CUPRINS

Cuvînt înainteGEOGRAFIA DELTEI

Drumuri spre deltă1. Galaţi - Isaccea -Tulcea (pe apă) 2. Brăila - Macin Garvăn - Isaccea - Somova - Tulcea (pe şosea)

TULCEA - POARTĂ DE INTRARE ÎN DELTA DUNĂRII TULCEA - CHILIA VECHE - PERIPRAVA (pe braţul Chilia) TULCEA - CRIŞAN - SULINA (pe braţul Sulina) CRIŞAN - MILA 23 - MATIŢA (pe Dunărea Veche) TULCEA - CRIŞAN - CARAORMAN - ROŞU - ROŞULEŢ TULCEA - MAHMUDIA - SF. GHEORGHE (pe braţul Sf. Gheorghe)COMPLEXUL LAGUNAR RAZELM - SINOE DIFERITE INFORMAŢII TURISTICE Indice

Cuvînt înainte

Delta Dunării este darul suprem pe care „frumoasa Dunăre albastră" îl face uscatului înainte de a-şi contopi apele sale, cu acelea ale Mării Negre. Coborînd din sferele înaripate ale imaginaţiei poetice la cîteva cifre concrete, vom putea ilustra mai bine cît reprezintă Dunărea şi delta sa în contextul geografic european şi cel al României. Cel de al doilea fluviu al Europei, ca mărime, Dunărea îşi trage apele (împreună cu cei 120 afluenţi ai săi) de pe o suprafaţă de nu mai puţin de 805.300 km3, ceea ce înseamnă că bazinul ei de recepţie este de 3,5 ori mai întins decît suprafaţa României, reprezentînd cam a treisprezecea parte din întinderea continentului nostru.

Pînă a ajunge a-şi vărsa apele în Marea Neagră, Dunărea străbate 2.860 km, pe care-i parcurge trecînd sau atingînd ţărmul a opt ţări: R. F. a Germaniei, Austria, R.S. Cehoslovacă, R.P. Ungară, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Bulgaria, Republica Socialistă România şi U.R.S.S. În acelaşi timp, trei capitale europene se oglindesc în apele sale: Viena, Budapesta şi Belgrad.

De la izvor pînă la vărsarea în mare, în linie dreaptă, Dunărea ar avea de străbătut un drum mult mai scurt - 1.630 km. De la primul contact cu pămîntul României, la Baziaş, şi pînă la vărsarea în Marea

Neagră, drumul Dunării are o lungime de 1.075 km. Populaţia ţărilor străbătute de Dunăre însumează 366.867.000 locuitori.

Suprafaţa totală a Deltei Dunării este de 5.640 km2, din care României îi revin 4.340 km2, iar U.R.S.S. - 1.300 km2. Comparată cu suprafaţa altor delte europene, Delta Dunării este a doua ca mărime, urmînd după aceea a Volgăi (18.000 km2) fiind şi ea, la rîndul ei, urmată de cea a Padului (1.500 km2).

Delta Dunării este teritoriul cel mai estic al României (străbătut de paralela 45° latitudine nordică şi de meridianul 29° est Greenwich).

Dunărea şi delta sa sînt cunoştinţe vechi ale omenirii. Despre Dunăre au vorbit popoarele antichităţii. Egiptenii şi grecii îi spuneau Istros, romanii foloseau două denumiri: Danubius pentru partea superioară, adică pînă la actualele Porţi de Fier şi Ister - pînă la vărsare. Despre gurile Dunării ne vorbesc istoriografi, geografi şi călători ai antichităţii. Printre aceştia, „părintele istoriei" Herodot (484-423 î.e.n.), care a vizitat între anii 454 şi 447 î.e.n. între alte locuri şi gurile Dunării, a lăsat preţioase însemnări despre deltă. Istoricul Polibiu (201-120 î.e.n.) ne-a lăsat şi el informaţii asupra importantelor cantităţi de mii aduse de fluviu în mare şi asupra unui banc submarin, primejdios pentru navigaţie. Mărturii preţioase ne sînt aduse de geograful, etnograful şi călătorul Strabon (58 i.e.n.-25 e.n.), de Ptolomeu Claudiu, geograf şi matematician din Alexandria şi de alţii.

Marii conducători de state ai trecutului au cunoscut şi ei fluviul şi delta sa. Nu putem să nu amintim de vestitul Darius Histaspe al perşilor (521-485 i.e.n.) despre care se va vorbi şi cu alte ocazii, Filip al II-lea, regele Macedoniei şi fiul său Alexandru cetl Mare (sec. al IV-lea î.e.n.), ce au fost semnalaţi în această regiune. Elementul autohton geto-dac care a locuit din vremuri străvechi aceste meleaguri s-a aflat în repetate rînduri, de-a lungul leacurilor, sub apăsarea migraţiilor unor popoare sau a ocupaţiilor străine. Istoria a păstrat însă numeroase dovezi asupra continuităţii populaţiei băştinaşe de aici.

Dar nu numai drumurile istoriei s-au încrucişat aici, ci şi cele literare. Poetul Ovidiu, exilat de împăratul August pe malul Pontului Euxin, a lăsat posterităţii neuitate versuri, în care se simte gustul amar al singurătăţii şi al unui dor nestins de Roma. Mai aproape de zilele noastre, scriitori români ca Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanut Geo Bogza, Victor Eftimiu ş.a. au cules de pe paleta talentului lor o variată gamă de culori spre a zugrăvi pitorescul tablou al deltei. Atenţia acordată Deltei Dunării nu s-a limitat numai la oamenii de cultură români. Publicişti străini de prestigiu, printre care elveţianul Hans Leunberger, în cartea sa „RUMANIEN" - spune că delta este „cea mai mare regiune naturală din Europa", iar ziaristul Luis de Pries din Londra, afirmă : “Delta ? O imensă pace. O pace infinită .. Vastă,,

întindere de apă şi stuf. Vastă şi reconfortantă, inspirînd o linişte şi un calm desăvîrşit".

Dar nu numai literatura a adus regiunii de la gurile Dunării numeroase omagii. Proslăvirea frumuseţii ei s-a făcut şi se face şi prin cele mai moderne mijloace de difuzare: cinematografie, radioteleviziune, presă, etc., etc. In ultimul timp, ca urmare a unor comenzi ale caselor de filme din R.F.G. şi Italia, studioul „Alexandru Sahia" produce filme documentare pentru televiziunea color, cu subiecte din Delta Dunării.

Delta Dunării constituie o unitate economică importantă. Marile cantităţi de stuf ce se recoltează aci au devenit materia primă preţioasă pentru industria chimică. De asemenea, delta este un centru piscicol apreciat, care dă cca 50% din producţia totală de peşte de apă dulce a ţării. De asemenea, creşte aportul ei minier.

Valorificarea resurselor deltei nu ar fi fost posibilă fără contribuţia ştiinţei. Oameni de ştiinţă din trecut ca Gheorghe Murgoci, Grigore Antipa, George Vâlsan, Constantin Brătescu şi alţii au contribuit la descifrarea enigmelor ei şi au indicat jaloanele ce ar trebui urmate pentru punerea în valoare a bogăţiilor deltei. Dar viziunea unora dintre ei nu a depăşit limitele hîrtiei pe care a fost scrisă. Cu multă amărăciune scria despre aceasta Grigore Antipa (in 1893): „Cît de părăsită şi necunoscută era această regiune, se vede şi din faptul că statul, ca proprietar al bogatelor pescării de aici, ajunsese să încaseze din acest imens domeniu de peste 430.000 ha doar arenda anuală de 300.000 lei, adică această proprietate nu-i renta nici măcar 70 de bani la ha..."

Transpunerea pe largul ecran al actualităţii a acestor viziuni, la care s-a adăugat o migăloasă, pasionantă muncă de cercetare, a fost posibilă numai în ultimele trei decenii, datorită preocupării statului de punere în valoare a bogăţiilor naturale ale acestui colţ de ţară.

Sub aspect turistic, Delta Dunării exercită un adevărat miraj. Mii de turişti din ţară şi de peste hotare sînt dornici să vadă cu proprii lor ochi această fermecătoare regiune. Interesul de a cunoaşte Delta Dunării îl trezeşte în primul rînd liniştea ascunzişurilor ei, unde natura mai păstrează o lume neatinsă de iureşul vieţii moderne. Aici - şi numai aici în România - geneza are loc sub ochii noştri. Nicăieri nu putem întîlni un pămînt atît de tînăr ca acesta, născut din ape, alături de unul atît de bătrîn. Aici şi-au dat întîlnire aproximativ 300 de specii de păsări din Asia, Africa şi Europa. Această regiune este un uriaş refugiu pentru ele - unul din cele patru cunoscute în Europa: Camargue (Franţa), Guadalquivir (Spania) şi Neusiedlersee (Austria).

In regiunea deltei cuibăresc specii de păsări rare, pe cale de dispariţie - pelicanul, piciorongul, avoseta etc., etc. Animalele de interes vînătoresc (cinegetic) sînt şi ele bine reprezentate : mistreţul, vidra, nurca, hermina etc. Fauna piscicolă prezintă de asemenea o mare

bogăţie de specii valoroase, printre care crapul, şalăul, somnul, roşioara, precum şi morunul, nisetrul, păstruga etc.

Aici putem întîlni o uriaşă insulă de vegetaţie, formată din stuf şi plante asociate - unică pe globul pămîntesc. Din cei 2.900 km2 acoperiţi cu stuf şi cu alte plante asociate, aproximativ 400 km2 reprezintă zone de vegetaţie plutitoare, plaur, insule de vegetaţie ce se ridică şi se coboară în raport cu nivelul apelor din deltă.

Pe o suprafaţă relativ mică, se pot întîlni - smulse -parcă de pe diferitele paralele de pe glob - variate forme de relief: aspecte de deşert, cum ar fi dunele de nisip de la Caraorman; păduri cu caracteristici tropicale, ca aceea de la Letea; munţi străvechi cu aspect de coline, cum sînt cei de la Beştepe sau de la Babadag, lacuri cu apă dulce, lacuri cu apă salmastră, litoral marin, canale, braţele Dunării etc.

Delta Dunării şi complexul lagunar Razelm prezintă felurite obiective de atracţie pentru drumeţie. Celor care sînt pasionaţi a cunoaşte trecutul istoric bogat al regiunii, le putem recomanda vestigiile de la Histria, Heraclea, Bisericuţa, Doloşman, Dunavăţ etc., etc. Iubitorilor de frumuseţi naturale le putem îndruma paşii spre lacurile Roşu-Roşuleţ, Matiţa, Dranov ş.a., precum, şi grindurile Caraorman şi Letea.

Spre a cunoaşte, fauna deltei ne putem alege rutele turistice ce duc spre: Cotul Lebedelor, Insula Popina, grindul Lupilor, Mila 23, Pădurea Letea, Buhaiova etc. Cei ce sînt dornici a cunoaşte aşezările omeneşti ale deltei - vechi şi noi - pot fi îndrumaţi spre Pardina, Chilia Veche, Maliuc, Crişan, Mila 23, Sulina, Sf. Gheorghe etc.

In Deltă, cele 36 de aşezări omeneşti existente ocupă suprafaţa grindurilor. Populaţia deltei se cifrează la peste 100.000 locuitori, din care în delta propriu-zisă - peste 20.600, iar în regiunea limitrofă (litoralul dobrogean al braţului Sf. Gheorghe şi complexul lagunar Razelm-Sinoe) circa 80.000. Densitatea populaţiei este de 22 locuitori/km2, fiind datorită condiţiilor speciale de relief şi climă, mai mică decît media pe ţară - 73,6 locuitori pe km2.

Delta Dunării face parte, din punct de vedere administrativ, din judeţul Tulcea.

Anual delta este vizitată de aproximativ 60.000 de turişti, dintre care peste 20.000 sînt străini, numărul lor fiind în continuă creştere.

GEOGRAFIA DELTEI

Străbătînd canalele, gîrlele, lacurile şi rîurile deltei, cu certitudine că turistul îşi va pune unele întrebări în legătură cu geneza acestora. Cum s-au născut ele, cum s-au format braţele Dunării, ostroavele, depresiunile,

cum a apărut delta în întregul ei ?În jurul problemei genezei Deltei Dunării s-au purtat discuţii

ştiinţifice pasionate, au fost formulate ipoteze pe care nu le-au putut confirma sau infirma decît dovezile evidente (printre acestea forajele efectuate în diferite puncte din deltă în ultimii ani). De la început trebuie să spunem că Delta Dunării este situată într-o regiune instabilă din punct de vedere tectonic, unde în decursul vremii s-au semnalat urcări şi coborîri ale scoarţei. Dar nu numai terenul este instabil, ci şi vecina sa - marea. Şi ea îşi schimbă cu timpul nivelul. Această creştere trebuie pusă în legătură cu ridicarea nivelului apelor oceanului planetar. De-a lungul vremii, apele Dunării au acţionat întrucîtva asemănator unor excavatoare şi transportoare uriaşe, care au săpat şi au adus de pe o importantă suprafaţă a Europei mari cantităţi de aluviuni, ce au constituit, ca să spunem aşa, cărămizile construcţiei deltei. A existat şi un liant - vegeteţia, plantele. Valurile mării şi vînturile constituie alţi factori importanţi, care au modelat ca nişte uriaşe mistrii măreaţa construcţie a deltei.

Acum circa 65.0001 de ani, în această regiune se afla o cîmple întinsă străbătută de fluviul ale cărui ape se scurgeau într-o mare cu un nivel mult mai coborît. Din nord coborau spre sud albiile unor rîuri ce se identifică a fi prelungirea Ialpugului, Catalpugului şi Chitaiului. Şi ca să completăm tabloul acelor timpuri, este cazul să spunem că pe locul unde astăzi curg braţele Dunării trăiau rinoceri (Rhynofeeros antiquitas Blumb) şi mamuţi păroşi (Eleplias primigenius Blumb). Clima era rece.

După alţi 20.000 de ani, clima din această zonă se încălzeşte. Nivelul apelor Marii Negre este în continuă creştere. Golful marin existent aici este inundat de apele mării. Ne apropiem de epoca istorică, adică aproximativ acum 6.000 de ani.

Grindul Letea-Caraorman şi mai tîrziu Crasnicolul obturează golful. Aluviunile transportate de apele fluviului măresc fără încetare suprafaţa şi întinderea acestui baraj natural. Prin spărturile lui se scurg apele, în mare. Este ora naşterii Deltei.

Care era, cu aproximaţie, aspectul de atunci al regiunii ? Dinspre nordul platformei continentale a Bugeacului cobora înspre sud o limbă de pămînt, soclul actualului grind Chilia, apoi pe întinderea acestui lac întins se conturau două insule mici - temelia actualelor grinduri Letea şi Caraorman. Aceste ridicaturi de pămînt au slujit la conturarea reliefului actual al Deltei Dunării.

În această perioadă, în spatele barajului natural se conturează laguna Tulcei, asemănătoare oarecum cu actualul complex lagunar Razelm-Sinoe. Natura lucrează în continuare. Apele fluviului aduc mereu aluviuni. Ponderea aluviunilor ce se depun este mai mare în sud. După umplerea cuvetei, ponderea se măreşte în nord. Aceste schimbări sînt legate şi de modificările ce au loc în poziţia scoarţei pămînteşti din

regiunea gurilor Dunării. Cînd nivelul apelor mării scade (în primele secole ale erei noastre), grindurile Letea şi Caraorman, pe care le vom întîlni în drumul nostru, capătă un profil mai clar.

Se relevat este faptul că evoluţia şi formarea diferitelor regiuni naturale ale deltei s-a făcut inegal. Braţul Sf. Gheorghe, de pildă, a început să se apropie de cel actual în jurul secolului al VIII-lea. Este cunoscută totodată vasta sa operă de umplere cu aluviuni a imensului spaţiu sudic al regiunii. Acest proces, după cum se ştie, a contribuit la formarea complexului lagunar Razelm-Sinoe.

Braţul Sulina a evoluat şi el destul de rapid. În jurul anului 1000 avea în partea sa terminală forma unei săgeţi îndreptată spre mare. Existenţa localităţii Sulina (pe atunci Selina), semnalată de către Constantin Porphirogenetul în anul 950, confirmă aceasta.

In acest răstimp braţul Chilia stagnează. Incetinirea activitaţii sale durează destul de mult: în jurul a 1500 ani. Abia la mijlocul secolului XVIII-lea, începe să înainteze dincolo de Periprava, pentru ca astăzi să-şi desfăşoare cu dinamism marile sale forţe ce-i sporesc înaintarea în mare şi modelează o deltă proprie.

Am spus mai sus că Dunărea nu era singura apă care străbătea această regiune. Mîlul a împotmolit pe alocuri depresiunile şi albiile fostelor rîuri ce coborau din nord - Ialpug, Catalpug, Chitai. Dar urmele lor nu au dispărut cu desăvîrşire. Unele dintre ele sînt folosite şi astăzi pentru navigaţie. Traversarea acestor albii supraetajate este adesea plină de farmec şi de pitoresc. Navigînd, de pildă, pe canalul Şontea sau spre ghiolul Matiţa, întîlnim tablouri naturale deosebit de atrăgătoare.

Delta continuă şi azi cu neslăbită vigoare tendinţa ele a-şi împrospăta peisajul, creînd noi lacuri şi chiar delte mai mici, aşa cum este cazul cu Baia Musura (la nord de Sulina) şi cu Delta Chiliei. Apa şi uscatul deltei sînt uneori într-o succesivă schimbare de la un an la altul, sau chiar de la un anotimp la celălalt. Numai în regiunile îndiguite omul poate dirija primirea sau evacuarea apei prin manevrarea mecanismelor stăvilarelor (Rusca, Maliuc ş.a.). În rest, nivelul apelor Dunării sau al apelor mării împinse de vînt, care uneori barează vărsarea continuă a fluviului, pot determina o creştere sau dimpotrivă o descreştere a nivelului în incinta deltei. Creşterea nivelului apelor, datorită acţiunii de baraj a valurilor Mării Negre, influenţează mai mult zonele din delta fluvio-maritimă, adică în vecinătatea mării.

Delta Dunării este azi raională în următoarele subdiviziuni naturale :

A. Delta fluvială, care are o suprafaţă de 206.550 ha.B. Delta fluvio-maritimă, cu o suprafaţă de 130.950 ha.C. Complexul lagunar Razelm-Sinoe cuprinzînd 88.000 ha.D. Braţele Dunării care ocupă 8.500 ha.

În total deci, Delta Dunării acoperă o suprafaţă de 434.000 ha (sau 4.340 km2).

Delta fluvială cuprinde teritoriul regiunii de vest, pînă la o linie ce uneşte localitatea Periprava - grindul Letei - grindul Caraorman - grindul Ivancea - grindurile Crasnicol şi Perişor.

Delta fluvio-maritimă se află la est de această linie.Complexul lagunar Razelm-Sinoe este situat în partea sudică a

regiunii, în limitele dintre platforma dobrogeană (la nord-vest), grindurile marine Chituc-Periteasca-Perişor (sud-est) şi lacul Dranov (care nu face parte din complex).

Fiecare din primele trei mari diviziuni ale deltei se subîmparte în alte zone sau unităţi naturale, denumite „insule" sau „complexe", după cum urmează:

A. În delta fluvială

1. Insula Letea (cuprinsă între braţul Chilia - braţul Tulcea - canalul Sulina, pînă la grindul Letea), în suprafaţă de 115.300 ha. În cadrul acestei unităţi naturale se află depresiunile (locuri joase) Sireasa, Şontea, Pardina, Matiţa.2. Insula Sf. Gheorghe (delimitată între canalul Sulina şi braţul Sf. Gheorghe - pînă la grindul Caraorman), în suprafaţă de 35.700 ha (care cuprinde depresiunile şi subzonele Rusca, Gorgova, Uzlina, Isacova).3. Lunca Dobrogei (situată în dreapta braţelor Dunării - Tulcea şi Sf. Gheorghe - pînă la grindul Ivancea), în suprafaţă de 11.450 ha.4. Insula Dranov (cuprinsă între braţul Sf. Gheorghe şi peninsula Dunavăţ, lacul Razelm - la sud şi vest - şi grindul marin Crasnieoi Dranov - la est), partea fluvială avînd o suprafaţă de 44.100 ha (în cadrul acestei unităţi se află subzonele Lipoveni, Dunavăţ, Gîsca, Calinova, Dranov).

B. În delta fluvio-maritimă

1. Insula Letea (partea fluvio-maritimă delimitată între linia estică a grindului maritim Letea şi linia litoralului marin), care cuprinde o suprafaţă de 35.900 ha (din unitate fac parte subzonele grindului Letea, Popina, Răduou, Grindurile, Torba Goală).2. Insula Sf. Gheorghe (partea maritimă este delimitată între braţul Sulina, braţul Sf. Gheorghe, grindul Ivancea, Marea Neagră, canalul Ceamurlia - Perivolovca), în suprafaţă de 63.825 ha (în cadrul acestei unităţi se află grindul Caraorman, subzonele lacob, Puiu-Lumina, Sulina, depresiunea Roşu, Ereneiuc).3. Insula Dranov (partea maritimă este situată între braţul Sf. Gheorghe,

Marea Neagră, grindul Crasnicol), în suprafaţă de 31.225 ha.

C. Complexul lagunar Razelm-Sinoe

Acest complex cuprinde :1. Razelmul (situat între peninsula Dunavăţ, lacul Sinoe, Marea Neagră, depresiunea Dranov, podişul Dobrogei), în suprafaţă de 71.500 ha (din unitate fac parte subzonele: depresiunea Razelm Goloviţa, grindul Periteasca, grindul Lupilor).2. Sinoe (delimitat între grindul Lupilor, Marea Neagră-podişul Dobrogei), în suprafaţă de 16.500 ha.

CLIMA

Delta Dunării prezintă un climat de stepă specific zonei temperate asupra căruia au o influenţă moderatoare Marea Neagră şi bălţile din cuprinsul regiunii gurilor Dunării. Verile sînt mai răcoroase decît în restul ţării în timp ce în zona de stepa înconjurătoare numărul zilelor de vară (cu temperaturi de 250C) este de 105 la Tulcea nu depăşeşte 100, iar la Sulina - 80. Iernile sînt mai blînde. Astfel, numărul mediu al zilelor de iarnă (cu temperatura maximă 0,0°C) este la Tulcea de 22,2, la Sulina de 24,9, în timp ce la Galaţi se cifrează la 30. În ceea ce priveşte precipitaţiile, valorile înregistrate în regiunea deltei, în comparaţie cu restul ţării sînt mai mici. Ele se află sub media anuală de 450 mm. În consecinţă, delta poate fi considerată o regiune secetoasă. Nici cantităţile de zăpadă căzute nu sînt prea mari. Grosimea stratului de zăpadă nu a depăşit 70 cm. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este de 15,3 la Tulcea, 9,3 la Sulina. Delta Dunării ; prezintă de asemenea particularităţi importante şi sub aspectul acţiunii vîntului. Frecvenţa şi intensitatea deplasării maselor de aer cresc de la Tulcea spre Sulina. Zile liniştite, fără vînt, sînt puţine, în special la Sulina (numai 8%).

In afara acestor aspecte cu caracter general pentru întreaga deltă, este cazul să reliefăm manifestări climatice cu caracter specific local. Astfel, în ultimul timp, specialiştii au făcut observaţii asupra schimbărilor de climă ce se petrec în întinsele zone de stufării. Stufăriile determină o reducere a vitezei vîntului în funcţie, desigur, de înălţimea şi desimea plantelor. În acelaşi timp, s-a stabilit că în interiorul unei stufării (la 50 m de la margine), în timpul unui vînt puternic, domneşte acalmia. Faptul este cunoscut de pescari şi de navigatori, care atunci cînd se dezlănţuie furtuni puternice, se adăpostesc în stufării sau la marginea acestora. Un alt aspect îl prezintă umiditatea ridicată a aerului, la care, dacă adăugăm creşterea temperaturii şi lipsa de vînt putem avea imaginea unui microclimat tropical. Toate acestea au, fără îndoială, repercusiuni asupra

vieţii în deltă.

FLORA

Vegetaţia deltei cuprinde diferite medii, apele curgătoare, apele stătătoare, (bălţile, sahalele, etc.) terenurile inundabile, grindurile.

In apele curgătoare abundă planctonul (fitoplanctonul, plante microscopice ce plutesc în apă şi zooplanctonul - animale microscopice plutitoare). Acesta serveşte ca hrană peştilor. Viteza apei nu permite o dezvoltare a unor plante de talie mare. Diferite alge populează acest mediu astfel că într-un litru de apă se pot număra sute de mii sau milioane de exemplare.

Apele stătătoare cuprind o bogată floră acvatică, formata din plante de mlaştină şi submerse (care trăiesc sub apă). Printre plantele din această zonă se află unele foarte frumoaset ce au atras, atenţia nu numai a botaniştilor, ci şi a poeţilor, iubitorilor de frumos de pretutindeni. Nufărul alb (Nymphaea alba), nufărul galben. (Nuphlar luteum) se numără printre acestea. Tot în apele stătătoare se pot observa plantele plutitoare care nu au rădăcini. Lintiţa (Lemna) se aşterne pe suprafaţa apei cu nenumăraţii săi bănuţi verzui. Pestişoara (Salvinia natans) pluteşte şi ea pe apele liniştite. Nu mai puţin interes prezintă aici planţele carnivore : otrăţelul de baltă (Utricularia) şi Aldrovanda. Otrăţelul seamănă cu o rămurică, printre ale cărei frunze se pot distinge mici umflături, care, în realitate sînt adevărate capcane. Ele au o intrare, obturată cu o portiţă ce se deschide numai înăuntru. Micul animal o dată intrat nu mai are scăpare. Aldrovanda este o plantă ce se poate întîlni mai rar. Ea vînează cu ajutorul frunzei sale, prinzînd animalul între cele două jumătăţi ce se îndoaie de-a lungul nervurii.

Terenurile mlăştinoase sînt acoperite cu stufării (Phragmites) iar înspre uscat se evidenţiază o zonă de papură (Typha) şi rogozuri (Carex). În această zonă se pot de asemenea distinge : stînjeneii galbeni (Iris pseudacorus), mana apei (Glyceria aquatica), izmă de baltă (Mentha aquatica), măcrişul de apă (Rumex hydrolaptum) şi salcia cenuşie sau zăloaga (Salix cinerea). O asociaţie deosebit de interesantă sub aspect vegetal o prezintă plaurul. Plaurul este o formaţie vegetală caracteristică. Deasupra unei saltele formate din rizomi (rădăcini de stuf ce se împletesc între ele) creşte o asociaţie de plante în care predomină stuful. Plaurul este cel mai adesea plutitor, dar poate fi şi lipit de fundul lacului sau bălţii. Este drept că plaurul poate fi întîlnit şi în alte locuri decît în Delta Dunării (de pildă în lacurile Cernica, Tîncăbeşti din regiunea Bucureşti), dar nicăieri nu se găseşte pe suprafeţe de mii de ha ca în deltă.

În afară de stuf (Phragmites communis) care domină prin număr şi masivitatea tulpinii sale, putem întîlni în aceste locuri săgeata apei

(Sagittaria sagitifora), feriga de apă (Nephrodium thelypteris), papura (lypha angustifolia), pipirigul (Schoenplectus lacustris) ş.a. În interiorul plaurului, se put întîlni rogozul (Caris pseuclocypcra), cucuta de apă (Cucuta virosa), sulfina (Melilotus ufficinalis) ş.a.

Stuful, care ocupă în deltă o suprafaţă de aproximativ 290.000 ha (după ultimele lucrări de specialităţi a atras asupra sa, îndeosebi în ultimii ani, o atenţie deosebită. Dat fiind importanţa sa economică, lucrările privind această plantă îmbrăţişează un vast orizont ştiinţific.

Stuful este valorificat astăzi ca materie primă în industria chimică, la producerea celulozei, hîrtiei, unor fibre artificiale ş.a. Pentru exploatarea lui raţională au fost executate în deltă diverse lucrări hidrotehnice (diguri, canale, stăvilare etc.) şi s-au făcut amenajări speciale pentru recoltare şi depozitare. De altfel, pentru prelucrarea stufului s-a construit în ultimii ani un combinat industrial la Brăila.

Lucrările ştiinţifice pe plan mondial, precum cele privind Delta Dunării, au dat naştere unei ştiinţe noi, care are drept scop cunoaşterea şi utilizarea stufului pe o scară largă. Se pare că stuful ca plantă este foarte vechi. El a fost găsit în straturi, care din punct de vedere geologic aparţin miocenului, din perioada terţiarului, adică aproximativ 30 milioane de ani în urmă. Sondajele din subsolul deltei au scos la iveală faptul că acum 8.000 de ani el creştea pe aceste locuri. Se susţine că stuful este originar din regiunile subtropicale ale globului, de unde s-a răspîndit pe aproape întreaga planetă. Fac excepţie ţinutul amazoniene, în partea sudică a Americii de Sud şi Islanda. El urcă la mari altitudini (2.700-3.000 m), în regiunea ecuatorial şi în munţii Anzi din Peru. Nu se limitează numai la apele dulci ; poate trăi şi în cele salmastre.

Vechimea lui în regiunea de la gurile Dunării ne este confirmată de diferiţi autori antici. Astfel, Herod menţiona prezenţa aici a unor insule plutitoare. Strabol (63 î.e.n.) afirma şi el că între cele 7 guri ale Deltei Dunării se aflau insule plutitoare. Seneca (4 î.e.n.- 65 e.n.) punea naufragiul navigatorilor antici, pe seama insulelor plutitoare de care se ciocneau navigatori noaptea - insule „formate din stuf şi din crengi printre care s-a depus pămînt, dar de pe care lipsesc pietrele".

Stuful nu a prezentat însă pentru oamenii antichităţii numai un obstacol, cum a fost cazul cu navigatori descrişi de Seneca, ci şi un material bun pentru cornfecţionarea unor obiecte. Cuvîntul grec phragma, de la care derivă şi termenul ştiinţific al stufului (Phraa mites) înseamnă gard, împletitură. Folosirea stufului la garduri şi pentru acoperitul caselor era pe vremi foarte frecventă în deltă. Terenurile inundabile ale deltei sînt acele suprafeţe acoperite de ape numai primăvara. Unele din aceste terenuri, formate din nisipuri, cuprind formaţii vegetale deosebite, cum sînt popîndacii (asemănătoare cu nişte moviliţe). La acest mediu schimbător s-au adaptat şi alte plante, ce pot trăi atît în mediul acvatic cît

şi în cel de uscat. Astfel, menţionăm plantele amfibii, de exemplu volbura (Calystegia sepium), ce-şi caută salvarea de la înec înfăşurîndu-se în jurul tulpinii stufului. Apoi laptele-cîinelui de baltă (Euphorbia palustris), coada vulpii (Alopecurus ventricosus).

În sfîrşit, covorul vegetal al grindurilor nu este nici el lipsit de interes. Cînd străbatem cu vaporul braţele Dunării, putem observa grindurile fluviale, respectiv malurile Dunării, pe care cresc păduri de sălcii (Salix alba, Salix fragilis, S. pentandra, S. purpurea ş.a.) Nu lipseşte nici plopul (Populus alba). Adesea, pe coroanele sălciilor apar - asemenea unor cuiburi de păsări - formaţii de vîsc (Viscum), plantă parazită, foarte cunoscută. Alte plante ce pot fi întîlnite pe grindurile fluviale : cătina (Tamarix gallica), murele (Rubus caesius), trifoiul (Trifolium striatum, T. pallidum) etc. Grindurile din apropierea mării cuprind alte plante printre care menţionăm : pelinul (Artemisia monogyna), iarba sărată (Salicornia herbacea), volbura de nisip (Convolvulus persicus) ş.a. adaptate condiţiilor de viaţă de aici.

Un deosebit interes îl prezintă grindurile Letea şi Caraorman, cu vegetaţia lor luxuriantă, specifică regiunilor tropicale. Cercetătorii au identificat plante ce trăiesc atît în depresiunile ce premerg întinselor păduri, cît şi pe acele locuri ce au făcut din Letea un „monument al naturii". Printre cele din prima categorie cităm garoafa de nisip (Dianthus polimorphus), obsiga (Bromus tectorum), pătlagina de nisip (Plantago arenaria), pipirigul (Scirpus lacustri), sălcioara (Salix amygdalina) ş.a. Pădurea „Hasmacul Mare" de la Letea este un amestec de specii diferite, printre care stejarul (Quercus pedunculata), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), frasinul pufos (Fraxinus holotricha), plopul alb (Populus alba), plopul negru şi plopul tremurător (Populus nigra şi Populus tremula), salcia albă (Salix alba), precum şi un subarboret bogat, printre care păducelul (Crataegus monogyna), măceşul (Roşa canina), cornul ş.a.

Ceea ce dă un aspect tropical pădurii de la Letea sînt plantele agăţătoare (Vitis silvestris), lungi pînă la 2 m, precum şi hameiul (Humulus), iedera (Hedera), curpenul (Clematis), volbura (Calystegia) şi periploca (Feriploca graeca), plantă de origine mediteraneană.

In ultimii ani, în anumite locuri din deltă au apărut şi suprafeţe cultivate cu cereale, legume, viţă de vie şi pomi fructiferi, în special gutui.

FAUNA

Principala bogăţie faunistică a deltei din punct de vedere economic o reprezintă peştele. Multe mărturii scrise din trecut confirmă bogăţia de peşte a acestei regiuni. Astfel, se pare că unul din motivele ce i-a determinat pe grecii din Asia Mică să înfiinţeze cetatea Histria în anul

636 î.e.n. a fost şi abundenţa piscicolă a Istrosului (Dunării de azi). Aceasta rezultă din textul unei scrisori a lui Pomponius Pius din anii 67-68 în care spune printre altele :

“Am încuviinţat ca venitul peştelui Prins în gura Peuce (adică a Dunării) să fie al vostru după dreptul de care - din mila împăraţilor - strămoşii şi părinţii voştri s-au bucurat neîntrerupt". Alte documente din această perioadă arată că singurul venit al Histriei rezulta de pe urma peştelui sărat. De altfel, nu numai în antichitate gurile Dunării se bucurau de o astfel de faimă. Veşti despre bogăţia piscicolă a Deltei Dunării ne parvin şi din Evul Mediu, de la negustorul englez John Newberie care este surprins de ieftinătatea peştelui pescuit la gurile Dunării (1582). Călugărul italian Nicolo Barsi, care a străbătut teritoriul ţării între 1633 şi 1639 arăta în însemnările sale că zilnic se aduceau la Chilia de către pescari o mie şi chiar două mii de sturioni.

Delta Dunării este şi astăzi bogată în peşte. Specialiştii apreciază, că anual se pot pescui în această regiune 10.000.000 kg de peşte, ceea ce reprezintă 50% din producţia piscicolă a ţării. Numărul mare de pepiniere piscicole, precum şi de crescătorii, ce s-au construit în deltă sau se vor construi, va dubla această producţie pînă în 1980. Centre piscicole mai importante sînt la Sulina, Sf. Gheorghe, Jurilovca, Mila 23, Tatanir, Dranov, Perişor. Au fost identificate 110 specii din care nu toate prezintă importanţă economică. Nu în toate subdiviziunile deltei se pot întâlni aceleiaşi specii de peşti. Diversificarea, după medii a peştilor dă tabloului faunistic piscicol al Deltei Dunării un aspect complex. Dintre speciile importante din punct de vedere economic, numai cîteva pot fi întîlnite în toată delta; adică în apele curgătoare, stătătoare sau în mlaştini; crapul (Cyprinus carpio), şalăul (ducioperca lucia), somnul (Siluris glanis), avatul (Aspius rapax) ş.a. Alte specii trăiesc mai mult în apele stătătoare sau în mlaştini. Astfel putem cita: plătica (Abrami brama), ştiuca (Esox lucius), babuşca (Rutilus rutilus), roşioara (Scardinius erithrophtalmus), caracuda (Carassius carassius) ş.a. Prezintă o deosebită importanţă economică peştii migratori, printre care : scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), care intră primăvara în cîrduri pe braţele fluviului, apoi sturionii, ce se pescuiesc la gurile Dunării sau în susul ei. Morunul (Huso huso) nisetrul (Acipenser guldenstaedti), păstruga (Acipense stellatus) se pescuiesc mai mult la Sf. Gheorghe sau Sulina, în timp ce cega (Acipenser ruthenus) se poate prinde în susul Dunării. Zonificarea producţiei piscicole se extinde şi asupra complexului lagunar Razelm unde prin spărtura de la Portiţa intră din Marea Neagră chefalul (Mugii saliens), labanul (Mugii cephalus) Dar tot în Razelm este pescuit şi şalăul, care trăieş în apele salmastre (adică puţin sărate) ale acestui în dreptul gurilor Dunării se pot întîlni hamsiile (Eigraulis encrasicholus), scrumbiile albastre (Scombe scombrus) şi sardelele (Clupeonella

delicatula) - hrana preferată a rechinilor, în ultimii ani a fost aclimatiza în Delta Dunării amurul alb (Ctenopharingodon idella) peşte originar din apele Chinei ş.a.

În afara peştilor, apele Mării Negre sînt străbătute - în dreptul gurilor Dunării şi al complexului lagunar Razelm, de delfin (Delphinus delphys) sau de foca cu burtă albă (Monachus albiventer) care sînt mamifere. Nu lipseşte nici rechinul (Squlus), o specie mică, nepericuloasă.

În timp ce fauna piscicolă domină mai mult prin importanţa sa economică, fauna ornitologică pasionează prin interesul ştiinţific, prin pitorescul ce-1 reprezintă. Peste 300 de specii din lumea păsărilor au fost identificate de specialişti în regiunea gurilor Dunării şi a complexului lagunar Razelm. Dintre acestea, 74 vin din afara continentului Europei. Pentru păsările ce se întîlnesc aici, delta reprezintă mai mult un loc de cuibărit sau de trecere (pasaj). Ornitologii au stabilit că prin deltă trec nu mai puţin de şase drumuri străbătute de păsări toamna şi cinci primăvara (ducere şi înapoiere).

Nu toate păsările deltei vin din alte regiuni geografice. Sînt şi specii care rămîn tot timpul anului în aceeaşi regiune, în jurul locului lor de cuibărit. O altă categorie de înaripate o constituie păsările care, fără a fi migratoare, umblă de ici-colo pe distanţe mici împrejurul locului lor de cuibărit şi chiar uneori întreprind drumuri pe distanţe mai mari, pentru asigurarea hranei sau datorită variaţiilor climatice.

Marea majoritate a păsărilor deltei fac parte din categoria celor migratoare. Drumurile străbătute de acestea sînt într-adevăr impresionante. Din Asia sînt originare în deltă păsări ca vulturul pleşuv negru, (Aegypius monachus), vulturul mic (Neophron perciopterus), egreta albă (Egreta alba alba), raţa ţigănească (Aythya nyroca), lebăda mută (Cygnus olor), cormoranul (Phalacrocorax carbo) ş.a. Din regiunea siberiană se întîlnesc în deltă huhurezul cu coadă lungă (Strix uralensis), cufundacul polar (Colymbus arcticus), raţa catifelată (Oidemia fusca), raţa neagră (Oidemia nigra), raţa sunătoare (Bucephala clangula), raţa fluierătoare (Anas penelope), raţa cu frigare (Anas acuta), lebăda cîntătoare(Cygnus cygnus), fluierarul negru (Tringa erythropus), fluierarul cu picioare verzi (Tringa nebularia), fluierarul mare (Numenius arquata), becaţina comună (Capella gallinago) ş.a. Din regiunea arctică trec prin Deltă în timpul pasajului : gîrliţa mare (Anser albifrons), gîrliţa mică (Anser erytropus), gîsca cu inel de gît (Branta bernicla), gîsca cu gîtul roşu (Branta ruficollis), ploierul (Charadrius), sitarul ruginiu de mai (Limosa laponica), fugaciul (Tringa), raţa montană (Nyroca marila) etc. etc. Din sud, vin în Delta Dunării pelicanul comun (Pelecanus onocrolatus onocrolatus) şi pelicanul creţ (Pelecanus crispois crispos),

păsări cu o înfăţişare foarte originală, care cuibăresc în Europa numai aici la gurile Dunării şi în delta fluviului Volga.

Pentru ocrotirea fondului biologic al Deltei Dunării, Comisia Monumentelor Naturii, din cadrul Academiei R.S.România, în colaborare cu institutele de cercetări ce efectuează studii în această regiune, a delimitat din suprafaţa deltei româneşti de 434.000 ha - rezervaţii şi zone de refugiu, care însumează aproximativ 30.000 ha. Cea mai întinsă dintre acestea este rezervaţia, Roşca-Buhaiova-Hrecisca - de cea 15.000 ha (împreună cu zonele tampon), fiind urmată de cea de la Perişor-Zătoane, de cea. 11.000 ha şi cea de la Periteasca-Leahova» de peste 3.000 ha.

În afara acestor rezervaţii, au fost constituite refugiile : Săraturile de la Murighiol, lacul Goloviţa, Movilele Tătărăşti din jurul Istriei precum şi grindul Lupilor. Următoarele păsări sînt ocrotite prin interzicerea vînării şi a colectării ouălelor lor: pelicanul (Pelecanus onocrolatus şi Pelecanus crispus), lopătarul (Platallea leucorodia), egreta mare şi mică (Egretta alba şi Egretta garzetta), călifarul alb (Tadorna tadorna), călifarul roşu (Casarea feriuginea), cătăliga (Himantol pushimantopus), cioc întors (Reourvirostris avosetta), lebăda (Cygnus clor şi Cygnus cygnus) ş.a. Delta adăposteşte o bogată faună de mamifere, îndeosebi în zonele de plaur. Menţionăm în primul rînd vidra (Lutra lutra) şi nurca (Mustela lutreola) care se hrănesc cu peşti şi cu şobolani de apă. Raritatea lor în Europa şi pieile preţioase ce se obţin fac ca acesta animale să fie căutate de vînători. Nevăstuica comuna mare (Mustela nivalis), hermina mică (Mustela ermine aestiva), mistreţul (Sus scrofa), pisica sălbatică (Felia silvestris), vulpea (Vulpes melanogaster) s-au adaptat mediului de plaur. Uneori se iveşte aici şi iepurela (Lepus europaeus). De asemenea se întîlneşte bizamul (Ondanthra zibethica), cîinele enot (Nyctereutes procy noides), iar în ultimul timp nutria (Myocaster coypus), un animal cu o blană preţioasă. Delta este ele asemenea foarte bogată în broaştei (Rana esculenta) şi şerpi (Natrix tessellata), care abundă în special în apropierea Caraormanului. Uneori aparei şi vipera veninoasă (Vipera renardi). Aceasta se poate întîlni în regiunea grindului Letca. De semnalat totodată şi prezenţa în regiunea deltei a broaştei ţestoasei (Emys europaea).

DRUMURI SPRE DELTA

Excursiile în Delta Dunării au ca punct de plecare în mod obişnuit oraşul Tulcea. Recomandăm aceasta deoarece legăturile Tulcei cu restul ţării fac lesne accesibilă regiunea deltei. De la Tulcea spre deltă pot fi folosite 7 rute turistice simple şi cîteva rute combinate, care ating cele

mai importante obiective, folosindu-se pentru aceasta mijloace de transport pe apă.

Agenţia de turism din Tulcea pune la dispoziţia turiştilor ambarcaţiuni diverse, corespunzătoare zonelor pe care aceştia vor să le străbată. Drumul pînă la Tulcea se poate parcurge pe următoarele căi :1. Pe apă: ruta cea mai agreabilă şi mai frecventată este cea care pleacă din Galaţi, trecînd prin Isaccea, pină la Tulcea.2. Pe şosea: există mai multe posibilităţi, ţinînd cont de oraşul de unde se porneşte:a. Brăila (sau Galaţi) - Garvăn - Isaccea - Somova - Tulcea. Dacă se pleacă de la Brăila se trece Dunărea cu bacul la Smîrdan. Dacă se pleacă din Galaţi, trecerea Dunării se face în dreptul comunei 23 August. Ambele şosele se întîlnesc la Văcăreni, de unde drumul continuă prin Isaccea, Somova, pînă la Tulcea. Pentru turiştii care vin din vestul sau nordul ţării, aceasta este ruta cea mai scurtă.b. Constanţa - Tariverde - Mihai Viteazul - Babadag - Tulcea. Este ruta directă spre Tulcea folosită de turiştii aflaţi pe litoralul Mării Negre.c. Vadu Oii - noul pod peste Dunăre - Hîrşova - Topolog - Tulcea. Ruta este folosită tot mai frecvent de către acei turişti ce vin din vestul ţării, cu mijloace rutiere, ca urmare a construirii frumosului pod în arc transdanubian.3. Pe calea ferată ruta spre Tulcea trece prin Medgidia, pentru turiştii veniţi din diverse puncte ale ţării, sau pleacă din Constanţa pentru cei aflaţi pe litoral.4. Cu avionul există curse pe linia Bucureşti - Galaţi - Tulcea şi Constanţa - Tulcea.

Fig 20.jpgDintre aceste căi de acces, varianta cea mai folosita este pe apă

(mai puţin obositoare, mai comodă), oferind posibilitatea de a urmări de pe puntea vasului cursul plin de pitoresc al Dunării şi configuraţia originală a munţilor Dobrogei. În cazul cînd se alege varianta pe apă, se recomandă ca plecarea din Galaţi să se facă dimineaţa, pentru a se putea admira tabloul ce-l oferă natura acestor locuri, şi pentru a avea timpul necesar vizitării oraşului Tulcea.

Ruta pe şosea avînd ca punct de plecare Brăila, trece prin oraşul Macin, apoi pe la Jijila - Garvăn, în apropiere de care se află cetatea Dinogeţia şi Văcăreni. Ruta pe şoseaua Constanţa - Ovidiu - Babadag - Tulcea trece prin localităţile Tariverde şi Mihai Viteazul (aflate la o distanţă aproximativ egală de Histria - cea 15 km) Localitatea Babadag poate constitui un punct de plecare spre următoarele obiective turistice : Enisala, Heraclea, Denis-Tepe, Jurilovca etc., care pot fi atinse cu mijloace auto.

Pe calea ferată, un drum leagă direct Constanţa de Tulcea. Ruta

aceasta, după ce străbate, ca şi şoseaua, podişul Dobrogei de Sud, se continuă spre nord înspre podişul şi dealurile Dobrogei de Nord, cu un peisaj deosebit, cu înălţimi golaşe sau împădurite, cu lacuri ce se preling pînă la poalele Babadagului. Este demnă de atenţie porţiunea de drum ce trece printre dealurile împădurite care încep de la staţia C.F.R. Codru. Urmează Babadagul, după care departe - în zare - spre răsărit, apar ruinele cetăţii Heraclea. Ruta se continuă mai departe, trecînd pe la staţiile C.F.R. Zebil, Kogălniceanu, Cataloi, şi, după un drum plin de meandre apare Tulcea.

După această prezentare sumară a rutelor turistice pînă la Tulcea, să descriem pe cele mai importante, în amănunt.

1. GALAŢI - ISACCEA - TULCEA (pe apă)

Distanţa totală de 79 km dintre Galaţi şi Tulcea este străbătută cu vase NAVROM obişnuite (la ducere) în 3 ore şi (la înapoiere) în 3 ore şi 30 minute. Cu nava rapidă „Săgeata", aceeaşi distanţă se parcurge în l oră şi 25 minute (la ducere) şi l oră şi 30 minute (la înapoiere). În acest calcul sînt incluse şi staţionările în porturi.

Nava „Săgeata" are o capacitate de 60 locuri şi poate atinge o viteză de 60-70 km pe oră. De reţinut că potrivit itinerarului stabilit de NAVROM, unele curse care pleacă pe linia Brăila-Galaţi-Isaccea-Tulcea circulă în continuare de la Tulcea spre Chilia-Periprava-Maliuc-Crişan-Sulina, sau Tulcea-Sf. Gheorghe.

Înainte de a pleca din Galaţi spre Tulcea să facem cunoştinţă cu vechiul port dunărean.

GALAŢI (de la Brăila la Galaţi pe apă sunt 20 Km, pe şosea, 37 Km, pe calea ferată 31 Km).

Geografie. Oraşul Galaţi este situat, ca şi Brăila, pe malul stîng al fluviului. Este „prins" între trei ape importante : Siret, Dunăre şi ceva mai departe Prut, care i-au influenţat dezvoltarea. Este de asemenea port la Dunărea maritimă, aflîndu-se la 150 km depărtare de vărsarea fluviului în mare. Altitudinea terenului pe care se află oraşul variază între 6 şi 60 m, faţă de nivelul mării.

Istorie. Datorită poziţiei sale geografice oraşul Galaţi se situează printre cele mai vechi aşezări din Moldova. O mulţime de legende şi ipoteze în legătură cu originea numelui său încearcă să ateste această existenţă străveche. Se afirmă, de pildă, că galii ar fi înfiinţat aici o colonie, în secolul al III-lea î.e.n. Alte ipoteze arată că locuitorii coloniei greceşti Callatis (Mangalia de azi ar fi dat numele lor aşezării. Unii pretind că un misionar creştin din veacul al IV-lea, pe nume Gallatos sau un pescar numit Galat, ar fi dat actuala denumire a oraşului. Fapt este că

vechimea Galaţilor se pierde în negura vremii. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir atestă existenţa lîngă Galaţi (la Barboşi) a unei cetăţi ridicate de romani pe timpul lui Traian. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi materiale care confirmă lunga cale a timpului ce leagă oraşul modern Galaţi de primele lui începuturi. În epoca feudală, dovezi istorice ne arată că Galaţii existau pe timpul lui Alexandru cel Bun. Mai tîrziu, pe timpul stăpînirii turceşti, sînt mărturii ce ne vorbesc despre lupta dusă de locuitorii aşezării împotriva turcilor, care, neliniştiţi de nesupunerea pe care o manifestă aceştia, cer domnitorului Alexandru Lăpuşneanu să ia măsuri energice. Prin Galaţi se scurgea o bună parte din tributul pe care-1 plăteau domnitorii ţărilor române, Porţii Otomane. Galaţii făceau un comerţ destul de activ cu una din cele mai importante bogăţii de atunci - peştele. Astfel, sînt dovezi că pe la 1760 locuitorii din Cameniţa Podoliei (Polonia) se duceau la Galaţi pentru a cumpăra morun. Mii de care de peşte plecau din Moldova şi din Galaţi în fiecare an. Apropiindu-ne de timpurile mai noi, menţionăm că în 1821, populaţia Galaţilor ia parte activă la lupta împotriva turcilor. Anul 1848, cu evenimentele sale, marchează şi aici momente însemnate. Astfel, după înfrîngerea mişcării revoluţionare din Moldova, cîţiva dintre conducătorii ei, printre care Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandiri, Alecu Russo şi alţi revoluţionari arestaţi sînt aduşi aici de la Iaşi pentru a fi predaţi turcilor, din ordinul domnitorului Moldovei Mihail Sturza. Unii dintre cei arestaţi reuşesc să fugă. Ulterior, Alexandru loan Cuza ocupă funcţia de pîrcălab de Galaţi. Lupta populaţiei gălăţene pentru eliberarea naţională şi socială dă istoriei oraşului un alt curs. Luptele revendicative muncitoreşti îi adaugă un nume nou - „Portul Roşu". Grevele din 1872, 1888, 1890 nu desmint justeţea noii toponimii a oraşului. Secolul XX marchează creşterea valului revoluţionar : în 1906 - o grevă cuprinde peste 2.000 de muncitori docheri ; anul 1907 aduce cu el vărsări de sînge datorită represiunilor autorităţilor împotriva participanţilor la răscoalele ţărăneşti ; anii 1912-1913 determină puternice curente antirăzboinice. Nici anii următori nu sînt lipsiţi de evenimente. Amintim demonstraţia muncitorească din 13 iunie 1916, împotriva războiului imperialist, greva din 1920, şedinţa din 1932 a Comitetului de acţiune a muncitorilor ceferişti din Galaţi convocată în vederea pregătirii marilor lupte greviste din 1933. Vara anului 1944 aduce oraşului distrugeri masive : 5.600 de case de locuit cad pradă acţiunii de dinamitare şi bombardament a trupelor fasciste germane în retragere.

23 August 1944 şi anii care i-au urmat au deschis oraşului Galaţi o nouă pagină de istorie. Galaţi este astăzi centrul judeţului ce-i poartă numele. Noile construcţii din domeniul industrial ca şi marele număr de blocuri de locuinţe ridicate în ultimii ani au schimbat radical aspectul oraşului şi profilul său.

Obiective turistice.Pornind de la malul Dunării, unde acostează vasele, să vizităm obiectivele ce le întîlnim în drumul nostru spre centrul oraşului. Mai întîi: (1) Gara fluvială, care prezintă linii arhitectonice sobre, dar impunătoare. Pe aceeaşi stradă (13 iunie 1916) - (2) o placă memorială ridicată în amintirea muncitorilor portuari căzuţi la 13 iunie 1916, de unde şi denumirea străzii. (In apropierea gării - locul de trecere al bacului peste Dunăre, în direcţia comunei 23 August). Ne vom continua apoi drumul înspre B-dul Republicii care leagă malul Dunării de centrul oraşului (lungimea ei aproape 4 km). Aici întîlnim (3) o frumoasă faleză, construită în ultimii ani, care apropie şi mai mult fluviul nu numai de inima oraşului, ci şi de inimile oamenilor, care-i simt şi mai mult farmecul. Pe ţărmul înalt, se profilează (pe partea stîngă) (4) biserica fortăreaţă Precista, un interesant monument istoric. A fost ridicată la 1647, pe timpul lui Vasile Lupu de către doi negustori greci din Brăila. Prima ei descriere ne-a lăsat-o călătorul sirian Paul de Alep, care a vizitat-o în ianuarie 1653. Biserica Precista a fost martora multor evenimente ce au avut loc la Galaţi, printre care şi drama eteriştilor de aici care, căutîndu-şi în incinta ei scăparea (în anul 1821), au fost omorîţi de turci.

În ultimul timp, cartierul „Mazepa", unde se află acest monument istoric, a fost modernizat prin realizări ce i-au schimbat radical înfăţişarea de odinioară. Atît faleza de la Dunăre, cu covorul ei vegetal, cît mai ales noile construcţii, printre care şi restaurantul „Pescarul", contribuie la modificarea întregului peisaj din această parte a oraşului.

Urmîndu-ne apoi drumul pe bulevardul larg, prietenos, al Republicii, ne apropiem de centrul oraşului. Noile construcţii pe care le întîlnim, ne fac să uităm drama prin care a trecut oraşul în vara anului 1944, cînd toată această parte a Galaţilor a fost prefăcută în ruine. Aproape de întretăierea bulevardului Republicii cu strada Brăilei ne întîmpină clădirile moderne ale hotelului „Galaţi" (pe partea dreaptă) şi hotelului „Dunărea" (pe partea stîngă a bulevardului), cu restaurant, bar, braserie, cofetărie. Bulevardul Republicii pe care îl urmăm ne duce în continuare spre o mică oază de verdeaţă. Este vorba de (5) parcul „Mihail Eminescu" (situat pe ambele laturi ale străzii) în a cărui incintă se află statuia poetului, opera sculptorului Storck şi statuia scriitorului Costache Negri. În parc, pe partea stîngă, putem vizita (6) Muzeul ştiinţelor naturii care cuprinde interesante exponate. Continuîndu-ne drumul pe B-dul Republicii, după ce vom depăşi pe stînga clădirea Comitetului judeţean P.C.R., iar pe dreapta cea a consiliului popular municipal, construcţie în care se îmbină armonios stilul gotic cu cel românesc, ne întîmpină frumoasa clădire a (7) Teatrul de Stat cu un fronton sculptat, opera sculptorului Mac Constantinescu. În continuare, de pe partea dreaptă a bulevardului se deschide o mică străduţă, care ne duce la (8) Muzeul de

istorie (str. Alexandru loan Cuza, nr. 80). Nu întîmplător strada poartă numele primului domnitor al Principatelor Unite. Casa în care se află muzeul a aparţinut fostului pîrcălab de Galaţi şi mai tîrziu domn al celor două principate române, Alexandru Ioan Cuza. Chiar de la intrare ne întîmpină un bust al domnitorului.

Între exponatele aflate aici, în incinta muzeului, putem remarca : diferite modele de nave, dintre care unele reprezintă vasele ce circulau pe Dunăre în timpul stăpînirii romane ; o autotrăsură - un strămoş al automobilului de azi; diverse cărţi de joc cifrate, folosite în timpul revoluţiei de la 1848 ; o copie de pe actul de abdicare a lui Cuza ş.a. Revenind pe B-dul Republicii, putem vizita (9) Muzeul de artă care cuprinde în sălile sale pînze semnate de N. Grigorescu, N. Vermont, Gh. Tătărescu, Th. Aman, Gh. Petraşcu, I. Iser, N. Tonitza, A. Jiquide ş.a. Tot pe B-dul Republicii, dincolo de Institutul Politehnic (aflat la nr. 111), vom întîlni mai întîi (10) statuia lui Alexandru Ioan Cuza, ridicată la 24 ianuarie 1959, cu ocazia împlinirii de 100 de ani de la Unire, apoi în imediata apropiere (11) Grădina publică a oraşului unde, pe partea dreaptă de la intrare, se poate vedea bustul scriitorului Ion Luca Caragiale, iar pe partea stîngă bustul genialului muzician George Enescu. Grădina ne rezervă o surpriză : terasa restaurantului „Brateş" care ne permite să aruncăm privirile asupra unei părţi din oraş.

Macaralele uriaşe ce se văd în depărtare aparţin, Şantierului naval Galaţi. De aici se vede şi gara C.F.R. cu întreaga forfotă atît de cunoscută. Fosta incintă a lacului Brateş este astăzi folosită atît pentru agricultură, cît şi pentru piscicultura, luciul apei fiind vizibil din acest loc.

Ne întoarcem pe B-dul Republicii de unde cu autobuzul, făcînd calea întoarsă pînă în centru, iar de aici pe str. Brăilei, ne îndreptăm spre unul din cele mai atrăgătoare cartiere ale oraşului. Este vorba de (12) cartierul Ţiglina. Blocuri de locuit, complexe comerciale, cluburi, cinematografe, spaţii verzi - totul atît de proaspăt, atît de modern, încît dă impresia unui oraş cu adevărat nou, îndreptat cu faţa spre Dunăre. Azi Ţiglina cuprinde patru cartiere : I, II, III şi IV. Aici se află o modernă Casa de cultură şi nu prea departe hotelul „Turist". Artera principală a cartierului, strada Brăilei, duce la marele Combinat siderurgic „Gheorghe Gheorghiu-Dej". Şoseaua trece mai întîi pe lîngă Stadionul sportiv „Dunărea", de unde : poate admira o panoramă asupra întregului cartier.

Fig. 24.jpg1. Consiliul Popular municipal 2. Muzeul de Istorie 3. Muzeul de artă 4. Muzeul de Ştiinţe naturale. 5. Casa de cultură. 6. Teatrul de stat. 7. Cinematograful „Central". 8. Cinematograful ,,Ţiglina” 9. Biserica fortăreaţă „Sf. Precista". 10. Faleza-Restaurantul “Pescarul” 11. Hotelul - restaurantul „Dunărea". 12. Restaurant

“Brateş” (Grădina publică). 13. Hotelul „Galaţi". 14. Hotelul “Turist” 15. Agenţia de turism 16. Agenţia de Voiaj 17. Gara fluvială

Combinatul siderurgic este unul din cele mai moderne unităţi de acest gen din Europa de răsărit, avînd intrate pînă acum în funcţiune 21 mari obiective, printre care 2 furnale cu o capacitate anuală de 2 milioane tone de fontă ; 3 convertizoare cu o producţie anuală de 2,5 milioane tone oţel ; laminorul de tablă groasă l cu o capacitate de un milion de tone pe an ş.a.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. (l) Complexul turistic „Gîrboavele", aflat la 18 km depărtare de Galaţi, pe şoseaua Galaţi-Bîrlad (DN 26), situat în pădurea Gîrboavele. Aici se află hotelul (cu restaurant) „Căprioara" căsuţe de pădure, căsuţe turistice, loc pentru camping şi parcare etc. (2) Complexul turistic Conachi, situat într-o pădure de salcîmi, la 41 km depărtare de Galaţi, pe şoseaua Galaţi-Tecuci-Focşani (DN 25). (3) Campingul Tirighina, aflat la 5 km depărtare de Galaţi, pe şoseaua spre Brăila, la confluenţa Siretului cu Dunărea. (4) Pornind pe şoseaua spre Tecuci, ne putem abate spre comuna Costache Negri (la aproximativ 53 km depărtare de Galaţi). Aici poate fi vizitată Casa memorială C. Negri, care cuprinde diferite exponate în legătură cu activitatea scriitorului, unul din conducătorii revoluţiei de la 1848.

Drumul pe apă trece de la Galaţi printr-o zonă joasă, în special pe partea dreaptă a Dunării, cu sate slab populate din cauza nivelului scăzut al terenului. Dunărea face un puternic cot în dreptul satului Grindul - loc care poartă denumirea de Cotul Pisicii. Prima localitate mai importantă întîlnită este :

ISACCEA (de la Galaţi la Isaccea pe apă sînt 46 km ; pe şosea sînt 43 km).

Geografie. Aşezată la poalele dealurilor cu acelaşi nume - şi în imediată vecinătate a Dunării - localitatea Isaccea se află într-o zonă de interferenţe între nordul Dobrogei şi fluviul Dunărea, între regiunea de vest şi de est a nordului dobrogean. Atît drumul de apă cît şi cel de uscat trec prin Isaccea.

Istorie. Trecutul oraşului acesta înregistrează cîteva evenimente istorice, atestate în diverse documente. Unul dintre acestea s-a petrecut în anul 514 (î.e.n.) cînd armatele împăratului persan Darius pătrunzînd în deltă, au urcat în susul fluviului pe 600 de corăbii şi au debarcat aici. Cei 600.000 de oameni al lui Darius au trecut fluviul pe un pod de vase mergînd înspre nord în căutarea sciţilor. Expediţia perşilor s-a terminat - după cum se ştie - cu un eşec şi numai lipsa de unitate a grecilor ce

păzeau podul l-a ferit pe Darius de o înfrîngere zdrobitoare. Un alt eveniment s-a petrecut în anul 1711, în preajma bătăliei de

la Stănileşti, pe Prut, cînd armatele vizirului Baltagii Mehmet au trecut Dunărea pe aici mergînd să se războiască cu oastea lui Petru II. Autorul istoriei lui Carol al XII-lea, Voltaire, confirmă în lucrarea sa exactitatea acestui fapt istoric.

Oraşul a avut în decursul secolelor mai multe denumiri. Pe timpul romanilor purta numele de Noviodunum. Un geograf arab pe nume Abulfeda (sec. al XlV-lea) aminteşte de el, spunîndu-i Saecdji. După unii autori, oraşul Isaccea s-ar identifica cu vechea aşezare medievală Vicina, stăpînită de genovezi, care au creat aici un prosper centru economic în secolele XIII-XIV. După ocuparea Dobrogei de către turci, se schimbă numele din nou : Isak-Kioi (pe româneşte satul lui Isac), de unde derivă actualul nume Isaccea.

Din punct de vedere administrativ, Isaccea face parte din judeţul Tulcea. Localitatea are străzi înguste, case din piatră, cu pridvoare de lemn, acoperite cu olane. Un minaret vechi de 300 de ani îşi etalează şi azi silueta în mijlocul construcţiilor moderne ridicate în ultimii ani. Sub aspect turistic, Isaccea oferă vizitatorilor posibilitatea de a admira cîteva frumoase privelişti mai ales în împrejurimi.

În ultimul timp a fost construită aici o modernă Casă de cultură.Lîngă Isaccea, în aval de gara fluvială, se întîlneşte o ridicătură de

pămînt, despre care o legendă de circulaţie locală susţine că reprezintă mormântul unui general turc, ce ar fi fost înmormîntat cu cal cu tot, în timpul unui război ruso-turc.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN IMPREJURIMI. (l). Culmile deluroase ale Isaccei, în afară de faptul că permit a se arunca priviri spre pitorescul tablou al Dunării, al malurilor sale şi al regiunilor învecinate, prezintă interes mai ales din punct de vedere economic. Aici se află o carieră de piatră, în care geologii au stabilit prezenţa porfirelor. Acestea au o culoare verzuie-cenuşie şi în masa lor se pot observa cristale de feldspat de culoare alb-roz. Teiul este foarte răspîndit pe aceste dealuri. Locuitorii strîng mari cantităţi de flori de tei care, după cum se ştie, au utilizare în medicină. O altă ramură de activitate legată de prezenţa teiului în aceste locuri o constituie creşterea albinelor. Viţa de vie, cultura tutunului fac şi ele parte din preocupările localnicilor, care lucrează în cadrul unităţilor agricole de producţie - cooperatiste sau de stat. Un număr de cinci mănăstiri se află pe o rază de aproximativ 20 km în jurul oraşului Isaccea. (2) Mănăstirea Cocoş (la 8 km de Isaccea). Este situată într-o poiană. A fost construită pe cheltuiala lui Hagi Neculai Ghiţă Poenarul, oier din Poiana Sibiului, în anul 1653. Alte mănăstiri aflate în această zonă: Tichileşii, Saona, Taiţa, Celle Dere, Mănăstirea Celîc-Dere

(în limba turcă ,,apă de oţel") are o frumoasă colecţie de icoane pe lemn din secolele XVII-XIX, vechi odăjdii preoţeşti şi o biblie tipărită în anul 1688, pe timpul domnitorului muntean Şerban Cantacuzino.

Un traseu pitoresc îl poate oferi drumul pe valea pîrîului Taiţa (la 9 km depărtare de la mănăstirea Cocoş) - spre Hamcearca. De la Isaccea se poate pleca şi la (3) Niculiţel (aflat la o depărtare de 13 km de Isaccea), mic orăşel renumit pentru podgoriile sale, încă din vremuri mai îndepărtate. Astfel, în 1760 locuitorii unor localităţi din Polonia cumpărau vinuri de la Niculiţel. Şi de pe dealurile Niculiţelului se deschide o interesantă perspectivă asuora regiunii fluviului, cu numeroasele sale bălţi şi canale. În ultimul timp, aici s-au descoperit zăcăminte de marmură roşie şi marmură neagră cu striaţiuni albe.

In această zonă turistică se înregistrează şi o altă aşezare (4) Valea Teilor, denumită raiul stuparilor. De la Niculiţel sînt 11 km. Dealul Consul (329 m) separă două zone geologice importante - aceea a munţilor Măcinului şi zona Tulcea. Alte rute turistice ne pot duce de la Niculiţel spre Sarica - Telîţa - Cataloi.

De la Isaccea. unde este necesar să revenim, drumul Dunării ne va purta mai departe spre Tulcea şi apoi în deltă. În calea noastră întîlnim Ceatalul Chiliei, adică locul unde se bifurcă Dunărea şi unde începe propriu-zis delta. Amfiteatrul Tulcei se descoperă ochilor şi mai clar. Vasul navighează pe braţul Tulcea care la Ceatalul Chiliei s-a ramificat din tulpina Principală a Dunării, o dată cu braţul Chiliei. După un ocol pe care-l fac vasele pentru a acosta cu prova în amonte, se debarcă în dreptul gării fluviale Tulcea.

2. BRĂILA - MĂCIN - GARVĂN - ISACCEA - SOMOVA - TULCEA (pe şosea)

Ruta turistică Brăila-Tulcea (pe şoseaua D.N. 22) este adesea folosită de turişti deoarece ea atinge obiective turistice interesante, care pot fi mai greu accesibile pe drumul de apă. Înainte de a porni la drum să facem un popas în oraşul Brăila.

BRĂILA (de la Bucureşti la Brăila, pe şosea, 210 km ; pe calea ferată : prin Buzău - 228 km, prin Urziceni -198 km).

Geografie. Oraşul Brăila se află pe linia de contact între cîmpia Bărăganului (cea mai netedă şi întinsă din ţară) şi podişul Moldovei (de asemenea cel mai întins dintre podişurile ţării). Important port situat pe malul stîng al fluviului Dunărea. Este locul de unde începe Dunărea maritimă, pînă la care pot străbate, venind pe mări şi oceane - vase de mare tonaj. De la Brăila pînă la vărsarea Dunării în mare - la Sulina - sînt 170 km. Oraşul se află la o altitudine de 15 m, portul Brăila - la 7,40 m

faţă de nivelul mării. Clima Brăilei este continentală. Primăveri scurte, toamne lungi. Din punct de vedere administrativ, Brăila este reşedinţa judeţului cu acelaşi nume.

Istorie. Cele mai vechi urme de viată omenească descoperite pe teritoriul Brăilei aparţin anilor j 3.500-2.800 î.e.n. O menţiune privind oraşul este făcută în cadrul unei descrieri geografice spaniole în anul 1350. Prima menţiune documentară românească aparţine luă Vlaicu Vodă şi datează din anul 1368. În acest document localitatea este pentru prima oară trecută sub numele actual : Brăila, în anul 1968, într-un cadru festivi s-au sărbătorit cei 600 de ani de existenţă documentă atestată a oraşului.

Dintr-un document din anul 1413, ce aparţine lui Mircea cel Bătrîn, rezultă că Brăila făcea un intens comerţ de peşte, cu Braşovul. Între 1540 şi 1829, oraşul se află sub administraţie turcească. După eliberarea Brăilei de sub stăpînirea străină, se poate remarca o creştere numerică a populaţiei şi o dezvoltare economică, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Brăila este considerat un mare oraş industrial şi comercial, în acelaşi timp, se constată creşterea numerică a proletariatului. Au loc acţiuni revendicative pentru o viaţă mai bună a populaţiei muncitoare. Dar numai după 23 August 1944, oraşul cunoaşte o adevărată perioada de prosperitate.

Fig. Lipsă din carte în original 1. Consiliul popular municipal. 2. Palatul culturii. 3. Muzeul Brăilei. 4. Hotelul „Traian". 5. Teatrul de stat. 6. Biserica elină. 7. Bustul împăratului Traian. 8. Hotelul „Pescăruş". 9. Restaurantul „Balta Brăilei". 10. Hotelul „Delta". 11. Grădina publică. 12. Agenţia de voiaj C.F.R. 13. Agenţia de turism. 14. Oficiul P.T.T.H. 15. Gara C.F.R. 16. Gara fluvială. 17. Complexul comercial

[..] magazii pentru pulbere, moschei etc. Cetatea se întindea în afara zonei grădinii publice de azi şi în porţiunea străzilor Citadelei, Fortificaţiei, Cazărmii etc. Ultima centură, cu şanţul de apărare, se afla pe linia actualului bulevard Cuza, de la un capăt la celălalt, în zilele noastre, se păstrează pe str. Cetăţii nr. 31, o hrubă ce servea la depozitarea pulberei, precum şi o reţea de tunele pe unde se puteau evacua trupele în caz de asediu prelungit. Grădina publică (în suprafaţă de 60.000 m2) cuprinde un teren de volei, un patinoar, un restaurant cu terasă. De aici privirile ne pot purta spre Dunăre şi regiunea învecinată. Pe cheiul fluviului se pot vedea gara fluvială, portul, silozurile. Tot aici se află bustul marelui scriitor originar din Brăila, Panait Istrati (1884-1935). Din grădina publică se poate ajunge în port printr-o scară de acces amplasată în axul aleii principale.

(6) La intrarea în oraş dinspre Bucureşti se află parcul Kiseleff, cel

mai mare parc al Brăilei (în suprafaţă de peste 7 ha), în lunile de vară, vizitatorii pot lua masa la restaurantul amenajat aci. În parc se află monumentul Ecaterinei Teodoroiu, eroina de pe frontul de la Mărăşeşti din timpul primului război mondial. (7) Faleza, plaja şi ştrandul de la Dunăre sînt accesibile din apropierea intersecţiei străzii Călăraşi cu B-dul Republicii. Din acest punct se deschide întreaga panoramă a falezei Dunării. Plaja are un nisip foarte fin.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. În cadrul acestora ne propunem a vedea: (1) Lacu Sărat, importantă staţiune de îngrijire a sănătăţii şi de recreere. Se află la 7 km depărtare de centrul oraşului Brăila. Pentru a ajunge acolo trebuie să urmăm strada Călăraşi (sau Republicii) pînă la intersecţia Bulevardului Karl Marx, de unde putem pleca şi cu tramvaiul 1 sau 2. Există şi curse sezoniere de autobuz care duc la Lacu Sărat. Staţiunea Lacu Sărat ne apare prezentîndu-ne oglinda lacului, înconjurată de un parc. Lacul are forma unui corn, lung de cca. 2 km şi lat de 200-300 m. Nămolul sapropelic din lac are o grosime de 20-40 cm. Băile de aici au fost folosite rudimentar cu mult înainte de jumătatea secolului trecut. În 1875 se fac primele instalaţii de băi calde. Amintim că în această staţiune a lucrat în tinereţe cel care avea să devină scriitorul Panait Istrati. Unele episoade ale povestirilor publicate în volumul „Apus de soare" sînt culese din cronicile mondene ale staţiunii (Panait Istrati, născut la Brăila în anul 1884, a adus - datorită operelor sale, traduse în 26 de limbi - atît ţării cît şi oraşului natal, o faimă mondială. Eroii săi: Chira Chiralina, Codin, Ţaţa Minca, Neranţula ş.a. au drept fundal vechea Brăilă). În staţiune sînt amenajate stabilimente pentru băi calde şi reci, există un restaurant, un club, o bibliotecă ş.a. Lăsînd în urmă staţiunea Lacu Sărat, drumul în continuare (cu tramvaiul), ne duce la Chiscani, unde se află (2) Combinatul de celuloză şi hîrtie „Brăila". Comuna Chiscani, care azi aparţine de oraşul Brăila, este o aşezare veche. Aici s-au descoperit, în curtea unui locuitor, urmele unui cimitir din perioada feudală. În timpurile mai noi, mori de apă măcinau de zor cerealele produse ale bogatele pămînturi de aici. Combinatul, ridicat în anii construcţiei socialiste, este o unitate industrială modernă, de mare capacitate, care foloseşte ca materie primă stuful recoltat în Delta Dunării. Portul special construit pentru descărcarea materiei prime dispune de un chei dotat cu instalaţii moderne. Combinatul poate produce peste 50.000 tone de celuloză pentru fibre artificiale, precum şi alte produse : hîrtie, celuloză, cartoane duplex-triplex. Prezenţa acestei mari unităţi industriale la Brăila demonstrează potenţialul economic al Deltei Dunării. (3) O altă excursie se poate face pe Canalul Filipoiu, aflat în insula Brăilei - astăzi mult scurtat din cauza lucrărilor de îndiguire a insulei Mari a Brăilei. Poziţia canalului este paralelă cu drumul Dunării în

porţiunea ce se întinde ceva mai la sud de Chişcani şi Brăila (Dunărea Veche). Distanţa dintre Brăila şi intrarea în canal este aproximativ de 5 km. Se poate vizita cu vase ocazionale, ce străbat Dunărea, apoi pe Dunărea Veche (în amonte) - pe drumul spre Macin. Pe partea stîngă a drumului se aliniază casele comunei Smîrdan, apoi pe partea dreaptă - intrarea în canal, care ne poartă printre şiruri de sălcii, şi în general în tovărăşia unei vegetaţii luxuriante, foarte apropiată ca aspect de aceea din Delta Dunării. (4) La 8,5 km depărtare de Brăila, pe şoseaua spre Galaţi se află comuna Baldovineşti care a constituit decorul pentru una din cele mai dramatice poveşti ale scriitorului Panait Istrati - „Moş Anghel". Aici şi-a petrecut scriitorul brăilean o parte din copilăria sa. (5) Pe celălalt mal al Dunării, în Insula Mare a Brăilei, se află un complex comercial amenajat în fostul punct pescăresc Corotişca. Construcţiile de aici poartă amprenta unor aşezări de tip lacustru. La dispoziţia vizitatorilor au fost puse cîteva vile confortabile precum şi doua terase-restaurant, acoperite cu stuf, hamacuri prinse de sălcii ş.a. Traversarea Dunării pînă la complex se asigură cu şalupe speciale. Meniul servit de restaurant cuprinde specialităţi de pescărie (ciorbe, saramure, crap la proţap ş.a.).

După vizitarea Brăilei şi a împrejurimilor sale, săi pornim La drum spre Tulcea. După traversarea Dunării pe la Smîrdan se merg spre Măcin. Traversarea se face cu bacul din două în două ore, conform programului NAVROM. Spre Măcin se poate merge şi cu ajutorul curselor regulate NAVROM - pe linia de navigaţie spre Piatra Frecăţei (pe apă - pînă la Macin sînt 15 km, pe care vaporul îi parcurge într-o oră şi 15'), plutind pe braţuM Dunării Vechi. Apropiindu-ne la 4 km depărtare de Macin, pe partea stîngă a şoselei se vede Dealul Orliga, constituit din cuarţite şi micaşisturi, care reprezintă cele mai vechi şi metamorfozate roci din Dobrogea de Nord. Drumul modernizat spre Macin străbate o zonă deosebit de pitorească, în special pe partea dreaptă a şoselei, mărginită de Dunărea Veche şi de bălţile ei, cu o vegetaţie bogată, formată din sălcii şi alte plante specifice. La 7 km depărtare de Smîrdan întîlnim cantonul Piatra Fetii.

MĂCIN (14 km depărtare de Brăila). Oraşul este situat pe un platou, la poalele munţilor Macin, în imediata apropiere a portului, pe un promontoriu, se afla în antichitate cetatea romană Arrubium. O stradă bine pavată urcă spre centrul oraşului, unde o geamie din secolul al XVIII-lea aminteşte că aici au stăpînit cîndva turcii. În contrast cu vechile construcţii ale oraşului, noile blocuri de locuinţe, complexele de deservire dau o notă mai veselă localităţii. Chiar din oraş este vizibil dealul Pricopanului. Culmile acestui deal, vizibile din oraşul Macin, poartă următoarele denumiri, în ordinea în care se înşiră : Viţelaru, Cheia, Caramălău, Fîntîna cu leac, Vraciu (sau Vraju), Turţudanu, Mîţu, Sulucu,

Căpraru, Piciorul Pricopanului. La poalele acesteia din urmă se află Lacul Sărat, cu o aşezare deosebit de pitorească (5 km depărtare de Macin), unde în lunile de vară se poate asigura un popas (bufet, răcoritoare, bărci). Pricopanul face parte din străvechii munţi al Măcinului, care ocupă o suprafaţă de aproximativ 1000 km2. Ei sînt mărginiţi la nord şi vest de Dunăre, iar la est se întind pînă la versantul stîng al văii Teliţa. Aparţin uneia din cele mai vechi ere geologice (paleozoic), a cărei vîrsta este apreciată la peste 300.000.000 de ani. Din carierele de piatră de la Macin se expediază fără întrerupere granit gri pentru construcţia stadionului de la Munchen, oraş ce va găzdui întrecerile olimpice din anul 1972.

In apropiere de Macin se află mai mult bălţi (Cetate, Văcăreni, Piatra Călcată, Crapina Lată şi Grindu) ce asigură recolte bogate de peşte. Dacă ne continuăm drumul spre sud întîlnim, după ce se traversează ramificaţia spre Carcaliu, dealul cu acelaşi nume. Dincolo de satul Greci, la 3 km de şosea, se află culmea Grecilor cu cel mai înalt vîrf din Dobrogea, Ţuţuiatu (467 m altitudine).

GARVĂN (Macin-Garvăn, 11 km). Drumul de la Macin la Garvăn (pe D.N. 22) străbate o zonă joasă. Şoseaua atinge mai întîi Jijila, apoi Garvănul care este accesibil şi dinspre Galaţi (pentru care se traversează Dunărea cu bacul spre comuna 23 August). Se pare că după cetatea romană de la Bărboşi, cetatea Dinogeţia de lîngă Garvăn, localizată azi la punctul numit Bisericuţa, reprezintă cel de al doilea punct de apărare pe care romanii îl aveau în aceste locuri. Sînt ipoteze care susţin că Dinogeţia se afla mai întîi pe malul stîng al Dunării - la Barboşi - după care romanii au mutat-o, în secolul al IV-lea, pe insula de la Garvăn. Pentru a vizita ruinele cetăţii Dinogeţia este necesar să ne deplasăm la aproximativ 5 km nord-vest de satul Garvăn, după care trecem pe insula Bisericuţa. Aici pot fi văzute resturi ale vechii cetăţi, cu zidul de incintă construit din blocuri de calcar, poarta principală, ruinele unor clădiri din interior ş.a. De pe insula Bisericuţa, unde săpăturile din ultimii ani au dus la interesante descoperiri, se deschide largă priveliştea spre regiunea înconjurătoare : drumul cotit al Dunării - în nord, panorama oraşului Galaţi - în vest, culmile roase de vremuri ale munţilor Macin în direcţia sud-est.

ISACCEA (de la Garvăn 28 km). Drumul trece prin Văcăreni (pînă la care de la Garvăn sînt 2 km), apoi prin Luncaviţa (pînă la care sînt 11 km). Lîngă această comună se află o insulă de fagi, interesant monument al naturii ocrotit prin lege. Suprafaţa „insulei" este de 2 ha. Este o rămăşiţă a unei păduri întinse de fag. Solul podzolic de aici demonstrează abundenţa precipitaţiilor în această zonă. În afară de fag

(Fagus silvatica) mai întîlneste aici carpenul (Carpinus betula), ulmul (Ulmus montana) ş.a. De la Luncaviţa şoseaua trece prin comuna Rachelu şi apoi - în continuare - prin Isaccea (despre care s-a vorbit mai înainte), după care se apropie de Somova.

SOMOVA (de la Isaccea 23 km). Caracteristica drumului acesta o constituie pe de o parte îndepărtarea de axa Dunării, iar pe de alta, pantele destul de pronunţate pe care le întîlneşte. Dealurile prin care şerpuieşte şoseaua (D.N. 22) sînt formate din calcare, numirea comunei Somova provine - după unele păreri - de la peştele somn destul de frecvent în bălţile din apropiere. În ultimii ani, Somova a suferit o transformare în sensul reprofilării ocupaţiei locuitorilor săi. Pe vremuri, în majoritatea lor agricultori şi pescari, locuitorii Somovei sînt astăzi, în bună parte, mineri datorită descoperirii unor importante zăcăminte de baritină (un sulfat de bariu) - foarte necesară industriei petroliere, înainte de găsirea de către geologi a baritinei de la Somova, aceasta se importa. În afară de baritină, în minele de la Somova se extrag: plumb, zinc, cupru, argint ş.a., dar în cantităţi mai mici. Dealul de la sud de Somova (care adăposteşte zăcămintele de baritină) se numeşte Cortelu. De la Somova, ultima aşezare prin care trecem înainte de a ajunge la Tulcea, este Mineri. De la Somova la Tulcea sînt 14 km pe şosea, înainte de intrarea în Tulcea, se trece prin apropierea Uzinei de alumină din oraş (pe partea stîngă).

TULCEA - POARTA DE INTRARE ÎN DELTA DUNĂRIIGeografie. TULCEA, cel mai mare oraş din nordul Dobroged, este

situat la o depărtare de Bucureşti de 334 km pe calea ferată şi 343 pe şosea. Cadrul natural în care se află este al unui vast amfiteatru cu faţa spre Dunăre. Este locul unde se întîlnesc toate drumurile din nordul podişului dobrogean cu Dunărea, care atinge oraşul între Milele 38 şi 39, continuîndu-şi apoi drumul său spre mare. Datorită dealurilor care-1 înconjoară în formă de semicerc : Hora Tepe (sau „La Monument", cum i se mai spune) - la nord-est, dealul Carierei - la est, dealul Mare - la sud şi dealul Taberei (sau „Cazărmii", cum îl mai numesc localnicii) - la vest, oraşul Tulcea este ferit de vânturile puternice care se abat asupra Dobrogei, iarna şi primăvara.

Istorie. Pe locul unde se află azi oraşul Tulcea, s-au înfiripat de timpuriu aşezări omeneşti statornice. Printre primele popoare care au fost atrase de aceste meleaguri trebuie menţionaţi grecii din Milet. Ei înfiinţează o colonie în această parte a Dobrogei, acum aproximativ 2.600 de ani, o dată cu coloniile Tomis şi Callatis. Marele poet latin Ovidiu exilat de împăratul August (anii 9-17 e.n.) la Tomis, pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră de azi) pomeneşte de cetatea romană Aegyssus. Dintr-o scrisoare a lui Ovidiu către Vestalis, comandantul oştilor romane,

aflăm despre o bătălie sîngeroasă ce s-ar fi dat aici, bătălie în care romanii au ieşit învingători. Pentru succesul acesta, poetul elogiază pe Vestalis scriind : „Aegyssus-ul o spune : tu ai luat cetatea...".

Viaţa cetăţii nu era în acele timpuri prea liniştită. Cînd îngheţau apele Istnului, pe aici se abătea iureşul năvălirilor popoarelor migratoare, care tulburau munca paşnică a locuitorilor. Pe timpul împăraţilor din familia Flaviilor (69-96 e.n.) se puteau vedea patrulînd pe Dunăre, navele flotei de război romane, întinderea stăpînirii romane asupra Stitiei Minor - cum se spunea pe acea vreme acestor locuri - a făcut ca şi Aegyssus să aibă o garnizoană romană. Oraşul s-a organizat după sistemul roman. Populaţia era formată din geto-daci, elini şi romani. Tot în această perioadă, guvernatorul Tuliu Gemin al Sciţiei a întărit locuitorilor cetăţii Histria dreptul de a pescui la Dunăre şi de a aduce lemne gratuit, din teritoriul oraşului Aegyssus.

Popoarele migratoare întrerup dezvoltarea oraşului ca şi a întregii regiuni Dobrogea, pentru o bună perioadă de vreme în secolul al III-lea e.n. goţii provoacă multe necazuri romanilor. Hotărîrea împăratului Aurelian de a părăsi Dacia în anul 271 e.n. are fireşte repercusiuni şi asupra localităţii Aegyssus. Că nu toţi romanii au părăsit oraşul, se deduce dintr-o menţiune a scriitorului bizantin Procopius, secretarul generalului Belizarius, care citează în cartea sa „De aedificiis" şi Aegyssus printre acele aşezări pe care împăratul Justinian (527- 565 e.n.) le întăreşte în scop strategic. Mai tîrziu, istoricul bizantin Constantin Porphirogenetul (secolul al X-lea) citează între alte 14 oraşe (existente pe teritoriul Dobrogei) şi Aegyssus. Alte izvoare, printre care „Itinerarium Antonini" şi „Notitia Dignitatum Orientalis" amintesc de Aegyssus ca despre o localitate însemnată. Pe timpul lui Mircea cel Bătrîn (1386-1418), oraşul face parte, împreună cu întreaga Dobroge, din principatul Ţării Româneşti, în timpul stăpînirii turceşti apare pentru prima dată numele de Tulcea. Istoricul N. lorga susţine că numele oraşului ar proveni de la numele unui bei.

Călătorul Mateo Gondola, într-o descriere a localităţilor unde era răspîndită religia creştină în împărăţia turcească, citează şi Tulcea (în anul 1674). Un act domnesc din 1778 al domnitorului Moruzi al Moldovei se referă la ordinul sultanului ca pîrcălabii oraşului Galaţi să trimită la Tulcea cherestea, în anul 1799 este exilat, iar mai tîrziu omorît şi aruncat de aici în Dunăre, din poruncă domnească, poetul Alecu Văcărescu, fiul istoricului, filologului şi poetului premodern lenăchiţă Văcărescu.

O interesantă descriere a oraşului ne-a lăsat-o Boucher de Perthes, vestit arheolog francez, care acum mai bine de 100 de ani a vizitat aceste locuri. Pînă la 1860 Tulcea a fost cîrmuită de o căimăcănie. Începînd din acest an, Dobrogea trece, în cadrul ocupaţiei turceşti, sub guvernarea unui paşă, a cărui reşedinţă este în oraşul Tulcea. Sub regimul paşalîcului, la

Tulcea se deschid mai multe consulate ale unor ţări străine. Reintrarea Dobrogei în hotarele fireşti ale ţării, după războiul pentru independenţă din 1877, are puternice repercusiuni asupra dezvoltării oraşului.

Fiind cea mai populată localitate din Dobrogea, Tulcea devine către sfîrşitul secolului trecut un centru economic însemnat. Creşterea numerică a proletariatului şi accentuarea pauperizării sale fac ca în primele decenii ale secolului nostru să se înregistreze în oraş diverse acţiuni cu caracter revendicativ, mai ales în rîndurile muncitorilor din port.

O adevărată ascensiune cunoaşte oraşul numai după 23 August 1944. Atît pe plan economic, cît şi pe cel cultural, oraşul Tulcea cunoaşte în zilele noastre mari transformări. Modernele hale de pescării, fabrica de conserve de peşte, fabrica de conserve de legume, sînt; creaţii ale ultimilor ani. Întregul oraş - devenit municipiu, reşedinţă a judeţului Tulcea - se află în curs de radicală modernizare, în centru, pe lîngă alte construcţii, s-au ridicat în ultimul timp clădirile în care-şi au sediul Comitetul judeţean P.C.R. şi Consiliul popular judeţean, Centrala P.T.T.R. S-a construit o nouă gară. Antrepozitul frigorific de la Tulcea, pe lîngă care se trece cu vaporul, în drum spre gara fluvială, are o capacitate de depozitare anuală de peste 6.000 tone de peşte. Aici îşi descarcă traulerele româneşti, roadele pescuitului oceanic. În ultimul timp, pe platforma industrială din vestul oraşului Tulcea a fost construită o mare Uzină de alumină.

Pitorescul poziţiei oraşului a trezit în trecut interesul multor vizitatori. Unele personalităţi culturale din ţară sau de peste hotare, au lăsat interesante însemnări asupra aspectului oraşului din perioada vizitei lor. Astfel, Jules Verne, vestitul autor de romane ştiinţifico-fantastice, care a vizitat, se pare Tulcea, în jurul anului 1892, în cadrul unei călătorii documentare întreprinse în România, a fost plăcut impresionat de forma amfiteatrală a localităţii, de golful format de marele fluviu în dreptul oraşului. Jules Verne a încercat să desluşească şi originea numelui fluviului. După părerea sa, numele Dunărea ar veni de la cuvîntul zendic „asdanu" ce înseamnă „repede".

Scriitorul Alexandru Vlahuţă a poposit şi el la Tulcea, rezervînd descrierii oraşului un capitol special în cartea sa „România pitorească". Apoi Mihail Sadoveanu, marele iubitor al Deltei, a zugrăvit în pagini de antologie frumuseţile Tulcei şi pitorescul tablou al ultimilor mori de vînt existente aici cu cîteva decenii în urmă.

La Tulcea s-au născut pictorul Alex. Ciucurencu (l902) şi matematicianul Grigore Moisil (1906).

Obiective turistice. Obiectivele turistice pe care le vom vizita în oraş vor prefaţa într-un fel întâlnirile viitoare cu frumuseţile regiunii de la gurile Dunării, explicînd mai desluşit care dintre acestea prezintă un interes major. Urmînd drumul de la intrarea în oraş (venind din Isaccea)

spre centru, ne putem opri la (1) Casa de cultură (str. Isaccei), construcţie ale cărei linii arhitectonice moderne se asamblează întregii concepţii urbanistice imprimate oraşului. Aici au loc spectacole teatrale, proiecţii cinematografice şi alte manifestări culturale. Un alt obiectiv turistic ce trebuie văzut este (2) lacul Ciuperca, aflat chiar în apropierea şoselei, unde se pot face plimbări cu barca şi nataţie. Pe malul lacului Ciuperca sînt posibilităţi de cazare în 10 căsuţe, a cîte două locuri fiecare, în apropierea lacului s-a constrit noua gară feroviară a oraşului.

Părăsind lacul Ciuperca, în drum spre centrul oraşului, trecem pe spaţiosul chei, o realizare a ultimilor ani, care a imprimat acestei părţi a urbei o notă nouă, luminoasă, plină de gust. După parcurgerea străzilor pe marginea cărora se aliniază azi blocurile şi noile magazine moderne, considerăm utilă şi interesantă vizitarea (3) Muzeului Delta Dunării (str. Progresului). Muzeul prezintă în mod sugestiv trecutul, flora şi fauna Deltei Dunării. Este foarte importantă vizitarea acestui obiectiv înainte de călătoria în deltă, pentru o mai uşoară înţelegere a tabloului uneori destul de complex al acestei regiuni. La intrarea în muzeu sînt prezentate, prin diverse imagini, ipotezele formării Deltei Dunării, aşa cum le-au emis cîţiva dintre oamenii de ştiinţă români din trecut (Brătescu, Antipa, Murgoci ş.a.). Se poate urmări apoi harta turistică a regiunii, fauna şi flora ei specifică, în continuare, splendidele diorame redau cu fidelitate diferite colţuri ale naturii deltei, cu fauna lor reprezentativă. Dintre acestea reţinem : Colonia de pelicani de la Matiţa, Pădurea Letea, Săraturile de la Murighiol, Grindul Crasnicol, Insula Sahalin ş.a. În ultimii ani, ornitologii muzeului au determinat prezenţa în zona Deltei Dunării a unor specii de păsări migratoare din locuri foarte îndepărtate : raţa mandarin (Aix galerieuriaca), originară din Extremul Orient; notatiţa (Phalaropus lobatuş), pasăre de pasaj din ţara gheţarilor, la care masculul cloceşte, ş.a. Insula Sahalin, de la vărsarea braţului Sf. Gheorghe în mare, este o zonă de o deosebită atracţie pentru multe înaripate rare. Astfel, aici au fost descoperite: ploierul argintiu (Pluvialis squatarola), pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus), ce-şi lasă ouăle pe nisipul gol al insulei, pescăruşul negricios (Larus fusous) ş.a. Coborîm apoi la subsolul clădirii, unde ni se rezervă o surpriză plăcută : o sală cu acvarii. Putem urmări pe „viu" dar în mic, ceea ce se petrece pe un plan mai mare în adîncurile apelor. Sînt prezenţi aici : morunul (Huso huso), păstruga (Acipenser stellatus Pali), nisetrul (Acipenser guldenistaedti), babuşca (Rutilus rutilus), văduvită (Leuciscus idus), morunaşul (Vimba vemba), linul (Ţinea ţinea), ştiuca (Esox lucius), avatul (Aspius aspius), şalăul (Stizostedion lucioperca), bibanul soare (Lepomis gibbosus), ghiborţul (Acerina cernua,), labanul (Mugii cephalus), anghila (Anguilla anguilla), cega (Acipenser ruthenus), crapul oglindă (Cyprinus carpio rex cyprinorum), crapul golaş (Cyprinus carpio nudus), crapul obişnuit

(Cyprinus carpio). În acvarii sînt prezentate şi specia de peşti exotici. Muzeul mai cuprinde exponate din categoria uneltelor pescăreşti, folosite în deltă. Secţia de arheologie a muzeului cuprinde cîteva exponate de mare valoare, printre care : „Tezaurul tătăresc" din secolul XlII-lea, ce conţine pecetea hanilor Toktai şi Tulabugai, precum şi 9.205 monezi de argint, lingouri de argint, monezi bizantine de aur ş.a. Nu trebuie să omitem faptul că pămîntul Dobrogei a fost vestit pentru bogăţia sa numismatică. Astfel, anticarul lui Ludovic al XlV-lea, Jean Vaillant, vizitînd muzeele din Europa, a semnalat încă de pe vremea aceea mulţimea de monezi ce proveneau din Histria, Tomis şi Callatis. În cadrul muzeului funcţionează şi o secţie de artă, cu valoroase tablouri semnate de N. Tonitza, L Iser, J. Al. Steriadi, M. Bunescu, I. Ţuculescu, N. Dărăscu ş.a.

Fig. 38.jpg1. Consiliul popular judeţean. 2. Muzeul „Delta Dunării". 3. Casa de cultură 4. Geamia. 5. Monumentul de pe Colnicul Horei. 6. Hotelul „Delta". 7. Restaurantul „Egreta". 8. Oficiul P.T.T.R. 9- Agenţia de turism, 10. Gara fluvială. 11. Gara C.F.R.

Părăsind muzeul, urmăm străzile ce duc spre fluviu în direcţia Pieţii Republicii - o piaţă circulară flancată de clădirea Centralei Deltei Dunării şi de grădina publică de pe malul Dunării, unde se află hotelul turistic ,,Delta", cu o capacitate de 220 locuri. În drum spre halele frigorifere întîlnim (4) clădirea în care în timpul ocupaţiei otomane se afla reşedinţa Kaza-bei (unitate administrativă turcească) şi a comandamentului militar.

În faţa fabricii de conserve de peşte (unde se află şi halele frigorifere) este amenajat (5) un mic port, de unde pleacă şi vin din întreaga deltă vasele ce transportă peştele, întreprinderea a fost construită în 1951. Din vasele care acostează în mica radă a portului, se descarcă zilnic, în perioadele foarte active ale pescuitului, mari cantităţi de peşte. De obicei pescuitul începe timpuriu primăvara, cînd se vînează în special ştiuca, apoi scrumbia de Dunăre. După care urmează o întrerupere, pentru a respecta perioada de „bătaie", de reproducere a peştelui, numită laconic de pescari „oprita". Lunile de vară aduc o intensificare a pescuitului, care creşte gradat pînă toamna tîrziu, cînd o dată cu venirea iernii încetează. Cantităţi mai mici se vînează şi iarna, cu năvodul, sub gheaţă. O parte din peştele adus la Tulcea se expediază în stare proaspătă pentru a fi pus în consumul intern, iar altă cantitate se prelucrează în cadrul fabricii de conserve de peşte. Deosebit de spectaculoasă este pentru turistul aflat întîmplător în rada micului port descărcarea sturionilor, care adesea impresionează prin masivitatea lor, aduşi în special de la Sf. Gheorghe.

Se mai descarcă aici chefalul, labanul, pescuit la Portiţa, scrumbiile albastre pescuite la Sulina şi în alte părţi ale litoralului românesc.

Părăsind porţile întreprinderii, în imediata ei vecinătate se află (6) geamia, construită pe timpul lui Ismail Paşa, înainte de 1877. Turnul geamiei se vede de departe, contrastînd cu noile construcţii ale oraşului. În această parte a oraşului se află principalele unităţi industriale, în continuare, pe ţărmul Dunării, se află Şantierul naval - o unitate construită în 1949. Fabrica de conserve de legume „Dunărea" este situată în aceeaşi zonă industrială a Tulcei. Un punct de atracţie spre care se poate merge, urmînd în pantă calea Gloriei, îl constituie (7) promontoriul Colnicul Horei sau „La Monument", cum i se mai spune de către localnici, deoarece aici a fost ridicat un monument după restabilirea autorităţii statului român asupra Dobrogei, în 1878. El nu prezintă numai un interes geografic sau turistic, ci şi unul geologic. După unii geologi, la baza promontoriului se află depozite din una din cele mai îndepărtate ere - paleozoic, peste care s-au suprapus urmele triasicului, care fac parte din era vieţii mijlocii - era mezozoică. Promontoriul de la Colnicul Horei a fost remarcat nu numai de oameni de ştiinţă, ci şi de gravori. O gravură din secolul al XIX-lea ne înfăţişează în primul plan vase cu pînză, iar în perspectivă Colnicul Horei. (Monumentul nu figura încă pe gravura menţionată). Pe lîngă obeliscul pe care-1 putem vedea şi astăzi, grupul statuar înfăţişa un dorobanţ (pe partea dreaptă) şi un vultur (pe partea stîngă). În timpul războiului din 1916, monumentul a avut de suferit, fiind refăcut ulterior. De pe Colnicul Horei priveliştea se deschide larg asupra împrejurimilor. Putem distinge spre nord : firul Dunării, iar peste fluviu - satul Tudor Vladimirescu; spre vest : Dealul Taberei, oraşul Tulcea cu obiectivele ce au fost deja descrise ; spre sud : sclipirile argintii ale lacului Zaghen, al cărui luciu este înrămat în verdele (sau auriul) stufului ; spre sud-est, în fumuriul zării - cele cinci coline ale munţilor Beştepe ; spre est : Dunărea - braţul Tulcea, delta. Pitorescul tablourilor de aici îl întregeşte circulaţia vaselor pe apa fluviului, care de sus par nişte jucării. În acest cartier al oraşului se află o secţie a muzeului, unde pot fi văzute mai multe stele funerare (morminte de pe vremea romanilor). Pe una din ele se poate citi inscripţia „Aegyssus". La poalele Colnicului Horei este în curs de organizare un complex muzeal în aer liber - pe o suprafaţă de 314 ha - care va înfăţişa aspecte de natură specifice Dobrogei : silvo-stepă, dealurile golaşe şi bolovănoase sau rîpoase, lacuri, iar pe acest fundal - ansambluri de arhitectură populară (mori de vînt, colibe, cherhanale, saivane de oi. ş.a.).

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. Deoarece împrejurimile Tulcei fac parte din obiectivele ce le vom întîlni pe rutele turistice care vor fi descrise detaliat, vom aminti numai de satul Tudor

Vladimirescu de peste fluviu. Acolo se poate ajunge cu barca sau cu ajutorul unui ponton ce transportă la intervale regulate călători, căruţe, vehicule de orice fel de pe un mal pe celălalt al Dunării. De aici se deschide o frumoasă perspectivă asupra oraşului. Un drum de ţară duce spre comunele Pătlăgeanca - Ceatalchioi - Plaurul - Pardina - Tatanir - Chilia Veche.

TULCEA-CHILIA VECHE-PERIPRAVA (pe braţul Chilia)

La Chilia Veche şi Periprava se ajunge folosind vasele NAVROM, care fac curse regulate înspre aceste localităţi, pe braţul Chilia. Drumul de la Tulcea la Periprava durează 4 ore şi 30 minute. La înapoiere, adică de la Periprava la Tulcea - 5 ore Cursă rapidă de tip „Săgeata" străbate acest drum - Tulcea-Periprava - în 2 ore şi 15 minute. De la Periprava la Tulcea itinerarul este parcurs de această cursă rapidă în 2 ore şi 20 minute. Durata este calculată ţinîndu-se cont şi de staţionările în porturi.

Braţul Chilia începe de la punctul denumit Ceatalul Chiliei, locul de unde Dunărea se desparte în două braţe diferite - Tulcea şi Chilia (ceatal în limba turcă înseamnă bifurcaţie, furculiţă). Această ramificaţie a fluviului - braţul Chilia - are cel mai mare debit de apă : 63%. Celelalte două braţe au debite mai mici (Sulina 15%, Sf. Gheorghe 22%).

Fig. 43.jpgDebitul Dunării la Ceatalul Chiliei atinge impresionanta cifră de

6.000 m.c. pe secundă. În unii ani însă, el poate creşte şi mai mult, pînă la 17.000 m.c. pe secundă, în anii excepţionali, cum a fost de pildă, anul 1897 şi această limită a fost depăşită, înregistrîndu-se cifra record de 19.347 m.c. pe secundă. (Dacă apreciem că apa pe care o consumă zilnic oraşul Bucureşti atinge un volum de 520.000 m.c. putem afirma că debitul mediu al Dunării la Ceatalul Chilia ar acoperi acest necesar într-un minut şi 25 secunde).

Drumul pe care-1 urmează vaporul pe acest braţ este destul de cotit. În imediata apropiere a Geatalului Chiliei se află satul Pătlăgeanca (11 km depărtare de Tulcea), iar în continuare Sălceni, Ceatalchioi (22 km) şi Plaurul (32 km).

În această zonă (străbătută şi de un drum pe uscat, ce urmează linia malului Dunării, care leagă Tulcea de Chilia) putem face cunoştinţă cu „bătrîna deltă" - adică acea parte a regiunii cu o evoluţie avansată, în care apele şi-au pierdut din puterea lor de odinioară. Locul limanelor de altă dată 1-a luat treptat uscatul străbătut de puternice şuvoaie de apă, care au fost şi ele pînă la urmă împotmolite, fără însă a dispare definitiv de pe tabloul deltei. Acestea sînt aşa numitele depresiuni care se întîlnesc aproape pe întregul cuprins al regiunii. De pe malul drept al braţului se

vede mai întîi depresiunea Sireasa, străbătută de canalul Sireasa, ce începe de la km 112 al braţului Chilia şi continuă înspre est. Această depresiune este legată prin dragaj şi de o altă gîrlă - Şontea - ce-şi termină drumul la Dunărea Veche, în apropierea satului Mila 23. (De menţionat că kilometrajul şi milele braţelor Dunării încep de la km 0 sau Mila 0, adică de la vărsarea în mare).

Aspectul naturii: mici ghioluri de apă, stufăriş, precum şi alte plante acvatice. Din decorul „bătrînei delte" nu lipsesc sălciile mici şi numeroasele specii de păsări sau animale. Localităţile amintite şi îndeosebi Ceatalchioi, sînt puncte de plecare pentru vînători. Dintre păsările şi animalele terestre sau acvatice mai frecvente pe acest braţ semnalăm : sitarul de pădure (Scolopax rusticola), care apare numai spre sfîrşitul lui octombrie şi noiembrie şi numai în pădurile de sălcii, raţa (Anas platyrhynchos), bizamul (Ondatra zibethica), iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes).

Lăţimea braţului Chilia variază între 300-700 m, putînd uneori depăşi această limită, în apropierea aşezării Plaurul (km 106-96), navele plutesc peste cea mai mare adîncime din întreaga deltă : 34 m sub nivelul mării.

Aşezările omeneşti de pe malul drept al braţului sînt slab populate. Lungimea satelor atinge în schimb uneori 7-8 km. Casele sînt aşezate şirag de-a lungul malului fluviului. Alături de vechile case cu pereţi de lut, văruiţi curat şi cu acoperiş din stuf, apar tot mai des construcţiile noi, din cărămidă. Gardurile, din stuf împletit, împrejmuiesc curtea cu un mic şopron şi bucătăria de vară. Pomul fructifer frecvent : gutuiul. Viţa de vie nu lipseşte nici ea. Pe mal sau în apropiere - barca.

După localitatea Plaurul vaporul trece printr-un cot pe care apele fluviului au fost nevoite să-1 facă datorită „pintenului" ce coboară dinspre Bugeac. În vîrful unghiului pe care-1 formează malurile braţului Chilia, îşi începe drumul, pe malul drept, canalul Şontea, o veche albie a Dunării, pe care navigau vasele pînă în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

PARDINA (de la Tulcea la Pardina sînt 45 km). Se poate ajunge aici şi pe un drum de ţară, dar numai pe timp bun şi cînd nu sînt inundaţii. Aşezarea se întinde pe o lungime de peste 6 km de-a lungul fluviului. În ultimul timp aici au apărut construcţii noi pentru muncitorii care lucrează la recoltarea stufului. Este un centru important pentru valorificarea acestei bogăţii a deltei. Nu departe de Pardina începe grindul Stipoc, care se contura aici încă de la începuturile formării deltei, fiind un rest al continentului (platforma). Este unul din cele mai mari grinduri ale deltei. El delimitează dinspre sud depresiunea Pardina, importantă zonă de exploatare piscicolă şi stuficolă. Depresiunea Pardina este puternic brăzdată de sahale, canale şi gîrle, printre oare amintim : sahaua Adîncă

(sau Hliboca) care este un vechi braţ al Dunării, gîrla Pardina care porneşte din braţul Chilia la km 76,5 (are o lungime de 27 km) şi îşi varsă apele în canalul Batacu - Chilia. Pentru a se pătrunde în depresiunea Pardina, se poate pleca fie din satul Pardina, fie din satul Stipoc, sau din satul Tatanir, cu lotci pescăreşti conduse de localnici. În incinta îndiguită, pe o suprafaţă de cea 5.000 ha, terenul este folosit pentru agricultură.

Peisajul locurilor: gîrle, bălţi, stufărişuri, sălcii. Fauna mai des întîlnită : egreta mică (Egreta garzetta), (din creştetul capului acestei păsări se prelungesc spre spate două-trei pene înguste foarte căutate în trecut, cînd se foloseau ca ornament pentru pălării), ţigănuşul (Plegadis falcinellus), lopătarul (Platalea leucordia), o pasăre frumoasă, avînd un cioc lat, caracteristic. În depresiunea Pardina se află una din cele mai mari zone din deltă pentru cuibăritul gîştelor sălbatice.

De la Pardina, braţul Chilia se despleteşte în mai multe căi de apă. Începe o deltă interioară care ia sfîrşit în dreptul Chiliei Vechi. Formarea acestei părţi a fluviului este legată de cele petrecute aici încă la începuturile genezei deltei, cînd actuala depresiune Pardina forma un liman, în care se vărsau apele venite din nordul platformei Bugeacului. Cu timpul, aluviunile transportate de Dunăre au umplut spaţiul ocupat de fostul liman. În nordul depresiunii, fluviul şi-a continuat drumul, ramificîndu-se şi creînd o deltă interioară, care cuprinde următoarele braţe: braţul Cîşliţa, ce începe din apropierea satului Pardina (de la km 76, în aval de satul Pardina), pe stînga braţului principal, reunindu-se cu braţul Chilia, la km 48; braţul Tatanir, ce se ramifică din braţul Chilia, între km 68-60 , braţul Tătarul, ce se despleteşte din braţul Tatanir (pe dreapta lui) şi îşi uneşte din nou apele cu ale braţului Chilia la km 45, lîngă Chilia Veche, unde ia sfîrşit această deltă interioară. Braţul Chilia are două delte interioare şi una terminală, aflată la vărsarea braţului în mare.

TATANIR (de la Tulcea la Tatanir sînt 59 km). Localitatea este traversată şi de drumul de ţară Tulcea-Chilia Veche. Pentru a ajunge la Tatanir, navele părăsesc drumul larg al braţului Chilia spre a pluti pe braţul Tatanir.

Locuinţele locuitorilor acestui sat, aşezat uneori în spatele unor perdele de sălcii, se întind şirag pe ambele maluri ale canalului. Mici plantaţii de vii şi de pomi fructiferi, - între care primează gutuiul - dau aşezării, în special primăvara, un farmec deosebit. In imediata apropiere a cherhanalei se află un canal ce merge în direcţia lacului Tatanir, bogat în peşte.

Apele fluviului, despletite, în dreptul Pardinei se unesc din nou pe măsură ce vasul se apropie de Chilia Veche. Aceasta se datoreşte străpungerii de către apele braţului Chilia a peninsulei Bugeac, separată

mai tîrziu de masa continentală. Prin gîtul format de această străpungere, braţul şi-a strîns apele într-un singur trunchi, pe care-1 va despleti din nou, mai departe.

CHILIA VECHE (de la Tatanir pînă la Chilia Veche sînt 21 km). Localitatea este aşezată pe insula despre care s-a amintit deja. La Chilia Veche se poate ajunge şi pe uscat pe drumul de ţară ce pleacă din Tudor Vladimirescu, mică aşezare de pe malul stîng al Dunării, în fata Tulcei. Ruta aceasta urmează firul apei, străbătînd satele Pătlăgeanca, Ceatalchioi, Pardina şi Tatanir. Sub aspect istoric, sînt temeiuri de a considera (pe bază de documente) Chilia o aşezare foarte veche. Cu cinci secole înaintea erei noastre, pe locul acesta se afla aşezarea greacă Achillea. Mai tîrziu aici s-a ridicat cetatea turcească Eskil-Kale.

In cursul evului mediu, Chilia Veche era cetate iar Chilia Nouă (teritoriul R.S.S.Ucraineană pe malul stîng al Dunării), oraşul comercial. În primele decenii ale secolului al XlV-lea, pînă în apropiere de Chilia se întindea spre est hotarul statului feudal Ţara Românească. În a doua jumătate a aceluiaşi secol, la Chilia se aflau garnizoane ale genovezilor care numeau aşezarea Licostomo. Acest nume grecesc tălmăcit în limba română înseamnă „gura lupului". La mijlocul secolului al XV-lea, Chilia figura pe lista oraşelor şi tîrgurilor statului feudal Moldova. Ştefan cel Mare a ridicat aici o cetate care a rezistat eroic timp de 8 zile în anul 1484 asediului unei armate otomane conduse de Baiazid al II-lea. Despre Chilia, un cronicar turc, Tursunbei, spunea că „adîncimea şanţului cetăţii era de neînchipuit", iar „urcarea inamicului pe ziduri era imposibilă". Vechi port la Dunare pentru transportul de cereale, miere şi alte produse de export ale Moldovei, Chilia a rămas vestit mai ales prin abundenţa morunului (Huso huso) şi a altor peşti valoroşi ce se pescuiesc aici.

Documentele istorice privind această bogăţie a apei în apropiere de Chilia sînt numeroase. Astfel, un călugăr italian, Niccolo Rarsi, nota cu prilejul unei călătorii efectuate în anul 1633 că în „vecinătate, la o milă, este pescărie de orice fel de peşte cu un preţ foarte ieftin". Călătorul remarcă prezenţa negustorilor din Polonia, Turcia, Ungaria şi din alte ţări care veneau aici să cumpere peşte. Din această relatare rezultă nu numai bogăţia în peşte de atunci a localităţii, dar şi faptul că pescăriile se aflau la o milă, deci marea nu era prea departe de Chilia. El preciza chiar în altă parte că pînă la mare erau (calculat de noi) cca 5-6 km.

In linie dreaptă, pînă la mare sînt astăzi aproximativ 40 km. Se poate trage concluzia că marea s-a îndepărtat de Chilia în cei 339 de ani cîţi s-au scurs de atunci, cu cîte 100 m anual. Nici pe timpul lui Ştefan cel Mare cetatea Chilia nu era prea departe de mare. Chilia Veche este cea mai mare aşezare din Delta Dunării, avînd peste 5.000 de locuitori, a căror ocupaţie principală este pescuitul şi agricultura. Un important

edificiu îl constituie biserica, cu două turle de aproximativ 30 m înălţime, oare servesc uneori ca puncte de reper celor aflaţi departe în deltă.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI, (l) Folosind ambarcaţiuni ocazionale, se poate străbate ruta ce leagă braţul Chilia de canalul Sulina prin canalele de legătură interioară Batacu, Baharova, Eracle, spre Mila 23, iar de aici pe Dunărea Veche spre Crişan şi Sulina. (2) O altă rută - pe uscat - poate duce spre grindul Chilia. Pe grindul Chilia se intîlnesc iepuri (Lepus europaeus), dropia mică (Otis tetrax) ş.a. Un alt obiectiv este (3) grindul Stipoc care, împreună cu grindul Chilia formează un unghi drept. Despre acest grind s-a amintit cu alt prilej.

De la Chilia Veche, în drum spre Periprava, apele Dunării se despletesc din nou. Începe a doua deltă interioară din zona braţului Chilia. Apele braţului înconjoară ostroavele Babina şi Cernovca, care deţin atît suprafeţele stuficole cît şi terenuri agricole mai ales pe grindurile fluviale, foarte fertile, pe care se cultivă porumb, floarea soarelui, precum şi plantaţii de vii şi pomi fructiferi. La sudul acestor ostroave se întinde, pînă spre braţul Sulina, un mare complex de bălţi din care menţionăm Merheiul Mare, Merheiul Mic, Bablţa, Matiţa, Trei Iezere ş.a. Aceste bălţi sînt legate printr-o reţea de gîrle şi sahale. O faună bogată atrage în această zonă de bălţi atenţia turistului. În balta Babiţa, de pildă, se află un loc de cuibărit gîşte. În partea de vest a gîrlei Merheiul se întîlneşte o colonie de pelicani.

PERIPRAVA (se află la 103 km depărtare de Tulcea). Comună tipic pescărească. De la malul Dunării pînă la comună se parcurge un iscurt drum de ţară. Periprava are importanţă turistică, putînd fi folosită ca punct de plecare spre diferite locuri pitoreşti. Gîrla Sulimanca leagă ostrovul Cernovca (de lîngă Periprava) de ghiolul Merheiul, de unde se poate pleca pe apă la Matiţa, apoi pe Lopatna spre Mila 23. Ceva mai jos de Periprava se deschide delta terminală a braţului Chilia, prin care apele acestuia se varsă în Marea Neagră. Această ultimă deltă a braţului Chilia are nu mai puţin de 45 de guri.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. (1) De la Periprava pe uscat se poate merge la Sulina trecînd pe la Cardon (9 km), o mică localitate în imediata vecinătate a golfului în formare Musura, chiar lîngă malul Mării Negre. (2) Tot pe uscat ne putem deplasa spre pădurea Letea şi localitatea Letea, iar de aici, mergînd mai departe - pe apă, cu barca, pe canalul Magearu, de unde se poate naviga în continuare spre Sulina sau Tulcea. La pădurea Letea se ajunce pe un drum de ţară, care porneşte din Periprava, după ce se trece pe lîngă aşa-numita Pădure sau grădină a lui Omar unde apare pregnant caracterul luxuriant al vegetaţiei. Pînă la

pădurea lui Omar sînt cca 2 km, iar pînă la pădurea Letea sînt aproximativ 8 km.

Pădurea Letea este declarată monument al naturii, fiind protejată de lege. De fapt, pădurea este formată din mai multe zone. Cea mai mare este Hasmacul Mare, a cărei lungime are aproximativ 10 km. În afară de aceasta, sînt şi alte fîşiii mai mici : Tîrla Popii, Şchiopul, Cruşina ş.a.

După unele ipoteze, originea mediteraneană a vegetaţiei de aici s-ar datora păsărilor care, în perioada migraţiilor, ar fi adus pe aceste meleaguri seminţele plantelor specifice climatului respectiv. În orice caz, plantele care alcătuiesc pădurea constituie o curiozitate a naturii. Se întîlnesc aici plopul alb (Populus alba), înalt de 25 m, cu coaja albă ca a mesteacănului, salcia albă (Salix alba), răchita (Salix purpurea), apoi stejarul, ulmul, teiul. Farmecul pădurii îl constituie lianele (între altele liana Periploca graeca, un imigrant mediteraneean care şi-a găsit aici răspîndirea ei cea mai rodnică), care cresc pe trunchiurile copacilor, căutînd să urce cît mai sus spre lumină. Curpenul de pădure (Clematis vitalba), viţa sălbatică, trandafirii sălbatici, hameiul - acestea şi multe alte plante agăţătoare împiedică aproape complet circulaţia prin pădure, oferind în schimb, prin coloritul florilor lor, o imagine de un pitoresc rar întîlnit. Dar nu numai pădurea poate impresiona pe vizitatori, ci şi dunele de nisip din imediata vecinătate.

Fauna pădurii Letca atrage şi ea un deosebit interes. Dintre păsări putem întîlni ciocănitoarea pestriţă (Dryoţates major pinetorum), ciocănitoarea verde (Picus viridis), şoimul rîndunelelor (Falco subbuteo subbuteo), gaiţa (Garrulus glandarius), vulturul codalb (Haliaetus albicilla), al cărui cuib este o impunătoare construcţie de crăci. În pădurea de la Letea şi-au găsit sălaş şi păsări foarte folositoare cum sînt: şoricarul încălţat (Buteo legopus), vinderelul (Falco tinnunculus), - vînători ai şoarecilor de cîmp, ai gândacilor etc. Pădurea constituie un loc de pasaj pentru sitari, care toamna trec în număr foarte mare ca nicăieri pe continentul european. Nu lipsesc nici mamiferele, printre care în lunile de iarnă se abate (în ultimul timp din ce în ce mai rar) lupul (Canis lupus lupus) şi buna sa „cumătră" vulpea (Vulpes vulpes). Iepurele (Lepus europaeus), viezurele (Meles meles), cu vederea slabă dar cu un auz ascuţit, precum şi jderul (Martes martes), mare amator de vietăţi mai slabe decît el, pot fi de asemenea întîlnite aici. În ultimul timp s-au colonizat aci fazanul şi căpriorul.

Un drum care trece prin pădurea Letea şi apoi prin comuna C. A. Rosetti, duce la satul Letea. Aşezarea aceasta are o poziţie mult deosebită de cea a satelor pe grinduri, care au casele ridicate de-a lungul grindului. În cazul Letei spaţiul fiind mai larg, mai încăpător, satul se poate întinde şi în adîncime.

La pădurea Letea se mai poate ajunge de pe canalul Sulina, pe la

Crişan, Mila 23, Matiţa, iar de aici cu o barcă condusă de un localnic. Un alt drum, tot pe apă, ne aduce de pe canalul Sulina, trecînd pe la Magearu. Pe uscat pădurea Letea este accesibilă venind de la Sulina pe la Cardon (mică aşezare din apropierea litoralului mării).

Cu aceasta se încheie lista obiectivelor turistice care derivă din axa principală a rutei noastre turistice - braţul Chilia.

TULCEA - CRIŞAN - SULINA (pe braţul Sulina)

Drumul pînă la Sulina se poate parcurge cu vaporul sau cu altă navă angajată special, pentru excursii, străbătînd braţul Sulina. Vasele NAVROM cu destinaţia Sulina îşi au drept punct de plecare oraşul Brăila, străbătînd întreaga distanţă (170 km) pînă la Sulina în 13 ore (în acest timp trebuie incluse staţionările, care - cum este cazul la Tulcea - durează l oră şi 15 minute). De la Tulcea la Sulina drumul se parcurge în circa 4 ore. La înapoiere, drumul durează (Sulina-Brăila) 14 ore şi 20 minute, iar Sulina-Tulcea circa 5 ore. Drumul pînă la Sulina străbate mai întîi micul braţ Tulcea, apoi de la ceatacul Sf. Gheorghe, canalul Sulina. Braţul Sulina este numit canal în urma rectificărilor şi amenajărilor speciale pentru navigaţie ce i s-au adus.

Fig 50.jpgChiar de la plecarea vaporului din portul Tulcea, se derulează

filmul unei călătorii cu privelişti interesante, în dreptul oraşului, braţul pe care navighează vaporul urmează un drum sinuos cu aspect de golf. Apele fluviului lovesc în malul stîncos pe care este aşezat oraşul. Navele plutesc aici peste una din cele mai mari adîncimi din deltă (30 m sub nivelul mării, fiind ,a doua după cea de pe braţul Chilia). De pe vas se zăreşte în primul rînd obeliscul de pe Colnicul Horei de la Tulcea, deasupra căruia uneori îşi desfăşoară un zbor lin pelicanii. Firul argintiu, abia vizibil, al lacului Zaghen poate fi surprins imediat ce depăşim Colnicul. Pe malul stîng ne apar casele satului Tudor Vladimirescu.

Drumul pe acest traseu este marcat în mile marine (o milă marină are l 852 m) - şi nu în kilometri cum este cazul la celelalte braţe şi canale ale deltei.

MILA 35 se află pe malul stîng al braţului, nu departe de Tudor Vladimirescu. În acest loc funcţionează un punct piscicol modern. Cherhana, gheţărie, depozit de materiale, bărci, sînt elementele componente ale complexului piscicol. La debarcaderul de aici opresc numai vasele piscicole sau ocazionale, nu şi cele NAVROM.

Malul stîng al braţului delimitează aici limita sudică a depresiunii Sireasa, despre care s-a menţionat anterior (ruta Chilia) care cuprinde

bălţi mai puţin întinse decît restul deltei : Meşteru, Tătaru, Lunguleţu ş.a. Pitorescul acestor locuri din depresiunea Sireasa îl dau în special florile plantelor natante de apă, fluturii divers coloraţi, cîteva păsări ca boul de baltă (Botaurus stellaris stedlaris), privighetoarea de stuf şi cîrsteii (Rallus aquaticus).

CEATALUL SF. GHEORGHE. Începe ceva mai jos de Mila 34. De la Tulcea pînă la Ceatalul Sf. Gheorghe sînt 4 ½ mile. Drumul de la Tulcea durează aproximativ 25'. La intrare - pe partea dreaptă a canalului - un far se aprinde şi se stinge din 5 în 5 secunde, pentru a indica navigatorilor poziţia exactă a intrării.

Este un punct important pentru navigaţie, în acest loc se bifurcă braţul Tulcea dînd naştere, pe dreapta, braţului Sf. Gheorghe, iar pe stînga canalului Sulina. Canalul Sulina, aşa cum ne apare astăzi, este în parte opera muncii omului. Lucrări de rectificare a braţului Sulina au început în anul 1880, continuînd pînă în anul 1902. În această perioadă, lungimea braţului Sulina a fast redusă de la 83,3 km la 62,6 km (socotindu-se de la Ceatalul Sf. Gheorghe şi pînă la vechiul far al Sulinei). Astfel, s-a îmbunătăţit intrarea navelor din braţul Tulcea în cel al Sulinei. În cadrul acestor lucrări s-au suprimat toate coturile şi pragurile care stînjeneau navigaţia de pe braţul Sulina, asigurîndu-se pe întreaga lungime a acestui braţ o adîncime de navigaţie de cel puţin 24 picioare (adică 7,32 m). Lungimea totală a porţiunilor de canal nou dragate, în perioada 1880-1902, însumează pe braţul Sulina 31,9 km. O cantitate de 24.000.000 mc pămînt a fost smulsă în aceste locuri pentru a se crea „şoseaua lichidă" cum i se mai spune canalului Sulinei, pe care navighează cele mai felurite nave : de la bărcile pescăreşti pînă la vasele de mare tonaj, oceanice, sub diferite pavilioane. Este interesant de reţinut că braţul Sulina este singurul braţ al Dunării maritime accesibil vaselor mari, oceanice.

Cantitatea de apă pe care acest canal o varsă în mare este de aproximativ 700 mc pe secundă. Atunci cînd apele scad, braţul Sulina transportă o cantitate de apă mai mare (17,7% din debitul total al Dunării) - şi dimpotrivă, cînd acestea cresc, debitul Sulinei scade (15% din acest debit).

Canalul Sulina are astăzi o lungime totală de 69,6 km, fiind prelungit în dreptul oraşului Sulina cu încă 7 km, prin construirea de diguri laterale care-1 delimitează pînă departe în larg. El este în întregime dalat.

CABANA ILGANI. Unul din primele obiective interesante de pe acest traseu îl constituie cabana Ilgani, care se află în dreptul Milei 32 (pe partea stîngă a canalului). Cabana Ilgani se bucură de o frumoasă aşezare. Oferă un adăpost confortabil. Dispune de o sală de mese modern

amenajată. Aici se poate asigura cazarea a 40 de persoane. Se servesc specialităţi de pescărie (borş, plachie, saramură ş.a.). De la cabană se pot face excursii la bălţile : Meşteru, Tătaru şi Lunguleţu, precum şi în alte locuri.Pe partea dreaptă a canalului se înşiră casele satului Partizani.

In dreptul Milei 29 (pe partea dreaptă) se află barajul şi ecluza incintei îndiguite Rusca. Aceasta permite dirijarea şi evacuarea apelor în această zonă în scopul exploatării stufului în cît mai bune condiţii. Unitatea stuficolă Rusca are o suprafaţă de 5.200 ha.

OSTROVUL MALIUC care începe din apropierea Milei 27 (pe partea stîngă a canalului) a apărut pe harta deltei în urma lucrărilor de rectificare a braţului Sulina. Vechiul drum al braţului Sulina delimitează astăzi limita de nord-vest, nord şi nord-est a ostrovului. E greu să se recunoască aici, în această albie împotmolită, în mijlocul căreia cresc sălciile, fosta cale activă a apelor. Acest ostrov, în suprafaţă totală de 900 ha a jucat un rol important în cercetările privind stuful din deltă, slujind ca teren experimental. Aici s-a urmărit modul de comportare a stufului în condiţiuni de amenajare şi - legat de această problemă - posibilităţile de recoltare mecanizată a vastelor stufării ale regiunii.

MALIUC. Este o mică localitate, aflată la limita de est a ostrovului, în apropierea Milei 24. Chiar de la debarcader te întîmpină florile - nobilele prietene ale omului. În 1957, Maliucul număra 60 locuitori. Astăzi aici locuiesc peste 600 de oameni, pentru care s-au construit numeroase blocuri moderne. Magazine diverse, dispensar medical, cinematograf, club, şcoală, oficiu poştal - se află azi la dispoziţia locuitorilor micului orăşel din inima fierbinte a deltei. Un hotel turistic ridicat în ultimii ani este destinat vizitatorilor de pretutindeni. Are peste 150 de locuri şi o terasă acoperită. Restaurantul oferă o gamă bogată de preparate pescăreşti (crap la proţap, borş pescăresc ş.a.). Se pun la dispoziţia turiştilor bărci pentru plimbări în împrejurimi, iar seara se organizează focuri de tabără.

Maliucul este un important centru de cercetare în domeniul stufului. Aici funcţionează staţiunea experimentală stuficolă. Laboratoarele, atelierele, serele - sînt cadrul în care îşi desfăşoară munca biologi, chimişti, ingineri de diferite specialităţi, în scopul soluţionării problemelor destul de complexe legate de valorificarea stufului din deltă. Biologia stufului prezintă unele curiozităţi. Astfel, rizomul (rădăcina) stufului poate trăi şi într-un mediu viciat (bogat în hidrogen sulfurat, bioxid de carbon ş.a.). Partea inferioară a tulpinii, ce stă în apă, prezintă preferinţe pentru apă curată (bogată în oxigen), în timp ce tulpina are nevoie de aer.

La Maliuc poate fi vizitat un interesant Muzeu al Deltei. Sîmt prezentate sugestiv aspecte legate de valorificarea complexă a stufului. Se pot vedea aici machete de ambarcaţiuni şi maşini folosite la recoltarea stufului, o colecţie a principalelor produse obţinute din stuf ş.a. Maliucul prezintă nu numai importanţă ştiinţifică, ci şi turistică. Ocolind incinta ostrovului, mergînd pe digul care l-a izolat de ape, putem urmări vechiul drum al Dunării, astăzi năpădit de sălcii şi de trestii.

De la Maliuc se pot vizita ghiolurile Fortuna, Şontea, Păpădia.

VULTURUL (sat situat în dreptul Maliucului). Numele acestui sat se trage de la mulţimea cuiburilor de vulturi, ce cloceau odinioară aci în pădurile de sălcii. De la Tulcea la Maliuc pe acest drum sînt cea 35 km. Deşi nu este modernizat, drumul acesta e folosit de unii turişti care vin pînă la Vulturul, iar de aici trec cu barca la Maliuc.

GORGOVA. La jumătatea distanţei dintre oraşele Tulcea şi Sulina se află mica aşezare pescărească Gorgova, în apropierea căreia întîlnim la sud lacul cu acelaşi nume, unul din cele mai mari din deltă şi care se alimentează cu apă din braţul Sulina. În lacul Gorgova se pescuiesc mai ales crapi şi somni mari. De la Gorgova se poate ajunge pe apă la satul Mila 23 situat la o depărtare de 6-7 km.

MILA 18 (sau Baba Rada, cum i se mai spune). Este un cătun format din cîteva case. Un drum de uscat leagă această mică aşezare de satul Mila 23, situat mai la nord. Aici, la Mila 18 făceau altădată escală vasele cu pînze sau cu aburi, înainte de a pătrunde pe coturile marelui ,,M". Prin termenul de marele ,,M" se înţelege drumul sinos în formă de M, pe care-1 făcea braţul Sulina în trecut, înainte de a fi fost rectificat şi scurtat. Acest drum îl obliga pe călătorul de pe braţul Sulina să urce din dreptul Milei 18 pe vechea albie, pînă la Mila 23, de unde cobora spre Crişan. De la Mila 18 se poate merge pe un drum de uscat pînă la Mila 23.

După Mila 18, canalul Sulina traversează un lac ce a fost tăiat în două atunci cînd s-au efectuat lucrările de rectificare ale braţului. Este vorba de lacul Obretin, ale cărui părţi secţionate - Obretinul Mare la stînga şi Obretinul Mic la dreapta - se văd distinct dincolo de malurile canalului. De la Mila 13 se poate urca pe vechiul braţ al Sulinei pînă la Mila 23. Descrierea acestei aşezări şi a împrejurimilor ei se face în capitolul următor care prezintă ruta de la Crişan la Matiţa.

La confluenţa cu Dunărea Veche, la Mila 14, este în construcţie o cabană-hotel cu 100 locuri, prevăzută cu instalaţii moderne şi un debarcader, cu o mică flotilă de ambarcaţiuni pentru turişti.

CRIŞAN (centrul acestui sat se află în dreptul Milei 13). Casele se înşiră pe ambele maluri ale canalului Sulina, dar mai numeroase pe malul drept. Lungimea satului este de aproximativ 7,5 km. Pe malul stîng se află soclul unui obelisc care aminteşte anul inaugurării canalului. Tot pe acest mal se află o cabană pentru vînători şi pescari sportivi. Un mare centru de exploatare a stufului, o cherhana - sînt construcţiile pe oare le putem vedea aici, la Crişan.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. Crişanul prezintă o deosebită importanţă sub aspectul circulaţiei turistice. De aici se poate pleca spre următoarele puncte de interes turistic: în nord spre comuna Chilia Veche, balta Matiţa şi satul Mila 23; în nord-vest spre gîrla Şontea şi depresiunea Sireasa; în vest spre Tulcea; în sud spre satul Caraorman şi braţul Sf. Gheorghe; în est spre Sulina şi în nord-est spre pădurea Letea. Aceste localităţi şi locuri din deltă pot fi atinse navigînd de la Crişan fie spre nord, pe bucla marelui ,,M", unde se află şi satul Mila 23, fie spre sud, urmînd drumul canalului Ceamurlia (de la Mila 13), apoi pe canalul Litcov şi pe canalul Perivolovca pînă la braţul Sf. Gheorghe.Dintre obiectivele turistice situate în împrejurimile satului Crişan, un interes aparte îl prezintă satul Caraorman, în apropierea căruia se află o pădure cu vegetaţie foarte bogată, asemănătoare celei din pădurea Letea. Cu lotca, distanţa de la Crişan la Caraorman se parcurge în cca. două ore. Descrierea localităţii şi a pădurii Caraorman se face în cadrul itinerarului pe canalul Litcov.

La capătul braţului, vasul ne lasă în portul Sulina.

SULINA. Este singurul oraş din cadrul deltei situat la cea mai joasă altitudine din ţară : 3,5 m faţă de nivelul mării. De la primul port important pe care-1 atinge Dunărea la intrarea pe teritoriul ţării - oraşul Drobeta Turnu Severin - şi pînă la Sulina, sînt 931 km. Diferenţa de nivel între aceste două localităţi este de numai 34 m.

Prima menţiune asupra acestui oraş o face Constantin Porphirogenetul, în anul 950 e.n., care îl numeşte ,,Selina". Mai tîrziu - în secolul al XIV-lea - aminteşte de el genovezul Pietro Visconte, pe una din hărţile sale din anul 1327. Astăzi, plutind pe apele canalului, călătorul îşi poate cu greu închipui cît era de dificilă navigaţia pe această cale acum cîteva secole. Zile şi săptămâni dura străbaterea pînă la mare a vaselor cu pînze, pe un drum sinuos obturat pe alocuri de praguri de nisip. Drumul de la Galaţi la Sulina dura cca 6 săptămîni. Spre a-şi putea asigura aprovizionarea cu cereale, brânzeturi, miere, fructe şi altele, turcii erau foarte preocupaţi de menţinerea navigaţiei care se făcea anevoie prin transbordarea mărfurilor de pe un vas pe altul, la Sulina. Pentru despotmolirea canalului, ei aplicau uneori, un procedeu original : tîrau pe

fundul apei o corabie scufundată cu care scormoneau nisipul şi răscoleau depunerile.

În menţinerea navigabilităţii Dunării şi a gurilor sale erau interesate şi alte puteri europene, printre care şi Austria, în urma congresului de la Paris care a pus capăt războiului Crimeii (1856), a fost înfiinţată Comisia Europeană a Dunării, care a luat în studiu problema navigaţiei la vărsarea Dunării în mare. Situaţia navigaţiei pe braţul Sulina era dificilă din cauza unor vase scufundate chiar la gură. Cu toate acestea, Sulina era singura cale navigabilă care avea o adîncime de 2,44 m, în timp ce gurile Chilia - Oceacov şi Sf. Gheorghe nu puteau asigura o adîncime medie a apei mai mare de 1,83 m.

Chilia prezente guri numeroase şi instabile. În plus, în condiţiile navigaţiei cu pînze era departe de Bosfor. Braţul Sf. Gheorghe avea unele avantaje : o gură suficient de largă, aluviuni pe atunci puţine şi o adîncime mai mare în dreptul mării. Proiectul pentru amenajarea lui avea însă inconveniente - un drum prea sinuos spre vărsare, ceea ce în final ar fi dus la un cost ridicat al lucrărilor. Deşi braţul Sulina prezenta dezavantajul unei puternice aluvionari, Comisia Europeană a Dunării a adoptat pînă la urmă proiectul inginerului Ch. Hartley, care prevedea amenajarea acestui braţ (în anul 1858). O dată cu punerea în aplicare a proiectului a început să crească şi importanţa portului Sulina. Prin construirea digurilor paralele şi strîmtarea gurii Sulinei de la 183 la 152 m, precum şi prin prelungirea lor în mare, procesul de împotmolire a fost redus dar nu în întregime eliminat, întreţinerea navigabilităţii canalului Sulina se face azi cu ajutorul marilor dragi, pe care le putem vedea în rada portului.

In anul 1959, în drum spre Constantinopol, a trecut prin Delta Dunării şi prin Sulina scriitorul Dimitrie Bolintineanu, care l-a însoţit pe domnitorul Alex. loan Cuza în călătoria sa istorică la înalta Poartă. Impresiile sale au fost publicate în lucrarea „Călătoria domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole". În acest oraş a funcţionat, în 1878, ca administrator al plăşii Gurile Dunării, poetul Alexandru Macedonski (1854-1920). La Sulina s-a născut dirijorul de renume mondial George Georgescu (1887-1964).

Viaţa din trecut a Sulinei este reflectată şi în literatură. Alexandru Vlahuţă i-a consacrat o pagină în „România pitorească". În paginile romanului lui Jean Bart (Eugen P. Botez) „Europolis" - după care s-a turnat şi un film - sînt dezvăluite multe din contradicţiile vieţii din trecut a acestui port fluvio-maritim al ţării. Jean Bart amintea în cartea sa şi de acţiunea nisipului care împotmolea mereu canalul.

Exprimînd în cifre cantitatea aceasta medie de aluviuni pe care le transportă Dunărea într-un an, putem afirma că ea reprezintă aproximativ 70.700.000 tone anual. Este aşa-numitul ,,debit solid" pe care fiecare braţ

al Dunării, potrivit puterilor sale, îl transportă şi îl depune la vărsarea în mare. Braţul Sulina, de pildă, transportă în fiecare an cea 5.800.000 tone, braţul Sf. Gheorghe 16.500.000 tone iar Chilia 48.400.000 tone. Fără îndoială este o cantitate uriaşă care, exprimată în vagoane de zece tone, reprezintă ceva mai mult de 7.000.000 şi nu mai puţin de 89.000 garnituri de tren (a 80 vagoane fiecare), în ani cu inundaţii mari, ca cele din 1970, cantitatea de aluviuni transportată în mare poate fi de 2-2,5 ori mai mare.

Frumoasa Dunăre albastră cîntată de compozitorul vienez Johann Strauss, nu este în realitate decît un fluviu galben. Uriaşele cantităţi de pămînt aduse de Dunăre au construit actuala deltă, contribuind în continuare la desăvîrşirea peisajului ei. O puternică mărturie a uriaşei capacităţi de construcţie a Dunării o înfăţişează farul, care, clădit în anul 1802 aici, la Sulina şi refăcut în 1842, a rămas azi mult în urma locului de vărsare a fluviului în Marea Neagră.

Tot o dovadă concludentă în acest sens o constituie apariţia pe harta deltei, la nord-est de Sulina, a lacului Musura (baia Musura, cum i se mai spune), format în urma tendinţei de a se suda a celor două braţe ale Dunării - Chilia şi Sulina, ale căror ramificaţii prind apele mării ca într-un cleşte.Portul Sulina îşi deschide astăzi larg porţile vaselor care vin din toate colţurile lumii. Canalul are o prelungire de peste 7 km care asigură vaselor o plutire liniştită, chiar atunci cînd marea este agitată. Spre a-1 feri de inundaţii, oraşul Sulina va fi ocrotit de un dig de pămînt, lung de peste 4 kilometri, înălţat la cota maximă a apelor, în oraş se proiectează construirea unei Case de cultură, a unui hotel turistic cu 150 de paturi, a unui restaurant cu 300 de locuri.

Portul Sulina va prelua o parte din tranzitul portului Constanţa. Traulerele româneşti vor descărca o parte din încărcătura lor, care va fi prelucrată chiar aici. În acest scop, pe lîngă fabrica de guanină (lac de perle ce se extrage din solzii de peşte), în viitorii ani se prevede a se construi un depozit frigorific cu o capacitate de 3. 000 tone şi o fabrică de conserve, cu posibilitatea de a prelucra 5.000 tone conserve anual.

In ultimul timp, Sulina prezintă o deosebită atracţie pentru turişti, datorită atît plajei sale întinse, cît şi faptului că e uşor accesibil în lunile de vară cu ajutorul curselor NAVROM care circulă zilnic între Galaţi-Tulcea-Sulina.

Obiective turistice. Vizitatorului oraşului îi recomandăm : (1) frumosul chei, încadrat cu spaţii verzi care constituie un agreabil loc de plimbare ; (2) Palatul administrativ al flotei dunărene cu gara fluvială - una din clădirile reprezentative ale oraşului ; (3) plaja de pe malul nisipos din apropiere (4) farul şi digul ce pătrund adînc în mare ; (5) cimitirul, bogat în pietre funerare din secolul al XIX-lea.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. În nord - pădurea

Letea şi vecinătăţile ei (trecînd mai întîi pe la Cardon); în sud-est, folosind canalul Busurca se poate merge la lacul Lumina, sau navigînd pe gîrla Împuţita, se poate ajunge la lacul Roşu şi lacul Puiu ; spre sud, urmînd un drum de uscat - nu întotdeauna comod - se poate ajunge la Sf. Gheorghe, trecînd peste gîrla Împuţita cu bărci de ocazie.

Fig. 56.jpg1. Consiliul popular al oraşului. 2. Casa de cultură. 3. Club. 4. Sală

de spectacole. 5. Hotelul „Farul". 6. Restaurant. 7. Oficiul P.T.T.R. 8. Parc. 9. Gara fluvială. 10. Spre plajă

CRIŞAN - MILA 23 - MATIŢA (pe Dunărea Veche)

Ruta Crişan - Mila 23 - Matiţa se desprinde din itinerarul descris la capitolul precedent, constituind o deviere de la călătoria pe braţul Sulina. Pe această rută, în lunile de vară, turiştii au la dispoziţie şi cursa NAVROM, care circulă însă numai pînă la Mila 23. Pînă la Crişan călătoria se face pe itinerarul care pleacă din Tulcea, de-a lungul braţului Sulina. De la Crişan, vasele ce merg spre Mila 23 şi Matiţa cotesc spre nord pe bucla interioară a marelui ,,M" numită Dunărea Veche. Unele vase - mai ales cele pescăreşti - se opresc la cherhanaua de la Mila 23, şi în continuare, navighează spre Matiţa. Motoarele pescăreşti merg deseori direct pe ruta Tulcea - Mila 23 - Matiţa, fără a face escală la Crişan.

Între Crişan şi Mila 23 sînt 12 km. Folosind bărci conduse de localnici, se poate parcurge acest drum într-o oră. Este o rută foarte plăcută. Navele parcurg aici albia unui fost braţ al Dunării, astăzi lipsit de curent, aidoma unui lac. Îngustele cărări de apă ce se desprind din cînd în cînd din vechea albie a Dunării duc spre ascunzişuri în care freamătă viaţa mai puţini cunoscută a apelor. Mihail Sadoveanu a descris această lume aparte cu feluritele specii de păsări sau mamifere în povestirea intitulată „Pe Dunărea Veche".

Procesul de împotmolire a acestui sinuos drum a început după terminarea lucrărilor de rectificare cînd apa braţului Sulina a pornit pe noua ei albie încă de la intrare, unele vase mai mari se află uneori în pericol de a se împotmoli, de a se înfunda în nisip ceea ce impune realizarea unor lucrări de dragare pentru menţinerea circulaţiei.

MILA 23 este un sat pescăresc tipic. Aşezarea se află într-o regiune bogată în ghioluri şi în apropierea unor zone de stufării, în care adesea poate fi întîlnită nurca (Mustela lutcreola), şi vidra (Lutra lutra). In căutarea de locuri bune de pescuit, străbunii actualilor locuitori ai satului au venit aici din diferite locuri din deltă - Chilia Veche, Sulina sau Mahmudia. Pescari din tată în fiu, ei nu se înşeală asupra „toanelor"

(locuri de pescuit) şi ştiu să obţină întodeauna producţii bogate. În ultimii ani, aici s-a construit o moderna cherhana, iar în apropiere, pe grindul Stipoc, o pepinieră piscicolă.

In această regiune, în care omul are mult de luptat cu capriciile apei, viaţa a trebuit organizată după anumite cerinţe. Cel mai mic spaţiu pe uscat, oricît de neînsemnat ar fi, este folosit cu grijă. Curtea, casa, şopronul, - toate trebuie construite pe un teren mai ridicat spre a fi la adăpost de primejdia inundaţiei. Acolo unde nu pot fi găsite terenuri mai ridicate, se fac mai întîi supraînălţări de pămînt, pe care să se dureze apoi construcţiile. Mînuirea vîslelor este o artă, cu care copiii locuitorilor se familiarizează începînd uneori de la vîrsta de 4-5 ani. Vîslind, pescarii parcurgeau înainte distanţe impresionante. Acum, bărcile sînt mînate de motoare.

Autorii documentelor cinematografice şi-au recrutat adesea consilieri pentru realizarea filmelor în Delta Dunării din rîndul locuitorilor satului Mila 23, buni cunoscători ai naturii şi ai locurilor tainice ale deltei. Documentarul „Printre pelicani", de pildă, a fost realizat cu concursul acestora, la Ledianca - un ghiol apropiat de Mila 23.

Acest sat cu un specific aparte, urmează a fi radical reconstruit, pentru a-l feri de urmările atît de frecvente ale inundaţiilor din Delta Dunării. În loc de străzi, satul Mila 23 va fi brăzdat de canale, fapt care-i va imprima o linie asemănătoare aşezărilor lagunare.

Fig. 59.jpg

MATIŢA. Drumul spre Matiţa porneşte din dreptul satului Mila 23, străbătîndu-se mai întîi gîrla Eracle, apoi gîrla Lopatna, pe care se navighează spre unul din locurile cele mai pitoreşti ale regiunii.

Acum 2.500 de ani, adică pe timpul vizitei lui Herodot în deltă, din apa braţului Chilia cobora spre Matiţa o ramificaţie orientată spre sud-est, care şi-a adus desigur contribuţia sa la formarea acestui colţ al deltei, după care a dispărut. Calea spre Matiţa străbate o zonă întinsă de stuf plutitor - plaur. Pe cîţiva kilometri pătraţi se întinde o insulă de vegetaţie plutitoare, din care, datorită valurilor provocate de vasele ce trec pe aici, se rup din cînd în cînd bucăţi de plaur. Privită îndeaproape, această bucată de plaur prezintă o îngrămădire de rădăcini asemenea unei saltele ce susţine o asociaţie de plante, între care stuful domină prin talia sa înaltă. Astfel, stuful mai prezintă o particularitate - şi anume aceea de a se putea deplasa, prin plutirea dintr-un loc în altul.

Datorită marii răspîndiri a acestei plante în deltă, s-a împămîntenit aci expresia „împărăţia stufului". Acum, cînd străbatem coturile gîrlei Lopatna, putem uşor observa diferite zone de vegetaţie, cuprinzînd şi alte soiuri de plante, care se apropie mai mult decît stuful de locurile mai adînci ale apei. Se pot distinge - pînă la zidul de stuf - o zonă a broscăriţei

(Potamgenetum) din care face pante limba apei (Potamogeton natans) cu două feluri de frunze - unele cilindrice ce se află sub apă, altele late, ce plutesc pe apă ; apoi urmează zona nufărului (Nupharetum), în cuprinsul căreia se remarcă nufărul alb (Nymphaea alba) şi nufărul galben (Nuphar luteum). Nufărul este floarea apelor liniştite. Petalele lui albe se deschid dimineaţa pentru a absorbi razele soarelui, iar seara se închid în teaca verde a celor patru sepale. Nufărul are rude în diferite colţuri ale globului pămîntesc. Pe malul fluviului Amazoanelor (Brazilia) creşte planta Victoria regia, ale cărei frunze plutitoare uriaşe pot susţine un copil în greutate de 10 - 20 kg (la noi această plantă poate fi văzută la grădina botanică din Cluj), iar pe Nil, - lotusul pe care vechii egipteni l-au închinat lui Osiris zeul soarelui. Lîngă Oradea, la Băile Felix se află o plantă asemănătoare cu lotusul (Nymphaea lotus var thermalis) numită popular dreţe, nufăr sau floarea de tău.

Pe frunza lată, lucie, a nufărului, aleargă adesea lişiţa (Fulica atra atra), ale cărei ouă foarte gustoase îi atrag pe braconieri. Speriată de zgomotul produs de motoarele vaselor ce străbat apele deltei, ea traversează cu repeziciune drumul chiar în faţa provei vasului, înotînd acolo unde este apa adîncă şi fugind peste insuliţele de nufăr ce le întîlneşte în cale. Această pasăre mică poate sta sub apă cîtva timp - particularitate ce-i dă posibilitatea să iasă victorioasă împotriva ciorii (Corvus cornix sardoniuis), ce îi fură adesea puii din cuib. Cioara grivă nu este singura hoaţă din lumea tainică a bălţilor. Coţofana (Pica pica pica) face şi ea la fel. I se mai spune ţarcă, caragaţă sau sorea. E mare amatoare de ouă de raţă şi de pui de păsărele de tot felul.

În drum spre Matiţa putem întîlni frunzele dispuse în rozetă ale unei plante originale, ale cărei fructe colţuroase, închise într-o carapace neagră, au jucat un rol important în perioada vieţii lacustre a oamenilor. Este vorba de ciulinul de baltă (Trapa natans). Omul a putut folosi ciulinul ca hrană, asigurînd astfel organismului său albumină, amidon, zaharuri. Ciulinul de baltă poartă şi alte denumiri : castan de apă, oilim, nucă de apă etc. Ciulinul este cultivat în multe ţări din Asia. În Africa, denumirea lacului Nyassa provine de la numele acestei plante oare aici este foarte frecventă.

Rolul plantelor în viaţa deltei a fost subliniat de multe ori. Uriaşele cantităţi de materie organică ce provin prin putrezirea an de an a plantelor ridică fundul bălţilor, ajută la consolidarea uscatului, la întinderea lui. Mîlul fin provenit din procesul de putrezire se aşterne pe fundul apelor întocmai ca un smalţ pe o farfurie, impermeabilizînd bazinele de apă.

La mica aşezare de la Matiţa se află o cherhana şi o cabană pentru pescari. Este prevăzut a se construi aici şi o cabană turistică.

Motoarele pescăreşti opresc în dreptul cherhanalei, ale cărei căzi sînt adesea pline cu peşte pescuit în bălţile din apropiere. Ghiolul Matiţa,

a cărui denumire ar veni de la asemănarea configuraţiei lui cu forma matiţei năvodului (partea centrală a acestei unelte) este bogat în peşte. De la Matiţa se poate merge cu barca în diferite ghioluri învecinate printre care Bobiţa (nume ce vine probabil de la denumirea ce i se dă pelicanului de către localnici), apoi Merhei, Bogdaproste.

ROŞCA. Gîrla Roşca este un punct situat la extremitatea nordică a traseului nostru, putînd fi atins cu şalupa sau cu barca. Importanţa lui constă în aceea că ne apropie de marea rezervaţie naturală de la Roşca-Buhaiova-Hrecisca (în suprafaţă de 15.400 ha), loc unde cuibăreşte cea mai mare colonie de pelicani din Europa.

În deltă există două specii de pelicani. Pelicanul comun sau roz (Pelecanul onocrotalus), deoarece în haină de nuntă pieptul se colorează într-un roşu deschis şi pelicanul creţ (Pelecanus crispus), fără această culoare pe piept şi cu un moţ pe cap. Pelicanul comun cloceşte în colonii mari, ca cea de la Roşca, iar cel creţ în perechi mai puţine, răzleţite în colonii mici. Pelicanul este foarte sensibil la modificările ce au loc în viaţa regiunii. Şi, în ultimul timp, regimul de viaţă de aici a suferit transformări radicale. Liniştea care acoperea altă dată marile spaţii aie deltei, a fost tulburată de pătrunderea omului cu mijloacele tehnice ale secolului al XX-lea (vase motorizate, tractoare, recoltoare mecanice pentru tăiatul stufului, helicoptere etc.). În afară de aceasta, distrugerea cuiburilor de către răuvoitori, arderea stufului în apropierea locurilor de cuibărit au contribuit la deplasarea coloniilor de pelicani dintr-un loc într-altul al deltei. Astfel, ei au încercat să-şi statornicească o colonie la Pardina (în 1956), apoi pe lacul Fortuna (în anii 1957- 1958). În anul următor (1959) se stabileşte la Uzlina (pe braţul Sf. Ghaorghe) o colonie foarte numeroasă. În anul care urmează (1960), numărul pelicanilor se află în descreştere. În 1961, situaţia coloniei de la Uzlina începe să se îmbunătăţească în mod simţitor. Dar în anii următori (1962 - 1963) intervine o schimbare radicală a situaţiei : numărul pelicanilor de aici se reduce substanţial ca urmare a marilor inundaţii şi a exploatării stufului, în Uzlina rămîn puţine exemplare, o mare parte a coloniei se mută în nordul deltei - la Buhaiova - Hrecisca. Specia aceasta de păsări, care acum 120 de ani cuibărea pe malurile lacului Balaton în Ungaria, si-a restrîns aria geografică a clocitului în limitele Deltei Dunării, dar şi aici dă dovadă de nelinişte, schimbîndu-şi mereu locul. Spre a o salva de la dispariţie, precum şi pentru cruţarea altor specii de păsări valoroase, Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii din cadrul Academiei Republicii Socialiste România a hotărît înfiinţarea unor rezervaţii, printre care şi cea de la Roşca-Buhaiova-Hrecisca.

In deltă, pelicanul poate fi întîlnit zburînd în diferite direcţii. Cu toate că este o pasăre mare, voluminoasă, are un zbor lin, uşor, elegant.

Guşa lui - un fel de traistă sau buzunar - constituie o curiozitate a naturii. În ea, el îşi introduce hrana de bază - peştele. Cînd este în pericol, fiind în zbor, îşi goleşte conţinutul guşei spre a-şi uşura deplasarea. Din guşă îşi hrăneşte puii.

Viaţa intimă a pelicanului prezintă unele anomalii, care contribuie la reducerea numerică a speciei. Cuibul, alcătuit neglijent, este adesea expus acţiunii vîntului, intemperiilor. Imediat ce ies din ou, pielea încă fragedă a puilor se află sub atacul puternic al razelor de soare. Căldura şi insectele aduc multe suferinţe puilor de pelican. Dar nu numai atît. În încercarea lor de a-i ocroti, de a le ţine umbră cu ajutorul aripilor lor impresionant de lungi (o aripă a pelicanului creţ - Pelecanus crispus - poate avea 700-800 mm lungime), părinţii îi calcă în picioare cu toată greutatea corpului (care poate atinge şi chiar depăşi 13 kg). Sub acoperişul aripilor pelicanului au loc şi alte drame : puii mai mari, ieşiţi mai de timpuriu din ou, încearcă să înghită pe cei mai mici şi chiar dacă nu reuşesc s-o facă, le aduc suficiente necazuri, în afara acestor greutăţi prin care trece viaţa pelicanului, mai trebuie avute în vedere şi acţiunile duşmanilor săi: cioara grivă (Corvus cornix sardonius), şobolanul de apă (Arvicola terestris), nurca (Mustela lutreola), vidra (Lutra lutra),cîinele enot (Nyctereutes procyonoides) care-i atacă cuibul. În ultimii ani, în colonia de la Buhaiova s-a putut observa prezenţa nu numai a cormoranului mare (Phalacrocorax carbo sinensis) ci şi a vulturului codalb (Haliaetus albicilla) şi a eretelui de stuf (Circus aeroginosus).

Pelicanul are o privire ageră. De la mari înălţimi observă mişcările peştilor. Este adesea văzut în tovărăşia cormoranului mare, despre care s-a amintit, care îşi face uneori cuibul alături de cel al pelicanului, de regulă însă pe copaci, nu pe plaur. Tovărăşia cu pelicanul are un scop uşor de ghicit. Cormoranul trage foloase de pe urma acţiunii pelicanului împotriva peştilor. Cormoranul însoţeşte pelicanul, după cum leul este însoţit de hienă şi ursul, lupul şi vulturul de corb, care ştiu că-i aşteaptă resturi de la masa acestora.

Simţul de orientare al pelicanului este extrem de dezvoltat. El îşi regăseşte cu uşurinţă cuibul. În perioada migraţiilor, s-au văzut, de pildă, evoluînd deasupra Tulcei, formaţii de pelicani, trecînd la intervale de 20-30 minute, urmînd acelaşi unghi de zbor, cu cea mai mare precizie, de parcă fiecare grup ar fi avut busolă.

Despre pelicani s-au scris foarte multe materiale, îndeosebi în legătură cu rolul lor în echilibrul biologic al Deltei Dunării. Cercetările făcute au permis să se stabilească cu mai multă precizie aspectele negative şi pozitive ale relaţiilor lor cu celelalte specii care trăiesc în deltă - şi în primul rînd cu peştii. Deşi este un mare consumator de peşte, pelicanul vînează pentru hrana sa, în mare majoritate, exemplare debile, uneori bolnave, contribuind prin aceasta la întărirea, prin selecţie, a

cîrdurilor de peşti. Unii autori pun pe seama pelicanului lipsa în deltă a uneia dintre cele mai periculoase boli din lumea peştelui - hidropizia.

De la Roşea se poate intra în ghiolurile Merheiul Mare şi Merheiul Mic, ce se afla în imediata vecinătate a grindului Lelea. Cu barca condusă de un localnic, se poate pătrunde pe diferite gîrle şi sahale, pe care navele motorizate nu le pot adesea străbate, din cauza pescajului ridicat (adîncimea pînă la care corpul vasului se afundă în apă = pescaj). Astfel, pornind de la Merheiul Mare se pot atinge mai multe sahale : Paliucova, Zamiruva, Bratuşca, care se leagă de ţărmul din apropierea ostrovului Babina, de pe braţul Chilia. Drumul pe aceste sahale nu este întotdeauna sigur sau uşor, depinzînd de nivelul apelor, a căror variabilitate este o trăsătură caracteristică a deltei.

TULCEA - CRIŞAN - CARAORMAN - ROŞU - ROŞULEŢ

Navele urmează pînă la Ceatalul Sf. Gheorghe acelaşi traseu ca şi cel descris în cadrul itinerarului Tulcea-Sulina. Sub aspect turistic, acest traseu prezintă multe locuri pitoreşti, începe prin a desfăşura pe partea lui dreaptă, tabloul dealurilor Tulcei, care contrastează cu linia domoală a deltei, între care îşi desfăşoară drumul larg braţul Sf. Gheorghe, al doilea ca mărime din regiunea de la vărsarea gurilor Dunării în mare. După Caraorman, ajungem în zona lacurilor Roşu-Roşuleţ. Drumul poate fi prelungit pînă la mare, prin gîrla împuţită. Dar să descriem traseul mai în amănunt.

De la Ceatal, drumul continuă pe braţul Sulina pînă la Crişan - Mila 13, de unde se abate spre sud, pe canalul Ceamurlia, care este racordat la braţul Sulina şi are 4 km lungime.

CARAORMAN. În limba turcă această denumire înseamnă „Pădurea Neagră". O scurtă localizare geografică: prin punctul turistic Caraorman se înţeleg cherhanaua Caraorman, unde acostează vasele, satul Canaorman şi pădurea Caraorman, o pitorească oază de vegetaţie. Satul este aşezat pe grindul cu acelaşi nume, care constituie o ridicătură de teren cu o altitudine de 12 m faţă de nivelul mării.

De la cherhanaua unde opresc motoarele pescăreşti şi pînă în sat este o distanţă de aproximativ l km. Drumul trece peste ondulaţiile unui sol nisipos, grindul Caraorman. Este o continuare a barajului natural Letea, ce delimitează delta fluvială de cea maritimă. Ca şi în zona grindului Letea, la Caraorman se întâlneşte o pădure cu o vegetaţie deosebit de originală.

Contrar aparenţelor, fiecare colţ al deltei păstrează o individualitate proprie. Drumurile turistice ale braţului Chilia diferă de acelea ale braţului Sulina, tot aşa cum se deosebesc cele spre Mila 23 şi Matiţa de

cele ale canalului Litcov, pe care ne vom continua călătoria spre lacurile Roşu şi Roşuleţ. Deşi vegetaţia stuficolă este răspîndită - de pildă - aproximativ pe întregul cuprins al deltei, stuful de plaur se deosebeşte de cel de pe grinduri, tot aşa cum diferă ca aspect stuful de apă dulce de cel crescut în apele salmastre ale Razelmului.

Vegetaţia grindului Caraorman este asemănătoare celei întîlnită pe grindul Letea. Astfel, în zona depresiunilor umede ale dunelor de nisip cresc perişorul de nisip (Elymus sabulosus), obsiga (Bromus tectorum), pirul (Agropyrum junceum), sălcioara de nisip (Salix rosmarini flora) ş.a. Vegetaţia arborescentă este şi ea asemănătoare, dar mai puţin întinsă ca aceea de la Letea.

Impresionant la Caraorman e nisipul care creează un aspect pronunţat de deşert, cu atît mai mult cu cît nu rare sînt zilele cu un soare dogoritor, puternic. Temperatura de pe suprafaţa dunelor de nisip urcă uneori la peste 60°C. Aceste nisipuri, aduse în trecutul îndepărtat de valurile mării, sînt acum în perspectivă de a fi valorificate.

Fig. 65.jpgLa Caraorman se întîlnesc multe broaşte şi şerpi. E drept, broaşte şi

şerpi sînt şi în alte colţuri din deltă, dar aici par mai numeroşi. Mulţi cercetători ai multor muzee din Europa vin pentru a-şi completa colecţiile cu exemplare de broaşte şi şerpi de la Caraorman. La Caraorman se prevede a se construi o cabană turistică.

Din satul Caraorman se poate merge : a) pe uscat - la Litcov (o mică aşezare pescărească de pe canalul

Perivolovca, canal ce leagă canalul Litcov şi Su-lina de braţul Sf. Gheorghe), sau mergînd pe grindul Sirec, la Ivancea Mare (de pe braţul Sf. Gheorghe) ;

b) pe apă - urmînd canalul Litcov spre est, la lacurile Puiuleţ, Puiu ş.a. sau la Litcov mergînd de-a lungul canalului Perivolovca ;

c) tot din Caraorman se poate merge, fie pe uscat, fie pe apă, la satul Crişan de pe canalul Sulina. În toate aceste drumuri este indicat să fim însoţiţi de localnici.

Urmînd în continuare drumul nostru pe canalul Litcov, ne reîntîlnim cu apele limpezi ale mai multor ghioluri, printre care şi cele ale lacului Puiuleţ, precum şi cu stuful de plaur. Intrăm de fapt în una din cele mai întinse zone de plaur din deltă.

În legătură cu plaurul întîlnit în această zonă este cazul să arătăm că acesta nu este neapărat plutitor. Există trei categorii de plaur : plutitor (cînd pluteşte în permanenţă), semicolmatat (cînd la ape mici, se lasă pe fundul bălţii, redevenind plutitor cînd apele cresc) şi colmatat (atunci cînd este „prins" de fundul bălţii de unde nu se ridică niciodată, şi este inundat la fiecare viitură).

Plaurul are nu numai importanţă economică (fiind cel mai bun stuf

din punct de vedere calitativ), în ascunzişurile lui păsările pot cuibări în linişte, deoarece ouăle nu sînt supuse inundării, cuiburile ridicîndu-se o dată cu plaurul plutitor, în acelaşi timp, aici îşi găseşte un adăpost ferit de primejdie porcul mistreţ (Sus scrofa). Este cunoscut faptul că acest animal are în România o arie de răspândire destul de vastă : ea cuprinde cele mai variate forme de relief - de la poalele munţilor Făgăraş, pînă la Delta Dunării, cu excepţia unor zone de şes, lipsite de păduri. Mistreţul din deltă are corpul mai lung, picioare mai înalte şi capul mai prelung decît exemplarele din alte regiunii.

Nu o dată s-a vorbit despre mediul favorabil pe oare-1 prezintă stufăriile deltei pentru păsări şi animale, chiar şi pentru acelea care iniţial nu au fost obişnuite să trăiască aici. Este cazul, în afara porcului mistreţ, de unele animale ca : vulpea (Vulpes vulpes) ş.a., pe care o relativă siguranţă a vieţii şi hrana le-a determinat să se adapteze la condiţiile mediului specific deltei.

După ce trece de lacul Puiuleţ, itinerarul străbate lacul Puiu, pe lîngă ghiolul Lumina, şi apoi lacul Roşu şi lacul Roşuleţ, foarte apropiate unul de celălalt. Sînt impresionante aici marea întindere a apelor, limpezimea lor, întinsele suprafeţe de plaur, liniştea ce domneşte şi care este tulburată doar de prezenţa păsărilor sau de zgomotul miotoarelor. Pe ghiolul Lumina putem întîlni o pasăre plină de graţie - lebăda. În deltă se cunosc două specii : lebăda cucuiată sau mută (Cygnus olor), mai frecventă în această zonă, şi lebăda cîntătoare (Cygnus cygnus), venind în sudul deltei sau în nordul lacului Razelm ca oaspete de iarnă. Denumirea de lebădă cucuiată vine de la cucuiul cărnos, aflat la baza craniului păsării, iar cel de lebădă cîntătoare, datorită strigătelor ce le scoate şi care de departe par armonioase.

Lacul Roşu constituie o importantă zonă piscicolă. Aici se află o cherhana şi o cabană pescărească. Tot aici se va construi şi o cabană turistică. In continuare, ne putem urma călătoria, navigînd prin gîrla Împuţita spre Sulina. Prin gîrla Împuţita sînt evacuate în Marea Neagră apele din zona cuprinsă între braţul Sulina şi ghiolul Lumina şi lacurile Porculeţ şi Porcu.

Tot prin gîrla împuţita se poate ieşi în canalul Sulina, navigînd pe canalul Busurca, care se racordează cu această importantă arteră de circulaţie în dreptul Milei 2.

Acum, cînd sîntem atît de aproape de mare, este bine să ştim că nu numai uscatul înaintează spre mare, cum este cazul în nordul Sulinei - la Musura. Aici, în dreptul lacurilor Roşu şi Roşuleţ, se întîmplă un fenomen invers : marea schimbă mereu linia ţărmului. Specialiştii apreciază că peste 50-60 de ani linia ţărmului se va apropia mult de lacul Roşuleţ, smulgînd în acelaşi timp deltei suprafeţe întinse înspre sud, pînă aproape de vărsarea braţului Sf. Gheorghe. Acest lucru se întîmplă din

cauza unui curent circular provocat de înaintarea gurii Sulina, care spală ţărmul mării la sud de Sulina, în zona lacului Roşuleţ.

TULCEA - MAHMUDIA - SF. GHEORGHE (pe braţul S f. Gheorghe)

Această rută turistică pe braţul Sf. Gheorghe poate fi străbătută şi cu vasele NAVROM. În total de la Tulcea la localitatea Sf. Gheorghe sînt 113 km care se parcurg - ţinînd cont şi de opririle vaselor - în circa 7 ore (la ducere) şi circa 8 ore (la înapoiere), cu vasele obişnuite (clasice). Cursele rapide străbat acest parcurs Tulcea-Sf. Gheorghe în 2 ore. La înapoiere durata parcursului este aceeaşi ca la ducere. De reţinut că vasele rapide nu opresc în toate porturile. Prima localitate mai importantă prin care trece acest traseu este Nufărul.

NUFĂRUL. Este o localitate aflată în dreptul km 105, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe. E accesibilă şi de pe uscat, cu autobuze I.T.A. pe şoseaua care pleacă de la Tulcea pînă la Dunavăţul de Jos. Pînă la Nufărul se poate călători şi cu vasele NAVROM (de la Tulcea la Nufărul, pe apă sînt 13 km pe care vaporul îi străbate în 35'). Cînd apele vin mari, comuna Nufărul pare situată pe o peninsulă, fiind înconjurartă din trei părţi de apă.

Pe vechile hărţi, aşezarea figura sub numele de Prislava. Sînt indicii că ea exista înaintea anului 100 e.n., deoarece este menţionată printre localităţile prin care a trecut cneazul Sviatoslav Igorevici al Kievului (mort în anul 973), în drumul său spre Bulgaria. În trecut, existau aici şi întărituri (diverse informaţii arată că în anul 1854, unii locuitori ai Perislavei au scos piatra vechilor cetăţi, pe care au vîndut-o la Galaţi). Se crede că vechea localitate a fost mistuită de incendiu, deoarece în urma săpăturilor făcute, s-a găsit un strat gros de cenuşă.

In dreptul comunei Nufărul, pe malul stîng al braţului, se află exploatarea stuficolă Rusca. Incinta, astăzi îndiguită şi supusă unui regim de inundaţie dirijat, era pe vremuri străbătută de un braţ al Dunării. Înainte de a porni mai departe din Nufărul pe calea apei, să facem o scurtă deviere de la traseu, mergînd pe şosea spre satul Beştepe.

BEŞTEPE nu este deservit direct de cursa NAVROM, aflîndu-se la o distanţă apreciabilă de Dunăre. De la Tulcea, pe şosea, sînt 20 km. Între Tulcea şi Beştepe sînt curse I.T.A. Numele de Beştepe vine din limba turcă. În limba română „cinci coline". Şi într-adevăr, satul este situat la poalele a cinci dealuri (sau coline) care se văd din punctele situate destul de departe : Tulcea, Chilia Veche, Mila 23, Dranov ş.a.

Fig. 69.jpgPrima colină are forma unei căpăţîni de zahăr, fiind urmată de alte

paitru, de o formă întrucîtva asemănătoare. In legătură cu trecutul localităţii, unele informaţii ne dă călătorul turc Evlia Celebi care, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a vizitat Dobrogea. El relatează, printre altele, despre marile cantităţi de grîu ,,dinte de cămilă", care erau transportate de aici spre a fi duse la Constantinopol, reliefînd metodele folosite la încărcarea corăbiilor. El descrie totodată şi „morile Dunării" pe care le întîlneşte în drumurile sale prin aceste locuri, mori care aduceau venituri însemnate stăpînilor lor feudali. În dreptul satului Beştepe, pe partea cealaltă a Dunării, se înşiruie satele Băltenii de Sus şi Băltenii de Jos, în apropierea cărora s-au făcut în ultimii ani importante lucrări de îndiguire, în scopul recoltării intensive a stufului.

Călătorul pe acest braţ are prilejul, îndeosebi în sectorul dintre Băltenii de Sus şi Uzlina, să întîlnească adesea cabanele plutitoare amenajate pentru pescarii care se deplasează toamna şi iarna departe de casele lor sau cele care-i duc pe muncitori la locurile de recoltare a stufului, adăpostindu-i în timpul nopţii.

MAHMUDIA. Aşezarea se află la 8 km depărtare de Beştepe şi la 28 km de Tulcea (pe şosea). Istoria acestei localităţi este destul de veche. In apropierea ei, de pildă, exista cetatea Salsovia - aşezare civilă şi militară în epoca romano-bizantină, ale cărei urme se văd şi azi. Pe vremea romanilor aici erau posturi militare, în incinta cetăţii s-a consumat actul final al dramei lui Licinnius (263-324 e.n.), fost împărat al părţii de est a imperiului roman. Acesta a fost omorît din ordinul împăratului Constantin cel Mare al Bizanţului cu care a fost asociat la domnie. Refugiul şi drama lui Licinnius au fost evocate de scriitorul Mihail Sadoveanu în „Umbrele trecutului". Dărîmată de goţi în secolul al IV-lea, cetatea Salsovia a fost mai târziu refăcută. Ea a existat pînă în secolul al IX-lea.

Populaţia comunei Mahmudia este alcătuită din români, lipoveni şi cîteva familii de turci. Cei mai mulţi locuitori sînt ocupaţi în agricultură, la recoltatul stufului şi cu pescuitul, care este o îndeletnicire tradiţională. Pescarii din Mahmudia sînt menţionaţi în unele vechi documente, printre cele cîteva mii de oameni care pescuiau în lacul Razelm, prin anii 1879-1884.

De pe malul înalt al Mahmudiei, care este adăpostită de cîteva înălţimi ce nu depăşesc 250 m, se poate urmări cotul pe care-1 face braţul Sf. Gheorghe – iar înspre nord, mozaicul peisajului deltaic. Ca urmare a descoperirii unor zăcăminte de calcar siderurgic în apropierea localităţii, mulţi locuitori se ocupă azi cu mineritul. Calcarul este folosit la Combinatul siderurgic de la Galaţi.

În incinta scolii de 10 ani de la Mahmudia funcţionează Muzeul

„Pe urmele strămoşilor", cu secţii de arheologie (vase de ceramică neagră, amfore romane, cărămizi romane, rîşniţe ş.a.), etnografie (vase pescăreşti folosite de-a lungul vremii în aceste locuiri, unelte de prelucrarea lînii ş.a.), numismatică (monezi romane, greceşti, bizantine, ruseşti etc.).

UZLINA. Aici se află un punct pescăresc şi o cabană vînătorească. Pînă în anul 1964, în apropierea Uzlinei exista una dintre cele mai numeroase colonii de pelicani. De remarcat pe partea stîngă a braţului, cotul pe care îl face braţul Sf. Gheorghe în această porţiune, începînd de la km 48. În dreptul Uzlinei, călătorii au impresia că vaporul îşi schimbă direcţia, întorcîndu-se spre Tulcea.

MURIGHIOL. Comuna aceasta se află în dreptul marelui cot al braţului Sf. Gheorghe, care începe în faţa Mahmudiei. Localităţii i se mai spune şi Morughiol, cuvînt care în limba turcă înseamnă „lac violet". Aceasta poate din cauza nuanţelor liliachii pe care le are apa ghiolului din apropiere. Ghiolul este folosit de localnici şi vizitatori în scopuri terapeutice.

Ca şi în alte aşezări din deltă, la Murighiol au fost construite în ultimii ani numeroase oase noi, cămin cuiltural, unităţi de deservire a populaţiei ş.a. Un loc deosebit de interesant sub aspect turistic îl constituie Săraturile de la Murighiol, formate din ghiolul de aici şi cel de la Lunca, ambele aflate la o mică depărtare una de alta. Situate în partea de sud-vest a localităţii, Săraturile de la Murighiol constă dintr-o baltă, avînd o lungime de aproximativ 2 km şi o lăţime de cea 500 m, cu marginile foarte sinuoase. Stuful (Phragmites communis), papura (Typha latifolia) şi pipirigul (Scirpus maritimus) reprezintă vegetaţia dominantă a bălţii, care asigură condiţii bune de cuibărit mai multor specii de păsări interesante printre care : piciorongul (Himantopus himantopus), avoseta (Recurvirostra avosetta avosetta), raţa cu ciuf (Netta rufina), fluieranul de lac (Tringa stagnatilis) ş.a. „Săraturile de la Murighiol" au fost declarate în mod special rezervaţie naturală, pentru a cruţa piciorongul, care este o specie rară. Popular i se mai spune şi cataligă sau fluierar. Este o pasăre uşor de recunoscut din cauza înălţimii sale cu totul neobişnuită. Trupul e aidoma unui porumbel, cocoţat însă pe nişte picioare subţiri, golaşe, foarte lungi. Picioarele îi permit accesul în apă. Piciorongul cuibăreşte şi în Oamargue şi Dombes (Franţa).

Piciorongiul avertizează celelalte specii ce cuibăresc sau îşi află adăpostul în „Săraturile de la Murighiol" de primejdia prezenţei vulturului codalb (Haliaetus albioilla). Pe malul lacului Murighiol se află campingul „Pelican-Murighiol". Cazarea se face în căsuţe şi bungalow-uri. Dispune de locuri pentru instalarea de corturi proprii şi pentru parcarea autoturismelor. Se pot închiria bărci pentru plimbări pe lac.

Pe drumul dintre Murighiol şi Dunavăţul de Sus se aflau, cu multe

secole în urmă, ruinele unei aşezări fortificate genoveze, care era prevăzută cu un turn. Ea nu figura însă în portulanele occidentale din secolele XIII-XV, ceea ce dovedeşte că nu era un centru prea însemnat.

DUNAVĂŢ. Comuna este alcătuită din două sate apropiate - Dunavăţul de Sus şi Dunavăţul de Jos, aflate la aproximativ 40 şi 43 km depărtare de Tulcea (pe şosea), în antichitate, aici se afla aşezarea Halmyris, nume pe care l-a purtat în trecut şi lacul Razelm. Populaţia acestor două sate este formată din români şi ucrainieni. Aceştia din urmă au venit aici din Zaporojie, în urma persecuţiilor regimului autocrat al împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. În Dunavăţul de Sus se află şi urmaşi ai păstorilor transilvăneni, aşa-numiţii mocani, veniţi aici în secolul trecut, cu turmele de oi. Căsătorindu-se cu fete dobrogene, ei au rămas definitiv pe aceste meleaguri. De altfel, numele de Mocanu este des întâlnit la Dunavăţ. Ocupaţia locuitorilor din Dunavăţ este orientată atît înspre agricultură cît şi spre pescuit.

La Dunavăţ s-a deschis un mare şantier ce constituie punctul de plecare pentru realizarea complexului de irigaţii Razelm, folosind apa din Dunăre. Prin mărirea capacităţii canalelor existente (Dunavăţ, Dranov ş.a.) va creşte substanţial debitul de apă dulce ce intră din braţul Sf. Gheorghe în Razelm. În acest mod, lacul Razelm va deveni un uriaş rezervor de apă, cu un grad de salinitate redusă, ce va putea fi folosită pentru irigaţii şi sporirea productivităţii piscicole.

De pe terenurile relativ înalte de la Dunavăţ (79 m altitudine), putem privi vasta zonă inundabilă care se întinde spre nord-est, est şi sud-est. Ne putem da acum bine seama, că înainte de umplerea cu aluviuni a acestei regiuni şi de apariţia vegetaţiei, locul unde ne aflăm reprezentă vîrful unei peninsule. În depărtare se pot zări liniile abia perceptibile pe care le urmează canalele Dunavăţ şi Dranov, sesizabile mai mult prin catargele vaselor ce le străbat.

Continuîndu-ne drumul pe Dunăre - în aval de această localitate - întîlnim intrarea canalului Dunavăţ, în dreptul km 54 (de la Sf. Gheorghe), ce se desprinde din braţul Sf. Gheorghe, cotind înspre sud. La aproximativ 2 km în aval, se ramifică înspre nord un alt canal important Perivolovca (km 53), care reprezintă un vechi braţ al Dunării. Canalul are o lungime totală de 22 km şi leagă braţul Sf. Gheorghe de canalul Sulina. Este adesea străbătut de vase de toate tipurile, constituind totodată o importantă arteră de interes turistic deoarece :a. face legătura între cele două braţe ale Dunării - Sf. Gheorghe şi Sulina

; b. În drumul său între aceste două artere de navigaţie el se leagă şi de un

alt canal important pentru navigaţie şi turism - Litcovul (despre care s-a vorbit mai înainte) ;

c. scurtează mult distanţele şi, în acelaşi timp, ne introduce într-o regiune deosebit de pitorească sub aspect turistic.

In dreptul km 45 de pe traseul nostru, un alt canal pleacă spre sud. El duce o parte din apele braţului Sf. Gheorghe înspre lacul Razelm. E vorba de canalul 5 Dranov, care constituie o rută turistică aparte.

Drumul continuă pe albia puternic meandrată a Dunării. În această zonă, cuprinsă între canalul Dranov şi localitatea Sf. Gheorghe, se află o rezervaţie pentru egrete, lebede şi stîrci lopătari. Impresionant este cotul de la Erenciuc, unde braţul Sf. Gheorghe se îndoaie asemenea unei potcoave. Intre km 26 şi 27 se află o frumoasă pădurice de arini (Alnus), care contrastează cu specia obişnuită a deltei - salcia. În general, se poate remarca aici o zonă slab populată : ici-colo o casă izolată, un punct pescăresc. Ne aflăm în zona depresiunii Calinova.

Între km 24 şi 18, în apropiere de Ivancea Mare se află ghiolul Belciugul (un vechi meandru al braţului Sf. Gheorghe). Are într-adevăr forma unui belciug. Este bogat în peşte, în special în avat (Aspius aspius), un peşte din aceeaşi familie cu crapul, însă răpitor.

IVANCEA MARE. În acest loc, ia sfîrşit drumul cotit al Dunării. Într-adevăr, între Mahmudia (km 84) şi Ivancea (km 18) în linie dreaptă sînt 28 km, în timp ce meandrele drumului pe care îl străbat vasele însumează 66 km. La Ivancea se află una din cele mai mari zone din deltă de cuibărit a gîştelor.

De la Ivancea pleacă spre nord-est grindurile Ivancea, Cerbului şi Săraturile, despre care se crede că reprezintă insula Peuce, atît de des amintită de autorii din antichitate. Prin apropierea ei se afirmă că navigau corăbierii acelor timpuri. Pe un stîlp gros de piatră, dezgropat la Histria, se află o inscripţie al cărei text face următoarea precizare, nu lipsită de interes : „Cu toate că oraşul Histria este departe de Dunăre, totuşi li se păstrează histrienilor libertatea de a pescui pe gura Peuce, cît şi voia de a aduce lemnul pentru facle după trebuinţa fiecăruia". Se crede că acest lemn era pinul, care astăzi nu mai poate fi întîlnit în deltă, dar mai sigur era arinul negru, care se găseşte numai într-o porţiune mică la cotul Erenciuc.

SF. GHEORGHE (km 0). Localitatea se află la vărsarea braţului Sf. Gheorghe în Marea Neagră. Se afirmă că pe braţul Sf. Gheorghe (mai scurt ca cel de azi) a trecut flota lui Darius în drumul ei spre Isaccea, unde a debarcat şi de unde a plecat, traversînd Dunărea, împotriva sciţilor. Genovezul Visconti menţionează în anul 1327 existenţa localităţii. Atunci se opreau aici vasele sosite din largul mării.

Braţul Sf. Gheorghe, la al cărui capăt ne aflăm, a avut, fără îndoială, un rol important în opera de formare a deltei. Roadele acţiunii

sale se văd şi astăzi : întreaga zonă din sudul braţului a fost umplută cu aluviunile aduse de el. De altfel, braţul acesta este considerat constructorul principal al deltei.

Localitatea Sf Gheorghe are o mare importanţă pentru economia pescărească a deltei, deoarece aici se realizează cea mai mare producţie de sturioni din ţară. În faţa gurilor Dunării, în regiunile cele mai îndepărtate de ţărm se află colonii, bancuri de scoici care slujesc drept hrană sturionilor. Aici se pescuiesc diverse specii de sturioni ca : morunul (Huso huso), nisetrul (Acipeniser guldensitaedis). Rar se pescuieşte aici şi şipul (Acipenser sturio), un sturion odinioară foarte răspîndit în vestul şi nordul Europei. De talie mai mică, din aceeaşi familie, se pescuieşte păstruga (Acipenser stellatus). Atît carnea sturionilor, cît şi icrele lor negre (vestitul caviar) constituie produse valoroase foarte căutate pe pieţele străine.

Dar nu numai sub aspect alimentar trebuie privită problema sturionilor. Ei prezintă şi un deosebit interes ştiinţific. Morunul, de pildă, este un locuitor din vechea Mare Sarmatică. Acum 65 milioane de iani (în era mezozoică), strămoşii acestui peşte populau apele mării. Femela lui depune 1.000.000-8.000.000 icre (numărul icrelor depinde de vîrsta peştelui). Pescuitul sturionilor nu este o operaţie simplă şi nici uşoară, în timpul campaniei de pescuit, care începe de timpuriu primăvara, grupurile de pescari pleacă cu bărcile lor trase de cutere pînă departe în larg, acolo unde apele dulci ale Dunării se amestecă cu cele sărate ale mării. Aici este locul unde se înşiră pe distanţe de zeci de kilometri uneltele de pescuit sturioni, aşa-numitele carmace (mostre ale acestor unelte sînt expuse şi la Muzeul Delta Dunării de la Tulcea). În migraţiunea care o fac dinspre mare în fluviu, pentru reproducere, sturionii se agată adesea de cîrligele de oţel ale carmacelor. În sforţarea sa de a scăpa, sturionul se încurcă mai rău. Alte cîrlige i se înfig în carne, pierde sînge, puterile-i slăbesc. Cu toate acestea, păstrează suficientă rezistenţă de a se împotrivi pescarului, care încearcă să-l scoată din apă. Cînd exemplarele de sturioni sînt mici, treaba nu este prea grea. Dar se întîmplă să se prindă moruni de 100-300 kg şi - mai rar - chiar mai grei. La Sf. Gheorghe funcţionează un cămin cultural, o cherhana modernă.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMPREJURIMI. (1) De la Sf. Gheorghe se poate ajunge pe un drum de uscat la Sulina, pe malul mării (drumul este dificil, datorită înaintării mării spre uscat, care provoacă ruptura malurilor. (2) Mica deltă a braţului Sf. Gheorghe poate fi vizitată cu barca. Cu acest prilej se pot urmări ramificaţiile acestei mici delte: ostrovul Turcului care, aflat la gură, separă braţul Sf. Gheorghe de braţul Cîinelui, situat pe stîngă: Ostrovul Mic, Ostrovul, iar la extremitatea sudică a acestuia Ostrovul Olinca. Între delta braţului Sf. Gheorghe şi

Insula Sahalin se întinde Meleaua Sf. Gheorghe, un mic golf în formare. (3) O ieşire în largul mării poate fi făcută de preferinţă cu cuterele, cînd apele sînt liniştite. (4) Insula Sahalin, aflată în spre sud-estul localităţii Sf. Gheorghe, prezintă interes îndeosebi pentru iubitorii de păsări. Specialiştii au identificat aici păsări rare ca: fundacul (Colymbus), căruia i se spune aşa pentru măiestria cu care se scufundă, ferestraşul (Mergus) numit astfel datorită ciocului cu cîrlig la vîrf şi cu dinţi ascuţiţi ca al unui fierăstrău, pentru a prinde cu uşurinţă peştele, gîsca cu gîtul roşu (Branta ruficollis) care vin aci din tundrele siberiene, raţa sunătoare (Bucephala clangula clangula), numită aşa din cauza sunetului cu timbru metalic pe care-1 scoate în caz de alarmă, raţa cu cap negru (Nyroca marila marila) etc. (5) Mergînd înspre sud, urmînd linia litoralului, se poate ajunge la Zătonul Mic şi Zătonul Mare. două lacuri ce fac parte din rezervaţia Perişor-Zătoane, care are drept scop cruţarea interesantei faune ornitologice specifice acestei părţi a Deltei Dunării.

Fig. 74.jpg1. Consiliul popular. 2. Căminul cultural. 3. Cherhana. 4. Oficiul „P.T.T.R.” 5. Gara fluvială. 6. Portul pescăresc.

COMPLEXUL LAGUNAR RAZELM-SINOE

Din cele 2.300 lacuri din România, complexul lagunar Razelm-Sinoe, situat în extremitatea sudică a Deltei Dunării, este cel mai întins : 880 km2. Din cadrul acestui complex fac parte lacul Razelm (394 km2), lacul Sinoe (166 km2), lacul Zmeica (52 km2), lacul Babadag (23 km2) şi altele de mai mică întindere. El s-a născut mai întîi prin prăbuşirea litoralului marin, apoi prin aluvionare. Mărturia prăbuşirii stau insulele stîncoase Popina şi Grădiştea, aflate în nordul complexului.

La aluvionarea şi conturarea complexului Razelm-Sinoe şi-a adus contribuţia braţul Sf. Gheorghe. Este suficient să aruncăm o privire asupra întregului spaţiu de la est de canalul Dunavăţ şi de la sud de braţul Sf. Gheorghe, pentru a ne da seama de uriaşa acţiune de aluvionare întreprinsă de acest braţ al Dunării, ale cărei ape, odinioară foarte active, au pompat cantităţi imense de aluviuni, acoperind o zonă vastă. Tot braţul Sf. Gheorghe a furnizat şi o parte a materialului aluvionar necesar construirii grindului marin Chituc, care a izolat golful de mare şi a dat naştere complexului lagunar Razelm-Sinoe. De altfel, în trecut, braţul Sf. Gheorghe avea o deltă proprie, orientată spre sud. Fostele braţe Dunavăţ şi Dranov (astăzi refăcute) au constituit în antichitate delta braţului Sf. Gheorghe, amintită şi de Herodot, care mai tîrziu a fost împotmolită. Faţă de trecut, braţul Sf. Gheorghe şi-a încetinit astăzi mult cursul, dînd întîietate sub acest aspect braţului Chilia, care îşi construieşte o deltă

proprie.Procesul de umplere cu aluviuni a lacului Razelm continuă şi

astăzi, dar acest proces este mult mai lent. Cele două canale ce alimentează în prezent Razelmul cu apă dulce, transportă şi ele aluviuni, care nu pot fi comparate nici pe departe cu cele transportate de braţele Dunării - aceasta datorită debitului lor mult mai redus. Salba de lacuri care formează complexul lagunar Razelm-Sinoe nu este izolată ermetic de mare. În partea de nord se află gura Portiţa (care a fost amenajată), iar în sud legătura cu marea se face prin gura Periboinei. Din cînd în cînd talazurile mării - în timpul furtunilor puternice - provoacă mici spărturi în grindul care separă marea de complexul lagunar Razelm. Adîncimea lacurilor complexului nu este prea mare. În apropierea Histriei, de pildă, variază între 0,500-l m, în centrul lacului Razelm - depăşeşte 2 m. Cea mai mare adîncime - 3 m - se află în dreptul peninsulelor Bisericuţa şi Dolojman. Din punct de vedere turistic, zona aceasta prezintă interes atît prin pitorescul locurilor, cît şi prin bogăţia de vechi urme ale civilizaţiei : cetatea Histria, cetatea Heraclea ş.a.

Fig. 77.jpgCăi de acces. Pentru atingerea obiectivelor turistice numeroase şi

foarte variate, pe care le oferă complexul Lagunar Razelm-Sinoe, există mai multe rute :

A. pe şosea. Pornirea se poate face pe D.N. 22 fie din Constanţa, fie din Tulcea. În dreptul comunei Tariverde (48 km de la Constanţa şi 78 km de la Tulcea) se desprinde un drum care duce la Histria (16 km). În dreptul comunei Ceamurlia de Jos (74 km de la Constanţa şi 52 km de la Tulcea) un alt drum se îndreaptă spre aşezarea pescărească Jurilovca. În sfîrşit, din dreptul oraşului Babadag, de pe aceeaşi şosea D.N. 22 (89 km de la Constanţa şi 37 km de la Tulcea) se poate pleca spre comuna Enisala, în apropierea căreia se află (distanţă de 2 km) ruinele cetăţii Heraclea. Tot din dreptul oraşului Babadag, se poate ajunge spre aşezările pescăreşti din cadrul complexului lagunar: Sarichioi (7 km), Sabangia (5 km), Agighiol (6 km).

De la Agighiol ne putem deplasa în direcţia estică spre Dunavăţul de Jos, trecînd prin Valea Nucarilor, Iazurile, Colina. Plopul, Dunavăţu de Sus. În total 36 km. Tot de la Agighiol se poate pleca la Tulcea - pînă la care sînt 18 km (De la Dunavăţul de Jos se poate, de asemenea pleca la Tulcea pe ruta: Murighiol - Mahmudia - Beştepe - Victoria - Nufărul - Malcoci - Tulcea. În total 45 km). Toate aceste rute se străbat pe şosele neasfaltate. Atît de la Constanţa cît şi de la Tulcea există linii I.T.A. pentru toate localităţile meniţonate, cu excepţia cetăţii Histria.

B. Pe calea ferată. Ruta pe calea ferată trece prin Medgidia (de la Constanţa la Medgidia 35 km), halta Istria, (63 km de la Medgidia), unde se poate coborî pentru cetatea Histria, Ceamurlia de Jos (88 km de la

Medgidia), de unde se poate merge spre Jurilovca, Babadag (105 km de la Medgidia), de unde se poate pleca pe o şosea neasfaltată spre Enisala şi Heraclea (8 km).

C. Pe apă. Căile principale pe apă, de pătrundere în zona complexului lagunar Razelm-Sinoe sînt următoarele:a. Pe canalul Sf. Gheorghe, de la Tulcea, apoi pe canalul Dunavăţ (62

km) pînă la cherhanaua Dunavăţ (28 km). Această rută poate fi prelungită pînă la Jurilovca (30 km) - Portiţa (11 km). De la Portiţa se poate veni la grindul Lupilor (2 km).

b. De la Tulcea se merge tot pe braţul Sf. Gheorghe, apoi pe canalul Dranov (73 km) pînă la cherhanaua Dranov (25 km).

c. Cei ce dispun de mai mult timp pot urma o rută în circuit: Tulcea - canalul Dunavăţ - Razelm - Jurilovca - Razelm - canalul Dunavăţ - Tulcea.

d. O altă rută pe apă în circuit porneşte din Tulcea pe canalul Sulina pînă la Crişan, coboară pe canalul Perivolovca, apoi pe canalul Dunavăţ, pătrunde prin lacul Razelm pînă la insula Popina, se îndreaptă spre Jurilovca, iar de aici, la înapoiere, prin lacul Razelm, canalul Dranov şi braţul Sf. Gheorghe pînă la Tulcea.

Navigaţia pe Razelm nu este asigurată de curse regulate, cum este cazul pe cele trei braţe ale Dunării. Legăturile între Tulcea şi cherhanalele Dunavăţ şi Dranov sau între Jurilovca - Portiţa - Perişor - Dranov sau Dunavăţ sînt posibile cu vase pescăreşti, ocazionale sau special angajate pentru excursii. Pentru a pătrunde în apele cu o mică adîncime, vasele trebuie să fie de un pescaj redus. După descrierea generală a căilor de acces spre complexul Razelm-Sinoe, să urmărim desfăşurarea itinerarelor prin aceste locuri, prezentînd cîteva dintre cele mai interesante puncte turistice de aici.

1. Obiective accesibile pe uscata. HISTRIA este unul din cele mai vechi oraşe de pe teritoriul

României (datează de la mijlocul secolului al VH-lea î.e.n.). Primele cercetări privind această aşezare se datoresc istoricului Vasile Pârvan. Săpăturile au început în anul 1914, continuînd pînă în anul 1916, cînd au sistat din cauza războiului. Au reînceput în anul 1921, continuînd apoi cu intermitenţe. Din 1948, cercetările arheologice au continuat într-un ritm susţinut, sub îngrijirea Academiei. De altfel, monumentele scoase la iveală în ultimii ani, au dus dincolo de graniţele ţării faima acestei aşezări care este prima colonie elenică de pe ţărmul românesc al Mării Negre.

Începuturile existenţei vechii cetăţi Histria sînt legate de interesele economice reciproce atît ale grecilor veniţi din cdloniile din Asia Mică (Milet sau Rhodos), cît şi ale triburilor geto-dace care loouiau în regiunea gurilor Dunării. Întemeierea cetăţii pe malul unui golf deschis, în

imediata apropiere a gurilor unui fluviu atît de important, cum era Istrosul (Dunărea de azi), le permitea vechilor greci să întreţină legături comerciale cu lumea de peste mări şi să obţină din teritoriul vecin mărfurile necesare negoţului. Ei expediau diferitelor colonii greceşti (şi mai tîrziu la Roma) - cereale, miere, peşte sărat şi alte produse, primind în schimb vin şi untdelemn din Rhodos şi Corint, arme şi mobile bogat împodobite din Milet şi Atena. Locuitorii cetăţii aveau legături comerciale şi cu alte colonii greceşti din nordul Mării Negre, precum şi cu sciţii.

În secolul al V-lea î.e.n. oraşul a bătut propria sa monedă, înfăţişînd un vultur ţinînd în ghiare un peşte. Spre sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n., cetatea cade sub dominaţia macedonenilor, în secolele III-II î.e.n. cetatea începe să decadă. Viaţa ei este stînjenită de apariţia unor triburi prădalnice de celţi în Balcani şi de bastarni la gurile Dunării. Pe deasupra, nici situaţia internă a cetăţii nu era mai bună : o apăsătoare criză economică şi socială plana asupra aşezării. După stăpînirea regelui Pontului - Mithridate - vine aceea a Romei. După o perioadă de relativă bunăstare, care se menţine aproximativ 300 de ani, la orizont apar nori negri. Furtuna se dezlănţuie asupra Histriei atunci cînd cetatea trece prin focul năvălirilor goţilor (anul 248 e.n.). Rănile provocate de acest pîrjol, se vindecă - e drept - destul de greu, dar totuşi se vindecă.

Alte furtuni se abat apoi asupra Histriei : în secolul al Vl-lea trec pe aici avarii. Eforturile disperate ale împăratului Mauriciu (582-602) nu pot împiedica nici năvălirile şi nici tulburările interne. După 630-640, Histria a fost părăsită de locuitorii ei, dar după cît se pare, nu în întregime pentru că multă vreme a existat aici o aşezare de pescari şi plugari, ce este menţionată în jurnalul campaniei dusă în 1538 de Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareş.

Ce avem de văzut azi la Histria ? Venind dinspre sud întîlnim întîi resturile zidurilor ridicate de greci în secolele III-II î.e.n. La o depărtare de cea 100 m se vede zidul de incintă al cetăţii. Trecem prin poarta principală, străjuită de două turnuri şi intrăm în incinta Histriei. În spatele porţii se află o piaţă pavată cu lespezi de piatră, mărginită la nord, la est şi la sud de edificii publice sau private. În partea de est au fost descoperite temeliile unei biserici creştine cu criptă. O altă biserică, mai mare, se află în partea de sud-est a cetăţii, iar o a treia, mai modestă, în afara zidului de. incintă. Urmele unui impozant edificiu, împărţit în trei nave prin două şiruri de coloane, ridicat probabil în secolele V-VI e.n. limitează piaţa de la intrare pe aripa de sud. Pe una din străzile cetăţii se văd urmele edificiului băilor romane, cuprinzând o suprafaţă de aproximativ 800 mp. În partea de nord a sălii mari a edificiului, trei logii mai păstrează mozaicul în culori, cu motive geometrice şi florale, în zona de nord-est a cetăţii se văd încă urmele edificiilor care au folosit deservirii populaţiei

(mici ateliere, prăvălii, brutării etc.) şi a căror construcţie datează din secolul al VI-lea.

Spre nord-est se afla cartierul aristocratic al Histriei. Îngrijorarea şi chiar teama locuitorilor cetăţii în anumite epoci se poate citi urmărind zidul de incintă, marele zid de apărare, construit la sfîrşitul secolului al III-lea e.n., reparat şi întărit în secolele IV-VI e.n. Zidul cuprinde trei turnuri de apărare şi cinci bastioane puternic întărite. Pentru construirea lui, histrioţii au folosit în mare grabă (după dezastrul din 248 e.n.) ca material de construcţie numeroase fragmente de coloane, cornişe (partea de sus a edificiilor greco-romane), arhitrave (element important de construcţie de forma unei grinzi de piatră, aşezată direct pe capitelele coloanelor), căpiţele (partea superioară a coloanelor) ş.a.

Histria - aşa cum apare astăzi, reprezintă vestigiile mai multor oraşe suprapuse, existente de-a lungul unei perioade de 1200 de ani. La Histria poate fi vizitat un muzeu cu exponate legate de trecutul cetăţii.

b. JURILOVCA. Este un sat tipic lipovenesc, cu o populaţie de cîteva mii de locuitori. Lipovenii au venit pe aceste meleaguri în secolul al XVIII-lea sub conducerea şefului lor Ignat Nekrasov. Un timp au stat în regiunea Cubanului, de unde, ca urmare a persecuţiilor din partea patriarhului Nicon, s-au refugiat în deltă şi pe malul Razelmului. Denumirea de lipoveni, vine de la cuvîntul rusesc „lipa" care înseamnă tei. Sînt mai multe versiuni în legătură cu originea acestei denumiri. Unii susţin că în timpul persecuţiilor, ei s-ar fi refugiat într-o pădure de tei („lipovaia"). Alţii consideră că au fost numiţi aşa din cauza icoanelor din lemn de tei în faţa cărora se închinau.

Ocupaţia lor principală este pescuitul. Mult interes prezintă casele lipovenilor, construite după o anumită tradiţie. Pe dinafară sînt de obicei căptuşite cu scînduri vopsite. Interioarele prezintă adesea picturi originale, în ulei, în special plafoanele. În curte - un cuptor pentru pîine, iar undeva, în spatele casei sau în grădină, nelipsita „bănia", originala baie cu abur, cu una sau două încăperi. Aburul este produs de pietre încălzite, peste care se toarnă apă pentru a produce vapori. La „Muzeul Satului" din Bucureşti se află reprezentată o gospodărie lipovenească din Jurilovca, aşa cum arăta la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Apele complexului lagunar Razelm-Sinoe asigură o producţie bogată de peşte harnicilor locuitori din Jurilovca. Ei înfruntă cu mult curaj talazurile adesea dezlănţuite ale Razelmului şi mării. Cînd se întorc de la pescuit, ei aduc la cherhana cele mai felurite specii de peşti : crap (Cyprinus carpio), şalău (Lucioperca sandra), plătică (Brama brama), babuşcă (Rutilus rutilus carpathorossicus), morunaş (Vimba vimba), sabiţă (Peleous cultratus), guvizi (Gobius), chefali (Mugii cephalus) ş.a.

În micul dar pitorescul port pescăresc al Jurilovcăi - cel mai important de pe ţărmul Razelmului - intră şalupe, cuttere, bărci cu motor

sau cu pînze, ori trase la rame (vîsle), mahune. De pe dealurile pe care este aşezată Jurilovca se deschide o frumoasă perspectivă asupra Razelmului : spre nord-est peninsula Bisericuţa, spre sud-est grindul Lupilor, a cărui cabană se vede distinct pe fondul albastru al mării. La Jurilovca s-a construit o modernă casă de cultură.

OBIECTIVELE TURISTICE DIN ÎMPREJURIMILE JURILOVCĂI pot fi atinse pe două căi - pe apă şi pe uscat.

Pe apă: (1) Bisericuţa - e o peninsulă pe care o întîlnim dacă navigam înspre nord-est. Aici se poate veni şi cu barca. La extremitatea nordică a peninsulei s-au găsit urmele unei cetăţi bizantine, o biserică şi diferite obiecte de cult; de asemenea şi monezi, împreună cu malul stîncos al peninsulei Doloşman dinspre est, acest loc ia aspectul unui ,,gît", o strîmtoare, adesea bîntuită de valuri puternice, datorită vîntului care bate dinspre nord, împingînd masele de apă ca printr-o pîlnie. Impresionantă este masivitatea stîncii Doloşmanului, care serveşte drept punct de reper marinarilor din cele mai îndepărtate locuri ale Razelmului. (2) Portiţa - este un punct pescăresc pitoresc şi original. Începînd din anul 1710 această denumire românească figurează pe diferite hărţi europene. De fapt, ce este Portiţa? Ceea ce arată numele: o poartă spre mare. Prin ea lacul Razelm comunică cu marea. Apele sărate pătrund în acest mare lac. În ultimii ani, pentru a limita accesul apelor mării şi a îndulci apele Razelmului, s-au făcut lucrări de strîmtare a gurii Portiţa. S-au adus zeci de tone de stîncă de la Doloşman şi s-au aruncat în dreptul Portiţei. ; îndulcirea Razelmului o face Dunărea, care trimite cantităţi importante de apă dulce prin canalele Dunavăţ şi Dranov, aflate în partea de nord-est a complexului lagunar. Portiţa îndeplineşte şi un alt rol: pe aici, din largul mării, intră, pentru reproducere şi hrană, chefalul (un peşte valoros care face parte dintr-o familie cu aproximativ 100 de specii din care în apele româneşti se pescuiesc mai frecvent numai trei). Chefalul are o mare răspîndire pe glob, putînd fi întîlnit în vastul spaţiu limitat pe ţărmul Angliei şi al Norvegiei, precum şi în insulele Canare şi în sudul Africii. Vara, se apropie în cîrduri de coastele româneşti, intrînd în lacurile litorale pentru hrană şi reproducere. Toamna, cînd dă să plece, este pescuit în gardurile de chefali.

La Portiţa se află campingul „Insula Soarelui", care dispune de 24 căsuţe construite pe piloni, un complex alimentar, duşuri. (3) La aproximativ 2 km de Portiţa se află o cabană de vînătoare construită pe grindul Lupilor, cunoscut sub denumirea de Insula Lupilor. Constituie un popas al păsărilor migratoare care în perioada deplasării lor se opresc pe insulă pentru a se odihni. La cabană se poate veni şi dinspre uscat, de la Constanţa (se coboară la gara Mihai Viteazul, iar de aici pe un drum de ţară).

Insula Lupilor şi regiunea înconjurătoare a fost vizitată de multe ori de scriitorul Mihail Sadoveanu care venea aici pentru a vîna. El o descrie în povestirea „Ostrovul lupilor".

Pe uscat: (4) Doloşman. De la Jurilovca se poate merge pe Jos la Doloşman, o peninsulă stîncoasă. În timpul romanilor, în acest loc a existat o aşezare care purta numele de Argamnum. A fost distrusă pe timpul lui Justinian, împăratul Bizanţului. (5). În drum spre satul Enisala şoseaua trece prin faţa ruinelor cetăţii Heraclea. Se crede că că cetatea aceasta ar fi existat şi pe timpul împăratului roman Constantin cel Mare, deoarece s-au găsit „perperi" (monezi în circulaţie pe acea vreme, cu care, se pare, că se achita peştele cumpărat).

In perioada bizantină şi poate chiar mai tîrziu, cetatea era accesibilă pentru corăbii. Prin descoperirea de către cercetători a două depozite de monezi: unul de pe timpul domnitorului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1335-1418), iar celălalt din vremea domnitorului Moldovei Petru Muşat (1374-1392), s-a făcut dovada că această cetate a îndeplinit un rol activ şl în perioada de după formarea statelor feudale independente româneşti. Pe coasta de răsărit a cetăţii, sub o stîncă, se poate intra într-o peşteră, unde se află o piatră rotundă. Pe un perete, în spatele pietrei rotunde, se poate vedea, săpată în stîncă, imaginea une femei cu cap de pasăre, ţinînd în cioc o ramură. Cetatea a fost întărită de sultanul turc Mehmed I în anul 1417. (6). Enisala. Este un sat situat pe un deal în apropierea lacului Babadag, la aproximativ 2 km depărtare de ruinele cetăţii.

c. BABADAG. Este cea mai mare localitate de pe malul complexului lagunar Razelm-Sinoe. De la Enisala pînă la Babadag sînt 8 km. Localitatea se află la poalele unor coline împădurite, care-i creează un cadru pitoresc deosebit de plăcuit Denumirea Babadag este de origine turcească. În limba română are semnificaţia de „tatăl munţilor", adică de munţi înalţi.

Fig. 82.jpg1. Consiliul popular. 2. Casa de cultură. 3. Cinematograf. 4. Geamia. 5. Restaurant. 6. Oficiul P.T.T.R. 7. Muzeul de artă populară. 8. Spre gara C.F.R. 9. Parc.Acum aproximativ 100 milioane de ani, trăia prin apropierea

Babadagului uriaşul arbore Sequoia gigantea - arbore ce poate fi astăzi întâlnit în multe regiuni din America de Nord şi în special în vestitul parc din California - S.U.A., unde atinge înălţimea de 150 metri. Trecutul Babadagului, veche aşezare românească, este bogat în evenimente. Localitatea a fost cucerită de oştile otomane conduse de sultanul Baiazid către sfîrşitul secolului al XlV-lea. În 1587 pe la Babadag au trecut cetele căzaceşti, care au ars şi distrus, după relatările cronicarului turc Evlia Celebi - un însemnat castel turcesc.

În secolul al XVII-lea, Babadagul era cel mai însemnat centru economic şi militar din nordul Dobrogei. Avea 3.000 case, palate pentru paşale şi pentru alţi demnitari turci.

Obiective turistice. (1). Geamia din centrul oraşului, unde se află mormîntul unui aga turc, Gazi Ali Paşa. Geamia, care are un minaret înalt de 30 m, a fost construită în timpul lui Murad I (1359-1389). (2) Cişmeaua Kalaigi - aflată lîngă geamie, era folosită pentru spălarea mîinilor pelerinilor veniţi în special din Peninsula Balcanică. (3) Casa de cultură, ridicată în anii construcţiei socialiste şi care cuprinde sală de cinematograf, bibliotecă etc.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN ÎMREJURIMI: (1) Colinele din jur, acoperite de mantia verde a vegetaţiei. Botaniştii au recunoscut aici o mulţime de plante interesante. Printre acestea ferigile (Cystopteria felix fragilis şi Dryopteris filix mas) - plante rare. În poieniţa Kiorum Tarla pe lîngă firuţa (Poa angustifolia), se poate întîlni şi Sophora prodanii, plantă care creşte numai aici. Ea a fost descoperită de marele botanist Iuliu Prodan (1875-1959), care a botezat-o Goebelia alopecuroides. Ulterior, botanistul american Anderson, care a vizitat Babadagul, a identificat-o şi el, dîndu-i numele Sophora prodanii, în cinstea botanistului român care a descoperit-o. Mai tîrziu, a fost găsită şi în Caucaz (U.R.S.S.). Profesorul Borza a susţinut că această plantă a fost adusă aici de către turcii din Asia şi folosită ca otravă pentru săgeţi (adăugăm amănuntul că seminţele ei sînt otrăvitoare). Aici mai creşte: gorunul (Quercus dalechampii), teiul alb (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), pe valea Seremet, ghiocelul de Babadag (Galanthus plicatus) ce are florile slab mirositoare. La marginea pădurii se poate întîlni cea mai decorativă plantă a Babadagului - bujorul (Paeonia peregrina var. romanica). Se mai numeşte şi bujor românesc, pentru că a fost descoperită şi descrisă de botanistul Dimitrie Brîndza (1846-1895). Se poate întîlni şi în alte locuri din ţară. În total, cresc aici aproximativ 700 specii de plante lemnoase şi ierboase. (2). Lacul Babadag, un golf al Razelmului, de care este legat prin canalul Babadag. Oraşul Babadag este aşezat pe malul sudic al lacului. (3) Colina Denis-Tepe (266 m înălţime). În limba română are înţelesul de ,,Colnicul mărilor". O legendă susţine că de inelul de fier înfipt în stînca de pe vîrful lui au legat corabia lor argonauţii (personagii mitologice greceşti), care după ce au răpit ,,lîna de aur" din regatul Colchidei (Caucazul de azi), au trecut pe aici în drum spre patrie. Este posibil ca în trecutul îndepărtat apele mării să fi ajuns la poalele lui Denis-Tepe permiţînd corăbierilor să ancoreze aici. (4) Campingul „La doi iepuraşi", situat la km 215 pe şoseaua Constanţa-Tulcea (DN 22) - la 45 km depărtare de Tulcea. Dispune de posibilităţi de cazare şi de parcare a maşinilor, terasă, mese, ş.a.

2. Obiective accesibile pe apă

a. TULCEA - CANALUL DUNAVĂŢ - RAZELM.

Drumul spre canalul Dunavăţ se poate face pe bordul vaselor ocazionale şi speciale pentru excursioniştii care pleacă din Tulcea. Ruta Tulcea-Dunavăţ urmează itinerarul pe braţul Sf. Gheorghe, pînă la km 54. Din acest loc vasele navighează spre sud, mergînd pe canal pînă la Razelm. Canalul Dunavăţ are o lungime de 28,5 km. El urmează drumul unei vechi albii a fluviului. În primii 10-12 km este supus împotmolirii, fapt ce impune operaţii de dragaj pentru a-l menţine navigabil şi a asigura debitul necesar îndulcirii apei lacului Razelm. Ideea de a îndulci apele Razelmului aparţine savantului Grigore Antipa (1867-1944), care a întreprins studii în acest sens.

Din punct de vedere turistic, această rută permite cunoaşterea multor aspecte pe care le prezintă partea sudică a deltei, cît şi a complexului lagunar Razelm-Sinoe. Atît canalul Dunavăţ, cît şi „fratele său geamăn" Dranovul străbat insula Dranov, care cuprinde ghioluri, gîrle, grinduri. Atît canalul Dunavăţ cît şi canalul Dranov au existat şi în antichitate, dar treptat, cu vremea, s-au împotmolit. Unii dintre istorici şi economişti sînt de părere că acest drum al Dunavăţuliui era o importantă cale de navigaţie. Se afirma că în timpul unei perioade din istoria imperiului roman, nu departe de Dunavăţ a staţionat o subunitate a flotei romane (Legio II Herculia). Economistul şi agronomul Ion lonescu de la Brad (1818-1891) a susţinut chiar că în urma dispariţiei căii de navigaţie Dunavăţ, au fost părăsite opt sate, din aceste locuri. Problema refacerii acestui drum de apă şi a lărgirii reţelei de navigaţie în regiunea insulei Dranov s-a pus în zilele noastre cu destulă acuitate. Lucrările de refacere au început din iniţiativa lui Grigore Antipa, încă de la începutul secolului nostru, în anul 1905. Reprofilarea canalului s-a făcut în anul 1954. În ultimii ani, reţeaua de canale din această zonă s-a extins mult. Acest fapt are consecinţe mari nu numai economice, dar şi turistice. O regiune vastă, care pînă acum era în afara posibilităţilor de acces, este deschisă în cele mai diverse scopuri. Canalul Dunavăţ este astăzi legat de canalele Fundea, Mustaca, precum şi de lacul Dranov şi o dată cu aceasta de canalul Dranov.

La vărsarea canalului Dunavăţ în Razelm se află complexul piscicol Dunavăţ. Grupul de clădiri moderne se profilează la intrarea apelor în lac. O cherhana, o cabană, un local administrativ, constituie componentele clasice ale gospodăriei pescăreşti. Ca şi în celelalte locuri din deltă, şi aici în zona Dranovului se pot întâlni pontoane dormitoare destinate

adăpostului oamenilor ce lucrează la recoltarea stufului.La aproximativ 6 km depărtare de gura de vărsare a Dunavăţului în

lacul Razelm se află insula Popina. Pe o hartă din 1835 insula figura sub denumirea de „Pochină". Are o suprafaţă de 90 ha. Partea ei răsăriteană este stâncoasă, cea apuseană mlăştinoasă. De pe punctele cele mai ridicate se deschid largi perspective asupra împrejurimilor, în malul insulei îşi face cuibul călifarul roşu (Tadorna feruginea) şi îşi găsesc refugiul şi alte păsări din bogata faună ornitologică a deltei. Demnă de semnalat este prezenţa rîndunicii de mal (Riparia riparia) care îşi face cuiburile în ţărmul de loess al insulei. În scopul protejării faunei, insula Popina a fost declarată rezervaţie naturală.

Din această parte nordică a Razelmului se poate extinde traseul turistic în direcţia Bisericuţa-Jurilovca.

b. TULCEA-CANALUL DRANOV-RAZELM.

Ruta Tulcea-canalul Dranov-Razelm urmează pe porţiunea de la Tulcea pînă la km 45 pe braţul Sf. Gheorghe, un drum ce a fost descris la capitolul Tulcea-Mahmudia- Sf. Gheorghe. De la km 45 (braţul Sf. Gheorghe), vasele cu destinaţia Dranov cotesc la dreapta navigînd pe canal. Pe această rută - ca şi pe aceea a Dunavăţului - se poate călători cu ambarcaţiuni ocazionale sau special angajate pentru excursii. NAVROM-ul nu deserveşte aceste căi de apă.

Lungimea totală a canalului este de 27 km. În primii 16 km - pînă în apropierea lacului Dranov, pe care îl ocoleşte pe la răsărit - el urmează vechiul curs al Carnetului, un fost braţ al Dunării. Pe parcurs, canalul are multe coturi, al căror scop îl constituie regularizarea debitului şi decantarea marilor cantităţi de mîl pe care îl conţin apele Dunării (ele variază între 20 gr şi 2,6 kg la mc). Canalul Dranov se racordează la mai multe canale între care Crasnicol şi Perişor, ce duc spre litoralul Mării Negre.

La Perişor se află un complex pescăresc modern - pentru pescarii de mare.

Pe alocuri, canalul Dranov trece printr-o zonă de vegetaţie stuficolă, dar în multe sectoare se pot întîlni şi zone de papură. Trebuie arătat că între stuf şi papură există o luptă de dominaţie, din care iese învingător stuful, deoarece el are un rizom mult mai puternic decît papura, care ajunge pînă la 2 m în pămînt.

La extremitatea sudică a canalului Dranov, mai precis la vărsarea lui în Razelm, se află complexul piscicol Dranov. El cuprinde cherhana, cabane, local administrativ şi alte construcţii de interes piscicol. De la Dranov se poate pleca spre Holbina, Coşburunul Mare, Coşburunul Mic şi Cotul Lebedelor.

Între locurile de vărsare ale canalelor Dranov şi Dunavăţ sînt aproximativ 25 km. Drumul cu şalupa durează în jur de o oră. Înspre canalul Dunavăţ se poate ajunge şi pe drumul ce străbate lacul Dranov şi diferite canale interioare. Cînd Razelmul este agitat, e de preferat acest drum. Tot de la Dranov se poate pleca şi spre punctul pescăresc Periteasca, navigînd pe lacul Razelm. Între aceste puncte sînt aproximativ 5 km depărtare. Drumul cu şalupa durează cea 15-20 minute iar de aici la Jurilovca, aproximativ 2 ore.

Pe Razelm, nu departe de gura de vărsare a Dranovului, apele sînt tulburi pe o întindere de 700-800 m. De asemenea, în această zonă şi pînă nu departe de Bisericuţa se pot întîlni insule de vegetaţie submersă, care se extind mereu. Adesea plantele împiedică circulaţia vaselor cu motor, înfăşurîndu-se în jurul elicei şi axului ei. Pentru sporirea producţiei piscicole a lacului Razelm s-au întreprins şi se întreprind lucrări de amenajare a mai multor pepiniere piscicole. De la Dranov se poate, de asemenea, extinde ruta turistică la Jurilovca-Portiţa.

DIFERITE INFORMAŢII TURISTICE [1974!]

A. LINIILE DESERVITE DE AUTOBUZE I.T.A.

Constanţa-Babadag-Tulcea Constanta-Corbu-Babadag-Baia-N. BălcescuTulcea-Jurilovca-„6 Martie"Tulcea-Niculiţdl-Isaccea-Luncaviţa-Macin-,,23 August" Tulcea-Dunavăţul de JosTulcea-Nufărul-Victoria-MurighiolTulcea-Teliţa-Floreşti-Valea Teilor Macin-Greci-Nifon Macin-Smîrdan Macin-Constanţa

Zilele şi orele plecărilor sînt stabilite anual de către Direcţia Generală a transporturilor auto.

B. TRECERI CU BACURI PESTE DUNĂRE

1. BRĂILA - SMÎRDANU NOUTrecerea cu bacul se face în acest punct pentru toate tipurile de maşini. Pentru turisme, microbuze, furgonete - trecerea se face fără întrerupere, ziua şi noaptea, cu bacul mic. Se exceptează perioada de îngheţ.2. GALAŢI - COMUNA 23 AUGUST Trecerea se face cu bacul autopropulsat, permanent, ziua şi noaptea, între

l aprilie-15 octombrie, conform programului stabilit de NAVROM, anual, în perioadele de îngheţ, trecerile sînt suspendate. În ambele puncte de ttrecere există şi curse de pasageri cu şalupa, zilnice, din oră în oră, cu excepţia perioadelor de îngheţ.

C. HOTELURI ŞI CABANE ÎN DELTA

I. HOTELURILa Tulcea : Hotel „Delta"La Maliuc : Hotel „Maliuc"La Sulina: Hotel „Farul"

II. CABANE1. Ilgani (pe braţul Sulina). Cabana aparţine judeţului Tulcea,2. Crişan (pe braţul Sulina). Cabana aparţine AGVPS-ului.3. Matiţa (în zona Matiţa). Cabana pescărească situată lîngă cherhana.4. Roşuleţ (pe canalul Lutcov). Cabană pescărească.5. Uzlina (pe braţul Sf. Gheorghe). Cabană vînătorească.6. Dunavăţ (la vărsarea canalului Dunavăţ în Razelm). Cabană pescărească.7. Dranov (la vărsarea canalului Dranov în lacul Razelm). Cabană pescărească.8. Iazurile (în nordul lacului Razelm). Cabana vînătorească. 9. Insula Lupilor (în faţa localităţii Jurilovca). Cabană vînătorească. 10. Perişor (pe malul mării, nu departe de Dranov). Cabană pescărească.

D. SFATURI PRACTICE

Cum ne îmbrăcăm. Îmbrăcămintea va fi condiţionată de sezonul în care se face excursia. Din bagajele turistului este bine să nu lipsească : o pereche de cisme de cauciuc sau bocanci ; o pălărie şi o manta impermeabilă pentru sezonul de vară ; haine călduroase pentru sezonul rece ; pătură călduroasă pentru învelit ; un polog împotriva ţînţarilor, care poate fi confecţionat din pînză.

Ce obiecte sînt necesare. Printre obiectele de uz personal, este bine să avem în vedere : o lanternă cu baterii de rezervă, un briceag, un binoclu, un aparat fotografic, o armă de vînătoare [cu permis şi autorizaţie], undiţa [şi permisul respectiv], o mică trusă de medicamente din care nu trebuie să lipsească : antinevralgice, chinina, alcool, aspirină, analcid, bicarbonat de sodiu, leucoplast, tinctură de iod, vată, sulfamide în tablete, anofelin împotriva ţînţarilor.

Ce luăm pentru mîncare. Un tacîm format din gamelă, lingură, furculiţă, cuţit şi o cheie de conserve, un pahar demontabil sau o cană,

cîteva căpăţîni de usturoi, ardei iute, piper, oţet pentru borşul de peşte, zahăr, biscuiţi, ceai, lămîie, gem, apă minerală.

Ce mîncăruri de peşte putem consuma în deltă. Atît la cabane cît şi la cherhanale se prepară de către localnici un bogat şi variat sortiment de mîncăruri din peşte, de obicei mult gustat de turişti. Faima bucătăriei din deltă o constituie borşul de peşte. Borşul pescăresc se prepară din diverse specii de peşte de apă dulce, în amestec. Dintr-un adevărat borş de peşte nu lipsesc crapul, ştiuca, linul, plătica, somnul. Pe litoral, la Sulina şi Sf. Gheorghe, borşul pescăresc se poate prepara din cap de morun.

Alte mîncăruri de peşte : crap la proţap, saramură (în special de biban şi de obleţi), morun prăjit, plachie de crap. Se mai pot mînca în deltă : raci fierţi, vinat, picioruşe de broască, icre de ştiucă, de crap ş.a.

Cum să ne asigurăm deplasările şi cazarea. Este recomandabil ca deplasările în locurile mai puţin circulate, îndeosebi pe canale de legătură să fie făcute sub îndrumarea unui localnic care cunoaşte bine terenul. Cazarea trebuie asigurată din vreme, în cazul cînd nu poate avea loc pe vas, se recurge la pontoanele, cabanele, sau adăposturile cele mai apropiate, pînă la venirea serii. Aceasta deoarece în lunile de vară, ţînţarii îşi fac apariţia în jurul orei 19-20. Nu se poate petrece noaptea sub cerul liber. În lipsa totuşi a unui cort, se pot folosi aşa-numitele poloage (un acoperiş de frunză subţire, montat pe susţinători de lemn la o mică înălţime deasupra patului în aşa mod încît să nu permită accesul ţînţarilor. Ţînţarii apar în deltă în jurul datei de 20 mai – 1 iunie, gradat, atingînd maximum de intensitate în luna iulie. Vîntul şi ploaia le împiedică zborul şi îi fac mai puţin activi. Apa din deltă se poate bea în extremis, dar numai după fierbere. În prealabil se supune decantării. De aceea în excursie în deltă este recomandabil să se ia apă minerală.

1974

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI – yahoogroups.com