoare: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur.

Randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata dobânzii pentru obligaţiuni) se compară cu rata dobânzii bancare.

11.2. Randamentul titlurilor de valoare pentru obligaţiuni: R0, = C/P x 100; în care: R0 – randamentul obligaţiunii sau rata dobânzii obligaţiunii; C – cuponul sau dobânda totală; P – preţul cu care se cumpără obligaţiunea.

Pentru acţiuni: Ra = W/P x 100 în care: Ra – randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului; W – dividendul total, estimat a se încasa anual; P – preţul cu care se cumpără acţiunea.

Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează: pentru obligaţiuni rambursabile la scadenţă: Vn = V0 + n(V0 x d’) în care: Vn – valoarea viitoare a fluxurilor de venituri; V0 – valoarea prezentă (nominală) a

obligaţiunii; n – durata de viaţă în ani a obligaţiunii; d’ – rata dobânzii obligaţiunii. Cursul titlurilor de valoare Cursul obligaţiunii = venit (dobândă) / d’ (rata dobânzii); Cursul acţiunii = Dividend / d’; Câştigul procentual obţinut din vânzarea titlurilor la bursă (R0) = (V+P1 –P0)/P0 x 100, în care: V – dividendul

ori dobânda încasată; P1 – preţul de vânzare pe piaţa secundară; P0 – preţul de cumpărare al titlului. Bursele şi importanţa lor în economia de piaţă. Operaţiuni pe piaţa secundară bursa: a. la vedere; b. la

termen. Concepte – cheie: titluri de valoare, acţiune, cursul unei acţiuni/obligaţiuni, obligaţiune, piaţă primară, piaţă

secundară, bursă de valori.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 12 1. Persoana deţinătoare de acţiuni are următoarele drepturi:

A. dreptul de decizie;

B. dreptul de a se angaja într-o societate comercială;

C. dreptul de a primi salariu pentru munca depusă;

D. dreptul la anumite sporuri la salariu;

E. dreptul de a primi dividende.

a. C+D;

b. A +C+D+E;

c. C+D+E;

d. A+D;

e. A+E. 2. Dividendul, venit al acţionarului, reprezintă:

a. parte a fondului de salarii acordat de societatea comercială;

b. parte a capitalului social al societăţii comerciale;

c. parte a profitului distribuit al societăţii comerciale;

d. întregul profit al societăţii comerciale;

e. parte egală cu dobânda plătită pentru capitalul împrumutat de către societatea comercială. 3. Obligaţiunile emise de organele administraţiei pubfice centrale şi locale, după tipul de venit pe care

îl generează pot fi:

a. obligaţiuni la purtător;

b. obligaţiuni materializate;

c. obligaţiuni cu dobândă;

d. obligaţiuni nominative;

e. obligaţiuni dematerializate. 4. Riscul investiţional care poate afecta cererea şi oferta pe piaţa capitalului poate cunoaşte

următoarele forme: a. riscul producţiei; b. riscul ofertei; c. riscul internaţional; d. riscul momentului; e. riscul costului. 5. Precizaţi care sunt componentele pieţei financiare în România:

A. piaţa investiţiilor;

B. piaţa factorilor de producţie;

C. piaţa monetară;

D. piaţa forţei de muncă;

E. piaţa de capital.

a. B+C+D;

b. A+C+E;

c. C+D+E;

d. B+D;

e. C+E.

Prezentarea Cursului 13 12. Piaţa valutară Această piaţă reprezintă acte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie valutele. Cursul valutar

reprezintă raportul cantitativ în care o valută se schimbă cu alta. Factorii care influenţează cursul valutar: a. cererea şi oferta de valută; b. puterea de cumpărare a valutelor care se schimbă între ele; c. evoluţia inflaţiei; d. rata dobânzii; e. factorii psihologici.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar, ce au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont). Aceste operaţiuni sunt: a. operaţiuni la vedere - în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului; b. operaţiuni la termen - în care valuta se transferă efectiv într-un interval de timp ce depăşeşte 48 ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract. De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial; c. operaţiuni tip Hedging (Hedging înseamnă a se pune la adăpost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii importatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi revânzarea ei la termen.

12.1. Operaţiuni efectuate de bănci Băncile efectuează: a. operaţiuni de arbitraj valutar; b. operaţiuni Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori

troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale.

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere, denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. 12.2. Datoria externă Datoria externă subsumează datoria externă, privată şi publică. Ea se poate calcula: ca sumă absolută

(totalul datoriei externe); ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori); ca procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. Atunci când o ţară este, concomitent, creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile: a. situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate); b. situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate); c. situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate. Rambursarea datoriei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie. Serviciul datoriei externe reprezintă tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală.

Concepte – cheie: curs valutar, operaţiune la vedere, operaţiune la termen, valută, datorie externă.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 13

1. Deprecierea cursului valutar într-o ţară, are drept consecinţă:

A. stimularea importurilor;

B. stimularea exporturilor;

C. frânarea importurilor;

D. frânarea exporturilor;

E. nu influenţează exportul şi importul.

a. A+D;

b. A+B;

c. B+C;

d. C+D;

e. E. 2. Valutele convertibile:

A. funcţionează ca mijloace de plată internaţionale pe plan regional sau în întreaga lume;

B. sunt în prezent valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul;

C. sunt folosite parţial ca mijloace de plată internaţionale;

D. de regulă sunt folosite numai în interiorul ţării emitente de către turiştii străini şi personalul ambasadelor;

E. se folosesc, de regulă, cu ocazia deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în scopuri turistice.

a. A+B;

b. D+E;

c. A+E;

d. A+B+E;

e. A+B+C. 3. Aprecierea cursului monedei naţionale:

A. defavorizează exportul;

B. favorizează exportul;

C. scumpeşte importul şi exportul;

D. favorizează importul;

E. defavorizează importul.

a. A+D;

b. A+E;

c. C+E;

d. C+B;

e. B+E. 4. Deprecierea cursului monedei naţionale:

A. favorizează exportul său de turism;

B. defavorizează exportul său de turism;

C. defavorizează importul său de turism;

D. favorizează importul său de turism;

E. favorizează importul şi exportul său de turism.

a. A+D;

b. A+C;

c. B+D;

d. B+E;

e. E. 5. Dacă pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari, atunci:

A. cursul dolarului scade;

B. cursul dolarului creşte;

C. cursul monedei naţionale creşte;

D. cursul monedei naţionale scade;

E. cursul celor două monede tinde să se apropie.

a. A+C;

b. A+D;

c. B+C;

d. B+D;

e. E.

Prezentarea Cursului 14 13. Imperfecţiunile pieţei şi intervenţia guvernamentală Realitatea vieţii economice din toate ţările cu economie de piaţă ne demonstrează că nu există o economie

de piaţă perfectă. Aceasta înseamnă că economia reală de piaţă care există în ţările dezvoltate se caracterizează prin imperfecţiunile pe de o parte, de însăşi activitatea agenţilor economici privaţi, iar pe de altă parte, de intervenţia guvernelor care uneori prin acţiunile lor antrenează o alocare ineficientă a resurselor economice.

13.1. Eşecul pieţelor Analiza conceptului “eşecul pieţelor” presupune trecerea de la abordarea prioritar pozitivă a fenomenelor

microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea prioritar normativă a fenomenelor şi proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic.

Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât “mâna invizibilă” nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora.

Situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu rol corector, sunt cunoscute sub denumirea de eşecuri ale pieţelor. Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei. Ca urmare, cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt: monopolul, externalităţile, resursele de folosinţă comună, bunurile publice. Situaţiile de eşec al pieţelor sunt determinate de factori ce ţin de drepturile de proprietate asupra bunurilor, precum şi de costurile tranzacţionale.

13.2. Cauzele eşecului pieţei Printre cauzele (factorii) care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a resurselor şi care

împiedică valorificarea maximală a posibilităţilor de schimb avantajos, sunt: dificultatea individualizării drepturilor de proprietate; existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; eşecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb.

a. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate se datorează unei excluziuni imperfecte sau unui grad redus de transferabilitate.

Excluziunea imperfectă apare, în primul rând, atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către un singur agent economic, ci de către un grup de agenţi, de regulă foarte mare. Excluziunea imperfectă se referă, în al doilea rând, la capacitatea redusă de a exclude orice agent economic din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. Costurile acţiunilor de prevenire, identificare şi pedepsire a utilizării ilegale a unui bun sunt denumite costuri de excluziune. Gradul redus de transferabilitate, este caracteristic situaţiilor în care drepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate.

b. Costurile tranzacţionale devenind semnificative, se înscriu tot mai pregnant în rândul factorilor care generează eşecuri ale pieţelor, în scopul realizării tranzacţiilor, agenţii economici efectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor, pentru observarea calităţii bunului ce face obiectul schimbului, pentru negocierea condiţiilor tranzacţiei etc. Costurile informaţionale şi tranzacţionale reprezintă piedici semnificative în derularea schimburilor şi, în atingerea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

c. Alături de cei doi factori prezentaţi, un rol important revine eşecului negocierii unor acorduri avantajoase de schimb.

13.3. Situaţii de eşec al pieţelor Trăsătura comună a tuturor situaţiilor de eşec al pieţelor constă în discrepanţa dintre costurile sau beneficiile

private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte. În cele ce urmează se vor analiza două situaţii de acest gen: externalităţile şi bunurile publice.

a. Externalităţile ca formă de eşec al pieţelor privesc acele bunuri despre care se spune că au efecte răspândite, în sensul că producerea sau consumarea lor afectează indirect şi alte persoane decât cele care le produc sau le consumă.

Perechi de concepte. Explicarea externalităţilor presupune clarificarea, în prealabil, a încă două perechi de concepte: cost social şi cost privat, beneficiul social şi beneficiul privat.

Costul social constă din toate costurile (cheltuieli şi şanse sacrificate) suportate de membrii comunităţii în urma organizării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai costurile suportate de unităţile implicate în această activitate. Beneficiul social însumează toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi de pe urma

organizării şi desfăşurării unei activităţi oarecare. Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct în activitatea respectivă. În literatura de specialitate externalităţile pot fi grupate în două categorii: pozitive şi negative. Externalităţile

pozitive corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi. În cazul externalităţilor pozitive beneficiile private sunt mai mici decât beneficiul social, acesta din urmă cuprinzând şi pe cele ale terţelor persoane (beneficii externe).

Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi marginale a consumului; întrucât utilitatea marginală este descrescătoare, şi beneficiul marginal se înscrie pe o curbă descrescătoare similară curbei cererii. Prin adăugarea beneficiului extern (BE) la beneficiul privat marginal (BPM) se obţine beneficiul social marginal (BSM).

Externalităţile negative apar în legătură cu activităţile de producţie sau de consum ce generează costuri pentru terţe părţi. În acest caz aici costurile private sunt mai reduse decât cele sociale. Costurile sociale includ şi costuri externe, adică pe cele suportate de terţi. Nivelul producţiei şi nivelul consumului sunt mai mari decât cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.

b. Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri, a căror delimitare se face cu două caracteristici: non - excluziunea şi non - rivalitatea.

Non - excluziunea exprimă faptul că nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai unui bun public. Oricine poate să urmărească programele televiziunii fără a afecta capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.

Non - rivalitatea se referă la faptul că, consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Dacă apărarea naţională ar fi asigurată, prin absurd, pentru o singură persoană, atunci toţi locuitorii ţării ar beneficia de ea. Se pare că cele mai multe dintre bunurile publice de genul politicii şi justiţiei, funcţiei de a elabora şi aplica legea şi de a garanta dreptul de proprietate sunt, asemenea apărării naţionale, oferite în aceeaşi cantitate tuturor consumatorilor potenţiali.

Bunurile care se caracterizează deplin prin cele două proprietăţi arătate se numesc bunuri publice pure. La polul opus se află bunurile private pure, cărora nu li se pot atribui în nici un fel cele două proprietăţi. În realitate, între cele două extreme se află bunurile publice şi bunurile private, care coexistă în orice economie contemporană.

13.4. Eşecurile pieţelor şi teoria bunăstării Teoria economică a bunăstării, ce are drept premise o serie de judecăţi de valoare, încearcă să pună de

acord sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială. Conceptul de alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea, în principal, în modul de abordare a “bunăstării” de către Vilfredo Pareto. În teoria economică contemporană, aspectele legate de realitatea microeconomică sunt privite, într-o măsură tot mai mare, din cel puţin două unghiuri de vedere, în funcţie de scopul sau obiectivul urmărit. Dacă se pun pe prim plan cerinţele şi criteriile microeconomiei pozitive, ale eficienţei economice, se evidenţiază modul în care funcţionează economia, prin prisma asigurării competitivităţii; dacă se urmăresc cu prioritate cerinţele şi criteriile microeconomiei normative, ale echităţii sociale, se relevă modul cum ar trebui să funcţioneze economia pentru a asigura bunăstarea.

Teoria şi practica economică contemporană se îmbogăţesc prin confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate. Potrivit orientărilor liberale, un anumit nivel de inegalitate şi de polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private. La rândul lor, orientările social-democrate, recunoscând rolul iniţiativei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii competitive, raţionale, apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să urmărească, şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere şi diversificare, fiind necesară corectarea, în acest sens, a mecanismelor pieţei concurenţiale. În acest context capătă relevanţă argumentele aduse de adepţii teoriilor legate de dirijismul economic, care au la bază corelaţiile esenţiale dintre competitivitate şi bunăstare.

Asigurarea funcţionării eficiente şi echitabile a pieţelor reprezintă una dintre cele mai complicate şi controversate probleme cu care se confruntă economia contemporană. Adepţii teoriei moderne a bunăstării abordează într-o viziune optimistă eficacitatea alegerii publice şi a intervenţiei statului, subliniind avantajele ajustării sau corectării efectelor negative ale eşecurilor pieţei. Dimpotrivă, susţinătorii teoriilor de orientare liberală insistă asupra neajunsurilor sau dificultăţilor procesului privind opţiunea publică, relevând eşecurile statului în asigurarea

bunei funcţionări a mecanismelor pieţei. În ultimă instanţă, se poate aprecia că, pentru buna funcţionare a mecanismelor pieţei, sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţă economică şi justiţia socială. Se poate conchide că dacă eficienţa economică, bine înţeleasă, nu intră în contradicţie cu justiţia socială, în schimb, injustiţia socială sapă la rădăcina eficienţei economice. Se pot contrapune doar eficienţa economică îngust înţeleasă sau urmărită cu orice preţ, de către agenţii economici privaţi, şi justiţia socială.

Concepte – cheie: eşec al pieţelor, externalitate, bun public, bun public pur, bun public privat, excluziune

imperfectă, cost de excluziune, cost tranzacţional, beneficiu, beneficiu marginal, cost privat, cost social, externalitate pozitivă, externalitate negativă, non-excluziune, non-rivalitate, problemă a “pasagerului clandestin”, internalizare, internalizare a externalităţilor negative, control al preţurilor, alocare optimă a resurselor, pierdere de bunăstare, pierdere socială, curbă a costului marginal privat, curbă a costului marginal social, justiţie socială.

Întrebări pentru autoevaluare Cursul 14 1. Marcaţi caracteristicile proprii bunurilor publice din enumerarea de mai jos: a. non-atractivitatea; b. non-incluziunea; c. non-excluziunea; d. rivalitatea; e. incluziunea. 2. În cazul externalităţilor pozitive: a. beneficiile private sunt egale cu beneficiul social; b. beneficiile private sunt mai mari decât cu beneficiul social; c. beneficiile private sunt mai mici decât cu beneficiul social; d. nu există beneficii sociale; e. beneficiile private exclud beneficiul social. 3. Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt: a. externalităţile; b. şomajul; c. inflaţia; d. bunurile de folosinţă îndelungată; e. crizele economice. 4. Care dintre factorii de mai jos conduc la situaţiile de eşec al pieţelor? a. factorii interni; b. factorii ce ţin de participarea la schimburile economice mondiale; c. factorii ce ţin de creşerea cererii agregate; d. costurile tranzacţionale; e. factorii naturali. 5. Care din următoarele categorii sunt considerate a fi costuri de excluziune? a. costurile pentru protecţia mediului; b. costurile sociale; c. costurile acţiunilor de prevenire a unor fenomene sociale mai puţin dorite, cum ar fi şomajul, inflaţia etc.; d. costurile acţiunilor de prevenire, identificare şi pedepsire a utilizării ilegale a unui bun; e. costurile acţiunilor de identificare şi pedepsire a celor ce comit fapte cu caracter infracţional.