Spiritualitate filocalica

Cuvinte spre zidire

300 de capete duhovnicesti din intelepciunea filocalica a Parintelui Dumitru Staniloae

culese de Ignatie Monahul

Editata de Sfanta Manastire Frasinei, anul 1995

"Pentru totdeauna si pentru toate generatiile care vor veni dupa noi, el va fi 'Profesorul' care ne-a invatat taina comuniunii

cu Dumnezeu. Cand se va zice 'Filocalie' se va zice 'Staniloae'."

Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/spiritualitate-filocalica/spiritualitate-filocalica-82606.html

PrefataParintele Staniloae ne-a lasat o mostenire teologica imensa, care trebuie sa fie pastrata, interpretata si difuzata. Aici, generatia

actuala si generatia viitoare de teologi au o sarcina exceptionala, si aceasta nu din datorie fata de trecut, ci din respect fata de

prezent si viitor.

"Cuvinte spre zidire", lucrare alcatuita de Monahul Ignatie este o ilustrare in acest sens. Si nu este de mirare ca Parintele Dumitru

Staniloae recomanda cu insistenta tuturor: cinului monahicesc si mirenilor spiritualitatea filocalica, izvodita din cele 12 volume ale

colectiei "Filocalia", talmacite si talcuite cu atata ravna si pricepere teologica.

Inspiratorul teologiei romane actuale a inmanuncheat feluritele manifestari, calitati si valori ale spiritualitatii filocalice si patericale,

inclusiv intalnirea isihasmului cu pietatea si cultura din Romania pentru edificarea unei comuniuni urnane filocalice in istorie, fiindca

evlavia credinciosilor, rugaciunea si liturghia interioara trebuie sa treaca si sa fertilizeze inima si structura comunitatii.

"Ma bucur ca se scrie despre teologia mea. Dar ma voi bucura si mai mult pentru flexiunile altora care vor spori aceasta teologie.

Caci doresc sa vad ca gandurile mele, fecundeaza gandirea altora, ducand astfel mai departe teologia noastra romaneasca."

Acesta este testamentul marelui teolog si preot Dumitru Staniloae.

Ca teolog, extinde reflexia personala pana la frontiera extrema, acolo unde intervine Duhul Sfant si o transforma in extaz al

infinitului. La un moment dat exclama: "Atat mi s-a revelat mie". Acest "atat" este cuprins in mii de pagini, articole, carti, meditatii,

studii, predici, aforisme.

Parintele Dumitru Staniloae ocupa un loc special in inima romanilor si in teologia secolului XX. El este deja o autoritate recunoscuta

in domeniul teologiei ortodoxe si crestine in general. El este mai mult decat un autor mondial. Este un parinte spiritual, foarte

prezent si tenace, cu o iradiere exceptionala, cu o mostenire impresionanta.

1

Cercetari extinse si competente sunt, de acum inainte, necesare pentru a reliefa aspectele teologiei sale: geniul personal, reputatia

mondiala a Dogmaticii sale, continutul si complexitatea operei sale scrise, influenta in cultura romana, locul in istoria ideilor si

curentelor intelectuale din Europa. Si aceasta, nu din simplu interes bibliografic si antologic. Intreaga teologie de azi are nevoie de

puncte de reper, de suflu care sa tina nestins "rugul aprins".

Exista multe puncte de intrare in opera si intelepciunea Parintelui Staniloae. Parintele Ignatie deschide o poarta principala pe care

oricine poate sa ajunga la partea cea mai viabila a mostenirii Parintelui Staniloae - o antologie de texte teologice despre viziunea sa

creatoare este acum indispensabila.

Lucrarea prezenta este o invitatie de a retine cateva sentinte, adevarate apoftegme calauzitoare in experienta contemporana a lui

Hristos. Numai practicata intens de corpul Bisericii, disciplina filocalica ortodoxa poate sa aiba ecou si patrundere in etica

nebuloasa a societatii de azi.

De acum incolo, noi toti culegem unde a semanat Parintele Staniloae, noi toti intram in campul arat, insamantat si cultivat de el.

Problema este aceea ca ne-a lasat o recolta-fluviu, iar seceratorii sunt putini. In semn de venerare pentru memoria lui, sa ne rugam

lui Dumnezeu sa scoata lucratori noi si demni la culesul acestei recolte imense.

pr. prof. dr. Ion Bria, Geneva

Cuvant de intampinare"Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare-aminte cum si-au incheiat viata

si urmati-le credinta." (Evrei 13, 17)

Acest Parinte, Dumitru Staniloae, dascal prea invatat si genial teolog al Ortodoxiei romanesti si de pretutindeni, a venit in lumea

pamanteana la mijlocul lunii Brumar, 1903, pe la inceputul acestui veac sangeros si intunecat, dintr-o familie de tarani evlaviosi din

satul Vladeni, judetul Brasov, sat bine intemeiat in Tara Fagarasului. Atat pe bunii sai parinti, cat si pe locuitorii satului sau natal, i-a

purtat mereu in minte si in inima, aratand prin aceasta cat era de legat sufleteste de binecuvantatele sale obarsii.

Neostoita dragoste de carte si tainica chemare a providentei i-au purtat pasii tanarului Staniloae pe cararile cunoasterii

dumnezeiesti in mai multe centre universitare de renume ale Apusului si Rasaritului european.

Pe treptele slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor, a urcat necontenit prin mijlocirea slovei scrise, amvonului si catedrei, rabdand

suferinte de tot felul, cu convingerea insa ca "cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera". Avea credinta neclintita ca e

asistat si luminat de har si ca cel care il intareste este Hristos, pe care L-a slujit o viata intreaga, facandu-L cunoscut lumii

contemporane "in multe randuri si in multe chipuri", ca nimeni altul in acest secol.

Cel ce s-a dorit in tinerete dupa calea trairii monahale si-a depanat senectutea asemenea unui nevoitor eremit in mijlocul cetatii lui

Bucur. Patriarhal si contemplativ, a trecut si intru nemurire, tot intr-o toamna de Brumarel, 1993, asteptand cu nadejde, dimpreuna

cu Maica preoteasa Maria, in ostrovul Sfantul Nicolae de la Manastirea Cernica, "o mai buna Inviere" intru viata cea vesnica.

Viu si luminos ne-a ramas in suflete chipul sau bland si smerit si marim pe Dumnezeu ca ne-a invrednicit de un asa fericit Parinte si

teolog adevarat, a carui voce era insasi vocea Bisericii si din al carui nesecat izvor de intelepciune sfanta ne adapam cu totii spre a

ne potoli setea arzatoare dupa "cuvant de folos", "cuvant de mantuire", ce zideste si hraneste mintile si inimile noastre.

Din multimea traducerilor Parintelui Staniloae, Filocalia ramane neindoielnic cea mai valoroasa si deopotriva cea mai pretuita, atat

de credinciosii laici, cat mai ales de monahii si monahiile din manastirile si schiturile noastre romanesti.

Cele 12 volume - "numar care graieste mult chiar prin numar" - cum marturisea talmacitorul si talcuitorul lor, ii infatiseaza omului nu

numai o invatatura teoretica, ci in primul rand ii prezinta un model de viata, un indrumar practic, un ghid, o calauza duhovniceasca

pentru o traire in sfintenie, prin curatirea de patimi, prin iluminare si desavarsire intru Hristos.

2

Dorinta dintotdeauna a parintelui Filocaliei romanesti a fost aceea ca aceasta carte sa devina familiara tuturor celor ce cauta

induhovnicirea si indumnezeirea prin Duhul Sfant. Si-a dorit necontenit ca invataturile si sfaturile Filocaliei sa ajunga in fiecare casa

de crestin adevarat, in fiecare chilie de calugar, dar si in patrimoniul culturii spirituale.

Si pentru a face textele filocalice mai accesibile omului de azi, a asternut prea folositoare si de suflet mantuitoare cugetari

duhovnicesti. Aceasta mica "rucodelie" e alcatuita din trei sute de capete ziditoare, selectate, din notele celor 12 volume ale

colectiei Filocalia, dintr-un interviu cu Parintele Staniloae si incheiata cu un grupaj de fotografii.

Izvorata din dorinta de a fi de folos duhovnicesc cititorilor, care nu au, poate, astazi suficient timp pentru a cauta esentialul,

alcatuirea de fata este inchinata memoriei neuitatului Parinte Profesor Staniloae, ca un smerit prinos de cinstire adus pentru toata

comoara de intelepciune, bogatia de lumina si noianul de frumusete duhovniceasca daruite noua.

Ignatie monahul, Sfanta Manastire Frasinei

Cautarea si intalnirea cu DumnezeuMarturisire teologica

L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu, apoi in carti, in idei si in simboluri. Dar aceasta nu-mi dadea nici pace si nici

dragoste. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca este posibil sa-L intalnesti pe Dumnezeu cu adevarat in

rugaciune.

Atunci, cu multa rabdare, m-am asezat pe treaba. Astfel, am inteles, putin cate putin ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si

ca, lasandu-ma umplut de iubirea Lui, inima mea se va deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea este comuniune cu Dumnezeu si

cu cel de langa tine. Si ca fara aceasta comuniune lumea nu este decat tristete, rusine, dezolare, masacre. Numai daca va voi sa

traiasca in aceasta iubire, lumea va cunoaste viata vesnica.

pr. prof. Dumitru Staniloae

Cuvinte ziditoareDin intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Programul vietii descrisa in Filocalia este un program hristologic. Este trairea in Hristos din puterea lui Hristos pe care il au traitorii

in ei prin rugaciune tot mai deasa. Este calea spre cea mai inalta noblete omeneasca, este singura cale care promoveaza unirea

oamenilor intre ei in Hristos, opusa dezbinarilor care aduc atata suferinta omeneasca. (Filocalia I pag.7)

Deci cel ajuns la contemplatie nu paraseste activitatea practica, ci iubind pe Dumnezeu, ajuta si pe oameni. Acuza apuseana ca

contemplatia Rasaritenilor dispretuieste practica vietii e gresita. (Filocalia II, nota 34, pag.303)

Cel ce va avea pe Dumnezeu va fi mai presus de timp, de spatiu si de veacuri, caci Dumnezeu nu exista impreunat cu vreuna din

acestea. (Filocalia II, nota 71, pag.313)

Pana ce omul are idei, el trece de la o idee la alta. Dar aceasta mutare de la o idee la alta usor il poate muta si de la o atitudine la

alta. Iar cand sunt multe idei, nici una nu reprezinta pe Dumnezeu. Numai cand se fixeaza mintea intreaga si statornic cu gandul la

3

Dumnezeu, nu mai au loc nici mutari intelectuale, nici morale. Iar cel ce e fixat intreg cu gandul la Dumnezeu a uitat de sine, a iesit

din preocuparea de sine. (Filocalia II, nota 87, pag.315)

Prin Botez am primit o nestricaciune virtuala, pe care o putem pierde. Ea inca nu e asimilata de noi prin vointa si fapte (e dupa trup,

nu dupa duh). Dar prin staruinta in fapte, ne devine nestricaciune in duh si n-o mai putem pierde. (Filocalia II, nota 94, p.317)

Dumnezeu in calitate de fiinta superioara nu judeca pe om, ca fiinta inferioara, asa cum nici omul nu judeca animalele. Pentru ca a

judeca inseamna a te lua pe tine ca masura. Dar Dumnezeu nu se poate lua ca masura pentru om. (Filocalia II, nota 31, p. 333)

Intreg urcusul de-a lungul celor trei trepte (faptuire, cunoastere si vedere descoperita a lui Dumnezeu) e sustinut de Hristos

salasluit in noi, care urca impreuna cu noi, facandu-ni-se tot mai descoperit. (Filocalia II, nota 72, p.335)

Patimile cele de voie sunt cele care ne atrag spre placeri, cele fara de voie sunt suferintele de care vrem sa fugim. Deci sa nu ne

pese nici de placere, nici de durere, nici de cele din fata, nici de cele din spate. (Filocalia II, nota 85, p. 336)

Sfintii Parinti aseamana pe Tatal cu mintea, pe Fiul cu ratiunea (sau cuvantul), iar pe Duhul cu viata. Deci Cuvantul intrupandu-se a

ramas unit cu Mintea (Tatal) si cu Viata (Duhul Sfant) adica mintal si viu. (Filocalia II, nota II, p. 338)

Dumnezeu e simplu dupa fire, dar noi ne putem dezbina de fire prin vointa facandu-ne compusi. Deci tot prin vointa putem iesi

iarasi din compozitie, unificandu-ne vointa cu firea. (Filocalia II, nota 37, p. 340)

Marea Imparatie a Duhului e lumea Sofiei, sau a energiilor divine, care umpland intreaga pe fiecare, pe masura puterii fiecaruia,

cum aceeasi lumina ii umple pe toti, ii uneste pe toti. (Filocalia II, nota 39, p. 341)

Hristos prezent in noi de la Botez, desi nesimtit de noi, ne da putere de a birui patimile. Aceasta e puterea lucratoare a primei

parusii. La inceput Iisus indemnandu-ne de sub val numai, prin porunci, ne apare aspru, fara "frumusete". Abia pe urma ni se arata

si ne atrage prin dulceata si frumusetea cunoasterii Lui. (Filocalia II, nota 100, p. 317-318)

In credinta se ascunde toata puterea lui Dumnezeu-Cuvantul, avand sa se dezvolte ca grauntele de mustar. (Filocalia II, nota 111,

p.319)

Iisus Hristos sau harul Lui se ascunde de la Botez in adancul inimii noastre, ca intr-un pamant, cum zice Marcu Ascetul. Cultivandu-

L prin virtuti, El se dezvolta si iese la iveala, cuprinzandu-ne in intregime. "Ratiunile" poruncilor sunt sensurile lor, iar "modurile",

modalitatile de aplicare. (Filocalia II, nota 112, p. 319)

Mintea e mai adanca decat ratiunea, iar ratiunea e autorevelarea mintii. Deci intre minte ca (o] cunoastere intuitiva si ratiune ca (o)

cunoastere discursiva nu e o opozitie, ci ultima porneste si se intoarce la prima. (Filocalia II, nota 123, p.321)

Imparatia lui Dumnezeu e mai presus de miscarea de devenire a celor create. Cei ce ajung in ea se odihnesc de orice miscare. La

ea nu ajunge nimeni prin miscarea naturala a spiritului, ci vine ca un dar al lui Dumnezeu, ca o incoronare a acestor eforturi, dar

cand ele au incetat. Ea e ultimul lucru dorit spre care tindem si acesta e un nou motiv pentru care, ajunsi la ea, ne odihnim de orice

miscare temporala. (Filocalia II, nota 219, p.329)

Sfintii Parinti numesc mandria si incantarea ascunsa de pe urma virtutilor, pacate de-a dreapta. (Filocalia II, nota 28, p. 333)

Harul dumnezeiesc se salasluieste in ascunsul firii noastre, dar el asteapta ca voia noastra sa se uneasca cu el. Numai unindu-se

voia cu el, ne preface toata viata. Propriu-zis ceea ce castiga voia din impreunarea cu harul, din intrepatrunderea ei cu harul este

tocmai dorinta ei de a se armoniza cu ratiunea firii. (Filocalia II, nota 60, p. 344)

Pacatul nu poate fi inspirat de fire. Firea nu poate da decat temeri si inspiratii bune. Pacatul vine ca un adaos, prin faptul ca vointa

primeste inspiratii din alta parte, sau poate nu vrea sa tina seama peste tot de ratiunea firii. (Filocalia II, nota 62, p. 344)

4

Fara a avea cineva lumina dumnezeiasca (binele, dragostea, pe Dumnezeu) in sine, nu poate sa o vada nici in afara de sine, asa

cum ochiul care nu e strabatut de lumina fizica nu o poate vedea nici in afara. (Filocalia III, nota 9, p.463)

Patimile sunt "faptele omului", in sensul ca nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtutile sunt faptele lui Dumnezeu pentru ca se

nasc din puterea lui Dumnezeu. (Filocalia III, nota 29, p, 466)

Viata virtuoasa este o treapta mai inalta fata de credinta. Credinta simpla e treapta intai, viata virtuoasa a doua, contemplarea a

treia. (Filocalia III, nota 66, p. 469)

Infierea cea dupa har, daruita prin credinta o au toti credinciosii. E prima treapta a vietii in Hristos. Dar la intelepciune, la

cunoasterea simpla, unitara si mai presus de intelegere, se ajunge numai dupa curatirea de patimi si dobandirea virtutilor. E treapta

cea mai inalta a urcusului duhovnicesc. (Filocalia III, nota 71, p.469)

Singuratatea ii deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici un ajutor, nici o atentie de la nimeni. Pe nevoitori ii face sa se simta cu

inima zdrobita. Simt mai accentuat ca nu sunt prin ei insisi si nu au viata adevarata prin ei insisi. Ii face sa nu se mai increada in ei

insisi. Ajung la adevarata constiinta a ceea ce sunt prin ei insisi, la constiinta unita totdeauna cu smerenia. (Filocalia VII, nota 182,

p.128)

Caldura inimii e de ordin spiritual. E infocarea inimii pentru Dumnezeu. E o iubire fata de Dumnezeu, care covarseste, prin alipirea

mintii la El, atractia oricarui alt gand. Dar ea produce o caldura curata si in inima sensibila. (Filocalia VII, nota 250, p. 188)

Marturisind gandurile rele, le tintuim la stalp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi insine daca le-am da

salas in noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina in care sunt puse prin marturisire le arata in

uraciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine in noi, inseamna a ne ascunde intr-un intuneric; a le marturisi, inseamna a voi sa

fim deschisi si a nu mai ocroti in noi ganduri pe care, din rusine, le tinem ascunse. (Filocalia VII, nota 82, p.65)

Nu trebuie primite in cugetare in vremea chemarii numelui lui Iisus nici macar intelesuri nepacatoase ale lucrurilor. Caci si prin ele

duhurile rele incearca sa distraga cugetarea de la numele lui Iisus, sau de la rugaciunea curata, fara alte ganduri. (Filocalia VII,

nota 238, p. 173)

In rugaciunea pe care mintea o face in inima, cateodata precede mintea lipindu-se prin gandirea ei iubitoare de Domnul si apoi

aceasta lipire provoaca rugaciunea; alte dati precede rugaciunea si apoi ea atrage mintea in bucuria ei, legand-o de chemarea

numelui lui Iisus si unind-o cu EL. (Filocalia VII, nota 236 bis, p. 171)

Calugarul trebuie sa se insingureze nu numai cu trupul, ci si cu sufletul fata de cele din afara. De aceea trebuie sa goleasca sufletul

si de intelesurile lucrurilor, sa uite si vorbele fara rost. (Filocalia VII, nota 49, p. 47)

Nu trebuie indemnati toti sa faca rugaciunea mintii in mod neincetat. Pot fi indemnati la ea cei ascultatori, chiar daca sunt simpli,

pentru ca cel ce asculta se impartaseste prin smerenie de toata virtutea. In ascultarea lui se cuprinde vointa de a implini tot ce i se

recomanda ca bun. Dar nu trebuie indemnati cei neascultatori, chiar daca sunt invatati, pentru ca acestia sunt obisnuiti, sa faca

numai voia lor si din aceasta se naste parerea de sine, din care vin toate ratacirile. (Filocalia VII, nota 244, p. 178-179)

Viata calugareasca este aleasa pe baza unei chemari de la Dumnezeu. Cel ce a ascultat de aceasta chemare trebuie sa

prelungeasca in fapte raspunsul sau afirmativ. Numai asa raspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin. (Filocalia VII, nota 48,

p. 47)

Prin aceasta (prin rugaciunea lui Iisus - n.n) vine in suflet nu numai o bucurie, ci si o putere de a se retine de la placerile inferioare

si de a stapani pofta si mania, care tulbura vederea clara a sufletului. (Filocalia VII, nota 47, p. 47)

Vietuirea calugareasca nu e o vietuire stearpa, ci ea creste in continut ca un pom inalt si stufos. Ea creste din radacina desprinderii

de cele trupesti; pe nepatimirea ei de multe feluri, ca pe niste ramuri ale lipsei de egoism, odraslesc rodurile virtutilor ca tot atatea

daruiri ale vietii proprii Iui Dumnezeu si altora, daruiri insufletite de iubire si culminand in iubirea ce indumnezeieste pe cel ce se

5

daruieste. Sunt roduri ce sustin in suflet o bucurie curata si neintrerupta, care nu e ca bucuria de lucrurile si succesele lumii, mereu

intrerupte de lipsa acestor lucruri si succese, sau fara o plinatate de substanta. (Filocalia VII, nota 41, p.43)

Nu ne dam seama de decaderea noastra de la umanitate prin pacat, daca nu ne cunoastem frumusetea originara, la care revenim

prin curatirea de pacat si prin unirea cu Dumnezeu, modelul nostru, pentru care ne-o facem transparenta. (Filocalia VII, nota 150, p.

107)

Pacatul face sa se murdareasca chiar sangele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile

de cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele sucurile puse in

miscare de simtirea placerii si altele cele puse in miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de

voluptate, pentru ca durerea e opusa placerii. (Filocalia VI, nota 387, p. 239)

Din sufletul descurajat, pizmas, scarbit, plin de ura, trece si in trup o stare de tristete, de apasare, de slabiciune, de moleseala

nevindecabila, toate aducatoare de moarte si intretinand moartea. (Filocalia VII, nota 715, p. 456)

In adierea subtire de lumina se arata desavarsirea rugaciunii, caci ea e semnul odihnei ferme a mintii in Dumnezeu. Unde mai e

vifor si agitatie, sufletul inca nu s-a statornicit pe deplin in Dumnezeu. (Filocalia VII, nota 258, p. 200)

Mintea are puterea sa se depaseasca, dar numai prin Dumnezeu. Caci prin Dumnezeu aceasta putere a ei trece din potenta in act.

Fiecare are puterea sa cunoasca alta persoana, dar numai cand aceea i se deschide, aceasta putere a ei trece in fapta. (Filocalia

VII, nota 482, p. 325)

Lenesi in implinirea poruncilor. Acestia s-au instrainat de Dumnezeu si de aceea s-au intunecat. Ei nu mai vor sa stie de

Dumnezeu, temandu-se de pedeapsa vesnica pe, care le-o va pricinui neimplinirea poruncilor. (Filocalia VII, nota 218, p. 154)

Luarea-aminte la sine, impreunata cu lupta impotriva patimilor de placere si a imprastierii gandurilor si cu tinerea continua a

pomenirii lui Dumnezeu este un exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa celui ce le practica. (Filocalia VII,

nota 184, p. 129)

Iubirea lui Dumnezeu tasneste de pretutindeni, din toate lucrurile si imprejurarile, aratandu-se in toate felurile. (Filocalia VIII, nota

597, p. 293)

Dumnezeu isi manifesta prin cei lipsiti trebuinta de noi, ca unul ce a luat asupra Sa indatorirea de a ne duce la realizarea completa

ca fapturi ale Sale. Si cu cat devenim mai capabili de darurile lui Dumnezeu, prin milostivirea noastra, cu atat Dumnezeu se simte

mai indatorat sa ni le dea, sa ne duca spre desavarsire. (Filocalia V, nota 105, p. 57)

Dar pentru ca diavolul se poate travesti in inger al luminii, amestecand ganduri la inceput cuvioase in rugaciunea noastra, ca sa ne

imprastie mintea, trebuie ca rugaciunea sa constea intr-un singur cuvant sau gand, in cel al lui Iisus. Aceasta e rugaciunea lui Iisus.

Ea trebuie sa devina obisnuita ca respiratia, "lipsita de respiratie", dupa formula lui Ioan Scararul. Rugaciunea aceasta respirata

continuu va curati aerul inimii de nourii intunericului. Atunci ca intr-o oglinda ne vedem pe noi insine, dar si fetele negre ale

etiopienilor spirituali. Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii vavilonesti, adica gandurile nascute de satana in noi. (Filocalia IV, p.

39-40)

Caderea din rai s-a produs intai in planul constiintei omului. El nu se mai simtea in rai. (Filocalia VI, nota 256, p. 126)

Lumea aceasta insasi este un rai virtual, pentru cei ce pot sa vada prin lucruri ratiunile dumnezeiesti ale lor. (Filocalia VI, nota 577,

p. 358)

Mintea curatita de inchipuiri si ganduri naste acum intelesuri dumnezeiesti. Pe urma vede o lumina care la inceput e ca o candela

atarnata inauntrul mintii, apoi ca o luna, in sfarsit ca un soare cu lumina nesfarsita, iar acesta e Iisus Insusi. Acum am devenit

vazatori. Intrucat calauza care ne duce pana acolo e paza mintii, aceasta poate fi numita nascatoare de lumina, nascatoare de

6

fulger, nascatoare de foc. In starea aceasta inima il are pe Iisus Insusi ca Stapan care ii spune in chip tainic voia Lui. Acesta e cerul

Isihiei, in care a intrat mintea. Asa devenim ingeri in Hristos Iisus, prin trezie si inaltare in dragoste. (Filocalia IV, p. 40)

Cei ce se iubesc, se doresc. Dorul mai presupune si o oarecare distanta. Dar o anumita distanta se mentine oricand intre doua

persoane, dat fiind ca dupa fiinta ele nu se pot unifica. Deci oricand in dragoste e si dor. Iar dorul infrumuseteaza pe cel dorit.

(Filocalia III, nota 555, p. 502)

Itona inghitit de chit mai inchipuieste si chenoza Domnului in cursul istoriei, avand sa iasa la aratare la sfarsitul istoriei. Precum nici

chitul nu e linistit cat poarta pe Iona in sine, asa nici istoria nu ramane neinfluentata de prezenta Domnului in adancul ei. De multe

ori fortele aspre ale istoriei poarta in pantecele lor idei mari. Fara voie ele servesc pe Hristos, care va iesi odata la iveala. (Filocalia

III, nota 535, p. 501)

Patima e contrara firii, iar firea existand totdeauna potrivit unei ratiuni, patima e contrara si ratiunii. (Filocalia III nota 572, p. 503)

Providenta in general se arata in toate darurile pozitive pe care ni le face Dumnezeu pe cale naturala si supranaturala, iar Judecata

in toate incercarile si pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca sa ne indrepte si desavarseasca. Dar atat Providenta cat si judecata

au culminat in intruparea si patimile Domnului. De aceea intruparea Lui e o manifestare speciala a Providentei, iar patimile o

manifestare speciala a Judecatii. Sau prin intruparea Domnului s-au revarsat toate darurile dumnezeiesti pentru toata lumea, iar in

patimile Lui toata asprimea pedagogica pentru toate greselile. (Filocalia III, nota 520, p. 500)

Evlavia, pietatea, buna-cinstire, binecredinciosi, e credinta manifestata in fapte, e intregul fel de viata al credinciosului, prin care

cinsteste pe Dumnezeu. (Filocalia V, nota 421, p. 201)

Duhurile rele se retrag pentru o vreme, inseland pe monah cu parerea ca s-a ridicat deasupra ispitelor, pentru ca gasindu-l

increzator si neatent, sa porneasca cu si mai multa tarie razboiul asupra lui. (Filocalia V, nota 237, p. 119)

Intruparea Fiului lui Dumnezeu e si binecuvantare si blestem; binecuvantare pentru om si blestem pentru pacat. Caci ceea ce e

blestem pentru pacat, e binecuvantare pentru om.

(Filocalia III, nota 491, p. 498)

Moartea simtirii e menita sa mantuiasca pe om de moartea firii. Moartea ca osanda a fost pricinuita de cresterea lucrarii simturilor,

care l-a legat pe om de lumea vazuta, despartindu-l de Dumnezeu. Moartea simtirii e moartea omului trupesc, a omului aplecat

spre cele de dinafara, a omului "mort" duhovniceste, pentru a invia omul dinauntru, omul adevarat, omul mintal, sinea omului.

(Filocalia III, nota 509, p. 499)

In unirea cu Dumnezeu nu mai e nastere, facere, dezvoltare si moarte, sau transformare in altceva. (Filocalia III, nota 594, p. 505)

Nu numai cel ce invata e pe o treapta de cinste in Biserica, ci si cel ce asculta cu atentie. Ba el urmeaza imediat dupa prima treapta

a celor intelepti, aflandu-se pe treapta intelegerii. De altfel adeseori cel ce invata simte cum ii creste puterea cuvantului si cum se

lumineaza datorita ascultarii intelegatoare a celor pe care ii invata. Ascultarea cu intelegere e si ea un har si harurile alcatuiesc un

intreg intreolalta ca si cei in care se gasesc. Descoperirea adevarurilor e intr-o anumita masura rodul comuniunii dintre

propovaduitor si ascultator. (Filocalia III, nota 513, p. 499)

Dupa ce s-a depasit primejdia de-a gresi in privinta cunoasterii, s-a dobandit neschimbabilitatea morala. Asadar nestatornicia

morala se datoreste greselilor de cunoastere. In primejdia acestui fel de greseli se gaseste omul pana ce se afla intre lucrurile

create. Dar odata ajuns in nemijlocita legatura cu Dumnezeu, nu mai poate gresi. Greseala vine din putinta unor deductii gresite de

la lucrurile create la Dumnezeu (la Adevar). Cand Adevarul e trait direct, mintea nu mai poate gresi, caci Adevarul ii copleseste

lucrarile ei, prin care ar putea gresi. (Filocalia III, nota 516, 499-500)

7

De la virtute (Iudea) se inainteaza spre nepatimire sau la totalitatea virtutilor (Ierusalim), de la aceasta la cunostinta (templu). Iar

cunostinta (gnoza), ca rezultat al stradaniei contemplative omenesti, ajutata, se intelege, de har, primeste de sus, ca o incoronare,

intelepciunea. (Filocalia III, nota 353, p. 488)

Privirea lui Dumnezeu e afectiva, e creatoare si modificatoare. Raza privirii lui Dumnezeu produce virtutea noastra, trimitand in noi

o adevarata energie spirituala. Dar noi deschidem ochiul lui Dumnezeu prin silinta de-a implini poruncile. Noi le primim extern. Dar

Dumnezeu transforma aceasta silinta exterioara intr-o calitate statornica si placuta a noastra. (Filocalia III, nota 375, p. 489-490)

Virtutile sunt prima treapta a unirii noastre cu Dumnezeu, iar cunoasterea a doua. intre asceza sau faptuire mistica nu e o opozitie,

ci o continuitate. In faza activa unirea nu e atat de fiintiala si de durabila, pentru ca dumnezeiescul e prezent numai in parte, lasand

loc si creaturalului. In faza mistica creaturalul a facut loc cu totul dumnezeiescului. (Filocalia III, nota 416, p. 491)

Patimile de buna voie sunt cele pacatoase. Ele produc intristare sufletului. Patimile fara de voie sunt durerile, stramtorarile. Ele

produc intristarea simturilor. (Filocalia III, nota 423, p. 492)

Ispita fara de voie, care e o suferinta, un necaz, o osteneala, e mai potrivit sa se numeasca incercare. E si ea o ispita, intrucat

suferinta il face si ea pe om adeseori sa pacatuiasca pentru a scapa de ea. Dar pe cand ispita placerii (ispita in sens strans) trebuie

respinsa, ispita durerii (incercarea) trebuie acceptata. (Filocalia III, nota 424, p. 492)

Moartea fiind in greceste de genul masculin, iar placerea de genul feminin, textul grec poate permite jocul de cuvinte: cand moartea

nu mai are placerea ca mama, se face tata al vietii vesnice. (Filocalia III, nota 480, p. 497)

Prin Providenta Dumnezeu indruma in chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le da fiecare clipa si prin meditatia asupra lor; prin

judecata il abate de la rau, trimitandu-i diferite cercetari. Aceste doua moduri se alterneaza sau chiar se impletesc, ca intr-o

pedagogie parinteasca, in fiecare zi Dumnezeu ne da bunurile Sale si aproape in fiecare zi ne si cearta. El zilnic sta la judecata cu

noi, ca sa ne scape de judecata neindurata de la sfarsit. (Filocalia III, nota 363, p. 489)

Cel ce nu e scris in launtrul sau de condeiul Duhului, nu e scris nici in cer. Pentru ca nu se asorteaza cu cerul; n-a devenit o bucata

a cerului. Se va urca in cer numai cine s-a acomodat de aici cerului, numai acela in care s-a coborat in prealabil cerul. (Filocalia III,

nota 373, p. 489)

Tot ce e facut de Dumnezeu isi are o ratiune si o legitimare in existenta, contribuind la armonia Universului. Numai patimile n-au

nici o ratiune, deci nici o legitimare si produc tulburare in relatiile dintre fapturi. Deci pe nedrept isi reveridica pacatul o ratiune si

inca cu cata exclusivitate! Isi revendica ratiunea prin frauda, precum prin frauda exista. (Filocalia III, nota 303, p. 485)

Precum prima obarsie, placerea impreunarii trupesti, mana firea, prin perpetuarea iubirii de placere, spre durere, coruptie si moarte,

asa noua obarsie, a harului, indemnand-o la dureri si osteneli potrivnice placerii, o duce spre placerea adevaratei vieti. (Filocalia III,

nota 479, p. 497)

Prin virtute se depasesc patimile, prin cunostinta intai se cunosc (prin contemplatia naturala), apoi se depasesc (prin teologie)

lucrurile create. Virtutea dezleaga pe om de lucruri ca valori ultime si prin aceasta il elibereaza de patimi. Cel ce cauta lucrurile in

ele insele pentru placerea ce-o are de ele, lucreaza dus de patima, sau e legat de ele. (Filocalia III, nota 305, p. 485)

Pamantul acesta poate redeveni prin viata noastra curata si prin buna intelegerea dintre oameni paradisul sensibil, care a fost la

inceput. Nu o granita geografica desparte paradisul originar de pamantul ce-l locuim, ci granita pacatului. Prin Hristos pamantul a

redevenit un paradis in potenta si deci in dezvoltare, asa cum in om s-a inaugurat ordinea Invierii. (Filocalia III, nota 259, p. 482)

Sufletul fiind in greceste feminin, e socotit ca o fecioara ce se insoteste cu Dumnezeu intr-o casatorie tainica. (Filocalia III, nota

351, p. 488)

Prin virtuti, dar nu fara har, ajungem la trupul Domnului, adica trupul nostru se modeleaza dupa trupul Lui in toate simtirile sale; prin

cunostinta simpla si nedivizata ajungem la sufletul Lui, sufletul nostru aflandu-se intr-o contemplare pura a lui Dumnezeu. Atunci

8

avem "mintea lui Hristos" cea umana, adica ne urcam pana acolo, pana unde s-a coborat El, ne intalnim cu El in punctul de

intersectie al dumnezeirii cu omenitatea, in starea omului indumnezeit. (Filocalia III, nota 269, p. 482)

Contemplarea naturala nu e rea. Dar ea nu se poate face fara primejdie decat pe treapta a doua, dupa curatirea patimilor, dar si

atunci trebuie oprita cand se simte ispita celui rau de a asocia la intelesurile sau la chipurile lucrurilor, ganduri de pofta. (Filocalia III,

nota 277, p. 483)

Cugetarea nu este un act simplu, ci o sinteza a urmatorilor factori: cugetare, fiinta-putere ca subiect, putere-fiinta ca obiect. Aceasta

impletire de mai multe lucruri trebuie sa o depaseasca sufletul, daca vrea sa intre in unitatea lui Dumnezeu. (Filocalia II, nota 89, p.

315)

Sofia e continutul unitar al tuturor ratiunilor. Sofia prima si perfecta din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia,

potrivit cu progresul ei in adunarea tuturor ratiunilor in sine si in adancirea lor. (Filocalia III, nota 182, p. 478)

Firea noastra creata nu poate cunoaste prin puterea ei finita cele ale lui Dumnezeu. Ci numai daca primeste puterea lui Dumnezeu,

ca prin El sa cunoasca ale Lui. (Filocalia III, nota 194, p. 479)

Ratiunea e totodata Logosul divin, care e substanta virtutii si a cunostintei. (Filocalia III, nota 209, p. 479)

Mintea umbla vesnic pe cararile cunostintei de Dumnezeu. In acest sens cunostinta aceasta e o lumina neinserata. Dar si in sensul

ca nu e definita prin nimic marginit. (Filocalia III, nota 211, p. 479)

Cunostinta generala duce la virtute, iar virtutea duce la o cunostinta speciala. (Filocalia III, nota 193, p. 479)

Restabilirea firii numai Hristos o face. Dar El face mai mult decat atata. El umple vasele cu apa, dar pe urma preface apa in vin.

(Filocalia III, nota 217, p. 479)

Virtutea noastra de aici, oricat ar fi de desavarsita, e numai o oglinda prin care se vede desavarsirea viitoare, care pe de alta parte

nu va mai fi propriu-zis virtute, daca virtutea e oglinda, sau val straveziu, care odata va inceta. Iar cunostinta noastra de aici, ca

treapta mai inalta a virtutii, oricat de bogata ar fi, nu e decat o ghicitura prin care se intrevede adevarul viitor, care la aratarea lui va

desfiinta ghicitura, sau cunostinta de aici. (Filocalia III, nota 237, p. 480-481)

De unde inainte satana era cel care momea pe om prin placere si prin fagaduinta unei false vieti, dorind cu lacomie moartea celor

momiti, acum Iisus il,momeste cu parerea ca va putea fi rapus. El de moarte. Moartea lui Iisus s-a facut momeala satanei. (Filocalia

III, nota 93, p. 471-472)

Pacatul devenit patima ne duce fara voie. Nebunia, ultimul grad al pacatului, al alterarii firii, nu mai lasa nici o urma de initiativa

voluntara in om, ci omul e intr-o completa pasivitate. De aceea in iad omul nu mai poate face nimic pentru mantuirea sa. Omul in

aceasta stare nu se mai poate nici pocai. (Filocalia III, nota 106, p. 475)

Mintea practica e mintea preocupata de virtuti, mintea naturala e cea care contempla natura, iar mintea teologica e cea care

contempla pe Dumnezeu. Ele sunt asezate pe trei trepte. Nu poate dobandi cineva mintea teologica daca n-a trecut prin cea

practica si naturala. (Filocalia III, nota 141, p. 476)

Rugaciunea insotind pe om pe toate treptele urcusului duhovnicesc, pana la unirea cu Dumnezeu, se deosebeste cu fiecare stare a

omului. Rugaciunea ca tacere tainica este rugaciunea curata. (Filocalia III, nota 146, p. 477)

Precum Euharistia urmeaza dupa Botez, asa cunoasterea adevarului urmeaza dupa virtute, ca o treapta mai inalta. Prin Botez sau

prin virtute, ne omoram voia egoista, dar nu ne omoram energia virtutii. Prin cuminecatura cu adevarul, uitam de noi insine, chiar ca

subiecte ale virtutii, ca sa nu mai traiasca decat adevarul. (Filocalia III, nota 179, p. 478)

9

Dumnezeu vrea ca chemarii la iubirea totala ce ne-o adreseaza sa i se raspunda indata, fara nici o sovaiala. (Filocalia VI, nota 25,

p. 22)

Numai iubirea odihneste sufletul. Pana nu gasim iubirea cuiva nu ne odihnim. Dar iubirea vesnic persistenta, care ne poate da o

vesnica odihna, o gasim numai langa Hristos, unit intr-o iubire desavarsita cu Tatal si cu Duhul. (Filocalia VI, nota 611, p. 383)

Cel ce a intrat in viata libera de patimi, care e o viata a cunostintei lui Dumnezeu cel nesfarsit in iubire, sporeste continuu in aceasta

viata. Ea este o viata vesnica. Dar cel ce a cazut din ea nu mai inainteaza in viata, ci ramane mereu mort, pentru ca ramane in

aceeasi marginire monotona a repetitiei si a lipsei de libertate si de comuniune. (Filocalia VI, nota 552, p. 341-342)

Prin viata curata se ajunge la cunoasterea fara greseala a lui Dumnezeu, sau a dogmelor; prin aceasta se intareste la randul ei,

viata duhovniceasca. Si amandoua au ca rod propovaduirea. Teologia nu e numai cunoasterea teoretica despre Dumnezeu, ci

impartasirea de Dumnezeu si in acelasi timp marturisirea lui Dumnezeu cunoscut prin impartasire. E cuvantare despre Dumnezeu

din experienta impartasirii de El. (Filocalia VI, nota 606, p. 380)

Pocainta da sufletului puterea de a se cunoaste si de a cunoaste tot mai bine si pe Dumnezeu insusi. Pocainta e descoperirea

adancurilor sale in legatura cu adancurile lui Dumnezeu, de care depinde adancimea sa si din care se hraneste. (Filocalia VI, nota

473, p. 294-295)

Invatatura lui Hristos e o invatatura de practicat, nu o teorie de luat simplu la cunostinta. Pentru ca prin ea omul trebuie sa se faca

asemenea lui Hristos si sa intre si sa inainteze in unirea cu El si cu viata dumnezeiasca infinita, de care s-a umplut umanitatea Lui.

(Filocalia VI, nota 547, p. 337)

Pana te iubesti pe tine, nu poti iubi pe altul. Pana te iubesti pe tine, nu vezi pe altul si ramai intr-o rigiditate, intr-o lipsa de simtire,

de duiosie, intr-o izolare saraca. Smerenia se imbogateste cu dragoste, pentru ca te pune in comunicare cu Dumnezeu si cu

aproapele. (Filocalia VI, nota 444, p. 273)

Lipsa unei singure virtuti tine inima patata si o singura pata se simte in toate virtutile, tulburandu-le. (Filocalia VI, nota 152, p. 69)

Viata duhovniceasca e impletita din contraste, ca si viata in pacat. Placerea pacatului e insotita de chinul parerii de rau. Intristarea

pentru pacat care merge pana la plans, naste bucuria, caci ea pune inceputul vietii celei noi. (Filocalia VI, nota 133, p. 63)

Cei mandri socotesc mandri pe oamenii duhovnicesti, pentru ca acestia nu primesc sa se coboare la glume si la fapte usuratice.

(Filocalia VI, nota 150, p. 69)

De fapt, o minte necuratita va confunda pe Dumnezeu cu ceva din ale lumii, sau cu lumea insasi. (Filocalia VI, nota 601, p. 377)

Lumea noastra din launtru si lumea din afara sunt doua raiuri care erau la inceput deschise, apoi s-au inchis, dar pot fi iarasi

deschise.

Raiul launtric se deschide prin virtuti, cel din afara prin contemplarea ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor. Dar raiul din afara se

deschide tot in urma deschiderii raiului launtric. Caci la contemplatie se ridica numai omul curatit de patimi si ajuns la virtuti. Numai

acestuia i se face stravezie lumea din afara pentru Dumnezeu cel nesfarsit in iubire. Sfantul schimba la fata lumea intreaga. Cine

cade din raiul dinlauntru cade si din cel din afara. Aceluia i se acopera si frumusetea lumii din afara. Asa s-a intamplat cu Adam.

(Filocatia VI, nota 579, p. 358)

Prin lacrimi, inima inmuind invartosarea ei se deschide Duhului. (Filocalia VI, nota 146 p. 68)

Cainta dusa pana la lacrimi e un adevarat vin intaritor al sufletului si o adevarata hrana spirituala, pentru ca e o iesire a sufletului

din izolarea lui si o intrare in legatura cu iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. (Filocalia VI, nota 384, p. 237)

10

Dumnezeu, cuprins de mila, nu lasa faptura Sa umana intr-o totala despartire de mila si de un anumit har al Sau, ci ii da harul

nadejdii viitoarei mantuiri si tine prin aceasta toate intr-o legatura cu Sine, iar pe om, intr-o anumita stapanire asupra naturii, ca

singura fiinta constienta si libera capabila sa-si doreasca mantuirea si sa lucreze pentru ea, dezvoltandu-se in cadrul naturii.

(Filocalia VI, nota 259, p. 129)

Intristarea dupa Dumnezeu nu duce la disperare, pentru ca nu pierde din ea nadejdea in mila lui Dumnezeu. (Filocalia VI, nota 383,

p. 237)

Lumina dumnezeiasca nu se poate exprima, pentru ca nu are un caracter vazut, pentru ca e spirituala si de un continut cu

neputinta de definit. Daca are un caracter vazut, exprimabil, nu e de la Dumnezeu. (Filocalia VI, nota 242, p. 111)

Intre sfinti nu exista pizma. Fiecare doreste ca ceilalti sa devina mai buni ca el. E ceva ametitor in declaratia sfantului Pavel, care ar

fi fost gata sa-si piarda mantuirea sa, pentru mantuirea rudeniilor sale dupa trup. Desigur aceasta nu se intampla in fapt. Chiar in

aceasta iubire totala fata de altii, sfantul se arata ca legat de Hristos in mod indisolubil, dat fiind ca si Hristos are aceeasi iubire fata

de oameni. (Filocalia VI, nota 303, p. 189)

Cainta are o lucrare de restaurare a firii; e o intoarcere a credinciosului nu numai la Dumnezeu cel infinit, ci si la sinea sa reala

indefinita. Caci numai prin sinea indefinita se poate trai in Dumnezeul cel infinit, sau viceversa. (Filocalia VI, nota 385, p. 237)

Incepatorul biruieste iubirea de placere, cel din mijloc, iubirea de argint si cel desavarsit, iubirea de slava. (Filocalia VI, nota 364, p.

227)

N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele rele, ci intrucat acelea au izvorat dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte

egale cu patimile, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup.

De-aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, intaritoare ale firii. (Filocalia VI, nota 360, p. 226)

E bine ca cel ce pacatuieste sa-si marturiseasca pacatele inaintea duhovnicului, cu cainta, precum e bine ca virtutea sa nu-i fie

obiect de lauda. Dar de obicei se intampla altfel. (Filocalia VI, nota 363, p. 227)

Umilinta se deosebeste de smerenie, prin simtirea micimii tale pana aproape de topirea ta, pana la o extrema inmuiere a fiintei in

fata maretiei nesfarsite a lui Dumnezeu. Ea e "o strapungere" a inimii (Fapte II, 37), care produce lacrimi, pentru ca aceasta

strapungere merge pana la maduva fiintei, facand straveziu pe Dumnezeu prin subtirimea fiintei noastre. (Filocalia VI, nota 445, p.

274)

Mintea devine prin lumina dumnezeiasca altfel decat e prin natura ei, de aceea isi devine ei insasi un mister neinteles. (Filocalia VI,

nota 115, p. 56)

Salasluirea Duhului Sfant impreuna cu umilinta este una cu o delicatete, extrema a sufletului, contrara grosolaniei manifestata in

nepasare, lacomie si trufie. In cazul din urma sufletul se umple de fiare si devine asemenea lor. (Filocalia VI, nota 448, p. 275)

Totul culmineaza in simtirea comuniunii de dragoste a Treimii salasluita in inima. Credinciosul poate inainta la nesfarsit in trairea

comuniunii de dragoste a Treimii, facandu-si proprie tot mai mult aceasta dragoste. (Filocalia VI, nota 446, p. 274)

Cei ce au viata in Dumnezeu au in El o lumina nemarginita si sunt in stare sa vada prin ea in mod nuantat toata complexitatea

starilor sufletesti ale semenilor lor. (Filocalia VI, nota 386, p. 239)

Precum exista o betie de Dumnezeu, care nu vede lumea sau vede uratenia ei, asa este o betie de lume, care nu o vede in

uratenia ei si nici sfintenia lui Dumnezeu. (Filocatia X, nota 296, p. 276)

Orice virtute poate atinge o treapta si mai inalta, deci e supusa pocaintei pentru treapta nedeplina la care a ajuns. In acest sens nici

un grad de virtute nu e mai presus de pocainta, adica nu scapa pe om de datoria pocaintei. (Filocalia X, nota 300, p. 277)

11

Caci smerenia nu se lauda cu ea, pentru ca cel ce o are nu o simte. (Filocalia X, nota 202, p. 202)

Cat timp omul duhovnicesc e inca in lumea aceasta, e in curs de prefacere, atat in firea sa trupeasca, muritoare, cat si in treapta

duhovniceasca pe care o traieste. (Filocalia X, nota 402 bis, p. 336)

Dreapta socoteala sau discernamantul este maturitatea de judecata echilibrata. Ea trebuie sa fie facuta insa cu simplitate. Adica

simplitatea nu e prostie si dreapta socoteala nu e viclenie. (Filocalia X, nota 61 a, p. 71)

Pacea mintii, ca vazduh curat prin care se vede Soarele Hristos, e unita si cu intelepciunea adusa de Duhul, care nu lasa mintea sa

umble dupa tot felul de ganduri fara importanta, din care unele sunt chiar urate, incat e rusine a le si grai. (Filocalia X, nota 453 b,

p. 371)

Cel ce merge pe calea spre Dumnezeu socoteste lumea aceasta o umbra. (Filocalia X, nota 302, p. 278)

Este o robie a dragostei, in care omul totusi nu se simte rob, caci dragostea este in acelasi timp tot ce e mai conform cu voia libera

a lui. E robie numai in sensul ca cel ce s-a indulcit de ea nu mai poate si nu mai vrea sa iasa din ea. Ea pune stapanire peste fire,

dar in acelasi timp inalta firea. Ea pune stapanire peste libertate, dar in acelasi timp libertatea se simte la largul ei. (Filocalia X, nota

307, p. 279)

Invartosarea e una cu necuratia, pentru ca e preocuparea egoista de sine. (Filocalia X, nota 198, p. 192)

Nu are mila de semenul sau cel ce-i da ceva din cele din afara ale sale, ci cel ce-i da sufletul sau, dragostea sa. Acesta il mangaie

cu adevarat pe acela si lecuieste suferinta lui, pricinuita de constiinta singuratatii. (Filocalia X, nota 112 b, p. 124)

Patimile sunt o ingrosare a acoperamantului material pus peste minte. Mai bine-zis, materia e facuta sa fie coplesita de spirit si sa

devina, prin aceasta, transparenta. Patimile insa impiedica aceasta strabatere a ei de spirit. (Filocalia X, nota 82, p. 90)

Cel ce nu si-a pazit fecioria e tulburat adeseori in vremea rugaciunii de amintirea pacatelor sale si rusinat inaintea lui Dumnezeu.

(Filocalia X, nota 113, p. 124)

Cand esti ispitit, nu deznadajdui, ci rabda. Caci rabdarea necazului ce-ti vine prin ispita inseamna inceputul incununarii. Dar cel ce

isi alege o astfel de viata fara placeri si urmareste fericirea viitoare pare nebun. Insa prin ea ajunge la intelepciune, care ea insasi

este inceputul incununarii cu vesnicia cea fericita. (Filocalia X, nota 304, p. 278)

De implinesti nevointele tale fara gandul actual la Dumnezeu, e ca si cand ar lucra un automat. Tu nu inaintezi atunci sufleteste.

Drumul facut numai pe dinafara e ca si cand nu l-ai face. (Filocalia X, nota 114, p. 124)

Dragostea da nu numai bucurie, ci si intelegere, cunoastere a celui iubit, celui iubitor. Cine bea din vinul acestei iubiri, sau mananca

painea ei de viata facatoare, nu mai simte trebuinta mancarii; placerii, avutiei din lumea aceasta. (Filocalia X, nota 446, p. 364)

Condamna-ti macar in cuget trandavia. (Filocalia X, nota 356, p. 305)

Cartitorului, nemultumitorului, i se ia darul, ca sa-si dea seama ca-i lipseste, ca nu are prin el insusi ceea ce-i trebuie. (Filocalia X,

nota 448, p. 365)

Credinta mobilizeaza fortele spiritului, superioare celor ale naturii, mai ales cand spiritul este in comunicare prin har cu puterile ce

curg din Persoana nesfarsita a lui Dumnezeu, izvorul a toata puterea. (Filocalia X, nota 381, p. 323)

Daca harul vine unde se aduce multumita pentru el, inaintea lui apare smerenia, sau constiinta trebuintei de el. (Filocalia X, nota

449, p. 365)

12

Smerenia e odihna adevarata a sufletului, care a scapat de nemultumiri pentru neimplinirea poftelor lui de mandrie, de placeri si de

dusmaniile ce ii vin de aci. El nu trebuie sa lupte cu altii pentru satisfacerea poftei sale mereu mai mari, ci traieste in nesfarsirea lui

Dumnezeu, pentru care nu trebuie sa se lupte cu semenii, ci doar cu poftele proprii, care mereu il nelinistesc. El lupta pentru liniste

prin liniste. Unde e mandrie, e tulburarea ambitiilor, unde e smerenie, e odihna in Dumnezeu, avand in El totul. Nu eu am sa lupt

pentru lucruri trecatoare, ci Dumnezeu mi le da pe cele netrecatoare, dar si pe cele trecatoare, in mica masura in care am nevoie

de ele. (Filocalia IX, nota 1034, p. 484)

Si in marturisire se arata vointa de a depasi pacatul. Nu ajunge numai o parere de rau interioara. (Filocalia IX, nota 998, p. 451)

A ajuta pe altii in numele lui Hristos si prin aceasta a-L face pe Hristos Insusi lucrator prin noi fata de altii, e cea mai mare nevointa

pe care o cere Dumnezeu de la noi. Ea implineste doua lucruri deodata: ajuta pe altii si propovaduieste pe Hristos. Asa se unesc in

lucrarea crestinului dimensiunea orizontala si cea verticala. (Filocalia IX, nota 995, p. 449)

Aceasta este Liturghia cosmica neincetata, ceruta de Dumnezeu: sa ne aducem pe noi si sa-i aducem pe toti si unul pe altul

curatiti, lui Dumnezeu, impreuna cu toate cele daruite de El. (Filocalia IX, nota 997, p. 450)

Mandria e inchidere fata de Dumnezeu, e suficienta de sine si ca atare, pricina de saracire a existentei. Nimeni si nimic nu poate

exista numai prin sine. Toate sunt in legatura, in comunicare. Si numai prin aceasta se tin. De aceea, mandria e si pricina

dezarmoniei generale; toate merg scartaind, toate sufera de o boala generala din pricina mandriei. Ele nu se pot rupe de tot, una

de alta, dar nici nu sunt deplin si sanatos articulate unele cu altele. (Filocalia IX, nota 1036, p. 486)

Curatia nu e o indiferenta, o lipsa de vigoare, ci un foc duhovnicesc, care copleseste fierbinteala intinata a trupului. (Filocalia IX,

nota 454, p. 222)

Cel ce primeste cinstiri de la oameni greu va putea sa scape de cursele mandriei. De aceea si Stapanul tuturor deplange pe cel

laudat de oameni, zicand: "Vai voua, cand vor zice bine de voi toti oamenii". (Filocalia X, nota 25, p. 25)

Trebuie sa ai mila de cel ce te nedreptateste, caci el se pierde prin aceasta, ca unul ce a uitat de sine si se ciunteste de legaturile

sale cu altii, legaturi prin care ii vine lui insusi viata. (Filocalia X, nota 313, p. 283)

Linistirea nu e o simpla oprire a oricarei simtiri, ci in ea se trezesc simturile dinauntru prin care e sesizata lumea Duhului. E trezirea

sufletului la viata in Dumnezeu. (Filocalia X, nota 551 a, p. 439)

Lupta ne cere nevointa pana la sudori cu sange. E si in aceasta o urmare a lui Hristos. (Filocalia X, nota 330, p. 293)

Omorarea cugetarii cu privire la lume inseamna a nu mai fi interesat de lume, pentru ca nu te mai ispiteste cu placerile ei, pe care

le cunosti ca inferioare in comparatie cu bucuria ce ti-o da comuniunea cu Dumnezeu. (Filocalia X, nota 282, p. 259)

Virtutea e trup pentru ca se face cu trupul. Iar vederea, suflet, pentru ca se obtine prin minte. (Filocalia X, nota 184, p. 167)

Cei ce L-au chinuit pe Hristos au cinstit fara voie smerenia Lui, cu cununa si porfira. Tot asa sunt cinstiti, fara voie, toti cei ce imita

smerenia, ca printr-o cununa si porfira, in special monahii care dispretuiesc toata slava lumii. Chiar cei ce se arata stanjeniti de ea

arata ca o cinstesc. (Filocalia X, nota 104, p. 107)

Curatirea se face prin pomenirea neincetata a iui Dumnezeu, care nu da loc gandurilor de placere, gandurilor egoiste, sa intre in

cuget. (Filocalia X, nota 47, p. 53)

N-ajunge sa facem faptele virtutilor formal, in afara, sau din cine stie ce interese pamantesti, ci trebuie sa le facem din alipirea

launtrica la Dumnezeu, din iubirea fata de El, sau cel putin din frica, sau pentru rasplata Imparatiei cerurilor. (Filocalia X, nota 586

a, p. 480)

13

Pomenirea lui Dumnezeu imbata ca un vin mintea noastra cand e insotita de iubirea Lui. (Filocalia X, nota 450 c, p. 367)

Fericit cel ce plange atat de neincetat din iubirea de Dumnezeu, incat plansul i-a devenit ca o haina de mireasa a Mirelui ceresc,

aratandu-i stralucirea bucuriei prin ochi si pe toata fata. (Filocalia IX, nota 345, p. 75)

Trebuie sa-ti marturisesti pacatele, fara a te cruta, asa cum nu te-ar cruta, daca ti le-ar dezvalui altcineva. Desigur, spunandu-le tu

insuti, vei trece prin clipe de mare rusine. Dar nu poti scapa de rusine, daca nu treci prin rusine. Cu rusinea pe care o suferi lovesti

pacatele care-ti produc rusinea si inlaturi pricina rusinii. Rusinea marturisirii este trecatoare, dar rusinea obiectiva a ramanerii in

pacatul nemarturisit e durabila si se adanceste mereu. (Filocalia IX, nota 188, p. 110)

Sa nu fi jefuit de curatie chiar prin fapta buna a rugaciunii. Si aceasta ti se poate intampla cand, rugandu-te de exemplu pentru o

femeie, te gandesti cu pofta la ea. (Filocalia IX, nota 926, p. 416)

Cel ce porneste la ascultare cu hotarare, se dovedeste pe de o parte barbat puternic, pe de alta, in stare de smerenie; e tare in

smerenia slujitoare. El se incinge cu putere, dar cu puterea smereniei. El renunta la linistea care-l odihneste si ia asupra-si grija

ajutorarii si lucrarii de scaparea aproapelui de pacatele ce-l impovareaza. (Filocalia IX, nota 163, p. 100)

Gandurile necurate, la care ia cineva aminte in rugaciune, nu stau prin ele insele, ci sunt ale dusmanilor lui Dumnezeu. Nu exista

ganduri fara un subiect care le gandeste. Deci prin acele ganduri cel ce se roaga sta de vorba cu dusmanii lui Dumnezeu, care sunt

subiectele acelor ganduri. (Filocalia IX, nota 924, p. 416)

Nu te lasa ispitit sa rezolvi probleme necesare, sau chiar sa cugeti la lucruri duhovnicesti in vremea rugaciunii. Aceasta inseamna

sa te lasi furat de la rugaciune. (Filocalia IX, nota 927, p. 416)

Voile noastre, nesatisfacute cum voim noi, de cele mai multe ori ne produc amaraciune. (Filocalia IX, nota 1035, p. 484)

Sfintii, cunoscandu-si in veacul viitor launtrul lor in mod reciproc, vor cunoaste din vedere tot ce au sa-si spuna, isi vor vedea

reciproc fiinta ca atotcuprinzator cuvant, spunandu-si tot ce au sa-si spuna prin reciproca lor intimitate si sinceritate totala. Sufletul

le va fi intreg in lumina fetei. (Filocalia VII, nota 149, p. 106)

Libertatea adevarata e libertatea de patimi. Ea este insusirea omului adevarat si tare. Pana ce omul mai e robit unor patimi

inferioare, el are inca ceva din animalul care se misca sub puterea instinctelor. (Filocalia VIII, nota 148, p.81)

Lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, dar si al mangaierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l

iarta. In general omul nu poate plange de la sine, decat de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, din cauza nenorocirilor, sau a unor

imprejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plansul mangaietor se naste in el din mila sincera a altuia pentru el; cu atat

mai mult din mila lui Dumnezeu. (Filocalia VIII, nota 387, p. 179)

Omul poate fi ispitit prin cele lumesti si prin cele rele, dar si prin virtutile dobandite care-l pot face sa se mandreasca; la fel si prin

placeri si prin dureri, care-l pot face cartitor. (Filocalia VIII, nota 145, p. 80)

Caldura entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, sau a maniei, sau a

ambitiei. (Filocalia VIII, nota 147, p. 81)

Mania nu trebuie desfiintata cu totul, ci folosita cum se cuvine prin cele patru virtuti cardinale (cumpatarea, intelepciunea, dreptatea

si curajul - n.n.), cum a facut Domnul Iisus Hristos. Cu mania astfel folosita putem birui diferitele patimi. In felul acesta facem si, din

manie o putere pozitiva, asa cum a voit-o Dumnezeu cand ne-a inzestrat cu ea, si desfiintam si ispita patimilor, sau insesi patimile

din noi. (Filocalia VIII, nota 797, p. 445)

Domnul cel bland, Care n-are motive sa fie ajutat, Se odihneste in cei blanzi. Blandetea din El curge in credinciosi, devenind in ei

leagan lin in care Se odihneste El. Blandetea e delicatetea, e gingasia dragostei, siguranta ei nu e tulburata de nimic. Prin blandete

14

se mangaie cei ce se iubesc. Cunoasterea lui Hristos are loc prin participare la El, prin salasluirea Lui in noi. Hristos e invatator prin

faptul ca e salasluit in noi prin Duhul Sfant. (Filocalia IX, nota 610, p. 291)

Trupul tine de fire - Cine biruie trupul si-a biruit firea si a ajuns mai presus de ea, ca ingerii. Dar aceasta, numai prin puterile

Sfantului Duh. El ramane om, dar cu o viata curata si daruita lui Dumnezeu, ca a ingerilor. (Filocalia IX, nota 496, p. 240)

Cel ce nu pierde nici o zi, ci pe fiecare o daruieste unei fapte, unei gandiri la Dumnezeu, nu va avea nici o zi ca pe alta si trairea in

infinitatea iubirii si slavei lui Dumnezeu si in iubirea fata de semeni il face sa fie mereu nou in experienta acestei iubiri si in

manifestarile ei. (Filocalia IX, nota 346, p. 175)

Monahul plange intai pentru pacatele sale, ca sa ajunga sa vada puterile ingeresti. (Filocalia IX, nota 349, p. 176)

Sunt unii intristati pentru ca nu pot plange pentru pacatele lor. Aceasta intristare e si ea un plans, desi cei ce o au, socotesc ca sunt

lipsiti de plans. Ba poate ca ei au un plans mai dureros, mai neintrerupt, din pricina intristarii pentru lipsa plansului. De aceea ei

raman nejefuiti de plansul acesta al intristarii lor. (Filocalia IX, nota 352, p. 177)

Lacrimile sunt ape vii, pentru ca nu sunt produse de natura, ci de simtirea sufleteasca a persoanei. Ele dau viata noua celei ce le

varsa. Ele sunt lacrimile unei persoane in relatie cu alta persoana. Si in relatia aceasta e viata. (Filocalia IX, nota 348, p. 176)

Trupul ne poate fi si tiran si rob. Depinde de noi. (Filocalia IX, nota 344, p. 175)

In starea credintei, sufletul e departe de Dumnezeu, cugetand la insusirile Lui. Prin nadejde e pe drum, avand ceva din Dumnezeu

care i-a venit in intampinare, prin dragoste e cu totul in bratele lui Dumnezeu. (Filocalia VIII, nota 731, p. 406)

Odihna intelegatoare are fie intelesul de odihna opusa celei trupesti, fie intelesul de odihna intelegerii. Caci in Dumnezeu e

satisfacuta setea mintii dupa intelegerea tuturor, desi inainteaza in acelasi timp in aceasta intelegere. In unirea cu Cel iubit, il

inteleg deplin si totusi inaintez mereu in intelegerea Lui. (Filocalia VIII, nota 726, p. 403)

Lumina vazuta in inima nu-i o aparitie impersonala, ci lumina ce iradiaza din persoana Duhului, sau Duhul Sfant iradiind plin de

lumina din persoana lui Hristos. (Filocalia VIII, nota 606, p.297)

Cugetarea poate duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si hotarari, unele mantuitoare, altele pierzatoare. E un

ocean nesfarsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la

naufragiu in adancul oceanului. Corabierii si carmacii de barci stiu ca in vreme de furtuna trebuie aleasa numai o anumita cale, ca

sa nu fie inghititi de valuri. (Filocalia VIII, nota 146, p. 80-81)

Dumnezeu n-a facut lumea pentru un singur om, ci pentru multi. Pentru comuniunea intre multi. A catora? Numai El stie

deocamdata. La sfarsit vom sti si noi. (Filocalia VIII, nota 561 a, p. 271)

Cel ce deznadajduieste in mila lui Dumnezeu, s-a omorat pe sine sufleteste. Caci nu mai face nimic pentru a se ridica din rautatea

pacatului, pentru a inainta in bine. (Filocalia IX, nota 288, p. 153)

Viata calugareasca se numea filozofie (in vechime - n.n.), adica iubire de intelepciune, pentru ca era o invatatura si o practica prin

care monahul isi conducea faptura la desavarsire si la cunostinta adevarata si la fericirea vesnica. (Filocalia IX, nota 47, p. 35)

Sufletul s-a molesit cand s-a predat dusmanilor (duhurilor rele si ispitelor ce-l asalteaza) si cand a pierdut caldura iubirii de

Dumnezeu. (Filocalia IX, nota 74, p. 52)

Calugarul iesit din portul neprimejdios al ascultarii in obste, cu patimi nedeplin tocite, acestea sunt starnite in singuratate. Dar prin

aceasta el va vedea ca e bine sa revina in portul neprimejdios al obstii. (Filocalia IX, nota 187, p. 110)

15

Odihna de patimi. La ea se ajunge usor biruindu-ti mandria si pornirile spre placere prin ascultare. In ascultare e o mare tarie, e

izvorul tariei pentru biruirea tuturor patimilor. (Filocalia IX, nota 189, p. 111)

In curiozitate se poate arata un mare interes pentru lucruri neinsemnate, sau indemnatoare la rau, opuse lui Dumnezeu, Cel ce

cuprinde in sine totul, totul oranduit in slujba binelui si a adunarii tuturor in Sine. (Filocalia IX, nota 885, p. 401)

Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea, odata nascuta, naste, la randul ei, uitarea. E ceva obisnuit patimilor, ca facand pui, acestia

le nasc la randul lor pe ele, adica se maresc ele insele prin puii pe care-i nasc. "Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice. Iar

uitarea e lepadarea aducerii aminte". Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor. Isi reduce viata la clipa de fata, se intuneca in

lipsa de orizont. Dar nehranita de amintirea trecutului si de gandul la viitor, viata clipei se slabeste, trece ca un abur in nimic, e mai

mult moarta. (Filocalia IX, nota 529, p. 255)

Voia noastra e si dulce si amara. E dulce pentru ca ne satisface mandria; e amara pentru ca ne aduce neplaceri de tot felul. E

aceeasi ambiguitate care se cuprinde in "cunostinta binelui si raului", in cunostinta care ne vine din privirea noastra in separatie de

altii si de realitatea intreaga. (Filocalia IX, nota 1027, p. 475)

Orice participare la Sfanta Liturghie sau la orice alta slujba in biserica se intipareste in suflet, sporind imbunatatirea lui. (Filocalia IX,

nota 1155, p. 591)

Se cere cuiva o lupta pana la sange cu sine insusi, ca sa poata topi tinerea de minte a raului din sine. Aci nu mai ajung numai

lacrimile simtirii, ci e nevoie de osteneli pana la sange. (Filocalia IX, nota 1112, p. 561)

Frumusetea duhovniceasca se arata in trupul subtiat, delicat, ca intr-o icoana bizantina. (Filocalia IX, nota 968, p. 431)

Iubirea e cunoastere. Pe cat de nesfarsita e iubirea, pe atat de nesfarsita e cunoasterea ce o da ea. Pentru ca iubirea este a

persoanei. Persoana e subiectul ei. Fara persoana nu se intelege iubirea. Si persoana este nesecata in manifestarile mereu noi si

mereu mai adanci ale iubirii. Daca iubirea nu e fara persoana, nici persoana nu se intelege, in existenta ei sanatoasa si in indefinitul

ei, fara iubire. (Filocalia IX, nota 963, p. 430)

Cerul e lumea smereniei; caci numai unde e smerenie, e iubire. Acolo nu e nici silnicie, nici vrajba. (Filocalia IX, nota 663, p. 311)

Cel ce a descoperit iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, nefiind legat de un loc pentru niscai motive pamantesti. El a gustat

cele de sus, cele spirituale, de aceea dispretuieste toate celelalte. (Filocalia IX, nota 525, p. 253)

Rugaciunea curata e rugaciunea in care nu se ivesc ganduri poftitoare ale lucrurilor lumii. Ea e toata indreptata spre Dumnezeu.

Dar pana cand mai e cineva lipit de lucruri, nu scapa de gandurile lor. Legarea de lucruri nu e o legare teoretica, ci practica, de

viata traita in grija si in poftirea lor. (Filocalia IX, nota 523, p. 252)

Hristos avand duhul ascultarii de Tatal intiparit in omenescul Lui, salasluindu-Se in noi, ni-l intipareste si noua. (Filocalia IX, nota

801, p. 365)

Fara iubire eternitatea ar fi incremenita. Iubirea este o continua noutate si totusi ea e stabilitatea neschimbata. Dar prin iubire

inaintam aici si ne vom odihni acolo, in viata ingereasca. (Filocalia IX, nota 964, p. 430)

Chiar in timpul rugaciunii ni se da de la Dumnezeu puterea rugaciunii. Ni se da ca sa aratam lui Dumnezeu ca o folosim. El vrea sa

se roage cu noi si in noi. Sa ne asociem Lui in aceasta rugaciune, facand-o rugaciunea noastra. Sa nu lasam pe Dumnezeu sa

lucreze fara efect asupra noastra. (Filocalia IX, nota 912, p. 412)

Cand cautam sa infaptuim cele mai presus de noi, chiar daca o facem pentru Dumnezeu, putem gresi. (Filocalia IX, nota 772, p.

350)

16

Cine se smereste inaintea altuia, taindu-si voia sa de a se arata mai presus decat acela, il face si pe acela sa-si taie voia lui de a se

arata mai presus decat el. Astfel cel smerit isi taie nu numai voia mandriei sale, ci si voia mandriei celuilalt. Nu se taie voia altuia

printr-o superioritate de putere lumeasca, ci prin voia smereniei proprii care atrage dupa sine smerenia altuia, asa cum smerenia lui

Hristos atrage dupa sine smerenia noastra. (Filocalia IX, nota 1069, p. 522)

Cunostinta adevarata e legata de blandete, caci blandetea e si o contemplare linistita a semenilor care i se deschid si a tainelor

existentei, a tainei lui Dumnezeu cel bland. (Filocalia IX, nota 612, p. 291)

Duhovnicul ti-a fost dat ca ajutator in cele bune. Dumnezeu a tinut seama de nivelul nostru omenesc si ne-a dat un ajutator apropiat

noua. S-ar putea socoti duhovnicul (si preotul) in acest sens si un ajutor de care se foloseste Dumnezeu pentru folosul nostru.

(Filocalia IX, nota 190, p. 111)

Masa, ca prilej de benchetuiala, pricinuieste toate indraznelile necuviincioase. Poate ca ea s-a facut din iubire. Dar prin fereastra

iubirii (nu pe usa in mod direct) se strecoara lacomia. (Filocalia IX, nota 394, p. 197)

Dupa pacat, dracul vrea sa ne aduca la deznadejde, spunandu-ne ca Dumnezeu nu iarta. Prin aceasta ne impiedica de la cainta.

Dar daca, neascultand de el, scapam de deznadejde, iarasi vine cu motivul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ca sa ne indemne

iarasi la savarsirea pacatului. (Filocalia IX, nota 473, p. 230)

Omul care crede nu se simte stramtorat de legile naturii si de patimi, ca unul ce nu e stapan pe sine, ci se foloseste liber de legile

naturii si stapaneste patimile, fiind el insusi stapan pe sine. El se dovedeste prin aceasta inzestrat cu Duh. Caci Duhul este

libertate. Si prin aceasta comunica cu Duhul dumnezeiesc, izvorul a toata libertatea. El comunica cu Dumnezeu in deplina libertate,

ca un fiu cu tatal sau. (Filocalia X, nota 380, p. 322)

Libertatea nu e decat acolo unde e libertate de apasarea produsa de aplecarea spre placeri, spre trebuinte egoiste, acolo unde e

libertatea chiar de sine insusi. (Filocalia X, nota 115, p. 124)

Intai e curatirea trupului de patimi, ca ingrosare a grosimii materiale, apoi curatirea sufletului de gandurile patimase; in sfarsit,

curatirea mintii de insasi substanta materiala a lumii, perceputa prin simturi ca ganduri. Dar prin inlaturarea acestei grosimi, apar in

fata mintii tainele lumii dumnezeiesti. Deci curatia mintii nu e numai ceva negativ, ci si ceva pozitiv: e vederea orizontului

dumnezeiesc ce i se descopera. (Filocalia X, nota 84, p. 91)

Prin credinta se face omul nou si face si pe altii, umplandu-se si umplandu-i harul dumnezeiesc si prefacandu-se si prefacand si pe

altii dupa asemanarea lui Dumnezeu. El depaseste astfel legile naturii. (Filocalia X, nota 380a, p. 322)

Desi pofta e ea insasi amestecata cu caldura, caldura superioara a ravnei pentru Dumnezeu covarseste caldura inferioara a poftei

dupa cele trupesti sau lumesti. (Filocalia X, nota 148, p. 142)

E o cinste, asemanatoare cu a lui Dumnezeu, sa ajuti pe altul si un ceas al harului, sau al fructificarii lui, acela in care ai prilejul sa

faci un bine cuiva. (Filocalia X, nota 45, p. 49)

In viata aceasta nu ajungem la hotarul desavarsirii. Iar aceasta e pricina unei silinte necontenite de a ne ridica la o treapta mai

inalta, de a ne schimba mereu.

(Filocalia X, nota 300 c, p. 278)

Dumnezeu vrea sa faca bine altora prin noi, pentru ca sa aratam cinstea noastra chipului Lui si sa ne imbunatatim pe noi insine prin

iubire. (Filocalia X, nota 44, p. 49)

17

Cei ce au parasit pe cei pentru care aveau datoria sa se ingrijeasca in viata, cu scuza unei vieti dedicate prin calugarie lui

Dumnezeu, dar nu si-au implinit aceste nazuinte ascetice (la judecata viitoare - n.n.), vor fi facuti de rusine si in fata acestora.

(Filocalia XII, nota 40, p. 41)

Pocainta e o lumina, pentru ca ne arata ce suntem de fapt: ne arata pacatele care ne ingusteaza in egoism, care ne tin in intuneric

in privinta infinitei mariri a lui Dumnezeu si a datoriilor noastre fata de oameni. (Filocalia XII, nota 341, p. 168)

Cand spun de altul ca e rau, ca este mai rau ca tine, judecandu-l, te face pe tine mai rau ca el. (Filocalia XII, nota 383, p. 184)

I se recomanda monahului sa nu se impace in timpul rugaciunii sale nici macar cu ganduri care, desi nu trec in fapte, nu se refera

la Dumnezeu, socotind ca nu sunt pacate. Sa socoteasca nu numai aceste ganduri pacate, ci si slujirea rugaciunii sale unite cu

tacerea despre aceste ganduri. (Filocalia XII, nota 469, p. 231)

Smerenia consta si in a nu se masura cineva ca sa constate pana unde a ajuns prin vreo fapta a sa. Si a nu masura peste tot fapta

sa. A nu privi la ea cat e de importanta, cat e de mare. A nu o lua in seama. (Filocalia XII, nota 301, p. 150)

Lumea in sens rau este a lucra cele contrare firii. Si contrar firii este a uita de Dumnezeu si a iesi din legatura cu El. (Filocalia XII,

nota 309, p. 154)

Mandria ce am avut-o pe pamant va iesi in intampinarea noastra cand sufletul nostru va iesi din trup. Dar smerita cugetare cu care

i-am raspuns, ne va pazi de ea. (Filocalia XII, nota 206, p. 117)

Cel ce cauta slava de la oameni, ii va indemna pe aceia sa minta. Dar si el insusi minte, neramanand in smerenia corespunzatoare

adevarului. (Filocalia XII, nota 105, p. 76)

Cei ce raman in placerile pacatelor se intristeaza dupa ce nu le mai au, dar fara folos, in loc sa se intristeze pocaindu-se de pacate,

ceea ce insemneaza o intristare cu folos. (Filocalia XII, nota 508, p. 251)

Cine asculta intru totul de constiinta, asculta de Dumnezeu, facand numai binele. Iar prin aceasta devine sfant. (Filocalia XII, nota

84, p. 61)

Nu ajunge sa fim saraci de cele materiale, in planul vazut, ci trebuie sa cautam si saracia in laudele de la altii, dar si saracia de

faptele rele, care credem, in egoismul nostru, ca ne imbogatesc spiritual. Sa flamanzim totdeauna dupa amintirea lui Dumnezeu.

Sa ne socotim pururea saraci in aceasta privinta. Aceasta ne imbogateste cu adevarat. (Filocalia XII, nota 277, p. 137)

Frica de Dumnezeu inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu, cel atotputernic, care ne poate da fericirea vesnica, dar ne poate

lasa, de nu facem voia Lui, si in nefericirea vesnica. Dar numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei Lui.

(Filocalia XII, nota 215, p. 119)

Smerenia si infranarea inseamna si o delicata politete. (Filocalia XII, nota 54, p. 45)

Va fi cumplita durerea fara sfarsit a "plansului vesnic". O durere care nu ne va da puterea sa ne indreptam, nemaiavand aceasta

putere. Va fi o invartosare in neputinta, unita cu durerea. (Filocalia XII, nota 353, p. 176)

Cand minti, socotesti ca te poti ascunde chiar de Dumnezeu, deci nu-ti mai este frica de El. (Filocalia XII. nota 515. p. 255)

Cel ce a fost in comuniune cu cei pacatosi pe pamant si i-a aprobat, se va descoperi in ziua judecatii ca a fost in comuniunea cu

diavolul. (Filocalia XII, nota 548, p. 268)

18

Numai Dumnezeu are drept sa judece. Caci El da oamenilor soarta vesnica. Cel ce judeca pe altul si-l vorbeste de rau, isi

insuseste un drept al lui Dumnezeu si puterea Lui, pe care de fapt nu le are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fara sa poata fi de

fapt. Vrea sa ia locul lui Dumnezeu, fara sa o poata face. (Filocalia XII, nota 550, p. 268)

Dumnezeu se bucura in cel ce sufera cu barbatie raul altora si nu se manie pe ei. (Filocalia XII, nota 437, p. 215)

Rasul e semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficientelor proprii, a neimplinirii datoriilor fata de

Dumnezeu si de altii. (Filocalia XII, nota 552, p. 270)

Dumnezeu priveste la noi cu grija deosebita, cand mancam, pentru ca atunci hranirea trupului este o mai mare ispita de a cadea in

poftele trupesti. Atunci ne stau si ingerii mai mult imprejur, luptand cu demonii care atunci ne ispitesc mai mult. Cand mancam, ne

apropiem mai mult de animalele neintelegatoare. Adam si Eva, inainte de cadere, le stapaneau toate (animale, produsele naturii).

Dupa pacat, au prilejul de-a ispiti si lucrurile pe oameni, asa cum ii stapanesc si animalele. (Filocalia XII, nota 15, p. 17)

In mandrie si satisfacerea placerilor trupesti nu e pocainta. (Filocalia XII, nota 200, p. 113)

Sa nu invatam pe altii ceea ce nu facem noi. Caci aceasta ne arata mincinosi. Si dand un astfel de exemplu, mai degraba il ducem

spre rau pe cel ce socotim sa-l invatam. (Filocalia XII, nota 470, p. 231)

Sfintii merg in bunatatea lor, care nu raspunde celor ce le-au facut rau cu rau, pana acolo ca i-au compatimit stiind ca n-au facut

raul de la ei insisi, ci ispititi de diavol. Totusi nu au socotit ca sta in puterea lor nici sa-i scape de pedeapsa, ci au lasat si aceasta in

seama lui Hristos. El va sti daca aceia numai siliti de diavol le-au facut rau, sau au contribuit si cu voia lor la raul ce li l-au facut.

(Filocalia XII, nota 351, p. 176)

Atata vom fi iertati la judecata din urma, cat am iertat noi altora. (Filocalia XII, nota 290, p. 144)

Exista o legatura morala intre simturi. De pazesti pe unul de la cele necuvenite, acesta te va ajuta sa le pazesti si pe celelalte.

Omul, ramane in cele bune o unitate nesfasiata. (Filocalia XII, nota 531, p. 258)

Noaptea se lumineaza mintea cel mai mult de lumina dumnezeiasca, pentru ca nu mai e impiedicata de cele vazute in lume.

(Filocalia XII, nota 536, p. 260)

Nu te increde in ostenelile tale, ci in mila lui Dumnezeu. Caci ele nu-ti dau siguranta si linistea ei, cum ti-o da nadejdea in mila lui

Dumnezeu. (Filocalia XII, nota 540, p. 262)

Lupta-te pentru deprinderea tacerii, ca sa dobandesti putere sa te deprinzi cu ea. Nu da Dumnezeu nici o virtute, daca nu lupti si tu

pentru ea. Dar nici tu nu poti sa castigi vreo virtute, daca nu te ajuta si Dumnezeu. In toate cele bune este o conlucrare intre

Dumnezeu si om. (Filocalia XII, nota 481, p. 238)

Iubirea deplina aduce negrija totala. Pe cel ajuns la o astfel de iubire nu-l mai sperie nimic, nu-l mai necajeste nimic. Nu mai are nici

o neliniste fata de cele ce i se pot intampla in viitor. (Filocalia XII, nota 491, p. 242)

Patimile sunt rani ale sufletului. Despartirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului nu-l lasa pe acesta intr-o simpla neutralitate, ci-l

imbolnavesc prin ranile ce i le pricinuiesc. Omul supus patimilor nu raneste numai pe altii, ci se raneste si pe sine. El e sub starea

normala, cea conforma firii. (Filocalia XII, nota 484, p. 239)

Cine se increde in sine, se increde in diavol. Caci acela il face pe cineva sa se mandreasca cu faptele sale, sau ca a invins vreo

patima a sa. (Filocalia XII, nota 218, p. 120)

Placerea de-a ti se cere sfat ascunde in ea o mandrie. Nu te increde in cel ce-ti cere un sfat, caci poate o face ca sa te linguseasca,

sau e pericol sa te lasi ispitit de slava desarta. (Filocalia XII, nota 452, p. 225)

19

Foarte mult recomanda Ava Isaia monahului tacerea. Tacerea inseamna reflexie la taina lui Dumnezeu si la taina propriei

persoane. Persoana umana se comunica si prin vorbire, dar si prin tacere. Prin amandoua traieste si face sa fie traita lumina si

taina ei. Ajunge sa o vad reflectand, ca sa-mi dau seama nu numai de taina, ci si de lumina ei. Prin tacere se scufunda nu numai in

taina ei, ci si in lumina ei si a lui Dumnezeu. Cine vorbeste tot timpul, neintrerupand vorbirea de reflectie, cade intr-o vorbarie

superficiala. Iar taina si lumina cea mai mare este Dumnezeu. (Filocatia XII, nota 482, p. 238)

Dumnezeu te lasa, prin dispretuirea din partea aproapelui, supus ispitei vrajmasului, ca sa-ti dea prilej sa rabzi fara suparare acea

dispretuire. (Filocalia XII, nota 257, p. 127)

Toata politetea delicata, recomandata monahilor, se intemeiaza pe gandul la Dumnezeu. Nu toate cele necuvenite le vad oamenii,

dar le vede Dumnezeu. Si in respectul de oameni se arata respectul de Dumnezeu, care-i pretuieste pe toti si pretuieste respectul

reciproc intre oameni. (Filocalia XII, nota 530, p. 258)

Demonii il ispitesc pe om adeseori cu iluzia ca poate implini lucruri bune peste masura ca neputandu-le implini sa-l descurajeze. Il

ispiteste postirea multa, somnul putin etc. (Filocalia XII, nota 542, p. 262)

Rasul e semnul unei lipse a vietii adevarate. El nu se adanceste in bogatia vietii. Nu simte trebuinta sa o patrunda, sa o cunoasca.

(Filocalia XII, nota 558, p. 271)

Omul are nevoie sa-si descopere gandurile rele, egoiste, ca sa poata scapa de ele. Are nevoie de ajutorul altuia, de puterea si

judecata altuia. Insasi comunicarea e un act al smereniei si al iesirii din increderea mandra in sine. (Filocalia XII, nota 565, p. 277)

Incantandu-ne de ganduri, ne incantam de noi insine, de capacitatea noastra de-a le produce, deci ne mandrim in fata lui

Dumnezeu. Ele se amesteca cu un miros urat in buna mireasma a rugaciunii care trebuie sa fie jertfa totala a noastra adusa lui

Dumnezeu. (Filocalia XII, nota 581, p. 286)

Cel mandru e in stare sa se socoteasca mai presus chiar si de Dumnezeu, de dragul independentei de El. (Filocalia XII, nota 510,

p. 251)

Daca El ne-a rascumparat cu sangele Lui atotpretios din robia mortii, traim scaparea de moarte datorita Lui, deci ca ai Lui. Si El,

care si-a varsat sangele si a inviat pentru fiecare dintre noi, priveste la fiecare dintre noi, ca sa vada cum ne folosim de viata inviata

sau destinata invierii pe care ne-a dat-o; priveste chiar in inima noastra ca sa vada ce ganduri privitoare la El avem in ea. (Filocalia

XII, nota 475, p. 235)

Cel in stare sa se critice pe sine suporta fara greutate si mania altora. (Filocalia XII, nota 248, p. 125)

Rugaciunea neincetata te elibereaza de toate grijile lumesti. In ea te simti liber de ele. Le predai la Dumnezeu. (Filocalia XII, nota

251, p. 125)

Cugetarea la pacatele proprii, fara efortul de-a face sa dispara efectele lor prin fapte bune, e o cugetare uscata (sclerozata).

(Filocalia XII, nota 186, p. 110)

Pacatul convinge pe om sa-l faca, pentru ca este in el o falsa dulceata, iar in om o inclinare spre a-l savarsi. (Filocalia XII, nota 193,

p. 112)

Pana la inviere, avem patimile durerii, dar daca le suportam cu rabdare, putem ajunge la inviere fara ele. (Filocalia XII, nota 198, p.

113)

Cine nu se lupta sa se curete de patimile egoismului, nu se roaga lui Dumnezeu sa-i faca parte de mila Lui. Caci uita ca are nevoie

de mila Lui, socotind ca-si castiga el insusi cele necesare. (Filocalia XII, nota 472, p. 231)

20

Smerita cugetare e conditionata si de niste stari externe: de saracie, de neplacerea de-a te afla intre straini, de necazuri. Iar smerita

cugetare te face sa ierti toate pacatele. Caci te socotesti mai prejos de oricine. Iar de ierti altora, si Dumnezeu te iarta. Dimpotriva,

mandria fata de altii nu-ti aduce nici tie iertarea, caci de fapt nici nu o ceri. (Filocalia XII, nota 523, p. 257)

Intoarcerea la Dumnezeu coincide cu parasirea pacatelor. Savarsirea pacatelor este una cu uitarea lui Dumnezeu. Primele doua

sunt una cu pocainta. Iar pocainta e o nastere din nou din Dumnezeu. (Filocalia XII. nota 429, p. 212)

Hristos ca Dumnezeu e mereu langa noi si poate fi in noi. Numai patimile ne despart de El, pentru ca, in cazul lor, nu-L iubim pe El,

ci ceva al lumii, sau pe noi insine. Prin ele, suntem inchisi Lui. (Filocalia XII, nota 320, p. 157)

Osteneala invinge patimile, lenevia le aduce. (Filocalia XII, nota 250, p. 125)

Mergand cu Hristos pana la moarte in rabdarea ocarilor, ele nu mai au putere sa ne supere si sa ne dezbine si deci avem dupa

aceea pace intre noi ele nemaiinsemnand nimic pentru noi. (Filocalia XII, nota 293, p. 146)

Patima desparte pe om de Dumnezeu, pentru ca il inchide in egoismul lui. (Filocalia XII, nota 483, p. 239)

Cand vrei sa arati ca raul ce l-ai facut nu e rau, prin aceasta n-ai desfiintat raul ce l-ai facut, sau nu te faci din rau bun, ci adaugi la

raul ce l-ai facut alt rau, sau te-ai facut si mai rau, adaugand la rau minciuna si mandria prin care vrei sa-l acoperi, sau intarindu-l si

mai mult prin apararea lui. (Filocalia XI, nota 511, p. 363 )

Numai dupa ce patima e slabita prin multa rugaciune, miscarea ei poate fi infranata de omul insusi. (Filocalia XI, nota 464, p, 327)

Smerenia si ascultarea au o importanta hotaratoare in mantuire, pentru ca ele inseamna omorarea oricarui egoism, care desparte

nu numai pe om de om, ci si pe om de Dumnezeu, ca un zid despartitor (Ef. 2, 14). (Filocalia XI, nota 386, p. 280)

Numai sufletul e nepieritor. El se infrumuseteaza mereu in cei buni. Toate sunt relative, numai sufletul are o valoare vesnica.

(Filocalia XI, nota 902 c, p. 655)

Justificand raul ce l-ai facut nu-ti linistesti constiinta si nici nu incetezi de a face raul. Iar aceasta intretine in tine mai departe

tulburarea si o sporeste sau te invartoseaza si mai mult in nesimtire. (Filocalia XI, nota 512, p. 363)

Frica de Dumnezeu da putere. Ea nu slabanogeste. Cu cat e mai mare frica de Dumnezeu in cineva, cu atat e mai prezent El in

acela cu puterea Lui, care se raspandeste din El. De aceea cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Caci in frica

aceasta este trairea prezentei covarsitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu iti da putere sa n-ai frica de altceva. Te ajuta

impotriva patimilor, iti mobilizeaza si intareste toate resursele de lupta. (Filocalia XI, nota 465, p. 327)

E propriu spiritului sa fie treaz, sa nu fie adormit, cu constiinta aproape pierduta, asemanandu-se animalului. (Filocalia XI, nota 831,

p. 577)

Justificarea de sine este justificarea pacatelor, deci contrarul recunoasterii sau marturisirii lor si a pocaintei pentru ele. La baza

acesteia sta mandria. (Filocalia XI, nota 733 b, p. 510)

Hristos ni s-a facut pilda de delicatete. Si sfintii se aseamana cel mai mult cu El. Aceasta e puterea pozitiva a smereniei. Ea da

altora toata largimea in manifestarea lor. Sfantul se considera o faramitura intre altii. (Filocalia XI, nota 33, p. 50)

Rabdarea inseamna a socoti ca fiecare clipa ne e data pentru un nou inceput, ca si cand n-am fi facut nimic pana acum. Astfel

putem sa fim mereu noi in luarea in seama a ceea ce ni se cere in fiecare clipa si sa nu ne ingreunam niciodata in ascultarea si

implinirea poruncii in fiecare clipa. (Filocalia XI, nota 35, p. 51)

21

Cine intra inauntrul voii lui Dumnezeu, sau a celor voite de El, a intrat in liniste, caci a intrat in zona vietii neamenintata de moarte.

(Filocalia XI, nota 293 b, p. 233)

Cand faci un bine altuia, nu faci decat sa te achiti de binele ce ti-au facut altii. Iar cel ce face bine prin oameni e Dumnezeu. El vrea

sa ne prinda prin aceasta ca agenti activi in circuitul binelui dintre noi. Caci numai angajandu-ne si pe noi in binele ce voieste sa se

faca, ne facem si noi buni. (Filocalia XI, nota 658, p. 463)

Slava desarta a cuiva e inca dependenta de altii. Mandria poate exista si fara lauda altora. Ea se hraneste si numai din inchipuirea

de sine a cuiva, desi e prezenta inchipuirea si in bucuria cuiva de slava ce i-o acorda altii. (Filocalia XI, nota 635, p. 447)

Strapungerea e si o trezire la simtirea sinei adevarate, o trezire din tocirea inconstientei pacatoase. Ea te trezeste si cand esti

amenintat de robia unei fapte pacatoase. (Filocalia XI, nota 612, p. 434)

In ultima instanta rugaciunea facuta cu seriozitate ne da putinta sa decidem daca un lucru pe care vrem sa-l facem e de la

Dumnezeu si trebuie sa-l facem sau nu. Ea ne scoate din indoiala daca un gand e cu adevarat de la Dumnezeu, sau e numai la

aparenta de la El. (Filocalia XI, nota 572, p. 411)

Taie-te de cel rau si leaga-te de Dumnezeu, caci prin amandoua acestea te eliberezi. (Filocalia XI, nota 178, p. 149)

Calea mantuirii e calea rabdarii, ca mijloc al intaririi adevarate fata de tot ce-l robeste pe om din slabiciune. (Filocalia XI, nota 168,

p. 143)

Ajutand noi pe fratii nostri sa castige odihna si linistea din partea razboiului trupului, odihna si linistea lor se intoarce spre noi,

castigand si noi mai multa odihna si liniste. (Filocalia XI, nota 7, p. 31)

Nu cerceta plin de curiozitate umbrele din viata altuia, ci cerceteaza-le pe ale tale.

Caci facand primul lucru vei fi tulburat continuu de ispita de a-l osandi, iar de pacatele tale vei uita. Si prin aceasta vei spori

pacatele tale. (Filocalia XI, nota 357, p. 266)

Un monah intrat in manastire de curand n-a ajuns la cine stie ce treapta inalta. Dar tot e pe o treapta mai sus decat cea a vietuirii in

lume. E o "intoarcere" la starea dinainte de caderea in pacat prin Adam. De la aceasta treapta trebuie sa urce la alte mai inalte: la

cuvinte, la propozitii, la cuvantare, nu sa se intoarca la silabe. (Filocalia XI, nota 224, p.181)

Masura smereniei adevarate e sa fi ajuns la acea obiectivitate fata de tine insuti, incat sa te vezi pe tine cum te vad altii, care nu te

vad bine sau sa nu-ti iei nici macar in ascuns apararea. (Filocalia XI, nota 452, p. 316)

A vedea pe toti oamenii ca unul, inseamna a nu socoti pe unii buni si pe altii rai, a nu vedea pe niciunul ca rau, a-i vedea pe toti ca

buni, a-i privi cu aceeasi dragoste. Daca suntem stapaniti de dragoste, e semn ca Dumnezeu este in noi. Iar daca suntem asa, nu

ne mai schimbam de la o zi la alta, ci in toate zilele fiinta noastra e plina de dragoste, sau de Dumnezeu. Atunci suntem liberi, caci

nu ne mai stapanesc patimile. (Filocalia XI, nota 222, p. 180)

Semnul binefacerii ce-i vine de la Dumnezeu omului pornit pe cale induhovnicirii, este ca au inceput pentru el necazurile.

Insemneaza ca Dumnezeu are incredere in puterea lui de a le suporta. (Filocalia XI, nota 46. p. 55)

Orice vorbire despre Dumnezeu catre altul e ca o invatatura. Dar daca n-ai putere sa inveti pe altii, convingandu-i, nu te baga in

vorba. (Filocalia XI, nota 876, p, 624)

Numele Domnului nostru Iisus Hristos este infricosator dracilor si celor ce se lasa stapaniti de patimile inspirate de aceia. Dar e

infricosator prin blandetea si curatia umanitatii Sale, care inseamna totodata o libertate de tot ce e rau, o putere absoluta fata de

rau. In El existenta umana nu e supusa nici unei inrobiri. (Filocalia XI, nota 128, p. 115)

22

Chiar daca nu pomenesti de Dumnezeu cu numele, implinind o porunca de care stii ca e data de El, de fapt il pomenesti. Cine

lucreaza in curtea unui stapan, chiar daca nu se gandeste mereu direct la el, il are in slujirea sa pe el. (Filocalia XI, nota 482, p.

341)

Ascultarea e o jertfa continua, cand urmand ei, primesti sa-ti duci viata intreaga pe calea ce ti s-a poruncit. Te daruiesti mai deplin

decat prin jertfa unor bunuri, ca cea din Vechiul Testament. (Filocalia XI, nota 925, p. 674)

Mai usor inmoi inima cuiva fata de tine, recunoscandu-te vinovat, chiar daca nu esti. Iar tu vei spori facand aceasta fara sa te stii

vinovat. Apoi vei adauga la aceasta buna constiinta si multumirea de a-l vedea pe acela cu inima inmuiata. Bunatatea biruieste

pana la urma rautatea, sau comuniunea, raceala singuratatii egoiste. (Filocalia XI, nota 896, p. 647)

Orice fapta de milostenie trebuie socotita indreptandu-se spre Dumnezeu. Prin aceasta se pune in evidenta valoarea omului caruia

ii faci mila, oricat de sarman ar fi el. Mila nu dispretuieste, ci pune in valoare pe sarac, vazandu-l legat de Dumnezeu ca un

transparent al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu pune la proba pe om. (Filocalia XI, nota 845, p. 594)

Chiar daca lucram de frica mortii apropiate, ne aratam capabili sa ne eliberam de stapanirea patimilor din obisnuinta. (Filocalia XI,

nota 846, p. 595)

Invartosarea inimii e de fapt ca un somn foarte adanc. E o mare nesimtire. Jigneste pe altul fara sa simta durerea ce i-o

pricinuieste. (Filocalia XI, nota 746, p. 515)

Mintea inaintata in dulceata vietii spirituale nesfarsite, traita in Dumnezeu, poate coplesi simtirea de o tarie negrait mai mica a

durerii trupesti. Martirii aruncati la fiare nu simteau, in dragostea lor infocata pentru Hristos, muscaturile acelora. (Filocalia XI, nota

700, p. 488)

Cand esti mereu cu cineva, ajungi cu el la o familiaritate indrazneata care te lipseste de seriozitate. (Filocalia XI, nota 519, p. 367)

Dumnezeu vrea sa folosim viata noastra pamanteasca spre a inainta in bine, spre a ne desavarsi mereu prin silintele noastre. Nu e

multumit ca am fost buni la inceput si ne-am facut mai putin buni in cursul vietii, ajungand cu totul rai la sfarsitul ei. (Filocalia XI,

nota 735, p. 511)

Toti suntem slabi, toti ne descurajam cand suntem singuri. Dar primim putere unul de la altul. E o experienta pe care o facem

mereu.

Chiar numai simplul cuvant al altuia ne intareste. Cu atat mai mult e intarita rugaciunea noastra de rugaciunea altora. E un. fluid de

putere care trece de la unul la altul. (Filocalia XI, nota 936 b, p. 684)

Dumnezeu nu vrea sa aiba decat fii puternici, care se arata mai presus de greutatile ce le suporta, mai tari decat ispitele.

Dumnezeu cel tare nu vrea sa aiba drept fii niste carpe plangarete. Dar ei sunt tari in rabdarea si in bunatatea lor. (Filocalia XI, nota

830, p. 577)

In doua feluri se intareste omul care face binele: prin faptul ca-l face si prin faptul ca rabda cu tarie necazul pentru a-l face. Caci

atat de la diavol, cat si din slabiciunea intiparita in noi si in altii se iveste impotrivire fata de binele ce vrem sa-l facem sau l-am facut

(pentru a ne trage indarat). (Filocalia XI, nota 573, p. 411)

Monahul care dispretuieste sfatul de a nu se lungi la vorba, pentru a nu fi dispretuit de ceilalti, isi va atrage dispretul chiar prin

intarzierea la taifasuri. (Filocalia XI, nota 468, p. 330)

Odihna din Imparatia cerurilor este o odihna, o pace a sufletului. Ea trebuie sa inceapa inca de aici. (Filocalia XI, nota 372, p. 272)

23

Cel smerit cu inima are si odihna in sufletul sau, necautand sa se impuna altora prin tot felul de mijloace, ca sa-si mentina o paruta

superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi bagat in seama de ceilalti. (Filocalia XI, nota 244, p. 191)

Toti suntem slabi sau bolnavi in privinta credintei, putand-o afirma cel mult prin cuvant. Numai cel ce s-a vindecat de boala, fara

mijloace materiale, arata ca a crezut cu putere. (Filocalia XI, nota 95, p. 83)

Cel smerit nu vede patimile altuia, sau grijile marunte ale lui, pentru ca se socoteste pe sine mai mic decat toti, ca nimic prin sine.

Dar in acelasi timp cel smerit vede maretia coplesitoare a lui Dumnezeu ca nimeni altul si de aceea nu mai da importanta

maruntelor basici de sapun ale grijilor omenesti, nu se mai alarmeaza de ele. Are cel mult mila de purtatorii lor. Pe de alta parte

cand te vezi ca nimic prin tine insuti, ai ajuns la suprema constiinta a ceea ce esti, care e constiinta ca atarni cu totul de Dumnezeu.

Constiinta si Dumnezeu sunt cele doua realitati nedespartite care se reveleaza la maximum. Dar prin aceasta te si deschizi total

pentru Dumnezeu, te vezi plin de El. (Filocalia XI, nota 157 c, p. 138)

Iisus e langa noi. Vrea sa ne ajute. Dar nu vrea sa lucreze asupra noastra fara voia noastra, fara sa simtim nevoia ajutorului Lui,

aratand aceasta prin chemarea Lui. (Filocalia XI, nota 699, p. 488)

La sfat de taina cu parintele ortodoxiei romanesti"Ne-am silit sa intelegem invatatura Bisericii in spiritul Parintilor, dar in acelasi timp sa o intelegem asa cum credem ca ar fi inteles-

o ei astazi. Caci ei n-ar fi facut abstractie de timpul nostru, asa cum n-au facut de al lor."

pr. acad. prof. dr. Dumitru Staniloae

Despre HristosMonahul Ignatie: Intreaga opera a Prea Cucerniciei Voastre este cunoscuta a fi prin excelenta hristologica. Spuneti-ne: ce a

insemnat Hristos pentru intreaga dvs. viata?

Parintele Staniloae: Hristos reprezinta pentru mine tot sensul existentei. Daca n-ar fi fost Hristos, daca n-ar fi Fiul lui Dumnezeu

Care S-a facut Om si daca n-ar fi invins moartea pentru noi promitandu-ne si noua invingerea ei spre o vesnica unire cu El, toata

existenta in lume ar fi fara rost.

Toate filosofiile care nu stiu decat de lumea aceasta, n-au nici o logica. Are sens numai nadejdea ca in Hristos voi avea o viata

viitoare fericita, izbavita de toate suferintele, eliberata de robia placerilor materiale care corup trupul si nu multumesc deplin fara

Hristos. Altfel totul ar fi zadarnic, totul ar fi absurd si ilogic.

Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a invins suferintele pentru ca le-a rabdat, si le-a rabdat nu pentru ca ar fi

fost obligat sa le suporte, ci pentru ca le-a luat de bunavoie ca sa le invinga pe Cruce pentru noi si ca sa ne ajute si noua sa le

invingem.

Hristos este totul pentru mine. Este modelul suprem de Om, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut si Om, dar Care S-a facut un Om ce

a luat toate ale noastre, dar toate fara de pacat, si Care a si rabdat suferintele si Care a si facut atata bine omenirii si a si dat o

invatatura atat de minunata si ne-a aratat o pilda de Om pe care n-o putem ajunge niciodata, dar inaintam continuu spre ea.

Hristos este pentru mine tot sensul existentei.

Despre FilocalieMonahul Ignatie: Povestiti-ne, iubite Parinte, cum s-a nascut ideea binecuvantata a traducerii Filocaliei in versiune romaneasca?

Parintele Staniloae: Am avut doi studenti care s-au facut calugari dupa ce au terminat si au mers in vizita la Athos: parintele

Arsenie si parintele Serafim Popescu. La intoarcere au adus cu ei Filocalia greceasca si atunci am cunoscut si eu valoarea acestei

24

scrieri. M-am uitat peste ea si m-am dus s-o prezint in Consiliul profesoral, si am spus: Haideti s-o traducem, sa impartim textele,

sa le talmacim in romaneste; ca mi se par foarte interesante.

N-am avut un raspuns pozitiv din partea colegilor si atunci m-am apucat singur sa traduc cat voi putea si pe masura ce inaintam

vedeam ca ar mai trebui adaugat cate ceva si asa am adaugat la cele 500 de raspunsuri ale Sfantului Maxim Marturisitorul toata

lucrarea lui Raspunsuri catre Talasie.

Am mai pus si alti Parinti (ca de pilda, Sfantul Simeon Noul Teolog, mai multe texte care nu erau in Filocalia greaca) si ajungand

pana in sec. al XIV-lea am zis ca parca ar mai fi si alte opere care ar trebui sa fie traduse si asa am tradus pe Sfantul Ioan Scararul,

pe Sfantul Isaac Sirul, Varsanufie si Ioan, Avva Isaia si am facut 12 volume, zicand sa fie un numar care graieste mult chiar prin

numar.

Si am vazut cate sfaturi minunate sunt pentru o viata de infranare, pentru o viata de atasare la Hristos, de urmare a pildei vietii lui

Hristos, de iubire de Dumnezeu, de gand la Dumnezeu, de gand ca existenta in lumea aceasta nu e totul; dimpotriva, cu cat te

atasezi mai mult la lumea aceasta, cu atata te superficializezi, cazi intr-o existenta fara sens si de aceea am cautat sa-mi pun niste

ganduri proprii ca note sub texte, ca sa le fac mai placute si mai accesibile omului de azi. Si asa a iesit aceasta lucrare care sper sa

fie de folos in viata crestinilor singuratici, dar sa fie de folos si pentru cultura noastra spirituala in general.

Monahul Ignatie: Cum considerati ca ar trebui sa se raporteze crestinul si indeosebi monahul fata de monumentala si nepretuita

opera a Filocaliei?

Parintele Staniloae: Filocalia este foarte pretuita de multi crestini si mai ales de multi monahi. Ea, de fapt, i-arata omului nu numai

o invatatura teoretica, ci ii arata un model de viata, felul cum ar trebui sa traiasca un adevarat crestin si mai ales un adevarat

monah, la grade mai inalte un adevarat monah.

De aceea, bine ar fi ca ea sa fie citita des si fiecare sa-si aduca aminte sa citeasca in fiecare zi fie dintr-un parinte din Filocalie, fie

din altul, si cand simte ca are nevoie mai ales de dezvoltarea unei anumite virtuti duhovnicesti sa se duca la acel parinte.

Sa ajunga Filocalia familiara fiecaruia, sa stie fiecare cam ce cuprinde fiecare volum si fiecare scriere a Parintilor din Filocalie, asa

cum ar trebui sa stie fiecare crestin ceea ce cuprinde fiecare Evanghelie, fiecare epistola a Apostolului Pavel si cand are nevoie sa

se lamureasca intr-o privinta oarecare sa se duca acolo la capitolul respectiv.

Asa ar trebui sa fie si cu Filocalia. Sa devina o carte familiara, carte de indrumare, un indrumator pentru viata. Pentru aceasta, bine

ar fi sa aiba fiecare Filocalia proprie, sa se gaseasca un mod de a se tipari in sute de mii de exemplare Filocalia, ca sa fie nelipsita

din fiecare casa de crestin adevarat si din fiecare chilie de calugar.

Aceasta ar fi necesar: de indrumare, de o indrumare practica, ghid duhovnicesc, asa cum sunt alte carti indrumatoare in domeniul

agricol, comercial sau economic, tot asa si Filocalia sa devina o calauza in plan spiritual aratandu-ne felul cum trebuie sa ne fie

viata in relatiile noastre cu Dumnezeu si in raporturile cu ceilalti.

Sa fie o viata de model, sa fie o viata care sa intareasca legaturile intre noi, dragostea intre noi.

Sa nu avem nimic de criticat in viata noastra, nimic care nu se cuvine sa se datoreasca unui crestin, cum ne invata atat de minunat

Filocalia.

Despre monahismMonahul Ignatie: Ce reprezinta monahul si cum vedeti sensul vietii lui?

Parintele Staniloae: Monahul trebuie sa fie cel care merge in fruntea celorlalti oameni in a se asemana cu Hristos. El a renuntat la

avere, la inavutire, pentru ca aproape nu-i mai trebuie cele materiale decat in mod minim, ca sa-si duca viata in infranare si pentru

a face bine altora si pentru a se ruga. El a renuntat la mandria eului propriu, luand ascultarea ca norma a vietii, ascultarea de

25

superiorii duhovnicesti, adica el lupta impotriva tuturor acestor porniri ale noastre care ne tin lipiti de lume. El s-a dezlegat de lume,

cautand apropierea de Dumnezeu, dar nu s-a separat de lume in sensul ca n-ar mai iubi pe oameni, ci in sensul ca vrea sa Se dea

un model si oamenilor, de felul cum trebuie sa se poarte si, atunci cand e posibil, sa-i ajute, sa-i urmeze lui macar intr-o anumita

masura.

Asta e monahul: pilda cea inalta pentru tinta spre care trebuie sa tindem noi cei din lume, dar care nu putem, sa realizam ceea ce

realizeaza el, insa totusi ei ne suscita la aceasta ridicare continua spre dezlipirea de lume si spre urarea cu Dumnezeu.

Monahul Ignatie: Cum considerati, Sfintia Voastra, a fi un adevarat staret in vremea noastra?

Parintele Staniloae: Un adevarat staret ar trebui sa nu elimine din comportarea lui smerenia, sa urmeze in privinta aceasta lui

Hristos, Care mangaia pe toti. Sa fie un om al rugaciunii, un om al smereniei, un om care sa fie pilda de iubire pentru toti, de

ascultare a durerilor fiecaruia, nu poruncindu-i, ci sfatuindu-l si intrebandu-l de durerile lui si ajutandu-l sa si le invinga si sa fie pilda

tuturor a iubirii intreolalta.

Monahul Ignatie: Cum trebuie sa fie viata intr-o manastire chinoviala spre a-si putea implini sfintele ei nazuinte?

Parintele Staniloae: O manastire de obste trebuie sa fie o comunitate a uitarii de interesele personale, egoiste. Fiecare sa se

incadreze in obste, in sensul ca ii iubeste pe toti, constituind impreuna o fratietate. Sa se ajute si ei unii pe altii in durerile lor, sa se

sfatuiasca unii pe altii, sa fie un model de fratietate intr-adevar manastirea, cum nu pot fi oamenii din afara, care sunt cu familiile lor

si, in primul rand, au grija fiecare de casa lui.

Cum are grija un tata de familia lui, asa sa aiba si un staret de obstea lui si cei din manastire sa fie asa cum sunt fratii, cum se

iubesc fratii intre ei in familie, asa sa se iubeasca si ei; sau cum de obicei tin oamenii unii la altii dintr-un sat, cand e satul credincios

(toti merg la biserica, nu se cearta, nu-si fac rau unul altuia) asa ar trebui sa fie si monahii intr-o manastire, un model al iubirii

fratesti, fratietate adevarata, asa cum se spune ca va fi in viata viitoare, in Imparatia cerurilor - iubire completa a unora fata de altii.

Monahul Ignatie: Ce semnificatie acordati monahismului romanesc, Parinte Profesor?

Parintele Staniloae: Este necesar ca monahismul romanesc sa revina cat mai mult la modelul primar din secolele III-IV

reprezentat de eremitii din Egipt, precum Antonie, Pahomie, Macarie, Paisie etc, sa renunte cat mai mult la cele ale lumii.

Mi se pare ca adeseori monahii isi cauta si ei o viata mai comoda, mai placuta; renuntand la familie parca ar vrea sa duca o viata

mai comoda si de multe ori (mai ales unele monahii) au si un fel de lux in chiliile sau apartamentele lor, cum nu vad, de pilda, in

manastirile de calugarite ale grecilor. Pe urma, sa fie iertatori, sa fie buni, cand pot sa ajute.

Monahismul romanesc a pastrat aceasta traditie ca nu s-a inchis fata de oamenii din afara, ci i-a primit. Sa-i primeasca pentru a-i

mangaia, pentru a-i invata, pentru a le da o pilda si pentru a-i ajuta cand au posibilitatea.

Multi din pustnicii din Egipt lucrau cosuri si alte rucodelii pe care le vindeau fara sa se targuiasca prea mult cu ele, ca sa castige

niste bani si sa aiba ce sa manance, sa nu astepte sa le dea altii, ce sa dea ei altora cand aflau de oameni cu totul lipsiti. Adica sa

fie si oameni de caritate, nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta.

Asta ne-ar trebui: o sobrietate si o infranare cat mai mare, dar in acelasi timp, o deschidere catre oameni, fara ca sa renunte la

rugaciune, ci chiar in rugaciunea lor pomenindu-i mereu pe oameni si gandind ca dupa terminarea rugaciunii sa faca ceva bine

unora dintre cei sarmani pentru o comuniune de iubire si daruire in Hristos.

Monahul Ignatie: Va rog sa enumerati cateva virtuti esentiale ce ar trebui sa impodobeasca chipul si viata unui monah.

Parintele Staniloae: Calugarul trebuie sa aiba dragoste fierbinte de Hristos, smerita cugetare, dreapta socoteala sau

discernamantul infranarii, intreaga intelepciune sau curatie, ascultarea, neagoniseala, rabdarea suferintelor care ii vin, iubirea de

26

oameni, rugaciunea pentru acestia si, pe cat se poate, un oarecare ajutor unor sarmani pe care ii cunoaste ca sufera, ca sunt in

necaz.

Despre suferintaMonahul Ignatie: Vorbiti-mi, Va rog, putin, despre problematica suferintei.

Parintele Staniloae: Problema suferintei nu e usor de expus pentru ca are foarte multe aspecte. Suferinta vine din diferite cauze si

se refera fie la suflet, fie la trup.

De la Adam ne-a ramas tuturor o suferinta din neatasarea la Dumnezeu, producandu-se o corupere in trupul omenesc. El creste

pana la o vreme, dar pe urma incepe stricarea lui, stricaciunea, descompunerea, pana duce la moarte.

Asta parca a devenit o lege a firii noastre, incat toti oamenii sunt supusi suferintei, de pe urma acestei schimbari a raportului cu

natura. Ar fi trebuit indumnezeita natura, daca Adam n-ar fi pacatuit si omul n-ar fi avut nevoie de folosirea ei materiala, ci sa vada

prin ea pe Dumnezeu.

Un alt mod sau pilda de suferinta este Iov. El nu s-a lasat abatut prin suferintele aduse de vrajmasia diavolului de la legatura cu

Dumnezeu. Oameni nevinovati, intr-un anumit fel, pot sa sufere prin incercari care vin nu pentru ca Dumnezeu vrea sa ne incerce,

ci sunt si duhurile rele care ne ispitesc si care aduc prin dusmaniile altora necazuri asupra noastra.

Si, in sfarsit, este Hristos un exemplu suprem al celui care sufera. El nu trebuia sa sufere pentru ca El n-a pacatuit. El n-a avut o

neascultare fata de Dumnezeu. El a suferit spre a-i mantui si a-i indemna pe oameni sa paraseasca cele rele si prin asta a trezit

invidia unora pentru ca vroia sa faca bine altora si dusmania acelora i-a adus lui Hristos suferinta.

Dar pentru ca El sufera fara ca aceasta suferinta sa vina din urmarile pacatului lui Adam, El a putut invinge, a putut rabda aceasta

suferinta si, pentru ca era si Dumnezeu, a putut invinge chiar moartea. El a primit toate urmarile suferintelor lui Adam pentru ca si

le-a insusit de la noi, ca sa ne arate ca se. pot invinge daca suntem alaturea cu El, si chiar moartea.

Deci suferintele de pe urma pacatului originar se transforma in mijloc de apropiere de Dumnezeu prin Iisus Hristos, si de inviere

chiar. Rabdam suferintele, fara sa ne indepartam de Dumnezeu, ramanand in comuniune cu Hristos, ca astfel moartea sa nu mai

fie un act de totala imputinare a vietii, ci sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la indumnezeirea naturii.

Monahul Ignatie: Personal cum ati resimtit in viata suferinta?

Parintele Staniloae: Am cautat sa rabd toate suferintele care mi-au venit, de pe urma slabiciunii trupului, din cauza bolilor, asa

cum le au si alti oameni, ca si cele venite din invidia sau dusmania unor oameni.

Am incercat sa le folosesc pentru a ma apropia si mai mult de Dumnezeu, sa ma ocup si mai mult cu pilda lui Hristos, spre a ma

apropia si mai mult de El, sa-i cer ajutorul Lui, sa transform suferinta intr-o cale spre intarirea duhului din mine, a spiritului, impotriva

placerilor trupului si cu nadejdea ca prin aceasta va fi si pentru mine moartea nu un mijloc de prabusire intr-un minus extrem de

existenta, ci o apropiere de Dumnezeu, iar la invierea de obste va fi si pentru mine un mijloc de inviere spre viata vesnica.

Monahul Ignatie: In prezent cum se manifesta suferinta la dvs.?

Parintele Staniloae: Este foarte accentuata suferinta in planul fizic, datorita si varstei, datorita faptului ca trupul nostru e facut

pentru a inainta intai spre o putere si pe urma a merge spre corupere, spre stricaciune, cum se spune. E procesul naturii, procesul

fiecarei forme de realizare a lumii casnice. Aceasta evolutie a trupului omenesc ajungand la batranete, sigur ca procesul de

descompunere este deosebit de accentuat si eu il resimt foarte intens in batranetea mea de acum.

27

Sufleteste insa, ma lupt sa cred ca rabdand aceasta suferinta trupeasca voi merge spre o comuniune tot mai mare cu Hristos si

moartea nu-mi va fi spre pierdere, spre pieire, ci-mi va fi spre intrarea intr-o mai mare apropiere cu Hristos, asteptand invierea cea

de obste, cand sa inviu si eu.

Despre aniversarea a 90 de ani de viata si activitate teologicaMonahul Ignatie: In toamna la Sibiu, vi se pregateste jubileul aniversar cu prilejul implinirii a 9 decenii de viata si slujire teologica.

Ce va spune Sibiul, iubite Parinte?

Parintele Staniloae: Sibiul este pentru mine inceputul activitatii mele pe linia unei teologii a iubirii; a iubirii de Dumnezeu, a iubirii

de Hristos, a iubirii de oameni.

Acolo am pornit cu Sfantul Grigorie Palama, care afirma prezenta lui Dumnezeu in taine, in harul necreat si iubirea lui Dumnezeu

fata de noi.

Acolo am scris cartea Iisus Hristos sau restaurarea omului, aratand cat de mult e pretuit omul de Dumnezeu, ca Insusi Fiul Sau se

face Om si se da model de cum ar trebui sa fie.

Acolo am pornit pe calea pe care a mers mai departe teologia mea si de aceea sunt foarte legat de Sibiu.

Am pornit cu entuziasmul tineresc, cu caldura tinereasca si daca n-ar fi fost aceasta pornire de la Sibiu, cred ca n-as fi putut sa

continui lucrarile mele care merg pe aceeasi linie, scrierile de dupa aceea.

Acolo am inceput Filocalia (primele patru volume s-au tiparit acolo), am putut sa le continui dupa aceea aici. Am reusit sa dezvolt in

celelalte lucrari ceea ce incepusem sa afirm acolo: o teologie a iubirii, o teologie duhovniceasca, o teologie nelipsita de Duhul

Sfant.

Duhul este Cel ce aduce iubirea lui Dumnezeu in noi. O teologie duhovniceasca, spre deosebire de teologia rationalist-scolastica,

facuta din definitii reci.

Cred ca Sibiul m-a invatat lucrurile acestea. M-a invatat prin Mitropolitul Balan, care a spus ca el a adus, pe cand era profesor

tanar, predica cu Hristos in viata preotilor si atunci eu am luat ideea aceasta si am adancit-o si am facut din tot scrisul meu teologic

o punere in lumina a lui Hristos, ca iubitor, ca Mantuitor al oamenilor si ca Cel care ne cheama pe toti la iubire.

Monahul Ignatie: Cu ce sentimente asteptati momentul jubiliar de la Sibiu, cu ocazia caruia Vi se v-a decerna inaltul titlu de Doctor

Honoris Causa al Univeritatii sibiene?

Parintele Staniloae: As vrea sa nu fie pentru mine un motiv de a-mi spori dorinta de slava desarta, sa nu ma scoata din smerenia

mea, din constiinta ca tot ce-am facut eu e putin fata de ce ar trebui sa fac; sa nu ma scoata din constiinta ca sunt un pacatos.

In ce priveste sarbatoarea propriu-zisa, nu stiu daca voi putea sa particip, pentru ca sanatatea mea este atat de subrezita, incat mi-

e greu sa umblu, sunt cu toate organele trupului slabite.

Si as vrea sa nu se supere cei ce vor fi acolo, daca nu voi putea sa particip. Sa inteleaga neputintele mele. Nu lipsesc din faptul ca

nu pretuiesc aceasta cinstire ce mi se aduce, desi am spus ca n-as vrea sa o socotesc ca un prilej de slava desarta, dar nu

dispretuiesc iubirea ce mi se arata prin aceasta, pentru ca asta mi-a fost grija in viata, sa dezvolt iubirea dintre oameni, iubirea

dintre crestini.

Sa-si manifeste iubirea fata de mine, pentru ca ceea ce ne incalzeste pe fiecare este iubirea celuilalt fata de el si ceea ce este

datoria fiecaruia este iubirea lui fata de ceilalti.

28

Sa ne iubim toti in iubirea lui Hristos, in iubirea intreolalta, chiar de nu voi putea fi prezent. Sa stie ca-i iubesc pe toti si ma bucur de

iubirea tuturor fata de mine, fara ca aceasta sa ma scoata din constiinta smereniei si din constiinta pacatoseniei mele.

Interviu realizat in vara anului 1993 si publicat in:

Vestitorul Ortodoxiei in nr. 105/1993; 109/1994 si 110/1994.

Testament catre fiii si slujitorii Bisericii noastre - Parintele Staniloae"Alipiti-va cu toata credinta adevarului lui Hristos si siliti-va sa sporiti din unirea cu El intr-o nesfarsita innobilare, prin asemanarea

cu El, care, fiind Dumnezeu si intrupandu-se pentru veci ca Om, a ridicat la suprema inaltime umanitatea Sa si o va inalta si pe a

noastra, ajutandu-ne sa crestem in iubirea Lui si a semenilor nostri.

Fiti tot timpul cu gandul la Hristos si cautati sa-I slujiti Lui, castigandu-i pe oameni pentru credinta in El si pentru mantuirea lor, prin

toate faptele voastre. Asa veti putea castiga fericita viata vesnica pentru noi si pentru cei care aveti o mare raspundere. Aceasta

este concluzia la care am ajuns la varsta mea, aproape de sfarsit. Eu am cautat sa slujesc pe Hristos prin osteneala scrisului.

Cautand sa atrag la credinta in El pe cei ispititi de scrisul strain de credinta, atat de raspandit in timpul de cand tiparul a facut cu

putinta inmultirea lui, mai ales in ultimele doua-trei sute de ani si mai ales la noi, in era comunista. Dar ma gandesc uneori ca mai

mult folos as fi putut aduce daca as fi fost preot de parohie pentru a trece in practica cele ce am scris".

Din cuvantul rostit in ziua de 22 iunie 1992 in Aula Magna a Facultatii de Drept.

Cu prilejul decernarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii Bucuresti.

Scurta nota biografica - Dumitru StaniloaeParintele acesta, Dumitru Staniloae, a vazut lumina acestei lumi in ziua de 16 noiembrie 1903, in satul Vladeni, judetul Brasov, fiind

ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie si Raveca.

Dupa terminarea claselor primare in satul natal, in 10 februarie 1917, pleaca la Brasov spre a urma cursurile Liceului confesional

umanist "Andrei Saguna".

Primeste in 1922 o bursa in cadrul Universitatii din Cernauti.

In 1927 merge cu o bursa pentru studii de specializare la Atena.

Intre 1929-1930 se afla la Berlin, Paris, Belgrad si Constantinopol pentru studii si documentare asupra operei originale a Sfantului

Grigorie Palama.

La 4 octombrie 1930 se casatoreste cu Maria, iar la 10 mai 1931 i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare in

septembrie 1931) si Maria-Mioara (moarta in mai 1945).

Pe 8 octombrie 1931 este hirotonisit diacon, iar pe 25 septembrie 1932 este hirotonit preot.

La 8 octombrie 1933 se naste Lidia, botezata de istoricul transilvanean Ioan Lupas. E stabilita in prezent la Freiburg in Germania,

impreuna cu singurul ei fiu Dumitru-Horia.

Este numit la 1 ianuarie 1934 director al ziarului "Telegraful Roman", functie indeplinita pana in 1945. Apar primele opere.

In iunie 1936 este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, functie indeplinita pana in 1946. (Din ambele raspunderi este

destituit din ordinul lui Petru Groza).

In 1947 este transferat prin "chemare" la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, catedra de Ascetica si Mistica. Cu

preoteasa Maria si fiica Lidia locuieste mai intai in casa parohiala a bisericii Sfantul Gheorghe-Vechi. Apare la Sibiu Filocalia, vol. I.

29

Catedra de Mistica fiind in 1949 desfiintata, ramane profesor de Dogmatica pentru doctoranzi.

Participa in 1950 la intalnirile organizate de grupul "Rugul Aprins", la manastirea Antim, conferentiind in cadrul acestora.

In 1958 incepe un nou si mare val de arestari in Romania. Sunt arestati membri ai grupului "Rugul aprins". Urmarit, perchezitionat,

anchetat si hartuit de Securitate este ridicat in 5 septembrie 1958, ora 4.00 dimineata si dus la inchisorile din strada Uranus si

strada Plevnei, iar in 1959 este trimis la penitenciarul din Aiud, unde ramane in detentie pana in ianuarie 1963. Dupa eliberare i se

accepta revenirea in activitatea didactica.

Incepand cu 1965 i se cere sa scrie articole si studii de catre cei care-l cenzurasera inainte (Departamentul Cultelor se pregatea sa

prezinte Occidentului imaginea unei reale libertati religioase in Romania).

In perioada 1968-1985 conferentiaza in Germania, Anglia, Franta, Grecia, Vatican, SUA etc, primind numeroase premii, distinctii si

titluri academice din partea multor institutii universitare de peste hotare si ii apar un numar mare de carti in tara si in strainatate.

Devine in 1991 membru titular al Academiei Romane, iar in 1992 i se decerneaza titlul de "Doctor Honoris Causa" al Universitatii

din Bucuresti.

In martie 1993 trece la cele vesnice prezbitera Maria, iar dupa sapte luni (5 octombrie 1993) s-a dus la Domnul si fericitul Parinte,

odihnindu-se in pace in cimitirul manastirii Cernica.

Pentru intocmirea prezentei fise biografice am consultat:

Revista "Ortodoxia" nr. 3-4/1993, pp.198-200

Biografia Parintelui Prof. Dumitru Staniloae de Prof. Gheorghe Anghelescu.

30

31