DEVIANT Notiunea de delincventa juvenila si dificultatea definirii ei

Delincventa juvenila este un fenomen complex care cuprinde ansamblul unor comportamente aflate in conflict cu valorile si relatiile sociale protejate de legea penala. In cercetarea acestui fenomen, atat din punct de vedere sociologic, cat si din punctul de vedere a altor stiinte (criminologie, psihologie) s-a incercat conturarea unei definitii cat mai complete a delincventei juvenile. In termeni comuni, delincventa juvenila se regaseste sub mai multe acceptiuni, astfel: - organele de politie considera ca fiind delincventi juvenili, persoanele care savarsesc infractiuni, dar care n-au trecut de varsta majoratului, intr-un cuvant, minorii; - cadrele didactice iau drept delincventi pe elevii care chiulesc de la ore sau pe cei care fumeaza in grupurile sanitare ; - pentru unii parinti, delincventii sunt copiii neastamparati ai altor familii; - micii hoti, amatori de furtisaguri apartinand grupurilor marunte care se aduna pe la coltul strazii , sunt considerati de proprietarii sau personalul care lucreaza in magazine ca fiind delincventi. Nici expertii care studiaza fenomenul delincventei juvenile n-au cazut de acord asupra limitelor conceptului. Unii definesc delincventa ca fiind un comportament antisocial persistent, altii o vad ca find un comportament emotional deviant. Unii autori o definesc ca fiind un comportament adolescentin fata de cel asteptat, iar unii autori pragmatici o definesc ca un comportament pe care politia si celelalte autoritati publice il considera deviant . Confuzia privind delincventa juvenila nu e din cauza multitudinii de definitii, ci de corectitudinea lor; ea apare pentru ca nu s-a reusit definirea in cuvinte putine si persuasive a unui comportament aparte, a unei probleme sociale care creeaza conflicte cu legea. Orice definitie a conceptului de delincventa juvenila, functioneaza pentru autoritati, scoala, familie sau alte sfere interesate si este la fel de corecta precum oricare alta, in propriul ei context institutional. Oricum, in timp ce in viata cotidiana, un baiat care nu place vecinilor poate fi considerat de catre acestia delincvent, intelesul delincventei juvenile si al comportamentului aferent isi gaseste baza definitorie in lege. Totusi legile nu formuleaza definitii. Ele stabilesc interdictii si limite de varsta, circumstante si sanctiuni. In articolul 17, Codul Penal Roman defineste infractiunea ca fiind fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala . Codul Penal nu da si o definitie a infractorului sau a delincventului, mai cu seama a delincventului minor si nici o definitie a delincventei sau a delincventei juvenile nu se regaseste in legea penala. Din punct de vedere juridic, delincventa juvenila reprezinta incalcarea unor norme care reflecta cerintele oicarei forme de convietuire umana. Juridic nu putem stabili si aprecia cauzele acestui fenomen fiind posibila doar o distinctie intre un comportament delincvent, contrar normelor penale, si un comportament normal acceptat de societate. De foarte multe ori notiunea de delincventa juvenila se confunda cu cea de criminalitate sau cu cea de infractionalitate, dar aici avem de-a face cu termeni intelesi intr-un sens strict juridic . Definirea delincventei juvenile da nastere la o serie de ambiguitati din cauza lipsei unor criterii de determinare a ei. Ea nu este operanta decat in raport cu criteriul normei penale, mai precis, cu urmarile vatamatoare ale unor acte sociale sanctionate din punct de vedere juridic. In definirea delincventei juvenile, sociologii pornesc de la devianta morala, ca forma benigna de manifestare a creativitatii care la un moment dat intra in conflict cu norma penala transformandu-se in delincventa, fenomen cu implicatii negative atat pentru societate, cat si pentru destinul ulterior al tanarului. In final se poate considera ca: delincventa juvenila este forma de manifestare tipica inadaptarii si neintegrarii sociale a minorilor si tinerilor, din cauza esecului sau disfunctiilor procesului de socializare, a scaderii controlului social exercitat de diferite institutii si organizatii sociale si a altor factori care determina sau favorizeaza un comportament materializat in incalcarea normelor juridice. Conceptia sociologica cu privire la delincventa juvenila Conceptia sociologica cu privire la delincventa juvenila cuprinde o serie de directii si perspective teoretice care considera ca un act infractional este dependent

de problemele mai largi ale deviantei, conformitatii si controlului social. Ca un criteriu in calificarea actului delincvential, putem retine abaterea de la normele sociale recunoscute de societate. Din acest punct de vedere, delincventa juvenila are un efect cu un continut disfunctional atat in raport cu consecintele sale asupra societatii, cat si asupra individului. Abordarea notiunii de delincventa juvenila sau de devianta, in sens larg din punct de vedere sociologic, nu poate avea un continut precis in toate cazurile si toate situatiile, notiunea osciland in functie de anumite premise socio-culturale si de un sens obiectiv ce trebuie atribuit devierii de la functionarea normala a societatii. Delincventa juvenila trebuie privita ca un conflict al tanarului, al personalitatii sale, cu valorile societatii in ansamblul ei. Aflat intr-un mediu social defavorizant, tanarul tinde catre un mod de viata si idealuri superioare grupului sau clasei sociale din care face parte, dar care nu pot fi atinse prin mijloace legitime de realizare, fiind lipsit de acestea. In acest context, el va recurge disperat la delincventa considerata de el ca fiind unica modalitate de a se revolta, impotriva inegalitatilor dintre clase, in actiunea de a-si atinge scopurile dorite. Acest tip de comportament este explicat de W.C.Reckless in teoria sa cu privire la rezistenta individului la frustrare.Desigur autorul imbina in teoria sa factori psihologici, care tin de latura subiectiva a individului cu factori sociologici, exogeni care tin de grupul sau de clasa sociala din care acesta face parte. Reckless sustine ca exista o structura sociala externa alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este socializat ( familie, scoala, prieteni, etc. ) si care ofera dobandirea unui statut social si o structura psihica interioara, care dobandeste o importanta in anumite momente, care asigura tanarului constiinta identitatii de sine si a imaginii sale in raport cu alte persoane, grupuri sau categorii sociale, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile si toleranta la frustrare. Daca unul sau mai multe din componentele celor doua structuri lipsesc, tanarul este predispus la savarsirea de acte cu caracter delincvential. Bazandu-se pe ideile lui Rockless, unii sociologi au considerat ca actele delincventiale ale tinerilor sunt din cauza capacitatii lor limitate de a depasi anumite situatii de frustrare. Aceasta stare poate sa survina ori de cate ori tanarul se loveste de cate un obstacol sau de o "bariera sociala" care il impiedica sa-si atinga propriile scopuri si interese. In asemenea situatii el este inclinat spre savarsirea unor acte deviante prin folosirea de mijloace ilicite. Un alt factor generator de delincventa este tendinta de asociere a tinerilor in bande, care ofera acestora un sentiment de solidaritate cu cei defavorizati ca ei si o identitate in numele careia isi poate procura o serie de satisfactii imediate, putandu-se totodata revolta contra sistemului social considerat de el inechitabil. Din cauza faptului ca la un moment dat tanarul este in imposibilitate, amplificata totodata de incapacitatea de a-si determina rolul si locul dorit in societate, el se va integra in grupuri antisociale in care exista posibilitatea desfasurarii unor veritabile relatii intre roluri diferite. Aceste grupuri isi au propriile lor norme, contrare celor ale societatii, iar respectarea lor capata o importanta deosebita, deoarece participarea in cadrul lor permit instaurarea unui proces de integrare ce ofera sentimentul identitatii si responsabilitatii, orientand pe membrii sai pentru atingerea obiectivelor la care tind, prin mijloace ilicite. In aceasta situatie avem de-a face cu asa zisa subcultura a grupurilor delincvente. Aceasta problema a fost studiata si ideologizata de A.K.Cohen in teoria sa cu privire la subculturile delincvente ale caror norme si valori se afla in contradictie cu cele ale societatii. El formuleaza ipoteza ca aceste subculturi au luat nastere ca urmare a unor reactii de protest fata de normele si valorile societatii, precum si din dorinta anihilarii frustrarilor de ordin marginal si a anxietatilor. Deoarece indivizii din asemenea subculturi au convingerea ca le sunt blocate caile si mijloacele de acces spre bunurile si valorile sociale, ei recurg la diferite mijloace ilegale, devenind potentiali sau certi delincventi. W.F. Whythe, elaboreaza o varianta a acestei teorii, varianta care-si propune sa explice delincventa juvenila. El isi intituleaza aceasta teorie, drept teoria societatii (grupului) de la coltul strazii . Whythe arata ca in procesul de formare a personalitatii, tanarul simte nevoia de a fi recunoscut, acceptat si stimulat de catre cei de o varsta cu el, grupul reprezentand o posibilitate sigura de a-si manifesta si realiza dorintele si aspiratiile. Dar unele dintre grupuri sunt acoperite de sentimente de frustrare si insatisfactie sociala si individuala, de violenta si agresivitate, fapt pentru care sunt marginalizati de societate. Aceste grupuri ajung sa respinga normele si valorile societatii adultilor adoptandu-si un

sistem de norme si valori proprii de comportament si de conduita in care se folosesc de mijloace ilicite pentru atingerea propriilor interese. Astfel aceste grupuri de tineri devin veritabile surse de delincventa. Pericolul consta in faptul ca sunt constituite, intr-o proportie considerabila, din tineri cu carente in socializare. Nu trebuie sa treaca neobservata nici perspectiva teoretica a dezorganizarii sociale care pune delincventa juvenila pe fondul unor schimbari si conflicte sociale la nivel macrosocial. Este vorba de procesele modernizarii ( industrializare, urbanizare, imigratie, etc.). Pe langa modificarile in structura sociala, politica, economica si culturala, apar modificari de conduita largindu-si sfera libertatii si autonomiei personale, eliberandu-l pe individ de vechile legaturi familiale traditonale, ca si de controlul social rigid al microgrupurilor comunitare. Intr-o asemenea conjunctura, individul asimileaza exigente normative noi care intra in contradictie cu identitatea culturala, mostenita printr-o socializare comunitara traditionala avand ca efect aparitia unor comportamente hibride, aculturale si deviante putand foarte usor determina aparitia unor manifestari cu caracter antisocial. Delincventa juvenila, privita din aceasta perspectiva, este calificata drept un fenomen urban avand ca premisa conflictele culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala. Reprezentanti ai acestor teorii sunt C.R. Shaw si H.D. McKay care avanseaza ipoteza ca mediul urban este spatiul propice si principal al generalizarii si proliferarii comportamentelor delincvente. E. Durkheim elaboreaza teoria anomiei sociale in care isi propune sa evidentieze ideea ca fenomenul de delincventa are un caracter universal fiind implicat in orice societate. Din punctul sau de vedere delincventa este un efect util si necesar in cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului. Plecand de aici, Durkheim introduce notiunea de anomie, adica fara lege, care reprezinta o stare obiectiva a mediului social in care traiesc indivizii si grupurile sociale, fiind caracterizata printr-o dereglare totala a normelor si valorilor sociale, ca urmare a unor schimbari bruste la nivel macro si microsocial, situatie care se contureaza in absenta unor definitii precise a valorilor si scopurilor care orienteaza comportamentul. Autorul desemneaza starea de deruta normativa ca fiind urmarea unor perioade de mari crize sociale ( razboaie, revolutii, calamitati, catastrofe, etc. ) care provoaca suspendarea temporara a functionalitatii vechilor norme si slabirea autoritatii controlului exercitat de institutiile specializate in aplicarea de sanctiuni celor catre incarca legea. Notiunea de anomie a fost preluata de sociologul Robert Merton care formuleaza o teorie in raport cu care anomia se naste ca rezultat al tensiunilor dintre scopurile pe care le propun modelele culturale ele societatii si mijloace legitime permise de sistemul de organizare sociala. El considera delincventa ca un tip de reactie in raport cu lipsa de concordanta dintre scopurile valorizate social si mijloacele permise pentru a le realiza. Perioadele de criza sociala, prin situatiile anatomice pe care le genereaza, amplifica ponderea si intensitatea fenomenului de delincventa juvenila prin determinarea unor premise infractionale si prin absenta unui control social institutionalizat. In final, dar nu in ultimul rand, trebuie amintita si teoria etichetarii sociale care isi propune sa explice de ce un tanar delincvent este clasat ca deviant si este sanctionat. Din punctul de vedere al acestei teorii delincventa este caracterizata drept un fenomen determinat de mecanisme de control social. Conform acestui concept un adolescent care incalca intamplator normele morale sau legale este posibil, de cele mai multe ori, sa se transforme in delincvent. Fiind stigmatizat drept delincvent de catre institutiile de control social el va include aceasta eticheta in imaginea despre eu-l sau ajungand sa se comporte in concordanta cu aceasta . Sintetizand toate aceste teorii si concepte sociologice reusim sa determinam, intr-un cadru general, principalele cauze ale provenientei si evolutiei comportamentului delincvent juvenil. Aceste teorii isi gasesc aplicabilitate si in tara noastra, mai ales in actuala etapa de tranzactie, perioada care determina profunde schimbari in sfera socialului creand totodata un teren favorabil delincventei juvenile in Romania. Pe baza acestor teorii si concepte sociologice prezentate putem concluziona ca din punct de vedere sociologic, delincventa juvenila este privita ca un fenomen evident social analizand cauzele, legalitatile si mijloacele de combatere, cuprinzand ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale si juridice savarsite in realitate. Factori determinanti ai manifestarilor cu aspect predilectual si infractional Inadaptarea comportamentala a unor minori vizeaza, in principal, tulburarile de relationare a

acestora cu parintii, profesorii, colegii si incalcarea regulilor colectivitatii scolare sau extrascolare. Paleta acestor tulburari este larga, ea cuprinzand atat modificari comportamentale mai putin grave sub raport juridic (penal), dar si suparatoare, de tipul: minciuna, inconsecventa comportamentala, violente verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de catre baieti a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini nonconformiste, cat si abaterile grave de la normele morale si legislatia penala, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau talharie, consumul curent de alcool sau droguri, prostitutie etc. Profesorii se confrunta, de obicei, cu tulburarile de conduita mai usoare, neinfractionale in sensul propriu al termenului, dar destul de raspandite sunt, in ultimul timp, si abaterile severe de conduita, care cer mult timp si efort pentru a fi eradicate. Manifestarile cu aspect predelictual si cele infractionale rezulta, de obicei, din interactiunea unor cauze individuale si sociale cu o serie de conditii favorizante. Cauzele individuale atrag atentia atat asupra unor posibile determinari ereditare (conditii interne predispozante), cat si asupra formarii nefavorabile, la un moment dat, a personalitatii tanarului sub influenta unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea in comportamentul sau a unor orientari antisociale. Cauzele sociale vizeaza, de regula, influentele nocive ale situatiilor concrete de viata in care s-a aflat tanarul inainte de comiterea conduitei deviante. Conditiile favorizante cuprind, de fapt, acele imprejurari si situatii externe care faciliteaza comiterea delictului (producerea faptei propriu-zise). Notiunea de cauzalitate nu poate fi redusa, asadar, in acest domeniu al deviantei comportamentale, la o singura cauza fundamentala, ci presupune un complex de conditii, de actiuni si motivatii particulare. Desigur, este greu de surprins ponderea acestor factori individuali, sociali si favorizanti in determinarea si dezvoltarea conduitei deviante. Tendintei unor specialisti de a pune un accent prea mare pe rolul factorilor sociali (sau externi) ii raspund altii, care atrag atentia asupra faptului ca factorii externi actioneaza intotdeauna prin intermediul condisiilor interne, neuro-psihice: "Orice fenomen psihic este determinat in ultima instanta de actiunea externa, dar orice actiune externa determina actul psihic (deci si actele deviante) numai mijlocit, refractanduse prin insusirile, starile si activitatea psihica a persoanei care este supusa acestei actiuni" . Intr-adevar, numai asa ne putem explica de ce dintre doua persoane aflate in aceleasi conditii de mediu defavorizant (sau psihotraumatizant) doar una se hotaraste sa recurga la conduite deviante (sau aberante). Cand motivatiile individuale devin presante (de exemplu, dorinta excesiva a persoanei de a obtine diferite satisfactii prin bani, drog, sex etc.), "factorii ambientali de precipitare" pot inspira sau declansa actul deviant, oferind mijloacele prin care delincventa se perpetueaza. O discutie pertinenta asupra cauzelor comportamentelor deviante la minori pretinde, asadar, o considerare simultana a celor trei grupe de factori, mentionate mai sus: tendintele ereditare (conditiile interne predispozante) se realizeaza si se manifesta intotdeauna intr-un mod diferit, in dependenta de antecedentele dezvoltarii individuale, de evenimentele copiliriei si de mediul in care traieste copilul (sau tanarul in cauza). Fiecare caz de inadaptare are, prin urmare, o "istorie" proprie, care impune o interpretare psiho-genetica, dinamica si functionala a acestei inadaptarii. Pentru a fi luate masurile profilactice necesare scaderii numarului de conduite deviante ale minorilor, trebuie pus in discutie, fie si succint, rolul factorilor individuali (sau interni) si al celor sociali (sau externi) in determinarea acestor conduite. I. Factorii individuali tin de capacitatea personala a fiecarui copil, tanar de a reactiona, adica de resursele personale, de bogatia si calitatea "schemelor de adaptare" ; astfel, unii elevi au un potential mai mare de adaptare (de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdictiilor, de toleranta la frustrare), iar altii unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranti, mai putin permisivi in raportul cu ceilalti); in general, acesti factori individuali pot fi grupati in doua categorii: factori constitutionali, dependenti de zestrea ereditara si de structura neuropsihica a copilului (de exemplu, debilitate mentala, hiper-emotivitate, autism, tendinte agresive etc.); unele particularitati ale personalitatii in formare (de exemplu, diferite tulburari de caracter sau atitudini negative, formate sub influenta unor factori defavorabili ai mediului).

Printre acesti factori individuali se enumera urmatorii: 1. Determinarile ereditare, desi importante, nu trebuie sa duca la exagerari de genul: "inadaptat prin nastere" , care favorizeaza un anumit "fatalism" educational. Adevarul este ca, factorii ereditari (sau predispozanti) actioneaza nu direct, ci prin intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potentialitati ereditare: a. Deficientele intelectuale. Se apreciaza astazi tot mai mult ca intarzierile mintale reprezinta o premisa a deviantei comportamentale, mai ales atunci cand nivelul mintal scazut se asociaza cu tulburari afective si cu conditii defavorabile de mediu. Deficientele intelectuale exprima, de regula, dificultatea sau imposibilitatea, celui in cauza, de anticipare, pe plan mental, a urmarilor inevitabile ale atitudinilor deviante adoptate. Altfel spus, ele exprima slaba capacitate de a trai anticipativ o serie intreaga de efecte sau stari emotive, motiv pentru care persoana respectiva traieste mai mult "in prezent", sub presiunea tiranica a pulsiunilor si trebuintelor sale primare. b. Modificari accentuate ale vietii afective si ale vointei. Dintre aceste modificari, cu un puternic substrat ereditar, mentionam: toleranta foarte scazuta la frustrare, o pronuntata labilitate afectiva, un potential agresiv ridicat, indiferenta afectiva (absenta emotiilor altruiste si simpatetice). Astfel se stie ca sentimentul de frustrare exprima starea noastra de disconfort in raport cu o trebuinta sau aspiratie care, din diferite motive, nu a fost satisfacuta. Oamenii au diferite praguri de rezistenta la privare (frustrare), in functie de cat de mult sunt dispusi sa realizeze un dialog flexibil cu ceilalti, respectiv de a face schimburi de valori materiale si spirituale cu cei care ii inconjoara. Minorii "problema" sub raport comportamental (disciplinar) sunt, de obicei, persoane incorsetate de egoism in interpretarea situatiilor sociale, sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detasa de propriile trairi si tendinte egocentrice, ceea ce le determina sa creada ca au numai drepturi, nu si indatoriri. Incapacitatea de a accepta o frustrare, un repros sau o sugestie constructiva ii face pe acestia sa recurga la incercari de satisfacere a trebuintelor lor egoiste pe alte cai decat cele legale. Pe de alta parte labilitatea afectiva reprezinta una din caracteristicile personalitatii delincventilor, ea manifestandu-se prin: sugestionarea rapida in raport cu impresiile de moment formate, reactii imprevizibile (din cauza insuficientei dezvoltari a autocontrolului afectiv), lipsa unei autonomii afective (determinate de o slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale). Despre labilul afectiv, cunoscutul specialist in domeniul psihologiei judiciare, Tiberiu Bogdan spune ca este "un instabil emotiv, un element care, in reactiile sale, tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata de stimul" . Si nu in ultimul rand fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea emotiva si de o structura dizarmonica de personalitate de tipul psihopatiei impulsive, sta la originea multor devieri comportamentale. Investigarea tendintelor psihice ale delincventilor cu teste de personalitate a relevat faptul ca foarte multi dintre minorii delincventi testati au dat raspunsuri de tip agresiv, care exprima opozitia si intoleranta deschisa a acestora fata de reguli (norme, cerinte) si fata de ceilalti din jur. 2. Desi nu se poate pune semn de egalitate intre "caracteriali" si delincventi, deoarece nu toti copiii cu tulburari de caracter devin delincventi, si nu toti delincventii au cunoscut (traversat) in copilarie sau adolescenta o faza "caracteriala", se constata totusi faptul ca, in numeroase cazuri, delincventa juvenila este precedata de tulburari de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat in structura caracterului respectivilor minori. Astfel, cercetatori cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc. arata ca un copil caracterial (cu un "caracter rau") se prezinta adesea, in cadrul vietii sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuseste sa realizeze relatii armonioase intre el si mediul social (din cauza educatiei gresite primite si a experientelor dureroase de viata avute). Dupa R. Mucchielli, disocializarea copilului caracterial se exprima prin: falsa perceptie a celor din jur, absenta aprofundarii si evaluarii corecte a consecintelor actelor comise, respingerea sarcinilor si rolurilor propuse de parinti sau profesori. Astfel de trasaturi, care exprima insolenta, voluntarismul afectiv, opozitia fata de incercarile educative ale adultilor se

obiectiveaza, evident, in diferite reactii si acte predelictuale care apoi, prin cronicizare, se structureaza in personalitatea tanarului, dand nastere la ceea ce se cheama un caracter deficitar (imatur sau gresit structurat). II. O discutie asupra factorilor externi in determinarea conduitelor de dezadaptare scolara este motivata de faptul, constatat de atatea ori, ca motivatia elevului pentru invatare, perseverenta acestuia in activitate, atitudinea sa fata de scoala sunt in relatie stransa cu realitatea psiho-pedagogica din scoala, cu climatul afectiv din familie, cu gradul de dificultate al activitatii scolare impuse de profesori sau parinti. 1. Factori psiho-pedagogici de ordin familial. Familia, prin tonalitatea si atmosfera sa afectiva, prin dimensiunea sa culturala si gradul ei de integrare sociala, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri si tensiuni existente in mediul familial vor genera in constiinta copilului indoieli, reticente sau reactii neadaptative. Dintre factorii familiali care pot genera tulburari comportamentale la copii, mentionam: a. Deficite de climat familial si de structura familiala. Familia reprezinta "un soi de personalitate colectiva" , a carei armonie generala influenteaza echilibrul psihologic al fiecareia dintre parti. Faptele de viata arata, in acest sens, ca diferitele insusiri moral-volitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, initiativa si fermitatea in actiuni, curiozitatea, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o serie de trasaturi pe care le are familia in care copilul traieste. Astfel, exista - spune Rose Vincent - familii reprimatoare, care inabusa spiritul de independenta a copilului, si familii liberale, care dezvolta initiativele acestuia. De asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezinta un grad ridicat de receptivitate sociala, si familii la limita integrarii, nesigure, inchistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai putin interesante sunt asa-numitele familii active si pasive, in cazul celor active, principala insusire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutatile, de a se impune, in sensul bun al cuvantului, in societate. Ele incurajeaza formarea la membrii mai tineri ai familiei a dinamismului, a increderii in sine, a motivatiei muncii. Familiile pasive, indiferente, indolente, genereaza sentimentul de esec, de neincredere in viata, de descurajare in lupta cu obstacolele intalnite in activitate. Parintii formeaza, se stie, miezul grupului familial. Absenta temporara a unuia dintre parinti, situatia de deces a unuia sau a ambilor parinti etc. reprezinta tot atatea conditii cu rasunet diferit asupra mediului familial si al echilibrului psihic al copilului, in familia adoptiva, de exemplu, alcatuita, de obicei, din parinti mai varstnici si dintr-un singur copil, infiat sau luat sub ocrotire, intreaga afectiune si grija se indreapta, de regula, spre acest copil; saturat si plictisit de atatea atentii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistente fata de greutati, fata de efort, in familiile disociate, deseori cei doi parinti, desi despartiti, revendica, in aceeasi masura, copilul, fiecare dintre ei cautand sa-l atraga de partea lui si sa-l instige impotriva celuilalt, pentru a-l compromite. Impresionante sunt, in aceasta privinta, cazurile acelor copii deveniti confidentul unuia sau altuia dintre parinti: aflati in postura de consolator, de "suport afectiv" al unuia dintre parinti, acesti copii isi dau seama de prabusirea conditiilor securitatii vietii lor de familie, ceea ce-i face sa devina blazati si neincrezatori in oameni, in cazul copiilor orfani sau abandonati, care se afla in grija asistentei publice, cu toata atentia care li se acorda aici, le lipseste tocmai mediul afectiv familial. De aceea, din randul acestora se detaseaza, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat in continua cautare de afectivitate, de incredere si intelegere din partea celor din jur. Familiile reconstituite din persoane divortate, cu copii rezultati din casatorii anterioare, vin de obicei cu principii si deprinderi de educatie total diferite, fapt ce poate favoriza o atmosfera de nesiguranta si neliniste sau aparitia unor conflicte si tensiuni fie intre parinti, fie intre parinti si copii. O situatie speciala o reprezinta acele familii cu o ambianta a caminului apasatoare, ca rezultat al unor certuri continue dintre parintii. Aceste familii creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii psihice normale a copilului: o atmosfera familiala prea trista sau prea agitata, caracterizata de certuri, injurii, brutalitati, se rasfrange in sens negativ asupra psihicului copilului, provocandu-i tulburari emotionale puternice. b. Copilul si divergentele educative dintre membrii adulti ai familiei. Este stiut ca mediul familial nu se

limiteaza strict la membrii grupului familial nuclear (adica numai la parinti si copii). Cel mai adesea si alti adulti, cum ar fi: bunici, matusi, unchi, veri, prieteni, vecini iau parte, in mod permanent sau doar din cand in cand, la viata familiei respective. Aceste persoane pot sa joace un rol important influentand, in unele cazuri, natura relatiilor copilului cu parintii. "Ceea ce complica pedagogia familiala, arata Andre Berge, este numarul de jurisdictii carora trebuie sa li se supuna copilul. .. Sunt familii in care cea mai mica masura de ordin educativ starneste strigatele de indignare ale bunicilor, unchilor, matuselor, prietenilor etc., care isi prezinta opiniile, se contrazic, reproseaza severitatea sau indulgenta, sugereaza sisteme si solutii salvatoare. Copiii mici sunt mesteri mari cand este vorba sa profite de aceste divergente pentru a se elibera de orice regula" . De cele mai multe ori insa, bunicii constituie o sursa de experienta bogata si pretioasa pentru copil. Astfel, pentru copiii dintr-o familie numeroasa, bunicii ofera acel "surplus de camin", care completeaza si intregeste mediul familial propriu-zis si in care fiecare dintre copii se bucura de o atentie egala. Copilul gelos, care considera ca alt copil (frate sau sora) i-a luat locul in inima parintilor sai, vine la bunici, unde gaseste un loc de refugiu. Este adevarat insa ca uneori bunicii se arata deosebit de protectori si de ingaduitori cu nepotii, ocrotindu-i si aparandu-i de pedepsele parintilor lor si atunci cand nu ar trebui. Desigur, astfel de interventii directe in atributiile parintilor clatina autoritatea acestora, schimba pozitia copilului fata de parinti, perturba relatiile familiale, dand nastere la tensiuni si conflicte de pe urma carora va suferi, in primul rand, copilul. De asemenea, bunicii prea ingaduitori, care permit copilului sa se manifeste oricum, "educa" nepoti prea alintati, obraznici. c. Grupul fratern. Este cunoscut faptul ca, in familie, copilul sufera influenta nu numai a membrilor adulti, ci si a celorlalti copii (frati si surori, verisori etc.). Desigur, aceste influente depind de numarul copiilor in familie, de varsta si sexul fiecaruia, de pozitia copiilor in colectivul familial. Faptul, de exemplu, ca un copil mai are 3-4 frati si surori, il face sa intre in relatii umane mai bogate (mai variate), in comparatie cu copilul unic in familie (si anume sa cunoasca experienta rivalitatii, a competitiei, dar si raporturile de colaborare, de solidaritate la nevoi). Adesea, in sanul familiei isi fac simtita prezenta, printre copii, unele grupuri ostile: cel al copiilor mici impotriva celor mari, al fetelor impotriva baietilor, al fratilor impotriva verilor etc. Faptele de viata arata ca, de cele mai multe ori, conflictele dintre frati sunt determinate de pozitia copilului pe scara varstei. Cel mai mare, de pilda, care a avut la un moment dat totul (atentie, dragoste etc.) traieste, din momentul aparitiei urmatorului copil cu care trebuie sa imparta dragostea parintilor, un "complex de detronare" (A. Adler) si puternice sentimente de gelozie. El poate ajunge chiar sa creada ca este ignorat, respins de parinti, ceea ce-l va face sa-si urasca fratele mai mic, sa se inchida in sine si sa-si neglijeze obligatiile scolare. Copilul cel mai mic din familie ocupa si el o pozitie aparte si destul de primejdioasa in colectivul familial. El ajunge in situatia de a fi rasfatatul familiei, fiind inconjurat de cele mai calde sentimente de duiosie si dragoste din partea parintilor, in felul acesta, el isi va dezvolta la maximum "firea voluntara", devenind impulsiv, revendicativ, obraznic in relatiile cu cei din jur. Fratii lui mai mari sau cei intermediari de obicei nu-l iubesc, asociindu-se pentru a-l exclude din grupul lor, sau pentru a rezista mai bine in fata presiunilor parintilor. Problemele cele mai mari le ridica insa, pentru viata grupului familial, copilul unic, care este destul de des un "copil-problema" in scoala. Rasfatul continuu il transforma pe copilul unic intr-un mic tiran al familiei, pe cat de irational si capricios, pe atat de temut si de imprevizibil in reactii, in raport cu ceilalti din jur. d. Dezacordul dintre cerere si oferta. Parintii trebuie sa faca dovada unui simt al masurii in atitudinea si exigentele preconizate fata de copil, dublat de capacitatea de a prevedea reactiile si starile interne ale copilului, aparute atunci cand iau o masura educativa. Exigentele exagerate, manifestate de unii parinti fata de copiii lor, favorizeaza esecurile scolare, provoaca "intoxicatii intelectuale", generatoare de irascibilitate si chiar agresivitate in raport cu sarcinile scolare. Defectele copilului nu reprezinta altceva - precizeaza E.M. Lemert - decat partea vizibila a unui conflict profund dintre parinte si copil: "Un defect nu este o imperfectiune esentiala a fiintei, ci un mod deosebit si aberant de a actiona la exigentele lumii exterioare. Defectul vadeste o dificultate de adaptare un copil dificil este aproape intotdeauna un copil care are anumite dificultati" .

2. Factori psiho-pedagogici de ordin scolar. Mediul scolar poate prezenta uneori influente psiho-pedagogice negative, care sa determine fenomene de dezadaptare scolara la elevi. In continuare sunt prezentate cateva dintre aceste posibile influente negative: a. Sub si supraaprecierea capacitatilor reale ale elevului. Un factor deosebit de important al reusitei scolare a copilului il reprezinta increderea lui in fortele proprii. Aceasta incredere este insa, in mare masura, ecoul aprecierii profesorului, al increderii pe care el o acorda acestuia. Cand exigentele profesorului fata de unul din copii, considerat submediocru, sunt superficiale si formale, invatarea acestuia devine formala si mecanica. Sarcinile scolare prea usoare au ca efect slabirea energiei nervoase si stingerea intereselor de cunoastere. Nestimulat de catre profesor, copilul in cauza va deveni tot mai pasiv si indiferent in timpul orelor, trecand treptat in randul acelora ramasi in urma la invatatura. De asemenea, daca, nemultumit de raspunsurile unuia dintre elevii sai, profesorul isi va exprima in mai multe randuri neincrederea in capacitatile acestuia de a se indrepta in viitor, elevul respectiv va incepe sa se convinga tot mai mult de "adevarul" celor spuse de profesor, dand raspunsuri din ce in ce mai nesigure si obtinand rezultate tot mai slabe. Astfel "incapacitatea" acestui elev se inscrie, asadar, in categoria deficientelor "didascogene", create de profesor prin ignorarea, uneori fara voia lui, a efectelor psihologice pe care le au aprecierile verbale si autoritatea profesorala. Nu mai putin daunatoare, prin efectele ei, este si atitudinea de supraestimare de catre profesor a posibilitatilor reale ale elevului. Ca efect al supraaprecierii si a increderii deosebite pe care o manifesta incapacitatile unui elev, profesorul il supraincarca intelectual, elevul in cauza fiind nevoit sa faca mereu fata unei disproportii, de ordin intensiv si calitativ, intre sarcinile si cerintele care-i sunt puse in fata si propria rezistenta nervoasa. Acest dezacord intre "cerere" si "oferta" il poate determina pe elev sa actioneze fie prin protest si respingere a exigentei, fie printr-o indeplinire formala a acesteia. b.Dezacordurile de conduita dintre elev si professor. Pot sa apara dezacorduri importante cu privire la motivele reale care explica reusitele sau nereusitele sale scolare: astfel, in timp ce profesorul atribuie comportamentului elevului un motiv pe care el, ca educator, il considera real, elevul in cauza nu se arata de acord cu motivele ce i se atribuie in legatura cu o fapta savarsita de el si, in consecinta, respinge masurile luate de profesor impotriva lui. Acest dezacord si protestul launtric pot duce la aparitia sentimentului elevului ca este victima unei nedreptati sau a unei neintelegeri, precum si a convingerii sale ca pedeapsa la care a fost supus este nemeritata. Adesea, vazand ca nu este inteles, elevul poate sa se inchida in sine si sa refuze sa dea explicatii. Daca asemenea cazuri se repeta, apare la elevul respectiv asanumitul fenomen de "rezistenta interioara" in virtutea caruia elevul, desi intelege bine si poate sa faca ceea ce-i cere profesorul, nu-si insuseste aceasta cerinta si se incapataneaza sa nu o duca la indeplinire, in aceste cazuri, contactul dintre profesor si elev se intrerupe, iar intelegerea reciproca dispare. Sa ne inchipuim, de pilda, ca un elev nu-si pregateste o perioada de timp lectiile sau si le pregateste in mod neglijent, fiind etichetat de profesorul diriginte ca un elev lenes. Lenea de care da dovada insa la un moment dat un elev in activitatea sa poate sa fie, asa cum remarca Alfred Binet, o lene "de ocazie" sau o lene "din nastere" . Lenea de ocazie este tranzitorie, accidentala, fiind determinata de un eveniment neplacut, care ar fi putut lipsi. Dintre aceste evenimente neplacute putem mentiona: un elev este descurajat de o nota proasta sau de un esec la un examen, indiferenta parintilor, care nu numai ca nu se intereseaza de conduita scolara a copilului lor, dar reprezinta ei insisi exemple de lene si neglijenta, iar in alte familii, dimpotriva, parintii au prostul obicei de a prelua partial sau in totalitate sarcinile scolare ale copilului lor, realizandu-i temele si dezobisnuindu-l astfel sa mai munceasca si in sfarsit, mai pot fi influente nefavorabile venite din partea altor elevi care au ajuns si ei, in urma unor experiente scolare negative, la descurajare sau chiar dezgust pentru studiu. La lenesul "din nastere" exista, spune A. Binet, o lipsa, un defect initial in preocuparea pentru munca. Acest elev este apatic din fire, ceea ce se constata din insensibilitatea sa chiar fata de stimulii obisnuiti. In consecinta, el este indiferent la orice, este indolent, nedecis si incapabil de a "gusta" placerea care este inspirata de perspectiva scopului de atins. Daca profesorul va lega insa, in mod invariabil,

aceasta lene a elevului numai de dezinteresul acestuia fata de scoala, explicatie cu care elevul nu va fi de acord in forul sau interior, va aparea fenomenul de "rezistenta interioara", de pe urma caruia dialogul dintre profesor si elev inceteaza. Mai mult chiar, dezacordul respectiv il va face pe elev sa devina cu adevarat lenes, el extinzandu-si cu repeziciune resentimentele de la persoana profesorului la disciplina pe care o preda, si chiar asupra activitatii scolare in general. c. Conflictele individuale in cadrul clasei de elevi. Starile de tensiune dintre elevii clasei, ca urmare a competitiei acerbe care apare uneori intre acestia, sau ca urmare a conflictului de interese dintre elevi, pot sa duca la crearea unor subgrupuri si fractiuni cu caracter inchis, care nu comunica decat in cadrul lor stramt si care se izoleaza de restul clasei, devenind "bisericute" sau "clici", cum sunt denumite de restul clasei. In aceste grupuri se cultiva, adesea, preocupari si atitudini cu caracter predelictual sau infractional, de tipul: practicarea jocurilor de noroc, vizionarea de filme pornografice, hoinarirea pe strazi, furturi sau talharii

http://www.comarion.ro/referate/index.php?value=Cauzele%20delincventei %20juvenile&detalii=drept_htm&id=836

1. Noiunea de delincven juvenil

1.1. Noiunea de delincven juvenil.1[1] Exist o mare diversitate a definiiilor date acestei noiuni, n funcie de tiina care abordeaz studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devian, iar n concordan cu evalurile psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare social ori o tulburare de comportament. ncepnd cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepia juridic, fapt recunoscut i la cel de al aselea Congres al Naiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitii i Tratamentul Delincvenilor (1980), unde noiunea de delincvent juvenil a fost considerat ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de via a individului". Aadar, din punct de vedere juridic, delincvena juvenil este o devian de natur penal ce const n ansamblul conduitelor minorilor i tinerilor aflate n conflict cu valorile ocrotite de norma penal. Perspectiva juridic nu ofer, ns, delimitri categorice ntre specificul conduitelor delictuale ale tinerilor i cel al comportamentelor infracionale ale adulilor, cci nu se intereseaz de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul cruia se poate distinge ntre o conduit ilicit sub aspect penal i un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infracionalitatea) actelor adultului, delincvena juvenil cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate social sau juridic. n acest sens, dincolo de interpretarea ei juridic, noiunea de delincven juvenil are numeroase semnificaii biologice, psihologice i sociale care fac dificil definirea ei n mod exact.1

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepii generale a publicului n legtur cu noiunea de delict sau infraciune care trebuie s intre sub inciden legii penale i s fie sancionat. Reacia societii omite, ns, semnificaia pe care o are pentru adolescent actul de nclcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminat anterior de legea penal ca vagabondaj, dar i n prezent n concepia societii, reprezint, de cele mai multe ori, o conduit normal, avnd la origine motive legate de conflicte n familie sau cu alte persoane, ori de tentaia aventurii, att de specific perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul i afirm curajul i gustul pentru risc sau pur i simplu o aciune ntmpltoare favorizat de o "ocazie" ispititoare. De aceea activitatea infracional a tnrului nu este similar cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greelilor fcute de prini i educatori i nu unor aa-zise motivaii antisociale. Din acest punct de vedere conduita tnrului este "aa cum trebuie s fie", adic n concordan cu ce a nvat i asimilat (mile Durkheim). Chiar din punct de vedere etimologic noiunea de delincven exclude motivaiile antisociale: n limba latin delinquodelinquere nseamn a grei n mod neintenionat, a scpa din vedere. Marea majoritate a delincvenilor nu sunt nici infractori nrii, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur i simplu copii n deriv, victime ale lipsei de educaie, ale unui mediu familial ostil i, adesea, violent, i care, datorit eecului procesului de socializare familial, au ajuns s comit, mai mult sau mai puin, abateri de la normele sociale. De exemplu, "copiii strzii", minori care fur alimente pentru a-i potoli foamea, minori care vagabondeaz sau ceresc pentru a scpa de un mediu familial represiv i lipsit de protecie i de resurse afective sau morale, minore care, ademenite de promisiuni materiale ale unor aduli i lipsite de discernmnt, ajung s comit fapte de prostituie etc. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduit aberant, ci un fel de eliberare, o form de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face ntr-un univers i mai lipsit de valene morale, care, n plus, ofer ocazii infracionale tentante i care determin un stil de via caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept ngrdire sau restricie. Explicaia comiterii unui act deviant prin comportament, i nu prin situaia familial sau social, este o explicaie clinic represiv, care stabilete criterii dihotomice ntre bine i ru, normal i patologic, ignornd faptul c nu se poate plasa conduita moral a unui tnr n limitele absolute ale necesitii respectrii normei. n acest sens, cele mai multe conduite deviante svrite de minori sunt rezultatul unor modaliti educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalitii. Numai nlocuind explicaia clinic paternalist cu una social, care pune accent pe situaie i nu pe comportament, putem nelege c majoritatea actelor deviante au la origine manifestri specifice mediului de via i "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului pn la 14 ani din lips de discernmnt, ntre 14-16 ani se prezum relativ lipsa de discernmnt, iar ntre 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernmnt, dar se poate face proba contrar i pentru alte cauze dect cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficient dezvoltare a capacitii psihice.2[2] De2

aceea, chiar din perspectiv juridic, nu este suficient stabilirea gradului de vinovie, ci este necesar determinarea gradului de maturitate n perceperea caracterului antisocial al faptelor svrite, adic evaluarea atitudinilor i motivaiilor fa de norma legal, toate pentru a stabili rspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincveni nu trebuie n primul rnd sancionai penal, ci trebuie reabilitai social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asisten i protecie social, reeducare i resocializare. Un element important n definirea delincvenei juvenile, alturi de sistemul de sanciuni i tratament juridic aplicat minorilor cele dou criterii de definire a sa, este vrsta cronologic. Limita de vrst a rspunderii penale difer, ns, de la un sistem juridic la altul: n Olanda minorii care au mplinit 12 ani pot fi sancionai penal n cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulilor; 13 ani n Frana i Polonia; 14 ani n Austria i Ungaria; 15 ani n rile scandinave; 18 ani n majoritatea statelor americane (dar n unele state vrsta coboar pn la 17 sau chiar 16 ani), n Anglia i Belgia; n Germania tinerii de pn la 20 de ani sunt judecai de tribunale speciale pentru tineri, dar vrsta rspunderii penale este 14 ani etc. ns toate aceste limite de vrst sunt arbitrare i relative, fiind dependente de modul n care legiuitorul definete procesul de maturizare i l asociaz unei anumite vrste cronologice, chiar dac ea nu reprezint o realitate tiinific. Din acest punct de vedere, nici mcar ONU nu a putut identifica o vrst penal a minoritii care s fie acceptat de toate statele lumii, stabilind doar c noiunea de tnr include persoanele sub 25 ani, iar noiunea de copil pe cele sub 18 ani. Exceptnd violrile legii penale, delincvena juvenil cuprinde i o serie de acte care nu au caracter delictual propriu-zis i care, dac ar fi comise de ctre aduli, acetia nu ar fi considerai infractori de ctre legea penal. Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acas i de la coal, nesupunerea fa de autoritatea prinilor sau a educatorilor, consumul de alcool sau de tutun, limbajul indecent etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dac conduitele lui necesit msuri speciale de supraveghere, dac se sustrage constant de la controlul parental sau educaional, dac i abandoneaz cminul familial, dac actele sale ncalc morala, sntatea i bunstarea sa ori a altor persoane, dac ncalc legile penale etc. Aadar, noiunea de delincven juvenil cunoate trepte evolutive, de la simpla evaluare moral fcut de printe, educator, societate sau autoriti conduitelor unui copil i pn la judecarea oficial a acestuia de ctre un tribunal. Dintr-un anumit punct de vedere delincvena juvenil nu depinde att de natura faptelor comise, ct de un proces de definire a comportamentului tnrului ca fiind sau nu periculos sub aspect social. Cu alte cuvinte delincvena juvenil poate semnifica percepia i definirea de ctre prini, educatori sau autoriti a unei fapte comise de minori, ca avnd un caracter delincvent. Deci, pentru a fi definite ca delincvente, actele svrite de un minor trebuie s ndeplineasc trei condiii principale: a) s fie comise de persoane care au vrsta stabilit de lege; b) s fie considerate ca acte ilicite de ctre prini, educatori sau alte persoane; c) s ajung la cunotina autoritilor. Dac adulii nu au semnalat fapta i nu au definit-o ca atare, ea nu este apreciat ca fiind delincvent. Dar simpla definire a delincvenei juvenile, fr a lua n vedere natura faptelor, repetabilitatea lor i contextul n

care au fost executate, nseamn a acorda unor conduite normale la vrsta adolescenei o semnificaie de anormalitate sau devian. Adolescenii, subliniaz psihologii, sunt caracterizai de urmtoarele trsturi, care par adultului deviante, dar care sunt normale la aceast vrst: refuzul autoritii paternale, agresivitate, imaturitate afectiv, frustrare, lips de responsabilitate i sensibilitate excesiv fa de influenele exercitate de anturaj. Desigur c exist i copii sau adolesceni cu tulburri de comportament sau care prezint tendine antisociale intense i repetate. Pot fi menionate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. ns prevalena unor asemenea conduite n rndul copiilor i adolescenilor este de circa 3 pn la 10%, cu precdere n rndul bieilor. Tocmai din aceste motive trebuie fcut bine distincia ntre un comportament normal raportat la "criza" adolescenei i un comportament degenerativ. n sfrit, noiunea de delincven juvenil primete n doctrin i practica judiciar i o a treia interpretare, de data aceasta pornind nu de la faptele minorilor spre societate, ci n sens invers, de la actele adultului exercitate asupra minorului. O asemenea semnificaie este formulat n funcie de ameninrile la adresa minorilor, care pot fi supui unor rele tratamente sau abuzului sexual n interiorul sau n afara familiei. De exemplu, n Statele Unite ale Americii tribunalele pentru minori opereaz cu noiunea de delincven juvenil n cazul copiilor care au nevoie de protecie social, fiind abandonai, neglijai sau maltratai, de familie sau alte persoane.

1.2. Delincven i predelincven juvenil.3[3] nclcarea normei penale de ctre minor nu se produce niciodat spontan, ci are la baz un ntreg parcurs social, psihologic i biologic n ceea ce privete conduita minorului, dar i condiiile de via ale acestuia. Aa cum s-a artat deja, o serie de atitudini adolescentine, considerate deviante de ctre aduli, sunt, de fapt, comportamente normale pentru aceast vrst, n consecin ele nu pot fi considerate conduite anormale i, cu att mai puin, acte delincvente. La cei mai muli tineri comportamentul rebel specific adolescenei dispare odat cu depirea acestei vrste i cu integrarea lor n structurile socio-profesionale. Un rol important n depirea "crizei" adolescentine l are familia. Acolo unde se identific disfuncionaliti n relaiile familiale, socializarea va ntmpina i ea obstacole i inerii din partea minorului, a familiei i a societii, perpetund astfel comportamentul deviant al tnrului. Dar deviana poate fi facilitat i de alte cauze: lipsa de claritate sau de justee a normelor sociale i familiale, incompatibilitatea acestora cu aspiraiile individului, schimbrile unor sisteme de valori sau chiar agenii sociali care ncurajeaz sau descurajeaz tendinele de nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga, vagabondajul, integrarea n structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool i tutun, abandonul colar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu ncalc norme penale, nu prejudiciaz comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicai. Fr a avea un caracter patologic sau penal, n anumite situaii anturaj nefast,3

oportuniti infracionale, consum de alcool sau droguri, instigare sau constrngere etc. ele pot constitui adevrate "ocazii" pentru comiterea unor fapte ntr-adevr delincvente, aflate sub incidena legii penale. Aadar, asemenea conduite deviante, dei nu reprezint delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei eventuale "cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus noiunea de predelincven juvenil. Predelincvena juvenil const n ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fr a avea un coninut nociv ca atare, pot determina, n anumite condiii, comiterea de acte antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente, primele sunt denumite n Statele Unite "delicte de status", care reprezint nclcri ale unor prescripii aplicabile numai minorilor i tinerilor. Ele sunt definite formal de comunitate ca fiind inacceptabile i implic o condamnare moral explicit. n opoziie cu predelincvena se afl delincvena care, din punct de vedere criminologic, constituie o violare a dispoziiilor Codului penal sau altor legi speciale cu caracter penal, deci a normelor sociale care au o importan fundamental pentru comunitate. Ele prezint un grad ridicat de periculozitate social, aduce prejudicii comunitii i, n consecin, necesit o reacie puternic din partea autoritilor i a societii. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente n doctrin s-a propus pentru cele din urm noiunea de delincven penal.

2. Tipologia delincvenei juvenile 4[4]

Un prim set de criterii n funcie de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vrsta i persoana tinerilor delincveni, tipul de delict comis, mediul social n care au crescut i posibilitile reale de recuperare i reinserie social. Astfel, se pot identifica trei tipuri taxonomice ale delincvenei juvenile: delincvena ocazional, accidental i nestructurat. Minorii din aceast categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate social. De regul, aceast categorie provine din familii legal constituite, dar cu deficiene de socializare, fie n sensul unui exces de socializare, fie n sensul unei socializri prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acas i de la coal, intrnd sub influena unor anturaje nefaste, n compania crora ncep s comit acte deviante i delincvente. Pentru muli dintre aceti minori comportamentul lor deviant reprezint forma de manifestare a "crizei" de originalitate adolescentin, ei participnd la comiterea de delicte n mod ntmpltor sau ocazional, din teribilism, bravad sau spirit de solidaritate fa de grup. Pentru mare parte din aceti minori exist anse reale de resocializare i recuperare n mediul deschis, prin adoptarea unor msuri educative sau neprivative de libertate, evitndu-se astfel4

stigmatizarea lor de ctre comunitate, dar i pericolul "nvrii negative" a tehnicilor delincvente n cadrul centrelor de reeducare; delincvena structurat. n aceast categorie se gsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate social. Ei provin, de regul, din familii dezorganizate structural i funcional (familii monoparentale prin divor sau separaie n fapt ori constituite n concubinaj, n care nu se regsesc reguli minime de comunicare, afectivitate i sprijin reciproc) cu o situaie economic precar, avnd, totodat, performane colare i profesionale sczute. Se remarc nc de la o vrst fraged comiterea de acte predelincvente (furturi de acas, de la vecini, de la colegii de clas, fumat, fug de acas i de la coal, abandon colar, consum de alcool i chiar droguri, violene fizice etc.). Pentru unii dintre ei, identificarea n timp util a tendinei spre devian i adoptarea unor sanciuni graduale i proporionale n raport cu gravitatea delictului, reprezint o ans de resocializare i reinserie socio-profesional normal. Alii vor deveni "clienii" obinuii ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori;

delincvena recurent sau reiterativ. Aici regsim minorii care comit fapte penale cu o deosebit periculozitate social, cum ar fi infraciuni de omor, viol, tlhrie, vtmare corporal, consum i trafic de stupefiante etc. De regul, aceti minori provin din medii sociale negative, marginale sau chiar patogene, unde sunt socializai i nvai ntr-un spirit contestatar, agresiv, violent, i unde dobndesc, nc de timpuriu, atitudini, tehnici i opiuni delincvente i criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizai n "bande" i grupuri antisociale, specializate n comiterea unor infraciuni spectaculoase, att ca ingeniozitate i mod de realizare, ct i ca procedee de organizare i valorificare a rezultatelor (produselor i urmrilor) delictuale. Pentru muli dintre aceti minori, dei au fost adoptate o serie ntreag de msuri educative i pedepse, ansele de resocializare i recuperare social sunt foarte reduse, astfel nct ei reprezint viitorii delincveni aduli. Plecnd de la premisa c delincvena juvenil este un fenomen eterogen i multidimensional, ali autori disting urmtoarea taxonomie a comportamentelor delincvente la minori: delincvena autentic i cea ocazional; delincvena persistent i cea temporar; delincvena accidental, cea intenional i cea patologic. Oricare ar fi clasificrile delincvenei juvenile, se poate constata o relativ suprapunere ntre tipurile de conduite delincvente ale minorilor i semnificaiile noiunii de delincven juvenil.

3. Teoriile psihologice

3.1. Preliminarii.5[18] n prezent predomin teoriile psihologice i cele sociologice. Pentru o parte dintre cercettori factorii psihologici sunt considerai a fi la fel de importani ca i cei sociali. n consecin, n evaluarea diferitelor manifestri delictuale ale tinerilor trebuie inut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustraie", de instabilitatea afectiv i comportamental, ca i de egocentrismul i de impulsivitatea ce caracterizeaz vrsta adolescenei, factori care influeneaz n mare msur socializarea i integrarea n societatea adulilor. Din aceast perspectiv sunt privite drept cauze ale delincvenei juvenile decalajul dintre maturitatea fizic i cea psihic, ostilitatea sau chiar agresivitatea fa de generaia precedent, reaciile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienele ereditare etc.

3.2. Teoria inadaptrii biologice.6[19] Teoria este descris de criminologul suedez O. Kinberg, pentru care structura biopsihic a individului determin modul acestuia de reaci la stimulii mediului ambiant. Pentru Kinberg personalitatea individului este format din trei elemente: nucleul constituional, variantele patologice eventuale i funcia moral. Nucleul constituional desemneaz ansamblul reaciilor individului la stimulii externi, existnd patru factori fundamentali ai constituiei psihice: capacitatea nivelul maxim pe care l poate atinge inteligena unui indivis; validitatea cantitatea de energie cerebral de care dispune individul; stabilitatea gradul n care se pstreaz echilibrul emoional; soliditatea gradul de unitate funcional a activitii subiectului. Aceti factori radicalii constituionali pot fi excedentari (super) sau deficitari (sub). Cele mai mari anse de a deveni delincvent le are minorul subcapabil, supervalid, superstabil i subsolid. Variantele patologice sunt accidentale spre deosebire de radicalii constituionali, i sunt formate din boli mentale, eventuale tulburri grave ale inteligenei sau dezechilibre psihice puternice. Aceste stri patologice pot determina o deficien a funciei morale care constituie n mod natural un factor de rezisten a minorului fa de delincven. Funcia moral reprezint capacitatea individului de a evalua normele morale i promptitudinea cu care reacioneaz la stimulii externi. Din acest punct de vedere se pot identifica patru trepte graduale de rezisten la fenomenul infracional. Teoria lui Kinberg se afl la intersecia explicaiilor biologice cu cele psihologice n definirea cauzelor delincvenei juvenile. Conceptul de constituie biopsihologic imaginat de criminologul suedez reprezint n esen dispoziiile ereditare normale care se gsesc la fiecare individ, dar i factorii care acioneaz asupra individului n timpul dezvoltrii sale5 6

fetale i postfetale. Dar Kinberg se detaeaz net de antropologia criminal, afirmnd c ar fi o grav eroare s credem c indivizii care comit sporadic sau frecvent acte criminale sunt, n mod necesar, diferii de cei care nu le comit.

3.3. Teoria personalitii criminale7[20] este o alt explicaie a delincvenei juvenile care dorete concilierea punctului de vedere biologic cu cel psihologic. Autorul acesteia, J. Pinatel, consider c ntre delincvent i nondelincvent nu exist neaprat o diferen de natur (Mailloux), ci una de grad. Diferena de grad ar consta n faptul c personalitatea delincventului, spre deosebire de cea a nondelincventului, ar fi dominat de anumite trsturi care ar determina comportamentul criminal, i care alctuiesc "nucleul central al personalitii criminale". Nucleul este alctuit din patru elemente: egocentrismul tendina de a raporta totul la sine; labilitatea instabilitatea comportamentului; agresivitatea componenta care elimin barierele din calea actelor umane; indiferena afectiv adic absena emoiilor. Cele patru componente se ncadreaz n dou grupe: pe de o parte agresivitatea, care joac un rol determinant n trecerea la actul criminal i care este, deci, o component activ, i, pe de alt parte, celelalte trei componente, avnd un rol pasiv, respectiv de a neutraliza inhibiia n momentul trecerii la comiterea actului criminal. Cu alte cuvinte, componentele pasive au rolul de a lsa agresivitatea s se manifeste liber. De aceea aceste componente au un rol negativ. Cu toate c, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui simplu comportament agresiv, n realitate este un comportament devenit posibil datorit absenei unor bariere care, n mod obinuit, inhib agresivitatea. Compatibilitatea delincvenei juvenile cu unele din concluziile acestei teorii este destul de evident, mai ales din punct de vedere al etichetrii unor anumite comportamente juvenile. Astfel, de cele mai multe ori, starea de agresivitate, care nu n mod obligatoriu nseamn i violarea normelor penale, este echivalat cu delincvena, n timp ce pentru aduli nu mai regsim o asemenea etichetare a comportamentului agresiv.

3.4. Teoria complexului individual.8[21] Agresivitatea genereaz structuri i funcii biofiziologice, neuroendocrine, psiho-sociale, morale, religioase aflate n interaciune i integrate n sistemul personalitii agresorului. Psihicul individului, mediat ntre instinct i inhibiie (inhibiia fiind factorul psiho-biologic care determin calitatea i gradul reaciei individuale la factorii declanatori, interni sau externi, ai actului criminogen), realizeaz manifestri instinctuale neomogene, determinate de afectivitate, intelect, cultur i mediu social, sub forma unor complexe: ppuismul lipsa de control cortical, care psihic genereaz violena sexual mpotriva copiilor; complexul lui Dracula generat de infirmitate mental sau de lipsa inhibiiei i caracterizat prin plcerea de a vedea snge sau7 8

scene violente, suferin; complexul brncovenesc generat de intolerana fa de condiiile ambientale n ceea ce privete respectarea i impunerea propriilor reguli i principii, indiferent de urmrile actului individual.

3.5. Teoria psihomoral.9[22] Cu ocazia celui de al doilea Congres Internaional de Criminologie (Paris Frana, 1950), E. Greeff a prezentat n Raportul asupra criminogenezei o adevrat teorie a cauzalitii actului criminal. Potrivit acestuia, structurile afective ale individului sunt determinate de dou grupuri fundamentale de instincte: de aprare i de simpatie. De aici o posibil explicaie a delincvenei juvenile, ntruct, cnd primele experiene de via ale individului minor sunt trite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalndu-se un sentiment de injustiie, o stare de inhibiie i indiferen afectiv. Personalitatea infractorului se nate de-a lungul unui proces lent de degradare moral care, n final, l duce la comiterea actului criminal. Acest proces, denumit proces criminogen, are trei faze. Prima faz, denumit a asentimentului temperat, este cea n timpul creia se nate ideea de crim, individul suferind o degradare progresiv a personalitii ca urmare a unor experiene euate. A doua faz este cea a asentimentului formulat, n care individul accept comiterea crimei, i caut justificri i un mediu social tolerant. Ultima faz este cea a crizei, n timpul creia individul trece prin aa-numita "stare periculoas" cnd, acceptnd rezultatul, caut numai ocazia favorabil trecerii la actul criminal.

3.6. Teoria "derivei".10[23] Urmnd modelul lui Greeff, sociologul american D. Matza ofer o explicaie original delincvenei juvenile, n lucrarea Delincven i deriv. Aciunea criminal a minorilor apare ca produs al unei alegeri libere, la captul unui proces de interaciune mai mult sau mai puin intens, de alunecare, de abandonare de sine n "deriv", care devine posibil prin dou mecanisme psihologice: contestarea culpabilitii i apariia sentimentului de injustiie. Voina i decizia delincventului minor de a svri actul criminal sunt activate de doi factori importani, i anume pregtirea i disperarea. Matza a plecat n expunerea mecanismelor derivei de la teoria subculturilor delincvente, dar contest faptul c delincvena juvenil s-ar explica prin existena unei subculturi delincvente pentru tinerii provenind din clasele sociale defavorizate, i c modificarea comportamentelor acestora se produce datorit imposibilitii lor de a accede la statutul "clasei mijlocii".

9 10

3.7. Teoria arborelui11[24] este expus de A. K. Cohen n lucrarea Devian i control. Modelul explicativ s-a dorit a avea un caracter foarte general, autorul acordnd o autonomie relatv persoanei delincventului pentru a demonstra procesul interaciunii dintre personalitatea individului i circumstanele exterioare favorizante ale actului agresional. Actul delictuos nu poate fi disociat n elementele sale componente, el se dezvolt n timp i n mai multe etape, fiind un proces continuu de tatonare ce nu poate fi determinabil i care se modific n permanen, n funcie, fie de schimbrile intervenite la nivel individual, fie de schimbrile factorilor exogeni, fie de amndou. Aceast teorie a fost descris i grafic, fiind prezentat evoluia "actorului" ca un traseu spre actul criminal, din care se desprind ca ramurile unui arbore, celelalte trasee noncriminale, pe care "actorul" le poate urma n orice moment, n acest fel fiecare aciune uman ctre actul criminal avnd propria sa istorie.

3.8. Criza familial.12[25] Sub aspectul etiologiei delincvenei juvenile, familia nu este doar prima structur social pe care o cunoate copilul, ci i primul factor pentru dezvoltarea sa psihic. Potrivit studiilor medicale relaia copilului cu mama n primele 9-12 luni este esenial pentru copil, acesta neavnd o personalitate proprie i simind nevoia identificrii cu persoana de lng el. ncepnd cu al treilea an de via copilul vede n tatl su autoritatea familiei i, pe cale de consecin, se nate nevoia de a asimila acest comportament exterior. Dar grupul familial nu este constituit doar din structuri, ci mai ales din comportamente i relaii ale membrilor si care vor da natere unor atitudini morale. Crizele de scurt sau de lung durat care afecteaz profund stabilitatea familiei genereaz tensiuni i conflicte pe care copilul le interiorizeaz n structura personalitii sale, amplificnd "criza de originalitate" din perioada adolescenei. Aadar, familia va influena conduita minorului sub dou aspecte majore: a) un aspect sociologic, respectiv modelele de conduit oferite de ambii prini. Tendina copilului de a imita comportamentul membrilor de familie este att de puternic i de frecvent nct existena unor prini delincveni sau imorali va exercita o influen criminogen direct asupra lui; b) un aspect psihologic, calitile afective i instrumentale ale cminului familial. Copilul nu doar imit comportamente, dar i i formeaz convingeri despre ele, le percepe, particip afectiv la ele, asociindu-le n subcontient sau chiar contient cu sentimente pozitive sau negative. De aceea comportamentul minorului depinde de integritatea funcionalitii familiei, nerealizarea funciilor principale ale acesteia (subzisten, protecie, afeciune, socializare) determinnd comportamente deviante. Principalele mutaii n structura familiei,11 12

reprezentnd o ameninare pentru armonia sa, pot fi: abandonul copilului la natere i absena ngrijirii continue, separarea mamei de copil ca urmare a unor mprejurri de for major, absena tatlui, divorul n unele cazuri, certuri grave i repetate ntre prini, excesul de indulgen sau de severitate fa de copil din partea prinilor. Nu se poate stabili o legtur de cauzalitate direct ntre deficienele procesului de socializare familial i conduitele negative ale unor minori, dar se poate stabili o legtur mediat de absena climatului afectiv n familie, de prezena unor carene educative, de existena unor relaii conflictuale ntre prini. n sfrit, aa cum evideniaz majoritatea cercetrilor de specialitate efectuate n acest domeniu, diferenele de comportament i valori morale ale tinerilor de aceeai vrst se explic, adeseori, prin diferenele nregistrate n practicile prinilor n materie de educaie. Din acest punct de vedere exist o mare varietate de atitudini i concepii familiale, care influeneaz sensibil comportamentul viitorului adult.

3.9. Abordarea psihopedagogic a delincvenei juvenile.13[26] coala reprezint pentru orice minor primul mediu exterior care l oblig s se adapteze unor reguli de conduit i n cadrul cruia sanciunile sunt aplicate de o alt autoritate dect familia. Este momentul n care eventualele carene afective sau de educaie n familie se fac simite i pot provoca foarte uor eecul colar. Tendina spre delincven este rezultatul eecului asimilrii normelor de conduit de ctre elev. Acest eec se datoreaz, n mare msur, unei educaii greit orientate, care ignor motivaiile personale ale tnrului i, uneori, aplic un sistem defectuos de sanciuni: de exemplu o conduit pozitiv este pedepsit de educator, n timp ce una negativ este recompensat. coala se confrunt cu o criz caracterizat prin incapacitatea de a integra efectiv tinerii. De asemenea, n multe ri, printre care i Romnia, tot mai muli tineri abandoneaz coala, ceea ce, la un moment dat, va reprezenta un factor important de marginalizare i delincven. La aceste cauze care definesc criza colii ca instituie fundamental a dezvoltrii psiho-socio-profesionale a unui minor se pot aduga i altele, cum ar fi: conduita discriminatorie a educatorului fa de anumite categorii sociale de elevi (rromi, sraci, cu prini "problem" etc.), lipsa unei baze materiale moderne pentru desfurarea procesului instructiv-educativ n condiii civilizate, lipsa perspectivelor profitabile de ncadrare n munc dup finalizarea studiilor, suprapopularea claselor, discontinuitate n nvmnt, pregtirea insuficient a corpului profesoral, o slab disciplin etc. Studiile statistice arat c, n Frana, 65% dintre minorii delincveni au o ntrziere colar sever. n SUA, n urma unor studii efectuate pe un eantion alctuit din 1000 de minori, a rezultat c delincvenii se deosebeau de nondelincveni prin diferena de nivel intelectual, volumul lecturilor efectuate, retard colar de cel puin 1 an pentru grupul delincvenilor. n instituiile colare publice din marile orae nord americane, mai mult de jumtate dintre elevi sunt agresai fizic de colegii lor, iar o treime au fost victimele unor furturi. Situaia este valabil i pentru majoritatea rilor europene, inclusiv Romnia. Exist i o excepie de la regula general Elveia. Familia elveian conserv un grad mai13

mare de autoritate dect n rile vecine. Disciplina este mai rigid n cas, iar coala susine aceast via disciplinat. De la copil se ateapt realizri. Profesorii sunt respectai i este imposibil de conceput s nu fie respectat ceea ce spun ei.

3.10. Teoria rezistenei la frustrare (a nfrnrii).14[27] Teoria ncearc s concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic, acordnd un rol principal structurii interne, psihice, a individului. Teoria reziztenei la frustrare containment theory este elaborat de W. C. Reckless, care explic delincvena juvenil prin posibilitatea individului de a-i nfrna pornirile delictuoase cu ajutorul a dou tipuri de "bariere": una extern i alta intern. Bariera extern este o structur social, alctuit din grupurile sociale n care s-a integrat minorul familie, vecintate, colegi de coal, prieteni etc. care acioneaz pentru protecia individului n calea frustrrii i a agresivitii prin mecanisme specifice, cum ar fi: ofer posibilitatea dobndirii unui status, asigur mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificrii cu grupul, moralitatea, disciplina, regulile grupului, controlul respectrii normelor de convieuire social etc. Bariera intern este o structur psihic, fiind exprimat de factori ca: percepia, discernmntul (cu cele dou elemente ale sale intelectiv i volitiv), tolerana, simul responsabilitii etc. Structura de rezisten interioar dobndete o important semnificaie aparte n anumite momente, reprezentnd o adevrat "matrice" care asigur tnrului contiina identitii de sine, a imaginii de sine n raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientrii spre scopuri dezirabile i tolerana la frustrare. Dac unul sau mai multe componente ale celor dou structuri lipsesc, ori sunt slabe, tnrul devine vulnerabil, fiind predispus la comiterea actului delincvent. Acordnd un rol predominant structurii interne de rezisten, totui Reckless nu accept ideea unei corelaii directe ntre frustrare i agresivitate. Ultimul concept al lui Reckless este acela de impulsuri (pushes), care includ diferite grade de ostilitate, agresivitate, sugestibilitate, rebeliune, reacii de vinovie, sentimente de inferioritate, precum i unele leziuni ale creierului sau epilepsia. Unele dintre aceste impulsuri sunt prea puternice n raport cu frnele interne i externe i explic n acest fel producerea actului criminal. Prelund i dezvoltnd ideea anterioar, ali autori consider c manifestrile deviante ale minorilor se datoreaz capacitii reduse de a depi situaiile de frustrare. Starea de frustrare poate aprea ori de cte ori tnrul se confrunt cu un obstacol sau o barier social, care-l mpiedic s-i satisfac interesele i scopurile personale. Strns legat de noiunea de frustrare este cea de agresivitate, care este o component normal a personalitii i care devine distructiv numai atunci cnd scap de sub controlul raiunii. Problema raportului frustrare-agresivitate se pune sub dou aspecte: a) frustrarea, prin ea nsi, nu declaneaz n mod automat un comportament agresiv, ci mai degrab o stare de anxietate i de tensiune afectiv, care poate declana sau nu reacia agresiv; b) nu orice coportament agresiv este rezultatul unei frustrri, fiind posibile i alte cauze: patologice, agresivitatea accidental, cea ctigat, cea imitat etc. Unii autori vorbesc de disonana cognitiv i afectiv, care apare n cazul unor conflicte sau dizarmonii n mediul de14

socializare al minorului (de exemplu, probleme n familie, dificulti de integrare n grupul colar etc.).

3.11. Teoria psihanalitic.15[28] S. Freud, autorul acestei teorii, explic fenomenul agresional folosind conceptele de incontient, instinct, vis, refulare, libido. Actul agresional este determinat de instinct, este o aventur a dorinei, instinctul manifestndu-se la nivelul incontientului i avnd un pronunat caracter arhaic. Individul este un subiect absolut pentru care ceilali oameni sunt obiecte de satisfacere sau de frustrare. Prin reprimare individul ncearc s identifice mijloacele concrete, directe de aprare mpotriva agresiunilor pe care le depoziteaz n afara contiinei, astfel nct s rmn ascunse, negnd anxietatea. Crima apare ca substitut al puterii pentru ceea ce agresorul nu a realizat n via din cauza firii lui, adic: putere, bogii, onoruri. Instinctele refulate subzist n incontient i tind spre o satisfacere simbolic, constnd n posedarea obiectului. Libido-ul freudian (libido, inis = poft, dorin, plcere) nu se reduce la domeniul sexual, el fiind ntotdeauna individual, iar subiectul colectiv i satisfacerea pe care o aciune colectiv o poate aduce individului lipsesc cu desvrire. Pe plan individual dorinele nu accept represiunea. Relaia raional cu realitatea cere o satisfacere imaginar ce poate lua forme diverse, de la structurile adaptate ale lapsusului i ale visului pn la structurile dezaprobate ale alienrii i nebuniei. Contiina individual se afl ntr-un permanent proces de adaptare la stimulii externi (traume, constrngeri sociale i biologice), ale structurii instinctuale, ct i de realizare a idealului propus de fiecare individ. Comportamentul deviant al tnrului delincvent are drept cauz o structur nevrotic a psihicului su, care se manifest prin conflicte intra i interpersonale cauzate de eecul vieii de familie, eec datorat fie unor carene afective materne, fie unui exces de afectivitate matern, fie imposibilitii de identificare cu imaginea tatlui (prin absena sa din cmin). Eecul se imprim n incontientul individului sub forma unui traumatism psihic, traumatism care reapare la vrsta adolescenei sub forma crizei de identitate, generatoare de acte impulsive i agresive asupra celor din jur.

4. Teoriile sociologice

4.1, Preliminarii.16[29] Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitile psihice de la vrsta adolescenei, acordnd prioritate factorilor individuali, psihosomatici n adaptarea tnrului la mediu, sociologii acord un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural i condiiilor vieii sociale n general. Delincvena juvenil nu mai este privit ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de15 16

adaptare la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficienelor structuriilor sociale i al conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devian i conformitate, schimbare i stabilitate social, conflict i cooperare, delincvena juvenil fiind o form de protest apolitic al tinerilor contra inegalitilor i barierelor sociale din lumea adulilor.

4.2. Teoria anomiei.17[30] Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru care anomia18[31] nsemna dezordinea legislativ ca urmare a unor crize sociale rzboaie, revoluii, calamiti care suspend temporar funcionarea vechilor norme i slbete autoritatea controlului social exercitat de instituiile de specialitate, inclusiv aplicarea de sanciuni ferme celor care ncalc legea. Ulterior, noiunea a dobndit i alte semnificaii, dintre care trei apar mai importante: a) existena unei situaii sociale n care normele vechi se afl n conflict cu cele noi, provocnd instabilitatea conduitei i inadaptabilitatea social, datorit eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma normelor contradictorii; b) existena unei situaii sociale limit, care nu conine nici o norm, fiind, de fapt, improprie pentru desfurarea normal a vieii sociale, un fel de anarhie normativ n care fiecare individ alege norma de conduit pe care o dorete; c) manifestarea unei stri de dezorganizare a personalitii, care favorizeaz apariia unor indivizi anomici, dezorientai n raport cu normele. Aceast dezorganizare personal nu are caracter patologic, ci se datoreaz strii de dezorganizare normativ prin care trece ntreaga societate. Merton explic n mod concret aplicaiile teoriei anomiei. n condiiile unei stagnri sociale cunoscute, membrii societii depind de structura social i cultural existent, justificat de mentalitile care-i pun amprenta pe comportamentul individului i al grupului. Plasarea individului pe o anumit poziie a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite evenimente, acionnd n conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile globale, determinat de un eveniment imposibil de neles i de acceptat, determin dezorganizarea social. Apare conflictul ntre interesul individual i lipsa posibilitilor legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind ntr-o societate slab.

17 18

4.3. Teoria etichetrii sociale (a curentului infracionist).19[32] Reprezentani: F. Tannenbaum, E. Lemert, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman etc. Potrivit acestei teorii delincvena nu este un anumit tip de comportament, ci o nsuire conferit acelui comportament de ctre grupul sau indivizii care dein puterea i care apreciaz, definesc conduita ca deviant. Nici un comportament nu este prin el nsui conformist sau deviant. Deviana, n general, i delincvena, n special, nu exist dect n msura n care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o "eticheteaz" i l sancioneaz pe cel considerat deviant. Persoana creia i s-a aplicat o asemenea etichet devine deviant i se va comporta ca atare. Individul contientizeaz c este incriminat etic, ns acceptat social ca delincvent. Devenit un "outsider" pentru societate, i accept poziia i se comport ca atare. Astfel, sunt considerate deviante actele de conduit ale anumitor categorii de tineri provenii din categorii i familii neprivilegiate, dei comportamentul lor nonconformist nu se deosebete de cel al tinerilor aparinnd unor categorii sociale privilegiate sau care dein puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dac actele lor ulterioare nu sunt delincvente; unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare abuziv i refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc. Delincvena este un tip special de reacie de aprare a societii sau a anumitor grupuri, natura i intensitatea acestei reacii depinznd de o serie de factori ca: puterea, clasa privilegiat, bogia etc. Cei care dein puterea sau bogia, fcnd parte din categoriile privilegiate social, au tendina de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor provenii din clasele de jos sau mijlocii ale societii, care, la rndul lor, fie accept eticheta, comportndu-se n conformitate cu ea, fie o resping, adoptnd noi conduite de frond, unele dintre ele iari substrat al fenomenului infracional. Din procesul de interaciune i reaciune dintre grupul care elaboreaz i aplic norma i grupul sau indivizii care suport norma i eticheta se poate stabili i evalua intensitatea i caracterul delincvenei i al devianei.

4.4. Criminologia critic.20[33] Reprezentani: I. Taylor, P. Walton, J. Young. Autorii explic delincvena prin asocierea concepiilor derivate din criminologia reaciei sociale i explicarea strilor conflictuale dintre individ i sistemul economico-politic. Dintre toate faptele sociale, susin ei, cele care privesc delincvena sunt limitate de urmtorii factori: originile ndeprtate ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate ale reaciei sociale, originile ndeprtate ale reaciei sociale. Cu aceste elemente autorii verific structura social i atribuirea valorilor sociale n mod difereniat, formulnd conceptele pentru "economia politic a crimei", urmnd ca s se stabileasc, prin acumularea unor date de "psihologie social a crimei", reacia fiecrui individ dup temperament, n sensul adoptrii sau respingerii "opiunii criminale".19 20

Obiectul general al studiului actului actului infracional structureaz relaia dintre gndirea i aciunea individual, difereniat social n raport cu libertatea individual i demersul structurilor sociale n cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracional i reacia social de rspuns (dezaprobare, acceptare, indiferen) explic i justific atitudinea statal sau social asupra devianei.

4.5. Teoria "asociaiilor difereniale".21[34] Criminologul american E. A. Sutherland elaboreaz teoria plecnd de la convingerea unei structuri duale a comportamentului delincvent, alctuit att din circumstanele de la momentul comiterii actului criminal, ct i din elementele care au influenat anterior viaa delincventului (anamneza social). Teoria lui Sutherland pleac de la premisa c, n viaa social, indivizii se confrunt cu modele pozitive (conformiste) i negative (nonconformiste) de comportament, care se nva n cadrul relaiilor de comunicare i relaionare social. Procesul de nvare a delincvenei nu este liniar. Mai nti, indivizii, aflndu-se n contact unii cu alii, ncep s-i orienteze mobilurile, scopurile i atitudinile n funcie de interpretrile negative sau pozitive pe care le acord regulilor i dispoziiilor legale. Dac grupul din care face parte este unul nonconformist, care nclin spre violarea dispoziiilor legale, individul va recepta negativ ideea de norm de conduit, fiind primul pas spre cariera delincvent. De aceea, indivizii care se vor asocia (de aici denumirea de "asociere diferenial") grupurilor deviante vor fi nevoii s nvee i s experimenteze modul de via caracteristic mediului n care triete pentru a supravieui i a-i ndeplini scopurile. Un alt element important pe care se ntemeiaz teoria este "organizarea diferenial" a grupurilor sociale n ceea ce privete regulile de conduit i valorile sociale adoptate. Din acest motiv, pot s apar conflicte ntre diferitele norme sociale, care pun individul n faa unor reguli de conduit divergente. El va nva i asimila acele reguli care aparin grupului cu care vine n contact cel mai mult sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile ndeplinirii scopurilor personale. n sfrit, alte elemente ce caracterizeaz "asociaiile difereniale" se refer la frecvena, durata i anterioritatea acestora, care ofer individului posibilitatea de a alege i de a nva fie comportamentele convenionale, fie pe cele deviante. Opiunea de nvare ncepe nc din copilrie i dureaz pe tot parcursul vieii individului, care se afl permanent n faa unor factori ce-i pot influena conduita moral. n materia delincvenei juvenile aceast teorie mai primete o semnificaie. Ea poate explica procesul de "inducie negativ" ntlnit n instituiile de resocializare a minorilor delincveni, unde adolescenii internai pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorit contactului cu cei recidiviti, sancionai pentru fapte penale grave, "nva" pe parcursul ederii lor acolo o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior cnd vor fi eliberai. Doar primele 6 luni de detenie reprezint cea mai grea perioad pentru un condamnat, apoi intervine obinuina i de aici pn la efectul criminogen al locului de deinere nu mai este dect un pas. Mai mult chiar, locurile de deinere favorizeaz organizarea unui mediu structurat de delincveni, solidari ntre ei, ierarhizai, pregtii pentru tot felul de compliciti viitoare.21

4.6. Teoria strategic.22[35] M. Cusson, autorul acestei teorii, arat c analiza strategic nelege delictul ca pe un comportament ndreptat ctre rezultat, avnd raiunea sa proprie, innd cont de oportunitile care se ofer autorului i de conduita adversarului su. Teoria are patru postulate: 1. delictul este nainte de orice un comportament i nu o simpl manifestare a unei personaliti; 2. comportamentul este ndreptat ctre obinerea de rezultate; 3. comportamentul are raiunea sa proprie; 4. comportamentul este marcat de conflictul care opune pe delincvent mai nti victimei i apoi celor care pedepsesc (poliie, instane etc.). Cusson ncearc s rspund la ntrebarea de ce anumii adolesceni svresc acte criminale. Rspunsul pe care l d este acela c activitatea delincvent le aduce mai multe avantaje dect sunt obinuii. Aceasta ar fi o explicaie pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentai ocazional s comit infraciuni. Autorul afirm c explicaia este cu att mai valabil pentru "super-delincveni", minorii care se angajeaz mult mai activ i mai profund n fenomenul criminal, o asemenea atitudine caracteriznd recidiva juvenil.

4.7. Teoria conflictelor de cultur,23[36] cu diferite variante: a "subculturilor delincvente" sau a "grupurilor de la marginea strzii" (a "bandelor stradale"), are ca principali reprezentani pe A. K. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F. Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. i Z. Gluek i alii. Teoria conflictelor de cultur explic delincvena juvenil considernd drept cauze prime ale acesteia valorile sociale i culturale din cadrul unei societi, respectiv culturile i subculturile. Conflictul de cultur apare ca o consecin a condiiilor economice precare n comunitile srace de emigrani sau n cele ale unor etnii minoritare. T. Sellin consider c anumite comportamente au ca premis obligatorie schimbri radicale n sistemul politic, economic, social astfel nct vor intra n conflict cu alte grupuri (conflict de coduri culturale) sau cu membrii propriului grup (conflict de norme). Procesul de formare n cadrul unei perspective duale, ancorat n procesele i conflictele vieii sociale, determin un comportament delincvenial a crui rat depinde de numrul i intensitatea conflictelor. O variant a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a modelelor culturale la care particip anumite grupuri. Ele apar ca o reacie de protest fa de normele i valorile societii, la indivizi care au sentimentul c le sunt blocate posibilitile i mijloacele de acces spre valorile i bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultur include un set de valori i norme diferit de cel al societii, uneori chiar contradictorii (nonutilitarismul, maliiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.). Atunci cnd indivizii aparinnd unor asemenea culturi utilizeaz modaliti i mijloace ilicite22 23

pentru a-i realiza scopurile, ne aflm n faa unor subculturi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acioneaz asupra indivizilor, arat Cohen, este acela de socializare n grup, prin transmiterea i "nvarea" diferitelor procedee i tehnici delincvente. De asemenea, autorul arat c, n famil