dezvoltare agriculturii

DEZVOLTAREA DURABILĂ A AGRICULTURII ŞI A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE – DELIMITĂRI

CONCEPTUALE ŞI METODOLOGICE Obiective

Definirea conceptelor de agricultură durabilă şi exploataţie agricolă durabilă.

Identificarea principalelor coordonate privind organizarea pe baze ştiinţifice a exploataţiilor agricole durabile;

Identificarea şi explicarea sistemului de indicatori utilizaţi în planificarea, evidenţa şi analiza dezvoltării durabile a exploataţiilor agricole.

1.1 Relaţia dintre agricultură şi mediu

Semnele unei noi ere în economia agroalimentară mondială sunt incontestabile. Până acum s-a reuşit o creştere a producţiei agricole cu ajutorul combinării folosirii de cantităţi crescute de îngrăşăminte cu adaptarea de noi soiuri de plante înalt productive. Din păcate, acest sistem de agricultură a fost eficient doar aproape o jumătate de veac, acum nu mai funcţionează atât de bine, deoarece solul este din ce în ce mai secătuit şi mai poluat, iar îngrăşămintele chimice şi pesticidele au efecte negative asupra sănătăţii omului.

Toate ţările au încercat să promoveze dezvoltarea agricolă finanţând activităţile de cercetare, furnizând servicii şi alte forme de ajutor stimulând producţia prin acordarea de subvenţii. Este ceea ce a permis creşterea de patru ori a producţiei agricole de la începutul secolului, contribuind la dezvoltarea societăţii, în general. Dar, în acelaşi timp, poluarea agricolă a crescut şi calitatea unui anumit număr de peisaje s-a degradat.

CAPITOLUL I

Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile economico-financiare ale organizării exploataţiilor agricole

Agricultura a devenit intensivă cu o specializare crescută, a fermelor şi a regiunilor. Înlocuind omul şi animalele cu energia combustibililor fosili şi sporind capacitatea productivă a solului şi randamentul culturilor prin folosirea îngrăşămintelor şi a produselor fitofarmaceutice, agricultura a ajuns la un stadiu în care este posibil să se obţină o rentabilitate pe termen scurt a unităţilor agricole, dar care împiedică păstrarea tradiţiei de armonie şi interdependenţă caracteristică relaţiilor seculare între agricultură şi mediul natural.

Schimbările în conduita exploataţiilor agricole şi în tehnologiile utilizate au avut un impact mare asupra mediului înconjurător. Printre principalele probleme apărute putem aminti:

problemele ivite din utilizarea substanţelor chimice în agricultură. Este vorba în principal de poluarea mediului înconjurător şi în particular de cea a apelor subterane şi de suprafaţă, de metale, nitraţi şi biocide. Consecinţele acestora sunt dăunătoare florei şi faunei şi periculoase pentru sănătatea umană;

problemele care decurg din creşterea animalelor în sistem industrial şi anume practicarea păşunatului intensiv şi emisia de amoniac în atmosferă care poate contribui semnificativ la poluarea aerului;

problemele care provin din marginalizare ca de exemplu, degradarea infrastructurii, abandonul terenurilor, supra-exploatarea şi eroziunea chimică şi fizică a solurilor.

Pentru a putea proteja mediul înconjurător, va trebui să trecem la practicarea unor sisteme agricole mai durabile, ceea ce va necesita din partea fermierilor un nivel înalt de cunoştinţe de management.

Pentru fertilizare, nu numai că dejecţiile, îngrăşămintele naturale şi/sau aplicarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se potrivească cu cerinţele plantelor, dar însăşi numărul de animale din şeptelul fermierului trebuie foarte atent calculat dinainte pentru a se asigura că dejecţiile produse nu vor depăşi cantitatea pe care fermierul o va putea stoca sau arunca într-un mod ecologic acceptabil, la timpul potrivit în următorul an (având în vedere nivelul azotului şi fosforului din sol).

Interacţiunile ecologice sunt de asemenea complexe pentru fermierii care cultivă cereale sau legume, dar nu are şeptel. Aceşti fermieri care nu dispun de îngrăşăminte naturale şi care vor să reducă utilizarea îngrăşămintelor chimice în mod eficient trebuie să monitorizeze nevoile nutriţionale ale plantei, iar durata şi cantitatea de aplicaţii trebuie ajustate ţinându-se cont şi de alţi factori cum ar fi: temperatura, compoziţia solului şi posibilii dăunători şi boli.

Dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a exploataţiilor agricole – delimitări conceptuale şi metodologice

Când irigaţia este necesară, o reducere semnificativă a efectelor asupra mediului înconjurător se poate realiza prin folosirea unor sisteme care furnizează cantitatea precisă de apă necesară şi drenajul corespunzător pentru a evita eroziunea sau salinitatea solului.

Dacă ne referim la conflictul dintre agricultură şi mediul înconjurător putem evidenţia problemele cu care se confruntă agricultura:

1. în primul rând, efectele asupra sănătăţii omului (reziduurile pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice, metalelor grele, aditivilor din alimentaţia animală şi alte substanţe poluante prezente în sol, apă, în întregul lanţ alimentar). Dezvoltarea necondiţionată conduce la deteriorarea mediului natural şi a sănătăţii populaţiei, punând în pericol existenţa umanităţii;

2. contaminarea apelor de suprafaţă şi subterane şi eutrofizarea apelor de suprafaţă din cauza nitraţilor şi fosfaţilor, ceea ce poate implica o îmbolnăvire a populaţiilor locale; o scădere a capacităţii resurselor de apă; o creştere a costului aprovizionării cu apă;

3. poluarea agricolă legată de dezvoltarea creşterii intensive a animalelor (în special poluarea solului unde dejecţiile lichide nu sunt stocate corespunzător şi implicit poluarea apei prin scurgerea acestora în pânza freatică);

4. poluarea atmosferică datorită stropirii culturilor şi împrăştierii pe câmp a dejecţiilor semilichide şi lichide;

5. tasarea, eroziunea şi poluarea solului, determinând o scădere a capacităţii productive a acestuia şi o degradare a calităţii resurselor de apă şi a capacităţii debitelor;

6. degradarea peisajului şi a habitatului speciilor sălbatice ca urmare a concentrării fermelor; dezvoltării monoculturilor; desfiinţării gardurilor vii şi a teraselor; drenării solurilor umede ca şi din cauza degradării şi distrugerii clădirilor tradiţionale.

În România, agricultura este afectată de diverse forme de poluare, în

parte sub influenţa propriilor activităţi dar şi datorită altor activităţi umane. În prezent, agricultura României se confruntă uneori cu grave

probleme de poluare, aceasta devenind o victimă uşoară şi fără posibilităţi mari de apărare, ca efect al diferitelor activităţi socio-economice ce se desfăşoară în ţara noastră.


Cele mai multe localităţi poluate sunt cele de la câmpie şi din depresiuni. De exemplu, cele mai poluate comunităţi sunt cele din Bărăgan şi Podişul Transilvaniei, afectate de salinitate în exces şi eroziunea solului. De asemenea, afectate în mare măsură de poluare sunt şi comunităţile care se află în zone industriale dominate de fabrici din sectorul petrochimic, metalurgic şi minier.

Din datele de care dispunem în prezent, rezultă că anual sunt emise în atmosferă circa 138 milioane tone de substanţe poluante, din care bioxid de carbon, bioxid de sulf, oxizi de azot, amoniac, fenoli compuşi din metale neferoase, fluor, clor, pulberi sedimentabile ş.a., majoritatea poluanţilor evidenţiaţi (exclusiv CO2) se depozitează în final în sol, acesta reprezentând acumulatorul principal. Ca efect al acestor emisii, solul este poluat în diferite grade, în special cu metale grele, fluor şi bioxid de sulf pe o suprafaţă de circa 900 mii ha, din care 200 mii ha sunt excesiv poluate, solurile devenind complet neproductive.

În jurul termocentralelor de cărbune şi a fabricilor de acid sulfuric şi îngrăşăminte chimice se constată fenomene de acidifiere pronunţată a unor soluri, ca efect al ploilor acide formate pe seama oxizilor de sulf şi azot.

Deşi agricultura, prin natura sa biologică, ar trebui să contribuie la protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, totuşi practicarea unor sisteme de agricultură neraţională a condus la deteriorarea mediului natural, iar agricultura din victimă a devenit agent al poluării propriului său mediu din care face parte şi care îi asigură funcţionalitatea.

Principalele structuri din agricultura românească care au un efect dezechilibrant asupra mediului sunt dezvoltarea culturilor de cereale în sistem extensiv şi supradimensionarea efectivelor de animale în raport cu disponibilul de furaje şi cu capacitatea de depozitare a dejecţiilor.

Pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se manifestă grave procese de deteriorare a proprietăţilor fertile ale solului. Calitatea solului în România s-a deteriorat foarte mult, din totalul suprafeţei agricole de aproape 15 milioane ha, aproximativ 12 milioane ha (din care 7,5 milioane ha teren arabil) sunt afectate de unul sau mai mulţi factori de limitare a calităţii.


Factorii de limitare a calităţii solului şi mărimea suprafeţelor agricole afectate, 1992 şi 1997

Tabel 1.1

Suprafaţa afectată 1992 1997

Factori limitativi ai calităţii solului 1.000

hectare 1.000

hectare

ca procent din totalul terenului agricol

Suprafeţe afectate de secete frecvente Suprafeţe cu exces de umiditate Eroziunea apei Parcelare Eroziune eoliană Scheletul solului la suprafaţă Soluri sărăturate Sol compact datorită cultivării inadecvate Sol compact natural Formări de crustă Depozite de humus mici şi foarte mici Aciditate mare şi moderată Alcalinitate mare Conţinut sărac şi foarte sărac în fosfor mobil Conţinut sărac în azot Deficit de microelemente (zinc) Poluare chimică Poluare cu petrol şi apă sărată Poluare cu substanţe purtate de vânt

3.900

900 4.065

700 387 300 600

6.500 2.060 2.300

7.114 2.350

165

4.475 3.438 1.500

900 50

147

7.100 3.781 6.300

702 378 300 614

6.500 2.060 2.300

7.304 3.420

220

6.289 4.883 1.500

900 50

147

48 26 43 5 3 2 4

44 14 16

49 23 1

43 33 10 6 0

1

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică.

După cum se observă şi în tabel, principalii factori care afectează calitatea solului sunt:

$ depozite de humus mici şi foarte mici (diminuarea rezervei de humus acumulată de-a lungul a mii de ani), pe 49% din suprafaţa agricolă;


$ suprafeţele afectate de secete frecvente, reprezintă 48% din suprafaţa agricolă;

$ solul compactat datorită culturii inadecvate, ocupă 44% din totalul terenului agricol;

$ eroziunea apei a afectat 43% din suprafaţa agricolă, precum şi conţinutul sărac şi foarte sărac în fosfor mobil ş.a.m.d.

O problemă importantă o reprezintă eroziunea solurilor care se manifestă pe circa 7 milioane ha cu folosinţă agricolă. Anual se pierd prin eroziune, aproximativ 150 milioane tone de sol, care evaluate calitativ înseamnă 1,5 milioane tone de humus şi, respectiv, 500.000 tone N.P.K.

Vulnerabilitatea terenului agricol faţă de eroziunea solului

Tabel 1.2

Suprafeţe cu pantă mai mare de 5%,

1000 hectare

Ca procent din suprafaţa totală

Înclinarea medie,

procente Teren agricol Teren arabil Păşuni şi fâneţe Vii Livezi Păduri

6.367 2.572 3.360 169 266

5.748

43 28 69 56 87 86

18 17 22 16 18 40

Sursa: Institutul de Pedologie şi Agrochimie

Intensitatea eroziunii solului la terenul agricol

Tabel 1.3

Sursa: Institutul de Pedologie şi Agrochimie.

Pierderi de sol, tone de hectar pe an

Pierderea medie de

sol, tone pe hectar pe an

Suprafeţe afectate, ca procent, din

suprafaţa agricolă totală

Eroziune nesemnificativă Eroziune slabă Eroziune moderată Eroziune puternică Eroziune excesivă

< 1 2 – 8 8 – 16 16 – 30 30 – 45

0,5 5,0 12,0 23,0 37,5

57,4 3,0 19,0 18,0 2,6


În ultimii 10 ani s-a ajuns la o puternică degradare a solului până la praguri de deşertificare, în anumite zone, datorită eroziunii solului, exploatării intensive şi poluării.

Combaterea eroziunii solului s-a realizat în ritmuri mult mai mici decât ar fi impus condiţiile de mediu. În unele zone cota medie de pierdere a solului a ajuns la 40 tone/ha, în timp ce capacitatea de refacere a solului este de 2-6 tone/ha.

Ce înseamnă aceste pierderi se poate aprecia numai după modul dificil şi îndelungat de reproducere a solului. Solul se formează după lungi evoluţii şi multiple schimbări minerale, prin care se formează potenţialul productiv al acestora, exprimat prin volum edafic util, adică volumul accesibil rădăcinilor plantelor, ca suport şi depozitar de elemente nutritive şi apă pentru acestea.

Cantitatea mare de sol erodat, contribuie la reducerea vieţii lacurilor de acumulare prin împotmolire, la poluarea apelor şi a altor soluri prin depuneri de sedimente.

Eroziunea solului diferă şi în funcţie de utilizarea terenului agricol. După cum se vede în tabelul 1.4 eroziunea cea mai mare o prezintă păşunile (datorită necorelării dintre numărul de animale şi necesarul sau disponibilul de furaje), urmate de terenul arabil şi de cel neproductiv.

Eroziunea în funcţie de utilizarea terenului

Tabel 1.4

Pierdere de sol milioane tone pe an procente

Total teren Teren agricol din care: • Teren arabil • Păşuni • Vii • Livezi • Teren neproductiv (cu

eroziune puternică) Terenuri forestiere Subtotal Eroziune în bazinele râurilor şi aşezările umane

126,0 106,6

28,0 45,0 1,7 2,1

29,8 6,7 113,3

12,7

100 85

22 36 1 2

24 5 90

10

Sursa: Institutul de Pedologie şi Agrochimie


Principalele activităţi agricole care au un impact major asupra eroziunii solului (Moţoc, 1975) sunt următoarele1:

◘ aratul cu maşini grele şi la aceeaşi adâncime timp de câţiva ani consecutivi. Acesta conduce la crearea unui strat compact de pământ care împiedică circulaţia normală a apei în sol şi creşterea rădăcinilor;

◘ aratul pe suprafeţe înclinate, efect care este intensificat de ploaie. Stratul de pământ arat este depus în partea de jos a dealului şi acoperă stratul de sol anterior sau este dus mai departe în luncile râului sau este depozitat ca sol aluvial;

◘ aratul cu pluguri grele pentru plantarea viilor care poate inversa profilul solului. Stratul superior este coborât cu un metru în timp ce stratul inferior sau chiar roca se mişcă spre suprafaţă. În acest fel solul este puternic erodat sau chiar eliminat;

◘ extragerea materialelor organice prin recoltare şi eliminarea tuturor paielor sau altor rezidiuri de pe câmp. Aceasta conduce la o discrepanţă a conţinutului de humus în sol. Capacitatea de regenerare naturală nu poate fi pe deplin realizată cu îngrăşământ chimic;

◘ practici improprii de ameliorarea solului; ◘ despădurirea neraţională pentru terenul arabil şi păşuni pante,

care conduce la o eroziune datorată torenţilor exagerată; ◘ păşunatul excesiv pe pământ uscat înclinat; ◘ păşunatul în păduri care perturbă regenerarea lor naturală.

În viitor, pentru a preveni eroziunea solului va trebui să se aplice tehnologii corespunzătoare în lucrările solului şi să se înregistreze o creştere a numărului de lucrări de îmbunătăţiri funciare.

Un alt factor din agricultură care poluează mediul şi afectează sănătatea oamenilor şi animalelor este utilizarea neraţională a pesticidelor.

Populaţia poate fi expusă la pesticide sub diverse forme: 1. ingestia (cu alimente sau cu apă de băut); 2. inhalarea (cu aer sau cu praf); 3. absorbţia cutanată (prin contact direct sau prin intermediul

hainelor).

Persoanele care trăiesc în apropierea unei exploataţii agricole riscă să fie expuse la picăturile de pesticide în suspensie din atmosferă precum şi la consumul de apă sau alimente contaminate.

1 Evaluarea politicilor agricole: România; O.E.C.D, 2000.


Consumatorii care trăiesc mai departe de aceste zone de exploatare, pot totuşi să consume produse animale şi vegetale sau apă de băut contaminate cu reziduuri de pesticide. În plus, expunerea este posibilă prin intermediul aerului, apei şi produselor alimentare, în cazul când se folosesc pesticide pentru distrugerea vectorilor maladiilor în zonele de locuit.

Iată câteva din influenţele negative ale folosirii pesticidelor: 3 cercetările de laborator asupra animalelor au scos în evidenţă

potenţialul cancerigen al multor pesticide, din toate grupele: fungicide, erbicide, insecticide;

3 expunerea profesională la acţiunea pesticidelor este mai frecventă în rândul fermierilor, muncitorilor din ferme, veterinarilor, muncitorilor forestieri, morarilor, celor care lucrează în sere, îngrijitorilor terenurilor de golf, muncitorilor din industria textilă;

3 contaminarea apei, a solului, a legumelor şi fructelor, a aerului şi a terenurilor de sport sau parcurilor, sunt alte modalităţi de expunere la riscul îmbolnăvirii;

3 studiile privind profesiile de risc au concluzionat că există o tendinţă ridicată de a face cancer al sistemului limfatic, de sân, de prostată, cerebral, cutanat mai ales la cultivatori;

3 la adulţi s-a putut stabili o corelaţie între folosirea DDT-ului şi apariţia cancerului.

În calculul efectuat prin extrapolarea liniară a riscului plecând de la observaţiile pe animale şi extrapolarea concentraţiilor maxime a reziduurilor tolerate în S.U.A. pentru 28 de pesticide a arătat că ţinând cont de numărul de persoane supuse unei expuneri intense sau medii, sunt 550 milioane persoane pe an din care aproximativ 37000 de cazuri de cancer, având această origine – expunerea la pesticide (O.M.S. 1992).

Expunere izolată sau de scurtă durată Efecte cronice specifice unei expuneri prelungite Efecte cronice nespecifice (cancer) Dintr-o expunere

Figura 1.1 Incidenţa asupra sănătăţii publice a intoxicaţiilor cu pesticide (O.M.S., 1991)

3.000.000

(220.000 decese) 735.000

37.000


Pe lângă aceşti factori generatori de poluare mai sunt şi alţii cum ar fi: • introducerea irigaţiei, necesară ca lucrare de ameliorare a solului

a avut şi efecte negative în diferite zone ale ţării, prin apariţia proceselor de salinizare şi înmlăştinarea secundară pe suprafeţe mari, din cauza lipsurilor de concepţie, proiectare, execuţie şi exploatare a lucrărilor de irigaţie. Deşi suprafaţa amenajată pentru irigat este de numai 3,2 milioane ha, mai puţin de 2 milioane de ha pot fi irigate datorită degradării sistemului de irigare. În arealele unde există irigaţii, dar nu sunt sisteme de drenaj, s-a înregistrat o creştere a salinităţii, din evaporarea apelor acumulate în sol (aproximativ 1,2 milioane ha);

• poluarea apelor de suprafaţă şi a celor din subsol cu nitraţi, fosfor, pesticide. Principalele surse pentru nitraţi şi fosfaţi sunt îngrăşămintele chimice şi dejecţiile provenite de la animale;

• agricultura contribuie de asemenea cu o varietate de emisii poluante degajate în atmosferă, în special amoniac şi metan. În jur de 90% din emisiile de amoniac din Europa (totalizând 8-9 milioane tone/an) au la origine fermele animale. Aceste emisii nu numai că determină distrugerea ecosistemelor terestre şi acvatice, dar reprezintă şi o pierdere economică a aportului fertilizator. Complexele de animale (în special de rumegătoare) sunt responsabile de emisia de amoniac iar metanul provoacă aciditate solului şi a apei, în locul unde se depozitează, cu efecte negative asupra pădurilor;

• un alt efect negativ îl poate avea folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale, în special cu azot şi fosfor care provoacă eutrofizarea lacurilor şi poluarea cu nitraţi a apelor freatice de suprafaţă;

• emisiile provenite din arderea paielor şi a altor reziduuri vegetale au efecte poluante asupra aerului. Una din consecinţele cele mai negative pentru poluarea atmosferică este ploaia acidă, care poate fi cauzată de oxizii nitrici proveniţi de la staţiile de tensiune dar şi de la producătorii de fertilizatori chimici.

În concluzie, terenurile agricole existente trebuie inventariate prin studii pedologice, agrochimice şi de cadastru funciar, cu introducerea simultană a sistemului de control pentru păstrarea şi urmărirea continuă a creşterii fertilităţii lor.


Succesul armonizării dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător se poate realiza numai printr-o abordare sistemică din punct de vedere politic, social, economic şi ecologic, în care cercetarea ştiinţifică trebuie să-şi aducă o contribuţie de seamă.

Nu trebuie uitate nici efectele benefice ale agriculturii asupra mediului. Agricultura cu timp parţial, spre exemplu, a devenit în anumite ţări un mijloc care permite, în acelaşi timp, păstrarea calităţii peisajului şi facilitarea dezvoltării turismului, a locurilor de recreere şi a industriilor descentralizate din care mediul înconjurător, comunităţile rurale, dar şi agricultura nu au decât de câştigat.

În decursul timpului agricultura a cunoscut creşteri cantitative spectaculoase, direct proporţionale cu gradul de mecanizare, chimizare şi de asigurare cu apă a culturilor agricole. Progresul tehnologic alături de cel genetic au condus spre practicarea unei agriculturi intensive cu ajutorul unor tehnologii agricole care au sporit productivitatea terenurilor agricole de 2 până la 7 ori.

După cum era de aşteptat, reversul progresului nu a întârziat să apară. Primele semne negative au apărut ca urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice pentru sporirea producţiei cu renunţarea concomitentă la administrarea gunoiului de grajd şi a altor îngrăşăminte organice. Ca urmare, solul a început să-şi piardă din capacităţile sale şi pentru a menţine recoltele la acelaşi nivel trebuiau aplicate din ce în ce mai multe îngrăşăminte chimice. După cum atesta Pfeiffer (1957) între 1920 şi 1953, recoltele la hectar au crescut cu 40%, îngrăşămintele chimice cu 50% şi pesticidele 100%.

Din fericire, societatea umană a sesizat în timp util limitele propriilor acţiuni şi şi-a recunoscut erorile, de aceea omenirea acţionează în sensul reconcilierii cu natura. În fapt, este vorba de a acţiona în cunoştinţă de cauză vizavi de ceea ce Viorel Soran şi Mihail E. Şerban considerau a fi două legi sau reguli ale bioeconomiei: „cu cât îndeletnicirile umane se transformă din îndeletniciri ecologice (susţinute de un izvor constant de energie, lumina solară) în altele non-ecologice, cu atât ele devin mai vulnerabile în cazul unor situaţii de criză“ şi „o îndeletnicire umană esenţială nu părăseşte scena istoriei atâta timp cât ea poate produce, bunuri cu un consum mai scăzut de energie şi într-o cantitate mai mare“.


1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură

În ultimul timp oamenii au început să-şi dea seama că mediul înconjurător este într-o continuă degradare.

Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockolm din 1972, oamenii au început să recunoască faptul că degradarea mediului înconjurător este dependentă de bunăstarea omenirii şi de creşterea economică în general. În acest sens a fost înfiinţată Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă O.N.U. care până în 1987 au identificat peste 60 de definiţii ale conceptului de dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea durabilă va trebui să întrunească, în mod armonios, cele trei dimensiuni esenţiale: economică, socială şi ecologică.

Acest concept trebuie să nu redea un proces care să stopeze creşterea economică, aşa cum se preconiza în primul raport al Clubului de la Roma şi nici să absolutizeze rolul mediului precum o fac asociaţiile şi partidele ecologiste.

În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat pe plan mondial, mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio-de-Janeiro, din 1992 când pentru prima dată s-a angajat o negociere planetară faţă de schimbările climatice care au loc, pe bază de raţiuni ştiinţifice aprig disputate.

Conform Raportului Brundtland prezentat în cadrul Comisiei Internaţionale a Mediului şi Dezvoltării (U.C.E.D.) în 1997, dezvoltarea durabilă „este cea care satisface cerinţele prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi“. Acest tip de dezvoltare include, deci, criterii de protejare a ecosistemelor, a solului, a aerului şi a apei şi de conservare a diversităţii biologice având în vedere necesităţile generaţiilor viitoare.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:

redimensionarea creşterii economice, având în vedere o folosire cât mai eficientă şi mai echitabilă a resurselor astfel încât să se obţină produse de calitate cu deşeuri minime şi netoxice;

creşterea calităţii vieţii oamenilor în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale şi prin reducerea creşterii demografice necontrolate;

conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale; o participare mai fermă a organismelor de guvernare în luarea

deciziilor privind economia şi mediul.


Deci, am putea spune că dezvoltarea durabilă presupune asigurarea unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi, pe această bază, satisfacerea cerinţelor nu numai prezente, dar şi de perspectivă ale dezvoltării sociale.

Cu timpul, acest concept de dezvoltare durabilă a pătruns şi în agricultură ca răspuns la întreaga suită de neajunsuri ale agriculturii convenţionale.

Deşi apărut recent, conceptul de agricultură durabilă a căpătat o circulaţie la scară planetară pe plan doctrinar în economia agrară, prin tema centrală care a făcut obiectul principal al dezbaterilor Congresului al XXI-lea al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor Agrarieni (Tokio, 1991). Sintetic, conceptul a fost definit de preşedintele acestei asociaţii, australianul John W. Langworth ca având trei componente:

a) creşterea economică (capitalul); b) distribuţia (piaţa); c) mediul înconjurător (componenta ecologică).

Ce este agricultura durabilă? Este neindicat să impunem o definiţie rigidă a agriculturii durabile deoarece ţări şi chiar regiuni din cadrul aceleiaşi ţări lucrează în contexte sociale, economice şi ecologice diferite. Ca urmare, unele ţări iau în considerare doar protecţia solului, aerului şi apei, în timp ce altele includ, de asemenea flora şi fauna, frumuseţea peisajului, energia sau schimbările climatice când se evaluează impactul agriculturii asupra mediului înconjurător şi când îşi stabilesc obiectivele agricole şi ecologice. Oricum, în diversitatea obiectivelor pe care ţările le stabilesc pentru agricultură şi pentru mediul înconjurător, există un nou consens – fermele durabile din agricultură se caracterizează prin faptul că practică un management performant, păstrează biodiversitatea şi sunt profitabile pe termen lung.

Trebuie subliniat că orice definiţie a agriculturii durabile trebuie să includă pe lângă protecţia mediului înconjurător, dimensiunea umană. Dimensiunea umană include două componente-cheie:

1. Fermierii: • care deja aplică tehnologii avansate ale agriculturii durabile; • care vor practica agricultura durabilă doar dacă acest lucru se

poate face fără pierderi materiale substanţiale şi dacă au acces la informaţii şi tehnologii specifice acestui tip de agricultură.

2. Consumatorii: • a căror cerere pentru produse agroalimentare ecologice,

sănătoase, de calitate este recunoscută;


• care trebuie informaţi despre costurile sociale totale ale produselor agricole obţinute cu ajutorul agriculturii intensive, în absenţa unor valori de piaţă exacte care ar face vizibile costurile ecologice mascate.

Referitor la dimensiunea umană (la încurajarea fermierilor şi a consumatorilor) o atenţie deosebită trebuie acordată sistemelor de marketing, care au o influenţă puternică în încurajarea sau descurajarea adoptării de practici ale agriculturii durabile.

Pentru a se putea practica agricultura durabilă trebuie să se identifice:

• potenţialul unor practici şi tehnologii cunoscute dar şi noi, de a furniza produse agricole fără a degrada mediul şi fără a reduce viabilitatea economică pe termen lung sau a compromite interesele generaţiilor viitoare (conservarea solului, a apei, a biodiversităţii cu ajutorul reducerii substanţelor chimice folosite în agricultură);

• posibilităţi tehnice şi priorităţi în cercetare pentru a susţine o tranziţie către forme de dezvoltare mai durabile ale agriculturii;

• instrumente economice, instituţionale şi culturale în dezvoltarea şi adoptarea unor tehnologii şi practici ale agriculturii durabile.

Ceea ce devine clar este că agricultura durabilă este un sistem de tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o producţie satisfăcătoare, ci şi să realizeze obiectivele ecologice. Acest lucru este evident ţinând cont că agricultura durabilă îşi are fundamentarea ştiinţifică în conceptul de bioeconomie, elaborat pentru prima dată de economistul american de origine română N. Georgescu Roegen, concept care face o sinteză a relaţiilor dintre natură şi specia umană. Este vorba de un concept al entropiei care lărgeşte orizontul de abordare, incluzând în sistemul economiei factorii naturali ai evoluţiei resurselor, precum şi problema mediului înconjurător.

Totuşi, această agricultură durabilă nu poate fi „pur ecologică“ deoarece aceasta trebuie să folosească din plin, dar judicios, realizările chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Folosirea raţională a îngrăşămintelor şi a celorlalte substanţe chimice este obligatorie pentru ca să nu uităm unul din principalele obiective ale agriculturii durabile este asigurarea securităţii alimentare, iar aceste substanţe chimice contribuie la sporirea recoltei cu aproximativ 40%, comparativ cu alte metode tehnologice, iar acest lucru nu poate fi neglijat în politica de asigurare a populaţiei cu alimente.


Dar, în acelaşi timp, un obiectiv la fel de important al agriculturii durabile este şi protecţia mediului şi de aceea agricultura trebuie să devină un ecosistem mai puţin poluant şi energofag. Acest lucru se poate realiza prin conceperea unui tip de progres tehnic care să înlăture neajunsurile agriculturii de tip industrial şi care să pună în centrul preocupărilor sporirea factorului biologic, prin utilizarea bioingineriei şi biotehnologiilor în creşterea producţiei vegetale şi animale.

Formarea unei agriculturi durabile este un proces de lungă durată şi nu în ultimul rând foarte greu de realizat deoarece există numeroase contradicţii. Există multe bariere în adoptarea unor practici şi tehnologii specifice agriculturii durabile. Una din cele mai importante bariere este faptul că politicile şi programele existente conţin uneori obiective contradictorii. Fluxurile de informaţii dintre preferinţele consumatorilor şi producţie sunt adesea mascate şi, prin urmare, fermierii răspund unor semnale ale preţurilor care nu reflectă pe deplin costurile sociale ale folosirii bazei naturale de resurse. Rezultatul, în multe ţări, a fost apariţia unei comunităţi agricole căreia îi lipseşte flexibilitatea necesară pentru a răspunde pozitiv diferitelor tehnologii agricole.

Alte bariere sunt cele care stau în calea folosirii mai adecvate a input-urilor la ferme.

De exemplu, în ciuda faptului că poluarea apei subterane este o problemă tot mai actuală, reglementările privind etichetarea pesticidelor nu cer întotdeauna companiilor producătoare să informeze fermierii despre dozarea folosirii pesticidelor şi gradul de distrugere al dăunătorilor.

Sau dacă fermierii sunt informaţi, nu există un sistem de control dacă aceştia au aplicat îngrăşăminte chimice sau pesticide în doze normale.

O altă problemă, se leagă de tendinţa guvernelor să subvenţioneze input-urile, inclusiv apa pentru irigaţii şi alte input-uri oferindu-le fermierilor la un cost foarte scăzut. Ca rezultat, fermierii tind să folosească mai multe input-uri decât nivelul optim din punct de vedere social.

În concluzie, am putea spune că agricultura durabilă este un concept cu definiţie largă. Pentru a sintetiza acest concept vom enumera principalele obiective pe care trebuie să le îndeplinească o agricultură durabilă:

asigurarea securităţii alimentare (satisfacerea nevoilor umane de alimente şi fibre);

conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale de care depinde agricultura;

utilizarea mai eficientă a resurselor reînnoibile şi nereînnoibile; susţinerea viabilităţii activităţilor agricole şi creşterea calităţii

vieţii fermierilor şi a membrilor societăţii în ansamblu; participarea largă, cu putere de decizie, a populaţiei.


Este vital ca tranziţia către o agricultură durabilă să aibă în vedere necesitatea de a menţine un sector agricol competitiv şi eficient din punct de vedere economic, care să răspundă preferinţelor fluctuante ale consumatorilor şi care să uşureze dezvoltarea comerţului produselor agricole, conservând, în acelaşi timp, mediul natural şi baza de resurse în viitor.

1.3 Conceptul de dezvoltare durabilă a exploataţiilor agricole

În ţările cu economie de tranziţie cum este şi România, problemele

legate de dezvoltarea durabilă a exploataţiilor agricole sunt legate mai mult de sărăcie şi lipsa de tehnologii productive, decât de aplicarea unor tehnologii poluante şi de nivelurile ridicate de consum cum sunt în ţările dezvoltate.

Un impact major asupra agriculturii l-a avut aplicarea Legii fondului funciar care a produs fărâmiţarea excesivă a suprafeţelor agricole, care nu permit aplicarea tehnologiilor cât mai eficient. Ca urmare a avut loc o dezvoltare excesivă a producţiei de cereale în sistem extensiv în detrimentul leguminoaselor boabe, fapt ce duce la degradarea mediului natural.

Daunele provocate mediului natural ar trebui făcute publice atât marilor producători cât şi ţăranilor care au gospodării mici. Dacă gospodarii iau decizii pentru a-şi schimba exploataţia agricolă, astfel încât să nu mai producă pagube mediului şi să obţină producţii şi venituri durabile corespunzătoare, aceştia vor trebui ajutaţi de către guvern care să le ofere consultanţă şi poate chiar sprijin financiar pentru a-şi putea întocmi un plan de transformare al gospodăriei.

Pentru a înfiinţa o exploataţie agricolă durabilă se vor lua în considerare următoarele:

• solul şi clima; • mărimea gospodăriei; • raportul ogor-pajişte; • spaţiul pentru grajduri şi clădiri; • gunoiul lichid sau solid, spaţiul ocupat de gropi în m3; • rotaţia culturilor şi asolamentul; • lucrările solului; • combaterea buruienilor şi dăunătorilor; • forţa de muncă disponibilă; • organizarea muncii; • desfacerea mărfii;


• finanţarea.

Pentru a putea vorbi de un model durabil al culturilor practicate trebuie să se respecte următoarele cerinţe:

Π practicarea culturilor în concordanţă cu pretabilitatea solului; Π zonarea culturilor care pe lângă pretabilitatea solului să ţină cont

şi de condiţiile climatice: temperatură, precipitaţii etc.; Π practicarea rotaţiei culturilor astfel încât să se cultive plante

premergătoare care favorizează obţinerea unor producţii ridicate ale culturilor viitoare.

Dacă se vor respecta aceste cerinţe, se vor obţine sporuri de producţie folosind cât mai eficient condiţiile naturale şi utilizând cantităţi mici de îngrăşăminte chimice şi cantităţi mari de îngrăşăminte naturale. Ca urmare, vor rezulta producţii ridicate care vor asigura producătorilor venituri ridicate obţinute prin preţ, deoarece vor vinde un produs calitativ sănătos şi nu va trebui să suporte costul de poluare şi de sănătate al oamenilor.

Implementarea agriculturii durabile în exploataţia agricolă din România necesită încă vaste cercetări, totuşi, ştiinţa agricolă dispune, încă de acum, de un arsenal însemnat de tehnici proprii agriculturii durabile, cum sunt:

• lucrarea solului pe curba de nivel, benzi înierbate, terasarea cu înfiinţarea de perdele forestiere;

• rotaţia culturilor care elimină unele probleme legate de boli, dăunători, buruieni, asigură surse alternative de azot în sol; reduce eroziunea solului; evită riscul poluării apelor;

• strategii pentru combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor cu extinderea tehnicilor fizice, chimice şi mai ales biologice (combaterea biologică, bacterizarea plantelor, micorizarea rădăcinilor);

• cultivarea de soiuri şi hibrizi, nou creaţi, rezistenţi la boli şi dăunători, de exemplu, în România s-a creat soiul de grâu „Alex“ rezistent la rugina galbenă.

Pe lângă toate celelalte măsuri amintite, pentru a se realiza o exploataţie agricolă durabilă ar trebui îndeplinite următoarele cerinţe:

creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole prin cumpărare de pământ, arendarea terenurilor agricole, îndeosebi de către posesorii de terenuri neagricultori sau de proprietarii vârstnici; asocierea micilor producători, cu menţinerea proprietăţii asupra pământului şi a altor factori de producţie;


utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor farmaceutice în cantităţi raţionale;

acordarea unor facilităţi financiare pentru ca agricultorii să aibă posibilitatea să-şi achiziţioneze utilaje agricole, soiuri şi hibrizi performanţi, îngrăşăminte chimice etc.;

acordarea de consultanţă agricultorilor prin centre de informare şi perfecţionare, astfel încât, să fie la curent cu noile tehnologii şi nu în ultimul rând cu starea actuală a agriculturii atât din punct de vedere economic cât şi ecologic.

În concluzie, am putea defini exploataţiile agricole durabile ca fiind cele care:

• folosesc tehnici manageriale complexe şi performante care să asigure integritatea ecologică faţă de mediul natural şi chiar faţă de consumatori;

• sunt specifice zonei în concordanţă cu solul şi clima şi să asigure o anumită relaţie între oferta de produse şi cererea de produse, adică să fie flexibile;

• dimensiunea exploataţiilor agricole trebuie să fie corespunzătoare specializării ei şi nu în ultimul rând cu tehnologiile aplicate pentru a putea fi eficiente;

• păstrează biodiversitatea, frumuseţea peisajului şi alte bunuri care nu sunt evaluate pe pieţele existente;

• sunt profitabile pentru producători pe termen lung; • sunt eficiente din punct de vedere economic, dintr-o perspectivă

socială, adică: asigură securitatea alimentară şi în acelaşi timp venituri corespunzătoare producătorilor agricoli.

Necesitatea de a supune agricultorii unor reguli pentru a putea forma exploataţii agricole durabile, induce dimensiunea eminamente politică a problemei mediului natural şi a asigurării securităţii alimentare. Este o reglementare şi aceasta presupune intervenţia „forţei publice“ care are legitimitatea pentru a impune o regulă colectivă. Caracterul politic al acestei intervenţii este cu atât mai vizibil cu cât se face în numele interesului general al umanităţii. Necesitatea adoptării unor asemenea reglementări este cu atât mai mare deoarece spaţiul poluator nu este neapărat spaţiul poluat şi de aceea trebuie aplicat principiul „poluatorul plăteşte“. Aici se pune problema nivelurilor teritoriale la care trebuie să se conceapă politica şi să se ia decizii. Cum este vorba de a impune constrângeri şi taxe şi de a suporta costurile sociale, mediul natural este şi va continua să devină un obiect


major al conflictelor şi negocierilor între colectivităţi teritoriale şi stat şi între diferitele organisme internaţionale.

Pentru a convinge şefii de exploataţii să practice o agricultură durabilă este nevoie în primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp, pe ei îi interesează venitul obţinut şi statutul lor în societate, dacă acestea se vor îmbunătăţi nu va mai fi nevoie de constrângeri.

Dacă fermierii vor practica agricultura durabilă, problema mediului natural şi a securităţii alimentare va deveni o componentă majoră a dezbaterii sociale.

1.4 Coordonate privind organizarea pe baze ştiinţifice a exploataţiilor agricole în vederea asigurării unei dezvoltări durabile

Organizarea economico-socială a agriculturii în ţările cu economie

de piaţă se bazează pe proprietatea privată şi este rezultatul acţiunii sistemelor de intervenţie a guvernelor şi a forţelor pieţei în procesul de ajustare structurală.2

Organizarea constituie combinarea nemijlocită a resurselor umane şi în mod indirect, materiale, informaţionale şi financiare, la nivelul locurilor de muncă, compartimentelor şi unităţii în ansamblul său.

În cadrul organizării unităţilor pe baze ştiinţifice, delimităm două subdiviziuni principale. Mai întâi organizarea de ansamblu a unităţii concretizată în stabilirea structurii organizatorice şi a sistemului informaţional. Această parte a funcţiei de organizare este exercitată de managementul superior al firmei, condiţionând sensibil eficienţa procesului de management în ansamblul său. A doua categorie majoră o reprezintă organizarea principalelor componente ale întreprinderii: cercetarea-dezvoltarea, producţia, comercializarea, personalul, activitatea financiar-contabilă. Această categorie se realizează la nivelul managementului de nivel mediu şi inferior, dar predomină din punct de vedere cantitativ.

În cadrul exploataţiilor agricole preponderente sunt problemele de organizare a producţiei şi a muncii dar la fel de importante sunt şi cele de organizare a teritoriului unităţilor agricole, de creare a asolamentului; asigurarea şi organizarea utilizării mijloacelor tehnice; a forţei de muncă; alegerea structurilor de producţie în cultura plantelor şi în creşterea animalelor.

2 Letiţia Zahiu, Anca Dachin, Politici agroalimentare comparate, Bucureşti, Editura

Economică, 2001.


Necesitatea înfăptuirii organizării în exploataţiile agricole pe baza unei dezvoltări durabile este în această perioadă mai mult decât necesară. Schimbările care au avut loc în structurile agrare (structura de proprietate, de organizare a exploataţiilor agricole şi a serviciilor pentru agricultură, structura de producţie) a determinat modificări esenţiale şi chiar radicale în ceea ce priveşte tipurile şi formele unităţilor agricole. Aceste exploataţii rezultate în urma aplicării legislaţiei în vigoare, se află în proces de adaptare la noul mediu economic şi social în care îşi desfăşoară activitatea şi se confruntă cu numeroase probleme de ordin organizatoric. De exemplu, numai dacă ne referim la organizarea teritoriului acestor exploataţii în condiţiile în care parcelele de teren ale gospodăriilor familiale sunt numeroase şi dispersate şi avem măsura necesităţii demersului în domeniul organizării exploataţiilor agricole.

Pentru a putea organiza exploataţiile agricole în conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile trebuie să se rezolve problemele referitoare la:

1. Dimensiunea şi mărimea exploataţiilor agricole. Atât timp cât exploataţiile agricole în medie, sunt foarte mici, cu o suprafaţă de aproximativ 2 ha, nu se poate practica o agricultură performantă. Din aceste considerente, opţiunea strategică pentru realizarea unei agriculturi durabile trebuie să o constituie creşterea dimensiunii proprietăţii asupra pământului şi formarea exploataţiilor agricole mijlocii, bazată în primul rând pe munca familiei. Aceste modificări vor permite înlăturarea tendinţei de fărâmiţare excesivă a proprietăţii funciare oferind noi posibilităţi de apelare la:

• organizarea teritoriului pe baze ştiinţifice; • lucrări de îmbunătăţiri funciare; • îmbunătăţirea lucrărilor agricole prin perfecţionarea

componentelor materiale ale capitalului (mecanizare, chimizare, seminţe din soiuri şi hibrizi superioare etc.)

2. Structura de producţie. Este necesară structurarea continuă a producţiei în funcţie de nevoile economiei naţionale şi de cerinţele de export, prelucrarea şi valorificarea superioară a produselor agricole, ridicarea parametrilor calitativi ale acestora.

În acest sens, agricultorii ar trebui să realizeze produse „curate“, ecologice, în partizi omogene şi mari ştiindu-se că aceste produse sunt căutate şi cerute mai ales la export.

3. Structuri organizatorice şi de marketing în agricultură. Vor trebui să se înfiinţeze noi structuri organizatorice şi de marketing în agricultură pentru ca agricultorii să-şi valorifice mai bine excedentul de producţie, pentru a fi mai bine informaţi, deoarece în acest scop aceştia trebuie să facă cheltuieli cu deplasarea la oraş şi irosesc timpul lor de muncă. Neeficientă pentru micul producător şi nu numai pentru el, este şi aprovizionarea directă de la firme aflate la mari distanţe, cu unele din resursele de producţie


agricolă (îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje combinate, sămânţă etc.), cheltuielile de transport în acest caz fiind mult mai mari decât adaosurile percepute de intermediari, în ipoteza în care aceştia ar exista.

Transformările care au loc în economia de piaţă impune o organizare cu un pronunţat caracter creativ, flexibil şi dinamic, astfel încât să faciliteze la maximum desfăşurarea unor activităţi profitabile.

Pentru a putea organiza exploataţii agricole durabile nu trebuie să uităm că un rol foarte important trebuie să-l aibă statul, în primul rând prin legislaţie corespunzătoare şi nu în ultimul rând prin sprijin financiar diferenţiat pe criterii de eficienţă şi performanţă.

1.4.1 Managementul de performanţă – factor al dezvoltării

durabile a exploataţiilor agricole

Managementul este ştiinţa şi arta conducerii unei exploataţii agricole către realizarea obiectivelor stabilite.

Particularităţile procesului agricol fac ca managerul (şef de exploataţie, director) să se confrunte cu probleme complexe în activitatea de fundamentare şi aplicare a deciziilor. Acest lucru este evident dacă ţinem seama de faptul că managerul unei exploataţii agricole este limitat în acţiunile sale de factorii naturali şi biologici.

Managementul agricol are ca obiective formarea la manageri a competenţelor în domeniile strategiei şi politicii întreprinderii, gestiunii, organizării producţiei şi afacerilor agricole, urmăreşte dezvoltarea capacităţilor de a înţelege schimbările profunde din structurile agrare, în contextul restructurării economiei naţionale pe principiile şi legile pieţei. Conducerea acestui proces de schimbare, astfel încât să se realizeze performanţe economice ridicate, accentuează caracterul integrator al managementului agricol, întrucât sistemul de producere a bunurilor agroalimentare se desfăşoară într-o strânsă interdependenţă a fazelor de producere în interiorul agriculturii şi chiar al unei întreprinderi, a unor input-uri (seminţe, animale de prăsilă, furaje etc.), a materiilor prime specifice, a prelucrării şi desfacerii produselor agricole.

Exploataţiile agricole mici şi mijlocii, dominante, în actuala structură agrară în lume, alături de afacerile agricole de mari dimensiuni, fac necesară dobândirea de către producătorii individuali şi manageri a unor cunoştinţe complexe de gestiune şi administraţie care le asigură competenţe în relaţiile cu furnizorii şi clienţii, în folosirea facilităţilor create de politicile


agricole guvernamentale şi de programele de solidaritate şi sprijinire a integrării promovate de Uniunea Europeană.3

Instruirea şi îmbunătăţirea pregătirii profesionale a şefilor de exploataţii şi a managerilor pe baza unei dezvoltări durabile trebuie să cuprindă:

pregătirea agricultorilor pentru a-şi orienta şi adapta producţia în funcţie de nevoile pieţei;

instruirea fermierilor privind aplicarea tehnologiilor durabile (bazate pe criteriile: eficienţă, protejarea mediului înconjurător şi menţinerea peisajului);

instruirea agricultorilor privind respectarea standardelor sanitar-veterinare, fitosanitare şi de calitate a produselor agricole.

managerul unei exploataţii agricole (mai ales cea familială) poate fi ajutat prin crearea unor cooperative care să asigure servicii de : • management economic şi financiar al firmei; • mecanizare; • consultanţă privind aplicarea tehnologiilor durabile; • perfecţionare a managerilor şi a personalului muncitor din

cadrul exploataţiei agricole. În concluzie, am putea spune că pentru a se realiza exploataţii

agricole durabile trebuie să se practice un management de performanţă care să favorizeze privatizarea şi organizarea rapidă a noilor exploataţii care să asigure o folosire eficientă a resurselor din agricultură şi stabilizarea veniturilor fermierilor.

1.4.2 Resursele umane, funciare, tehnico-materiale şi financiare

necesare asigurării unei dezvoltări durabile a exploataţiilor agricole

Resursele umane Oamenii care muncesc, cu experienţa lor de producţie, cu

deprinderile lor de muncă, cu cunoştinţele lor ştiinţifice constituie şi în agricultură principalul factor de producţie.

Ponderea populaţiei rurale în populaţia totală, a scăzut de la 60% în 1975 la 46% în prezent. După cum se vede populaţia rurală este în regres şi acesta va continua pe măsura progresului economic şi social în România.

Populaţia rurală din lume şi în special din ţările dezvoltate, cunoaşte o reducere continuă în prezent dar şi în perspectivă inclusiv în România. 3 Letiţia Zahiu, Management agricol, Bucureşti, Editura Economică, 1999.


Populaţia rurală şi populaţia ocupată în agricultură, 1990-1998

Tabelul 1.5

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 p Total populaţie (Milioane) Ponderea populaţiei rurale (%) Populaţia ocupată în agricultură (milioane) Ponderea populaţiei ocupate în agricultură (%)

23,2

45,7

3,1

29,0

23,2

45,9

3,1

29,7

22,8

45,7

3,4

32,1

22,8

45,5

3,5

35,2

22,7

45,3

3,6

35,6

22,7

45,1

3,2

33,6

22,6

45,1

3,2

34,6

22,5

45,0

3,3

36,8

22,5

45,1

n.a.

35,6

p: provizorii. n.a.: nu sunt disponibile

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică; Secretariatul OCDE.

Această reducere continuă a populaţiei rurale, dar nu şi a celei ocupate în agricultură pune în pericol mediul. Această diminuare a avut loc în primul rând datorită modernizării agriculturii, dar cu cât agricultura este mai industrializată şi intensivă cu atât impactul agriculturii asupra mediului este mai mare.

Evoluţia ponderii populaţiei rurale în populaţia totală în perioada 1994-2025

Tabelul 1.6

Ponderea populaţiei rurale în populaţia totală (%) 1994 2025

Europa 26,7 16,8 România 45,0 28,7

UE 15 23,2 15,2 Elveţia 39,5 26,0

Norvegia 27,0 17,8 SUA 24,0 15,1

Canada 23,4 16,3 Australia 15,3 11,4

Noua Zeelandă 14,2 8,4 Japonia 22,5 15,1

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică; Secretariatul OCDE.


După retrocedarea pământului foştilor proprietari, populaţia ocupată în agricultură a atins un vârf de 3,6 milioane în 1994, pentru ca în 1997 să se stabilizeze la 3,2 – 3,3 milioane, cu doar 0,2 milioane mai mult decât la începutul perioadei de tranziţie. Această evoluţie este rezultatul declinului din sectorul industrial şi a reformei pământului care au avut rolul de atragere în zonele rurale.

Studiile efectuate asupra gospodăriilor rurale de tip fermă din România au relevat următoarele: gospodăriile sunt create de capul familiei, de regulă bărbat în vârstă, cu un grad de şcolarizare sub medie, ajutat de soţie şi alţi membri ai familiei, care desfăşoară o muncă neremunerată. În general, populaţia ocupată în agricultură poate fi împărţită în trei categorii: proprietari, care lucrează în regim full-time (56% în 1996), persoane care au o a doua slujbă în agricultură (20%), şi zilieri care nu au un alt loc de muncă (Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, 1997).

În zonele rurale domină statutul de „propriu angajat“ în care proprietarul este şi lucrător“4.

Populaţia ocupată în agricultură în funcţie de statutul ocupaţional

Tabelul 1.7 Procente

1997

1994 1995 1996 Agricultura Total

populaţie ocupată

Angajat Angajator Membri ai coop. agricole Fermier, cu statut de propriu angajat Membru al familiei neplătit Total

11,7 0,0

4,5

44,7

39,1

100

9,6 0,0

2,2

52,2

36,0 100

9,3 0,0

1,3

47,2

42,2 100

8,5 0,0

1,1

46,6

43,8 100

61,1 1,3

0,4

20,1

17,1 100

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică.

Statutul „angajat“ în agricultură reprezintă mai puţin de 9%, comparativ cu 61% existent în întreaga economie.

4 Evaluarea politicilor agricole, OECD, 2000.


Populaţia ocupată în agricultură este de asemenea îmbătrânită, caracterizată de o pondere mare a persoanelor de peste 50 de ani (31,3%) comparativ cu 19,1% media pe economie.

Populaţia ocupată în agricultură pe grupe de vârstă

Tabelul 1.8 Procente

Ani 1994 1995 1996 1997

Agricultură Populaţia ocupată total

15-24 25-34 35-49 50-64 Peste 65 Total

13,5 10,1 20,4 35,8 20,2 100

15,3 10,8 19,4 33,0 21,5 100

14,0 12,6 20,3 31,8 21,3 100

14,0 13,0 19,8 31,3 21,9 100

13,6 23,3 35,4 19,1 8,6 100

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

De asemenea, există un decalaj foarte mare privind nivelul

educaţional, între fermieri şi alte categorii ale populaţiei. Aproximativ 27% din populaţia activă de la sate nu are şcoala primară comparativ cu 3% din spaţiul urban. Mai mult, doar 1,5% din cei angajaţi în mediul rural au studii universitare, comparativ cu 15% în mediul urban (C.N.S., 1998).

De aceea, oamenii din mediul rural şi în special fermierii ar trebui să beneficieze pe lângă pregătirea obligatorie şcolară de anumite cursuri de specialitate şi de consultanţă în domeniul afacerilor şi a agriculturii.

În concluzie, am putea spune că munca agricolă este în general familială. De aceea, reformele structurale din agricultură trebuie să aibă în vedere formarea profesională a producătorilor agricoli şi mai ales atragerea tinerilor în mediul rural.

Resursele funciare Rolul esenţial în asigurarea producţiei alimentare revine utilizării

raţionale a pământului, care este baza activităţii agricole şi a altor bogăţii pe întreg cuprinsul planetei.

Datorită caracterului limitat al pământului şi importanţei sale ca factor de mediu, legislaţia şi politica funciară stabilesc reguli şi măsuri în plan naţional şi regional pentru utilizarea fondului funciar, în special


cu privire la amenajarea teritoriului şi efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

Resursele funciare potenţiale ale omenirii sunt mult mai mari decât cele utilizate în producţia agricolă, dar posibilităţile de luare în cultură de noi suprafeţe sunt limitate, datorită numeroşilor factori sociali, economici şi naturali.5

În jur de 64% din teritoriul României este utilizat pentru producţia agricolă, 28% este împădurit, iar cele 8% rămase reprezintă alte folosinţe (terenuri construite, drumuri, căi ferate, ape, iazuri şi altele).

Alte suprafeţe

10%

Păduri şi alte

suprafeţe cu vegetaţie

forestieră 28%

Suprafaţă agricolă

62%

Sursa: Comisia Naţională de Statistică.

Figura 1.2 Structura utilizării fondului funciar în România, media 1995-1997

Între 1985 şi 1988, terenul agricol în România s-a extins ajungând

până la 15,1 milioane ha. În 1989 acesta s-a redus cu 0,3 milioane ha. Din 1990, modificările au fost nesemnificative şi terenul agricol a rămas aproximativ la suprafaţă de 14,8 milioane ha. În România, transferul terenului la silvicultură sau construcţii a fost principala cauză a diminuării suprafeţei agricole după 1989.

5 Letiţia Zahiu, Anca Dachin, Politici agroalimentare comparate, Bucureşti, Editura

Economică, 2001.


Transferul terenurilor către şi dinspre agricultură

Tabel 1.9 Mii hectare

Conversie către agricultură

Conversie din agricultură

Transferuri nete ale suprafeţelor agricole

1985 -

1989

1990-

1994

1995-

1997

1985 -

1989

1990-

1994

1995-

1997

1985 -

1989

1990 -

1994

1995 -

1997 Păduri şi suprafeţe cu vegetaţie lemnoasă Construcţii Ape şi iazuri Alte utilizări Total

- - 3 86 89

6 2 16 24 48

1 - 1 3 5

103 - -

248 351

- 8 - - 8

8 - - 1 9

-103 0 3

-162 -262

6 -6 16 24 40

-7 0 1 2 -4

Sursa: Estimări bazate pe date ale Comisiei Naţionale de Statistică şi MAA

Aproximativ 63% din terenul agricol din România este folosit ca teren arabil, 23% sunt păşuni permanente, 10% sunt fâneţe şi 4% vii şi livezi.

0%20%40%60%80%

100%

Dinamica terenurilor pe categorii de folosinta in perioada 1989-2001 (mii ha)

Arabil total 9468 9389

Vii total 278 268

Livezi total 318 254

Păşuni total 4706 4921

1989 2001

Grafic 1.1 Sursa: M.A.A.P.


Structura terenurilor pe categorii de folosinta in 1989 (mii ha)

318

278

4706

9468

Arabil total

Vii total

Livezi total

Pasuni total

Figura 1.3 Sursa: M.A.A.P.

Structura terenurilor pe categorii de folosinta in 2001 (mii ha)

4921

268

254

9389

Arabil total Vii totalLivezi total Pasuni total

Figura 1.4 Sursa: M.A.A.P.

Schimbările în structura terenului agricol de la începutul perioadei

de tranziţie indică o mişcare către o agricultură mai puţin intensivă. O schimbare către un mod de agricultură mai extensiv, cum ar fi păşunile şi fâneţele, sugerează un impact mai puţin negativ asupra mediului cu condiţia ca totuşi, aceste terenuri să fie exploatate într-un mod sănătos pentru mediu.


În concluzie, am putea spune că resursele funciare ca suprafaţă sunt satisfăcătoare, problema cheie este structura şi nu în ultimul rând dimensiunea exploataţiilor agricole. În momentul în care, dimensiunea exploataţiilor agricole va fi optimă, atunci şi resursele funciare vor fi exploatate corespunzător.

Resursele tehnico-materiale Factorii tehnico-materiali joacă un rol foarte important din punct de

vedere economic şi social. În primul rând, aceştia au uşurat foarte mult munca în mediul rural şi în al doilea rând, datorită creşterii productivităţii muncii au ieftinit produsele agricole.

Capitalul într-o agricultură în curs de restructurare tehnică şi socială necesită abordări noi, atât în ceea ce priveşte volumul capitalului asigurat, structura tehnică şi valorică, cât şi în alocarea corectă a investiţiilor suplimentare. Volumul capitalului utilizat este determinat de productivitatea marginală şi de rata dobânzii, ambele elemente comportând numeroase situaţii de risc şi incertitudine.6

Parcul de tractoare şi maşini agricole din dotarea agriculturilor, în special a celor privaţi a crescut continuu în perioada 1989-1999. În raport cu suprafaţa agricolă de care dispune România, agricultura are un grad redus de mecanizare (revin în medie 90 ha teren agricol pe un tractor sau 57 ha teren arabil pe un tractor, calculat la tractoarele care lucrează efectiv în câmp), comparativ cu unele ţări europene unde încărcătura în hectare teren arabil pe tractor fizic variază de la 4,6 în Austria la 42,4 în Turcia.

Nivelul de dotare existent în prezent în agricultură nu este în măsură să asigure efectuarea lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură. Deficienţa structurală generată de insuficienţa utilajelor este accentuată de uzura fizică şi morală a acestora.

6 Letiţia Zahiu, Management agricol, Bucureşti, Editura Economică, 1999.


Parcul de tractoare şi maşini agricole (1999)

Tabel 1.10 buc

Denumirea utilajului Total

M.A.A. Total

Sector privat Total

Sector public şi mixt

Tractoare – Total general - de 30 CP U 302 - de 40 – 45 CP - de 50-60 CP - de 65 CP - de 80 CP - de 100 CP Combine autopropulsate – total Pluguri – total Grape cu discuri – total Semănători păioase – total Semănători prăşitoare – total Cultivatoare – total Remorci tractoare - total

166.300 1.349

37.510 1.122

117.860 356 383

29.867 124.455 68.524 27.794 30.517 23.505 79.712

142.129 1.323 32.684

964 100.851

275 301

26.659 109.984 60.412 24.307 26.307 19.910 65.547

24.171 26

4.826 158

17.009 81 82

3.208 14.471 8.112 3.487 3.571 3.595 14.165

Date: M.A.A. Dotarea tehnică a agriculturii este necorespunzătoare. Numai 4% din

marii proprietari agricoli dispun de energie mecanică proprie, iar peste 36% numai de energie manuală, restul bazându-se pe munca manuală.

Evolutia parcului de tractoare

1359

14

1390

02

1421

29

1437

86

1535

8516

4221

1600

36

1638

26

1643

55

1637

65

1505

66 1015

70

020000400006000080000

100000120000140000160000180000

1990-1996

1997 1998 1999 2000 2001

Total Sector privat

Graficul 1.2 Sursa: M.A.A.P.


Numai prin asigurarea unui necesar optim de tractoare şi maşini agricole se va putea practica în România o agricultură durabilă.

Un alt factor foarte important în realizarea unei agriculturi durabile este folosirea îngrăşămintelor chimice. După cum se ştie, cultivarea fără administrarea de doze optime de îngrăşăminte chimice şi de pesticide, duce la obţinerea unor randamente slabe, cu produse de calitate redusă datorită poluării verzi.

Dacă până în anul 1989, în agricultură erau utilizate 1200-1300 mii tone s.a. îngrăşăminte chimice, începând cu 1991, cantităţile folosite au scăzut drastic, variind între 300-600 mii tone s.a.

Cauzele reducerii cantităţii de fertilizanţi utilizaţi în agricultură sunt numeroase: inexistenţa unei pieţe funcţionale; accentuarea în timp a decalajului între ritmul de creştere a preţurilor produselor de provenienţă industrială şi a celor agricole în defavoarea celor din urmă; decapitalizarea producătorilor agricoli etc.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că recoltele realizate după 1990, pe lângă faptul că înregistrează randamente scăzute (şi datorită utilizării îngrăşămintelor în cantităţi foarte mici) s-au obţinut pe seama fertilităţii naturale a solului, care îşi reduce considerabil potenţialul.

Utilizarea îngrăşămintelor chimice

Tabel 1.11

Realizări 2000 Realizat

1999 Minim necesar Specificare Realizări

1999

Minim necesar 2000

Realizări

% % Total NPK din care: AZOT

FOSFOR POTASIU

169,4

139,9 24,4 5,1

932,7

475,1 318,7 138,9

191,6

157,8 23,7 10,1

113,1

112,8 97,1

198,0

20,5

33,2 7,4 7,3

Date: MAA

În România, balanţa azotului în agricultură este negativă. Reducerile substanţiale ale surplusului de azot au apărut ca un fenomen al tranziţiei datorită descreşterii bruşte a efectivelor de animale, ceea ce explică scăderea utilizării îngrăşămintelor organice; neglijării rotaţiei corecte a culturilor etc.


Trendul balanţei de azot în România, caracterizat printr-o scădere dramatică a surplusului şi caracterul de urgenţă al deficitelor din ultimii ani, semnalează o potenţială problemă în utilizarea durabilă a resurselor solului.

Resursele financiare Sprijinul primit din partea statului de către producătorii agricoli şi

crescătorii de animale sunt mecanisme cheie, prin care statul intervine în agricultură pentru a sprijini şi proteja producătorii agricoli.

Nivelul sprijinului financiar pentru agricultura românească a fost estimat folosindu-se metodologia O.E.C.D.7 Principalii indicatori utilizaţi pentru analiză au fost Estimarea Sprijinului pentru Producători (P.S.E.) şi (indicatorul pentru) Estimarea Sprijinului pentru Consumatori (CSE). PSE măsoară valoarea în bani a transferurilor de la consumatori şi contribuabili la producătorii agricoli, aşa cum rezultă din politicile guvernamentale. Ponderea PSE dă o indicaţie a proporţiei sprijinului în veniturile totale ale fermelor agricole, dacă susţinerea vine prin preţuri interne mai mari decât cele de pe pieţele mondiale, sau prin alocaţii bugetare. Astfel de transferuri bugetare includ, printre altele, subvenţiile plătite direct pentru output-uri şi pentru folosirea input-urilor. CSE măsoară transferurile implicite de la/ către consumatori, ca rezultat al unor preţuri interne mai mari / mai mici, menţinute prin măsurile de sprijinire a preţurilor de piaţă interne (MPS) ca şi prin subvenţii la consumator. Rezultatele estimate trebuie interpretate cu precauţie, deoarece elementul de sprijinire a preţurilor de piaţă (MPS), care măsoară decalajul preţurilor (între preţurile interne şi externe de referinţă), reflectă impactul nu numai al politicilor agricole ca atare, dar şi pe acela al politicilor macro-economice şi al ineficienţei din sectorul din aval, care separă producătorii de dinamica pieţelor mondiale.

Rezultatele sunt fluctuante, dar indică faptul că în perioada 1986-1999, producătorii agricoli au fost subvenţionaţi.

Între 1990-1992, deprecierea puternică a monedei naţionale a fost factorul major care a determinat declinul ponderii PSE, de la 46% în 1989, la 8% în 1992. Scăderea din această perioadă s-a accelerat prin liberalizarea parţială a importurilor agroalimentare şi prin restricţiile substanţiale impuse exporturilor agroalimentare, în special în 1990. Totuşi, preţurile la producător au rămas deasupra preţurilor internaţionale de referinţă, datorită preţurilor de achiziţie ridicate, controlate de guvern, şi a ridicării limitei superioare a preţurilor pe pieţele ţărăneşti.

7 O.E.C.D., Evaluarea politicilor agricole; România, 2000; M.A.A.


Între 1993 şi 1996, ponderea PSE a crescut din nou la aproximativ 14% în medie, reflectând un sprijin mai puternic pentru producători prin preţuri minime garantate mai ridicate. Mai mult, în această perioadă sprijinul bugetar pentru producători a crescut puternic, mai ales prin sistemul creditelor preferenţiale acordate unităţilor de stat.

În 1998, PSE a ajuns la 25%, aceasta s-a datorat, în principal, efectului combinat al scăderii dramatice a preţurilor internaţionale de referinţă, nereflectate în preţurile interne, şi în aprecierea reală a monedei naţionale, ceea ce a mărit diferenţa dintre preţuri. În anul 1999 ponderea PSE a scăzut la 20% mai ales datorită deprecierii monedei naţionale.

O parte însemnată din susţinerea financiară a producătorilor din România a fost asigurată prin politicile de sprijinire a preţului pe piaţă şi prin subvenţii la input-uri. Acestea sunt măsuri politice cu cea mai mică eficienţă a transferurilor, însemnând că numai o mică parte din susţinerea financiară a fost primită de către agricultură.

În viitor, pentru a putea practica o agricultură durabilă avem nevoie de resurse financiare considerabile.

Una din principalele finanţări în prezent dar şi în viitor, pentru agricultură este programul S.A.P.A.R.D. Acest program cuprinde mai multe măsuri finanţate corespunzător, după cum urmează:

1. Investiţii în exploataţiile agricole Proiectele din cadrul acestei măsuri sunt considerate a fi investiţii

generatoare de venituri. Ajutorul public acordat în cadrul acestei măsuri nu va depăşi

50% din totalul cheltuielilor eligibile. În cadrul acestui program vor putea fi finanţate proiecte a căror valoare totală este cuprinsă între 10.000 EURO – 1.000.000 EURO.

Tabel 1.12 mii EURO

FONDURI PUBLICE TOTAL

SAPARD BUGET

NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

393,333 147,500 49,167 196,667


2. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole Prezintă aceleaşi condiţii ca la Măsura nr. 1. Planul financiar şi sursele de finanţare totale alocate acestei măsuri,

sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabel 1.13 mii EURO FONDURI PUBLICE

TOTAL SAPARD BUGET

NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

422,667 158,500 52,833 211,33 3. Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de

calitate, veterinar şi fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia consumatorilor

Ajutorul public acordat în cadrul acestei măsuri poate fi de 100% din totalul cheltuielilor eligibile, cu o contribuţie de 78% din SAPARD.

În cadrul acestei măsuri vor putea fi finanţate proiecte a căror valoare totală este cuprinsă între 10.000 – 20.000.000 EURO.

Planul financiar şi sursele de finanţare sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabel 1.14 mii EURO


SAPARD BUGET NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

66,000 35,000 11,667 19,333 4. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi

să menţină peisajul rural Sumele maxime eligibile pe an se vor calcula pe acea suprafaţă a

exploataţiei la care se aplică acţiuni de agro-mediu.


TOTAL SAPARD BUGET

NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

74,667 56,000 18,667 -


5. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de activităţi multiple şi venituri alternative

În cadrul acestei măsuri vor putea fi finanţate proiecte a căror valoare totală este cuprinsă între 1.000 – 250.000 EURO.

Tabel 1.16 mil. EURO


SAPARD BUGET NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

200,000 75,000 25,000 100,000 6. Înfiinţarea serviciilor de înlocuire a personalului în fermă şi de

management al fermei Ajutorul public acordat în cadrul acestei măsuri nu va depăşi

50% din totalul cheltuielilor eligibile.

Tabel 1.17 mil. EURO FONDURI PUBLICE

TOTAL SAPARD BUGET

NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

26,667 10,000 3,333 3,334

7. Constituirea grupurilor de producători Ajutorul va fi determinat pentru fiecare organizaţie de producători pe

baza propriilor vânzări de piaţă anuală, astfel: • suma pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea

an de 5%, 5%, 4%, 3% şi 2% respectiv din valoarea producţiei de piaţă până la 200.000 EURO

• suma pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an de 2,5%, 2,5%, 2%, 1,5% şi 1,5%, respectiv din valoarea producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 EURO.

Mai jos este prezentat planul financiar


TOTAL SAPARD BUGET

NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

11,733 8,800 2,933 -


8. Renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea moştenirii rurale

Proiectele care au ca beneficiari autorităţi publice locale vor fi finanţate în proporţie de 75% U.E. şi 25% de la bugetul local sau naţional.

Tabel 1.19 mil. EURO

FONDURI PUBLICE TOTAL SAPARD BUGET

NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

78,667 59,000 19,667 -

9. Îmbunătăţiri funciare şi reparcelare Proiectele din cadrul acestei măsuri au ca scop înlăturarea sau

evitarea pagubelor produse agriculturii, altor sectoare economice şi protejarea mediului înconjurător.

Planul financiar şi sursele de finanţare sunt prezentate în tabelul de mai jos:


TOTAL SAPARD BUGET NAŢIONAL

FONDURI PRIVATE

93,727 54,652 18,217 20,858

10. Întocmirea şi actualizarea registrelor funciare Ajutorul public acordat pentru această măsură este de 100% din

totalul cheltuielilor eligibile, din care 75% contribuie U.E.



FONDURI PRIVATE

28.000 21.000 7.000 -

11. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale Ajutorul public acordat pentru această măsură este de 100% din

totalul cheltuielilor eligibile, din care 75% contribuie U.E.



FONDURI PRIVATE

33,333 25,000 8,333 0


12. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale Ajutoarele publice acordate în cadrul acestei măsuri atunci când

beneficiarii sunt instituţii publice pot să atingă 100% din costul eligibil total. Acest ajutor este compus în general din sume publice după cum urmează:

25% contribuţie naţională (buget naţional sau local); 75% contribuţie comunitară.

Planul de finanţare al măsurii:



FONDURI PRIVATE

208,000 156,000 52,000 0 13. Managementul resurselor de apă (în afară de deţinere) pentru

agricultură Ajutorul public nu va depăşi 50% din totalul cheltuielilor eligibile.

În cadrul acestei submăsuri, se vor putea finanţa proiecte a căror valoare este cuprinsă între 10.000 – 500.000 EURO.



FONDURI PRIVATE

170,270 90,000 30,000 50,270

14. Silvicultura Ajutorul acordat în cadrul acestei măsuri este următorul:

de interes public – 75% din costul proiectului este contribuţie U.E.;

– 25% din costul proiectului este suportat de comunitatea locală.

în interes privat – 50% contribuţie privată; – 50% contribuţie publică,

din care: - 75% contribuţiei U.E. - 25% buget naţional



FONDURI PRIVATE

272,000 102,000 34,000 136,000


15. Asistenţă tehnică pentru implementarea programului În baza Reglementării (CE) nr. 1268/1999 o sumă egală cu 2% din

valoarea cofinanţării din partea Comisiei Europene poate fi destinată finanţării măsurilor luate din iniţiativa Comisiei pentru studiile preliminare, vizibile de experienţă, evaluări şi controale. Această sumă reprezintă ajutor public finanţat 100% din contribuţia U.E.

Toate aceste finanţări defalcate pe măsuri vor duce la realizarea unui sector agricol competitiv care urmăreşte să păstreze nivelul veniturilor fermierilor astfel încât stabilitatea lor să fie asigurată prin diferite instrumente comunitare organizaţiile comune ale pieţei şi plăţile compensatoare directe. Practicarea unor tehnici de producţie care protejează mediu şi care pot asigura produse de calitate de standarde europene – toate acestea vor duce la formarea unor exploataţii agricole durabile.

Costurile realizării unor exploataţii durabile, eficiente sunt substanţiale, o parte din ele sunt expuse în tabelul 1.268.

1.4.3 Repere esenţiale privind efectele economice,

sociale şi ecologice ale organizării exploataţiilor agricole pe baza unei dezvoltări durabile

În protecţia naturii şi a mediului ambiant ca şi în asigurarea

securităţii alimentare a populaţiei, agricultorul poartă o mare responsabilitate. Se ia tot mai mult cunoştinţă de faptul că modul de gestiune economică – încă predominant intensivă şi, de aceea, tot mai performantă a agriculturii convenţionale nu poate fi adecvată acestei responsabilităţi.

Pagubele produse de agricultura intensivă nu sunt reflectate în preţurile produselor agricole, ci ele sunt potenţate de către natură şi suportate şi plătite de către societate (de exemplu, dezinfectarea apelor freatice implică costuri ridicate pentru aprovizionarea cu apă potabilă).

Dacă agricultorii îşi vor organiza exploataţiile agricole pe baza unei dezvoltării durabile, problema mediului înconjurător va deveni o componentă majoră a dezbaterii sociale.

8 Prelucrări după următorul site: www.//moaf.anamob.ro; 2000, Programul naţional pentru

agricultură şi dezvoltare rurală.

Sursa: Programul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală

Tabel 1.26


Supunerea progresivă a tuturor agricultorilor, constrângerilor derivând din politicile de protejare a mediului, este cu atât mai puţin verosimilă cu cât este vorba, despre lupta contra poluării cumulate, dacă nu, contra poluării locale. Pânzele freatice, apele costale receptate de râuri şi fluvii, atmosferele mijlocii şi înalte sunt ansambluri vaste mai mult sau mai puţin dificil de delimitat, ba chiar fără limite şi care se integrează în sisteme de flux mai mult sau mai puţin cunoscute. Se caută deci, să se acţioneze asupra tuturor surselor de poluare. Din păcate, caracteristica principală a agriculturii şi creşterii animalelor este că acţionează asupra marilor suprafeţe şi într-un mod difuz.

Necesitatea de a supune agricultorii (sau o parte din ei dintr-o anumită zonă) aceloraşi reguli, induce dimensiunea eminamente politică a problemei mediului. Este o reglementare şi aceasta presupune intervenţia „forţei publice“ care are legitimitatea pentru a impune o regulă colectivă. Caracterul politic al acestei intervenţii este cu atât mai vizibil cu cât se face în numele interesului general al umanităţii. Necesitatea adoptării unor asemenea reglementări este cu atât mai mare deoarece spaţiul poluator nu este neapărat spaţiul poluat şi de aceea trebuie aplicat principiul „poluatorul plăteşte“. Aici se pune problema nivelurilor teritoriale la care trebuie să se conceapă politica şi să se ia decizii. Cum este vorba de a impune constrângeri şi taxe şi de a suporta costurile sociale, mediul înconjurător este şi va continua să devină un obiect major al conflictelor şi negocierilor între colectivităţile teritoriale şi stat şi între diferitele organisme internaţionale.

Pentru a convinge fermierii să practice o agricultură durabilă este nevoie în primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp, pe ei îi interesează venitul pe care îl vor obţine şi statutul lor în societate, dacă acestea se vor îmbunătăţii nu vor mai fi nevoie de constrângeri.

Efectele economice, sociale şi ecologice ale organizării exploataţiilor agricole sunt numeroase atât la nivel macroeconomic cât şi microeconomic.

Iată principalele efecte: 1. Efectul practicării agriculturii durabile la nivel macroeconomic

este asigurarea securităţii alimentare a populaţiei. Datorită stării actuale în care se află agricultura noastră, problema nu se pune din punct de vedere al excedentelor şi să se recurgă la scoaterea unor terenuri din folosinţa agricolă pentru a putea stopa supraproducţia. În România se pune problema utilizării tuturor terenurilor agricole, cultivarea şi întreţinerea acestora cu ajutorul unor tehnologii adecvate cum sunt cele ale agriculturii durabile.


2. Un efect la fel de important este asigurarea sănătăţii oamenilor. Prin practicarea agriculturii durabile se reduc cantităţile de produse fitosanitare, prin urmare acestea se găsesc în produsele agricole într-un procent care nu afectează sănătatea.

3. Formarea şi dezvoltarea unor exploataţii agricole durabile vor duce la creşterea veniturilor agricultorilor şi nu în ultimul rând la o îmbunătăţire a calităţii vieţii în mediul rural.

4. Creşterea calităţii produselor agricole de origine vegetală şi animală, ca urmare a controlului strict al utilizării fungicidelor şi îngrăşămintelor chimice.

5. Ca urmare a practicării agriculturii durabile şi implicit al investiţiilor făcute şi a sprijinului acordat de stat, are loc creşterea numărului de locuri de muncă create şi menţinute în zonele respective şi în acelaşi timp, creşterea numărului de tineri stabiliţi în mediul rural.

6. Datorită utilizării unor tehnologii performante va avea loc reducerea costurilor de producţie.

7. Va avea loc îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi implicit creşterea valorii adăugate pe produs.

8. Dezvoltarea aptitudinilor şi capacităţilor profesionale ale producătorilor agricoli şi altor persoane implicate în activităţi agricole.

9. Practicarea unor tehnici de producţie care protejează mediul şi care pot asigura produse de calitate la standarde europene. Din punct de vedere ecologic, va avea loc creşterea suprafeţei pe care se aplică practici agricole corecte şi reducerea poluării difuze.

10. Ca urmare a organizării exploataţiilor agricole pe baza unei dezvoltări durabile la nivel macroeconomic, va avea loc dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii conexată însă cu cerinţele dezvoltării agriculturii.

Acestea sunt principalele efecte ale practicării agriculturii durabile. Totuşi, există o dilemă în ceea ce priveşte implicaţiile. Populaţia va trebui să fie bine informată pentru a o determina să participe la cheltuielile pe care le implică practicarea şi dezvoltarea unei agriculturi durabile şi indirect la cheltuielile care se vor reflecta în preţurile produselor agricole şi alimentare.

Agricultorii dacă vor produce durabil şi ecologic vor obţine o producţie mai mică, iar atunci ei vor trebui să-şi recupereze cheltuielile şi producţia nerealizată prin preţ. Problema se pune dacă populaţia României este capabilă să suporte aceste preţuri mai mari.


Un lucru îl ştim sigur, dacă vom practica agricultura durabilă două cerinţe macroeconomice importante se vor îndeplini: asigurarea sănătăţii mediului natural, cât şi a populaţiei.

1.5 Sistemul de indicatori utilizaţi în planificarea, evidenţa şi analiza dezvoltării durabile a exploataţiilor agricole

1.5.1 Măsurarea dezvoltării durabile – sistemul de indicatori

La Conferinţa de la Rio de Janeiro s-a discutat pentru prima oară

modul în care se măsoară progresul pentru a atinge o dezvoltare durabilă. Astfel, în 1996, a fost alcătuit de către ONU un cadru de lucru şi metodologii cu 134 de indicatori, testat în prezent de 16 ţări.9

Până în 1999, peste 30 de ţări au declarat că au stabilit propriile lor programe cu indicatori şi au folosit curent în deciziile lor câţiva din indicatorii Comisiei ONU pentru o dezvoltare durabilă.10

Sistemul de indicatori ai Naţiunilor Unite a apărut din nevoia de a coordona aspectele economice, sociale, demografice şi ecologice în măsură să asigure durabilitatea.

Pentru a putea evalua riscurile împrumuturilor efectuate în întreaga lume, Banca Mondială a dezvoltat un sistem de criterii, cu indicatori corespunzători, care definesc în ansamblu, stadiul dezvoltării unei ţări. Aceşti indicatori corespunzători sunt reprezentanţi de: populaţie (număr, ritm de creştere, natalitate, mortalitate, speranţa de viaţă, alfabetizare); indicatori economici (PIB); indicatori de mediu (consumul de energie/locuitor, consumul de apă/ an; gradul de împădurire al ţării).

1. Produsul Intern Brut (PIB)

Pe plan mondial Produsul Intern Brut (PIB) reprezintă cel mai larg

utilizat indicator de măsurare a performanţelor economico-sociale. Măsură a producţiei totale de bunuri şi servicii dintr-o economie, PIB constituie criteriul de ierarhizare a ţărilor în bogate şi sărace.

O privire mai atentă asupra sistemului de calcul folosit pentru determinarea PIB evidenţiază lacune majore în capacitatea acestuia de a evalua progresul pe termen lung. Referitor la aceste neajunsuri, încă 9 Eart Summit 5, New York, 23 June, 1997. 10 Marion Cheatle, Global Environment Outlook 2000, London, Geo-2000, UNEP,

Earthscan publications, Ltd 1999.


din 1966 Bertrand de Jouvenal atrage atenţia asupra limitelor de determinare a nivelului PIB. În opinia sa prin „contabilitatea naţională care se foloseşte pentru a măsura creşterea economică în ţările industrializate nu se măsoară în realitate decât ceea ce se plăteşte efectiv pe piaţă în timp ce ceea ce nu se plăteşte pe piaţă nu se măsoară“.11

Contabilitatea naţională este constituită din conturi de venituri care, odată încheiate oferă cifra PIB şi conturi de capital, care urmăresc modificările din avuţie.

Pe măsură ce aparatul tehnic de producţie se deteriorează, „ceva“ scade din costurile de capital pentru a reflecta deprecierea lor valorică. Totuşi o astfel de operaţie economică nu ia în considerare toate bunurile cum ar fi de pildă pădurile, solul, aerul, denumite generic libere. Avuţia naturală de orice fel este decimată fără ca o evidenţă a acestor pierderi să apară în conturile naţionale. De exemplu, când copacii sunt tăiaţi şi vânduţi pentru cherestea, rezultatele sunt contabilizate ca venituri ce sunt adăugate astfel la PIB. Dar nu se înregistrează nici un debit pentru deteriorarea pădurii, un activ care, dacă ar fi bine administrat ar oferi venituri mult timp de acum înainte.

Acest lucru a fost remarcat de economistul Robert Repetto de la Institutul Resurselor Globale, „această nereuşită de a distinge diferenţa dintre distrugerea dotărilor naturale şi generarea de venituri face din PIB un far fals ce poate atrage exact în stânci pe cei care navighează prin preajmă“.12

În pericol de a ajunge la „fundul sacului“ sunt ţările în curs de dezvoltare ale căror economii rămân strâns legate de resursele naturale primare – combustibilii, lemnul, mineralele şi culturile agricole. Bolivia, Columbia, Etiopia, Ghana, Indonezia, Kenya şi Nigeria se găsesc printre ţările care depind de produsele primare în proporţie de peste 75% din exporturile lor.13

Nigeria este un exemplu de ţară care a cheltuit excesiv din mediul său natural. Situată în trecut printre cei mai mari exportatori de lemn tropical, transporturile de cherestea ale ţării au scăzut dramatic după mulţi ani de tăiere excesivă a pădurilor. În 1988, Nigeria a câştigat doar 6 milioane de dolari din exporturile forestiere în timp ce cheltuia 100 milioane de dolari pentru produse forestiere din import. În timpul perioadei de tăiere rapidă, conturile Nigeriei nu au prevenit asupra

11 Bertrand de Jouvenal, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1983. 12 Saving Our Planet, UNE, 1996. 13 Time, 23 July, 2001.


declinului iminent. Aceasta demonstrează faptul că o ţară se poate îndrepta spre faliment ecologic şi totuşi să înregistreze o creştere a PIB.14

Concluzia care se desprinde ilustrează faptul că în prezent contabilitatea naţională oferă doar posibilitatea aprecierii nivelelor şi evoluţiei economice a unei ţări numai prin prisma parametrilor macroeconomici (venituri, consum, investiţii), neputând să releve şi domeniile în plan ambiental. În deosebi nu înregistrează deprecierea cantitativă şi calitativă a patrimoniului natural naţional, nu surprinde corect costurile suportate de consum, generate de deteriorarea calităţii mediului natural. De aceea se extinde tot mai mult opinia potrivit căreia aceste limite vizibile ale contabilităţii naţionale justifică necesitatea completării calculelor economice cu cele ambientale şi care să fie preluate de construirea unei contabilităţi de mediu naţională. Ar urma ca această contabilitate de mediu naţională să evidenţieze cheltuielile ambientale defensive, evaluarea capitalului natural şi a deprecierii resurselor naturale care intră în circuitul pieţei, aprecierea bănească a tuturor rapoartelor dintre economic şi ecologic.15

Renta durabilă este un indicator fundamental al progresului economic şi social. Specialiştii afirmă că sensul calcului rentei este acela de a oferi persoanelor o idee despre ceea ce pot consuma fără a sărăci. Această afirmaţie este valabilă şi pe plan naţional, astfel că renta reală reprezintă cantitatea maximă pe care o ţară poate să o consume fără a-şi periclita activele pe viitor. Conceptul de „rentă“ este deci de la sine înţeles durabil fiindcă include beneficiile actuale şi schimburile activelor (câştigul de capital echivalează cu o creştere a rentei şi pierderile de capital echivalează cu o reducere a rentei).16

Renta durabilă ar putea fi definită şi cuantificată sub o formă mai realistă din punct de vedere ambiental, dacă s-ar realiza trei tipuri de corecţii:

• includerea în calculul PIB a mărimii valorii deprecierii capitalului natural şi cultural ca urmare a acţiunii omului;

• includerea degradării mediului în cheltuieli de prevenire pentru a controla contaminarea mediului şi a face faţă cheltuielilor de compensaţie (boli, epurare);

14 Marion Cheatle, Global Environment Outlook 2000, London, Geo – 2000, UNEP,

Earthscan Publications Ltd, 1999. 15 Florina Bran, Ildiko Ioan, Ecosfera şi politici ecologice, Bucureşti, ASE, 2001. 16 Turner R.K., Sustenaible Environment Economics and Management: Principles and

Practice, London, Belhaven, 1993.


• includerea degradării mediului în urma presiunii permanente sau a celei reziduale.

Prima corecţie amintită realizează cuantificarea rentei viitoare, ceea ce este sinonim cu direcţionarea spre o dezvoltare durabilă. În ceea ce priveşte următoarele două corecţii trebuie avut în vedere că dacă se include costurile ambientale şi se contabilizează adecvat se măsoară cu o mare precizie bunăstarea prezentă. Oricum ar fi, a obţine o corectare adecvată a PIB în termeni ambientali este numai în demers raţional în direcţia dezvoltării şi realizării bunăstării durabile.

Această abordare care valorizează în primul rând activele de mediu, presupune considerarea rentei ca fiind estimarea a două tipuri de PIN:

PIN(1) = PIB – Deprecierea capitalului creat de om (capital tehnic) PIN(2) = PIN(1) – Deprecierea capitalului natural Este de asemenea avut în vedere şi un al treilea tip de PIB ajustat

prin degradarea mediului ca urmare a proceselor de producţie şi consum (incluzând deducerile aferente cheltuielilor de protecţie a mediului natural).

Fundamentul acestui mod de gândire este consideraţia că un astfel de PIB este necesar atâta timp cât societatea realizează cheltuieli de apărare – prevenire împotriva anumitor efecte negative ale poluării. Poate apărea o controversă asupra modului cum trebuie făcut şi ce trebuie inclus în deducerea acestor cheltuieli. Apare deci un al treilea PIN, determinat prin deducerea cheltuielilor de producţie, adică:

PIN(3) = PIN(2) – Cheltuieli împotriva poluării Pe lângă faptul că oferă informaţii despre deprecierea capitalului

natural, costurile degradării incluse în PIB pot oferi informaţii mai precise privind funcţionarea sistemului economic. O relevanţă deosebită o are modul cum sunt tratate cheltuielile de prevenire şi alte costuri sociale derivate din procesele inadecvate de producţie şi consum.

S-a ajuns la concluzia că există cinci categorii de costuri: • costuri externe ale procesului de creştere economică generală a

producţiei şi consumului: cheltuieli de protecţia mediului; cheltuieli de compensare pentru pagubele cauzate de poluare;

• costuri externe ale concentraţiei spaţiale, centralizare a producţiei şi urbanizării asociate;

• costuri împotriva măririi riscului şi nesiguranţei sistemului industrial;

• alte costuri derivate ale transportului (accidente de maşini, congestionare);


• cheltuieli derivate din modelele de consum şi practică urbană, ca şi condiţiile deficitare de muncă.17

Pentru a obţine un PIN „verde“ ar trebui scăzut din PIB următoarele costuri:

• costul măsurilor de protecţie a mediului din sectorul public şi din unităţile private (în măsura în care se consideră cheltuieli finale);

• efectele ambientale ale sănătăţii şi alte aspecte ale capitalului uman;

• costul ambiental al activităţilor de consum din sectorul public şi unităţile private;

• pagubele ambientale cauzate de bunuri de capital reziduale; • efectele ambientale negative cauzate unei ţări de activităţile de

producţie ale acestei ţări.18 O problemă discutabilă care rezultă din aceste considerente ar fi dacă

cheltuielile finale realizate de sectorul public şi gospodăriri sunt unicele care trebuie deduse, în timp ce cheltuielile de prevenire a poluării realizate de întreprinderi nu, dat fiind că sunt cheltuieli intermediare.

Indicatorii dezvoltării durabile trebuie să ia în consideraţie, în principal, integritatea elementelor şi structurilor ambientale ca şi diversitatea de specii şi ecosisteme. Unii autori19 consideră că o cuantificare primară a dezvoltării durabile trebuie să includă:

◘ indicatori care să semnaleze presiunea societăţii asupra mediului ambiant (contaminarea, utilizarea resurselor);

◘ indicatori ai stării mediului ambiant (biodiversitate, integritate ecologică).

2. Indicatori ai Dezvoltării Umane Durabile Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării

umane-durabile, presupune un alt set de criterii şi indicatori care să ţină seama de faptul că PNB/locuitor nu va mai putea exprima singur bunăstarea umană, deoarece „piaţa apreciază numai eficienţa, ea nu are organe pentru a auzi, a simţi şi a mirosi, nici justeţea, nici viabilitatea“.20

17 Jeremy C. R., Boss S., Clayton B. D., Prescott-Allen R., Strategies for National

Sustainable Development, A. Handbook for their Planning and Implementation Earthscan Publications LTD London, 1995.

18 Pearce D. W., Turner K., The Development of Environmental Indicators, Report to U.K. Department of the Environment, April, 1999.

19 Panayoton Th., Economics, Environment and Development, Development Discussion Paper No. 259, Cambridge, Harvard Institute for International Development, 1988.

20 Herman Daly, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1989-1990, coord. Lester R, Brown, Editura Tehnică, 1992.


Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim ridică problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere Indicele dezvoltării umane (Human Development index HDI), propus de Organizaţia Naţiunilor Unite, Indicele de prosperitate economică viabilă (Index of Sustenable Economic Welfare – ISEW), propus de Herman Doly şi teologul John Cobb, ca şi Consumul de cereale pe cap de locuitor.

Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu spune nimic despre dezvoltarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o îmbunătăţire, pe termen lung, când de fapt se înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor de mediu natural. ISEW se consideră a fi cel mai cuprinzător indicator al nivelului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară atât consumul mediu, cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea acestui indicator presupune informaţii cât mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la calitatea mediului natural.

Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul.

Potrivit autorilor Raportului cu privire la dezvoltarea umană, elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) există trei indicatori cu ajutorul cărora se poate măsura în termeni „umani“ performanţele sintetice ale dezvoltării.

• Primul indicator folosit este speranţa medie de viaţă la naştere, care sintetizează influenţa conjugată a numeroşi factori asupra vieţii, cum sunt evoluţia stării de sănătate a individului, alimentaţia, asigurarea condiţiilor de locuit şi sanitare etc.

• Al doilea indicator folosit este rata de instruire, care reflectă cuantumul de cunoştinţe de care dispune individul, deprinderile şi capacitatea sa de a comunica şi de a participa la activităţile economice şi sociale. Expresia corectă a ratei de instruire se măsoară cu ajutorul datelor privind proporţia adulţilor ştiutori de carte, a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele.

• Al treilea indicator folosit este produsul intern brut pe locuitor, calculat în termeni comparabili, ce exprimă mărimea medie a resurselor la care indivizii au acces pentru a satisface nevoile unui trai decent.

Cei trei indicatori sunt folosiţi pentru calculul unui indicator agregat

intitulat indicatorul dezvoltării umane – IDU.


Dintre lipsurile cele mai importante ale acestui indicator, fac parte omiterea aspectelor legate de drepturile omului şi absenţa referinţelor clare la mediul înconjurător.

Pentru a urmări modul în care se realizează exigenţele economiei umane în fiecare ţară şi în ce raport se află aceasta faţă de cele mai bune realizări din lume, propunem să se calculeze indicatorul global al dezvoltării economiei umane (IGDEU).

În construirea acestui indicator trebuie să se ţină seama de: 3 elucidarea efectelor de natură umană, care trebuie să se obţină în

fiecare domeniu de activitate economico-socială; 3 folosirea indicatorilor adecvaţi care să exprime aceste efecte şi

care să asigure recuperarea lor în timp şi spaţiu pe plan intern şi internaţional;

3 aprecierea corectă şi corespunzătoare a domeniilor de activitate pe baza informaţiilor reale cu privire la efectele economico-sociale stabilite;

3 posibilităţile de agregare a indicatorilor parţiali în IGDEU. În calculul IGDEU sun cuprinşi următorii indicatori: 1. Ponderea PNB pe locuitor al ţării respective în PNB pe locuitor

cel mai ridicat din lume:

a100maxL/PNBLi/PNB

=×

2. Durata medie de viaţă din ţara respectivă raportată la cea mai bună realizare din lume:

b100maxDMV

DMVi=×

3. Rata şomajului cea mai scăzută din lume raportată la rata şomajului din ţara respectivă:

c100RsiminRs

=×

4. Raportul dintre gradul de poluare admis, pe forme de poluare pe plan mondial, ca nivel optim şi gradul de poluare înregistrat în ţara respectivă:

d100GPi

minGP=×

5. Raportul dintre numărul de locuitori ce revin la un medic, cu cel mai mic nivel din lume şi cel din ţara respectivă:

e100NLMi

minNLM=×


6. Raportul dintre ponderea suprafeţelor agricole afectate de diverşi factori limitatori ai capacităţii productive în totalul suprafeţelor agricole în ţara cu cea mai bună realizare şi aceeaşi pondere în ţara respectivă:

f100YSAAi

minYSAA=×

7. Raportul dintre ponderea suprafeţelor pădurilor afectate de diverşi poluanţi în totalul suprafeţelor pădurilor, în ţara cu cele mai bune rezultate şi aceeaşi pondere în ţara respectivă:

g100YSAPAi

minYSAA=×

8. Raportul dintre cheltuielile totale cu protecţia mediului pe locuitor în ţara respectivă şi nivelul cel mai mare al aceluiaşi indicator în lume:

h100maxL/CPmLi/CPM

=×

9. Raportul dintre numărul de copii născuţi vii la 1000 femei în ţara respectivă şi acelaşi indicator cu cel mai bun nivel în lume:

i100maxF100/CNVFi100/CNV

=×

10. Raportul dintre numărul celor decedaţi sub un an, la 100 născuţi vii în ţară cu cele mai bune realizări şi nivelul aceluiaşi indicator în ţara respectivă:

j100ViN100/an1DminVN100/an1D

=×−

−

11. Raportul dintre consumul alimentar exprimat în calorii şi factori nutritivi, în medie zilnic pe locuitor în ţara respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări din lume:

k100maxL/CALi/CA

=×

12. Raportul dintre gradul de înzestrare a populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată la 1000 locuitori în ţara respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări din lume:

l100max.loc1000/GIBFI

.loc1000/GIBFI=×


13. Raportul dintre numărul de studenţi la 1000 locuitori în ţara respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cel mai dezvoltat învăţământ superior:

m100max.loc000.100/Si.loc000.10/S

=×

Pe baza indicatorilor parţiali se poate aprecia indicatorul global al dezvoltării economiei umane

IGDEV = ( ) x13

mlkjihgfedcba=

++++++++++++

Aceasta înseamnă că faţă de cea mai bună dezvoltare a economiei umane din lume, ţara respectivă are un indicator global de apreciere echivalent cu o valoare „x“. În raport de mărimea acestui indicator se poate realiza o ierarhie a ţărilor lumii, pe baza căreia pot fi delimitate diferite zone ale dezvoltării umane. Fără să înlocuiască IDU, IGDEU apreciem că surprinde mai bine complexitatea efectelor de natură umană pe care trebuie să le urmărim.21

Dezvoltarea durabilă trebuie să ia în considerare şi aspectele sociale. Nivelul şi dimensiunea integrării economico-ecologice în contextul dezvoltării umane durabile trebuie să se realizeze şi la scară naţională, măsurabile prin indicele bunăstării economice durabile (IBED).

Economistul Herman Doly şi teologul John Coob au propus IBED, încercând să nu cuantifice bunăstarea umană în general, ci concentrându-se asupra măsurii în care economia contribuie la bunăstare.

Studiile lor se referă la cuantificarea contribuţiei consumului, la includerea pagubelor de mediu şi a degradării resurselor naturale, inclusiv a efectelor ecologice pe termen lung.22

Contribuţiile majore ale IBED privesc modificarea evaluării PIB cu scopul de a surprinde economia nereflectată pe piaţă (munca în gospodărie) şi insistând asupra consumului personal corectat cu cheltuielile guvernamentale, modul de tratare a externalităţilor de mediu, resursele naturale şi bunurile biosferei.

IBED utilizat pentru S.U.A. (între anii 1951 şi 1987), a fost calculat ca sumă a următoarelor aspecte indicate cu sens pozitiv sau negativ, după caz:23

Π consum personal;

21 Economie (manual, ASE), Bucureşti, Editura Economică, 2000. 22 Pearce D. W., Markandya A., Barbier E.B., Green Economy, London, Earthscan, 1989. 23 Panayoton Th., Economics, Environment and Development; Development Discussion

Paper No. 259 Cambridge, Harvard Institute for International Development, 1988.


Π inegalităţii distributive; Π consum personal ponderat.

(+) Munca şi servicii gospodăreşti (+) Servicii de producţie. Consum durabil (+) Servicii de infrastructură publică (+) Cheltuieli publice pentru sănătate şi educaţie (–) Cheltuieli pentru bunuri de consum durabil (–) Cheltuieli private de apărare pentru sănătate şi educaţie (–) Costuri pentru deplasare la locul de muncă (–) Costuri de control statistic (–) Costuri cauzate de accidente automobilistice (–) Contaminarea apei (–) Contaminarea aerului (–) Poluarea fonică (–) Pierderi de zone umede (–) Pierderi de terenuri cultivate (–) Epuizarea resurselor neregenerabile (–) Pagube de mediu pe termen lung (–) Costurile deteriorării stratului de ozon (–) Creşterea netă de capital (–) Schimburile de poziţie în plan internaţional

3. Indicatori de mediu Indicatori de mediu sunt consideraţi pe domenii specifice: rezerve şi

stocuri de capital; fluxuri de surse şi depozite de deşeuri, biodiversitate, integritatea ecosistemelor, capacitatea de asimilare a ecosistemelor, variaţiile globale ale ecosistemului.

Ca exemple de indicatori se pot enumera: utilizare de resurse neregenerabile (dimensiune: procent de

rezerve probabil de a fi pierdute într-un anumit interval de timp sau spaţiu; mărime: diminuare a utilizării/rezerve probabile);

utilizare a resurselor regenerabile (dimensiune: procentaj din stocul total adăugat sau pierdut/arie sau timp determinat; mărime: creşterea stocului, utilizări-pierderi/stocul total);

specii vii (dimensiune: număr sau procentaj de specii pierdute în spaţiu sau timp determinat; mărimea: relaţia specii originale şi noi specii ce pot dispărea);


încălzirea globală (dimensiune: 0C adăugate într-un spaţiu sau timp determinat, mărime: cantitate combinată de gaze cu efect de seră absorbite).24

Ultimele cercetări25 în domeniu, disting în structura cadrului de referinţă trei grupuri de indicatori de mediu:

• primul grup este orientat spre cauzele care generează aceste probleme (fluxuri de emisii, utilizarea de resurse naturale);

• al doilea grup doreşte să relaţioneze calitatea mediului cu efectul acţiunii umane (indicatori de „efect“, „calitate“, „stare“);

• al treilea grup încearcă să cuantifice reacţia societăţii la îmbunătăţirea mediului (indicatori de „reacţie“).

OCDE a denumit aceşti indicatori: de presiune, de stare şi de reacţie, considerându-i într-un context dinamic definit de relaţia cauză-efect. Activităţile umane exercită anumite presiuni asupra mediului şi influenţează cantitatea şi calitatea serviciilor şi bunurilor disponibile. Societatea răspunde la aceste schimbări prin politici sectoriale, economice şi de mediu. În final, cercul se închide cu noi informaţii şi percepţii asupra acţiunilor umane.

Un rol important îl au şi indicatorii pentru aprecierea biodiversităţii. Biodiversitatea este variabilitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi ecosisteme.

Indicele de biodiversitate este raportul dintre numărul total de specii şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză.

Studiul cantitativ al diversităţii specifice se poate face cu ajutorul indicilor de biodiversitate a căror formulare este mai mult sau mai puţin complexă.

Prima condiţie este aceea de a se lua în calcul numai densitatea specifică. Indicele cel mai simplu, denumit „varietate specifică“, apreciază numărul de specii observate într-o populaţie, pe unitatea de suprafaţă.

Acesta nu poate fi utilizat în scopuri comparative decât în cazul în care este calculat pe eşantioane de „volum“ apropiate sau identice.

Alţi indici de diversitate specifică exprimă „varietatea specifică“ printr-un simplu raport între densitatea specifică (S) şi numărul total de indivizi (N).

24 Knik O, Jansen H., Opschoor J., Valuing the Environment, London, Earthscan

Publications, 1991. 25 OCDE Environment and Economic: A survey of OECD, Paris, 1997.


Se poate da ca exemplu indicele lui Meinhinick:

NSd =

şi cel al lui Sorenson:

Nlog1Sd −

=

Totuşi, în ciuda unei relative utilităţi, astfel de indicii nu sunt total

satisfăcători deoarece nu ţin seama de densitatea relativă a fiecărei specii, aceasta constituind a doua dimensiune fundamentală a diversităţii, denumită „echitabilitate“.

Un loc important în indicatorii de mediu îl au şi aceia care reflectă sănătatea populaţiei.

Din punct de vedere al protecţiei mediului, sănătatea populaţiei, privită ca o componentă a mediului, poate fi apreciată prin diferiţi indicatori.

Nefiind abordate cercetări de specialitate pe această direcţie, se poate apela la indicatori generali precum cei menţionaţi în Anuarul Statistic al României:

număr de paturi de asistenţă medicală şi profilactică; număr de paturi de asistenţă medicală în spitale; număr de medici; numărul personalului sanitar mediu; numărul internaţilor în spitale; numărul de născuţi vii în unităţi de ocrotire a sănătăţii; asistenţa medicală de urgenţă; activitatea de recoltare şi conservare a sângelui.

Poate într-o mai strânsă corelaţie cu starea de calitate a celorlalţi factori de mediu, pot fi menţionaţi;

◘ speranţa de viaţă la întreaga populaţie; ◘ speranţa de viaţă pentru populaţia de peste 60 de ani; ◘ riscul de mortalitate la adulţi; ◘ boli profesionale etc.

Având în vedere problematica sănătăţii populaţiei, reglementările au

un caracter de recomandări de măsuri de protecţie. Astfel, Ordinul nr. 921/22/06/1994 al Ministerului Sănătăţii recomandă ca distanţele minime de protecţie sanitară între zonele protejate şi o serie de unităţi care produc disconfort şi unele riscuri sanitare (unităţi zootehnice, unităţi de salubritate etc.) să se stabilească astfel încât să se asigure condiţiile de protecţie


a populaţiei împotriva zgomotului, vibraţiilor, mirosului, vectorilor şi poluării apelor, aerului şi solului. Acestea sunt:

◙ Ferme de cabaline 100 m ◙ Ferme de îngrăşătorii de taurine până la 500 capete 200 m ◙ Ferme şi îngrăşătorii de taurine peste 500 de capete 500 m ◙ Ferme de păsări până la 5.000 capete 500 m ◙ Ferme de păsări cu peste 5.000 de capete şi complexe

avicole industriale

◙ Ferme de ovine 1.000 m ◙ Ferme de porci până la 2.000 de capete 500 m ◙ Ferme de porci între 2.000 şi 10.000 de capete 1.000 m ◙ Complexe de porci cu peste 10.000 de capete 1.500 m ◙ Spitale veterinare 30m ◙ Grajduri de izolare şi carantină pentru animale 100 m ◙ Abatoare, târguri de vite şi baze de recepţie a animalelor 500 m ◙ Depozite pentru colectarea şi păstrarea produselor de

origine animală

300 m ◙ Platforme sau locuri pentru depozitarea gunoiului de

grajd în funcţie de mărimea unităţilor zootehnice deservite

500 m ◙ Staţii de epurare a apelor reziduale de la fermele de

porcine sub 10.000 de capete

1.000 m ◙ Cimitire de animale, crematorii 200 m ◙ Staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti 300 m ◙ Staţii de epurare a apelor uzate industriale 200 m ◙ Paturi de uscare a nămolurilor 300 m ◙ Câmpuri de irigare cu ape uzate 300 m ◙ Câmpuri de infiltrare a apelor uzate şi bazine deschise

pentru fermentarea nămolurilor

500 m ◙ Rampe de gunoi 1.000 m ◙ Camere de tratare biotermică a gunoaielor 100 m ◙ Crematorii orăşeneşti de gunoi 1.000 m ◙ Autobazele serviciilor de salubritate26 200 m

Cu ocazia celei de a treia sesiuni, în aprilie 1995, Comisia

Dezvoltării Durabile (CDD) a aprobat programul de lucru asupra

26 Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului,

Bucureşti, Editura Economică, 2002.


indicatorilor dezvoltării durabile. Programul de lucru a inclus o listă de circa 130 de indicatori organizaţi în lucrarea cadru astfel:

Η Forţe directoare; Η Stare; Η Răspuns.

În această lucrare, indicatorii Forţelor directoare reprezintă activităţile umane, procesele şi tendinţele care influenţează dezvoltarea durabilă; indicatorii de Stare indică starea dezvoltării durabile, iar indicatorii de Răspuns indică opţiunile politice şi alte răspunsuri de schimbare în starea dezvoltării durabile. Indicatorii sunt destinaţi utilizării la nivel naţional în procesele decizionale. Nu toţi indicatorii pot fi aplicaţi în toate situaţiile. Ţările vor alege să utilizeze acei indicatori care sunt relevante pentru priorităţile, obiectivele generale şi specifice la nivel naţional. Lista de lucru a indicatorilor dezvoltării durabile. Scheme metodologice:

Indicatorii pentru aspectele sociale ale dezvoltării durabile: combaterea sărăciei; dinamica educaţiei (învăţământului), conştientizării publice şi pregătirii;

protejarea şi promovarea sănătăţii umane; promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile.

Indicatorii pentru aspectele economice ale dezvoltării durabile: cooperarea internaţională în accelerarea dezvoltării durabile în ţări şi politicile interne implicate;

schimbarea tendinţelor de consum; resurse şi mecanismele financiare; transferul tehnologiilor ecologice, cooperarea şi dezvoltarea capacităţilor.

Indicatorii pentru aspectele de mediu ale dezvoltării durabile 3 apă

protecţia calităţii şi furnizării resurselor de apă dulce; protecţia oceanelor, tuturor tipurilor de mări şi zonele de

litoral. 3 sol

abordarea integrată a planificării şi managementul resurselor de sol;

managementul ecosistemelor fragile – dezvoltarea montană durabilă;

promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale.


3 alte resurse naturale combaterea defrişării; conservarea diversităţii biologice; managementul de mediu al biotehnologiilor.

3 atmosferă • protecţia atmosferei.

3 deşeuri managementul de mediu al deşeurilor solide şi

problemelor de ape uzate; managementul de mediu al substanţelor toxice; managementul de mediu şi securitatea deşeurilor

radioactive. Indicatori pentru aspectele instituţionale ale dezvoltării durabile.

integrarea mediului şi a dezvoltării în procesul decizional; ştiinţa pentru dezvoltare durabilă; instrumente şi mecanisme legale internaţionale; informaţii pentru procesul decizional; întărirea rolului grupurilor majore (implicate).

Urmând decizia CDD şi adoptarea unui plan de implementare de

experţi din diferite organizaţii implicate, a început procesul dezvoltării schemelor metodologice pentru fiecare indicator. Scopul schemelor metodologice este de a furniza utilizatorilor naţionali informaţii suficiente despre concept, semnificaţii, măsurare şi surse de date pentru fiecare indicator în vederea facilitării colectării şi analizei datelor. Procesul a fost coordonat de Departamentul Naţiunilor Unite Coordonare Politică şi Dezvoltare Durabilă (DCPDD), dar se bazează pe lucrările referitoare la indicatori realizate în câteva organizaţii. Procesul a fost marcat de un înalt grad de colaborare între un număr mare de organizaţii ale sistemului Naţiunilor Unite format din organizaţii interguvernamentale şi non-guvernamentale. În februarie 1996, Agenţia de Mediu a Japoniei, în cooperare cu DCPDD, a organizat în Glen Cove (New York) a întrunire a experţilor guvernamentali pentru a discuta şi evalua schemele metodologice din punctul de vedere al potenţialilor utilizatori. Acestea au circulat, de asemenea, şi la diverşi experţi internaţionali. Organizaţiile responsabile au revizuit schemele metodologice pe baza observaţiilor şi prima variantă a fost publicată la a patra sesiune a CDD în aprilie – mai 1996. De atunci, au fost revizuite anumite scheme metodologice. În unele cazuri, schemele metodologice sunt încă în curs


de elaborare, acestea având menţionate numai numele, o scurtă definire, unitatea de măsură şi locul în lucrarea cadru. Lista indicatorilor de lucru pentru dezvoltarea durabilă (Joke Waller-Hunter) Categoria: SOCIAL

Combaterea sărăciei Indicatorii Forţei Directoare (IFD): - rata şomajului Indicatorii de Stare (IS): - indicele sărăciei pe cap de locuitor - indicele decalajului sărăciei

- pătratul indicelui de decalaj a sărăciei - indicele Gini al inegalităţii sărăciei - raportul mediu între salariile femeilor

şi salariile bărbaţilor Indicatorii de Răspuns (IR):

Dinamica demografică şi durabilitatea IFD - rata creşterii populaţiei

- rata netă a migrării - rata totală a fertilităţii

IS - densitatea populaţiei IR -

Promovarea educaţiei, conştientizării publice şi a pregătirii profesionale IFD - rata schimbării populaţiei cu vârsta şcolară

- raportul înscrierii în învăţământul primar (brut şi net) - raportul înscrierii în învăţământul liceal (brut şi net) - rata educaţiei adulţilor

IS - copii care ajung în clasa a V-a în educaţia primară - durata medie a învăţământului - diferenţa dintre raporturile de înscriere pe sexe - numărul de femei la 100 bărbaţi în forţa de muncă

IR - PIB cheltuit pentru educaţie Protejarea şi promovarea sănătăţii umane

IFD – IS - instalaţii sanitare de bază – procentul populaţiei cu

instalaţii sanitare adecvate - accesul la apă potabilă (sigură) - speranţa de viaţă la naştere - greutatea adecvată la naştere - rata mortalităţii infantile - rata mortalităţii materne - starea nutriţională a copiilor


IR - imunizarea împotriva bolilor infecţioase ale copilăriei - ponderea contracepţiei - promovarea substanţelor potenţial periculoase în

alimente - cheltuieli naţionale de sănătate destinate asistenţei

medicale locale - cheltuielile de sănătate totale din PIB

Promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile IFD - rata creşterii populaţiei urbane

- consumul de combustibili fosili pe cap de locuitor prin autovehicule

- pierderi economice şi umane datorită dezastrelor naturale

IS - procentul populaţiei în zone urbane - suprafaţa şi populaţia aşezărilor umane formale şi

informale - suprafaţa de locuit pe persoană - raportul dintre preţurile caselor şi veniturilor

IR - cheltuielile cu infrastructura pe cap de locuitor Categoria : ECONOMIE

Cooperarea internaţională în accelerarea dezvoltării durabile în ţări şi politicile interne implicate IFD - PIB pe cap de locuitor

- investiţiile nete din PIB - suma exporturilor şi importurilor ca procente din PIB

IS - Produsul intern net ajustat ecologic (Eco-produsul intern net)

- proporţia bunurilor manufacturate din totalul exporturilor

IR – Schimbarea tendinţelor de consum

IFD - consumul anual de energie - proporţia industriilor cu un consum ridicat de resurse în

valoarea adăugată manufacturată IS - rezerve minerale certe

- rezerve certe de combustibili fosili


- durata de viaţă (exploatare ) a rezervelor certe de energie

- intensitatea utilizării materialelor - proporţia valorii adăugate manufacturate din PIB - proporţia consumului de resurse de energie regenerabilă

IR - Resurse şi mecanisme financiare

IFD - transferul resurselor nete/PNB IS - datornici (debit)/PNB

- servicii debit/export IR - cheltuieli cu protecţia mediului ca procent din PNB

- suma finanţării noi sau adiţională pentru dezvoltarea durabilă

- transferul tehnologiilor ecologice, cooperarea şi dezvoltarea capacităţilor

IFD - importuri de bunuri de capital - investiţii străine directe

IS - proporţia importurilor de bunuri de capital ecologice IR - granturi (acorduri) de cooperare tehnică.

Categorie: MEDIU

Protecţia calităţii şi furnizării de resurse de apă dulce IFD - prelevări anuale din surse de apă de suprafaţă şi

subterane - consumul intern de apă pe cap de locuitor

IS - rezerve de apă subterane - concentraţi de bacterii coliforme fecale în apa dulce - consumul biochimic de oxigen în apele de suprafaţă

(ecosistemele acvatice) IR - capacitatea de tratare a apelor uzate

- densitatea reţelei hidrografice Protecţia oceanelor, tuturor tipurilor de mări şi zonele de

litoral IFD - creşterea populaţiei în zonele de litoral

- deversări de petrol în apele litorale - scurgeri de azot şi fosfor în apele litorale

IS - producţia maximă durabilă de peşte - indicele algelor

IR -


Abordarea integrată a planificării şi managementului resurselor de sol IFD - schimbarea utilizării terenurilor IS - schimbări în calitatea terenurilor IR - descentralizarea managementului resurselor la nivel

local Managementul ecosistemelor fragile – combaterea

deşertificării şi a secetei IFD - populaţia trăind sub limitele sărăciei în zonele aride IS - indicele naţional al cantităţii lunare de precipitaţii

- indicele de satelit al vegetaţiei - terenuri afectate de deşertificare

IR – Managementul ecosistemelor fragile – dezvoltarea montană

durabilă IFD - schimbarea populaţiei în zonele montane IS - utilizarea durabilă a resurselor naturale în zonele

montane IR -

Promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale IFD - utilizarea pesticidelor agricole

- utilizarea îngrăşămintelor - proporţia suprafeţei irigate din terenurile arabile - utilizarea (consumul) de energie în agricultură

IS - terenuri arabile pe cap de locuitor - suprafeţe afectate de salinizare şi înmlăştinare

secundară IR - educaţia agricolă

Combaterea defrişării IFD - intensitatea recoltării lemnului IS - schimbarea suprafeţei forestiere IR - proporţia suprafeţei forestiere administrate

- suprafaţa de pădure protejată ca procent din suprafaţa totală de pădure

Conservarea biodiversităţii IFD - IS - specii ameninţate ca procent din totalul de specii native

(autohtone) IR - suprafaţa protejată ca procent din suprafaţa totală


Managementul de mediu (ecologic) al biotehnologiilor IFD - IS - IR - cheltuielile de cercetare-dezvoltare pentru biotehnologii

- eficienţa de reglementări sau directive naţionale pentru biosecuritate

Protecţia atmosferei IFD - emisii de gaze de seră

- emisii de oxizi de sulf - emisii de oxizi de azot - consumul de substanţe care afectează stratul de ozon

(ODS) IS - concentraţia poluanţilor în atmosferă în zonele urbane IR - cheltuieli cu reducerea poluării aerului

Managementul de mediu al deşeurilor solide şi problemelor de ape uzate IFD - generarea de deşeuri solide industriale şi urbane

- deşeuri menajere depozitate pe cap de locuitor IS - IR - cheltuieli cu managementul deşeurilor

- reciclarea şi refolosirea deşeurilor - depozitarea deşeurilor urbane

Managementul de mediu al deşeurilor toxice IFD - IS - otrăviri chimice acute IR - numărul de substanţe interzise şi strict restricţionate

Managementul de mediu al deşeurilor periculoase IFD - generarea de deşeuri periculoase

- importul şi exportul de deşeuri periculoase IS - suprafaţa contaminată cu deşeuri periculoase IR - cheltuieli cu tratarea deşeurilor periculoase

Managementul de mediu şi securitatea deşeurilor radioactive IFD - generarea de deşeuri radioactive IS - IR -

Categoria: INSTITUŢII

Integrarea mediului şi dezvoltării în procesul decizional IFD - IS -


IR - strategii de dezvoltare durabilă - programe integrate de contabilitate economică şi de

mediu - evaluarea impactului de mediu - consilii naţionale pentru dezvoltarea durabilă

Ştiinţă pentru dezvoltarea durabilă IFD - IS - oameni de ştiinţă şi ingineri potenţiali/1 milion de

locuitori IR - oamenii de ştiinţă şi ingineri angajaţi în dezvoltare/

1 milion de locuitori - cheltuieli cu cercetarea-dezvoltarea ca procent din PIB

Mecanisme naţionale şi cooperare internaţională pentru dezvoltarea capacităţilor în ţările în curs de dezvoltare

Aranjamente instituţionale internaţionale Instrumente şi mecanisme legale internaţionale

IFD - IS - IR - ratificarea acordurilor globale

- implementarea acordurilor globale ratificate Informaţii pentru procesul decizional

IFD - IS - linii telefonice fixe/100 locuitori IR - programe pentru statistici de mediu naţionale

Întărirea rolului grupurilor majore IFD - IS - IR - reprezentarea grupurilor majore în consiliile naţionale

pentru dezvoltare durabilă - reprezentarea majorităţilor etnice şi a popoarelor

indigene în consiliile naţionale pentru dezvoltarea durabilă

- contribuţia ONG la dezvoltarea durabilă.

1.5.2 Sistemul de indicatori utilizaţi în planificarea exploataţiilor agricole

În condiţiile dezvoltării şi diversificării tuturor ramurilor economice

se măreşte interdependenţa dintre ele, produsele finite ale uneia devenind mijloace de producţie sau materii prime pentru altele. Ritmul accentuat de dezvoltare a tuturor ramurilor şi în acelaşi timp conştientizarea degradării


mediului şi a sănătăţii umane, a făcut să apară şi cererea pentru produse agroalimentare sănătoase care să nu conţină reziduuri de pesticide şi să nu afecteze mediul natural.

Exploataţiile agricole durabile trebuie să acorde o importanţă deosebită planificării activităţii ţinând cont în primul rând de resursele pe care le deţin şi nu în ultimul rând, de cererea populaţiei.

Această planificare se va concretiza în planul exploataţiei agricole durabile care reprezintă un instrument sistemic, unitar, de fundamentare ştiinţifică a obiectivelor de producţie, de corelare şi folosire optimă a resurselor, de respectare a diverselor legături obiective, reciproce, între laturile activităţii de producţie – laturi redate de o serie de indicatori ce necesită a fi realizaţi într-o anumită perioadă de timp.

Planificarea unităţilor agricole presupune stabilirea unor corelaţii între eforturile solicitate şi disponibile pentru procesul de producţie viitor, şi rezultatele la care trebuie să se ajungă.

În planificarea activităţii exploataţiilor agricole durabile vom pleca de la indicatorii de potenţial.

Indicatorii de potenţial tehnico-economico-financiar

I. Indicatori ai potenţialului tehnico-economic:

ai capacităţii de producţie (fizici, valorici pe utilaje şi produse);

ai imobilizărilor corporale şi necorporale; ai activelor circulante (volum, structură); ai potenţialului uman (număr, structură, vârstă, calificare); ai capacităţii de cercetare.

II. Indicatori ai potenţialului financiar:

o capitalurile; o patrimoniul net; o fondul de rulment; o lichiditatea generală şi parţială; o trezoreria; o autonomia economico-financiară etc.

În planificarea activităţii exploataţiilor agricole durabile se pune

accent în primul rând pe indicatorul „potenţialul productiv al fondului funciar“. Acest indicator reprezintă capacitatea fondului funciar într-o perioadă dată de a produce prin exploatarea sa produse vegetale.


Producţia obţinută în urma exploatării fondului funciar variază în funcţie de anumiţi factori, cum ar fi:

• factori (condiţii) climatici; • factori ai resurselor umane; • factori ai resurselor tehnico-materiale; • factori ai resurselor financiare; • factori ai organizării producţiei şi a muncii; • factori ai conducerii întregii activităţi legate de sectorul vegetal. În funcţie de potenţialul productiv al fondului funciar şi de factorii

care pot fi controlabili se poate planifica şi „randamentul fondului funciar“, exprimat prin producţia vegetală fizică obţinută în medie pe unitatea de suprafaţă cultivată, pe culturi.

Aceşti indicatori ne interesează mai mult din punct de vedere calitativ pentru că în funcţie de calitatea terenului agricol se vor obţine producţiile atât din punct de vedere cantitativ, dar mai ales, calitativ.

Indicatorul potenţialul productiv al solului poate fi diminuat cu diferiţi coeficienţi, cum ar fi:

coeficientul de poluare al solului (cu reziduuri industriale: metale grele, substanţe chimice etc.), calculat ca raport între terenurile agricole supuse procesului de poluare şi totalul terenului agricol;

coeficientul de poluare (degradare) naturală a solului (eroziune hidrică, alunecări, aridizări etc.), calculat ca raport între terenurile (suprafaţa) agricole supuse degradării şi totalul terenului agricol.

În ceea ce priveşte potenţialul tehnico-material al exploataţiei durabile, atunci când se planifică parcul de tractoare şi maşini agricole se va lua în calcul în analiza stării funcţionale a parcului de tractoare următorii coeficienţi:

1. coeficientul (gradul) de uzură a tractoarelor; 2. coeficientul (gradul) de poluare a tractoarelor (de poluare a

solului, a atmosferei etc.); 3. coeficientul (gradul) de reînnoire a tractoarelor.

1. Primul coeficient se calculează prin raportarea tractoarelor la valoarea de intrare (de inventar) a acestora.

2. Se calculează prin raportarea tractoarelor la intrare (care respectă toţi parametrii tehnici şi ecologici) la starea actuală în care se află tractoarele (privind noxele toxice).

3. Ca raport între numărul tractoarelor noi, intrate în cursul anului, şi numărul total de tractoare existent la sfârşitul anului.


În condiţiile actuale în activitatea exploataţiei agricole durabile, un rol foarte important îl au indicatorii capacităţii de cercetare.

Capacitatea de cercetare a exploataţiei durabile este vitală pentru însăşi existenţa ei.

După cum s-a văzut, sarcinile ce revin exploataţiilor agricole se exprimă, în cadrul planului, cu ajutorul unui sistem corelat de indicatori – mărimi absolute şi relative, care reflectă resursele consumate, efectele obţinute, respectiv eficienţa variantelor de plan. În acelaşi timp, ei pun în evidenţă raportul ce se va crea între resursele atrase în circuitul productiv şi rezultatele ce se scontează.

În funcţie de etapa parcursă în elaborarea planului, de felul resurselor şi efectelor, după modul lor de exprimare, indicatorii folosiţi pot fi:

♦ naturali (suprafeţe, cantităţi, număr de animale); ♦ valorici (producţie globală, netă, cheltuieli); ♦ convenţionali (unităţi nutritive, substanţă activă, UVM etc.). De asemenea, după modul de exprimare a eficienţei economice a

planului, indicatorii folosiţi pot fi clasificaţi în: calitativi, adică cei care caracterizează gradul de folosire a

tehnicii noi, fără a afecta mediul (ha/tractor, kg îngrăşăminte/ha etc.);

rezultativi, care se referă la consecinţele procesului de intensificare durabilă (producţie medie la ha, sau pe animal, calitatea produselor în unităţi convenţionale STAS sau ecologice etc.);

sintetici, adică indicatorii de eficienţă propriu-zisă (costuri unitare, productivitate, rentabilitate etc.);

tehnico-economici (în care, în principal, se includ consumurile specifice).

În concluzie, şeful exploataţiei agricole durabile (sau managerul ei) va trebui să planifice următorii indicatori;

• suprafaţa necesară obţinerii producţiei vegetale durabile; • şeptelul de animale necesar obţinerii producţiei animale în

concordanţă cu celelalte condiţii necesare astfel încât să nu afecteze mediul;

• necesarul de material biologic din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi alte materii prime;

• suprafaţa necesară obţinerii raţiilor furajere ecologice pentru şeptelul de animale;


• încărcătura de animale pe ha păşune, astfel încât solul să nu fie afectat;

• încărcătura de tractoare şi maşini agricole pentru realizarea lucrărilor la timp fără să polueze şi să taseze solul;

• dozele de îngrăşăminte chimice şi organice la ha, astfel încât să nu afecteze sănătatea oamenilor şi să nu polueze solul;

• producţia medie la hectar sau pe cap de animal în unităţi convenţionale STAS sau ecologice;

• calitatea produselor care se vor obţine; în unităţi STAS convenţional durabile sau ecologice;

• productivitatea muncii; • cheltuielile de producţie la hectar sau pe cap de animal; • costul de producţie pe unitatea de produs; • preţul de vânzare pe unitatea de produs; • rezultatele financiare lei/ha sau lei/cap de animal.

1.5.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în evidenţa şi analiza

exploataţiilor agricole durabile

De multe ori, s-a sesizat limitele calculului economic care are la baza o viziune unilaterală şi anume, cea strict economică şi deci, care nu ţine seama de componentele macrosistemului în care se integrează. De aici, consecinţele negative, care au condus la conflicte grave între dezvoltarea economică şi mediul înconjurător. De aceea, trebuie să elaborăm o concepţie a calculului economic, care să aibă în vedere coordonatele fundamentale ale economicului în conexiune cu celelalte componente ale spaţiului macroeconomic.

În evidenţa şi analiza exploataţiilor agricole în momentul dat nu se evidenţiază externalităţile. În mod clar, internalizarea externalităţilor trebuie evidenţiată pentru ca eficienţa exploataţiei agricole să fie cât mai reală.

Pe lângă modelul clasic de analiză a cheltuielilor trebuie introduse în cheltuielile de exploatare şi anumite cheltuieli care ţin de „durabilitate“.

Pentru a putea determina eficienţa activităţii agricole trebuie calculate şi suportate costurile de mediu de către agenţii economici poluatori sau chiar de agricultori dacă aceştia contribuie direct la poluarea mediului.

Este foarte important de ştiut cine este responsabil de acţiunile asupra mediului, dar şi mai important este să determinăm cine suportă consecinţele degradării acestuia.

Astfel, în exploataţiile agricole durabile se vor evidenţia: • costul de conservare sau de durabilitate; • costul de sănătate.


Costul de conservare sau de durabilitate (Cc) Acest cost este cerut pentru a împiedica sau diminua degradarea

mediului natural, deci am putea spune să este un cost imputat suplimentar. Un exemplu, ar putea fi acela al terenurilor slab productive sau total

neproductive. În situaţia în care terenurile agricole ar deveni din ce în ce mai neproductive datorită unor exploatări neraţionale şi intensive, atunci acel teren ar trebui scos din circuitul agricol pe o perioadă lungă de timp pentru a-şi reface capacităţile productive cu ajutorul unor tehnologii adecvate.

Dacă, de exemplu, agricultorii scot din producţie terenuri timp de 10 ani se poate spera ca habitatul să evalueze într-un sens net favorabil florei şi faunei de pe aceste terenuri; dacă însă scoaterea din circuitul agricol este de numai 1-2 ani, experienţa a demonstrat că măsura nu face decât să deterioreze şi mai mult mediul. Deteriorarea este cu atât mai importantă cu cât este vorba despre terenuri necultivate (ogor negru) şi expuse unui risc crescut de eroziune şi spălare a elementelor nutritive.

Problema se pune cine va suporta aceste costuri. Dacă este vorba de zone marginale, pentru a proteja frumuseţile

naturii în regiuni mai puţin favorizate, acest cost de conservare ar putea să-l suporte statul. Acest lucru s-ar putea realiza prin cumpărarea acestor terenuri de către stat şi asigurarea conservării terenurilor având statutul unor mici rezervaţii.

Dacă agricultorul consideră de bună voie că este mai bine să treacă terenul degradat în conservare deoarece costul de conservare ar putea fi mai mic decât costul exploatării sau chiar acela de a nu mai avea nici o utilizare din punct de vedere agricol, ar putea să-l suporte indirect, iar direct cumpărătorul produselor lui deoarece include costul de conservare în costul de producţie şi atunci acesta se va reflecta în preţ. Dar această modalitate ar fi aproape imposibil de realizat în România.

O modalitate mai viabilă ar fi aceea ca statul să acorde subvenţii şi alte facilităţi financiare pentru agricultori, pentru a putea efectua lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de conservare care să readucă terenul în circuitul agricol.

Costul de sănătate (Cs) Referitor la acest cost problema este foarte delicată. În ultimul timp

s-a descoperit că la baza a numeroase boli canceroase stau pesticidele şi alte produse fitofarmaceutice utilizate în cantităţi mari. Agricultorii care utilizează cantităţi mari de pesticide cu bună ştiinţă ar trebui să suporte şi acest cost de sănătate în mod direct. Va trebui controlat ca acest cost să nu fie introdus în costul de producţie, iar costul de sănătate să fie vărsat într-un cont comun pentru sănătate publică.


În afară de evidenţa acestor două costuri, respectiv costul de conservare (Cc) şi costul de sănătate (Cs), analiza cheltuielilor în exploataţiile agricole durabile trebuie să aibă în vedere şi următorii indicatori:

• ponderea cheltuielilor cu amenzile pentru poluare în totalul cheltuielilor;

• ponderea cheltuielilor de conservare sau cu ecotaxele plătite în totalul cheltuielilor;

• ponderea cheltuielilor cu sănătatea populaţiei (solului, apei, aerului) în totalul cheltuielilor.

Acest cheltuieli trebuie luate în calcul pentru a determina cât mai exact eficienţa activităţii exploataţiei agricole durabile şi nu în ultimul rând pentru a obliga agenţii economici şi agricultorii să plătească daunele provocate mediului. Dacă aceste amenzi sau ecotaxe vor avea un cuantum ridicat, atunci poluatorilor li se va capta atenţia asupra protecţiei mediului.

La fel de importantă este şi determinarea în exploataţiile agricole durabile a beneficiului funciar (Bf), Beneficiul funciar reprezintă compensarea (renumerarea) capitalului funciar.27 Este un element de cost dificil de determinat, dificultăţile decurgând atât din posibilitatea relativă de evaluare a capitalului funciar cât şi în ceea ce priveşte alegerea procentului de dobândă corespunzător. Primul element este determinat de faptul că există o piaţă funciară foarte limitată, în al doilea rând, procentul de dobândă aplicat nu este întotdeauna corelat cu productivitatea terenurilor.

În regim de piaţă liberă, respectiv de arendare, arendaşul plăteşte anual o arendă care cuprinde beneficiul funciar precum şi obligaţii care rămân în sarcina proprietarului: cote de reintegrare, de asigurare, de întreţinere, cheltuieli diverse în sarcina proprietarului (cheltuieli de administraţie şi supraveghere), impozite şi contribuţii în sarcina proprietarului.

În acest condiţii, beneficiul funciar se determină astfel: Bf = A – (Qr + Qa + Qm + Chdp + Impp)

unde: Bf – beneficiul funciar; A – arenda; Qr – cote de reintegrare; Qa – cote de asigurare; Qm – cote de întreţinere; Chdp – cheltuieli diverse în sarcina proprietarului; Impp – contribuţii în sarcina proprietarului.

27 M. Grădinariu, Instrumente de analiză economico-financiară a întreprinderii agricole,

Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1994.


În condiţiile actuale, acest sistem de calcul este inaplicabil întrucât arenda reprezintă de cele mai multe ori o valoare convenţională, relativ joasă, nelegată de productivitatea fondului şi de existenţa unei pieţe libere a arendărilor.

În aceste condiţii beneficiul funciar rezultă pe cale indirectă, scăzând din producţia brută vandabilă toate celelalte costuri de producţie:

Bf ± = Pbc – (Chd + Q + Imp + Sa + St + D) unde:

P – profitul; Pbv – producţia brută vandabilă; Chd – cheltuieli diverse; Q – cote; Imp – impozite şi contribuţii; Sa – salarii; St – stipendii; D – dobânzi.

În ultimă instanţă, beneficiul funciar reprezintă un venit compus care se poate subdiviza în două categorii de venituri elementare: renta, legată de factorul pământ, înţeles ca resursă originară şi dobânda asupra capitalului încorporat în pământ (ameliorări funciare).

Principalii indicatori folosiţi în analiza activităţii exploataţiilor agricole durabile sunt:

a. Indicatori care reflectă efectele economice sau indicatori ai rezultatelor economico-financiare:

cifra de afaceri; valoarea adăugată; rezultatul (profitul din exploatare, profitul din activitatea financiară, profitul curent al exerciţiului, profitul din activitatea excepţională, profitul exerciţiului);

profitul net; profitul fiscal.

b. Indicatori care reflectă eforturile economice, sau indicatori ai cheltuielilor economico-financiare:

cheltuieli de exploatare, financiare, excepţionale, variabile, fixe, directe, indirecte, materiale, salariale, investiţionale, de protecţie a mediului etc.;

costurile de producţie pe unitatea de produs.


c. Indicatori ai eficienţei economice sau indicatori ai utilizării potenţialului tehnico-economic-financiar:

rata de eficienţă a mijloacelor fixe (cifră de afaceri, valoare adăugată, profit la 1000 lei mijloace fixe);

cota de eficienţă a activelor circulante de exploatare (cifră de afaceri, valoare adăugată, profit la 1000 lei active circulante de exploatare);

viteza de rotaţie a activelor circulante; productivitatea muncii; rata de eficienţă a cheltuielilor (cheltuieli totale sau grupări la 1000 lei venituri, respectiv cifră de afaceri);

rata rentabilităţii sau a profitabilităţii (economică, financiară, comercială, a capitalurilor etc.)

În literatura de specialitate indicatorii de la punctele 1 şi 2 sunt numiţi indicatori de eficienţă, iar indicatorii de la punctul 3 sunt denumiţi indicatori de performanţă.

În agricultură intervin particularităţi în ceea ce priveşte utilizarea indicatorilor de eficienţă economică, atât în ceea ce priveşte utilizarea unor indicatori specifici, dar şi în ceea ce priveşte nivelul la care se poate realiza analiza.

Indicatorii specifici, sunt remarcaţi în special, în ceea ce privesc costurile de producţie pe unitatea de produs, în sectorul vegetal (cost de producţie pe tonă), sectorul animal (cost de producţie pe cap, şi furajată, kg spor, kg greutate vie etc.) şi sectoare de deservire (cost de producţie pe oră, pe tonă recoltată etc.).

Specificitatea naturii şi nivelului la care se realizează analiza, în agricultură se referă la faptul că aceasta utilizează indicatori specifici în funcţie de:

a) natura sau conţinutul activităţii desfăşurate: indicatori ai sectorului vegetal (cultură mare, legumicultură, viticultură, pomicultură etc.), animal (taurine, ovine, păsări etc.), sectoare de servire (mecanizare, chimizare etc.);

b) structura organizatorică a procesului de muncă: întreprindere, complexe, ferme, sectoare de servire.

De asemenea, la fel de importanţi sunt şi indicatorii care reflectă activitatea exploataţiilor agricole sub aspect financiar. Una din schemele de analiză, cu o utilizare mai frecventă, este cea numită „tabloul descendent“.28

28 A. Geledan, La bourse – marché financier ou casino? Paris, Editions Sirey, 1991.

Figura 1.5 Tabloul descendent

CONSUMURI materii prime; materiale; alte consumuri

CONSUMURI INTERMEDIARE

Alte cheltuieli de exploatare

◙ cu personalul ◙ impozite, taxe şi alte obligaţii

Cheltuieli financiare

DIVIDENDE

PRODUCŢIE • livrată

(cifră de afaceri)

• stocată (variaţia stocurilor)

• imobilizată

MARJA ASUPRA CONSUMURILOR

VALOARE ADĂUGATĂ

EXCEDENT BRUT DE

EXPLOATARE (E.B.E.)

Capacitate de autofinanţare Autofinanţare


Schema porneşte de la valoarea producţiei (compusă din cifra de afaceri, variaţia stocurilor de producţie în curs şi producţia imobilizată în momentul inventarierii), ajungând la lichidităţile pe care exploataţia le poate mobiliza (partea din profit reţinută pentru nevoile de dezvoltare şi dividendele cuvenite acţionarilor). În fiecare etapă se scad treptat diferitele cheltuieli ocazionate. Astfel, din valoarea producţiei se scad consumurile legate de această producţie şi rămâne marja asupra consumurilor din care, reţinând celelalte consumuri intermediare (subcontractări, servicii cumpărate din exteriorul exploataţiei etc.), rezultă valoarea adăugată. Aceasta urmează a fi repartizată: o parte este destinată acoperirii altor cheltuieli de exploatare (salarii, impozite, taxe etc.), rezultând excedentul brut de exploatare (EBE), care este un indicator esenţial de apreciere a situaţiei financiare a exploataţiei agricole. Excedentul brut de exploatare foloseşte pentru a plăti băncilor cheltuielile financiare, a plăti statului impozitul pe profit şi salariaţilor eventual drepturi de participare la profit. Este evident că ultimele două destinaţii se realizează numai dacă exploataţia obţine profit. Ceea ce rămâne din excedent formează capacitatea de autofinanţare, adică, ceea ce exploataţia va putea finanţa prin ea însăşi (fără a apela la împrumuturi). Acest surplus reprezintă, deci, bogăţia proprietarilor exploataţiei agricole, ea fiind folosită aşa cum aceştia hotărăsc.

Ţinând cont de matricea eficienţei economice a domnului profesor doctor Alexandru Gheorghiu pot fi calculaţi şi următorii indicatori ca efect/efort sau invers efort/efect.

Eforturi: CE – cheltuieli privind protecţia mediului ambiant; PO – populaţia ocupată; Cs – cheltuieli privind sănătatea populaţiei; FP – fonduri de producţie (active fixe şi circulante); NS – numărul mediu scriptic de personal; RV – resurse valutare; CP – costul producţiei; CM – cheltuieli cu materialele; CV – cheltuieli cu personalul; FT – fondul de timp de muncă; CD – cheltuieli pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare

experimentală.


Efecte: EB – economisirea de bunuri ecologice; RM – creşterea timpului de muncă prin reducerea mortalităţii; EF – economii de active de producţie (fixe şi circulante); EV – economii de resurse valutare; PS – produsul social; PF – produsul finit; VN – venitul naţional; VA – valoarea adăugată; B – beneficiul. Se poate sublinia că funcţiile calculului economic bazat pe eficienţa

economică globală sunt: a) selectarea obiectivelor de producţie în toate domeniile în

armonie cu dezvoltarea durabilă şi fixarea priorităţilor; b) orientarea proceselor tehnologice către soluţii în armonie cu

păstrarea echilibrului ecologic; c) stimularea reutilizării şi reciclării resurselor în etapa post-

utilizării; d) adoptarea de măsuri în plan guvernamental care să armonizeze

interesele micro cu cele macroeconomice (ex. ecotaxele)29. În concluzie, indicatorii de durabilitate trebuie să fie capabili să

aprecieze măsura în care obiectivele agriculturii durabile şi ale spaţiului rural sunt integrate în politicile U.E.

Indicatorii trebuie evidenţiaţi şi analizaţi după anumite criterii cum ar fi:

soliditate conceptuală; relevanţă politică; definire la un nivel corespunzător; valabilitate statistică; soliditate analitică; eficienţă-cost.

Mai mult, indicatorii trebuie să fie simpli şi uşor de interpretat pentru a fi folositori în luarea deciziilor la nivel micro şi macroeconomic.

Conform afirmaţiilor făcute anterior şi ţinând cont că o exploataţie agricolă nu poate deveni durabilă dacă agricultura nu este durabilă, sugerăm

29 Alexandru Gheorghiu, Eficienţa economică globală şi dezvoltarea durabilă, Tribuna

Economică, nr. 18/1996


următoarea structură de indicatori referitori la dimensiunea economică şi socială a agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale:

Dimensiunea economică şi socială a agriculturii durabile

şi a dezvoltării rurale

Tabel 1.27

Dimensiunea economică Dimensiunea socială Indicatori de eficienţă: • Indicatori de rezultate (calitate şi

cantitate); • Indicatori de competitivitate şi

viabilitate.

• Indicatori ai muncii; • Indicatori de eficienţă a

instituţiilor.

Pe spaţiu: • Indicatori de viabilitate a

comunităţilor rurale şi de menţinere a modelului de echilibru al dezvoltării, incluzând contribuţia sectorului agricol.

Pe spaţiu/sectoare: • Indicatori de acces la

resurse/servicii şi oportunităţi; Pe grupuri sociale: • Indicatori de şanse egale; Din punct de vedere al eticii: • Condiţii de muncă; • Indicatorii de sănătate a

oamenilor şi animalelor.

Mulţi indicatori se referă la concepte cunoscute. Ei vor trebui reevaluaţi şi dată o nouă dimensiune în dezbaterile politice cu privire la agricultură şi la spaţiul rural.

Reînnoirea şi îmbunătăţirea capitalului uman împreună cu apărarea capitalului natural reprezintă condiţii esenţiale pentru ca agricultura să fie capabilă să satisfacă nevoile umanităţii în prezent şi în viitor.

În final este foarte important să spunem că la nivelul exploataţiei agricole durabile trebuie să evidenţiem:

Indicatorii de poluare/protecţie a mediului în exploataţia

agricolă: • Ponderea suprafeţei supuse eroziunii în totalul suprafeţei agricole; • Ponderea suprafeţei supuse salinizării în totalul suprafeţei

agricole; • Ponderea suprafeţei supuse înmlăştinării în totalul suprafeţei

agricole;


• Ponderea suprafeţei afectată de poluare (agricolă sau industrială) în totalul suprafeţei agricole;

• Ponderea suprafeţei supuse îmbunătăţirilor funciare în totalul suprafeţei agricole;

• Ponderea suprafeţei agricole utilizată pe baza principiilor ecologice în totalul suprafeţei agricole.

Indicatorii de eficienţă (direcţi sau indirecţi) a exploataţiilor

agricole durabile: • Venituri totale din agricultura durabilă; • Productivitatea capitalului; • Productivitatea muncii; • Productivitatea pământului; • Consumul direct şi indirect de energie; • Eficienţa energetică (energia încorporată în output-urile din

agricultură); • Autonomie financiară; • Presiune financiară; • Echilibrul financiar; • Ponderea cheltuielilor cu amenzile datorită încălcării legislaţiei

privind poluarea sau reziduurile; • Calitatea producţiei; • Vânzări de produse cu îmbunătăţiri din punct de vedere al calităţii

(cu etichete); • Ponderea investiţiilor având drept scop îmbunătăţirea calităţii

produselor destinate consumului din punct de vedere igienic şi nutritiv în totalul investiţiilor;

• Ponderea produselor comercializate cu nume (marcă ecologică) înregistrate în totalul produselor;

• Standardele de calitate îndeplinite de calitate.

Cuvinte şi noţiuni cheie: • dezvoltare durabilă; • agricultură durabilă; • exploataţie agricolă durabilă; • organizarea exploataţiilor durabile; • sistemul de indicatori.


Întrebări de verificare:

1) Agricultura – victimă sau agent al poluării? Explicaţi şi enumeraţi câteva exemple.

2) Definiţi conceptul de agricultură durabilă?

3) Ce cerinţe vor trebui îndeplinite de exploataţiile agricole durabile?

4) Care sunt principalele coordonate privind organizarea pe baze ştiinţifice a exploataţiilor agricole în vederea asigurării unei dezvoltări durabile?

5) Enumeraţi şi analizaţi sistemul de indicatori utilizaţi în planificarea, evidenţa şi analiza dezvoltării durabile a exploataţiilor agricole.

Date post:	12-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	zsuzsa-bekk
View:	79 times
Download:	0 times

dezvoltare agriculturii

Documents