LICEUL TEORETIC “MIHAIL KOGĂLNICEANU” VASLUI

DDDD IIII AAAA GGGG OOOO NNNN AAAA LLLL EEEE NR. 11-12

FEBRUARIE 2011

2

”Cei care au încredere în noi, ne educă.” (George Eliot)

Nu pot spune care este scopul acestei pagini, dar pot spune că am ales să o scriu ca un fel de Rămas bun. Şi vreau să încep cu sunetul unui clişeu, mulţumindu-i doamnei profesoare pentru încrederea pe care a avut-o în mine atunci când mi-a „înmânat”, în clasa a X-a, această responsabilitate, însoţită de postura de redactor-şef, care avea să-mi aducă, pe parcursul a trei ani, noi prietenii, satisfacţia câştigării unor premii, mulţumire personală, aprecieri pentru zile întregi de muncă şi o experienţă deosebită în ceea ce priveşte oamenii şi cuvintele, cele două pasiuni care continuă să mă fascineze. Am încercat, pe parcursul celor 3 numere lucrate de mine, să schimb câte puţin la fiecare, să aduc ceva diferit, fie doar în materie de aspect. Apoi, am realizat că am pus prea mare accent pe acesta, aspectul nefiind chiar atât de important. Aşa că am hotărât să schimb ordinea priorităţilor. În general, s-a pus accent pe compunere, pe referat, pe eseu ori pe poezie. Dar omul care scrisese fiecare dintre acestea unde era? Îţi spun eu: era trecut într-un colţ de foaie. Şi tot acest om probabil aştepta nerăbdător să apară revista, să zâmbească larg şi să fie fericit, căci a avut curajul pentru prima dată să dea ceva propriu spre publicare. Fie şi într-o revistă de liceu, de a cărei existenţă nu ştiu foarte mulţi elevi. Ruşinos, aş spune eu. I-ar trebui oferită o importanţă mai mare. Probabil o să ţi se pară ciudat să vezi numele în locul în care stătea, de obicei, titlul unei scrieri. Ei bine, consider necesar să vezi mai întâi cine a scris şi apoi ce a scris. Cred că e cazul să ne cunoaştem mai mult între noi şi să ne oferim mai multă atenţie. Ce e cu atâta nepăsare, copile? De asemenea, mi-am permis să întreb de ce scrie fiecare şi mi s-a răspuns. Şi poate dacă vei citi printre rândurile lor, vei cunoaşte puţin mai mult din ei. Dacă vei dori, desigur. Şi nu în ultimul rând, am ales să cunosc mai bine oameni care nu se mulţumesc cu postura de elev şi atât. Tineri care se dedică unei pasiuni şi de care ştiu prea puţină lume. De aceea, vă ofer câteva interviuri cu câţiva dintre noi. Şi sunt prea puţini ei. Îmi cer scuze că nu am reuşit să-i acopăr pe toţi cei care merită, dar sper ca redactorii care vor urma să continue acest şir de interviuri şi să vă aducă în faţă persoane deosebite. Mi-a făcut o plăcere nemărginită să lucrez la această revistă. Le mulţumesc mult tuturor celor care m-au ajutat de la an la an, celor care mi-au apreciat munca şi celor care nu au făcut-o, celor care mi-au primit rugămintea de a-mi acorda un interviu cu zâmbetul pe buze şi mai ales, mâinii de oameni care m-a întrebat: Dacă tu pleci, cine se mai ocupă de revistă? (Râd) Mereu va fi cineva care va ocupa postul de redactor-şef, cineva care să îl merite şi cineva care va aduce ceva deosebit de la un număr la altul. Şi sunt convinsă de aceste lucruri, cunoscând coordonatorul acestei publicaţii. Mulţumesc!

Emilia Baciu

3

Interviu Doamna Profesor Doina Gosav (Emilia Baciu)

Reporter: Nefiind pasionată de materiile reale, pot spune că mi-a plăcut puţina

Chimie pe care am studiat-o, însă lucrul care m-a fascinat a fost structura chimică a substanţelor şi reacţiile. Sunt sigură că pe dumneavoastră v-a atras cu totul altceva la această ştiinţă. Ce anume? Profesor: (Râde) Nu mă încadrez în tipare, drept urmare nu voi începe să-ţi povestesc despre cât de mult mi-a plăcut Chimia dintotdeauna şi că mi-am dorit de mică să ajung profesor de Chimie. Nu. Eu am vrut să dau la Medicină, însă nu mi-a plăcut să “tocesc” Biologia. Memoria nu este punctul meu forte. În schimb, mereu m-au atras Matematica, Fizica şi Chimia. Astfel, produsul de reacţie al acestor “substanţe” a fost cariera de profesor de Chimie, abia ulterior descoperindu-mi pasiunea pentru aceasta. Reporter: Când v-aţi convins că este lucrul pe care doriţi să-l studiaţi? Profesor: Chimia m-a fascinat în clasele VII-VIII, când am început partea experimentală, fiind atrasă de spectaculozitatea ei. La liceu m-a captivat partea matematică, problemele.

Abia în clasa a XII-a, în trimestrul al II-lea m-am hotărât să dau la Facultatea de Chimie, secţia Chimie-Fizică, fiind cea mai potrivită, ţinând cont de înclinaţiile mele. Reporter: Odată ce aţi optat pentru această facultate, aţi pornit cu gândul de a urma cariera de profesor de Chimie? Profesor: Da, asta mi-am dorit să fac după terminarea facultăţii. Meseria de profesor m-a atras, iubesc să lucrez cu oamenii şi nu cred că mi s-ar fi potrivit o meserie care presupunea să stau 8 ore în faţa unui computer. Îmi place să fiu profesor! E o plăcere să dăruieşti. Reporter: Aţi regretat vreodată această alegere? De ce? Profesor: Sincer – nu, pentru că mi-a adus satisfacţii. Nu pot descrie în cuvinte secundele de fericire când vezi că munca de ani de zile îţi este răsplătită de calificarea unui elev la Olimpiada Naţională de Chimie sau când un elev admis la Medicină îţi spune: “Doamna profesoară, l-am văzut pe tata pentru prima dată plângând de fericire”. Sunt emoţii pe care puţine meserii ţi le oferă. Reporter: Ce beneficii v-a adus profesoratul? Aţi avut parte şi de dezamăgiri? Profesor: Singurele beneficii au fost de natură spirituală. Te simţi bine ştiind că îţi aduci contribuţia la formarea unor oameni. Îmi place să cred că de pe mâinile noastre vor ieşi oameni adevăraţi, viitori medici sau farmacişti la care vom putea merge cu încredere. Însă cea mai mare satisfacţie o ai când foşti elevi îşi amintesc de tine (te sună, te felicită, te vizitează). Te fac să crezi că ai însemnat ceva pentru ei.

4

De dezamăgiri majore nu pot spune că am avut parte, doar de nedreptăţi. Iar acestea nu au fost din partea elevilor, cărora nu am ce să le reproşez, ci din partea sistemului. Niciodată meseria de profesor nu a fost recunoscută şi apreciată în funcţie de importanţa socială a muncii. Ne-au categorisit toţi în funcţie de timpul petrecut la şcoală. Reporter: Se spune că optim ar fi să se stabilească o limită clară între viaţa personală şi cea profesională. Aţi avut momente în care problemele personale v-au influenţat activitatea şcolară? Profesor: Noi suntem ca actorii: când urcă pe scenă, lasă la uşă toate grijile. Nu mi se întâmplă să fiu supărată pe elevi din cauza problemelor personale. Din acest punct de vedere, pot spune că am fost o norocoasă a sorţii; Cineva acolo sus mă iubeşte, neavând niciodată probleme majore, care să mă influenţeze într-atât. Reporter: Aţi avut ocazia să predaţi la un nivel diferit de cel de liceu? Dacă da, care sunt diferenţele întâlnite în ceea ce priveşte elevii? Profesor: Da. Copiii de liceu sunt mai motivaţi, aflându-se în postura de a-şi hotărî un viitor, având în vedere faptul că admiterea la Medicină presupune un examen la Chimie, comparativ cu cei de gimnaziu, care se axează mai ales pe Matematică şi pe Limba Română. Satisfacţii am avut şi la Şcoala Generală Nr. 2, unde am predat anterior, cu elevii pasionaţi de Chimie. Un exemplu ar fi Andreea Bărbieru, olimpică încă din clasa a 8ª, care a confirmat, fiind aleasă la Lotul Olimpic Lărgit, pentru Olimpiada Internaţională, iar acum este farmacist la o firmă de renume. Reporter: Pasiunile din timpul liber se axează pe domeniul realului? Profesor: Nu, n-aş putea spune. Ca pasiune, pot menţiona că îmi place foarte mult să călătoresc în timpul liber. Reporter: Cum este omul Doina Gosav? Profesor: Cred că asta ar trebui să spună ceilalţi. E greu să vorbesc despre mine. Acasă, sunt exact ca şi la şcoală. Nu am două feţe. Profesional, sunt foarte apropiată de elevi şi îmi place să dăruiesc foarte mult, fiind o fire altruistă. De asemenea, mă consider destul de calmă. Pe plan personal, ţin foarte mult la familie şi nu aş renunţa nicicând la prânzul din fiecare duminică cu părinţii. Reporter: Cum caracterizaţi generaţia actuală şi ce şanse de reuşită îi daţi? Profesor: Sunt nişte copii excepţionali, zic eu. Cel puţin cei cu care am intrat în contact. Mulţi sunt hotărâţi asupra viitorului lor încă din clasa a IX-a, când au optat pentru acest liceu, lucru care înseamnă foarte mult. Chiar dacă sunt şi elevi care încă nu ştiu ce vor, sunt sigură că îşi vor găsi drumul. Am încredere în ei şi sper să se mai schimbe ceva în România, când aceştia vor ajunge în poziţii de decizie.

5

Interviu Domnul Profesor Liviu Costin (Emilia Baciu)

Reporter: Filosofia și-a pierdut în zilele noastre din importanţa avută odinioară,

cât mai puţini liceeni optând pentru această facultate. Ce v-a determinat să alegeţi studiul Filosofiei? Aţi recomanda tinerilor să urmeze aceeași facultate? De ce?

Profesor: În mod evident, aici sunt mai multe întrebări precedate și de un punct de vedere. Să le luăm pe rând. Faptul că puţini elevi optează pentru studiul academic al Filosofiei e o certitudine. Însă nu cred că trebuie să dramatizăm situaţia. Același lucru s-ar putea spune, mutatis mutandis, și despre alte „știinţe fundamentale”: Matematica, Fizica, Chimia, Biologia etc. Prin „știinţe fundamentale” am în vedere disciplinele care cercetează ceea ce generic numim „fundamentele”, „temeiurile” existenţei, cunoașterii, ale lumii fizice. În al doilea rând, cred că această situaţie e cea firească. Nu-mi pot imagina un „departament” de Filosofie profesionist care să producă anual zeci, eventual sute de specialiști. În plus, faptul că puţini elevi se interesează realmente de o asemenea „disciplină fundamentală” nu e o dovadă suficientă pentru a conchide că aceasta și-a pierdut importanţa avută odinioară.

Să revenim la întrebări. Mi-e greu să spun ce anume m-a determinat să aleg să studiez Filosofia. Pot să relatez însă o experienţă personală. Îmi amintesc că în ultimul an de liceu am ajuns întâmplător la un text al stoicului Epictet. Cuvintele acestui om au căzut atunci foarte adânc în sufletul meu, care a început imediat să „vibreze”. De altfel, cred că de cele mai multe ori pedagogia e o chestiune care ţine foarte mult de capacitatea de a „aprinde” sufletul unui tânăr. Sigur, aceasta e o primă etapă, care trebuie apoi completată de altele mult mai riguroase. Totuși, cred că fără declanșarea acestui foc iniţial, nu se poate face nimic, în niciun domeniu. Totul e ca „piromanul” (pedagogul sau tânărul respectiv) să nu declanșeze un banal foc de paie... (Râde) Dacă aș recomanda sau nu tinerilor aceeași facultate? Să fiu sincer, ducând totodată mai departe și exemplul anterior, aș prefera ca fiecare să-și dea foc singur. De ce? Pentru că răspunderea acestui gest nu poate fi delegată.

Reporter: Din câte am observat, vă pasionează Filosofia într-un mod deosebit, vă

face plăcere să discutaţi despre diverse concepţii filosofice și să împărtășiţi din cunoștinţele dumneavoastră și elevilor. Este o materie dificil de predat? Sunt atrași elevii de azi de acest obiect?

Profesor: Sigur că mă pasionează munca mea, dar să știi că nu doresc neapărat să discut la nesfârșit păreri, puncte de vedere etc. Nu fac decât să urmăresc anumite obiective din cadrul programei analitice. Aș vrea să fac aici o paranteză și să observ persistenţa unei anumite percepţii vulgare asupra activităţii filosofice. Cel care se ocupă cu studierea acestei discipline pare a fi un personaj abulic, desprins de realitatea imediată, cineva care trăncănește neîncetat, inventariază păreri și citate despre subiecte, mă-nţelegi, serioase (viaţă, moarte.); pe scurt, un individ ciudat și nefrecventabil. Aceasta e reprezentarea micului Fritz despre

6

Filosofie, cel care crede că din cinci autori e confecţionat un al șaselea, care-ţi spun: „cărţile se fac din cărţi”.

Dacă e o materie dificil de predat, acest lucru depinde foarte mult de modul cum e gândită programa analitică a disciplinei. De cele mai multe ori aceasta nu reușește să evite vulgarizarea conţinuturilor și eclectismul criteriilor metodologice.

Din păcate, Filosofia e un obiect ce se predă abia în ultima clasă de liceu, atunci când elevii sunt deja orientaţi spre anumite domenii, profesii, etc, ceea ce îi face mai puţin receptivi la alte discipline sau, ca să spun altfel, îi face foarte selectivi cu timpul dedicat diverselor materii de studiu.

Reporter: Cum definiţi Filosofia, ca reflexie a importanţei pe care o are pentru

dumneavoastră? Consideraţi că este esenţială în orarul unui elev? Profesor: Bineînţeles că o consider esenţială, asta ca să încep răspunsul cu a doua

întrebare, dar ţi-aș propune să nu ne mai referim la obiectul de studiu numit generic Filosofie, din motive invocate în răspunsul la întrebarea anterioară. După părerea mea, acest obiect va deveni mai important decât este acum, pentru un elev, când predarea sa se va face în maniera unui program de tipul Great Books. Despre ce este vorba? Manualul de liceu ar trebui să fie un fel de antologie de texte (un Reader, cum se spune în Occident), iar ora ar trebui să constea în lectura obligatorie a unor asemenea texte, lectură însoţită de comentariu aplicat. Nu mă hazardez să definesc Filosofia. Ceea ce s-ar putea spune, așa minimalist, ar fi că e o disciplină a „fundamentelor”.

Reporter: Aţi transpus din convingerile filosofice cu care v-aţi întâlnit și pe care

le-aţi conturat de-a lungul anilor de facultate și în viaţa de zi cu zi? Profesor: Cu întrebarea asta m-ai luat definitiv la ţintă. (Râde) E atât de directă și de

totală încât nu pot scăpa „nevătămat”... Ca să scap într-un mod onorabil aș vrea să spun că această problemă e una ridicată încă din Antichitatea creștină de către Origen, apoi de către Pascal sau Kierkegaard. Ultimul dintre ei spunea că dialectica, adică lupta ideilor, e totuși ceva destul de facil, mult mai dificilă fiind „dialectica la pătrat”, adică reduplicarea gândirii în existenţă. Într-adevăr, e destul de simplu să vorbești despre virtute; mult mai greu este să vorbești despre virtute ca un om ce practică virtutea, ca unul care aplică în propria viaţă ceea ce gândește. Abia atunci ești credibil. Așadar, cine dorește să fie credibil, trebuie să practice această „dialectică la pătrat” a ideilor. Spune-mi pe cineva care nu-și dorește să fie credibil.

Reporter: Care sunt lucrurile frumoase pe care ţi le oferă meseria de profesor?

Care este tiparul unui bun profesor în opinia dumneavoastră? Este o bună alegere? Profesor: Cred că această legătură cu persoanele tinere și faptul că energia, vitalitatea,

prospeţimea lor te contaminează și te hrănesc și pe tine ca profesor.

7

La a doua întrebare nu aș dori să răspund mai mult decât am spus anterior: un bun pedagog e cel care, metaforic vorbind, reușește să te „aprindă”, să te facă să „vibrezi” pentru o idee, o perspectivă, un pariu al vieţii. Din punct de vedere financiar, dacă la asta te referi, meseria de profesor nu e o alegere chibzuită.

Reporter: Înainte de toate, sunteţi om. Ce înglobează acest cuvânt în concepţiile

dumneavoastră? Este un lucru rar în ziua de azi „omul” sau nu ar trebui să amplificăm această diferenţă?

Profesor: „Concepţiile mele”? Cred că glumești... E greu să te referi la om şi să eviţi discursul normativ. Ceea ce mi se pare a fi, între altele, important pentru umanitatea noastră de toate zilele, este compasiunea pentru suferinţa aproapelui. Când dispare acest lucru parcă dispare şi această peliculă subţire de civilizaţie numită umanitate.

Reporter: Probabil viaţa este lucrul cel mai de preţ pe care îl putem avea. Ce

priorităţi ar trebui să avem, pe ce principii să ne bazăm şi ce fel de caracter ar trebui să ne formăm pentru a avea o viaţă care să ne mulţumească sufleteşte şi care să ne facă fericiţi?

Profesor: Mă inviţi să adopt o atitudine foarte normativă şi să dau poveţe, lucru pe care nu pot să-l asum.

Reporter: Unui tânăr din ziua de azi îi este dificil să aleagă între o facultate care

i-ar plăcea şi una care i-ar asigura un trai decent. Din experienţa dumneavoastră, ce recomandare i-aţi face?

Profesor: Există o secvenţă într-un film al lui Tarkovski care mi se pare relevantă în locul unui răspuns direct la întrebarea ta. Cel mai talentat meşter în construirea clopotelor fusese angajat de cneaz pentru a construi într-un anumit termen un clopot pentru o mare biserică. Din păcate, el decedează înainte de a începe lucrarea. Faptul de a nu duce la bun sfârşit lucrarea echivala cu condamnarea la moarte. Meşterii rămaşi sunt îngroziţi de această sumbră perspectivă şi se îndreaptă toţi spre fiul celui decedat, având speranţa că tatăl transmisese deja copilului său secretul construirii clopotelor. Într-o stare de transă şi cu seriozitatea specifică unui adult, copilul începe apoi să conceapă şi să ducă la bun sfârşit lucrarea. La data preconizată se adună toată suita şi poporul pentru a auzi primul sunet al clopotului şi a sărbători evenimentul. Lucrarea se dovedeşte a fi o reuşită, toată lumea e foarte bucuroasă. Eliberat de emoţie, copilul se retrage însă din văzul lumii, rămâne singur, izbucneşte în plâns şi spune: „Blestematul de tata, nu m-a învăţat nimic!”. Ceea ce s-ar putea adăuga, în loc de comentariu, este următoarea posibilitate interpretativă, sugerată de altfel de secvenţele din film și anume că este posibil ca la mijloc să nu fi existat niciun secret, deci nimic esenţial de transmis.... Sau poate că esenţialul îl descoperi pe propria piele.

8

Alexandra Butnaru (IX C)

„Scriu, în primul rând, pentru că îmi place să fac asta, iar mai apoi pentru că simt că astfel îmi las imaginaţia să se joace cu tot ceea ce văd şi simt, eliberându-mă

de neplăceri, frustrări şi emoţii negative.” Coşmar Până şi sfârşitul lumii începe cu tine. Cred că încercam cumva să te sabotez, încercam să te torturez. Şi doream ca

tortura ce aveai să o primeşti să fie dură, chiar foarte dură. Aceea era chiar ultima zi. Ultima zi în care puteam să râd, să cânt, să vorbesc, să merg, să iert, să iubesc, să îmbrăţişez, să sărut, să alint; era acea ultimă zi în care aş fi făcut orice-mi trecea prin cap, aş fi făcut tot ce am vrut să fac vreodată, dar teama, prostia, timpul mi-au pus piedică. Era ultima zi în care aveam să respir, ultima zi din viaţa mea. Simţeam că sunt singură în mâinile celorlalţi, când de fapt toţi eram singuri în mâinile destinului. Şi cu toate că eram cu toţii singuri, eram împreună în asta. Asta se întâmpla într-o zi de miercuri, într-o zi nenorocită de miercuri. Aveam să te întâlnesc în acelaşi Copou, pe aceeaşi bancă albastră, lângă acelaşi cer îndrăgostit. Şi zic că era o zi nenorocită, şi bine zic. Copoul ăla nu mai semăna a Copou, era un fel de chestie pustie, care devenise din senin un spaţiu aglomerat, cu oameni traumatizaţi, speriaţi, oameni care nu ştiau cum să-şi apere copiii, oameni disperaţi să-şi salveze vieţile, persoane care plângeau cu lacrimi de durere, copii care nu înţelegeau ce se petrece în jurul lor, familii prăbuşite, mame sufocate de atâta grijă, tătici ce aveau să-şi îmbrăţişeze fetiţele şi băieţeii pentru ultima dată. Imaginea asta-i prea dură pentru voi. Dar eu am trăit-o cumva, am simţit-o. Eram veselă din două motive: aveam să te întâlnesc din nou, să te întâlnesc şi să nu-ţi mai dau drumul, căci trebuie să-ţi spun că în braţele tale simţeam siguranţa cum făcea parte din mine. Iar cel de-al doilea motiv, cam stupid şi fără sens, sinceră să fiu, aveam să călătoresc în cer, să văd tot ceea ce se ascundea după norii ăia care mi-au fost alături în fiecare plimbare, care mi-au ţinut de cald cumva, norii ăia pe care i-am iubit până la refuz.

Mă plimbam pe aleile atât de cunoscute persoanei mele, aleile ce le-am colindat împreună, a căror piatră am tăbăcit-o ţinându-ne de mână ca doi nebuni. Mi-erau atât de aproape de fire, deveniseră o parte din mine, o parte ce o îndrăgeam nespus. Erau schimbate total, dar încă erau ele. Erau ca nişte bolnavi ţintuiţi la pat, bolnavi fără vină, bolnavi cu regrete şi speranţe. Căutam cu disperare în toată acea mulţime de nevinovaţi, un chip cunoscut; căutam un loc unde să mă refugiez şi să plâng până ustură, un loc unde să meditez, să-mi pun gândurile în ordine, gânduri ce aveau să nu mai existe în

9

câteva ore de chin. Dar n-am apucat să fac nici asta, căci două mâini lungi şi reci mi-au strivit trupul cu o îmbrăţişare. Era acel ceva ce îmi lipsea încă de când se dezlipise de mine. Părea că n-are de gând să-mi mai dea drumul vreodată, părea că e lipit de jacheta mea verde, că avea să moară lângă mine şi că nu-i păsa asta. Dar toate erau nişte iluzii. Aproape toate. Realitatea era că există, că el era acolo, că ale lui erau braţele lungi şi subţiri. Şi asta-mi era de ajuns. M-am întors sau m-a întors, căci eram ameţită, răpusă de o durere de cap criminală şi de o emoţie la fel de usturătoare, şi i-am privit ochii. Nu găseam pic de durere sau de frică, nu percepeam cum de o persoană ca el îşi poate păstra atât de elegant calmul. Căutam, căutam şi căutam, dar devenea deja enervant. Voiam doar să simt clipa, aşa că m-am refugiat din nou în braţele lui, m-am refugiat şi am început să plâng, aparent, fără motive. Era ultima zi; şi cu toate acestea, el era acolo. Poate că mintea mi se îmbolnăvise, poate că îl confundam, deşi asta era cam exclus. Îl ştiam prea bine. Poate că imaginaţia mea sărise calul, îl sărise şi acum nu mai găsea solul. Mi-era greu să cred că nu aveam să-l mai văd, că pur şi simplu voi muri şi că odată cu mine vor muri miliarde de oameni. Mi-era greu să accept că mama şi tata nu vor mai fi, sau că vor fi, dar nu aici, nu pe Pământ, nu lângă mine. Greşeam că-mi închipuiam una ca asta. Vom fi împreună în ceruri. Şi totuşi mi-era extrem de greu. Nu puteam, sau mai bine zis, nu voiam să plec de aici, să părăsesc Pământul, să las în urmă tot ce am avut atâta timp, să dau, într-un fel, cu piciorul la tot. Nu eram în totalitate de vină. Ştiam, dar degeaba.

Mai era o problemă. Ştiam că aveam să murim, dar nu ştiam cum. Poate sufocaţi, înecaţi sau poate în flăcări. Iar dacă era să aleg, aş fi ales exact aceeaşi metodă prin care am şi murit. Focul.

Mă gândeam la prea multe în prea puţin timp, aşa că am abandonat totul şi m-am calmat. Credeam că sunt calmă, dar eram mai agitată decât mi-am închipuit vreodată că aş putea fi. Şi am decis să te privesc din nou, căci prea mult timp nu mai aveam. Erai tuns. Şi aveai prea puţine motive şi argumente ca să-mi explici. Şi chiar dacă ai fi încercat, probabil că te-aş fi oprit. Nu era momentul potrivit să-mi explici de ce te-ai tuns. Şi nu avea să mai fie niciodată.

Încercam să fac ceva şi încă încerc să-mi dau seama ce anume. Mă priveai insistent, cu zâmbetul pe chip, şi parcă-mi spuneai: « Prostuţo, termină! Va fi bine! » Cred că mă zbăteam ca un peşte pe uscat, mă crizam, căci nu mai aveam timp de nimic. Iar în timpul rămas, mă smiorcăiam ca o idioată, în loc să profit. Nu-mi pare rău totuşi, căci am lăsat să decurgă totul normal. Nu m-am opus, n-am încercat să fiu ceva ce n-am fost niciodată şi anume o persoană calmă, mult prea calmă.

Tu încercai să mă linişteşti, voiai să mă săruţi. Te apropiai uşor de mine, iar eu aşteptam. Aşteptam momentul perfect să te opresc, să-ţi acopăr buzele cu palma ce-mi tremură. Aşa am făcut, căci iubesc să fac asta. Să te opresc, să te dezamăgesc, să te fac să-ţi pui întrebări şi apoi să-ţi sar în braţe şi să-ţi spun că a fost doar o glumă proastă de-a mea. Poate că în momentul acela, gluma mea proastă era cea mai rea idee, dar nu-mi trecea nimic prin cap. Gândeam că fac ceva bun, că încălzesc atmosfera, dar mă

10

prosteam şi atât. Mă prosteam şi nu rezolvam mare lucru. Şi toate astea până când mi-am dat seama că e un joc prea riscant, unul prostesc, aşa că te-am sărutat eu pe tine. Pun pariu că-ţi puneai mii de întrebări. Probabil că nu mă mai recunoşteai, dar sinceră să fiu, nici eu nu mă mai recunoşteam. Făceam lucruri pe care nu le doream cu adevărat. Şi totul era o pierdere de timp, o pierdere din timpul acela preţios.

Eu niciodată n-am crezut că timpul e chiar atât de preţios. Chiar n-am crezut vreodată. Căci mereu mi-am zis că am timp şi mâine, şi poimâine. Uite că sosise momentul când nu mai exista o zi de mâine sau de poimâine. Şi era destul de dură realitatea, chiar foarte dură. Începeai să simţi adrenalina cum îţi intră sub piele, începeai să te vaiţi, să suferi, începeai să-ţi dai seama că ăla e sfârşitul, că toată povestea aia n-o să aibă vreodată vreo continuare. Îmi părea bine, într-un fel. Începea să devină enervant calmul tău. Îmi simţeam capul greu, presat de mâinile tale dreptunghiulare, asimetrice şi reci. Îmi dădeam seama că urmează să-mi şopteşti ceva, să-mi şopteşti ceva ce nu voi uita niciodată, chiar de-aş muri. Simţeam conturul buzelor tale pe lobul urechii mele. « Sună egoist, dar ştiu că fără tine nu pot trăi decât în altă lume. » Tremuram din orice încheietură, până când m-am ascuns din nou în braţele lui. Nu voiam în ruptul capului să se termine. Mi-aş fi dorit ca acea clipă să dureze o eternitate. M-aş fi împăcat cu ideea de a fi tot timpul miercuri, iar cerul să fie negru, Copoul un haos, aleile nişte bolnavi, dar nu m-aş fi putut împăca cu ideea că... nu vei mai fi, că nu voi mai fi.

Eram înconjurată de atâţia neînţeleşi, de atâtea bocete, de mii şi mii de lacrimi, eram înconjurată de un haos din care încercam cu disperare să ies. Era imposibil însă. Eforturile mele erau în zadar, erau eforturi care nu-şi aveau rostul. Credeam că dacă mă voi ruga, voi realiza ceva. Credeam că mă va auzi Cel de Sus, că-şi va face milă. Dar nu mi-am dat seama că rugăciunile mele şi ale celorlalţi neînţeleşi trebuiau trimise demult sus. Şi abia în acea clipă mi-am dat seama că n-are niciun pic de adevăr zicala: „Mai bine mai târziu decât niciodată”.

Începea să devină linişte şi nu ştiu din ce motiv. Gândeam pe atunci că oamenii şi-au dat seama că nu mai au ce face, că pur şi simplu aşa vor sfârşi. Dar eu aveam speranţe, aveam speranţa că focul ce înconjura planeta noastră va îngheţa cândva, va îngheţa odată pentru totdeauna. Eram naivă, dacă puteam crede una ca asta. Eram foarte naivă.

Se zvonea că există o cameră unde încap 12 persoane, şi că acele 12 persoane vor supravieţui. Nu-mi făceam planuri, însă. Era imposibil să fiu aleasă eu supravieţuitoare. Nu aveam nimic bun, nimic. Şi oricum nu eram sigură de existenţa acelei cămăruţe miraculoase. Îmi puneam totuşi întrebări. «Cum să poţi supravieţui într-o cameră?», «Cum să accepţi că tu o să mai trăieşti şi restul o să moară ?» Iar întrebarea asta îmi dădea dureri de cap sau mai bine zis, îmi accentuă durerea de cap, căci deja simţeam cum acesta îmi plesneşte.

Acea cameră chiar există, doar că nu era ceea ce părea a fi. Nu era chiar deloc. Mă împingeai în ceilalţi oameni şi-mi spuneai că voi scăpa, că voi supravieţui, că nu voi

11

muri odată cu tine. Mă dureau toate astea, dar probabil că nu-ţi dădeai seama. M-am oprit în faţa unei cutii imense, galbene, dar care nu ştiam însă din ce e făcută. Şi mi-am dat seama imediat că ceea ce era numită „camera miraculoasă” era chiar în faţa mea. Totul s-a petrecut mult prea repede şi n-am apucat să-ţi spun tot. M-ai îmbrăţişat ca pentru ultima dată, mi-ai sărutat fruntea şi ţi-ai dezlipit mâna de a mea. Pur şi simplu simţeam că mor uşor, că mă sting de durere, că plec şi te las, că te abandonez ca o descreierată. Şi n-am putut, n-am putut să plec fără să-ţi spun că te iubesc şi că n-o să te iert niciodată pentru ceea ce ai făcut. Şi n-am primit decât un zâmbet, un micuţ zâmbet, pe care îl păstrez şi-acum în privire. Nu-mi dădeam seama, dar plângeam cum n-o mai făcusem vreodată. Mă usturau ochii şi plămânii, dar nu simţeam. Nu-mi vedeam rostul. Ce sens mai are să fiu când restul sunt morţi ? Mă zbăteam şi mă luptam cu lacrimile mele, până am intrat în camera aia nenorocită, întunecată, cu mai puţin oxigen decât exista afară, plină de copii ce aveau să devină orfani. Era o cameră în care încăpeau mai mult de 12 persoane. Asta era cert. M-am aşezat pe o băncuţă, lângă alţi şase neînţeleşi. Era lână mine, puteam să jur că era lângă mine. Era ea, surioara mea cea scumpă, care niciodată n-a contat mai mult ca în acea clipă. Plângea, dar nu la fel de tare cum o făceau restul. Pe când eu... mă înecam în propriile-mi lacrimi. Cred că era timpul să o consolez eu pe ea, să-i spun că va fi bine, deşi nu credeam nici măcar o boabă din ce ziceam, să-i alin cumva durerea. Mă gândeam cum să încep, cum să-i spun, mă gândeam cum să o mint cât mai frumos. Şi n-am apucat să fac nici asta, căci ea mă prinse în braţe şi-mi şopti: «Te iubesc ! »

Poate sunt momente când crezi că simţi durerea aşa cum e ea, că n-ai scăpare, că pur şi simplu te sfâşie, momente în care crezi că ceva mai rău de atât nu există. Dar te înşeli. De fapt cea mai mare durere e aceea care îţi torturează inima, cea care ţi-o mănâncă din mijloc, care te face să vrei să mori exact în acea clipă, să mori odată pentru totdeauna. Şi am simţit durerea asta pe băncuţa aceea de lemn. Am simţit că n-are sens să mă opun ei, căci mă va distruge, orice aş încerca.

Intrasem în iad, de fapt. Intrasem şi nu mai aveam vreo scăpare. Focul probabil îi omorâse pe cei de afară şi acum ne zâmbea nouă. Vedeam cum unul câte unul luau foc, la propriu. Vedeam cum ard hainele de pe ei, vedeam cum îmi vine rândul. Încetasem să mai plâng, căci ştiam că sfârşitul e aproape, ştiam că avea să se termine şi că voi ajunge undeva unde-mi va fi bine. Mă gândeam cum ar fi fost ca el să nu fie, ca ea să nu fie. Îmi puneam mii de întrebări şi mă enervam căci nu găseam răspunsuri. Eram mult prea concentrată să mă învinovăţesc că l-am lăsat acolo, că l-am părăsit în flăcări, că i-am dat drumul la mână, mult prea concentrată să mă gândesc cum va fi după toate astea, dacă va mai fi ceva, şi n-am văzut cum ea luă foc lângă mine, cum se zbătea să trăiască, sau să moară mai rapid, cum mă imploră să o ajut cumva. Am înlemnit, am paralizat pentru câteva momente, până când am simţit cum ustură, până când am simţit-o pe pielea mea. Flacăra îşi făcuse cuibuşorul pe trupul meu, mă ardea şi-mi venea să zbier, să urlu de durere. Dar mai tare ustură durerea din suflet.

12

Poate că acea lumină, poate că înstinctul, poate că Dumnezeu, poate că el, poate că ea m-au ajutat să ies din infernul acela şi să scap de flacăra ce-mi distrugea uşor trupul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu cum am reuşit să fac asta, nu ştiu dacă am făcut-o eu, nu ştiu, dar am supravieţuit.

Eram întinsă în cenuşă, lângă cadavre, lângă fum, lângă pustiu, eram întinsă într-un loc pe care nu-l recunoşteam, pe care nu-l mai văzusem vreodată. Îmi căutam calea, căutam un drum pe care să o iau, căutam un semn de viaţă, căci singură eram în mulţimea aceea de morţi, căutam un el şi-o ea, căutam şi n-aveam să-i mai găsesc vreodată. Cadavre, resturi de cadavre, cadavre, resturi de cadavre. Asta era tot ce exista în jurul meu. Şi-o linişte deplină, şi-un cer de-un albastru deschis. Ori eram în iad, ori eram încă pe Pământ. Îmi trăgeam palme în speranţa că mă voi trezi, dar încă aveam în minte toate clipele cu el, mai aveam încă în minte imaginile cu acei copii speriaţi şi cu acei tătici din părculeţul Copou. Acum nu mai era nimic, decât pustiu.

Încercam să mă consolez şi-mi spuneam că voi muri cândva, că n-am cum să rezist fără apă, fără mâncare, că voi înnebuni de atâta singurătate, că mă voi sinucide, că voi dispărea de pe faţa planetei. Probabil că ţipetele mele disperate i-au trezit pe ceilalţi. Acea mare de morţi, de oameni fără suflet, s-a transformat într-un haos ce nu doream vreodată să-l mai aud. Semăna izbitor de mult cu haosul prin care trecusem cu câteva zeci de minute înainte. Nu-mi explicam cum de poate fi totul adevărat. Îmi spuneam că totul face parte dintr-un coşmar, că mă voi trezi la un moment dat şi că va fi totul bine. Dar coşmarul ăla era realitatea. Eu eram acolo, restul de neînţeleşi erau acolo.

Am început să te caut ca o disperată, căci pe ea n-aveam şanse să o mai văd vreodată. Murise în faţa ochilor mei, în timp ce mă implora să o ajut cumva, în timp ce stăteam şi o priveam neştiind ce să-i fac. Te strigam, ţipam la tine din toţi plămânii, te chemam să vii în braţele mele, dar nu-mi răspundeai. Zăceai în balta aia de sânge, cu ochii spre mine, cu zâmbetul pe buze, cu inima oprită, cu un bileţel în mână: « Sună egoist, dar ştiu că fără tine nu pot trăi decât în altă lume. Te iubesc ! Adio ! »

Nu ! Nu mi se poate întâmpla tocmai mie. Nu poţi fi tocmai tu cel de jos, sau dacă eşti, nu ai murit încă. Mă prosteam şi mă înecam pentru a nu ştiu câta oară în lacrimi. Nu-mi găseam locul lângă tine, lângă tine mort. Îţi luam capul în mâini şi te imploram să te întorci, să revii lângă mine, căci nu mai puteam, erau prea multe, prea multe pentru o zi de miercuri. M-am aşezat lângă tine în speranţa că mă vei simţi şi că îmi vei săruta fruntea, dar am sperat degeaba. Totul din mine era distrus. Nu înţelegeam nimic şi nu cred că voi ajunge vreodată să înţeleg mare lucru.

Am înnebunit de atunci. Şi-acum sunt nebună. Căci atunci când îmi vii în minte, când te aşezi lângă mine în somn, când vii să mă veghezi, mai moare câte ceva din mine, mă sfâşie bucăţică cu bucăţică şi mă lasă lată jos, în balta ta de sânge.

N-o să-nţelegi vreodată ce-am simţit când te-am văzut acolo jos, n-o să-nţelegi niciodată ce s-a întâmplat în interiorul meu când mi-ai dat drumul la mână şi ai plecat ca să nu te mai văd. N-o să înţelegi niciodată cât de tare doare să rămâi în viaţă şi să-ţi doreşti din tot sufletul să mori, să ajungi lângă cei ce i-ai iubit cel mai mult. Iar pentru

13

mine toate trebuie să aibă un final. Şi finalul e acesta. Voi veni către tine, în lumea în care te-ai refugiat, ca să nu mă faci să sufăr, voi veni şi te voi certa amarnic pentru că m-ai părăsit în haosul acela, pentru că m-ai lăsat să urlu după tine, pentru că m-ai făcut să mă simt singură în iadul acesta. Şi voi veni să-ţi spun că am sosit şi eu în cer, în iad, dar sunt în cer. Şi poate că-ţi voi face cu mâna din iadul meu în raiul tău.

Noi?

Noi? Cine suntem de fapt noi? Un amalgam de oase şi piele sau un fel de clepsidră din care se scurge continuu nisipul? Ce vrem noi cu adevărat? Adică ce e chestia asta cu sentimente care plânge şi râde, doarme şi mănâncă, uită şi iartă, împacă şi desparte, alintă şi iubeşte, mângâie şi urăşte? Care e scopul? Noi stăm. Stăm şi respirăm aerul ăsta gratuit. Şi poate că îl intoxicăm cu prostia omenească. Ce e şi cu pământul ăsta care trebuie să susţină greutatea noastră relativă? Cum ne suportă toanele şi mofturile de dive şi staruri? Câteodată mă pun în locul lui. Ce ar fi să am mii de gândăcei pe mine? Să se plimbe non-stop şi să consume din mine... Aberant! Dar bine că nu sunt Pământul. Sunt şi eu un "gândăcel", ca toţi ceilalţi... Şi abia acum realizez.

Şi totuşi cred că ştiu. Scopul nostru este să devenim nişte monştri iritanţi care nu ştiu să facă altceva decât să mişune pe planeta asta oarbă. Nu suntem decât nişte particule, nişte molecule învechite şi uitate de tot ce înseamnă bun. Poate e dur spus, dar eu nu înţeleg ce facem noi de 2000 de ani încoace. Mulţi spun că descoperim lucruri noi. Bine… şi? Le descoperim, ne folosim de ele şi după - murim. Sau poate că suntem nişte genii nemaiîntâlnite, poate că suntem conducătorii acestui Univers inexplicabil şi infinit. Voi şi cu extratereştrii voştri... Aţi ajuns să vă legaţi de viaţa (dacă aşa s-o fi chemând) unor omuleţi verzi sau albaştri (mie aşa îmi place să le spun) cu urechile lungi şi mintea de 2000 de ori mai bună ca a noastră, pentru simplul fapt că vreţi noi descoperiri. Nu e de ajuns că sunteţi cu picioarele pe Pământ... şi mai nou pe Lună? Ce vreţi? Să distrugeţi tot acest Paradis? Să invadaţi şi fiecare stea care e liniştită... sau să urmăriţi fiecare moleculă din spaţiul acesta imens?

Şi ce e cu atâta ştiinţă? Îţi trebuie atât de mult cap doar ca să te bucuri de o zi frumoasă de primăvară sau de cei 10 lei pe care i-ai găsit pe jos ieri, în timp ce te grăbeai să nu pierzi autobuzul? La ce îmi foloseşte să ştiu că în curând poate voi trăi veşnic? Cum m-aş mai bucura de clipele acelea de care în prezent mi-e teamă să nu se termine niciodată, cu gândul că în viaţa mea infinită le voi mai trăi poate? Ştiu. Nu înţelegeţi aberaţiile mele de doi bani. Şi totul pentru voi e un mare 0.

Dar eu am aceeaşi întrebare: Cine suntem noi?

14

Raluca Dima (IX C)

“Pentru că este un alt mod de a spune ce simt, ce gândesc, pentru că aşa mă descarc. Pentru că atunci când scriu nu există timp şi spaţiu.”

Prin toate astea trecem... - ÎŃi mai aminteşti ce bine era în copilărie? - Nu… - Cum nu? - Uite aşa… Nu-mi aduc aminte. Lasă-mă! - Nu vreau. Chiar nu-Ńi mai aminteşti cât de bine era când ai împărŃit primele tale

creioane colorate? - Nu. Mă laşi odată?! - Nu Ńi-e dor de nopŃile de vară în care ascultai cântecul greierilor? Sau când

adormeai sub privirea caldă a bunicii? - Nu. E stupid. Pleacă! - N-ai vrea să simŃi din nou mângâierea firelor de iarbă printre degete? - Măi, tu n-auzi să mă laşi?! - Nu. N-am să te las niciodată. Suntem ca ying şi yang. N-ai rezista fără mine. - Bine că eşti tu mare inteligent şi le ştii pe toate. - Să înŃeleg că eşti supărată… - În sfârşit te-ai prins şi tu! Acum valea! - N-am spus că voi pleca. Te-ai certat cu prietenul? - ... - A, deci asta era. Ce s-a întâmplat? - Nu te priveşte. - Te înşeală? A plecat undeva? - Da… a plecat… - Unde? - Undeva… nu ştiu... Lasă-mă. - Nu te las, măi! Tu chiar nu înŃelegi? - Ce să înŃeleg? Eşti enervant de insistent. (râde) - Te pot ajuta cu ceva? - Nu. - Hai, spune. Ştiu că vrei să te descarci… - ... - łi-e dor de el? - Mi-e dor de zilele în care îl priveam ore în şir şi nu mă mai săturam. Mi-e dor de

mângâierile dinainte de somnul de amiază. Mi-e dor de clipele în care îi simŃeam parfumul pe perna mea, mi-e dor…

- Interesant. - Ce e aşa interesant?

15

- Tu. - Eu? - Da, tu. E interesant câte sentimente se pot găsi într-o persoană. - Mda… - Ce, nu crezi că este posibil? - Nu. - Eu îŃi spun că da. Şi am chiar şi un exemplu la îndemână. - Cine? - Tu. - Eu?! - Iar începem? (zâmbeşte) - Tânjeşti după amintiri. Plângi. Suferi. Te enervezi. Zâmbeşti. Iubeşti. Ce poŃi

cere mai mult de la o persoană? - Trădare? Asta nu se află în "lista ta magică". - Ah… da... Adevărat. - Ok, deci nu eşti chiar un Einstein. - Nu chiar. Doar... o simplă persoană. - O persoană care tânjeşte după amintiri, plânge, suferă, zâmbeşte, iubeşte şi…

trădează? - Da... O persoană de aia. - Deci ai trădat. Pe cine? - Pe tine... - ... Cum?! - Te-am trădat în momentul în care te-am lăsat să creşti. Când te-am lăsat să intri

în această lume a suferinŃei... - Cine eşti?! - O persoană. O persoană de care nu-Ńi aminteşti. O persoană, cu acel nume pe

care tu l-ai uitat. - Ai nume? Pf... ce întrebare! Normal că ai nume. Care este? - Numele meu… - Da. Numele tău. - Numele meu este… - Da? - Copilăria. - ... - Aşa-i că nu-Ńi aminteşti de mine? - ... - Ai rămas fără cuvinte. Impresionant. - ... Tu eşti? - Da. Eu sunt. - ... - Îmi pare rău că a trebuit să treci prin toată această suferinŃă din cauza mea.

Chiar îmi pare rău.. Dacă aş fi ştiut să te Ńin mai mult lângă mine… - Nu este vina ta. ToŃi la un moment dat creştem. - Dar... - Asta este viaŃa. Nu ai ce-i face. - Ştiu. Dar...

16

- Sincer, îmi pare bine că ai apărut în calea mea în această seară nu chiar atractivă.

- Şi mie. - Mereu vei trăi într-un colŃ al sufletului meu. Şi de-acum, mereu îmi voi aminti

de tine. - M-ar bucura mult asta.

* - Maraaa! strigă îngrijorată. - Da, aici sunt, mamă! - Ce faci? Te-am căutat peste tot. Unde-ai fost?! - Aici. Vreau să-Ńi prezint pe cineva foarte drag mie… Dar când se întoarse, Copilăria dispăruse, lăsând în urma ei mii de amintiri,

copilărie care chiar şi în zilele noastre încălzeşte încă sufletele tuturor persoanelor ce tânjesc după trecut, plâng, suferă, trădează, zâmbesc şi nu în ultimul rând... iubesc.

Un simplu gând

Încercam să-mi încheg viaţa în cuvinte. Îmi priveam palmele, tresărind de neastâmpăr, ca o icoană veche şi uitată. Mă dureau pleoapele în încercarea de a şopti, şi visul meu de fericire se îndepărta tot mai mult, rătăcind printre aleile cu crini. Se alintau amintiri pe vântul ce colinda sinistru zgomotul frunzelor uitate în trecut. De teamă, nu îndrăzneam să privesc noaptea cu farmecele ei şi totuşi, fără să vreau, lumina ce mi se rătăcise bezmetică prin plete îmi deschise ochii.

Ţintuită în noapte, priveam albastrul îndepărtat al cerului, care îmi fura privirea omului drag, singurul ce-mi putea elibera sufletul cu gestul de orizont al vorbelor sale.

Recile cuvinte ale întunericului se topeau acum în zarea adâncă a poeziilor eminesciene, ce uneori îmi schiţau câte un zâmbet. Închideam ochii şi începeam să hoinăresc, troienită de clipe, prin locurile cele mai dragi amintirii mele, acolo unde, cu mâinile încleştate şi cu sufletul în ochi, descoperisem lumina. Cânta amintirea fetiţei cu părul strâns în basmaua norilor, ce pornise să culeagă florile dorinţei ei. Un vis timid, încredinţat în şoapte stelei deasupra livezii ce strivise între gene o lacrimă veche.

Mi-am dat seama atunci că uitasem în tainica lucire a stelelor toate zâmbetele, copilăriile, cuvintele toamnei şi umila mea fericire. Şi totuşi...

" Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea? şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult."

Fata cu umbrelă

Câteva minute... Doar câteva minute au fost de ajuns până când zâmbetul gingaş îi dispăru de pe faţă. Ochii mohorâţi se ascunseră după gene. Vuietul vântului, acum, se auzea cu şi mai mare intensitate.

17

Fiecare pas pe zăpadă îi răscolea şi mai tare neliniştea. Peste tot era pustiu... niciun picior de om nu vedeai pe străzile întunecate.

Voia să oprească în staţia de autobuz, cu speranţa că poate aşa îşi va mai relaxa puţin picioarele încordate; însă era prea frig... şi nu făcea decât să îngheţe şi mai mult. Gerul îi uscase buzele. Acum nici măcar strugurelul nu o mai putea ajuta. Oftând, şi le cufundă în spatele eşarfei.

Pentru un moment, închise ochii. Liniştea era atât de profundă, încât aveai impresia că eşti doar tu în lumea aceasta, doar tu... şi vântul. Îşi amintise de vara trecută, când se trezea cu roua dimineţii pe faţă, când lanurile de grâu o îmbrăţişau cu atâta ardoare, când aştepta sub cireş ore în şir băiatul din vecini, când lumea nu i se părea atât de amară. O lacrimă i se strecură printre gene…

Un foşnet o trezi din starea de euforie. Privirea îi alergă în toate părţile. Râse... - Pff… ca să vezi... era doar o pungă. Cât de absurdă pot fi!… Ajunse în faţa blocului. Privi în sus. Parcă nu i se mai părea atât de familiar locul

unde odată îşi căuta cu disperare cheile, pentru a nu pierde niciun episod din "Tânăr şi neliniştit". Acum i se pare o tâmpenie. Privi spre buzunar. Simţi nevoia să-şi mişte mâna, însă ea nu i se supuse.

Fetiţa de la parter ajunse lângă ea. Nici nu o observase. Îşi căută cheile, până când scoase un sunet ciudat. Aha, deci îşi uitase cheile la şcoală. Tipic... I se făcuse milă de ea. Deschise uşa. Fetiţa îi mulţumi zâmbind. Ea… nu îi răspunse. Urcă scările. Ajunse în faţa uşii. Sentimentul de singurătate se dublă. Nu o aştepta nimeni acasă, nu s-a bucurat nimeni când a ajuns… Doar un gol apăsător… poate prea mult gol.

Se băgă în patul rece şi mult prea mare pentru o singură persoană; se uită la pozele lor; îmbrăţişă perna pe care odată au stat amândoi şi încerca să viseze... doar asta i-a mai rămas. Se întreba rânjind...

- Oare lui îi mai pasă cât de cât de mine, se mai întreabă oare ce face acea fată cu umbrelă? cum îi merge? Nu cred... altfel ar fi dat un telefon... sau măcar mi-ar fi răspuns la numeroasele mesaje pe care i le-am trimis...

Trecuseră aproape 10 luni de când totul s-a sfârşit, de când visele au devenit coşmaruri şi cu toate acestea nu reuşeşte nici acum să se obişnuiască cu absenţa lui, cu faptul că nu îi mai aparţinea. Şi ce era mai ciudat... încă avea impresia că îi aparţinea lui.

Prietenii, familia, toţi i-au spus că timpul le va vindeca pe toate. Dar ei i se părea că merge invers. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se adâncea mai mult în prăpastie. Atât de mult l-a iubit... şi încă îl mai iubeşte, cu toate că urăşte faptul că a lăsat-o singură, că a uitat tot, că a lăsat-o şi şi-a văzut de viaţa lui alături de alte persoane... că şi-a creat o altă viaţă din care ea nu mai face parte…

"Aşa este mai bine pentru amândoi. Vei vedea!" au fost ultimele lui cuvinte.

Lumina se stinse. Liniştea reapăru.

18

Georgiana Creţu (IX D)

„Scriu pentru că îmi place. Îmi exprim altfel gândurile faţă de cei din jur prin creaţii şi îmi este mult mai uşor să le spun ceva printr-o compunere, şi nu banal.”

Zâmbet veşnic înainte de culcare

Pomeţii uşor încordaţi de frumuseţea zâmbetului suav îi fac faţa să semene

cu o frumoasă floare de mai. Atât de comună, însă atât de deosebită: e unică, e doar a ei şi nicăieri nu ai mai putea întâlni căldurosul ei zâmbet de vară. Da! Zâmbetul ei te încălzeşte şi te umple cu energie, emanând toată dragostea pe care ai putea să o primeşti în cea mai îngheţată împrejurare.

Ochii ei mici, ca două alune strălucitoare, m-au urmărit mereu în joaca-mi copilărească, îmi priveau alene mişcările zglobii şi îmi vegheau neîncetat somnul; din cauza aceasta, în timpul zilei dădeau uşoare semne de oboseală. Faţa-i rotundă, cafenie mă întâmpina în fiecare dimineaţă cu un zâmbet delicat: aşa reuşea să mă plaseze în basmul meu preferat.

Miros îmbietor de plăcinte aburinde inundă casa, parfumând-o. Mă ridic repede din pat şi alerg spre bucătărie cu gândul neliniştit că nu mă va lăsa să gust din cauză că plăcintele sunt încă prea calde. Deschid uşa cu cea mai mare atenţie pentru a nu crea niciun zgomot: nu e nimeni. Cuptorul deschis cu scopul de a se răci mă atrage cu nonşalanţă să-i privesc interiorul, doar ca să nu descopăr nimic: pereţii lui negri mă resping. Dar mă ridic repede când aud chicotitul ei şi mă uit pe masă: acolo erau, acolo le pune mereu, acolo este locul lor; mă uit din nou la ea şi las ruşinată ochii în podea, dar nu rezist mai mult de un minut - două şi mă înfig în prima plăcinţică: simt cum mi se topeşte în gură brânza puţin caldă plină cu zahăr şi cu aluat pufos, şi ascult cu ochii mari cum îmi spune să am grijă ca nu cumva să fie prea fierbinte, că mă va durea stomacul sau că îmi voi frige limba. Dar ce tot spune acolo, abia dacă e puţin călduţ!

Aşa îmi petrec toate zilele în timpul vacanţei: în zâmbete şi veselie, în joc şi joacă, într-o lume de basm. Iar seara, zâmbetul ei de păpădie se pierde printre gene, se pierde între vis şi realitate, se ascunde pe faţa frumoasei prinţese din poveste. Aşa va rămâne ea mereu: bunica mea grozavă, plină de mister şi dragoste.

Pasiune pură

E ultima zi de vacanţă! Ah… timpul rece şi grăbit îndeamnă cerul să-şi

plimbe jandarmii cenuşii spre zări întunecate. Cu toate că este ora prânzului,

inspiraţia soarelui este slăbită şi transmite tuturor sentimente triste. De aceea inima îmi

19

murmură: „Ah…”.

A trecut o săptămână întreagă de vacanţă, vacanţă după care urmează un nou

semestru şi în care eu ar fi trebuit să deviez de la această lume a materialităţii şi să

visez Abisul verde cu mărginitul ocean al tainelor. Dar deschid ochii şi nu observ

decât abundentul gri al străzilor. E un gri imund care jigneşte profund măreţia,

viaţa, splendoarea, gratitudinea Abisului. Nimeni nu poate fi mai presus, nimeni nu

poate depăşi grandoarea cavalerilor maronii ce au fost încoronaţi cu sublime coroane

diafane, nimeni nu poate să-i depăşească frumuseţea.

Vacanţa s-a dus, iar eu nu mai ştiu ce am făcut în acest interval de timp. De fapt, mi-aş dori ca atunci când este vacanţă să fie o vreme caldă, aceasta să mă îmbie la plimbare, să simt atingerea răcoroasă a firelor de iarbă sub tălpile goale şi şoapta Abisului să mă îmbie la dans. Şoaptă… din nou inima-mi murmură: „Ah…”.

Oricum… cărările necunoscute m-ar fi lăsat să mă pierd şi nu m-aş fi înspăimântat pentru că pruncii zburători ai naturii m-ar fi îndrumat spre locul potrivit. Aş fi dorit să simt izul frăţiorilor pământului şi al domnişoarelor îmbrăcate cu încântătoare rochii de bal. Aş fi dorit să simt în adâncul Abisului mişcarea misterioasă a ascunşilor şi să mă înfioare cu sălbăticia lor.

„Ah…” a murmurat din nou. Mi-aş fi dorit să am o adevărată vacanţă de

vară, dar acum… Unde eşti, vară? Unde? Acum... unde voi mai rătăci nestingherită?

Valurile de vise se ciocnesc de pielea statornică a stâncilor şi... poc! se sparg, iar eu

rămân singură.

Zeci de hârţoage zac pe biroul abandonat de ieri: am încercat să-l preaslăvesc,

Abisul merită toată atenţia noastră. Dar totul e atât de nemişcat: nici măcar un susur,

niciun cuvânt, niciun sunet: unde ai dispărut, frumoasă uvertură a naturii?

Afară a început petrecerea! Dacă aş spune că îi cunosc pe toţi invitaţii, aş minţi, dar toţi îmi sunt atât de cunoscuţi! Nu sunt sute, nu sunt mii şi nici milioane: sunt miliarde, ba chiar mai multe şi mai multe steluţe sclipitoare. Eu mă simt atât de îndepărtată de această petrecere a naturii!... Aş vrea să merg şi eu, dar nu m-a invitat nimeni. Cu suflarea sa de gheaţă, cel care goneşte neîncetat croieşte o nouă perdea la fereastra de la care privesc: încetul cu încetul nu voi mai vedea. „Ah…” a murmurat din nou. Trebuie să merg şi eu!

Deschid uşa încet: nu cumva să sperii invitaţii. Dansez! Plutesc printre mulţi,

mulţi, mulţi albicioşi. Picioarele mi se mişcă firav în pantofii roşii. Deodată petrecerea

se opreşte: oare este vina mea? Eu am deranjat invitaţii din dansul lor gingaş? Tristă,

mă opresc brusc; rochia albă plutise uşor printre steluţe, dar acum, că petrecerea s-a

oprit şi eu odată cu ea, rochia-mi atârnă peste picioarele palide. Mi-e frig! Cu

picioarele tremurânde mă întorc repejor spre casa călduroasă. Oare de ce atunci când

dansam nu simţeam frigul, care a început să mă cuprindă odată cu subita oprire?...

20

Am închis uşa care acum mă desparte de oceanul alb. Mă opresc şi mă uit în jur: pereţi albi, rochie albă, flori albe, haine albe atârnate într-un cuier gălbui, picioare palide… pantofi roşii. Sunt atât de roşii pantofii mei, însă nu sunt stridenţi. Două pete ale pasiunii într-un ocean al purităţii.

De ce zăpada nu e caldă? De ce iarna metamorfozează picături de apă în steluţe argintate? De ce iarba nu e îngheţată? De ce doar vara lumina închisă în cercul de aur împrăştie căldură? Pentru că e mai bine să fie rece. Pentru că fiecare are frumuseţea ei, la vremea ei. Pentru că e bine să o simţi doar răcoroasă. Pentru că aşa ajunge la noi căldura: doar vara.

Mă îndrept spre fereastră din nou. Aceasta a fost acoperită în întregime de voalul de gheaţă. O întredeschid şi privesc pe crăpătura subţire, care ar putea să mă ajute să evadez: un cavaler maroniu, a cărui coroană a fost îndepărtată de monitor; dar braţele-i înalte, frumos împodobite cu promoroacă stau mândre şi nici nu se mişcă la atingerea vântului.

Închid fereastra. Mi-e frig, mi-e prea frig. Fără întrebări, fără răspunsuri! Gata! Eu

sunt doar un rătăcitor printre vise şi aşa voi rămâne mereu. „Ah…” a murmurat din

nou. Nu am uitat: visele s-au spart în stânci statornice, dar renasc şi mereu vor renaşte.

Prin ochii altuia

Iar am rămas fără inspiraţie. Nu am mai scris de vreo două săptămâni. Niciodată nu am ştiut cum să încep. Toate începuturile sau deschiderile mele fie în literatură, fie în muzică, fie în şah au fost considerate jalnice (doar de mine), cu toate că primeam laude – bineînţeles, nu pe merit.

Gândurile mele aleargă spre necunoscut; vor să descopere ceva, dar nu reuşesc de fiecare dată, iar când sunt sigură că ştiu ce vreau îmi abandonez ideile, pentru că totul ar putea fi considerat de ceilalţi o simplă joacă. Mă tem de părerile celorlalţi şi nu e corect. Cele mai puternice idei din mintea mea rătăcitoare sunt ameninţate de cuvinte care aparent sunt simple, dar dacă stai să le interpretezi corect, vor deveni, de fapt, nişte cuvinte destul de neplăcute. Cu toate că aş fi în stare de sacrificii şi eforturi imense, toate gândurile mele atârnă de firul de aţă care se sprijină pe consideraţiile celorlalţi. Ce luctuos!

Dar ce importanţă mai au ceilalţi, şi ce importanţă mai au ideile mele puternice când sunt în mijlocul naturii? Totul se dărâmă. Stau şi admir verdele copacilor. Nimic nu mă face mai liniştită decât acest peisaj de un verde pur. Zâmbesc în neştire… câtă veselie dintr-o simplă privelişte monotonă – cine va trage cu coada ochiului spre mine va spune că nu sunt în toate minţile, dar ce a văzut? A văzut un copil?... Nu, nu poţi spune despre cineva atât de mare că este un copil, însă dacă i-ar cunoaşte vârsta… A văzut un copil destul de mare (totuşi) care a înfruntat n ani de şcoală şi care stă într-un leagăn, într-o grădină verde plină de viaţă şi zâmbeşte. Zâmbeşte nostalgic? Nu,

21

e prea tânără ca să fie nostalgică. Zâmbeşte din mândrie? Nu, faţa îi este prea copilăroasă. Zâmbeşte căci aşa este starea ei, aşa a zâmbit mereu, i-a rămas întipărită frenezia infantilă dintotdeauna.

Acel copil sunt eu? Oare chiar sunt eu? Totuşi îl văd din faţă, din lateral… seamănă cu mine, fizionomic vorbind; nu-mi aduc prea bine aminte cum arăt. Ce ciudat… nu-mi aduc aminte! Însă sunt eu: aşa îmi dictează subconştientul, aşa îmi dictează o amintire veche, pe cale de a fi uitată. E îngrozitor că nu-mi aduc aminte: totuşi - părul uşor blond care fâlfâie datorită mişcărilor zglobii ale leagănului, ochii visători ce privesc când cerul, când frunzele copacilor, de la care au împrumutat culoarea şi pomeţii înghesuiţi de zâmbetul prea larg deschis de buzele mici inundate de rodie, lăsând să se vadă dinţii albicioşi - îmi aduc aminte de fetiţa cea mică şi curajoasă (nu prea), isteaţă şi descurcăreaţă (nu tocmai). Nostalgia unei amintiri copilăreşti.

Oare are vreo logică? Tocmai am zis că nu e corect! Privesc în continuare mişcările fine şi le memorez. Mă privesc de la o distanţă

destul de mare, aş vrea să mă apropii, dar nu pot, ceva mă opreşte, toată fiinţa mea doreşte să mă apropii de mine, să mă explorez, dar ceva din exterior mă opreşte. Încerc să analizez care sunt obstacolele: nimic material. Dar… ea, adică eu, încerc să ţin oamenii la distanţă, ca nu cumva să-mi demoralizeze spiritul vesel şi să-mi distrugă idealurile. Această mentalitate este infailibilă până într-un anumit punct…

Leagănul se opreşte. Ah… cum să vorbesc despre mine, e ciudat: nu mă cunosc şi numai eu, eul vorbitor, pot să mă văd. Am să vorbesc despre mine adresându-mi mie pronumele “ea” până voi fi sigură că mă recunosc în totalitate. Ea se află într-un fel de bulă uriaşă care nu o lasă să-şi dea seama de toate răutăţile şi nedreptăţile ce se petrec în jurul ei. Bun! Aceasta este doar o simplă presupunere, destul de solidă; voi aştepta să văd ce se întâmplă, ca mai târziu să-mi adeveresc presupunerea sau să găsesc un alt mod de a mă apropia, sau mai întâi de a mă face observată.

Leagănul s-a oprit de mult timp şi ea abia acum se hotărăşte să coboare. Nu e nicio grabă, doar e vacanţă. Păşeşte printre firele lunguieţe de iarbă până ajunge la o alee simplă, dreaptă. Aceasta este atât de monotonă!; este pregnant faptul că o poţi parcurge fără nicio dificultate; dar stai un pic! nu e aşa, sunt câteva adâncituri mărunte, însă urcuşurile importante şi dificile sunt mai dese decât primele. Ea păşeşte naivă spre prima adâncitură: se împiedică şi cade; nu-i nimic, zâmbeşte în continuare, se ridică şi pleacă la fel de zglobie cum şi-a început drumul. Acum urmează primul urcuş mai mare; deja mă trec fiori, iar ea nu-i dă nicio importanţă. L-a trecut uşor, cu toate că era plin de gropi şi de pietre ascuţite ascunse în spatele unei iluzii optice, iar ea înainta jucăuşă, sărind de pe un picior pe altul fără să ofere sentimentul de spaimă. Cam pe la mijlocul drumului apare cel mai înalt deal pe care va trebui să-l urce: se opreşte la poalele lui, îşi umple plămânii cu aer - inspirându-mi o oarecare reţinere - şi porneşte la fel de naivă şi nepăsătoare în parcurgerea celui mai periculos drum.

Într-un timp uimitor de scurt ea ajunge sus: se opreşte şi se uită veselă în spate, nu a fost mult de mers, dar nici nu mai are mult. E uimitor cum a reuşit să se descurce

22

până aici, până unde a fost mai greu; de aici drumul este drept aşa cum a fost şi înainte, într-o uşoară ascensiune (aproape că nu poţi să-ţi dai seama de uimitoarea uşurinţă a noului drum, o pantă prea lină).

Oare ea la ce se gândeşte? Oare ştie încotro o ia? S-a depărtat prea mult, trebuie să ţin pasul! Vai! Se apropie sfârşitul drumului. În mişcările ei vesele se recunoaşte începutul unei oboseli. În sfârşit! după atâta drum… Eu nu mai puteam de mult timp (începusem să o invidiez).

Nu i-a pierit zâmbetul de pe buze şi îşi ascunde oboseala, însă i-au dispărut trăsăturile copilăreşti de când era pe leagăn. Faţa ei pare acum mai matură, doar bucuria infantilă i-a rămas întipărită pe buzele inundate de rodie şi ochii visători studiază necontenit aleea: vor să se convingă de faptul că aceasta chiar este într-o uşoară ascensiune.

Pentru mine devine din ce în ce mai greu, însă ea înaintează cu aceeaşi uşurinţă. Nu mai pot ţine pasul. O ceaţă destul de deasă se apropie sau ea se apropie de ceaţă; o văd din depărtare: sunt atât de sigură că a obosit, însă nici cea mai mică mişcare a ei nu dezvăluie acest secret; tace şi îşi continuă drumul până la ceaţă. În sfârşit - a ajuns acolo, se întoarce şi face cu mâna, dar nu mie, mă uit în jur şi nu e nimeni, strânge tare ochii şi păşeşte în mister. Am reuşit să-i văd ochii la fel de visători ca atunci când era în leagăn şi zâmbetul la fel de larg, însă nu era pură frenezie infantilă, era nostalgie şi mister.

Această ceaţă îmi dă fiori, deci! Cu toată oboseala mea mă întorc pe vârful ultimului deal. Valea e uşor de străbătut, aşa că ajung repede şi mă aşez în mijlocul drumului. Până acum nu am observat, pentru că eram absorbită de ea, să o descopăr şi să-i dibuiesc gândurile, dar acum ştiu de ce zâmbea necontenit: era înconjurată de o lume veselă, în dreapta un lan de maci, iar în stânga o dumbrăvioară îmbietoare şi răcoritoare. Ce poate fi mai frumos atunci când străbaţi un drum singuratic şi dificil?

Da! Eu eram, dar viteza cu care am parcurs drumul e uimitoare. A fost un drum plăcut, însă obositor. Ştiu! Am jucat rolul unui necunoscut. Da! Asta este! Cred că mi-am dorit atât de mult să văd cum arăt eu pentru cei din jur… şi iată-mă!

Până la urmă tot nu am reuşit să mă fac observată aşa cum voiam eu, încă de la început. Vaaai! Ce subit s-a înnorat! Macii deja dau semne de moleşeală, iar dumbrăvioara freamătă, un vânt ciudat răsfoieşte mărginitul verde. Plouă. Plouă torenţial. Nuuuuu! Era prea frumos şi bine. De ce s-a înnorat? De ce plouă?

Mă ridic speriată şi mă duc din nou spre ceaţă. Ce ar putea fi în spatele ei? Mă apropii cu paşi repezi şi simt cum mi se strânge stomacul, cum mi se micşorează inima. Mă opresc în faţa ceţei. Ea de ce a ales acest drum? De ce a intrat în ceaţă?

Dar ce mai contează întrebările acum? Mă uit repede în urmă şi fac cu mâna ploii, oarecum bucuroasă că scap de ea. Strâng tare ochii şi păşesc în mister.

23

Mădălina Crăciunescu (IX E)

„Scriu pentru că în mintea mea dăinuie o lume de cuvinte pe care îmi place să le îmbin în funcţie de ceea ce simt. Magia cuvântului este o exprimare a gândurilor noastre…

iar eu simt că acestă magie se află în mine!”

Amintirile

Un vis se duce-n amintirea locului de neuitat,

Casa copilăriei stă şi plânge cu ochii întunecaŃi. Doar statueta mai suspină, râzând din când în când,

Dar stă încremenită cu ochii în pământ.

Copacii grei din curte îmi amintesc cu drag De anii tinereŃii mele ce au plecat în larg.

Un nor acoperă seninul din universul visurilor mele, Pe care le-am păstrat cu drag gândindu-mă la ele…

Ajută-mă...

Mă dezamăgeşti, mă pui pe gânduri, Mă arunci într-o lume lipsită de:

Culoare, zâmbete, fericire, speranŃă Ci doar:

Întuneric, lacrimi, durere şi multe gânduri negre.

Alerg spre nicăieri... Vreau să fug.

Am obosit! Mi-e sete! Dar aici nu e apă, ci doar un râu

De lacrimi. Lacrimi amare... În lumea asta timpul stă şi nu pot evada.

Ajută-mă...

Dă-mi aripi să zbor Şi... învaŃă-mă să zbor, căci

Am uitat de dor!

24

Alter ego Demult, între viaţă şi vis mi-am întrebat sufletul Dacă aripile păsărilor pot atinge porţile Raiului. Am început involuntar să-mi pun întrebări Formulate de un « eu » pe care nu-l cunoşteam.

M-am liniştit, privind zborul divin al îngerilor; Doar ochii mei puerili te puteau vedea, Lăsând inima în palma Ta, să zbor

Şi doar aripile inocente de copil Puteau simţi imensa ta iubire… Dar atunci am uitat inima în palma Ta…

Şi tot de atunci, aripile mele zboară neîncetat. Doar că sufletul meu de copil mare, Uită uneori că-i sub Pronia Ta!...

Nevăzutul

Când timpul parcă se opreşte în loc, tu, nevăzutule, tot ce faci este să stai şi să priveşti prin cioburile de sticlă spartă ce-mi alcătuiesc inima plină de idealuri pierdute şi regrete, la gândul că nu ştiu ce se petrece în mintea şi în sufletul meu...

Încercând să uit de tot, mă îndrept spre uşa de la ieşire, şi fără să-mi dau seama, păşesc spre o lume cu totul şi cu totul mirifică.

Cu paşi repezi, pătrund în pădurea ce împrejmuie casa din toate părŃile… Este seară. Luna - regina nopŃii - îşi face apariŃia pe cerul plin cu mii de stele mici, asemenea unor făclii aprinse ce se văd în depărtare prin negura întunecată a nopŃii! Lumina lunii nu mai are niciun efect asupra pământului, din cauza oceanului de nori negri ce încearcă să lupte cu ea pentru a prelua puterea.

Luna, pentru a-şi apăra teritoriul, aruncă cu mii şi mii de steluŃe ce se aprind într-o lumină strălucitoare, însă întunericul predomină şi după lupte zadarnice învinge lumina şi preia controlul asupra lumii!

25

În noua lume, cea a întunericului etern, culoarea divină a dispărut; la fel şi tot ce Ńine de ea: bucuria, iubirea, iertarea, speranŃa, luându-i locul întunericul şi supuşii acestuia: ura, tristeŃea, deziluzia…

Chinuindu-mă să pătrund cu gândul în această lume, deodată, o lumină puternică mă orbeşte; în faŃa mea apar două fiinŃe nemaivăzute, sub chipul unor îngeri. Una dintre ele are părul blond asemenea spicelor de aur, ochii mari şi verzi ca nişte boabe de smarald ce ard în focul mistuitor al zeului Hefaistos şi este o fată. Celălalt înger, băiatul, mă priveşte cu nişte ochi mari şi negri ca doi tăciuni aprinşi, uimit la vederea unui chip uman… ÎnconjuraŃi de lumină, ei se luptă cu întunericul şi-l doboară, revărsând raze de lumină spre pământ.

Ca prin minune, din toate colŃurile îşi face apariŃia lumina, iar cei doi, la vederea acesteia, mă privesc şi îmi zâmbesc - un zâmbet cald şi dulce ce ar topi orice inimă de gheaŃă!

Înmărmurită, păşesc spre ei fericită, cu sufletul plin de speranŃă şi căldură, şi le mulŃumesc, pentru că datorită lor, în viaŃa mea a apărut o rază de lumină: o ea cu ajutorul şi datorită căreia problemele şi idealurile ce le credeam imposibil de realizat au dispărut ca prin minune şi pentru asta nu pot decât să-i mulŃumesc!

Doar pentru ea!

Odată ca niciodată

Trădând nerăbdarea, am risipit doi paşi; Privind în stânga, mi-am lăsat ochii atraşi De-un animal ce se-asemăna c-un înger.

Regretând mişcarea, am ales să merg înainte, Cugetând minciuni, m-am împleticit în cuvinte, Risipind amintirea, cea rece şi totuşi fierbinte...

SimŃind tăcerea, am ales să nu vorbesc; Observând durerea, am ales să nu mai privesc;

Desluşind suspine, am ales să nu înŃeleg... Însă, în sfârşit, basmele de mine le dezleg...

26

Andra Baciu (X A)

„Scrisul este un mod de comunicare cu mine însămi; şi totodată scriu, pentru că a reciti rândurile scrijelite pe hârtie este echivalent cu a mă reîntoarce în timp.”

Fără titlu

Taci! Lasă-mă să ascult Ńipătul amintirilor, permite-mi să evadez din monotonia zilnică şi să invadez teritoriul fanteziei... Mă scufund într-un ocean de imagini pentru a recupera fotografiile vechi ale cuvintelor nerostite. Glasul - e mut.

Tu - eşti cea de la care nu ştii la ce să te aştepŃi, cea care pune în aplicare orice gând, orice năzbâtie ce îi străbate organul numit creier. E de ajuns să te gândesc şi întregul trup se cutremură de un fior care dezlănŃuie teamă... şi entuziasm? Mi-e teamă de ce poate cauza bucuria de a-Ńi împlini gândul - cobori sau urci o treaptă către fericire?

Un handicap a pus stăpânire pe suflet. Îl paralizează. Iar trupul... trupul încă se scufundă.

Anapoda

łi-am zis cât de mult te urăsc?! Pentru că îmi faci rău. Pentru că îmi oferi plăcerea de a gusta bucuria doar pentru a

îmi lăsa amarul intervalului de timp măsurat în secunde. Pentru că persoanele pe care le-am iubit şi le iubesc se află acum cu mult sub paşii noştri. Pentru că pe cei care mai respiră încă, îi duci departe. Pentru că mă transformi în ceva nociv pentru ceilalŃi şi pentru mine însămi. Pentru că nu mă laşi să privesc prin ochiul optimismului. Pentru că roşul din camera mea e doar pentru a estompa întunericul. Pentru că îmi răpeşti toate forŃele atunci când am cea mai mare nevoie de ele. Pentru că mă aşezi pe cea mai înaltă culme a fericirii doar pentru a mă îmbrânci în abis. Pentru că îmi ştergi toate ideile. Pentru că nu îmi arăŃi cum să fac bine. Pentru că îmi spui mereu ce e mai rău. Pentru că mă deziluzionezi. Pentru că faci în aşa fel încât mereu să am prezent în minte gradul influenŃei tale asupra mea. Pentru că mă laşi să visez doar ca să îmi arăŃi cât de stupide sunt visele mele şi că oricât de mult m-aş strădui, nu îmi voi atinge idealurile niciodată. Pentru că mă faci să mă prăbuşesc chiar şi atunci când ştiu că m-aş putea descurca. Pentru că evidenŃiezi mereu atuurile celorlalŃi. Pentru că ceea ce pentru altcineva e o calitate, pentru mine e un defect. Pentru că mă faci să cred că te iubesc uneori doar ca să îmi arăŃi cât de mult mă pot înşela. Pentru că nu te înŃeleg. Pentru că nu desluşesc ce vrei de la mine. Pentru că vrei să mă faci puternică, arătându-mi cât sunt de slabă. Pentru că pui mereu defectul înaintea calităŃii. Pentru că dacă sesizezi ceva bun la mine, îmi arăŃi imediat că nu e suficient. Pentru că mă faci să îmi doresc mai mult, doar ca să îmi arăŃi că nu voi avea niciodată. Pentru că prin toate acestea îmi eşti cel mai bun prieten!

27

Urât

Of, tu copil, nu te-ai săturat să fii în umbra celorlalţi? Nu te deranjează să

realizezi că singur nu mai eşti capabil nici de cel mai mărunt lucru? Nu te-ai săturat să

oftezi în orice moment?

Unde ţi-e puterea de care dădeai cândva dovadă? Unde-ţi sunt sentimentele

frumoase nutrite faţă de oricine trecea pe stradă? De unde a apărut dintr-odată atâta

stângăcie, atâta invidie, atât dispreţ?

Poate că viaţa e responsabilă, poate că aşa trebuie să fii pentru a reuşi într-o lume

ca asta... Dar totuşi... Tu - vârstă fragedă, tu - inocenţă, tu - bucurie, tu - zâmbet,

tu - imaginaţie, tu - puritate , tu - frumuseţe, cum aţi permis una ca asta?!

Iubitul meu iubit,

Vreau să îŃi scriu, deşi nu ştiu cu exactitate ce, dar aşa parcă te simt mai aproape... Mă simt straniu, dar - într-un mod surprinzător - plăcut.

Perdeaua e trasă, iar geamul e deschis - razele lunii pătrund jucăuşe în cameră,

creând un ambient plăcut. Aerul rece, curat, mă învigorează. Florile de la geam surâd. Muzica cântă. Ceasul ticăie. Vântul poartă şoaptele de afară până aici... Nu poartă,

oare, şi gândurile mele către tine?

A încetat pentru o clipă muzica, iar greierii se fac auziŃi.

Afară e atât de fermecător... razele lunii scaldă oraşul... vântul clatină foarte

puŃin frunzele şi crengile copacilor, realizând un freamăt îmbietor... iar greierii le cântă

tuturor îndrăgostiŃilor care se plimbă de mână sau care au poposit undeva, pe o bancă. Dar... astă-seară nu ne numărăm şi noi printre aceia care încă o dată îşi

mărturisesc infinita dragoste... nu privim luna, nu păşim molcom pe străzile pustii, nu ne

împreunăm trupurile într-o sublimă îmbrăŃişare... Nici măcar nu ne contrazicem. Nici nu ne vedem. Nici nu ne auzim…

A ta iubită.

28

Justina Sava (X D)

„Scrisul este un mod de a mă exterioriza, un mod în care pot vorbi cu mine însămi: mă pot consola sau critica. Scrisul este o metaforă a vieţii de zi cu zi,

pe care fiecare o maschează în cuvinte şi rime frumoase.”

Drum paralel

- O oră nu îŃi va fi de-ajuns Să ştii tot ce-am avut de spus. Tu vei auzi, dar nu vei asculta - Doar melodia gândului va cânta. - O săptămână nu îmi va fi de ajuns Să-Ńi spun « adio! » cu sufletul meu răpus. Căci tu vei fi demult pe aripile vântului, Plutind după norii înceŃoşaŃi ai timpului.

- Un secol stă pe ale noastre urme,

Un secol de privit în ale valurilor spume. Muritori de-am fi… o, cât de mult ne-am mai iubi!

Dar e imposibil, tu o ştii prea bine şi aşa mereu vom dăinui.

Tu-mi spui « noapte bună » iar eu « bună dimineaŃa » Aşa vom fi mereu, iubirea mea măreaŃă !

Dar viaŃa are nesfârşite coridoare… Când eu sunt Luna şi tu Soare.

Cuvânt

De-aş aduna într-un cuvânt Tot ce înseamnă fericire,

Nu ar exista ceva mai sfânt De-a pururea aducător de nemurire.

Gravat în adâncul fiecărei stele Tu, năprasnic dor sfâşietor

Eşti de asemenea povestea vieţii mele: Trecut, prezent şi viitor.

29

Născut din flăcări mistuitoare,

Rămâi singurul lucru viu într-o lume moartă,

Furat şi adus în epoci trecătoare, Modul meu de evadare, unica poartă.

Şi-am adunat într-un cuvânt Tot ce înseamnă fericire.

Ah! Ai venit, purtat de vânt, A mea veşnică « Iubire ».

Şi e sfârşit

Ce-a fost între noi, demult a pierit -

Sentimentul, prietenia… au murit.

Eram două suflete necunoscute,

Două Ńeluri neîmplinite.

Toate clipele petrecute s-au dat uitării

Amintirile s-au pierdut şi ele din cauza disperării.

IndiferenŃa îşi face loc treptat;

O lacrimă îmi spune: « S-a terminat ! »

Trec luni şi noi nu ne vorbim,

Parcă a trecut o eternitate ! Totuşi nu îndrăznim -

E atât de greu, atât de ciudat !

O secundă ne-am privit în ochi şi timpul a stat.

Lacrimi curg şiroaie văzând totul greşit

Iar timpul stă, durere cerşind.

Aş vrea să priveşti la mine, aş vrea să priveşti înapoi,

Dar praful s-a aşternut pe pustiul dintre noi…

30

Ana-Maria Ghiurţu (X D)

„Scriu pentru că aceasta este unica mea modalitate de a-mi exprima sentimentele, de a-mi descătuşa inima şi de a da frâu liber imaginaţiei. Scriu pentru că

sufletul mi-o cere şi pentru că îmi place.”

Diamantul Roşu Există pentru mine o lume paralelă, diferită de cea în care trăiesc. Există un

univers al meu în care îmi recapăt echilibrul sufletesc şi în care dobândesc întotdeauna o nouă identitate, o nouă personalitate, o nouă mască pe care o port în acest spaţiu nemărginit. Şi pun pariu că nimeni nu ar bănui că portalul către această lume misterioasă este chiar o bibliotecă.

Însă atracţia neobişnuită faţă de acest univers al cărţilor a crescut pe măsură ce sufletul meu se tulbura din ce în ce mai mult. Intuiţia mea care niciodată nu a dat greş, îmi dădea de înţeles că biblioteca pe care o admiram atât de mult nu era una obişnuită şi aceste gânduri îl includeau şi pe bibliotecarul în vârstă ce mereu afişează un zâmbet straniu întipărit pe o faţă uscăţivă şi ridată de trecerea unor ani grei, încărcaţi de praful cărţilor vechi, dar şi pe cele două adolescente care îl ajută întotdeauna la ordonarea cărţilor pe rafturi şi îndeplinesc restul responsabilităţilor la care un biet bibliotecar bătrân nu le mai poate face faţă.

În ciuda acestei presimţiri pe care am pus-o pe seama epuizării şcolare, am mers în continuare la bibliotecă, să pătrund, aşa cum am mai spus, în universul magic al cărţilor. Fără să bănuiesc, această pasiune pentru spaţiul liniştit în care poveştile de tot felul sălăşluiau, mi-a oferit o experienţă greu de uitat. Era o zi obişnuită, banală chiar, însă vremea nefavorabilă mă făcea să cred că acea zi avea să se termine prost. Ca de obicei, după şcoală am decis să trec pe la biblioteca unde obişnuiam să mă destind citind o carte bună, cu a cărei personaj principal îmi plăcea să mă identific. La o măsuţă veche de stejar stătea acelaşi bătrânel simpatic, care la vederea mea schiţă zâmbetul său specific. L-am salutat atât pe el, cât şi pe cele două fete a căror privire îmi transmitea un sentiment dubios. Înainte de a mă îndrepta către rafturile încărcate cu volume aparte, bibliotecarul mi-a făcut un semn scurt cu mâna şi mi-a şoptit:

- Domnişoară, aţi putea să puneţi această carte pe ultimul raft de la fereastră, vă rog? Şi în timp ce rostea această rugăminte îmi înmână o carte veche, cu o copertă groasă, argintie şi ruptă la colţuri, ce avea desenată un simbol necunoscut mie.

Am luat-o şi m-am îndreptat către raftul indicat de degetul arătător al bătrânului. Curiozitatea m-a îndemnat să deschid cartea şi să descopăr motivul pentru care inima

31

mea bătea în piept într-un mod demenţial încă din momentul în care am văzut semnul de pe copertă. O suflare puternică a vântului venit pe fereastra deschisă răsfoi rapid paginile cărţii şi apoi se opri la fel de brusc cum a început. Am privit speriată către fereastra în care luna argintie se încadra asemenea unui tablou, apoi mi-am îndreptat privirea către ultima pagină a cărţii bizare. Pe foaia îngălbenită de timp erau desenate trei fete în dreptul cărora se aflau trei animale ciudate, desprinse parcă dintr-un basm. În mijlocul paginii era o piatră roşie, dedesubt era un cavaler în armură neagră şi deasupra era desenat chipul unui bătrân ce semăna izbitor cu cel al bibliotecarului. Am rămas şocată şi am aruncat o privire asupra bătrânului bibliotecar care, din nefericire, îmi surprinsese deja privirea întrebătoare.

- În sfârşit ai aflat! se auzi o voce venită din întuneric. Şi presupun că ştii şi ce trebuie să căutăm, nu-i aşa?

Uşor, uşor am reuşit să disting două siluete ce se îndreptau către lumina oarbă a neoanelor din tavan: erau cele două fete!

- Nu înţeleg... Ce vrei să spui? am întrebat cu voce scăzută în timp ce ochii mei alergau de la bibliotecar la cele două şi invers. Cine să caute ce? am continuat să întreb.

- Eşti mai grea de cap decât ne imaginam. Am crezut că desenele sunt suficient de clare pentru tine, dar se pare că nu e deloc aşa! O să găsim piatra poate pe lumea cealaltă, când întreaga planetă va fi distrusă!

- E suficient, fetelor! interveni bătrânul care se apropia cu paşi mărunţi, dar fermi către mine. Ascultă, îmi spuse el pe un ton blând, soarta planetei e în mâinile voastre! Voi trei trebuie să găsiţi Diamantul Roşu până la următorul apus de soare şi bineînţeles, înaintea aşa-numitului „Cavaler”. Magia se transmite din generaţie în generaţie şi odată cu ea şi o responsabilitate imensă. E vital ca voi, fetelor, să găsiţi piatra şi să împiedicaţi o astfel de tragedie. Acum ai înţeles?

Cu zeci de cuvinte răsunând în mintea mea am reuşit să murmur un „Aha…”, după care, dezmeticindu-mă mai bine, mi-am aruncat privirea asupra paginii cu desenele ciudate şi am întrebat pe nerăsuflate:

- Şi ce-i cu animalele astea? Şi parcă cavalerii sunt buni, nu răi şi următorul apus de soare nu e mâine?

Bătrânul, cu o răbdare admirabilă, îmi răspunse parcă cu mai multă căldură decât data trecută.

- Fiecare dintre voi are în stăpânire unul dintre cele trei animale mitologice: grifonul, inorogul şi pasărea de foc. Cu ajutorul amuletelor magice le veţi putea invoca la nevoie. Şi într-adevăr, următorul apus este mâine. Grăbiţi-vă!

Le-am privit pe cele două fete, Elena şi Adela, care mi-au zâmbit prieteneşte şi mi-au oferit un medalion cu o piatră portocalie, strălucitoare, pe care ochii mei o cercetau meticulos. Medalioanele celor două noi prietene aveau o piatră albastră şi una verde, fiecare răspândind în jur o lumină plăcută.

32

- Ar fi timpul să începem căutările, nu credeţi? spuse Adela pe un ton hotărât. - Da, aşa este! aprobă Elena. Cred că acum suntem toate trei pregătite! Să

mergem! Afară, aerul rece al nopţii ne-a izbit din plin, risipind astfel atmosfera antică a

bibliotecii. Trebuia să acoperim o arie destul de largă a oraşului în căutarea Diamantului Roşu care, după cum au aflat fetele, se afla pe acolo undeva. Elena a sugerat invocarea creaturilor pentru a economisi timp şi energie, aşa că imediat cele două, familiarizate deja cu acest ritual magic, şi-au chemat în ajutor fiinţele fantastice. Astfel, lumina puternică a pietrei verzi, piatra Adelei, a scos la iveală o făptură înaripată, cu trup leonin, cu cap şi aripi puternice de vultur - grifonul. Din lumina pietrei albastre şi-a făcut apariţia o creatură splendidă la care visasem în perioada copilăriei mele naive - un cal alb, puternic şi frumos, cu un strălucitor corn în mijlocul frunţii, simbol al purităţii şi al dreptăţii. Acest animal cu puteri supranaturale nu era altceva decât un superb inorog. Era şi rândul meu. Am simţit brusc cum o căldură îmi învăluia întreg trupul, iar strălucirea pietrei portocalii devena din ce în ce mai intensă. Nu era greu de ghicit ce creatură mitologică îmi revenea: Pasărea de Foc - o pasăre extraordinară, cu penele strălucitoare ca aurul şi cu o privire scânteietoare, în care parcă întreaga lumină a lumii era adunată.

Toată noaptea am căutat în zbor, dar şi pe jos, Diamantul Roşu, însă efortul depus a fost în zadar. În zorii celei de-a doua zi am reînceput căutările, însă, din nou, fără niciun rezultat. Bătrânul bibliotecar ne încuraja mereu şi avea grijă să ne reamintească ceea ce se va întâmpla cu lumea noastră dacă vom da greş. Mai erau doar două ore până la apusul soarelui. Eram epuizate, lipsite de orice forţă pentru a mai continua. Chiar când credeam că nu mai avea niciun rost să mergem înainte, o scânteiere vie se zări în vârful celei mai înalte clădiri a oraşului. Speranţa s-a reaprins în sufletele noastre şi cu cât ne apropiam mai mult de acoperişul clădirii, cu atât mai bine puteam distinge culoarea sângerie a pietrei.

Brusc, chiar în faţa Diamantului apăru un balaur cu şapte capete, pe spatele căruia se afla rivalul bătrânului bibliotecar - Cavalerul. Cerul se întunecă deodată, nori negri şi ameninţători adunându-se deasupra oraşului. Balaurul cel fioros, cu solzii ascuţiţi şi rezistenţi care formau parcă o armură de fier, putea controla norii de furtună care ne împiedicau să acţionăm aşa cum ne-am propus la început, dar cu ajutorul unui plan de rezervă, am reuşit să ne combinăm puterile aşa încât să-l putem învinge pe aprigul Cavaler al Întunericului.

Lucrând în echipă am luat Diamantul Roşu, salvând întreaga planetă de la un sfârşit tragic. I-am încredinţat bătrânului piatra cea roşie, iar medalioanele noastre s-au frânt în mii de bucăţi, lăsând în urma lor o pulbere aurie ca de stele.

După această aventură, am revenit la vechile obiceiuri, însă pregătite oricând de o nouă provocare magică!

33

Mădălina Stan (X D)

“Scriu pentru că unele sentimente cer să fie exteriorizate, pentru că natura cere să fie contemplată în tablouri mute pictate pe foi dictando. Când întreaga lume e umplută de ură

şi invidie, simt nevoia să îmi creez o lume mai bună... reuşind acest lucru doar prin „pictarea” unor poezii ce sunt de fapt oglinda a ceea ce simt și trăiesc.”

Şi azi...

Am cutreierat pământul să te găsesc, Să mi te desenez pe-o frunză,

Să-mi amintesc de tine şi de noi, De vremuri vechi, de pomii trişti şi goi.

Am căutat prin al nucleului pământ

Şi-am plâns pentru al frumuseţii vânt… Şi tu nu erai nici în rai, şi nici în iad,

Nici în urât, nici în iubire, nici în vad.

Şi-am alergat prin lanuri de neştire Şi-am vrut ca să te pierd prin roua de

iubire, Dar n-am făcut decât să las urme de

mâhnire În a noastră eternă şi frumoasă amintire.

Distrus

Am alergat pierdută în uimire, Precum un suflet strangulat, dar viu

Şi-am vrut ca să mă pierd în nemurire, În al pământului veşnic sicriu.

Dar tu... urâtă creatură,

M-ai prins în al frumosului tărâm Şi am crezut în a ta semnătură

Vrând ca pe veci lumea să o dărâm.

Şi ce am făcut eu ca să vă distrug? Am colorat păpuşi pe garduri de cristal; Eu v-am creat şi am ajuns să vă alung,

Să vă sfărâm al sufletului har,

Să vă ucid brutal...

Declaraţie

Aş spune STOP oricând cuvintelor Pentru-a putea să le culeg pe toate. Aş spune STOP mereu şi stelelor

Pentru-a putea de pe cer a le scoate.

Aş spune STOP fără ezitare timpului Pentru-a putea s-adun tot ce-a rămas,

Şi-un mulţumesc aş spune cerului Căci sunt al tău micuţ urmaş.

Aş spune STOP întregii lumi pentru tine Căci nu mi-ar păsa de consecinţe,

Şi un întreg univers ţi-aş putea obţine Căci sufletul meu de tine aparţine.

Aş face orice să-ţi demonstrez

Că tu pentru mine eşti ca un Crez, Că te iubesc nespus şi necondiţionat

Şi că fără tine viaţa ar fi un calvar intenţionat.

34

Nedefinit

Am început ca un copil să mă tot mir. Am început ca un străin să tot admir. Am început ca o mamă să tot iubesc

Şi ca un zevzec am început să greşesc.

Şi… mă caut de-o eternitate Într-un ocean ticsit de cuvinte,

Şi nici acum nu-mi pot aduce aminte De ce mă tot oglindesc în ambiguitate.

Mă uit în jur şi gâdil slove moarte

Într-o lume lipsită de gânduri curate. Încerc să ucid sentimente vinovate, Căci iubirile mele trec neobservate.

Şi am tot încercat… dar am eşuat,

Am greşit reŃeta unui vis neîmplinit.

Târziu..

.

Ah... cât chin şi suspin, Câtă ură şi ranchiună

Adunate toate într-un suflet

Schingiuit şi neprihănit...

Nu mai există refugiu pentru el;

S-au stins toate speranţele Şi au fugit până şi astrele

De pe un cer cândva mai vesel.

S-au speriat cuvintele şi... au ţipat.

De ce totuşi aşa repede au evadat?

Ce lume ciudată şi întortocheată,

Câtă ceaţă şi umezeală

Într-o ţară ce pare neschimbată.

Dar ce rost mai are să pictezi

Pereţi prea reci ca să zâmbească? E mai simplu să abandonezi

Un colţ care nu va putea să înflorească.

Sfaturi pentru pici!

Sfaturi pentru pici mai mici, Cu nasuri ude de furnici,

Cu ochişorii de bomboane Şi părul pictat de castane.

Când va fi frumos afară, Să cântaţi lin din vioară, Când pe cer soare va fi, Dulce să-l dăruiţi inimii.

Să nu plângeţi niciodată!

Căci veţi avea şanse şi altădată. Să fiţi veseli orice-ar fi

Şi să uitaţi de grijile vremii.

Voi, pitici mai mari puţin Nu uitaţi să fiţi copii, Căci în anii care vin,

Veţi fi năpădiţi de griji.

Tuturora eu vă spun Să nu uităm să fim buni

Să ne iubim reciproc Căci aşa vom avea şi noroc.

Pici mai mari şi pici mai mici Să ţineţi minte ce e scris aici, Să nu uitaţi în veci să zâmbiţi

Şi-n pace veşnic să trăiţi.

35

Dorina Anton (X D)

„Scriu pentru că îmi place; trăiesc prin asta, mă exteriorizez şi detensionez.”

Aş vrea

Aş vrea să fiu un crin

MicuŃ, alb, dulce, O floare pură,

Nepătată, Neştiutoare,

Şi cu toate astea, ameŃitoare.

Aş vrea să fiu o lalea, Sau nu, mai bine un ghiocel;

Ceva prevestitor, Ceva simbolic,

Ceva idilic.

Aş vrea să fiu un călugăr, Singur în pustiu,

Nestingherit, Neştiut de nimeni, Doar eu şi cu mine.

Aş vrea să fiu un vis, Oricare, nu contează,

Atât timp cât crezi în mine Îmi e de-ajuns,

De-ajuns pentru amândoi.

Aş vrea să fiu o idilă, Ceva dulce, copilăresc,

Ceva romantic, dar nu patetic, Ceva puternic, plin de pasiune,

Ceva firesc.

Aş vrea să vă pot spune ceva, Dar mi-e teamă

Şi ruşine C-aş putea, domnilor,

Să vă jignesc. Oricum, vă mulŃumesc.

Şi crede-mă, îmi place

E departe chemarea mea. E departe răsuflarea noastră.

E departe lumea; Suntem departe noi.

Şi crede-mă, îmi place.

Doi străini

Zi monotonă. Aceeaşi bancă. Ea se aşează,

El o îmbrăŃişează. Doi străini,

Subiect monoton Pe un fundal tomnatic.

36

Un moment infim

A dispărut candoarea vremurilor bune. A dispărut furnica, floarea, omătul şi viaŃa.

A dispărut asfinŃitul, albastrul cerului. Acum totul e de un negru intens, unsuros.

CredeŃi că aş putea să-i adaug nuanŃe de roz?

Am plecat departe, departe de tot. Nici nu mai ştiu unde sunt

Şi nici cum mă mai cheamă. Cred că mi se spunea ,,Şifonier” sau poate ,,Albastru”.

E întuneric, e frig, e morbid.

Îmi simt sufletul - e chiar palpabil. Îl strâng în braŃe,

Îl alint, îl gust, Îl simt, îi cânt veşnicia putredă.

E morbid, nu mai e viaŃă; E visare, vreau trezirea;

Vreau să ies ca dintr-un străfund de mare Şi să strig: ,,Nu există loc de complot!”. Păcat totuşi că m-a luat viroza; nici să vă

mai strig nu pot.

Dar tot rece e. Tot rece sunt.

Sufletul mi-e rece. E rece ca gheaŃa.

Mă cutremur.

Glasu’-mi nu se-aude. A dispărut demult. Şi-a dat demisia.

Infernul nu-i de el Şi nici monologurile mele fade.

Şi cu toate astea

Şi cu toate astea eu n-am plecat; Şi cu toate astea tu te-ai lepădat

De promisiuni - oricum mincinoase, De amintiri fade, De-o viaţă în doi;

N-ai vrut să te mai uiţi înapoi.

Şi cu toate astea nu-ţi duc dorul, Nu-ţi plâng plecarea.

N-aş vrea să-mi otrăvesc sufletul

Cu umbre triste şi deşarte. Nu vreau să mai cred în nemurire

Şi-n iubire.

Am început un nou vis. Mai puţin vesel,

Dar mai lin; Fără remuşcările de odinioară,

Fără trăiri dureroase. Am început din nou - fără tine!

Menţiune la Concursul Naţional de Reviste şi Creaţii Literare « Nicolae Labiş » Ediţia a III-a, mai 2010

37

Elena Cataramă (XI D)

„Simplu. Pentru că e singurul mod în care mă exteriorizez şi nu sunt criticată. Nu dau explicaŃii nimănui pentru ceea ce scriu, nu justific gândurile-mi puse pe hârtie. E

libertatea infinită de care am parte ori de câte ori vreau, la orice oră din zi şi din noapte.”

Limbaj mut Nu era nevoie decât de un simplu contur de buze ca să-mi dau seama că nimic nu

s-a schimbat. Mai mult de atât, totul e la fel dar totuşi complet diferit. Dintr-un banal schimb de priviri totul a luat o întorsătură dramatică, de la simple gânduri la minţi chinuite şi nopţi nedormite.

Mi-era frică să nu se completeze jumătăţile; să nu potrivească cuvintele şi să se cutremure privirile în văzul celuilalt.

Şi când n-o să mai fie, ce-o să faci? O să te hrăneşti cu amintiri şi vise, zâmbete consumate şi ofilite care încă-şi păstrează farmecul; să pleci şi să nu te mai întorci, să te tot duci şi să meditezi, pe puţin jumătate de an. Şi pentru ce ? Ca să mai vrei să vezi măcar o dată albastrul cerului şi să mai fumezi o ultimă ţigară, să o stingi, să o calci în picioare şi să te laşi de tot... sau ... să devii dependent.

Ego : Bună. Mă numesc Lucia. Am 20 de ani, sunt o fire calmă şi uşor iritantă. Am dus o viaţă de plastic. Am o inimă împrumutată. Am promis c-o înapoiez, dar am dat de bine şi mi-am otrăvit sufletul, din nefericire. Multe trepidaţii. De moment. Zâmbet înăbuşit şi acoperit cu o faţă serioasă şi discretă. Situaţii de minut. Nimic mai mult. Falsuri. Recunosc. Am devenit o ipocrită care vinde zâmbete la preţ redus şi cultivă fericire doar de dragul dorinţei de mai bine.

Punct şi de la capăt.

Chiar acum - Hei, tu! - Cine, eu ? - Da' cine, eu ? - Ce e? - Nimic. - Eşti prost? - Nu. Tu? - M-ai strigat ca să-mi spui că nu e nimic? - Nu. - Dar? - Doar vroiam să-ţi spun că eşti gol. - Gol?

38

- Da. Pe dinăuntru. - Pleacă. - Nu. - Pleacă. Te urăsc. - Mai ieri mă iubeai. - Ieri. - Azi e ieri. - Nu. Azi e azi. - Minţi.

- Crede-mă, azi e azi. Eu te urăsc. Tu trebuie să mă urăşti pentru că şi eu te urăsc, întoarcem frumos spatele, plecăm fiecare în direcţii opuse şi totul se termină cu bine.

- Pleacă trupul. Nu şi sufletul. - Pleacă amândouă. Poate mai greu, cu timpul. - Bine. Să nu te uiţi înapoi. Mi-e teamă ca nu cumva să vreau să mă întorc.

Pleacă! Să ştii că te urăsc. Mereu te-am urât. Mereu mi-am dorit să nu te fi cunoscut.

Să fi trecut pe lângă mine ca un anonim, să nu te fi urcat în trenul vieţii mele, să-l fi pierdut, să fi încercat să-l prinzi, să te fi agăţat oarecum de el, să-ţi fi prins picioarele sub el, să fi murit şi să nu te fi cunoscut niciodată. Sadic. Ştiu. Sobru. Ştiu. Pe lângă asta, mai am ceva de adăugat: plastic, urât, de faţadă, minciună şi cam atât. E de-ajuns!

Deci: să clarificăm: eu am ultimul cuvânt, tu pleci, eu rămân, îţi iei cu tine toate catrafusele: amintiri, gânduri, idei, lacrimi, cu tot cu prosopul de baie şi papucii. Să faci patul, să dai cu aspiratorul, să închizi uşa; da, să-ţi iei absolut tot acum. A doua oară nu mai vii. Nu. Clar. Nu te mai întorci.

Ştergi şi număr de telefon, şi mesaje, şi nume, şi amintiri, şi zâmbete şi tot. Şi... adio.

Fă-Ńi loc în gândurile mele. Putem împărŃi un pahar de cuvinte Cică era odată o fată. O chema Maia. Era... simplă. ÎŃi inspira linişte numai din nume.

Era mereu veselă, gingaşă ca o floare de primavară, cam naivă, însă intuiŃia n-o înşelase niciodată. (Să vrei să fii ceea ce ştii că n-ai să ajungi niciodată e greşeala cea mai mare pe care o poate face cineva.) A fost crescută de propriile-i gânduri, pentru că fusese abandonată. Îşi făcuse un obicei. În fiecare zi, la apusul soarelui mergea şi-şi reîmprospăta mintea pe marginea unei prăpăstii. De acolo putea admira apusul în toată splendoarea lui. Vara era anotimpul ei preferat. Aici îşi lăsa toate gândurile rele. Arunca în gol câte-o piatră pentru fiecare picătură de venin care i se prelingea în sânge în ziua ce abia se terminase, iar în zilele în care era vreme urâtă dădea drumul bărcuŃelor din hârtie pe râul care-i ocolea casa. Zâmbea oricui. ToŃi o iubeau.

39

Arhitect al subconştientului

Inspir veninul de seară al unei nopţi de vară, Expir aerul îngheţat al unei nopţi pierdute-ntr-o gară.

Îmi pierd glasul căutându-i motive sufletului meu, În speranţa de a-l scoate din negura trecutului greu.

Încerc să-mi repar propriul zgomot asurzitor

Folosind cuvinte dure la modul înţepător. Analizând situaţia în momente critice,

Am ajuns la concluzia că problemele sunt psihice.

Mă zbat şi fac şi-ncerc să dreg, Rezum totul la cum să şterg

Golurile şi aspectele şi distanţele Pentru că toate strică, ucid speranţele.

Gol

Nu ştiu ce e cu mine. Dar aş vrea să ştiu. Sunt o laşă. Recunosc. Mi-e ruşine cu

mine şi-aş vrea să se schimbe asta. Nu văd linia de plutire. Nu văd orizontul. Îmi vreau liniştea înapoi. Îmi vreau culorile înapoi. Sunt plictisită de priviri pierdute şi de sunete ce trec pe lângă mine, fiecare fugind care mai de care mai repede.

Îmi pasă de tot. Îmi pasă de toate. Îmi doresc să fiu altfel pentru o zi. Să aflu cum e în sufletul celui de vis-a-vis. Şi-mi doresc din inimă s-o pot face. - Hai. Pleacă! - Unde? - Dă-i drumu’. - Cui să-i dau drumul? - Pleacă. - De ce? - Pleacă pe drumul tău. - N-am un drum. - Construieşte-l. - Nu pot. N-am cum. - Poftim? - Nu pot. Sunt laşă. - Poftim?! - Mă urăsc. - Termină. - Vreau o Ńară anonimat. - Păi? Dă-i drumu’. - Nu suport anonimatul.

40

Vlad Ursu (XII C)

„Scriu pentru că simt! E un lucru esenţial pentru mine, deoarece mă aduce la starea mea

de bază, îmi redă libertatea, încrederea şi puterea, în acelaşi timp. Practic - în momentul în care scriu - tot ce ţine de natura mea umană se aşază pe foaie.

Am gândurile uşoare ca fulgii de nea şi sentimentele îmi fug în versuri. Scrisul e ca o cutie de bijuterii în care îmi pun toată averea: sufletul!”

Durere, dorinŃă...

Mi-a spus “noapte bună” şi ultima stea, Dar soarele nu vrea să apună; E atât de tristă privirea mea…

Se reflectă, tot mai des, în lună.

Şi trist îmi consum tăcerea, Adumbrită de ardoare şi lacrimi -

PrinŃesă, groaznică-i durerea! O simt... ca pe patimi.

Şi mă gândesc la tine... Abia pot să mai scriu;

Când durerea-mi intră-n vine Nu mai sunt ce vreau să fiu.

Şi respir cât mai greoi

Cu un nod închis în gât, Vreau din nou să fie "noi"…

Nu mă lăsa tremurând!

Vreau să ne-necăm în zile... Doar atât îŃi cer, crăiasă!

Soarele o să suspine Pân' se face dimineaŃă...

Gând nebun, nu vreau să pleci...

Mai rămâi aici, cu mine! Mai rămâi, visele-s reci Şi pustii, dar şi străine...

Iar în noaptea mea închisă

Slăbiciuni amare cresc Lângă floarea mea aprinsă,

Lângă râsul ce-l iubesc.

Iar acum, lungă tăcere, Scoate-mă din focul tău;

Şi te rog, fără putere, Du-mă la bobocul meu!...

Am pierdut...

Întins la marginea unui vis Ascult cântând nemurirea...

Încerc… să distrug nefericirea Care m-a învins.

Am pierdut un colţ de zare -

Poate-o taină neştiută, O lumină nevăzută,

Un colţ plin de ardoare.

Am pierdut şi-un zâmbet trist, O iubire ne-ncheiată.

Am pierdut a lunii soartă, Pe păgânul sufletist...

Am pierdut şi poezia

De durere, pe care-o scriu. Nu mai ştiu dacă sunt viu, Mi-am pierdut şi elegia...

Am pierdut al vieţii sens, Zâmbetul ce mă-ntărea.

S-a pierdut şi umbra mea În sufletul tău imens...

41

Nesiguranţă...

Stăteam pe ţărmul nopţii, Priveam la luna-ntinsă;

Îngheţat e rodul dimineţii La fel şi liniştea cuprinsă...

În palma mea

Suferinţa îşi duce veacul, Nu ştie ce e leacul -

Ştie doar nesiguranţa ta...

Te simt cum vii agale; Te aşezi lângă mine,

Te miri că sunt în tine Şi că suferinţa-i moale.

Atunci, te uiţi în palma mea Şi dai piept cu suferinţa,

Realizezi că ţi-ai pierdut voinţa... E doar nesiguranţa ta...

Ai luat palma şi-ai închis-o,

Ai strâns cât ai putut de tare... Atunci mâna s-a făcut moale -

Deschizi şi observi că ai învins-o...

Ai distrus-o prin strivire... Dar oare în propria ta viaţă

Vei ucide prin uitare Cumplita nesiguranţă?

Văpăi...

Şi poŃi să-mi iei o mână... căci o să scriu cu gândul, Pe care să-l împrăştii doar când adie vântul.

Şi poŃi să-mi iei şi mersul - cel înecat în plâns - Să simŃi când îŃi lipsesc... că sunt deja ajuns.

Şi poŃi să-mi iei glasul... doar când aduce jale - Să-l sfâşii şi să-l tai, să scapi de ce te doare.

Şi poŃi să-mi iei şi lacrimi... ce curg adânc acum, Să le ademeneşti... să fie-al tău parfum...

Şi poŃi să-mi iei mirosul... să nu mai simt nimic -

Şi tot a ta mireasmă mă face mai puternic. Şi poŃi să-mi iei tot... Chiar tot ce-i nefiresc, Dar lasă-mi inima şi gândul - să Ńi le dăruiesc.

Şi poŃi să-mi iei şi viaŃa... Căci eu trăiesc prin tine.

Adânc scăldaŃi să fim, în zile mai senine... Şi chiar de mă simt acum ca un creion şters, Mereu să-Ńi aminteşti că pururi Te iubesc!

42

Emilia Baciu (XII D)

„Scriu pentru că nu ştiu să fac altceva; ceva care să-mi ofere acelaşi grad de mulţumire

personală şi care să fie o oglindă mai bună pentru suflete necunoscute. Scriu de vreo 8 ani şi este singurul lucru pe care mi-aş dori să-l fac o viaţă, singurul ţel ce se doreşte atins.”

Vrei Soare, Soare îţi dau!...

Motto: „Fericirea este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa.”

Vama Veche

- Alo? - Tudor? - Da. - Am nevoie de tine... - Cine eşti? - Gara. (Închide) Rămas cu telefonul în mână, ca abia trezit din somn, Tudor încearcă să-şi pună

ordine în idei, să-şi răspundă la nişte întrebări, să caute sensuri. Ştia cine era, desigur. Ar fi recunoscut vocea aceea dintr-o mie. Doar că acum nu înţelegea de ce l-a sunat. Nu şi-au mai vorbit de vreo 2 ani, la scurt timp după majoratul Anei. Ce-i veni să-l sune chiar acum? Acum, când pentru prima dată în atâta amar de vreme, s-a hotărât să meargă mai departe... După 5 minute, se ridică din pat, se îmbracă şi pleacă. Ştia, fără să-i fi spus, unde o putea găsi. Avea doar două locuri în care se simţea bine: gara şi o potecă rătăcită de prin centrul oraşului.

Iulia stătea pe pasarelă, cu ţigara în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă se juca prin păr. Era îmbrăcată într-o rochie neagră şi teneşi. Alături avea o geantă roşie mare. Se cunoştea că a plâns.

- Lia... Ce faci aici? Eşti... bine? Ce-i cu tine? - Ţi-aduci aminte când ne-am întâlnit prima dată, unde şi cum? - ... Sigur. Acolo jos, pe peron, într-o vară ca aceasta, tu erai cu o doamnă, iar eu

cu nişte prieteni şi... - Nu! Nu, Doru! Prima dată ne-am văzut într-o amărâtă de scară de bloc în care se

întâmpla să locuieşti tu. Coborai scările iar eu ieşeam de la o prietenă. Te-ai uitat la mine şi mi-ai zâmbit. Ţin minte perfect. Ana te-a întrebat: "Ce mai faci, Tudore?", iar tu i-ai

43

răspuns: "Bine, Ana. Tu?". A doua oară ne-am cunoscut aici, pe acest peron tocit, aşteptând acelaşi tren. A fost exact acum 4 ani, 1 august... Dar nu-ţi aminteşti, nu-i aşa?...

- Nu..., răspunde acesta umil, trist şi plin de reproşuri. - De cum te-am văzut, am simţit că te cunosc de multă vreme. Şi te ştiam, totuşi,

ne mai întâlnisem o dată. Dar am uitat, aşa cum ai uitat şi tu atâtea!... Ţi-a fost vreodată dor de mine? Te-ai gândit măcar într-o zi de 3 ori la mine şi-ai zâmbit? Ai regretat cel puţin preţ de 2 secunde că nu sunt lângă tine, să te ţin de mână la nevoie? Chiar ai fi vrut să te căsătoreşti cu mine? Te-ai uitat la mine şi ai simţit că sunt cea mai frumoasă fată din lume pentru tine, cel puţin o dată? Te-ai întrebat în vreo zi ce fac, oare, în acel moment? Ai avut vreodată nevoie de mine? Ai fi renunţat la tot pentru mine? Ai fost sincer când mi-ai spus, acum 4 ani, că mă iubeşti mai mult decât oricine altcineva? Te-ai gândit vreodată la mine, Dorule? Răspunde-mi!

- Lia... - Mă cheamă Iulia, Tudor! IU-LI-A! Ai uitat şi asta?

- Nu, n-am uitat. Nu am uitat nimic. "Lia" ai fost mereu pentru mine şi aşa vei rămâne toată viaţa, fie că îţi place sau nu.

- Ştii de ce te-am chemat? Voiam să îţi spun să mergem la mare. E 23:30. Mai durează jumătate de oră până vine trenul de Mangalia. Tot ce-aş fi vrut era să mai trăim o dată zilele acelea, pentru că mi-e dor, pentru că m-am trezit azi dimineaţă cu un dor enorm de tine, cu o inimă bătând de nebună şi cu un chef de a fi numai cu tine. Mi-e dor, Dorule, şi doare...

- Lia... - Da... - Căsătoreşte-te cu mine! Cea mai frumoasă zi Suni. Îţi răspunde o voce dulce. «Da?» Tremuri. « Ce voiam să zic? Doamne…

A… da! Uhm… Bună ! » Îţi răspunde inocent: « Bună şi ţie. » « Te-am… sunat să te întreb la ce oră ne vedem azi.» «Serios? Şi cine a spus că ies azi? » Rămâi tablou. Te bâlbâi. «Pppp… păi… nu ştiu… adică… na, speram să… cum vrei.» «Aşteaptă-mă la 8.» Şi parcă ai renăscut. « Bbbine, bbine, te aştept. » Ea se mulţumeşte doar cu apăsarea tastei de terminare a apelului.

Cravata – cea care îi place, vişinie cu puţine dungi negre. Pantofii, pantalonii, sacoul – toate în regulă. Da, şi părul ţi-l aşezi. Eşti nebărbierit de 2 zile. Ştii că îi placi mai mult aşa. « Să nu uit să trec pe la florărie… » Cheile! Da, le ai pe masa de lângă uşă. Le iei, dar nu înainte de a te mai uita o dată în oglindă. «Oare o să îi placă?» Şi pleci.

E 8. Priveşti la fereastra ei. Da… lumina e aprinsă… parcă îi vezi umbra firavă perindându-se prin cameră. «Oare la ce se gândeşte? O fi nervoasă şi ea, ca mine? Nu… Nu e în firea ei.» În dreapta ta 20 de trandafiri roşii îşi aşteaptă mâinile care să-i mângâie

44

afectuos. Ceasul de la mâna stângă ticăie cu un zgomot asurzitor. Parcă trece atât de greu timpul!... Îţi verifici buzunarul. Încă e acolo. Te uiţi în oglindă. «Va fi bine, Tudore, va fi bine…» Ceva te strânge de inimă.

8 şi 20. A stins lumina. Trebuie să vină. Neîndemânatic, ieşi din maşina spălată azi special pentru ea, cu florile la spate. De parcă nu s-ar vedea măreţia lor în umbra ta destul de slabă, recunoaşte. Nu auzi decât timpul trecând odată cu tic-tacul tocurilor ei pe cărarea cimentuită ce duce la tine acum. Tremuri tot. Ce e cu tine, eşti slab de inimă? Nu vezi decât silueta perfectă a unei femei ce se apropie cu graţie de tine.

Iat-o! « Doamne, ce frumoasă e! » Da, ai dreptate… Dă-i florile! Ce stai? Sărut-o! Spune-i ceva! Stând aşa nu rezolvi nimic. Ştiu… e prea frumoasă. Părul ei castaniu se revarsă peste paltonul alb ce-ţi place ţie atât de mult. Ochii ei căprui parcă sfidează orice lege a misterului şi a profunzimii, privindu-te cald. E naturală şi iubeşti asta la ea. «Ce faci? » te întreabă cu aceeaşi voce. O! Şi realizezi şi tu că stai ca un prost şi te uiţi la ea fără să spui nimic. « Uhm… Mă înec în frumuseţea ta şi sunt cel mai fericit că doar eu pot face asta. Poftim. La mulţi ani, Lia! » Îşi trece mâna dreaptă prin părul tău şi îţi mângâie chipul. « Mulţumesc, Tudor ! »

O cheie în contact, faruri aprinse, un zgomot de motor şi aţi plecat... Intersecţia e aproape. Un nebun din dreapta trece pe roşu cu 150 la oră.

Nu a supravieţuit… Doar plângi. Eşti rănit, dar ce contează? O iei în braţe, sfărâmată… «Liaa! Liaa!… trebuia să fie o zi perfectă azi. Trebuia să spui “da” oficial şi să trăim fericiţi. De ce mă laşi în întuneric, Soare drag? Te iubesc e diminutiv al sentimentelor mele…»

Cu inima sfâşiată şi trupul vătămat o porţi pe ultimul drum. Odată cu ea îngropi tot binele, frumosul şi bucuria. Şi inelul... inelul cu 20 de rubine şi inscripţia: “toujours ensemble”. Erau cuvintele voastre preferate.

Simţi nevoia să o cauţi printre lucrurile ei. Măsuţa de toaletă, parfumul preferat, peria de lemn, rujul roşu pe care îl purta doar la ocazii speciale… Pe birou zace jurnalul învechit de timp...

“22 octombrie. Sunt însărcinată. Sunt sigură că Tudor va fi cel mai fericit om. Îi voi spune azi. Ne căsătorim, în sfârşit. Sunt atât de fericită! Parcă a trecut o veşnicie din august. Totuşi... la mulţi ani mie…”

Mâna cedează şi scapă caietul pe jos, cuprinzând ochii care plâng sărat… A fost prea mult.

Din amintiri nu poţi trăi o viaţă

- Te-ai mai gândit la mine, Lia? - Ar fi trebuit? - Nu ai putea să nu o faci, recunoaşte. - Mă citeşti ca pe o carte deschisă şi atunci când am zeci de lacăte la intrare...

45

- Sunt deja în interior, lacătele nu fac decât să mă ţină mai aproape de tine. - Să ştii că m-am gândit, precum spui, la tine. Din păcate. - De ce din păcate? - Pentru că mă întristezi. Mă întristează să mă gândesc la tine. Pentru că doar mă

face să realizez că nu am ştiut niciodată să te păstrez aici, când am avut nevoie. Pentru că gândindu-mă la tine nu pot decât să mă întreb: « cum poate minţi un om atât? » şi să rămân fără răspuns. Mă întristezi, căci ştiu că niciodată nu m-aş putea ridica la înălţimea ta, la standardul atât de înalt pe care îl păstrezi pentru mine. Deoarece atunci când mă gândesc la tine nu pot să nu îmi vină în minte reproşurile tale, care mă fac să mă simt atât de infimă!... De ce vrei mai mult? De ce te dezamăgesc? De ce de atâţia ani mă uiţi când vreau să îţi aminteşti de mine şi mă închipui când nu mă aştept să apari? Mă întristează să te am în minte. Pentru că mi-e teamă de mine, de sentimentele mele. Mi-e atât de teamă că s-au hiperbolizat în prezenţa ta sporadică de-a lungul acestor ani!... Mi-e teamă că atunci, la ziua Anei, a fost ultima şansă şi nu am profitat de ea. Mi-e teamă că minţi. Şi mai ales... mi-e teamă că eşti regretul meu cel mai mare, misterul niciodată desluşit, singurul care mi-a desenat fluturi pe portativ în loc de note şi unica ciocolată preferată rămasă nemâncată, de teama de fi suferit... Singurul tren în care aş fi vrut să urc şi nu am apucat...

- Am să te urmez, am să te aştept şi am să te trezesc iar dimineaţa, ca să mergem la plimbare pe plaja noastră, neştiută de nimeni şi...

Era momentul ca Tudor să întoarcă caseta de atâtea ori ascultată la un casetofon atât de bătrân!...

Ultima scrisoare

Stai cu pistolul în mână şi-ţi plângi de milă; nu mai ai nimic de pierdut... Te-a părăsit, Tudore, da... Ţi-a luat Dumnezeu îngerul; chiar nu ştiai că locul lui

nu este pe pământ? Ştiu, ai iubit-o. Şi ea pe tine. Însă... doar atâta inimă crezi că ai de dat? Te înşeli,

prieten drag... Deschide ochii. Ridică-te din cenuşă şi construieşte-te mai bine decât ar fi făcut-o şi cel mai bun arhitect. Lasă o cameră aparte şi pentru Iulia. Dar mai în spate, să nu fie tentate femeile pe care într-o zi vei înceta să le ignori să intre în ea. Mai bine: fă-i uşa invizibilă... Şi lasă-ţi inima să bată la maximum, să iubească, să-ţi demonstreze cât de infinită şi de invincibilă este puterea ei şi să-ţi arate cât timp mai poţi continua după ce ai zis că ai ajuns la capătul puterilor. Nimeni nu a spus că e uşor, Tudor. Cum nimeni nu te sfătuieşte să fii laş.

Duci tâmpla mai aproape; acum îl simţi. Ce rece e metalul lângă creierii tăi fierbinţi!...

Apasă pe trăgaci, Tudore! Haide, fii laş! Şi liniştea se curmă... POC! Trezeşte-te, acum a fost un vis. Acum.

46

* Iubită maică,

Tu să mă ierţi că nu ştiu a trăi decât cu ea şi c-am ales să plec din lumea asta parcă mult

prea grea... Viaţa nu-mi mai place – ce pot să fac cu ea ? Nu tu iubire, nu tu Lia. Totul avea alt nume – acum – Pustiu se cheamă. « Mori ! » sufletu-mi fărâmiţat mă-ndeamnă...

Mă duc, măicuţă dragă, mă duc spre fericire... Să ştii că-ntotdeauna ţi-am purtat doar iubire. Şi voi dansa pe stele, mereu, în noaptea grea, când tu, iubită mamă, vei spune ruga ta.

O port cu mine-n gânduri şi acuma, şi viaţa-mi pentru dânsa doar mi-o curm. Mi-a dat foc, am fost cald – şi astăzi – e timp să mă prefac pe veci în scrum.

Tu să mă ierţi... că vreau trăire doar cu ea şi c-am ales să plec din lumea-ţi, care nu mai e a mea...

Cineva ce va fi pomenit drept Tudor... *

Locul III la Concursul Naţional de Reviste şi Creaţii Literare « Nicolae Labiş » Ediţia a III-a, mai 2010

Pleacă!

Haide, fă-mi pe plac şi pleacă, te rog...

Prezenţa ta mă doare. Minciuna ta mă ucide treptat.

Sentimentul ce mi-l porţi mă copleşeşte. Teama mă împiedică să judec limpede.

Lipsa încrederii nu-mi dă voie să mă dezbrac. Dorinţa e animalică.

Regretul depăşeşte orice limită. Dragostea nu există.

Coincidenţa a murit odată cu apariţia ta şi s-a născut motivul.

Singurătatea doare. Distanţa omoară. Mintea nu gândeşte. Inima simte prea mult.

Totul e împotrivă. Suntem împotrivă a tot. Ne înţelegem cu sufletul.

Nimeni nu pricepe unicitatea noastră. Te simt fără să vreau. Minţi că o faci şi tu.

Suferinţa mea te-ar nenoroci. Raţiunea nu e de partea noastră.

Prezenţa ta arde fiinţa mea. Nu sunt Phoenix, nu voi putea renaşte.

Pleacă. Oferă sens verbului "a naşte".

47

Destinatar: Felix Sima, Strada Antim, Bucureşti Expeditor: Otilia Mărculescu, Strada Toamnei nr 13, Madrid, Spania

Madrid, Strada Toamnei, numărul 13, 22 septembrie 1938

Dragă Felix,

Probabil ai aflat până acum că am divorŃat de Pascalopol şi că trăiesc într-un colŃ de lume cu un conte. Ştiu, ai putea crede că sunt o materialistă - dar sincer îŃi spun, iubite - că prefer să mă ascund sub masca aceasta şi să am lumea la picioare, iar înlăuntru să sufăr de o singurătate familiară doar mie.

Da, Felix, singurătate. Pentru că de când am plecat în acea dimineaŃă numai aşa m-am simŃit - singură. Am încercat să-mi găsesc refugiul într-o libertate desfrânată, dar nu am putut să schimb nimic. Sărmanul Pascalopol - cred că a realizat târziu că şi el este o unealtă, dar a ştiut să-mi redea zborul.

Probabil mă urăşti acum - şi crede-mă că mi-aş dori să fie astfel - pentru plecarea bruscă şi sunt sigură că eşti de părere că te-am minŃit mereu. Ei bine, dragă Felix, dă-mi voie să-Ńi spun că nu a mai existat bărbat în viaŃa mea pentru care să nutresc sentimente atât de puternice, care să-mi dea puterea realizării unui sacrificiu.

Tu eşti copil şi nu ştiu dacă ai să-Ńi poŃi da seama vreodată cât de greu mi-a fost să plec şi să las în urmă singurul simŃământ pe care nu-l voi mai trăi niciodată. Dar am făcut-o, pentru tine. Cariera ta este mult mai importantă decât o simplă "tovarăşă a aspiraŃiilor" tale şi dacă ai fi lăsat măcar o dată cărŃile din mână, ca să ieşi cu mine la o plimbare - îŃi făgăduiesc că aş fi rămas cu tine pe veci.

Uneori am impresia că ambiŃia ta, voinŃa şi inteligenŃa de bărbat pe care atât le admir la tine sunt mai mari decât dragostea ce mi-o porŃi, această dragoste atât de nepotrivită pentru marele tău viitor. Şi este bine, da. Astfel mă vei putea uita mai uşor şi cât mai repede posibil.

Cât despre mine... am să continui să-Ńi duc dorul, ca şi până acum. Ai face bine să aud numele doctorului Felix Sima şi aici - de altfel - nu am să te iert niciodată. Acum te las. Să ai grijă de tine, dragule, aşa cum aş fi avut eu dacă aş fi fost acolo.

Ai reuşit să mă ierŃi?

A ta pentru toată viaŃa, Otilia

PS: Mai scrie-mi din când în când - să am sentimentul că totul este doar un vis urât. PPS: Dă-mi voie să-Ńi spun pentru ultima dată "iubite Felix"...

48

Anca Cozmîncă (XII D)

Paris, august 1920

Dragă Felix,

Soarele apune şi în seara asta, iar peste mine a mai trecut o zi. Timpul nu iartă pe nimeni!... Nu! Să nu începi să-ţi pui întrebări imediat ce vezi scrisoarea aceasta, încercând să cauţi un motiv logic pentru care ţi-am scris-o. Aşa am simţit, şi aşa am făcut. Trebuie să recunosc că a trecut mult timp de când nu am mai făcut ce mi-a dictat inima. Cred că m-am lăsat prinsă în jocul superficialităţii. Simt că aceste rânduri sunt un refugiu pentru mine, pentru sufletul meu; imaginea ta este un refugiu pentru adevărata mea persoană. Nu am vrut să ajung niciodată în situaţia în care să-mi pun întrebarea: „ce-ar fi fost dacă?”, dar iată-mă şi aici. Cum ar fi fost dacă am fi fugit atunci când aveam curajul necesar? Cum ar fi fost dacă aş fi lăsat frâu liber iubirii, dacă mi-aş fi permis să fiu egoistă şi te-aş fi păstrat numai pentru mine? Cum ar fi fost dacă nu te-aş fi cunoscut niciodată?... Nu! Mă bucur că am făcut-o. Doar prin tine şi cu tine am făcut cunoştinţă cu adevărata dragoste, cea care îţi spune că trebuie să faci orice pentru fericirea celuilalt, indiferent dacă ţie personal îţi va fi bine sau nu. Iar pentru mine, fericirea ta a contat şi contează cel mai mult. Faptul că te ştiu acum împlinit, un medic foarte cunoscut – îmi dă putere şi încrederea că am luat cea mai bună decizie atunci când te-am părăsit. Îţi stăteam în cale; cu mine alături nu ai fi avut o carieră de succes, iar asta înseamnă mult pentru mine. Nu ştiu cât ai înţeles tu din ce am făcut, dar nu regret nicio clipă cu tine. Îmi place să-mi aduc aminte de tine, de cât de fâstâcit erai când ai venit prima oară în casa noastră, de curiozitatea cu care îmi cercetai camera. Totul era nou pentru tine, dar eu eram acolo, să te ajut să descoperi o viaţă diferită. Mi-e dor de timiditatea şi de sinceritatea ta. Erai doar un copil care avea nevoie de protecţie, iar eu, pe acest copil, am ajuns să-l iubesc. Îţi mulţumesc pentru toată dragostea pe care mi-ai dat-o! Alături de tine am trăit clipe de neuitat, de pe care sper că şi tu ai mai „şters praful” din când în când. Ai aflat şi tu că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea rar iese învingătoare. Mă bucur totuşi că nu am lăsat ca povestea noastră de iubire să devină o afacere pentru supravieţuire. Astfel, amintirile legate de tine rămân ce am eu mai pur, fiind neatinse de mizeria din societatea de astăzi. Scopul acestei scrisori nu este de a-ţi da ţie viaţa peste cap, iar dacă îţi face rău, rupe-o, uit-o! Eu nu vreau nimic de la tine, şi nici de la mine nu mai am mari aşteptări... Ştii, timpul te schimbă, oamenii te influenţează şi mediul de aici nu e tocmai cel mai bun... iar eu m-am pierdut. Dacă eu nu pot cunoaşte fericirea, atunci îmi doresc ca tu să fii fericit alături de o familie frumoasă.

Cu drag, Otilia

49

Radu Rotaru (XII D)

Dragă Otilia,

Nu ştiu exact ce vreau să îŃi scriu, dar îmi voi lăsa inima să mă ajute. Acum, crede-mă că nu ştiu cu ce să încep; sunt trist de câteva zile şi nu mă pot gândi la nimic altceva decât la tine.

SperanŃa mă ghidează, mă face să trec peste ziua asta blestemată în care te-am pierdut. Sper ca aceeaşi să mă poată ajuta să trec peste noaptea lungă care urmează.

După toate prin câte am trecut doar ca să fim împreună, cum poŃi uita atât de uşor clipele memorabile petrecute în doi?

Nu mai pot respira, nu mai pot vedea, fiecare lacrimă care alunecă pe obrazul meu este o picătură din dragostea enormă pe care Ńi-o port.

Poate că am greşit amândoi, dar de ce să privim înapoi, când avem o viaŃă înainte? De ce să fim trişti, când putem zâmbi? De ce să fim singuri, când ne avem unul pe celălalt? De ce să ne urâm, când ne putem iubi?

Draga mea, cum să te conving să te întorci la mine? Însă, odată cu plecarea ta, Ńi-ai imaginat golul imens pe care l-ai lăsat în sufletul meu?

Pentru o clipă am crezut că ne-am maturizat, că putem trece peste acele lucruri care ne-au furat visele, că putem găsi în această trecere câteva clipe şi pentru noi, dar ne-am înşelat!

Eu nu m-am putut consola cu ideea că s-a terminat. Nu putem trăi numai din amintiri! Oricât de frumoase, oricât de multe, amintirile nu înlocuiesc realitatea. Poate că ceea ce ne-am dorit fiecare nu era compatibil cu ceea ce ne-am dorit noi.

Mi-e dor de tine. Mă doare groaznic de tare lipsa ta. Te-am pierdut, oare, pentru totdeauna? Sincer, sper din tot sufletul să te mai pot vedea măcar o dată. M-am îndrăgostit prea repede de tine, te iubeam înainte să accept că mă îndrăgostisem de tine.

Întotdeauna am să-mi amintesc puterea pe care mi-ai dat-o, căci dragostea ta m-a ajutat să trec peste toate. Oricât aş încerca să te uit, fiinŃa mea revine la viaŃă numai când eşti tu în preajma ei.

Cu multă dragoste,

Felix

50

Roxana Chiriac (XII D)

Paris, 11 noiembrie

Iubite Felix,

Probabil m-ai iertat deja pentru faptul că nu Ńi-am scris până acum, dar am aşteptat să treacă un timp... un timp sec, care să închidă în mine o rană ce risca să recidiveze la nesfârşit. Ştiu! E ciudat şi poate prostesc din partea mea ca, după atâta timp, să aduc în discuŃie ceva ce trebuia să se îngroape în trecutul adolescenŃei noastre.

Cu toate acestea, nu îi scriu acum medicului Felix Sima, renumitului doctor, ci copilului cu chip de bărbat de altădată. Poate că te-ai schimbat, dar ceva dincolo de mine îmi spune că a mai rămas ceva din Felix de atunci. Poate că m-ai judecat când am plecat, dar despărŃirea de tine nu a lăsat în mine urme mai puŃin adânci decât a lăsat în sufletul tău de adolescent în drum spre evadarea din anonimat. Dimpotrivă, iubite Felix, sub masca de femeie fericită am ascuns atâta timp un suflet bolnav de uitare.

Poate te-ai gândit că nu te-am iubit, dar iubirea nu se măsoară după clipele în care stai cu persoana dragă, ci după clipele în care reuşeşti să stai departe de ea. Poate că ai fost trist, poate că te-a durut, dar viaŃa lângă o femeie ca mine te-ar fi privat de libertatea de a te înălŃa pe culmile gloriei. Eu aş fi căutat atenŃie continuă, iubire pătimaşă, plină de aventuri, o iubire mult prea nepotrivită pentru spiritul tău de învingător.

Totuşi, nu am încetat să te caut după ce am plecat. Te căutam în şoaptele vântului, în neliniştea valurilor, în zgomotele muzicii, te căutam în mine. Poate am fost o laşă, m-am temut să nu îŃi strivesc tinereŃea în setea mea superficială de libertate, în setea mea nestăvilită de iubire. Felix, tu îŃi mai aminteşti de clipele cu mine? Ei bine, află că între atâtea evenimente ce mi-au răpit anii, amintirile cu tine au rămas cele mai vii. Imaginează-Ńi... o Otilie elegantă, mascată în propria ei eleganŃă meschină, cu zâmbetul pe buze... dar nimeni nu a pătruns dincolo de această mască.

Tu erai prea copil, Felix, prea încrezător că viitorul va fi de partea noastră. Dincolo de zâmbetul meu copilăresc mă pierdeam în mine... realitatea nu era de partea noastră. Pe lângă asta, aş fi îmbătrânit mult prea repede numărând secundele pe care le petreceam uitându-mă la tine lucrând la acelaşi static şi impersonal birou. Tu ai fi înflorit, dar eu m-aş fi ofilit din prosperitatea ta. Şi poate anii au îngropat în tine adolescentul visător de altădată. Poate spiritul tău aspiră acum spre alte culmi spre care o dragoste naivă nu şi-ar mai fi găsit calea. Poate eşti mult mai fericit acum...

Cu toate acestea, acea dragoste nu a murit. A rămas ancorată în sânul amintirilor, totuşi nu-şi mai găseşte calea în prezent şi nici în viitor... cu cât mai dureroasă, cu atât mai puternică. Poate că anii i-ar fi distrus esenŃa... Las-o acolo, Felix. Nu o dezgropa şi nici nu o distruge. Las-o să se hrănească în continuare din seva trecutului amorŃit, într-o permanentă regăsire.

Cu drag,

Otilia pe care nu ai cunoscut-o niciodată

51

Alexandru Ciobanu (XII D) Bucureşti, 30 februarie 1926

Draga mea Otilia,

ÎŃi mai aminteşti de mine? Şi dacă da, vei putea să mă ierŃi vreodată? Nu ştiu dacă merit iertarea ta însă mereu voi regreta că te-am lăsat să pleci. Am ales cariera şi, din păcate, dragostea mea pentru tine astfel s-a scurs printre degete. A dispărut treptat şi nu o voi mai revedea niciodată. Ştii, nici nu mi-am luat rămas bun de la tine. Tu mi-ai trimis o carte poştală la puŃin timp după dispariŃia ta. Acum e rândul meu să-Ńi spun „la revedere”. Te-am iubit. Ai fost prima mea dragoste adevărată, dacă nu şi ultima. Însă nu mai sunt adolescentul naiv de care te-ai îndrăgostit. Ştiu că nu există un suflet pereche pentru fiecare şi de aceea sunt de părere că voi iubi încă o dată. Aşa că te rog să nu te îngrijorezi pentru mine în această privinŃă. O parte din mine e de părere că faptul că m-ai părăsit a fost cel mai bun lucru ce mi se putea întâmpla. Am ajuns profesor universitar, medic important, autor de memorii şi comunicări ştiinŃifice şi sunt, în prezent, una dintre cele mai influente persoane din Ńară (lucru datorat şi soŃiei mele, o femeie absolut minunată). Însă nu o iubesc, m-am căsătorit cu ea doar din interes.. Şi sunt mulŃumit că am făcut-o. Aşa că, te rog, tu, din toŃi oamenii, nu mă judeca. Nu prea eşti în măsură să o faci. SoŃia unui conte în America de Sud? Totuşi, sper ca drumul pe care l-ai ales să fie decizia cea mai bună pentru tine. Am văzut că te-ai schimbat mult în ultimii ani. M-am întâlnit cu Pascalopol într-o zi pe tren. Mi-a dat o poză recentă de-a ta şi de la el Ńi-am luat şi adresa. Dacă nu ar fi avut loc întâlnirea cu el, probabil nu ne-am mai fi vorbit niciodată. Poate ar fi fost mai bine, dar ce fel de persoană aş fi fost eu, dacă nu aş fi sărit la prima ocazie de a-mi lua rămas bun de la tine? Oricum, arăŃi destul de banal, să ştii. O actriŃă întreŃinută ar fi descrierea perfectă. Păcat. Se pare că amândoi ne-am maturizat. Eu nu mai sunt naiv, iar tu nu mai eşti enigmatică; pentru că, până la urmă, fata nebunatică şi copilăroasă era cea care-mi stârnea interesul. Erai mai ceva ca o enigmă. Asta până am realizat că erai doar o fată răsfăŃată şi alintată, care se întâmpla să fie şi foarte deşteaptă, şi destul de matură. Da, se pare că timpul mi-a luat şi acest mister. În final, sper să ai parte de viaŃa pe care Ńi-o doreşti. Dacă poŃi să mă ierŃi, atunci îŃi mulŃumesc; dacă nu, te rog să mă uiŃi. Eu reuşisem, până să-l întâlnesc pe Pascalopol acum câteva săptămâni, aşa că nu văd de ce ar fi foarte greu pentru tine. Prin aceste vorbe aşternute aici pe hârtie îmi iau la revedere pe vecie. PuŃin cam melodramatic, nu-i aşa?

Cu drag, Felix

52

Roxana Mardare (XII D) Bucureşti, 1929

Dragul meu Felix,

Simt nevoia să-Ńi scriu, pentru a putea încheia acest capitol din viaŃa mea, acest episod atât de important, pentru a trece, în sfârşit, mai departe. Aş vrea să-Ńi explic motivele mele şi am hotărât să-Ńi scriu, pentru că nu aş putea rezista unei întâlniri cu tine, Felix. Nu vreau să fii dezamăgit de mine, dragul meu; m-am schimbat, iar tu te-ai maturizat şi nu ai idee cât de mult îmi doresc să înŃelegi raŃiunile faptelor mele şi să mă ierŃi. RelaŃia noastră a fost una specială, deşi tu erai un copil. Te rog să-mi ierŃi stângăciile în exprimare, însă îmi e greu să-mi ordonez vorbele, nu ştiu de unde să încep, nici cum să continui. Deşi am fost sigură de alegere, atunci când am plecat cu Pascalopol, după un timp am avut îndoieli. Da! Eu, am avut îndoieli. Deşi eram sigură că o să treci peste asta şi că o să ai succes, mi-a fost frică, Felix! Mi-a fost frică de mine. Aş fi vrut să te simt alături, să-i aud pe ceilalŃi lăudându-l pe ilustrul doctor Felix Sima, să împarŃi succesele cu mine şi să-Ńi umplu viaŃa cu bucuria buclelor mele. Însă perioada de îndoială trecea, iubite, fiindcă sunt sigură că aş fi fost o piedică în calea realizării tale profesionale. Poate din cauza confuziei şi a durerii nu puteai înŃelege pe moment, însă acum poŃi judeca la rece, poŃi privi viaŃa noastră pas cu pas, aşa cum am făcut eu, şi îmi vei da dreptate cu siguranŃă. Ştiam că vei reuşi, eram convinsă că vei putea trece peste dragostea noastră nepotrivită, altfel nu te-aş fi părăsit. Mereu am fost eu însămi cu tine, nu m-am ascuns şi nici nu am simŃit nevoia să o fac. Aşadar, tu mă cunoşti aşa cum sunt, Felix; iar noi doi nu am fi fost fericiŃi împreună, trebuie să recunoşti şi tu asta. Nu vreau să mă înŃelegi greşit, vreau doar să mă justific în faŃa ta, să-Ńi explic, şi mai ales, să te fac să înŃelegi că eu nu mi-am dorit nicio secundă să te fac să suferi. Mereu mi-am dorit totul pentru tine, Felix, doream să devii cel mai mare doctor, să fii cunoscut la Paris, unde să-Ńi publici cărŃile, să pleci în străinătate cu universitatea; iar toate acestea nu se puteau împlini cu mine acolo. łi-aş fi stricat cariera. Tot ce am făcut a fost din dragoste pentru tine, iubite Felix; crede-mă, că atunci când iubeşti cu adevărat, bunăstarea partenerului tău este mult mai importantă decât binele personal. Îmi doresc să mă înŃelegi şi să mă ierŃi. Să te rog să-mi răspunzi... cred că ar fi prea mult. Gândeşte-te doar la scrisoarea aceasta şi eu voi şti. Iar dacă dragostea noastră nu s-a sfârşit cu căsătoria, asta nu înseamnă că nu a fost iubire, aşa cum credeai tu. Nu vreau să mă repet, dragă Felix, şi iată că o fac. Nu mă judeca prea aspru, încearcă tu – cel de azi – să mă înŃelegi şi să fii de acord cu decizia mea. Deşi sună a clişeu, voi fi a ta pentru totdeauna, Felix, şi mereu vei rămâne „micul meu Felix”...

Otilia

P.S. Nu am putut să-Ńi scriu fără să te numesc „dragul meu”, Felix, pentru că tu eşti al meu. Şi acesta este felul propriu de a-mi arăta afecŃiunea. Sper să nu te deranjeze.

53

Virgil Ciulin (XII D)

Bucureşti, 23 Mai 1919

Dragă Otilia,

Ai plecat de mult timp, iar pentru mine pare şi mai mult. Când mă gândesc la chinul prin care am trecut, nici nu îmi dau seama cum am supravieŃuit. Şi să nu crezi că exagerez. Am avut zile în care nu eram în stare să fac nimic, sau dacă puteam, nu vedeam rostul. Din lipsa mâncării m-am îmbolnăvit destul de grav. Doctorul spune că era să mor. Îl cred. Pe moment nici nu îmi părea rău. Nu îŃi ascund că m-am gândit şi la sinucidere de câteva ori. Dar acum mi-a trecut, cred. Destul de mult ca să găsesc şi altă motivaŃie pentru a trăi, alta decât tine.

Ai plecat crezând că îmi faci un bine, că voi fi mai fericit fără tine. Ai greşit. Fericirea mea era alcătuită o parte din muncă şi carieră, iar cealaltă din a te vedea zi de zi lângă mine, ştiind că mă iubeşti. Plecând, ai luat jumătate din ceea ce putea fi o viaŃă fericită cu adevărat. Tu nu ai înŃeles că golul lăsat nu se va putea umple niciodată? Cine îŃi va putea lua locul? În fiecare femeie te caut pe tine. Niciuna nu Ńi se aseamănă nici pe departe, aşa că... cine ar putea să te înlocuiască în viaŃa mea, să mă facă să te uit şi să fiu din nou fericit? Nimeni. Fericirea mea începea odată cu tine, iar cu plecarea ta s-a terminat.

Mi-am axat trista existenŃă pe cariera de medic, de atunci. La început, când eram încă foarte afectat de plecarea ta, mă gândeam: ce medic voi fi eu? Cum voi putea ajuta oamenii, dacă nu sunt în stare să mă ajut pe mine? Aveam o lipsă totală de motivaŃie. Apoi m-am gândit la a fi medic ca la o răsplată a sacrificiului tău. Mă ştiai ambiŃios şi ai procedat cum ai crezut tu mai bine. Nu puteam să îŃi înşel acea ultimă dorinŃă, de a deveni un medic renumit. Acum, când mai rezolv câte un caz important şi îmi mai apare numele printr-un ziar, sper să îl vezi şi să îŃi spui că s-a meritat sacrificiul. E ultima satisfacŃie pe care o mai pot avea.

Sper, de când ai plecat, ca într-o bună zi să ne întâlnim pe stradă din greşeală. Oricât de schimbată ai fi acum, ochii Ńi i-aş recunoaşte dintr-o mie. Îmi mai închipui câteodată că ne-am vedea, ai sări în braŃele mele şi am reînnoda legătura dintre noi. Ştiu însă că este doar o utopie. Asta nu o să se mai întâmple niciodată. Dacă ne vom întâlni, totuşi, să nu mă eviŃi. Promit că mă voi purta civilizat şi că nu voi avea nicio aşteptare de la tine. Mi-aş dori să mai stăm de vorbă. Măcar formal, dacă aşa cum era pe vremuri nu se mai poate. Aş vrea să te mai văd o dată. Nu mai vreau nimic de la tine, dar încă te iubesc.

Felix

54

Diana Corlăţan (XII D)

Dragă Felix,

Încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a-Ńi explica de ce zorii zilei nu m-au găsit lângă tine. Bănuiesc că ai observat imediat absenŃa mea şi ştiu că îŃi sunt datoare cu nenumărate explicaŃii. Cu lacrimi în ochi îŃi scriu grăbită aceste rânduri, gândindu-mă că într-o bună zi îmi vei mulŃumi pentru laşitatea de care dau dovadă, pentru reacŃia mea care acum pare absurdă. Mă nelinişteşte imaginea pe care Ńi-o vei forma despre prima ta dragoste, însă sper din tot sufletul că am reuşit să îŃi ofer măcar pe termen scurt acea iubire pe care tu, mai mult decât oricine, o meritai. Ai fost printre puŃinele persoane care au avut încredere în mine, aşa că rugămintea mea este să crezi în continuare că ceea ce am hotărât este bine. Nicio secundă nu mi-a fost uşor şi vreau să conştientizezi că în acest moment simt cum mă prăbuşesc, cum o parte din „dulcea Otilie” nu se va mai întoarce niciodată. Deja îŃi simt lipsa şi mă chinuie gândul că aş putea reveni acum în camera de alături şi te-aş putea îmbrăŃişa, prezenŃa ta fiind singura care mi-ar alina toată durerea. Dar aş da dovadă de un egoism nemăsurat, aş fi rea, iubite Felix, şi m-aş gândi doar la mine. Ai fost slăbiciunea mea de prima oară când te-am văzut şi aşa vei rămâne mereu, tocmai de aceea ai nevoie de libertate – pentru a-Ńi construi viitorul la care visezi de mic. Nu vreau să fiu o piedică în viaŃa ta, nu vreau ca peste ani să ajungi să mă învinovăŃeşti pentru o posibilă nereuşită, de aceea îmi iau rămas bun. Nu aş putea trăi cu gândul că iubirea mea ar da cu piciorul unor idealuri atât de pure cum sunt ale tale. Îmi doresc ca în fiecare zi să aduci zâmbete persoanelor nefericite şi atunci mulŃumirea din ochii lor să-Ńi aducă aminte de mine, iubita ta. Poate destinul va face o posibilă întâlnire peste câŃiva ani, dar să lăsăm totul pe mâinile lui. Nu aş avea vreun drept să-Ńi cer să mă aştepŃi, pentru că nu am certitudinea că îŃi voi putea oferi vreodată tot ceea ce meriŃi. Totodată, dacă peste ani te voi revedea, dar la braŃ vei fi cu alta, vă voi dori toată fericirea din lume, însă îmi va părea nespus de rău că nu am putut fi eu în locul ei. Şi asta pentru că sufletul tău a fost ferit de răutăŃile din lumea aceasta şi pentru că iubirea ta este cel mai frumos lucru ce mi s-a întâmplat, ce a făcut din mine o altă persoană. Regret faptul că sunt impulsivă, atât de diferită în comparaŃie cu tine şi mult mai realistă decât ar trebui. Mă cunosc de ajuns şi nu ar fi corect faŃă de tine dacă aş crede cu naivitate că dragostea este suficientă pentru a rămâne împreună. Ştiu că nu mi-am ascultat inima, dar raŃiunea spune că totul este spre binele tău. Să nu mă cauŃi!... Să nu mă uiŃi! Te iubesc...

Te sărut,

Otilia

55

Corina Cotaia (XII D)

Bucureşti, 19 Mai 1938

Dragă Felix,

Acum sunt liberă. Am colindat toată lumea cu Pascalopol, am văzut atâtea locuri noi şi am cunoscut atâţia oameni interesanţi... Pascalopol, care în Bucureşti avea o reputaţie de bărbat distins prin eleganţă şi rafinament – nu s-a schimbat mai deloc – deosebirea este

că aici se încadrează perfect în peisaj, într-o lume elegantă prin excelenţă. Nici eu nu m-am schimbat mult – poate sunt mai aşezată, mai astâmpărată, mai puţin copilăroasă.

În acest moment, simt că nu m-aş putea lipsi de aceste călătorii, de acest spirit de aventură. De ce? Pentru că aş rămâne eu cu mine. Aş fi nevoită să mă gândesc la tot ce-a

fost şi la tot ce va fi. Viteza cu care trăiesc îmi asigură o anumită detaşare, o uitare, în încercarea necontenită de a şterge orice urmă de regret.

Sunt fericită, Felix. Îmi iau zilnic doza de fericire sălbatică, pentru a stârpi orice început de durere sălbatică. Am vaga impresie că tu eşti în spatele acelei dureri

amorţite, Felix. Nu-ţi cer nimic. Sper doar că ai atins acel ideal despre care îmi vorbeai febril sau că eşti aproape de el – sunt sigură că vei avea o carieră strălucită, niciodată nu

m-am îndoit de potenţialul şi de ambiţia ta.

Mai sper că vei găsi dragostea aşa cum o visai, alături de o femeie cu suflet mare, care să merite iubirea ta, care să te susţină în tot ceea ce faci şi care să trăiască prin bucuriile şi suferinţele tale. Oricine ar fi acea femeie, nu te aştepta să înţeleagă în totalitate aspiraţiile şi gândurile tale înalte; mulţumeşte-te cu devotamentul ei şi

dragostea aşa cum o înţelege ea. Admir persoanele capabile de asemenea loialitate dusă până la sacrificiu, dar ştii că eu nu m-am putut mulţumi niciodată cu acest statut, de

umbră a bărbatului, pe care ar trebui să îl aibă o femeie, în concepţia generală. Şi dacă aş fi acceptat acest statut pentru tine, mi-aş fi făcut un rău care, în cele din urmă, s-ar fi

răsfrâns asupra ta.

Sper să mă înţelegi şi să mă ierţi acum, când tot ce a fost între noi e trecut.

56

Toată viaţa mi-am trăit-o după principiul „Trăieşte clipa”, dar acum realizez că singura clipă importantă din existenţa mea a fost cea în care m-ai iubit. Restul a fost o continuă nelinişte, pe care nici eu nu am înţeles-o de multe ori. Timpul meu nu mai

curge ca un râu cristalin de priviri, vorbe şi gesturi luminoase, aşa cum făcea în prezenţa ta. Am momente în zi când aud atât de clar bătăile ceasului, care îmi sună sec în urechi, ca o sfidare! Uneori, în obscuritatea camerei, mă uit la uşa închisă, sperând naiv că se va

deschide în toiul nopţii şi va intra un tânăr cu priviri arzătoare, frumos şi plin de speranţe. Mai eşti tu acel tânăr, Felix? Mie aşa îmi place să cred şi altceva nici nu vreau

să ştiu.

Ţin foarte mult la Pascalopol. Mi-a îndeplinit toate dorinţele şi nu cred că mai există un om pe lumea asta care să facă ce a făcut el pentru mine. Mi-a fost ca un tată,

deşi am ştiut dintotdeauna că mă iubeşte şi că va dori să îi fiu soţie. Este un bărbat remarcabil – am învăţat multe lucruri de la el, mi-a fost îndrumător şi sprijin toată viaţa. Dar abia târziu mi-am dat seama că nu pot reconstitui cu el ceea ce am trăit noi spontan,

pur şi desăvârşit. Şi nici nu ar merita să mai încerc cu altcineva, n-ar avea niciun rost. Acum nu-mi mai rămân decât câţiva ani de care trebuie să profit, în care voi putea trăi cu adevărat. Viitorul după aceşti ani ai tinereţii îmi apare ca o perdea pe care nu vreau

să o dau la o parte, pentru moment.

Sunt liberă, Felix... Dar uneori mă întreb la ce îmi foloseşte atâta libertate? Viaţa mea e plină de bucurii diverse, dar niciuna nu poate fi atât de intensă ca cele pe care le aveam când îţi întâlneam focul din priviri, ce nu-l putea potoli decât mângâierea mea, când îmi luai mâinile energic şi mă priveai ca pe o minune... Tot ce aveai mai frumos,

toate speranţele şi gândurile mari le-ai canalizat către persoana mea mediocră, iar eu nu am putut face faţă... şi am fugit. Am fugit de dezamăgire. Ştii că nu te-am meritat

niciodată, prin urmare poţi să uiţi de mine, dacă nu ai făcut-o deja – te rog doar să nu uiţi, în cotidianul vieţii tale, că există fericiri inegalabile, sublime tocmai prin

neîmplinirea lor, fericiri care îţi luminează existenţa ca un astru îndepărtat, dar prezent în permanenţă. Pot doar să-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dăruit. E mai bine pentru

amândoi să nu avem vreodată prilejul de a ne revedea. Te-aş dezamăgi din nou. Nu uita să te bucuri de viaţă.

Cu stimă,

Otilia

57

Interviu Paula Vrînceanu (XII F)

Reporter: Ca artist plastic, îţi formezi un simţ al esteticului diferit de ceilalţi. Se reflectă acesta şi în afara artei tale? Devii mai critică privind aspectul fizic sau vestimentar al persoanelor ori – de ce nu? – şi în ceea ce priveşte designul locurilor frecventate?

Paula: Este impropriu spus artist plastic atunci când te referi la persoana mea, pentru că drumul meu de-abia a început. Nu ştiu ce voi găsi la capătul lui, dar cu siguranţă atunci voi fi cu adevărat fericită.

Desigur, fiecare artist, indiferent de domeniul în care activează (teatru, arte vizuale, etc.), are o concepţie diferită în ceea ce priveşte mediul înconjurător. El trece de bariera aparenţelor (aspect fizic, vestimentar, etc.), privind mult în detaliu şi punând un preţ mai mare pe gândirea, valorile morale şi spiritul – mai ales spiritul – oamenilor. În ceea ce priveşte design-ul locurilor frecventate, am o atitudine aproape indiferentă şi cred că, în majoritatea timpului, „omul sfinţeşte locul”.

Reporter: Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru desen? Ce te-a determinat să continui pe această linie?

Paula: Desenez de când mă ştiu – de fapt, de când am început să realizez ce se întâmplă în jurul meu. Ori că desenam cartoanele de la ciorapii mamei sau mâzgâleam pereţii, mă găseai mai tot timpul cu creioanele în mână.

Nimic nu m-a determinat să desenez. Pur şi simplu o făceam, iar atunci când nu mai desenam, simţeam că nu-mi mai găsesc locul. Apoi, am realizat că iubesc să desenez şi că m-ar distruge imposibilitatea de a o mai face.

Reporter: Este totul o dorinţă de a-ţi valorifica talentul sau înseamnă mai mult pictura pentru tine?

Paula: Nu doresc să-mi valorific talentul din alte considerente în afară de cel de la care a pornit totul: iubirea pentru frumos, pentru artă.

Reporter: Presupun că deja ţi-ai format oarecum un stil propriu, în sensul că ai anumite preferinţe şi laitmotive. Cum l-ai defini?

Paula: Este prea timpuriu să pot spune că mi-am format un anume stil. Deocamdată muncesc pentru a ajunge la facultate.

58

Reporter: Care este tehnica ta preferată?

Paula: Îmi place foarte mult să folosesc tehnici pentru gravuri (xilo, lino) şi de asemenea ador să lucrez cu pasteluri, tuşuri şi creioane – acuarelă pe laviu.

Reporter: Te-ai gândit la o expoziţie personală? Consideri că este un mod de a-ţi face cunoscută arta şi că e necesară la vârsta ta?

Paula: Voi avea o expoziţie la Muzeul Judeţean Vaslui în luna mai. După atâta timp în care am lucrat pentru portofoliu, am considerat că cel mai bun lucru ar fi să expun toate lucrările existente în acesta, pentru a le mulţumi tuturor persoanelor care m-au ajutat – de la părinţi până la modelele care au pozat pentru portrete, poze, etc. – dar şi pentru a simţi că am făcut ceva concret în timpul petrecut în Vaslui.

Reporter: Din câte ştiu, optezi pe viitor pentru Facultatea de Arte. Să înţeleg că eşti adepta concepţiei potrivit căreia trebuie să faci ceea ce-ţi place, indiferent de situaţia materială sau de statutul social care succed carierei alese?

Paula: Întotdeauna mi-am dorit să fiu cu adevărat liberă. Să uit de statutul social, stare materială, pentru că în esenţă pot spune că acestea sunt kitsch-uri, în sensul că degeaba eşti bogat, dacă ai un suflet sărac. Niciun lucru material şi nicio funcţie nu ajută nimănui în a deveni om în adevăratul sens al cuvântului. De aceea mă voi dedica lucrului care-mi face cea mai mare plăcere, lucrului pe care iubesc să-l fac.

Reporter: Ce loc ocupă pianul în viaţa ta? Ce amintiri frumoase te leagă de el?

Paula: În şcoala primară şi generală m-am ocupat îndeosebi de instrumentul acesta. Toate cunoştinţele dobândite în acea perioadă m-au ajutat – şi încă mă ajută – în multe situaţii. Acel capitol al vieţii mele mă face acum să văd altfel lucrurile, să apreciez mult ceea ce merită şi trebuie apreciat. Cât despre amintiri, toate lucrurile pe care atunci le găseam a fi neplăcute (palmele peste degete primite de la doamna profesoară în momentul în care greşeam, emoţiile din timpul audiţiilor şi al examenelor, etc.) acum le văd ca amintiri frumoase şi totodată amuzante.

Reporter: E adevărat că ai participat la Mamaia Copiilor? Este un moment de care îţi aminteşti cu plăcere?

Paula: Dacă mi-aduc bine aminte, la Mamaia Copiilor am participat în 2001 şi sincer, am nişte amintiri foarte neplăcute din acea experienţă.

59

Reporter: Care sunt priorităţile tale momentan?

Paula: Singura mea prioritate este să intru la Facultatea de Arte şi Design, Cluj.

Reporter: Relatează, în câteva rânduri, concepţia ta despre viaţă şi părerea despre societatea de azi, îndeosebi despre tineret.

Paula: Societatea în care trăim este, după părerea mea, complet denaturată. Sunt promovate din ce în ce mai mult răutatea, în toate formele sale, şi mai ales incultura. Nimeni nu mai pune accentul pe educaţie, motiv pentru care generaţia tânără nu evoluează, cum ar trebui să se întâmple. Interesele personale sunt urmărite şi îndeplinite după principiul „Scopul scuză mijloacele”, bunul simţ şi etica morală sunt date pe apa sâmbetei şi astfel viciile iau triumfale locul virtuţilor. Nimeni nu mai pune preţ pe viaţă şi nu o mai trăieşte aşa cum ar trebui trăită, mulţumind pentru fiecare zi, fiecare om întâlnit, fiecare experienţă în parte (indiferent că este bună sau rea), pentru că până la urmă, cu ajutorul tuturor acestor factori, a propriei minţi şi a dorinţei de cunoaştere şi îmbogăţire spirituală putem ajunge la înţelepciune şi autodepăşire – ultima treaptă a scării vieţii noastre.

Reporter: Este o epocă care ocupă un loc special în gândurile tale şi în care ţi-ar plăcea să trăieşti?

Paula: Acum ar fi inutil să mă gândesc cum ar fi fost să trăiesc prin secolul XVIII sau XIX, cum aş fi vrut, nu-i aşa?

Sunt mulţumită şi recunoscătoare că ai mei părinţi m-au creat şi nu am nicio problemă cu faptul că au făcut-o în secolul XXI. Asta nu mă va împiedica să îmi îndeplinesc dorinţele şi idealurile.

Reporter: Care sunt domeniile tale de interes? Cum îţi gestionezi timpul astfel încât reuşeşti să acoperi toate activităţile pe care doreşti să le întreprinzi?

Paula: Îmi place mult să cânt la pian, să citesc, să mai scriu din când în când, să merg în tot felul de locuri de promovare a artei, să mă joc cu pinscher-ul meu absolut adorabil – Cherry –, să ies cu prietenii mei şi altele. În esenţă, nu consider că fac vreun lucru special în comparaţie cu alţi copii de vârsta mea.

Deoarece arta are prioritate în viaţa mea de zi cu zi şi mă pregătesc constant pentru a-mi îmbunătăţi tehnica, celelalte lucruri care-mi fac plăcere le fac în concordanţă cu ceea ce simt, reuşind să mă ocup de toate.

Emilia Baciu

60

61

Interviu Alexandru Aftimescu (XII F)

Reporter: Ne-am făcut cu toţii o părere oarecum greşită despre ce înseamnă să fii elev, şi anume să stai cuminte în banca ta, să ridici mâna înainte să vorbeşti şi să înveţi lecţii pe de rost pentru note. Tu ieşi din tiparul acesta, dar nu într-un mod peiorativ. Te diferenţiezi prin felul tău de a fi şi prin muzica ta. Cum vezi tu şcoala şi rolul de elev?

Alexandru: Consider că şcoala are un rol foarte important în formarea ca om, ca individ social. Un elev ar trebui să aibă ca ocupaţie principală şcoala şi în timpul liber să-şi aleagă un hobby. Iar dacă se poate, să aducă completări, să vină cu informaţii noi şi păreri personale din experienţe proprii.

Reporter: Ce te-a determinat să-ţi dedici timpul punându-ţi gândurile şi concepţiile pe hârtie şi cum ai ajuns să faci acest lucru? Ai fost sprijinit în evoluţia ta muzicală?

Alexandru: Este foarte uşor să te exteriorizezi prin versuri, să-ţi exprimi sentimentele şi trăirile astfel, pentru că e mult mai uşor ca un om să te asculte prin muzică decât faţă-n faţă. În primul rând, eram ascultător al genului şi i-am luat drept exemplu pe cei pe care îi ascultam, pentru a-mi crea propria mea muzică, fiind original în felul meu, dar la fel prin genul adoptat. Totul a pornit de la o ambiţie proprie de a-mi testa limitele şi de a vedea dacă sunt în stare să fac muzică şi eu, şi una de calitate. Sprijinit am fost de mai mulţi MC, printre care: Kryp, Bysku şi Yehova, dar şi de producători precum: Omu’ Gâză şi Mincu. Însă cel mai mult m-a sprijinit mama mea, care a avut grijă să am un psihic puternic, pentru a putea continua să fac muzică.

Reporter: Nu te simţi vulnerabil ştiind că fiecare om care te ascultă află puţin

din tine? Alexandru: Nu neapărat, pentru că în piese îmi arăt şi punctele forte, nu doar

cele slabe.

Reporter: Eu te consider o persoană matură, trecută prin viaţă şi conştientă de

multe lucruri pe care majoritatea tinerilor din ziua de azi le ignoră. Eşti deosebit şi

62

admir asta la tine. Crezi că a fi diferit este văzut cu ochi buni astăzi? Tu cum te simţi? Cum te vezi tu şi cum crezi că eşti văzut de cei din exterior? Este o diferenţă între aceste două opinii?

Alexandru: Merg pe deviza: mai bine ciudat într-o lume de oameni normali, decât normal într-o lume de ciudaţi, dar în ziua de azi puţini oameni apreciază arta în general, nu doar genul de muzică pe care îl fac eu. Per ansamblu, am o părere foarte bună despre mine, uneori chiar tind să ating aroganţa, dar cred că pe bună dreptate, comparativ cu alţii de vârsta mea. Iar părerile din exterior se află la egalitate şi la poli opuşi. Totuşi, nu pot fi de acord cu cei care mă descurajează fără să-mi asculte piesele.

Reporter: Ai o familie numeroasă, iar din cât cunosc eu, pot spune că sunteţi

toţi nişte oameni deosebiţi şi speciali. Cât de importantă este familia pentru tine? Care este lucrul tău cel mai de preţ?

Alexandru: De-a lungul vieţii, majoritatea principiilor şi valorilor pe care mi le-am format şi fixat au venit din sânul familiei, cum ar fi: demnitatea, credinţa, ambiţia şi optimismul, deci familia a avut un rol extraordinar de important, aş putea spune. Cel mai de preţ lucru pe care îl am este libertatea de a mă bucura de fiecare lucru pe care îl am la dispoziţie şi de oportunităţile de zi cu zi, care mă fac să realizez cât de importantă este viaţa.

Reporter: Cât contează pentru tine şcoala şi ce plănuieşti să faci pe viitor?

Consideri că este mai importantă şcoala vieţii? De ce? Alexandru: Nu apreciez şcoala într-atât încât să mă simt bine după 7 ore

petrecute într-o sală de clasă. Dacă ar fi după mine, aş pune în orar doar 3 ore pe zi: Română, Istorie împreună cu Geografie şi Religie, dar petrecute într-un mod simplu şi intens. Pe viitor, vreau să dau la Facultatea de Litere Bucureşti, secţia Arabă-Engleză, pentru că sunt foarte solicitaţi absolvenţii acestei facultăţi. Drept urmare, mi-ar asigura un trai decent. Cât despre şcoala vieţii, opiniile diferă de la om la om. Pentru mine, şcoala vieţii este piesa de rezistenţă, pentru că de acolo am învăţat că trebuie să merg la şcoală.

Reporter: Care crezi că sunt defectele societăţii în care trăim? Există o bilă albă? Alexandru: După părerea mea, cel mai mare defect al societăţii în care trăim este

lenea generală de care „se bucură” majoritatea românilor. O „bilă albă” ar fi că încearcă cei din străinătate să ne conducă.

63

Reporter: Care este concepţia ta despre viaţă şi cum plănuieşti să o trăieşti? Vrei să continui să te dedici muzicii?

Alexandru: Viaţa e un film în care noi suntem actorii şi trebuie să ne jucăm cât mai bine rolul, indiferent că e cel al unui personaj principal sau secundar, pentru că Cineva ne priveşte şi are pretenţii de la noi.

Vreau să fiu coloana sonoră a filmului şi-atât.

Reporter: Crezi în prietenie? Ai o persoană pe care o poţi suna la 4 dimineaţa, dacă simţi nevoia să spui ce ai pe suflet, iar ea să te asculte cu drag şi amiciţie?

Alexandru: Persoana aceea se află lângă mine momentan. Şi da, cred în prietenie cum cred în Dumnezeu. Un prieten este acela pe care poţi să te descarci când simţi nevoia şi pe care eşti dispus să-l laşi să-ţi asculte sufletul.

Reporter: Crezi că cei din jur vor să cunoască ce ascunde exteriorul tău sau se mulţumesc doar cu prejudecăţile şi cu muzica ta, mergând pe principiul: nu-mi pasă cine cântă, ci despre ce anume cântă? Apropo... cât se pune preţ pe cel din spatele microfonului şi cât pe piesă? Eşti de părere că dacă ai cunoaşte omul, ai fi influenţat în ascultarea artei sale?

Alexandru: La nivel local, muzica îţi este ascultată mai întâi de apropiaţi şi apoi, prin telefonul fără fir, de ceilalţi. În general, cei care îmi ascultă piesele ajung să mă cunoască şi personal. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să vină oameni la mine şi să dorească să discutăm despre muzica mea şi să mă cunoască, astfel. Dacă e să mergem pe aceeaşi linie, eu cred că dacă ascultătorii ajung să te cunoască, o să încerce la un moment dat să-ţi descopere şi defectele, iar dacă acest lucru se întâmplă, ei se vor arăta plictisiţi şi de muzica pe care o faci. Personal, cred că da, aş fi influenţat, tocmai de aceea este importantă, din când în când, păstrarea unei distanţe între artist şi ascultător.

Îi mulţumesc lui Alex pentru timpul acordat şi pentru seriozitate. A avut fiecare

dintre noi ocazia, preţ de aproximativ o oră, să caute răspunsuri la întrebări care nu i-au mai fost adresate până acum şi să afle ceva în plus despre celălalt.

Emilia Baciu

64

Interviu Andra Oancea (XI F)

Reporter: Deşi te ştiu de câţiva ani, nu pot spune că te cunosc câtuşi de puţin. Cu toate acestea, am o părere bună despre tine şi consider că eşti o persoană foarte sigură pe ea, inteligentă, cu principii bine construite şi talentată. În situaţia mea se află probabil mulţi alţii, aşa că te rog să ne împărtăşeşti din părerea pe care o ai tu despre tine, din ce ai ajuns să te cunoşti până acum.

Andra: Nu îmi place să vorbesc mult despre mine, lăsându-mă deschisă doar celor care au dorinţa de a mă cunoaşte. Deşi odată cu liceul au intervenit anumite schimbări în personalitatea mea, pot spune că am rămas la fel de nehotărâtă din toate punctele de vedere, dar încrezătoare în forţele proprii şi că îmi place să acţionez doar atunci când ştiu că rezultatele vor fi cele scontate.

Reporter: Te afli la vârsta adolescenţei, considerată de mulţi o etapă dificilă şi definitorie în formarea personalităţii. Cum vezi tu această perioadă prin care treci? Care sunt lucrurile care contează cel mai mult şi care consideri că ar trebui să fie priorităţile unui adolescent?

Andra: Perioada adolescenţei este una foarte grea; în primul rând ne schimbăm personalitatea, câştigând experienţă în domeniul „oameni”.

Pentru mine, prietenia contează cel mai mult şi sunt norocoasă că am intrat la liceu cu cea mai bună prietenă, omul pe care mă puteam baza şi în care aveam încredere. De-a lungul anilor am pus atât bazele multor prietenii, cât şi punct unora dintre acestea. Totul a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, fiind o persoană căreia îi place să fie înconjurată de mulţi amici, dar totodată conştientă de cine-i sunt adevăraţii prieteni. Dacă m-ar întreba cineva dacă regret că mulţi dintre aşa-numiţii prieteni s-au dovedit a nu fi nimic mai mult decât simple cunoştinţe, aş răspunde cu un „nu” categoric, pentru că am ajuns să-mi dau seama ce fel de prieteni vreau alături şi de cât de greu este să-ţi găseşti prietenul perfect.

Un alt aspect important este încrederea în sine, împreună cu evaluarea corectă a capacităţilor noastre. Merg pe ideea: „dacă alţii pot, eu de ce nu aş putea?” şi consider că în evoluţia noastră ca indivizi sociali trebuie să apreciem sfaturile primite şi să dăm ascultare criticilor.

Cât despre priorităţi, acestea diferă de la un adolescent la altul. Fără a dori să influenţez alte opinii, prioritatea mea este hobby-ul – fotografia – care a pierdut teren în ultima perioadă din cauza studiilor, iar în final, lucrurile care mă fac să mă simt bine: literatura, muzica.

65

Reporter: Ştiu că fotografia este pasiunea ta. Când ai ţinut pentru prima dată un aparat de fotografiat în mână şi ai ştiut că asta vrei să faci?

Andra: Prima oară când am ţinut un aparat de fotografiat în mână a fost în clasa a şasea, însă nu asta m-a determinat să mă dedic fotografiei, ci fotografia în sine. Am considerat-o a fi o cale mai uşoară de a-mi exprima gândurile şi de a-mi dezvălui, treptat, personalitatea.

Reporter: Ce reprezintă această formă a artei pentru tine? Îţi place într-atât încât ţi-ai dedica restul vieţii fotografiei?

Andra: Pentru mine fotografia este mai mult decât o dorinţă de a-mi arăta felul de-a fi; e plăcerea de a pune un zâmbet sincer pe chipul celorlalţi, în ciuda lipsei de perfecţiune a fotografiei în care se oglindesc.

Îmi place, dar aş păstra-o doar ca pe un refugiu şi ca pe o modalitate de a mă binedispune atunci când nimeni nu e capabil să facă acest lucru, preferând să-mi transpun sentimentele într-o fotografie, chiar dacă nu va deveni publică.

Reporter: Pozele sunt o formă a amintirii, unul din lucrurile cele mai preţioase ale omului. Ele au rolul de a imortaliza momente speciale, pentru a nu fi uitate. Din postura de fotograf, nu consideri că ratezi oarecum aceste clipe, fiind nevoită să priveşti totul prin obiectiv?

Andra: Momentele deosebite din viaţa mea nu le ratez, deoarece devin egoistă, preferând să trec din spatele obiectivului în faţa acestuia. Iar fotografiile de la şedinţe îşi găsesc locul în amintirea celui fotografiat mai mult decât în a mea.

Reporter: Din câte am observat eu, pui foarte mare accent pe portrete. De ce?

Andra: Nu aş putea să-ţi dau un răspuns concret, dar dintotdeauna mi-a plăcut foarte mult portretul, pentru că un om transmite enorm prin privirea sa şi prin expresivitatea chipului. La urma urmei, o amintire frumoasă este cea conturată de persoanele dragi.

Reporter: Ce părere ai despre concursurile de fotografie? Ai participat la astfel de competiţii? Este experienţa cea care contează cel mai mult sau şi câştigul are un rol important?

Andra: Competiţiile sunt importante, pentru că ai ceva de învăţat din ele şi din experienţa celorlalţi participanţi.

66

Deşi iubesc emoţia complementară incertitudinii că fotografia mea va fi apreciată, nu am participat la foarte multe astfel de concursuri, influenţată fiind de perfecţionismul care mă caracterizează şi de dificultatea de care mă lovesc în acceptarea criticilor. Până şi intrarea în Cercul de Fotografie a fost un drum anevoios, fiindu-mi greu să-mi împărtăşesc lucrările cu ceilalţi colegi, deoarece ştiam că nu sunt perfecte, însă am mers înainte din dorinţa de a progresa.

Pentru mine, experienţa este cea mai importantă, preferând să mă laud cu lucrarea participantă şi nu cu premiul obţinut.

Reporter: Care sunt principiile pe care te ghidezi în viaţă şi care sunt cele mai importante 3 lucruri pentru tine?

Andra: Spune ceea ce gândeşti, asumă-ţi riscul şi suportă consecinţele acţiunilor tale. Iubirea, încrederea şi sprijinul ocupă primele trei poziţii în piramida existenţei mele.

Reporter: Societatea în care trăim ne obligă pe noi, tinerii, să fim oarecum materialişti, în sensul că ne determină să alegem o facultate care ne-ar asigura un trai decent şi posibilitatea întemeierii unui viitor bun. Care crezi că este soluţia optimă la care se poate apela şi cum ar trebui un tânăr să-şi calculeze priorităţile în ziua de azi? Merită să renunţi la a face ceea ce-ţi place spre a profesa ceea ce eşti nevoit?

Andra: Soluţia optimă este să nu renunţi la a face ceea ce-ţi place, pentru că asta înseamnă succesul. Nu poţi fi olimpic la matematică dacă nu-ţi place matematica.

Mi-am pus de foarte multe ori întrebarea dacă merită. Sunt o persoană materialistă, însă consider că pentru a avea succes trebuie să te dedici pasiunii, să îmbini utilul cu plăcutul, să fii dispus să faci unele sacrificii şi să fii pregătit pentru a face faţă greutăţilor.

Îi mulţumesc Andrei pentru entuziasmul cu care a primit această rugăminte, răbdarea şi înţelegerea de care a dat dovadă cu privire la stângăciile mele, plăcerea cu care mi-a răspuns la întrebări, încrederea pe care a avut-o în mine şi zâmbetul perpetuu cu care m-a tratat. Cu ocazia aceasta, am realizat amândouă că semănăm în anumite privinţe, deşi nu ne aşteptam niciuna la acest lucru.

Emilia Baciu

67

68

Redactor-şef: Emilia Baciu

Profesor coordonator: Mihaela Ciocoiu

Grafică

Dorina Anton clasa a X-a D

Georgiana Eşanu clasa a X-a D

Georgiana Creţu clasa a IX-a D

Sabina Sonea clasa a IX-a D

Cristina Tofan clasa a IX-a E

Revista a fost realizată cu sprijinul conducerii liceului:

Gheorghe Cârjă

Sergiu Romaşcu

Coperta: profesor Daniela Caliniuc

69