Page 1
DECIZII RELEVANTE Trimestrul I 2019
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
SECŢIA I-A CIVILĂ
- judecător Florin ŞUIU
SECŢIA A II-A CIVILĂ şi SECŢIA PENALĂ
- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara
- judecător Camelia LUCACIUC
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
Page 2
1
Cuprins
SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................................ 3
§. Drept procesual civil .................................................................................................. 3
1. Recurs. Motive de nelegalitate. Invocare ............................................................................ 3
2. Perimare. Întrerupere curs. Condiţii ................................................................................... 5
3. Recurs. Admisibilitate ........................................................................................................... 6
SECŢIA A II-A CIVILĂ ...................................................................................................................... 8
§. Dreptul asigurărilor ................................................................................................... 8
4. Stabilirea datei de curgere a dobânzilor în materia despăgubirilor izvorând din
răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente rutiere. Regimul juridic
distinct al penalităţii de întârziere prevăzut de legislaţia specială privind neplata
despăgubirii de către asigurător. Admiterea apelului reclamantului....................................... 8
§. Dreptul insolvenţei ...................................................................................................18
5. Acţiune în anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului introdusă de
creditoare. Decăderea din exerciţiul dreptului la acţiune. Respingerea ca tardivă a acţiunii
creditorului reclamant ................................................................................................................ 18
6. Cerere adresată de lichidatorul judiciar provizoriu judecătorului sindic pentru
confirmarea sa în procedura insolvenţei, pe temeiul imposibilităţii de adoptare a unei
hotărâri a creditorilor în acest scop. Admisibilitate ................................................................. 21
§. Drept procesual civil .................................................................................................25
7. Revizuire întemeiată pe motivul descoperirii unui înscris nou, reprezentat de o decizie
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Distincţie între
natura juridică a înscrisului doveditor şi cea a deciziei de unificare a practicii judiciare.
Respingerea cererii de revizuire................................................................................................. 25
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE .......................................................... 29
§. Dreptul asigurărilor sociale .......................................................................................29
8. Prima de relocare. Condiţii de acordare. Imposibilitatea de cumul cu prima de
activare.. ....................................................................................................................................... 29
Page 3
2
§. Dreptul muncii ..........................................................................................................34
9. Încetarea contract individual de muncă. Perioada de probă în cazul funcţiei de
conducere ..................................................................................................................................... 35
10. Majorare salarială. Act adiţional la contractul individual de muncă. Modalităţile
actului juridic ............................................................................................................................... 44
11. Obligaţia de eliberarea unei adeverinţe, în vederea recalculării pensiei de serviciu
conform Legii nr. 567/2004 cu luarea în calcul a nivelului maxim al indemnizaţiei de
încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o altă valoare de referinţă sectorială
decât cea utilizată în calcul salariului avut în ultima lună de activitate ................................. 52
12. Răspundere patrimonială. Prescripţia dreptului material la acţiune. Aplicarea legii
civile în timp. Ultraactivitatea legii vechi .................................................................................. 58
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL ....................................................... 67
§. Contencios administrativ ..........................................................................................67
13. Condițiile stabilite de legiuitor pentru eliberarea certificatelor care atestă calitatea
de Luptător cu Rol Determinant. Instituțiile abilitate să analizeze cererile şi să verifice
dosarele persoanelor care solicită acordarea calităţii de Luptător cu Rol Determinant ..... 67
14. Data aplicării – în cazul funcţionarilor publici încadraţi la Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Timişoara – a dispoziţiilor din Anexa nr. VIII (Familia
ocupaţională de funcţii bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea
funcţionarilor publici) – pct. I (Salarii pentru administraţia publică centrală) – lit. d)
(Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi a majorării
salariului de bază de 15% prevăzute în Nota nr. 3 din Anexa nr. VIII – Capitolul I – lit. A)
– pct. I – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017 ........... 73
SECŢIA PENALĂ ............................................................................................................................... 86
§. Drept penal. Partea specială ....................................................................................86
15. Infracţiunea de complicitate la furt calificat. Principiile şi regulile care guvernează
probele în procesul penal cu referire la actele de complicitate. Reţinerea îndoielii rezonabile
cu privire la fapta de complicitate. Achitarea inculpatului. Extinderea efectelor achitării la
inculpaţii care nu au declarat apel. Admisibilitate. Înlăturarea circumstanţei agravante
privind săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Introducerea din oficiu
a părţii responsabile civilmente în proces. Nelegalitate ........................................................... 87
Page 4
3
SECŢIA I-A CIVILĂ
§. Drept procesual civil
1. Recurs. Motive de nelegalitate. Invocare
Codul de procedură civilă: art. 485, art. 486 alin. (1) lit. c), art. 487, art. 488 alin.
(1) pct. (1) – (8), art. 489 alin. (1) şi (3)
În recurs, hotărârea criticată este examinată din perspectiva concordanţei sale cu
dispoziţiile legale (materiale şi procesuale) prin raportare la motivele limitativ prevăzute de
art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C.pr.civ. şi calificate în mod expres de legiuitor ca fiind de
nelegalitate. Aceste motive trebuie invocate în termenul de recurs, doar cele de ordine
publică putând fi invocate după împlinirea acestui termen.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 124 din 13 martie 2019,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
Prin sentinţa civilă nr. 997/01.03.2018 pronunţată în dosar nr. […]/55/2017
Judecătoria Arad a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul A... împotriva
pârâtului Centrul de Detenţie B... .
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat de
Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 730/A/11.09.2018 pronunţată în dosar nr. […]/55/2017.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a învederat că instanţa de apel nu
i-a acordat reparaţia solicitată, deşi munca prestată în centrul de detenţie nu i-a fost plătită.
A arătat că îşi susţine argumentele din instanţele anterioare, a solicitat să îi fie acordată
o reparaţie pentru faptele ilicite constând în neplata muncii prestate făcând trimitere la cauza
Floroiu c .România şi a arătat că la primul termen de judecată va depune un memoriu care va
cuprinde detaliile recursului.
Examinând recursul, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea sumei de 28000
lei pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a faptului că, deşi a desfăşurat
activitate în cadrul Centrului pârât, nu a fost plătit pentru munca depusă.
Pentru a menţine soluţia de respingere a cererii dată de prima instanţă, tribunalul a
validat, în esenţă constatările acesteia, anume că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile
delictuale prevăzute de art. 1349 coroborat cu art. 1357 şi art. 1373 Cod civil întrucât nu
există o faptă ilicită săvârşită de pârât şi nici un prejudiciu nepatrimonial în dauna
reclamantului; că Legea nr. 254/2013 dispune că munca de natura celei de desfăşurată de
reclamant are caracter gospodăresc, fiind necesară Centrului; că reclamantului i s-a adus la
cunoştinţă că pentru activităţile pentru care a fost selecţionat nu se acordă venituri băneşti ci
Page 5
4
recompensele prevăzute de lege, iar acesta a fost de acord să desfăşoare aceste activităţi, fiind
recompensat.
Curtea a observat că recursul este o cale extraordinară de atac a cărei urmare
presupune examinarea hotărârii criticate din perspectiva concordanţei acesteia cu dispoziţiile
legale (materiale şi procesuale) prin raportare la motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin.
(1) – (8) C.pr.civ. şi calificate în mod expres de legiuitor ca fiind de nelegalitate. Or, în
cauză, prin cererea de recurs reclamantul a învederat doar că instanţa de apel nu i-a acordat
nici o reparaţie pentru munca prestată şi neplătită, fără să critice sub aspectul nelegalităţii
soluţia de respingere a apelului şi a arătat că îşi susţine argumentele din instanţele anterioare,
menţiune ce nu se constituie într-o motivare a căii de atac în sensul celor mai sus-arătate.
A mai constatat instanţa de recurs că, pe o parte, simpla trimitere la cauza Floroiu
contra România nu se constituie în critică de nelegalitate în sensul arătat şi că, pe de altă parte,
nu doar că în acea cauză obiectul sesizării instanţei europene a fost altul - reclamantul
invocând încălcarea art. 4 din Convenţie (întrucât administraţiile penitenciarelor unde îşi
executa pedepsele l-ar fi obligat să presteze munci extrem de dificile, înjositoare şi prost
plătite, fără a fi afiliat la sistemul public de pensii), art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 14 din
Convenţie (întrucât deţinuţii care prestează o muncă sunt excluşi discriminatoriu de la
afilierea la sistemul public de pensii) şi art. 3 (întrucât în diferitele locuri de detenţie a fost
lipsit de tratament medical adecvat pentru bolile de care suferă) – iar cererea a fost declarată
inadmisibilă, dar Curtea europeană a statuat că „33. În privinţa lipsei remuneraţiei pentru
munca prestată… reiterează faptul că o astfel de circumstanţă nu elimină, în sine, un tip de
muncă precum „o muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei” (Zelyazkov
împotriva Bulgariei… pct. 36… şi Stummer… pct. 122)… 35. În speţă,… dreptul intern
prevede că deţinuţii pot presta în închisoare fie o muncă remunerată, fie, în ceea ce priveşte
administrarea curentă a închisorii, munci neremunerate, dar care dau dreptul la o reducere a
pedepsei. Alegerea aparţine persoanei deţinute, care este informată cu privire la condiţiile de
exercitare a fiecărui tip de muncă….37. În speţă, Curtea consideră că munca prestată de
reclamant poate fi considerată „o muncă impusă în mod normal unei persoane supuse
detenţiei” în sensul art. 4 § 3 a) din Convenţie”.
Instanţa a mai constatat că pe calea răspunsului la întâmpinarea pârâtului intimat
recurentul a expus şi motive pentru care a apreciat că decizia recurată este nelegală.
Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că din coroborarea prevederilor art. 485, art.
486 alin. (1) lit. c) şi art. 487 C.pr.civ. rezultă regula (aplicabilă în dosarul de faţă) potrivit
căreia recursul trebuie motivat în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, fie prin
cererea de recurs, fie printr-un memoriu separat care, şi el, va trebui depus în acelaşi termen.
Or, hotărârea tribunalului a fost comunicată reclamantului la 27.09.2018, iar răspunsul
la întâmpinare cuprinzând critici aduse acestei decizii a fost expediat instanţei la 03.01.2019,
cu depăşirea termenului de 30 de zile imperativ prevăzut de lege.
În fine, a mai observat Curtea, Codul de procedură civilă permite părţii sau instanţei să
invoce după împlinirea termenului de recurs motive de ordine publică [art. 489 alin. (1) şi
(3)], însă criticile aduse de recurent deciziei prin înscrisul menţionat nu se constituie în
asemenea motive şi nici instanţa nu a identificat vreun asemenea motiv pentru a-l invoca din
oficiu.
Page 6
5
Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul reclamantului.
2. Perimare. Întrerupere curs. Condiţii
Codul de procedură civilă de la 1865: art. 248 alin. (1), art. 249
Pentru ca actul de procedură efectuat de parte să aibă ca efect întreruperea cursului
perimării, este obligatoriu ca acest act să fie îndeplinit în vederea judecării procesului.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 45 din 30 ianuarie 2019,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
Prin contestaţia în anulare din 31.03.2017, contestatorul A... a solicitat retractarea
deciziei civile nr. 25/08.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr.
[…]/59/2016* în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin încheierea din 24.05.2017, faţă de lipsa părţilor care nu au solicitat judecarea în
lipsă, în baza art. 242 pct. 2 C.pr.civ. de la 1865 (incident în cauză), instanţa a dispus
suspendarea judecării contestaţiei.
Urmare a cererii formulată în acest sens la 22.05.2018 de contestator, cauza a fost
repusă rol pentru termenul de judecată din 12.09.2018, termen la care, din nou, faţă de lipsa
părţilor care nu au solicitat judecarea în lipsă, în baza art. 242 pct. 2 C.pr.civ. instanţa a dispus
suspendarea judecării cauzei.
La 19.12.2018, instanţa a dispus citarea părţilor pentru termenul de judecată din
30.01.2019, termen la care, în baza art. 137 alin. (1) C.pr.civ. raportat la art. 252 alin. (1), art.
249 alin. (1) C.pr.civ., a invocat din oficiu excepţia perimării şi a rămas în pronunţare asupra
acestei excepţii, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 248 alin. (1) C.pr.civ., „Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie,
apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de
drept…dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an”.
Prezenta contestaţie a rămas în nelucrare din 24.05.2017 (când judecata a fost
suspendată în baza art. 242 pct. 2 C.pr.civ.) până la 19.12.2019 când instanţa a dispus din
oficiu citarea părţilor pentru verificarea incidenţei art. 248 alin. (1) C.pr.civ., fără ca vreuna
dintre părţi să îndeplinească vreun act de procedură care să aibă ca efect întreruperea cursului
perimării conform art. 249 C.pr.civ. şi fără să se fi invocat existenţa vreunuia dintre cazurile
de suspendare a perimării arătate la art. 250 C.pr.civ.
Corespunde realităţii că în interiorul termenului de un an (la 22.05.2018) contestatorul
a solicitat repunerea pe rol a cauzei şi că art. 249 C.pr.civ. prevede că perimarea se întrerupe
prin îndeplinirea unui act de procedură de către partea care justifică un interes, însă aceeaşi
normă cere expres ca acest act să fie îndeplinit în vederea judecării procesului.
Or, urmare a cererii contestatorului, cauza a fost repusă pe rol pentru termenul de
judecată din 12.09.2018, termen la care judecata a fost suspendată pentru acelaşi motiv al
Page 7
6
lipsei părţilor care nu au cerut judecata în lipsă, astfel că actul de procedură nu a fost
îndeplinit în scopul cerut de norma arătată.
Instanţa constată, pe de o parte, că nici prin cererea de repunere pe rol a judecăţii
(suspendată pentru lipsa părţilor) şi nici ulterior contestatorul nu a solicitat ca judecata să se
facă în lipsă şi nici nu s-a prezentat la termenul de judecată din 12.09.2018 şi, pe de altă parte,
că în cerere a menţionat că repunerea dosarului pe rol este solicitată „în interiorul anului
calendaristic de suspendare”, concluzia fiind aceea că scopul îndeplinirii actul arătat a fost
acela de a se evita împlinirea termenului de perimare şi nu cel de reluare a judecării
procesului, cum cere art. 249 C.pr.civ.
În consecinţă, instanţa a constatat că în cauză întreruperea perimării nu s-a produs şi că
termenul de perimare de un an s-a împlinit, motiv pentru care a constatat perimarea
contestaţiei în anulare.
3. Recurs. Admisibilitate
Legea nr. 247/2005: Titlul XIII - - art.1 şi art. 5 alin. (1)
Legea nr. 76/2012: art.7 alin. (1), alin. (2)
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesele funciare în primă instanţă sunt
supuse numai apelului, fiind inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei dată în apel.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 153 din 27 martie 2019,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
Prin sentinţa civilă nr. 1074/06.03.2018 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr.
[…]/55/2017 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A... împotriva pârâtului B..., la
fel şi cererea de chemare în garanţie a Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor Zădăreni formulată de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 810/A/25.09.2018 pronunţată în dosar nr. […]/55/2017,
Tribunalul Arad a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pe care a
schimbat-o în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe pârât să îi lase în
deplină proprietate şi liniştită posesie terenul înscris în CF nr. 1, respingând cererea de
chemare în garanţie.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul.
La termenul de judecată din 27.03.2019, în baza art. 247 alin. (1) C.pr.civ., art.248
alin. (1) raportat la prevederile art. 1 şi art.5 alin. (1) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 şi
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii
recursului şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, având în vedere următoarele:
Prin cererea adresată primei instanţe, reclamanta a solicitat să se constate că dreptul
său de proprietate este preferabil celui al pârâtului în ceea ce priveşte amplasamentul
suprafeţei de 10000 mp. şi să fie obligat acesta să îi lase în deplină proprietate şi în liniştită
posesie imobilul; a mai solicitat să fie obligată chemata în garanţie Comisia locală de fond
Page 8
7
funciar Zădăreni să îi apere punerea în posesie potrivit titlului de proprietate eliberat în baza
legii fondului funciar şi,dacă amplasamentul nu este cel corespunzător, să fie obligată
Comisia la punerea în posesie conform titlului de proprietate.
În motivarea acţiunii şi prin precizările ulterioare a invocat că este beneficiara titlului
de proprietate nr. 2 şi că nu contestă titlul de proprietate nr. 3 de care beneficiază pârâtul, dar
solicită să se constate că acesta a ocupat fără drept terenul proprietatea sa; că Primăria
Zădăreni nu a lămurit de ce nu mai este îndreptăţită la posesie pe vechiul amplasament ci i-a
răspuns că nu se regăsesc nici procesele-verbale de punere în posesie şi nici planurile
parcelare; că partea chemată în garanţie este singura entitate administrativă cu personalitate
juridică ce poate sta în judecată potrivit competenţei sale de reconstituire a dreptului de
proprietate când persoanele îndreptăţite îşi dispută amplasamentul imobilului, urmând ca
partea care pierde să fie satisfăcută cu un nou amplasament.
Pârâtul a invocat că dreptul reclamantei nu este contestat, situaţia dedusă judecăţii
fiind cea în care doi proprietari a două terenuri distincte care se învecinează contestă
amplasarea exactă a imobilelor.
Invocând prevederile Legii nr.18/1991 şi pe cele ale HG nr. 890/2005, chemata în
garanţie a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, arătând că nu ea, ci Comisia
Locală de fond funciar Felnac şi Comisia judeţeană de fond funciar au realizat demersurile de
reconstituire a dreptului de proprietate al părţilor, punerea în posesie şi eliberarea în anul 1994
a titlurilor de proprietate, anume Comisia locală Felnac a stabilit mărimea şi amplasamentul
suprafeţelor de teren ce le reveneau părţilor, a întocmit situaţiile definitive cu suprafeţele şi
amplasamentele întocmind un plan de delimitare şi parcelare, le-a înaintat spre aprobare şi
validare Comisiei judeţene şi i-a pus în posesie prin delimitare în teren şi completarea fişelor
de punere în posesie.
Respingând cererile reclamantei, prima instanţă a reţinut inclusiv că dreptul de
proprietate al fiecăreia dintre părţi a fost reconstituit în temeiul legilor fondului funciar şi a
avut în vedere inclusiv art. 86 alin. (1) din Ordinul ANCPI 700/2014 vizând situaţia
terenurilor din extravilan retrocedate conform legilor proprietăţii în situaţia în care pentru
tarlaua în care este situat imobilul nu există plan parcelar recepţionat.
Pe calea apelului, reclamanta a invocat şi că vecinătatea terenurilor părţilor este
născută din titlurile de proprietate, că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că deposedarea
sa datorată unei suprapuneri ar fi legitimă şi că, în calitate de autoritate publică competentă în
reconstituirea dreptului de proprietate, chemata în garanţie este obligată să constate
valabilitatea titlurilor de proprietate ale părţilor şi să garanteze pentru fiecare realitatea
amplasamentului.
Prin decizia recurată, tribunalul a reţinut că disputa dintre părţi vizează identificarea
terenurilor ce au făcut obiect al reconstituirii în temeiul legilor fondului funciar; că efectul
suprapunerilor între parcele ce au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate este
acela că persoana care constată că terenul menţionat în titlul său se suprapune cu un teren
evidenţiat într-un titlu de proprietate emis anterior poate obţine protecţia dreptului ce i-a fost
reconstituit doar prin atribuirea unui alt amplasament, în acest sens fiind şi prevederile art. 51
alin. (2) şi (3) din Legea 18/1991.
Page 9
8
Din examinarea acestor susţineri ale părţilor şi considerente ale instanţelor anterioare,
Curtea a reţinut că litigiul a fost declanşat ca urmare a aplicării prevederilor legilor fondului
funciar care reglementează inclusiv procedura de urmat de foştii proprietari şi de instituţiile cu
atribuţii în materia reconstituirii dreptului de proprietate, stabilirea amplasamentului terenului,
emiterea titlurilor de proprietate şi punerea în posesie realizându-se în cadrul acestei
proceduri.
În consecinţă, a constatat instanţa de recurs, prezentul litigiu are natura unui proces
funciar, fiind definit astfel de art.1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 care dispune că „În
scopul accelerării judecării plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării
Legii fondului funciar nr. 18/1991…şi… Legii nr. 1/2000…numite în continuare procese
funciare, procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui
titlu, care se vor completa cu cele ale Codului de procedură civilă”.
Or, faţă de prevederile art. 5 alin. (1) din acelaşi titlu („Hotărârile pronunţate de
instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului”)
şi de cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 [„(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel,
ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă
este „definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi
supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în
cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă
este „supusă recursului”…”), hotărârea pronunţată de Tribunalul Arad este definitivă, nefiind
supusă recursului.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca inadmisibil recursul pârâtului.
SECŢIA A II-A CIVILĂ
§. Dreptul asigurărilor
4. Stabilirea datei de curgere a dobânzilor în materia despăgubirilor izvorând
din răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente rutiere. Regimul juridic
distinct al penalităţii de întârziere prevăzut de legislaţia specială privind neplata
despăgubirii de către asigurător. Admiterea apelului reclamantului
Codul civil: art. 1535
Legea nr. 132/2017: art. 21 alin. (4) – (6)
Norma ASF nr. 23/2014: art. 37 alin. (4) şi art. 38
Referitor la critica reclamantei apelante sub aspectul dispoziţiei primei instanţe prin
care acordă dobânzi legale doar începând cu a 11-a zi de la comunicarea deciziei definitive,
Curtea constată că şi această critică este întemeiată, deoarece prima instanţă a combinat
Page 10
9
două texte legale, unul de drept comun prevăzut de art. 1535 Cod civil, referitoare la
obligaţia plăţii dobânzilor şi un altul prevăzut de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 referitor
la obligaţia asigurătorului de plată a unor penalităţi de 0,2% în cazul neonorării
indemnizaţiei de asigurare sau a despăgubirii.
Curtea relevă mai întâi că pretenţia reclamantei în obiect se referă la acordarea
dobânzii legale asupra sumelor pe care instanţa le acordă cu titlu de despăgubiri, iar nu la
penalităţi de întârziere, ceea ce semnifică fixarea de către reclamantă, în limitele principiului
disponibilităţii părţii a obiectului sancţiunii pentru neplata despăgubirilor, precum şi a
temeiului de drept care protejează executarea acestei obligaţii. În acest context, regimul
juridic este cel conferit de dispoziţiile art. 1535 Cod civil conform cărora în cazul în care o
sumă de bani nu este plătită la scadenţă creditorul are dreptul la daune moratorii de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut
de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu [alin. (1)]. Prin urmare, dobânda
legală solicitată de reclamanta apelantă nu are niciun temei să curgă din a 11-a zi de la data
rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti, pentru motivul că o astfel de condiţionare
sub aspectul datei de debut a curgerii dobânzilor nu este prevăzută nici prin lege, nici prin
contractul de asigurare.
Curtea consideră că aceste dobânzi curg de la data la care instanţa a stabilit
prejudiciul şi întinderea acestuia, dispunând în sarcina pârâtei obligaţia de despăgubire în
cuantumul bănesc determinat de către instanţă prin hotărârea sa. Sub acest aspect, Curtea
are în vedere pe de o parte daunele materiale încuviinţate pe baza unor înscrisuri ulterioare
datei producerii faptului cauzator de prejudicii (înscrisurile medicale din care rezultă
întrebuinţarea acestor cheltuieli), iar pe de altă parte, statuarea pentru prima dată asupra
cuantumului daunelor morale, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Acesta este motivul pentru care dobânzile legale curg de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care se pronunţă asupra despăgubirilor materiale şi morale
instanţa de judecată, iar nu de la data producerii faptului cauzator de prejudicii, ceea ce în
această cauză este reprezentată de data producerii accidentului rutier. Doar dreptul la
reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, aşa cum statuează art. 1381 alin. (2) Cod
civil; în schimb, dreptul la a obţine despăgubirea este contemporan cu data la care instanţa
de judecată stabileşte atât categoria prejudiciului cauzat prin fapta ilicită cât şi întinderea
acestuia, stabilind totodată şi modalitatea de executare a obligaţiei de reparaţie a
prejudiciului de către cel obligat la reparaţiune.
Aşa cum s-a arătat deja, conform Normei ASF nr. 23/2014, penalitatea de 0,2%
calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la
diferenţa de sumă neachitată, se plăteşte de asigurător dacă acesta nu îşi îndeplineşte
obligaţiile în termenele prevăzute de art. 37 din Norma ASF sau şi le îndeplineşte defectuos,
inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea. Această normă a fost abrogată şi
înlocuită de Norma ASF nr. 39/2016, care la rândul său a fost abrogată de Norma ASF nr.
20/2017 pentru ca, în final, aceeaşi reglementare să fie conţinută în prezent de art. 21 alin.
(5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Indiferent de sediul actului
normativ în care s-a prevăzut această penalitate, sancţiunea trebuie raportată, în cazul în
Page 11
10
care despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească, de la data la care asigurătorul
a primit o hotărâre judecătorească definitivă [Norma ASF nr. 23/2014 art. 37 alin. (4), Legea
nr. 132/2017 art. 21 alin. (4)]. Prin urmare, până la îndeplinirea actului procedural de
comunicare a hotărârii judecătoreşti definitive de către asigurător, această penalitate nu se
află în actualitate. Numai în condiţiile în care asigurătorul va săvârşi una dintre faptele
descrise de art. 38 din Normă sau de art. 21 alin. (5) şi (6) din Lege, penalitatea poate intra
în acţiune şi sancţiona în limitele prevăzute de aceste dispoziţii speciale opoziţia culpabilă a
asigurătorului sau orice altă faptă prin care nu plăteşte în totul sau chiar şi numai în parte
despăgubirea stabilită de către instanţa de judecată prin hotărârea judecătorească definitivă
comunicată. De asemenea, penalitatea se datorează prin efectul legii de către asigurător (ex
lege) fără a fi necesară o hotărâre judecătorească a priori pronunţată pentru a stabili
această sancţiune.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 88/R din 6 martie 2019,
rezumată de judecător dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă nr. 415/28.03.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
[…]/30/2016, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu
pârâta SC B... SA şi intervenientul forţat C...; a obligat pârâta către reclamantă, la plata sumei
40.000 lei cu titlu de daune morale şi 25.374,17 lei daune materiale, precum şi a dobânzii
legale aferente fiecărei sume începând cu a 11-a zi de la comunicarea deciziei definitive şi
până la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar, la data de 28.07.2016, în
extravilanul localităţii Kunszallas, pe partea carosabilă dreaptă a autostrăzii M5, la Km.
101+810 m, a avut loc un accident de circulaţie, în care au fost implicate două autovehicule,
respectiv autoturismul marca […] model Company cu nr. de înmatriculare […], condus de
către intervenientul C..., aflat în folosinţa SC D... SRL, în care se afla ca pasager reclamanta
A... şi autovehiculul de transport marfă, marca […], modelul […] cu nr. de înmatriculare
[…].
Urmare a acestui eveniment rutier, reclamanta a suferit leziuni ce a necesitat conform
adresei emise de către organele de poliţie ungare (fila 18 verso vol. I dosar fond) peste 8 zile
îngrijiri medicale.
A reţinut prima instanţă că, intervenientul forţat, domnul C..., conducător al
autovehiculului aflat în folosinţa SC D... SRL, a fost pus sub acuzare de către Tribunalul
Districtului Kecskemet (Ungaria), iar aşa cum reiese din adresa emisă de către Politia
Municipală Kecskemet (fila 23, vol. I şi fila 134 , vol. II dosar fond) s-a constatat vina în
producerea accidentului de circulaţie din neglijenţă, producând leziuni reclamantei.
În urma accidentului rutier, reclamanta a fost transportată la Centrul Clinic „Szent-
Gyorgyi Albert” (Szeged - Ungaria) efectuându-se examinări (investigaţii de laborator
urgente) şi diagnosticată cu fractură a extremităţii superioare a humerusului având pe partea
dreaptă temporoparietal o plagă superficială de 3 cm. crăpată, fiind externată la data de
03.08.2016.
Page 12
11
De asemenea, tribunalul a reţinut că, potrivit actelor medicale depuse în susţinerea
acţiunii, a reieşit că reclamanta a fost diagnosticată cu fractură col chirurgical humerus drept
cu deplasare mică, în cadrul unui politraumatism prin accidentul rutier, precum şi disfonie
severă, fără a se concluziona că modificarea timbrului şi a intensităţii vocii au caracter
permanent (filele 26-37, vol. I dosar fond).
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prescrise de
dispoziţiile art. 1357 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intervenientului.
Din formularea art. 1357 si art. 1381 C.civ., a rezultat că sunt supuse reparării de către
persoana responsabilă atât prejudiciul material, cât şi cel moral, iar potrivit art. 1385 alin. (1)
C.civ. prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În ceea ce priveşte prejudiciul material suferit de reclamantă, conform prevederilor art.
1378 alin. (1) C.civ., despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă
va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi
orice alte prejudicii materiale.
Existenţa prejudiciului material a fost dovedită cu certitudine prin înscrisurile depuse
la filele 38-47, 56 şi 57 din dosarul de fond, reprezentând bonuri fiscale emise îndeosebi
pentru medicamentele cumpărate şi consultaţii medicale de specialitate, traduceri acte emise
de autorităţile maghiare, precum şi cheltuieli efectuate în vederea recuperării.
La stabilirea daunelor materiale ce urmează a fi acordate, instanţa de fond nu va avea
în vedere însă, suma pretinsa cu titlu de beneficiu nerealizat pentru perioada ianuarie 2017 –
septembrie 2019.
Astfel, deşi dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C.civ. prevăd că pot fi acordate despăgubiri
şi pentru un prejudiciu viitor, acelaşi text de lege impune însă şi condiţia ca producerea lui să
aibă caracter neîndoielnic.
Ori, în speţă, reclamanta a solicitat cu titlu de daune materiale suma de 41.294 euro
susţinând că, prin leziunile suferite nu mai poate onora contractul de îngrijire încheiat la data
de 29.06.2016 , unde, în cuprinsul art.6 se prevede că, pentru activităţile menţionate la pct.3
se aplica un onorariu zilnic de 77 euro, apreciind că acest câştig în condiţii obişnuite l-ar fi
putut realiza şi de care a fost lipsit.
Contrar susţinerilor reclamantei, tribunalul a reţinut că, deşi contractul a fost încheiat
pe durată nedeterminată, fiecare parte avea posibilitate sa-l rezilieze cu respectarea unui
termen de preaviz de 2 săptămâni; de asemenea acelaşi contract prevede la pct.7, clauza
potrivit căreia contractul va înceta la data decesului persoanei îngrijite, neexistând aşadar
certitudinea că acest contract ar fi fost în fiinţă până în septembrie 2019.
Prin urmare, pretenţiile solicitate cu titlu de daunele materiale sunt întemeiate în parte
numai cu privire la cheltuielile efectuate conform înscrisurilor depuse la filele 38-47, 56 şi 57
din dosarul de fond, (pentru medicamente, consultaţii medicale de specialitate, traduceri acte
emise de autorităţile maghiare şi cheltuieli efectuate în vederea recuperării), dar şi câştigul
nerealizat în timpul recuperării, constând în sumele de bani de care reclamanta a fost lipsită pe
lunile septembrie şi noiembrie (60 de zile x 77 euro/zi reprezentând onorariul zilnic pentru
îngrijire) în cuantum total de 25.374,17 lei.
În referire la prejudiciul moral suferit de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că
daunele morale reprezintă satisfacţii echitabile destinate a compensa material suferinţele de
Page 13
12
ordin moral pricinuite. Repararea acestor consecinţe de natură nepatrimonială produse prin
fapta ilicită culpabilă urmează regulile răspunderii civile delictuale.
Existenţa prejudiciului moral suferit de reclamantă a rezultat din lezarea integrităţii
corporale, din suferinţele psihice încercate ca urmare a vătămării corporale şi din starea de
disconfort major produsă.
În vederea stabilirii sumei ce urmează să fie acordată cu titlu de daune morale, instanţa
de fond a avut în vedere gravitatea leziunilor suferite de către reclamantă, ţinând seama,
totodată, ca pe parcursul spitalizării şi, ulterior, în perioada recuperării, reclamanta a suferit o
restrângere considerabilă a posibilităţilor de viaţă familială şi socială, instanţa de fond apreciat
că se impune acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 40.000 lei,
sumă ce constituie o reparaţie adecvată şi echitabilă de natură a compensa într-o manieră
rezonabilă durerile fizice şi morale încercate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta A... cât şi pârâta SC B…
SA Bucureşti.
Prin apelul declarat, apelanta reclamantă A... a solicitat admiterea apelului aşa cum a
fost formulat şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul: admiterii acţiunii introductive de
instanţă, aşa cum a fost formulată, respectiv în sensul admiterii în integralitate a capătului de
cerere cu nr. 1 prin care s-a solicitat obligarea S.C. B… S.A. alături de intervenientul forţat
C... la plata sumei de 210.822,74 lei cu titlu de daune materiale suferite de reclamantă în urma
accidentului rutier din data de 28.07.2016 + suma de 2275,11 lei reprezentând daune
materiale suferite ulterior introducerii acţiunii; admiterea în integralitate a capătului de cerere
cu nr. 2 prin care s-a solicitat obligarea S.C. B… S.A. alături de intervenientul forţat C... la
plata sumei de 923.873 lei, cu titlu de daune morale suferite de reclamantă în urma
accidentului rutier din data de 28.07.2016; admiterii în integralitate a capătului de cerere cu
nr. 3 prin care s-a solicitat dobânda legală la sumele solicitate cu titlu de despăgubiri calculate
până la data achitării efective a acestora; menţinerea în rest a sentinţei apelate; în temeiul art.
453 din C.pr.civ, a solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea prezentul
diferend.
În motivare arată că hotărârea apelata ca fiind parţial netemeinică şi nelegală, cu
privire la modul de soluţionare a capătului de cerere vizând:
- Acordarea daunelor materiale - prima a instanţa a acordat daune materiale în
cuantum total de 25.374,17 lei deşi din probatoriul administrat în cauză s-a dovedit
producerea unui prejudiciu material în cuantum de 210.822,74 lei la care se adaugă şi
cheltuielile efectuate ulterior introducerii acţiunii introductive în cuantum de 2275,11 lei,
cheltuieli pe care înţelege să le dovedesc prin prezenta.
- Acordarea daunelor morale în cuantum total de 40.000 lei, deşi prin încălcarea
drepturilor personale nepatrimoniale reclamanta suferă un prejudiciu nepatrimonial
reprezentând dureri fizice şi psihice net superior aprecierii primei instanţei, astfel că, raportat
la starea de fapt, aprecierea primei instanţe cu privire la cuantumul daunelor morale este
derizorie;
- Acordarea dobânzii legale aferentă fiecărei sume începând cu a 11-a zi de la
comunicarea deciziei definitive şi până la data plăţii efective, deşi această dobândă se cuvine
Page 14
13
reclamantei de la data producerii prejudiciului care dă dreptul la reparaţie, chiar dacă el nu
poate fi valorificat imediat.
Prin apelul declarat de către SC B… SA, aceasta a solicitat admiterea apelului,
modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării despăgubirilor morale, a înlăturării
obligaţiei de plată a dobânzii legale şi a reducerii cheltuielilor de judecată.
Critică soluţia instanţei de fond ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât a fost dată cu
aplicarea greşită a legii.
Referitor la suma acordată cu titlu de daune morale reclamantei, apelanta pârâtă
solicită a se avea în vedere dispoziţiile legale în materie, a se reţine că acestea este necesar a fi
acordate în conformitate cu practica şi jurisprudenţa din România astfel că solicită instanţei să
aprecieze dacă în acest mod au fost acordate de către prima instanţa.
Consideră necesar a reitera faptul că la acordarea daunelor morale instanţa de judecată
este ţinută să observe că sumele acordate cu acest titlu trebuie să aibă efect compensatoriu, că
repararea prejudiciului moral nu poate avea decât un caracter aproximativ si, de asemenea,
trebuie să se aibă în vedere doar aceste aspecte nicidecum să se raporteze la calitatea apelantei
pârâte de parte responsabilă civilmente în cauză.
Pe de alta parte, solicită a se avea în vedere practica la care a făcut referire prin
întâmpinarea depusă la dosarul de fond, precum şi soluţia pronunţată de către Curtea de Apel
Cluj în dosarul penal […]/211/2015, aceasta instanţă considerând că suma de 5.000 euro cu
titlul de daune morale este îndestulătoare pentru tatăl vitreg al decedatei, şi că suma de 10.000
euro este îndestulătoare pentru fraţii decedatei, iar prin hotărârea judecătorească pe care
înţelege să o critice sub acest aspect s-au acordat despăgubiri morale în caz de vătămare
corporală în cuantum de 40.000 lei.
Apelanta B… SA critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării pârâtei la
plata dobânzii legale aplicate asupra sumelor acordate cu titlul de daune materiale şi morale în
condiţiile în care dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, ce are aplicabilitate în speţă, arată că
asigurătorul datorează penalităţi de întârziere aplicate asupra sumelor la care este obligat, într-
adevăr începând cu a unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Aşadar, apelanta pârâtă datorează penalităţi de întârziere, nicidecum dobânda legală
aşa cum în mod netemeinic şi nelegal a fost obligată, penalităţi ce urmează a se aplica asupra
sumelor la care a fost obligată cu titlul de daune materiale şi morale începând cu a
unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a sentinţei.
Examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a
apărărilor ridicate de părţi, precum şi devolutiv, potrivit dispoziţiilor art. 474 – 483 C. pr.
civ., Curtea constată că apelul reclamantei este fondat,urmând a fi admis, iar apelul pârâtei
este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei apelate prin apelul reclamantei, Curtea
constată că sunt întemeiate criticile referitoare la cuantumul daunelor materiale, a daunelor
morale şi la regimul juridic al acordării dobânzii legale.
Astfel, în ceea ce privesc daunele materiale, Curtea relevă că se cuvin a fi acordate şi
acele daune care au făcut obiectul întrebuinţării de către reclamantă a cheltuielilor privind
prestaţiile medicale efectuate pe tot parcursul judecării cauzei în primă instanţă, precum şi a
celor întrebuinţate până la judecarea cauzei în apel, întrucât conform art. 488 alin. (5) C. pr.
Page 15
14
civ. prin excepţie de la limitele efectului devolutiv a apelului determinate de ceea ce s-a supus
judecăţii la prima instanţă, se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice
alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.
Sub acest cuprins, reclamanta apelantă a depus la dosar un prim desfăşurător al acestor
cheltuieli materiale ataşat cererii de apel, precum şi înscrisurile probante (filele 24-36 dosar),
iar ulterior a mai alăturat un tabel cu daune materiale şi înscrisuri din care rezultă acestea în
faţa instanţei de apel (filele 93- 100 dosar) din care rezultă un total de 3650,11 lei. Din
examinarea înscrisurilor depuse pentru a dovedi aceste daune materiale, Curtea reţine că toate
cheltuielile sunt efectuate de reclamantă în legătură cu starea sa de sănătate, precum şi în
legătură cu vătămările corporale şi a integrităţii sănătăţii cauzate ca urmare a accidentului
rutier, fapt generator al prejudiciului.
Nu sunt însă întemeiate pretenţiile constând în daune materiale, reprezentate de
pierderea capacităţii de muncă şi pierderea de către reclamantă a şansei de a câştiga pe viitor
anumite remuneraţii pentru efectuarea în viitor a unor prestaţii de îngrijire persoane în vârstă
pe teritoriul unui alt stat în perioada ianuarie 2017- septembrie 2019, daunele morale pe care
le cuantifică la suma de 40.194 Euro. Curtea relevă, mai întâi, că reclamanta apelantă nu a
dovedit că şi-a pierdut capacitatea de muncă ca urmare a vătămărilor corporale şi a integrităţii
sănătăţii generate de accidentul rutier, ultimul raport de expertiză medico-legală întocmit de
IML Timişoara sub nr. […]/A1/13.11.2018 (filele 104-106 dosar apel) arătând că nu poate fi
supusă unei expertizări a capacităţii de muncă reclamanta, deoarece a împlinit vârsta standard
de pensionare. Pe de altă parte, se constată că reclamanta este pensionară pentru limită de
vârstă, ceea ce sub prezumţia legii reclamanta are calitatea de pensionar şi nu de persoană
activă. În condiţiile în care o astfel de persoană îşi manifestă în mod voluntar voinţa de a
exercita o activitate neremunerată, indiferent de forma contractuală adoptată, prejudiciul
eventual, viitor decurgând din imposibilitatea de a întreprinde astfel de activităţi nu poate fi
pus în legătură juridică directă cu faptul generator al prejudiciului şi nici cu pierderea unei
şanse având drept conţinut eventuala remuneraţie dintr-o eventuală activitate liber aleasă de
către persoana pensionară. În acest sens trebuie interpretate dispoziţiile art. 1385 alin. (1) Cod
civil, care permit acordarea despăgubirilor şi pentru un prejudiciu viitor, însă în prezenţa
constatării condiţiei ca producerea lui să fie neîndoielnică, iar câştigul de care persoana este
lipsită să se fi putut obţine în condiţii obişnuite [alin. (1) şi (3)]. De asemenea, prevederea art.
1385 alin. (4) Cod civil supune reparaţiei şi prejudiciul constând în pierderea unei şanse,
înţelegându-se prin aceasta caracterul real al unei şanse ce aparţine unei persoane în vederea
realizării unui câştig care avea toate şansele posibile să intre în patrimoniul persoanei
prejudiciate. Contractul de întreţinere pentru îngrijire persoane în vârstă la care face referire
reclamanta putea să fie reziliat oricând pentru cauze invocate de părţi sau pentru cauze
independente voinţei părţilor. Tot astfel promisiunea că reclamanta în temeiul contractului ar
fi putut să rămână pe teritoriul statului străin pentru a presta acelaşi gen de servicii pentru alte
persoane eventuale solicitante nu se bucură de determinare în timp, în obiect şi cu privire la
câştigul posibil de realizat.
Referitor la critica privind insuficienţa daunelor morale acordate de către primă
instanţă, Curtea constată că şi această critică este întemeiată, deoarece cuantumul acordat sub
acest titlu de prima instanţă nu este de natură a asigura caracterul compensatoriu în bani a
Page 16
15
prejudiciului moral suferit de reclamantă, raportat la multitudinea şi gravitatea vătămărilor
corporale şi a integrităţii sănătăţii soldate cu leziuni şi sechele de durată asupra reclamantei,
pentru a căror îngrijire medicală au fost acordate prin suplimentul de raport medico – legal
întocmit sub nr. […]/A1/19.12.2018 un număr de 60 de zile de îngrijiri medicale socotite de la
data producerii leziunilor. Din descrierile raportului de primă expertiză medico-legală
întocmit la data de 13.11.2018 şi din suplimentul la acest raport de expertiză întocmit la
19.12.2018 rezultă că reclamanta apelantă a fost internată în mai multe rânduri (28.07.2016-
03.08.2016, 01.09.2016-27.09.2016, 09.04.2018-12.04.2018) pentru diferite intervenţii
medicale, inclusiv de ordin chirurgical, toate determinate de leziunile generate de accidentul
rutier din iulie 2016. De asemenea, aceeaşi reclamantă, potrivit scrisorilor medicale şi altor
înscrisuri de acest ordin, reclamanta a avut numeroase înfăţişări la unităţile medicale şi
spitaliceşti pentru îngrijiri, control medical, verificări medicale şi alte activităţi destinate
îngrijirilor medicale asupra reclamantei. Suplimentul de raport de expertiză medico-legală
concluzionează că reclamanta prezintă următoarele diagnostice: disfonie cronică datorită
parezei de coardă vocală stângă; status post artroplastia totală scapulo-humerală dreaptă
secundară unui traumatism prin accident rutier în 2016; atrofie musculară deltoidiană şi de
musculatură a braţului drept; urmare a parezei de coardă vocală stângă reclamanta prezintă
tulburarea vocii, modificarea mai multor parametri psiho – acustici. Medicul specialist
ortoped recomandă reclamantei fiziokinetoterapiei, control periodic ortopedic cu repetarea
radiografiei la 6 luni şi tratament antalgic la nevoie.
Curtea constată că intensitatea şi durata acestor vătămări, leziuni şi sechele au generat
asupra reclamantei suferinţe fizice, psihice, precum şi renunţarea impusă la modul obişnuit de
viaţă avut anterior producerii accidentului rutier, ceea ce împreună se constituie în mod
neechivoc într-un prejudiciu moral consistent care, în raport cu dispoziţiile art. 1381 alin. (1)
Cod civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar în cazul în care prin fapta ilicită s-a
cauzat un prejudiciu nepatrimonial prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi
acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea apreciază necesară majorarea
daunelor morale pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial suferit de către reclamantă la
suma de 70.000 lei, la care urmează a fi obligată pârâta asigurător.
Referitor la critica reclamantei apelante sub aspectul dispoziţiei primei instanţe prin
care acordă dobânzi legale doar începând cu a 11-a zi de la comunicarea deciziei definitive,
Curtea constată că şi această critică este întemeiată, deoarece prima instanţă a combinat două
texte legale, unul de drept comun prevăzut de art. 1535 Cod civil, referitoare la obligaţia plăţii
dobânzilor şi un altul prevăzut de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 referitor la obligaţia
asigurătorului de plată a unor penalităţi de 0,2% în cazul neonorării indemnizaţiei de asigurare
sau a despăgubirii.
Sub acest aspect, Curtea relevă mai întâi că pretenţia reclamantei în obiect se referă la
acordarea dobânzii legale asupra sumelor pe care instanţa le acordă cu titlu de despăgubiri, iar
nu la penalităţi de întârziere, ceea ce semnifică fixarea de către reclamantă, în limitele
principiului disponibilităţii părţii a obiectului sancţiunii pentru neplata despăgubirilor, precum
şi a temeiului de drept care protejează executarea acestei obligaţii. În acest context, regimul
juridic este cel conferit de dispoziţiile art. 1535 Cod civil conform cărora în cazul în care o
Page 17
16
sumă de bani nu este plătită la scadenţă creditorul are dreptul la daune moratorii de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut
de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu [alin. (1)]. Prin urmare, dobânda legală
solicitată de reclamanta apelantă nu are niciun temei să curgă din a 11-a zi de la data
rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti, pentru motivul că o astfel de condiţionare
sub aspectul datei de debut a curgerii dobânzilor nu este prevăzută nici prin lege, nici prin
contractul de asigurare.
Curtea consideră că aceste dobânzi curg de la data la care instanţa a stabilit prejudiciul
şi întinderea acestuia, dispunând în sarcina pârâtei obligaţia de despăgubire în cuantumul
bănesc determinat de către instanţă prin hotărârea sa. Sub acest aspect, Curtea are în vedere
pe de o parte daunele materiale încuviinţate pe baza unor înscrisuri ulterioare datei producerii
faptului cauzator de prejudicii (înscrisurile medicale din care rezultă întrebuinţarea acestor
cheltuieli), iar pe de altă parte, statuarea pentru prima dată asupra cuantumului daunelor
morale, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată. Acesta este motivul
pentru care dobânzile legale curg de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin
care se pronunţă asupra despăgubirilor materiale şi morale instanţa de judecată, iar nu de la
data producerii faptului cauzator de prejudicii, ceea ce în această cauză este reprezentată de
data producerii accidentului rutier. Doar dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării
prejudiciului, aşa cum statuează art. 1381 alin. (2) Cod civil; în schimb, dreptul la a obţine
despăgubirea este contemporan cu data la care instanţa de judecată stabileşte atât categoria
prejudiciului cauzat prin fapta ilicită cât şi întinderea acestuia, stabilind totodată şi
modalitatea de executare a obligaţiei de reparaţie a prejudiciului de către cel obligat la
reparaţiune.
În ceea ce priveşte criticile formulate prin apelul pârâtei SC B… SA Bucureşti, Curtea
constată mai întâi că nu este întemeiată critica referitoare la caracterul exagerat al daunelor
morale acordate de către prima instanţă reclamantei, nici prin luarea în considerare a
argumentului privind jurisprudenţa pronunţată în materie de alte instanţe judecătoreşti, nici
prin limitarea acestora la ceea ce pârâta pretinde că ar fi suficient şi compensatoriu. Primul
argument nu ţine seama de caracteristicile specifice proprii fiecărei cauze în care instanţa este
chemată să statueze asupra daunelor morale, daune care nu pot avea un caracter uniformizat
sau standardizat, deoarece nici consecinţele de ordin nepatrimonial pe care le resimte
persoana vătămată prin fapte cauzatoare de vătămări corporale, vătămări ale integrităţii
sănătăţii, inclusiv cu proiecţia acestora asupra unor leziuni şi sechele viitoare nu sunt identice
de la o cauză la alta. Instanţa de apel a arătat deja, sub al doilea argument, că daunele morale
cuvenite reclamantei pentru a asigura caracterul compensatoriu în raport de intensitatea
vătămărilor, numărul intervenţiilor de ordin medical pentru refacerea integrităţii sănătăţii,
durata de timp necesară pentru refacerea unor vătămări şi caracterul permanent al altora,
reclamantei i se cuvin daune morale suplimentare acordate de prima instanţă, iar nicidecum
reduse; prin acordarea acestor daune morale atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au avut
în vedere pe de o parte necesitatea acoperirii prejudiciului nepatrimonial prin modalitatea
compensării acestuia cu o sumă de bani, iar pe de altă parte a apreciat că nu se aduce o
îmbogăţire fără just temei reclamantei prin acordarea într-un anumit cuantum a acestor daune
morale.
Page 18
17
O altă critică a pârâtei apelante potrivit căreia este nelegală obligarea sa la plata
dobânzii legale şi nu a unor penalităţi de întârziere potrivit Normei ASF nr. 23/2014, este de
asemenea neîntemeiată. Cu privire la regimul juridic al dobânzii legale aplicate asupra
obiectului reparaţiei prejudiciului, Curtea prezentat mai sus motivele pentru care această
dobândă este incidentă potrivit legii. Rămâne de examinat motivul nereţinerii penalităţii de
întârziere la care face referire pârâta apelantă.
Aşa cum s-a arătat deja, conform Normei ASF nr. 23/2014, penalitatea de 0,2%
calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la
diferenţa de sumă neachitată, se plăteşte de asigurător dacă acesta nu îşi îndeplineşte
obligaţiile în termenele prevăzute de art. 37 din Norma ASF sau şi le îndeplineşte defectuos,
inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea. Această normă a fost abrogată şi înlocuită
de Norma ASF nr. 39/2016, care la rândul său a fost abrogată de Norma ASF nr. 20/2017
pentru ca, în final, aceeaşi reglementare să fie conţinută în prezent de art. 21 alin. (5) din
Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii
produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Indiferent de sediul actului normativ în
care s-a prevăzut această penalitate, sancţiunea trebuie raportată, în cazul în care despăgubirea
se stabileşte prin hotărâre judecătorească, de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre
judecătorească definitivă [Norma ASF nr. 23/2014 art. 37 alin. (4), Legea nr. 132/2017 art. 21
alin. (4)]. Prin urmare, până la îndeplinirea actului procedural de comunicare a hotărârii
judecătoreşti definitive de către asigurător, această penalitate nu se află în actualitate. Numai
în condiţiile în care asigurătorul va săvârşi una dintre faptele descrise de art. 38 din Normă
sau de art. 21 alin. (5) şi (6) din Lege, penalitatea poate intra în acţiune şi sancţiona în limitele
prevăzute de aceste dispoziţii speciale opoziţia culpabilă a asigurătorului sau orice altă faptă
prin care nu plăteşte în totul sau chiar şi numai în parte despăgubirea stabilită de către instanţa
de judecată prin hotărârea judecătorească definitivă comunicată. De asemenea, penalitatea se
datorează prin efectul legii de către asigurător (ex lege) fără a fi necesară o hotărâre
judecătorească a priori pronunţată pentru a stabili această sancţiune, rămânând, în caz de
opoziţie sau de neexecutare culpabilă din partea asigurătorului a obligaţiei de plată a
despăgubirii, organului de executare silită stabilirea în mod direct a duratei de timp pentru
care se aplică penalitatea şi a cuantumului acestor penalităţi, regimul de plată a penalităţilor
fiind concomitent cu cel al obligaţiei principale, conţinând despăgubirea.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus enunţate, Curtea a admis apelul
reclamantei A... împotriva sentinţei civile nr. 415/PI/28.02.2019 pronunţată de Tribunalul
Timiş în dosarul nr. […]/30/2016.
A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta SC B… SA Bucureşti
şi la 3650,11 lei daune materiale, respectiv că a majorat suma daunelor morale şi a obligat
aceeaşi pârâtă la plata sumei de 70.000 lei, către reclamantă, cu dobânzi legale aplicate asupra
daunelor acordate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prezente.
A menţinut, în rest, sentinţa civilă atacată.
A respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B… SA Bucureşti.
Page 19
18
§. Dreptul insolvenţei
5. Acţiune în anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului
introdusă de creditoare. Decăderea din exerciţiul dreptului la acţiune. Respingerea ca
tardivă a acţiunii creditorului reclamant
Legea nr. 85/2014: art. 117 - 118
Potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „(1) Administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea
actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei
2 ani anteriori deschiderii procedurii”; potrivit prevederilor art. 118 din acelaşi act
normativ, „(1) Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
creditorilor, prevăzută la art. 117, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul
judiciar în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea
raportului prevăzut la art. 97, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
În cazul admiterii acţiunii, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară, iar sarcinile existente
la data transferului vor fi reînscrise.
(2) Comitetul creditorilor poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acţiune,
dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu o face.
(3) Poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai
mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”
Sub un prim aspect, se observă că textul principal care reglementează procedura şi
condiţiile de declanşare a acţiunii la care se referă art. 117 din Legea insolvenţei – şi care,
astfel, încorporează toate cele trei elemente ale normei: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea (fie,
aceasta din urmă, chiar subînţeleasă – tardivitatea/decăderea) - este alin. (1) al art. 118 din
Legea nr. 85/2014, în timp ce alin. (2) şi alin. (3) se subordonează primului aliniat, nu doar
din punct de vedere al topografiei textelor, ci, mai ales, din perspectivă logică, extinzând
ipoteza normei şi la comitetul creditorilor/creditorul majoritar.
Apoi, relaţia de subordonare existentă între alin. (2) şi (3) pe de-o parte, şi alin. (1),
pe de altă parte, rezultă şi din sensul literal al termenilor. Astfel, alin. (2) arată că o astfel de
acţiune poate fi introdusă şi de comitetul creditorilor, în timp ce alin. (3) precizează că
acţiunea poate fi introdusă, în aceleaşi condiţii, şi de creditorul care deţine mai mult de 50%
din valoarea creanţelor înscrise la masa credală. Sensul expresiilor „o astfel de acţiune” şi
„în aceleaşi condiţii” este neechivoc, neputând fi înţeles altfel decât că se referă la acţiunea
reglementată de alin. (1) – care se introduce de comitetul creditorilor/creditorul majoritar în
condiţii identice.
Aşa fiind, şi întrucât în speţă, procedura insolvenţei S.C. C... S.R.L. a fost deschisă la
data de 09.09.2015, iar acţiunea creditoarei S.C. A... S.R.L. a fost înregistrată la Tribunalul
Timiş doar la data de 24.11.2017 – cu depăşirea termenului de decădere, de 16 luni, instituit
de art. 118 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 – aceasta apare ca fiind tardiv formulată, astfel că
în mod legal a fost respinsă de către instanţa de fond.
Page 20
19
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 131/A din 29 ianuarie 2019,
rezumată de judecător dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă nr. 1055 din 27 septembrie 2018, judecătorul sindic din cadrul
Tribunalului Timiş a respins ca tardivă acţiunea având ca obiect anulare acte frauduloase
formulată de către reclamanta SC A... SRL, prin lichidator judiciar B... SPRL, în
contradictoriu cu pârâtele SC C... SRL, prin lichidator judiciar D... SPRL şi SC E... SRL, prin
administrator judiciar Consorţiul format din practicienii în insolvenţă F... SPRL şi G....
Analizând cu precădere excepția de procedură invocată, a tardivității formulării cererii
de chemare în judecată, ca excepție care face de prisos cercetarea pe fond a pricinii, astfel
cum dispun prevederile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, judecătorul sindic a constatat
următoarele:
S-a reţinut că acțiunea dedusă spre soluționare vizează anularea unor acte apreciate ca
fiind în dauna creditorilor, efectuate de societatea debitoare și este întemeiată pe dispozițiile
art. art. 118 alin. (l) și (3) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „Acţiunea pentru anularea
actelor frauduloase încheiate de debitor in dauna creditorilor, prevăzută la art. 117, poate fi
introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în termen de un an de la data
expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97, dar nu mai târziu
de 16 luni de la data deschiderii procedurii.”, respectiv „Poate introduce această acțiune, în
aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la
masa credală.”
S-a arătat că deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă faţă de debitoarea SC
C... SRL s-a dispus la data de 9 septembrie 2015, iar acțiunea dedusă spre soluționare a fost
formulată la data de 24 noiembrie 2017, de către unul dintre creditorii debitoarei SC A... SRL,
prin lichidator judiciar.
Având în vedere aceste două date și dispozițiile legale incidente citate, judecătorul
sindic a constatat ca fiind tardiv formulată acțiunea, cu depășirea termenul de 16 luni de la
data deschiderii procedurii, prevăzut de lege.
Astfel, cum au apreciat practica judiciară, dar și doctrina, termenul prevăzut de art.
118 alin. (l) este un termen de prescripţie și, având în vedere în primul rând argumentul de
interpretare referitor la lipsa de distincție în textul de lege, el este același indiferent de
subiectul de drept care exercită aceste acțiuni.
Judecătorul sindic a constatat că acțiunea cu soluționarea căreia a fost învestit a fost
introdusă peste termenul prevăzut de lege, astfel că a dispus respingerea acesteia ca tardiv
introdusă.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel creditoarea SC A...
SRL, prin lichidator judiciar B… SPRL, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre
rejudecare.
În motivarea apelului, creditoarea apelantă arată că în mod eronat judecătorul sindic a
apreciat faptul că termenul de prescripţie instituit de art. 118 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
cu privire la introducerea acţiunii în anulare acte frauduloase se aplică şi creditorului
majoritar.
În primul rând, în opinia apelantei, termenul instituit de art. 118 alin. (1) din Legea nr,
Page 21
20
85/2014, este un termen de decădere şi se aplică doar în cazul în care
administratorul/lichidatorul judiciar introduce acţiunea prevăzută de art. 117 din Legea nr.
85/2014.
În atare situaţie, apelanta apreciază că acţiunea Comitetului creditorilor sau
creditorului majoritar nu este supusă decât termenului general de prescripţie de 3 ani, iar
termenele prevăzute de art. 118 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se referă strict la ipoteza
acţiunii promovate de practicianul în insolvenţă, având caracter derogatoriu de la dreptul
comun, motiv pentru care nu pot fi extinse prin analogie şi la alte ipoteze, întrucât dispoziţiile
alineatului alin. (2) şi (3) fac vorbire de acelaşi tip de acţiune, nu şi de aceleaşi condiţii.
Practicianul în insolvenţă D... SPRL, în calitate de lichidator al debitoarei intimate SC
C... SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea hotărârii
atacate ca fiind temeinică şi legală.
Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă, Curtea
constată că acesta este neîntemeiat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş în data de 24.11.2017 creditoarea
apelantă a solicitat anularea unor acte apreciate de aceasta ca fiind încheiate de debitoare în
dauna creditorilor, întemeindu-i acţiunea pe prevederile art. 117 alin. (1) şi art. 118 alin. (3)
din Legea nr. 85/2014.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „(1)
Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni
pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor
creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii”; potrivit prevederilor art. 118 din
acelaşi act normativ, „(1) Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor
în dauna creditorilor, prevăzută la art. 117, poate fi introdusă de administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar în termen de un an de la data expirării termenului stabilit
pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97, dar nu mai târziu de 16 luni de la data
deschiderii procedurii. În cazul admiterii acţiunii, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară,
iar sarcinile existente la data transferului vor fi reînscrise.
(2) Comitetul creditorilor poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acţiune,
dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu o face.
(3) Poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai
mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”
Din economia dispoziţiilor legale sus-citate se desprind cel puţin trei concluzii
relevante pentru litigiul pendinte:
i) legea instituie un termen de prescripţie pentru formularea acţiunii în anularea actelor
sau operaţiunilor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor de un an de zile la data
expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97 din Legea
insolvenţei (este vorba de Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia
stării de insolvenţă);
ii) legea instituie, totodată, un termen de decădere, statuând că, acţiunea nu poate fi
introdusă mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii (independent de motivele
pentru care ar fi fost depăşit termenul prevăzut de art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
85/2014, pentru întocmirea Raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia
Page 22
21
stării de insolvenţă - de 40 de zile de la desemnarea administratorului judiciar) şi,
iii) calitatea procesuală activă în formularea acţiunii în anulare aparţine, în principal,
administratorului judiciar/lichidatorului şi, în subsidiar, comitetului creditorilor sau
creditorului majoritar.
Textul art. 118 este unul unitar, iar aliniatele 2 şi 3 nu fac altceva decât să confere
calitate procesuală activă în formularea acţiunii şi comitetului creditorilor şi creditorului
majoritar, în cazul în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu o introduce.
O atare concluzie este susţinută atât de interpretarea logico-gramaticală a normei, cât
şi de interpretarea teleologică şi sistemică a acesteia.
Sub un prim aspect, se observă că textul principal care reglementează procedura şi
condiţiile de declanşare a acţiunii la care se referă art. 117 din Legea insolvenţei – şi care,
astfel, încorporează toate cele trei elemente ale normei: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea (fie,
aceasta din urmă, chiar subînţeleasă – tardivitatea/decăderea) - este alin. (1) al art. 118 din
Legea nr. 85/2014, în timp ce alin. (2) şi alin. (3) se subordonează primului aliniat, nu doar
din punct de vedere al topografiei textelor, ci, mai ales, din perspectivă logică, extinzând
ipoteza normei şi la comitetul creditorilor/creditorul majoritar.
Apoi, relaţia de subordonare existentă între alin. (2) şi (3) pe de-o parte, şi alin. (1), pe
de altă parte, rezultă şi din sensul literal al termenilor. Astfel, alin. (2) arată că o astfel de
acţiune poate fi introdusă şi de comitetul creditorilor, în timp ce alin. (3) precizează că
acţiunea poate fi introdusă, în aceleaşi condiţii, şi de creditorul care deţine mai mult de 50%
din valoarea creanţelor înscrise la masa credală. Sensul expresiilor „o astfel de acţiune” şi „în
aceleaşi condiţii” este neechivoc, neputând fi înţeles altfel decât că se referă la acţiunea
reglementată de alin. (1) – care se introduce de comitetul creditorilor/creditorul majoritar în
condiţii identice.
Nu ultimul rând, Curtea apreciază că dacă numai alin. (1) ar constitui o normă specială
derogatorie de la dreptul comun în materia prescripţiei extinctive – aşa cum susţine
creditoarea S.C. A... S.R.L. – atunci dispoziţiile alin. (2) şi (3) trebuiau să constituie un text
distinct, iar trimiterea să se facă la art. 117 din Legea insolvenţei, nicidecum la prevederile
alin. (1) al art. 118 din respectivul act normativ, aşa cum s-a procedat.
Aşa fiind, şi întrucât în speţă, procedura insolvenţei S.C. C... S.R.L. a fost deschisă la
data de 09.09.2015, iar acţiunea creditoarei S.C. A... S.R.L. a fost înregistrată la Tribunalul
Timiş doar la data de 24.11.2017 – cu depăşirea termenului de decădere, de 16 luni, instituit
de art.118 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 – aceasta apare ca fiind tardiv formulată, astfel că în
mod legal a fost respinsă de către instanţa de fond.
În atare situaţie, apelul declarat de creditoarea S.C. A... S.R.L. împotriva acestei
sentinţe se dovedeşte nefondat şi se impune a fost respins, conform dispoziţiilor art. 480 Cod
procedură civilă.
6. Cerere adresată de lichidatorul judiciar provizoriu judecătorului sindic
pentru confirmarea sa în procedura insolvenţei, pe temeiul imposibilităţii de adoptare a
unei hotărâri a creditorilor în acest scop. Admisibilitate
Page 23
22
Legea nr. 85/2014: art. 45 alin. (1) lit. o)
Potrivit art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, printre principalele atribuţii ale
judecătorului sindic, în cadrul prezentului capitol, este şi aceea a judecării cererilor
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o
hotărâre în şedinţele adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea
creditorilor legal convocaţi, la cel puţin 2 şedinţe ale acestora, având aceeaşi ordine de zi.
Buna desfăşurare a etapelor procedurii insolvenţei nu poate fi condiţionată de
cererile repetate de amânare, prorogare a ordinii de zi, a unui creditor, cereri care nu se
bucură, în ipoteza constituirii unor serioase impedimente asupra devoluţiunii procedurii, de
caracter justificat, aşa cum este motivul invocat de creditorul bugetar referitor la selecţia
organizată pe plan intern de organul financiar asupra practicianului în insolvenţă, potrivit
unui ordin cu caracter organizatoric intern al ANAF. Legea nr. 85/2014 nu condiţionează în
nici un mod, prin nici o dispoziţie a sa, desemnarea sau confirmarea unui practician în
insolvenţă de actele de ordine internă ale unui creditor, fie acesta şi creditor bugetar.
În prezenţa unei astfel de situaţii, judecătorul sindic este competent să constate că
dreptul creditorului în procedură, în special în exercitarea drepturilor relative la adoptarea
hotărârii adunării creditorilor, trebuie exercitat cu bună credinţă, în scopul desfăşurării
progresive a procedurii insolvenţei, iar nu în scopul temporizării sau, mai grav, al
împiedicării etapelor acesteia, examinând, totodată, în ce măsură un astfel de comportament
procedural depăşeşte sfera exercitării cu bună credinţă a drepturilor procesuale şi pătrunde
în sfera abuzului în drept sau a exercitării cu rea credinţă a dreptului.
Corespondenţa comunicată de creditor prin care solicită prorogarea repetată a
discutării unor puncte de pe ordinea de zi, are valoarea absenţei de la dezbateri a
creditorului corespondent, iar nu a prezenţei acestuia şi, cu atât mai puţin, a exprimării unui
vot valabil.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 137/A din 13 februarie 2019, rezumată de
Judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin încheierea din data de 15.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
[…]/30/2018, s-a respins cererea de confirmare şi stabilire onorariu formulată de lichidatorul
judiciar SCP A... SPRL; s-a luat act de conţinutul raportului de activitate şi de măsurile
întreprinse de lichidatorul judiciar şi s-a încuviinţat cererea de amânarea formulată de
lichidatorul judiciar pentru continuarea procedurii, lichidatorul judiciar îndeplinind atribuţiile
prevăzute în sarcina sa de legea insolvenţei şi depunând raportul astfel întocmit.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea
85/2014, principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt:
o) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în
care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării
creditorilor din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel
puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi (…).
Din lecturarea dispozițiilor legale anterior redate rezultă cu evidenţă faptul că trebuie
să se afle în situația unei lipse de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal
Page 24
23
convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, ori, în cauză, la
toate ședințele adunării creditorilor prezenţa a fost de 100%.
Astfel, s-a constatat că această condiție prevăzută de lege nu este îndeplinită, fapt care
face inutilă verificarea aspectului dacă problema ce a făcut obiectul ordinii de zi, pentru care
nu s-a putut lua o hotărâre în adunarea creditorilor, poate intra în atribuția judecătorului
sindic potrivit art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel SCP A... SPRL Timişoara în calitate de
lichidator judiciar al debitoarei S.C. B... S.R.L. Giroc, solicitând admiterea acestuia cu
consecinţa confirmării lichidatorului judiciar şi stabilirii unui onorariu de 4.000 RON/lună –
TVA.
În motivare, arată că procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a fost declanşată față de debitoare prin sentinţa civilă
nr. 829/05.07.2018 pronunţată în dosarul […]/30/2018 al Tribunalului Timiş. Lichidatorul
judiciar provizoriu a îndeplinit foaie atribuţiile legale (notificări, adrese, publicări BPI, tabel
preliminar şi definitiv de creanţe şi rapoarte). Precizează că singurul creditor în procedura de
insolvenţă şi înscris în tabelul definitiv de creanţe este AJFP Timiş.
Aşa cum reţine şi judecătorul sindic prin încheierea atacată, a convocat legal mai
multe adunări de creditori în vederea confirmării lichidatorului judiciar şi stabilirii unui
onorariu în cuantum de.4.000 RON/lună + -TVA, respectiv: în datade.03.09.2018; în data de
03.10.2018; în data de 08.10.2018 şi în data de 26.10.2018.
Pentru toate adunările de creditori mai sus amintite unicul creditor AJFP Timiş a
comunicat punctul de vedere solicitând prorogarea votului la o dată ulterioară selecţiei
organizate în conformitate cu OPANAF nr. 2442/2016.
În contextul prezentat, în vederea deblocării situaţiei create de pasivitatea unicului
creditor, a solicitai judecătorului sindic confirmarea sa în calitate de lichidatori judiciar şi
stabilirea unui onorariu în temeiul art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014.
Examinând apelul astfel formulat, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept de
pârâtul apelant, precum şi devolutiv potrivit dispoziţiilor art. 476-483 C.pr.civ., Curtea
constată că apelul este fondat pentru motivele care succed.
Prin încheierea atacată cu prezentul apel, judecătorul sindic a respins cererea de
confirmare şi stabilire a onorariului formulată de lichidatorul judiciar provizoriu desemnat în
procedură, reţinând că din prevederile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea 85/2014, rezultă că
cererile subsumate acestui articol pot primi valorificare în faţa judecătorului sindic doar în
situaţia unei lipse de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin
2 şedinţe ale acestora, având aceeaşi ordine de zi. Or, judecătorul sindic reţine, în mod
contrar, că în această cauză, la toate şedinţele adunării creditorilor prezenţa a fost de 100%,
astfel că nu este îndeplinită condiţia legală mai sus arătată.
Curtea constată că, potrivit art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, printre
principalele atribuţii ale judecătorului sindic, în cadrul prezentului capitol, este şi aceea a
judecării cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se
poate lua o hotărâre în şedinţele adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de
Page 25
24
neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin 2 şedinţe ale acestora, având aceeaşi
ordine de zi.
În prezenta cauză, se constată că deschiderea procedurii insolvenţei s-a dispus la
cererea debitoarei iar desemnarea lichidatorului provizoriu SCP A... SPRL Timişoara s-a
făcut la cererea aceleiaşi debitoare prin încheierea civilă nr. 829/05.07.2018.
Singurul creditor înscris în procedură, după deschiderea acesteia, este AJFP Timiş,
care deţine 100 % din totalul creanţelor datorate de debitoare.
În vederea confirmării lichidatorului judiciar, apelanta a convocat adunarea generală a
creditorilor în mai multe rânduri, după cum urmează: în 03.09.2018; în 03.10.2018; în
08.10.2018; în 26.10.2018. Pe ordinea de zi a fiecărei şedinţe a adunării, figurează, printre alte
puncte, confirmarea lichidatorului şi stabilirea onorariului acestuia.
La toate aceste convocări, creditoarea AJFP Timiş a transmis acelaşi punct de vedere,
şi anume, prorogarea discutării confirmării lichidatorului judiciar şi a stabilirii onorariului
acestuia, până se va realiza selecţia unui practician în insolvenţă de către Comisia constituită
potrivit OPANAF nr. 2442/2016.
În urma celor 4 convocări consecutive, cu asigurarea prezenţei creditorului bugetar,
sub forma comunicării prin corespondenţă a votului, impedimentul confirmării lichidatorului
nu a fost depăşit, datorită solicitării repetate de prorogare a acestui punct de pe ordinea de zi
de către acelaşi creditor bugetar.
Rezultă pe deplin că în şedinţa adunării creditorilor nu poate fi adoptată o hotărâre de
confirmare a lichidatorului judiciar şi de stabilire a onorariului acestuia din motive care
privesc exclusiv comportamentul asupra exprimării votului din partea unicului creditor înscris
în procedură.
Buna desfăşurare a etapelor procedurii insolvenţei nu poate fi condiţionată de cererile
repetate de amânare, prorogare a ordinii de zi, a unui creditor, cereri care nu se bucură, în
ipoteza constituirii unor serioase impedimente asupra devoluţiunii procedurii, de caracter
justificat, aşa cum este motivul invocat de creditorul bugetar referitor la selecţia organizată pe
plan intern de organul financiar asupra practicianului în insolvenţă, potrivit unui ordin cu
caracter organizatoric intern al ANAF. Legea nr. 85/2014 nu condiţionează în nici un mod,
prin nici o dispoziţie a sa, desemnarea sau confirmarea unui practician în insolvenţă de actele
de ordine internă ale unui creditor, fie acesta şi creditor bugetar.
În prezenţa unei astfel de situaţii, judecătorul sindic este competent să constate că
dreptul creditorului în procedură, în special în exercitarea drepturilor relative la adoptarea
hotărârii adunării creditorilor, trebuie exercitat cu bună credinţă, în scopul desfăşurării
progresive a procedurii insolvenţei, iar nu în scopul temporizării sau, mai grav, al împiedicării
etapelor acesteia, examinând, totodată, în ce măsură un astfel de comportament procedural
depăşeşte sfera exercitării cu bună credinţă a drepturilor procesuale şi pătrunde în sfera
abuzului în drept sau a exercitării cu rea credinţă a dreptului.
Prevederile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea 85/2014, oferă un remediu în cazul
impedimentului adoptării hotărârii adunării creditorilor pentru situaţia în care acest
impediment se datorează lipsei cvorumului necesar generat de lipsa nejustificată a creditorilor
legal convocaţi.
Page 26
25
În prezenta cauză, acest articol este incident pe deplin, deoarece numai simpla
corespondenţă transmisă de creditor prin care solicită prorogarea anumitor puncte de pe
ordinea de zi în scopuri care privesc propria sa organizare internă, nu poate fi considerată nici
cvorum de prezenţă deoarece nu dezvăluie intenţia neechivocă a creditorului corespondent de
a-şi exercita drepturile specifice adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor, după cum nu
poate fi considerată nici cvorum de vot, deoarece comunicarea transmisă prin corespondenţă
de acelaşi creditor nu are în obiect exercitarea votului asupra punctelor de pe ordinea de zi în
mod concret, fie în sensul pozitiv, fie în cel negativ al adoptării acestor puncte de pe ordinea
de zi sau/şi a unei anumite hotărâri a adunării creditorilor. Astfel de comunicări prin
corespondenţă care nu se situează în domeniul de organizare şi de expresie a votului
creditorilor, nu au nici un fel de protecţie juridică din partea legii insolvenţei.
În consecinţă, corespondenţa comunicată de creditor prin care solicită prorogarea
repetată a discutării unor puncte de pe ordinea de zi, are valoarea absenţei de la dezbateri a
creditorului corespondent, iar nu a prezenţei acestuia şi, cu atât mai puţin, a exprimării unui
vot valabil.
Astfel fiind, a fost admis apelul; a fost schimbată în parte încheierea atacată, în sensul
că s-a admis cererea lichidatorului judiciar SCP A... SPRL Timişoara şi s-a trimis cauza
judecătorului sindic în vederea confirmării lichidatorului judiciar şi stabilirii onorariului
acestuia, menţinându-se în rest încheierea atacată.
§. Drept procesual civil
7. Revizuire întemeiată pe motivul descoperirii unui înscris nou, reprezentat de
o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Distincţie între natura juridică a înscrisului doveditor şi cea a deciziei de unificare a
practicii judiciare. Respingerea cererii de revizuire
Codul de procedură civilă: art. 509 alin. (1) pct. 5
Potrivit art.509 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă în conformitate cu care
„Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută
dacă: după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
părţilor”.
Noţiunea de „dovada cu înscrisuri” este definită de art. 265 Cod procedură civilă, în
conformitate cu care „înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date
despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare şi stocare”. Hotărârea de care se prevalează revizuienta a fost pronunţată într-un recurs în
interesul legii, care, în conformitate cu prevederile art. 514 şi următoarele Cod procedură
civilă, este un mijloc procedural care are drept scop asigurarea interpretării şi aplicării
Page 27
26
unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti atunci când aceeaşi problemă de drept a
primit prin hotărâri judecătoreşti definitive interpretări diferite.
Prin urmare, hotărârea nr. 53 pronunţată de ÎCCJ în data de 18.06.2018 are rolul de
asigurare a unei practici judiciare unitare sub aspectul chestiunilor de drept analizate,
neputând constitui astfel o probă în procesul care a fost soluţionat printr-o hotărâre
definitivă.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 129/A din 12 februarie 2019,
rezumată de judecător dr. Marian Bratiş)
Prin decizia civil nr. 610/A/09.10.2018, pronunţată în dosar nr. […]/30/2015/a3,
Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de debitoarea S.C. A... S.R.L. – prin
administrator special B..., împotriva sentinţei civile nr. 488/04.05.2018, pronunţată de
Tribunalul Timiş, în dosarul nr. […]/30/2015/a3, în contradictoriu cu practicianul în
insolvenţă C... IPURL şi creditoarea Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, fără
cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că problema juridică pe care o ridică litigiul
pendinte este aceea de a stabili dacă creanţa solicitată la plată de creditoarea Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş este o creanţă născută anterior declanşării faţă de
debitoarea S.C. A... S.R.L. a procedurii de insolvenţă – care trebuia declarată şi înregistrată în
tabelul preliminar de creanţe, în condiţiile art. 102 alin. (1) şi art. 114 alin. (1) teza I din Legea
nr. 85/2014, sau este o creanţă din procedură – care se achită fără înscrierea în tabel, pe baza
actelor din care rezultă, conform dispoziţiilor art. 5 pct. 21 şi art. 102 alin. (6) teza I din Legea
nr. 85/2014.
Analizând problema enunţată, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 69
din Legea nr. 85/2014 – aplicabilă procedurii insolvenţei debitoarei S.C. A... S.R.L., raportat
la data declanşării acesteia, „69. tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele
scadente sau nescadente, sub condiţie sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii
procedurii, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării acestora”, în timp ce,
potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 21 din acelaşi act normativ, „21. creditor cu creanţe curente sau
creditor curent este acel creditor ce deţine creanţe certe, lichide şi exigibile, născute în timpul
procedurii de insolvenţă, şi care are dreptul de a i se achita cu prioritate creanţa, conform
documentelor din care rezultă”; în fine, potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (6) teza I din Legea
insolvenţei, „(6) Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie
sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă,
nefiind necesară înscrierea la masa credală”.
Din economia dispoziţiilor legale sus-citate, a rezultat fără echivoc faptul că în
determinarea caracterului creanţei – ca fiind una din procedură sau una anterioară declanşării
acesteia – legiuitorul se raportează la momentul naşterii creanţei, adică la momentul la care
intervine faptul sau actul juridic generator.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. […]/59/2018 la data
de 11.12.2018, revizuienta SC A... SRL prin administrator special B… a solicitat revizuirea
deciziei civile nr. 610/A/09.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr.
Page 28
27
[…]/30/2015/a3, în sensul admiterii apelului declarat, schimbării în totalitate a sentinţei
atacate şi admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive:
Astfel, se arată că în conformitate cu prevederile art. 22 Cod de procedură civilă,
instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ în aflarea adevărului, stăruind prin toate
mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală, prin aplicarea corectă a legii, judecătorul
având obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Raportat la acest principiu al procesului civil, revizuienta apreciază că instanţa de
judecată s-a pronunţat asupra speţei dedusă judecaţii fără a ţine cont de Decizia Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie nr. 53 din data de 18.06.2018, anterioară datei pronunţării deciziei curţii
– 09.10.2018), decizie emisă în dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie pentru
instanţele de judecată şi despre care, cu siguranţă, se avea cunoştinţă în lumea magistraţilor,
spre deosebire de societatea revizuientă, care nu deţinea pârghiile necesare pentru a cunoaşte
aceasta decizie pentru a-şi întemeia apărarea şi pe aceste considerente.
Or, se arată că aceasta decizie, la pct. 69 specifică foarte clar că „Se impune precizarea
că, în lumina art. 102 din Legea nr. 85/2014, sunt considerate creanţe anterioare, deşi nu s-au
născut efectiv înainte de declanşarea procedurii insolvenţei, creanţele bugetare care izvorăsc
din activitatea de până atunci a debitorului. Prin urmare, creanţele bugetare beneficiază de un
regim derogatoriu de la dreptul comun, cât priveşte înscrierea lor în tabelul creanţelor, aşa
încât determinarea caracterului lor anterior nu se mai realizează prin raportare la naşterea
acestora ca urmare a emiterii deciziei de imputare, ci relevant este momentul desfăşurării de
către debitor a activităţilor impozabile sau taxabile".
Prin urmare, aşa cum în mod explicit şi clar s-a exprimat Înalta Curte, relevant este
momentul desfăşurării de către debitor a activităţilor impozabile sau taxabile din care provin
aceste taxe si impozite, iar nu momentul naşterii acestora ca urmare a unei decizii de
imputare, taxa în discuţie provenind din activitatea desfăşurată de către debitoare în perioada
2011-2015.
Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate, Curtea o va respinge
pentru motivele care succed:
Revizuienta se prevalează în susţinerea cererii de revizuire de decizia nr.
53/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii,
care, în opinia acesteia, ar reprezenta un înscris doveditor nou, existent la data pronunţării
hotărârii atacate, dar care nu a putut fi prezentat instanţei de apel dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa părţilor, dată fiind publicarea în Monitorul Oficial abia după pronunţarea
hotărârii atacate.
În drept sunt invocate prevederile art.509 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă în
conformitate cu care „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă
fondul poate fi cerută dacă: după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,
reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus
de voinţa părţilor”.
Curtea reţine că cererea de revizuire este admisibilă, având în vedere că hotărârea
atacată evocă fondul, iar în cauză se invocă unul din motivele de revizuire expres şi limitativ
reglementate de art.509 Cod procedură civilă.
Page 29
28
Pe de altă parte, sub aspectul temeiniciei motivului de revizuire, se reține că pentru a
se putea prevala de motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct.5 Cod procedură
civilă revizuienta trebuia să prezinte instanţei înscrisuri doveditoare noi, descoperite după
pronunţarea hotărârii atacate.
Noţiunea de „dovada cu înscrisuri” este definită de art. 265 Cod procedură civilă, în
conformitate cu care „înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date
despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare şi stocare”. Pornind de la definiţia menţionată, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a apreciat
că noţiunea de înscris doveditor se poate referi inclusiv la o hotărâre judecătorească prin care
se pot dovedi fapte sau acte juridice. Pe de altă parte, însă, hotărârea de care se prevalează revizuienta a fost pronunţată într-
un recurs în interesul legii, care, în conformitate cu prevederile art. 514 şi următoarele Cod
procedură civilă, este un mijloc procedural care are drept scop asigurarea interpretării şi
aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti atunci când aceeaşi problemă de
drept a primit prin hotărâri judecătoreşti definitive interpretări diferite.
Prin urmare, hotărârea nr. 53 pronunţată de ÎCCJ în data de 18.06.2018 are rolul de
asigurare a unei practici judiciare unitare sub aspectul chestiunilor de drept analizate,
neputând constitui astfel o probă în procesul care a fost soluţionat printr-o hotărâre definitivă.
De altfel, însăşi revizuienta, atunci când evocă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva modului în care au fost
interpretate dispoziţiile legale incidente în cauză – şi care ar fi primit o interpretare diferită
prin decizia ÎCCJ.
Or, motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură
civilă se referă la ipoteza în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă a avut în
vedere o stare de fapt diferită decât cea care ar putea rezulta din noul înscris doveditor ce nu
a putut fi prezentat instanţei, nefiind astfel aplicabil şi ipotezei în care i se impută instanţei de
apel o greşită interpretare a legii, ce ar contraveni unei decizii pronunţate în interesul legii.
În fine, Curtea reţin că în conformitate cu art. 521 Cod procedură civilă „Dezlegarea
dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial
al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării
deciziei.
Pentru considerentele de fapt şi de drept menţionate, Curtea constată că publicarea în
Monitorul Oficial a unei decizii în interesul legii ulterior datei la care a fost pronunţată
hotărârea definitivă nu se subsumează motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1)
pct. 5 Cod procedură civilă, astfel că a respins cererea de revizuire formulată de revizuienta
SC A... SRL prin administrator special B… împotriva deciziei civile nr. 610/A/09.10.2018,
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2015/a3, în contradictoriu cu
intimatele SC A... SRL prin administrator judiciar SCP MBS Insolv IPURL şi Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.
Page 30
29
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
§. Dreptul asigurărilor sociale
8. Prima de relocare. Condiţii de acordare. Imposibilitatea de cumul cu prima
de activare
Legea 76/2002 -art.763
Cum norma prevăzută de art. 763 din Legea nr. 76/2002 interzice cumularea celor
două prime de activare şi relocare, iar opţiunea între ele se face anterior solicitării şi
acceptării uneia dintre ele, apelantul nu se mai află în poziţia de a opta între cele două
prime, dreptul său de opţiune stingându-se la momentul formulării primei cereri de acordare
a primei de activare.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 11 din 16 ianuarie 2019,
rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)
Prin Sentinţa civilă nr. 910/06.06.2018, pronunţată în Dosarul nr. […]/30/2017,
Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamantul A..., împotriva pârâtei Agenţia
Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, având ca obiect acordarea primei de
relocare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul domiciliază
în B... şi s-a angajat în Timişoara la Sucursala SC C... SRL Braşov, în temeiul contractului
individual de muncă nr. […]/12.06.2017, înregistrat în Registrul general de evidenţă a
salariaţilor sub nr. […]/10316. Urmare acestui fapt, reclamantul şi-a stabilit reşedinţa în
Timişoara, potrivit vizei de reşedinţă depusă la dosar.
Prin cererea înregistrată la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă
Mehedinţi cu nr. […]/06.07.2017 reclamantul a solicitat acordarea primei de activare
prevăzută de art. 73 ind. 1 din Legea nr. 76/2002. Prin Dispoziţia nr. […]/28.07.2017,
AJOFM Mehedinţi a dispus acordarea către reclamant a primei de activare.
Prin cererea înregistrată la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă
Mehedinţi nr. 14261/09.08.2017 reclamantul a solicitat acordarea primei de relocare în
temeiul art. 76 ind. 2 din Legea nr. 76/2002, iar prin Dispoziţia nr. […]/05.10.2017, AJOFM
Mehedinţi a respins această cerere.
Reclamantul a contestat această dispoziţie, susţinând, în primul rând, faptul că nu este
motivată.
Analizând dispoziţia menţionată, instanţa de fond a reţinut că în cuprinsul ei s-a
consemnat ca şi motiv al soluţiei de respingere faptul că nu sunt îndeplinite prevederile art. 76
ind. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2002.
Page 31
30
Făcând trimitere la prevederile art. 76 ind. 3 alin. (1) şi (2) din actul normativ
menţionat Tribunalul a reţinut că cererea reclamantului a fost respinsă pe motiv că, anterior, a
beneficiat de prima de activare, ce nu poate fi cumulată cu prima de relocare, dar şi pentru că
raporturile de muncă ale reclamantului sunt mai mici de 12 luni. Aceste dispoziţii legale sunt
accesibile reclamantului, astfel că s-a apreciat că decizia contestată este suficient motivată.
Reclamantul a mai susţinut că faptul că prima de relocare nu se cumulează cu prima de
activare nu înseamnă că nu se acordă, având în vedere că art. 76 ind. 3 alin. (3) prevede
expres situaţiile în care prima de relocare nu se acordă, astfel că dispoziţiile art. 76 ind. 3 alin.
(1) trebuie interpretat în sensul că prima de activare se deduce din prima de relocare, deci nu
se acordă ambele (nu se cumulează).
Pentru interpretarea sintagmei „nu se cumulează” prevăzute de art. 76 ind. 3 alin. (1)
din Legea nr. 76/2002 prima instanţă a analizat definiţiile primei de instalare, primei de
relocare, primei de încadrare şi primei de activare.
Astfel, a stabilit că prin urmare, prima de relocare şi prima de instalare sunt destinate
acoperirii cheltuielilor de locuit în situaţia în care şomerul se angajează în altă localitate unde
îşi schimbă şi domiciliul. În plus, prima de instalare are ca scop şi stimularea încadrării în
muncă, asemenea primei de activare, fiind prevăzută, totodată, şi pentru reîntregirea familie
şomerului în noua localitate de reşedinţă. Având în vedere similitudinea între prima de
relocare şi prima de instalare se justifică acordarea doar a uneia dintre ele. De asemenea,
prima de încadrare este destinată acoperirii costurilor de transport ale şomerului între
localitatea de domiciliu şi localitatea unde şi-a găsit un loc de muncă. Şi în această situaţie nu
se justifică acoperirea atât a cheltuielilor de transport, cât şi a cheltuielilor cu o locuinţă în
localitatea unde se află locul de muncă. Prin urmare, sintagma „nu se cumulează” din
prevederile art. 76 ind. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 trebuie interpretată în sensul că
acordarea primei de relocare exclude acordarea primei de instalare, dar şi a primei de
încadrare. În aceste condiţii, sintagma „nu se cumulează” din prevederile art. 76 ind. 3 alin.
(1) din Legea nr. 76/2002 trebuie interpretată în sensul că acordarea primei de relocare
exclude şi acordarea primei de activare, întrucât aceiaşi sintagmă, în cuprinsul aceluiaşi text
de lege, nu poate primi două interpretări diferite.
Reclamantul a mai susţinut că art. 76 ind. 3 alin. (3) prevede expres situaţiile în care
prima de relocare nu se acordă, astfel că dispoziţiile art. 76 ind. 3 alin. (1) trebuie interpretat
în sensul că prima de activare se deduce din prima de relocare.
În ceea ce priveşte art. 76 ind. 3 alin. (1) şi art. 76 ind. 3 alin. (3) din Legea nr.
76/2002, Tribunalul a reţinut că cele două texte de lege reglementează situaţii diferite. Pe de
altă parte, Legea nr. 76/2002 nu prevede expres, dar nici nu exclude posibilitatea pentru şomer
de a renunţa la o primă pentru a putea beneficia de alta. În speţa de faţă însă, aşa cum s-a
arătat, reclamantul nu poate beneficia de prima de relocare, având în vedere că a beneficiat
deja de prima de activare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamantul A..., prin care
a solicitat admiterea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa anulării Dispoziţiei nr.
[…]/05.10.2017, de respingere a cererii de acordare a primei de mobilitate şi obligarea
pârâtei-intimate la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul privind prima
de mobilitate în cuantum de 900 lei pe lună, începând cu data de 12.06.2017.
Page 32
31
În motivare arată că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, prin ea
ignorând-se realitatea faptului că pârâta-intimată, a înlăturat posibilitatea de obţinere a primei
cu valoare mai mare, în favoarea obţinerii unei prime cu valoare mai mică. Astfel, apelantul
arată că a fost îndrumat de doamna de la ghişeu să solicite înainte prima de activare şi doar
apoi să solicite şi prima de relocare, fiindcă aceea necesită o documentaţie mai complexă, iar
apoi i s-a spus că nu ar mai îndeplini condiţiile de a beneficia de această primă, fiindcă ar fi
beneficiat de cea de activare, primă cerută doar la indicaţiile angajatelor intimatei. Apelantul
consideră că atitudinea intimatei a fost incorectă faţă de el, ea trebuind să îl sprijine, nu să se
ferească de obligaţiile sale.
În continuare apelantul a arătat că nu poate împărtăşi opinia primei instanţe cum că
decizia de respingere ar fi fost motivată, câtă vreme nu se face decât o trimitere la nişte acte
normative, fără o motivare efectivă, lăsându-se la aprecierea petentului interpretarea textelor
legale invocate. Mai mult, se arată că inclusiv prin întâmpinare, a avut de-a face cu o atitudine
lipsită de respect, prin formulări cu o notă de superioritate.
Câtă vreme motivarea deciziei a fost una determinabilă, nu determinată, în care
subiectul de drept este cel care trebuie să descifreze la ce anume s-a referit autoritatea,
coroborând el însuşi referirea la textele legale cu conţinutul dosarului, inclusiv, greşelile de
calcul sau de interpretare, apreciază apelantul că nu se poate vorbi despre o motivare efectivă
şi se impune anularea deciziei pe acest motiv.
În ceea ce priveşte durata contractului de muncă, se arată că prima instanţă omite să se
pronunţe cu privire la unul dintre motivele invocate, intimata susţinând că reclamantul nu ar fi
încheiat un contract de muncă pentru cel puţin 12 luni. Cu toate acestea, intimata a anexat la
dosarul cauzei copie a contractului individual de muncă în care se prevede în mod expres
„Durata contractului: determinată, de 1 an”. Tocmai că intervalul 12.06.2017-11.06.2018,
precizat mai apoi în contract, nu reprezintă un an fără o zi, cum susţine intimata, ci un an
întreg. Din moment ce şi în ziua de 12.06.2017 şi în cea de 11.06.2018 se munceşte, a adăuga
data de 12.06.2018 ar însemna încheierea unui contract de muncă pentru 1 an şi 1 zi. La fel
cum o săptămână este de luni până duminică, nu de luni până luni, tot aşa un an de muncă
durează dintr-o zi, până în ziua imediat anterioară din anul următor.
Aşadar, este eronată reţinerea intimatei cum că nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 763,
alin. (2), deoarece încadrarea în muncă a fost tocmai pe 1 an, iar faţă de dispoziţiile exprese
ale contractului, eroarea de calcul a acesteia era greu de imaginat.
În continuare, apelantul apreciază drept eronată soluţia primei instanţe care
concluzionează că nu ar fi posibilă acordarea celei de-a doua prime în cazul său. La art. 763
din Legea nr. 76/2002, legiuitorul prevede foarte expres care sunt situaţiile în care nu se
acordă prima, distingându-le de cele în care prima nu se cumulează cu altele. Astfel, prin
alineatul (3) din art. 763 se arată în mod expres care sunt situaţiile în care prima de relocare nu
se acordă, fiind folosită expres formularea „Nu beneficiază de prima de relocare” şi fiind
enumerate apoi situaţiile ce exclud o persoană de la primirea acestei prime. Contestatorul nu
se află în niciuna dintre aceste situaţii.
Pe de altă parte, la alineatul (1) se arată că prima de relocare nu se cumulează cu prima
de activare. Tratamentul distinct în dispoziţiile legale, presupune şi o interpretare diferită.
Astfel, în cazul în care ai beneficiat deja de prima de activare, nu înseamnă că nu mai poţi
Page 33
32
beneficia de prima de relocare, înseamnă doar că cele două nu pot fi adăugate una peste
cealaltă, adică valoarea primei de activare va fi dedusă din prima de activare.
Văzând dispoziţiile art. 763 alin. (1), intimata ar fi trebuit să acorde prima de relocare
prevăzută de art. 762 din Legea nr. 76/2002, însă cu deducerea valorii de 500 de lei acordată
cu titlul de primă de activare. Or, intimata nu a dedus suma de 500 de lei şi, deşi acesta şi-a
manifestat intenţia de a renunţa la prima iniţial acordată, l-a informat că acest lucru nu ar fi
posibil.
Astfel, văzând scopul declarat de la art. 3 din Legea nr. 76/2002, se arată că nu se pot
interpreta dispoziţiile art. 763 din Legea nr. 76/2002 decât într-un mod favorabil solicitantului,
într-un mod în care dispoziţiile art. 762 să aibă efect şi să ajute persoana care şi-a găsit un loc
de muncă în altă localitate.
Soluţia aleasă de intimată, de a nu acorda o primă de până la 900 de lei pe lună, vreme
de 3 ani, ce poate totaliza 32.400 de lei, pentru că, tocmai la sugestia angajaţilor intimatei, s-a
solicitat şi acordat, o dată, o primă în valoare totală de 500 de lei, nu este nici în litera şi nici
în spiritul legii, cu atât mai mult cu cât acesta şi-a manifestat intenţia de a renunţa la prima
acordată iniţial sau de deducere a valorii acesteia. Astfel, apelantul consideră că este
neîntemeiată soluţia aplicată de intimată în ceea ce priveşte respingerea cererii întemeiată pe
dispoziţiile art. 763 alin (1), soluţia corectă fiind aceea de acordare a primei de relocare, cu
deducerea cuantumul primei de activare plătită.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 470 Cod procedură civilă.
Pârâta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca
nefondat pentru arătându-se în esenţă că, pe de o parte, solicitarea primei de activare a avut
loc la data de 06.07.2017, iar pe de altă parte, atât contractul de închiriere a spaţiului locativ
cât şi stabilirea reşedinţei în municipiul Timişoara, au avut loc, ambele, în data de 01.08.2017.
La data solicitării primei de activare nici nu se punea problema solicitării primei de, relocare,
deoarece relocarea nu exista şi nici nu ar fi avut ce să îl îndrume funcţionarul din cadrul
AJOFM Mehedinţi, din moment ce dl. Trifu nu îşi schimbase reşedinţa.
În ceea ce priveşte motivarea Dispoziţiei nr. […]/05.10.2017 emisă de AJOFM
Mehedinţi, se arată că această dispoziţie cuprinde toate elementele de formă şi de fond, fiind
un act juridic motivat, aceasta fiind şi motivarea primei instanţe.
În ceea ce priveşte durata contractului individual de muncă, s-a arătat că aceasta este
de 1 an fără o zi, deoarece data de 11.06.2018 este zi în afara contractului individual de
muncă, ultima zi lucrătoare fiind 10.06.2018, iar în ceea ce priveşte renunţarea la prima de
activare şi susţinerea „nu se cumulează nu înseamnă nu se acordă”, se arată că modul de
interpretare al apelantului este unul cu desăvârşire în afara cadrului legal stabilit de Legea nr.
76/2002 şi de Normele de aplicare a acesteia. Nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă
această deducere a primei mai mici din prima mai mare. Dispoziţiile art. 763 alin. (1) sunt
imperative şi de strictă interpretare „Prima de relocare (...) nu se cumulează cu prima de
activare”. Mai mult, apelantul afirmă că doreşte să renunţe la prima de activare. Această
renunţare nu este posibilă. Nu există cadru legal de a renunţa la acest drept de care a
beneficiat.
De fapt, situaţia este una foarte clară, şi anume, dl. A… a beneficiat de prima de
activare prevăzută de art. 723 din Legea nr. 76/2002 şi în conformitate cu prevederile art. 76
3
Page 34
33
alin. (1) nu mai poate beneficia şi de prima de relocare, întrucât aceste două prime nu se
cumulează. Orice alte alegaţii cu privire la deducerea sumei mai mici din suma mai mare, la
renunţarea la un drept de care a beneficiat, sunt numai interpretări personale care nu ar avea
alt scop decât eludarea unei dispoziţii imperative a legii.
În drept, prevederile art. 471 alin. 5, art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
ale art. 762 şi art. 76
3 din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Examinând apelul declarat de reclamant, prin prisma motivelor invocate, precum şi a
actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor art. 466 şi următoarele Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Prin cererea dedusă judecăţii apelantul-reclamant a supus analizei instanţei legalitatea
şi temeinicia Dispoziţiei nr. […]/05.10.2017 emisă de ANOFM, solicitând anularea şi
emiterea unei noi dispoziţii.
În speţă, se reţine că reclamantul a beneficiat de indemnizație de șomaj și începând cu
data de 15.09.2017 s-a încadrat în muncă cu normă întreagă la SC C... SRL, pe perioadă
determinată „de 1 an, respectiv pe perioada cuprinsă între data de 12.06.2017 şi data de
11.06.2018”, pe post de analist. Totodată, reclamantul a făcut dovada stabilirii reşedinţei în
Timişoara, prin încheierea unui contract de închiriere înregistrat sub nr. […]/01.08.2017 la
MEP ANAF, durata fiind 01.08.2017-01.08.2018.
Prin Dispoziţia nr. […]/28.07.2017 a AJOFM Mehedinţi, s-a admis cererea formulată
de reclamant şi înregistrată sub nr. […]/06.07.2017 şi s-a acordat acestuia prima de activare
prevăzută de art. 732 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit Dispoziţiei nr. […]/05.10.2017 emisă de ANOFM s-a respins cererea de
acordare a primei de mobilitate solicitată de către apelantul-reclamant, decizia menţionând că
respingerea este motivată de neîndeplinirea prevederilor art.763 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor de șomaj şi stimularea forţei de muncă, cu modificările
şi completările ulterioare.
Potrivit art. 762 din Legea nr. 76/2002 cu modificările şi completările ulterioare
„Persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă care se
încadrează în muncă, potrivit legii, într-o altă localitate situată la o distanţă mai mare de 50
km faţă de localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa şi, ca urmare a acestui fapt, îşi
schimbă domiciliul sau îşi stabilesc reşedinţa în localitatea respectivă sau în localităţile
învecinate acesteia, beneficiază de o primă de relocare, neimpozabilă, acordată din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, egală cu 75% din suma destinată asigurării cheltuielilor pentru
locuire în noul domiciliu sau noua reşedinţă, dar nu mai mult de 900 lei”, iar potrivit art. 763
din Legea nr. 76/2002 cu modificările şi completările ulterioare „prima de relocare prevăzută
la art. 762 se acordă la cerere şi nu se cumulează cu prima de activare, cu prima de încadrare
sau cu prima de instalare prevăzute la art. 732, la art. 74, respectiv la art. 75. Beneficiază de
prima de relocare persoanele care se încadrează în muncă, cu normă întreagă, pentru o
perioadă de cel puţin 12 luni”.
În speţă, Curtea reţine că în Dispoziţia nr. […]/05.10.2017, deşi sumar motivată, se
prezintă indicarea în concret a temeiurilor de drept în baza cărora a fost emisă, iar reclamantul
apelant a fost în măsură a-şi realiza apărarea, nedovedind în speţă vreo vătămare care să nu
poată fi înlăturată decât prin anularea actului atacat. Astfel, se observă că apelantul-reclamant
Page 35
34
a atacat în termen dispoziţia de respingere formulând critici atât cu privire la legalitatea, cât şi
cu privire la temeinicia acesteia.
În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 763 din Legea nr. 76/2002 cu
modificările şi completările ulterioare se constată că acestea nu sunt întrunite atât sub aspectul
termenului prevăzut în contractul individual de muncă cât şi cu privire la nerespectarea
interdicţiei de cumulare.
În ceea ce priveşte durata contractului individual de muncă, se reţine că art. 763 din
Legea nr. 76/2002 cu modificările şi completările reclamă o durată a contractului de cel puţin
12 luni. Cum, potrivit dispozițiilor art. 2552 alin. (1) Cod civil, „când termenul este stabilit pe
săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână, ori
lună sau din ultimul an” prin raportare la prevederile contractului individual de muncă
înregistrat sub nr. […]/12.06.2017 în REVISAL, contractul de muncă al reclamantului nu
îndeplineşte această condiţie. Astfel, deşi indică că s-a încheiat pe o perioadă de un an, se
explicitează durata ca fiind între data de 12.06.2017 şi data de 11.06.2018. Or, prin raportare
la prevederile Codului civil anterior menţionate, pentru a se fi respectat cerinţa de 12 luni, se
impunea încheierea contractului pe perioada 12.06.2017-12.08.2018, cerinţa privind cele 12
luni nefiind îndeplinită sub aspect legal, indiferent de modul de calcul realizat de către părţile
contractului individual de muncă.
Separat de nerespectarea cerinţei privind durata contractului individual de muncă,
Curtea constată că reclamantul se află şi sub interdicţia prevăzută de art. 763 din Legea nr.
76/2002 cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că a beneficiat deja de prima de
activare. Cum norma menţionată interzice cumularea celor două prime, iar opţiunea între ele
se face anterior solicitării şi acceptării unei dintre ele, se apreciază că apelantul-reclamant nu
se mai află în poziţia de a opta între cele două prime, dreptul său de opţiune stingându-se la
momentul formulării primei cereri de acordare a primei de activare. Pe această linie, Curtea
reţine că aprecierile privind posibilitatea deducerii cuantumului primei de activare din prima
de relocare este lipsit de suport legal, iar a da curs unei asemenea solicitări, presupune a
adăuga la lege.
Ca ultim aspect, Curtea reţine că nu pot fi avute în cauză nici criticile formulate de
către apelant, în sensul că a optat în favoarea primei de activare în detrimentul celei de
relocare ca urmare a modului în care a fost informat de către angajații intimatei, în condiţiile
în care dispoziţiile Legea nr. 76/2002 cu modificările şi completările prevăd clar drepturile şi
facilităţile acordate şomerilor în vederea reintegrării în muncă, conform principiului nimeni
nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem) eroarea de drept, nefiind
o cauză de invalidare a opţiunii făcute.
În concluzie, faţa de cele reţinute, Curtea reţine că toate criticile formulate în cadrul
apelului sunt lipsite de temei, motiv pentru care cu observarea prevederilor art. 480 alin. (1)
Cod procedură civilă, a respins prezentul apel ca neîntemeiat.
Cu observarea prevederilor art. 451, 453 Cod procedură civilă, s-a luat act că în speţă
nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
§. Dreptul muncii
Page 36
35
9. Încetarea contract individual de muncă. Perioada de probă în cazul funcţiei
de conducere
Legea nr. 53/2003: art. 31 alin. (1) şi (3), 277 alin. (1)
Ordinului nr. 1832/856/2011 privind aprobarea clasificării ocupaţiilor din România
Aşa cum încheierea contractului individual de muncă este animată de consimţământul
părţilor, după cum se indică în art. 16 alin. (1) din Codul muncii, dar şi în art. 1166 C.civ., în
baza principiului simetriei, mutuus consensus, mutuus dissensus, întâlnirea voinţelor părţilor
poate privi şi aspectele care ţin de încetarea acestui raport contractual. Intenţia părţilor de a
institui o perioadă de probă aferentă unui post de conducere de 120 de zile este expresă şi
concretă, rezultând indubitabil din conţinutul contractului individual de muncă, ceea ce
exclude orice echivoc de interpretare. Funcţiile de conducere sunt definite expres în art. 277
alin. (1) Codul muncii, iar analiza se face în raport de împrejurările faptice şi de prevederile
Ordinului nr. 1832/856/2011 privind aprobarea clasificării ocupaţiilor din România.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 31 din 29 ianuarie 2019,
rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)
Prin Sentinţa civilă nr.1175 pronunțată la 20.09.2018 de Tribunalul Timiș în dosarul
nr. […]/30/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâta SC B... SRL.
Instanţa a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2000 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în data de 18.09.2017, între părţi a
intervenit contractul individual de muncă pe perioada nedeterminată, înregistrat în Revisal sub
nr. […]/18.09.2017, în baza căruia reclamanta a ocupat funcţia de manager (COR 112029),
fiind stabilită o perioadă de probă de 120 zile calendaristice, începând cu data de 01.10.2017.
La data de 25.01.2018, pârâta a emis, prin intermediul executorului judecătoresc, în
temeiul art. 31 alin. (3) Codul muncii, notificarea nr. 2, prin care a arătat că, începând cu data
de 26.01.2018, a încetat contractul individual de muncă al reclamantei.
Perioada de probă s-a stabilit la încheierea contractului individual de muncă, angajatul
fiind informat cu privire la durata acesteia conform art. 17 alin. (1) – (4) din Codul muncii.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Codul muncii, „pe durata sau la sfârşitul perioadei de
probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără
preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia”. Deci,
perioada de probă convenită, în mod legal, de către părți în cadrul unui contract individual de
muncă a avut natură juridică a unei veritabile clauze de denunțare unilaterală a convenției,
aflată la dispoziția oricăreia dintre părțile contractante. În concluzie, în această situație există
o clauză de dezicere de contractul individual de muncă, aflată la dispoziția oricărei părți
contractante.
Page 37
36
În ipoteza unui contract individual de muncă cu perioadă de probă, nu s-a pus
problema unei concedieri pentru necorespundere profesională întemeiată pe dispozițiile art. 61
lit. d) din Codul muncii, ci reprezintă o încetare a contractului individual de muncă potrivit
art. 31 alin. (3) din Codul muncii.
A fost adevărat că, potrivit art. 31 alin. (1) din Codul muncii, pentru verificarea
aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă, s-a putut stabili
o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel
mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere, în cazul încheierii unui contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată. Însă, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3)
din Codul muncii, pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de
muncă putea înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia
dintre părţi, fără a fi necesară motivarea.
Din cuprinsul acestei dispoziţii legale a reieşit că pentru a opera o încetare a unui
contract de muncă pe acest temei trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: să fi existat o
notificare scrisă, iar intenţia de încetare a raporturilor de muncă, ce putea aparţine oricăreia
dintre părţi să fi fost exprimată pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă.
În speţă, toate aceste condiţii au fost împlinite, iar, în lipsa unor alte prevederi, a reieşit
că această modalitate de încetare a raporturilor de muncă nu trebuia motivată şi nici precedată
de o procedură similară celei prev. de art. 267 alin. (1) Codul muncii, aceasta fiind obligatorie
doar pentru situaţiile de concediere pentru motive care au ţinut de persoana salariatului.
Astfel, angajatorul putea să înceteze colaborarea cu un angajat în cursul perioadei de proba
fără a fi necesară motivarea deciziei. Totodată, şi angajatul putea notifica angajatorul cu
privire la încetarea contractului de munca din propria sa iniţiativă, nefiind necesară motivarea
deciziei.
Pornind de la ideea că orice text legal trebuie interpretat în sensul în care el produce
efecte juridice rezultă că, potrivit alin. (3) art. 31 Codul muncii, perioada de probă are natura
juridică a unei clauze de dezicere, prin care legiuitorul a permis flexibilizarea raporturilor
dintre angajatori şi salariaţii aflaţi în perioada de probă, cu consecințe derogatorii de la
dispoziţiile legale imperative care instituie temeiurile şi procedura concedierii. Astfel, nu s-a
putut reţine obligativitatea pârâtei de a verifica aptitudinile profesionale ale salariatului, astfel
cum a reţinut reclamanta privitor la funcția deținută anterior de Fleet Manager, ci simpla
notificare scrisă (obligaţie respectată de pârâtă) a fost suficientă pentru încetarea unilaterală a
contractului individual de muncă.
S-a reţinut, de asemenea, că la fila 113 din dosar s-a regăsit acordul părţilor privind
încetarea raporturilor de muncă dintre reclamanta în cauza şi C..., începând cu data de
30.09.2017, acord nerecunoscut de către reclamantă în susținerile acesteia, dar necontestat de
către aceasta din urmă, prin cererea de chemare în judecată, instanţa fiind astfel investită a
analiza numai legalitatea încetării raporturilor de muncă dintre reclamantă şi SC B... SRL prin
notificarea emisă de către pârâtă cu nr. 2/25.01.2018 a cărei anulare s-a cerut.
Referitor la viciile de formă ale notificării pendinte semnalate de către reclamantă
instanţa a reţinut că, în acest context, nu era necesar ca notificarea scrisă să îmbrace forma
unei decizii de concediere care să răspundă exigenţelor impuse de art. 62 alin. (2) din Codul
muncii, cum în mod greșit a pretins reclamanta.
Page 38
37
Împrejurarea că, ulterior notificării scrise sau concomitent cu emiterea acesteia, însă
tot înăuntrul perioadei de probă sau la sfârșitul acesteia, angajatorul a înţeles să-şi
concretizeze aceeași intenție de denunțare unilaterală a contractului prin intermediul unui alt
act scris, intitulat „decizie de încetare a contractului de muncă”, nu a fost de natură a conduce
la concluzia că acest ultim înscris trebuia să corespundă cerinţelor prevăzute de art. 62 alin.
(2) din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât nu ar face altceva decât să reia elementele
expuse în cuprinsul notificării, cu privire la data încetării raporturilor de muncă şi a temeiului
de drept care a determinat luarea acestei măsuri, respectiv art. 31 alin. (3) din Codul muncii.
În ceea ce priveşte semnarea notificării de către dl D..., în numele administratorului
societăţii pârâte dl E..., aspect contestat de către reclamanta, instanţa a calificat-o ca o nulitate
relativă complinită, acoperită prin ratificare, concretizată în recunoașterea de către
administratorul societăţii pârâte a acțiunilor realizate, a demersurilor întreprinse şi a
documentelor semnate de către dl D...- Fleet Manager Europe, în perioada 23.01.2018-
25.01.2018, în raport cu salariata A..., reclamanta în cauză. Nu s-a putut reţine lipsa
consimțământului pârâtei întrucât acesta a fost acordat ulterior, prin ratificarea actelor
mandatarului, în mod expres, dar neechivoc potrivit înscrisului de la fila 55 din dosar intitulat
„ratificare de mandat”. În acest mod, ineficacitatea înscrisului a fost înlăturată, astfel că nu a
putut fi vorba de o eventuală nulitate absolută a notificării contestate.
Nici susţinerea reclamantei vizând nulitatea absolută a notificării nr. 2 datorată lipsei
indicării termenului de contestare şi a instanţei competente nu a putut fi reţinută drept
pertinentă în condiţiile în care prevederile Codului muncii nu stabilesc conţinutul obligatoriu
al unei decizii de încetare a contractului individual de muncă cu perioadă de probă.
Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, instanța a respins ca neîntemeiată
solicitarea reclamantei privind anularea notificării nr. 2 emisă de către pârâtă la data de
25.01.2018. Având în vedere soluţia dispusă asupra capătului de cerere principal, au fost
respinse ca neîntemeiate şi capetele de cerere accesorii privind obligarea pârâtei la plata
despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat reclamanta dacă nu ar fi fost concediată, precum şi repunerea părților în
situația anterioară şi reintegrarea în muncă a reclamantei.
Referitor la daunele morale solicitate, în cuantum de 50.000 Euro, tribunalul a reţinut
că susţinerea reclamantei că s-a produs un prejudiciu moral prin întreruperea intempestivă a
contractului de muncă, fără acordarea unui termen de preaviz şi fără nici o formă de susținere
financiară, care s-a răsfrânt în mod negativ asupra stării reclamantei, alterându-i viața
personală şi familială precum şi siguranţa materială, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care
la dosar nu a existat dovezi din care să rezulte că aceasta a fost prejudiciată prin nerespectarea
unei obligaţii contractuale din partea pârâtei sau în legătură cu serviciul.
Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, instanța a respins cererea de chemare în
judecată ca neîntemeiată.
În baza art. 453 NCPC, tribunalul a obligat reclamanta, căzută în pretenţii, să plătească
în parte pârâtei cheltuielile de judecată suportate cu prezenta cauză. Sub aspectul cheltuielilor
de judecată solicitate de către pârâtă, anume contravaloarea onorariului de avocat în valoare
de 15773,14 lei, instanţa a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea
onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de
Page 39
38
elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Astfel, s-a observat că nu
a fost respectată proporționalitatea onorariului solicitat cu activitatea depusă în cadrul
dosarului. Raportat la volumul de muncă depus în prezentul dosar concretizat în asistenţă,
reprezentare la două termene de judecată, redactare şi semnare acte dosar, dar şi la natura
prezentului litigiu de dreptul muncii, în baza art. 451 alin. (2) NCPC, instanţa a constatat că
onorariul solicitat a fost disproporţionat astfel încât a redus onorariul de avocat solicitat la
suma de 2000 lei.
Împotriva sentinței civile a declarat apel reclamanta A... (fostă ….), înregistrat pe
rolul acestei instanțe, la data de 18.10.2018, sub nr. […] /30/2018, solicitând admiterea
apelului formulat, în sensul schimbării în tot a sentinţei atacate cu consecinţa admiterii cererii
de chemare în judecată.
În fapt, reclamanta apelantă consideră că greşit a reţinut prima instanţă că ar fi
gestionat la un moment dat operaţiunile firmei C… din România, însă ea vindea km flotei
Româneşti cu operaţiuni în Europa nu în România. Acest lucru se putea face şi din Polonia (a
şi făcut acest lucru) din Olanda sau Franţa sau oricare altă ţară din Europa.
De asemenea, reclamanta apelantă susține că, greşit a reţinut instanţa de fond că doar
după deschiderea punctului de lucru din Timişoara i s-a oferit posibilitatea să se angajeze pe
un nou post şi anume Fleet Manager România, deși era încă din data de 21.05.2015, în urma
asimilării firmei la care lucra de către firma C… parte a F..., Fleet Manager România, deci cu
mai mult de 2 ani înainte de deschiderea punctului din Timişoara unde au fost mutaţi
vorbitorii de limbă română din Polonia. Celor mutaţi li s-au făcut începând cu 01.08.2016
contracte de muncă pe SC B... SRL, mai puţin ei (reclamantei) care nici acte de transfer sau
altă formă de detaşare nu a primit deşi, din nou greşit, reţine instanţa de fond că „lucram ca
detaşat transfrontalier".
Mai mult, instanța de fond a reținut că reclamanta apelantă nu recunoaște actul de
încetare a contractului de muncă polonez „dar nu l-am contestat în proces". De asemenea, se
arată că, nu s-a înţeles cum de nu l-a contestat dacă nu l-a avut, însă reclamanta susține că nu
l-a văzut până la prezentul dosarul şi că nu exista înainte de acest proces.
Reclamanta apelantă menţionează că a lucrat doar pentru firma din România, deşi nu
avea contract cu această firmă, începând cu data de 14.07.2016 a venit în Timişoara, dată la
care i s-a dat un act adiţional la contractul de muncă polonez prin care, pe o perioadă de 6 luni
şi maxim 12 luni, era anunţată că i se va păstra contractul polonez de muncă, iar după aceea,
cu menţinerea tuturor condiţiilor din Polonia, i se va face contract pe SC B... SRL (deşi lucra
efectiv începând cu data de 01.08.2016 doar pentru SC B... SRL în România chiar şi fără
forme legale) şi locuia efectiv în România, Timişoara.
La data de 03.07.2017 a primit o înştiinţare (un act adiţional) prin care era anunţată că
cel târziu pe data de 01.08.2017 i se va încheia contractul de muncă din Polonia şi va primi
contract românesc la SC B... SRL. A completat şi declaraţia prin care solicita plata salariului
lunar într-un cont la Banca G… Bucureşti, a completat şi declaraţia contribuabilului şi a dat o
declaraţie pentru Casa de Asigurări Timiş. Mai mult la data de 01.08.2017 a semnat şi tabelul
de luare la cunoştinţa a prevederilor ROI SC B... SRL.
Avea astfel convingerea că de la acea dată este angajată la SC B... SRL punctul de
lucru din Timişoara, acolo unde lucra deja. Contractul de muncă i s-a prezentat spre semnare
Page 40
39
mai târziu, înregistrat cu nr. […]/18.09.2017, cu explicaţia că administratorul nu a fost în ţară
şi nu a avut cine să-l semneze.
O altă critică, constă în faptul că, greşit a reţinut instanţa de fond că a dovedit „lipsă de
consecvenţă şi superficialitate„ în tratarea funcţiei pe care era angajată. Era angajată să vândă
km şi nu consideră că acele „carenţe” despre care se face vorbire în discuţiile cu şefa de
personal şi care se referă la gestionarea personalului îi erau imputabile, deşi a dovedit
„superficialitatea” în munca sa prin faptul că a primit prime anuale pentru performanţa sa în
vânzări.
Reclamanta apelantă mai arată că, nu avea ca obiective relaţia cu personalul, nu făcea
angajări sau concedieri, nu făcea contracte cu diverşi furnizori (telefonie, furnizori), doar
făcea aceeaşi muncă de vânzare de km. Totodată, greşit a reţinut instanţa că după ce a fost
angajată Fleet Manager România prin contractul de muncă românesc avea şi tură de noapte şi
vindea şi km bus, acestea le-a primit încă din prima zi a venirii sale la Timişoara, când încă
avea contract polonez în anul 2016. De aceea susţine că lucra pe aceeaşi poziţie pentru firma
din România de la venirea sa în 2016 şi nu s-a schimbat nimic prin contractul de muncă
românesc din 2017.
Astfel criteriile prin care putea şi trebuia să fie evaluată în activitatea sa profesională,
consideră că nu sunt subiective aşa cum susţine pârâta şi nu sunt „într-o marjă mai largă la
dispoziţia angajatorului" la fel cum ele nu pot „scăpa controlului instanţei de judecată”, ci ele
sunt prevăzute în mod expres în Contractul său de muncă la litera F1. Un alt criteriu de
evaluare ar trebui să fie litera J pct. 3 care arată cum primea bonusul anual în funcţie de
activitatea sa profesională.
Contractul său de muncă nu precizează, aşa cum se dorea să fie schimbat prin actul
adiţional neacceptat, la litera E, că funcţia sa este una de conducere, nici nu era de conducere,
ci clar era de execuţie. Și era de acord cu principiul enunţat de către pârâtă că „pacta sunt
servanda" deci criteriile sale de evaluare sunt cele prevăzute în contractul său de muncă. Mai
mult arată că, nu a fost evaluată niciodată conform legislaţiei Româneşti şi anume anual, dar a
primit aprecieri de la conducerea societăţi, atât verbal, cât şi prin mail, deci nu înţelege cum
poate fi catalogată atât de uşor necorespunzătoare pe funcţia sa de Fleet Manager România.
Nu pe o altă funcţie care se dorea să-i fie dată cu alte responsabilităţi, funcţie pe care nu a
acceptat-o, întrucât conform contractului său de muncă urma să fie evaluată pentru munca sa.
Reclamanta apelantă apreciază că, există dovada că şi-a făcut treaba în vânzări,
respectiv faptul că a primit acel bonus pe perioada august - decembrie 2016. Mai mult, era de
mulţi ani un om de vânzări şi nu era manager de personal. Totodată, nu înţelege, cum i s-a
propus postul administrativ când „aveam carenţe în gestionarea relaţiei cu angajaţii”. Mai
mult, lucru criticat şi prin acţiunea iniţială şi pe parcursul procesului, prin actul adiţional şi
practic prin noul contract se prevedea expres că funcţia sa este de conducere. În vechiul
contract nu era prevăzut acest lucru şi tocmai de aceea a criticat acea înştiinţare primită şi pe
care a considerat-o formă de concediere mascată.
Cu privire la perioada de probă, reclamanta apelantă arată că a avut două critici de care
instanţa nu a ţinut cont:
1. faptul că lucra de atâţia ani pe aceeaşi poziţie, ba chiar de 2 ani la aceeaşi firmă din
România şi nu înţelege ce perioadă de probă trebuia (să se acomodeze cu locul de muncă, să
Page 41
40
vadă ce are de făcut, să fie evaluată de către angajator în munca sa) când lucra deja pe această
funcţie.
2. cu privire la perioada de 120 de zile, consideră şi a dovedit că munca sa era de
execuţie nu de conducere. Prin proba ceruta de la SC B... SRL şi anume Organigrama şi Statul
de funcţii vrea să dovedească că nu era angajată pe o funcţie de conducere, vrea să
dovedească cine conducea firma din România. Prin proba pe care a solicitat-o instanţei să facă
o adresă la ITM Bucureşti vrea să dovedească toate aceste aspecte. Mai menţionează că a
făcut o sesizare la ITM Timiş, dar firma fiind din Bucureşti a fost trimisă spre cercetare acolo.
A fost nevoită să se mute din apartamentul închiriat şi astfel nu a primit răspunsul la sesizarea
sa.
SC B... SRL a depus un proces verbal la un control tematic al ITM şi care a verificat
printre altele şi dosarul său de personal, dar învederează că a arătat în faţa instanţei de fond că
acest control nu viza strict problemele concedierii sale mascate, astfel că dosarul său de
personal avea o aparentă stare de legalitate (dacă nu cunoşteai cele arătate mai sus). Instanţa a
considerat că nu sunt necesare aceste probe, dar a insistat în necesitatea lor.
O altă critică adusă prin cererea sa de chemare în judecată, şi pe care instanţa nu a
tratat-o corect şi legal consider că, este cea referitoare la multele probleme ale notificării
primite (în fapt o decizie de concediere mascată). Urmare a neacceptării actului adiţional la
data de 25.01.2018 a fost notificată că îi încetează contractul de muncă cu SC B... SRL pe
perioada de probă, respectiv după ce o zi înainte i se prezentase actul adiţional (deşi ziua de
24.01.2018 era zi nelucrătoare).
Consideră că această notificare este de fapt o decizie de concediere mascată şi nici
măcar nu este semnată de către administratorul SC B... SRL şi nu îndeplineşte condiţiile
legale de formă (unde poate fi contestată, termen de contestare, etc.). Prin această decizie de
concediere mascată, a fost dată afară de către cineva care nu avea nici o calitate în societatea
din România, de către dl. D.... Corect, legal era ca orice act să fie semnat de către
administratorul SC B... SRL şi anume dl. E... . Nu consideră legală semnătura celui care a
concediat-o, nu avea dreptul legal să reprezinte societatea în raporturile de muncă cu angajaţii.
Reclamanta apelantă mai consideră că, instanţa de fond nu a observat că acel acord de
recunoaştere a semnăturii unui terţ la firma din România este făcută din nou „pro cauza” (la
fel ca şi încetarea sa la contractul polonez) şi este datată 26.03.2018, adică mult după data
concedierii sale ilegale şi după ce se știa de acţiunile sale legale. În concedierea sa mascată
din luna ianuarie 2018 prin acea notificare de încetare a raportului de muncă se poate vedea
clar, legal şi corect că la reprezentantul societăţii este trecut administratorul dl. E... şi nu o altă
persoană.
Mai mult de atât, consideră că este ilegal să semneze o persoană oarecare din afara
societăţii, un act de personal cu privire la un contract de muncă înregistrat în România, ceea
ce duce în opinia sa la nulitatea actului. Până la această „recunoaştere a semnăturii „ - pro
causa - toate contractele (din Polonia şi din România) au fost semnate doar de către
administratorul societăţii dl. E... și arată că îşi menţine și restul criticilor cu privire la actul în
sine.
Page 42
41
Reclamanta apelantă subliniază faptul că, a fost concediată fără nici o perioadă de
preaviz sau orice altă formă de susţinere financiară din partea pârâtei deşi se recunoaşte
devotamentul său pentru firmă.
În drept, reclamanta apelanta şi-a întemeiat cererea de apel pe dispoziţiile art. 466 alin
(l), art. 468, 470, 471, 475 - 482 NCPC şi alte legi incidente în cauză.
În cauză s-a depus întâmpinare de către pârâta SC B... S.R.L. solicitând respingerea
apelului formulat ca nefondat, cu consecinţa, menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei
apelate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, arată că, în speţă, perioada de
probă a fost inserată în mod clar în contractul de muncă încheiat între părţi - secţiunea L „Alte
clauze” lit. a), precum şi în informarea de angajare transmisă de societatea pârâtă în data de
19.09.2017 reclamantei, deci anterior datei la care aceasta urma să îşi înceapă activitatea
(1.10.2017), și pe care aceasta a semnat-o de luare la cunoştinţă - lit. m).
Susţinerea reclamantei, abia în cursul litigiului, că aceasta nu ar fi avut de fapt o
funcţie de conducere, este nereală şi tendenţioasă în condiţiile în care: (i) funcţia din
contractul de muncă este de manager (COR 112029), iar potrivit COR, o astfel de funcţie face
parte din clasa „1120 - Directori generali, directori executivi şi asimilaţi" - una dintre clasele
cu funcţii de conducere cu cea mai înaltă autoritate şi (ii) Apelanta avea în subordine directă
toată echipa de la punctul de lucru al Societăţii din Timişoara, fiind unica responsabilă la
nivel local de coordonarea şi gestionarea acesteia (tocmai acesta este, de altfel, şi motivul
pentru care reclamanta nu a vrut să accepte nicio schimbare de funcţie care implica reducerea
numărului de subordonaţi direcţi, în ciuda menţinerii aceluiaşi venit salariat).
De altfel, reiterează că, din întreg ansamblul contractului de muncă analizat în cauză,
rezultă clar că înţelegerea părţilor a fost aceea de a califica funcţia apelantei ca fiind una de
conducere întrucât durata preavizului în cazul demisiei este de 45 de zile de zile lucrătoare,
aceasta fiind durata maximă admisă de art. 81 alin. (4) din Codul muncii pentru funcţiile de
conducere.
În speţă, pârâta intimată consideră că nu este vorba de o concediere, ci cu un caz
distinct de încetare a contractului de muncă - respectiv, încetarea contractului pe durata
perioadei de probă, în temeiul art. 31 din Codul muncii.
În drept, pârâta intimată a invocat dispoziţiile legale la care a făcut trimitere în
cuprinsul întâmpinării.
Examinând apelul declarat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a
actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor 466 şi următoarele C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:
Sintetizând specificul raportului de muncă dedus judecăţii, instanţa constată că între
apelantă şi societatea intimată s-a încheiat contractul individual de muncă pe durată
nedeterminată, înregistrat în REVISAL sub nr. […]/18.09.2017, în temeiul căruia apelanta şi-
a început activitatea de la data de 01.10.2017 în cadrul punctului de lucru al societăţii de la
Timişoara, în funcţia de fleet manager. În contractul de muncă, la secţiunea L „Alte clauze”
lit. a), părţile au convenit asupra unei perioade de probă cu durata de 120 de zile
calendaristice, perioadă care se regăseşte şi în oferta/informarea de angajare transmisă
apelantei la data de 19.09.2018. Prin notificarea de încetare a raportului de muncă,
comunicată apelantei la data de 25.01.2018 prin intermediul executorului judecătoresc,
Page 43
42
acesteia i s-a adus la cunoştinţă că societatea intimată a decis încetarea contractului de muncă
pe durata perioadei de probă, în temeiul art. 31 alin. (3) din Codul muncii, începând cu data
de 26.01.2018.
Se impune a fi menţionat că anterior încheierii contractului individual de muncă cu
societatea pârâtă, apelanta a desfăşurat activitate în legătură cu operaţiunile derulate de grupul
de societăţi F…, în baza contractelor de muncă încheiate de apelantă începând cu anul 2010
cu o altă entitate din cadrul grupului F…, respectiv societatea poloneză C… . Contractul de
muncă al apelantei cu societatea poloneză a încetat prin acordul părţilor la data de 30.09.2017.
Prin demersul judiciar pendinte, reclamanta apelantă a contestat decizia de concediere
nr. 2/25.01.2018, susţinând în esenţă că activitatea prestată în cadrul societăţii pârâte nu era
specifică unei funcţii de conducere, astfel că în mod greşit i s-ar fi imputat existenţa unor
carenţe în ceea ce priveşte componenta de management a resurselor umane aflate în
subordine, că în fapt raportul de muncă încheiat cu societatea intimată a început să se deruleze
cu mult înaintea încheierii scriptice a acestuia, a invocat nelegalitatea inserării în contract a
unei perioade de probă de 120 zile raportat la împrejurarea că reclamanta lucra la acelaşi grup
de firme de aproximativ de 2 ani de zile, iar munca desfăşurată era specifică unei funcţii de
execuţie şi nu de conducere şi, în sfârşit, că notificarea de concediere nu a fost semnată de
către administratorul societăţii intimate, ea reprezentând de fapt o concediere mascată.
Din analiza materialului probator aflat la dosarul cauzei, Curtea constată că încetarea
contractului de muncă al reclamantei s-a concretizat în notificarea de încetare a contractului
de muncă emisă în temeiul prevederilor art. 31 alin. (3) din Codul muncii, text de lege care
dispune că „Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate
înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a
fi necesară motivarea acesteia.”.
Curtea este chemată aşadar să cenzureze manifestarea de voinţă unilaterală a
angajatorului în sensul încetării contractului individual de muncă la sfârşitul perioadei de
probă. Dispoziţia art. 31 alin. (3) din Codul muncii dă dreptul angajatorului să nu-şi justifice
decizia de denunţare a contractului individual de muncă, dar acest lucru nu înseamnă că textul
legal permite denunţarea fără temei. În cauza de faţă însă, din corespondenţa electronică
depusă la dosarul cauzei, a rezultat că motivul activării de către angajator a clauzei de
dezicere a contractului de muncă încheiat cu reclamanta l-a constituit neîndeplinirea
corespunzătoare a responsabilităţilor de management a resurselor umane aflate în subordine,
sens în care reclamantei i s-a oferit posibilitatea de a ocupa postul de manager administrare
flotă, care presupunea punerea unui accent doar pe aspectele de natură administrativă, post
refuzat de reclamantă.
În aceste condiţii, nu se poate considera că avem de a face cu o încetare abuzivă a
contractului de muncă, câtă vreme considerentele care au fundamentat luarea deciziei de
încetare a contractului de muncă le-au constituit necorespunderea profesională a salariatei
reclamante. Reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţia relativă instituită prin dispoziţiile
art. 31 alin. (3) din Codul muncii în favoarea angajatorului, în sensul că denunţarea
contractului s-a datorat lipsei aptitudinilor profesionale ale salariatei, dimpotrivă, pârâta a
demonstrat, conform art. 328 alin. (1) C.pr.civ. prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei,
Page 44
43
faptul cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia legală, constând în
necorespunderea profesională a salariatei.
Apărarea apelantei în sensul că activitatea prestată în cadrul societăţii pârâte nu era
specifică unei funcţii de conducere, astfel că în mod greşit i s-ar fi imputat existenţa unor
carenţe în ceea ce priveşte componenta de management a resurselor umane aflate în subordine
urmează a fi înlăturată de instanţă. Funcţiile de conducere sunt definite expres în art. 277 alin.
(1) Codul muncii, după cum urmează: „În sensul prezentului cod, funcţiile de conducere sunt
cele definite prin lege sau prin reglementări interne ale angajatorului.”. Astfel, funcţia din
contractul de muncă este de manager (COR 112029), iar potrivit Ordinului nr. 1832/856/2011
privind aprobarea clasificării ocupaţiilor din România, o astfel de funcţie face parte din clasa
„1120 - Directori generali, directori executivi şi asimilaţi", fiind una dintre clasele cu funcţii
de conducere cu cea mai înaltă autoritate. În mod corespunzător, se observă că celelalte clauze
inserate în contractul individual de muncă, la lit. L, sunt specifice unei funcţii de conducere,
respectiv prevederea unei durate a preavizului de 45 de zile lucrătoare în cazul demisiei şi
inserarea perioadei de probă de 120 de zile lucrătoare, clauze care califică funcţia exercitată
de reclamantă ca fiind una de conducere.
E adevărat că reclamanta a invocat nelegalitatea inserării în contract a unei perioade de
probă de 120 zile raportat la împrejurarea că aceasta şi-a desfăşurat activitatea la acelaşi grup
de firme de aproximativ de 2 ani de zile, iar munca desfăşurată era specifică unei funcţii de
execuţie şi nu de conducere. Dar oferta/informarea de angajare transmisă apelantei la data de
19.09.2018 şi contractul de muncă propus de societatea intimată au fost acceptate şi însuşite
prin semnătură de către reclamantă, fără nicio obiecţie din partea acesteia. Aşa cum încheierea
contractului individual de muncă este animată de consimţământul părţilor, după cum se indică
în art. 16 alin. (1) din Codul muncii, dar şi în art. 1166 C.civ., în baza principiului simetriei,
mutuus consensus, mutuus dissensus, întâlnirea voinţelor părţilor poate privi şi aspectele care
ţin de încetarea acestui raport contractual. Or, în cauză, intenţia părţilor de a institui o
perioadă de probă aferentă unui post de conducere de 120 de zile este expresă şi concretă,
rezultând indubitabil din conţinutul contractului individual de muncă, ceea ce exclude orice
echivoc de interpretare. Aşadar, este exclus orice dubiu în ceea ce priveşte libera exprimare de
voinţă a reclamantei cu privire la includerea în contractul de muncă a unei perioade de probă
şi a duratei acestei perioade, respectiv de 120 de zile calendaristice, aceasta fiind durata
maximă permisă de Codul muncii pentru un post de conducere. În aceste condiţii, principiul
forţei obligatorii a contractului, consacrat într-o formulare expresă în art. 1270 alin. (1) C.civ.,
se traduce prin efectul executării întocmai a obligaţiilor şi a exercitării drepturilor în cadrul
reperelor stabilite în mod expres de părţi prin clauzele contractuale, ceea ce exclude
posibilitatea pentru reclamantă de a se sustrage de la aplicarea clauzei de denunţare unilaterală
a contractului derivând din inserarea perioadei de probă în contract.
Nici susţinerile apelantei în sensul că decizia de încetare ar fi informă, respectiv că nu
ar conţine semnătura reprezentantului societăţii, nu pot fi validate. Aşa cum se poate observa
din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, decizia de încetare a fost emisă în scris şi a fost
semnată de dl D..., având calitatea de fleet manager europe, în numele administratorului
societăţii, E…, în baza procurii ratificate de acesta. Prin urmare, manifestarea de voinţă a
societăţii în sensul încetării raportului de muncă a fost valabil exprimată.
Page 45
44
Având în vedere că încetarea contractului de muncă s-a realizat în deplin acord cu
dispoziţiile art. 31 alin. (3) Codul muncii, apar ca fiind lipsite de relevanţă argumentele
promovate de către reclamantă întemeiate pe materia concedierii, fiind exclusă în cauză orice
incidenţă a dispoziţiilor privitoare la desfacerea contractului individual de muncă, cu atât mai
mult cu cât reclamanta nu a indicat în concret nicio formă de concediere care ar fi putut fi
aplicabilă în speţă.
În mod corespunzător, apar a fi lipsite de relevanţă şi apărările referitoare la derularea
anterioară de activităţi în cadrul grupului de societăţi F…, în condiţiile în care analiza
legalităţii deciziei de încetare a contractului individual de muncă s-a făcut prin raportare
exclusiv la clauzele inserate în contractul individual de muncă înregistrat în REVISAL sub nr.
[…]/18.09.2017, în temeiul căruia apelanta şi-a început activitatea de la data de 01.10.2017 în
cadrul punctului de lucru al societăţii de la Timişoara, în funcţia de fleet manager. Astfel,
reclamanta a fost de acord să semneze un nou contract de muncă, asumându-şi riscul încetării
acestuia la sfârşitul perioadei de probă, la iniţiativa celeilalte părţi, în măsura în care
interacţiunea profesională dintre părţi nu ar fi fost la nivelul aşteptat.
Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că tribunalul a făcut o justă interpretare a
textelor legale incidente raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în
temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. instanţa a respins apelul ca neîntemeiat, menţinând soluţia
primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
Reţinând culpa procesuală a apelantei, în temeiul art. 453 C.pr.civ. instanţa a obligat-o
la plata în favoarea societăţii intimate a cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac cu
titlu de onorariu de avocat, dar nu în cuantumul solicitat de aceasta de 8.317,92 lei care este
excesiv de mare raportat la complexitatea redusă a cauzei.
Reglementarea conţinută în art. 451 alin. (2) C.pr.civ. reprezintă o dispoziție
procedurală menită să împiedice abuzul de drept prin deturnarea onorariului de avocat de la
finalitatea sa firească. Chiar în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să
cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea care le-a efectuat şi să le acorde
numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum
şi de obiectul şi complexitatea cauzei.
Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că aceste cheltuieli de judecată
solicitate nu au caracter rezonabil, or caracterul rezonabil este o cerinţă absolut necesară
pentru ca partea care le-a efectuat să poată să obţină rambursarea lor (a se vedea Hotărârea din
26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României).
În aceste condiţii, instanţa a dispus reducerea onorariului de avocat de la suma de
8.317,92 lei la suma de 1.500 lei, considerându-l disproporţionat de mare raportat la
complexitatea cauzei, acordarea onorariului de avocat în cuantumul solicitat transformându-se
într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză pentru parte, chiar prin mijlocirea instanţei, ceea
ce este inadmisibil.
10. Majorare salarială. Act adiţional la contractul individual de muncă.
Modalităţile actului juridic
Page 46
45
Codul civil: art. 1266-1269
Aplicând regulile comune de interpretare a contractului statornicite de art. 1266-1269
C.civ., nu se poate nega natura de act adiţional la contractul individual de muncă a
înţelegerii intervenite între părţi, o astfel de calificare fundamentându-se pe acordul de voinţe
suficient de clar exprimat în preambulul actului, înţelegerea încheiată reprezentând o anexă
la contractul individual de muncă. Odată calificat actul juridic analizat, operaţiunea
subsecventă aplicabilă în procesul de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a
clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la
care există un litigiu între părţile contractante, o constituie stabilirea regimului juridic
aplicabil actului analizat, în sensul aplicării regulilor generale sau, dimpotrivă, a celor
specifice anumitor tipuri de contracte. De regulă, contractul individual de muncă este un
contract pur şi simplu, dar, cu toate acestea, el nu este incompatibil cu prevederea unui
termen suspensiv sau extinctiv ca modalitate de afectare a actului juridic. Transpusă în
practică, această regulă se traduce prin aceea că dreptul reclamantului de a beneficia de
majorarea salarială şi obligaţia corelativă a angajatorului de a-i achita retribuţia majorată
se nasc şi sunt valabile din chiar momentul încheierii actului juridic, dar drepturile nu încep
să se exercite şi obligaţiile nu devin exigibile decât din momentul împlinirii termenului
suspensiv.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 95 din 19 februarie 2019,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 30 iulie 2018,
reclamantul A... a solicitat obligarea pârâţilor Întreprinderea Individuală B... şi C... la plata
sumei de 57260 RON cu titlu de diferenţă salariu restant, aferent perioadei septembrie 2016 -
02.05.2018 şi dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărei sume până la momentul
plăţii; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 826/22.10.2018 pronunţată în dosarul nr. […]/108/2018,
Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A..., în contradictoriu cu
pârâţii Întreprinderea Individuală B... şi C..., având ca obiect drepturi băneşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
La data de 29.02.2016, între pârâta Întreprinderea Individuală B... în calitate de
angajator şi reclamant în calitate de angajat s-a încheiat contractul individual de muncă cu nr.
28 în cuprinsul căruia a fost stabilit un salariu de bază lunar brut de 2841 lei (2.000 lei net).
Întreprinderea Individuală B... are ca obiect de activitate procesarea seminţelor oleaginoase
prin presare la rece, reclamantul fiind angajat în funcţia de manager.
La aceeaşi dată s-a încheiat un înscris denumit „Înţelegere între părţi (anexă la
contract de muncă nr. […]/29.02.2016” prin care părţile au stabilit că din momentul în care
uleiul procesat în fabrică intră în vânzare şi se încasează contravaloarea acestuia, salariul de
încadrare al reclamantului se va majora de la 2841 lei (2000 lei net) la 5704 lei (4000 lei net),
stabilindu-se totodată un sistem de bonusare reglementat la data respectivă.
Page 47
46
Analizând înscrisul „Înţelegere între părţi” instanţa a apreciat că acesta este afectat de
o condiţie suspensivă. Chiar dacă în cuprinsul înscrisului se foloseşte sintagma „din
momentul” ceea ce sugerează un termen, intrarea în vânzare a uleiului procesat şi încasarea
contravalorii acestuia nu pot fi catalogate ca termene incerte, mai precis evenimente viitoare
şi sigure ca realizare. În aceste condiţii instanţa a constatat că înscrisul este afectat de o
condiţie suspensivă, atât intrarea în vânzare a uleiului procesat, cât şi încasarea contravalorii
acestuia reprezentând evenimente viitoare şi nesigure ca realizare (art. 1399 şi art. 1400 Cod
civil). Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia caracterul de act juridic pur şi
simplu al contractului individual de muncă, acesta neputând fi afectat de o condiţie suspensivă
sau rezolutorie. El nu poate fi încheiat sub condiţie suspensivă deoarece nu se poate concepe
ca naşterea efectelor acestui contract să fie în funcţie de realizarea unui eveniment deopotrivă
viitor şi incert.
Având în vedere cele expuse mai sus rezultă că înţelegerea între părţi nu îndeplineşte
condiţiile cerute pentru valabilitatea contractului individual de muncă, fiind valabilă ca o
promisiune de a încheia un act adiţional, ceea ce dă naştere unei obligaţii de a face şi nu unei
obligaţii de a da.
Mai mult, instanţa a apreciat că voinţa părţilor la încheierea înţelegerii a fost să-i
confere acesteia caracterul unei promisiuni de a încheia un act adiţional la contractul
individual de muncă. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că atât înţelegerea între
părţi cât şi contractul individual de muncă poartă aceeaşi dată, 29.02.2016. Cu toate acestea,
părţile n-au înţeles să insereze prevederile înţelegerii între părţi în cuprinsul contractului
individual de muncă.
De asemenea, instanţa a constatat că din actele dosarului reiese că nu s-a făcut dovada
înregistrării înscrisului „înţelegere între părţi” în registrul general de evidenţă a salariaţilor
potrivit art. 4 alin. (2) din HG nr. 500/2011 (abrogată prin HG nr. 905/2017, dar în vigoare
pentru perioada de referinţă. Înţelegerea între părţi nu are niciun număr de înregistrare.
Având în vedere considerentele anterior menţionate, instanţa a respins acţiunea civilă
formulată de reclamantul A... în contradictoriu cu pârâţii Întreprinderea Individuală B... şi C...
având ca obiect drepturi băneşti.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..., solicitând admiterea
apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii în integralitate a acţiunii
introductive de instanţă, cu cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale.
În motivare a arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre profund netemeinică şi
nelegală, prin aceea că (în esenţă), a încălcat voinţa reală şi clară a părţilor, legea acestora -
pacta sunt servanda, denaturând şi lipsind de efecte un act juridic perfect valabil, pe care de la
sine putere (în lipsa unei solicitării/învestiri în acest sens) practic l-a anulat, l-a aneantizat,
îmbogăţind astfel fără justă cauză angajatorul şi sărăcind corelativ angajatul. Astfel, este
foarte frecventă în câmpul raporturilor de muncă stabilirea (prin voinţa comună/concordantă a
părţilor) unei clauze prin care salariul angajatului să se mărească în anumite auspicii. O atare
convenţie apare cel mai frecvent în cazul contractelor de muncă ale managerilor (şi cazul de
faţă). Nu este nimic ilegal astfel (dimpotrivă, fiind de un just, legal, firesc şi natural
incontestabil) ca o clauză contractuală să prevadă majorarea salariului unui manager dacă
acesta atinge anumite Target-uri (ţinte), obiective, performanţe, succese. Printr-o atare clauză
Page 48
47
nu este afectată esenţa contractului individual de muncă, nu este pusă în discuţia existenţa
unui atare contract, naşterea şi fiinţarea sa juridică. El (contractul individual de muncă)
continuă nestingherit a se derula şi a-şi produce efectele chiar şi dacă managerul nu atinge
acele Target-uri (ţinte), obiective, performanţe, succese, singura consecinţă fiind că salariul
acestuia nu se va mai majora, rămânând astfel la cuantumul salariului iniţial convenit.
Voinţa reală a părţilor a fost una foarte clară, voinţă concordantă pe care au reuşit să o
materializeze în mod corespunzător şi scriptic: Din momentul în care uleiul procesat în
fabrică intră în vânzare şi se încasează contravaloarea acestuia, salariul de încadrare al
angajatului A... se va majora de la 2841 lei (net 2000 lei) la 5704 lei (net 4000 lei), totodată
se va stabili un sistem de bonusare reglementat la data respectivă.
Aşadar, reiese cu maximă evidenţă, cu incontestabilă certitudine, că înţelegere părţilor
a fost aceea ca la momentul, adică la timpul, termenul, temporalul în care uleiul se va
produce/procesa în fabrică, va intra în vânzare şi se va încasa contravaloarea acestuia, salariul
managerului să crească. Producerea/procesarea în fabrică a uleiului, intrarea în vânzare şi
încasarea contravalorii acestuia sunt de altfel acele Target-uri (ţinte), obiective, performanţe,
succese, care fiind atinse trebuie să conducă consecinţional la majorarea salariului
angajatului/managerului.
În fine, este irelevant în economia cauzei că acest act adiţional nu a fost înregistrat în
REVISAL, înregistrarea sau neînregistrarea în acest sistem nu afectează cu nimic condiţiile de
fond şi formă a unui contract individual de muncă, naşterea şi derularea acestuia (totul
aplicabil şi în cazul unui act adiţional la respectivul CIM).
În sfârşit, ideea de principiu a instanţei cum că dacă se încheie un act juridic sub
condiţie, acesta reprezintă invariabil doar o promisiune de a contracta, fiind astfel necesar ca
ulterior îndeplinirii condiţiei părţile să încheie un nou act, de astă dată un veritabil contract,
pentru că numai aşa se vor putea naşte obligaţii de a da în patrimoniul lor nu poate să fie
susţinută de niciun text de lege şi/sau de vreun principiu de drept.
Conchizând, actul adiţional din speţă nu poate să fie catalogat nicidecum ca o
promisiune de a încheia un act adiţional, ci el este deja un veritabil act adiţional, un act juridic
complet, desăvârşit.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 293, art. 456, art. 466, art. 470, art. 471, art. 476,
art. 480 alin. (2) NCPC; art. 1270 NCC; orice alte texte normative şi/sau principii de drept
evocate în cuprinsul apelului.
Prin întâmpinare, pârâţii Întreprindere Individuală B… şi C... au solicitat respingerea
acţiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată, arătând în esenţă că B… - C... este o
afacere mică în agricultură care a beneficiat printr-o finanţare pe fonduri europene de
construirea unei mici fabrici de procesare seminţe oleaginoase prin presare la rece. După
punerea în funcţiune a fabricii, deoarece titularul C... nu avea experienţă managerială în
producţie şi vânzări, fiind agricultor, a decis angajarea unui manager care să se ocupe de
producţie şi de vânzări. A menţionat că linia de producţie a fost pusă în funcţiune încă din
august 2015, dar cu toate că exista cerere pe piaţă, era necesară o persoană competentă care să
crească producţia şi vânzările în condiţiile în care linia de producţie are o capacitate de 2250
litri/zi la un randament de 90%. În acest sens, în data de 01.03.2016 a fost angajat
reclamantul, care potrivit CV-ului să avea experienţă managerială. După cum a arătat, scopul
Page 49
48
angajării unui manager şi în special al reclamantului a fost acela de creştere a producţiei spre
capacitatea maximă de 2250 litri/zi, respectiv un randament de 90% şi de stimulare a
vânzărilor. Pe perioada de management a reclamantului nu s-a atins niciunul dintre aceste
obiective în condiţiile în care media de producţie a fost de 4,44% iar vânzările sub aşteptări.
Anexa la contractul individual de muncă nr. […]/29.02.2016 are natura juridică a unei
promisiuni de a încheia un act adiţional care să prevadă un salar majorat ca şi bonificaţie
pentru activitatea de manager a reclamantului. Această promisiune dă naştere unei obligaţii de
a face şi nu a unei obligaţii de a da. Potrivit art. 17 alin. (5) din Codul muncii se prevede că
orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării
contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un
termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o
asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din HG nr. 500/2011 privind registrul general de
evidenţă al salariaţilor (în vigoare până la data de 19.12.2017 când a fost abrogat prin HG nr.
905/2017 care reia într-o formă aproximativ similara dar cu termene mai scurte, vechile
prevederi) orice modificare a elementelor prevăzute la art. 3 alin. (2) lit. a). c) - g) se
înregistrează în registru cel târziu în ziua lucrătoare anterioară împlinirii termenului de 20 de
zile lucrătoare prevăzut la art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003, republicată. Excepţie fac
situaţiile în care modificările se produc ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau ca efect al
unui act normativ când înregistrarea în registru se face în ziua în care angajatorul se prezumă,
potrivit legii, că a luat cunoştinţă de conţinutul acestora.
Referitor la pretenţiile reclamantului, a menţionat că acesta nu îşi poate întemeia
cererea decât pe valoarea netă şi nu pe valoarea brută a salariului, care se reţine de angajator
şi se virează la bugetul de stat.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 205-208 NCPC, art. 17 alin. (5) CM, art. 4 alin. (2)
din HG nr. 500/2011.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Reclamantul A... a dedus judecăţii o acţiune în pretenţii derivând din contractul de
muncă încheiat cu Întreprinderea Individuală B..., solicitând drepturile salariale restante
aferente perioadei septembrie 2016-02.05.2018, în cuantum total de 57.260 lei, inclusiv
dobânda legală aferentă.
Condiţiile în care s-a derulat raportul de muncă dintre părţi au fost stabilite atât prin
contractul individual de muncă nr. […] /29.02.2016 prin care reclamantului, având funcţia de
manager, i s-a stabilit un salariu de bază lunar brut de 2.841 lei, cât şi prin înţelegerea
intervenită între părţi la aceeaşi dată a semnării contractului individual de muncă şi care,
potrivit voinţei exprese a părţilor, se constituie într-o anexă la contract. Prin înscrisul intitulat
„Înţelegere între părţi (anexă la contract de muncă nr. […] /29.02.2016)” părţile au stabilit
că din momentul în care uleiul procesat în fabrică intră în vânzare şi se încasează
contravaloarea acestuia, salariul de încadrare al reclamantului se va majora de la 2841 lei
(2000 lei net) la 5704 lei (4000 lei net), fiind prevăzută totodată stabilirea viitoare a unui
sistem de bonusare în favoarea reclamantului.
Conflictul juridic cu care a fost învestită instanţa a izvorât din conotaţiile diferite pe
care părţile contractante au înţeles să le confere înscrisului intitulat „Înţelegere între părţi
Page 50
49
(anexă la contract de muncă nr. […] /29.02.2016)”, atât din perspectiva naturii juridice a
acestui script, cât şi în privinţa obligaţiilor şi a drepturilor corelative pe care le generează şi
care caracterizează raportul de muncă analizat.
Astfel, prima instanţă, în acord cu opinia exprimată de pârâţi, a apreciat că înţelegerea
intervenită este afectată de o condiţie suspensivă, care nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru
valabilitatea contractului individual de muncă, fiind valabilă ca o promisiune de a încheia un
act adiţional, ceea ce dă naştere unei obligaţii de a face şi nu unei obligaţii de a da. La rândul
său, apelantul reclamant a considerat că înţelegerea intervenită nu poate fi catalogată ca o
promisiune de a încheia un act adiţional, ci ea reprezintă un veritabil act adiţional, un act
juridic complet, desăvârşit.
Aplicând regulile comune de interpretare a contractului statornicite de art. 1266-1269
C.civ., Curtea constată că nu se poate nega natura de act adiţional la contractul individual de
muncă a înţelegerii intervenite la data de 29.02.2016, o astfel de calificare fundamentându-se
pe acordul de voinţe suficient de clar exprimat de părţi, care, astfel cum rezultă din
preambulul actului, au gândit înţelegerea încheiată ca reprezentând o anexă la contractul
individual de muncă. Odată calificat actul juridic analizat, operaţiunea subsecventă aplicabilă
în procesul de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale, în scopul
stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între
părţile contractante, o constituie stabilirea regimului juridic aplicabil actului analizat, în
sensul aplicării regulilor generale sau, dimpotrivă, a celor specifice anumitor tipuri de
contracte.
Instanţa de fond a subliniat caracterul de act juridic pur şi simplu al contractului
individual de muncă, acesta neputând fi afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie. A
arătat că el nu poate fi încheiat sub condiţie suspensivă deoarece nu se poate concepe ca
naşterea efectelor acestui contract să fie în funcţie de realizarea unui eveniment deopotrivă
viitor şi incert.
Curtea admite că, într-adevăr, de regulă, contractul individual de muncă este un
contract pur şi simplu, dar, cu toate acestea, el nu este incompatibil cu prevederea unui termen
suspensiv sau extinctiv ca modalitate de afectare a actului juridic. Termenul suspensiv este
termenul care întârzie sau amână începutul executării dreptului subiectiv şi a obligaţiei
corelative. Termenul suspensiv nu influenţează asupra naşterii dreptului; dreptul este născut şi
el există, dar este paralizat până la împlinirea termenului. Cu alte cuvinte, termenul suspensiv
are efect de întârziere a exigibilităţii unui drept.
Or, conţinutul actului adiţional la contractul individual de muncă denotă că intenţia
părţilor la momentul începerii raportului de muncă a fost în sensul majorării salariului
angajatului reclamant la momentul intrării în vânzare şi a încasării contravalorii uleiului
procesat în fabrică, adică la un anumit termen de la încheierea contractului de muncă. Aşadar,
declaraţia de voinţă a părţilor consemnată în înţelegerea încheiată la data de 29.02.2016
conduce spre ipoteza existenţei un consens iniţial în sensul inserării unui termen suspensiv la
împlinirea căruia să opereze majorarea salarială consimţită de părţi. E adevărat că potrivit art.
1266 C.civ. „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după
sensul literal al termenilor”, dar în cauză nu s-a dovedit că declaraţia de voinţă nu concordă cu
voinţa reală a părţilor. Până la proba contrarie, declaraţia de voinţă se presupune că exprimă
Page 51
50
voinţa reală a părţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa reală este alta şi nu corespunde cu voinţa
declarată revine pârtii interesate, în speţă pârâţilor, care nu au făcut proba contrară în acest
sens.
Se impune a fi menţionat că termenul suspensiv stabilit de părţi nu este unul incert,
dimpotrivă este unul determinabil, respectiv momentul în care uleiul procesat în fabrică intră
în vânzare şi se încasează contravaloarea acestuia, moment care poate fi cu uşurinţă identificat
în baza actelor financiar contabile emise de angajator.
Astfel cum am arătat, ceea ce este caracteristic acestei modalităţi a actului juridic din
punct de vedere al efectelor sale este faptul că termenul nu afectează existenţa, ci numai
executarea actului juridic, adică a drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din act. Transpusă în
practică, această regulă se traduce prin aceea că dreptul reclamantului de a beneficia de
majorarea salarială şi obligaţia corelativă a angajatorului de a-i achita retribuţia majorată se
nasc şi sunt valabile din chiar momentul încheierii actului juridic, adică de la data de
29.02.2016, dar drepturile nu încep să se exercite şi obligaţiile nu devin exigibile decât din
momentul împlinirii termenului suspensiv.
Reclamantul apelant a indicat drept dată de la care solicită achitarea majorării salariale
luna septembrie 2016, astfel încât Curtea se va raporta la această dată ca reper în stabilirea
momentului la care s-a împlinit termenul suspensiv. Aceasta întrucât, pe de o parte,
angajatorul nu a contestat data indicată de reclamant, iar, pe de altă parte, din situaţiile
vânzărilor de ulei depuse la filele 82-84 din dosarul de fond rezultă că valorificarea uleiului
obţinut din procesarea seminţelor oleaginoase s-a realizat de la data angajării reclamantului,
primele încasări fiind evidenţiate ca datând din 09.03.2016.
Apărările pârâţilor referitoare la lipsa de performanţe a întreprinderii pe durata de
derulare a contractului reclamantului, a cărui management defectuos ar fi determinat
înregistrarea unor pierderi financiare nu prezintă relevanţă din perspectiva pretenţiilor
analizate, având în vedere că reclamantul nu şi-a asumat obligaţia de a obţine anumite
performanţe în exercitarea atribuţiilor de serviciu, după cum angajatorul nu a stabilit anumite
obiective de performanţă individuală de a căror îndeplinire să condiţioneze acordarea
majorării salariale.
Pasivitatea manifestată de reclamant în a solicita banii pe parcursul derulării
contractului nu poate fi asimilată unei achiesări a reclamantului în sensul derulării raportului
de muncă în coordonatele iniţiale stabilite prin contractul de muncă şi cu ignorarea efectelor
produse prin actul adiţional la contract. Disponibilitatea părţilor, specifică raporturilor
contractuale civile, este circumscrisă în dreptul muncii prin prevederile imperative ale art. 38
din Codul muncii, conform cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute
prin lege, inclusiv la drepturile dobândite de salariat ca urmare a negocierii individuale. Din
moment ce legea instituie ca principiu, în sectorul privat, negocierea colectivă sau/şi
individuală a salariilor, a condiţiilor de muncă, a concediilor de odihnă etc., tot legea
recunoaşte şi apără rezultatele acestei negocieri, chiar le garantează, nepermiţând salariatului
să şi le diminueze unilateral sau printr-un acord cu angajatorul său.
În consecinţă, Curtea apreciază drept pertinente revendicările reclamantului derivând
din actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat la data de 29.02.2016, urmând să
invalideze doar cuantumul concret al pretenţiilor invocate, câtă vreme ele constituie o
Page 52
51
rezultantă al unor calcule efectuate prin raportare la veniturile brute obţinute de reclamant.
Astfel, potrivit Codului fiscal, din veniturile brute ale salariatului se fac reţineri cu titlu de
contribuţii sociale obligatorii (contribuţia individuală de asigurări sociale, contribuţia
individuală de asigurări sociale de sănătate, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj)
şi reţineri cu titlu de impozit pe venit. Obligaţia de a calcula şi reţine contribuţiile sociale
obligatorii şi a impozitului pe venit şi de a le vira la bugetul de stat revin angajatorului, ca
expresie a raportului juridic de drept fiscal născut ex lege în baza raportului juridic de muncă.
În consecinţă, reclamantul este îndreptăţit să primească doar suma rămasă după deducerea şi
virarea de către angajator a contribuţiilor obligatorii şi a impozitului lunar pe salarii, conform
reglementărilor aplicabile în perioada de referinţă septembrie 2016 – 02.05.2018, reglementări
care au vizat, începând cu luna ianuarie 2018, inclusiv transferul sarcinii fiscale a obligațiilor
privind contribuțiile sociale obligatorii datorate de angajator la angajat, în cazul veniturilor
din salarii și asimilate salariilor.
Pentru aceste considerente, instanţa va obliga pârâţii la plata diferenţelor salariale
restante rezultate dintre salariul încasat de reclamant şi cel net cuvenit, calculat prin raportare
la cuantumul brut de 5.704 lei stabilit prin actul adiţional la contractul individual de muncă
încheiat în 29.02.2016, intitulat „Înţelegere între părţi”, aferente perioadei septembrie 2016 –
02.05.2018.
Instanţa va menţine obligarea ambilor pârâţi la plata diferenţelor restante, având în
vedere regimul juridic aplicabil întreprinderii individuale, consacrat normativ în cuprinsul
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice
de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.
Ordonanţa defineşte explicit termenii şi expresiile pe care le utilizează în cuprinsul său,
rezultând inter alia, potrivit art. 2 lit. g), că întreprinderea individuală semnifică
„întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică”. Prin „întreprindere economică” se înţelege, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi
ordonanţă de urgenţă, „activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi
sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime, mijloace logistice şi
informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege", iar
noţiunea de „întreprinzător” semnifică, conform art. 2 lit. e), „persoana fizică care
organizează o întreprindere economică”.
Din analiza prevederilor inserate în cap. III secţiunea a 2-a a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008, relative la „regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular
al întreprinderii individuale”, rezultă, sub un prim aspect, că denumirea legală a acestei
secţiuni pune în lumină, fără echivoc, subiectul de drept destinatar, titular al ansamblului de
drepturi şi obligaţii pe care legea le instituie, acesta fiind întreprinzătorul persoană fizică. În al
doilea rând, pentru clarificarea efectelor pe care înregistrarea în registrul comerţului le are
asupra întreprinderii individuale, legiuitorul a prevăzut în mod expres că, de la data
înregistrării sale, „întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică” (art. 23). Acesta, iar nu întreprinderea individuală, dobândeşte, aşadar, ca
efect al înregistrării în registrul comerţului, drepturile şi obligaţiile ce derivă din calitatea de
comerciant. Dimpotrivă, intenţia neechivocă a legiuitorului în raport cu acest tip de
întreprindere [afirmată în cuprinsul art. 2 lit. g)] este reiterată în conţinutul art. 22, potrivit
Page 53
52
căruia „Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în
registrul comerţului” şi, drept urmare, nu are aptitudinea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii
specifice unui comerciant.
Prevederile art. 24-26 constituie argumente normative suplimentare în susţinerea
cadrului procesual iniţiat de reclamant, ele statuând în sensul că întreprinderea individuală
este cea care, în calitate de angajator, poate angaja terţe persoane, dar întreprinzătorul
persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, răspunde pentru obligaţiile asumate în
exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale
debitorului.
Deşi opţiunea legiuitorului, integrată în întreaga construcţie normativă existentă în
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, este centrată pe ideea recunoaşterii
întreprinzătorului ca unic subiect de drept implicat în raporturile juridice pe care le
disciplinează, ceea ce aparent i-ar conferi doar acestuia legitimitate procesuală pasivă în
cauză, intervenţia legiuitorului realizată prin Legea nr. 182/2016 în sensul transferării
aptitudinii de a angaja salariaţi de la întreprinzătorul persoană fizică (în reglementarea
iniţială) la întreprinderea individuală, antrenează participarea şi a acestei din urmă entităţi
juridice în raportul de drept procesual analizat.
În aceste condiţii, în temeiul art. 480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ. instanţa apreciază că se
impune admiterea apelului formulat de către reclamantul A..., modificarea în parte a hotărârii
atacate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi a obligării pârâţilor la
plata diferenţelor salariale restante rezultate dintre salariul încasat de reclamant şi cel net
cuvenit, calculat prin raportare la cuantumul brut de 5.704 lei stabilit prin actul adiţional la
contractul individual de muncă încheiat în 29.02.2016, intitulat „Înţelegere între părţi”,
aferente perioadei septembrie 2016 – 02.05.2018.
Reţinând culpa procesuală a pârâţilor, în temeiul art. 453 C.pr.civ. instanţa i-a obligat
la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în prima etapă procesuală, în cuantum
de 2.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, fiind menţine în rest hotărârea atacată.
11. Obligaţia de eliberarea unei adeverinţe, în vederea recalculării pensiei de
serviciu conform Legii nr. 567/2004 cu luarea în calcul a nivelului maxim al
indemnizaţiei de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o altă valoare de
referinţă sectorială decât cea utilizată în calcul salariului avut în ultima lună de
activitate
Legea nr. 71/2015
Legea nr. 567/2004: art. 68 indice 5
HG. 706/2015: art. 12
Cererea de obligare a angajatorului la eliberarea unei adeverinţe este lipsită de temei
legal, deoarece ar conţine date necorespunzătoare realităţii, în condiţiile în care salariul de
bază brut lunar realizat cu o lună înaintea pensionării, astfel cum prevedeau normele art.68
Page 54
53
din Legea nr. 567/2004 era diferit în anul 2008, anul pensionării reclamantei. Pe de altă
parte, Hotărârea nr. 706 din 26 august 2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004,
nu mai prevede conţinutul unei astfel de adeverinţe, dat fiind dispoziţiile art. 68 indice 5
privitoare la posibilitatea actualizării pensiei doar din oficiu.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 86 din 31 ianuarie 2019,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin Sentinţa civilă nr. 2580/21.09.2018, pronunţată în dosarul nr. […]/115/2018,
Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta A..., în contradictoriu cu
pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, ce a avut ca obiect eliberarea unei noi
adeverinţe care să înlocuiască Adeverinţa nr. […]/14/2008, în vederea calculării pensiei de
serviciu cu luarea in calcul a nivelului maxim al nivelului maxim al indemnizaţiei de
încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială in cuantum de
405 lei, la care se adaugă creşterea procentuală de 10% prevăzută prin Legea nr. 293/2015,
începând cu data de 09.04.2015 şi obligarea pârâtei să plătească indexarea cu indicele de
inflaţie a diferenţelor de pensie cuvenite, calculată de la data la care erau datorate şi până la
data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta A... a deţinut
funcţia de grefier şef în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, fiind încadrată
la art. 68^5 alin. 7 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate
al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care
funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, aşa cum rezultă din
cuprinsul Adeverinţei nr. […] /14/2008 (fila 66 dosar de fond), eliberată de pârâtul Parchetul
de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.
În esenţă, tribunalul a reţinut că, în condiţiile în care reclamantei nu îi sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr. 130/2015 pentru completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul
personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize
Criminalistice, şi cum nivelul maxim de salarizare a fost stabilit începând cu data de
9.04.2015, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât baza de calcul a pensiei
reclamantei, reprezentată de media salariilor de bază brute lunare, inclusiv sporurile, din
ultimele 12 luni anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare, nu se situează în
perioada în care a fost stabilit nivelul maxim de salarizare (raportat la o valoare de referinţă
sectorială în cuantum de 405 lei, la care se adaugă creşterea procentuală de 10% prevăzută
prin Legea nr. 293/2015, începând cu data de 09.04.2015), după cum a solicitat reclamanta, ci
în anul 2009, după cum însăşi reclamanta a precizat în cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 685 alin. (10)
din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pensia de serviciu se
actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflaţiei, iar nu de câte ori se
majorează salariul de bază brut lunar al personalului auxiliar de specialitate în activitate, în
Page 55
54
condiţii identice de funcţie, vechime şi nivel al instanţei sau parchetului, cu menţinerea numai
a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu.
În ceea ce priveşte petitul vizând obligarea pârâtului la plata indexării cu indicele de
inflaţie a diferenţelor de pensie cuvenite, calculată de la data la care erau datorate şi până la
data plăţii efective, instanţa de fond a respins acest petit, întrucât pârâtul Parchetul de pe lângă
Tribunalul Caraş-Severin, ca fost angajator, nu are calitatea de a plăti pensionarei reclamante
diferenţe de pensie actualizate cu rata inflaţiei, calculate de la data la care erau datorate şi
până la data plăţii efective.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termenul legal reclamanta A...,solicitând
admiterea apelului, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost
formulată şi precizată, respectiv obligarea pârâtei la eliberarea unei noi adeverinţe tip,
rectificată pentru stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 567/2004 modificată, care să
înlocuiască adeverinţa nr. […]/2008, baza de calcul urmând a fi stabilită prin raportare la
valoarea de referinţă sectorială de 421,36 lei, aplicabilă începând cu data de 09.04.2015, data
apariţiei Legii 71/2015.
În motivarea apelului, reclamanta a susţinut că sentinţa instanţei de fond este
netemeinică şi nelegală,fiind, în primul rând, insuficient motivată, aspect de natură a-i
produce autoarei apelului un prejudiciu procesual constând în încălcarea dreptului la un
proces echitabil.
În concret, apelanta susţine că prin acţiunea formulată şi prin cererea precizatoare, a
solicitat eliberarea unei adeverinţe tip, care să cuprindă ca baza de calcul salariul de baza brut
lunar pe care îl are personalul auxiliar de specialitate în activitate în condiţii identice de
funcţie, vechime şi nivel al instanţei şi sporurile în procent avute la data eliberării din funcţie,
baza de calcul raportată la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 lei. Mai arată că s-a
adresat instanţei pentru această adeverinţă întrucât pensia de serviciu nu i-a fost actualizată
din anul 2008, motiv pentru care a solicitat majorarea valorii de referinţă sectorială, cuvenită
încă din anul 2005 (OG nr. 9/2005, OG nr. 3/2006, OG nr. 10/2007, OG nr. 13/2008),
indexări faţă de care legiuitorul a emis Legea 71/2015.Cu toate acestea,apelanta pretinde că
prima instanţă nu s-a pronunţat în niciun mod asupra cererii reclamantei ci doar s-a mulţumit
să examineze modul în care aceasta are dreptul la actualizarea pensiei în raport de prevederile
Legii 130/2015, lege care nu-i este aplicabilă.
Cu privire la fondul cauzei și la aplicarea legislaţiei în materie, reclamanta susține că,
din conţinutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată ulterior, reiese foarte
clar obiectul cererii sale, aceasta fiind motivată în fapt şi în drept.
Cu toate acestea, prin sentinţa apelată, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii
formulate de reclamantă, aşa cum a fost precizată, aspect faţă de care apreciază că instanţa nu
a procedat la o judecată legală şi temeinică, omiţând să se pronunţe asupra cererii precizatoare
prin care a solicitat „eliberarea unei noi adeverinţe tip, rectificată pentru stabilirea pensiei de
serviciu conform Legii nr. 567/2004 modificată, care să înlocuiască adeverinţa nr. […]/2008,
baza de calcul urmând a fi stabilită prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36
lei aplicabila începând cu data de 09.04.2015 data apariţiei Legii 71/2015, dată anterioară
intrării în vigoare a Legii 130/2015, motivând cererea prin aceea că valoarea de referinţa
sectorială de 405 lei a fost stabilita în baza actelor normative de indexare apărute până în anul
Page 56
55
2007, (OUG nr. 9/2005, OG nr. 3/2006, si OUG nr. 10/2007), iar prin OG nr. 13/2008, s-a
dispus adăugarea procentului de 4%, astfel: a) pentru perioada 01.04.2008 - 01.092008,
creşterea valorii sectoriale de 2 %, conform art. l alin. (l) din OG nr. 13/2008,b) pentru
perioada 01.10.2008 - şi până în prezent, creşterea valorii sectoriale cu 2 %, conform art. 1
alin. (2) din O.G nr. 13/2008.
În opinia reclamantei, valoarea de referinţă sectorială de 421,36 lei, ar fi trebuit să se
regăsească în baza de calcul la data când i s-a eliberat adeverinţa în 2008, dacă aceste indexări
erau aplicate la timp.
Astfel, reclamanta consideră că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică,
ignorând un act normativ în vigoare la data judecăţii, respectiv Legea nr. 71/2015 sau
recurgând la texte de lege aplicabile litigiului, cărora le-a dat o greşită interpretare.
Pe de o parte, subliniază faptul că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 130/2015,
iar pe de altă parte arată că baza de calcul al pensiei reclamantei se calculează ca „medie a
salariilor de baza brute lunare, inclusiv sporurile din ultimele 12 luni anterioare lunii în care
se depune cererea de pensionare" mod de calcul a acestei legi.
Ori, fiind beneficiară a pensiei de serviciu în baza Legii nr. 567/2004, baza de calcul a
pensiei sale trebuie să fie „egală cu salariul de baza brut lunar pe care îl are personalul auxiliar
de specialitate în activitate în condiţii identice de funcţie, vechime şi nivel al instanţei sau
parchetului unde a funcţionat înaintea eliberării din funcţia de personal auxiliar de specialitate
şi sporurile, în procent, avute la data eliberării din funcţie”. Acest act normativ era in vigoare
la momentul la care s-a eliberat adeverinţa,iar indexările dispuse prin actele normative mai
sus enumerate trebuiau să se regăsească în acea baza de calcul raportat la o valoare de
referinţă sectoriala de 421,36 lei, considerând că este îndreptăţită a fi repusă în drepturi.
Motivaţia instanţei că potrivit art. 68 ind. 5 alin. (10) din Legea nr. 567/2004 cu
modificările si completările ulterioare, conform căruia „pensia de serviciu se actualizează din
oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuala a inflaţiei" nu are nici o legătură cu acţiunea
reclamantei şi în aceeaşi măsură, nu-i este aplicabilă fiind dispusă prin Legea nr. 130/2015 şi
nici nu influenţează cuantumul pensiei de serviciu.
Instanţa de fond este culpabilă că nu ţine cont de drepturi anterior câştigate, începând
cu 09 aprilie 2015, dar si anterior acestei date având în vedere considerentele Deciziei nr.
794/2016, a Curţii Constituţionale, privind „aplicabilitatea generală” precum şi cele statuate
prin Decizia 23/2016 a Înalte Curţi de Casaţie si Justiţie, care a reţinut că majorările salariale
sub forma indexărilor prevăzute de OG nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr.
231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate „facta praeterita” ca urmare a
recunoaşterii şi acordării lor.
Din formularea textelor art. I alin. (5) ind. l din OG nr. 83/2014, modificată si
completată prin Legea nr. 71/20I5, unde se arată că personalul va fi salarizat la „nivel de
salarizare maxim în plată pentru funcţii similare” respectiv „la nivel maxim al indemnizaţiei
de încadrare din cadrul instituţiei sau a autorităţii publice respective, se observă că acestea nu
suportă nicio condiţionare, nici un fel de circumstanțiere sau particularizare, nu distinge între
cele două categorii de personal, respectiv între cei ale căror salarii au fost stabilite prin
includerea unui procent de 18% conform OG nr. 10/2007 şi cei ale căror salarii nu includ
Page 57
56
acest spor”. De aceea, potrivit principiului de drept conform căruia unde legea nu distinge,
nici interpretul nu trebuie să o facă.
Interpretarea instanţei de fond, în baza căreia i-a respins acţiunea menţine inechităţile
în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi în consecinţă persistă discriminarea pe care
legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea textului mai sus invocat, pentru a pune în
acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale Dreptului Uniunii Europene.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apei Timişoara, în nume propriu şi în numele
Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea apelului ca netemeinic şi nelegal şi menţinerea hotărârii apelată ca fiind temeinică
şi legală, arătând că instanţa de fond a motivat ce însemnă nivelul maxim de salarizare, data
când a fost stabilit nivelul maxim de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, de 9
aprilie 2015, respectiv prin Lege nr.71/2015.
S-a reţinut faptul că, „potrivit dispoziţiilor art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015
pentru completarea dispoziţiilor Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului
care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize criminalistice, prevederile
acesteia nu se aplică persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor
judecătoreşti definitive şi irevocabile, sau după caz al hotărârilor judecătoreşti definitive”.
Or, aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, apelanta a beneficiat de pensia de serviciu
printr-o hotărâre judecătorească, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 71/2015 şi
cele ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în
faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ.,
Curtea reţine următoarele:
Reclamanta a chemat în judecată pârâtul Tribunalul Caraş-Severin solicitând instanţei
să dispună obligarea acestuia la eliberarea unei noi adeverinţe tip, rectificată, pentru stabilirea
pensiei de serviciu conform Legii nr. 567/2004 modificată, care să înlocuiască Adeverinţa nr.
[…]/2008,eliberată de pârâtă în anul 2008, baza de calcul urmând a fi stabilită prin raportare
la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 lei, aplicabilă începând cu data de 09.04.2015, data
apariţiei Legii 71/2015.
O primă critică formulată în apel a fost invocarea nemotivării hotărârii de către prima
instanţă de fond, care, în opinia reclamantei, prin ignorarea solicitărilor sale, se pronunţă
asupra inexistenţei dreptului la actualizarea pensiei în baza Legii nr. 130/2015.
Contrar susţinerilor reclamantei din cererea de apel, Curtea constată că motivarea
hotărârii primei instanţe, în condițiile în care au fost analizate raporturile juridice dintre părţi
prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, se circumscrie exigenţelor art. 425
C. pr. civ. cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească
pentru exercitarea unui control judiciar. În acest sens, motivarea hotărârii suspusă controlului
judiciar este clară, concisă şi concretă, fiind în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.
Prima instanţă a respectat cerinţa de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,
argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, atât pentru a le aprecia pertinenţa cât şi
Page 58
57
pentru a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse. Împrejurarea că, prin
această examinare, a ajuns la o altă soluţie decât cea aşteptată de către reclamantă nu poate
conduce la concluzia invocată de apelantă prin cererea de apel.
În continuare, Curtea constată că nici critica privitoare la nerespectarea de către prima
instanţă de fond a limitelor investirii nu este întemeiată.
Cercetând actele procedurale efectuate în dosarul primei instanţe de fond, Curtea
observă că, în cursul judecăţii, reclamanta apelantă a formulat răspuns la întâmpinare, note de
şedinţă şi concluzii scrise, prin care, adăugând sau reiterând argumente ce ţin de fondul
litigiului dintre părţi a menţinut fără îndoială, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză a cererii
introductive, aşa încât nu poate fi susţinută cu succes afirmaţia potrivit căreia o anume
precizare de acţiune a reclamantei ar fi rămas nesoluţionată.
Asupra fondului cauzei se reţine că instanţa a fost învestită cu o cerere de obligare a
fostului angajator la eliberarea unei adeverinţe, în vederea calculării pensiei de serviciu cu
luarea în calcul a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară stabilită prin
raportare la o altă valoare de referinţă sectorială decât cea de utilizată în calcul salariului avut
in ultima lună de activitate a reclamantei.
Însă, de vreme ce anterior eliberării din funcţie prin pensionare, reclamanta apelantă
nu a beneficiat de un salariu calculat pornind de la o bază de calcul care să conţină valoarea
de referinţă sectorială indicată prin cererea de chemare în judecată, ea nu poate obţine un
astfel de document din partea fostului angajator (instanţa judecătorească/parchetul de pe lângă
aceasta), care potrivit dispoziţiilor art. 685 alin. (13) din Legea nr. 567/2004, poartă
răspunderea pentru conţinutul adeverinţelor eliberate. În condiţiile în care documentele cu
valoare practică ale angajatorului, nu atestă o astfel de situaţie, nu poate fi eliberată nicio
adeverinţă în sensul solicitat de reclamantă, întrucât emiterea unei adeverinţe prin care se
atestă elemente ale salarizării este doar o operaţiune subsecventă acordării salariului brut de
încadrare.
Pentru perioada anterioară datei ieşirii la pensie, la nivelul anului 2008, reclamantei nu
i s-au achitat drepturile salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială pretinsă prin
prezenta cerere de chemare in judecată, iar autoarea acţiunii nu a dovedit că ar fi obţinut un
drept în acest sens printr-o hotărâre judecătorească. Totodată, prevederile Legii nr. 71/2015,
referitoare la egalizarea salariilor pentru personalul bugetar din aceeaşi instituţie sau autoritate
publică, în baza căreia personalul auxiliar ar putea pretinde majorarea valorii de referinţă
sectorială, sunt aplicabile pentru viitor, începând cu data de 09.04.2015, dată la care
reclamanta din prezenta cauză era deja pensionată.
Este adevărat că, potrivit art. 68 indice 5 din Legea nr. 567/2004 şi a art. 12 din HG nr.
706/2015, pensia de serviciu a personalului auxiliar de specialitate se poate actualiza din
oficiu, însă numai odată cu modificarea valorii punctului de pensie cu procentul
corespunzător ratei inflaţiei utilizat la stabilirea valorii punctului de pensie conform legislaţiei
privind sistemul public de pensii, fiind irelevant sub acest aspect majorarea salariul de bază
brut lunar al personalului auxiliar de specialitate în activitate, în condiţii identice de funcţie,
vechime şi nivel al instanţei sau parchetului.
Pentru toate aceste motive, Curtea reţine că cererea reclamantei de obligare a
angajatorului la eliberarea unei adeverinţe cu conţinutul indicat este lipsită de temei legal,
Page 59
58
deoarece ar conţine date necorespunzătoare realităţii, în condiţiile în care salariul de bază brut
lunar realizat cu o lună înaintea pensionării, astfel cum prevedeau normele art. 68 din Legea
nr. 567/2004 era diferit în anul 2008, anul pensionării reclamantei. Pe de altă parte, aşa cum s-
a arătat, Hotărârea nr. 706 din 26 august 2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004, nu
mai prevede conţinutul unei astfel de adeverinţe, dat fiind dispoziţiile art. 68 indice 5
privitoare la posibilitatea actualizării pensiei doar din oficiu.
Reţinând că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele de legalitatea şi temeinicie, iar
criticile formulate sunt neîntemeiate, Curtea în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) Cod
procedură civilă a respins apelul reclamantei, luând act că niciuna dintre părţi nu a solicitat
cheltuieli de judecată in calea de atac.
12. Răspundere patrimonială. Prescripţia dreptului material la acţiune.
Aplicarea legii civile în timp. Ultraactivitatea legii vechi
Legea dialogului social nr. 62/2011: art. 211 lit. c)
Legea nr.53/2003: art. 256, art. 268 alin. (1) lit. c)
Decretul nr. 167/1958: art. 18
Fiind vorba de o prescripţie începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a art.
211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, aceasta rămâne în întregime supusă dispoziţiilor legale
care au instituit-o. Prin urmare, Curtea constată că doar prin raportare la dispoziţiile art.
268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se determină care anume este data la care s-a născut
dreptul material la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului
invocat, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de
lege citat.
Naşterea dreptului la acţiune în cazul acestei forme speciale de răspundere
patrimonială, deşi nedefinită de dispoziţiile relevante ale Codului muncii, poate fi
circumscrisă momentului în care angajatorul a cunoscut atât paguba repercutată în
patrimoniul său, cât şi pe salariaţii vinovaţi de producerea acesteia. Nu poate fi primită
apărarea instituţiei reclamante, în sensul că doar ca urmare a controlului Curţii de Conturi a
României – Camera de Conturi Caraş-Severin reclamanta a cunoscut prejudiciul invocat,
pentru că validarea unei astfel de apărări ar permite entităţii publice să-şi invoce propria
pasivitate şi culpă în protejarea fondurilor publice pentru a obţine prelungirea sine die a
termenului de prescripţie extinctivă. În consecinţă, instituţia publică nu se poate prevala de
un control extern al Curţii de Conturi pentru a justifica tardivitatea demersului său juridic
iniţiat în luna decembrie 2017 pentru recuperarea unor debite produse începând cu anul
2003, în condiţiile în care în mod evident prejudiciul a fost cunoscut de reclamantă urmare a
auditului intern efectuat conform dispoziţiilor legale şi a situaţiilor financiare anuale,
aprobate de conducere în care erau evidenţiate şi creanțele față de terți.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Page 60
59
Decizia civilă nr. 44 din 30 ianuarie 2019,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin Sentinţa civilă nr. 2543/18.09.2018, pronunţată în dosarul nr. […]/115/2017,
Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Sanitar
Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-Severin, în contradictoriu cu intimata A... şi
în consecinţă, a obligat intimata la plata către reclamantă a sumei de 232,95 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, intimata A... a fost salariată
în cadrul reclamantei Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-
Severin, în funcţia de „inginer”, potrivit contractelor individuale de muncă nr.
[…]/03.11.2008 şi nr. […]/07.04.2015, încheiate pe perioadă determinată, dar a şi a actelor
adiţionale la acestea (filele 157–166 dosar), până la data de 31.12.2015, când a încetat de
drept raportul de muncă în cadrul instituţiei reclamante.
Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Caraş-Severin în urma misiunii de
audit financiar asupra contului anual de execuţie bugetară pentru perioada 01.01.2012 -
31.12.2014, a constat nereguli şi abateri de la legalitate şi regularitate şi prin Decizia nr.
24/2015, organul de control a instituit în sarcina instituţiei reclamante, ca entitate auditată,
obligaţia stabilirii întinderii prejudiciului, precum şi a măsurilor de recuperare a acestuia în
conformitate cu dispoziţiile art. 33, alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, potrivit cărora, „stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea
măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate”.
Împotriva Deciziei nr. 24/2015 a Curţii de Conturi a României - Camerei de Conturi
Caraş-Severin, reclamanta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-
Severin a formulat contestaţie, ce a făcut obiectul dosarului nr. […]/115/2015, aflat pe rolul
Tribunalului Caraş-Severin, contestaţie ce a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr.
1696/25.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. […]/115/2015 (dosar
filele 147-149).
Legalitatea măsurii de la pct.II.1 din decizie a fost dispusă ca urmare a faptului că, în
urma testelor de detaliu efectuate la categoria de operaţiuni „Clienţi”, s-au constatat deficienţe
cu privire la recuperarea creanţelor înregistrate şi neîncasate până la data controlului, creanţe
aferente veniturilor provenind din serviciile prestate de către D.S.V.S.A. Caraş-Severin
beneficiarilor, măsura contestată fiind legală, neexistând motive de anulare a acesteia.
Răspunderea materială a salariatului este o răspundere patrimonială specifică, în baza
căreia salariatul este obligat să repare prejudiciul produs printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie
în legătură cu munca sa, pe perioada derulării raporturilor de muncă stabilite prin contractul
individual de muncă.
Analizând fişei postului nr. 8 (fila 171 dosar de fond), instanţa a reținut că intimata
avea atribuţii de inspecţie şi control, dar şi de „întocmire a facturilor şi de a răspunde de
achitarea în termen a sumelor facturate”, atribuţii pe care reclamanta şi le-a însuşit, semnând
în acest sens fişa postului.
Faţă de această stare de fapt, instanţa de fond a apreciat că intimata se face vinovată de
prejudiciul produs angajatorului reclamant și a admis cererea de chemare în judecată astfel
cum a fost formulată, în speţă s-a constat ca fiind incidente dispoziţiile art. 254 alin. (1) din
Page 61
60
Codul muncii (r), potrivit cărora, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului
din vina şi în legătură cu munca lor.
Astfel, pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a salariatului este necesară
îndeplinirea cumulativ a anumitor condiţii de fond, respectiv: calitatea de salariat la
angajatorul prejudiciat, fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca
sa, existenţa prejudiciului cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciul produs şi, nu în ultimul rând, culpa (vinovăţia) salariatului.
În modalitatea în care legiuitorul a redactat această dispoziţie legală, a rezultat că,
numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea patrimonială a salariatului,
iar lipsa uneia dintre condiţiile enumerate se înlătură aceasta răspundere.
Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului, potrivit dispoziţiilor art. 272 din Codul
muncii (r) şi în acest sens, instituţia reclamantă a probat existenţa prejudiciului cert în sumă
de 232,95 lei, potrivit înscrisurilor emise de către instituţia reclamantă, respectiv raportul
comisiei nr. […]/06.07.2016 şi adresa nr. […]/13.12.2017 a Serviciului Economic şi
Administrativ privind modalitatea de calcul a prejudiciului (dosar de fond filele 173-182),
fără ca intimata să fi contestat cuantumul prejudiciului stabilit în sarcina sa.
În aceste condiţii, instanţa de fond a reținut că operează răspunderea patrimonială a
intimatei, potrivit dispoziţiilor art. 254, alin. (1) din Codul muncii (r), pentru paguba produsă
angajatorului din vina sa, constând în neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu stipulate prin fişa
postului, privind urmărirea achitării sumelor facturate, pentru ca aceste creanţe, înregistrate în
contabilitate dar neîncasate, să poată fi recuperate de către unitatea reclamantă ulterior, în
termenul de prescripţie.
Împotriva sentinţei civile a formulat apel in termenul legal pârâta A..., solicitând
schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, iar în rejudecare respingerea în tot a acţiunii
formulate, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, pârâta susţine că instanţa de fond avea obligaţia de a da
calificarea corectă cererii deduse judecăţii în funcţie de conţinutul său dar şi de a analiza cu
prioritate respectarea termenelor instituite de lege pentru promovarea acţiunilor, atunci când
legea prevede astfel de termene, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958
dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege.
În continuare, pârâta apelantă a menţionat că, raportat la Decizia nr. 1/2014,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în speţă, excepţia prescripţiei este o excepţie
absolută, ce poate fi invocată în orice stare a procesului, fiind guvernată dispoziţiilor
Decretului nr. 167/1958 deoarece termenul de prescripţie a început să curgă înainte de intrarea
în vigoare a noului Cod civil.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei
de 232,95 lei aferentă perioadei 2003-2013, în contextul în care pârâta era angajată la intimată
doar din data de 03.08.2008, reprezentând debite neîncasate şi penalităţi de întârziere. Din
suma solicitată la plată de 232,95 lei, doar suma de 67,02 lei reprezentau pretenţii aferente
anilor 2012-2013. Pentru pretenţiile anterioare, aferente anilor 2003-2011 excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune este o excepţie absoluta, ce se poate invoca în orice fază a
Page 62
61
procesului, inclusiv în apel, şi care putea fi ridicată inclusiv de instanţa de judecată din
oficiu.(..)
În cauză, reclamanta tinde la recuperarea unui prejudiciu produs prin neîncasarea
contravalorii unor facturi fiscale emise în perioada 2003-2013 de la societăţile comerciale
cărora li s-au prestat controalele. În consecinţă, paguba s-a produs la împlinirea termenului de
prescripţie al dreptului material la acţiune pentru recuperarea respectivelor sume de la debitori
şi anume la expirarea termenului de trei ani de prescripţie reglementat de prevederile art. 3 din
Decretul nr. 167/19581, respectiv la data emiterii facturilor in discuţie.
Concluzionând, apelanta arată că exista posibilitatea ca reclamanta să cunoască
prejudiciul şi pe cel ce răspunde de el la data expirării termenului de recuperare a creanţelor
de la agenţii economici, în speţă, la 6 ani de la data emiterii facturilor aferente anilor 2003-
2011, termenul de prescripţie fiind împlinit anterior formulării acţiunii introductive din
15.12.2017 pentru orice facturi anterioare datei de 15.12.2011.
În ce priveşte fondul litigiului dintre părţi, se susţine că actul de control al Curţii de
Conturi are strict valoare de constatare din partea organului administrativ, a înregistrării unui
prejudiciu în patrimoniul autorităţii publice reclamante, fără a-i conferi, ori a da o interpretare
obligatorie cu privire la întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale în persoana
angajatului presupus vinovat de producerea acestuia. Din acest punct de vedere, concluziile
raportului Curţii de Conturi nu leagă instanţa, ţinută la o apreciere proprie, primară, şi nici nu
justifică demersul judiciar pe fond, angajatorul fiind ţinut în acelaşi mod de dovedirea tuturor
condiţiilor răspunderii întemeiate pe prevederile art. 254-255 din Codul muncii.
Mai susţine pârâta că reclamanta nu a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor
elementelor art. 254 alin. (1) din Codul muncii, text care se referă la calitatea de salariat la
angajatorul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului,
prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia salariatului, în orice caz, sarcina probei, respectiv dovedirea tuturor
elementelor cumulative ale răspunderii patrimoniale a salariatului, revine unităţii, potrivit
dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii.
În speţă, deşi prejudiciul a fost justificat prin valoarea nerecuperată a facturilor
aferente activităţilor de control prestate la operatori economici, angajatorul căruia, în
condiţiile art. 272 din Codul muncii, îi revenea sarcina probei tuturor elementelor răspunderii,
nu a arătat prin cererea de chemare în judecata, în ce constau propriu-zis acţiunile de
nesocotire ori omisiunea de îndeplinire a obligaţiilor de serviciu, cu alte cuvinte, ce era
datoare să facă pârâta şi în mod culpabil nu a făcut sau a făcut nelegal ori defectuos.
Responsabilitatea pârâtei pentru recuperarea creanţelor, pasivitatea în întreprinderea
demersurilor legale pentru restituirea contravalorii facturilor, reprezintă nişte motive generale,
nişte consideraţii generice, insuficiente din punct de vedere juridic pentru a antrena
răspunderea patrimonială, dacă nu se arată şi nu se dovedeşte obligaţia de serviciu,
considerată din punct de vedere tehnic, neglijată.
Se susţine în calea de atac că, în mod greşit prima instanţă a reţinut că pârâta –
angajată în cadrul DSVSA Caraş-Severin în funcţia de inginer în cadrul Direcţiei de Siguranţa
Alimentelor - Birou Calitatea Alimentelor, Standarde și Mărci şi Sistemul de Alerta – avea şi
obligaţia de a întocmi şi de a răspunde de achitarea în termen a sumelor facturate, o astfel de
Page 63
62
atribuţie fiind menţionată probabil dintr-o eroare materială de tip copy-paste în fişa postului
aferentă anului 2008, cât timp, la nivelul Direcţiei, astfel de atribuţii reveneau
compartimentului contabil şi juridic, nefiind menţionate nici în fişa postului nr.
[…]/01.02.2010, fisa postului nr. […]/10.06.2013 sau în fişa postului nr. […]/06.02.2015
specifică funcţiei de inginer a pârâtei. Or, instanţa care a analizat prejudiciul pe perioada
2007-2013 nu se putea raporta doar la fisa postului din 2008, ci trebuia să cerceteze fiecare
lisa a postului semnată de pârâtă pentru a-i verifica atribuţiile de serviciu raportat la anul când
s-a produs paguba autorităţii reclamante.
Mai mult, conform adresei nr. […] /06.07.2016 întocmită de DSVSA, constatarea nr.
3, pârâta împreună cu colegii săi a fost chemată să răspundă pentru prejudiciul în cuantum de
172,902,65 lei (182.181,42 din care s-a recuperat suma de 9278,77 lei la 30.06.2016)
reprezentând creanţe nerecuperate provenind din servicii prestate pentru: clienţi în insolvenţă,
clienţi radiaţi care au fost acţionaţi în instanţă şi au intrat în procedura insolvenţei în timpul
procesului, clienţi executaţi silit şi insolvabili, clienţi incerţi şi în litigiu. Astfel în mod nelegal
prima instanţa prin admiterea acţiunii a reţinut practic că sarcina insolvabilităţii unei societăţi
comerciale aflate în faza de executare silită, sau intrarea societăţii debitoare în insolvenţă pe
durata procesului este suportată de angajaţii reclamantei, în speţă de angajații care efectuează
controale alimentare. (…)
Totodată, în condiţiile în care nu există o norma legală care să prezume şi să facă
răspunzător de plano pe salariat angajat pe postul de inginer (n.n. nici măcar pe un director
economic) pentru orice neregulă de ordin financiar s-ar săvârşi în respectiva entitate, faţă de
aceasta, indiferent de procedurile de lucru, diviziunea sarcinilor în cadrul acestora şi
persoanele cărora le revin, răspunderea salariatului nu acţionează independent de modul în
care acesta şi-ar fi îndeplinit/ar fi neglijat obligaţiile de serviciu şi nu scuteşte angajatorul de a
proba elementele acestei răspunderi în concret în persoana pârâtului.
Angajatorul este dator să identifice în concret, în persoana fiecărui pârât, odată cu
introducerea cererii de chemare în judecată, ce a făcut şi nu trebuia să facă, respectiv ce nu a
făcut deşi trebuia să facă, în prezentarea stării de fapt şi în avansarea cauzei acţiunii, care să
permită exercitarea controlului judecătoresc în limitele deduse judecăţii, iar nu să lase la
latitudinea acestuia, care nu se realizează din oficiu, identificarea posibilelor fapte ilicite şi
aptitudinea lor de a produce prejudiciul pretins.(...)
Astfel, pârâta susține ca fiind nelegală sentința instanței de fond şi prin prisma
faptului că a fost admisă acţiunea reclamantei fără a se face dovada prejudiciului cert şi actual
în patrimoniul reclamantei. Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 24/2015 al Camerei de Conturi
Caraş-Severin, depusă la dosarul de fond, se menţionează că „la finele anului 2014 entitatea a
înregistrat clienţi neîncasaţi mai vechi de 1 an de 182.181,42 lei. Din verificările efectuate a
rezultat că în evidenţa contabila a entităţii se regăsesc creanţe neîncasate mai vechi de 1 an,
creanţe pentru care nu au fost întreprinse tonte demersurile de executare silită în vederea
recuperării, dar nici nu au fost întreprinse demersuri legale în vederea scăderii din gestiune a
creanţelor pentru care nu mai există posibilităţi legale de recuperat”. În primul rând aceste
documente nu sunt opozabile reclamantei, ci entităţii controlate. In al doilea rând, această
menţiune din cuprinsul deciziei Camerei de Conturi Caraş-Severin nu poate face dovada, în
absenţa altor probe, a caracterului cert al prejudiciului reclamat prin acţiunea pendinte, mai
Page 64
63
ales că nu individualizează debitorii, cuantumul creanţei nerecuperate de la fiecare dintre ei şi
scadenţa fiecărei datorii. În speţă, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei facturile emise pe
seama tuturor beneficiarilor de servicii din partea sa şi neachitate de către aceştia, din care să
rezulte sumele înscrise în decizia nr. 24/2015 a Camerei de Conturi Caraş-Severin şi data
scadenţei fiecărei datorii, pentru ca instanţa de judecată să poată stabili cuantumul
prejudiciului şi caracterul cert al acestuia.
Din decizia Camerei de Conturi Caraş-Severin sau din adresele reclamantei nr.
[…]/06.07.2016, […]/01.07.2016,depuse la dosar în probaţiune, nu rezultă că salariatul
încadrat pe post de inginer a gestionat dosarele de executare silită, dosarele de recuperate
debite introduse la instanţa de judecată sau că avea ca atribuţie de serviciu formularea unor
astfel de cereri de chemare în judecată.
Mai mult, din cuprinsul adresei reclamantei nr. […]/06.07.2016 pag 2-5 rezultă clar
că, pentru clienţii de la lit. A, aceştia nu puteau fi daţi în judecata deoarece au intrat în
procedura insolvenței, la lit. B sunt menţionaţi clienţii care au fost daţi în judecată însă au
intrat în procedura insolvenţei în timpul procesului fiind radiaţi, la lit. C sunt prezentaţi
clienţii executaţi silit, iar la lit. D sunt prezentaţi clienţii în litigiu. Prin urmare au fost
întocmite de către compartimentul juridic acte de procedură, cereri de chemare în judecată,
cereri de executare silită, acte de executare silită, intervenind suspendarea respectiv
întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune şi prescripţia executării silite, însă riscul
insolvabilităţii acestor operatori economici în mod nelegal este pus în sarcina salariaţilor.
Nu in ultimul rând, reclamanta nu a făcut dovada modului de repartizare a dosarelor
între toţi salariaţii cu atribuţii in recuperarea debitelor, pentru ca instanţa sa poată verifica
punctual in raport cu documentele întocmite personal de aceştia de-a lungul timpului, cu
eventualele registre ţinute, modul in care salariatul respectiv şi-a îndeplinit sau nu, sarcinile
de serviciu.
În probaţiune, apelanta a depus la dosar fişele postului nr. […]/01.02.2010, fişa
postului nr. […]/10.06.2013, fişa postului nr. […]/06.02.2015 specifică funcţiei de inginer
gradul II a pârâtei, raportul de activitate al DSVSA Caraş-Severin aferent anului 2009,
Regulamentul de organizare şi funcţionare aferent anului 2018 şi organigrame autorităţii.
Reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-
Severin a formulat întâmpinare, prin care,reiterând in esenţă argumentele de fapt şi de drept
din acţiunea introductivă, solicită respingerea apelului promovat de către pârâtă, ca nefondat
și netemeinic, menţinerea ca temeinica și legala a sentinţei civile apelate și pe cale de
consecinţa, obligarea apelantei la plata integrală și imediată a creanţei (certe, lichide si
exigibile) în cuantum total de 232,95 lei, compusa din: suma de 232,95 lei, aferenta perioadei
2003- 2013, reprezentând debite neîncasate si penalităţi de întârziere, aferente perioadei 2003-
2013, conform constatărilor Camerei de Conturi Caras Severin - Decizia nr. 24/2015.
În drept, în întâmpinare au fost invocate dispoziţiile art. 205 - 209 NCPC.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în
faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ.,
Curtea reţine următoarele:
Reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-
Severin a dedus judecăţii o acţiune în răspundere patrimonială prin care a solicitat obligarea
Page 65
64
pârâtei A… la plata sumei de 232,95 lei reprezentând debite neîncasate şi penalităţi de
întârziere aferente perioadei 2003-2013. Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea, ignorând
cu desăvârşire momentul de debut al prejudiciului invocat, care se situează în timp sub
imperiul vechiului Cod civil. Astfel, având de soluţionat conflictul de drept intertemporal
generat de intrarea în vigoare a noului Cod civil din perspectiva regimului juridic aplicabil
prescripţiei extinctive, ÎCCJ a statuat prin Decizia nr. 1/2014 pronunţată în soluţionarea
recursului în interesul legii în sensul că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1
octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18
din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât
instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei
extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
În aceste condiţii, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii derivă din fapte
juridice produse ori săvârşite înainte şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, instanţa de
fond trebuia să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1948 care dispun
că „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, sa cerceteze, dacă
dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.
Fiind în situaţia unui conflict de muncă, sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit.
c) din Codul muncii, care prevăd că cererile se pot formula în termen de 3 ani de la data
naşterii dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.
Într-adevăr, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede că plata despăgubirilor pentru
pagube cauzate poate fi cerută în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, însă se
observă că acest ultim act normativ a intrat în vigoare la data de 13 mai 2011, aşadar ulterior
momentului începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă. Fiind vorba de o
prescripţie începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a art. 211 lit. c) din Legea nr.
62/2011, aceasta rămâne în întregime supusă dispoziţiilor legale care au instituit-o. Prin
urmare, Curtea apreciază că doar prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) C.
muncii se determină care anume este data la care s-a născut dreptul material la acţiune al
reclamantei în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului invocat, dată de la care începe să
curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de lege citat.
Naşterea dreptului la acţiune în cazul acestei forme speciale de răspundere
patrimonială, deşi nedefinită de dispoziţiile relevante ale Codului muncii, poate fi
circumscrisă momentului în care angajatorul a cunoscut atât paguba repercutată în patrimoniul
său, cât şi pe salariaţii vinovaţi de producerea acesteia. Cu alte cuvinte, imediat ce angajatorul
se află în posesia unor elemente pertinente (înscrisuri, constatări, procese-verbale, rapoarte de
control, expertize tehnice) care permit a se concluziona că în patrimoniul său s-a produs o
pagubă de care se fac vinovaţi salariaţii săi, ia naştere şi dreptul la acţiune pentru recuperarea
pagubei respective.
În speţă, paguba a fost cunoscută de către angajator în intervalul 2003-2013, având în
vedere că instituţia reclamantă reprezintă o entitate publică dintre cele vizate de OG nr.
119/1999, în cadrul căreia trebuia efectuat anual un controlul financiar preventiv. Astfel,
potrivit art. 4 alin. (3) din OG nr. 119/1999, în varianta aplicabilă în perioada vizată,
„Conducătorul entităţii publice elaborează anual un raport asupra sistemului de control
intern/managerial, care se prezintă ca anexă la situaţia financiară a exerciţiului bugetar
Page 66
65
încheiat.”. Obiectivul acestui audit intern este reprezentat, printre altele, de protejarea
fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei. Aşadar,
pasivitatea în recuperarea sumelor datorate instituţiei reclamante trebuia în mod evident să fie
sesizată de conducătorul entităţii publice atât la aprobarea exerciţiului financiar anual, cât şi
cu ocazia elaborării raportului anual asupra sistemului de control intern.
În strânsă legătură cu aspectele de mai sus, dacă s-ar considera că dreptul material la
acţiune s-a născut la data producerii pagubei, interpretare confirmată de opţiunea ulterioară a
legiuitorului consacrată în art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în mod
corespunzător dreptul material la acţiune apare a fi prescris, câtă vreme prin acţiunea
introductivă reclamanta a învederat în mod expres că suma de 232,95 lei reprezintă debit
neîncasat aferent perioadei 2003-2013.
Nu poate fi primită apărarea instituţiei reclamante, în sensul că doar ca urmare a
controlului Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Caraş-Severin reclamanta a
cunoscut prejudiciul invocat, pentru că validarea unei astfel de apărări ar permite entităţii
publice să-şi invoce propria pasivitate şi culpă în protejarea fondurilor publice pentru a obţine
prelungirea sine die a termenului de prescripţie extinctivă. O astfel de interpretare ar duce la
extinderea nepermis de mult a termenului imperativ de prescripţie de trei ani fixat de art. 268
alin. (1) lit. c) din Codul muncii, o astfel de interpretare excedând cadrului legal privind
prescripţia extinctivă. În consecinţă, instituţia publică nu se poate prevala de un control extern
al Curţii de Conturi pentru a justifica tardivitatea demersului său juridic iniţiat în luna
decembrie 2017 pentru recuperarea unor debite produse începând cu anul 2003, în condiţiile
în care în mod evident prejudiciul a fost cunoscut de reclamantă urmare a auditului intern
efectuat conform dispoziţiilor legale şi a situaţiilor financiare anuale, aprobate de conducere
în care erau evidenţiate şi creanțele față de terți.
În concluzie, în temeiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, se constată că pentru
pretenţiile aferente anilor 2003-2011 este prescris dreptul material la acțiune al reclamantei,
care a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată doar la data de 15.12.2017, urmare a
neregulilor constatate şi a măsurilor de recuperare stabilite de Curtea de Conturi.
Instanţa rămâne să analizeze pertinenţa demersului reclamantei de recuperare a
prejudiciului produs prin neîncasarea contravalorii facturilor fiscale emise în perioada 2012-
2013, când raporturile juridice au fost guvernate de dispoziţiile noului Cod civil, care, prin art.
2513 consacră un nou regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă și în
aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea
interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicţie, respectiv numai în primă
instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate.
Din analiza prevederilor legale ale art. 254-255 din Codul muncii, rezultă că pentru a
exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: calitatea de
salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, fapta ilicită a salariatului săvârșită
în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăția salariatului. Numai întrunirea cumulativă a acestor
condiţii atrage răspunderea patrimonială a salariatului. Lipsa uneia dintre condiţiile enumerate
înlătură această răspundere.
Page 67
66
Producerea unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului de către un salariat al său este
de esența răspunderii patrimoniale. Pentru a da naştere răspunderii, prejudiciul trebuie să fie
real şi cert. Se observă totodată că dovada caracterului cert al prejudiciului este în sarcina
angajatorului, care trebuie să probeze prin elemente de determinare concrete întinderea
pagubei care este consecinţa directă a faptei personale şi ilicite a salariatului săvârşită în
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Or, neglijând într-o mare măsură aceste îndatoriri
procesuale, în cererea de chemare în judecată reclamanta nu a arătat modalitatea în care a fost
cauzat şi individualizat prejudiciul de 869,69 lei. Abia prin întâmpinarea depusă în apel
reclamanta a oferit o prezentare defalcată a prejudiciului pe ani, rezultând că debitul aferent
anilor 2012-2013 este de 59,38 lei,respectiv 7,82 lei, fără însă să explice modul de
cuantificare a acestuia.
Astfel, deşi se invocă producerea prejudiciului în patrimoniul unităţii administrativ-
teritoriale, la dosar reclamanta-intimată înţelege să se folosească exclusiv de anexele
raportului Curţii de Conturi, anexe care nu sunt susţinute de către niciun alt mijloc de probă.
Or, în contextul în care pârâta contestă atât modul de stabilire al prejudiciului cât şi lipsa
oricărei culpe în producerea prejudiciului, în lipsa înscrisurilor doveditoare, prin care să se
individualizeze faptele ilicite săvârşite, cu evidențierea lor temporală, se apreciază ca prima
instanţă a apreciat fără suport că în speţă sunt incidente prevederile art. 256 din Codul muncii.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât decizia cu caracter administrativ a Curţii de Conturi nu este
opozabilă decât angajatorului, în sarcina căruia impune obligaţii de recuperare a prejudiciului,
nu şi salariatului.
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe anterioare constante, Curtea reţine că, de vreme
ce pârâtul a contestat săvârşirea faptei, precum şi existenţa şi întinderea prejudiciului stabilit
în mod unilateral de angajator, părerea unui specialist care să verifice creanţele a căror
nerecuperare ar fi imputabilă pârâtei şi corectitudinea distribuirii prejudiciului în sarcina
pârâtei este esenţială pentru soluţionarea unei acţiuni în răspundere de acest fel. Cu atât mai
mult cu cât din răspunsul nr. 11935/06.07.2016 întocmit de instituţia reclamantă urmare a
controlului Curţii de Conturi rezultă că creanţele nerecuperate provin din servicii prestate
unor clienţi care sunt, fie în insolvenţă, fie sunt radiaţi, deşi au fost acţionaţi în instanţă, dar au
intrat în procedura de insolvenţă în timpul procesului de judecată, fie sunt în faza de executare
silită şi pentru ei s-a solicitat acordul ANSVSA de scoatere din evidenţele contabile, fie sunt
clienţi incerţi sau în litigiu. Or, reclamanta, nesocotind prevederile art. 272 din Codul muncii,
nu a specificat urmărirea cărora din creanţele nerecuperate cădeau în sarcina pârâtei, respectiv
nu a individualizat debitorii, cuantumul creanţei nerecuperate de la fiecare dintre ei şi
scadenţa fiecărei datorii, nu a depus facturile fiscale emise pe seama beneficiarilor de servicii
şi neachitate de către aceştia, pentru ca instanţa de judecată să poată verifica cuantumul
prejudiciului şi să statueze asupra caracterului cert al acestuia.
Totodată, reclamanta nu a produs dovezi sub aspectul diviziunii sarcinilor în cadrul
instituţiei, pentru a se putea stabili dacă pârâtei i se pot imputa neregulile de ordin financiar
săvârşite în unitate, în condiţiile în care din fişa postului întocmită în anul 2013 nu rezultă că
pârâta ar fi avut atribuţii legate de urmărirea recuperării debitelor.
Întrucât prima instanţă a ajuns la o soluţie diametral opusă celei ce rezultă din
considerentele prezentate, în temeiul art. 480 alin. (1) şi 2 C.pr.civ., Curtea a admis apelul
Page 68
67
declarat de pârât, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 2003-2011 şi, în
consecinţă, a respins ca fiind prescrisă acţiunea ce vizează aceste pretenţii. Totodată, a respins
ca neîntemeiată cererea referitoare la obligarea pârâtei la plata contravalorii debitelor aferente
perioadei 2012-2013.
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
§. Contencios administrativ
13. Condițiile stabilite de legiuitor pentru eliberarea certificatelor care atestă
calitatea de Luptător cu Rol Determinant. Instituțiile abilitate să analizeze cererile şi să
verifice dosarele persoanelor care solicită acordarea calităţii de Luptător cu Rol
Determinant
HG nr.99/2015 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la
victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 1.412/2004: art.21 ind.3 alin. (4) şi (5)
Legea nr. 341/2004 modificată prin OUG nr.95/2014: art.5 alin. (6) şi (7), art. 9
ind. 2 alin. (7)
În acord cu dispozițiile art.21 ind.3 alin.4 şi 5 din HG nr.99/2015 pentru modificarea
şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri
şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr.
341/2004, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.412/2004, potrivit cu care: „(4) În
termen de 30 de zile de la data depunerii contestaţiei, Comisia Parlamentară comunică
contestatarului şi Secretariatului de Stat modul de soluţionare a acesteia. În cazul admiterii
contestaţiei va transmite Secretariatului de Stat documente doveditoare, depuse conform alin.
(2).(5) Pe baza soluţiilor comunicate de Comisia Parlamentară, Secretariatul de Stat
reanalizează documentaţia conform căreia a fost luată decizia ce formează obiectul
contestaţiei.”
Raportat la aceste dispoziții legale, soluţia dată contestaţiei de către Comisia
Parlamentară nu se impune automat şi fără nicio altă verificare Secretariatului de Stat
pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în
România în perioada 1945 – 1989, ci, Secretariatul de Stat, fundamentându-se pe soluţia dată
şi comunicată de Comisia parlamentară, va reevalua documentaţia, textul legal mai sus
enunțat utilizând în acest sens termenul „reanalizează”, care presupune efectuarea unei noi
examinări.
Page 69
68
Admiterea contestaţiei de către Comisia Parlamentară nu atrage prin ea însăşi numai
formularea şi înaintarea de către Secretariatul de Stat a propunerii de atribuire a titlului
solicitat către Preşedintele României şi, consecutiv, la emiterea certificatului atestând
calitatea de Luptător cu Rol Determinant, fiind necesară parcurgerea mai multor paşi: mai
întâi, trimiterea înscrisurilor noi valorizate în faţa Comisie Parlamentare către Secretariatul
de Stat – îndatorire legală incumbând Comisiei Parlamentare – şi apoi, reanalizarea
documentaţiei administrative de către Secretariatul de Stat.
Curtea reamintește că abilitarea de evaluare, de analiză a documentaţiei recunoscută
Secretariatului de Stat, care se priveşte a fi actorul principal în cadrul procedurii legale de
stabilire a îndreptăţirii la atribuirea calităţii de Luptător cu Rol Determinant, este consacrata
si de dispoziţiile art. (5) alin. (6) şi (7) din Legea nr. 341/2004 modificată prin OUG nr.
95/2014, potrivit cărora: „(6)Eliberarea certificatelor care atestă calitatea de Luptător cu
Rol Determinant se face doar dacă dosarele, care au stat la baza preschimbării certificatelor
conţin documentaţia care atestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege. (7)
Secretariatul de Stat, după analizarea cererilor şi verificarea dosarelor persoanelor care
solicită acordarea calităţii prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3, va elibera certificatul, cu
avizul Comisiei parlamentare, singurul document valabil pentru a beneficia de prevederile
prezentei legi.”
Reiese indeniabil că, atributul examinării şi verificării îndeplinirii cerinţelor legale pe
baza actelor doveditoare depuse de solicitant, pentru efectuarea propunerii de atribuire a
calităţii de Luptător cu Rol Determinant către Preşedintele României, este recunoscut de
legiuitor pârâtului Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva
regimului comunist instaurat în România în perioada 1945 – 1989, de principiu Comisia
Parlamentară având rolul limitat la emiterea unui aviz.
(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 272 din 5 martie 2019 ,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş - Secţia
civilă la data de 18.07.2018 sub nr. […]/30/2018, reclamanta A... a solicitat obligarea
pârâtului Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului
comunist instaurat în Romania în perioada 1945-1989, să-i elibereze Certificatul de Luptător
cu Rol Determinant, în temeiul Legii nr. 341/2004 actualizată, sub sancţiunea unor penalităţi
de 100 de lei pe zi de întârziere, calculate de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la
executarea efectivă a obligaţiei; de asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la
plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 27.07.2018, pronunţată în dosarul […]/30/2018,
Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei I Civile în
soluţionarea prezentului litigiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal din cadrul Tribunalului Timiş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal la data de 03.08.2018, sub nr. […]/30/2018*.
Page 70
69
Prin sentinţa civilă nr. 1491/24.10.2018, Tribunalul Timiş – Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamanta A... în contradictoriu
cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului
comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, obligându-l pe acesta din urmă să
elibereze reclamantei Certificatul de Luptător cu Rol Determinant, în temeiul Legii nr.
341/2004, sub sancţiunea unor penalităţi de 100 lei/zi de întârziere, calculate de la rămânerea
definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea efectivă. S-a luat act de faptul că nu au
fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul, recurs întemeiat pe dispoziţiile art.
488 pct. 8 Cod procedură civilă, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material”.
În motivarea cazului de casare invocat, recurentul pârât precizează faptul că, la
pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii, instanţa de fond a încălcat prevederile imperative
ale unui act normativ, respectiv art. 214 din H.G. nr. 1412/2004 modificată prin H.G. nr.
99/2015, text de lege unde însuşi legiuitorul explică soluţia în cazul în care sunt pronunţate
două soluţii administrative opuse, respectiv „In cazul admiterii contestaţiei va transmite
Secretariatului de Stat documente doveditoare, depuse conform alin. (2)”.
Astfel că, în lumina textului de lege menţionat, soluţia instanţei de fond este nelegală,
deoarece în dispozitivul hotărârii, instanţa de judecată obligă instituţia pârâtă la emiterea şi
eliberarea Certificatului de Luptător cu Rol Determinant. Opinează pârâtul recurent că soluţia
instanţei de fond încalcă flagrant normele prevăzute la art. 213 alin. (4) şi (5) din H.G. nr.
99/2015, care constituie norme de aplicare ale Legii nr. 341/2004.
Recurentul învederează instanţei faptul că, soluţiile emise de către Comisia
Parlamentară a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 nu au caracter obligatoriu, iar acest
lucru îl precizează şi legiuitorul în textul de lege menţionat mai sus, text de lege prin care
legiuitorul conferă exclusiv instituţiei pârâte - ca organ emitent al actului administrativ final,
certificatul de luptător – atributul reanalizării instituţiei pârâte în cazul emiterii unei soluţii
opuse decât cea pronunţată de către Comisia instituită în baza art. 92 din Legea nr. 341/2004
cu modificările şi completările ulterioare.
Mai învederează recurentul instanţei faptul că, potrivit art. 213 alin. (4) şi (5) din H.G.
nr. 99/2015, „în termen de 30 de zile de la data depunerii contestaţiei, Comisia Parlamentară
comunică contestatarului şi Secretariatului de Stat modul de soluţionare a acesteia. In cazul
admiterii contestaţiei va transmite Secretariatului de Stat documente doveditoare, depuse
conform alin. (2).
(5)Pe baza soluţiilor comunicate de Comisia Parlamentară, Secretariatul de Stat
reanalizează documentaţia conform căreia a fost luată decizia ce formează obiectul
contestaţiei”.
Arată recurentul că, în speţa de faţă, Comisia Parlamentară a Revoluţionarilor din
Decembrie 1989, de la momentul admiterii contestaţiei intimatului şi până în prezent, nu i-a
comunicat documentele doveditoare care au stat la baza admiterii contestaţiei, motiv pentru
care Comisia instituită în baza art. 92 din Legea nr. 341/2004 nu a putut reanaliza actele care
au stat la baza admiterii contestaţiei intimatului şi emite o soluţie.
Page 71
70
Un alt considerent pentru care opinează recurentul că acţiunea intimatului a fost
admisă în mod neîntemeiat de către instanţa de fond este legat de faptul că, în dosarul
administrativ de preschimbare de luptător remarcat al reclamantei nu există înscrisuri, acte
care să probeze că în perioada 14-22.12.1989 ora 12:10 - ora fugii dictatorului aceasta a
ocupat şi apărat un obiectiv de importanţă deosebită.
În conformitate cu prevederile art. II ale Legii nr. 341/2004, trebuie îndeplinite
cumulativ condiţiile care sunt cuprinse în definiția dată de către textul de lege, şi anume: să fi
avut un rol determinant la declanşarea şi victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, să-
şi fi pus viaţa în pericol în confruntările cu forţele de represiune, să fi ocupat şi apărat
obiectivele de importanţă deosebită, care au aparţinut regimului totalitar.
În acest sens, invocă prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 95/2014, care reglementează
unii termeni şi expresii.
În ceea ce priveşte speţa de faţă, recurentul arată că, la soluţionarea pe fond a cererii
de acordare a calităţii de Luptător cu Rol Determinant, Comisia instituită în baza art. 92 din
Legea nr. 341/2004 a analizat dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile din textul de lege
menţionat mai sus şi, întrucât a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse, a
respins cererea administrativă a intimatului de acordare a calităţii de Luptător cu Rol
Determinant, iar faptul că acestuia i s-a admis contestaţia de către Comisia Parlamentară a
Revoluţionarilor din Decembrie 1989, nu înseamnă ca instituţia pârâtă este obligată la
emiterea certificatului, întrucât această Comisie Parlamentară nu are rolul unei instanţe de
judecată, iar admiterea unei contestaţii nu are caracterul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Mai mult, dacă legiuitorul dorea o astfel de interpretare a actului normativ, acesta nu mai
introducea în actul normativ art. 21 alin. (4) şi (5). Recurentul învederează instanţei faptul că,
textul de lege nu a fost abrogat de către legiuitor, motiv pentru care acesta produce efecte şi
este obligatoriu. Un text de lege nu are caracter de recomandare, ci acesta trebuie aplicat
obligatoriu.
Mai susţine recurentul că, după cum se ştie, componenţa acestei comisii parlamentare
este exclusiv politică, iar votul membrilor acesteia este unul politic; or, tocmai din cauza
acestui considerent, legiuitorul a introdus art. 21 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 99/2015 prin care
Comisia Parlamentară este obligată, în cazul admiterii unei contestaţii, să înainteze instituţiei
recurente înscrisurile doveditoare, iar ultimul for administrativ care are competenţa emiterii
deciziei este instituţia pârâtă, ca organ de aplicare a acestei legi speciale.
Precizează recurentul că, faptul că se ignoră cu desăvârşire această prevedere legală de
către Comisia parlamentară este culpa exclusivă a acesteia şi produce o vătămare atât
instituţiei pârâte, deoarece aceasta nu poate soluţiona definitiv procedura administrativă, cât şi
intimatului.
Învederează instanţei de control judiciar recurentul pârât că, instanţa de fond a admis
acţiunea fără a solicita copia dosarului administrativ, ceea ce înseamnă că nu a exercitat un
control de legalitate privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 33 din Legea nr.
341/2004.
Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate, cum şi în
raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.8 şi urm. C. pr. civ., Curtea a apreciat ca recursul
este întemeiat, a casat sentinţa civilă atacată şi, în rejudecare, a respins cererea reclamantei.
Page 72
71
Curtea a reținut că este întemeiată critica adusă de pârâtul recurent şi bazată pe
dispoziţiile art. 21 ind. 3 alin. (5) din HG nr. 99/2015 cuprinzând Normele metodologice de
aplicare a Legii nr. 341/2004.
În acest sens, Curtea a constatat că obiectul prezentei dispute procesuale rezidă în
solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea
Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat În România În Perioada 1945-
1989 la eliberarea Certificatului de Luptător cu Rol Determinant în Revoluţia din Decembrie
1989, reclamanta pretinzând că pasivitatea pârâtului în a-i elibera certificatul solicitat reflectă
o conduită nelegală ce se cere a fi sancţionată, din moment ce, deşi confruntată iniţial cu un
refuz de acordare a calităţii de Luptător cu Rol Determinant din partea pârâtului, reclamanta a
făcut contestaţie la Comisia Parlamentară care i-a admis-o, fără însă ca această admitere a
contestaţiei să fi condus la eliberarea de către pârât a certificatului menţionat.
Altfel spus, reclamanta susţine că, tocmai efect al admiterii contestaţiei de către
Comisia Parlamentară, pârâtului îi revine obligaţia de a-şi însuşi concluzia Comisiei şi de a-i
elibera certificatul.
Dimpotrivă, pârâtul afirmă – reiterând susţinerea şi în calea de atac a recursului, în
condiţiile în care prima instanţă a admis acţiunea reclamantei – că nu poate proceda de plano
la eliberarea Certificatului de Luptător cu Rol Determinant pe seama reclamantei, nefiind
verificate în speţă dispoziţiile art. 21 ind. 3 alin. (4) şi (5) din HG nr. 99/2015 pentru
modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii recunoştinţei faţă de
eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989
nr. 341/2004, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.412/2004, potrivit cu care: „(4) În
termen de 30 de zile de la data depunerii contestaţiei, Comisia Parlamentară comunică
contestatarului şi Secretariatului de Stat modul de soluţionare a acesteia. În cazul admiterii
contestaţiei va transmite Secretariatului de Stat documente doveditoare, depuse conform alin.
(2).(5) Pe baza soluţiilor comunicate de Comisia Parlamentară, Secretariatul de Stat
reanalizează documentaţia conform căreia a fost luată decizia ce formează obiectul
contestaţiei”.
În speţă, Curtea constată că se verifică critica recurentului pârât de a fi procedat
instanţa de fond la pronunţarea soluţiei cu greşita aplicare a legii, de vreme ce tribunalul a
ignorat complet prevederile art. 21 ind. 3 alin. (4) şi (5) din HG nr. 99/2015, mai sus redate,
deşi fuseseră invocate pe calea întâmpinării şi a reţinut că refuzul pârâtului de a elibera
certificatul solicitat reclamantei este unul nejustificat, din moment ce verificarea condiţiilor
impuse de art. II din Legea nr. 341/2004 modificată prin OUG nr. 95/2014 se realizează de
către Comisia Parlamentară la soluţionarea contestaţiei, iar reclamantei nu-I poate fi imputată
împrejurarea că înscrisurile ce au stat la baza admiterii contestaţiei nu au fost remise pârâtului
de Comisia Parlamentară.
Or, raţionamentul juridic al instanţei, chiar dacă parţial apare corect, respectiv sub
aspectul constatării că, în adevăr, nu i se poate reproşa reclamantei în niciun fel trenarea
procedurii de vreme ce aceasta se datorează pasivităţii Comisiei Parlamentare de a trimite
înscrisurile Secretariatului de Stat, conform art. 21 ind. 3 alin. (4) teza finală din HG nr.
99/2015, nu mai poate fi astfel privit în legătură cu cealaltă judecată de valoare a tribunalului,
după care soluţia dată contestaţiei de către Comisia Parlamentară se impune automat şi fără
Page 73
72
nicio altă verificare Secretariatului de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor
împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, care doar va lua
act de aceasta şi va elibera mai apoi Certificatul de Luptător cu Rol Determinant, cât timp art.
21 ind. 3 alin. (5) din HG nr. 99/2015 statuează, fără nici un fel de echivoc, în mod tranşant şi
clar că, fundamentându-se pe soluţia dată şi comunicată de Comisia parlamentară,
Secretariatul de Stat va reevalua documentaţia, textul legal utilizând în acest sens termenul
„reanalizează”, care presupune efectuarea unei noi examinări, fără doar şi poate, şi nu a unei
însuşiri de plano a soluţiei date de Comisia Parlamentară contestaţiei petiţionarului.
Astfel că, admiterea contestaţiei de către Comisia Parlamentară nu atrage prin ea însăşi
numai formularea şi înaintarea de către Secretariatul de Stat a propunerii de atribuire a titlului
solicitat către Preşedintele României şi, consecutiv, la emiterea certificatului atestând calitatea
de Luptător cu Rol Determinant, fiind necesară parcurgerea mai multor paşi: mai întâi,
trimiterea înscrisurilor noi valorizate în faţa Comisie Parlamentare către Secretariatul de Stat
– îndatorire legală incumbând Comisiei Parlamentare – şi apoi, reanalizarea documentaţiei
administrative de către Secretariatul de Stat.
În ipoteza în care s-ar acredita opinia reclamantei, valorizată de prima instanţă, de
altfel, Curtea subliniază că textul legal al art. 21 ind. 3 alin. (5) din HG nr. 99/2015 ar rămâne
fără aplicabilitate, s-ar privi inutil, or este reputat, în regulile de interpretare a normelor legale,
că prevederea legală se interpretează în sensul în care produce efecte şi se aplică şi nu în sens
contrar.
De altfel, la concluzia că, abilitarea de evaluare, de analiză a documentaţiei revine
Secretariatului de Stat, care se priveşte a fi actorul principal în cadrul procedurii legale de
stabilire a îndreptăţirii la atribuirea calităţii de Luptător cu Rol Determinant, concură fără doar
şi poate, dispoziţiile art. 5 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 341/2004 modificată prin OUG
nr.95/2014, potrivit cărora: „(6)Eliberarea certificatelor care atestă calitatea de Luptător cu
Rol Determinant se face doar dacă dosarele, care au stat la baza preschimbării certificatelor
conţin documentaţia care atestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege. (7)
Secretariatul de Stat, după analizarea cererilor şi verificarea dosarelor persoanelor care
solicită acordarea calităţii prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3, va elibera certificatul, cu
avizul Comisiei parlamentare, singurul document valabil pentru a beneficia de prevederile
prezentei legi.”
Reiese indeniabil că, atributul examinării şi verificării îndeplinirii cerinţelor legale pe
baza actelor doveditoare depuse de solicitant, pentru efectuarea propunerii de atribuire a
calităţii de Luptător cu Rol Determinant către Preşedintele României, este recunoscut de
legiuitor pârâtului Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva
regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, de principiu Comisia
Parlamentară având rolul limitat la emiterea unui aviz.
Este real că, la art. 9 ind. 2 alin. (7) din Legea nr.341/2004 modificată prin OUG nr.
95/2014, se stipulează că persoanele nemulţumite pentru că nu au obţinut certificatul de
Luptător cu Rol Determinant pot ataca soluţia nefavorabilă emisă de Secretariatul de Stat cu
contestaţie la Comisia Parlamentară: „(7) Contestaţiile privind noile certificate – Luptător cu
Rol Determinant se depun în termen de 30 de zile de la comunicare cu nominalizarea
persoanelor în cauză şi se vor adresa Comisiei parlamentare a revoluţionarilor din
Page 74
73
decembrie 1989, care le soluţionează potrivit normelor metodologice stabilite în acest sens.”,
iar la 21 ind. 3 alin. (1) – (3) din HG nr. 99/2015, se explicitează procedura de soluţionare a
contestaţiilor, Comisia având obligaţia de a se pronunţa în termen de 30 de zile, iar
contestatorilor revenindu-se îndatorirea de a menţiona în contestaţie şi de a anexa înscrisuri
doveditoare în susţinerea contestaţiei; însă, prin prevederea de la art. 21 ind. 3 alin. (4) şi (5)
din HG nr. 99/2015, după care, aceeaşi Comisie Parlamentară este obligată să remită, în
ipoteza admiterii contestaţiei, Secretariatului de Stat noile înscrisuri doveditoare depuse la
contestatar în ataşament la contestaţie, după care Secretariatul de Stat reanalizează
documentaţia, este de netăgăduit că, finalmente, tot Secretariatul de Stat – concluzia
impunându-se în corelaţie şi în respectarea riguroasă a însuşi textului legal de rang superior
Normelor dat de art. 5 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 341/2004 – se priveşte a fi entitatea
abilitată a decide dacă, în urma reverificării documentaţiei, înaintează sau nu Preşedintelui
României propunerea de acordare a calităţii de Luptător cu Rol Determinant.
Cum, în speţă, Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor
împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, cât timp Comisia
Parlamentară nu şi-a îndeplinit obligaţia legală ce-i revenea, conform art. 21 ind. 3 alin. (4)
din HG nr. 99/2015, nu a putut proceda la reanalizarea documentaţiei privind-o pe reclamantă,
Curtea, osebit de tribunal, apreciază că nu se poate reţine că refuzul pârâtului de eliberare a
certificatului este nejustificat.
Mai degrabă, chiar, demersul procesual pendent al reclamantei apare prematur, lipsit
de un interes actual şi chiar legitim, în acest moment, cât timp tocmai conduita pasivă a
Comisiei Parlamentare, care nu a remis Secretariatului de Stat documentaţia pretinsă de
Norme, obstaculează practic parcurgerea etapei următoare, de reanalizare, reevaluare a
dosarului administrativ al reclamantei de către pârâtul Secretariatul de Stat. În fapt, un demers
al reclamantei ce s-ar fi impus şi justificat în această etapă a procedurii era, eventual, acela de
a solicita obligarea Comisiei Parlamentare la înaintarea către Secretariatul de Stat a
documentelor doveditoare ce i-au fundamentat soluţia de admitere a contestaţiei, aşadar la
îndeplinirea obligaţiei legale instituite de art. 21 ind. 3 alin. (4) teza finală din HG nr.
99/2015.
Prin urmare, date fiind argumentele mai sus prezentate ce susţin fără doar şi poate
concluzia că prima instanţă, numai cu greşita interpretare şi aplicare a legii ori, mai precis, cu
neobservarea şi nevalorizarea dispoziţiilor legale incidente stării de fapt configurate în speţă, a
pronunţat o soluţie vădit criticabilă, Curtea, găsind întemeiate reproşurile aduse în recurs de
pârâtul recurent, a admis, în temeiul art.496 alin. (1) şi (2) C.pr.civ. raportat la art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.pr.civ., dar şi la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., căci interesul procesual al
reclamantei, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile pentru eliberarea certificatului de
Luptător cu Rol Determinant nu este unul actual, din moment ce nu a fost finalizată procedura
legală pentru aceasta şi, în consecinţă, a casat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins
demersul judiciar iniţiat de reclamantă.
14. Data aplicării – în cazul funcţionarilor publici încadraţi la Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Timişoara – a dispoziţiilor din Anexa nr. VIII (Familia
Page 75
74
ocupaţională de funcţii bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea
funcţionarilor publici) – pct. I (Salarii pentru administraţia publică centrală) – lit. d)
(Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi a
majorării salariului de bază de 15% prevăzute în Nota nr. 3 din Anexa nr. VIII –
Capitolul I – lit. A) – pct. I – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-
cadru nr. 153/2017
Legea-cadru nr. 153/2017: art.12, art. 38, art. 43, Capitolul I – lit. A) din Anexa nr.
VIII
Legea nr. 207/2017: art. III alin. (1)
Problema de drept în litigiu este legată de data aplicării – în cazul funcţionarilor
publici încadraţi la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – a
dispoziţiilor din Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de funcţii bugetare "administraţie") –
Capitolul I – lit. A) (Salarizarea funcţionarilor publici) – pct. I (Salarii pentru administraţia
publică centrală) – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr.
153/2017, precum şi a majorării salariului de bază de 15% prevăzute în Nota nr. 3 din Anexa
nr. VIII – Capitolul I – lit. A) – pct. I – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie) din
Legea-cadru nr. 153/2017.
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, şi a
intrat în vigoare la 1 iulie 2017, conform art. 43 din acest act normativ.
Având în vedere menţionarea expresă, în cuprinsul art. 43 din lege, a datei intrării în
vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu există controverse privind această dată.
Pe de altă parte, deşi Legea-cadru nr. 153/2017 a intrat în vigoare la 1 iulie 2017, art.
38 alin. (1) din lege stabileşte că „Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu
data de 1 iulie 2017”.
În acest sens, art. 38 alin. 2 din lege reglementează stabilirea drepturilor salariale
pentru anul 2017, prevăzând că „Începând cu data de 1 iulie 2017:
a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie
2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi
indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor,
compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte,
potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care
beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi
funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;
b) prin excepţie de la lit. a), salariile lunare ale personalului prevăzut la art. 11 se
stabilesc în conformitate cu prevederile acestui articol;
c) prin excepţie de la prevederile lit. a), indemnizaţiile lunare ale personalului care
ocupă funcţii de demnitate publică se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor din anexa nr. IX
cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată;
Page 76
75
d) până la data de 31 decembrie 2017 se acordă drepturile de hrană şi tichetele de
masă de care beneficiază, la data intrării în vigoare a prezentei legi, unele categorii de
personal bugetar, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.
Art. 38 alin. (3) din lege reglementează drepturile salariale pentru anul 2018, iar art.
38 alin. (4) prevede că „În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de
bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere
reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie,
indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie
2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de
stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)”.
Prin urmare, aplicarea etapizată reglementată de art. 38 reprezintă sediul materiei în
problema salarizării personalului din sectorul bugetar, iar conform reglementării din art. 38
alin. (1) – (4) rezultă că în perioada anilor 2017-2022 nu sunt aplicabile dispoziţiile din
anexele la Legea-cadru nr. 153/2017.
În același sens sunt si dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017,
conform cărora salariile de bază menţionate în anexele nr. I – VIII la lege se vor aplica
începând cu anul 2023, iar din dispoziţiile art. 38 alin. (1) – (4) rezultă că în perioada anilor
2017 - 2022 se aplică dispoziţiile din acest articol.
În plus, în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept) nr. 82/2018 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, instanţa supremă a stabilit a stabilit următoarele:
„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ
şi fiscal în Dosarul nr. 7.568/99/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în
interpretarea dispoziţiilor Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru
nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin.
(4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, stabileşte că:
- majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă
pentru perioada 1 iulie 2017 - 31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018;
- pentru perioada 2019 - 2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la
art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017;
- prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de
la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare
devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor
salariale reglementate”.
(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 364 din 19 martie 2019,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)
Împotriva Sentinței civile nr. 1308 pronunţate la data de 25.09.2018 de către Tribunalul Timiş
în dosarul nr. […]/30/2018 au formulat recurs reclamanţii, solicitând admiterea acestuia, casarea
în tot a sentinţei necurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii formulate.
Page 77
76
În motivarea cererii critică hotărârea recurată pentru netemeinicie şi nelegalitate, şi susţine
că prima instanţă a dispus, în mod nelegal şi netemeinic, respingerea acţiunii ca neîntemeiată,
reţinând în esenţă că funcţiile deţinute de reclamanţi nu au suferit nicio modificare, ele fiind
practic aceleaşi; astfel, după ce instanţa de fond susţine că nu a existat nicio modificare adusă
funcţiilor reclamanţilor prin Legea nr. 153/2017, aceeaşi instanţă observă că totuşi există o
modificare a funcţiilor, din funcţii publice teritoriale în funcţii publice de stat, însă apreciază
că o asemenea modificare de structură nu poate avea valoare juridică, întrucât funcţiile se
regăsesc şi în noua lege.
Apreciază reclamanţii recurenţi că o asemenea interpretare a dispoziţiilor legale
vădeşte un dispreţ total faţă de prevederile legale aplicabile în speţă şi faţă de pretenţia dedusă
judecăţii, cu arsenalul de motive care o sprijină, motive pe care instanţa le expediază fără prea
multă analiză.
Reclamanţii recurenţi reiterează faptul că prin Legea nr. 153/2017 funcţiile din cadrul
ANAF şi a unităţilor teritoriale subordonate, deci şi a direcţiilor generale regionale, au fost
calificate ca funcţii de stat; totodată, cu toate că majorările salariale stabilite prin noua lege
urmau a fi acordate etapizat, prin art.38 alin. (2) din acest act normativ s-a stabilit că „începând
cu data de 1 iulie 2017:
a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017,
cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de
încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte
elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia
brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în
care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;”.
Faţă de aceste dispoziţii, reclamanţii recurenţi consideră că nu li se putea menţine, în
mod legal în plată, salariul aferent lunii iunie 2017, întrucât ulterior intrării în vigoare a noii
legi, au fost încadraţi pe funcţii publice de stat, nu pe funcţii publice teritoriale, cum fuseseră
încadraţi pe vechea lege, acesta fiind şi motivul pentru care au fost emise noi decizii de
încadrare, funcţiile deţinute suferind modificări de structură. Având în vedere acest aspect,
respectiv faptul că a operat o reîncadrare a acestora pe funcţii de o categorie diferită, care în
cadrul ANAF era salarizată diferit anterior intrării în vigoare a legii noi, salariile nu puteau fi
menţinute în plată la nivelul lunii iunie 2017.
Învederează instanţei faptul că odată cu asimilarea funcţiilor teritoriale în funcţii de
stat, nivelul salarial aferent acestor funcţii trebuia să fie identic cu cel aferent funcţiilor de stat
din cadrul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; or, în contextul în care legea menţinea
în plată salariile aferente lunii iunie 2017 pentru aceleaşi funcţii, iar ca urmare a aplicării
acestei legi le-a fost modificată funcţia într-o categorie superioară începând cu luna iulie
2017, rezultă că salariul care trebuia menţinut în plată în acest caz era cel aferent lunii iunie
2017 pentru funcţia de categorie superioară pe care au fost reîncadraţi.
În ceea ce priveşte sporul de 15%, susţin reclamanţii recurenţi că prima instanţă nu a înţeles
petitul formulat întrucât l-a respins ca o consecinţă a respingerii petitului prin care s-a solicitat
acordarea drepturilor salariale; de altfel, instanţa a analizat doar perioada 01.07. - 31.10.2017
şi în ceea ce priveşte acest spor. Solicită instanţei de recurs să observe că acest petit vizează
Page 78
77
perioada 1.07.2017şi până în prezent şi, de asemenea, în continuare, întrucât acest spor nu le-a
fost acordat niciodată.
Analizând actele dosarului, criticile recurenţilor prin prisma dispoziţiilor art. 499 Cod
de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), Curtea de Apel a constatat ca referitor
la obiectul litigiului, reclamanţii A…, B…, C… şi alţii – funcţionari publici în cadrul
autorităţii pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – au solicitat:
- anularea Deciziilor de reîncadrare nr. 1051, 1052, 1053, 1054, 1055, 1056, 1057,
1058, 1059, 1060, 1061, 1062, 1063, 1064, 1065, 1090, 1929 şi 2009, emise de autoritatea
pârâtă angajatoare în data de 11.07.2017, întrucât nu respectă întocmai prevederile art. 30
alin. (l) şi (2), ale art. 36 alin. (1) şi (2), ale art. 38 alin. (2) lit. a), ale art. 39 alin. (1) din
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum
şi ale art. 8 alin. (l) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cu
modificările şi completările ulterioare.
- emiterea unor noi decizii de reîncadrare pe numele fiecărui reclamant, începând cu
data de 01.07.2017, pe noile funcţii publice de stat pe care le deţin în fapt şi în drept, cu
respectarea întocmai a prevederilor legale, întrucât funcţiile publice de execuţie/conducere, pe
care ar fi trebuit să fie reîncadraţi, sunt prevăzute concret şi fără echivoc ca funcţii publice de
stat, de execuţie/de conducere, în Anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, la Capitolul I,
lit. A. "Salarizarea funcţionarilor publici", punctul L "Salarii pentru administraţia publică
centrală", lit. c) "Funcţii publice de conducere" şi lit. d) "Funcţii publice generale de
execuţie";
- pe cale de consecinţă a reîncadrării, se mai solicită şi acordarea pentru perioada
01.07.2017-31,10.2017 a diferențelor dintre salariile de bază brute lunare care li se cuveneau
pentru noile funcţii publice de stat pe care ar fi trebuit să fie reîncadraţi reclamanţii începând
cu data de 01.07.2017, adică la acelaşi nivel cu funcţiile publice de stat similare de execuţie
de conducere din cadrul aparatului propriu al A.NA.F. aflat în plata pentru luna iunie 2017, şi
sumele efectiv încasate ca urmare a emiterii în mod nelegal a deciziilor contestate, sume care
să fie actualizate cu rata inflaţiei între data scadenţei şi data plaţii efective, precum şi dobânda
legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a debitelor principale, între data scadenţei şi
data plăţii efective, conform prevederilor legale, cu respectarea întocmai a prevederilor din
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi din
Anexa nr. VIII - Capitolul I, lit. A. "Salarizarea funcţionarilor publici", punctul I. "Salarii
pentru administraţia publică centrală";
- pe cale de consecinţă a reîncadrării, se mai solicită şi acordarea, începând cu data de
01.07.2017, a majorării de 15% a salariului brut lunar nou rezultat ca urmare a reîncadrării,
reprezentând majorare salarială pentru complexitatea muncii, sume care să fie actualizate cu
rata inflaţiei între data scadenţei şi data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare
pentru plata cu întârziere a debitelor principale, între data scadenţei şi data plăţii efective,
În plus, la ultimul termen de judecată din recurs, reclamanţii au invocat şi Decizia
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nr.
82/2018 din 26 noiembrie 2018, solicitând obligarea pârâtei la acordarea către reclamanţi,
începând cu data de 01.01.2018, a majorării de 15% a salariului brut lunar nou rezultat ca
urmare a reîncadrării, în temeiul prevederilor de la punctul 3 din Nota la Anexa nr. VIII la
Page 79
78
Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la Capitolul I, lit. A. "Salarizarea funcţionarilor
publici", punctul I. "Salarii pentru administraţia publică centrală", lit. c) "Funcţii publice de
conducere" şi lit. d) "Funcţii publice generale de execuţie".
Referitor la cererea reclamanţilor de acordare a majorării de 15% a salariului brut
lunar, Curtea a observat că această cerere a fost formulată în faza recursului, fiind întemeiată
pe Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept) nr. 82/2018 din 26 noiembrie 2018.
La judecata în primă instanţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au
solicitat acordarea, începând cu data de 01.07.2017, a majorării de 15% a salariului brut lunar
nou rezultat ca urmare a reîncadrării, reprezentând majorare salarială pentru complexitatea
muncii, sume care să fie actualizate cu rata inflaţiei între data scadenţei şi data plăţii efective,
precum şi dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a debitelor principale, între
data scadenţei şi data plăţii efective.
Deşi reclamanţii au susţinut că aceasta nu este o modificare a acestui capăt de cerere,
ci doar o restrângere a pretenţiilor iniţiale – în sensul că nu le mai solicită a fi acordate din
1.07.2017, ci din 1.01.2018 – Curtea observă că această ultimă pretenţie formulată în recurs s-
a întemeiat pe argumente total diferite de cele pe care s-a întemeiat pretenţia formulată prin
cererea de chemare în judecată.
Astfel, în cererea de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut că au dreptul la
această majorare din 1.07.2017, întrucât prin restul punctelor din această notă nu se prevede
vreo alta restricţie legată de aplicabilitatea în timp a acestei majorări a salariului de bază,
„majorare care nu are caracterul unui spor salarial, care să fi fost lăsat la latitudinea
ordonatorului de credite sau care să afecteze limita maximă a sporurilor ce pot fi acordate de
ordonatorul de credite, singura restricţie fiind aceea prevăzută la punctul 4 din aceeaşi
„NOTĂ", în sensul că respectiva majorare a salariului de bază cu 15%, pentru complexitatea
muncii, nu poate fi acordată aceloraşi persoane care beneficiază deja de o majorare a
salariului de bază cu procente mult mai mari, pentru activitatea desfăşurată în domeniul
proiectelor finanţate din fonduri europene.
În considerarea principiului prevăzut la art. 6 lit. d) din Legea-cadru nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, practic de la data aplicării noii
legi a salarizării, adică de la data de 01.07.2017, ar trebui ca acest principiu să fie respectat
în integralitatea sa, iar sporul de 15% să fie acordat începând cu data de 01.07.2017”.
Pe de altă parte, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept) nr. 82/2018, instanţa supremă a reţinut următoarele:
73. În vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin art. 36
din acest act normativ s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se
procedeze la reîncadrarea personalului salarizat "pe noile funcţii, grade/trepte profesionale,
gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ
avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie,
indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38".
74. Prin raportare la dispoziţiile legale mai sus enunţate rezultă că stabilirea
salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi
indemnizaţiilor lunare se efectuează în condiţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017.
Page 80
79
75. Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii prin care se determină în
mod specific condiţiile de aplicare în timp a legii.
76. Prin alin. (1) al acestui articol este instituită regula aplicării etapizate a legii,
începând cu data de 1 iulie 2017, iar etapele temporare apar descrise în alin. (2) - (6).
77. Prima etapă, reglementată prin art. 38 alin. (2) lit. a), priveşte perioada 1 iulie
2017 - 31 decembrie 2017. Pentru această perioadă s-a adoptat măsura menţinerii în plată,
la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor
de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul
sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului
de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de
încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura
în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
78. Excepţiile de la această regulă sunt expres prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. b) şi c)
şi se referă la personalul din cadrul administraţiei publice locale, salarizat potrivit art. 11 din
Legea-cadru nr. 153/2017, prin hotărâre a consiliului local/judeţean, după caz, şi la
indemnizaţiile lunare ale personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite prin
înmulţirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată cu coeficienţii de
ierarhizare prevăzuţi în anexa nr. IX la Legea-cadru nr. 153/2017.
79. A doua etapă, reglementată potrivit art. 38 alin. (3) lit. a), priveşte anul 2018,
începând cu luna ianuarie 2018. Pentru acest an se prevede acordarea cuantumului brut al
salariilor de bază şi al celorlalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate
cu 25%, fără a se depăşi limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura
în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
80. Fac excepţie de la această regulă, potrivit art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr.
153/2017, următoarele categorii de personal:
- personalul care ocupă funcţiile de medic, asistent medical şi ambulanţier/şofer de
autosanitară (pentru aceste categorii de personal, salariile de bază se majorează la nivelul
salariului de bază stabilit potrivit legii pentru anul 2022) - lit. b);
- personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar şi universitar de stat,
inclusiv unităţile conexe, precum şi personalul din cadrul Agenţiei Române de Asigurare a
Calităţii în Învăţământul Superior, care beneficiază, de la 1 martie 2018, de majorarea
suplimentară de 20% faţă de nivelul pentru luna februarie 2018, cu respectarea prevederilor
art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 - lit. d); de aceeaşi majorare beneficiază începând cu
luna mai 2018 şi personalul încadrat pe funcţiile de inspector şcolar - lit. d2);
- personalul care ocupă funcţiile prevăzute la anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. I lit. b),
începând cu 1 aprilie 2018, beneficiază de salarii ce se stabilesc la nivelul salariilor de bază
prevăzute de Lege pentru anul 2022 - lit. d1);
- personalul din cadrul administraţiei publice locale - lit. e);
- personalul care a ocupat o funcţie de demnitate publică, a cărui indemnizaţie a fost
stabilită prin înmulţirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare cu
coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi în anexa IX la Legea-cadru nr. 153/2017 - lit. f).
Se remarcă faptul că, în categoria personalului care este exceptat de la regula
aplicării etapizate a Legii-cadru instituite prin art. 38 alin. (2) şi (3), nu se regăsesc
Page 81
80
funcţionarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din subordinea
Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.
81. A treia etapă priveşte perioada anilor 2019 - 2022, reglementată prin art. 38 alin.
(4) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru această perioadă salariile de bază vor fi
determinate utilizând salariile de bază şi majorările salariului de bază stabilite prin lege,
inclusiv în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, şi salariile de bază avute în luna decembrie
2018. Astfel, în perioada 2019 - 2022, se preconizează acordarea unei creşteri anuale a
salariilor de bază, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază
prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018. Începând cu anul 2019,
celelalte drepturi salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 (sporuri, indemnizaţii,
majorări etc.) vor fi determinate prin aplicarea procentelor prevăzute în conţinutul legii şi în
anexe asupra salariului de bază, rezultând cuantumul acestora care va fi acordat anual.
Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat, cu
respectarea principiului sustenabilităţii financiare, prevăzut de art. 6 lit. h) din Legea-cadru
nr. 153/2017.
82. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în situaţia în care,
începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie,
indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru
anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se
acordă cele stabilite pentru anul 2022.
83. Interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 38 alin. (2), (3),
(4) şi (6) privind aplicarea etapizată a legii, mai sus prezentate, impun concluzia că
majorarea salariului de bază cu 15% pentru complexitatea muncii, prevăzută de dispoziţiile
Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, pentru
funcţionarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din subordinea
Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, nu poate fi acordată de la momentul intrării în
vigoare a legii, 1 iulie 2017 până la sfârşitul anului 2017 sau pentru anul 2018, pentru că s-
ar încălca prevederile art. 38 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind menţinerea în
plată a drepturilor salariale în anul 2017, la nivelul celor din luna iunie 2017, precum şi
prevederile art. 38 alin. (3) din acelaşi act normativ, care determină majorarea în anul 2018
a drepturilor salariale avute în luna decembrie 2017 cu un procent de 25%. Această
majorare va deveni aplicabilă şi va fi acordată în momentul în care salariile de bază vor fi
determinate utilizând salariile de bază prevăzute în anexa nr. VIII la Legea-cadru nr.
153/2017, anexă prin care se instituie majorarea de 15%, începând cu anul 2019, în
condiţiile detaliate prin art. 38 alin. (4) din actul normativ menţionat.
84. În mod excepţional, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de
bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât
cele stabilite, potrivit prezentei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare
a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.”
Din considerentele Deciziei nr. 82/2018 rezultă că reclamanţii nu şi-au întemeiat
pretenţia lor de acordare a majorării de 15 % pe argumentele reţinute de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, având o poziţie total diferită.
Page 82
81
Astfel, reclamanţii au susţinut că Legea nr. 153/2017 prevede acordarea acestui drept
salarial încă de la intrarea sa în vigoare, din 1.07.2017, fără a se întemeia pe dispoziţiile art.
38 din același act normativ, care reglementează aplicarea etapizată a Legii nr. 153/2017 şi pe
care s-a întemeiat şi raţionamentul instanţei supreme.
În al doilea rând, întemeindu-i cererea modificată pe dispoziţia Deciziei nr. 82/2018 –
potrivit căreia „această majorare (respectiv majorarea salariului de bază, de 15% pentru
complexitatea muncii) se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile
de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari
decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale
reglementate” – reclamanţii au susţinut că salariile lor de bază au devenit, din 1.01.2018, mai
mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022.
Prin urmare, Curtea constată că această solicitare nu este o simplă restrângere în timp
a pretenţiilor iniţial formulate prin cererea de chemare în judecată, ci o modificare a motivelor
pe care s-a întemeiat această pretenţie iniţială, implicând şi o probaţiune diferită, respectiv
dovada că începând din data de 1.01.2018 salariile de bază ale reclamanţilor au devenit mai
mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022.
Or, Curtea reţine că prin dispoziţiile art. 478 Cod de procedură civilă (aprobat prin
Legea nr. 134/2010) sunt reglementate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a
supus judecăţii la prima instanţă, textul fiind aplicabil şi în recurs, conform art. 494 Cod de
procedură civilă.
Curtea reţine că, potrivit art. 478 alin. (2) Cod de procedură civilă, „părţile nu se vor
putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele
invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de
apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.
Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, nu se poate admite invocarea unor noi
pretenţii şi nici a unor noi motive de nelegalitate direct în recurs.
În consecinţă, raportat la art. 478 alin. (2) Cod de procedură civilă şi la art. 494 Cod de
procedură civilă, Curtea reţine inadmisibilitatea cererii reclamanţilor de obligare a pârâtei la
acordarea către reclamanţi, începând cu data de 01.01.2018, a majorării de 15% a salariului
brut lunar nou rezultat ca urmare a reîncadrării – cerere întemeiată pe dispoziţiile Notei 2 lit.
c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile
art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) din actul normativ anterior
menţionat, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nr. 82/2018 din 26 noiembrie 2018.
Ca urmare a reţinerii inadmisibilităţii acestei cereri, Curtea o va respinge fără a fi
analizată, ceea ce nu împiedică formularea ei într-un alt litigiu judiciar, cu respectarea
reglementărilor legale privind interdicţia modificării acţiunii în calea de atac.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea observă că
problema de drept în litigiu este legată de data aplicării – în cazul funcţionarilor publici
încadraţi la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – a dispoziţiilor din
Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de funcţii bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit.
A) (Salarizarea funcţionarilor publici) – pct. I (Salarii pentru administraţia publică centrală)
– lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi a
Page 83
82
majorării salariului de bază de 15% prevăzute în Nota nr. 3 din Anexa nr. VIII – Capitolul I –
lit. A) – pct. I – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Astfel, reclamanţii susţin că au dreptul la salarizarea corespunzătoare funcţiilor
publice de stat (iar nu teritoriale) începând de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017,
respectiv de la data de 1.07.2017, având în vedere menţiunea din finalul pct. I (Salarii pentru
administraţia publică centrală) al Capitolului I – lit. A) din Anexa nr. VIII a Legii-cadru nr.
153/2017, menţiune conform căreia la pct. I sunt prevăzute „Funcţii publice de stat, stabilite
şi avizate potrivit legii în cadrul aparatului Administraţiei Prezidenţiale, al Parlamentului, al
Guvernului, al ministerelor, al Academiei Române, al Avocatului Poporului, al Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, al Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, al Consiliului Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii, al Consiliului Naţional al Audiovizualului, al
Consiliului Legislativ, al Casei Naţionale de Pensii Publice, al Casei Naţionale de Asigurări
de Sănătate, al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, al Inspecţiei Muncii, al
Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, al Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi structurilor subordonate, al Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorului şi structurilor subordonate, al Autorităţii pentru
Reformă Feroviară, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor subordonate,
al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, organismele
intermediare pentru programe operaţionale, precum şi pentru funcţiile publice
corespunzătoare înalţilor funcţionari publici din cadrul instituţiei prefectului”.
În primul rând, Curtea observă, examinând deciziile de încadrare a căror anulare se
cere (anexate de la fila 11 şi următoarele din dosarul Tribunalului Timiş), că încadrarea
reclamanţilor s-a făcut conform dispoziţiilor din Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de
funcţii bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea funcţionarilor publici) –
pct. I (Salarii pentru administraţia publică centrală) – din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel
încât nu se poate reţine o încadrare eronată a reclamanţilor cu începere din data de 1.07.2017.
În acest sens, nu s-a dovedit că reclamanţii au fost încadraţi după data de 1.07.2017 conform
dispoziţiilor de la pct. II (Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale) din Anexa nr.
VIII, Capitolul I, lit. A) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Însă Curtea constată că reclamanţii contestă menţinerea – după data de 1.07.2017 – a
salarizării anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, respectiv faptul că – în pofida
încadrării pe funcţii publice de stat conform Anexa nr. VIII, Capitolul I, lit. A), pct. I (Salarii
pentru administraţia publică centrală) din Legea-cadru nr. 153/2017 – reclamanţilor nu li s-
au acordat drepturile salariale conform dispoziţiilor din Anexa citată, pct. I.
În acest sens, Curtea reţine ca indiscutabil faptul că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-
cadru nr. 153/2017, „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale
ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în
prezenta lege”.
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, şi a intrat
în vigoare la 1 iulie 2017, conform art. 43 din acest act normativ.
Având în vedere menţionarea expresă, în cuprinsul art. 43 din lege, a datei intrării în
vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu există controverse privind această dată.
Page 84
83
Pe de altă parte, deşi Legea-cadru nr. 153/2017 a intrat în vigoare la 1 iulie 2017, art.
38 alin. 1 din lege stabileşte că „Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu
data de 1 iulie 2017”.
În acest sens, art. 38 alin. (2) din lege reglementează stabilirea drepturilor salariale
pentru anul 2017, prevăzând că „Începând cu data de 1 iulie 2017:
a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie
2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi
indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor,
compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte,
potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care
beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi
funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;
b) prin excepţie de la lit. a), salariile lunare ale personalului prevăzut la art. 11 se
stabilesc în conformitate cu prevederile acestui articol;
c) prin excepţie de la prevederile lit. a), indemnizaţiile lunare ale personalului care
ocupă funcţii de demnitate publică se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor din anexa nr. IX
cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată;
d) până la data de 31 decembrie 2017 se acordă drepturile de hrană şi tichetele de
masă de care beneficiază, la data intrării în vigoare a prezentei legi, unele categorii de
personal bugetar, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.
Art. 38 alin. 3 din lege reglementează drepturile salariale pentru anul 2018, iar art. 38
alin. (4) prevede că „În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de
bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere
reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie,
indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie
2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de
stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)”.
Prin urmare, aplicarea etapizată reglementată de art. 38 reprezintă sediul materiei în
problema salarizării personalului din sectorul bugetar, iar conform reglementării din art. 38
alin. (1) – (4) rezultă că în perioada anilor 2017-2022 nu sunt aplicabile dispoziţiile din
anexele la Legea-cadru nr. 153/2017.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017,
potrivit cărora „Începând cu anul 2023, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de
funcţie şi indemnizaţiile de încadrare se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în
anexele nr. I - VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare”.
În raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, salariile de
bază menţionate în anexele nr. I – VIII la lege se vor aplica începând cu anul 2023, iar din
dispoziţiile art. 38 alin. (1) – (4) rezultă că în perioada anilor 2017-2022 se aplică dispoziţiile
din acest articol.
În acest sens, Curtea face trimitere chiar la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nr. 82/2018 din 26 noiembrie 2018,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, prin care instanţa
supremă a stabilit a stabilit următoarele:
Page 85
84
„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ
şi fiscal în Dosarul nr. 7.568/99/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în
interpretarea dispoziţiilor Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru
nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin.
(4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, stabileşte că:
- majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă
pentru perioada 1 iulie 2017 - 31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018;
- pentru perioada 2019 - 2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la
art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017;
- prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de
la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare
devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor
salariale reglementate”.
Instanţa observă că decizia respectivă a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa supremă fiind sesizată să pronunţe
o hotărâre „prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost
sesizată”, potrivit procedurii reglementate de art. 519 – 520 Cod de procedură civilă (aprobat
prin Legea nr. 134/2010). Fiind pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, această
decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispoziţiile art. 521 alin. (3) Cod de
procedură civilă, conform cărora „dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte
instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
În consecinţă, în prezenta cauză Curtea va da eficienţă acestor dispoziţii legale şi va
respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, Curtea remarcă faptul că reclamanţii au solicitat acordarea unei salarizări
şi, respectiv, a unei majorări salariale prevăzute în Anexa nr. VIII din Legea-cadru nr.
153/2017, respectiv în Nota nr. 3 din Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de funcţii
bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea funcţionarilor publici) – pct. I
(Salarii pentru administraţia publică centrală) – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie)
din Legea-cadru nr. 153/2017, notă potrivit căreia „Funcţionarii publici din cadrul aparatului
Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, Ministerului
Mediului, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului
Fondurilor Europene, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Educaţiei Naţionale, Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate şi din instituţiile aflate în subordinea, coordonarea sau
sub autoritatea acestora, funcţionarii publici din cadrul aparatului Administraţiei
Prezidenţiale, Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Apelor şi Pădurilor şi
Ministerului Justiţiei, precum şi funcţionarii publici parlamentari din serviciile
Parlamentului, cu excepţia celor prevăzuţi la pct. 1 şi 2, beneficiază, pentru complexitatea
muncii, de o majorare a salariului de bază de 15%”.
Fiind o notă din Anexa nr. VIII, aceasta este aplicabilă în condiţiile stabilite de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 82/2018 din 26 noiembrie 2018, respectiv:
- majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă
pentru perioada 1 iulie 2017 - 31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018;
Page 86
85
- pentru perioada 2019 - 2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art.
38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017;
- prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de
la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare
devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor
salariale reglementate.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor din anexe începând cu anul 2023 este menţionată şi în
expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017, disponibilă pe site-ul Internet al Camerei
Deputaţilor, la pagina:
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16329
Prin urmare, nu se poate reţine temeinicia susţinerii reclamanţilor, conform căreia data
intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 (la 1 iulie 2017) este şi data intrării în vigoare a
majorării salariale cuprinse Nota nr. 3 din Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de funcţii
bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea funcţionarilor publici) – pct. I
(Salarii pentru administraţia publică centrală) – lit. d) (Funcţii publice generale de execuţie)
din Legea-cadru nr. 153/2017.
Este adevărat că există anumite excepţii de la aceste reguli, însă ele sunt expres
menţionate, iar în privinţa salariilor de bază cuvenite începând cu data de 1 iulie 2017, art. 38
alin. 2 lit. a) din lege stabileşte clar regula potrivit căreia „se menţin în plată la nivelul
acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de
bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi
cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia
brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în
măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii;”
Acesta fiind sediul materiei salarizării personalului din sectorul bugetar pentru
perioada lunilor iulie-decembrie 2017, Curtea reţine că nu sunt aplicabile de la 1 iulie 2017
dispoziţiile din nota la Anexa nr. VIII invocată de reclamanţi, în lipsa unei prevederi speciale
care să stabilească în mod expres o excepţie, pentru anul 2017, de la regula menţinerii
salariilor de bază la nivelul acordat pentru luna iunie 2017.
De altfel, Curtea observă că una din excepţiile de la salarizarea etapizată a fost
reglementată prin Legea nr. 207/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 56/2017 privind completarea art. II din Legea nr. 152/2017 pentru aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului
plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 863 din 1 noiembrie 2017.
Astfel, conform art. III alin. 1 din Legea nr. 207/2017, „Începând cu data de 1
noiembrie 2017, salariile de bază ale personalului din cadrul direcţiilor generale regionale
ale finanţelor publice ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se stabilesc, prin
asimilare, la nivelul salariilor de bază aferente funcţiilor publice şi contractuale din cadrul
aparatului central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală”.
Page 87
86
Din această reglementare, Curtea constată că reclamanţii au dreptul la salarizarea la
nivelul salariilor de bază aferente funcţiilor publice din cadrul aparatului central al A.N.A.F.
numai începând cu data de 1 noiembrie 2017, iar nu anterior acestei date, cum se solicită în
prezenta cauză. Din acest punct de vedere, Curtea subliniază că dispoziţiile art. III alin. (1) din
Legea nr. 207/2017 prevăd aceste drepturi salariale „începând cu data de 1 noiembrie 2017”,
ceea ce implică şi faptul că nu se cuveneau aceste drepturi salariale anterior datei de 1
noiembrie 2017, astfel cum s-a solicitat în prezenta cauză.
Raportat la aceste consideraţii, Curtea reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 36
şi 38 din Legea nr. 153/2017 prin deciziile de încadrare contestate de reclamanţi şi că
reclamanţilor li se cuvin drepturile salariale aferente funcţiilor publice din aparatul central al
A.N.A.F. numai cu începere din 1.11.2017, chiar dacă încadrarea acestora s-a făcut pe funcţii
publice de stat cu începere din 1.07.2017, respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr.
153/2017.
Din acest punct de vedere, Curtea reţine că este legală soluţia respingerii, prin
hotărârea recurată, a primului capăt de cerere, referitor la anularea deciziilor de încadrare a
reclamanţilor emise pentru perioada 1.07.2017-1.11.2017.
De asemenea, Curtea reţine că, în pofida motivării prin trimitere la soluţia dată
primului capăt de cerere, este întemeiată şi soluţia de respingere a capătului de cerere referitor
la majorarea salariului de bază cu 15%, în temeiul Notei nr. 3 din Anexa nr. VIII (Familia
ocupaţională de funcţii bugetare "administraţie") – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea
funcţionarilor publici) – pct. I (Salarii pentru administraţia publică centrală) – lit. d) (Funcţii
publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017, reclamanţii neavând acest drept
salarial decât de la data la care salariilor lor de bază devin mai mari decât cele stabilite potrivit
legii pentru anul 2022, conform Deciziei Î.C.C.J nr. 82/2018
Pe cale de consecinţă, Curtea reţine ca întemeiată şi soluţia de respingere a cererilor
accesorii referitoare la emiterea unor noi acte de reîncadrare a reclamanţilor şi de acordare
către reclamanţi a diferenţelor salariale solicitate – pretenţii strâns legate de pretenţiile
principale, referitoare la aplicarea cu data de 1.07.2017 a dispoziţiilor de salarizare aplicabile
aparatului central al A.N.A.F şi a majorării salariului de bază cu 15%.
În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,
recursul declarat de reclamanţii A…, B…, C… şi alţii împotriva sentinţei civile nr.
1308/25.09.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018 fiind respins ca
nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr.
134/2010).
SECŢIA PENALĂ
§. Drept penal. Partea specială
Page 88
87
15. Infracţiunea de complicitate la furt calificat. Principiile şi regulile care
guvernează probele în procesul penal cu referire la actele de complicitate. Reţinerea
îndoielii rezonabile cu privire la fapta de complicitate. Achitarea inculpatului.
Extinderea efectelor achitării la inculpaţii care nu au declarat apel. Admisibilitate.
Înlăturarea circumstanţei agravante privind săvârşirea faptei de trei sau mai multe
persoane împreună. Introducerea din oficiu a părţii responsabile civilmente în proces.
Nelegalitate
Codul penal: art. 48 art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), alin. (3) lit. h),
art. 77 lit. a) şi d)
Codul de procedură penală: art. 4 alin. (2), art. 97 – 99, art. 103, art. 396 alin.
(2)
Condamnarea se dispune, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., dacă instanța constată,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită
de inculpat.
Constituie obiect al probei, potrivit art. 98 C.pr.pen., starea de fapt care trebuie
dovedită în procesul penal.
Legiuitorul a consacrat în art. 4 alin. (2) C.pr.pen. principiul in dubio pro reo, potrivit
căruia, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Potrivit art. 103 alin. (1) C.pr.pen., aprecierea probelor se face de către organele
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”, inclusiv a celor
administrate în calea de atac, întrucât, cu ocazia analizării materialului probator
administrat, se poate ajunge la o concluzie diferită decât cea la care a ajuns prima instanță.
În materia probaţiunii penale se observă că legiuitorul a adoptat un anumit standard
de apreciere a probelor, respectiv „standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil”, care
presupune, pentru o soluție de condamnare, probe care să creeze judecătorului, care admite
existența unui dubiu, convingerea că acesta nu depășește limitele rezonabile și că acuzația a
fost dovedită.
Probatoriul administrat în cauză nu dovedeşte dincolo de orice îndoială rezonabilă
participarea inculpatei D…, sub forma complicităţii la vreunul din actele materiale ale
infracţiunii săvârşite de nepotul său, inculpatul A..., context în care văzând că apelul
parchetului o vizează numai pe această inculpată, acesta a fost respins ca nefondat.
Conform art. 419 C.pr.pen. efectul extensiv al apelului are înţelesul că instanţa de
apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la
care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor fără să le poată crea, însă, o situaţie
mai grea.
Efectul extensiv este prevăzut de lege pentru a oferi posibilitatea ca o cale de atac
introdusă de o parte să folosească tuturor părţilor care aparţin aceluiaşi grup procesual
(consortium litis), cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie sau care au un interes
comun cu apelantul.
Page 89
88
Curtea observă că în mod greşit s-a reţinut în sarcina inculpatului circumstanţa
agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună); în contextul în care inculpata D… a fost achitată pentru actul material al furtului
săvârşit de inculpat pe strada Z., la care probatoriul a reliefat că a fost săvârşit numai de
către acesta cu complicitatea inculpatului B....
Faţă de cele anterioare Curtea a reţinut că nici în cazul inculpatului B... nu poate fi
reţinută circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen., pentru aceleaşi
raţionamente pentru care a fost înlăturată această agravantă şi din sarcina inculpatului A...,
situaţie în care, efectele apelului admis al inculpatului A... vor fi extinse, sub acest aspect, şi
faţă de inculpatul B....
Din actele de la dosarul cauzei rezultă că partea responsabilă civilmente nu a fost
introdusă legal în cauză. Conform dispoziţiilor art. 21 C.pr.pen. partea responsabilă
civilmente, subiect pasiv al acţiunii civile, poate participa într-un proces penal fie prin
intervenţia ei în cauză până la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, fie
prin introducerea acesteia în cauză la începutul procedurii pe cameră preliminară, la cererea
participantului la procesul penal, ce justifică interes procesual.
Ca regulă, Codul de procedură penală nu permite introducerea părţii responsabile
civilmente în procesul penal, din oficiu, de către procuror; prin excepţie, când procurorul
exercită acţiunea civilă, acesta este obligat (nu are o opţiune) să ceară introducerea în
procesul penal a părţii responsabile civilmente cel târziu în faza camerei preliminare a
acestuia.
Această obligaţie a procurorului este valabilă numai în cazul exercitării din oficiu de
către el a acţiunii civile, şi anume, în condiţiile art. 19 alin. (3) C.pr.pen., când persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă.
În prezenta cauză penală persoana vătămată este o persoană juridică cu deplină
capacitate de exerciţiu, ce a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate printr-un cabinet
de avocatură, conform înscrisului, astfel încât, acţiunea civilă s-a exercitat în baza
principiilor de drept comun, conform art. 19 alin. (1) şi art. 20 C.pr.pen., procurorul neavând
dreptul de a exercita acţiunea civilă în acest caz şi ca o consecinţă nici dreptul de a cere
introducerea în cauză a unei părţi responsabile civilmente.
(Secţia penală, Decizia penală nr. 138/A din 13 februarie 2019,
rezumată de judecător dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa penală nr. 280 pronunţată la data de 9 noiembrie 2018 de Judecătoria
Reşiţa în dosar nr. […]/290/2017, s-a dispus după cum urmează:
În temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C.pen., art. 124 alin. (2) C.pen., cu referire la
art. 114 alin. (2) lit. b) C.pen. pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză
precum şi pentru celelalte fapte concurente pentru care a fost stabilită măsura educativă
neprivativă de libertate prin sentinţa penală nr. 181/16.06.2017 a Judecătoriei Reşiţa,
definitivă la data de 04.07.2017 prin neapelare a aplicat inculpatului A..., fără antecedente
penale, cercetat în stare de libertate, o singură măsura educativă privativă de libertate a
internării întru-un centru educativ, pe o perioadă de 1 (un) an pentru săvârşirea infracţiuni de
Page 90
89
furt calificat în formă continuată (7 acte materiale) în stare de minoritate, fapte prevăzute de
art. 228 C.pen., art. 229 alin. (1) lit. b), alin. (3) lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 113 şi urm.
C.pen., şi art. 35 alin. (1) C.pen.
II. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei
reţinute în sarcina inculpatului B..., din infracţiunea de complicitate la furt calificat prevăzută
de art. 48 C.pen. raportat la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), alin. (3) lit. h) C.pen. cu
aplicarea art. 113 şi urm. din C.pen. art. 77 lit. a), d) C.pen., în infracţiunea de complicitate la
furt calificat prev. de art. 48 C.pen. rap. la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), alin. (3)
lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a), d) C.pen.
În temeiul art. 396 alin.(1), (2) C.pr.pen., art. 48 C.pen. rap. la art. 228 alin. (1), art.
229 alin.(1) lit. b), alin. (3) lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. d) C.pen., a condamnat pe
inculpatul B..., fără antecedente penale, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de complicitate la furt calificat.
III. În baza art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. pen. raportat la art. 120 C.pen., a dispus
luarea măsurii educative neprivative de libertate a asistării zilnice, pe o durată de 5 (cinci)
luni, faţă de inculpatul C..., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.
228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), alin. (3) lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 113 şi urm. C.pen.
IV. În baza art. 396 alin. (5) C.pr.pen., art. 17 C.pr.pen. şi art. 16 alin.(1) lit. b) teza a
II-a C.pr.pen. a achitat pe inculpata D..., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt
calificat prevăzută de art. 48 C.pen. raportat la 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), alin. (3)
lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a), d) C.pen.
În temeiul art. 397 alin. (1) C.pr.pen., raportat la art. 19 şi art. 23 alin. (2) şi (3)
C.pr.pen. şi raportat la art. 1349, 1357 – 1358 C.civ., a admis acţiunea civilă exercitată de
partea civilă E... SA, şi a obligat pe inculpatul A... (în solidar cu partea responsabilă
civilmente D… la plata sumelor de 4241,09 lei, 318,97 lei, 531,61 lei, 404,17 lei şi 1866,58
lei către partea civilă; inculpaţii A... (acesta în solidar cu partea responsabilă civilmente D…)
şi B... în solidar la plata sumei de 405,83 lei către partea civilă; inculpaţii A... (acesta în
solidar cu partea responsabilă civilmente D…) şi C... (în solidar cu părţile responsabile
civilmente F... şi G...) în solidar cu părţile responsabile civilmente în solidar la plata sumei de
814,79 lei către partea civilă, reprezentând despăgubiri materiale.
În baza art. 274 alin. (1), (2) C.pr.pen. a obligat pe inculpaţii A... (acesta în solidar cu
partea responsabilă civilmente D…), C... (în solidar cu părţile responsabile civilmente F... şi
G...) şi B... la plata sumei de 1800 lei fiecare reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din
care suma de 500 lei aferentă fazei de urmărire penală).
1. Prima instanţă a reţinut că la data de 12.01.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost
sesizată de către H..., tehnician la SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare
că în perioada 11-12.01.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras aproximativ 100
metri liniari cablu telefonie cu 100 perechi fir cupru de pe stâlpii de beton de la iluminatul
public de pe str. Aurel Vlaicu și 50 m liniari cablu telefonie cu 50 perechi fir cupru de pe
stâlpii de iluminat public de pe strada P…. și B…. Reșița, ce aparțin SC I... SRL (proces
verbal de consemnare a plângerii orale, f. 21 dup).
Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A… (declaraţie de suspect din data de
26.02.2016, f. 145 dup, acuzații privitoare la fapta de furt din perioada 11-12.01.2016 de la
Page 91
90
intersecția str. Aurel Vlaicu, Prislop și Berzavei din Reșița) a arătat că recunoaște și regretă
fapta și că în acea perioadă, sâmbătă sau duminică, singur, seara, în jurul orelor 21:00-22:00 a
ieșit pe stradă și a tăiat cu un clește cablu de pe stâlpii de la intersecția str. Aurel Vlaicu cu str.
Prislop și Berzavei, a tăiat cablul de la un stâlp la altul. A mai arătat că cablul sustras l-a ars
sub pod la diguri, iar cuprul rezultat, în jur de 4 kg, l-a valorificat la centrul de colectare din
cartierul Mociur, primind în jur de 56 de lei.
2. La data de 07.03.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost sesizată de către H...,
tehnician la SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare că în perioada 05-
07.03.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras aproximativ 20 metri cablu telefonie
cu 300 perechi fire din cupru de pe stâlpii de iluminat public de pe str. Aurel Vlaicu din
Reșița (proces verbal de consemnare a plângerii orale, f. 45 dup).
3. La data de 08.03.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost sesizată de către H...,
tehnician la SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare că în data de
07/08.03.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras aproximativ 10 metri liniari cablu
telefonie cu 26 perechi fire din cupru ce se afla montat pe fațada imobilului nr. 6 de pe str.
Zimbrului din Reșița (proces verbal de consemnare a plângerii orale, f. 59 dup).
4. La data de 14.03.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost sesizată de către H...,
tehnician la SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare că în data de 12-
14.03.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras aproximativ 50 metri liniari de cablu
de telefonie cu 50 perechi fire din cupru ce se afla montat pe fațada imobilului cu nr. 1 de pe
str. Zimbrului din Reșița (proces verbal de consemnare a plângerii orale, f. 73 dup).
5. La data de 15.03.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost sesizată de către H...,
tehnician la SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare că în data de
14/15.03.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras aproximativ 15 metri liniari de
cablu de telefonie cu 50 perechi fire din cupru de pe str. Castanilor nr. 78 din Reșița, ce
aparține SC I... SRL (proces verbal de consemnare a plângerii orale, f. 86 dup).
6. La data de 21.03.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost sesizată de către H...,
reprezentant al SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare că în perioada 20-
21.03.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras câte 180 metri liniari de cablu
telefonic de 50 perechi fire din cupru aparținând SC I... SRL, care se afla montat pe stâlpi de
iluminat public, dintre imobilele cu nr. 7A și 25 de pe str. Comarnic din Reșița (proces verbal
de consemnare a plângerii orale, f. 99 dup).
7. La data de 21.03.2016, Poliţia Municipiului Reşiţa a fost sesizată de către H...,
reprezentant al SC I... SRL care a adus la cunoștința organelor de cercetare că în perioada 19-
21.03.2016 persoane necunoscute au secționat și sustras aproximativ 15 metri cablu telefonic
de 30 perechi fire din cupru aflat montat între imobilele nr. 100-104 str. Castanilor din Reșița
(proces verbal de consemnare a plângerii orale, f. 115 dup).
Judecătoria a reţinut că martorul J... (declarație din data de 21.03.2016, f. 128 dup) a
declarat că în urmă cu două săptămâni inculpatul A... a venit la domiciliul său și i-a vândut
aproximativ 1,4 kg deșeuri fier din cupru, aceste deșeuri din cupru pot proveni din arderea
unor cabluri telefonice, arătând că în perioada respectivă achiziționa deșeuri feroase și
neferoase la domiciliul său, unde SC K... SRL avea deschis punct de lucru. A mai precizat că
de la începutul anului până în prezent inculpatul A... în repetate rânduri a venit la el și i-a
Page 92
91
vândut deșeuri din cupru, acesta fiind însoțit de bunica lui și de numitul C... și B... ce
locuiesc în cartierul Mociur. În prezent nu mai lucrează la SC K... și este în curs de deschidere
a unei societăți.
Martorul a mai declarat că în data de 21.03.2016 a fost contactat telefonic de numitul
A... care l-a întrebat dacă nu vrea să cumpere cupru, i-a spus că are niște cablu ars, i-a răspuns
că nu mai achiziționează metale, după douăzeci de minute l-a sunat și bunica lui care l-a
întrebat același lucru.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, martorul M… (declarație din data de
22.03.2016, f. 129 dup) a declarat că în data de 21.03.2016 a fost căutat la domiciliul său de
numita D… și nepotul acesteia A... care i-au dat 12 kg cupru fir, deșeuri ce pot proveni din
arderea unor cabluri cu fir de cupru, plătind suma de 145 lei adică 13 lei/kg. A achiziționat
aceste deșeuri în calitate de reprezentant al SC L… SRL.
Potrivit procesului-verbal din 22.03.2016 (f. 147 dup), inculpatul A... a fost ascultat,
prima instanţă reţinând că acesta a declarat că în una din zile, a venit la el acasă inculpatul C...
împreună cu care, pe timpul nopţii, în jurul orelor 20:00-22:00, acesta din urmă a fost cel care
a tăiat cu un cleşte sau un patent cablul din dreptul a trei imobile, apoi l-au dus amândoi la
“Şamotă” şi l-au ars, valorificându-l la martorul J… Despre acest furt inculpatul B... a arătat
că știe de la cei doi inculpaţi că de pe strada Z… aceștia ar fi sustras cablu împreună.
Inculpatul A... a mai declarat că bunica sa nu are nicio vină, în acea seară l-a luat la
furt de cablu pe inculpatul B..., iar bunica sa a venit după ei cu intenția de a nu-l lăsa să fure și
de a avea grijă să nu pățească el ceva. Inculpatul C... a participat împreună cu el la furtul de
cablu telefonic sustras de pe străzile Comarnic și Castanilor, însă nu dorește să fie confruntat
cu acesta deoarece între ei este un conflict bazat pe o discuție referitoare la actuala sa
concubină.
În faţa primei instanţe de judecată, inculpatul A... a arătat că recunoaşte acuzaţiile
care i se aduc prin actul de sesizare (declaraţie f. 109 vol.I).
Judecătoria a reţinut că inculpatul B... a fost audiat în cursul urmăririi penale
(declarație de suspect din data de 18.05.2016, f. 153 dup) declarația sa relevând faptul că în
cursul lunii martie, într-o seară, în jurul orelor 19:45 inculpatul A... l-a chemat de acasă să
meargă cu el pe str. Zimbrului să sustragă niște cabluri telefonice, a insistat să meargă și s-a
dus pentru a sta de șase, cu ei venind și bunica coinculpatului, inculpata D…. Inculpatul a mai
arătat că în timp ce el cu bunica inculpatului A... au stat de șase, acesta a tăiat vreo 2,5 metri
cablu subțire de pe casa de la colțul străzii. A ars cablul sub pod, el cu bunica acestuia au
așteptat mai departe, cablul ars vânzându-l toți trei la martorul J..., fiind toți trei împreună, el a
primit 10 lei, la fel și bunica lui A....
Inculpatul C... a declarat în cursul urmăririi penale (declarație de suspect din data de
25.05.2016, f. 161 dup) că nu a participat în niciun fel la sustragerea cablurilor telefonice;
într-o seară l-a văzut pe inculpatul A... pe strada D…, lângă râul B…., când ardea cablu
telefonic. A fost cu el acasă la J… să îl vândă, însă lui nu i-a dat nimic, atunci având o
cantitate mică de cupru rezultat din ardere. A fost cu acesta o singură dată la J…, nu l-a ajutat
niciodată pe acesta să care cabluri sustrase şi nu a participat în nici un fel la furtul de cabluri
telefonice de pe str. Comarnic, arătând că ştia că inculpatul A... se ocupă de furturi de cabluri
telefonice.
Page 93
92
Judecătoria a reţinut că inculpata D… a negat constant acuzaţiile aduse. Astfel, audiată
fiind în cursul urmăririi penale în calitate de suspect (declaraţie din data de 21.05.2016, f. 16
dup), acesta a arătat că nu este adevărat faptul că ar fi fost cu nepotul ei, inculpatul A... şi cu
B... pe strada Z… la furtul de cabluri telefonice sustrase de nepotul ei de pe imobilul cu nr. 6.
Inculpata a declarat că ea are grijă de nepotul ei, inculpatul A... care este bolnav de diabet şi
handicap accentuat, tot timpul este după el să nu i se facă rău, niciodată nu a avut intenţia să
participe cu acesta la furturi de cablu. Cu toate că este tutorele legal al lui, niciodată de când
acesta s-a apucat de furat cabluri nu a ascultat-o să nu meargă la furat şi este posibil ca în
seara respectivă, despre care inculpatul B... face referire în declaraţie, ea să meargă să îl
cheme pe nepotul ei în casă. Nepotul ei nu i-a dat bani pentru că a fost cu el la furat, nu este
adevărat ceea ce susţine B..., respectiv că pentru acea seară nepotul ei i-ar fi dat lor câte 10 lei.
În faţa primei instanţe de judecată inculpata a avut aceeaşi poziţie.
În raport de cele mai sus reţinute, judecătoria a constatat că în cauză acuzaţiile aduse
inculpatei D… cu privire la fapta din data de 07/08.03.2016 nu au fost dovedite, neputând fi
formată convingerea instanţei că inculpata a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, în speţă fapta
nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de legea penală.
Judecătoria a reţinut că pluralitatea de infractori presupune săvârşirea uneia sau mai
multor fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane; este necesar să
existe voinţă comună a făptuitorilor de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.
Astfel, participaţia penală este o formă a pluralităţii de infractori, constând în
săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală de mai multe persoane decât ar fi fost
necesar faţă de natura acesteia, care acţionează cu voinţă comună, în calitate de autori,
coautori, instigatori sau complici. Este necesar ca între participanţi să existe o legătură
subiectivă stabilită înainte sau în timpul săvârşirii faptei.
Potrivit art. 48 C.pen., complicele este persoana care, cu intenţie (directă sau indirectă)
înlesneşte sau ajută în orice mod (material sau moral) la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală. Astfel, complicele trebuie să acţioneze cu intenţie (directă sau indirectă) ori cu
preterintenţie.
În speţă, judecătoria a reţinut că din probele administrate a rezultat că în intervalul 07 -
08 martie 2016, după lăsarea întunericului, în jurul orelor 18 – 19, inculpatul A... s-a deplasat
pe strada Z… din Reşiţa, fiind însoţit de coinculpatul B... unde, cu ajutorul unui cleşte a
secţionat 10 m liniari de cablu telefonic (cu 20 de perechi de fire de cupru). Coinculpatul a
asigurat paza în acest timp.
Inculpatul A... (declaraţie de suspect din data de 18.05.2016, f. 143 dup) a declarat că
bunica sa nu are nicio vină, în acea seară l-a luat la furt de cablu pe inculpatul B..., iar bunica
sa a venit după ei cu intenția de a nu-l lăsa să fure și de a avea grijă să nu pățească el ceva.
În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor J… și M..., care au arătat faptul că inculpata
D… îl însoțea pe nepotul său la valorificarea cuprului, s-a observat că acestea nu pot dovedi
decât faptul că aceasta l-a însoţit pe inculpatul A... pentru valorificarea cuprului, nu că ar fi
participat efectiv, cu intenţie directă, la săvârşirea faptei de furt de cablu de telefonie din data
de 07-08 martie 2016 de pe strada Z… din Reşiţa.
Page 94
93
S-a observat că nu este negată prezenţa sa la locul săvârşirii infracţiunii de furt de
către inculpaţii A... şi B..., ci doar existenţa legăturii subiective, care rezultă din declaraţiile
inculpatului A... şi a inculpatei D… .
Or, din modalitatea de desfăşurare a faptelor, judecătoria a reţinut că în cauză nu a
existat o legătură subiectivă stabilită între cei trei inculpaţi în sensul ca inculpata D… să
procedeze la asigurarea pazei cu scopul evident de a înlesni acţiunea de furt săvârşită de către
inculpatul A....
Pentru aceste motive, constatând că fapta reţinută în sarcina inculpatei D… prin
rechizitoriul nr. […]/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa, nu este prevăzută
de legea penală, fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege pentru infracţiunea de
complicitate la furt calificat prevăzută de art. 48 C.pen. raportat la 228 alin. (1), art. 229 alin.
(1) lit. b), alin. (3) lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a), d) C.pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 280 pronunţată la data de 9 noiembrie 2018 de
Judecătoria Reşiţa în dosar nr. […]/290/2017 au a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Reşiţa, inculpaţii A… şi D… .
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Reşiţa, precum şi din oficiu conform art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea, constată
că apelul inculpatului A... şi al inculpatei/parte responsabilă civilmente D... sunt fondate, iar
apelul parchetului este nefondat în baza considerentelor de mai jos.
Cu titlu preliminar faţă de soluţia de achitare a inculpatei D… pentru infracţiunea de
complicitate la furt calificat, prevăzută de art. 48 din Codul penal, raportat la art. 228 alin.
(1), 229 alin. (1), lit. b), alin. (3) lit. h) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) din
Codul penal; în raport cu probatoriul administrat în primă instanţă şi considerentele sentinţei
penale atacate, Curtea, în aplicarea art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.pr.pen. constată că probele
administrate în primă instanţă nu sunt contestate de participanţii la procesul penal, că în cauză
nu se impune pentru lămurirea cauzei administrarea din oficiu de probe şi nici nu s-a solicitat
în cauză administrarea de probe noi, situaţie în care se va face aplicarea art. 374 alin. (7) –
(10) C.pr.pen. şi nu se va readministra probatoriul. Curtea urmează sub acest aspect, după
reevaluarea probatoriului administrat în cauză să nu dea o nouă interpretare faptelor, nici o
nouă conotaţie acţiunilor inculpatei; altele decât cele date de către prima instanţă. Astfel,
existenţa faptelor imputate inculpatei şi cea a elementului intenţional al infracţiunii vor fi
avute în vedere aşa cum au fost reţinute de către prima instanţă, pentru considerentele de mai
jos; situaţie în care prin demersul de a nu fi readministrat probatoriul în faţa instanţei de apel,
inculpatei nu îi este încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În sensul acestui raţionament fiind şi Cauza
Andrei Leş împotriva României (Cererea 28841/09 Decizia Secţiei IV-CEDO).
Faţă de actele de la dosar şi poziţia inculpatului A..., care a recunoscut faptele reţinute
în sarcina sa prin actul de sesizare al instanţei, fiind judecat în primă instanţă în procedura
abreviată a recunoaşterii vinovăţiei prevăzute de art. 375 C.p.pen; Curtea reţine ca dovedite
acuzaţiile aduse acestui inculpat.
În cazul inculpatei D…, Curtea, observă că nu a recunoscut fapta de care este acuzată
în rechizitoriu, susţinând că nu a săvârşit infracţiunea de care este acuzată.
Page 95
94
Cu titlu preliminar, faţă de poziţia procesuală a inculpatei D…, Curtea reţine sub
aspectul aprecierii probelor următoarele:
Proba este definită în art. 97 alin. (1) ca fiind un element de fapt cu ajutorul căruia se
constată existența sau inexistența infracțiunii, se identifică persoana care a comis-o, se
stabilesc împrejurările necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal.
Proba este considerată unul din elementele principale ale procedurii penale, deoarece,
dacă proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză, se impune o soluție
de achitare a inculpatului.
Condamnarea se dispune, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., dacă instanța constată,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită
de inculpat.
Constituie obiect al probei, potrivit art. 98 C.pr.pen., starea de fapt care trebuie
dovedită în procesul penal.
Legiuitorul a consacrat în art. 4 alin. (2) C.pr.pen. principiul in dubio pro reo, potrivit
căruia, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Pentru a fi admisă în procesul penal, proba trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă,
relevantă în raport cu obiectul probațiunii, adică să contribuie la aflarea adevărului în procesul
penal; să fie utilă, adică necesară cauzei; să fie permisă de lege, adică administrarea acesteia
să nu fie contrară legii.
Conform art. 99 alin. (1) C.pr.pen., sarcina administrării probei în acțiunea penală
aparține, în principal, procurorului, ca titular al acțiunii penale, iar în acțiunea civilă, părții
civile.
În actuala reglementare, procurorul are sarcina de a administra probe pentru a
convinge judecătorul cauzei, „dincolo de orice îndoială rezonabilă” – art. 103 alin. (2)
C.pr.pen..
Aprecierea probelor, în legislația română, este reglementată expres în art. 103
C.pr.pen.
Aprecierea probelor intervine în activitatea finală de administrare a probelor,
determinând măsura în care acestea formează organelor judiciare convingerea certă că faptele
și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. În anumite limite, aprecierea
probelor poate interveni chiar anterior, la momentul verificării admisibilității probelor și
fiabilității lor. În acest sens art. 100 alin. (3) C.pr.pen., arată că admiterea sau respingerea
cererii privitoare la administrarea unor probe se face motivat, iar art. 100 alin. (4) C.pr.pen.,
arată că organele judiciare pot respinge o cerere referitoare la administrarea unei probe și
atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză.
Odată administrate probele, organele judiciare trebuie să le aprecieze pentru stabilirea
adevărului și justa soluționare a cauzei.
Probele sunt guvernate de principiul liberei aprecieri, prevăzut în art. 103 alin. (1)
C.pr.pen., care arată, printre altele, că „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege”,
Page 96
95
ceea ce înseamnă că nu se acordă valoare probantă preferențială probelor, toate având valoare
probantă egală.
Prin urmare, valoarea probantă concretă a fiecărei probe nu este dată a priori, ci rezultă
a posteriori, după evaluarea și aprecierea acestora.
Potrivit art. 103 alin. (1) C.pr.pen., aprecierea probelor se face de către organele
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”, inclusiv a celor
administrate în calea de atac, întrucât, cu ocazia analizării materialului probator administrat,
se poate ajunge la o concluzie diferită decât cea la care a ajuns prima instanță.
În materia probaţiunii penale se observă că legiuitorul a adoptat un anumit standard
de apreciere a probelor, respectiv „standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil”, care
presupune, pentru o soluție de condamnare, probe care să creeze judecătorului, care admite
existența unui dubiu, convingerea că acesta nu depășește limitele rezonabile și că acuzația a
fost dovedită.
Conceptul de dubiu rezonabil nu poate fi definit cu exactitate, întrucât acesta ține de
forul interior al judecătorului care trebuie să se bazeze pe argumente raționale, logice,
acceptate de majoritatea persoanelor care le parcurg.
În legătură cu valoarea probantă a probelor, legiuitorul a adoptat principiul liberei
aprecieri a probelor– art. 103 alin. (1) C.pr.pen. –, recunoscând totodată și principiul liberei
sau intimei convingeri a judecătorului în adoptarea hotărârii – art. 103 alin. (2) C.pr.pen. –,
principii în baza cărora judecătorul apreciază liber mijloacele de probă administrate în cauză
la data soluţionării cauzei.
În acest sens se observă că în sarcina inculpatei D… s-a reţinut săvârşirea infracţiunii
de complicitate la infracţiunea de furt calificat săvârşită de nepotul său; respectiv aceasta a
fost acuzată că a asigurat paza pentru ca inculpatul minor A... să săvârşească actul material al
furtului calificat de pe strada Z… .
Curtea reţine că probatoriul indică prezenţa inculpatei la furtul săvârşit de nepotul său
pe strada Z… dar nu este nu s-a dovedit că prezenţa acesteia a fost pentru a sigura paza
minorului. Probatoriul arată că inculpata este bunica inculpatului minor, mior pe care la
crescut de mic şi căruia îi poartă de grijă, fiind bunica sa paternă. Prezenţa inculpatei la locul
faptei, conform probatoriul existent, indică că s-a justificat prin grija acesteia ca minorul să nu
facă fărădelegi, ştiindu-l cu probleme de comportament, accentuate de anturajul avut. În acest
sens probele arată că inculpata aplecat după nepot după ce a observat că acesta a plecat de
acasă însoţit de o altă persoană; mai apoi când i-a găsit pe cei doi, i-a spus nepotului său să nu
mai tragă de cablul de telefon; ori o astfel de conduită nu se încadrează în condiţiile de
tipicitate de participare la săvârşirea unei infracţiuni, sub forma complicităţii aşa cum este
reglementată la art. 48 C.pen., în contextul în care nu s-a dovedit că prin această activitate a
înlesnit nepotului său minor săvârşirea infracţiunii de furt.
Chiar dacă Curtea se raportează la declaraţiile inculpatului B..., date în cursul urmăririi
penale tot nu este suficient pentru se trage concluzia că inculpata a înlesnit în vri-un fel furtul
săvârşit de nepotul său. De altfel inculpatul minor A..., în cursul urmăririi penale, a negat
participarea bunicii sale la vreunul din actele materiale de furt, reţinute în sarcina sa. Acţiunea
ulterioară a inculpatei de a-şi însoţii nepotul la centru de colectare a metalelor reciclabile nu
Page 97
96
constituie acte de complicitate la infracţiunea de furt calificat, aceasta consumându-se în
momentul împosedării inculpatului minor cu cablul sustras.
Faţă de cele anterioare probatoriul administrat în cauză nu dovedeşte dincolo de orice
îndoială rezonabilă participarea inculpatei D…, sub forma complicităţii la vreunul din actele
materiale ale infracţiunii săvârşite de nepotul său, inculpatul A..., context în care văzând că
apelul parchetului o vizează numai pe această inculpată, acesta va fi respins ca nefondat.
În apelul inculpatului A..., Curtea va reţine că în mod greşit prima instanţă nu i-a
reţinut la încadrarea faptei, cauza de atenuare a răspunderii penale prevăzute de art. 396 alin.
(10) C.pr.pen., în contextul în care acesta a fost judecat în primă instanţă în procedura
abreviată a recunoaşterii vinovăţiei; în acest sens fiind Încheierea primei instanţe din
03.05.2018(f. 123, 124 dos. fond vol. I).
Totodată Curtea observă că în mod greşit s-a reţinut în sarcina inculpatului
circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai
multe persoane împreună); în contextul în care inculpata D… a fost achitată pentru actul
material al furtului săvârşit de inculpat pe strada Z…, la care probatoriu a reliefat că a fost
săvârşit numai de către acesta cu complicitatea inculpatului B....
Sub acest aspect Curtea reţine că în conformitate cu art. 417 C.pr.pen. efectul
devolutiv al apelului este limitat la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă,
raportat la calităţile ce le au în procesul penal. Apelul inculpatului, fără rezerve, are efect
devolutiv integral in rem cât şi in personam, instanţa având posibilitatea şi totodată obligaţia
de a examina întreaga cauză, fără însă a avea posibilitatea de a-i agrava situaţia
apelantului/inculpat (non reformatio in peius)
Conform art. 419 C.pr.pen. efectul extensiv al apelului are înţelesul că instanţa de apel
examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care
acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor fără să le poată crea, însă o situaţie mai
grea.
Efectul extensiv este prevăzut de lege pentru a oferi posibilitatea ca o cale de atac
introdusă de o parte să folosească tuturor părţilor care aparţin aceluiaşi grup procesual
(consortium litis), cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie sau care au un interes
comun cu apelantul (de exemplu, apelul unui inculpat sau a unei parţi civile se poate extinde
la alt inculpat sau alte parţi civile; tot astfel, apelul inculpatului cu privire la latura civilă se
poate extinde asupra parţii civilmente responsabile şi invers).
Efectul extensiv al apelului este o necesitate justificată de existenţa unei anumite
solidarităţi procesuale între anumite grupuri de subiecţi procesuale. Această solidaritate are ca
rezultat răsfrângerea oricărui act procesual îndeplinit de unul din membrii grupului asupra
celorlalţi, atunci când priveşte un aspect obiectiv.
Apelul declarat de unul din membrii grupului procesual, putând avea consecinţe
asupra celorlalţi, impune schimbarea soluţiilor si în privinţa acestora. Daca modificările nu ar
opera cu privire la părţile care nu au declarat apel, pentru persoane aflate in situaţii identice
sau asemănătoare cu cea a apelantului, s-ar putea ajunge în cauza la rezolvări discordante; cu
limitarea că din moment ce situaţia celui care a folosit calea de atac nu poate fi agravata, nici
situaţia celorlalţi, în folosul cărora se extinde calea de atac nu poate fi evident înrăutăţită.
Page 98
97
Faţă de cele anterioare Curtea reţine că nici în cazul inculpatului B... nu poate fi
reţinută circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen. (săvârşirea faptei de trei sau
mai multe persoane împreună); pentru aceleaşi raţionamente pentru care a fost înlăturată
această agravantă şi din sarcina inculpatului A...; situaţie în care, efectele apelului admis al
inculpatului A... vor fi extinse sub acest aspect şi faţă de inculpatul B....
Curtea reţine sub aspectul naturii şi duratei măsurii educative aplicate inculpatului
minor A... că, sancţiunea penală aplicată inculpatului trebuie să fie, în toate cazurile, una
echitabilă. Sancţiunea penală este echitabilă când ea impune infractorului lipsuri şi restricţii
ale drepturilor lui proporţionale cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi este suficientă pentru
restabilirea echităţii sociale, adică a drepturilor şi intereselor victimei, statului şi întregii
societăţi, perturbate prin infracţiune. Sancţiunea penală este echitabilă şi atunci când este
capabilă de a contribui la realizarea altor scopuri ale sancţiunii penale, cum ar fi
reeducarea/corectarea persoanei sancţionate şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni atât de
către infractor, cât şi de alte persoane. În consecinţă, necesitatea aplicării unei sancţiuni
penale echitabile constituie de fapt o cerinţă a principiului echităţii în dreptul penal care
obligă instanţa să-i aplice infractorului o sancţiune legală şi individualizată, capabilă de a
restabili echitatea socială şi de a realiza celelalte scopuri ale sancţiunii penale.
Faţă de cele arătate, având în vedere pericolul social concret al infracţiuni săvârşite de
inculpat, perseverenţa infracţională a acestuia; Curtea constată că nu se impune atenuarea
răspunderii penale a inculpatului, prima instanţă în mod temeinic alegând natura şi durata
măsurii educative dispuse faţă de inculpat.
Totodată, Curtea observă sub aspectul legalităţii modului de aplicare şi contopire a
măsurilor educative aplicate minorului că prima instanţă avea obligaţia, (ca după ce s-a
hotărât asupra sancţiunii penale ce urmează a fi aplicată inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii cu care aceasta a fost sesizată); mai întâi în condiţiile art. art. 114 alin. (2) lit. b)
Cod penal să aplice acestuia măsura educativă privativă de libertate prevăzută de art. 124 Cod
penal a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 1 an pentru infracţiunea ce
formează obiectul cauzei. Apoi în baza art.123 alin. (3) lit. c) Cod penal, să dispună
înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate a asistării zilnice pe o perioadă de 4 luni,
aplicată inculpatului A... prin sentinţa penală nr. 181/16.06.2017 a Judecătoriei Reşiţa cu
măsura educativă privativă de libertate prevăzută de art. 124 Cod penal a internării într-un
centru educativ pe o perioadă de 1an [ţinând cont că în condiţiile art. 129 alin. (1) C.pen.
pentru săvârşirea în minoritate a unui concurs de infracţiuni se aplică o singură măsură
educativă]. Mai apoi în contextul în care infracţiunile din sentinţa penală nr. 181/16.06.2017
sunt săvârşite în concurs cu infracţiunea din prezenta cauză pentru care s-a dispus o măsură
educativă privativă de libertate; în condiţiile art. 129 alin. (1) Cod penal, art. 38 alin. (1) Cod
penal se impunea contopirea măsurii educative privative de libertate aplicată inculpatului A...
în prezenta cauză cu măsura educativă privativă de libertate ce a înlocuit măsura educativă
neprivativă de libertate dispusă prin sentinţa penală nr. 181/16.06.2017 a Judecătoriei Reşiţa;
inculpatul A... urmând a executa măsura educativă privativă de libertate prevăzută de art. 124
Cod penal a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 1 an pentru toate faptele ce
formează concursul de infracţiuni.
Page 99
98
În apelul părţii responsabile civilmente D… se reţine că aceasta a fost obligată în
solidar cu nepotul său, inculpatul A..., la plata despăgubirilor civile în favoarea părţii civile şi
totodată tot în solidar cu inculpatul anterior menţionat a fost obligată la plata cheltuielilor de
judecată.
Din actele de la dosarul cauzei rezultă că partea civilă a solicitat în mod expres
răspunderea civilă a inculpaţilor pentru prejudiciu cauzat şi nu a solicitat în mod expres
introducerea în cauză a vreunei părţi responsabile civilmente.
Sub acest aspect se observă că potrivit art. 2 C.pr.pen. procesul penal se desfăşoară
conform dispoziţiilor prevăzute de lege, iar conform art. 13 alin. (1) C.pr.pen. legea
procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la
intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute
în dispoziţiile tranzitorii.
Altfel spus ca efect al principiului legalităţii procesului penal; în procesul penal sub
aspect procedural este aplicabil numai principiul imediatei aplicării a legii de procedură, ceea
ce presupune că aceasta se aplică tuturor acelor acte efectuate şi măsurilor dispuse în
activitatea procesuală în perioada de timp cât legea este în vigoare, indiferent de data
săvârşirii infracţiunii. Ca urmare actelor de procedură şi procesuale li se aplică principiul
„tempus regit actum”
Ca regulă ce derivă din legalitatea procesului penal, un drept sau un act procesual se
exercită, respectiv îndeplineşte de titularul dreptului de dispoziţie procesuală şi numai în cazul
unor norme procesual penale exprese se poate exercita de alte persoane decât titularul
dreptului în cauză.
Extinderea competenţei atribuite prin lege, organelor judiciare, constituie o încălcare a
principiului legalităţii reglementat în art. 2 C.pr.pen., precum şi a principiului constituţional al
egalităţii în faţa legii (a se vedea şi Decizia penală nr. 1.780 din data de 25 iunie 2015
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Pentru admiterea unor pretenţii civile în procesul penal se impune exercitarea acţiunii
civile de către persoana vătămată care dobândeşte astfel calitatea de parte civilă (art. 84
C.pr.pen.). În condiţiile art. 19 C.pr.pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere
civilă delictuală a persoanei responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin
comiterea faptei ce formează obiectul acţiunii penale, repararea prejudiciului se face conform
legii civile. Din economia acestui ultim text legal menţionat rezultă că acţiunea civilă este
accesorie acţiunii penale, iar în cadrul acţiuni civile se poate solicita acoperirea prejudiciului
cauzat din actele materiale ale faptei penale ce a format obiectul sesizării instanţei; altfel spus
se pot solicita despăgubiri civile, respectiv acoperirea unui prejudiciu rezultat al infracţiunii
pentru care a fost trimis în judecată inculpatul. Nu se poate formula în cadrul acţiunii civile
alte pretenţii care nu derivă din fapta penală ce face obiectul acţiunii penale cu care a fost
investită instanţa.
Sub aspectul introducerii în cauză a părţii responsabile civilmente în cauză sunt de
interes următoarele prevederi din Codul de procedură Penală
Art. 19 Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
Page 100
99
(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul
produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se
constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
(3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate
de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul
legal sau, după caz, de către procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2), şi are ca obiect, în
funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă
delictuală.
(4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se
depăşeşte durata rezonabilă a procesului.
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
Art. 21 Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
(1) Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la
cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)*).
(2) Atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea
în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1).
(3) Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea
cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se
află în momentul intervenţiei.
(4) Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate
drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.
*) Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 257/2017, a constatat că sintagma „în
termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură
penală este neconstituţională. (în considerentele acestei decizii s-a reţinut că posibilitatea
persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a
părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază
procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce
atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.)
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 554/2017 din 19 septembrie 2017 a constatat
că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală,
care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, atunci când această nulitate ar putea
duce la vicierea rezultatului procesului, aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1
alin. (3) şi (5) privind statul de drept - în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare
supremă - şi principiul legalităţii şi ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiţiei, împiedicând
judecătorul/instanţa de judecată să ia în considerare din oficiu încălcarea dispoziţiilor legale a
căror nerespectare este de natură a atrage nulitatea relativă a actului, cu excepţia situaţiilor
expres prevăzute de lege.
Din actele de la dosarul cauzei rezultă că partea responsabilă civilmente nu a fost
introdusă legal în cauză. Conform dispoziţiilor art. 21 C.pr.pen; partea responsabilă
civilmente, subiect pasiv al acţiunii civile, poate participa într-un proces penal fie prin
intervenţia ei în cauză până la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe; fie
Page 101
100
prin introducerea acesteia în cauză la începutul procedurii pe cameră preliminară, la cererea
participantului la procesul penal, ce justifică interes procesual.
Ca regulă, Codul de procedură penală nu permite introducerea părţii responsabile
civilmente în procesul penal, din oficiu, de către procuror; prin excepţie, când procurorul
exercită acţiunea civilă, acesta este obligat (nu are o opţiune) să ceară introducerea în procesul
penal a părţii responsabile civilmente cel târziu în faza camerei preliminare a acestuia.
Această obligaţie a procurorului este valabilă numai în cazul exercitării din oficiu de
către el a acţiunii civile, şi anume, în condiţiile art. 19 alin. (3) C.pr.pen., când persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă.
De remarcat că în condiţiile normelor legale suscitate; în cauză nu poate fi introdusă o
parte civilă responsabilă civilmente din dispoziţia din oficiu a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei de judecată în lipsa unei cereri exprese în acest sens din partea
părţii civile, a inculpatului sau a procurorului [în acest caz numai dacă este îndeplinită
condiţia specială de la art. 19 alin. (3) C.pr.pen.].
De observat este că art. 21 alin. (1) C.pr.pen. foloseşte vis a vis de cei îndreptăţiţi să
solicite introducerea în cauză a persoanei responsabile civilmente expresia „la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile”; ori în condiţiile art. 32 C.pen. „părţile sunt subiecţii
procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. Părţile din
procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.”. Judecătorul de
cameră preliminară, instanţa de judecată şi procurorul sunt categorii distincte de participanţi la
procesul penal, separate faţă de părţi, care fac parte din categoria organelor judiciare, în acest
sens este art. 30 C.pr.pen.
Faţă de cele de mai sus, având în vedere principiul legalităţii reglementat de art. 2
C.pr.pen. coroborat cu art. 19 şi art. 21. C.pr.pen. rezultă următoarele reguli ce trebuie
respectate în mod imperativ atunci când se introduce în cauză o parte responsabilă civilmente
- în cazurile în care persoana prejudiciată nu este lipsită de capacitate de exerciţiu,
respectiv nu are capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul nu poate introduce din oficiu
partea responsabilă civilmente în procesul penal în cursul urmăriri penale şi nu poate cere
introducerea acesteia în procesul penal de către judecătorul de cameră preliminară, nefiind
îndeplinite condiţiile art. 21 alin. (2) C.pr.pen., după cum nici nu are dreptul de exercita
acţiunea civilă în numele şi interesul părţii civile cu capacitate deplină de exerciţiu, nefiind
îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (3) C.pr.pen.;
- judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată nu pot introduce din oficiu
partea responsabilă civilmente în procesul penal înainte sau după începerea cercetării
judecătoreşti, indiferent dacă persoana vătămată este sau nu lipsită de capacitate de exerciţiu,
respectiv indiferent dacă are sau nu capacitate de exerciţiu restrânsă.
În prezenta cauză penală persoana vătămată este o persoană juridică cu deplină
capacitate de exerciţiu, ce a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate printr-un cabinet de
avocatură, conform înscrisului de la fila 69 dos. fond vol. I, astfel încât, acţiunea civilă s-a
exercitat în baza principiilor de drept comun, conform art. 19 alin. (1) şi art. 20 C.pr.pen.;
procurorul neavând dreptul de a exercita acţiunea civilă în acest caz şi ca o consecinţă nici
dreptul de a cere introducerea în cauză a unei părţi responsabile civilmente.
Page 102
101
Faţă de cele anterioare, observând că practic numitei D… i s-a atribuit calitatea de
parte responsabilă civilmente faţă de inculpatul minor A..., prin actul de sesizare al instanţei(
împrejurare ce poate fi asimilată introducerii în cauză a părţii responsabile civilmente la
cererea procurorului) se constată că nu au fost respectate condiţiile legale de introducere a
acesteia în cauză, în contextul în care procurorul nu putea din oficiu exercita acţiunea civilă în
cauză şi ca o consecinţă directă nici nu putea cere introducerea în cauză a părţii responsabile
civilmente; situaţie în care se va înlătura obligaţia de plată a despăgubirilor instituite de către
prima instanţă în sarcina inculpatei D… în calitate de parte responsabilă civilmente pentru
pagubele civile cauzate de inculpatul minor A....
Nefiind îndeplinite condiţiile de formă imperative ale angajării răspunderii civile în
calitate de parte responsabilă civilmente a numitei D…; împrejurare ce va duce la exonerarea
acesteia de obligaţia de plată de despăgubiri în cauză; nu vor mai fi analizate condiţiile de
fond ale angajării răspunderii civile a acesteia faţă de conduita infracţională a inculpatului
minor A...
Faţă de împrejurarea că urmează a se înlătura obligarea părţii responsabile civilmente
D… la plata de despăgubiri civile în solidar cu inculpatul minor A…, Curtea, va face
aplicarea art. 274 alin. (3) Cod procedură penală (ce stipulează că partea responsabilă
civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este
obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat); şi va
înlătura din sarcina din sarcina inculpatei D... în calitate de parte responsabilă civilmente,
obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1800 lei în solidar cu inculpatul
A...; urmând ca inculpatul A... să plătească singur statului suma de 1800 lei cu titlu de
cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penale şi în primul ciclu procesual al fazei de
judecată, desfăşurate în faţa primei instanţe.
Pentru considerentele de mai sus, Curtea,:
I. În baza art. 421 alin. (1) pct.1) lit. b) C.pr.pen. va respinge ca nefondat apelul
declarat de Parchetul pe lângă Judecătoria Reşiţa, împotriva sentinţei penale nr. 280 din 09
noiembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. […]/290/2017.
II. În baza art. 421 alin. (1) pct.2) lit. a) C.pr.pen. va admite apelul declarat inculpatul
A... şi de inculpata/parte responsabilă civilmente D... împotriva sentinţei penale nr. 280 din 09
noiembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. […]/290/2017; va desfiinţa în
parte sentinţa penală atacată şi rejudecând cauza:
II.1 În apelul inculpatului A...:
Va reţine la încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite de inculpatul A... cauza de
atenuare a răspunderii penale prevăzute de art. 396 alin. (10) C.pr.pen.
Va înlătura din sarcina inculpatului A... circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit.
a) Cod penal.
În baza art. 419 C.p.pen. va extinde efectele apelului declarat de inculpatul A... şi faţă
de inculpatul B... şi va dispune:
Înlăturarea din sarcina inculpatului B... a circumstanţei agravante prevăzută de art. 77
lit. a) Cod penal şi va reţine în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de furt calificat sub
forma complicităţii prevăzută de art. 48 C.pen. raportat la art. 228 alin.(1), art. 229 alin. (1)
lit. b), alin. (3) lit. h) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. d) C.pen
Page 103
102
II.2 În apelul inculpatei/parte responsabilă civilmente D...:
În baza art. 21 alin. (1) C.pr.pen. va înlătura din cauză calitatea de parte responsabilă
civilmente a inculpatei D..., faţă de inculpatul minor A....
Va înlătura din sarcina inculpatei D... obligaţia de plată a despăgubirilor civile
stabilite, de către prima instanţă, în favoarea părţii civile E... SA la care a fost obligată în
solidar cu inculpatul A...; şi pe cale de consecinţă:
În baza art. 274 alin. (3) Cod procedură penală, va înlătura din sarcina inculpatei D...
în calitate de parte responsabilă civilmente, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în
cuantum de 1800 lei în solidar cu inculpatul A...; urmând ca inculpatul A... să plătească singur
statului suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penale şi
în primul ciclu procesual al fazei de judecată, desfăşurate în faţa primei instanţe.
