Dincolo de obiectiv

Dincolo deobiectiv

20 ianuarie = nr. 01/2014 = pret 19,99 lei

Fotografia in spatiul Fotografia in spatiul romanescromanesc

Interviu Cosmin LitaInterviu Cosmin Lita

Interviu Marta PopescuInterviu Marta Popescu

experienta Erasmusexperienta Erasmus

10 fotografii cu istorie10 fotografii cu istorie

ianuarie 2014 = Dincolo de obiectiv

22

CUPRINSStiati ca?Stiati ca?

Evolutia fotografieiEvolutia fotografiei

Fotografia in spatiul Fotografia in spatiul romanescromanesc

Interviu Cosmin LitaInterviu Cosmin LitaInterviu Marta PopescuInterviu Marta Popescu


10 fotografii cu istorie10 fotografii cu istorie

................................... 3................................... 3

................................... 5................................... 5

................................... 7................................... 7

................................... 9................................... 9

................................... 12................................... 12

................................... 17................................... 17

................................... 25................................... 25

,, ,,

, ,

,,

,,,,

,,, ,

,,

Dincolo de obiectiv = ianuarie 2014

33

Stiati ca?

Prima fotografie românească se numește

Cupidon cu bratele frânte și a fost realizată în

noiembrie 1848 de către fotograful transil-

vănean Carol Popp de Szathmáry. Este o

calotipie realizată în studioul său de pe Calea

Victoriei din București (pe atunci Podul

Mogoșoaiei) care înfățișează o statuetă din

colecția personală a artistului. Născut pe

11 ianuarie 1812 la Cluj, Carol Popp a fost

printre primii 10 fotografi din Europa și a

realizat primul reportaj fotografic de război

din lume în timpul Războiului Crimeii, fiind

recunoscut ca primul foto-jurnalist din lume.

Din nefericire, memoria lui Carol Popp de

Szathmáry nu este cinstită după cum se

cuvine: în Cluj, orașul natal, abia dacă se știe

de existența sa și, deși a fost primul fotograf

atestat oficial în România (fiind fotograf ofi-

cial al lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I) și a

trăit cea mai mare parte a vieții sale în Bu-

curești (unde, de altfel, a și murit), pe pagina

în engleză de pe Wikipedia este pomenit doar

ca un artist al Ungariei.

, ,,


44

A fost realizată în anul 1825 de către inventatorul francez

Nicéphore Niépce și reprezintă o gravură flamandă din sec-

olul XVII. Fotografia a fost realizată prin caliotipie. Fo-

tografia a fost descoperită abia în anul 2002, când a și fost

declarată tezaur național și cumpărată de către Biblioteca

Națională a Franței pentru suma de 450.000 de euro.

Iar aceasta este cea de a doua fotografie din lume (și prima

fotografie care prezintă o ipostază din realitate). Se numește

Vedere de la fereastra din Le Gras și fost realizată, cel mai

probabil, în iunie sau iulie 1827 (deși există și opinii potrivit

cărora ar fi fost realizată în 1826) de către același Niépce.

Fotografia reprezintă peisajul pe care care Niépce l-a văzut

pe fereastra casei: o clădire în stânga, un copac în imediata

apropiere, un hambar în prim-plan. Cum expunerea a durat

opt ore, soarele s-a mutat de la est la vest și pare străluci pe

ambele clădiri.


55

Evolutia fotografieiCuvântul fotografie are la origine două cuvinte provenite din limba greacă: φῶς phōs care setraduce ca lumină și γραφις graphis care se traduce ca a scrie. Literalmente se poate traduceprin a scrie cu lumină. În vorbirea curentă se mai folosește termenul de imagine.

Termenul de fotografie are o triplă semnificație

în vorbirea curentă:

• este tehnica care poate crea imagini sub acți-

unea luminii;

• este o imagine obținută prin această tehnică;

• este o ramură a artei grafice care folosește

această tehnică.

Cele trei fenomene necesare obținerii imag-

inilor fotografice sunt cunoscute de mult timp:

încă de pe vremea lui Aristotel s-a știut cum

se poate pune realitatea într-o cutie: este sufi-

cient să facem o gaură într-o cutie închisă ca

să apară o imagine reală inversată pe fondul

interior al cutiei. Se obține astfel o așa-numită

cameră obscură. Pe de altă parte, alchimiștii

știau că lumina înnegrește clorura de argint.

A treia contribuție a venit din partea lui John

Herschel, care în 1819 a descris proprietățiile

hiposulfitului de sodiu, care va deveni "fixa-

torul" fotografiei.

Joseph Nicéphore Niépce, un mic fizician din

provincie, a folosit toate aceste trei procedee

pentru a fixa o imagine pe o plăcă metalică cu

depunere de halogenură de argint (1829).

Rezultatul a avut o calitate medie. Niepce a

murit în 1833, dar invenția sa a fost recuperată

de cătreJacques Mandé Daguerre.

De aceea, data oficială a invenției fotografiei

este 1839, când Daguerre a prezentat invenția

numită de el "daghereotip", care este o simplă

ameliorare a descoperirii făcute de Niepce.

Proprietar al invenției a devenit statul francez.

Grație daghereotipiei se obține o matriță a

mediului pe o placă metalică tratată cu o

substanță fotosensibilă.

Copierea se făcea prin presarea matriței pe su-

portul de hârtie, ca și la orice tipărire a

ziarelor.

Această expunere lentă aduce cu sine câteva

probleme: străzile Parisului, chiar și la o oră de

vârf, apar în întregime goale. Tehnica va

avansa însă rapid, noua invenție făcând să

apară și o nouă meserie, aceea de fotograf,

căutată în special de ziarele vremii.

În anul 1848, Felix Tournachon, cunoscut mai

bine sub numele Félix Nadar, realizează prima

fotografie aeriană, fotografiind Parisul din

nacela unui aerostat (balon).

Dacă la început negativul (cunoscut și sub nu-

mele de "clișeu") se realiza pe o placă de

cristal, pentru a nu avea deformări, placă

foarte casabilă și care cerea o manipulare de-

osebită, prin dezvoltarea artei fotografice a

apărut necesitatea unui suport fotosensibil mai

ușor de manipulat decât cristalul.

George Eastman reușește în anul 1884 să

realizeze primul negativ flexibil, pe un suport

de nitroceluloză, cunoscut sub denumirea de

"roll film", ușor de manipulat, incasabil și cu

aceleași proprietăți fotografice ca și ale plăcii

de cristal. Totodată, volumul și greutatea

aparatului de fotografiat se micșorează con-

siderabil, transportarea lui nemaifiind o

problemă.

În decursul timpului fotografia a evoluat foarte

mult. Progresele au urmat trei direcții princi-

pale: reducera duratei de expunere / mărirea

sensibilității filmului sau a plăcii; mărirea sta-

bilității imprimării; simplificarea aplicării

tehnicilor de fotografiat.

,


66

Această fotografie se numără printre cele mai valoroase

fotografale tutror timpurilor. Este prima fotografie din

lume în care apar oameni.

Da, ar putea să pară o fotografie banală. Însă

dacă priviți cu atenție în colțul din stânga-jos

obervați două siluete : un bărbat cu piciorul

întins și lustruitorul de pantofi. Ei bine, cei doi

sunt primii oameni care au fost fotografiați

vreodată. Fotografia se numește “Boulevard du

Temple” (după locul pe care l-a imortalizat) și

a fost realizată în 1838 sau 1839 de către Louis

Daguerre, părintele fotografiei. La ora la care a

fost realizată fotografia bulevardul era plin cu

parizieni. Însă, din pricina procesului fotografic

folosit în care timpul de expunere era de 10-15

minute, oamenii aflați în mișcare nu apar în

imagine.

decenii de la primii oameni care au fost fo-

tografiați vreodată. Este fotografia unei funde

din stofă în carouri și a fost realizată de Sutton

ca material ilustrativ pentru una dintre confer-

ințele lui Maxwell. Practic, tehnica intrată în is-

torie sub numele Sutton-Clerk constă în

folosirea a trei filtre separate de culoare (roșu,

verde, albastru) și combinarea lor într-o sin-

gură imagine.

50 de ani mai târziu, această tehnică avea să

fie folosită de către rusul Serghei Mihailovici

Prokudin-Gorskii, fotograful ţarului, pentru

realizarea celebrelor sale fotografii.

Prima fotografie color din lume

A fost realizată în anul 1861 de către fotograful

englez Thomas Sutton, prin punerea în practică

a unei teorii sugerate de celebrul fizicianul

James Clerk Maxwell în anul 1855, la doar două

În anii în care în Anglia era invetată fotografia

color, în Japonia Adolfo Farsari uimea o lume

întreagă cu minunatele sale fotografii colorate

manual. Fotografiile de mai jos sunt datate, cu

aproximație, în jurul anului 1886 și se crede că

autorul lor este celebrul Adolfo Farsari, deși

unele fotografii ar putea avea alți autori.

Adolfo Farsari (1841 – 1898) a fost un fotograf

italian stabilit in Yokohama, Japonia. Studioul

său, ultimul mare studio străin din Japonia, a

fost unul dintre cele mai importante centre de

fotografie din țară, iar fotografiile sale, în spe-

cial cele colorate manual, erau foarte apreciate.

Tehnica lui Farsari și abilitățile sale antre-

prenoriale au avut un impact major asupra

dezvoltării artei fotografice în Japonia.

Fotografie realizată de Adolfo Farsari



77

Fotografia în spatiul romanesc

Cea mai frumoasă fotografie a crizei - O investitie pe termen lung

Fotografia trece printr-o perioada de afir-

mare, astfel că valoarea unor lucrari con-

sacrate a crescut și de 1.000 de ori in ultimii

20 de ani, depășind orice altă ramura a com-

erțului cu arta. În consecință, achiziția unor

fotografii de valoare, în serii limitate, poate

reprezenta una dintre cele mai bune investiții

în vreme de criza. Atunci când privește

fotografia românilor în comparație cu cea re-

alizată în străinătate, Andrei Pandele re-

marcă faptul că diferența principală constă în

lipsa unei tradiții și a unei școli în domeniu.

“Fotografii români merg pe căi de minimă

rezistență; încearcă să facă fotografii cât mai

mult în studio și se feresc de imagini dinam-

ice, ori în fotografie nu este nimic repetabil.

Așadar, uneori e greu să găsești termene de

comparație între ceea ce se face în România

față de străinătate”. Un alt punct slab în

opinia sa este acela că, înainte de 1989, fo-

tografia oficială în Romănia era pseudofo-

tografia, doar câțiva tineri făceau fotografie

de artă, iar cei care voiau sa aibă succes se

duceau în barca fotografiilor pe retetă, în timp

ce alții încercau să stea in amândouă. Cu

toate acestea, există fotografi români pe care

ii apreciază, printre care se număra Cosmin

Bumbut, Gheorghe Lazăr, Dan Dinescu, Radu

Sigheti si Bogdan Croitoru. De asemenea, An-

drei Pandele este de părere că piața fotografi-

ilor de arta din România este distorsionată și

din cauza că mulți dintre cei care dispun de

bani nu au gusturi în ceea ce privește arta.

“Există persoane care își cumpără o fotografie

de artă doar dacă încape perfect între două

șifoniere sau dacă se asortează cu nuanțele

covorului.”, conchide Andrei Pandele.

,

,

ianuarie 2014 = Dincolo de obiectivianuarie 2014 = Dincolo de obiectiv


99

interviuinterviu COSMIN LIȚĂCOSMIN LIȚĂ

Elev în clasa a XI-a la Liceul Economic din Iași, Cosmin Liță este senzația locală în mediul online

și numai. La cei 17 ani, are deja un portofoliu bine pus la punct care îl clasează printre cei mai

buni fotografi din Iași. Eu la vîrsta aia știam doar drumul școală-acasă și vice-vers.

Un exemplu pentru generația tînără, Cosmin face totul din pasiune, iar orele multe petrecute în

fața calculatorului pentru editare, nu l-au împiedicat să-și continue practicarea pasiunii.

1. Îți mai amintești cînd ai făcut prima poză și

aparatul folosit?

Prima mea poză a fost făcută cu aparat cu film

(de unică folosință) în vacanță, la mare, împre-

ună cu familia. Aveam în jur de 6-7 ani și

știam doar că trebuie să apăs pe un buton pen-

tru a captura momentul. Subiectul nu a fost fa-

milia, ci o insecta ce zbura deasupra florilor, o

molie Sfinx.

2. Cînd ți-ai dat seama că fotografia poate fi o

posibilă meserie pe care ai putea să o practici

pe viitor?

Cu timpul persoanele din jurul meu au obser-

vat o evoluție în munca pe care o depun iar cu

ajutorul spijinului oferit de ei am reușit să

devin mai sigur pe mine și pe o viitoare carieră

în fotografie.

3. Momentan ești elev în clasa a XI-a și un

model pentru toți cei pasionați de fotografie. Te

gîndești să dai la o facultate în domeniu după

terminarea liceului sau dorești să rămînă totul

la nivel de pasiune?

Desigur, aș dori să urmez și o facultate în

domeniu dar nu ca prima facultate ci a doua.

4. Majoritatea pozelor tale par a avea un con-

cept în spate. De unde găsești inpsirație?

Mereu gasesc inspirație în evenimentele ce se

petrec în jurul meu, pozele fiind ca un interi-

mar al stării mele spirituale.

5. Pe ce criterii îți selectezi modelele?

Selectarea modelelor pentru mine a fost mereu

dificilă, găsind mereu cu greu persoane prin

care mi-aș putea exprima cele mai adânci sen-

timente.

6. Îți amintești o situație amunzantă în timpul

unei sesiune foto?

În vară, mergând cu unul din modelele mele

prin pădure, am găsit o baltă ceva mai mare,

un mini-lac. După câteva luni am revenit la

acel loc, cu alt model, pentru câteva cadre mai

reușite față de prima oară. În vară, balta era

acoperită de iarbă deasupra nivelului apei, dar

se putea vedea că încă există apă sub ea. A

doua oară, nivelul apei nu mai era acoperit de

iarbă, ci părea să fi secat. Surprins, în acel mo-

ment, i-am povestit că în acea baltă era apă

acum câteva luni, iar acum, surprinzător, a

secat. Modelul, curios, face câțiva pași înspre

apă iar dintr-o dată simte că se scufundă. Spe-

riată, alergă din toate puterile înapoi spre

“uscat”. Apoi am început amandoi să rândem,

surprinși de faptul că apa era doar linișită și

foarte tulbure.

7. Ai anumite sfaturi pentru toți cei care doresc

să activeze în domeniul fotografiei?

Niciodată să nu te lași bătut când primești un

feed-back negativ. Doar prin practică putem

deveni mai buni!


interviuinterviu Marta PopescuMarta PopescuMarta Popescu face parte din valul de fotografi tineri care au reusit sa isi creeze un stil vizual si

sa devina cunoscuti in ciuda varstei, iar aceasta performanta nu este un lucru marunt. Marta

este specializata pe beauty si fashion si a fost recunoscuta prin participarea la emisiunea Next

Top Model in calitate de fotograf.

1. Spune-ne cateva cuvinte despre inceputurile

tale fotografice. La ce varsta ai luat prima oara

contact cu un aparat foto si care au fost

primele subiecte?

Marta Popescu: Prima oara cand am pus mana

pe un aparat foto a fost acum vreo 10 ani cand

am furat aparatul mamei si am inceput sa fac

poze la plante si animale. Mama nu a reac-

tionat atat de bine, cele 24 de cadre erau des-

tinate portretelor de familie si in nici un caz

„jocurilor” mele copilaresti. Nici pana astazi nu

s-a developat acel film. Serios m-am apucat de

treaba la 17 ani cand mi-am deschis prima

oara studioul foto improvizat, cu softboxuri de

carton si blende din staniol.

2. Cum ai ajuns la fotografia beauty si la fash-

ion? A fost un proces lent sau ai stiut din tot-

deauna ca sunt ariile care te atrag cel mai

mult?

Marta Popescu: Mi-aduc si acum aminte ce-

mi spusese un fotograf amator: „Inainte sa

ajungi sa fotografiezi oameni trebuie mai intai

sa inveti cu adevarat tehnicile fotografice”. L-

am crezut pe cuvant, si o mare perioada mi-a

fost frica sa fotografiez vreo persoana; am in-

ceput cu macro-uri, peisaje si compozitii geo-

metrice. Mereu am fost atrasa sa fotografiez

oamenii. Iubesc expresivitatea si privirile put-

ernice. Toul a inceput din placerea de a inter-

actiona cu cei din jurul meu. Sunt o persoana

foarte sociabila si mi-ar fi greu sa lucrez in alta

ramura a fotografiei.

3. Te-ai inspirat de-a lungul anilor de la fo-

tografi consacrati? Care au fost acestia si in ce

fel te-au influentat? In ce alte surse iti gasesti

inspiratia?

Marta Popescu: Un fotograf care m-a fascinat

a fost Diane Arbus. Nu imi pot scoate lucrarile

ei din minte, nici macar pentru o secunda! In

prezent, incerc sa-mi perfectionez tehnica in-

spirandu-ma din randul fotografilor interna-

tionali contemporani. Stiu la ce nivel sunt si

mereu incerc sa ma perfectionez. Problema oa-

menilor este ca in loc sa incerce sa ajunga la

un nivel in care se afla elitele din respectivele

domenii, ei se compara cu cei ce se afla sub

nivelul lor din punct de vedere profesional.

Aceasta este cea mai mare greseala pentru ca

nu te va ajuta sa progresezi, ci doar sa stag-

nezi.

4. Cum ai ajuns sa fotografiezi cu Nikon? Ce

aparat si obiective ai in prezent?

Marta Popescu: Primul aparat Nikon pe care

l-am avut a fost un D3000 pe care l-am primit

cadou de la toata familia atunci cand mi-am

serbat varsta de 18 ani! In prezent, cu ajutorul

unor burse castigate de la Fundatia Principesa

Margareta a Romaniei am putut sa-mi

achizitionez cu Nikon D7000! Nu am foarte

multe obiective, dar ma folosesc foarte mult de

un zoom cu diafragma f/2.8 si de un NIKKOR

50mm f/1.8.

1212


1313

5. Sa vorbim putin despre lumina. Am observat

din portofoliul tau ca fotografiezi exclusiv in

studio. De unde vine aceasta preferinta? Ce

surse de lumina folosesti?

Marta Popescu: Mereu mi-a placut sa am con-

trolul luminii! Bliturile imi dau posibilitatea

sa-mi creez cadrul exact in modul in care imi

doresc. Mi-au trecut foarte multe lumini prin

maini, dar in prezent am doua modele de

300Ws.

6. Ce schema de iluminare utilizezi cel mai des

si din ce motiv?

Marta Popescu: Cred ca as putea foarte bine

spune ca regulile sunt facute ca sa fie incalcate.

Secretul meu este ca folosesc lumina dura: fara

softbox, fara umbrele de difuzie sau reflexie si

fara beauty dish. De cele mai multe ori folosesc

o lumina pozitionata undeva deasupra mod-

elului in partea dreapta si in stanga folosesc o

blenda! Este doar o schema pe care o folosesc

mai des. Nu toate fotografiile mele sunt real-

izate in acest mod.

7. Povesteste-ne putin despre proiectul tau

"Iubesc...".

Marta Popescu: Primul meu proiect consistent

a fost “Iubesc...”. Totul a fost ca un joc. Am

chemat cativa prieteni la studio, asa cum ne

strangem noi adeseori pentru a bea un ceai si

a sta la o vorba, si i-am pus sa scrie pe o foaie

ce anume iubesc ei. Au imbratisat ideea si,

dupa ce am publicat primele fotografii pe in-

ternet, au aparut din ce in mai multi oameni

care au vrut si ei o astfel de fotografie. La ul-

tima sesiune, au venit 300 de oameni intr-un

interval de 8-9 ore. Proiectul “Iubesc...” a

adunat pana acum peste 600 de oameni dor-

nici sa arate lumii intregi ce anume iubesc ei.

Iubirea este cel mai reprezentativ sentiment al

fiintei umane, asa ca, indiferent de varsta, sex

sau ocupatie, oricine este capabil sa iubeasca.

Chiar daca nu-ti dai seama, acel cuvant, pe

care ai ales sa-l scrii pe foaie, te reprezinta in

toatalitate. De ce ai ales sa scrii asta si nu

altceva? Multi au scris primul cuvant care le-a

venit in cap, altii au venit cu foaia pregatita de

acasa, cu ea imprimata, desenata cu anumite

semne sau coduri personale. In cele doua

minute in care am realizat fiecare fotografie,

am vrut sa dau modelului libertate maxima si

pentru prima oara nu am dat nici un fel de in-

dicatie subiectului fotografiat.

Curand voi organiza o noua editie mult mai

complexa! Pot spune doar ca ne vom plimba cu

proiectul si-l vom organiza in marile orase ale

Romaniei!

8. Genurile fotografice pe care le practici im-

plica o interactiune substantiala cu oamenii

care poate fi si extrem de stimulanta, dar si ex-

trem de frustranta. Cum reusesti sa obtii de la

un model exact ceea ce te intereseaza?

Marta Popescu: Prima oara cand m-am apucat

de fotografie am pozat tot felul de oameni, de

la copii pana la batrani! Pur si simplu m-am

obisnuit si iubesc sa lucrez cu oamenii! Desi am

lucrat cu foarte multe persoane, cel mai bine

este sa lucrezi cu modele profesioniste! Ele vor

intelege ce anume doresti!

9. Ce planuri fotografice ai pentru viitor?

Marta Popescu: Cum am spus si mai sus ne

vom pregati sa ne plimbam cu proiectul

"Iubesc…” prin toata tara si, de ce nu, in toata

lumea!


1717

Arta fotografica

în spatiul international


Volda. O altfel de evadare

Era pustiu. Când am ajuns prima dată în

Volda, m-am speriat. Prima mea reacţie? „Ce

fac eu aici patru luni jumate’?” Nu vedeam nici

ţipenie pe străzile micuţe. Unde stăteau pitu-

laţi cei 8300 de locuitori? Mister total. Mi-am

zis, „clar, nu-i a bună, nu mi se potriveşte”.

Duşuri reci tot am avut în primele zile aici. Să

stau cu produsele în mână la supermarket şi

să convertesc din coroană norvegiană în euro,

din euro în lei şi din lei în.. Stop, am făcut asta,

însă uşor-uşor m-am învăţat să percep totul

în coroanele lor. Altfel, dacă în mintea mea

cumpăram în continuare în lei, ajungeam

destul de repede să nu fac faţă. E simplu, ori-

unde în lume s-ar duce norvegienii, se simt ca

peştele în apă. Nicăieri nu e mai scump ca la

ei.

E greu să te acomodezi dintr-odată cu liniştea.

Nu te simţi în largul tău. Adică, unde sunt

claxoanele şi nervii din trafic? Unde-s

strigătele de pe stradă şi forfota continuă?

Clar, în Volda, stresul nu-şi găseşte raţiunea

de a exista. În câteva zile am trecut însă şi

peste asta. Mintea mi-e mai liniştită acum.

Înţeleg mai bine de ce norvegienii au o sper-

anţă de viaţă de 80 de ani.

Acu’ să nu exagerăm. Odată ce a început

şcoala, lucrurile au început să mişune, la

modul că am început să mă simt mai bine şti-

ind că pe undeva pe la vreo 3000 de studenţi

îşi încep activitatea.

Ca toţi tinerii de aici, şi noi, studenţii Erasmus,

avem doar două cursuri pe semestru. Venind

de acasă, de la un bagaj de 20 de ore de cursuri

şi seminarii pe săptămână şi ajungând ca în

Volda să am o medie de doar 8 ore, mi-am

spus că asta da viaţă. Sistemul lor presupune

însă lucrul în echipă şi cel individual, separat

de cursurile la care trebuie să fim prezenţi.

Diferenţa majoră însă nu ţine de numărul de

ore pe care ni le petrecem la facultate. Aici ac-

centul se pune pe partea practică. Teoria ţi se

predă ca să ştii în ce ape te scalzi. Lor însă le

pasă pe bune dacă ştii să mânuieşti un aparat

,, ,

,,


1818

foto după ce termini cursul sau dacă ai măcar

o idee două bine implantate în minte legate de

identitatea unui brand (pentru Media şi Jur-

nalism, cele două cursuri din programă sunt

Design Strategic şi Fotojurnalism). !aici decide

tu dacă vrei să fie în engleză sau română. Eu

aş merge pe română, ca să nu fie picate din cer!

Fotojurnalismul m-a speriat la început. Mi s-a

pus pur şi simplu în mână un aparat foto pro-

fesionist (Nikon D7000, da, în ochii mei de în-

cepătoare, e un model pe care îl văd sus de tot),

la care i se ataşează o listă de teme: fotografii

pe care trebuie să le fac pe parcursul semes-

trului. Habar nu aveam să îi ajustez setările

manuale. Mă simţeam ca picată din cer, nu

făceam parte dintre norocoşii pe care tăticul i-

a blagoslovit cu un aparat fiţos. Noroc că pro-

fesorul ne-a băgat direct în pâine şi nu ne-a

lăsat timp de respiro. M-a forţat astfel să învăţ

de una singură, să caut, să mă documentez și

să nu mă mai simt ca ultima proastă. Majori-

tatea fotografiilor sunt simple: să căutăm şi să

surprindem oameni muncind, oameni făcând

sport, oameni în grup de 4, de 7, portrete for-

male sau informale. De departe cea mai fasci-

nantă mi se pare însă o temă pentru care

trebuie să ne folosim simţul jurnalistic, de l-om

fi având! Să surprindem adicătelea momente

pe tot parcursul semestrului care să transmită

ceva, o „storytelling photography”. O fotografie

care să vorbească de la sine, fără alte explicaţii

şi adăugiri suplimentare.

Universitatea din Volda ne-a pus în mână

cheia de la un dulăpior cu 5 astfel de aparate

Nikon, împreună cu alte accesorii (lentile şi

trepiede), pe care le putem folosi când vrem.

Singura condiţie este să ţinem secret codul de

la dulăpior (să nu afle toată şcoala de el) şi să

înapoiem echipamentul după 24 de ore sau

după un weekend în care l-am împrumutat. Să

presupunem că universitatea de acasă ar avea

puterea financiară pentru a pune la dispoziţie

un astfel de echipament. Ar funcţiona însă

acest sistem de împrumut? În care doar conşti-

inţa te obligă să înapoiezi la timp aparatul? Nu

cred. Ar avea aparatele viaţă lungă? Nici asta

nu cred. Urăsc să ştiu şi să conştientizez asta.

Să văd că printre străini sistemul acesta

funcţionează de ani întregi şi că la noi mai e de

bătut cale lungă pentru a fi la fel.

Toate corpurile universităţii sunt împânzite de

calculatoare conectate permanent la internet la

care intri cu parola şi username-ul personal.

Astfel, ei ştiu mereu cine foloseşte un calcula-

tor la un moment dat. Acolo îţi faci orice tre-

abă rapid, nemaifiind necesar să îţi cari

laptopul în cârcă după tine. Ne predăm toate

temele, indiferent că sunt proiecţelele de la De-

sign Strategic sau fotografiile de la celălalt

curs, pe internet, pe o platformă numită Front-

ner, unde suntem ţinuţi la curent de profesori

de eventualele schimbări la curs.


1919

Ne strigăm profesorii pe numele mic şi ei se

comportă foarte normal cu noi. La început

simţeam o anumită distanţă între mine şi ei.

Dar asta era doar în capul meu obişnuit cu

sistemul de acasă. Nu există o astfel de bari-

eră aici. Odată l-am urmărit pe Gaute, profe-

sorul de foto, dându-şi jos sandalele şi

cocoţându-se pe un scaun în faţa noastră,

pentru a ne explica mai bine o tehnică. Am

observat că avea şosetele rupte la un deget.

Nu cred că îi păsa. Iar eu am lăsat garda jos

şi am zis că nu îmi pasă nici mie. Am trecut

peste codurile şi limitele pe care ni le im-

punem acasă tocmai pentru că aici nu îşi găs-

esc rostul.

Momentan sper să pot rămâne şi pe al doilea

semestru aici. Aceiaşi profesori, cursuri

diferite. Design Editorial şi Artă şi Ilustraţie în

Fotografie. Chiar întorcându-mă însă acasă

doar după un semestru, mă simt mai bogată

în cunoştinţe. Ştiu că am profitat de tot ceea

ce Volda şi universitatea mi-a oferit aici şi

încă îmi oferă. Profesionalism şi promptitu-

dine, ajutor în descâlcirea hârtiilor şi a docu-

mentelor pe care trebuie să le completăm

pentru programul Erasmus, informaţii servite

la cald despre eventualele joburi part-time pe

care le putem avea aici şi multă căldură.

Norvegienii sunt un popor relativ timid şi dis-

tant. Greu se sparge gheaţa dintre un inter-

naţional şi un norvegian. Însă nu m-am simţit

niciodată respinsă. Aşa reci cum sunt, se stră-

duiesc să te facă să te simţi bine.

Revenind însă pe tărâmuri academice, da, e

drept, nu mă rup în două la facultate pentru

că am prea multe cursuri. Nu umblu de neb-

ună după ştiri şi subiecte ca acasă. Mă simt

norocoasă că am ajuns să cunosc un alt sis-

tem. Chiar şi simplul fapt că am învăţat să ţin

un aparat în mână şi nu-l ţin pe modul Auto,

este un plus pe plan personal care îmi face

zilele mai frumoase aici şi care mă va ajuta în

România. Ce văd altfel acum? Preţurile din

ţară, oamenii de acasă (abia fiind plecat îţi dai

seama ce oameni îţi mai rămân prin preajmă)

şi familia, care nu m-a dezamăgit nici aici. Îmi

doresc să mă întorc acasă. Nu acum, dar mă

întorc. Am prea multe de împărtăşit, prea

multe lucruri frumoase de spus despre Norve-

gia. Nu pot să fiu egoistă şi să ţin totul doar

pentru mine. Cel mai important însă, nu o să

mai judec niciodată lucrurile după aparenţe.

Nu ştii niciodată ce are să îţi ofere un orăşel

atât de mic precum Volda. Iar patru luni şi

jumătate e pur şi simplu prea puţin pentru a

afla.


2020

Portretul de Valentin M Gâtlan

Un an petrecut în afară, în alt sistem academic,

în altă lume este visul fiecărui student. Eu am fost

unul dintre cei norocoși. M-am întors cu cunoști-

ințe noi și cu chef de a face lucruri frumoase prin

lentila obiectivului. Lucru la care nici nu visam

înainte de a pleca în Volda.

Îmi place fotografia de portret. Mi se pare ne-

maipomenit cum poti scoate anumite calități și

expresii prin acel obiectiv mic. Expresii și calității

care nu sînt așa ușor sesizabile cu ochiul liber.

Încă sînt fascinat cum, spre exemplu, o

sprînceană ridicată poate schimba momentul fo-

tografiat. Asta se numește fotografie.

Fac asta din pasiune. Și partea amuzantă e atunci

cînd începi să cîștigi bani pe treaba asta. Faci ceva

ce îți place și primești o recompensă. Ce ar putea

fi mai frumos de atît?


2121

Experiența #WhatMakesYouHappy

Frica de necunoscut. Cred că asta a fost cel

mai de speriat lucru înainte să plec. Un an de-

parte de casă, de prieteni, de familie părea

puțin absurd. Și de aici începea șirul lung de

întrebări care avea să mă bîntuie pînă să

ajung în Volda, sătucul de lîngă Marea Nor-

dului din Norvegia. Țară rece, oameni reci,

aurora boreală, cunoștiințe de prin toate

colțurile lumii și o nouă pasiune. Fotografia.

Uite că toate temerile mele au dispărut de în-

dată ce am realizat că o experiență de unul

singur, printre străini, nu poate să îți facă decît

bine. Pe lîngă dezvoltarea personală și ma-

turizarea implicită, mi-am dezvoltat și anu-

mite aptitudini profesionale.

Totul a început ca o joacă. Să fi Erasmus

înseamnă să ai o groază, dar o groază de timp

liber. Cel puțin eu așa am avut. Și mereu mă

gîndeam cum să umplu timpul. Aveam suport

tehnic și studio foto și era păcat dacă nu prof-

itam. Prieteni aveam destui și așa m-am gîndit

să fac un proiect foto. Slavă Domnului, inspi-

rație a fost destulă.

#WhatMakesYouHappy a fost un succes per-

sonal. A apărut în universitatea din Volda

timp de două săptămîni, a avut promovarea

în mediul local atît print cît și online, iar ochii

norvegieni au văzut că românii pot face și lu-

cruri frumoase și de admirat.

#What makes you happy campaign is meant

to show this reality and to invite to medition.

I worked with a group of 21 one people from

Lithuania, Norway, Latvia, Belarus, Cuba,

Spain, Germany, Ukraine, Bulgaria, China.

And yes: Simple things put a smile on our

faces. We just make them complicated..

How about you? What makes YOU happy?”-

articol apărut pe site-ul universității gazde.


2222

Revenirea la realitate

Românii sînt persoane închise și reticente. Cu

greu reușești să îi convingi să se lase fotografi-

ați. Le e teamă de furtul de identitate, tind să

cred. Ceea ce e absurd.

În Norvegia treburile stau cu totul altfel.

Acolo, oamenii îți cer să le faci o poza dacă te

văd cu aparatul atîrnat de gît. Se țin după tine

ca scaiul. Și sînt foarte răbdători și te înteleg

dacă ești novice și trebuie să faci două-trei

poze pînă la cea bună.

Asta a fost un șoc sau o surpriză cînd m-am

întors în țară. Mă gîndeam că nu voi putea

practica fotografia cu ușurință așa cum

făceam în Volda, mai ales portretul. Dar m-

am readaptat. Doar sînt român și noi ne

adaptăm cu ușurință oriunde și oricînd.


2525

10 fotografii cu istorie

1 Un vultur priveşte un copil muritor de foame

(1993)

Câştigătoare a Premiului Pulitzer, aceasta fo-

tografie, făcuta în Sudan pe 1 martie, este de-

a dreptul şocantă. Autorul ei este Kevin

Carter, fotojurnalist freelancer. Acesta a sur-

prins un copil care se prăbuşeşte în tentetiva

de a ajunge la un centru de hrană în timpul

foametei care a răvăşit statul african în 1993.

În fundal un vultur necrofag asteaptă ca

micuţa să îşi dea ultima suflare. Fotograful s-

a sinucis un an mai târziu, bântuit de ceea ce

văzuse. Apropiaţii săi spun că cel mai mult l-

a frământat faptul că nu a putut să o ajute pe

fetiţa, deoarece i s-a interzis să o atingă de

teamă că este purtătoare a unor boli letale.

2 Marini americani ridicând steagul la Iwo

Jima (1945)

Fotografia istorică a fost făcută pe 23 febru-

arie 1945, de către Joe Rosenthal. Ea surprinde

patru soldaţi americani care ridica steagul

SUA în vârful Muntelui Suribachi, în timpul

bătaliei pentru Iwo Jima, din Al Doilea Razboi

Mondial. Imaginea, extrem de populară, a fost

prima fotografie care a câştigat Premiul

Pulitzercare a câştigat premiul în acelaşi an în

care a fost realizată. Mai mult, este una dintre

cele celebre imagini ale războiului. De altfel s-

a realizat şi un film după această fotografie

“Flag of our fathers”. Există însă dubii privind

spontaneitatea gestului soldaţilor americani –

se pare că primul cadru nu a ieşit şi fotografia

a fost repetată câteva zile mai târziu. Fo-

tografia a servit şi unei campanii de strângere

de fonduri pentru armata şi pentru vânzarea

titlurilor de stat.

2626


3 Steagul de pe Reichstag (1945)

În ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război

Mondial, Armata Roşie a intrat în Berlin.

Printre soldaţii sovietici era şi fotograful de

război Yevgeny Khaldei. Acesta a spus că în

Berlin a aşteptat un singur lucru: să facă pro-

pria sa poză a la Iwo Jima. El văzuse celebra

poză a lui Joe Rosenthal şi îşi dorea o imagine

similara în Berlinul lui Hitler. Poza a fost re-

gizată chiar de către fotograf în scopuri pro-

pagandistice. Khaldei a ales ca scena sediul

parlamentului german, Reichstagul. Prima

data când steagul a fost ridicat, încă erau

membri ai rezistenţei germane în cladire. Sol-

datul care ţine steagul este sergentul georgian

Meliton Kantaria. El este ajutat de rusul

Mikhail Yegorov. Cei doi au fost aleşi de către

Stalin însuşi: Kantaria deoarece era din ţara

natală a liderului sovietic, şi Yegorov pentru că

reprezenta mama Rusia. Când au văzut

steagul pe clădire germanii au atacat furios. A

fost nevoie de întăriri consistente pentru că

acesta să nu fie dat jos de către atacatori.

4 Limba lui Albert Einstein (1951)

Cercetătorul german este una dintre cele mai

cunoscute figuri din toate timpurile. Geniul

care a creat teoria relativităţii, schimbând per-

cepţia asupra legilor lui Newton, considerate

până atunci baza fizicii. Einstein era un non-

conformist şi un boem, iar această poză, fă-

cută pe 14 martie de catre Arthur Sasse în

Princeton, dovedeşte asta. În ziua aceia

fizicianul sărbătorea implinirea a 72 de ani,

iar fotografii îl urmăreau peste tot. Enervat de

insistenţa acestora, Einstein le-a zis: „Ajunge,

ajunge!”. Jurnaliştii nu au încetat însă şi au in-

sistat ca Einstein să facă o poză reprezentativă

pentru ziua sa. Obosit, el a scos limba, şi a in-

trat încă o dată în istorie.


2727

5 Fată afgană (1985)

În imaginea apărută pentru prima data pe

coperta revistei National Geographic, apare o

fată afgană necunoscută ani la rândul, însă

celebră pentru ochii săi de un verde pătrun-

zator. Ea a fost pozată, pe când avea circa 12

ani, în tabara de refugiaţi Nasir Bagh din Pak-

istan, de către fotoreporterul Steve McCurry.

Abia în 2002 fata a fost identificată. Numele

său este Sharbat Gula, o femeie de etnie Pash-

tun. S-a aflat ulterior că Sharbat a fost forţată

să-şi părăseasca casa din Afganistan, în tim-

pul războiului cu sovieticii. Satul ei a fost ata-

cat la începutul anilor ’80 de către elicoptere

sovietice. În atac părinţii fetei au murit.

6 Piaţa Tiananmen (1989)

Aceasta este fotografia în care un tânăr student chinez, care s-a săturat de regimul comunist,

a ieşit în stradă pentru a protesta alături de alte cateva zeci de mii de oameni. Câteva mii

aveau să fie apoi ucise din ordinul guvernului. Tânărul din imagine, cunoscut apoi sub denu-

mirea de Tank Man, încearca să oprească tancurile care mergeau spre piaţa Tiananmen pentru

a înăbuşi revolta. Pilotul tancului nu îl zdrobeşte însă la scurt timp apare un grup de oameni

care îl ia cu forţa de acolo. Fotografia a fost realizată de către fotojurnalistul american Jeff

Widener. Acesta a captat imaginea de la etajul sase al Hotelului Beijing, de la o distanţă de

circa 1 km. Ulterior, în 1990, Widener a fost nominalizat pentru Premiul Pulitzer, la secţiunea

fotografie.

2828


7 Incendiul (1975)

Pe 22 iulie 1975, fotograful Stanley J. For-

man, care lucra pentru ziarul Boston Herald

American a mers la o intervenţie a pompier-

ilor. Aici a reuşit o poză care a făcut vâlvă.

O femeie şi o fetiţă care tocmai cădeau de la

balcon în timpul incendiului. Mama a murit,

fetiţa a supravieţuit. Vina a fost a pompier-

ilor care tocmai demolaseră din greşeala

scara de incendiu, lovind-o cu scara lor. Fo-

tografia şi evenimentul au dus la regândirea

sistemului de scări de incendiu din Boston.

8 Prânzul (1932)

“New York Construction Workers Lunching on a Crossbeam” este una din fotografiile celebre

ale lumii, fiind făcuta în timpul construirii GE Building din Rockefeller Center în 1932. Fotogra-

ful Charles C. Ebbets a imortalizat imaginea la data de 29 septembrie 1932 şi a fost publicată

la 2 octombrie acelaşi an, în New York Herald Tribune. Imaginea a fost surprinsă de la nivelul

69 al clădirii!


2929

9 Execuţie în Vietnam (1968)

La data de 1 februarie 1968, fotograful Eddie Adams de la “Associated Press” reuşeşte să

surprindă acest cadru. În Vietnam, Nguyen Ngoc Loan, şeful poliţiei locale îl execută pe pri-

zonierul Nguyen Van Lem. Un an mai târziu Eddie Adams primeşte premiul Pulitzer pentru

această fotografie. De asemenea există şi o înregistrare video a scenei, însă poza făcută de

Eddie a fost considerata mult mai sugestivă.

10 Sărutul (1945)

”The Kiss” este cea mai sugestivă poză făcută la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Aceasta reprezintă Times Square în anul 1945, moment fericit pentru toată lumea,care

ieşise pe stradă pentru a sărbători terminarea războiului. Autorul acestei poze este Alfred

Eisenstaedt.

Date post:	22-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	erika-ivoniac
View:	269 times
Download:	3 times

Dincolo de obiectiv

Documents