1

MASTER STIINTE PENALE

DELINCVENŢA JUVENILĂ – sinteza curs sem. II

I. Definiţia delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă este o formă de devianţă comportamentală alcătuită din ansamblul

conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma juridică ale minorilor până la 18 ani.

Etimologia cuvântului delincvenţă juvenilă este în limba latină: delinguere juvenis.

De-a lungul vieţii, omul trece prin mai multe etape de dezvoltare fizică şi psihică, numite

în literatura de specialitate cicluri ale vieţii şi care cuprind la rândul lor mai multe stadii de

dezvoltare.

Primul dintre ciclurile vieţii este ciclul de creştere şi dezvoltare şi el cuprinde subiectul

uman de la naştere până la adolescenţă inclusiv (0-18/20 ani). În cadrul acestui ciclu de

dezvoltare sunt incluse mai multe stadii de dezvoltare, respectiv:

– primul an de viaţă;

– perioada antepreşcolară (prima copilărie): 1-3 ani;

– perioada preşcolară (a doua copilărie): 3-6/7 ani;

– perioada şcolară mică (a treia copilărie): 6/7-10/11 ani;

– pubertatea: 10-14 ani;

– adolescenţa: 14-18/20 ani.

In abordarea aspectelor specifice adolescenţei se analizeaza cele trei stadii importante de

dezvoltare ontogenetică şi psihică a copilului (Șchiopu, U., 1997):

- Stadiul preadolescenţei/pubertăţii între 10-14 ani

- Stadiul adolescenţei propriu-zise între 14-18 ani

- Stadiul adolescenţei prelungite/postadolescenţei între 18-25 ani

Dincolo de modificările şi evoluţia incontestabilă a adolescentului din punct de vedere

biologic şi psihologic, adolescenţa prezintă trei caracteristici importante:

1. dezvoltarea conştiinţei de sine;

2. afirmarea propriei identităţi;

3. integrarea socială.

Criza adolescenţei apare adesea pe fondul unor tendinţe de instabilitate a personalităţii,

când adolescentul îşi formează o conştiinţă normativă şi motivaţională orientată către negarea şi

respingerea modelelor adultului şi căutarea unor modele proprii.

2

În funcţie de succesul sau eşecul procesului de socializare (la nivelul familiei, şcolii sau

grupurilor de apartenenţă) adolescentul se poate confrunta cu unele dificultăţi care pot orienta

comportamentul acestuia într-o direcţie greşită.

Adolescenţa va fi marcată de o etapă a revoltei, în care tânărul va fi tentat să:

- nu se mai supună regulilor adulţilor (părinţi, profesori - care vor fi pomeniţi în grupul “de

egali” doar pentru a se sublinia conflictul dintre generaţii);

- va încerca sa facă tot posibilul pentru a se face remarcat prin aspectul exterior, accentul

pus pe obiectele de vestimentaţie, conduite excentrice (de la râs strident la forme mai grave ca şi

consumul de alcool, tutun, droguri, fuga de acasă sau chiar comiterea unor infracţiuni);

pentru a demonstra că este pregătit să-şi asume rolul de persoană adultă.

Indiferent de perioada de vârstă, până la 18 ani, care este vârsta majoratului în

România, persoana nu are vârsta legală a persoanei adulte care presupune responsabilitatea

penală a faptelor sale:

- minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în

favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;

- minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală

numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ;

- minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.

Măsurile educative sunt sancţiuni speciale pentru minori, aplicate cu scopul de a îndrepta

conduita acestora, prin educare şi reeducare. Potrivit legislaţiei române în această categorie intră:

mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea

într-un institut medical-educativ.

Pe lângă măsurile educative, sancţiunile aplicabile minorilor pentru comportamentele lor

infracţionale sunt amenda sau pedeapsa închisorii.

In ceea ce priveste pedeapsa inchisorii, pentru orice persoană, minor sau adult, privarea de

libertate în mediul penitenciar constituie o situaţie deosebită, cu ample rezonanţe în mediul său

de viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea, în libertate.

Studiile de specialitate (Gheorghe, Fl.-1996) evidenţiază faptul că la minorii care intră

pentru prima dată în penitenciar apar multiple somatizări (slăbesc, au insomnii, plâng, au dureri

ale membrelor inferioare, sunt dezorientaţi în timp).

În acest caz şocul depunerii într-un penitenciar este pentru minori direct proporţional cu

dezordinile emoţionale preexistente depunerii, cei sensibili, cei imaturi în plan social şi afectiv,

cei bolnavi suferă în general cel mai mult.

În aceasta perioadă dezamăgirea ia locul disperării, întrucât minorii sunt părăsiţi de familie,

li se iau cu forţa bunurile personale, iar contactul cu mentalităţi şi stiluri de viaţă greu de înţeles

pentru ei, îi fac pe minori să adere destul de repede la norme şi valori neoficiale care sunt în

contradicţie cu cele promovate de administraţia penitenciară.

3

În ţara noastră, funcţia principală a penitenciarului, respectiv a centrelor de reeducare

pentru minori şi-a mutat treptat accentul de pe domeniul custodial (prin care se urmarea

izolarea infractorului de societate prin prisma pericolului social pe care-l reprezenta) pe

domeniul educaţional-recuperativ (psiho-social şi terapeutic) prin desfăşurarea numeroaselor

programe educative şi de asistenţă psihosocială în vederea scăderii riscului recidivei şi creşterii

șanselor de reinserţie şi reintegrare social (Gavrilut G. 2013).

Dacă vorbim de reintegrare socială, este absolut necesar să subliniem faptul că demersurile

anterioare în ceea ce priveşte socializarea, adaptarea socială sau integrarea socială a

adolescentului au fost sortite eşecului, deoarece unul sau mai mulţi factori implicaţi în procesul

educaţional (familia, şcoala şi/sau comunitatea) au gestionat ineficient sau insuficient pârghiile

procedurale şi de formare a competenţelor necesare tânărului în integrarea socială.

În penitenciare şi în centrele de reeducare, intervenţia recuperativă se realizează prin

intermediul programelor educaţionale, de asistenţă psihologică şi socială menite să

recalibreze şi să reechilibreze psiho-comportamental minorul înaintea liberării acestuia.

Astfel, atât în centrele de reeducare pentru minori cât şi în penitenciarele care au în

custodie minori, în programul zilnic al acestora o pondere mare o au activităţile educativ-

recreativ-recuperative fiind derulate programe de educaţie pentru sănătate, activităţi de

cunoaştere, activități culturale, activităţi ocupaţionale, activităţi recreativ sportive,

activităţi de hobby, activităţi de educaţie morală, activităţi de formare a autonomiei

personale, asistenţă moral-religioasă asigurată de către preotul unităţilor, precum şi de

activităţi desfăşurate de alte culte religioase în funcţie de opţiunea religioasă liber exprimată.

Programele de asistenţă psiho-socială urmăresc în principal restructurarea atitudinală şi

comportamentală prin dezvoltarea abilităţilor de relaţionare şi comunicare, dezvoltarea şi

valorizarea resurselor personale, programe de reducere a agresivităţii şi de gestionare a

conflictelor, programe de susţinere morală şi dezvoltare personală, programe de autocunoaştere

şi adecvare a stimei de sine, precum şi consiliere pe probleme specifice.

În ceea ce priveşte reforma sistemului penal din România, demn de remarcat este interesul

organizaţiilor internaţionale ce vizează protecţia drepturilor omului care, referindu-se la situaţia

minorului din ţara noastră din perspectiva conflictului acestuia cu legea penală, au recomandat

accelerarea înfiinţării tribunalelor pentru minori, insistând, în acelaşi timp, asupra

activităţilor de prevenţie a delincvenţei juvenile organizate atât de către instituţiile statului, cât

şi de către comunităţi.

Au fost prevăzute explicit atribuţiile serviciilor de probaţiune/reintegrare socială şi

supraveghere, iar consilierii de probaţiune întocmesc obligatoriu referate de evaluare pentru

minorii învinuiţi sau inculpaţi şi asigură supravegherea minorilor sancţionaţi cu măsură

educativă a libertăţii supravegheate

Spre deosebire de sistemul actual de justiţie penală, justiţia restaurativă se concentrează

pe trei categorii de clienţi:

-victimele infracţiunilor;

- infractorii şi

4

-membrii comunităţii,

Tuturor acestora acordându-le aceeaşi atenţie şi şanse egale.

Deosebirile dintre paradigma clasică (tradiţională) de justiţie (retributivă şi reabilitativă)

şi paradigma modernă (justiţia restaurativă) sunt următoarele:

a) în paradigma clasică (tradiţională) accentul este pus pe pedepsirea sau tratarea

infractorului, victimele au un rol periferic în cadrul procesului, comunitatea este

reprezentată de instituţiile statului, iar părţile se situează pe poziţii adverse;

b) în paradigma modernă (justiţie restaurativă) accentul este pus pe repararea

daunelor produse de infractor victimei/comunităţii, membrii şi organizaţiile comunităţii au

un rol activ, procesul este caracterizat de dialog şi negociere între părţi, iar victimele au un

rol central în cadrul procesului.

Modalităţile consensuale de rezolvare a conflictelor dintre victime şi agresori au cunoscut

diverse evoluţii şi denumiri, cum ar fi cele de justiţie comunitară, justiţie reparativă, justiţie

restaurativă, în practică fiind cel mai adesea cunoscute sub denumirea de mediere

(Graham,W.G., 2001).

Responsabilitatea penală este una din condiţiile generale pentru existenţa subiectului

activ al infracţiunii, este starea normală a omului matur, capacitatea psiho-fizică a acestuia de a

înţelege caracterul faptelor sale, da a-şi da seama de valoarea şi urmările acţiunilor pe care le

săvârşeşte, precum şi de a-şi determina şi dirija în mod liber voinţa în raport cu scopurile

urmărite.

Altfel spus, în starea de responsabilitate penală, raţiunea şi voinţa persoanei nu sunt

afectate în nici un fel, responsabilitatea fiind o premisă a vinovăţiei, infracţiunii şi răspunderii

penale a individului.

Faţă de ciclul adult de dezvoltare, ciclul de creştere şi dezvoltare are câteva caracteristici

specifice manifeste la indivizii aflaţi în cuprinsul său:

a.tipul fundamental de activitate la copii este jocul în timp ce la adulţi este munca;

b.acţiunile copiilor sunt influenţate mai mult de trăirile afective şi de iraţionalitate

în timp ce la adulţi predomină raţiunea şi responsabilitatea;

c.copiii nu au viaţă sexuală sau există doar forme cu totul întâmplătoare (abuz,

incest etc.) in timp ce adulţii au o viaţă sexuală regulată;

d.copiii sunt dependenţi material şi afectiv de familie, de părinţi în timp ce adulţii

sunt independenţi.

Adolescenţii şi tinerii alcătuiesc o categorie socială supusă diferitelor determinări

biopsihice şi socioculturale dar care se individualizează printr-o serie de trasături de vârstă,

gândire, aptitudini, mentalităţi şi comportamente.

Adolescenţii şi tinerii au un sistem de valori, scopuri, interese şi aspiraţii diferite de

cele ale adulţilor. Unele dintre acestea sunt pozitive altele sunt negative sau nonconformiste, ale

căror sens şi esenţă nu sunt sesizate întotdeauna de adult, alteori fiind chiar ignorate sau

5

catalogate drept ilegitime şi indezirabile. Menţionăm de asemenea că oportunităţile oferite de

societate nu sunt egale pentru toţi tinerii, existând o serie de criterii de diferenţiere care ţin de

clasa socială, puterea financiară a familiei de provenienţă, sex etc.

În acest context, nu toţi adolescenţii şi tinerii reuşesc să surmonteze exigenţele impuse de

normele sociale, deviind uneori de la ele şi încercând să-şi suplinească frustrările prin mijloace

nelegitime.

Dacă luăm în considerare paradigma conform căreia în cadrul societăţii trebuie să existe un

grad cât mai ridicat de consens între modelul normativ, rolurile prescrise de norme şi aşteptările

individului, lipsa acestui consens poate conduce la apariţia unor fenomene de inadaptare,

înstrăinare, nonconformism, marginalizare şi devianţă.

Pe măsura creşterii constrângerilor sociale care încalcă aşteptările adolescenţilor şi

tinerilor, creşte posibilitatea migrării acestor membrii ai societăţii către zonele ei marginale.

Comportamentele deviante ale celor mai tineri membrii ai societăţii trebuie evaluate

ţinând seama de particularităţile lor psihointelectuale şi psihosociale.

Elementele caracteristice ale personalităţii adolescentilor:

-impulsivitatea;

- evaziunea;

- agresivitatea;

-labilitatea;

-egocentrismul,

trebuie evaluate ca forme de manifestare a originalităţii şi de emancipare de sub tutela şi

dependenţa adultului.

În prezent, se încearcă rezolvarea devierilor comportamentale ale adolescenţilor şi

tinerilor prin accentuarea mecanismelor de integrare şi control social, substituind explicaţia

reală a multora dintre dificultăţile şi problemele tineretului cu evaluarea după normele adultului a

modelelor de conduită ale tinerilor şi perpetuând ideea superiorităţii vârstei mature faţă de cea

tânără. Se încearcă totodată, realizarea unei conformări mecanice a tinerilor la scopuri exterioare

lor, pentru menţinerea stabilităţii şi imobilităţii sistemului social. Menţinerea şi accentuarea

acestor tendinţe ca şi încercările de limitare a accesului tinerilor la un status social dezirabil,

inclusiv suprimarea autonomiei lor morale conduc la creşterea riscului criminalităţii juvenile.

Existenţa disonanţei între modurile de comportament ale tinerilor şi acceptarea şi evaluarea

lor de către adulţi este o realitate de necontestat şi ea impune necesitatea de a se multiplica

contactele sociale dintre generaţii, comunicarea şi raporturile interpersonale, pentru a putea fi

evitate atât conflictele şi tensiunile intergeneraţii cât şi pentru a elimina obstacolele sociale dintre

lumea tinerilor şi cea a adulţilor.

6

II. Etiologia delincvenţei juvenile

Analiza etiologică a delincvenţei juvenile implică studiul detaliat al caracteristicilor

personalităţii în formare a adolescentului, respectiv al motivaţiilor, nevoilor, aspiraţiilor sale, al

raporturilor cu adultul şi cu mediul social extern.

În prezent, în planul analizei etiologice, se remarcă două orientări principale, orientarea

psihologică şi orientarea sociologică.

1. Orientarea psihologică se concretizează într-o abordare individuală a

comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delincvent.

Această orientare explică devianţa juvenilă ca rezultat al unor tulburări de comportament

şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele normative ale societăţii.

2. Orientarea sociologică explică devianţa juvenilă prin condiţiile şi

proprietăţile mediului social şi cultural, considerând fenomenul delincvenţei

juvenile ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor existenţe în cadrul

sistemului social.

În cadrul orientării psihologice de abordare a fenomenului delincvenţei juvenile se

remarcă mai multe direcţii. Dintre acestea menţionăm: a.abordarea psihanalitică şi b.abordarea

psihopedagogică.

a.Abordarea psihanalitică apreciază că structura de personalitate a tânărului delincvent

este una de tip nevrotic, manifestată prin conflicte intra şi interpersonale, cauzate de eşecul în

rezolvarea conflictului oedipian din cadrul familiei.

Acest eşec creează un traumatism psihic care reapare la vârsta adolescenţei sub forma unei

crize de identitate şi care se proiectează asupra celor din jur prin acte impulsive şi agresive.

Eşecul se poate datora:

– unei carenţe afective materne;

– unui exces de afectivitate maternă;

– absenţei identificării cu imaginea tatălui prin absenţa sa din familie.

Această abordare a fost dezvoltată de E.Erikson şi J.Lacan, având drept punct de plecare

teoria freudistă psihanalitică. Autorii au dezvoltat o perspectivă cultural-istorică asupra genezei

personalităţii umane şi a dependenţei sale de mediul social şi cultural.

b.Abordarea psihopedagogică evaluează cauzele delincvenţei juvenile din perspectiva

erorilor educaţiei şi socializării morale , considerând că delincvenţa juvenilă este rezultatul

manifest al eşecului asimilării şi internalizării normelor de conduită de către subiecţii educaţiei.

Acest eşec se datorează în mare măsură:

- educaţiei greşit orientate care ignoră motivaţiile personale ale tânărului;

- aplicarea unui sistem defectuos de sancţiuni, respectiv o conduită pozitivă este

sancţionată negativ, prin pedeapsă în timp ce o conduită negativă este sancţionată pozitiv,

prin recompensă;

7

-interdicţiilor severe ale adulţilor asupra unor acţiuni sau preferinţe cum este

alegerea prieteniilor individuale. Această reacţie a adulţilor poate împiedica dezvoltarea

sociabilităţii şi a autonomiei morale la tineri.

Această abordare a fost dezvoltată de H.J.Eysenk şi B.Skinner ale căror concepţii se

referă la caracterul deficitar al unei educaţii care, punând accentul pe sacţiuni, nu face altceva

decât să întărească motivaţiile negative ale conduitelor care violează norma morală.

Obstacolele cu caracter afectiv şi situaţiile familiale deficitare influenţează hotărâtor

sentimentele de încredere şi securitate ale adolescentului şi tânărului, determinând instabilitatea

sa afectivă şi comportamentală, cu impact hotărâtor asupra delincvenţei juvenile.

Organizarea familială influenţează modelele de identificare şi motivaţiile

adolescentului şi tânărului, dezorganizarea ei determinând apariţia unor tensiuni şi conflicte pe

care personaliattea mai fragilă a adolescentului le va internaliza profund. Numeroase studii şi

analize asupra fenomenului delincvenţei juvenile au arătat că acele cauze care generează

dezintegrarea familiei determină şi creşterea în amploare a fenomenului delincvenţial la tineri.

Peste jumătate din tinerii delincvenţi cu vârsta sub 18 ani aparţin familiilor

dezorganizate prin divorţ, abandon, deces sau detenţie. Aceşti adolescenţi prezintă

tulburări psiho-motorii şi sexuale, manifestându-se prin violenţă şi agresivitate.

Unii autori (S.Rădulescu şi D.Banciu-1990) consideră că modelele de conduită oferite

de ambii părinţi cât şi calităţile afective şi instrumentale ale căminului familial reprezintă

premise fundamentale pentru stabilirea unei personalităţi morale bine structurate, motivată

de convingeri adecvate asupra necesităţii respectării normelor.

Totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului depinde în mare măsură de

integritatea funcţionalităţii familiei.

Absenţa realizării funcţiilor principale ale familiei:subzistenţă, protecţie, afecţiune,

socializare, determină apariţia unor tendinţe de încălcare a normelor de conduită valorizate

pozitiv de societate.

Diferenţele prezente în comportamentul moral şi în valorile morale ale adolescenţilor şi

tinerilor de aceeaşi vârstă se explică prin diferenţele înregistrate în practicile părinţilor lor în

materie de educaţie şi care se manifestă printr-o mare varietate de atitudini şi concepţii familiale

privind educaţia tinerei generaţii.

2. Orientarea sociologică consideră delincvenţa juvenilă o formă de inadaptare la

mediu, ca expresie a conflictului adolescentului şi tânărului cu valorile societăţii în ansamblul

său.

Dacă individul trăieşte într-un mediu defavorizant, el va tinde să aspire la moduri de viaţă

şi scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, în condiţiile în care, în

mod sistematic este privat de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea să le realizeze.

8

Delincvenţa reprezintă un mijloc ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra

inegalităţilor de clasă, putere, prestigiu şi securitate, fenomen amplificat şi de tendinţa asocierii

adolescenţilor în subculturi delincvente, care oferă membrilor săi sentimentul de protecţie şi

identitatea de grup.

Integrarea adecvată în societate a acestor adolescenţi este compromisă prin incapacitatea şi

imposibilitatea lor de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc. Integrarea lor în grupuri

antisociale are la bază tocmai şansa oferită de aceste grupuri membrilor săi de a-şi juca rolurile

dorite.

Respectarea normelor grupului, contrare celor ale societăţii, dobândeşte o importanţă

fundamentală, deoarece participarea în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare

care oferă sentimentul identităţii şi al responsabilităţii, orientându-şi membrii spre atingerea

obiectivelor la care aspiră prin mijloace nepermise, ilicite, ilegale.

În cadrul orientării sociologice s-au dezvoltat mai multe teorii:

a. Teoria “dezorganizării sociale”care explică delincvenţa juvenilă ca fiind

determinată de conflictele sociale care însoţesc procesele modernizării:

industrializarea, urbanizarea, migraţia populaţiei rurale spre mediul urban

etc.

Aceste procese determină schimbări profunde în structura socială, economică şi culturală

dar şi modificări în conduita individuală, prin lărgirea libertăţii şi autonomiei personale,

eliberând individul de vechile legături familiale tradiţionale sau de controlul microgrupurilor

comunitare.

Ca urmare, apare o puternică contradicţie între identitatea culturală moştenită prin

socializarea comunitară tradiţională şi valorile spirituale ale noului mod de viaţă urban, care

generează la rândul său multiple comportamente deviante, favorizând apariţia unei multitudini de

manifestări antisociale (S.Rădulescu, D.Banciu, 1990).

Delincvenţa juvenilă este considerată, în esenţă, un fenomen urban, având ca premisă

conflictele culturale şi sociale generate de procesele de dezvoltare socială.

Deplasările masive de populaţie din mediul rural către cel urban, izolarea socială ulterioară

acestui proces, caracterul impersonal al raportuirlor sociale din perimetrul urban, slăbirea

controlului social exercitat de familie sunt elemente perturbatoare care măresc riscul de

delincvenţă, mai ales pentru cea de-a doua generaţie de imigranţi, care în contact cu valorile şi

normele culturii urbane, este nevoită să renunţe la modul de viaţă tradiţional al părinţilor. Plasaţi

în cartiere sărace, mărginaşe, lipsite de condiţii elementare de igienă şi de viaţă, tinerii încearcă

să-şi prezerve subcultura cartierului sau a zonei din care fac parte, organizându-se în bande ale

căror activităţi sunt îndreptate în mod agresiv împotriva membrilor claselor privilegiate.

Adolescentul sau tânărul, odată intrat în contact cu aceste bande, este supus unui proces de

socializare negativă, prin intermediul căruia ajunge treptat, el însuşi, un delincvent, în condiţiile

în care, supravegherea şi controlul social realizat de autorităţi în marile oraşe se diluează, iar

concentrarea bunurilor şi valorilor râvnite de tineri este foarte mare pe suprafeţe relativ mici.

9

b. Teoria anomiei, care sub influenţa sociologului E.Durkheim, explică

delincvenţa prin existenţa stării de derută normativă în care se găsesc

indivizii ca urmare a unor perioade mari de crize sociale cum sunt

războaiele, calamităţile, revoluţiile etc. care generează suspendarea

temporară a funcţionalităţii vechilor norme şi slăbirea autorităţii controlului

social exercitat de instituţiile specializate în aplicarea de sancţiuni celor care

încalcă legile.

După unii autori (S.Rădulescu, D.Banciu, 1990) termenul de anomie a dobândit şi alte

semnificaţii:

–existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu normele noi,

provocând instabilitatea conduitei şi inadaptarea socială, datorită eforturilor supratensionate ale

individului de a se conforma la exigenţele normative contradictorii între ele;

– existenţa unei situaţii sociale limită, care nu conţine nici o normă şi nici o indicaţie

normativă, fiind de fapt improprie pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale, un fel de anarhie

normativă în care fiecare individ alege norma de conduită pe care si-o doreşte;

– manifestarea unei stări de dezorganizare a personalităţii care favorizează apariţia

unor indivizi dezorientaţi în raport cu normele; această dezorganizare personală nu are un

caracter patologic în sine, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece

întreaga societate.

Perioadele de criză socială acută, prin situaţiile anomice pe care le generează, amplifică

ponderea şi intensitatea fenomenului de delincvenţă juvenilă, mai ales prin ocaziile infracţionale

pe care le provoacă: abandonul unor locuinţe sau magazine, slaba supraveghere a bunurilor şi

valorilor ca şi prin absenţa controlului social instituţional.

La ora actuală se constată o amplificare şi accentuare a fenomenelor de inadaptare

socială a minorilor şi tinerilor din ţara noastră, fiind identificate o serie de trăsături specifice

acestor manifestări delincvente, cum sunt:

– deplasarea ponderii actelor de delincvenţă de la grupurile mari de vârstă la

grupurile mici de vârstă;

– depăşirea limitei de la care putem caracteriza un act antisocial comis de un

minor numai ca devianţă sau predelincvenţă;

– accentuarea caracterului grav al unor al unor delicte comise de către adolescenţi:

omor, tâlhărie, viol;

– creşterea fenomenului de recidivă în rândul unor categorii de adolescenţi.

III. Teorii explicative privind delincvenţa juvenilă

Delincvenţa juvenilă a constituit o problemă de mare interes social şi afost analizată în

mod diferenţiat de la o societate la alta, elaborându-se numeroase modele explicative ale

fenomenului. Dintre acestea, menţionăm:

10

1.Teoria “rezistenţei” la frustrare a fost elaborată de W.C.Reckless (1962) şi

abordează delincvenţa juvenilă prin prisma structurii interioare a individului, caracterizat ca un

adevărat scut de rezistenţă împotriva abaterilor de la normele sociale şi a demoralizării.

Mecanismele de protecţie împotriva frustrării şi agresivităţii individului sunt:

a.structura socială externă şi

b.structura psihică interioară.

a. Structura socială externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă şi

este socializat: familie, vecinătate, prieteni, şi care oferă posibilitatea dobândirii unui

statut, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor şi sentimentul

identificării cu grupul.

b. Structura interioară este cea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a

imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre

scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare.

Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este

predispus să devieze de la normele de convieţuire socială, comitând acte cu caracter

delincvent.

Reckless acordă primordialitate structurii interne de rezistenţă şi consideră că

elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie, ceea ce reprezintă un

mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate, declanşator, la rândul său,

de acte deviante şi delincvente.

Starea de frustrare poate apare şi ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau

cu o barieră socială, care îl impiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale. Această

stare de frustrare se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe tânăr la

desfăşurarea unor activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Capacitatea unui tânăr de a depăşi o situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace

de răspuns inadecvate, a fost denumită “toleranţă la frustrare”, denumirea fiind preluată şi

de teoria bazată pe acest concept.

2.Teoria disonanţei

Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, considerată a fi o

componentă esenţială, normală a personalităţii, care poare fi canalizată, deturnată sau abătută

pănă în momentul când scapă controlului raţiunii.

Agresivitatea este considerată a fi un instinct, o necesitate, ca un răspuns sau

contrarăspuns la o excitatie sau frustrare si poate apărea ca o referinţă la anumite nevoi vitale

ale individului ca foamea, apărarea, sexualitatea.

Între frustrare şi agresivitate pot apare următoarele raporturi:

– frustrarea nu declanşează automat un comportament agresiv ci suscită o stare de

anxietate şi de tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresivă;

11

– nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, identificându-se în

patologia individuală cazuri de:

- agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoia);

- accidentală;

- dobândită;

-intrafamilială (familie dezorganizată, părinţi bolnavi sau alcoolici, părinţi violenţi).

În concluzie, agresivitatea la adolescenţi şi tineri nu este un indicator cert al unui

comportament deviant sau delincvent ci mai repede o încercare de descoperire a propriei

identităţi de către tânăr şi chiar de formare a unei atitudini combative necesară dobândirii unui

statut propriu în lumea adulţilor.

L.Festinger foloseşte noţiunea de disonanţă cognitivă şi afectivă ca fiind un element ce

intervine atunci cănd este încălcată, impiedicată sau nerealizată o necesitate legitimă a tânărului,

ceea ce conduce la apariţia unor stări tensionale şi conflictuale intre tânăr şi mediul său

socializator.

Primul grup în care intră orice copil sau adolescent este familia, care îi oferă satisfacerea

nevoilor de subzistenţă, educaţie, securitate emoţională şi îi furnizează modelele dezirabile de

reuşită.

Există însă şi familii caracterizate prin fenomene dizarmonice, tensionale şi în care

anxietatea şi lipsa de siguranţă, create de perturbarea relaţiilor copilului cu părinţii sau de

conflictele între părinţi, favorizează apariţia stărilor de mănie şi violenţă, ca şi manifestări de

impulsivitate şi instabilitate.

Aceste disfuncţii sunt mai accentuate în familiile în care există părinţi alcoolici sau cu

antecedente penale pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifestă conflicte puternice

ce afectează ambianţa căminului, conducând la apariţia unor stări de violenţă şi agresivitate în

rândul copiilor.

Inadaptarea şi agresivitatea adolescentului sau tânărului nu implică cu necesitate

devianţa spre delincvenţă (S.Rădulescu, D.Banciu, 1990) fiind doar surse potenţiale ale acesteia.

Ele evoluează spre devianţă numai în anumite condiţii, şi anume:

1.când individul realizează că atât atitudinea cât şi comportamentul său nu sunt

acceptate de societat;

2. el va respinge sau va contesta modelele convenţional-tradiţionale, prin:

- părăsirea şi abandonarea mediului familial sau şcolar şi

-asocierea în acele grupuri de referinţă care îi asigură suportul emoţional şi

securitatea afectivă, indiferent prin ce mijloace de reuşită.

3.Teoria asocierilor diferenţiale a fost elaborată de criminologul E.R.Sutherland (1966).

Autorul consideră comportamentul deviant ca fiind alcătuit din:

-circumstanţele şi împrejurările socio-economice şi culturale;

- elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului.

12

Combătând cu vehemenţă teoria lombroziană a delincventului înnăscut sau transmiterea

delincvenţei pe cale ereditară, Sutherland pleacă de la premisa că în viaţa socială indivizii, fie

ei tineri sau adulţi, se confruntă cu 2 tipuri de modele:

- modelele pozitive (conformiste);

- modelele negative (nonconformiste) de comportament şi conduită.

Aceste modele nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învaţă în cadrul

proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi diferite grupuri sociale.

Această comunicare poate fi atât verbală cât şi comportamentală, transmisă prin exemplul

altor persoane cu care vine în contact direct.

Procesul de învăţare a delincvenţei nu este liniar, ci include mai multe momente:

1. prin contactul direct între indivizi, se realizează orientarea mobilurilor, a

scopurilor şi atitudinilor în funcţie de interpretările favorabile sau nefavorabile

pe care ei le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale.

In anumite grupuri sociale pot predomina acele persoane pentru care, în mod invariabil,

dispoziţiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării şi acceptării prohibiţiilor

şi restricţiilor sociale.

În alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea aceloraşi dispoziţii legale.

Ca urmare, ataşarea sau asocierea unui individ cu unul din tipurile de grupuri menţionate

(nondelincvente sau delincvente)reprezintă momentul cel mai important de care depinde cariera

ulterioară a individului.

Acei indivizi care se vor asocia grupurilor conformiste, nondelincvente, nevenind în

contact cu modele delincvente, se vor adapta la cerinţele sociale; cei care vor veni în contact cu

grupurile delincvenţiale vor urma aceeaşi cale cu modelul respectiv.

2. comportamentul delincvenţial se dobândeşte prin învăţarea modelului

respectiv, în contact cu grupul cîruia îi este specific acest tip

comportamental, această învăţare presupunând experimentarea tehnicilor şi

procedeelor de comitere a delictelor.

3. paradigma asocierilor diferenţiale cuprinde şi o organizare diferenţială a

grupurilor sociale, membrii acestora necunoscând, de multe ori în

totalitate, normele şi valorile sociale. Ca urmare, pot apare conflicte între

diferitele norme sociale, astfel că acelaşi individ poate fi pus, la un moment dat,

în faţa unor norme sociale divergente, unele fiind acceptate iar altele respinse de

diferitele grupuri cu care individul intră în contact.

Ca urmare, deşi individul va realiza care anume dintre conduite sunt considerate “bune” şi

care “rele” de câtre un anumit grup social, prin asociaţie diferenţiată va învăţa şi asimila pe

cele aparţinând grupului cu care vine mai mult în contact sau pe cele considerate ca fiind

mai favorabile realizării scopurilor personale.

13

Opţiunea şi învăţarea începe încă din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii

individului, influenţând permanent coduita sa morală.

Teoria Sutherland menţionată consideră socializarea ca fiind factorul explicativ

fundamental în geneza delincvenţei.

4.Teoria dezorganizării sociale aparţine Şcolii de la Chicago (C.R.Shaw, H.D.Mc

Kay-1942).

Această orientare apreciază că geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate de

marile crize economico-sociale, de fenomenele de urbanizare şi exod rural, datorită lipsei

sau scăderii de control social al comunităţii asupra membrilor săi.

Mobilitatea geografică şi socială a unor categorii şi grupuri extrem de diverse ale populaţiei a

condus la apariţia unor zone cu populaţii formate în majoritate din imigranţi, care nu se pot

adapta sau se adaptează mai greu noilor condiţii de viaţă.

Ca urmare, familiile imigrante nu-şi mai pot îndeplini funcţiile educative şi

socializatoare, conducând la o slabă adaptare şi integrare a copiilor şi adolescenţilor care pot

deveni mai uşor delincvenţi.

Teoria dezorganizării sociale consideră că factorii determinanti al apariţiei

delincvenţei juvenile sunt:

-scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate,

-destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii

populaţiei şi varietăţii normelor de conduită;

multiplicarea fenomenelor aculturale din cadrul oraşelor.

Dezvoltarea comunităţii urbane, prin diversificarea spaţiilor şi serviciilor comerciale şi

sociale oferite devine o sursă potenţială criminogenă. Ca urmare, se impun măsuri la nivel

comunitar, ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi cartierele

defavorizate.

5.Teoria subculturilor delincvente (A.Cohen, M.Gordon, M.Yinger-1962) consideră

că analiza valorilor sociale poate evidenţia cauza comportamentului delincvenţial al tinerilor.

Subculturile delincvente apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile

societăţii, grupând indivizi care consideră că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de

acces spre valorile şi bunurile sociale.

Aceste subculturi include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, fiind uneori

chiar în contradicţie cu sistemul de valori dominante.

Indivizii aparţinând acestor subculturi utilizează căi şi mijloace ilegitime şi antisociale

pentru a-şi realiza scopurile, deci subculturi delincvente.

Mecanismul prin care subculturile delincvente acţionează asupra membrilor săi, este

socializarea în grup, transmiterea şi învăţarea diferitelor metode şi procedee delincvente.

14

IV. Metode şi procedee de evaluare a tendinţelor de devianţă penală a minorilor

A.Metoda testelor permite o descriere cantitativă şi controlabilă a comportamentului unui

individ, aflat într-o situaţie definită, prin referire la comportamentul indivizilor dintr-o grupă

plasată în aceeaşi situaţie. Ea facilitează realizarea unor predicţii asupra anumitor comportamente

caracterizate prin tendinţe antisociale. Cele mai utilizate teste sunt testele de inteligenţă, testele

de personalitate şi testele sociometrice.

1.Testele proiective permit studierea personalităţii subiectului, confruntându-l cu o

situaţie la care el va răspunde în funcţie de semnificaţia acesteia pentru el:

a.Testul Rorschach. Constă în prezentarea unor pete de cerneală (10 planşe cu

imagini de trei categorii, respectiv negre cu nuanţe de gri, negre cu nuanţe de roşu şi colorate)

subiectului, acesta trebuind să indice imaginile pe care le vede. Analizând raportul între mişcarea

obiectelor şi culoarea lor, Rorschach a stabilit patru tipuri de indivizi:

– intratensivi, pentru care culoarea este mai puţin vizibilă decât mişcarea,

caracterizaţi printr-o viaţă interioară bogată, voinţă, imaginaţie şi relaţii puternice;

– extratensivi, pentru care mişcarea este mai puţin vizibilă decât culoarea,

caracterizaţi prin sociabilitate şi spirit practic;

– ambiegali, pentru care mişcarea este egală cu culoarea, caracterizaţi printr-o

bună dotare interioară şi echilibru psihic adecvat;

– coartaţi, pentru care nu există semnificaţie nici în culoare, nici în mişcare,

caracterizaţi prin pedanţă, rezonanţă afectivă slabă, melancolie, deprimare.

Acest test furnizează informaţii preţioase asupra unor componente ale personalităţii, intra

şi interpersonale (cu familia sau cu anturajul) ca şi asupra mobilurilor şi motivaţiilor specifice ale

unor eventuale conduite delincvenţiale.

b.Testul de percepţie tematică (T.A.T.) constă într-un set de 30 de desene

reproducând diverse personaje aflate în situaţii ambigue. Subiectului I se cere să-şi imagineze

istoria acestor personaje, inventând câte o poveste pentru fiecare planşă. Scopul testului constă în

relevarea anumitor tendinţe inhibate şi profunde pe care subiectul nu le poate conştientiza.

Interpretarea unui asemenea test permite evidenţierea a trei niveluri ale personalităţii: tendinţele

refulate, gândirea interioară şi comportamentul, respectiv tendinţele constând în forme agresive,

autoagresive, dominaţie, supunere, protecţie, independenţă, dependenţă etc.

Testul evidenţiază unele sentimente şi atitudini ale minorilor faţă de anumite persoane

(părinţi, educatori, prieteni) şi situaţii sociale frustrante. Totodată permite estimarea unor

motivaţii şi tendinţe care grevează asupra unor conduite, cum sunt impulsivitatea, agresivitatea,

echilibrul, inerţia etc.

c.Testul Rosenzweig reprezintă un test de frustrare alcătuit din 24 de desene care

reproduc două personaje plasate într-o situaţie frustrantă: personajul din stânga îşi prezintă opinia

sa asupra acestei situaţii, iar personajul din dreapta-cu care este invitat să se identifice subiectul-

urmează să-şi exprime (prin cuvintele subiectului) reflecţia sa asupra acestei situaţii. Fiecare

15

desen cuprinde două chenare: unul în care este cuprinsă vorbirea persoanei frustrate sau

frustrante, altul gol, care urmează să fie completat de subiect.

Bazat pe ipoteza frustrare-agresivitate, testul evidenţiază anumite tendinţe agresive sau

masochiste, specifice minorului delincvenţial. Agresivitatea poate fi dirijată în trei direcţii:

– extrapunitivă, în cadrul căreia agresiunea este proiectată spre exterior, asupra

individului care este cauza frustrării;

– intrapunitivă, în cadrul căreia subiectul se autoacuză;

– impunitivă, în cadrul căreia se minimalizează situaţia frustrantă, evitându-se

implicarea oricărei responsabilităţi.

Identificarea acestor direcţii permite depistarea dezechilibrelor afective şi a orientării

subiectului către conduite indezirabile din punct de vedere social, plecând de la ideea că violenţa

conduitelor agresive este direct proporţională cu intensitatea motivaţiei frustrante.

d.Testul Szondi este proiectat pe baza ideii că fiecare individ realizează, fără a fi

conştient de acest lucru, o polaritate ascunsă, care poate fi evidenţiată prin alegerea unor obiecte

care-l atrag. Testul constă din 6 seturi de fotografii, fiecare cuprinzând câte 8 fotografii care

reprezintă psihopaţi. Subiectului I se prezintă fiecare set în parte, cerându-I-se să aleagă câte

două fotografii care conţin figuri ce-I sunt simpatice şi două fotografii reproducând figuri care-I

apar antipatice. Se obţin în total un număr de 24 de fotografii dintre care 12 corespund unor

indicaţii de preferinţe, iar alte 12, unor indicaţii de respingere.

Testul permite surprinderea tendinţelor fundamentale şi caracteristicilor antisociale ale

personalităţii minorului.

e.Inventarul multifazic Minnesota constă într-un chestionar format din 550 de

itemi care permit evaluarea principalelor elemente ale personalităţii şi adaptării acesteia la

diferite situaţii sociale. Testul cuprinde 26 de categorii de întrebări al căror conţinut se referă la o

multitudine de aspecte: sănătate, condiţie fizică, obişnuinţe alimentare, deprinderi de muncă,

relaţii familiale de prietenie, erotism, atitudini morale, interese, conduită socială etc. Subiectului

I se cere să clasifice toate enunţurile în trei categorii de răspunsuri: adevărat, fals, nu ştiu.

Interpretarea răspunsurilor permite evidenţierea unor caracteristici psihopatologice

specifice: ipohondrie, depresie, isterie, psihopatie, masculinitate-feminitate, paranoia,

psihastenie, schizofrenie şi hipomanie. Totodată, se pot evidenţia unele trăsături care

caracterizează moralitatea adolescentină şi raporturile minorului cu educatorii, părinţii şi

membrii anturajului său.

B.În realizarea predicţiilor privind delincvenţa juvenilă se utilizează şi scalele de atitudini

care implică aprobarea sau respingerea unor valori sau norme sociale. Dintre cele mai utilizate

scale de atitudini menţionăm:

1.”Atitudinea faţă de lege şi morală”, elaborată de M.R.Katz, foloseşte procedeul lui

L.Thurstone şi este formată din 20 de itemi care statuează diferite judecăţi asupra legii şi

moralei. Subiectului I se cere să se exprime fie favorabil, fie defavorabil în raport de itemii

16

respectivi. Acordul sau dezacordul subiectului cu judecăţile respective permit aprecierea

atitudinilor sale faţă de legi şi morală.

2.”Atitudinea faţă de justiţie” a fost elaborată de E.A.Rundquist şi R.F.Sletto şi

cuprinde 22 de itemi măsurând atitudinea delincvenţilor minori faţă de mecanismul justiţiei:

lege, judecători, instanţe de judecată, avocaţi, procurori etc.

3.”Atitudini faţă de lege şi justiţie” a fost realizată de N.Watt şi B.A.Maher şi

măsoară, printr-un set de 8 itemi, acordul, dezacordul sau lipsa opiniei subiectului, atitudinile

pozitive sau negative ale acestuia faţă de lege şi justiţie.

4.”Atitudinea faţă de delincvenţa juvenilă” (W.E.Alberts) este o metodă de măsurare

a toleranţei sau intoleranţei diferitelor persoane faţă de abaterile comise de minori şi în acelaşi

timp o metodă de testare a gradului de severitate din şcolile de reeducare pentru minori.

S-a constatat că faţă de delincventul minor, se pot dezvolta două tipuri de atitudini:

a.o atitudine caracterizată prin severitate şi intransigenţă maximă faţă de

delictele şi abaterile comise de către acesta;

b. o atitudine caracterizată prin moderaţie, răbdare şi înţelegere în tot cursul

procesului de reeducare a minorului delimcvent.

O altă metodă de estimare a fenomenului delincvenţei juvenile este metoda Delphi, care,

în baza consultării unui număr relativ mare de experţi, încearcă să estimeze tendinţele actuale şi

viitoare ale fenomenului de delincvenţă juvenilă în ansamblul său.

Utilizarea metodei Delphi permite aprecierea modului de evoluţie în viitor al

comportamentelor predelincvent şi delincvent ale unor categorii diferenţiate de minori, şi se pot

elabora în mod corespunzător, o serie de măsuri care vizează prevenirea şi combaterea

fenomenului de delincvenţă juvenilă.

Rezultatele unor studii de mare amploare asupra delincvenţei juvenile realizate în Anglia şi

Belgia la sfarsitul sec. XX au relevat următoarele aspecte:

– minorii provenind din familiile cu un grad ridicat de mobilitate geografică sunt

mai expuşi, în raport cu alţii, eşecului şcolar;

– în anumite condiţii, mobilitatea exercită o influenţă negativă asupra coeziunii

familiei, şi prin aceasta, asupra calităţii relaţiilor afectivo-pedagogice dintre părinţi şi copii;

– eşecul şcolar are drept consecinţă împiedicarea realizării unei cariere

profesionale ascendente;

– adoptarea unei conduite delincvente este mai frecventă atunci când raporturile

afective dintre părinţi şi copil sunt depreciate sau inexistente;

– dacă cunoaşterea vieţii copilului este scăzută şi intervenţia parentalăeste

inexistentă sau dacă mijloacele de exercitare a controlului parental sunt constituite din sancţiuni

severe cum sunt pedepsele fizice, probabilitatea apariţiei delincvenţei la minori, este, de

asemenea, mai ridicată.

17

Având în vedere vârsta şi persoana tânărului delincvent, tipul de delict săvârşit,

antecedentele socio-economice şi culturale ale mediului din care provine tânărul, atitudinea faţă

de fapta comisă şi posibilităţile reale de recuperare şi resocializare, pe baza analizei etiologice şi

predictive a minorilor delincvenţi, s-a realizat o tipologie a diferitelor comportamente

delincvente juvenile:

1.comportamente delincvente ocazionale, nestructurate, cu un grad scăzut de

periculozitate socială, caracterizând pe acei minori care au beneficiat de condiţii adecvate de

socializare familială şi şcolară. În această categorie sunt incluşi , de regulă, minori care au intrat

sub influenţa unor anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii sau

minori care au participat întâmplător la acţiuni ilicite, fie din teribilism, fie din bravadă, fie din

solidaritate de grup specific adolescentină;

2.comportamente delincvente structurate, cu un grad ridicat de periculozitate socială,

caracterizând pe acei minori cu un nivel scăzut de integrare socială şi profesională şi care

prezintă dificultăţi de adaptare, tulburări de comportament sau desocializare. Evoluţia carierei lor

delincventeatestă comiterea , încă de la o vârstă fragedă, a unor acte predeviante, cum sunt

consumul de tutun şi alcool, mici furturi de la colegi, de la vecini etc. fiind cunoscuţi în zona lor

de domiciliu ca elemente nocive, care poluează moral cartierul sau strada;

3.comportamente delincvente recurente, cu o deosebită periculozitate socială,

concretizate în delicte de omor, viol, tâlhărie, vătămări corporale grave etc. Ele definesc pe acei

minori care provin, de regulă, din medii de socializare negativă, medii parazitare, unde au fost

socializaţi şi învăţaţi într-un spirit agresiv şi violent , înceoând cu limbajul obscen, minciuna,

cerşetoria, prostituţia şi perversiunile sexuale şi terminând cu violurile, tâlhăriile şi omuciderile.

Frecvent, autorii acestor delicte, sunt organizaţi în grupuri antisociale, specializate în comiterea

anumitor fapte penale, având ca element favorizant al infracţiunii consumul de alcool, atât

înainte cât şi după consumarea delictului. Datorită faptului că asemenea acte sunt comise prin

violenţă şi agresivitate sporită, se impun măsuri speciale de resocializare a făptaşilor minori.

18

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Brezeanu, O., Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

Brezeanu, O., Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Editura Fundaţiei Romania

de Mâine, Bucureşti, 2001

Butoi Tudorel, Butoi I.Teodora, Psihologie judiciară,, Editura Fundaţiei Romania de

Mâine, Bucureşti, 2001

Buş, I., Psihologie şi infracţionalitate, Editura Asociaţiei de Ştiinţe Cognitive din

România, Cluj-Napoca, 2005

Comer, R., Abnormal Psychology, Princeton University, W.H.Freeman Edit., New York,

1995

Grecu, Florentina; Rădulescu, Sorin M., Delincvenţa juvenilă în societatea

contemporană. Studiu comparativ între StateleUnite şi Romănia, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2003

Jacks, I.; Cox, S., (edit.), Psychological Approaches to Crime and Its Correction: Theory,

Research, Practice, Edit.Nelson Hall, Chicago, 1984

Rădulescu, M.; Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile; Editura

Medicală, Bucureşti, 1990

Rădulescu, M.; Banciu, D., Evoluţii ale delincvenţei juvenile în Romănia. Cercetare şi

prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

Voicu A., Psihologie juridică, Editura Europolis, Constanţa, 2009

Voicu A., Psihologia educaţiei, Editura Europolis, Constanţa, 2003

Voicu A., Psihologie juridică, Editura Universitara, Bucuresti, 2010

Voicu, Adela, „Psihologie judiciara”, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti,

2012

Voicu, Adela, „Psihologie judiciara – note de curs”, F.S.J.S.E. Constanta, 2018