Definirea presei

Prin presa se intelege totalitatea modalitatilor de comunicare care pot ajunge la un numar foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertatii de gandire care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de idei si pluralismul de idei.

Rolul presei

Functiile presei sunt urmatoarele: de transmitere a informatiei, de educatie, de formare, influentare si de manipulare a opiniei publice, de educatie, de divertisment.

Functia de educatie : continutul informatiei si modul de prezentare contribuie la educarea publicului. Functia de educatie se realizeaza prin: actiuni de popularizare a stiintei si culturii (de exemplu majoritatea emisiunilor transmise de Radio Romania Cultural, Radio Romania Muzical, diverse emisiuni de pe diverse posturi TV - de exemplu Teleenciclopedia, Atlas, Drumuri europene, Din viata animalelor la TVR1 si TVR2, Infomania - emisiune cu noutati din domeniul informaticii, emisiunile transmise de canalele internationale Discovery - reportaje stiintifice, istorice-, National Geographic, Animal Planet - informatii despre viata animalelor). De asemenea si presa scrisa contine informatii din diverse domenii care contribuie la educarea populatiei (de exemplu revistele culturale ca "Romania literara", "Secolul XX", "Magazin istoric"), revistele cu caracter stiintific "Arborele lumii", "Terra"), reviste si ziare cu informatii economice ("Revista economica", "Ziarul financiar" etc.)

Functia de relaxare, divertisment: Aparitia in presa scrisa a unor publicatii care au un astfel de continut (Revista Rebus, diverse ziare si reviste pe teme sportive, reviste si ziare de divertisment, emisiuni de divertisment la Radio sau TV).

Functia de formare, influentare si manipulare a opiniei publice: continutul informational relativ la un anume subiect de interes general, de exemplu din domeniul politic, economic sau social transmis in mod asemanator sau identic prin mai multe mijloace de comunicatie (ziar, radio, TV, Internet) poate forma si/sau influenta opinia celor care receptioneaza acea informatie.

Presa, a patra putere in stat

Datorita rolurilor sale de formare, influentare si/sau manipulare a opiniei publice este clar ca presa reprezinta o putere in stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influentate de aparitia unor informatii in presa. Aceasta nu este o situatie foarte confortabila pentru presa, deoarece trebuie sa faca fata unui numar crescut de conditionari de natura politica, economica si sociala care, prin insumare, ii pot anula eficienta actiunii. Pentru a fi eficienta in actiunile ei, presa trebuie sa fie independenta; acest lucru este relativ atat pe plan national dar si international. Nu putem vorbi de o obiectivitate absoluta deoarece si presa este reprezentata de oameni, care pot fi mai

mult sau mai putin obiectivi, in functie de subiectul tratat, situatie, implicarea sau neimplicarea in situatia prezentata in presa, si nu in ultimul rand in functie de apartenenta sau simpatia pentru un anumit segment politic, in functie de gradul de cultura si de experienta profesionala a ziaristilor. Pe de alta parte independenta editoriala a presei si profitabilitatea ei nu pot fi pastrate intr-o economie de piata. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite in functie de diversi factori: cultura, educatie, situatie sociala. Nu putem pretinde unui somer sau unui om care are dimpotriva o situatie materiala profitabila dar este lipsit de o educatie de nivel mediu sa cumpere reviste sau sa urmareasca emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxanta, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informational precar chiar degradant in ceea ce priveste caracterul formativ. In acest fel, o presa de calitate din punct de vedere educational, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesati - din lipsa de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-si ridica nivelul educational, si care au situatii materiale bune, datorita lipsei de instructie a persoanelor respective.

Libertatea presei

Articolul 30 din Constitutia Romaniei, legea fundamentala a tarii, garanteaza "libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public". Presa este, pe drept cuvant a patra putere in stat, o putere ce nu poate fi, dar nici nu trebuie ingradita caci asta ar insemna privarea de libertate a gandirii pentru un popor intreg.

Gandurile si parerile noastre oricat de mult am dori sa le consideram originale, nu sunt altceva decat rezultatul informatiilor pe care le asimilam in mod constient si pe care mai apoi le prelucram ajungand a considera ca ne apartin in totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensa, dar si periculoasa.

Intr-un stat democratic, presa trebuie sa fie libera. Libertatea de exprimare nu trebuie insa confundata cu libertinajul. Libertinajul reprezinta exprimarea opiniiilor fara o raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fara raportarea la morala, la etica.

Mass – media reprezinta totalitatea mijloacelor de informare precum : ziare, reviste , televizor,Internet , etc.

Ziarul este o publicaţie care conţine ştiri, informaţii şi publicitate, de obicei tipărită pe foaie de ziar, o hârtie de o calitate inferioară şi la un cost mai mic. Ziarul poate fi general sau de un interes special, de cele mai multe ori publicat zilnic sau săptămânal. Primul ziar tipărit a fost publicat în 1605 şi s-a dezvoltat chiar şi în faţa competiţiei din partea tehnologiei precum radioul şi televiziunea. Dezvoltarea recentă a internetului este o ameninţare reală pentru materia ziarului, însă cumpărarea ziarelor scade în cele mai multe ţări, în timp ce câştigurile din publicitate, care măresc considerabil veniturile ziarului, se măresc înlocuindu-se între forma tipărită şi sursa online.

Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode şi tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicaţie a imaginilor în mişcare. Ca şi radioul, televiziunea este este o invenţie a perioadei interbelice, deşi primele principii au început să se studieze din secolul al XIX-lea. Au trecut mai mult de şaizeci de ani de când, pe un ecran sferic, apărea prima imagine a unei prezentatoare.

Radioul este o metoda de transmitere a sunetului prin unde radio care sunt unde electromagnetice. Undele radio calatoresc prin aer. Nicola Tesla, un fizician sarb din America, a inventat undele radio, dar existenta lor a fost promovata de Guilermo Marconi, un inventator italian.

Prin toate aceste mijloace ,jurnalistii ne prezinta diverse everimente culturale,sportive, sociale.Ne sunt aduse la cunostiinta unele descoperiri stiintifice si ne sunt prezentate carti.Putem spune ca presa ne „apara’’ de pericolele la care ne-am putea expune prin prezentarea cazurilor in care oameniilor le sunt incalcate drepturile acestia fiind jefuiti, agesati fizic sau chiar ucisi din diverse motive.

Pe langa aceste informatii, sunt discutate si probleme politice .De cele mai multe ori , mass media critica deciziil si actiunile celor ce sunt la conducerea tarii, ea reusind uneori sa le schimbe deciziile celor de la putere prin criticile pe care le fac.Politicienii sunt nevoiti sa isi schimbe declaratii pentru a nu supara poporul ce ar putea fi influientat de articolele din ziare si de reportajele Tv.Presa poate fi considerata a patra putere in stat ,ea avand posibilitatea sa-i oblige pe oamenii politici sa actioneze conform dorinelor sale si ale cetatenilor care i-au votat.

Democratia este aparata de mass media , aceasta fiind considerata „cainele de paza al democratiei”.Intr-un stat democratic, presa este libera sa informeze cetatenii cu privire la problemele politice ale statului.Astfel atunci cand sunt incalcate principiile democratice, presa anunta poporul care poate lua masuri .In regimurile comuniste, presa nu putea transmite decat stiri pozitive despre sistemul politic, oamenii neputand fi informati despre situatia reala.

De multe ori, jurnalistii exagereaza stirile sau transforma viata privata a oamenilor in stire acest lucru fiind un aspect negativ al presei.Totusi mass media este si va ramane cel mai rapid mijloc de informare.

1. Începuturile presei

1.1 Străbunii ziarului

Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Am putea gasi echivalenţe ale jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii, care de la greci până la trubadurii Evului Mediu, indeplineau funcţia de comunicare şi adeseori şi de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine , de la Homer până la

cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opera care se înrudesc cu reportajele zilelor noastre.

Pentru necesităţi administrative, marile ca şi micile imperii ale Antichitaţii sau ale Evului Mediu au creat reţele de colectare şi difuzare de informaţii, prin care mesagerii transmiteau oral sau în scris, noutaţi care puteau fi aduse la cunoştinţa unui public mai mult sau mai puţin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul public sau placarde-afiş. În toate civilizaţiile care au cunoscut scrisul, în limita reţelelor ‘’oficiale’’, corespondenţele private constituiau, pentru comunitaţile organizate şi pentru membrii claselor conducătoare, o sursă periodică de noutaţi care depăşeau cadrul strâns al relaţiilor personale sau profesionale.

Dacă este posibila să regăsim în fiecare tip de civilizaţie şi in toate societeţiile organizate ‘’străbuni’’ ai ziarului şi al ziariştilor nu ar fi potrivită folosirea de antecedente atât de îndepartare şi similitudini atât de vagi pentru a explica apariţia presei periodice, ale cărei origini recente sunt atât de precise.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.10)

1.2 Apariţia tiparului

Între anii 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Aceasta permite copierea rapidă a aceluiaşi text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea. Presa periodică tipărită apare, cu toate acestea, abia peste un secol şi jumătate după invenţia tiparului. Ea a fost precedată de o veritabilă înflorire a scrierilor informative, de tipuri foarte diverse.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.12) In tarile romane, tiparul apare prima data abia in secolul al XVIII-lea, datorita eforturilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul in Muntenia. La inceput noua inventie, tiparul este folosita doar pentru a tipari si raspandi carti din diverse domenii.

Desi tiparul se inventase si incepea sa se raspandeasca, el nu era inca cea mai la indemanaposibilitate de a transmite informatii contra timp. Folosea la lucruri mai migaloase: tiparirea de carti bisericesti sau a celor ce descriau marile calatorii cu descoperiri de pamanturi nebanuite de catre temerarii explorarilor geografice - cel care a beneficiat de o adevarata "campanie de publicitate" fiind Columb - care, la intoarcerea la Barcelona, a fost intampinat de oameni care stiau de marile sale aventuri pe mare din foile tiparite ce fusesera raspandite inainte de sosirea sa. Tiparul nu avea inca o raspandire de masa datorita analfabetismului si transportului greoi. In ce priveste raspandirea vestilor despre razboaie, comert, cataclisme si molime, aceasta se facea tot in forma manuscrisa.

Primele "ziare" de acest gen au aparut la Venetia, in secolul al XVI-lea, saptamanal, si purtau denumirea de avisi sau gazette. Ele sunt considerate si astazi stramosul direct al viitoarelor ziare. Incepand cu 1566, aceste ziare scrise de mana care ajungeau la Londra contineau "stiri" despre viata comerciala sau informatii militare si politice din diverse parti ale Europei, mai cu seama din Italia. Titlul gazetei era dat de orasul despre care se relatau informatiile, niciodata insa nu contineau stiri despre Venetia. Primele ziare tiparite au urmat formatul impus de gazetele venetiene, astfel ca

atunci cand au aparut primele exemplare din aceste publicatii europene, ele semanau ca mod de structurare a informatiei cu cele emise de venetieni.

Cele mai vechi exemplare care s-au pastrat sunt doua saptamanale publicate in Germania in 1609 - unul la Strassburg (viitorul Strasbourg, azi in Franta) scos de Johan Carolus, celalalt la Wolfenbtel, tot in Germania, al lui Lucas Schulte. Apoi, raspandirea a fost rapida, aceste saptamanale de o pagina aparand la Basel, Frankfurt, Viena, Hamburg,pana la 1619.

In urma acestei traditii, Anglia a ascos primul ziar la 1621, prin Corante sau stiri saptamanale din Italia, Germania, Ungaria, Polonia, Boemia, Franta si Tarile de Jos, publicatie care a supravietuit pana in zilele noastre. Apoi presa britanica a recurs la marea "inventie" de a tipari stiri chiar din Marea Britanie, ci nu din afara. Era inceputul unui gest curajos, incredibil pentru acele vremuri, care a marcat preocuparea pentru libertatea de expresie in toata lumea. Dar sa facem mai intai o mica istorie a presei engleze de pana la acest eveniment.

Inainte de acest Corante... a mai existat un ziar in limba engleza, dar care nu a aparut pe teritoriul Marii Britanii, ci la Amsterdam. El este si detinatorul enigmaticei sintagme "stirile din Italia nu au sosit inca".

Cum am spus, Italia este detinatoarea primelor incercari de stiri pe care le difuza mai intai in forma manuscrisa, apoi tiparite, investite cu mare credibilitate in toata Europa. Astfel ca la un moment dat, aceasta publicatie aparuta la Amsterdam (nu se mai stie cum se numea), nebeneficiind de stirile din Italia care intarziau din pricina transportului, a aparut totusi in format tiparit, fara titlu, invocand scuza, titrata pe prima pagina: "ultimele vesti din Italia nu au sosit inca".

Ziarele englezesti au fost printre primele din lume care au folosit titluri pentru a atrage cititorii si gravuri pentru a ilustra povestile. Ziarele englezesti au si impus noi standarde in afaceri. Au angajat femei ca reporteri, au tiparit reclame ca sursa de venit si au platit baieti, sau si mai mult, fete, pentru a vinde ziarele pe strazi. Presa engleza inca lipsita de experienta a trebuit sa se confrunte cu cenzura in cea mai mare parte din secolul 17. Primele ziare numite "diurnals" (jurnale) - predecesoarele actualelor cotidiene - prezentau stiri din toata Europa si uneori din America sau Asia. Totusi, oficialii guvernamentali descurajau reportajele ce priveau problemele locale. In plus, guvernul impunea reguli foarte stricte tipografiilor. In Anglia, ca si in majoritatea celorlalte tari europene, guvernul cerea tipografilor sa aiba licente/autorizatii pentru tiparirea stirilor. Tipografii isi puteau pierde autorizatiile daca publicau ceva jignitor la adresa autoritatilor.

Prima schimbare majora a venit in anii dinainte de izbucnirea Razboiului Civil Englez (1642-1648). In timp ce Parlamentul, sub conducerea lui Oliver Cromwell, se lupta cu regele Carol I (Charles I) stirile nationale au capatat o noua importanta. Ziarele, eliberate prin prabusirea autoritatii regelui, au inceput sa se considere suficient de libere pentru a discuta politica interna. Primul ziar englezesc care a incercat sa transmita stiri nationale a fost The Heads of Several Proceedings in This Present Parliament (Capetele catorva proceduri din prezentul parlament), un saptamanal care a aparutin 1641. Gustul

publicului pentru stirile interne a crescut in mod constant si in curand un numar de ziare abordau probleme de politica nationala si alte teme inainte cenzurate.

In 1644 scriitorul John Milton a formulat idealul de libertate a presei cu mare elocinta in eseul sau, Areopagitica. Cu toate astea, cand Cromwell si-a consolidat puterea dupa decapitarea lui Carol I in 1649, a devenit mai sever cu presa. A permis doar catorva ziare autorizate sa fie tiparite. Dupa ce monarhia a fost restaurata sub regele Carol al II-lea, in 1660, guvernul a stins treptat prevederile legate de licenta si alte restrictii.

Primele gazete

Încercările de apariţie pe piaţă a unei publicaţii periodice au fost numeroase. Neajunsurile provocate de Războiul de Treizeci de ani au stimulat piaţa gazetelor. În februarie 1597, Samuel Dilbaum a editat la Augsburg un lunar în stilul cronologiilor. La Anvers, tipograful Abraham Verhove a publicat, începând din 17 mai 1605 până în 1607, un bilunar, De Nieuwe Tijdinghen ( Noutaţiile din Anvers ). În 1605, un saptamanal a văzut lumina zilei la Strasburg; un altul la Wolfenbutel în 1609.

În Italia primele gazette periodice au apărut la Florenţa în 1636 şi la Roma în 1640. În Spania, la Madrid, Gaceda datează din 1661. Petru cel Mare a creat prima publicaţie rusă în Sankt-Petersburg, în 1703.( Istoria presei, Albert, Pierre p.14)

Dezvoltarea presei populare de mare tiraj

La finele secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea, presa devine un produs de consum current. Ritmul dezvoltarii sale este, bineînteles, variabil in funcţie de naţiuni, şi chiar daca raţiunile fundamentale dezvoltării sale rămân aceleaşi, presa din fiecare ţară conturând, în funcţie de caracteristicile naţionale şi de circumstanţele istorice, o fizionomie originală, ale cărei trăsături se păstrează chiar şi astăzi.

Imaginea presei în lume şi caracteristicile esenţiale ale formulelor jurnalismului, ca şi celeale pieţei presei din fiecare ţară erau, in 1914, foarte apropiate de cele de astăzi, în ţările industrializate cel puţin, căci, în afara lumii occidentale presa mai avea înca multe progrese de făcut, deoarece gradul de dezvoltare al ziarelor se afla, cum este şi acum, în relaţie directă cu occidentalizarea vieţii economice şi sociale.

Aceasta a fost, din mai multe puncte de vedere, veritabila vârstă de aur a presei. Piaţa presei s-a aflat în această perioadă, în expansiune constantă şi nu a ajuns, decât poate în Franţa , la saturaţie. Mai ales presa scrisă nu avea, din această perspectivă, nici un motiv de îngrijorare, aceasta fiind singurul mijloc de informare în masă. ( Istoria Presei, Albert, Pierre. p. 60)

Transformarea ziarelor

Enormele progrese cantitative ale audienţei presei au avut efecte inseminate asupra prezentării ziarelor şi asupra diversificării categoriilor acestora.

Paginarea a evoluat considerabil mai ales în ţările anglo-saxone, unde abundenţa, in continuă ascensiune a publicităţii, a fost unul din motoarele acestei evoluţii. Punerea în pagină a evoluat spre o mare varietate. În Statele-Unite, este depăşită pentru prima dată grila coloanelor.

Unul dintre efectele revoluţiei industriale şi tehnice a presei în cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost, pe de o parte, diferenţierea mai puternică a tipurilor de cotidiene – ziare populare şi ziare de calitate, ziare pentru abonaţi, din ce ţn ce mai puţin importante şi ziare vândute la număr, ziare specializate (sport, finanţe, viaţă literară) – şi pe de altă parte dezvoltarea considerabilă a presei periodice, de la diverse magazine la reviste de doctrine, în trecere prin publicaţiile specializate, de la ziare dedicate femeii la publicaţii pentru copii. ( Istoria Presei Albert, Pierre, pp. 62-63)

Presa de 1 cent

De la distanţă, fără a ne limita, toată viaţa tumultoasă a acestei prese este caractzerizată de două nume: acela al lui Joseph Pulitzer şi cel al lui William Randolph Hearst. Ziarele pe care ei le conduceau se vindeau cu un cent şi rreprezentau ultima etapă a jurnalismului popular.

Pulitzer a avut primele succese ca jurnalist în Saint-Louis, SUA. În 1878 a cumpărat două ziare vechi şi a lansat Saint Louis Post Dispatch, în care a experimentat noul journalism popular al faptelor diverse şi reportaje ,,umane’’, participând curajos la cursele electorale locale. În 1883, a cumparat New York World, exploatând fără limite senzaţionalul. Lăsând multiplele campanii, el reuşeste să îl plseze pe primul loc. În 1886 este nevoit să treaca la preţul de 1 cent.

Hearst este fiul unui milionar californian care a obţinut primele succese la ziarul Examiner, pe care i-l cedase tatăl său. În 1895, vine la New York şi lansează, cu 1 cent, New York Journal. Acesta foloseşte din plin influenţa ziarelor sale. Prima lovitură de maestrupe care o dă este declanşarea războiului contra Spaniei din 1898 pe care aproape l-a provocat singur printr-o serie de reportaje despre Cuba şi prin exploatarea exploziei cuirasatului Maine în raza portului Havana.

Aceste ziare cu titluri care reţin atenţia, cu ilustraţii abundente, erau bine adaptate la mentalitatea frustă şi la cultura extreme de primară a masei noilor emigranţi. Tot ele au impus cu success formula benzilor desenate, imitaţiile poveştilor fără cuvinte şi a revistelor umoristice europene pentru copii. Unul dintre primele personaje ale acestor benzi desenate, Yellow Kid (1894), a contribuit la supranumirea presei de 1 cent presa galbenă. Alături de succesele cotidienelor, presa de duminică luase un avânt comparabil. Cel mai mare tiraj, 1,5 milioane de exemplare, era deţinut , în 1914, de Saturday Evening Post din Philadelphia. Cât despre magazinele illustrate, ziarele pentru femei, ziarele sportive, numărul şi calitatea lor erau remarcabile. De fapt, ele au servit adesea drept model publicaţilor europene. (Istria Presei, Albert, Pierre, pp. 65-66)

Presa la 1/2 penny

Ziarele de 1 penny şi-au continuat cariera cu reuşite inegale. Daily Telegraph şi-a atins apogeul în 1903 cu un tirajde 300.000 de exemplare. Daily News, trecut la 1 penny era în declin. Standard, ce trecuse la 1 penny în 1858, atinge 250.000 de exemplare în 1890, apoi îşi incepe declinul.

Veritabila inovaţie a jurnalismului britanic a venit la jurnalele populare de 1/2 penny. Lord Northcliffe fondează ţn 1896 Daily Mail, unde a practicat formula ,, noului jurnalism’’. Varietatea subiectelor, mult spaţiu acordat faptelor diverse, paginile pentru femei, punere în pagină aerată şi titluri mari, rubrici sportive care se prelungeau prin concursuri cu pronosticuri. Succesul a fost răsunător: de la un tiraj de 400.000 de exemplare în 1898, la 1 milion în 1901.( Istoria Presei, Albert, Pierre, p.68)

2. Evoluţia presei în România

Începuturile presei în România

Începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea iar pornind de la teza lui Nicolae Iorga, conform căreia "istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace", lucrarea "tinde să înfăţişeze întreaga plajă a presei româneşti de pe teritoriul Transilvaniei şi din principalele oraşe din afara graniţelor în care s-au înregistrat încercări de a dura o presă naţionaă, de a oferi un cadru prielnic manifestărilor cultural-literare şi de a susţine, într-un fel sau altul, cauza naţională".

Înainte de a consemna strãdaniile unor cãrturari iluminişti de a izvodi gazete, de a fi ,,izvoditori’’, cum ei înşişi se numeau, sã ne reamintim cã în 1508, la Târgovişte, se tipãreaLiturghierul lui Macarie, iar în 1544, la Sibiu, Dimitrie Liubavici scoteaC atehismul românesci. Un rol deosebit l-au avut primele tipãrituri bisericeşti datorate lui Coresi ca şi cele care i-au urmat:Carte a româneascã de învãţãturã (Iaşi, 1643), Noul testament (Alba Iulia, 1648) şiBiblia (Bucureşti, 1688), despre care N. Iorga scria: ,,Prin ele mai mult decât prin vechile manuscrise, care circulau greu şi se copiau puţin, s-a întemeiat o viaţã literarã comunã a tuturor românilor’’. De la aceste dintâi cãrţi, tiparul avea sã serveascã, timp de trei secole, ivirii altor asemenea osârdii de laudã.

Cele dintâi încercãri de a scoate reviste şi ziare se fac în Transilvania la finele secolului al XVIII-lea. Prefacerile de ordin economic, social şi cultural, care accelerau declinul feudalismului şi favorizau pãtrunderea elementelor specifice modului de producţie precapitalist, determinaserã înrolarea unor cãrturari şi învãţaţi iluminişti, cu studii clase şi umaniste în strãinãtate, într-un proces complex de culturalizare şi de ridicare a maselor din ignoranţã; scopul final al activitãţii lor avea în vedere trezirea sentimentului naţional, formarea unei conştiinţe active, îmbãrbãtãtoare, apte sã se angajeze într-o luptã pentru dobândirea de drepturi naţionale, politice şi economice. În acest climat fertil cunoscut sub numele de Scoala Ardeleanã - mişcare de idei înaintate şi de demonstrare a latinitãţii limbii şi neamului în cãrţi de istorie, filologie, filozofie şi literaturã - se încearcã, rând pe rând, în 1789, 1793 şi 1794, de cãtre doctorul oculist I. Molnar-Piuariu, sã se editeze ziare româneşti. Autoritãţile habsburgice nu au dat însã curs acestor iniţiative.

La scurt interval, în 1795, un grup de intelectuali, medici, filozofi, profesori, preoţi - între care I. Molnar- Piauriu, Aaron Budai, Vasile Aaron, Sava Popovici - membri ai ,,Societãţii filozofeşti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului’’, anunţau proiectul unei publicaţii intitulate ,,Vestirile filozoficeşti şi moraliceşti’’. Revista urma sã se ocupe, potrivit programului difuzat, cu aducerea la cunoştinţã publicã a evenimentelor

vremii, popularizând totodatã ştiinţele umaniste şi geografia, istoria şi matematica. ,,Stilul limbii’’ trebuie sã fie împodobit ,,cu osebitã şi întocmitã cuvântare’’. Dezideratul învãţaţilor ardeleni prinde însã contur abia în 1821. Prin stãruinţa expresã a lui Zaharia Carcalechi este scoasã la Buda ,,Biblioteca româneascã’’, gazetã de profil almanah- magazin, ,,întocmitã în 12 pãrţi dupã numãrul celor 12 luni’’ şi ,,întâia oarã tipãritã pentru naţia Româneascã’’ (în ianuarie 1821). ,,Izvoditorul’’ ei se adresa publicului în articolul Cãtre cetitori:

Existând pentru cititori pânã în anul 1834 (cu mari întreruperi însã, în 1821, apoi 1829-30, 1834), ,,Biblioteca româneascã’’ întrunea atributele unui pionierat de presã dotat cu simţul datoriei civice, de larg interes social, politic şi cultural. Oricât de modest fusese acest prim pas spre scrisul la gazete, el nu trebuie nesocotit, mai cu seamã în latura semnificaţiei lui de adâncã vibraţie patrioticã: angajarea presei în procesul de trezire a conştiinţei pentru formarea unei unitãţi naţionale, a unei literaturi unitare, a unei limbi literare comune. În aceastã parte a ţãrii scrisul publicistic avea sã fie, timp de un secol, ,,laboratorul uriaş al conştiinţei naţionale’’4.

În celelalte ţinuturi româneşti se fãcuserã de asemenea încercãri (unele reuşite) de a scoate gazete. Astfel, în Moldova, la 18 februarie 1790 apãruse publicaţia ,,Courrier de Moldavie’’, foaie sãptãmânalã, iniţiatã de Potemkin, aflat atunci la Iaşi în fruntea armatelor ruseşti care luptau cu cele turceşti. Redactatã în francezã şi în românã (varianta româneascã se datora lui Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Vodã Moruzzi), foaia avea un profit de informare militarã. Ceva mai târziu, în 1820, Theodor Racocea tipãrea la Cernãuţi un almanah, ,,Chrestomaticul românesc’’ sau ,,Adunarea a tot felul de istorii şi alte fãptorii, scoase de autori de pe osebite limbi pe anul 1820’’, în ale cãrui pagini se consemnau evenimente şi realizãri ale anului înscris pe frontispiciul ,,Chrestomaticului’’.5

Munteanul Dinicu Golescu, boier luminat, descoperise gustul pentru memorialistica de cãlãtorie, treaptã superioarã a scrisului gazetãresc şi modalitate de concentrare asupra unui subiect şi de prezentare a lui într- o formã dezvoltatã. Pe acest prag al memorialisticii merseserã, înaintea cãlãtorului Golescu, în drumeţii incomparabil mai temerare, Nicolae Milescu, autorul acelui Jurnal de cãlãtorie în China, apoi Petru Cercel, în itinerare urbane italieneşti, Vartolomeu Mãzãreanu în Rusia şi stolnicul Constantin Cantacuzino la Padova şi în alte locuri. În planul cunoaşterii lumii, în manierã antiteticã, aceste prime cãrţi de ,,reportaje’’, cum le-am numi astãzi cu termenul modern, puneau faţã în faţã, realitãţi şi stãri de lucruri asupra cãrora era chemat sã reflecte, ceea ce însemna o dublã învestire a scrisului: şi cu cunoaşterea, şi cu atitudinea, cum, dealtfel, declarã Dinicu Golescu în Însemnare a cãlãtoriei mele Constantin Radovici din Goleşti (Buda, 1826)

Adevãrata întemeiere a presei în limba românã se leagã de numele lui Heliade Rãdulescu în Muntenia, Gheorghe Asachi în Moldova şi George Bariţiu în Transilvania. La 8 aprilie 1829 apãrea ,,Curierul românesc’’, la 1 iunie, în acelaşi an, ,,Albina româneascã’’ şi ceva mai târziu, la 12 martie 1838, ,,Gazeta de Transilvania’’, cele dintâi periodice de la care izvodea la Bucureşti, Iaşi şi Braşov mesajul presei de vocaţie.

Scopul şi programul acestei vrednice activitãţi a celor trei personalitãţi ale culturii române erau definite în editorialele publicaţiilor, respectate ulterior cu pricepere şi pasiune. Astfel, în ,,Curierul românesc’’, Ion Heliade Rãdulescu scria: ,,Acest vestitor de obşte, de atâţia ani cunoscut de neapãratã trebuinţã în luminata Evropã, a ajuns astãzi a îşi împrãştia vestirile sale şi între neamurile cele mai cunoscute, care încã în tulburãrile şi neodihnele lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui...; foarte trist era pentru noi, iubiţilor rumâni, când el încã pânã acum nu cunoştea limba noastrã şi noi vestirile lui le primeam în limbi strãine... Acuma însã aceeaşi putere ce pânã acuma pãrinteşte ne-au apãrat încât sã ne bucurãm de aceste drepturi ale pãmântului nostru, aceeaşi ne face sã simţim şi aceastã bucurie de a ne fãli în mâinile noastre cu gazeta patrii noastre şi scrisã chiar în limba românã’’7.

O datã cu apariţia la Iaşi a primei reviste literare gândite pe câteva coordonate fundamentale ale ideii de unitate naţionalã, se inaugura în cultura românã un spirit nou, potrivit cãruia imitaţiile de orice fel, aduse de oriunde, deveniserã o manie primejdioasã, ,,care omoarã în noi duhul naţional’’. Prin acesta din urmã, M. Kogãlniceanu înţelegea faptele de glorie ale trecutului, obiceiurile pitoreşti ale neamului, frumuseţile peisagistice ale ţinuturilor româneşti, şi alte trãsãturi care au individualizat poporul român de-a lungul secolelor, tot atâtea surse de inspiraţie în crearea unei literaturi originale.

Restrânsa constelaţie a publicaţiilor ivite dupã ce domnitorul Mihail Sturza interzisese ,,Dacia literarã’’ pentru temeritatea programului ei novator, respectiv ,,Arhiva româneascã’’ şi ,,Propãşirea’’, editate de acelaşi Kogãlniceanu, aduseserã în prim plan o idee cardinalã: ,,Istoria româneascã mai ales sã ne fie cartea de cãpetenie, sã ne fie paladiul naţionalitãţii noastre’’, se preciza în programul ,,Arhivei româneşti’’.

Dorinţa de a promova mesajul de presã în limba românã, Ion Heliade Rãdulescu o exprimã cu diferite prilejuri, fãrã sã facã însã rabat de la rigorile exprimãrii corecte, arãtând cã revista ,,Curierul’’ nu putea primi articole ,,ce n-au o limbã, nici o ortografie, nici o gramaticã’’11. Transferate în aria publicisticii, ambiţiile lingvistice ale lui Heliade însemnau de fapt încurajarea diferiţilor gazetari de a scrie şi în limba românã şi corect, lucru de care îşi dã seama cel dintâi Mihail Kogãlniceanu. El îşi anunţase confraţii cã ,,Dacia literarã’’ avea sã publice în afarã de ,,compuneri originale ale redactorilor şi ale conlucrãtorilor sãi pe oricare dintre cele mai bune scrieri originale ce va gãsi în deosebitele Jurnaluri româneşti’’.

Telegraful Roman

Este ziarul cu cea mai lungă existenţă din istoria presei româneşti şi este ziarul cu cea mai lungă apariţie din această parte a Europei. Primul număr a apărut la 3 ianuarie 1853 sub îndrumarea lui Andrei Saguna, episcop devenit din 1864 mitropolit al Transilvaniei până la moartea sa în 1873.

Număr de număr sunt publicate versuri din creaţia poetica a lui Eliade, Bolliac, Gr. Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann, Bolintineanu, precum şi poeţi moldoveni: Asachi, Negruzzi, Alecsandri, C. Negri. În cuprinsul ziarului au fost consemnate la vremea lor şi marile evenimente istorice prin care a trecut poporul român: Unirea Principatelor (1859), Independenţa de Stat

(1877), primul Război Mondial şi Marea Unire (1918) precum şi al doilea Război Mondial şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei.

Pe timpul dictaturii comuniste ziarul a trăit cele mai nefaste vremuri fiecare număr fiind cenzurat de organele de partid. De la Saguna si pana in prezent, toţi mitropolitii Transilvaniei au fost îndrumători direcţi ai Telegrafului Roman, ei i-au desemnat pe redactori şi au vegheat la păstrarea specificului acestei publicaţii.

2.2.2 Revista Transilvania

A apărut începand cu ianuarie 1868, sub conducerea lui George Bariţiu, care era deja consacrat ca om politic, revoluţionar, întemeietor al presei româneşti din Transilvania, cărturar patriot, cel dintâi jurnalist român al secolului al XlX-lea..

Revista apărea ca organ al Asociatiunii Transilvane pentru Literatura Româna şi Cultura Poporului Român. Revista Transilvania, concepută a fi una cultural-ştiinţifica, a început cu publicarea unor articole de istorie şi documente, din diferite fonduri, privitoare la istoria Transilvaniei. Ea a devenit, de la primele numere, un adevărat magazin istoric, în 1890, Bariţiu, care se apropia de eternitate, a predat ştafeta mai întâi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia Boiu, care au continuat opera.

În anul 1941, revista Transilvania şi-a reluat apariţiile sub conducerea istoricului literar Ion Breazu.

Ziarul Adevărul

Când a pornit la drum, la 15 august 1888, puţine lucruri lăsau să se întrevadă că ziarul Adeverul va face epocă în istoria presei noastre, ca şi în istoria ţării. Condiţiile tehnice erau modeste, formatul mic, informaţiile restrânse, telegramele recepţionate - puţine. Directorul-fondator, Alexandru V. Beldiman, vlăstar al unei familii de boieri moldoveni, era departe de a fi un om avut. Pornise noua publicaţie pe baza unui credit de câteva zile acordat de tipograful Grigore Luis, iar peste ani buni înca se mai povestea că, în prima iarna de existentă a cotidianului, Beldiman a purtat aceleaşi haine de dril de peste vară.

Cei ce editau ziarul erau însa oameni de talent şi, mai ales, de curaj. Chiar de la început, Adeverul a declanşat bătălii politice de mare interes, reuşind să ramâna imparţial, neinfluenţabil de partidele politice. Adeverul a îmbraţisat crezul republican, a cerut votul universal şi repausul duminical, s-a pus în slujba improprietaririi ţăranilor şi a drepturilor pentru femei. Mai presus de acestea, noul ziar a îndrăznit să spună răspicat pe nume oricăror abuzuri ori barbarii poliţieneşti ce aveau loc mai ales la sate. Sprijinul cititorilor se simte imediat: doar după 4 luni - la 15 decembrie 1888 - ziarul îşi măreşte formatul, iar tirajul urca repede la 5.000 de exemplare.

In 1892, in februarie, echipa redacţională a început să publice o dată pe săptămână, apoi zilnic, o caricatură în care erau satirizaţi puternicii momentului. A trebuit însa să-şi realizeze o vreme clişeele în străinătate deoarece nici un zincograf dambovitean nu a putut fi convins să se implice. In 1894, tirajul ziarului ajunge la 10.000 de exemplare, acesta fiind cel mai răspândit cotidian politic.

La 31 decembrie 1937, Adeverul este nevoit înca o data să-şi înceteze apariţia. El avea să-şi reia drumul către cititori abia peste 9 ani, in 13 aprilie 1946, când un pumn de gazetari de curaj, grupaţi în jurul lui B. Branisteanu, au reînnodat firul existentei ziarului. Însa vremuri grele mai aveau să apară odată cu cenzura dictaturii.(http://ro.wikipedia.org/)

2.3 Presa românească sub comunism

Din perspectiva comunismului, presa nu putea fi altceva decât o armã a puterii dotatã cu misiuni şi sarcini precise care erau: educarea maselor, mobilizarea maselor pentru îndeplinerea unor obiective politice şi economice, combaterea duşmanilor, lãudarea realizãrilor regimului.

Presa era vãzutã ca o modalitate de manipulare a populaţiei, ca o armã psihologicã capabilã sã inducã maselor ideile dorite de putere, iar realizarea obiectivelor nu ar fi fost posibilã fãrã obţinerea controlului absolut asupra mass-media. Controlul se exercita ”în amonte”, prin controlarea surselor implicate în producţia de mass-media, prin deţinerea monopolului financiar şi, ”în aval”, prin verificarea mesajelor de presã înainte de difuzare.

Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia centralizatã a resurselor. Astfel, un grup restrâns de oameni deţine monopolul asupra diferitelor categorii de surse şi fixeazã criteriile de distribuire în funcţie de interesele lor. Ca urmare, numãrul de frecvenţe şi de ore de program, atribuite cu stricteţe, ancoreazã instituţiile din sfera audiovizualului în cadre temporale uşor de controlat, iar fondurile alocate cu o zgârcenie calculatã conduc la restrângerea sferei de activitate a jurnaliştilor. Controlul Puterii se exercitã şi asupra unei alte resurse din amonte, şi anume structura organizaţionalã. Aparatul de partid controla accesul în lumea presei, efectuând selecţia cadrelor, conform unor criterii selective, de ordin social, politic şi ideologic.

Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de Putere: comitetele de propagandã, agenţiile de presã de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi conferinţe atent regizate. Aici se ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandisticã. Astfel, realitatea era reinterpretatã, ierarhizatã şi filtratã.

Întâmplãrile negative – catastrofe, accidente, mişcãri sociale, proteste – erau total eliminate, iar neprevãzutul era evacuat, era eludat din mesajele mass-media, deoarece contrazicea imaginea idealã a unei societãţi perfecte şi continuu controlate de partid. În locul realitãţii apare o “non-realitate”. O ficţiune ciudată, puternic ideologizatã, prin care se glorifică sistemul şi ”conducãtorii iubiţi şi înţelepţi” ai acestuia. Se enumeră realizãri economice fără precedent, fără egal, fără a se prezenta ”la zi”, puncte de referinţă mondiale sau europene sau măcar a unor state din imediata vecinătate, ci doar acele perpetue trimiteri la realizările anului 1938, considerat anul de vârf pentru dezvoltarea economică şi socială a României burghezo-moşiereşti. Se prezintă integral documentele de partid şi se verifică însuşirea acestora inclusiv de ne-membrii partidului comunist, întrucât şi aceştia sunt constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Se critică vehement imperialismul şi societatea capitalistă, considerată în stare de putrefacţie şi de prăbuşire continuă. În acelaşi timp, pentru contra-balansare, se construiesc portrete de eroi ai socialismului. Se organizează grandioase manifestări de preamărire a socialismului.

Presa contemporană

Eliberarea presei româneşti din chingile monopolului de partid unic şi al cenzurii a dus la o schimbare explozivă a limbajului publicistic. Din mohorâtul, searbădul jurnalism de altădată n-au mai rămas decât ţăndari, ici-colo, vizibile mai cu seamă prin gazetele de partid şi pe la unele instituţii publice de informare, ce-şi trădează astfel involuntar supuseniile politice. Nu pot fi omise discursurile multor politicieni, de toate vârstele, toate orientările şi toate apartenenţele. E o veritabilă rezervaţie naturală a frazeologiei din perioada comunistă, unde înca mai pot fi admirate, în toată hâda lor splendoare şi in deplină libertate, mai toate vechile produse ale limbii de partid. Până şi "vom face totul" supravieţuieşte, discret, pe aici, puţintel cosmetizat.

Această schimbare nu a fost însa şi nu este nici astăzi pe de-a-ntregul acceptată în formele ei concrete. Libertate abstractă, de principiu, da - nu însa aşa. Sânt deplânse violenţa, agresivitatea, limbajul batauş, stridentele. De fapt, a fost reluată, uneori poate fără conştiinţa faptului, o luxuriantă tradiţie a presei autohtone.

În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sunt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schibă titlul, ţinând morţiş să convingă că şi ele sunt noi. Scânteia devine Scânteia poporului mai întâi, şi Adevărul, mai apoi; Scânteia tineretului devine Tineretul liber. Cele care îşi păstrează titlul adaugă neapărat: serie nouă. Teoretic presa din România a intrat intr-un nou climat: libertatea presei, şi mai ales libertatea de a critica. Numai că libertatea de a critica se manifestă năvalnic doar faţă de vechiul regim. Noul regim şi cu atât mai puţin momentul care l-a instaurat, sunt ocolite prudent de atacuri.( Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I. p.2)

Explozia titlurilor

O statistică ad-hoc arată că între 22 decembrie 1989 – 31 decembrie 1990 au apărut 130 de titluri de ziare şi reviste. Între 1 ianuarie 1991 – 31 decembrie 2005 au apărut 120. Aşadar, intr-un singur an, au apărut mai multe titluri decât în 16 ani. Anul exploziei de titluri e 1990, primul an de după căderea comunismului.

Primul ziar privat din România postecembristă e Observator. Îi urmează noi şi noi publicaţii, izvorâte din nevoia de profit: Express, Zig-Zag Magazin, Românul, Strada. Destinul lor va fi asemănător cu cel al buticurilor, la vremea respectivă concurente ale ziarelor în materie de ritm al apariţiilor peste noapte. Patronii nu au ştiinţa şi nici prudenţa folosirii profiturilor fabuloase. Banii câştigaţi uşor se duc la fel uşor. Patronul închide redacţia pastrându-şi titlul, fapt ce a condus în prezent la imposibilitatea de a găsi un titlu liber pentru o nouă gazetă.

Pe măsură ce noi şi noi publicaţii apar pe tejghele, iar interesul cititorilor scade, aceste noi publicaţii nu mai fac faţă concurenţei tot mai înverşunate şi dispar pe rând. Un caz aparte il reprezintă două reviste importante de la acea vreme: Zig-Zag Magazin şi Expres Magazin.

Specificurile şi afinităţiile presei scrise şi audio-vizualului

În presa de după 1989 s-a spus cum că avem de-a face cu o perioadă de tranziţie, care se reflectă în toate aspectele, nivelurile vieţii politice, sociale, economice, culturale, etc. ale societăţii româneşti, şi, implicit, în domenii profesionale, cum este şi cel al jurnalismului. Deopotrivă în discursurile ştiinţifice, critice şi în felurite interacţiuni sociale, de tip colocvial, termenul tranziţie apare obsesiv, adesea cu conotaţii negative sau cu subînţelegerea faptului că prelungirea acestei stări întârzie apariţia unor reale schimbări pozitive sau revenirea la normalitate.

Teoretic vorbind se poate considera că presa din România a abandonat brusc modelul totalitarist, tinzând spre cel al societăţii bazate pe principiile şi valorile democratice: liberul acces la informaţii, libertatea de exprimare a opiniilor, libera circulaţie a ideilor. Tranziţia implică o succesiune de transformări, nu numai în viaţa politico-economică, ci şi în ce priveşte mentalităţile, obiceiurile, aşteptările indivizilor din interiorul sistemului mediatic, ca şi în afara lui. Recunoaşterea drepturilor democratice, aşa cum precizează diverşi analişti, nu presupune neapărat exercitarea deplină a acestora în planul vieţii politice, sociale şi nici în realitatea mediatică. Dependenţa sistemului mediatic faţă de puterea politică, diversele presiuni economice exercitate asupra lui, imperativul formării profesioniste a jurnaliştilor, necesitatea unui cod deontologic pe care aceştia să îl respecte, aspectele legislative privind accesul şi utilizarea informaţiilor de interes public, existenţa unui Contract Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media etc. sunt probleme critice cu care se confruntă presa românească.

Unul din aspectele ce merită să fie pus în discuţie este dacă aceasta reflectă în aceeaşi măsură schimbări semnificative ale conţinutului mediatic, precum şi cele ale formelor de comunicare media, cele din urmă indentificabile cu aşa-zisele forme media. Este dificil de a avansa răspunsuri exacte, valabile pentru întregul peisaj mediatic românesc, extreme de divers, dinamic, aflat în căutarea propriei identităţi. Asistăm la clarificarea statutului rolurilor presei noastre, atât în interiorul breslei jurnaliştilor, cât şi din partea analiştilor, teoreticienilor fenomenului mediatic. Mass-media – “a patra putere în stat”, “mass-media – câine de pază al democraţiei” şi altele sunt subiectele unor dezbateri la noi. Din acest punct de vedere, presa românească pare a fi în situaţia similară celei occidentale din perioada ei modernă.

Dintr-o altă perspectivă, presa românească a trecut într-un timp scurt, printr-o serie de modificări pe care le-a cunoscut media occidentală şi americană într-o perioadă mai lungă de timp. Aceste modificări au rezultat din legăturile a trei fenomene: fragmentarea, conglomerarea şi globalizarea. Regăsim aceste fenomene în etape diferite de dezvoltare a presei româneşti: dacă la început observam apariţia haotică a unui număr tot mai mare de canale mediatice apărute din interesul pieţei de a ajunge la segmente de public tot mai înguste, tendinţa actuală a mass-mediei româneşti în plan organizaţional este cea de creare a unor concerne multimedia, cu capital autohton sau străin (Trustul de Presă PRO, INTACT, REALITATEA, etc.) De asemenea, trusturi de presă internaţionale controlează o parte a presei româneşti, cum este cazul, între altele al Casei Internaţionale de Editură RINGIER, acţionar majoritar al unor ziare şi reviste de genuri diferite, cu publicuri-ţintă diverse. În sfârşit, globalizarea în presă, se referă la expansiunea fenomenelor fragmentării şi conglomerării dincolo de frontierele naţionale.

Apărut ca şi concept critic, la sfârşitul anilor 80, în legătură cu dezbaterile despre cultura mondială, globalizarea, e definită ca o creştere şi accelerare a reţelelor economice şi culturale, care operează la scară şi pe bază mondială. Fenomenul globalizării a avut drept consecinţă în mass-media românească, printre altele, la o standardizare a formelor şi conţinuturilor mediatice, prin care se estompează particularităţile culturilor naţionale. În ultimă instanţă, avem de-a face cu prea puţină originalitate şi creativitate investite în produsele mediatice, atât în sfera informaţiei, cât şi a divertismentului.

Această standardizare poate fi observată şi la noi, spre exemplu, în exercitarea funcţiei de divertisment a mass-mediei. Toate posturile comerciale de televiziune de la noi, chiar şi cel public, au importat formate de emisiuni de divertisment produse de companii media internaţionale, pe care le regăsim pe posturile comerciale germane, italiene, franceze, olandeze,

spaniole, etc. Din această categorie fac parte emisiunile cu public, interactive, de gen Happy Hour, Iartă-mă, Din dragoste, Big Brother, etc. Un alt format important este talk-show-ul, care se focalizează pe teme politice, sociale sau economice. Dacă adăugăm la acestea difuzarea constantă a serialelor şi filmelor de ficţiune produse la Hollywood, a telenovelelor sud-americane, am putea vorbi despre o “cultură a divertismentului mediatic” la scară globală.

Divertismentul e prezent şi în prestaţia posturilor de radio comerciale, locale sau naţionale, mai puţin radio-ul public. În comunicarea radio, tendinţa de îmbinare a informaţiei cu divertismentul, aşa-zisul infotainment, se realizează prin alternanţa dinamică a informaţiilor şi muzicii. Genurile şi vedetele muzicale promovate sunt în mare parte aceleaşi pe toate posturile.

Influenţe şi presiuni politice în presa

Din păcate unii jurnalişti acţionează în mod “mecanic”, punându-se după venirea la putere a unuia sau altuia dintre partide sau alianţe politice la dispoziţia acestora, ulterior pledând ca „independenţi”, alţii solidarizându-se până la identificare cu partidele politice. Deşi autonomă faţă de stat, o parte a presei este „subordonată şi, din nou, nu structurii de putere în general, ci anumitor forţe politice din cadrul acestei structuri. Fără autonomizarea mass-media în raport cu partidele şi cu celelalte entităţi politice, societatea nu va fi bine servită de acestea.

Dacă exerciţiul libertăţii presei este proporţional cu mijloacele de comunicare aflate la dispoziţia publicului, atunci autoritatea publică are obligaţia morală de a suprima orice obstacole, ca primă condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a satisface nevoia de comunicare. Nu suficientă deoarece pentru a asigura un pluralism efectiv în comunicarea de masă este nevoie de un anumit « intervenţionism pozitiv » din partea statului pentru sprijinirea mediei existente şi crearea altora noi, mai ales pentru grupurile lipsite de disponibilităţi materiale. Statul român s-a arătat destul de conservator în materie de piaţă liberă a media prin menţinerea monopolului asupra resurselor de materii prime şi materiale, a reţelei naţionale de difuzare, dar şi prin politica de impozite şi taxe, deloc stimulatoare.

Corupţia din presă

Dezbaterea asupra corupţiei în presă ar trebui purtată pe două paliere: unul care să privească patronatul şi eventual şefii instituţiilor de presă, iar altul jurnalistul simplu, fără atribuţii de conducere.

Discuţiile despre corupţia în presă pot fi purtate doar teoretic, căci este aproape imposibil de demonstrat cine şi cum a procedat. Putem bănui din modul în care sunt reflectate anumite evenimente de către un ziar sau o televiziune, de modul în care un subiect este susţinut mai mult sau mai puţin de către un mijloc de informare, dar dovezile lipsesc. Discuţia ar trebui purtată mai degrabă la nivel instituţional, cum construim pârghiile ca să diminuăm corupţia în presă, în măsura în care ea există.

Dacă un jurnalist acceptă foloase necuvenite pentru a scrie sau a nu scrie ceva, este greu de demonstrat fără ca una din părţile implicate să se autodenunţe. Însă redacţiile îşi pot construi mecanisme de apărare prin modul în care îşi selectează ziariştii şi prin modul în care le este urmărită activitatea. Dar asta este mai mult o problemă internă a fiecărei redacţii. Nu există încă un caz dovedit în România de ziarist care să se fi lăsat corupt în timpul activităţii sale. Pot exista reguli acceptate de întreaga presă ca atunci când un astfel de caz ar apărea, acel jurnalist să fie exclus din breaslă. Căci, altfel, ca orice alt cetăţean este supus rigorilor legii penale. Însă, problema devine mai complicată când vorbim de corupţia la nivelul cel mai înalt în presă, atunci când şefi de gazete sau patroni de presă fac eforturi pentru eliminarea unui subiect doar pentru că au anumite avantaje materiale de pe urma celui incrimat sau, mai grav, când recurg la presiuni, folosind informaţiile culese de jurnalişti, pentru a obţine finanţări oculte. Au existat cazuri la noi în care oameni de afaceri care făceau obiectul unor anchete jurnalistice să ajungă în scurt timp acţionari în respectivele instituţii de presă, pentru ca atacurile să înceteze după aceea.

În mod normal, o societate democratică elimină de la sine astfel de situaţii, având un sistem de autoapărare dezvoltat. Astfel de tranzacţii oculte sunt amendate de cititori, care se îndreaptă automat spre alte publicaţii sau alte televiziuni daca se simt trădaţi de un canal de televiziune sau de către un cotidian ori revistă. Cu condiţia ca mass-media să critice astfel de practici atunci când ele sunt dovedite, astfel ca publicul să poată lua cunoştinţă de ele. Apoi cazul trebuie să fie discutat în organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale, în cadrul Comisiei Paritare organizată la nivelul ramurii mass-media, conform Contractului Colectiv de Muncă, hotărârile acesteia fiind obligatorii pentru părţi.

Codul deontologic al jurnalistului

Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă, în concordanţă cu principiile dreptului la liberă exprimare şi ale dreptului la informaţie, enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integrantă din Contract Colectiv de Muncă. Jurnalistul este acea persoană a cărei principală sursă de venituri este obţinută din realizarea de produse jurnalistice – fie ca angajat, fie independent – indiferent de domeniul mass-media în care lucrează (presa scrisa, audiovizuală, on-line, etc.)

NORME

ARTICOLUL 1

Jurnalistul are datoria primordială de a relata adevărul, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.

ARTICOLUL 2

Jurnalistul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile.

ARTICOLUL 3

Jurnalistul nu are dreptul sa prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.

ARTICOLUL 4

Jurnalistul este obligat sa respecte viata privata a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta.

Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viata privata poate fi eludat.

Minorii şi bolnavii aflaţi în situaţii dificile şi victimele unor infracţiuni beneficiază de păstrarea confidenţialităţii identităţii.

Se va menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict legat de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime.

ARTICOLUL 5

Jurnalistul va lua în considerare punctele de vedere pertinente ale părţilor implicate.

Jurnalistul este dator sa respecte prezumţia de nevinovăţie. În cazul în care se aduc acuzaţii, se va oferi posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de vedere.

ARTICOLUL 6

Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care România este parte.

ARTICOLUL 7

Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a datelor şi faptelor.

Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei mass-media.

ARTICOLUL 8

Jurnalistului, în exercitarea profesiei si în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, îi sunt interzise înţelegeri care i-ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa.

Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente speciale, cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea jurnalistului.

ARTICOLUL 9

Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori calomniază savârşeste abateri profesionale de maximă gravitate.

ARTICOLUL 10

Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi sa ceara scuze.

Tabloidizarea presei scrise

Prin presă se intelege totalitatea modalităţilor de comunicare care pot ajunge la un număr foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertăţii de gândire care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de idei şi pluralismul de idei.

Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influenţate de aparitia unor informaţii în presă. Aceasta nu este o situaţie foarte confortabilă pentru presă, deoarece trebuie să facă faţă unui număr crescut de condiţionări de natură politică, economică şi socială care, prin însumare, îi pot anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în acţiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atat pe plan naţional dar şi internaţional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece şi presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul tratat, situaţie, implicarea sau neimplicarea în situaţia prezentată în presă, şi nu în ultimul rând în funcţie de apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcţie de gradul de cultură şi de experienta profesională a ziariştilor. Pe de altă parte independenţa editorială a presei şi profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piaţă. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite în funcţie de diverşi factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde unui şomer sau unui om care are dimpotrivă o situaţie materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmarească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informaţional precar chiar degradant în ceea ce priveste caracterul formativ. În acest fel, o presă de calitate din punct de vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesaţi - din lipsă de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul educaţional, şi care au situaţii materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor respective.

Articolul 30 din Constituţia României, legea fundamentală a ţării, garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public". Presa este, pe drept cuvânt a patra putere în stat, o putere ce nu poate fi, dar nici nu trebuie îngradita căci asta ar însemna privarea de libertate a gândirii pentru un popor întreg.

Gândurile şi părerile noastre oricât de mult am dori să le considerăm originale, nu sunt altceva decât rezultatul informaţiilor pe care le asimilăm în mod constient şi pe care mai apoi le prelucrăm ajungând a considera că ne apartin în totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensă, dar şi periculoasă.

Intr-un stat democratic, presa trebuie să fie liberă. Libertatea de exprimare nu trebuie însa confundată cu libertinajul. Libertinajul reprezintă exprimarea opinilor fără o raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fără raportarea la morală, la etica.

Menirea omului este de a crea şi de a se adapta condiţiilor de viaţă noi care apar la tot pasul. De asemenea omul este o fire inventivă, însă şi distructivă. Din necesitate au apărut toate invenţiile de până acum. A fost nevoie de mijloace de deplasare rapidă, omul a inventat autoturismul, mai apoi au apărut şi accidentele. Tot omul a descoperit dinamita şi i s-a părut folositoare, la un momentdat utilă însă a omis că partea distructivă a acesteia poate fi folosită şi în scopuri mai puţin nobile.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu presa. Ziarele au fost inventate din nevoia de comunicare, de informare, însă în timp a devenita un mijloc de manipulare în masă şi de educare, de multe ori nu în sensul bun.

Bibliografie

Cărţi:

1. Colosul cu picoare de lut, Gross Peter, editura Polirom, an 1999

2.Istoria Prese, Albert Pierre, editura Institutul European, an 2002

3. Mass-Media în România postdecembristă, Coman Mihai, editura Polirom, an 2003

4. Mass-Media în latura sociologică, Danielle Rovenţa,editura Polirom, Iaşi, an 2000

5. Mass-Media in Revolution and National Developement, Gross Peter, an 2002

6.Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., editura Historia, Bucuresti, an 2006

7. Romania’s Revolutiona, Kifner Jhon, New York Times, 1989

8. Sexul vinde, Streitmatter Rodger, editura Tritonic, 2006

9. Semiotică, societate, cultură, Danielle Rovenţa, editura Institutul European, Iaşi, 1991.

Internet:

1. www.cji.ro

2. www.libertatea.ro

3. www.realitatea.net

4. www.romania.indymedia.ro

5. www.scribo.com

6. www.tmctv.ro

7. www.wikipedia.ro

8. www.ziare-reviste.ro