DIMITRE ONCIUL - ,,CREATORUL ŞCOLII CRITICE ÎN ... · Web viewCuvântul de pomenire a cinci sute...

DIMITRE ONCIUL - UN ISTORIC ILUSTRUAL GENERAŢIEI MARII UNIRI

Dimitre Onciul a făcut parte din generaţia care a înscris în ştiinţă, ca de altfel şi în literatura românească, o adevărată ,,epocă de aur”. Aceasta s-a manifestat pe fondul de avânt economic, înlesnit de poziţia de independenţă politică câştigată de România în urma războiului româno-ruso-otoman din 1877-1878. A fost epoca în care în domeniul istoriografiei, pe lângă mai vechea generaţie de istorici, din care făceau parte B. Petriceicu Hasdeu, A. Odobescu, V.A. Urechia s-au afirmat noi nume de autoritate: A.D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga, V. Pârvan,C. Giurescu. Activitatea lor şi-a găsit expresia în mari realizări istoriografice, la nivelul celor din şcolile istorice celebre europene: de la ediţii critice de izvoare, adevărate modele ale genului, la lucrări monografice de largă informaţie şi orizont istoric, de la efortul pentru mari sinteze de istoria românilor la lucrări de istorie universală sau de teorie şi filosofie a istoriei1.

D. Onciul (1856-1923) şi-a legat numele de studii, care fac autoritate şi azi, cu privire la importanţa tradiţiei istorice, ca izvor istoric, analiza exemplară a ansamblului de surse istorice referitoare la romanitatea orientală în timpul migraţiei popoarelor „barbare”, continuitatea populaţiei daco-romane la nordul Dunării după retragerea legiunilor şi administraţiei romane din Dacia, formarea poporului român şi afirmarea statelor româneşti, raporturile dintre statele româneşti şi statele vecine2.

La data apariţiei lor, studiile lui D. Onciul au fost - avea să spună N. Iorga - „o revelaţie pentru cei care puteau pricepe”3.

Născut la 26 octombrie/7 noiembrie 1856 în comuna cu valoare de simbol, Straja, din judeţul de azi Suceava, D. Onciul a făcut studii liceale şi universitare la Cernăuţi şi de specializare la Viena şi Berlin, beneficiind de învăţătura unor mari profesori.

La Cernăuţi a avut ca profesor de istorie universală pe Johann Loserth - autor al unor apreciate lucrări despre Reformă şi Contrareformă4 -, şi pe Ferdinand

1 Şt. Ştefănescu, Les grands historiens roumains. Portraits de la fin du XIXe siècles – debut du XXe

siècle, în ,,Academia Română. Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie”, s. IV, t. XXVI, 2001,p. 27–40.

2 Ibidem, p. 35.3 N. Iorga, Oameni care au fost, vol. II, Ediţie îngrijită şi note de Ion Roman, Bucureşti, 1967, p. 18.4 Histoire et historiens depuis cinquante ans. Méthodes, organisation et résultats du travail

historique de 1876 à 1926, în Recueil publié à l´occasion du cinquantenaire de la „Revue Historique”, vol. I, Paris, 1927, p. 46,49.

Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri

Zieglauer von Blumenthal ca profesor de istorie a Austriei. În probleme de paleografie s-a iniţiat audiind cursul lui Budinski5. În toamna anului 1879 a plecat D. Onciul la Viena, unde l-a cunoscut pe istoricul genealog de mare renume Ottokar Lorentz, conducătorul Institutului de cercetări istorice austriece (Institut für österreichische Geschichtsforschung, creat în 1854 şi având ca model L'Ecole de Chartes de la Paris)6, care avea să exercite asupra-i o mare influenţă.

În anii în care D. Onciul a studiat sau a lucrat în arhivele de la Viena, vestită prin şcoala ei de paleografi, de diplomatişti, de editori de texte, se aflau acolo mari specialişti: eruditul C. Jireček, reprezentant de seamă al istoriei pragmatice, autorul lucrărilor critice de mare circulaţie de istorie a Bulgariei şi a Serbiei - pentru care N. Iorga avea cuvinte deosebit de elogioase7 -, Franz Xaver de Miclosich, care ţinea un curs de gramatică slavonă, Theodor Sickel, întemeietorul diplomaticii moderne, care preda diplomatică, cunoscutul filoromân, cehul Jan Urban Jarnik, primul savant „care a introdus la o Universitate străină ca limbă de predare româna”8 şi explica într-un mod atractiv vechi texte româneşti9, Otto Hirschfeld, care avea un seminar de epigrafie latină. Deosebit interes a manifestat D. Onciul, după cum o dovedesc notele rămase, pentru cursul ţinut de Karl Rieger de descifrare şi interpretare de documente10.

În 1884, D. Onciul şi-a trecut examenul de capacitate la Cernăuţi. La sfârşitul aceluiaşi an şi-a luat doctoratul al Universitatea din Cernăuţi cu teza, la care lucra de mai mulţi ani şi al cărei titlu fixa programul preocupărilor lui de viitor: Despre începuturile fiinţei de stat româneşti (Über die Anfänge des romänischen Staatswesens).

Tezei de doctorat i-au urmat o serie de însemnate studii, care l-au impus pe D. Onciul în atenţia cercurilor savante prin cercetarea amănunţită a izvoarelor

5 T. Bălan, Dimitrie Onciul (1856-1923), Cernăuţi, 1938, p. 9–10.6 Histoire et historiens, vol. I, p. 49.7 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1944, p. 183.8 Jan Urban Jarnik, Corespondenţă, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Tr. Ionescu-Nişcov,

Bucureşti, 1980, p. VII.9 „Neuitate îmi sunt – spunea D. Onciul la puţin timp după moartea lui Jan Urban Jarnik –

cursurile lui ce am urmat la Viena, unde l-am găsit în anul 1879 ca docent, făcând un curs despre interpretarea vechilor texte româneşti. Deşi specialitatea mea nu era filologia m-am înscris la acest curs de la care nu-mi aduc aminte să fi lipsit vreodată. Era un nou orizont ce mi se deschidea prin cursul acesta, şi dacă n-aş fi luat de trei ani, la Universitatea din Cernăuţi, drumul istoriei în care să mă perfecţionez venisem la Viena, cred că cursul lui Jarnik m-ar fi determinat să mă fac filolog; atât de mult ştia să deştepte interesul pentru studiul filologiei româneşti şi să pună în vedere frumuseţile limbii noastre şi comorile literaturii ei vechi.” (Arh. Acad. Rom., A–2/1922). Se cunoaşte faptul că în mai-iunie 1879, cu prilejul unei vizite în România, Jan Urban Jarnik – la propunerea lui Al. Odobescu – a fost ales membru corespondent străin al Academiei Române; a fost primul savant străin căruia i s-a conferit această înaltă distincţie academică (Jan Urban Jarnik, Corespondenţă, p. VIII). În iunie 1919, la propunerea lui D. Onciul, Jan Urban Jarnik a fost proclamat în unanimitate membru de onoare străin al Academiei Române „pentru serviciile aduse limbii şi pentru dragostea neclintită faţă de neamul nostru” (Jan Urban Jarnik, Corespondenţă, p. XIV; Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866–2003, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2003, p. 428).

10 T. Bălan, op.cit., p. 41–65; I. Minea, Locul lui D. Onciul în istoriografia românească, în „Cercetări istorice”, XIII–XIV, 1940, nr. 1–2, p. 601–602.

X

Acad. Ştefan Ştefănescu

istorice şi critica intransigentă făcută de el teoriilor false care circulau în literatura străină cu privire la istoria veche a românilor.

În 1886 D. Onciul a fost numit profesor suplinitor la Liceul de băieţi din Cernăuţi; a trecut apoi, în 1887 la Şcoala Normală de băieţi din acelaşi oraş, unde a fost numit profesor definitiv în 1888. În 1889/1890 şi 1894 a întreprins în cadrul concediilor de studii cercetări în arhivele din Dresda („Florenţa Germaniei”), Berlin, Viena şi Praga11.

În 1895, D. Onciul a ajuns, prin concurs, titularul catedrei de Istoria şi literatura românilor până la Mihai Viteazul de la Universitatea din Bucureşti12.

În 1900, D. Onciul a fost numit, în urma retragerii lui B.P. Haşdeu, director general al Arhivelor Statului. În 1905 a fost ales, pe baza raportului elogios al lui D. A. Sturdza, membru al Academiei Române. În 1913 a devenit membru al Comisiei monumentelor istorice, iar din 1919 preşedinte al ei. În acelaşi an a fost numit şi decan al Facultăţii de litere a Universităţii din Bucureşti. În 1920, D. Onciul a fost ales Preşedinte al Academiei Române, demnitate pe care a ocupat-o până la moartea lui. În 1922 a întemeiat şi a fost numit preşedinte al Comisiei consultative heraldice13.

D. Onciul a debutat în domeniul ştiinţei istorice în 1884 cu studiul Iuga Vodă, publicat în „Convorbiri literare”14 şi care a fost bine primit. În scrisoarea sa din 1/13 martie 1884 adresată din Vicov lui Iacob C. Negruzzi, el scria: „Sunt foarte măgulit prin apreţierea studiului meu despre Iuga din partea Dumneavoastră şi a Domnului Xenopol” şi arăta, totodată, că publicarea lui „trebuie numai decât să mă încurajeze a urma cu zel nestrămutat studiile întreprinse pe câmpul istoriei noastre, unde avem încă prea mult a lucra”15. În acelaşi an, D. Onciul a publicat , tot în „Convorbiri literare” şi studiul Dragoş şi Bogdan16, care, de asemenea, a fost bine primit. Revista, apreciind serioasa lui pregătire ştiinţifică, i-a făcut propunerea,cu care el s-a arătat de acord, să scrie o recenzie la importanta lucrare, recent apărută, a lui A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei Românilor din Dacia Traiană, pe care Xenopol, ca semn al deosebitei preţuiri pentru D. Onciul

11 T. Bălan, op. cit., p. 41–65; A. Sacerdoţeanu, Dimitre Onciul, în „Revista Arhivelor”, IV, 1940, nr. 1, p. 4.

12 La înfiinţarea Universităţii din Bucureşti titularul catedrei de Istoria românilor a fost Ion Maiorescu. La moartea lui (5 septembrie 1864) catedra a fost ocupată, până în 1901, de V. A. Urechia, venit, prin transfer, de la Universitatea din Iaşi. Catedrei de Istoria românilor i s-a adăugat încă din 1864 şi cursul de literatură veche română. În 1890 s-a înfiinţat o a doua catedră de Istoria românilor până la Mihai Viteazul, suplinită până în 1895 de Gr. Tocilescu şi ocupată apoi deD. Onciul, care o va deţine până la sfârşitul vieţii lui (1923) (cf. Istoria Universităţii din Bucureşti, vol I., Bucureşti, 1977, p. 185–186).

13 C. Moisil, Dimitrie Onciul, în „Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj”, vol. II, 1923, p. 510.

14 D. Onciul, Iuga Vodă. Domn al Moldovei la 1374 şi 1400, în „Convorbiri literare”, XVIII, 1884, nr. 1, p. 1–9.

15 I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931, p. 208.16 D. Onciul, Dragoş şi Bogdan – fundatorii Principatului moldovenesc, în „Convorbiri literare”,

an XVIII, 1884, nr. 7, p. 253–262 şi nr. 8, p. 304–319.

XI


i-o şi trimisese acestuia17. În scrisoarea din 7/19 martie 1885, D. Onciul îi scria lui A. D. Xenopol în legătură cu recenzia pe care o pregătea: „În câteva puncte, cum şi parţial în fond difer de părerile Dumneavoastră. Eu am ajuns anume la rezultatul pentru mine convingător că daco-romanii au primit în timpul dintâi al stăpânirii bulgare (sec. VIII-IX) un adaos însemnat din acea parte a Dunării, în urma aşezării slavilor şi bulgarilor în peninsulă. Cât pentru critică cred că fiind ea justă şi cu măsură şi numai în marginile ştiinţei, ea nu va putea să vă displacă, chiar atingând şi câteva erori sau lipse”18. Publicată în „Convorbiri literare” în 188519, recenzia lui D. Onciul, prin critica judicioasă şi temeinicia argumentării, depăşea nivelul obişnuit al recenziilor de carte, înscriindu-se ca cel mai temeinic studiu de până atunci, replică la teoria rösleriană. Numele lui D. Onciul a devenit tot mai preţuit în rândul învăţaţilor contemporani lui. La propunerea lui Al. Odobescu, în 1889, el avea să fie ales membru corespondent străin al Academiei Române.

În 1887 D. Onciul a publicat lucrarea Zur Geschichte der Bukowina (Despre istoria Bucovinei)20, pe care o va relua mai târziu, în 1915, sub titlul Din trecutul Bucovinei21. Tot în 1887 a publicat lucrarea Zur rumänische Streitfrage (Despre controversata chestiune română)22 în care discuta unele lucrări în legătură cu continuitatea românilor în Dacia şi privitoare la stabilirea locului unde s-a format poporul român. Răspunzând solicitării făcute de Deutsche Encyklopädie, D. Onciul a elaborat şi scurte schiţe biografice despre Mihail Kogălniceanu şi Lascăr Catargiu23.

Cu anul 1890, pe lângă studiul Zur Geschichte der Romänen in Marmorosch, apărut în „Romänische Revue”24, D. Onciul a început să publice, mai întâi în revista „Candela” de la Cernăuţi25, apoi în „Revista pentru istorie, arheologie şi filosofie”26 şi în „Convorbiri literare”27, acte şi documente privind istoria românilor.

17 I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., vol I, p. 209.18 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol IV, p. 470,19 D. Onciul, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei Românilor în Dacia Traiană de A.D.

Xenopol. Dare de seamă critică, în „Convorbiri literare”, an XIX, 1885, nr. 1, p. 60–80, nr. 2, p. 174–187,nr. 3, p. 255–278, nr. 4, p. 327–348, nr. 5, p. 424–439, nr. 7, p. 589–602.

20 D. Onciul, Zur Geschichte der Bukowina, ein Programm des k.k. Obergymnasiums in Czernowitz 1887, K. Eckhard'sche Buchdruckerei, 1887.

21 Idem, Din trecutul Bucovinei, în „Convorbiri literare”, XLIX, 1915, p. 589–606, 729–744.22 Idem, Zur rumänischen Streitfrage, în „Mittheilungen des Instituts für österreichische

Geschichtsforschung”, Ergänzungsband II, 2 Heft, Innsbruck, 1887, p. 277–294.23 Cf. Scrisoarea lui D. Onciul către I. C. Negruzzi din 8/20 iulie 1887, în I.E. Torouţiu şi Gh.

Cardaş, op. cit., vol. I, p. 211.24 D. Onciul, Zur Geschichte der Romänen in Marmorosch în „Romänische Revue”, vol VI,

1890, nr.1–2, p. 1–15.25 Idem, Acte cu privire la instalarea Episcopului Dosoftei în Cernăuţi la 30 ian/10febr. 1782,

culese din Arhiva Ministerului de Război din Viena, în „Candela”, Cernăuţi, vol. IX, 1890, p. 149–158.26 Idem, Document inedit de la Io Roman Vodă din Suceava 18/XI 1392, în „Revista pentru

istorie, arheologie şi filosofie”, vol VII, 1894, p. 367–370.27 Idem, Un act românesc de la muma lui Mihai Viteazul, în „Convorbiri literare”, an XXXV,

1901, p. 715–718; Idem, Scrisori inedite de la N. Bălcescu, în „Convorbiri literare”, XXXVI, 1902,p. 277–282; Idem, N. Bălcescu: Scrisoare către Eudoxiu Hurmuzache, în „Convorbiri literare”, XLI, 1907, p. 561–562.

XII


După ce publicase studiul Dragoş şi Bogdan, D. Onciul, în cadrul preocupării, ce va fi o permanenţă în decursul întregii lui vieţi, de a supune unei serioase şi metodice cercetări problema „întemeierii” statelor româneşti de-sine-stătătoare, a dat la iveală, în decurs de trei ani, o interesantă lucrare, prin noutatea concluziilor, despre Radul Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti28. D. Onciul se arăta a nu fi de acord cu teoria care reproducea în mod necritic tradiţia aflată în cronici despre „întemeierea” Ţării Româneşti ca urmare a descălecatului lui Negru Vodă din Făgăraş, teorie al cărei susţinător devenise A.D. Xenopol29. Rezultatul cercetărilor sale era altul, şi anume că tradiţia cronicilor despre Radu Negru este combinată din două părţi: una despre Radu, fiul lui Alexandru Basarab, pe care călugării, pentru fundaţiile sale mănăstireşti l-au făcut fondator; a doua parte, mai veche, o constituie mitul despre Negru Vodă, privit ca fondator al statului la românii din stânga Oltului. Negru Vodă nu este decât personificarea pentru negrii vlahi, cum se numeau românii din partea răsăriteană a Ţării Româneşti şi din Moldova; el reprezintă statul acestor români, unde la 1247 e adeverit voievodatul lui Seneslau. Statul din stânga Oltului a luat naştere pe vremea Asăneştilor. Închinarea Basarabilor din Oltenia faţă de Negru Vodă, amintită în cronici, nu poate să aibă alt înţeles decât recunoaşterea suzeranităţii Asăneştilor.

Descălecatul din Amlaş şi Făgăraş nu priveşte pe Negru Vodă al tradiţiei populare, ci pe Radu cel istoric care, într-adevăr, era duce de Amlaş şi Făgăraş. „Nu din Ardeal - scria D. Onciul - s-a întemeiat statul român, ci din sine însuşi”30. El arăta în continuare că, elementele organizării statale au un caracter autohton, asupra lor exercitându-se, într-o anumită măsură, influenţa bizantină. Din Ţara Românească, ele au trecut în Moldova31.

În anul 1899 D. Onciul a publicat lucrarea Originile Principatelor Române32, care poate fi socotită opera lui cea mai de seamă. Lucrarea a apărut la puţin timp după scrierea lui B.Petriceicu Hasdeu: Negru Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile Statului Ţerei Româneşti (1230-1380), ca introducere la tomul IV din Etymologicum Magnum Romaniae (1898), interesantă prin cadrul ei general, dar în care fantezia lua de multe ori locul argumentării, bazată pe ansamblul faptelor

28 Idem, Radul Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti, în „Convorbiri literare”, XXIV, 1890, p. 817–833, 944–958, 1044–1055; XXV, 1891, p. 41–50, 100–110, 429–529; XXVI, 1892, p. 24–38, 257–268, 332–337.

29 Cf. şi A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, De la întemeierea Ţărilor Române până la moartea lui Petru Rareş, ed. a IV-a. Text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu. Note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1986, p. 14–65.

30 Cf. Scrisoarea lui D. Onciul către I.C. Negruzzi din 18/30 ianuarie 1891, în I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., vol. I, p. 217–218.

31 D. Onciul, Scrieri istorice, Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 328–428

32 D. Onciul, Originile Principatelor Române, Bucureşti, 1899. Lucrarea a fost republicată în D. Onciul, Opere complete, vol. I, ediţie critică adnotată de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1946, p. 175–310. O nouă ediţie este inclusă în D. Onciul, Scrieri istorice, Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 560–718.

XIII


istorice concrete, ceea ce a făcut ca ea să nu reziste criticii. D. Onciul aducea în lucrarea sa, pe lângă sobrietatea expunerii, o largă erudiţie, o folosire judicioasă a ştirilor, o logică perfectă, care fac din ea una dintre cele mai temeinice realizări ale istoriografiei noastre din trecut. Ca şi în lucrarea Radul Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti, tezei „întemeierii” statelor româneşti prin „descălecat” din Transilvania, D. Onciul i-a opus teoria formării lor ca urmare a procesului intern de dezvoltare a societăţii, proces ce s-a desfăşurat în strânsă legătură cu realităţile din lumea balcanică. El a făcut dovada documentară a existenţei unor formaţiuni social-politice pe teritoriul României cu mult înainte de data amintirii lor în cronici, arătând, totodată, că germenii acestor formaţiuni sunt de provenienţă locală, că originea lor trebuie căutată încă în timpul stăpânirii romane în Dacia. Ca şi în recenzia la lucrarea lui A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler, şi în studiul Negru Vodă D. Onciul aducea din nou în discuţie problema regiunilor din Dacia mai intens colonizate de romani, persistenţei populaţiei locale în Dacia Traiană după retragerea aureliană, problema densităţii elementului romanic în anumite regiuni din Peninsula balcanică şi admigraţiunile de acolo dincoace de Dunăre unde a întărit forţa vitală a elementelor ce persistaseră vitregiilor vremii33. D. Onciul a căutat să explice soarta elementelor romanice în timpul năvălirii populaţiilor „barbare”, a examinat atent legăturile românilor cu bulgarii de peste Dunăre şi cu ungurii de peste Carpaţi, a redat, folosind cuceririle istoriografice din alte ţări, cadrul politic internaţional în care s-au format statele româneşti, Ţara Românească şi Moldova.

Problema tradiţiei ca izvor istoric, a veridicităţii ştirilor cuprinse în ea a constituit una din preocupările permanente în activitatea ştiinţifică a lui D. Onciul. În studiul Papa Formosus în tradiţia noastră istorică, publicat în 190034, el a căutat să explice, prin confruntarea tradiţiei cu mărturiile istorice sigure, problema despărţirii bisericii românilor de la sud şi nord de Dunăre de Roma şi legăturile lor bisericeşti cu statul bulgar.

În comunicarea Tradiţia istorică în chestiunea originilor române ţinută la Academia Română în şedinţa din 23 martie 190735, D. Onciul lua o atitudine fermă faţă de cele susţinute de unii istorici străini şi în ţară de Radu Rosetti, care, într-un studiu publicat în „Analele Academiei Române”36, considera „că elementul roman, rămas în Dacia Traiană după retragerea legiunilor, n-a putut să se menţie şi a trebuit să dispară în curând fără urme în potopul de barbari năvălitori.

33 D. Onciul a reluat aceste probleme şi în studiul Românii în Dacia Traiană până la întemeierea Principatelor (Chestiunea română), Bucureşti, 1902, reprodus şi în Enciclopedia română, coordonator C. Diaconovich, vol. III, Sibiu, 1904, p. 795–802.

34 D. Onciul, Papa Formosus în tradiţia noastră istorică, în Lui Titu Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, 1900, p. 620–631, republicat în D. Onciul, Opere complete, vol. I, ed. A. Sacerdoţeanu,p. 311–322, precum şi în Dimitre Onciul, Scrieri istorice, Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 5–18.

35 Idem, Tradiţia istorică în chestiunea originilor române, în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiei istorice”, s. II, t. XXIX, 1907, Bucureşti, p. 565–585, republicat în D. Onciul, Opere complete, vol. I, p. 327–344, precum şi în D. Onciul, Scrieri alese, vol. II, p. 196–220.

36 Radu Rosetti, Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiei istorice”, s. II, t. XXIX, 1906.

XIV


Naţionalitatea română s-a născut deci, exclusiv, numai din contopirea slavilor ce venise‹ră› să se aşeze în ţările noastre, cu elementele romanizate de peste Dunăre, aduse ca captivi în urma neîncetatelor năvăliri slave, sporite prin numărul acelora care fugeau din Imperiu de greutatea birurilor, şi prin deznaţionalizarea celor dintâi prin cei de ai doilea, cu totul superiori în minte şi în cultură. Acest chip de a concepe formaţiunea neamului românesc ne înlesneşte cu desăvârşire priceperea multor fapturi ale alcătuirii politice şi economice a românilor în evul mediu”37.

D. Onciul, folosind metoda confruntării ştirilor tradiţiei istorice, „fântâna fundamentală a toată istoriografia”, cu datele izvoarelor directe, ţinea să precizeze că tradiţia istorică plasând originea poporului român în vremea stăpânirii şi colonizării romane în Dacia „nu exclude nici elementul autohton romanizat”, nici admigraţiunea, care „a putut numai să întărească populaţia de baştină şi omogenă cu care s-a contopit”. Aceste fapte fiind verificate prin ştiri istorice contemporane, „ştiinţa nu poate părăsi tărâmul real al tradiţiei istorice, constatată de la prima apariţie a românilor în istorie, tradiţie general admisă în Evul Mediu şi necontrazisă prin nici o mărturie directă. Nu fără cuvânt, vecinii şi popoarele conlocuitoare vedeau în români pe locuitorii cei mai vechi ai Daciei Traiane, ca urmaşi ai primilor ei cuceritori istorici. Iar poporul român însuşi a păstrat până astăzi conştiinţa priorităţii sale, pe care românul bănăţean o exprimă atât de caracteristic: «Noi nis acasă»”38.

În aprecierea operei lui D. Onciul privind - după expresia lui V. Pârvan - „misterul istoriei noastre”39, trebuie ţinut seama de împrejurările în care ea a fost realizată, de factorii care au determinat-o, de interesele social-politice pe care le-a exprimat.

D. Onciul, ca istoric, s-a impus într-un moment în care în literatura istorică se discuta din nou, aprins, problema „continuităţii românilor” pe malul stâng al Dunării. Teoriilor pseudo-ştiinţifice emise de Fr. I. Sulzer şi J. Chr. Engel, potrivit cărora poporul român s-a format în sudul Dunării de unde a migrat târziu spre nord, în ţinuturile pe care le locuieşte şi cărora le-a răspuns Gh. Şincai, S. Micu şi Petru Maior, le-au urmat, în acelaşi spirit, dar cu pretenţia unui aparat critic mai bogat, cele ale lui R. Röesler şi P. Hunfalvy, în ultima treime a secolului al XIX-lea.

A.D. Xenopol a avut meritul de a fi încercat cu inteligenţa şi verva lui să combată teoria ce venea să conteste drepturile istorice ale poporului nostru în ţinuturile pe care le locuieşte. Deşi în lucrarea sa Teoria lui Röesler erau o serie de observaţii pătrunzătoare, necunoscând întregul material documentar, A.D. Xenopol a trecut cu uşurinţă peste unele chestiuni iar pe altele le-a tratat insuficient din punctul de vedere al faptelor istorice. Pentru a înfrânge argumentarea unor istorici cu serioasă pregătire, formaţi în aspra disciplină a şcolii austriece, se simţea nevoia unui specialist care să stăpânească toate mijloacele adversarilor, să ştie să

37 Ibidem, p. 146.38D. Onciul, Tradiţia istorică în chestiunea originilor române, p. 196–220.39 Vasile Pârvan, In memoriam. La mormântul lui D. Onciul, în Idem, Scrieri, text stabilit,

studiu introductiv şi note de Alexandru Zub, Bucureşti, 1981, p. 494.

XV


mânuiască propriile lor arme. Acesta s-a dovedit a fi D. Onciul care, trecut şi el prin disciplina acestei şcoli, care căuta să aplice cercetărilor istorice precizia obişnuită în ştiinţele exacte, cu o logică stringentă, neîntâlnită până la el în istoriografia românească, a ştiut să răspundă unei analize critice cu analiză critică, bazată pe totalitatea izvoarelor istorice40. Originar dintr-o regiune bogată în vestigii ale unui glorios trecut naţional, D. Onciul a făcut din studiul istoriei - într-un moment în care în monarhia austro-ungară se ducea o insistentă politică de desnaţionalizare a românilor - un mijloc de apărare a drepturilor lor politice41.

În recenzia la cartea Teoria lui Röesler, D. Onciul, semnalând unele lacune în utilizarea de către A.D. Xenopol a izvoarelor istorice, arăta totodată viciile de metodă ale lui R. Röesler, scotea în relief punctele vulnerabile ale teoriei privind lipsa de continuitate a poporului român în Dacia Traiană şi originea sud-dunăreană a poporului român şi a limbii române.

Cu argumente puternice de ordin lingvistic, istoric şi toponimic, D. Onciul a probat continuitatea populaţiei daco-romane la nordul Dunării după retragerea aureliană, a admis - în opoziţie cu A.D. Xenopol - o admigraţiune de populaţie din sudul Dunării după aşezarea slavilor şi a bulgarilor în părţile de miazănoapte ale Peninsulei Balcanice în secolul al VII-lea, până atunci locuite de populaţiune romanică. Poporul român şi limba română s-au format - după D. Onciul - de o parte şi de alta a Dunării, în strânsă unitate teritorială. Marele fluviu n-a împiedicat ca limba română de pe ambele maluri să se dezvolte esenţial în acelaşi fel, comunicaţia dintre ambele maluri n-a încetat după trecerea la sud de Dunăre a legiunilor şi înaltei administraţii romane. Perioada cuprinsă între cucerirea romană şi secolul al VII-lea constituie prima fază în istoria poporului român; ea este perioada formării în trăsăturile ei esenţiale a limbii române cu cele trei dialecte principale, daco-român, macedo-român şi istro-român, separate prin invazia slavă. Aceasta a determinat o parte a populaţiei romanice să se retragă spre miazănoapte. Anumite fenomene lingvistice comune dialectelor daco- şi macedo-român le explica D. Onciul printr-o admigraţiune de la sudul la nordul Dunării. Admigraţiunea din dreapta Dunării nu a alterat caracterul de continuitate a elementelor daco-romane din stânga fluviului. Populaţia rămasă în Dacia după retragerea administraţiei romane a format elementul fundamental din care s-a născut poporul român. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării a contribuit la întărirea lui numerică. Întăriţi prin admigraţia de la sudul Dunării, românii din Dacia au putut absorbi cu mai multă uşurinţă elementul slav conlocuitor, de la care

40 N. Iorga, D. Onciul, în „Buletinul Comisiunii istorice a României”, Bucureşti, 1934, p. X; T. Bălan, op. cit., p. 113.

41 „N-a fost credem o întâmplare oarbă – se arăta în scrisoarea de condoleanţe trimisă Academiei Române de «Astra» cu prilejul morţii lui D. Onciul –, ci o necesitate firească împrejurarea că istoricul originilor şi continuităţii noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri a răsărit chiar din mijlocul românilor subjugaţi până bine de curând, şi anume chiar din Bucovina … Nouă, românilor subjugaţi de pe vremuri, ni se contesta doară mai mult şi originea şi continuitatea şi dreptul de existenţă la viaţa naţională proprie. De aceea îndeosebi noi vom păstra o amintire din cele mai recunoscătoare autorului «Originilor Principatelor Române», «Tradiţiei istorice în chestiunea originilor», precum şi celorlalte opere erudite, clare şi convingătoare” (Arh. Acad.Rom., A-2/1922).

XVI


au rămas însă urme în limbă şi în toponimie. D. Onciul considera că admigrarea din dreapta în stânga Dunării va fi continuat întrucâtva şi în timpul suzeranităţii bulgare la nordul Dunării, pe care el o susţinea argumentat, românii avându-şi propriile lor formaţiuni social-politice, dependente de ţaratul bulgar. La alcătuirea acestor formaţiuni social-politice proprii pare să fi contribuit şi elementul român venit din sudul Dunării.

Convieţuirea îndelungată cu slavii şi legăturile cu statele slave, influenţate în organizarea lor politico-administrativă de Imperiul bizantin, au făcut ca românii din Dacia să adapteze realităţilor lor, pentru unele instituţii, nume slave. Este cazul voievodatului şi cnezatului, instituţii cu numiri slave, născute însă în procesul de dezvoltare al societăţii româneşti şi având trăsături originale, specifice mediului românesc. Aceste instituţii, diferite prin conţinutul lor de cele cu nume similar din lumea slavă, s-au păstrat la români, în cazul celor din Transilvania, chiar şi sub stăpânirea maghiară.

O atenţie specială a acordat D. Onciul în studiile sale raporturilor dintre primele formaţiuni social-politice româneşti şi statele bulgar şi maghiar. Consolidate sub pojghiţa stăpânirii parazitare a ultimului val de populaţii migratoare (pecenegi, uzi, cumani, tătari), formaţiunile politice româneşti au folosit rivalităţile bulgaro-maghiare pentru extinderea influenţei în ţinuturile româneşti şi au marcat printr-un şir de tentative voinţa lor de a se uni într-o singură formaţiune politică şi de a se elibera de orice stăpânire sau presiune străină.

D. Onciul a fost primul istoric român care a acordat o atenţie deosebită romanităţii sud-dunărene după crearea statelor bulgar şi sârb şi relaţiilor dintre ţinuturile nord-dunărene şi statul Asăneştilor, în crearea căruia, pe lângă forţele locale sud-dunărene un rol însemnat au jucat cumanii şi românii din nordul Dunării. Aceştia au luat parte la toate războaiele primilor Asăneşti şi la impunerea statului condus de ei în geografia politică a vremii. Se puneau prin aceasta bazele cooperării elementelor româneşti din ţinuturile nord- şi sud-dunărene la închegarea statului românesc, menit să dea poporului român posibilitatea de a supravieţui din punct de vedere etnic, să asigure mai multă securitate populaţiei şi să faciliteze prin aceasta progresul social.

Creşteri calitative în procesul intern de dezvoltare, îndepărtarea pericolului de stăpânire nomadă, ca şi criza dinastică din statele vecine au condus la afirmarea entităţii statale româneşti ce şi-a găsit expresia în formarea statelor Ţara Românească şi Moldova şi în impunerea statutului de autonomie a voievodatului Transilvaniei în cadrul regatului maghiar.

Studiile lui D. Onciul despre originile şi dezvoltarea statelor româneşti, prin metoda folosită de autor şi prin viziunea lui istorică, au constituit şi constituie un important moment de referinţă în istoriografia românească.

Istoricii care i-au urmat lui D. Onciul - de la Gh. I. Brătianu şi până la cei din actuala şi valoroasa şcoală de medievistică românească - n-au făcut decât să-i consolideze şi să-i amplifice construcţiile ştiinţifice.

O întoarcere azi la D. Onciul, ca, de altfel, la orice clasic, înseamnă în multe

XVII


privinţe o înaintare.Marele înaintaş, care a fost D. Onciul pentru cei preocupaţi să cerceteze originea

şi afirmarea identităţii statale româneşti, s-a dovedit un ilustru precursor şi pentrucei care studiază perioade ale istoriei românilor după constituirea statelor româneşti.

Cu diferite prilejuri, în cursurile universitare predate, în studiile consacrate unor probleme istorice speciale sau mai generale, ca şi în unele conferinţe D. Onciul a adus, pe baza unui bogat material documentar, puncte de vedere noi, care s-au impus ca atare în istoriografie sau au pregătit terenul pentru explicaţii riguros ştiinţifice ale chestiunilor abordate. Istoricul s-a referit adesea şi a subliniat rolul jucat pe plan internaţional, în anumite perioade, de Ţările Române sub aspect politic şi cultural.

D. Onciul considera, pe bună dreptate, că de la căderea Imperiului bizantin şi până la ridicarea Rusiei ţările noastre au apărat şi au păstrat mult timp tradiţiile culturale ale lumii ortodoxe. Sub domni ca: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, Ţările Române s-au bucurat de un mare prestigiu internaţional, puterile vecine învăţând să preţuiască amiciţia şi alianţa lor şi să cunoască ferma lor reacţie în situaţii conflictuale. În marea primejdie de care era ameninţată civilizaţia europeană din partea Imperiului otoman, Ţările Române au constituit, împreună cu alte ţări vecine, un puternic zid de apărare.

Luptele interne, arăta D. Onciul, certurile pentru domnie au adus amestecul Imperiului otoman şi al Regatului maghiar în Ţara Românească, al Regatului polon şi al celui maghiar în Moldova; ele le-au sfâşiat înăuntru şi le-au înjosit rolul în afară; ele au oprit propăşirea statului şi a poporului în dezvoltarea politică şi culturală; mai rău decât duşmanul din afară a lovit duşmanul dinlăuntru42.

D. Onciul a fost, prin excelenţă, un istoric pragmatic; el nu a fost un teoretician original al istoriei, un creator al unor concepţii generale asupra procesului istoric de pe teritoriul ţării noastre. În cele scrise de el, din punct de vedere al concepţiei filosofice a istoriei, se resimte influenţa şcolii istorice unde el s-a format. În privinţa metodei şi teoriei istoriei a împrumutat, o declara el însuşi, punctul de vedere al profesorului său, Ottokar Lorenz43. Acesta, născut în 1832 la Iglau (Austria), a fost, începând din 1857, funcţionar la arhivele publice; în 1860 a ajuns profesor la Universitatea din Viena, iar din 1885 la cea din Iena unde a şi murit, în vârstă de 75 de ani. Medievist, Ottokar Lorenz a publicat mai multe lucrări de istorie medie a Germaniei, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiul izvoarelor şi al genealogiei. În ceea ce priveşte concepţia sa istorică, potrivit căreia o cunoaştere perfectă a dezvoltării istoriei rezultă numai din cercetarea faptelor şi ideilor oamenilor grupaţi pe generaţii, ea a fost expusă în Die

42 D. Onciul, Din istoria României, extras din Călăuza oficială a Expoziţiei generale române, ed. a 2-a, Bucureşti, 1914, p. 64–65.

43 D. Onciul, Epocele istoriei române şi împărţirea ei, în Academia Română. Discursuri de recepţie, III, (1894–1906), Volum îngrijit şi indice general de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2005,p. 619–620.

XVIII


Geschichtwiessenschaft in Hauptrichtungen und Aufgaben kritisch erötert (Berlin, 1886) şi Leopold von Ranke, die Generationenlehre und Geschichtsunterricht (Berlin, 1891)44. La sfârşitul primei lucrări, Ottokar Lorenz rezuma concluziile la care au condus cercetările sale. El considera că: 1. măsura obiectivă a tuturor evenimentelor istorice este secolul; 2. secolul este expresia legăturilor materiale şi spirituale a trei generaţii de oameni; 3. ca unitate de măsură, secolul este foarte mic pentru seriile lungi de evenimente; 4. după secol vin imediat perioadele de 300 şi 600 de ani45.

Ottokar Lorenz pretindea că cercetările sale genealogice i-au permis să descopere pe planul istoriei universale existenţa unei corespondenţe între generaţii şi seriile genealogice ale familiilor domnitoare46.

Apreciat ca istoric pentru cercetările preţioase de amănunt, pentru erudiţia şi conştiinciozitatea lui47, Ottokar Lorenz a fost combătut chiar de contemporani pentru teoria sa filosofică. În ediţile a 3-a şi a 4-a ale lucrării lui E. Bernheim, Lehrbuch der Historischen Methode und der Geschichtsphilosophie au fost prezentate pe scurt ideile lui Ottokar Lorenz şi supuse unei serioase critici. E. Bernheim arăta că teoria lui Ottokar Lorenz nu are valoare şi nu era nici măcar nouă. În trăsăturile ei esenţiale, ea se întâlneşte la Rümelin, în timp ce Leopold von Ranke, pe care Ottokar Lorenz îl invoca drept o autoritate, nu s-a pronunţat în această privinţă decât într-un mod foarte vag. E. Bernheim arăta că baza filosofică a teoriei lui Ottokar Lorenz este şubredă, teoria sa este ipotetică pentru că reînnoirea generaţiilor la fiecare 300 sau 600 de ani se sprijină pe observaţii mult prea fragmentare; apreciind studiile de genealogie ale lui Ottokar Lorenz, E. Bernheim nu era de acord şi respingea extinderea concluziilor relative la genealogie ale lui Lorenz în domeniul istoriei48.

Adoptând teoria generaţiilor a lui Ottokar Lorenz, D. Onciul exprima opinia că „istoria română prezintă un exemplu clasic pentru această teorie”49. Plecând de la această teorie, D. Onciul deosebea în istoria românilor trei mari faze de câte şase secole. Prima fază de şase secole, arăta D. Onciul, care are ca punct de plecare cucerirea romană „ce a pus temelia poporului românesc”50 ţine până în secolul al VII-lea. În această fază se formează poporul român (D. Onciul foloseşte termenul impropriu de „naţionalitate” română) pe ambele maluri ale Dunării. Cea de-a doua fază, ce cuprinde de asemenea aproximativ şase secole şi care se încheie cu

44 Fr. Mentré, Les générations sociales, Paris, 1920, p. 145.45 Ibidem, p.159–160.46 Ibidem, p. 144.47 Lucrarea sa de Istorie a Germaniei era socotită ca una din cele mai bune producţii ale

istoriografiei germane a secolului al XIX-lea (cf. Ed. Fueter, Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914, p. 686)

48 Fr. Mentré, op. cit., p. 160–16249 D. Onciul, Epocile istoriei române şi împărţirea ei, p. 619; Idem, Fazele dezvoltării istorice

a poporului şi statului român, discurs rostit la Academia Română. Şedinţa solemnă de la 14 mai 1919, în Dimitre Onciul, Scrieri istorice, vol. II, Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968, p. 325.

50 Idem, Fazele dezvoltării istorice a poporului şi statului român, p. 303.

XIX


formarea statelor româneşti, se caracterizează prin începuturile de organizare politică în legătură, în primele trei secole, cu statul slavo-bulgar, iar în celelalte trei cu statul maghiar51. Cea de-a treia fază, tot de şase secole, se încheie cu realizarea idealului unităţii naţionale52. Ea cuprinde, ca şi cea precedentă, două perioade de câte trei secole. Prima perioadă, caracterizată prin domnia în linie directă a dinastiei Basarabilor în Ţara Românească şi a Bogdan-Muşatinilor în Moldova, se încheie cu „unirea trecătoare a ţărilor surori sub Mihai Viteazul”53. Ea prezintă trei subdiviziuni de câte un secol, caracteristice din punct de vedere politic: 1. până la recunoaşterea suzeranităţii turceşti în Ţara Românească, la mijlocul domniei lui Mircea cel Bătrân (1402); 2. până la stabilitârea suzeranităţii turceşti în Moldova, după moartea lui Ştefan cel Mare (1504); 3. până la unirea celor trei ţări române şi căderea lui Mihai Viteazul, ca vasal al împăratului creştin (1600/1601). Cele trei subdiviziuni au ca momente culminante „domniile strălucite ale celor trei domni care le-au ilustrat”54.

În cea de-a doua perioadă a fazei „ce cuprinde istoria statului român până la Marea Unire”, caracterizată prin dezvoltarea ideii naţionale, D. Onciul deosebea, de asemenea, trei subdiviziuni de aproximativ un secol fiecare: 1. timpul domnilor pământeni din diferite familii (1600 - 1711/1716); 2. timpul Fanarioţilor (1711/1716 - 1821); 3. Renaşterea naţională sub domniile pământene de la 1821 şi realizarea aspiraţiilor naţionale sub noua dinastie a României55.

Urmându-l pe Ottokar Lorenz, care, ca şi Ferrari, acorda mare importanţă factorului politic în istorie, subliniind rolul conducătorilor politici în mersul istoriei, D. Onciul încheia încercarea sa de periodizare a istoriei românilor cu concluzia, ce se întâlneşte şi în alte lucrări ale sale56, că „fenomenele istorice - deşi determinate, pe lângă condiţiile fizice şi împrejurările timpului, de acţiunea individuală sau colectivă a oamenilor şi, în special, a marilor personalităţi - urmează în linii generale după o lege sau o ordine supremă, cu necesitate istorică”57.

Consideraţiile lui D. Onciul de periodizare a istoriei românilor, ce făceau abstracţie de dezvoltarea organică a procesului istoric şi supraevaluau ideea dinastică nu au fost reţinute decât parţial.

D. Onciul a fost considerat şi a rămas un mare istoric prin investigarea unor chestiuni istorice precis definite, prin studierea amănunţită a izvoarelor istorice ca şi prin controlul sever al autenticităţii lor. În afara cercetărilor consacrate constituirii statelor româneşti merită atenţie modul în care a văzut D. Onciul personalitatea unora dintre domnitorii români sau cum a surprins istoricul valoarea

51 Ibidem, p. 305.52 Ibidem, p. 319–320.53 Ibidem, p. 314.54 Ibidem, p. 318.55 Ibidem, p. 319–320.56 D. Onciul, La ziua de 2 iulie, în ,,Convorbiri literare”, 1904, p. 610; Idem, Curs de istoria

românilor de la întemeierea Principatelor până la epoca lui Ştefan cel Mare, 1905–1906, p. 657 Idem, Fazele dezvoltării istorice a poporului şi statului român, p. 325.

XX


de simbol a unor fapte petrecute pe teritoriul României.Dintre cercetările intreprinse de D. Onciul în această privinţă amintesc, în

primul rând, pe cele consacrate lui Mircea cel Bătrân. În mai multe numere din „Convorbiri literare” din anii 1901-1903, D. Onciul a publicat studiul Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui58. „Care au fost acele posesiuni şi cum au fost ele câştigate, cât timp şi în ce condiţii au fost ţinute?”59 au fost întrebările la careD. Onciul a căutat să răspundă cu o erudiţie şi spirit critic exemplare.

Forţa de care dispunea Mircea cel Bătrân i-a înlesnit să consolideze poziţia Ţării Româneşti pe plan internaţional, să înlăture pretenţiile de suzeranitate asupra ei ale regatului maghiar şi să se opună cu succes pericolului otoman. Mircea cel Bătrân a iniţiat o politică de apărare general românească şi a intrat în istorie ca un reper luminos în construcţia statală românească şi impunerea durabilităţii ei.

Cuvântul de pomenire a cinci sute de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân, rostit de D. Onciul la Mitropolie, la sfârşitul lunii ianuarie 1918, când cea mai mare parte a ţării zăcea sub cisma duşmanului, a avut o extraordinară însemnătate în întărirea speranţei eliberării ţării şi în triumful idealului naţional. „Acum 500 de ani - arăta D. Onciul - s-a închis pentru vecie ochiul ager şi prevăzător al Marelui Voievod şi Domn, erou al neamului românesc şi al Creştinătăţii, trecut la nemurire. Din mormântul său de la Cozia, umbra lui ne însufleţeşte, îndemnându-ne la faptele iubirii de ţară şi ale tăriei de credinţă, virtuţi prin care cu vitejie şi înţelepciune el şi-a cucerit cunună de glorie nepieritoare.

Aşa strălucea Mircea cel Bătrân, la începutul uriaşei lupte dintre Cruce şi Semilună ce s-a desfăşurat pe pământul Europei creştine. Aşa străluceşte personalitatea lui măreaţă în istorie, la încheierea primului secol al statului românesc. Aşa va străluci luminoasa lui figură, din secol în secol, cât timp va fi istorie românească.

Binecuvântată în istorie, binecuvântată în conştiinţa naţională şi în inimile româneşti este domnia lui.

Binecuvântată fie amintirea lui deapururea!”60

58 D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui, în „Convorbiri literare”, XXXV,1901, nr. 11, p. 1010–1035; XXXVI, 1902, nr. 1, p. 27–53, nr. 8, p. 716–753; XXXVII, 1903, nr. 1, p. 16–30, nr. 3, p. 209–231. Studiul a fost republicat în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968, p. 19–142.

59 D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 19.60 D. Onciul, Mircea cel Bătrân. Cuvântare comemorativă la cinci sute de ani de la moartea

lui. Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1918, p. 15. C.C. Giurescu, fost student al lui D. Onciul, care a participat la slujba de la Mitropolie, avea să se refere cu prilejul prezentării discursului său de recepţie la Academia Română la Cuvântarea lui D. Onciul. „Mi-aduc aminte – spunea C.C. Giurescu – de un ceas unic şi greu, în ianuarie 1918; eram în timpul războiului pentru întregirea statului naţional; o mare parte a ţării, inclusiv capitala, se afla sub ocupaţie străină; era o vreme de lipsuri, de nesiguranţă şi de teamă. S-a făcut atunci o slujbă de pomenire, la Mitropolie, pentru Mircea cel Bătrân, de la a cărui moarte se împlineau 500 de ani. Am auzit atunci pentru întâia dată – eram elev de liceu – glasul lui Dimitrie Onciul. Când a evocat figura eroului, «principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager», când a pomenit titlul, măreţ, al acestui voievod, stăpânitor al Amlaşului şi Făgăraşului, al Banatului de Severin, al ambelor laturi ale Dunării, până la Marea cea Mare şi

XXI


Un studiu pilduitor de erudiţie şi analiză critică a izvoarelor este cel întocmit de D. Onciul referitor la valoarea tradiţiei istorice scrise, în precizarea anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun61. Acesta a ocupat tronul Moldovei cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân şi a reuşit să asigure ţării în domnia lui o perioadă de prosperitate economică, de consolidare a statului în interior şi de creştere a rolului său pe planul vieţii internaţionale. El a fost - după expresia lui D. Cantemir - „acela care cel dintâi a făcut să fie ştiut de străini numele moldovenilor, până atunci prea puţin cunoscut”62.

Alexandru cel Bun a pregătit strălucirea Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare. Dimitre Onciul în cercetările sale a acordat o atenţie deosebită epocii

ştefaniene. O sinteză a cunoaşterii acesteia a fost prezentată de ilustrul învăţat la serbarea comemorativă a morţii lui Ştefan cel Mare, organizată la mănăstirea Putna în ziua de 3 iulie 1904.

Cuvântarea lui D. Onciul a fost tipărită la Bucureşti în acelaşi an şi s-a înscris ca un moment de referinţă în bibliografia scrierilor consacrate marelui străbun.

Au rămas ca bunuri câştigate în istoriografie datele stabilite de D. Onciul şi discipolii săi cu privire la importanţa factorului geografic în istorie, a împrejurărilor timpului, însuşirile poporului şi acţiunea personalităţilor; s-au adus precizări însemnate despre înrudirile dinastice dintre Ţările Române şi cronologia faptelor lui Ştefan cel Mare. Preţioase contribuţii au fost înscrise referitoare la politica lui internă şi externă, la originalitatea şi valoarea universală a creaţiei culturale din vremea domniei lui Ştefan cel Mare. „Coroana lui de glorie - scria D. Onciul - au alcătuit-o şi lupta pentru cruce şi lupta pentru neatârnare şi faptele păcii, coroană de întreită glorie”63.

Subliniind ideea că vremurilor mari nu le-au lipsit oamenii mari , D. Onciul, prin evocarea faptelor lui Ştefan cel Mare - ca şi A.D. Xenopol în cuvântarea ţinută de acesta la marea serbare populară de la Putna din 15 august 1871 - urmărea să întărească în rândul celor veniţi la mormântul voievodului din toate ţinuturile locuite de români şi întregii suflări româneşti, speranţa într-un viitor mai bun, care să fie cel al împlinirii naţionale. „Venit-am la acest mormânt - spunea D. Onciul - ca la un izvor de viaţă şi de virtute, izvor de însufleţire şi de îndemn spre fapte patriotice şi creştineşti. Venit-am pentru ca, preamărindu-l pe el, sufletele noastre

stăpânitor al cetăţii Dârstorului, am simţit atunci, toţi cei ce eram de faţă, că prin glasul lui Dimitrie Onciul vorbea însăşi istoria şi că dreptatea noastră avea să biruie” (C.C. Giurescu, Românii în mileniul migraţiilor. Consideraţii asupra unor aspecte, în Academia Română. Discursuri de recepţie, vol. VII (1974–1976), Volum îngrijit şi indice general de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2005, p. 145–146.

61 D. Onciul, Datele cronicilor moldoveneşti asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun, în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice”, s. II, t. XXVII, 1904–1905,p. 201–225. Studiul a fost republicat în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 166–195.

62 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Traducere după originalul latin de Gh. Guţu. Cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 135–136.

63 Dimitre Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Două cuvântări comemorative. Cu un proiect din 1864 relativ la capul lui Mihai Viteazul comunicat de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1904, p. 9.

XXII


să le înălţăm şi să le întărim, neamul să ni-l cinstim şi ţara ce în sânul ei păstrează acest scump odor”64.

D. Onciul a fost cel dintâi istoric comun care a căutat să desluşească semnificaţia tradiţiei consemnată în cronica numită moldo-rusă, scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare, care prin intermediul unui mit despre fraţii Roman şi Vlahata, ca strămoşi eponimi ai românilor sau vlahilor, făcea referiri la obârşia romană a poporului român, la romanitatea celor două state separate, Ţara Românească şi Moldova, înrudite prin fondul etnic comun.

Epoca lui Ştefan cel Mare a fost o epocă de afirmare a romanităţii românilor ca dimensiune a conştiinţei lor europene. Romanitatea faţă de care umaniştii arătau o adevărată veneraţie era văzută ca o coordonată importantă a unităţii creştine, care se identifica tot mai mult cu unitatea europeană.

Dintre umanişti, Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) a avut, prin opera şi autoritatea sa, rolul cel mai important în difuzarea în lumea apuseană a cunoştinţelor despre ţinuturile locuite de români, despre romanitatea lor şi latinitatea limbii vorbite de ei. „Românii - arăta el - sunt un neam italic … Acest popor are până acum un grai roman, deşi schimbat în mare parte …”65.

Cercetările istorice ulterioare întreprinse de D. Onciul aveau să demonstreze că legenda celor doi fraţi Roman şi Vlahata din cronica numită moldo-rusă era menită să explice originea celor două nume ale poporului român, cel intern (român) şi cel extern (vlah), ambele nume exprimând aceeaşi realitate: unitatea etnică a românilor.

Merită subliniat faptul că Ştefan cel Mare, care a definit lucid locul şi rolul Moldovei în Europa, a fost şi primul conducător politic român care a afirmat unitatea etnică a românilor. Pentru el statul românesc de la sud de Carpaţi era „l'altra Valahia” (cealaltă Ţară Românească) în raport cu Moldova, care era tot o Valahie, tot o Ţară Românească66.

Înainte de memorabila cuvântare despre Ştefan cel Mare, ţinută de D. Onciul la Putna în 1904, el evocase strălucit, în 1901, la Bucureşti figura unei alte mari glorii a istoriei româneşti - Mihai Viteazul.

Cuvântarea despre Mihai Viteazul, rostită de D. Onciul în Ateneul Român la 8 noiembrie 1901, a fost prilejuită de marcarea celui de al treilea centenar al morţii eroului care „a luminat o clipă orizontul întreg al neamului român, luminând spre a se face jertfă pentru ideea prin el întrupată: ideea Unităţii române”67.

Cunoscător profund al informaţiei documentare existente, D. Onciul a arătat la ce măreţie personală s-a ridicat Mihai Viteazul, punându-şi inteligenţa, tactul, spiritul războinic în slujba intereselor ţării.

Pe plan diplomatic, politic, militar, religios şi social-economic Mihai 64 Ibidem, p. 25–26.65 Călători străini despre Ţările Române, vol I, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti,

1968, p. 472.66 România. Documente străine despre români, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1992, p. 57.67 Dimitre Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, p. 35–36.

XXIII


Viteazul s-a afirmat în toată splendoarea lui, situându-se, alături de Ştefan cel Mare, în rândul celor mai străluciţi exponenţi ai poporului român.

Eroul epopeei româneşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea a căutat să întreţină strânse legături cu voievozii Moldovei, cu principele Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani, subjugate de Imperiul otoman, cu iniţiatorii Ligii antiotomane înjghebată de puterile Europei Centrale, pentru a putea iniţia cu sorţi de izbândă campaniile împotriva turcilor68.

Succesele dobândite de Mihai Viteazul în luptele cu turcii şi cu tătarii, privite cu admiraţie la Curtea de la Praga a împăratului Rudolf al II-lea, în cancelaria pontifului de la Roma, la curtea regelui Spaniei Filip al II-lea sau la cea a regelui Franţei, Henric al IV-lea, ca şi în alte locuri, au dus la creşterea prestigiului Ţării Româneşti pe plan internaţional şi la schimbarea raporturilor de forţe în Balcani.

Prin tratative şi un amplu sistem de alianţe, Mihai Viteazul a putut stăvili câtva timp acţiunile duşmănoase ale marilor state vecine, deschizând drumul pentru împlinirea planurilor sale de suprapunere a graniţelor statale peste cele etnice. În câteva luni el a reuşit să reunească sub sceptrul său cele trei ţări române, intitulându-se: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”69.

În speranţa de a fi eliberate, spre domnitorul român îşi îndreptau gândurile popoarele balcanice care îi preamăreau în cântece vitejia şi-l numeau cu dragoste „steaua de la răsărit”. Cu forţele unite ale celor trei ţări româneşti şi cu potenţialul populaţiei de la sud de Dunăre, Mihai Viteazul urmărea să întreprindă o vastă campanie pentru izgonirea oştilor otomane din Balcani.

Pentru a consolida opera realizată şi pentru a înfăptui noi planuri, Mihai Vodă avea nevoie de răgaz şi acesta i-a lipsit. Intrigi diplomatice ce ascundeau interese ale marilor state vecine ale vremii, ostile creării unui stat românesc puternic la Dunărea de Jos, ce ar fi putut deveni piedică în politica lor expansionistă, au dus la mişelescul asasinat al lui Mihai Viteazul din zorii zilei de 8/18 august 1601 şi la prăbuşirea operei întreprinsă de el. „El a căzut jertfă, pentru ca să se adeverească cuvântul: nici o idee mare nu învinge fără jertfă!”70.

După moartea lui Mihai Viteazul a urmat „o lungă perioadă de decadenţă politică şi umilire naţională”71. Faptele lui, transmise prin scris, cât şi prin tradiţia orală, au căpătat însă valoarea mesajului de continuitate; ele au fost dătătoare de învăţătură şi au întărit, prin tot ce au avut măreţ, voinţa poporului român de a se uni şi de a trăi într-o naţiune liberă, puternică şi prosperă, într-un stat independent.

În contextul schimbărilor de hartă a Europei, generate, după Napoleon, de principiul de naţionalitate - în sensul unor delimitări etnice -, ideea unirii românilor, a latinilor de la Dunăre, şi-a găsit expresia în căutarea de formule care să justifice gândul tuturor acestora şi să pregătească biruinţa

68 Ibidem, p. 38–3969 Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. XI, Bucureşti, 1975, p. 529.70 Dimitre Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, p. 64.71 Ibidem, p. 65

XXIV


România modernă a putut deveni realitate prin marele act de la 24 ianuarie 1859, care a unit Moldova cu Ţara Românească de la sud de Carpaţi sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza şi prin amplul program de reforme ce a caracterizat „Epoca Unirii”.

În conferinţa ţinută în 1905 la Ateneul Român, cu prilejul zilei de 24 ianuarie, D. Onciul, vorbind despre factorii generatori ai actului din 1859, arăta: „Scris le-a fost celor două ţări surori, Ţara Românească şi Ţara Moldovei, unite de natură prin aşezarea lor geografică, unite de istorie prin alcătuirea lor naţională şi politică, scris le-a fost, chiar de la începutul lor ca state româneşti, să fie unite într-o Românie singură şi nedespărţită. Precum apele lor se unesc în albia Dunării, precum munţii lor se unesc în lanţul Carpaţilor, precum câmpiile lor se unesc cu şesul românesc, - de asemenea cele două ţări erau unite prin aceeaşi origină, prin aceeaşi limbă şi lege, prin aceeaşi simţire a fiilor lor. Conştiinţa unităţii lor naţionale era în conştiinţa neamului întreg, era în conştiinţa tuturor, care, în bine sau în rău, au avut atingere cu ele …”72. „Numele lui Cuza Vodă, personificând Unirea, este şi rămâne o scumpă amintire Ţării recunoscătoare…”73.

Potrivit „programului naţional” Unirea trebuia însoţită de neatârnare şi de dinastia cu un principe ereditar din familiile domnitoare în Apus. „Cele trei puteri vecine <Imperiul otoman, Imperiul rus şi Imperiul habsburgic>, din punctul de vedere al intereselor lor proprii, aveau cuvânt să împiedice Unirea astfel concepută şi contrară intenţiunilor lor în Principate”74.

Solicitat de naţiunea română, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen avea să devină Prinţul domnitor Carol I al României. În vremea domniei lui, România şi-a cucerit independenţa de stat, a obţinut statutul de regat şi a devenit „un centru de lumină în Orient”. „Puterea unui stat modern - afirma regele Carol I al României - se măsoară, mai ales, după gradul culturei sale intelectuale”75.

De la tribuna Academiei Române, al cărei scop era „cultura limbii şi a istoriei naţionale, a literilor, ştiinţelor şi frumoaselor arte” şi al cărei prim membru de onoare a fost numit, la propunerea lui I. Eliade Rădulescu, domnitorul Carol I, a fost lansată ideea cărei i s-au dăruit marii savanţi români: „totul prin ştiinţă pentru patrie”. Roadele n-au întârziat să apară: instituţia noastră naţională de cultură a ajuns să fie ilustrată de prestigioase figuri, venerate în ţară şi apreciate în străinătate.

Pe drumul pentru întregirea statală, deschis de Unirea din 1859, culturii i-a revenit un rol însemnat în pregătirea spirituală a generaţiei „Marei Uniri”. Dimitre Onciul, care prin cercetările sale demonstrase şi continua să sublinieze unitatea etnică şi culturală a românilor din întreg spaţiul locuit de ei, peste graniţele statale 76

72 Dimitre Onciul, XXIV Ianuarie. Conferinţă ţinută la serbarea şcolară din 24 ianuarie 1905 în Ateneul Român, Bucureşti, 1905, p. 4.

73 Ibidem, p. 39.74 Ibidem, p. 18–19.75 Dimitre Onciul, Din istoria României, Ediţie îndreptată de autor, Bucureşti, 1909, p. 176.76 Idem, Din istoria românilor din Maramureş, în Dimitre Onciul, Scrieri istorice, vol II,

p. 313–327; Idem, Istoria Bucovinei înainte de unirea cu Austria, în Dimitre Onciul, Scrieri istorice,

XXV


şi-a impus numele în rândul celor mai de seamă militanţi pentru împlinirea idealului naţional.

În anul 1911, prezidând serbările Ligii pentru unitatea culturală a tuturor Românilor, ca vicepreşedinte al acesteia, D. Onciul arăta în discursul său că un singur gând animă conducerea Ligii: întărirea unităţii culturale a tuturor românilor şi a solidarităţii naţionale77.

În timpul primului război mondial, împreună cu alţi membrii ai Academiei Române, D. Onciul a rămas în Capitala ţării, căzută sub ocupaţie germană; a avut un rol însemnat în apărarea patrimoniului arhivistic al Academiei şi al ţării; a îndemnat la rezistenţă şi a insuflat încredere în biruinţa finală.

A doua zi după pacea tragică de la Bucureşti (26 aprilie/7 mai 1918), Dimitre Onciul îşi mărturisea crezul în depăşirea greutăţilor şi în triumful cauzei naţionale. „În trecutul nostru - arăta el - ţara şi neamul nostru au fost adeseori supuse la grele încercări şi la mari jertfe. Dar cu toate restriştele vremilor, dezvoltarea noastră istorică în statul naţional a mers mereu înainte. Ea s-a desfăşurat în linie ascendentă, chiar şi în timpuri de decadenţă aparentă, când decăderea trecătoare într-o direcţie era compensată printr-o dezvoltare ascendentă în altă direcţie. Suntem în dezvoltare ascendentă. Să avem deci credinţă tare în steaua noastră! Cu necesitate istorică ea ne va conduce la îndeplinirea menirii noastre între popoare. Dar să nu uităm eterna lege a istoriei că numai acel popor trăieşte, creşte şi înfloreşte, care ştie să-şi facă datoria în progresul omenirii spre perfecţionare…”78.

Destrămarea monarhiei austro-ungare în contextul fazei finale a primului război mondial a accelerat procesul „unirii românilor cu românii” şi realizarea „zăgazului latin la porţile orientului”.

La 15/28 noiembrie 1918, în palatul mitropolitan din Cernăuţi, „fală şi podoabă” a Capitalei Bucovinei, s-au deschis lucrările Congresului general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 delegaţi ai Consiliului Naţional Român, care îl avea în fruntea lui pe Iancu Flondor, 13 delegaţi ai comunelor ucrainiene, 7 ai Consiliului Naţional German şi 6 ai Consiliului Naţional Polonez. „În numele suveranităţii naţionale” s-a votat „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”79.

D. Onciul, neuitându-şi nici un moment rădăcinile şi preţuind rolul Bucovinei în mişcarea naţională, care a dus la crearea Statului naţional unitar român, îşi exprima bucuria la vestea unirii Bucovinei cu România. La 17/30 noiembrie 1918, el trimitea o telegramă Adunării românilor bucovineni, reprezentanţa naţională, care - scria D. Onciul - „a îndeplinit cel mai mare act naţional al Bucovinei româneşti. vol. II, p. 494–559; Idem, Populaţia Ungariei şi Ardealului în 1720–21, în Dimitre Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 429–437.

77 Vasile Netea, C. Gh. Marinescu, „Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, 1978, p. 222–223.

78 Dimitre Onciul, Ideea Latinităţii şi a Unităţii Naţionale, în Dimitre Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 261.

79 România. Istorie în documente. Album, Bucureşti, 1992, p. 244

XXVI


Trăiască scumpa Bucovină reînviată la viaţa românească. Trăiască, crească şi înflorească Românimea”80.

D. Onciul apare şi printre semnatarii telegramei din 23 noiembrie/6decembrie 1918, trimisă de Academia Română Consiliului Naţional Român din Sibiu, prin care se saluta Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia81.

Pentru delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris istoricului i s-au cerut şi el a realizat, cu probitatea-i ştiinţifică recunoscută, documentarele Date istorice despre Banat82 şi Date istorice asupra Dobrogei83. O cercetare amplă, de mare rigurozitate ştiinţifică cu titlul: Românii şi ungurii în trecut. Relaţiile lor politice în dezvoltarea statului român şi a românilor de peste munţi a fost începută de D. Onciul în septembrie 1916. Din păcate, cercetarea nu a fost finalizată în timpul vieţii autorului. Ceea ce a reuşit să scrie D. Onciul în privinţa temei anunţate s-a publicat după moartea lui84.

În ianuarie 1919, D. Onciul şi-a ianugurat cursul de Istoria românilor la Universitatea din Bucureşti cu prelegerea intitulată semnificativ Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale. Adresându-se auditoriului, istoricul spunea: „dreptatea noastră a învins: steaua noastră s-a înălţat! Mai mândră şi mai preţuită ca oricând, România, încununată de gloria biruinţei, se înalţă astăzi între popoare, începând o nouă viaţă naţională, o nouă eră a istoriei sale: viaţa şi istoria românimii unite, liber şi singură stăpânitoare a pământului său strămoşesc”85.

Prelegerea îşi propunea să arate cum, în decursul timpului, conştiinţa latinităţii - definitorie pentru identitatea şi dimensiunea europeană a poporului român - a alimentat ideea unităţii etnice şi naţionale şi a fost, la rându-i întărită de aceasta, împreună conducând la crearea României, ca stat naţional unitar, parte constitutivă a familiei statelor europene moderne.

În discursul ţinut la Academia Română în şedinţa solemnă din 14 mai 1919 intitulat Fazele dezvoltării istorice a poporului şi statului român, D. Onciul considera marea epocă a Unirii naţionale ca una care încheia o eră şi deschidea o alta pentru destinele neamului românesc şi rostul său în viitor. „«Biruit-au gândul !» - putem zice cu cronicarul nostru care cel dintâi a ridicat steagul latinităţii; biruit-au ideea care de atunci mereu a însufleţit generaţiile care s-au succedat până în zilele noastre, ideea care a deşteptat la viaţă nouă neamul

80 Academia Română. Arhivă. Fond D. Onciul.81 Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Bucureşti, 1997, p. 193. În

telegramă se arăta: „Academia Română, care reprezintă de la întemeiere, unitatea culturală a românilor de pretutindeni, trimite salutul ei frăţesc Comitetului Naţional şi Adunării, care a proclamat unirea politică a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu regatul, realizând, prin actul lor, gândul statornic al neamului nostru” (Ibidem).

82 D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 285–291.83 Ibidem, p. 292–29884 Pentru scrierea postumă a lui D. Onciul vezi: D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 330–366

şi comentariile lui Aurelian Sacerdoţeanu în Ibidem, p. 425–427.85 D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 261–262.

XXVII


românesc şi a creat România liberă şi unită… În acest semn am învins. Şi dacă privim - scria cu îndreptăţită mândrie istoricul - minunata ordine în succesiunea seriilor în care s-a desfăşurat istoria poporului românesc, de la începutul său până la încoronarea de astăzi, a luptelor sale pentru viaţă, civilizaţie şi progres, ar părea că, la plinirea secolelor, generaţia noastră era predestinată , cu necesitate istorică, să vadă această încoronare a luptelor şi aspiraţiilor generaţiilor trecute”86.

Într-o nouă şedinţă solemnă a Academiei Române, din 21 noiembrie 1919, consacrată comemorării lui Mihai Viteazul, D. Onciul a evocat personalitatea eroului, „martir al unităţii naţionale, căzut jertfă, pe câmpia Turdei pentru ideea mântuitoare cărei el i-a dat fiinţă”87.

O dată cu împlinirea idealului naţional s-au adăugat şi noi semne de preţuire a operei realizate şi a activităţii desfăşurate de D. Onciul.

Din 1900, când a fost numit prin Decret regal, şi până la moartea lui, în 1923, D. Onciul a exercitat, „cu o scrupulozitate care poate servi de model” (N. Iorga), funcţia de director general al Arhivelor Statului.

Prin preocupările lui ştiinţifice, D. Onciul era un profund cunoscător şi preţuitor de izvoare istorice, ştia foarte bine cum acestea ni s-au păstrat şi a căutat să organizeze instituţia deţinătoare a „tezaurului istoriei noastre” după modelul instituţiilor de profil din ţările în care el şi-a făcut studiile.

La puţină vreme după numirea la conducerea Arhivelor Statului, D. Onciul - într-un remarcabil studiu - făcea constatarea: „Arhivele noastre sunt mai bogate decât se credea şi decât se crede poate. Ele păstrează cea mai bogată colecţie de hrisoave slavoneşti din Evul Mediu, începând din a doua jumătate a secoluluial XIV-lea, care, ca şi cele mai târzii, sunt o comoară prea puţin folosită a istoriei noastre. Acestea, cum şi documentele româneşti păstrate în mare număr în originale sau în condici, de importanţă multiplă pentru istoric, ca şi pentru studiul limbii, sunt cel mai preţios tezaur al Arhivelor noastre”88.

Cum relativ puţin se făcuse până la D. Onciul pentru buna păstrare a materialelor arhivistice şi utilizarea lor ştiinţifică , el a stăruit permanent ca localul ruinat din Curtea bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, unde au fost instalate arhivele în 1866, să fie restaurat şi să se construiască un frumos local pentru Muzeul Arhivelor Statului.

Cu meticulozitatea-i caracteristică, D. Onciul s-a preocupat de creşterea colecţiilor, de ordonarea şi organizarea unei evidenţe a materialelor arhivistice din depozitele Arhivelor Statului, de confecţionarea mobilierului adecvat instituţiei, ca şi de procurarea de la Viena a unor case speciale din fier Wertheim pentru a păstra documentele cele mai importante.

Până în 1916, în ciuda dificultăţilor financiare, datorită nenumăratelor

86 Ibidem, p. 324.87 „Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbaterile”, s. II, tom. XL, 1919–1920,

Bucureşti, 1921, p. 28; Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), p. 202.88 D. Onciul, Din istoria Arhivelor Statului, în Prinos lui D. A. Sturdza. La împlinirea celor

şapte zeci de ani, Bucureşti, 1903, p. 352.

XXVIII


intervenţii ale lui D. Onciul, s-a reuşit realizarea lăcaşului necesar Arhivelor Statului89.În timpul primului război mondial, în vremea ocupaţiei germane, D. Onciul a

avut un rol extrem de important în salvarea fondurilor şi colecţiilor de documente rămase în depozite după evacuarea unei părţi însemnate a patrimoniului arhivistic la Iaşi şi apoi la Moscova. După război, pe lângă preocuparea de a fi readuse în ţară documentele aflate la Moscova, el s-a străduit să fie readuse în ţară şi arhivele din provinciile româneşti unite cu România, evacuate în alte ţări. Au fost organizate sucursale ale Arhivelor Statului la Cluj, Chişinău şi Cernăuţi.

D. Onciul, ca director general al Arhivelor Statului, dar şi ca mare şi renumit dascăl, a căutat să creeze şi instituţia „cu scopul de a forma personalul pentru serviciul Arhivelor şi pentru studiul vechilor documente şi acte”. Ideea înfiinţării unui Institut de Paleografie era mai veche şi se avea în vedere, ca model, celebra École de Chartes din Paris „pusă în serviciul Arhivelor şi al studiului istoriei naţionale”90. O asemenea Şcoală nu s-a putut înfiinţa în timpul vieţii lui D. Onciul, ci în anul următor morţii acestuia, când la conducerea Arhivelor Statului se afla unul dintre cei mai de seamă discipoli ai magistrului, Constantin Moisil. Acesta, referindu-se la preocuparea constantă a lui D. Onciul de a forma un personal de specialitate pentru Arhive, relata: „Mulţi ani de-a rândul D. Onciul a ţinut seminarul său în localul Arhivelor Statului, obişnuind pe studenţi cu descifrarea şi traducerea vechilor documente slave, cu citirea şi interpretarea actelor şi documentelor româneşti din diferite epoci, cu sigilografia, cu diplomatica şi cronologia… Dintre studenţii lui s-au recrutat un număr de arhivişti cu pregătire superioară, care intrând în serviciul Arhivelor Statului au devenit elemente de primul ordin”91.

D. Onciul a fost nu numai un profund cunoscător şi „orânduitor” de documente scrise, emise de cancelariile domneşti, dar în calitatea lui, mai întâi de membru, mai apoi, din 1919, şi de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice şi-a legat numele - împreună cu I. Bogdan şi N. Iorga - de primele descifrări de inscripţii de pe vechile picturi ce ni s-au păstrat în monumentele noastre vechi, ca, de pildă, în „cel mai vechi şi mai preţios monument al trecutului nostru”, în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş92.

89 N. Iorga scria în 1915 despre această realizare: „Astăzi un imens şi frumos palat se înalţă pe locul ruinelor; într-o ordine admirabilă miile de documente şi dosare aşteaptă pe lucrătorii care le vor face să vorbească” (N. Iorga, Un om ,,dărâmat”, în Idem, Oameni cari au fost, vol. II, Ediţie îngrijită şi note de Ion Roman, Bucureşti, 1967, p. 17).

90 D. Onciul, Din istoria Arhivelor Statului, p. 346.91 C. Moisil, Din istoria Şcoalei de Arhivistică, în „Hrisovul”, I, 1941, p. 21–22.92 D. Onciul, Raport înaintat Academiei Române cu privire la Biserica Domnească de la

Curtea de Argeş, în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 221–223; Idem, În chestiunea Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 226–240; Idem, Anul morţii marelui Basarab Voevod, în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 326–329.

XXIX


Semn al prestigiului de care se bucura D. Onciul, învăţat dascăl, creator de şcoală ştiinţifică în domeniul istoriei, a fost, desigur, şi alegerea lui, în iulie 1919, ca decan al Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti.

Despre Şcoala Onciul mărturii preţioase ne-au lăsat contemporani ai savantului, colegi şi foşti studenţi ai lui, unii dintre ei fiind sau devenind, la rândul lor, creatori de Şcoli ştiinţifice.

N. Iorga, „Luceafărul” istoriografiei româneşti, coleg şi prieten cu D. Onciul, scria în 1915 că atunci când istoricul bucovinean a venit la Universitatea din Bucureşti „după studii de noutate absolută, făcute cu o strictă şi aspră metodă… învăţământul practic al istoriografiei nu exista încă, în domeniul lui. La Istoria românilor se ascultau conferinţe şi se treceau, de formă, examene. Absolventul, licenţiatul nu ştia ce este un izvor şi cum din izvoarele neîntregi, viciate, obscure, contrazicătoare iese lamura strălucitoare a faptului constatat sigur. De munca grea a pregătirii tineretului - muncă impopulară pe lângă toate, căci lumea era beată de «filosofie» - s-a apucat Dimitre Onciul… Dacă azi avem o şcoală de istorici, lucrând după aceeaşi metodă, aceasta se datoreşte nu numai impulsurilor şi exemplelor ce au putut veni, ci … disciplinei ştiinţifice impusă de D. Onciul”93.

La moartea lui D. Onciul, N. Iorga spunea: „El a fost prin scrisul său învăţătorul la noi al doctrinei germane, cu toate însuşirile ei… Ca profesor, a fost acelaşi strict păzitor al unei doctrine severe, pe care a transmis-o cu autoritate elevilor săi.

În multe prilejuri cuvântul său grav a servit pentru exprimarea demnă a sentimentului general”94.

V. Pârvan, creatorul Şcolii ştiinţifice de arheologie, strălucit discipol al luiD. Onciul şi care a ajuns coleg şi colaborator la conducerea Academiei Române cu profesorul său, evocându-l, cu prilejul morţii, îşi amintea: „O, de câte ori nu ne revoltam, noi cei iuţi şi neastâmpăraţi, de opririle lui în loc pentru perfecta clarificare în corectitudine şi sistemă a mersului lucrărilor noastre”95.

Multe din lucrările realizate în Seminarul de istoria românilor condus deD. Onciul, cu înscrisul ca atare, au fost publicate şi au rămas până astăzi modele de erudiţie şi analiză critică a izvoarelor96.

93 N. Iorga, Un om „dărâmat”: D. Onciul, în N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, Ediţie îngrijită şi note de Ion Roman, Bucureşti 1967, p. 18.

94 Idem, Dimitrie Onciul, în N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, p. 204.95 Vasile Pârvan, In memoriam. La mormântul lui Dimitre Onciul, în Memoriale, Bucureşti,

1923, p. 89.96 Menţionez câteva din aceste lucrări, care probează înaltul nivel atins în epocă de

învăţământul universitar din Capitala României: C. Giurescu, Câteva cuvinte asupra vechii cronologii româneşti („Convorbiri literare”, 1900); I. Ursu, Relaţiile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel Mare, Piatra Neamţ, 1900; A. Lăpedatu, Radu cel Frumos (1462-1474) (,,Transilvania”, 1902); A. Lapedatu, Vlad Vodă Călugărul (1482-1496) (,,Convorbiri literare”, 1903); V. Pârvan, Alexăndrel Vodă şi Bogdan Vodă (1449-1456), Bucureşti, 1904; V. Pârvan, Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria, Bucureşti, 1905; Andrei Rădulescu, Luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii în anii 1475 şi 1476, Bucureşti, 1908; Em. Panaitescu, Cronicarul Radu Popescu şi ,,Istoriile domnilor Ţării

XXX


Un alt discipol al lui D. Onciul, ajuns şi el unul din marii istorici ai României, C.C. Giurescu îl descria pe magistrul său astfel: „Îl văd aievea pe Dimitrie Onciul cu chipul său dacic, cu fruntea mare, cu părul dat pe spate, cu barba încadrându-i faţa, cu glasul lui puternic şi grav care făcea uneori să tresară pe tinerii ce intrau pe porţile Universităţii. Şi-l aud rostindu-şi prelegerile, în care ştiinţa severă se împletea cu iubirea de patrie. Am fost ultima serie de studenţi, în 1919-1922, care i-am ascultat cuvântul. Eram amestecaţi atunci, în anul întâi, la începutul lui noiembrie, tineri de dincoace de Carpaţi, cu tineri veniţi din Transilvania şi din Basarabia să-şi facă studiile superioare la Bucureşti, în capitala ţării unite. Dimitrie Onciul se bucura de o mare autoritate. Ceea ce caracteriza cursul şi în special seminarul său era documentarea exigentă, fiecare afirmare trebuind să se sprijine pe o dovadă certă, autentică. Îl aud spunând - şi uneori o spunea foarte apăsat studentului care-şi susţinea lucrarea de seminar: «Pe ce te bizui dumneata? Unde-i documentul?» Pe drept cuvânt Dimitrie Onciul poate fi considerat ca profesorul care a introdus o metodă severă, critică, în cercetarea istoriei românilor şi care a întemeiat o şcoală”97.

Aurelian Sacerdoţeanu, unul dintre succesorii lui D. Onciul la conducerea Arhivelor Statului şi care - deşi nu i-a fost discipol direct - i-a continuat într-o oarecare măsură opera socotea că „A porni de la Onciul este … o necesitate de metodă”98. „Şcoala Onciul” a fost cea mai bună şcoală de critică erudită, de analiză pătrunzătoare şi de judecată logică. Aceste calităţi l-au impus pe Onciul contemporanilor săi. „Unii din elevii lui, ca de exemplu Vasile Pârvan, Al. Lapedatu, C. Giurescu, Ion Ursu, Iulian Marinescu, Ilie Minea, Al. Al. Vasilescu şi alţii … au dus mai departe «Şcoala Onciul». Uneori, luând exemplul maestrului, au creat ei înşişi şcoala lor…”99.

D. Onciul, omul de ştiinţă de mare probitate, dascălul, creator de şcoală ştiinţifică, conducătorul, multă vreme, al instituţiei deţinătoare a patrimoniului arhivistic, prin locul pe care-l ocupa în învăţământ şi în administraţia ţării, prin demnităţile cu care a fost onorat a fost în contact cu diriguitorii vieţii ştiinţifice şi

Româneşti”, Bucureşti, 1903; G. Coriolan, Petru Rareş înainte de urcarea pe tron şi Petru Pribeagul, Bucureşti, 1909; Onisifor Ghibu, Ziaristica bisericească la români. Studiu istoric, Sibiu, 1910; Iulian Marinescu, Bogdan II cel Orb (1504-1517), Bucureşti, 1910; P. Cancel, Data epistolei lui Uzun Hasan către Ştefan cel Mare şi misiunea lui Isak-Beg. Parte din ,,Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Roma”, Bucureşti 1912; N.A. Constantinescu, Începuturile şi stabilirea suzeranităţii turceşti în Moldova, Bucureşti, 1914; N. Orghidan, Ce spun cronicarii streini despre Ştefan cel Mare, Craiova, 1915; I.C. Băcilă, Bibliografia domniei Regelui Carol I al României, Bucureşti, 1916 etc.

97 Academia Română, Discursuri de recepţie, vol. VII (1974–1976). Volum îngrijit şi Indice general de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2005, p. 145; Constantin C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 1976, p. 132–133.

98 Aurelian Sacerdoţeanu, Viaţa şi opera lui Dimitre Onciul. Studiu introductiv la Dimitre Onciul, Scrieri istorice, vol. I, p. 14.

99 Ibidem, p. 73.

XXXI


publice din ţară şi a legat o strânsă prietenie cu acei cărturari români, cum erauN. Iorga, I. Bogdan, G. Coşbuc, Valeriu Branişte etc., care - ca şi el - înţelegeau să facă din creaţia şi activitatea lor un mijloc de întărire a încrederii într-un viitor de înălţare a ţării. Ni s-au păstrat de la D. Onciul date - unele deosebit de preţioase - despre activitatea desfăşurată în epocă de mari oameni de ştiinţă şi cultură, ca şi de personalităţi politice.

Pentru începuturile Academiei Române şi pentru activitatea desfăşurată de Titu Maiorescu, membru al instituţiei de la înfiinţarea ei, documentele cunoscute şi făcute cunoscute de D. Onciul sunt esenţiale pentru reconstituirea riguroasă a istoriei celui „mai Înalt Institut de cultură naţională” şi a rolului avut cu privire la vorbirea şi scrierea limbii române Titu Maiorescu „bărbatul cu cea mai echilibrată minte ce a produs în literatură neamul românesc”100.

În memorabila sesiune a Academiei Române ţinută la Iaşi către sfârşitul anului 1918 (14-27 octombrie) în care s-a marcat, printre altele, centenarul naşterii lui Mihail Kogălniceanu, Dimitre Onciul, în alese cuvinte, a evocat personalitatea fruntaşului între fruntaşii pleiadei de ctitori ai României moderne. Mihail Kogălnicaenu „cel dintâi istoric critic ce a născut neamul românesc”, ajuns membru şi preşedinte al Academiei Române, şi-a legat numele de toate momentele şi actele memorabile care au adus transformări fundamentale în viaţa societăţii româneşti din secolul al XIX-lea. Este o datorie sfântă reamintirea personalităţii unuia din făuritorii de frunte ai istoriei şi culturii naţionale româneşti, preocupat până la obsesie de „europenizarea spiritului public al românismului”.

Au rămas întipărite în conştiinţe cuvintele lui D. Onciul: „Popoarele care nu ştiu să preţuiască şi să onoreze pe oamenii lor mari nu merită să-i aibă. Poporul românesc a ştiut şi va şti să dea dovadă că i-a meritat şi-i merită. Onorând aici‹la Iaşi› memoria lui Mihail Kogălniceanu, onorăm Academia Română, al cărui membru şi prezident a fost, onorăm Iaşii care ni l-au dat, onorăm neamul românesc ce ni l-au născut şi pentru a cărui înălţare a lucrat şi luptat, închinându-i activitatea şi viaţa. Gloria lui este gloria noastră”101.

Preţuirea operei ştiinţifice realizate de D. Onciul şi a bogatei lui activităţi în slujba intereselor naţionale şi-a găsit expresia în alegerea lui, după desăvârşirea unităţii naţionale, în conducerea Academiei Române.

În 1920, la 10 iunie, D. Onciul a fost ales preşedinte al Secţiei istorice a Academiei Române102, iar două zile mai târziu, la 12 iunie 1920, avea să ocupe

100 D. Onciul, Titu Maiorescu şi Academia Română, în D. Onciul, Studii de istorie, Studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Aurelian Saceerdoţeanu, Bucureşti, 1971, p. 232–253.

101 D. Onciul, Mihail Kogălniceanu. Discurs cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Mihail Kogălniceanu, în „Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbaterile”, s. II, t. XXXIX, 1916–1919, Bucureşti, 1921, p. 148.

102 Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), p. 205.

XXXII


fotoliul de preşedinte al înaltului for ştiinţific, demnitate pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii103.

În calitate de preşedinte al Academiei Române, D. Onciul a avut bucuria să participe, la 24 octombrie 1920, la solemnitatea inaugurării Universităţii din Cernăuţi. Au rămas întipărite în conştiinţa universitarilor bucovineni cuvintele marelui bucovinean rostite cu acel prilej: „Drept focar intelectual de viaţă naţională, drept templu al culturii româneşti, închinat ştiinţei luminătoare şi educaţiunii patriotice, Universitatea din Cernăuţi, redată menirii sale adevărate primeşte azi consacrarea solemnă ca înaltă şcoală românească.

Fie ca prin ea un nou astru de lumină să răsară aci pentru această ţară şi pentru poporul românesc, deşteptând o nouă viaţă naţională, înfloritoare prin ştiinţă şi prin cultură proprie. Căci mai tare decât puterea dreptului istoric, mai tare decât puterea armelor biruitoare este şi va fi mereu puterea mereu învietoare a ştiinţei, puterea culturii”104.

Aflat în fruntea Academiei Române într-un moment în care vieţii cultural-ştiinţifice i se deschideau noi orizonturi şi României, ca stat modern şi democratic, noi exigenţe în viaţa politică internă şi externă, D. Onciul s-a dovedit un spirit echilibrat şi temeinic în strădania de reorganizare a Instituţiei, devenită forţă şi simbol al creaţiei ştiinţifice româneşti.

Preşedintele Academiei Române a cultivat, pe de o parte, marea tradiţie a Instituţiei, a evocat în şedinţe solemne numele unora dintre membrii care i-au ridicat prestigiul şi au slujit ţării, cum au fost Ion C. Brătianu, membru onorar, care a lucrat pentru propăşirea şi mărirea ţării „cu cel mai desăvârşit devotament” 105, Vasile Alecsandri „Rege al poeziei”, cum l-a numit Eminescu, „însufleţitorul bard al Renaşterii noastre naţionale”106, D.A. Sturdza, prin a cărui stăruinţă şi influenţă Societatea Academică, ce era până la 1879, a devenit Academia Română „ca Institut Naţional”, „al cărui spiritus rector a fost ca secretar general perpetuu”107.

La 1 iunie 1922, Academia Română a organizat o sesiune comemorativă pentru toţi donatorii ei decedaţi până la acea dată, cărora - spunea D. Onciul - „Academia le datoreşte o deosebită recunoştinţă pentru fundaţiunile lăsate de dânşii spre a servi înaltelor scopuri culturale româneşti ce Academia are să realizeze”108.

Au continuat în timpul mandatului lui D. Onciul ca Preşedinte al Academiei Române să fie marcate în aula Academiei sau sub egida ei momente importante din istoria ţării, cum a fost sărbătorirea Centenarului restabilirii domniilor pământene (septembrie 1922)109, şi s-au tipărit ori retipărit lucrări ale unor clasici ai literaturii

103 Ibidem, p. 207.104 „Analele Academiei Române. Partea administrativă şi desbaterile”, s. II, t. XLI, 1920–1921,

Bucureşti, 1922, p. 16.105 Ibidem, p. 111.106 Ibidem, p. 130.107 „Academia Română. Anale”, t. XLII, Şedinţele din 1921–1922, Bucureşti, 1923, p. 18.108 Ibidem, p. 105.109 „Academia Română. Anale”, t. XLIII, Şedinţele din 1922–1923, Bucureşti, 1923, p. 18

XXXIII


şi istoriografiei româneşti110.Totodată, Academia Română şi-a extins activitatea ei ştiinţifică, a căpătat

facilităţi în difuzarea valorilor ştiinţifice create111 şi şi-a manifestat preocuparea de a se reorganiza pentru a ţine pasul cu ritmul de dezvoltare pe care instituţii similare din ţările europene de tradiţie ştiinţifică îl cunoşteau.

La sfârşitul anului 1920 s-au înfiinţat sub egida Academiei Române la Paris şi la Roma şcoli româneşti pentru studii superioare de istoria şi filologia popoarelor romanice, pentru cercetări de arhive şi biblioteci, ca şi pentru continuarea studiilor universitare în domenii mai puţin cultivate în România. Academia Română a desemnat ca directori pe N. Iorga pentru Şcoala Română din Paris şi pe V. Pârvan pentru cea din Roma112.

În 1921, Academia Română obţinea prin lege scutirea de toate impozitele113.Cât priveşte reorganizarea Academiei Române, aceasta s-a hotărât încă din

anul 1920, odată cu alegerea lui D. Onciul ca preşedinte, secundat de I. Al. Brătescu-Voineşti, V. Pârvan şi Şt.C. Hepites ca vicepreşedinţi. În 1921, Gr. Antipa îl va înlocui pe Şt. C. Hepites, iar în 1922 A. Bârseanu pe I. Al. Brătescu-Voineşti. Secretar general al Academiei pe 7 ani a fost ales în sesiunea din iunie 1922 I. C. Negruzzi.

În numele unei comisii însărcinate să facă propuneri - şi din care făceau parte Gr. Antipa, D. Gusti, S. Mehedinţi, S. Puşcariu, I. Bianu - a fost prezentat deV. Pârvan, la 19 mai 1921, un raport care punea în discuţie necesitatea unei extinderi statutare a Academiei.

La 7 iunie 1922, proiectul de reorganizare a Academiei Române, prezentat de V. Pârvan şi susţinut de Şt. Hepites, G. Ţiţeica, O. Densuşianu ş.a. a fost aprobat114.

D. Onciul nu a mai avut parte să aplice el, cu tactul şi înţelepciunea ce-l caracterizau, măsurile preconizate de reorganizare a Academiei Române115. La 20 martie 1923 a intervenit moartea lui116.

Potrivit legatului său testamentar, D. Onciul a fost înmormântat, în cadrul unei impresionante ceremonii, în cimitirul de la Cernăuţi.

Nemuritor prin opera lui, D. Onciul a îmbogăţit avuţia noastră spirituală. Lucrările lui îşi păstrează şi azi, în mare măsură, valoarea; figura marelui istoric bucovinean a rămas posterităţii înconjurată de aureola omului de ştiinţă de mare probitate, care a înţeles idealurile vremii şi a pus în slujba lor energie şi talent.

110 Dorina N. Rusu, op. cit., p. 210–211.111 ,,Analele Academiei Române”, s. II, t. XLI, 1920–1921, p. 89–91.112 Ibidem, p. 70.113 Dorina N. Rusu, op. cit., p. 210.114 Ibidem, p. 213.115 Problema „înnoirilor” în Academia Română a născut în corpul savant un răsunător conflict.

Asupra lui s-a oprit în ultima vreme, subliniindu-i semnificaţiile Al. Zub (cf. Al. Zub, Academia Română: un episod din procesul înnoirii sale (1923), în D. Prodan, Puterea modelului, Centrul de studii transilvane. Fundaţia culturală română, Cluj-Napoca, 1995, p. 284–291).

116 „Academia Română. Anale”, t. XLIII, Şedinţele din 1922-1923, p. 48–59.

XXXIV


Academician Ştefan Ştefănescu

XXXV

Date post:	01-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times

DIMITRE ONCIUL - ,,CREATORUL ŞCOLII CRITICE ÎN ... · Web viewCuvântul de pomenire a cinci sute...

Documents