I S SN 1 2 2 0 - 6 3 5 0 9 771220 635006 ISSN 1220-6350 10 ( 8) / 201 34 6 Bianca Burţa-Cernat: „«Marea» politică mondială urmează în continuare principiul nietzschean al dominaţiei «stăpânului» asupra «sclavului»“ Alecu Russo ( I) I de Eugen Simion De l'amitié au théâtre de Georges Banu Deux Europes de facto ou une seule Europe? de Evanghelos Moutsopoulos Perpessicius Bene „ barbatus” (I) de Lucian Chișu 10 ( 8) / 201 34 6 Mărturisirea unui „pierdut în lumină” de Constantin Coroiu
CRONICI LITERAREConstantin COROIU: Mărturisirea unui „pierdut în lumină”.
Note despre o nouă variantă a „Jurnalului fericirii” The Confession of a Soul „Lost in the Light”. Notes on a New Version of N. Steinhardt’s „Diary of a Happy Man” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
COMENTARIICaius Traian DRAGOMIR: Trei erori extinse asupra istoriei – în filozofie, teologie, ştiinţă
Three Persistent Errors in Philosophy, Theology and Science . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
2
Dana LIZAC: Eminescu: Venere si madonă, sau Erosul hermetic (II) Eminescu: Venus and Madonna, or the Hermetic Eros (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Cristina-Alexandra DRĂGOI: Evocări ale traumei „intrării în limbă” în scrierile Virginiei Woolf The Limitations of Language: Recalling the Traumas of Writing in the Works ofVirginia Woolf . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
ISTORIE. ARTEGeanina PODOCEA: Legenda şi balada în sudul Munteniei
La légende et la balade au sud de la Valachie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticLeon VIORESCU
(1886-1936)
3
Fragmentecritice
Eugen SIMION
Alecu Russo (II)
Cea de a doua parte a studiului consacrat lui Alecu Russo se focalizează pe memorialistica scriito-rului paşoptist şi, mai ales, asupra Cântării României operă incertă (de autor), justificată prin fap-tul că Vasile Alecsandri. principalul „martor” şi prieten al ceor doi – deci, imparţial – declară căunul a scris-o în limba franceză (Russo), iar celălalt a tradus-o în româneşte. Muntele este identificatdrepr spaţiul de securitate al autoului, care peregrinează prin munţii Moldovei cu ideile şi culturalui literară, însoţit de talentul lui de moralist, ca şi de plăcerea lui de a plăsmui chipuri (fizionomii).Cea mai interesantă dintre creaţiile sale, Cântarea României, este un poem în proză în stil mesia-nic, stilul epocii. Această proză lirică devine un vaiet uriaş în care răzbat, din loc în loc, ameninţăricumplite de răzbunare, un bocet metafizic, în care sunt invocate în mod repetat, generalizant, pustii-rea şi suferinţa. Cântarea României poate fi considerată o scriere-program a generaţiei de la 1848,care trebuie citită ca un poem în proză, în stil profetic, ca o doină care amestecă jalea cu blestemul,cântecul de moarte şi de învierea a poporului la „şezătoarea priveghiului, când pământul îi e delipsă... şi aerul îl înneacă”. Concluzia autorului estă că, înaintea lui Hogaş (care citeşte cărturăreştecartea naturii, căutând marile mituri în Codrii Neamţului) şi Sadoveanu (care descoperă în naturaromânească semnele unei civilizaţii vechi, în legătură cu rânduielile cosmice), Alecu Russo comen-tează eseistic natura românească, cu uneltele artei sale, în care se simte însufleţirea romantică, darluciditatea prevenitoare. Specialitatea lui este, cum însăşi zice, vederea (icoana), care nu-i o simplăfotografie, precum o descriere frumoasă, ci, o viziune în care intră punctul de vedere al omului carei-a citit pe moralişti şi a frecventat muzeele occidentale. În Cântarea cântării suferinţa se uneşte cufarmecul şi, împreună, plâng biblic pe ruinele unei ţări iubite şi fără noroc.Cuvinte-cheie: Alecu Russo, messiansim, elegie, Cântarea României, destin.
The second part of the study dedicated to Alecu Russo is focused on the memoirs of the 1848 writerand especially on Song to Romania [Cântarea României], an uncertain work (as far as the authoris concerned), justified by the fact that Vasile Alecsandri, the main „witness” and friend of the two– therefore objective – declares that one wrote it in French (Russo) and the other one translated itinto Romanian. The mountain is identified as the author’s safety space, who walks through themountains of Moldavia, with his literary ideas and culture, accompanied by his moralist talent, aswell as by his pleasure to create faces (physiognomies). The most interesting of his books, Song toRomania [Cântarea României], is a prose poem in Messianic style, the style of that age. This lyri-cal prose becomes a huge wailing in which one can feel here and there terrible threats of revenge, ametaphysical lament, repeatedly invoking, in a generalized way, devastation, and suffering. Song toRomania [Cântarea României] can be considered a programmatic piece of writing of the genera-tion of 1848, that should be read as a prose poem, in a prophetic style, as an elegy (a Romanian
Abstract
Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorulInstitutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philologyand Literature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:[email protected].
4
Eugen Simion
Dar a făcut şi altele. I-a plăcut, de pildă,să călătorească şi a notat cu talent impresiilesale. Stânca Corbului, Piatra-Teiului şi, operalui esenţială, Cântarea României ies din ase-menea călătorii romantice în spaţiul româ-nesc. Descrierile şi, direct sau indirect, poe-mele în proză din aceste naraţiuni constituiespaţiul [lui] de securitate. O suită de peisajeînsoţite de legende, de mituri, de fizionomiişi, evident, de meditaţii morale şi spirituale.Călătorul Russo nu călătoreşte singur prinmunţii Moldovei (locul predilect), călătoreş-te cu ideile şi cultura lui literară. Călătoreşteînsoţit şi de talentul lui de moralist şi, sămai spunem o dată, cu plăcerea lui de a con-strui chipuri (fizionomii). Stânca Corbuluifixează tipul românului de munte (“tânăr,vesel, sprinten, dibaci, lipsit de învăţătu-ră”). Chipul este un produs al mediului, iarmediul, în cazul naraţiunii citate, ValeaBicazului, este „un tablou magic şi demn depenelul lui Salvator Rosa”. În acest tablouintră legenda Corbiţei, bistriţeanca tânără şifrumoasă care, pentru a scăpa de tătari, searuncă de pe o stâncă în apele Bicazului.Călătorul ascultă această istorie romanticăîntr-un asfinţit înecat „într-un ocean delumină înfocată”.
Despre scopul şi binefacerile călătoriei,Alecu Russo vorbeşte în introducere lalegenda Piatra-Teiului, cea mai bună dintrepovestirile sale. Călătoria, zice el, dezvăluie„cu mult mai bine decât cărţile, viaţa intimăa civilizaţiilor”. Obser vaţie fină a unui spiritcare are vocaţie de voiajor instruit. Citându-l, apoi, pe Voltaire, îi ceartă din nou pe tine-rii care se duc în străinătate şi, întorşi acasă,
se laudă cu ce-au văzut acolo. Peisagistulmoldovan, atins în sensibilitatea lui, ridicăvocea:
„Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, descenele voastre din Italia, de serile voastrepariziene, de amintirile voastre din străină-tate, de fantomele voastre nemţeşti, de come-diile voastre imitate şi de povestirile voastre tra-duse şi adaptate! Zugră viţi-mi, mai curând, oicoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de lanoi, pipărată ori plină de poezie, o micăscenă improvizată, căci bunul şi răul, sim -plul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul seîntâlnesc la fiecare pas. O să găsiţi în nevi-novatele credinţi populare oricâtă fantezievoiţi, iar în năravurile amestecate ale clase-lor de sus, stofă destulă. Şi în loc să-mi plim-baţi prin Iaşi un personagiu de-al lui Balzac,care s-ar îneca în glodul de la noi, daţi maibine eroului vostru o giubea largă, un ante-riu din vremurile cele vechi şi bune, în vor-bire o lăudăroşie naivă, în felul de a se purtao asprime firească, şi puneţi în juru-i viaţaorien tală alcătuită din despotism casnic şidin trai pa triarhal. Apoi pe un divan, ori încăruţă de poştă, ori în rădvan, dacă-i dămâna, faceţi-l pe acest moldovan să lucreze,faceţi-l să se mişte prin ţara lui. Imitaţianecugetată ne strică mintea şi inima, şiîncet-încet va ruina şi patriotismul – clacăeste patriotism! Imitaţia, care ne face să dis-preţuim ce e naţional şi pămîntul nostru, neîncarcă cre ierul de idei cu neputinţă de pusîn legătură cu lucrurile vieţii zilnice.”
O pagină ce cuprinde, între altele, ideidin programul „Daciei literare”, dar şi nos-talgii de boier ruginit, ostil imitaţiilor „necu-
„doina”) blending mourning and curse, the death song and the song of resurrection of theRomanian people at the „evening sitting of villagers, deploring the earth devoured by poverty… andstifled by the air”. The author’s conclusion is that, before Hogaş (who reads in a learned manner thebook of Nature, looking for the great myths in the Neamţ Mountains) and Sadoveanu (who discoversin the Romanian nature signs of an old civilization, related to the cosmic order), Alecu Russo com-ments aesthetically on Romanian Nature, with the tools of his art, in which one can feel theRomantic fervour, but also the cautious lucidity. His specialty, as he used to say himself, the image(the icon), which is not a mere photograph, like a beautiful description, but a vision including thepoint of view of a man who read the moralists and visited the Western museums. In Song toRomania [Cântarea României] suffering blends with charm and, together, they weep Biblically onthe ruins of a beloved country with an unfortunate fate
Keywords: AAlecu Russo, Messianism, elegy, Song to Romania, destiny.
5
Alecu Russo (II)
getate”, cum le spune chiar autorul acestasurprinzător. Educat ani în şir în Elveţia, elnu uită, cum se poate citi în rândurile demai înainte, raiul despotismului casnic şi altraiului patriarhal şi tihna siestei pe divan.De altfel, dacă urmărim cronologia vieţiiautorului, vedem că el pleacă în călătorie înMunţii Neamţului şi scrie, probabil, Piatra-Teiului în 1840, anul apariţiei „Daciei litera-re”. Elogiul pe care îl face suav melancoliceiMoldova, cu caracterul ei nelămurit, cubocetul ei înăbuşit, cu tăcerile şi frumuseţileei miraculoase reprezintă, spune chiar auto-rul, o „visare a sufletului”, o creaţie a imagi-naţiei sale. Russo nu-i, desigur, cel dintâicare încearcă să prindă poezia tainică aMoldovei într-un poem în proză, dare este,neîndoios, primul, la 1840, care face din pei-saj o stare de suflet, în modul în care roman-tismul înţelege acest lucru. El compune aicişi în paginile următoare o vedere (în fapt, osuită de vederi) în care face din pictura natu-
rii obiective o expresie a „vocii interioare”.Spaţiul de securitate care pentru alţi poeţiromantici este colina sau valea (vâlceaua),pentru Alecu Russo e muntele. Este un poetal muntelui, faptul se va vedea mai bine înCântarea României. Piatra-Teiului pare unexerciţiu, o pregătire pentru marele concert.Este cineva, întreabă el retoric, care săspună ori să creadă că Moldova este unţinut sterp de stepă?:
„Nu, Moldova cuprinde tot felul devederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti,îmbogăţite de po doabele naturii. Mai areapoi un caracter nelă murit ele suavă melan-colie, ca parfumul unei flori delicate. Are unnu ştiu ce primitiv în prietenia colinelor ei,care te fac să-ţi uiţi viaţa cu neca zurile-i defiecare clipă şi te adorm într-o blândă şimută admirare. Visare a sufletului, care-ţiadoarme durerea subt un văl de uitare,găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţuri-le-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă
decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă ocântare sublimă de pă reri de rău şi deresemnare, de amară milă, apoi de zâmbetşi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor eisimţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimileîntristate şi necontenite ale aceluia care sin-gur se plânge pe sine; parcă vezi pe un omcare moare şi-şi întoarce ochii topiţi cătrăsoarele vesel pentru alţii, dar palid şi fărăraze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele cete înconjoară stingerea tine reţii, melancoliaunei luciri slabe pe un lac liniş tit. Stăruieşteîn natura aceasta singuratică o sim ţire adân-că de descurajare, o veşnică vorbire cu sineînsăşi a unei păreri de rău, a unei dureri,apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, cătrăviitor! Sim ţeşti parcă în bocetul înăbuşit şifără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstiide îndoială, melo dioase cânturi de slavă, opoezie fără nume, care te pătrunde, pe careo respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tăl-măcită în nici o limbă omenească – ceea cemarele poet a numit «voci interioare», sfă-tuind între ele, vorbindu-şi o limbă necu-noscută, faţă de care limba noastră ome-nească nu-i decât o palidă copie.”
O cântare sublimă de păreri de rău şi deresemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi maiamar încă, iată o caracterizare care a rămasşi, intrată în mâinile filosofilor (moralişti-lor), a devenit emblema spiritului româ-nesc. Bocet înăbuşit, prăpăstii de îndoială, osimţire adâncă de descurajare sunt expresii,metafore, concepte ce ne sunt familiare, le-am citit mereu în eseurile moraliştilor noştriîntr-o formă sau alta. Alecu Russo, la 1840,le gândeşte sau mai bine zis le pune în vede-rile, reveriile lui privitoare la natura moldo-venească şi la spiritul (chipul, cum îi placelui să-i spună) românului de munte.Plictisit, dar, de viaţa zgomotoasă a Iaşiului(adică de „toate mişcările acelei vieţi denimicuri, de prefăcătorii mărunte, de micicancanuri şi vorbe rele, de taine mărunte,care se şoptesc la ureche şi pe care târgulîntreg le ştie”), naratorul lui Russo o por-neşte la drum şi, la 4 septembrie, începe sănoteze ceea ce vede. Vede întâi căsuţeleţărăneşti, ca nişte capre cocoţate pe coastele„Chetricicăi”. Vede, apoi, Bistriţa şi femeilefrumoase de pe malurile ei. La 11 septem-
brie intră în inima muntelui şi de aici înain-te în jurnalul de călătorie începe seria icoane-lor de ţară. Aşa le spune scriitorul acestainventiv, cu suflet liric şi cu vorba norocoa-să. Vorba scriiturii sale, adică limbajul dia-ristului călător. Când observă o privelişte cepoate să devină, în scris, icoană, se opreşte şiintroduce în jurnal o meditaţie. Iată unadespre fericire, urmată de un peisaj – untablou cu plută pe Bistriţa. Primul din seriade icoane anunţate:
„Fericire, bucurie, plăcere nu există decâtprin contrast! Ce preţ aş pune oare pe vanafericire pe care până azi n-o cunosc decâtdin nume, dacă în adevăr m-aş folosi de ea?Numai durerea cu noaşte bucuria; şi cred cătrebuie să fie tare ne sărată o viaţă de plăcerinecontenit înnoite. Ast fel, după tulburareafără voie care mă cuprinsese trecând pepoteca Viişoarei, răsplata a fost în adevărmăreaţă. La dreapta, munţii se depărteazădin nou şi fac loc unui tăpşan udat de câtevaşuviţe de apă şi închis de pădure amesteca-tă. La stânga un lanţ de munţi nalt şi lung,de pe culmile căruia se zvârl şuvoaie bolo-vănoase; sub noi, Bistriţa mugind într-unarostogoleşte valuri spumoase pe sub podulumblător, legănîndu-1; apoi, zguduitădeodată, apare la cotitura unei stânci oplută, pe care stă un băietanaş cu mâna pecârmă. În urmă caravana care se înşiră sprepotecă, cu călătorii cei mai leneşi ori cei maifricoşi călări, cu alţii trăgându-şi calul decăpăstru şi alţii, în sfârşit, mai cu cap, cucozile cailor în mână, lăsându-se târâţi, sprea fi scutiţi de truda urcuşului. Ar fi de făcuto descripţie întreagă.”
Călătorul-peisagist nu este, se înţelege,totdeauna atât de bucuros. Când se cufundăîn trecut şi visează la zile ce s-au dus, estecuprins de „un fel de simţire de nedesluşităşi atrăgătoare tristeţe”. O formulă ce trebuiereţinută. Ea exprimă, cred, starea de spiritcu care este scrisă Cântarea României şi suntscrise, în genere, aceste poeme ale naturiidin care, repet, nu lipseşte o notă reflexivă.În ea, admiraţia se uneşte cu lenea şi obo-seala spiritului. Traducându-l pe Xavier deMaître (autorul Călătoriei în jurul cameriimele), Russo trece prin această stare şi o jus-tifică astfel: „toate micile întâmplări care
6
Eugen Simion
alcătuiesc viaţa unui om se desfăşoarădomol; e un farmesc viaţa aceasta de oboselişi de lene, de mişcare şi de somn”. Maidirect spus, vederea unei stânci ce stă săcadă într-o prăpastie, un brad cu rădăciniledezgolite, pe punctul de a se prăbuşi, îi par„un atlet învins” şi părerea îl umple demelancolie. O stâncă plecată deasupra uneiprăpăstii sau un brad cu rădăcinile la supra-faţă, comparate cu un atlet învins, reprezin-tă o comparaţie nouă şi îndrăzneaţă la 1840.
Russo încearcă şi alte aproprieri oximo-ronice în retorica elogiului său. Călătoriileîn Moldova, zice, seamănă cu „hagialâcurilela Meca” sau cu acelea făcute de creştini lalocurile sfinte. O comparaţie – cel puţinaceea cu Mecca – mai puţin relevantă pen-tru peisajul Moldovei, plin de singurătăţielegiace. Mai reuşit este modul în careRusso face portretul omului de munte sau,mai bine zis, psihologia românului de munte,deosebită de aceea a omului de câmpie. Odeosebire ce s-a păstrat în ştiinţa noastrăpsihologică modernă. Mihai Ralea vorbeade civilizaţia boului, specifică muntelui şicivilizaţia calului, proprie câmpiei româneşti.Alecu Russo face observaţii mai directe,impresionistice: ţăranul de câmpie are „mij-locul gros şi spinarea adusă a plugarului” şiare în fiinţa lui o „încetineală adormită”, întimp ce munteanul e sprinten „potrivit înlegăturile lui”, e „vesel din fire, glumeţ şiplin de pătrundere”. Omul de munte este,apoi, după aceste socoteli de comporta-ment, violent, mare iubitor de chefuri,moravurile lor sunt mai poetice. Russo îivede pe ţăranii de la munte ca urmaşi ai sci-ţilor şi le face un portret colectiv favorabil:un amestec de civilizaţii, de eresuri păgâneşi rânduieli creştine:
„În munteni vezi pe băştinaşii dintruînceput ai ţării: au în vinele lor sânge scitic.Trupul, trăsăturile vioaie ale feţei, frunteamică, asprimea vor birii si o mulţime decuvinte care n-au curs decât printre dânşii şia căror obârşie e pierdută – apoi multe obi-ceiuri deosebite de ale plugarilor, mora vurimai poetice, o grămadă de eresuri şi de po -vesti pe care din străvechi le păstrează şi pecare le amestecă cu rânduielile şi ideile creş-tineşti, – dovedesc aceasta.”
Şi această diferenţiere a intrat în literatu-
ră. Lui Alecu Russo, om care a cunoscutbine „ţara turnurilor”, adică Sviţera, şi ştiepe de rost pe Dumas, îi place, s-a văzut, săfacă reflecţii morale şi cât de cât filosofice înmarginea icoanelor sale. Reflecţiile duc decele mai multe ori spre literatură, alteorivorbesc de legăturile dintre omul de munteşi de ursita lui în istorie. În ursită intră şimiturile, eresurile în care a crescut.Ajungând în satul Hangu, în preajmaCeahlăului, el îşi pregăteşte cititorul săupentru o întâlnire cu legenda. Îl pune maiîntâi în temă, pornind de la „strania ursită alucrurilor” şi de la ignoranţa artiştilor:
„Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oa me nii,lucru rile neînsufleţite au aceeaşi soartă. Dinpricină că vederile acestea n-au avut pictor,nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiştilor ama tori cărări necunos-cute spre locuri, feciorelnice şi sălbatice,atinse numai de paşii sfioaselor căprioare, asperioşilor cerbi şi a pletoşilor ciobani, dinaceastă pricină nici poeţi, nici pictori, nicicălători n-au venit să le salute”, pentru aajunge, apoi, la icoana şesului larg alHanului şi la „aţele subţiri de apă cu dulcemurmur” ce-l străbat molcom. Nu este loculaici să cităm şi să analizăm multele aţe sub-ţiri de peisaje splendide ce urmează, scurtepoeme în proză, în fapt, ingenioase, melan-colizante, notaţii lirice întrerupte din loc înloc, cum am remarcat deja, de propoziţii cuvaloare aforistică. De remarcat este legendape care o descoperă călătorul prin acesteţinuturi pline de eresuri. Legenda este, înrealitate, o parabolă biblică (din Cartea luiIov) adaptată mediului şi mentalităţilormoldoveneşti. Autorul Pietrei-Teiului oascultă, la poalele Ceahlăului, spusă de unsătean care se codeşte din teama de a nudezlega un blestem sau un secret pecetluitde o tradiţie mistică: „asta-i istorie necurată,şi popa nu ne lasă s-o spunem”. O spune, încele din urmă, după ce îşi face cruce, şi dinea aflăm că istoria necurată are, ca protago-nişti, pe Dumnezeu şi pe Diavol, în vremeaîn care ei se luptau încă pentru stăpânirealumii. În Cartea lui Iov, Diavolul, încă nede-mascat ca spirit malign, face parte din ceatade îngeri şi ispiteşte pe Dumnezeu, îndem-nându-l să verifice, prin pedepse grele, cre-
7
Alecu Russo (II)
dinţa robului său Iov. În Piatra-Teiului,Diavolul locuieşte deja în iad (a fost, deci,scos din ceata îngerilor buni), dar are încărelaţii bune cu Dumnezeu din moment ceeste primit şi stă de vorbă cu Dumnezeu cadoi ţărani moldoveni, bând vin de Cotnarişi Odobeşti. Diavolul îl provoacă peDumnezeu, promiţând să îndrepte lumeaplină de grele păcate. Diavolul este şiret şiinteligent, Dumnezeu este supărat de nele-giuirile oamenilor şi iertător. Parabola pro-fană adaptează miturile sacre la realităţilesociale ale Moldovei tradiţionale. Diavoluleste un fel de zapciu, ciocoi local care ştie săbage zâzanie şi să tragă foloase din bunăta-tea şi tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu.Promite lui Dumnezeu că va stârpi, printr-un potop uriaş, răul de pe pământ şi, for-ţând bunătatea şi inocenţa divină, primeştepromisiunea că va fi reinstalat în frunteacetei de îngeri. O prinsoare, aşadar, întredouă măriri, ale lumii cereşti:
„Amândouă măririle – începe variantadin Munţii Neamţului – purtau pe faţăpecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor.Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pri-cina nelegiuirilor din zi în zi mai mari aleoamenilor, ochii însă erau plini de bunătateşi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz şiînţepat, zâmbind cu răutate, căci trebile luimergeau mai bine decât oricând şi în împă-răţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoiişi alţi oa meni de toată mâna. S-au pus lamasă, şi după ce-au băut acolo câteva pali-ciuri de vin de Cot nari şi de Odobeşti, li s-au mai descreţit frunţile, şi au prins a vorbide una, de alta.
– Doamne, zice Diavolul, umplându-şi apatra oară paharul. Ferice trebuie să fie ţaraunde se face vinul ista de Cotnari.
– Nu prea – răspunse Domnul – abiaacum începe să se dezmorţească, dar i-amerge mai bine după cât nădăjduiesc.
– Hei, şi istlalt vin de Odobeşti nu-i rău,are dulce miroaznă.
Au mai cinstit ei aşa câteva butelci, dupăaceea au prins să vorbească politicale – aşaprecum se obişnuieşte la mese boiereşti.Dumnezeu se jăluia de orbirea oamenilor,ele stricăciunea tuturor de sus până jos, deminciună, ele lene, de făţărnicie – căreia
boierii îi zic „politeţă” – de neruşinareafemeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, deîngâmfarea care se razimă nu pe destoinicie,ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta –şi ştia el de ce – că toate merg strună şi cătocmai omenirea e cel mai de căpetenielucru pe care 1-a făcut Dumnezeu pe lume.După cum se ştie, smerenia nu prea-i parteaDiavolului. Cam ameţit de băutură, a înce-put să strige:
– Ştii ce, Doamne? Măria-ta eşti preabun, de te mai necăjeşti cu asemenea tică-loşi...
– Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrai, darsunt copiii mei.
– Halal copii, n-am ce zice. Dar maidegrabă-s ai mei, căci deşi le-ai trimespotop, războaie şi ar hangheli, ei mai degra-bă urmează sfaturile mele.
ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glastremurător şi prefăcut, vorbi:
– La urma urmei, stăpâne, toţi oameniiaceştia sunt nişte nemulţămitori şi nişte răi.Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad înrisipă, călugăraşii se duc şi popii nu maicred; duminica nu se mai înalţă tămâie lacer. Să fiu în locu-ţi, stăpâne, le-aş arăta eu –le-aş trimete iar ca-n vremurile vechi opedeapsă, să le vie mintea la loc. Ştii,Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacăbinevoieşti – pot să mă însărcinez cu pedep-sirea oamenilor.
Diavolul, potrivind ura pe care o are elasupra neamului omenesc cu tăcuta mâhni-re a lui Dum nezeu, voia să-şi potolească uraaceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea luipunea el mare preţ.
– Ei, stăpâne – zice iar, văzând căDomnul tace – ce zici? Primeşti?
– Primesc – răspunde Dumnezeu – dar c-o tocmeală.
– Bine, să vedem.– Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de
la mine.Diavolul zâmbi cu dispreţ.– Asta – jur.– Pe ce, jupâne Diavole?
8
Eugen Simion
– Chiar pe mine, stăpâne.Diavolul se socotea măreţ în clipa aceas-
ta, şi obrăznicia lui spori.– Mai mult chiar – adaose el – eu ţi-oi
pedepsi pe ticăloşii aceştia chiar fără să măslujesc de toate puterile mele.
Şi grăind, apăsa asupra vorbelor acesto-ra.
– Da’ ştii tu, jupâne Satana, că eşti camlăudă ros pe ziua de azi?
– Se poate, dar e aşa cum spun eu.– Nu cred.– Cum?– De ce mijloace vrai tu să te slujeşti?– De unul singur, de potop.– Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem
de apă, de când au iscodit vapoarele...Potopu-i lucru vechi...
– Tare bine, îl întineresc eu.– Ia ascultă, îţi mai spun încă o dată că n-
ai să faci nimic.– Ba mă pun rămăşag că fac.– Pun şi eu prinsoare că nu faci... – Bine, dar pe ce ne prindem? – Ascultă – zice Dumnezeu – mă ştii dar-
nic şi blajin. Toţi au slăbăciuni – şi slăbiciu-nile tale sunt obrăznicia şi o fudulie fărăpăreche. Dacă pierzi rămăşagul, ai să rămâica şi până acuma; dacă câştigi, uit tot ce s-apetrecut între noi şi te fac iar mai mare pesteîngeri.
Atunci, cu neruşinare, Satana a slobozitun râs prelungit; şi oamenii de pe pământsocotiră că a tunat în ceruri.
– Ia ascultă, jupâne Satane, ştii că eştiobraznic?
– Mă rog de iertare, stăpâne, dar la noi îniad uiţi cum să te porţi cu lumea.
– Atuncea adă-ţi aminte de-acu înainte.– Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotă-
râm ziua?– De azi în trei zile.– Tare bine: am două zile şi douăzeci şi
patru de ceasuri fără câteva clipe – mai multdecât îmi trebuie.
După vorbele acestea, întovărăşite de unzâmbet drăcesc, Satana şi-a luat rămas bunde la Dumnezeu, şi desfăşurându-şi aripeleuriaşe îşi dădu drumul în văzduh şi se dusesă steie de vorbă cu nişte filozofi fără nici opară în pungă, care cu orice preţ voiau să
aducă pe pământ bunătatea din vremurilevechi, şi mai ales râvneau împărţirea bunu-rilor.
Şi-a treia zi, noaptea, era vreme de furtu-nă şi munţii păreau că se clatină din temelii.Vuietele văilor se amestecau cu mugeteletunetului: prin pânza luminoasă şi repede afulgerelor, cădea ploaia, cu găleata.Şuvoaiele crescute deodată se rostogo leaudin măruntaiele munţilor, mânioase; în dru -mul lor nebun şi rătăcit duceau bucăţi destâncă şi brazi întregi dezrădăcinaţi de vije-lie. Zgomo tând cu grozave răsunete, braziipârâiau în codri, dărâmaţi ca sub lovituri desecure, şi vântul prăvălit în hău mugea cuîndrăcită mânie. Dar încet-încet furtuna sedomoleşte, ploaia con teneşte. Luna, gândi-toare şi mâhnită, ca o mireasă părăsită, îşimişca încet faţa argintată deasupraCeahlăului şi se ascundea în dosul vreunuinour, rămăşiţă a furtunei, pe care un vântuşor îl mină cătră miazănoapte. Florile scu-turau ca boabe de mărgăritare picăturileploii, răspândind mireasmă dulce şi subţire,ca clupă vijelie. Ramurile se ridi cau încet şiglasul depărtat al şuvoaielor tăcea dinvreme în vreme. Umbra uriaşă a Ceahlăuluibătrân se lungea pe vale, însă ca o înfiorarepeste fire... Ici-colo raze pălite de lună stră-băteau printre nouri, albeau undele fugareşi intrau iar în ascunzişul lor din văzduh.Întreaga fire, aşa de frumoasă de obicei, aşade gingaşă, cu miresmele ei, cu zâmbeteleori cu plângerile ei, care picurau după fur-tună de pe orice frunză, părea în noapteaaceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, caun om care ar trece nepăsător pe lângă ofemeie frumoasă. În vremea asta, pe maluldrept al Bistriţei, deasu pra Buhal niţei, pepiscul Grohotişului, un cioban deşteptat defurtună îşi aţâţa iar focul, ca să-şi usuceopincile. Un câne de la stână, mânios, pornio plângere grozavă de urlete, cuprins ca decumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şicaprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiotelungi şi cumplite – Hu-hu! – care alungă fia-rele. Răsunetul tremurător se deşteptă înmunţi; din râpă în râpă, vuietul se pre lungi;dar în loc să se zvârlă spre pădure, cânele,cu coama zbârlită şi. cu spu me la gură, seghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai
9
Alecu Russo (II)
aveau astâmpăr. Cio banul îşi făcu cruce detrei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucrucurat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesim-ţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupraCeahlăului. Luna cobora încet-încet după ostâncă, valea era cufundată în întuneric,numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, lumi-nată, se desfăcea albă din umbra nopţii, carestăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese şicoastele şi se urca încet-încet spre vârfuri.Înspre partea văii, pe marginea stâncii careîn cununează Ceahlăul, era aşezat cinevanegru, mare. Alene, plecat într-o rână, cumâna dreaptă se spri jinea de un bolovan,adus în sus, anume pus parcă acolo spre asluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scân-teiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătauspre vale plini de răutate. Umbra lui sezugrăvea pe stâncile mai înalte care împre-sură muchea spre Ţara Ungurească, creşteaşi scădea pe măsură ce trupul se mişca.Şopotul izvorului limpede şi rece care ţâş-nea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mân-gâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie;se zărea geana de ziuă. Un zgomot grozavse auzi, şi cu mâna tot răzimată de stâncă,umbra zvâcni în picioare. «Hai! zise, a venitceasul, am câştigat rămăşagul; a mea e lu -mea.» Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pebuzele ei. «Şi poate – urmă – poate n-are sămă mai puie în capul cetelor îngereşti...»
La vorbele acestea, Diavolul (căci el era)îşi des făcu aripile. Ridicând dintr-o clătină-tură stânca, pluti o clipă pe deasupraCeahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei –când o chemare ascuţită sună în văi. Eracântecul de veghe al cucoşului. Şi ştii dum-neata, domnule, că noaptea e a Diavoluluide cu seară până la cântători. Iacă aşa.Diavolul se cutremură, îşi descleştă gheare-le; şi stânca pe care o vezi a căzut greu. Treizile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoa -iele duceau departe pe Bistriţa revărsatăbucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşişi trupuri zdro bite. Numai piatra a rămaspe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, cândtrăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi făcuseplanul să oprească Bistriţa din cale, şi apele,crescând într-una din clipă în clipă, să re -verse şi să înece lumea. Câteodată, în nopţi-le urâte, se aşează iar pe stânca de sus...
Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate fo -curile se stâng...”
Morala acestei lungi fabule este simplă:diavolul n-a putut distruge lumea. Lumearenaşte din dezastrele ei. Din încercarea dia-volului n-a supravieţuit decât legenda ei.Alecu Russo o ascultă, dă semne că-i place,apoi declară că se retrage, lăsând pe diavol(spiritul răului) să se descurce singur... „Amzis”, zice el. Şi zice bine. Povestea este inge-nioasă, este scrisă (transcrisă) cu umor, iarcând este vorba de furtunile provocate dediavol, prozatorul ştie să-şi folosească mij-loacele lirice. Peisagistul ştie să pună învederile lui şi elementele stihinice. Un maremit romantic tratat de Alecu Russo cu umo-rul folosit mai târziu cu dibăcie de Creangă.
*Cântarea României (în varianta dată de
Alecsandri, prieten şi cu Alecu Russo şi cuN. Bălcescu, aşa că nu-l putem bănui deneobiectivitate, această controversatăpoemă a fost scrisă de Russo în franţuzeşteşi tradusă în româneşte de Bălcescu) este unpoem în proză în stil mesianic. Un stil ce sepoartă în epocă, îl întâlnim, cum s-a pututobserva, şi în scrierile istoricilor, îndeosebila Bălcescu. De aici vine şi bănuiala că el arfi creat-o. Mesianismul, profetismul dinCântarea României este însoţit însă de liris-mul unui autor cultivat şi, în profunzimilespiritului său, sceptic, încărcat de tragediileistoriei şi, în genere, de tragediile existenţeiomului. Pornind de aici, cei interesaţi sădefinească specificul românesc au observataceastă curioasă alianţă oximoronică în fiin-ţa omului românesc între mesianism şi resem-nare. Unii o laudă şi o fundamentează filo-sofic, ca Blaga, alţii o contestă vehement, camoralistul Cioran, care vede în ea sursa rău-lui românesc. Autorul Cântării nu face, însă,un studiu de psihologie a poporului şi defilosofie a fiinţei, ci – cum se vede încă de laprimele versete (cânturi), alternativ, unpoem al nenorocirilor ce lovesc un „norodnemângâiet” şi, apoi, un poem encomiastic,înalt, în tonuri măreţe al frumuseţilorpatriei. Primul pare a fi Rugăciunea unui dacromantic, în faza eroic-mesianică, aşa cumam precizat, cel de al doilea – orânduit după
10
Eugen Simion
11
Alecu Russo (II)
o lege a contrastelor semnificative, simboli-ce, poetice – este o suită de vederi sublime,sub formă, acum, de scurte fragmente lirice.Mai întâi, dar, o invocare, o rugă în care estesugerată apariţia „răzbunătorului preves-tit”. Este Crainicul mântuirii noastre din poe-mele de mai târziu ale lui Goga:
„Domnul Dumnezeul părinţilor noştriînduratu-s-a de lacrămile tale, norodnemângâiet, înduratu-s-a de durerea plă-mâilor tale, ţara mea?... Nu eşti îndestul desmerită, îndestul de chinuită, în destul desfâşiată? Văduvă de ficiorii cei viteji, plângifără încetare pe mormintele lor, precumplâng şi jălesc femeile displetite pe săcriulmut a soţilor.”.......................................................................„Neamurile auziră ţipetul chinuirei tale,pământul se mişcă. Dumnezeu numai sănu-l fi auzit?... Răzbunătoriul prevestit nu s-a născut oare?” după care elementul de con-trast, un mic poem despre frumuseţea para-disiacă a pământului românesc:„Verzi sunt dealurile tale, frumoase păduri-le şi dumbrăvile spânzurate de coasteledealurilor, lim pede şi senin ceriul tău; mun-ţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, cabrâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţiletale încântă auzul, ziua farmecă văzu tul...Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mân-dra mea ţară?...” urmată, tot aşa, de altebocete şi interogaţii anxioase, smulse, parcă,din vederile unui spirit pregătit pentru jert-fă:„O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită?”.......................................................................„Nopţile tale sunt reci, visurile turburate cavalurile mărei bătută în furtună... ce-ţi pre-vestesc?”.......................................................................„Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită? [...]...pentru ce curg lacrimile tale?”.......................................................................„Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată?” .......................................................................
„Pământ chinuit, te-a iubit legea... când teva ierta Domnul?” etc........................................................................
Poemul psalmic şi poemul înalt enco-miastic evadează, uneori, spre poemul isto-ric, o speţă cultivată de Alecsandri şiBolintineanu şi, după modelul lor, de maitoţi poeţii minori din epocă. AutorulCântării coboară în „vremea veche” şi, dupăo vedere idilică, aduce icoana dezastrului,imaginea unui paradis devastat de hoardade năvălitori:
„Dar iată aerul se turbură... ceriul cellimpede se îmbrobodeşte cu nori întune-coşi... un nor de prav învăluie câmpia şiascunde munţii... se aud vaiete... dobitoace-le se învârtesc, cum se învârtesc în nop ţilevijălioase, când lupii urlă în păduri... caiinechează jalnic... mulţime de glasuri se audstrigând... vădesc când primejdie, cândnedejde, izbândă, când perdere, turbare,deznădejduire, vântul suflă şi norul seîmprăştie puţin... Doamne, fă-ţi milă!... Sevede amestecul unei bătălii!... Cei ce aunăvălit sunt îmbrăcaţi în fier... săgeata alu-necă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţitetaie în carne vie... dar pepturile goale stauîmpo trivă... se luptă cu furie... se plecsăbiei... inimele slăbesc... fug... ţara slobodăa perit!... staţi... izbânda-i în mânaDomnului... arcul se întinde din nou... lup-tătorii se amestec şi se izbesc... pepturilegoale de pavezile... capetele descoperite decoifurile... Departe pe câmpie se văd arcurizdrobite, făşii de steaguri, apoi un cuşciugmare-mare se rădică, şi o pară grozavăînflorează ceriul... focul jărtfei se înalţă învăzduh... învinşi şi învingători cad îngenunchi, şi la lumina flacărei îşi daudreapta şi se iau în braţe... fii cu inimăbună... ţară binecuvântată... Tu fusăşi alta-riul rudirei crivăţului cu pustia, a bărbăţieicu mintea, a slobozeniei cu puterea. Dinaceastă rudire frământată cu sânge şi sfinţi-tă prin foc se naşte un popor nou.”
Uneori poemul fuge spre cronica „nele-giuirilor şi nedumnezeirea căpităniilor”,alteori spre comentarii morale. Iată unuldespre relaţia de cauzalitate dintre lege şislobozenie:
„Cel ce nu cunoaşte nevoia legei nucunoaşte ce e slobozenia, căci nu poate fislobozenie fără lege... şi acel ce nu se ţine deduhul legei se leapădă de slobozenie.”
sau altul care respinge morala capuluiplecat în faţa duşmanului:
„Dacă duşmanul vostru va cere legămin-te ruşinoase de la voi, atunci mai binemuriţi prin sabia lui decât să fiţi privitoriîmpilării şi ticăloşiei ţării voastre...”
Mai stăruitoare şi, literar vorbind, maiplină de un lirism ce bate spre bocetul meta-fizic sunt vederile ce bat spre apocalipsă,
icoanele pustiirii. Autorul Cântării pare a sefi specializat în aceste pânze în care suntpictate urgiile, beznele întunericului, lăco-mia cuprinsurilor şi a prăzilor, cruzimeaneamurilor care năvălesc peste alte neamurietc. Ca să sugereze acest prăpăd general,autorul Cântării foloseşte des metafora bibli-că: „viscolul siluirii”, „furtuna mântuirii”,„jugul durerii”... În fine, după atâteaimagini ale durerii şi pustiirii, se anunţămomentul mântuirii: mucenicii sângelui setrezesc, din înrudirea frământată cu sânge şi focse naşte un popor nou, „inima şi tăria suflete-
12
Eugen Simion
13
Alecu Russo (II)
lor bărbate” se deşteaptă şi crainicul izbăvi-tor îşi anunţă venirea:
„Priveşte, de la miazăzi, la miazănoapte,popoa rele îşi rădică capul... gândirea săiveşte luminoasă pe deasupra întunericu-lui... Gândirea, duhul dum nezeiesc cezideşte, şi credinţa ce dă viaţă... lumeaveche se prăvăleşte, şi pe a ei dărâmăturislobo zenia se înalţă!... Deşteaptă-te!”
Un poem nou se întrupează din sumaacestor jeluiri. El prevesteşte – cum se vede– „furtuna mântuirii”, naşterea„Răzbunătorului preaursit”, în fine, faptulcă pământul se mişcă şi Dumnezeu a auzitţipătul chinuirii acestui pământ pus multăvreme sub „jugul durerii”. Poema se încheieîn tonalitatea mesianică cu care începuse.Stilul şi câmpul imaginaţiei, mesianismulardent în tonalităţi înalt biblice sunt, toate,acelea pe care le găsim în scrierile profeticeşi istorice ale lui Bălcescu. De aceea proble-ma paternităţii acestui extraordinar poemromantic române, stilistic vorbind, deschisă.O bună parte din poezia lui Goga porneşte,peste o jumătate de secol, de aici: din acestefragmente pătimaş jeluitoare, ce prevestescsfârşitul tăcerii divine şi revenirea DuhuluiSfânt pe pământ şi, odată cu el, apropiereazilei dreptăţii. Plângerea la zidul durerii setransformă într-un program al redeşteptăriinaţionale. Rugăciunea anunţă, acum, bleste-me înfricoşate:
„Deşteaptă-te, pământ român! biruie-ţidurerea, e vremea să ieşi din amorţire,seminţie a domni torilor lumei!... Aştepţioare, spre a înviè, ca stră moşii să se scoaledin morminte?... Într-adevăr, în tr-adevăr eis-au sculat, şi tu nu i-ai văzut... Ei au grăit,şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, cautăşi ascultă... Ziua dreptăţii se apropie... toatepo poarele s-au mişcat... căci furtuna mân-tuirei a în ceput!...”.......................................................................„Deci timpul sosit-a... Semne s-au ivit peceriu... pământul s-a clătinat de bucurie...blestemul în fricoşat s-a auzit despre apus...şi toate popoarele s-au deşteptat.”.......................................................................„Cinge-ţi coapsa, ţară română... şi-ţi întăreş-te inima... miazănoapte şi miazăzi, apusul şi
răsăritul, lumina şi întunerecul, cugetul diz-brăcător şi dreptatea s-au luat la luptă...Urlă vijălia de pe urmă... Duhul Domnuluitrece pre pământ!...”
Cum citim azi acest poem-program algeneraţiei de la 1848? Îl citim aşa cum este,un poem în proză, în stil profetic, o doinăcare amestecă jalea cu blestemul, un cântecde moarte şi de înviere, aşa cum ne averti-zează, de altfel, şi autorul într-un verset:
„Doina şi iar doina!.. cântecul meu e ver-sul de moarte a poporului la şezătoarea pri-veghiului... pământul îi e de lipsă... şi aerulîl înneacă”.
G. Călinescu spune că vocaţia lui AlecuRusso se arată în proza memorialistică, ceeace este adevărat, cu observaţia, totuşi, căvocaţia lui se revelează şi sub alte forme: înpoemul în proză şi, în genere, în vocaţia luilirică şi, mai ales, în epica peisagistică.Înaintea lui Hogaş (care citeşte cărturăreştecartea naturii, căutând marile mituri înCodrii Neam ţului) şi Sadoveanu (care des-coperă în natura românească semnele uneicivilizaţii vechi, în legătură cu rânduielilecosmice), Alecu Russo comentează eseisticnatura românească, cu o însufleţire roman-tică, dar şi cu o luciditate prevenitoare.Specialitatea lui este, cum zice, vederea (icoa-na), care nu-i o simplă fotografie, o platădescriere frumoasă, ci, îi preluăm termenul,o viziune în care intră şi punctul de vedereal omului care i-a citit pe moralişti şi a frec-ventat muzeele occidentale. În Cântarea cân-tării el dezleagă simţul lui liric şi vocaţia saprofetică, învăluitoare şi jeluitoare ca odoină în care suferinţa se uneşte cu farme-cul şi, împreună, plâng biblic pe ruineleunei ţări iubite şi fără noroc. Un vaiet uriaşîn care răzbat, din loc în loc, ameninţăricumplite de răzbunare, un bocet care atingeuneori o notă metafizică, în fine, invocarearepetată a unei pustiiri şi suferinţe generali-zate. Găsim, aici, şi sugestia că Dumnezeu s-a retras din lume sau, dacă nu s-a retras detot şi pentru totdeauna, de ce Dumnezeu nuvede şi nu aude chinuirile acestei ţări bine-cuvântate? O rugăciune, aşadar, în care estepusă în discuţie şi divinitatea.
19 august 2016, Covasna
14
15
Quelle idée que celle d’une Europe àdeux vitesse! Et pourtant on nous rabâche,cette idée, sans arrêt. C’est à plusieursreprises que notre Europe fut unifiée.D’abord, par la vague culturelle et mystiquesuivie par celle de sa romanisation, au seinde laquelle se répandit le christianisme. Ellefut divisée par Dioclétien pour des raisonsstratégiques plutôt qu’administratives, etConstantin transféra la capitale de 1’ empiresur le Bosphore pour les mêmes raisons.Après Arcadius et Hononus, les deux par-ties de l’imperium ne s’unirent plus. La des-
truction de Rome par les barbares acheva ladivision. Les ambitions de Justinien rétabli-rent provisoirement quelques liens entrel’Orient et l’Occident; mais, enfin, Byzancesuivit sa propre voie qui la conduisit à l’apo-gée de sa splendeur, puis à s’a décadencedue à l’envie des croisés, en attendant lamenace ottomane, et enfin, à sa disparitionsuivie par l’exode massive d’une élite d’in-tellectuels qui contribuèrent d’une manièredécisive à la renaissance des lettes et desarts. Entre temps, ce fut Charlemagne quiunifia l’Occident, quasiment sur le modèle
A gândiEuropa
Evanghelos MOUTSOPOULOS
Deux Europes de factoou une seule Europe?
Sedus la început de ideea de mondializare, esteticianul și filosoful E. Moutsopoulos se află dezamă-git de evoluția lucrurilor, dar își păstrează speranța într-o îmbunătățire majoră. El arată că Europaa fost unificată, prea des, cu forța și cu puterea războaielor (unificarea carolingiană, războaielenapoleoniene, războaiele naziste), iar acum e momentul de a contrazice curentul eurosceptic (careîși are interesele sale financiare) și de a lua măsuri radicale pentru a realiza o Europă destinatăîmplinirii nevoilor și fericirii cetățenilor ei. Europa nu este a Comisiei Europene, ca formă de guver-nare unficată, ci a tuturor europenilor. Puterea tehnocrației bruxeleze ar trebui redusă drastic.Cuvinte-cheie: conceptul de mondializare, euroscepticismul nesincer, integrare pașnică, Comisia
Europeană, tehnocrația bruxeleză.
Seduced at first by the idea of globalization, the esthetician and philosopher E. Moutsopoulos isdisappointed by things evolution, but he guarded hope in a major improvement. He shows thatEurope was often unified by force or the wars power (Carolingian unification, Napoleonic wars,Nazi wars) and now it's time to contradict the Eurosceptic movement (which has its financial inte-rests) and to take radical measures in order to realize an Europe able to achieve the happiness andfulfill the needs of its citizens. Europe is not belonging to European Commission, like unified formof government, but it is belonging to all Europeans. The Brussels technocracy power should bedrastically reduced.Keywords: globalization concept, insincere Euroscepticism, peacefull integration, European
Commission, Brussels technocracy.
Abstract
Evanghelos MOUTSOPOULOS – Academia din Atena, e-mail: [email protected]
romain ou à peu près. Or, les temps avaientchangé et de nouvelles nations issues despeuples autochtones ou immigrées s’étaientformées. Plusieurs tentatives d’unificationde notre continent par la force des armesont échoué. Rappelons-nous les guerresnapoléoniennes, la prise de Moscou déser-tée, puis le passage de la Bérézina et, finale-ment, Waterloo. De même, l’occupation del’Europe par la vague nazie qui déferla jus-
qu’à Stalingrad avant de s’en retirer sous lapression des débarquements en Sicile et enNormandie – non sans avoir commis toutessortes de cruautés et d’exterminations etruiné économiquement le sud-est européen.Mais trêve de guerres fratricide. À la faveurde la guerre froide, les vaincus profitèrentlargement d’une aide généreuse venantd’outre Atlantique, mais imposé bientôt leurprimauté sur l’ensemble du continent. Lespères fondateurs de F Europe unie ont vuloin et clair, peut-être un peu trop en idéa-listes. L’Europe serait désormais unifiée,non pas par la volonté d’un conquérantmais par celle de ses citoyens ; donc, politi-quement et économiquement. Commentest-on alors passé à la conception de deuxEuropes, l’une septentrionale, l’autre méri-dionale? Aurait-on peut-être agi trop préci-pitamment? En l’occurrence, il est vrai quele sud, mais aussi le nord, nord-ouest euro-péen, y avaient été économiquement malpréparés. Je ici évoquerai le plébiscite ratéde 2007, auquel la faute revient aux Françaiset aux Hollandais. L’erreur fatale commise àl’origine consistait dans l’omission d’avoirconsolidé les fondements constitutionnelset administratifs de l’Union, avant l’instau-ration d’une monnaie unique.
Européen convaincu depuis déjà sixdécennies, lors du Traité de Rome, j’en suisd’autant plus déçu et attristé qu’il soit, pourl’instant, encore, mais depuis déjà unedizaine d’années question d’une Europe sedéveloppant désormais à deux vitesses, cequi, jusqu’ici du moins, est un fait indé-niable. La France vient de se rpononcer enfaveur de cette situation de deux Europes,tout en sachant qu’elle risque fort de fairepartie de cette division en changeant devitesse, et en passant à la vitesse inférieure.Cette idée est inacceptable. La distinctiond’une Europe à deux vitesses constitue ungrave affront pour les pays européens dusud. En réalité c’est la structuration mêmede l’Europe qui est déficiente quant auxprévisions de son intégration. Sa locomoti-ve, comme on dit, la locomotive allemande,oublieuse de ses dettes économiquescontractées envers les pays européens sousson occupation pendant la seconde guerre
16
Evanghelos Moutsopoulos
17
Deux Europes de facto ou une seule Europe?
mondiale, entraîne le déficit des wagonsinertes, trop confiants en sa puissance et ensa traction. Erigée en quatrième Keich,grâce aux circonstances favorables del’après-guerre et au labeur incontestable deses habitants, l’Allemagne refuse instam-ment de rembourser ses dettes au détrimentdes pays naguère ruinés par elle. Une telleattitude arrogante risque d’entrainer unecrise même en France, le pays qui est deve-nu le partenaire le plus important de la ditelocomotive. Où est alors l’Europe des père,fondateurs? Tout au plus, elle vacille. Afinde faire équitablement la part des choses, ilfaut discerner entre l’euroscepticisme et latendance à quitter l’Europe. Les euroscep-tiques sont loin d’être sincères; ils dissimu-lent sous leur scepticisme leur appartenanceà des politiques qui visent, sinon à évincerl’Europe par la concurrence internationale,du moins à en affaiblir le poids. Enrevanche, la montée de l’anti-européanisme,exprimée à la fois par les extrêmes de lagauche et de la droite dans maints pays ducontinent, reflète le mécontentement autori-taire et quasiment dictatorial des méca-nismes commissionnaires bruxellois. Unelueur d’espérance commence à éclairer l’ho-rizons quelque temps après l’élection par leParlement Européen, pour la première fois,au lieu de sa désignation pure et simple,d’un nouveau président de la Commission,suivi par ses premières déclarations. LaCommission cessera-t-elle enfin d’obéiraveuglément aux ordres de ses tuteurs detoute provenance et remplia-t-elle désor-mais son rôle de gouvernement attentif auxsouhaits des citoyens de l’Europe? Il est vraique notre Europe s’est prématurément élar-gie avant de mieux s’organiser en profon-deur. Or, les faits sont là, et il faut y remé-dier d’urgence, mais aussi prudemment,pour éviter un effondrement définitif de cequi a été construit au prix de tant d’efforts.On peut, dès lors, envisager quelquesmesures a prendre prioritairement. Il fau-drait, en premier lieu, à mon sens, et en sur-montant les phobies qui furent déjà lescauses d’une série de maladies infantiles ducontinent unifié, procéder à la modificationde son statut confédéral en statut stricte-
ment fédératif, ne serait-ce que par étapessuccessives. Deuxièmement, réduire lespouvoirs décisionnels de la technocratiebruxelloise, tout en augmentant ceux duParlement Européen, actuellement très oné-reux, il faut l’avouer, et, de surcroît, impuis-sant à légiférer drastiquement. Troisième -ment, renforcer les structures économiquesde l’Union, puisque c’est surtout au niveauéconomique que les crises se déclarent leplus souvent. C’est un budget fédéral qui serévélera le bouclier le plus efficace, et ce endépit des réticences de ceux qui détiennentles reines de l’attelage. Enfin, redéfinir lavolonté politique de la première économiede la planète et le rôle qu’elle mérite dejouer dans un monde dominé par la mon-dialisation économique et technologique audétriment des cultures particulières, dans lamesure où celle-ci ne s’oppose pas auxdroits reconnus à tous les êtres humains.C’est à cette condition, mais à elle seule, quel’Union des peuples européens pourra pro-gresser, prospérer et se rendre même réelle-ment utile à ces citoyens, quitte à éclairer,une fois de plus, l’humanité entière. Parailleurs, j’avoue avoir été séduit au départpar le concept de la mondialisation qui, parla suite, s’est avéré obnubilant: commetoutes les autres, tel un gants de velours,une main hideuse. Notre Europe — et j’enfais appel à ses dirigeants à partir de cettetribune – a le devoir de s’en méfier tout aulong du processus de l’accomplissement deson intégration à laquelle elle est destinée ;à défaut de quoi et à force de prendre demesures courageuses, elle risquerait de sedégrader, de se décomposer et, à la longue,de disparaître dans le temps. Quantité mar-quante du globe, notre Europe à nous cen’est ni la Commission — telle que nousl’avons connue jusqu’ici : ni ses patronsoccultes. Notre Europe c’est l’affaire de cha-cun de nous. C’est donc à nous de contri-buer à sa restructuration de facto, afin d’enassurer la continuité par le renforcement deses institutions. L’Union fait la force. Soyonssolidaires les uns les autres. L’Europe serapuissante ou ne sera point Je vous remercie.
18
Cine este Bianca Burţa-Cernat?
Bianca Burţa-Cernat: Dacă ar trebui sădau un răspuns convenţional, aş spune căsunt critic literar şi cercetător la Institutul„G. Călinescu” al Academiei Române... Într-un mod mai puţin convenţional, pot să văspun că sunt un om care încearcă să fie liber.
Ce amintiri păstraţi din copilărie, din oraşulnatal?
M-am născut în Câmpulung Muscel, ora-şul lui Muşatescu şi al primilor ani de stu-diu ai lui Ion Barbu. Dar mai bine aş spunecă este oraşul lui Spirache Necşulescu şi alfarsei prin care un om cinstit, până la urmă,ajunge să intre în politica şacalilor... Mi-ampetrecut primii 19 ani din viaţă laCâmpulung, apoi am venit la studii înBucureşti. Oricum, am trăit zece ani decomunism într-un orăşel de provincie din
Interviu
Florian Saiu în dialog cu Bianca Burţa-Cernat
„«Marea» politică mondialăurmează în continuare principiul
nietzschean al dominaţiei«stăpânului» asupra «sclavului»”
Interviul cu Bianca Burţa-Cernat, critic literar şi cercetător la Institutul „George Călinescu” alAcademiei Române, muşcă, prin răspunsuri de o exemplară luciditate, din politicile occidentale,aspirate de o parte a intelectualilor noştri cu ochii închişi, îmbătaţi de promisiuni viclene şi eti-chete strălucitoare. Fibra nervoasă a gândirii e altoită, la Bianca Burţa-Cernat, pe volte îndrăzne-ţe, precum aceasta: „Duşmanul împotriva căruia ar trebui luptat – din punctul meu de vedere şial altor tineri cu orientare de stânga, o stângă democratică, desigur – este acest neo-liberalism săl-batic, amoral, inuman, care ne cere să privatizăm absolut tot. De la Învăţământ şi Sănătate pânăla propriile sentimente”.Cuvinte-cheie: neo-liberalism, politică, educaţie, Occident, pro-occidentalism, profesor, bani,
cultură, manipulare, student, comunism, Uniunea Europeană, migraţie.
The interview with Bianca Burța-Cernat, literary critic and researcher at the Institute „GeorgeCălinescu” of the Romanian Academy, is biting through answers of an exemplary lucidity fromoccidental politics, absorbed blindly by some intellectuals of ours, inebriated by sly promises andglamouros labels. The fiber of thinking is grafted, in case of Bianca Burta-Cernat, on bold voltes,similar to the following: „The enemy that should be fought – from my point of view and of otherleftiest young people, considering a democratic left wing, of course – is this wild, immoral, inhu-man neo-liberalism, which requires us to privatize everything. From Education and Health to ourown feelings”.Keywords: neoliberalism, politics, education, Occident, pro-occidentalism, professor, money, cul-
ture, manipulation, student, communism, European Union, migration.
Abstract
Bianca BURŢA-CERNAT – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, e-mail: [email protected]
Ţara Românească şi pot spune că am amin-tiri frumoase, dar şi ciudate sau care măîntristează.
Ce amintiri vă întristează?
Amintirile legate de primii patru ani deşcoală. Ţin să spun asta, pentru că, de regu-lă, când cineva de vârsta mea, care nu aveadecât zece ani la căderea comunismului,pretinde că-şi aduce aminte ceva concretdespre modul cum funcţiona România înperioada respectivă, e repede adus la ordinecu un zâmbet îngăduitor sau, mai degrabă,de neîncredere. Eu mi-amintesc foartemulte lucruri, îndrăznesc să spun, mi-amin-tesc de un sistem de şcolarizare cvasi-milita-rizat, îmi amintesc ce înseamnă opresiunea(cuvântul nu e deloc prea dur!) şi, da, îmiamintesc ce înseamnă să rezişti suicidar laun asemenea sistem. Între altele, ca să fiumai convingătoare, îmi amintesc mâna mea
de copil de nouă ani înfiptă în halatul tova-răşei învăţătoare, care se pregătea să mălovească! Evoc amintirea aceasta stranie toc-mai pentru că, la un moment dat, în urmaunor articole pe care le-am publicat în urmăcu doi-trei ani – trei dintre ele intitulate„Anticomunismul românesc post factum”,iar al patrulea, „De ce nu sunt «anticomu-nistă»?”, lumea tindea să mă cataloghezedrept o nostalgică, o recuperatoare a comu-nismului şi – de ce nu? –, o mică profitoarea regimului, eventual.
Cum v-aţi apropiat de litere, de cărţi?
Una dintre primele mele amintiri e micabibliotecă a părinţilor mei, cu imagineacăreia mă trezeam zilnic, pentru că era ata-şată canapelei unde dormeam – conţinea nufoarte multe cărţi, câteva sute, în generalliteratură (universală şi română), în mareparte volume ale unor clasici sau, în orice
19
Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»
caz, ale unor scriitori validaţi în timp deinstituţia criticii. Părinţii mei, născuţi laînceputul anilor ’40, nu au avut posibilitatea– din cauza mai multor accidente biograficeşi istorice deopotrivă – să meargă prea mulţiani la şcoală, aşa cum şi-ar fi dorit, dar leplăcea să citească, obişnuiau să cumperecărţi (se consultau adesea şi cu librarul –întâmplător un om cultivat), cu gândul lacei patru copii ai lor... Nu ştiam încă săcitesc, dar abia aşteptam să învăţ. Bănuiamcă între acele coperţi sunt poveşti, sunt altelumi, sunt nişte uşi pe care visam să le des-chid. Am învăţat să citesc cu puţin timpînainte să intru la şcoală, pe la mijlocul ani-lor ’80. După aceea, lucrurile au merscumva de la sine. Am citit împotriva şcolii,am citit împotriva tovarăşei învăţătoare...
V-a marcat acel episod...M-a marcat, sigur că m-a marcat. Apoi,
din clasa a cincea, totul a fost mult mai uşor.Am început să citesc mai mult pe la nouă-zece ani, într-o vacanţă de vară, când amsimţit, poate pentru prima şi singura dată,ce înseamnă o plictiseală ucigătoare. Era ocăldură terbilă, într-un bloc muncitoresc...De obicei, îmi petreceam vacanţele acasă, n-am călătorit niciodată în acea perioadă.Cum nu ştiam ce să fac, am deschis o carte.De atunci nu m-am mai despărţit de cărţiniciodată. Citeam constant, şi în zilele devacanţă, şi în zilele de şcoală. Şi, tot citind,ajungi la concluzia că nu mai poţi face altce-va decât să te ocupi de cărţi. Deşi pare ciu-dat să vrei să creşti pentru a citi şi a scrie.Pentru că mă gândisem şi la scris... Cei dinjur m-au privit cumva ciudat: «Trezeşte-te,cine te consideri?». Am citit de plăcere, maiîntâi literatură. Îmi plăcea mai mult literatu-ra universală… De ce? Explicaţia ar fi lungăşi destul de întortocheată... Apoi am începutsă frecventez şi literatura română – trăgândcu ochiul prin caietele şi manualele fraţilormei. Nu-mi place să mă laud, dar la intrareaîn liceu aveam deja noţiuni de istorie litera-ră... Prin gimnaziu au început să mă intere-seze şi cărţile de istorie, iar în liceu, filosofia.M-am gândit încă din gimnaziu că aveam sămă înscriu la Litere, a fost prima mea opţiu-ne, de la care nu m-am abătut decât în
momentele în care mă răzgândeam şioptam fie pentru Istorie, fie pentru Filo so -fie… Pe la 14 ani, mă gândeam să mă duc lao mănăstire, apoi m-am gândit să mă în -scriu la şcoala de poliţie sau la una militară.
De la mănăstire la o şcoală militară, ce dife-renţă!Da, sunt, într-un fel, omul contrastelor...
Dar, de altfel, ocupaţiile mele de acum nicinu sunt chiar atât de străine nici de o anu-mită disciplină ascetică, nici – paradoxal –de o strategie a combativităţii ca metodă delucru...
Dar de unde ideea să mergeţi la o mănăstire?Pe mine, părinţii nu m-au dus la biserică,
nu sunt nişte credincioşi practicanţi. Ei credîn Dumnezeu, dar fără să facă din asta cevadeosebit. În plus, ştim prea bine că înaintede 1989 oamenii aveau oarecari reticenţe(dintr-un motiv sau altul) în a merge la bise-rică.
Aşadar, Bianca Burţa-Cernat nu este un omdus la biserică.Nu. M-am dus de bunăvoie, am cerut să
fiu dusă, pentru că mi-am pus nişte între-bări. N-a fost la mijloc nici un fel de propa-gandă religioasă şi, de fapt, nici un fel deinfluenţă directă pe care să o fi exercitat, înacest sens, cineva asupra mea. (Doi dintrefraţii bunicii mele paterne au fost, în perioa-da interbelică, pastori protestanţi, dar eu nui-am cunoscut, cum nu mi-am cunoscut nicibunica – a murit, foarte tânără încă, în tim-pul războiului...)
Aţi găsit răspunsurile la acele întrebări?Răspunsurile nu le găseşti niciodată şi
cred că e mai bine aşa. Centrală e, întot-deauna, întrebarea, nu răspunsul.
Cum a fost trecerea de la Câmpulung laBucureşti?Venisem deja de câteva ori în Bucureşti,
în anii ’90, la fratele meu, care era student laMatematică. O altă ciudăţenie: cred că, înurmă cu douăzeci de ani, aş fi putut să tră-iesc oriunde, într-o metropolă, într-un oră-şel de provincie, într-un sat chiar… N-ar ficontat, tot între patru pereţi trăiam, printre
20
Bianca Burţa-Cernat
cărţi. Aş fi parcurs, zilnic, tot acelaşi drum,între casă şi şcoală. Aşadar, pentru mine, n-a fost şocantă trecerea de la un oraş mic launul mare. Singurul lucru cu care a trebuitsă mă obişnuiesc – şi mi-a luat cam o lună –a fost zgomotul străzii. În fiecare seară, înprima mea lună petrecută în Bucureşti, măîntorceam la cămin copleşită, obosită detoată forfota străzii.
Schimbând registrul întrebărilor – literaturacreată de femei glisează zonele periferice alecadrului cultural. Care sunt explicaţiile?Intră în discuţie criteriile valorice sau poziţiamarginală este dictată de alte considerente –dogme, cutume, capete înţepenite? Am ajuns la cartea mea de debut –
Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Prozafeminină interbelică. E primul demers siste-matic de la noi pe această temă. M-a şocatdintotdeauna, încă de când am început săcitesc, faptul că literatura părea să fie, în pri-mul rând, o afacere a bărbaţilor. Femeileerau, în literatură, foarte, foarte puţine. Amşi întrebat, atât la şcoală, cât şi acasă, de ce.N-am primit un răspuns, multă vreme num-am mai gândit la asta, până când, înfacultate, a început din nou să mă sâcâieaceastă idee. Răspunsul, evident, e foartecomplicat. Ar trebui să intrăm în tot felul dedetalii care ţin de nişte evoluţii istorice,sociale, culturale... Şcoala ne obişnuieşte cuideea, inclusiv pe fete, că, dacă femeile nu s-au manifestat în literatură sau în alte arte,asta e doar din cauza unei trăsături intrin-seci naturilor feminine. Nu au talent, nu auvocaţia culturii. Vocaţia lor este mult mai aproa-pe de biologie. Asta suntem lăsaţi să credemşi, uneori, destul de insiduos, cu nişte mij-loace pe cât de parşive, pe atât de eficiente.Da, cred că marginalitatea literaturii femini-ne e, în primul rând, o chestiune socială.Marginalitatea e, în bună măsură, asumatăşi interiorizată de femeile însele. În treacătfie spus, toate cutumele, tot ceea ce ţine deun sistem patriarhal s-a propagat cu atâtmai bine cu cât aceste reguli sunt duse maideparte chiar de femei. Stâlpii patriarhatu-lui ele sunt! O spun cu amărăciune...
Aţi simţit o solidaritate din partea altor femeicu preocupări literare?
Sunt foarte multe nuanţe de introdus,pentru că nu putem să judecăm în categoriiprecis delimitate. Femeile sunt aşa sau aşa...Sigur, există o anumită solidaritate în rân-dul femeilor preocupate de cultură. Darfeminismul românesc – să fim serioşi! – eprivit şi azi de unii (mulţi!) ca un fel demanifestare clinică, ca o ciudăţenie demnăde expus într-un muzeu al ororilor. ÎnOccident, da, mişcările feministe au o fru-moasă tradiţie. Până de curând, credeam căau ajuns chiar la anumite excese veniteodată cu instituţionalizarea. Îmi fac meaculpa privind cu mai multă atenţie spre ceeace se întâmplă astăzi peste tot în Europa„civilizată” şi în lumea... „creştină” – laresurecţia unei gândiri patriarhaliste, la re-conservatorizarea spaţiului public şi, pe alo-curi, la revirimentul unui ultra-naţionalismapter şi opac –, nu mă mai „tem” de „peri-colul” pe care l-ar reprezenta eventualeleexcese ale „corectitudinii politice”. Nu maicred nici că drepturile câştigate odată suntcâştigate pentru totdeauna... În contextulromânesc – cu „tradiţia” sa de devalorizareşi de supunere a femeii –, lucrurile sunt încăşi mai puţin încurajatoare...
Şi la acest capitol am rămas în urmă.Da... La noi sunt femei care activează în
cultură şi care, deşi nici nu le-ar trece pringând să se îndoiască de falsa lor emancipa-re, duc mai departe acest sistem de regulipatriarhal. Unele din oportunism, pentru cănu cred neapărat în el, dar se poate dovedi„profitabilă” acceptarea acestui sistem. Daraltele pentru că – îmi pare rău să o spun –nu au ajuns (şi, e adevărat, contextul nici nule-a ajutat să ajungă...) cu adevărat la conşti-inţa de sine şi la conştiinţa ilegitimităţiimarginalizării care le este impusă, într-oformă sau alta. Ele rămân în continuare citi-toarele pasive, admiratoarele pasive ale„marilor bărbaţi” ai culturii. Dar există, evi-dent, şi destule spirite foarte deschise prin-tre femeile cu preocupări culturale şi cuvocaţie culturală! Am avut posibilitatea săcunosc astfel de femei. Trebuie să recunosccă apariţia cărţii mele, în 2011, s-a bucuratde o primire mai călduroasă decât m-aş fiaşteptat şi de o receptare promptă şi foarte
21
Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»
favorabilă. Ca să mă laud din nou: a avutparte de 40 de cronici în revistele culturale(nemaipomenind articolele de pe diferitebloguri) şi e citată deja în multe lucrări. Auscris despre ea critici-bărbaţi, de diferitevârste, dar şi critici-femei... Cartea s-a pro-movat singură, fără ca eu să fac vreun efortîn acest sens – evident, a contat enorm fap-tul că a apărut la o editură cu vizibilitate, cuun serviciu de presă profesionist, aşa cumeste acela al Editurii Polirom, cu o bună dis-tribuţie şi aşa mai departe.... La un momentdat, tot navigând pe internet, am avut sur-priza să constant că Fotografie de grup... erasubiect de discuţie între două mămici, pe unforum dedicat creşterii şi îngrijirii copiilor.M-am bucurat, asta însemna că am scris ocarte inclusiv cu valenţe umane, nu doarintelectuale sau literare. Nu dispreţuiescsuccesul de public.
Aţi pătruns, aşadar, în lumea culturală a băr-baţilor. După apariţia cărţii, v-au privitaceşti bărbaţi altfel?
Nu, pentru că se ştia că lucrez la aceastăcarte. Ea are la bază o teză de doctorat. Dealtfel, nu avea pe cine să mai surprindă pre-zenţa mea în acest domeniu. Scriam deja deani buni critică literară, mai ales înObservator cultural, unde am debutat în2001, pe vremea în care eram studentă.
Care ar fi, în opinia Biancăi Burţa-Cernat,primele trei scriitoare ale noastre, cele maiimportante?Nu-mi place să fac ierarhii, dar am să
încerc să dau un răspuns. În primul rând, eHortensia Papadat-Bengescu, o scriitoare cunimic mai prejos decât Camil Petrescu, deexemplu. Ca să nu mai vorbim despre fap-tul că le e evident superioară unor autoriprecum Holban, Mihail Sebastian... Prinanvergura operei ei, Hortensia Papadat-Bengescu e undeva mult mai departe... Nupot să nu citez nume ale perioadei postbeli-ce precum Alice Botez, Gabriela Adameş -teanu, Ileana Mălăncioiu, Dana Dumitriu.Dintre interbelice, le recomand de câte oriam posibilitatea pe autenticistele, intimiste-le Anişoara Odeanu şi Sorana Gurian – eleînsele nişte personaje cu biografii cu adevă-rat romaneşti.
În prezent, avem scriitoare de talia celor dininterbelic?Avem, în poezie, un serios eşalon de voci
feminine. Să zicem că în poezia româneascăactuală, vocile feminine sunt mult maiputernice şi mai individualizate. Mă gân-desc la Doina Ioanid, Svetlana Cârstean,Adela Greceanu, Ruxandra Novac,Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, pen-tru a le numi doar pe câteva – nedreptăţin-du-le, fără voie, pe destule altele... În poe-zie, da, avem voci feminine foarte importan-te. În proză, răspunsul comportă infinitenuanţări, pentru că, dacă există nişte scăderila acest capitol după anii ’90, ele nu ţinseama de vreo diferenţă „de gen”. Adică,indiferent dacă e scrisă de bărbaţi sau defemei, proza noastră de azi nu mai areaceeaşi anvergură ca aceea din alte epoci aleliteraturii române.
Dar în literatura feminină avem o perioadaanume, despre care să putem spune că a fostcea mai fertilă, cea mai bună?
22
Bianca Burţa-Cernat
N-aş vrea să vorbim strict despre litera-tura feminină. În cartea mea cu această pre-judecată am şi început. Pentru mine, litera-tura nu e masculină sau feminină. E valo-roasă sau nu! E literatură despre care merităsă vorbim sau nu. Că, întâmplător, autoare-le au fost constrânse (din motive extralitera-re – sociale, politice etc) să se manifeste maipuţin, este o cu totul altă poveste. Aş vrea săocolim termenul de „literatură feminină”.
Bine. Atunci credeţi că, graţie acestor con-strângeri extraliterare, a existat sau există oliteratură de sertar valoroasă? Poate femeileau scris, dar n-au publicat...
Mitul acesta, al literaturii de sertar, s-aspulberat la puţin timp după Revoluţie. S-adovedit că în sertare, dar în toate sertarele,erau doar nişte jurnale, nişte volume memo-rialistice. Că, de facto, sertarele scriitorilornoştri erau cam goale... De ce? N-aş vrea săfiu maliţioasă.
Ce înseamnă poezia pentru Bianca Burţa-Cernat? Aţi încercat să scrieţi poeme?
Poezia e o stare de spirit. Poezia nu eneapărat genul literar pe care-l frecventămcu mai mare sau mai mică asiduitate. Poeziae, de exemplu, mişcarea pisicii mele, dimi-neaţa, în lumina care pătrunde prin ferestre-le largi ale camerei. Sau un anumit efect declar-obscur. E viaţa de fiecare clipă – trăită şiprivită într-un mod neconvenţional... Or,ceea ce găseşti în cele mai multe dintre căr-ţile sau textele publicate sub genericul „poe-zie” e convenţionalismul însuşi... Din păca-te, şi nu doar la noi, poezia e din ce în ce maipuţin individualizată, din ce în ce mai puţinmemorabilă... Iar o să-i supăr pe poeţi, careor să-mi sară în cap şi o să-mi spună că numă pricep la poezie, dar – repet – poezia segăseşte din ce în ce mai rar în cărţile „depoezie”... Dacă am scris eu însămi poezie?Da, am vreo douăzeci de texte, între 15 şi 17ani. Dar le-am scris mai degrabă din per-spectiva celui/celei care voia să devină criticliterar şi care voia să experimenteze – dininterior – scrierea (şi implicit, vorba unuicritic binecunoscut, „ratarea”) în acest gen.
Se poate trăi decent din scris?
Nu ştiu ce înseamnă a trăi din scris...Asta înseamnă a avea posibilitatea sălucrezi într-o universitate sau într-un insti-tut de cercetare, unde primeşti un salariucare îţi lasă (uneori doar!) şi ceva timp pen-tru scris – şi, eventual, înseamnă a mai aveaşi un al doilea job, cum ar fi acela de redac-tor la o revistă culturală... Nu se poate trăidoar din scris, asta e evident, nu? Nici înepoci mai vechi nu cred că se putea trăiexclusiv din scris. Bine, sunt şi cazuri rarede scriitori care se descurcau. În perioadainterbelică, la noi, un exemplu ar fi CezarPetrescu. E celebru pentru faptul că a reuşitsă-şi cumpere casa de la Buşteni doar dinbanii încasaţi în urma publicării unei trilogii– Romanul lui Eminescu. Apoi, Sadoveanu –ca să dau exemplul unui mare scriitor.Probabil că şi în anii comunismului au exis-tat scriitori, unii talentaţi, alţii foarte talen-taţi (alţii într-o mai mică măsură...), care auputut trăi din scris. Dar aceasta ar fi o discu-ţie specială, pentru că, în ciuda unor con-strângeri, regimul comunist a oferit, celpuţin unor categorii sociale, între care aintelectualilor şi a scriitorilor – multora nule va plăcea s-o recunoască! – anumite privi-legii. Să nu uităm că erau destui care seîntreţineau din false împrumuturi de laFondul Literar, împrumuturi care nu se maireturnau ulterior. Circulă şi acum o anecdo-tă despre un scriitor foarte cunoscut, unpoet vocal, agitat – n-am să-i dau numele –care, înainte de momentul ’89, reuşişe săajungă cu împrumuturile de la FondulLiterar la suma de un milion de lei! Somat,după Revoluţie, să restituie banii, e adevă-rat, i-a restituit, dar pe la sfârşitul anilor ’90,când un milion de lei nu mai însemna marelucru. Aşadar, înainte de ’89 se putea trăidin scris, dar doar în anumite condiţii – şinu neapărat cu compromisuri mari. Chiar şio banală cronică literară se plătea foartebine. Iar publicarea unui volum îţi puteaaduce o remuneraţie frumuşică. Nu maivorbim despre diferitele sinecuri obţinutede mulţi scriitori prin redacţiile revistelorliterare – lucrul e binecunoscut, de altfel.Dacă facem abstracţie de inconvenientulcenzurii – dar şi aici rămânea, după apusul„realismului socialist”, o serioasă marjă de
23
Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»
24
Bianca Burţa-Cernat
negociere şi de manevră –, viaţa unei părţisemnificative a scriitorimii române a fost, înorice caz, vizibil mai comodă sub aspectfinanciar decât după 1989. Boema literară acunoscut atunci o epocă de glorie...
Noi, cei de azi, avem libertatea (şi aceearelativă!) de expresie. Şi, în principiu, avemposibilitatea de a călători oricât peste grani-ţă. În principiu! Pentru că ştim prea bine cădistanţele nu se măsoară numai în kilo-metri, ci şi în lei sau în Euro... Noi nu avemsinecuri (şi nu spun că era neapărat unlucru firesc ca scriitorul să beneficieze deaşa ceva...), ci, adesea, muncim din greu,până la epuizare, pentru un salariu modest;nu avem la dipoziţie nici un Fond Literar;nu scriem un articol sau o carte cu gândul lavreo recompensă materială (ne bucurăm,pur şi simplu, să fim publicaţi de o editurăimportantă); călătorim scandalos de puţinîn străinătate pentru studiile de care amavea atâta nevoie, şi doar dacă obţinem obursă; ne luptăm cu nişte mecanisme alepieţei/ale economiei liberale de care scriito-rii din deceniile de comunism – haideţi să orecunoaştem! – nu aveau a se preocupa şi decare, de altfel, nici nu au fost, cu mici excep-ţii, conştienţi în Decembrie 1989, dinmoment ce, în primii ani de după cădereacomunismului, nu păreau a înţelege că eimposibil să-şi păstreze beneficiile (reale,orice s-ar spune!) din deceniile anterioare şisă se bucure, în acelaşi timp, şi de avantajele„libertăţii” şi ale „democraţiei”. Azi, nouănu ne mai sunt îngăduite astfel de candori...
Nu există chiar nici un personaj astăzi, înRomânia, care să trăiască exclusiv din scris?Nu, nu cred. Într-o societate în care regu-
lile sunt făcute de economia de piaţă, deideologia neo-liberală, nu se poate. Nutrăim în epoca literatului sau a artistului, ciîn epoca omului de afaceri. El este zeul vre-murilor noastre.
S-a trăit vreodată în epoca literaturii, a poe-ziei, a artei?Poate în epoca mecenatelor; în Renaştere,
spre exemplu. Dar să nu uităm că, în vremece artiştii, scriitorii, cărturarii lucrau laopera lor (vitală, de altfel, pentru umanita-
te), la o anumită distanţă de ei trăia mareamasă a nefericiţilor, a truditorilor anonimi,a „plebeilor” (dispreţuiţi în toate timpurile),a celor care nici măcar nu puteau visa căurmaşii lor vor avea posibilitatea să urmezeo şcoală, să înveţe să scrie şi să citească.Acum vorbesc ca un om de stânga, o să fiudin nou antipatică pentru unii dintre citito-rii interviului, dar să nu uităm că întotdeau-na marea cultură s-a făcut şi cu ignorareapauperităţii majorităţii tăcute... N-aş vrea săfiu înţeleasă greşit, ci doar să descriu unmecanism, nişte realităţi.
Dar şi lumea aceasta materială a oamenilorde afaceri, a „zeilor” din ziua de astăzi, sebazează pe nişte principii morale, pe o filoso-fie de viaţă, pe un sistem de valori. Toateaceste coordonate sunt date tot de intelec-tuali, de cei care gândesc. Mi-e greu să credcă oamenii economiei de piaţă nu cunoscacest aspect.Normal că şi ei se ghidează, poate fără să
ştie de multe ori, după un sistem de valori.E adevărat că se fac anumite investiţii, sealocă bani intelectualilor. Dar în specialanumitor intelectuali, unor anumite grupuriconectate la sistem. De regulă, aceşti intelec-tuali sunt dispuşi să servească fără nici unfel de abatere, fără nici un fel de îndoială oanumită cauză a lumii contemporane. Ca sămă exprim eufemistic.
Aprofundând puţin lumea intelectualilor –cum se prezintă astăzi studentul de la Litere?E altfel decât studentul de acum 15-20 de
ani. Pe de altă parte, nu m-aş grăbi să acuzaceste diferenţe, pentru că ele sunt rezulta-tul lumii în care trăim şi – de ce nu? – almult invocatelor reforme educaţionale şiinstituţionale pe care le promovăm şi le totexperimentăm de la sfârşitul anilor ’90încoace. Îmi pare rău să o spun, dar îndomeniul studiului literaturii române tot„spectacolul” invocatelor reforme curricula-re s-a soldat cu un imens eşec. Iar eşecul îlvedem azi. Studenţii nu sunt, în mod evi-dent, mai puţin inteligenţi decât erau cei dingeneraţiile anterioare. Ei au citit mai puţindecât noi, se orientează poate mai dificildecât ne orientam noi, dar nu e vina lor, ci a
unui sistem care nu mai încurajează, nu maivalorizează pozitiv lectura şi, în genere,„nobila inutilitate” a culturii.
Care ar fi, pe scurt, principalele carenţe alesistemului nostru educaţional? Există şiaspecte pozitive?Întotdeauna sunt şi aspecte pozitive.
Niciodată n-am ţinut să mă plasez în barcacelor care spun că totul e rău în învăţămân-tul românesc. Mai ales că ştiu unde vor săajungă unii dintre criticii acerbi ai sistemu-lui educaţional românesc – la compromite-rea învăţământului de stat, cu scopul favori-zării celui privat.
Asta se întâmplă şi în domeniul Sănătăţii.Da, aşa e. Şi iar ne întoarcem la politică şi
la lumea opacă faţă de cultură. Dar vinova-tul, duşmanul împotriva căruia ar trebuiluptat – din punctul meu de vedere şi alaltor tineri cu orientare de stânga, o stângădemocratică, desigur – este acest neo-libera-lism sălbatic, amoral, inuman, care ne ceresă privatizăm absolut tot. De la Învăţământşi Sănătate până la propriile sentimente.
Există această tendinţă europeană de unifor-mizare a valorilor. Vorbesc de actuala politicăoccidentală, la care liderii noştri se aliniazăcu ochii închişi.Sigur că da, liderii noştri şi o dată cu ei,
şi noi. Elitele intelectuale nu sunt mai puţinresponsabile decât liderii politici. Ar trebuisă recunoaştem acest lucru. Poate că fiecaredintre noi cauţionează la un moment dataceste mecanisme şi aceste schimbări.
Sunt câteva voci de primă mână ale culturiinoastre care au reacţionat. Mă refer aici laIoan Aurel Pop, la Ana Blandiana...Cu siguranţă că sunt intelectuali care
reacţionează, dar imediat cum o fac suntacuzaţi de naţionalism, de naţional-comu-nism sau de stângism.
Ce cărţi aveţi acum pe noptieră?Doar pe noptieră nu ţin cărţi. În rest, sunt
peste tot. Am foarte multe. Ca să vă răs-pund – am recitit de curând o carte splendi-dă a lui Ray Bradbury – Fahrenheit 451. Mă
delectez acum, seara, recitind romanele luiJane Austen. De asemenea, citesc în perioa-da aceasta cu foarte mare interes traduceridin cărţi de ideologie sau de istoria mentali-tăţilor apărute la două edituri de nişă, darcu proiecte foarte ambiţioase – la „Hecate”şi la Editura Tact. Am, de exemplu, pe masade lucru o carte a unei cercetătoare america-ne, Silvia Federici, Caliban şi vrăjitoarea.Femeile, corpul şi acumularea primitivă, alăturide Contraistoria liberalismului deDomenico Losurdo. Am, pe urmă, în preaj-ma mea tot soiul de cărţi din literaturaromână, despre care urmează să scriu: ulti-mul roman al lui Octavian Soviany, Năluca,sau Disco-Titanic-ul lui Radu Pavel Gheo. Şi,mai presus de orice, pe un raft de lângămasa mea de lucru stau câteva zeci de cărţidespre sau care au legătură cu Panait Istrati– şi asta pentru că lucrez la un volum dedi-cat acestui autor, atât de neatent citit şi, înconsecinţă, atât de rău înţeles în propria-iţară.
Să vorbim puţin şi despre problema migraţii-lor. Pot ele modifica, în timp, profilul culturalal Europei?Ne putem aştepta la foarte mari schim-
bări, dar eu privesc aceste lucruri cu mareatenţie. N-aş vrea să mă pronunţ în chestiu-nea asta, îmi lipsesc foarte multe date; nuam competenţă de „analist” pe aceastătemă, ci doar o „competenţă” de martor –preocupat şi cât se poate de suspicios.
E vorba de migraţii în general. În cazulFranţei, de exemplu, ele n-au început de ieri,de azi. Întrebarea este dacă mai areOccidentul forţa să asimileze toate acestepopulaţii.Migraţii s-au produs în toate epocile isto-
rice, e adevărat. Şi, de cele mai multe ori, nufără violenţă. Întrebarea privitoare la „asi-milare” se pune şi în cazul Europei de Est, larîndul ei colonizată de-a lungul timpului,marginalizată de asemenea. Occidentulpoate că ar trebui să ne explice (şi să-şiexplice şi sieşi) mai multe despre fenomenulla care vă referiţi, pentru că el ar trebui săştie mai bine decât oricine ce anume a„semănat” de-a lungul vremii, de-a ieşit
25
Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»
acum o asemenea furtună... În plus, ar tre-bui regândite anumite chestiuni, precumrelaţia dintre centru şi periferie, între caredistanţa, contrar a ceea ce ne tot spun dedecenii bune anumiţi teoreticieni ai postmo-dernismului, nu s-a micşorat deloc.„Marea” politică mondială urmează în con-tinuare principiul nietzschean al dominaţiei„stăpânului” asupra „sclavului”. Să recu-noaştem, mai ales noi, cei care suntem aici,la periferie... Doar pentru anumiţi intelec-tuali halucinanţi diferenţele s-au anulat – ebine, cântăm globalizarea şi absenţa orică-ror discriminări. Nu, nu se poate aşa... Artrebui reevaluată şi autenticitatea unui dis-curs despre „drepturile omului”, expresieprin care Occidentulul şi-a asumat-o ca fiin-du-i definitorie. Ar trebui văzut şi ce seascunde dincolo de acest discurs frumos şicâtă acoperire are.
Profilul cultural al României – care ar fi elacum?Nu ştiu dacă avem un profil cultural. Mă
tem că nu. Sau, fiind prea aproape de eveni-mente, nu reuşim să-l vedem. Poate că o săse vadă mai bine peste douăzeci de ani. Nu-mi dau seama. În primul rând, nu putem ştice se va întâmpla cu noi peste un an, doi...În Europa, în lume... Cum se vor aşezalucrurile. Pentru că e clar că se mişcă nişteplăci tectonice şi că în curând nu o să mai fienimic din ceea ce a fost.
Credeţi că va rezista Uniunea Europeană?N-aş vrea să iau dorinţele mele drept
realitate, dar ar fi de dorit ca acest proiectnu doar să existe, ci să se consolideze şi să-şi redefinească liniile de conduită şi deacţiune, să renunţe, între altele, la „dublulstandard”. Asta ar însemna şi o redefinire arelaţiilor între membrii Uniunii Europene, oredefinire a relaţiilor între centru şi margi-ne, între pilonii UE şi noi, cei din Estul atâtde blamat, dar atât de defavorizat în fond şipuşi sub acuzare ca fiind ex-comunişti... (ui -tând că, de fapt, comunismul a venit, totuşi,din altă parte – un experiment impus Estu -lui, nu un produs al acestei părţi de lume...)
Avem, în prezent, vreun avantaj palpabil camembru în UE sau mai vizibilă rămâne
intenţia Occidentului de a folosi România cape o mare piaţă de desfacere?Pentru anumite categorii, avantajele par
a atârna în balanţă mai greu decât dezavan-tajele. Cu cât ne apropiem însă de treptelemai de jos ale societăţii, nu cred că acesteavantaje sunt mai mari. Pentru tinerii cuocupaţii intelectuale, pentru oamenii de afa-ceri, pentru politicieni – benficiile sunt evi-dent mai semnificative. Pentru micul fer-mier sau pentru muncitorul pauper s-arputea ca lucurile să stea puţin altfel.
Vă consideraţi un român patriot?Mă feresc de cuvintele mari. Mă consider
un român apropiat de ceea ce înseamnă undiscurs pro-naţional, din ce în ce mai blamatastăzi, foarte blamat – să fim înţeleşi – lanivelul intelectualităţii. Şi, mai ales, la nive-lul intelectualităţii umaniste, care împinge,în mare parte, pro-europenismul şi pro-occidentalismul până la ura de sine. Iarăşi eo afirmaţie care o să-i supere pe mulţi, darmă întreb de ani buni de ce anume, până laurmă, apărarea unor valori, a propriei cul-turi, a propriei naţiuni, ar veni în contradic-ţie cu apărarea unor valori umane – săzicem – universale. Pe de altă parte, îmi dis-place profund şi discursul patriotard sforăi-tor, în care ecourile epocii naţional-comu-niste ceauşiste se împletesc cu acelea aleextremismului anilor ’30 şi care, până laurmă, nu face decât să compromită oriceîncercare de re-valorizare justă şi inteligentăa naţionalului.
Este Cultura susţinută suficient în Româ -nia? Se alocă destui bani Culturii?Nu, evident. Imediat după Revoluţie,
Ministerul Culturii a avut un buget de0,33%. Acum nu ştiu cât avem – 1%? Amfăcut mici progrese.
De ce credeţi că se investeşte atât de puţin înCultură? Există interese precise? Doar seştie că o masă de omeni needucată este maiuşor de condus...M-am gândit cu spaimă la un asemenea
scenariu. Nu pot să-l exclud cu totul. Aşvrea să găsesc contra-argumente... Da, da,într-adevăr, m-am gândit la un asemenea
26
Bianca Burţa-Cernat
scenariu... O masă de oameni cu o culturăprecară e mai uşor de convins, mai uşor demanipulat. Şi, când spun asta, nu mă referdoar la acele categorii de cetăţeni mult bla-mate de douăzeci şi ceva de ani pentru căvotează cu stânga – în România postcomu-nistă stânga fiind asimilată, printr-o fraudălogică, Răului, iar dreapta fiind văzută casingura cale a „Binelui”... Când spun mani-pulare, mă refer la manipularea căreia îi potcădea pradă şi oameni cu studii, oameni cucarte (şi – unii – chiar cu cărţi!). Discursulanticomunist postdecembrist, virulent pânăla iraţionalitate, şi-a recrutat mai întâi adep-ţii din rândurile intelectualilor – care audovedit şi după ’90, ca şi în perioada inter-belică şi ca în multe alte ocazii, că nu suntmai puţin viscerali în reacţii decât cei pecare îi dispreţuiesc ca „plebei”...Manipularea nu ocoleşte, din păcate, penimeni – mai ales dacă e propagată pe toatecăile, prin şcoală, prin media, prin mijloci-rea diferitelor instituţii cu infuenţă. Tinerii
de astăzi pot fi destul de periculos manipu-laţi – s-a văzut asta şi în toamna anului tre-cut, după tragedia din „Colectiv”, când aufost scoşi în stradă dându-li-se impresia că afost iniţiativa lor... Însă nu vreau să insistaici asupra acestui subiect delicat...
Ce părere aveţi despre clasa politică dinRomânia? Avem o clasă politică în adevăra-tul sens al cuvântului?Nu ştiu dacă e mai rea sau mai bună
decât clasa politică de dinainte de ’89 saudecât cea de dinaintea celui de-al DoileaRăzboi Mondial. După căderea comunis-mului, noi am fost învăţaţi – apropo demanipularea prin cultură şi de propagareaunor anumite preconcepţii culturale – săidealizăm tot ce venea dinaintea comunis-mului. Uităm (sau ne facem că uităm) mari-le scandaluri de corupţie interbelice, „tunu-rile” din economia românească date de poli-ticieni pe care azi îi idealizăm. Uităm (sauam fost „programaţi”, prin educaţia „anti-comunistă” căreia i-am fost supuşi – aş zicemai mult: i-am căzut pradă –, să nu ne inte-reseze lucrurile acestea), uităm nenumăra-tele abuzuri politice comise de cei care con-duceau Statul Român înainte de al DoileaRăzboi Mondial, un stat la fel de autoritar şide nedemocratic ca şi acela comunist. Idea -lizăm, repet, excesiv respectiva perioadă...
Şi acum se mai procedează aşa. Este o anumi-tă editură care a făcut o afacere din idealiza-rea perioadei interbelice.Aşa e, şi o face într-un mod iresponsabil.
Dacă citim romanele lui Camil Petrescu, deexemplu, înţelegem câte ceva despre lumeapolitică a epocii respective şi despre perso-najele ei atât de pitoreşti. Cum arăta FredVasilescu, ce cultură avea, prin ce fel de afa-ceri se ridicase? Nu trebuie să idealizămclasa politică interbelică. De fapt, nu trebuiesă idealizăm nici un fel de clasă politică,pentru că, prin firea lucrurilor, politica e unjoc al compromisurilor. Politica e o lume acinismului, a realităţilor atroce. Putem săcerem de la o clasă politică măcar sporadicegesturi de solidaritate, gesturi de apărare aunor interese de ordin general – asta putemsă facem –, dar fără să ne aşteptăm de la
27
Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»
oamenii politici să se transforme în sau săgenereze lideri providenţiali. Mă tem ori decâte ori aud că a mai apărut un lider provi-denţial.
Ce părere aveţi despre scandalul tezelor dedoctorat plagiate? Cum comentaţi gestulprofesorilor care girează moral aceste furturiintelectuale? Suntem, stimată doamnă, oţară de doctori.Mi se pare de-a dreptul nociv fenomenul
doctoratelor susţinute pe bandă rulantă –chiar şi atunci când nu sunt plagiate, elesunt, în cea mai mare parte, lipsite de oricevaloare ştiinţifică sau intelectuale: simplemaldăre de hârtie, compilaţii înseilate pen-tru obţinerea unei diplome în plus, care săaducă un mic avantaj de imagine sau un micspor la salariu. Fenomenul ţine, poate, şi deun oarecare bovarism naţional. E limpedecă o comunitate nu poate genera un numărnesfârşit de oameni cu abilităţi intelectualesuperioare – ar fi şi nefiresc, de altfel. Nu-miplace totodată nici faptul că această impos-tură e, în ultima vreme, instrumentalizată şispeculată politic, „demascările” fiind trans-formate în spectacol. Plagiatul a devenit,din păcate, dintr-o temă care se cuvenea dis-cutată cu calm şi cu argumente raţionale,într-o formă de şantaj politic şi, mai grav, înjudecarea plagiatelor şi a plagiatorilor seope rează, în mod flagrant şi strident, cudouă măsuri: adică plagiatul cuiva e mai pu -ţin grav decât plagiatul altuia, pe VictorPonta îl punem la zid, în timp ce LaureiCodruţa Kovesi îi căutăm circumstanţe ate-nuante.
Dar profesorii care au garantat pentru acestedoctorate în schimbul unor avantaje? Cu eice ne facem?N-aş acuza neapărat interesele financia-
re... Plagiatul este, într-adevăr, un furt şiorice dascăl responsabil nu ar trebui să ezitesă respingă orice fel de lucrare plagiată. Dar– repet – povestea devine mai delicatăatunci când e instrumentalizată politic.Pentru că asta se întâmplă, noi nu punem îndiscuţie doctoratele din punct de vedereintelectual, ci dintr-un punct de vedere poli-tic.
Ce specie literară îndrăgiţi cel mai mult? Şide ce?Frecventez cu plăcere toate speciile lite-
rare posibile, singura condiţie e să fie ilus-trate de cărţi valoroase.
Când realizaţi cronica unei cărţi – poatebune, dar al cărei autor vă este pur şi simpluantipatic – cum reuşiţi să vă păstraţi obiecti-vitatea?Reuşesc să mă detaşez. De regulă, scriu
despre cărţi pe ai căror autori nu i-am întâl-nit niciodată. Apoi, pentru un critic literar,problema simpatiei sau a antipatiei nu intrăîn calcul. Dacă un critic are asemenea dile-me, ar fi mai bine să se lase de meserie. Mis-a întâmplat să scriu despre o carte şi săcunosc bine şi autorul, dar am pus întreparanteze – cred că fără mari eforturi – acestamănunt (evident că mi-am creeat, în felulacesta, destule antipatii). Detaşarea ţine deo anumită cruzime a criticului, dar şi deobligaţia lui de a judeca drept. De ce trebuiesă ridici în slăvi o carte nereuşită numaipentru că e scrisă de un prieten? Şi de ce eatât de greu să recunoşti meritul unor autoricu care, poate, nu eşti în relaţii tocmai cor-diale?! Dacă, de pildă, nu împărtăşescopţiunile politice ale domnului MirceaMihăieş, asta mă împiedică oare să recunoscexcelenţa cărţii sale despre Joyce (Ulysses,732. Romanul romanului)?! Ceea ce a făcut cadin competiţia dintre G. Ibrăileanu şi Viaţaromânească, pe de o parte, şi E. Lovinescu şiSburătorul, pe de alta, învingătorul simbolicsă fie, pe termen lung, cel de-al doilea echiar efortul de obiectivare, de depăşire apartizanatelor. Lovinescu a pledat foarteconvingător – prin chiar exemplul personal,nu numai prin vorbe – pentru „resemnareaîn faţa adevărului estetic”. Totuşi, parcă n-aş agrea până la capăt această formulare,pentru că evaluarea justă, onestă a cărţilor şia autorilor nu ar trebui percepută ca unsacrificiu. Aşa că nu mă „resemnez” în faţavalorii cărţii unui „neprieten”: nu, nu măresemnez, o recunosc în mod spontan şifiresc.
Despre scandalurile din sânul UniuniiScriitorilor ce ne puteţi spune?
28
Bianca Burţa-Cernat
Nu am mari speranţe în legătură cu evo-luţia acestei instituţii – în cădere liberă şiîntr-un proces de degradare tot mai accen-tuat după 1989. Nu ştiu dacă UniuneaScriitorilor este o instituţie reformabilă.
Cum devii membru în Uniunea Scriitorilor?Uneori, îţi scoţi la tiparniţa din cartier
cinci plachete de versuri, obţii nişte reco-mandări şi devii membru al UniuniiScriitorilor, ca să ai parte de o pensie. Este oaltă formă de impostură. Există, cu siguran-ţă, un număr de scriitori adevăraţi, mai bunisau mai puţin buni, doar că aceştia sunt 10%din cei aproape 3000 de membri.
Câte cărţi citiţi în medie pe an?N-am făcut o socoteală. Peste o sută, în
mod cert. Sunt, în plus, şi cărţi din carecitesc anumite capitole sau pe care doar leconsult.
Cum vedeţi viitorul publicaţiilor scrise, alrevistelor culturale?
Nu ştiu, deocamdată văd prezentul, careeste modest. Viitorul rămâne deschis.
Ce pasiuni are Bianca Burţa-Cernat în afarasferei profesionale?
Îmi place să călătoresc. Din păcate, nuam ocazia să călătoresc atât cât mi-aş dori,dar când plec în vacanţă, las deoparte cărţi-le, las cititul, las scrisul. Îmi place să măbucur de ceea ce văd în jur – să citesc în„cartea naturii” sau pe chipurile oamenilorpe care îi întâlnesc.
Deci, nu plecaţi cu cartea după dumneavoas-tră...
Ba da, plec cu multe cărţi după mine. Amîntotdeauna un bagaj foarte greu din cauza.Dar îmi dau seama ulterior că am cărat oasemenea greutate pentru doar câtevapagini citite. Mă simt mai confortabil întovărăşia cărţilor.
Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»
29
30
Les amis, c’est une seconde existenceBaltasar Gracian
Pour les grecs, l’amitié était une „vertu”acquise grâce au commerce intellectuel etaffectif entre des „gens de bien” car l’éva-luation des partenaires sert de socle aussibien que de garantie pour la pertinence dece lien interpersonnel. Les discours sur lestatut de l’ami se sont formulés au point dese relayer à travers le temps d’Aristote etCicéron à Montaigne, Nietzsche et tantd’autres comme Blanchot ou Derrida. L’ami,la plupart de ces exégètes le considèrent
comme étant „un autre moi – même”, un„tiers” qui accompagne le „double” donttout être est constitué, ou encore un „alterego”. Il s’agit ici non pas de réfléchir surl’amitié comme valeur fondée sur des liensinterpersonnels mais d’emprunter certainspropos afin d’éclaircir son rôle dans l’exerci-ce du travail théâtral où elle se trouve asso-ciée à une activité de groupe, où l’affect ami-cal et la création s’entrelacent souvent. Lethéâtre ne s’accomplit pas dans la solituded’un bureau ou d’un atelier d’artiste, maisdans une salle de répétitions où sous laconduite d’un leader plusieurs êtres se trou-
Document
Georges BANU
De l'amitié au théâtre
Georges BANU – Critic de teatru, Paris, Franța, e-mail:
Eseul de faţă nu este o reflecţie asupra prieteniei ca valoare întemeiată pe legăturile interpersonale,ci are intenţia de a aduce la lumină anumite aspecte pentru a-i lămuri rolul în exercitarea munciiteatrale, unde ea, prietenia, este asociată unei activităţi de grup, în care afecţiunea amicală şi creaţiase înlănţuiesc adesea. Teatrul nu se realizează în singurătatea unui birou sau în atelierul unui artist,ci într-o sală de repetiţii. Un cerc de prieteni. O prietenie comunitară. Este prima raţiune care expli-că influenţa prieteniei pentru aceasta artă în care pluralul este pus ca o condiţie a practicii sale.Aducem exemple numeroase în sprijinul acestei idei.Cuvinte-cheie: simţul prieteniei, prietenia creatorilor de artă, prietenia în teatru, prietenia comu-
nitară.
This essay is not a reflection on friendship as a value based on interpersonal links, but have the inten-tion to bring to light some aspects clarifying the role in the exercise of theatrical work, where thefriendship is associated with a group activity in which friendly affection is often tangled with thecreation. The theatre is not performed in a office loneliness or into an artist studio, but in a rehearsalhouse. A friends circle. A communital friendship. It is the first reason which explains the influenceof friendship for this art where the plural is put as a condition of its practice. We bring numerousexamples to justify this idea.
Keywords: friendship sense, friendship of art creators, theater friendship, communital friendship.
Abstract
31
De l'amitié au theater
vent réunis. C’est la raison première quiexplique la portée de l’amitié pour cet art oùle pluriel se pose comme condition de sapratique. Ici on cherche, le plus souvent, àinstaurer une amitié communautaire sur labase du plaisir d’être ensemble. Une illotopietemporaire, un cercle de compagnons. Onfait du théâtre sur fond de confiance accor-dée à un engagement collectif qui pallie lespeurs solitaires de l’artiste confronté seule-ment à lui – même. De là proviennent lesefforts pour constituer des équipes, destroupes, des collectifs qui érigent en condi-tion première une reconnaissance valorisan-te du partenaire appelée à se convertir enamitié grâce à la longévité de la collabora-tion. Amitié qui se gagne dans la durée etqui, on le découvre, peut se détériorer par ladurée!
Nous sacrifions cette fois – ci la réflexionsur les communautés (à ce sujet le volumedirigé par Marie – Christine Autant –Mathieu et consacré à cette problématiquereste essentiel) pour procéder à un rétrécis-sement du champ afin de nous consacrer àdes amitiés duelles, amitiés qui se ratta-chent au modèle du lien exemplaire quis’est noué entre Montaigne et La Boëtie.Lien fondé sur la reconnaissance de soi dansl’autre avec lequel se cristallise une relationunique, nécessaire et rassurante. Les limitess’effacent, les identités se confondent et,ainsi, chacun des partenaires éprouve lesentiment réconfortant d’être enfanté aussibien que protégé par l’autre. Voilà un entre –deux qui définit ces paires d’amis, pairesétrangères aussi bien au cloisonnement dessolitudes qu’à l’indistinction des commu-nautés. Un théâtre fait non pas seul, ni àplusieurs, mais un théâtre fait à deux. Deuxamis.
La cohortia du collectif théâtral se trouvesuppléée, dans un premier temps, par laphilia des singularités. „Je ne me fonds pasdans un collectif, mais je ne suis pas seulnon plus” – posture défendue par les deuxamis. „Parce que c’était lui, parce que c’étaitmoi”. Des amis je n’en ai pas plusieurs,mais un seul, mon ami – et nous nous por-tons garants l’un de l’autre. Au moins dansle présent sans préjuger de ce que l’avenir
apportera, confirmation ou rupture du lien.L’instant actuel compte et dans ce contextenous nous livrons à la production d’uneoeuvre qui sera double, faite des complé-ments que l’un apporte à l’autre, de l’unitéqui ainsi se réalise. Tout s’appuie sur unereconnaissance de soi, de même que surl’apport d’une différence subtile fournie parl’ami: nous nous ressemblons, mais les iden-tités sont préservées. Le projet, d’une insti-tution théâtrale surtout, s’accomplit ainsi.Les exemples sont rares, et pourtant ils ontmarqué le théâtre occidental. Leur faiblessenumérique ne doit pas nous décourager ninous tromper sur leur impact. L’amitié duel-le se définit comme une amitié centrale,unique, distincte des amitiés épisodiques àla survie limitée, amitié de parcours, aussibien que des amitiés de groupe, amitiés àgéométrie variable. Elle a déposé desempreintes décisives sur la scène européen-ne. Amitié scellée par une attente partagéeet une visée concrète.
L’amitié des bâtisseursLe théâtre moderne est né d’une amitié et
fondé par elle, l’amitié entre Némirovitch –Dantchenko et Stanislavski qui, ensemble,ont imaginé le Théâtre d’Art de Moscou etl’ont imposé à travers des épreuves et desréussites. Leur amitié fut à l’origine laconséquence de la fameuse rencontre de dix– sept heures au Bazar slave (année) lors-qu’ils ont partagé leurs projets et éprouvéle sentiment d’une communion à mêmed’accomplir l’utopie dont ils éprouvaientensemble la portée essentielle. Cet événe-ment s’explique par l’extraordinaire fusionintellectuelle et affective qui a relié les deuxpartenaires déçus par le présent mais habi-tés par la perspective d’un renouveau pos-sible. Amitié – événement qui, comme disaitMontaigne à propos de la sienne, avec LaBoëtie, n’a pas besoin du temps pour mûrirni de précautions pour se nouer. „Notreamitié, écrit Montaigne, n’avait rien à voiravec des amitiés molles et régulières, aux-quelles il faut tant de précautions, delongues et préalables conversations”.Amitié dépourvue de suspicion et animée
32
Georges Banu
par la confiance soudainement reconnue.Ainsi, au Bazar slave, grâce aux partenairesen présence surgit la perspective d’un pro-gramme de renouveau conforté par l’amitiéqui lui sert de pulsion aussi bien que decadre. Les deux amis se soutiennent, s’entre-tiennent, et ainsi chacun sert l’autre. Amitiédes bâtisseurs dont le présent du coeur etl’avenir d’un désir s’imbriquent. Ils sontsynchrones, contemporains et dialogiques.Il n’y a pas de priorité, il n’y a que de lasimultanéité. Les deux amis élaborent encommun leur vision et amorcent son exerci-ce en s’appuyant sur l’assise complémentai-re des affects et des idées. Le Théâtre d’Art deMoscou – fruit d’une amitié. Il est issu de cepartage réciproque sans nulle arrière – pen-sée, de l’impulsion apportée par le caractèreaffirmatif de l’ami associé au projet. Amitiéde bâtisseurs.
Cette amitié – événement se définit par lesurgissement explosif de l’élection réci-proque car les deux amis en présenceéprouvent le sentiment que leurs identitéss’élargissent grâce à cette force qui alimentel’accord sur les attentes aussi bien que sur
les solutions envisagées. L’amitié légitimepleinement l’action programmée vu qu’ ellerapproche, sécurise et mobilise les parte-naires. Au Bazar slave durant leur rencontrehistorique les deux protagonistes infirmentla mise en garde d’Aristote: „ si la volontéde contracter une amitié est prompte, l’ami-tié ne l’est pas”. Ce jour et cette nuit – là ellele fut. Le contexte partagé des idées et desdésirs de renouveau se trouve à l’origine deson émergence explosive.
Mais l’amitié ne reste que rarementimmuable, elle se raffermit ou s’affaiblitsous l’impact de la coexistence des parte-naires qui, forcément, ne restent pas insen-sibles au passage du temps. Pour preuvel’érosion du lien fondateur du Théâtre d’Artde Moscou dont Boulgakov dans le Romanthéâtral atteste avec humour la dégradation.L’amitié entre Stanislavski et Dantchenko afini par se convertir en stratégie d’entrepri-se, en image de marque, en slogan promo-tionnel: sa vérité s’est évanouie. Boulgakov,de l’intérieur, dénonce le simulacre et l’ins-trumentalisation de l’amitié d’origine. Dansson roman il intègre, outre le constat désa-
33
De l'amitié au theater
busé actuel, le souvenir de la confiance per-due et de l’unité originaire dont les deuxamis jouissaient en commun. Ruine d’uneamitié aujourd’hui détériorée. Les protago-nistes l’ont admis, ils ne se sont pas trompésmais ils ont continué de la „jouer” pour desraisons de survie, voire même de mytholo-gie de leur entreprise. Boulgakov a dénoncéce camouflage.
Une autre amitié engendrée sous lesmeilleurs auspices fut celle, légèrement dif-férente, entre Copeau et Jouvet. Amitié dis-symétrique et non pas paritaire car, pourciter Torquato Tasso, il y a des amitiés quinaissent d’une adoration initiale pour semétamorphoser ensuite en affection parta-gée. Elles exigent du temps afin de mûrir etse convertir en relation partagée: Copeau –Jouvet! Lien qui évoque l’autre couple, pluscélèbre encore, Goethe – Eckermann.Chaque fois la différence d’âge et de statutse trouve surmontée, mais l’amitié perduresi, pour de vrai, la parité s’instaure. Ce nefut pas le cas de Copeau qui voulut préser-ver son statut prioritaire au point d’exaspé-rer Jouvet: à force de rester dissemblables,les amis se séparent et l’amitié se brise.Secouée par ce déséquilibre, elle se fracturetel un navire en pleine mer. Les amis se dis-socient, leurs chemins divergent, ils ne gar-dent plus que le souvenir de leur confiancede jadis. Rien ne sera plus comme avant etl’amitié, rapiécée, ne procurera plus laconfiance indispensable à toute action enga-gée à deux. Là où il y a de la réserve il n’y apas d’amitié.
Une autre amitié de bâtisseurs se trouveà l’origine de ce qui marqua le retour duThéâtre d’art: l’amitié de Giorgio Strehler etPaolo Grassi. Elle trouve ses assises, commejadis à Moscou, grâce à leur programmecommun car le Piccolo entend prendre lerelais du projet russe et trouver desréponses nouvelles aux questions simi-laires. Strehler et Grassi s’associent pourinventer un théâtre qui s’inscrit dans lalignée de Stanislavski et Dantchenko aussibien que de Copeau et Jouvet, égalementengagés, eux aussi, dans la voie du „théâtred’art”. Entre les amis de Milan la relation
reste similaire à celle des leurs pairs duBazar slave. Ce n’est pas le même avec lemême qui s’associent, car une différences’insinue et, subtile, celle -ci les rend com-plémentaires : l’ami s’érige en „frère adop-tif” chargé d’une identité non pas similaire,mais „apparentée” à son partenaire.Strehler assume la direction artistique etGrassi veille aux destins administratifs de lanouvelle institution mise en place, maistous les deux s’associent dans un mêmeeffort à même d’assurer l’accomplissementde leur utopie concrète: un théâtre d’artdressé sur les ruines de la guerre. La pers-pective se formule à deux, les tâches sontdistinctes, l’amitié surmonte les différences.Le Piccolo sera un théâtre d’art engagé!Engagement qui n’entraîne nulle transac-tion politique sur le plan artistique: ils res-tent indissociables, comme Strehler etGrassi. Fruit de leur amitié, ce théâtre leurressemblera!
Mais, ici aussi, la longévité de l’amitiés’est avérée être limitée. Des conflits surgis-sent et lézardent l’édifice de l’amitié. Laconfiance perdure, essentiellement, maissur le plan immédiat combien de frictions,de heurts et de réconciliations! Pourquoi?Sans doute parce que les rapports aussi bienque la nature du projet ont fini par se modi-fier, s’éroder et se dégrader. Grassi s’éloignedu Piccolo, Strehler le quitte un laps detemps pour revenir ensuite comme seulmaître à bord accompagné par des collabo-rateurs soumis. De même qu’entre Copeauet Jouvet, les deux amis assument au seindu théâtre leur rupture qui n’échoue paspour autant en conflit public. Ils n’ont pasprolongé ce qui était éteint, ils se sontméfiés du simulacre des „braises” et ontadopté le principe de vérité comme règle deconduite pour l’instauration ou la sauvegar-de de leur amitié aussi bien que pour leconstat de sa ruine.
Et comment passer sous silence l’amitiéadmirative de Ludwik Flaszen qui une foisnommé directeur à Opole, cette petite villepolonaise, (année note ) s’est tourné versJerzy Grotowski pour lui proposer d’assu-mer la responsabilité du Théâtre des Treizerangs qui deviendra la matrice du Théâtre
34
Georges Banu
Laboratoire construit sur la base de cetteamitié préliminaire préservée tout au longde la période théâtrale de Grotowski. Larelation duelle qui a uni Flaszen àGrotowski se trouve à l’origine d’une desplus radicales aventures du théâtre occiden-tal dans la deuxième moitié du XX – è siècle.Elle sera interrompue aussi bon nombred’années pour se reconstituer à la fin. Lesamitiés ont, elles aussi, une biographie oùs’inscrivent les traces de leur évolutionjamais rectiligne.
Plus récemment, en France, il est impor-tant de citer cette expérience binaire qui aperduré, celle de la compagnie Vincent –Jourdheuil, véritable agent mobilisateur dupaysage théâtral des années 70 pour sedéfaire ensuite et se reconstituer avec unautre partenaire Jourdheuil – Peyret. Al’écart de l’institution qu’elle a refusée, cettecompagnie „double” reste emblématiquepour les vertus dialogiques de l’amitié autravail. On ne dirige pas tant une institu-tion, mais on crée tout de même un outil deproduction. De nouveau encore, l’amitié,après un long laps de temps, s’effrite etconduit à la rupture. Ce constat d’échecfinal se constitue presque en symptômepropre à toute grande amitié!
Il y a eu d’autres couples de bâtisseurs,mais cette fois – ci le lien de l’alliance, plusou moins conjugale, confirme la confiancepropre à toute grande amitié – événement.Bertolt Brecht – Helene Weigel, Julian Beck– Judith Malina. On peut les assimiler et lesrattacher au même mode de fonctionne-ment binaire à cette différence près qu’ici lalongévité s’est toujours vue confirmée jus-qu’au bout. Pas d’interruption intempestive,pas de brisure de la relation duelle commesi un couple pouvait intégrer le déclin, résis-ter à la déchéance d’un lien plus aisémentqu’une amitié. Ces couples fonctionnent,eux aussi, sur la base d’une complémentari-té, mais l’union se voit confortée par la soli-dité d’une relation d’une nature autre quel’amitié. Et pourquoi ne pas citer ce coupleexemplaire que fut, pour la Belgique, lecouple de Michèle Fabien et de MarcLiebens? L’écrivain et le metteur en scèneconstitue ensemble la figure de ce Janus
bifrons propre au théâtre „dramatique”, lethéâtre de l’écrit et du plateau.
Nous avons évoqué ici des relationsorganiques où, malgré les différences, n’in-tervient pas, au moins au début, une hiérar-chie qui brouille la parité et déséquilibre lesrapports. Non, l’amitié exclut tout rapportde supériorité. L’ami c’est un autre soi –même. Une telle conviction nous conduit àécarter d’autres exemples connus qui asso-cient un directeur et un administrateur:Reinhardt et..., Vilar et Rouvé, Planchonet..., (à ajouter des noms) Brook et MichelineRozan, Vitez et Bernard Coutant! Ici il s’agitd’une association institutionnelle confortéepar des rapports de subordination admirati-ve. Elle engendre et se nourrit des senti-ments d’amitié, mais elle n’est pas, pour devrai, l’amitié. une inégalité perdurera tou-jours. (Roger Planchon a associé comme co-directeurs du TNP de Villeurbanne PatriceChéreau et ensuite Georges Lavaudant. Il nes’agissait pas d’une amitié partagée maisd’une stratégie de créateur en crise.Planchon sauvait ainsi sa place de directeur!De l’amitié, son geste n’avait que l’apparen-ce! )
Les amis s’entraident et, pour exemple, laMC 93 de Bobigny a connu son heure degloire sous la tutelle gémellaire d’ArielGoldenberg et Patrick Sommier, chacunintervenant dans la perspective lui étantpropre et, en même temps, en intégrantl’autre, du partenaire ami. Une fois disso-ciés, ni l’un ni l’autre ne connaîtront pas uneégale réussite comme si, individuellement,sans la correction du „double” chacun affir-mait ses vertus sans plus pouvoir atténuerses défauts. Récemment la collaboration deVincet Baudriller et Hortense Archambaulta assuré au Festival d’Avignon, dix ansdurant, une vitalité qui portait la marque decette amitié affirmée et préservée par les co– directeurs réunis.
L’amitié précède l’institution qui en est laconséquence et non pas le préalable.L’amitié engendre, elle n’hérite pas. L’amitiésert de fondation à la construction mais, leplus souvent, ne survit pas à son exploita-tion. Elle s’effrite, décline et souvent serésigne à assurer non pas la vie, mais la sur-
vie du théâtre dont elle a produit l’émergen-ce. Cela n’implique pas pour autant uneréserve à l’égard de l’amitié comme énergieinitiale mais à l’égard de l’optimismeconcernant sa longévité. Chaque fois lesbâtisseurs ont subi l’impact de l’amitié pre-mière, ensuite progressivement défaite parl’usure des désirs aussi bien que par la sclé-rose des rapports. L’amitié est un processusvivant qui, pareil à lui, se développe ets’éteint. Ainsi ses pouvoirs sont abolis et ellefinit en astre mort. Mais pareilles aux astresmorts elle continue à éclairer longtemps.Mirage du ciel trompeur!
Les amitiés des créateurs C’est l’amitié comme contexte de création
propice, comme pulsion et dévotion égale-ment partagées à l’art. Les deux réunis, sereconnaissent l’un dans l’autre et, ensemble,projettent une oeuvre qui porte la marquede leur alliance intérieure, de leur quête et
de leurs attentes communes. L’amitié fondeune association mais, aussi, engendre uneexpansion de soi. Le célèbre essayiste R.W.Emerson précise bien ce phénomène d’exci-tation produit par la co-présence des amis.„La même idée élève notreconversation...Nous parlons mieux qu’àl’ordinaire. Nous avons l’imagination plusagile, une mémoire plus riche et le démonmuet nous libère pour un temps...” car uneamitié „dilate le sens de toutes mes pen-sées” reconnait le partenaire qui éprouve leseffets de cette „union” fondée sur laconfiance aussi bien que sur la vocationaccordée à l’art. Si dans les traités sur l’ami-tié l’accent se trouve mis sur la qualitéhumaine de l’ami, ici, dans le travail, nousdevons rajouter la présence de son „talent”,condition initiale de l’amitié des créateurs.L’ami rehausse les ressources de son parte-naire par des échanges nourris du désircommun d’oeuvre. Sans l’ami, l’artiste neserait pas le même et il le sait, l’admet, l’as-sume. L’amitié dans l’art entraîne les parte-naires sur des chemins que, restés seuls, ilsn’auraient pas empruntés. L’amitié fonction-ne ici comme le meilleur contexte d’épa-nouissement à deux ou, parfois, à plusieursalors qu’un cercle d’amis se constitue etpérennise d’un spectacle à l’autre. Chacuns’avère être nécessaire à l’autre.
L’amitié non pas des bâtisseurs, mais descréateurs, le metteur en scène et le scéno-graphe ou le metteur en scène et son auteur,comporte une relation féconde entre les par-tenaires, nullement statique, elle instauredes rapports mouvants avec soi et l’autre.Emile Faguet, personnage oublié, considèreque l’amitié „est au nombre de nos passionsqui ne dérivent pas de la volonté de puis-sance” – remarque seulement en partiejuste, car il y a des amitiés qui se brisent enraison même de la volonté de puissance quiparfois fait retour et se brise sous la pressiondes signes d’autorité. Alors la parité sedéfait et „la confiance du coeur” se délite.Des ruptures, nombreuses, entre des met-teurs en scène et leurs collaborateurs s’ex-pliquent souvent par une pareille dérive.Ou par l’emprise que le narcissisme com-mence à exercer sur la pratique de l’un ou
35
De l'amitié au theater
l’autre des partenaires qui cessent de culti-ver une relation d’entraide réciproque.Faguet, inspiré, avance des arguments: dansl’amitié, écrit – il, „la recherche de son sem-blable est l’élément le plus considérable. Lemoi cherche un moi pour sortir de soi et seretrouver, obéissant à cette double loi qu’ils’aime lui – même et se pèse un peu à lui –même et qu’il veut à la fois échapper à soi etjouir de soi. C’est l’amitié qui nous rend ànous au moment où nous nous quittons parlassitude et où nous cherchons instinctive-ment à nous ressaisir sans tout à fait lesavoir...Il faut que l’amitié nous rende notremoi, mais non pas qu’elle nous y replongeauquel cas il était inutile d’aller le cher-cher”. L’amitié sert de thérapie bénie à laréconciliation avec soi car grâce à cette paci-fication elle éveille une créativité inconnue,absente. Parce que, dans l’intimité avecl’autre , on se reconnait tel que l’on souhai-terait être, les couples ou les cercles d’amiscoopèrent avec une réussite si particulière.Ici il n’y a pas de conviction à imposer, maisseulement de désir à partager. Désir quiunit sans préalable discursif ni tentative deconviction rationnelle. Partage sans arrière– pensées, partage sécurisant dégagé detoute suspicion, partage comme contexte del’échange. L’amitié, dit – on, est avant tout larecherche du semblable à qui l’on se plaît àressembler, mais elle est aussi la terre nour-ricière qui permet à un artiste d’avancersans précaution et de se livrer en entier.Entre deux amis artistes s’instaure, par –dessus tout, un „lien poétique”.
Il faut distinguer entre la constitutiond’une équipe constamment associée au tra-vail – elle assure le contexte de l’amitié sicher à jean François Peyeret – et la complici-té durable entre deux amis qui, dans la créa-tion, éprouvent le sentiment de s’accomplirl’un par l’autre. L’ami représente ce dont onéprouve le besoin et qui permet qu’en-semble on parvient à satisfaire. L’amitiéentre deux créateurs ne consacre pas la vic-toire du même, mais d’un même enrichi parl’autre. La victoire du même se manifestelors des collaborations fades constituées surla base d’un accord préalable et d’une sou-mission imposée: par contre, l’ami appelé à
se joindre à son ami ne perturbe pas, nepolémique pas, il accomplit ce que à deuxl’on souhaite. C’est tout à l’opposé de laphrase, indigne et grossière, du metteur enscène qui affirme que le scénographe affiliéau projet ne fait que „réaliser” les idéesavancées par lui, le maître d’oeuvre?Collaborations en rien amicales, simple-ment autoritaires, qui chaque fois échouent.Chez Peter Stein ou Daniel Mesguich, pourse limiter à deux exemples „historiques”.L’ami cette fois -ci n’est pas un autre, maissimplement le clone de soi. Un serviteur!Quelle différence entre les spectacles deStein à l’époque de la collaboration avec ...,et le Stein qui s’improvise en scénographerudimentaire. La servitude sera toujoursdépourvue du génie qu’engendre l’amitiépartagée.
Les grandes amitiés s’appuient sur un„consentement” qui sert d’assise à ce travailduel. Chéreau et Peduzzi, Krejca etSvoboda, Strehler et Damiani, Mnouchkineet Guy – Claude François, Grüber etAillaud, Vitez et Kokkos, Alain Françon etJacques Gabel, Krszystof Warlikowski –Malgorzata Szescniak, Isabelle Pusseur etMichel Boermans ....L’amitié s’appuie sur larecherche du semblable décalé, elle mène àla victoire grâce à la différence assumée etsurmontée. Le metteur en scène retrouvedans le scénographe – ami l’équivalent deson La Boëtie qui , comme disait Montaigne,„jouit de son image” et...inversement. Et ilparvient à la réaliser „parce que c’était lui,parce que c’était moi”. Leur amitié disposede la mobilité insaisissable du ruban deMöbius, modèle de ces permanentes méta-morphoses. Dès qu’un des partenaires s’ab-sente le ruban se déchire et atteste ainsil’importance de l’amitié comme dynamiseurde création. Quand Strehler a perduDamiani, l’oeuvre de l’un comme de l’autreen a subi les conséquences, de mêmelorsque Krejca a cessé de travailler avecSvoboda ou Brook avec Chloé Obolenski,Stein avec ..., leurs spectacles se sont retrou-vés affaiblis. La création de ces artistes hors– pair s’accomplit sur la base d’une amitiéqui, une fois perdue, affecte leur pratique.Amputée de la présence de l’ami, invalide,
36
Georges Banu
elle n’est plus la même. Elle e bénéficie plusde la force du double et se résume à l’indis-tinction d’un collectif, parfois féconde maisjamais également intense.
La relation entre le metteur en scène et lescénographe fourni le socle du spectacle,elle est fondatrice. Mais, nous l’avons déjàtraité dans un numéro ancien de la revue, ily a d’autres amitiés „artistiques” égalementdécisives: elles concernent les „acteurs sin-guliers”, ces partenaires de choix dont laprésence exalte et nourrit un projet. „SansScofield, je n’aurais jamais fait Lear”m’avoue un jour Brook, et Strehler „sansMoretti” ne serait jamais parvenu à l’accom-plissement d’Arlequin...et Vilar sans GérardPhilipe n’aurait pas acquis la dimensionmythologique de ses spectacles. A celas’ajoutent tant d’autres! Ces collaborationss’appuient sur la reconnaissance d’un corpset d’une identité qui, sans effort, confirmentles attentes du metteur en scène. Cieslak etGrotowski...”parce que c’était lui, parce quec’était moi” auraient – ils pu murmurerdans la salle de travail. Barba et Iben NagelRasmussen, Stein et Edith Clever et tantd’autres. Ces amitiés de scène attestent leurimportance, de même que, inversement,elles révèlent les conséquences des sépara-tions intempestives. Phlipppe Caubère amanqué à Mnouchkine et Mnouchkine amanqué à Philippe Caubère! Tous les deuxorphelins, l’un de l’autre. Parfois, l’amitié vaplus loin et se convertit en liaison person-nelle comme entre Krystian Lupa et PiotrSkiba, entre Deborah Warner et Fiona Shaw– l’amitié est le marche pied de l’amour! Ellene lui succède pas, elle conduit vers lui! Etainsi deux êtres s’expriment ensemble.S’enlacent et jouent sur la même scène, dumonde et du théâtre. Elles se confondent ets’exaltent réciproquement car le théâtre nepet que gagner lorsque les affectes s’ajou-tent aux prestations ludiques. De la salle, onreconnaît cet accomplissement auquel mènel’amitié davantage exaltée lorsque l’amours’y ajoute.
Il y a d’autres amitiés „doubles”, moinsfréquentes, mais tout aussi décisives: ellesrelient un auteur et un metteur en scène.Stanislavski et Tchékhov – avec réserve! –
Jouvet et Giraudoux, Genet et RogerBlin...plus récemment Chéreau et Koltès.Chéreau dira même que cette amitié fut lapériode d’or de sa vie: ils partageaient leursrévoltes aussi bien que leurs loisirs, ils fai-saient „un” de leur temps. Double attrac-tion à même de procurer le sentiment de lavie accomplie. L’autre confortait l’imagerecherchée de soi – même! Comment ne pasciter la relation entre Alain Françon etEdward Bond, entre Stein et Botho Strauss,entre Nordey et Falk Richter, entre Bondy etHandke: amitiés admiratives, artistique-ment fertiles, parfois épisodiques, mais ami-tiés aux conséquences flagrantes quandmême. Pour chacun des deux partenaires enprésence, elles ont assuré une plénitudejamais retrouvée, une fois l’amitié perdue.Elle rend invalide dès qu’elle s’éteint.
Plus secrète, mais importante reste l’ami-tié qui se noue entre un metteur en scène etson dramaturge. Comme entre OtomarKrejca et Karel Krauss, entre Jean – PierreVincent et Bernard Chartreux, entre KlausMichael Grüber et Bernard Pautrat, entreGeorges Lavaudant et Daniel Loayza....Il nes’agit plus de la parité entre créateurs, maisd’une amitié fondée sur la disparité initiale-ment admise entre la réflexion et la pra-tique. Elles se complètent: l’amitié alimentele projet d’un spectacle, mais garantit aussila pertinence intellectuelle d’une voie assu-mée à deux. Le dramaturge c’est l’ami del’ombre, aimé par le metteur en scène, maissouvent détesté par ses collaborateurs.Posture inconfortable, mais confirmée par lapratique! Et cela malgré les réserves, voirl’irritation, suscitées au sein de la commu-nauté de travail. Le dramaturge sera sou-vent assimilé à un manipulateur sans légiti-mité, à un „favori” du roi...
Le propre de ces amitiés est leur longévi-té – les amitiés des créateurs perdurentdavantage que les amitiés des bâtisseurs.Serait -ce parce qu’elles échappent auxcontraintes de la co – présence imposée parl’institution, serait – ce parce que le voeu dela création perdure plus que celui engendrépar la construction, serait – ce parce que l’onreste plongé dans le travail assimilé à undouble de la vie et l’on écarte les intrus qui
37
De l'amitié au theater
s’insinuent dans les projets des bâtis-seurs....les réponses peuvent se différencier,mais le constat s’impose. Les amitiés descréateurs se définissent souvent par leurlongévité.
N’oublions pas pour autant la violencedes ruptures qui – il est vrai, rarement! –peuvent intervenir. L’exemple majeur, auxconséquences énormes, reste la mise à mortde la relation entre Nietzsche et Wagner.D’autres ont suivi: la rupture du lien entreCraig et Appia, entre Grotowski et Flaszen –même s’ils se sont retrouvés sur la fin! -,entre Stein et Edith Clever, entre Chéreau etDesarthe, entre Andrei Serban et PriscillaSmith... Pourtant elles découpent dans unparcours d’artistes des séquences bien pré-cises, cloisonnées, mythiques. C’est pour-quoi l’on garde de ces moments intensesd’échange et de partage le souvenir de ceque Nietzsche appelait „des amitiés stel-laires”. Amitiés immobiles fixées sur lavoûte du ciel intérieur.
L’amitié mythique, l’amitié essentielle nesubit ni les effets du temps, ni les consé-quences de l’éloignement, elle reste pure etconstante, à l’abri de la moindre érosion.Elle peut s’éteindre mais pas se détériorer.Comment oublierais – je Grotowski ouManea, son double roumain, commentoublierais – je Tamasaburo ou NubeSandoval? Ils restent pareils à des diamantsdans le schiste de mon coeur. Personne nepeut les briser. L’amitié paritaire, l’amitié deproximité ne bénéficie pas d’un même sta-tut. Elle doit être entretenue par les parte-naires grâce à des rituels indispensables:dialogues, messages, appels. Elle n’est pasun acquis définitif, elle peut être confortéeou elle peut décliner selon les soins que lesamis lui apportent ou non. L’amitié couran-te survit à condition de la cultiver de mêmequ’ un jardin d’abbaye qui refuse de se lais-ser envahir par les mauvaises herbes quefont pousser l’absence et ou l’indifférence.De nos amitiés, nous en sommes respon-sables! Nous pouvons les laisser mourir ouveiller afin qu’elles survivent par – delà lesvicissitudes de la vie et de l’art. C’est cequ’Antoine Vitez avait érigé en conduitesécuritaire: soigner les amitiés!
Les amitiés „utopiques”Les amitiés évoquées ici s’apparentent
par l’existence d’un liant associé à un projetcommun, l’avènement d’une institution oula réalisation d’un spectacle, voire d’uneoeuvre dans la durée. Ils s’irriguent récipro-quement et fournissent les énergies issuesde ce contexte particulier où la relation pri-vée et l’activité publique forment le noeudunique, puissant, à même d’assurer à leurdouble réalisation. Parce qu’on est amis, onengage une initiative à deux et parce qu’onl’accomplit on reste encore amis. Le travailet l’amitié se confondent.
Mais il y a des amitiés qui se constituentsur la base d’une communauté esthétique etéthique étrangères à la moindre viséeconcrète, immédiate et pratique. Ici les réso-nances du coeur aussi bien que les res-sources de la pensée s’allient au nom d’unassentiment procuré par les attentes d’unthéâtre „projeté”, espéré, le théâtre des uto-pies communes. Ces amitiés imprécisesmais, pourtant, souvent durables ne serontpas confrontées à l’épreuve de l’acte,alliances arrachées aux contingences. Etl’exemple emblématique reste le triangleconstitué autour de Grotowski. Parce qu’ „unique”, Peter Brook l’a élu comme seulrepère parmi les gens de théâtre et,ensemble, ils ont réfléchi et ont cultivé unerelation ironique, affectueuse, confiante: ilsn’ont pas collaboré, ils ont été amis. EugenioBarba s’est formé et affirmé dans l’intimitéde Grotowski, ce Socrate polonais, dont ilfut le Platon, premier allié, qui l’approcha etoeuvra à la fondation de sa légende. Barbafut un allié de combat, allié de travail, surfond d’admiration active, en rien soumise.Cette relation, par – delà les différences,pour Brook aussi bien que pour Barba,engendra un lien où affect et projection seconfondaient en cultivant amitiés distincteset Grotowski, un jour, répondait à ma ques-tion sur leur nature : „ Avec Eugenio je neparle que du théâtre, avec Peter que de lavie”.
En France, une amitié similaire s’estconstituée autour de Didier Georges Gabilly– il faut toujours un centre pour que la cir-
38
Georges Banu
39
De l'amitié au theater
conférence se dessine et la galaxie s’organi-se. Le cercle qui s’est formé avait l’amitiécomme terrain privilégié et a permis l’épa-nouissement des membres associés, tousplacés à des distances changeantes, mobiles,à l’égard de Gabilly mais tous réunis par lacommunion garante de l’entreprise commu-ne, rêvée et pas encore définie. L’amitiépour ces alliés n’est pas une base concrètesur laquelle se dresse un projet, mais ellefournit le contexte propice à des projets àvenir, pas encore formulés, pas encore pen-sés. Les utopies issues du contexte de l’ami-tié.
Grotowski ou Gabilly – foyers d’amitiésmythiques. Sources d’un renouveau rendupossible dans le contexte de ces associationsaffectives où l’utopie ne se confrontait pasaux écueils du réel mais préservait son pou-voir effectif. On peut se demander tout demême si ces amis réunis ne reconstituentpas ensemble le puzzle des éclats de leurcentre à la fois compact et brisé? Grotowskiou Gabilly peuvent se reconnaître dans cediagnostic car ils attirent justement parceque tout à la fois des créateurs compactes etéclatés. Et en ce sens ils se différencient des„maîtres” dans le sens oriental du terme: lefragment et l’éclat sont les insignes del’Occident. Le maître est réfractaire à la bri-sure, il est en paix, il affiche la paix d’aprèsla bataille, tandis que nous sommes encoreau coeur de la bataille reconnaissent cesgens de théâtre qui se réclament d’une figu-re exemplaire sans l’ériger pour autant engourou exemplaire.
On se doit de préciser: ces amitiés n’ontrien de la choralité des équipes qui se com-posent autour d’artistes comme Wilson ouMnouchkine, comme Barba ouCastellucci...ces amitiés relient des artistesen herbe qui disposent des ressources indé-niables pour devenir des artistes à partentière. Ils se nourrissent de l’amitié, maisils ne se dissolvent pas dans un groupeindistinct. Il y a une différence à faire entreles épigones et les amis: leurs qualitéshumaines ou créatives sont opposées. Onrespecte les amis, alliés ou associés, mais onrejette les copieurs, ces faux – amis. Une dame qui tenait salon au XVIII – ème
siècle – Marie – Geneviève CharlotteThiroux d’Arconville – insistait sur l’amitiécomme sécurité, amitié qui se trouve confir-mée par des temps difficiles. „L’amitié, écrit-elle, est la ressource la plus sûre dans lesdisgrâces pour les âmes vertueuses”. Laphrase conforte le rôle de l’amitié sur la based’un respect entre des amis qui poursuiventleur chemin commun et se refusent à subirla ruine des valeurs qui, à l’origine, les ontrendus amis. Il faut que le respect initialpour „la vertu” de „l’homme de bien”qu’est l’ami soit confirmé à l’instant de ladéroute ou de la déchéance de son statut.Mais il faut qu’il continue à rester la référen-ce morale indispensable à toute amitié. Onne défend que celui qui mérite encore le res-pect! Celui qui n’a pas brocardé ses qualités.Et comment ne pas évoquer ici le geste deStanislavski, le maître protégé, pour l’amimenacé, Meyerhold, auquel il offrira refugeet protection à l’heure où la terreur stali-nienne s’abat sur lui. Malgré leurs diffé-rences, Stanislavski s’érige en opposantpolitique au nom de l’amitié. Et Brook pro-cédera de même pour Grotowski à l’heuredes dangers en reconstituant implicitementle couple Stanislavski – Meyerhold. Sansnulle motivation pratique, l’amitié s’érige enbouclier pour ne pas plier face au pouvoirdont l’exercice inconsidéré risque d’anéantirl’ami. Par „temps de disgrâce” l’amitié serenforce et protège. Elle rassure commerésistance politique aussi bien qu’en tantque persistance affective: aider un ami,consolation par temps sombres.
L’amitié est un palliatif face à la violencedu monde. Elle rassure à l’heure desconflits, elle dure si on prend soin de la sau-vegarder, elle tempère les déroutes. Lethéâtre qui se définit par le travail à plu-sieurs, procure des exemples de grandesamitiés dont les membres ont oeuvré deconcert, des amis qui, au coeur du collectif,ont constitué un noyau dur autour duquella nébuleuse collective a pu s’organiser.Tout s’est joué dans l’histoire du théâtre auXX – me siècle entre l’autorité de l’Un – lemaître discrétionnaire et génial – et leDouble – le couple d’amis qui, commePierre et Paul, s’allient pour fournir une
réponse commune. Ils dispensent une leçonde relativité affective. „Où est mon amipour que nous nous accomplissions? Je lecherche sans cesse, je le retrouve, je leperds” – c’est ce que dit tout homme dethéâtre placé dans l’entre deux de l’exercicesolitaire et de la pratique communautairede son art. L’ami lui tend la main.
L’amitié exige la mise à l’écart du...”théâtre” pour pouvoir engendrer, entoute confiance, du théâtre. L’amitié senourrit de soi – même et de l’autre tant quechacun se reconnait dans son partenaire.
C’est la condition de la fidélité. Et de la lon-gévité. Au théâtre les exemples sont rares,mais pas plus que dans la vie. L’amitié estun acquis et un processus, elle se situe entrela cristallisation d’un sentiment et les méta-morphoses subis par des amis réunis.L’attente d’un projet aussi bien que la pers-pective de le réaliser sera toujours le com-plément à même de préserver une amitié: letravail en commun, rien de plus favorable àune amitié. A condition qu’elle soit restéevivante, rétive au pouvoir mortifère des tra-hisons et à la déroute de la création.
40
Georges Banu
Bibliographie- Giorgio Agamben – L’amitié, Paris,
Rivages poche/Petite bibliothèque, 2008- Antoine de Baecque – Histoires d’amitiés,
Paris, Manuels Payot, 2014- Jacques Derrida – Politiques de l’amitié,
Paris, Galilée, 1994- Jean – Luc Hennig – De l’extrême amitié,
- Torquato Tasso – Lettere dalMnicomio/Scrisori din casa de nebuni,Bucarest, ed. Humanitas, 2015
- Gilles A. Tiberghien – Amitier, Paris ed. leFélin, 2015
41
42
„Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt,scris între 1979 şi 1981, despre care s-a spuscă este una din marile cărţi ale Estului,odată cu trecerea timpului pare să cunoascăun uşor recul din punctul de vedere alreceptării. E de presupus că într-o oarecaremăsură acesta este şi efectul unor contestări,al unor critici, precum, de pildă, „Epistoladespre convertire” a lui Alexandru Sever, darpoate şi al lecturii mai aşezate, mai detaşate,mai puţin emoţionale a Jurnalului. Oricum,lucrurile par destul de fluide. Încât jude -căţile tranşante sunt aproape imposibile.Aşa cum, în plan editorial, îi este imposibileminentului biograf al lui Steinhardt şi edi-
tor al operei acestuia George Ardeleanu, săelimine „toate îndoielile” privind nouavariantă a „Jurnalului fericirii. Manuscrisulde la Rohia”, descoperită la MănăstireaSf.Ana: o dactilogramă de 529 de pagini. Elcrede că această a treia variantă ar fi sintezacelor două anterioare, dar constatarearămâne sub semnul incertitudinii. Nu-mipropun să analizez aspectele tehnice ale noiiediţii, apărute la Polirom, pe care, se înţe -lege, date fiind îndoielile exprimate chiar decel ce a realizat-o, nu o putem consideradefinitivă, dar care e una critică, bazată peconfruntarea minuţioasă a variantelor, pecompararea cu alte scrieri ale lui Steinhardt
Constantin COROIUMărturisirea unui
„pierdut în lumină”Note despre o nouă variantă a „Jurnalului fericirii”
Subiectul comentariului este „Jurnalul fericirii”, al lui N. Steinhardt, într-o nouă variantă, a treia,reprezentând de fapt o sinteză a celor două anterioare, descoperită la Mănăstirea Sf. Ana şi publicatăde George Ardeleanu la Polirom într-o ediţie critică. Această nouă variantă care îi apare editoruluisensibil diferită faţă de cele anterioare, mai ales ca scriitură, este considerată de autorul articoluluisuperioară stilistic celor anterioare apărute în mai multe ediţii. El susţine şi încearcă să argumentezecă textul de faţă care are cu 225 de pagini mai puţin faţă de primele două şi conţine fragmente inediteeste, dincolo de ceea ce s-a numit „filosofia steindarthiană”, de o remarcabilă calitate literară.Cuvinte-cheie: variantă, scriitură, lectură, vis, ascensiune, revelaţie, mântuire.
The subject of the paper is N. Steinhardt’ s „The Diary of Happiness”, in a new variant – the thirdone – actually representing a synthesis of the two previous ones, which was discovered at SaintAnne’s Monastery, and published by George Ardeleanu at Polirom in a critical edition. This newvariant found by the editor significantly different from the previous ones, especially as regards thewriting, is considered by the author of the article stylistically superior to the previous ones publishedin several editions. He advocates and tries to argue that the current text that is 225 pages shorterthan the first two and contains novel fragments is – beyond what has been called „Steinhardt’s phi-losophy” – of remarkable literary quality.Keywords: variant, writing, reading, dream, ascension, revelation, salvation.
Abstract
Cronici literare
43
şi prevăzută cu note, indice de nume şiîntregită de o întinsă addendă, toate datora-te lui George Ardeleanu.
În „Nota asupra ediţiei”, G.Ardeleanumărturiseşte că lectura acestei a treia varian-te a „Jurnalului fericirii”, ce are cu aproape225 de pagini mai puţin decât a doua şi careconţine fragmente „cu adevărat inedite”, i-alăsat impresia unei „scriituri mai crispate,mai «nervoase», mai declarative şi maiputernic infuzate ideologic decât a celeipuse în scenă de prima variantă” – apărutăîn 1991, la Editura Dacia, şi apoi în alte optediţii. Observaţia sa se confirmă. E deremarcat însă că, oarecum paradoxal, la lec-tura variantei de faţă, calitatea literară a tex-tului este parcă mai pregnantă, pe deasupraa ceea ce s-a numit, cam exorbitant, „filozo-fia steinhardtiană” şi dincolo de exaltărilehermeneutice existente şi în Jurnal, eadevărat mult mai puţine decât în alte scrie-ri eseistice şi comentarii ale lui Steinhardt,primul la care ne duce gândul fiind„Secretul Scrisorii pierdute”. Fapt e că, mai
mult decât la lectura primei varian te, acumemoţia estetică este tot atât de intensă, dacănu chiar o devansează pe cea etică, pe ceamoral-psihologică. Şi asta datorită descrieri-lor, schiţelor de portret şi paginilor deeseistică în care observaţia fină se însoţeştecu ironia mai degrabă cordială şi umorultonifiant. Dar explicaţia acestei receptări,când recitim „Jurnalul fericirii”, ţine, cred,şi de un alt timp al lecturii care nu mai e,mai ales psihologic, cel din urmă cu pesteun sfert de secol. Altfel spus, o lectură acummai detaşată, mai calmă, mai gânditoare, cuspiritul critic dat la normal, cu atât mainecesar când e vorba de o carte a unui autorcăruia i s-a reproşat „o anumită defecţiune aspiritului critic”, o generozitate sans rivagesşi o candoare intelectuală ce pot fi, desigur,până la un punct, cuceritoare, ca un joc desocietate. Dar atât şi nimic mai mult. AdrianMureşan avea şi nu avea totuşi dreptatecând afirma categoric într-un articol pole-mic din revista „Cultura” că „amintitadefecţiune ocoleşte perimetrul estetic al«Jurnalului fericirii», precum şi sectorul etical autenticităţii şi al asumării convertirii”.(“perimetru” şi „sector” nu mi se par ceimai potriviţi termeni în acest context!).Altminteri, e firesc ca dimensiunea esteticăsă nu fi fost afectată prea mult, de vreme ce,scrie acelaşi autor: „Jurnalul fericirii nu esteun manual de istorie. Decupajul biograficdevine decupaj ficţional sub acţiunea super-bei întâlniri dintre epifanic şi livresc, nicide-cum sub influenţa in-autenticităţii cum acrezut, înşelându-se (până şi) un AdrianMarino”. Este cât se poate de limpede că„Jurnalul fericirii” nu e manual de istorie,dar e fatalmente şi istorie, ca de altfel oricescriere memorialistică, confesivă, cu atâtmai mult una après coup. Literaturăsubiectivă? Da, însă nu numai atât, ci ooperă, inclusiv literară, mult mai complexăîn care se întrepătrund, coexistă, într-oarmonioasă neorânduială, mai multe genu-ri. E aproape de prisos a spune că „Jurnalulfericirii” al lui N. Steinhardt e un jurnal ati-pic, iar asta nu numai pentru că nu respectăcele două „clauze”, atât de bine definite şide Eugen Simion, a calendarităţii şi asimultaneităţii. George Ardeleanu îl carac te -
rizează ca fiind „un joc textual flexibil careeste totodată şi un joc al rememorării”.Repovestind, de pildă, parabole biblice,evocând scene şi personaje din realitateatrăită, cu deosebire terifianta experienţăconcentraţionară, din marea istorie sau dinmarea literatură a lumii (Dostoievski fiind,cred, numele cel mai des citat după Iisus).Moralistul Steinhardt, cu o pană de proza-tor şi de eseist din stirpea clasicilor europe-ni ai genului, le redistribuie, personajele, nuo dată în câte un scenariu existenţial şi spi-ritual de o extraordinară forţă revelatoare:„- Desigur, cârciuma lui Don Quijote încănu s-a prefăcut în castel. Cuvintele mântui-toare încă n-au fost rostite. Încă n-am deve-nit ceea ce ar trebui să fim, încă nu s-a împli-nit paradoxala necesitate a transformăriinoastre în ceea ce de fapt suntem. Vălul depe ochii noştri încă nu s-a luat. Maisălăşluim în beznă, castelele încă nu ni s-auarătat în măreţia şi curăţenia lor. Poate, princeaţă, unora, ca vasul fantomă, îşi dezvăluie
vag, de la mari şi nestatornice depărtări,contururile. Tot în hanuri hălăduim, tot cabrute printre brute, din ce în ce, parcă, maiatenţi la tot ce e sordid şi mai doritori a sco-ate sordidul în vileag şi a-l proclama factordeterminant şi unică realitate. Silueta luiDon Quijote ni se profilează numai de lauriaşe distanţe, în conul de umbră alstrălucirii solare invizibile. Hotărât lucru,nu ştim că suntem seniori şi că ne sunthărăzite spre locuire castelele. S-ar zice călumea toată definitivează cârciumele celemai nenorocite, speluncile cele mai lipsitede pitoresc şi că le caută fundaţii cât maisolide. Atât de intensă e lumina reverberatăde stâncoasa câmpie pe care îşi vede dedrum Don Quijote – şi de numeroase corpu-rile flotante în vitrosul ochilor noştri – încâtnu-l mai zărim decât în cuget şi cu penibilefort”.
În „Jurnalul fericirii” există o subtilă uni-tate de stil şi de viziune. Ceea ce este cu atâtmai remarcabil cu cât, aşa cum scrie şi
44
45
George Ardeleanu – „piesele acestei struc-turi de tip puzzle sunt recombinate, reasam-blate, mutate, redistribuite etc…”. Cutarenotaţie, cutare reflecţie sau evocare, cutaretrimitere la textul Evangheliilor rezoneazăcu o alta dintr-un alt context, cu totul diferit,livrescul coexistă cu faptul real, trăit pe viu.În ziua de 4 august 1964, Steinhardt, eliberatdin puşcărie, se întoarce acasă. Tatăl estemomentan plecat prin apropiere. Aparedupă câteva minute (fusese la frizer) gârbo-vit, mergând greu, sprijinit de braţ, de cătreun văr al său. Reacţia bătrânului la vedereafiului marcat de anii grei de închisoare estede o linişte ancestrală. Scena e cu atât maielocventă şi mai dramatică. Orice efuziune,orice lamentaţie par incompatibile cu bucu-ria tristă a revederii: „Îşi ţine însoţitorulstrâns de braţ. Eu trec de partea cealaltă şi-liau şi eu de braţ. Întoarce capul spre mineşi-i spun: Acu’ am venit. Să nu plângi. Seuită drept la mine, cu ocii mici şi vioi. Săplâng? zice, da’ce’s prost? Ia spune maibine, tu ai mâncat ceva astăzi?” Peste câtevazeci de pagini, autorul evocă succint, pentrua ilustra ceea ce el numeşte „nobleţeacreştină”, sfârşitul parabolei fiului risipitor:„Tatăl nu aşteptă ca rătăcitul să vină să i seplece şi să-i ceară iertare, ci de departevăzându-l aleargă el către dânsul şi-i cadepe grumaz şi-l sărută. Nicio întrebare,niciun reproş. Doar graba de a-l omeni, dea-l ospăta şi a-l copleşi cu daruri”. Celedouă scene – una reală, cealaltă livrescă –par a fi puse în oglindă.
N.Steinhardt evocă la un moment dat,dintr-o perspectivă inedită, un episod dinbiografia lui Cervantes. Prizonier undeva înnordul Africii, împreună cu alţi nouătovarăşi de captivitate, creatorul lui DonQuijote se angajează într-o acţiune de eva-dare. Sclavii adună cu mare greutate baniinecesari, găsesc un barcagiu care să-i trans-porte în largul… libertăţii şi „cu bucurieînfrigurată” stabilesc locul şi momentulevadării. Noaptea menită a le „schimbarobia în aventură” este un bun pro tector.Cei zece urmează să se întâl nească la mie-zul nopţii într-un punct de pe ţărm, nudeparte de lagăr. Ceea ce se şi întâmplă, cuexcepţia unuia care nu soseşte conform pla-
nului prevăzut. Ceilalţi îl aşteaptănerăbdători, aşteptarea se prelun geşte alar-mant, barcagiul îi zoreşte, tensiu nea creşteinsuportabil. În această atmosferăîncordată, soluţia nu poate fi decât una: sănu-l mai aştepte pe întârziat şi să plece fărăel. Numai că Cervantes se opune: nu sepoate ca tovarăşul lor să fie părăsit.Meşteşugitul său discurs se dovedeşte a ficonvingător. În fine, cel aşteptat atât demult îşi face apariţia, dar, vai, nu singur, ciînsoţit de gardă: „Sunt porniţi cu toţii îna-poi. Cervantes, fireşte, hulit şi blestemat (denu şi bătut) de cei asupra cărora adusesenăpasta. (Şi poate că durerea ridicolului,prostescului eşec al expediţiei nu e maipuţin usturătoare decât cea presupusă aîntârziatului care ar fi găsit barca libertăţiiîn larg)”. Repovestind această „păţanie, deun dramatism demn de lucrările ficţiunii”,cum însuşi o caracterizează, Steinhardt nuse limitează la ideea, cum nu se poate maifirească în acest context, de trădare sau delaşitate. În comentariul său, pune accentulîn egală măsură pe cele două atitudini ce s-au confruntat într-un moment limită, atâtpe „neroada încredere” a lui Cervantes, câtşi pe „sănătoasa înţelepciune” a tovarăşilorsăi de captivitate. Nici una dintre ele nu estedezavuată, N.Steinhardt, precum cel maiînţelept rabin, le găseşte perfecta justificareşi, aş spune, le încuviinţează pe amândouă.Oricum, pentru el, mai important decâtjudecata în cheie morală, este altceva, şianume faptul că dramatica păţanie „explicăde ce Miguel Saavedra de Cervantes a pututînchipui şi scrie o carte ca Don Quijote”. Ocapodoperă care dă seamă de esenţa con -diţiei umane. Cea mai tristă carte din lume,nota în jurnalul său Dostoievski: „ironia ceamai amară ce se poate imagina. Dacă lumeas-ar sfârşi şi cineva m-ar întreba: «Aţi înţelesdumneavoastră viaţa? şi la ce concluzie aţiajuns?», am putea prezenta în tăcere unexemplar din Don Quijote”. O carte pe care,postula tot Dostoievski, fiecare dintre noi artrebui să o avem asupra noastră la Judecatade Apoi. Alejo Carpentier credea că o operăliterară nu schimbă lumea; singurele cărţi ceo pot schimba, scria el, sunt Biblia şiCapitalul. Poate că avea dreptate marele
46
romancier şi strălucitul eseist. Dacă suntemde acord cu el, trebuie spus că nici celebrulroman al lui Cervantes nu a schimbat şi nuschimbă lumea. Numai că el face mult maimult decât atât: o legitimează. Aceasta este,în fond, şi ideea afirmată tranşant deDostoievski, pe care Steinhardt o argu -mentează o dată în plus, potenţând-o.
În „Jurnalul fericirii” sunt multe scenedemne de roman non fiction şi personaje pemăsură, majoritatea cunoscute în puşcărie,inclusiv galeria figurilor de gardieni.Artistul miniaturist George Catargi, deţinutla Jilava, care schiţează portrete pe batistecu o aşchie de lemn carbonizat, este un ast-fel de personaj. Fost ofiţer în armata Roşie,îl văzuse de câteva ori pe Lenin şi plecasedin Rusia în anul în care o părăsise şiBerdiaev. Îşi expusese lucrările în Africa,America, Europa şi o însoţise pe reginaMaria în călătoria în jurul lumii, imorta-lizând în desene peisajele care o impre -sionaseră în mod deosebit. SocialistulGheorghe Ene-Filipescu, care moare detuberculoză în puşcărie, este îngrijit de deţi -nuţii legionari cu emoţionantă devoţiune.Profesorul Vasile Barbu, fruntaş legionar dinVlaşca îi mărturiseşte: „Îţi vorbesc ca unuicamarad şi te pot asigura că nu antisemitis-mul a stat la baza crezului legionar;dimpotrivă. Căpitanul era gata să considerevrednic de a intra în legiune pe un Evreucare ar fi îmbrăţişat religia creştină şi şi-ar fidovedit dragostea de românism”. PărinteleCleopa îi apare în 1970 ca un bătrân înco-voiat, cu părul cărunt şi barba albă, dar cuglas puternic şi o privire pe cât de vie, peatât de caldă: „Urmărit de agenţiiSecurităţii, s-a refugiat în codru, unde apetrecut nu mai puţin de patru ani. Săteniiîl ajutau şi-i aduceau de ale gurii, lăsându-leîn anume locuri ştiute. Iarna însă nu maiputeau veni căci li s-ar fi descoperit urmapaşilor în zăpadă, iar urmăritul nu puteaaprinde un foc pentru că l-ar fi dat în vileagfumul. Aşa că patru ierni a trăit fără foc şidrept hrană s-a mulţumit cu ce-i puteauoferi munţii şi copacii lor. Fiarele nu l-auatacat niciodată, întocmai ca-n legendele şipovestirile sihaştrilor din vremi trecute. Ascăpat cu bine, teafăr, dar înfăţişarea (mai
ales părul) nu ţine pasul cu anii pe care îinumără, ci cu efectul iernilor acelora de chinşi anilor acelora de urgie”. Pe părintele MinaDobzeu, care îl botezase în puşcărie, îlvizitează după un drum cu pitorescul„trenişor” Crasna – Huşi stăpânit de emoţiarevederii cu cel ce „mi-a dat Apa vie acredinţei”. Theodor Pallady, care ur mase laParis şi cursurile unei şcoli de box, în timpce-şi lua prânzul la Automobil Club, agresatverbal de un vlăjgan, cu o directă bineţintită îl trimite pe acesta la podea,răsturnându-l peste o masă. Nu lipsesc per-sonajele feminine ca, de pildă, o inubliabilăTante Alice.
Textele eseistice din Jurnal despre scriito-ri, artişti, opere, evenimente, perso nalităţiistorice sunt nu o dată entuziaste, chiarexaltate, dar întotdeauna interesante şi scri-se admirabil. În închisoare stabileşteîmpreună cu Nicolae Balotă că „DoktorFaustus” comportă trei nivele de lectură. Delectura proaspătă a lui N.Steinhardtbeneficiază, aşa-zicând, şi scrieri maimodeste, precum nuvela „Călătorului îişade bine cu drumul” a lui Brătescu-Voineştiîn care descoperă „trăsăturile esenţiale alesufletului românesc”. Nu ezită să-l comparecu Caragiale, cel din „Noaptea furtunoas㔺i „Grand Hotel Victoria Română”, dar şi cuRabelais. Nuvela lui Brătescu-Voineşti esteîn opinia lui Steinhardt una din „formeleparadisului general românesc”, cărora „nuli s-ar putea raporta viziunea – jovială şi ea– a unui Rabelais. La Rabelais, ca şi laFalstaff, masa nu e atât prilej de bucurie câtde ipostază rudimentară de „crăpelniţă”.Rudă bună a kermessei flamande, e şi stră -buna multor „happeninguri” ale contesta -tarilor de astăzi, din Olanda şi de aiurea; înjurul mesei nu se realizează înfrăţită priete-nie, fiesta multiplicatoare de voioşii, ci totatâtea prezenţe egocentrice, care se concedpentru că altfel nu se poate, dar nu înce -tează de a se „proiecta” adversativ. Come -senii noştri însă, eroii (ori figuranţii) luiBrătescu-Voineşti, pe plan întrupat, repetă –pe cât se poate – euforia banchetului plato-nician, se împărtăşesc din esenţe în chipnematerialnic”.
Privite superficial trimiterile la Caragale,
47
la Rabelais, la banchetul platonician suntaici enorme. Ele nu sunt însă lipsite derelevanţă în ideea pe care vrea să o ilustrezecărturarul, care pare să dea o replică avant leletre celor ce i le-ar reproşa: „Să fie fripturileşi şpriţurile acelea simboluri de esenţe? Da,pentru că sunt consumate şi oferite cu since-ritate şi în cel mai naiv şi inocent mod – cva-siparadisiac şi el”. La urma urmei, cu astfelde blitz-uri hermeneutice poţi să nu fii deacord. Dar că ele incită spiritual şiîndeamnă la relectură nu se poate contesta.
Ardealul îi dă fiecărui român senti -mentul că este întreg. Ardealul nu e doargeografie, istorie, cultură, existenţă tragică,Horea, Ioan Inochentie Micu-Klein, AvramIancu, Slavici, Goga, Rebreanu, Blaga şiatâţia alţi „păzitori ai solului veşnic”, cumzicea Călinescu. Ardealul este toate acesteaşi mult mai mult. Este inima, este sufletulromânismului. Iată-l pe N.Steinhardt fasci -nat de lumina inconfundabilă a uneidimineţi în spaţiul cosmic şi moral alArdealului, acel tărâm unde – notează el în„Jurnalul fericirii” – „au fost dureri şi au cân-tat păsări triste, dar n-au rămas urme de mâlturcesc, nimic levantin, hâd, deşucheat, care săaducă aminte de miştocari, de giamparale, dechirpici, de isarlâc… La ora matinală totul e încăproaspăt şi neîntinat, totul pare mai vast, maipur, mai pus la punct, mai integrat în civilizaţieşi în Mitteleuropa. Românismul cu faţa spreapus, cu aşezări rurale unde precumpăneşte pia-tra, cu ştiinţa îndărătniciei de a dura în demni-tate. Analecte, thesaure, chrestomaţii, PetruRareş, Aurel C.Popovici… Fiori de patriotism,în vreme ce, solemn şi negrăbit, punctual şiţanţoş, ca tot peisajul, se ridică un soare de peacum matur, cu pântec de domn notar”.
Aproape tot ce intră sub ochiul şi subpana monahului de la Rohia este nu numaireflecţie şi subiect de reflecţie, ci şiliteratură: fie că e vorba de o fiinţă umanăori de un peisaj din natură, de mediulconcentraţionar sau de pacea şi liniştea uneistrăzi din Bucureştiul interbelic, într-odupă-amiază de vară; de o reuniune prie -tenească a unor intelectuali,încărcată de spi-ritualitate, de o gară ori de o mănăstireunde timpul are alt ritm şi alt sunet decâtcel din care vii apăsat de bunele şi relele
omeneşti; de un eveniment, o figură istoricăsau o capodoperă a artei universale, precum„Chemarea Sfântului Matei” a luiCaravaggio, ce narează un tulburător eveni-ment biblic, sau de un vis într-o noapte laJilava transfigurat într-un poem în proză deo răscolitoare metafizică, amintind de mariipoeţi mistici ai lumii: „Mă «trezesc» în plinvis. Sunt cuprins într-o lumină cudesăvârşire albă şi strălucitoare, ce măînconjoară din toate părţile. Am senzaţia cămă aflu aşa de mai mult timp însă că abiaacum realizez situaţia. Dintr-odată ştiu şiînţeleg ce e lumina aceasta, că e luminaTaborului şi, fără să aud cuvinte, pricep cădomnul îmi spune: Eu sunt. Lumina nunumai că mă înconjoară, mă şi poartă, măleagănă, mă copleşeşte. O fericire nespusămă ia întreg în stăpânire. Şi creşte din clipăîn clipă; se revarsă asupră-mi în valuri dince în ce mai mari, mai irezistibile. Din toatepărţile lumina şi fericirea scânteiază,pulsează şi nu-mi dau răgaz să răsuflu. Dinfiecare percepere a unei încântări supremeele fac în clipa următoare neant şi nimicni-cie şi-mi deschid noi praguri unde totul esteneasemuit mai luminos şi mai ameţitor.După un popas de o clipă valurile delumină şi de fericire se pun serios pe treabă,cu nădejde şi temei, şi se pornesc a mădesfiinţa, a nu lăsa nimic din mine şi a măcontopi cu desăvârşire în neaua aceea careacum trece prin toate culorile curcubeului, eroşietică, e albăstruie, e azurie, e de unverde aproape imperceptibil, spre a redeve-ni iar albă, de un alb nou, greu, consistentcare apoi se destramă şi se preface într-unfel de nesfârşită pulbere luminoasă. Eusunt, repetă fără cuvinte vocea; şi nu maicunosc nimic altceva decât fericirea care – însfârşit – nu se mai înverşunează asupră-mi,dar nu încetează totuşi de a se dezvăluimereu alta, mai nebănuit de intensă, mai albluminoasă. Încetez de a fi, mă pierd înlumină”.
Acest film oniric al unei ascensiuni înmai multe trepte către marea revelaţie, cătremântuire motivează, el singur, insolitul titlual unei scrieri complexe şi aproape imposi-bil de prins într-o formulă definitorie:„Jurnalul fericirii”. S-a spus că „nimeni (ca
N. Steinhardt – nota mea) un a mai privitînchisoarea ca o mântuire” (N. Manolescu).E adevărat, la noi cazul este singular. În alteculturi însă, cea rusă de pildă, asemeneacazuri există. Soljeniţîn, şi el un spirit emi-namente religios, privea închisoarea ca peun dar: „Binecuvântată fii, închisoare, pen-tru că ai venit în viaţa mea”. O binecuvânta-re ce îl privea deopotrivă pe omul moral şipe scriitorul Soljeniţîn. Dacă luăm în consi-derare ceea ce povesteşte prima sa soţie înale sale memorii, am putea spune că pentruel experienţa gulagului a însemnat unputernic catalizator al vocaţiei sale de scrii-tor. Cu alte cuvinte el părea a fi conştient defaptul că nu ar fi devenit scriitorul pe care îlştim fără această experienţă, fără tema gula-gului, trăită, aşa-zicând, atât de dramatic.Tot Nicolae Manolescu observă în a sa„Istorie critică” că Steinhardt „n-are spaimarevenirilor, e mai degrabă insistent decâtseducător, dar un neapărat că ar urmări săprovoace convingeri ori măcar adeziuni, cifiindcă e un predicator înnăscut”. Eseducător însă un numai prin nervul idea-tic, cu sintagma lui Manolescu, şi prin fiorulmetafizic, ci şi prin scriitură, Jurnalul, ceamai importantă operă a sa, ilustrând unmare talent de portretist, de narator, dememorialist ca în această notaţie: „Revăd, înstrada Armenească, O după-amiază deiunie (pe atunci verile începeau devreme,erau fierbinţi şi durau până spre sfârşitul luiseptembrie, la deschiderea anului şcolar. Unse grăbeau; s-ar fi zis că anotimpurile,având fiecare ritmul şi domnia sa, un sestinghe reau între ele şi un-şi călcau hotare-le). E, aşadar, o după-amiază caldă, toropităşi pe stradă un trece nici ţipenie de om. Eustau în grădină, ascuns de pomi, şi văd cumîn faţa casei doamnei Boerescu se opeşte ocăruţă. Surugiul se dă jos şi sună îndelungla poartă. O jupânesă şi un om de serviciuaduc o mulţime de cufere, geamantane, saci,cutii de pălării, valize, pachete şi boccele pecare le încarcă toate până ce vehiculul seumple de tot. Bagajele sunt aşezate frumosşi proptite cu grijă de laturele căruţei careporneşte spre gară pe drumul lung, însudulstrăzii. După mai bine de un ceas, cândîncepe a se simţi ceva din răcoarea serii,
apare tot în faţa casei de peste drum o perafrumoasă trăsură, cu roţi de cauciuc gros şimânată de un vizitiu muscal. Trăsura, caii şibirjarul strălucesc de curăţenie. DoamnaBoerescu şi domnişoara Florescu, îmbrăcateîn rochii de mătase (ori aşa mi se pare mie)gri, prinse pe talie, purtând pălării cu borurilate, şi voaletă de culoare mov, se urcă întrăsură. Toţi servitorii casei le-au însoţitpână la poartă. Jupâneasa şi omul de servi-ciu aduc săculeţe; le instalează cu marebăgare de seamă şi dichis în jurul poşetelor,şi ele plasate deferent alături de stăpânelelor. După ce totul e orânduit, birjarulpocneşte festiv din bici, luând-o spre garăpe calea scurtă, adică pe bulevard. Strada arămas pustie, cufundată în tăcere, încăldură, în taina ferestrelor închise şi a jalu-zelelor trase. Încetişor de tot, se porneşte asufla – aproape imperceptibil – o adiere devânt blând”.
Un univers patriarhal transpus într-opagină de roman balzacian.
48
49
S-au împlinit de curând 125 de ani de lana şterea lui Dumitru Panaitescu-Perpessicius (21 oct. 1891, Brăila – 29 martie1971, Bucureşti), erou care şi-a jertfit mânadreaptă în războiul reîntregirii, poet, critic şiistoric literar, eminescolog, publicist şi croni-car radio, memorialist, academician, scurttimp director la Biblioteca Academiei, ctitor
al Muzeului Literaturii Române, un mareîmpătimit – până la orbire – al lecturilor dincărţi şi manuscrise. Alături de E. Lovinescu şiG. Ibrăileanu, ca antemergători, de G.Călinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constan -tinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu,Perpessicius1 face parte din rândul persona-lităţilor ale căror scrieri au influenţat evoluţia
Lucian CHIŞU
Perpessicius Bene barbatus (I)
Lucian CHIŞU – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e-mail:[email protected]
1 Împreună cu Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Coiculescu, M. Sebastian, Ion Biberi şiOctav Şuluţiu a format în 1926 Gruparea criticilor literari români independenţi, fără ecoul scontat. Pentrucă independenţa lor viza, între altele, emanciparea faţă de unele judecăţi cu caracter definitiv emise deNicolae Iorga, acesta i-a numit, în deriziune, „gâcâlâri” după iniţialele grupării.
Prima parte a acestui articol se referă la circumstanţele în care Dumitru Panaitescu-Perpessicius şi-a scris versurile ce vor forma volumul Scut şi targă, reeditat recent. Elaborate în perioada intrăriiRomâniei în primul război mondial, poeziile au fost tipărite un deceniu mai târziu, în 1926. Autorulcronicii comentează legătura, după unii premonitorie, dintre masiva prezenţă a universului clasicistgreco-latin (citate, versuri, evenimente, personaje şi autori ai vechii latinităţi) şi pseudonimul alesîn aceeaşi perioadă. Sunt prezentate şi alte detalii biografice, amănunte de climat cultural şi socialcare au favorizat coliziunea autorului ascuns sub acest pseudonim cu evenimentele tragice ale acelorani. Cert este că trauma războiului întâi mondial a lăsat urme vizibile pe efigia de cărturar a unuiadintre literaţii de primă mărime din secolul al XX-lea românesc.Cuvinte-cheie: literatură, biografie, pseudonim, război, destin, poezie.
The first part of this article refers to the circumstances in which Dumitru Panaitescu-Perpessiciuswrote his poems that will make up the volume Shield and Stretcher [Scut şi targă], recently repu-blished. Elaborated in the period when Romania entered in World War I, the poems were printed adecade later, in 1926. The author of the chronicle comments the connections, considered by some peo-ple premonitory, between the massive presence of the Greek-Latin classicist universe (quotations,lines, events, characters and authors of the old Latin culture) and the pseudonym chosen in the sameperiod. Other biographical details, cultural and social climate details, which also favored the collisionof the author hidden under this pseudonym with the tragic events of the same period are presentedas well. It is certain that the trauma or World War I left visible traces on the scholar effigy of one ofthe first rank men of letters of the Romanian XX century.
Keywords: literature, biography, pseudonym, war, destiny, poetry.
Abstract
50
Lucian Chișu
literaturii româneşti în veacul al XX-lea. Deşi a trecut aproape o jumătate de secol
de la plecarea cărturarului în lumea umbre-
lor, sonorul şi extravagantul său pseudo-nim2 continuă să suscite interesul contem-poranilor, fără ca acest lucru să reprezinte
2 Aş îndrăzni să-l calific şi „prohibitiv”, fiindcă îi desparte pe autenticii pasionaţi de literatură de cei falşi,degustătorii prefăcuţi, simulanţi, în sensul că aceştia din urmă întâmpină mari dificultăţi la pronunţa-rea numelui.
51
Perpessicius „Bene barbatus” (I)
un paradox. Cu un an în urmă, ValeriuRâpeanu a tipărit3 într-un tom de 970 depagini conferinţele de la Radio ale luiPerpessicius. Împlinindu-se o sută de ani dela intrarea României în primul război mon-dial, poetul este readus în conştiinţa noastrăprin Scut şi targă4, primul dintre volumelede versuri tipărite în timpul vieţii.Recentissim, T. Tihan, care a semnat înpresa clujeană a ultimelor decenii serii destudii şi articole despre jurnalele luiPerpessicius, i-a consacrat o monografie5.Iată, aşadar, motive (şi argumente) înteme-iate care susţin actualitatea celui născut laBrăila, unde i s-a amenajat o casă memorialăşi, anual, i se consacră manifestări omagiale.
Gest simbolic, la centenarul intrăriiRomâniei în luptă, cercetătorul brăileanZamfir Bălan, de la Muzeul Carol I din loca-litate, reintroduce în circuitul public poezii-le din Scut şi targă, scrise de Perpessicius înpreajma fortificaţiilor ridicate în scopul pre-gătirii frontului, în tranşee şi, ulterior, pepatul de suferinţă. Combinând variantalacedemoniană pentru care optase autorul,Zamfir Bălan îşi intitulează prefaţa, printr-un joc de cuvinte, Inscripţii pentru Scut şitargă, insistând în textul său asupra comen-tariilor critice exprimate în jurul acestorpoezii de-a lungul anilor. Analiticul excursistorico-literar scoate în evidenţă profilulartistic al poetului care, observă ZamfirBălan, fusese puternic înrâurit de IonMinulescu.6 Îi dăm dreptate, adăugând că,
totuşi, lirismul poartă amprenta inconfun-dabilei sale personalităţi, la care adăugămregretul că, din păcate, poezia reprezintă oipostază pasageră, în care Perpessicius s-amanifestat mai degrabă la începutul carie-rei7, iar după aceea ocazional. Chiar şi ver-surile publicate ceva mai târziu, sunt legateîntr-o mare proporţie de perioada „începu-turilor”. Primele 23 de poezii din Itinerarsentimental (1932) sunt datate august-sep-tembrie 1917, adică la aproape un an decând combatantul cădea rănit sub „flora ste-lelor polare”8. Altele, din acelaşi volum,conţin versuri scrise între 1911 şi 1916.Faptul că Perpessicius le-a schimbat ordineacronologică, are o explicaţie: ieşit din lupte„pe targă, dar viu”, în repetatele peregrinăriprin spitalele de campanie din spatele fron-tului, între Vutcani, Roşieşti, Vaslui, Iaşi,convalescentul trăieşte o frenetică povestede iubire, celebrând cu ardoare, aproape înfiece rând, de astă dată viaţa. Scrise în şaseluni (aug. 1917-ian. 1918), versurile dinaceastă perioadă sunt ale terapiei prin sărut.Nu se potrivesc nicicum atmosferei înfăşu-rată în giulgiul morţii din Scut şi targă, şiscot în paranteză problema (pre)destinării.
În ordine, după volumul „princeps” din1926 şi reluarea lui în Opere I (1966, consa-crat întregii creaţii poetice), ediţia de faţăeste a treia şi păstrează cadenţa de patrudecenii dintre apariţii. Îngrijitorul a avutiniţiativa alegerii altui format decât origina-lul, cel nou, de acum, fiind mai ofertant în
3 Perpessicius, Cărţi noi. Cronici radiofonice 1929-1947, ediţie critică, note şi variante de Valeriu Râpeanu şiSanda Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Casa Radio, 2015.
4 Perpessicius, Scut şi targă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zamfir Bălan, Muzeul Brăilei „Carol I”- EdituraIstros, Brăila, 2016.
5 T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.6 La susţinerea examenului de Bacalaureat, absolventul îşi alesese ca temă liberă Poemele pentru mai târziu
minulesciene, influenţă ce transpare în versurile acestui volum de debut prin tendinţa de a evada dinreal, ca şi prin atracţia livrescă, de factură clasicistă, în care abundă aproape exotic, mitologia şi lexicullatin.
7 Caracterizată în raport cu celelalte faţete ale personalităţii sale, poezia este o promisiune repede aban-donată, fără finalităţi, inconsistentă, efemeră, totuşi demnă de amintit. Pe lângă încadrarea în rama tra-gică a primului război mondial, o altă componentă, nelipsită şi aflată la antipod, o reprezintă erotismul,stare pentru care avea mari disponibilităţi emoţionale, ceea ce ar duce la concluzia că preocupările salepoetice pot fi plasate într-un ilustrativ capitol numit „păcatele tinereţilor”.
8 „Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere/ Şi cu sucurile spală rănile mortale/ de eroi căzuţi în tină ca şisimple efemere./Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.// Singură, în tot cuprinsul, florastelelor polare,/ Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,/ Scutură multiple jerbe şi coroa-ne funerare/Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră”
52
Lucian Chișu
ceea ce priveşte distribuţia structurală apoeziilor în câmpul vizual. Pe clapetele edi-ţiei sunt inserate, un autoportret al comba-tantului şi o fotografie din perioada ultimăa vieţii. Desenul aparţine unei serii de cro-chiuri9 în care combatantul poartă ochelarişi are barba îngrijită. În partea dreaptă jos,unde ar fi fost locul treselor de pe uniformamilitară, autorul îşi datează lucrarea 1 oct.2016 iar deasupra, pe lăţimea filei, scrie cumajuscule „PERPESSICIUS BENE BARBA-TUS”, dezvăluind opţiunea definitivă pen-tru identitatea sa literară şi o atitudineautoironică în faţa destinului. Creionat demâna sigură a unui ins realmente înzestratcu talent la desen, bun cunoscător al secre-tului prin care linia de grafit capătă sens,dexteritatea aceasta va fi părăsită definitivpeste numai o săptămână10, când un glonţdum-dum îi străpunge antebraţul drept. Încealaltă imagine, din fotografie, sunt vizibi-le rănile adânci ale timpului lăsate pe chip.În ambele nu trece, însă, neobservat detaliulunei interiorizări îngrijorate, responsabile,care avea să-i încadreze, constant, figura. Pecoperta a IV-a, Zamfir Bălan reproduce prinfacsimilare Sumarul definitivat după undeceniu, aşadar în preajma anului 1926,sumar care ne arată că, iniţial, volumul senumise Inscripţii pe un scut şi o targă, precumşi că autorul operase modificări de ultimmoment, schimbând titlul şi ordinea unoradintre poezii11. Nu în ultimul rând, trăsătu-rile grafiei acestuia ne facilitează observaţiacă mâna stângă, educată în tot acest interval
spre a servi scrisului, nu mai era deloc...stângace12. Sumarul volumului (de pecoperta a IV-a) reprezintă un argument căPerpessicius reuşise o adevărată performan-ţă în ceea ce priveşte lizibilitatea scrisului şică o obţinuse relativ repede, aşa cum reiesedin poezia Catrene circumstanţiale (Vutcani,oct. 1917), neinclusă în ediţia din 1926 dinmotive uşor de înţeles: „Salon-i plin delume – tu îmi întinzi albumul./ Cu gându-ntreg la tine schiţez o poezie./ «Ce binescrie, bietul, acum cu mâna stângă»/ Spuntoţi, iar tu: «maestru eşti, de caligrafie?»”.
9 Vezi, Perpessicius, Desene comentate de Vasile Drăguţ, în „Manuscriptum”, X, nr.4 (37), 1979, p. 184 -185.
10 Aşa rezultă din propria-i confesiune, făcută la cererea Floricăi Bagdasar, medic psiholog care strângeinformaţii pentru un stidiu despre felul cum invalizii şi infirmii se adaptează scrisului cu mâna stângă:„ Între 6 octombrie, ziua în care am fost rănit pe Dealul Muratanului, în Dobrogea, la cotul mâinii drep-te...”. Cf. T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, p.111. T. Tihan dă, la p.106 din aceeaşi monografie, ca dată a tristului eveniment, 13 octombrie 1916.
11 Poema Călăuza, a doua în ordinea inserării în volum, se numea Pe Styx II, iar Popas la Muratan se inti-tula, în varianta pregătitoare din manuscris, Pulcherrima. În sumarul manuscris, Brancardier ocupăpoziţa a noua, iar în volumul ieşit de la tipar apare a douăsprezecea.
12 În cartea amintită (vezi nota 5) Teodor Tihan pledează, cu documente scrise, pentru ideea că „vârsta şivoinţa de a comunica suplimentau, la timpul acela, rezistenţele şi învingeau dificultăţile”. Cu trecereatimpului – se arată – „nu puţine pagini vor deveni chiar pentru critic greu descifrabile sau de-a dreptulilizibile”. În ultima parte a vieţii, când lumina ochilor săi slăbise atât de mult încât se folosea de lupe şilentile microscopice pentru citirea manuscriselor eminesciene, aceeaşi grafie ne duce cu gândul la vege-taţia florală peste care n-a trecuse niciodată grija şi priceperea horticultorului devenind, aproape impo-sibil de descifrat.
53
Perpessicius „Bene barbatus” (I)
Celor spuse până aici, li se adaugă pseu-donimul consemnat pe latineşte deasupradesenului, fapt din care denotă că pasiuneasa pentru clasicismul antic ardea cu flacărămare la acea vreme. Acestea, pasiunea pen-tru poeţii şi filosofii antichităţii pe de oparte, şi alegerea identităţii sale auctoriale,pe de alta, au o relevanţă intrinsecă.Versurile scrise de Perpessicius la începutde carieră aparţin simbolismului exotic defactură minulesciană, plăcerilor lecturii şiritualurilor de iniţiere în universul livresc şial romanisticii, acelui simbolism promovat(inclusiv teoretic) de Ovid Densusianu, caregăzduia articolele şi poeziile celor maiînzestraţi dintre discipolii săi în paginilerevistei „Vieaţa nouă” (1905-1925). El-însuşipublica poezii de factură simbolistă subpseudonimul Ervin. Profesor de filologieromanică, domeniu academic nutrit dinprelegeri de istoria limbii române şi a celor-laltor „surori”, Ovid Densusianu preda, pelângă aceste cursuri, unul de istoria literatu-rilor ieşite din rădăcina comună, ceea ce nedetermină să presupunem că prezenţabogatei sursologii13 romanice din Scut şitargă i se datorează într-o anume măsură. Şimai mult îl influenţase D. Evolceanu, profe-sor de limba latină la Universitatea bucureş-teană şi critic literar. Sub influenţa şi laîndemnul celor doi, proaspătul licenţiatconcura la premiul Hillel14, încercându-şi
forţele în cadrul competiţiei lansate pentrutraduceri din clasicii latini. După o vară întimpul căreia cizelase în româneşte poeziidin Horaţiu, Dumitru D. Panaitescu – încănu-şi adăugase pseudonimul – obţinea, exaequo, premiul cel mare, împărţit cu poetulConstantin T. Stoika15, căzut în luptă pe 26octombrie 2016, la puţin timp după cePerpessicius fusese grav rănit. Este cert căreminiscenţe ale lecturilor din Ovidiu,Virgiliu, Catul şi Horaţiu, făcute în anii pre-mergători lăsaseră impresii adânci, inclusivîn privinţa alegerii şi oficializării straniuluipseudonim. S-a spus ades că opţiunea a fostpremoniţială, deoarece în confruntărilearmate de pe dealul Muratan, lângă localita-tea Topraisar, Perpessicius avea să fie gravrănit, pierzându-şi pentru totdeauna mobi-litatea mâinii drepte de la cot în jos şi fiindnevoit să-şi transfere toate abilităţile în sar-cina mâinii stângi.
Prezenţa masivă a antichităţii greco-lati-ne, cu tonalităţi individualizante (ulteriorfolosită în mod cumpănit, cu temperanţă), afost şi a rămas nedumeritoare pentru mulţidintre cititorii versurilor debutului edito-rial. Probabil de aceea, cu prilejul apariţieiprimului tom din Opere, care cuprindetoată creaţia sa lirică, Perpessicius aduceacâteva lămuriri despre pseudonimul adop-tat şi climatul însoţitor. Cuvântul înaintepoate fi considerat, pe bună dreptate, o pre-
13 Acest fapt are consecinţe în toate ariile de interes, ştiinţific, memorialistic, publicistic, ale activităţii luiPerpessicius. De pildă, citări precum „sinistra întâmplare din Ctesifon” (veche capitală asiatică ajunsăvremelnic sub Imperiul roman şi, apoi, pierdută în condiţii dramatice) sau „Cogitatus tuus cito adim-plebitur”, din Sortes Sangalenses, se regăsesc în notiţele luate la cursul lui Ovid Densusianu, lucru con-firmat şi de T. Tihan în monografia sa. Evocând amintirea şi figura lui Ovid Densusianu, Perpessiciusgăsea potrivit să camufleze cunoscutul defect fizic (din naştere) al profesorului: „Îl văd şi azi, grăbindcu pasul său alert şi uşor claudicat” printr-o perifrază înnobilată de cuvântul latinesc. Pornind de la ace-leaşi considerente, adversarii lui Ov. Densusianu îi spuneau acestuia „piticul asimetric cu creastă” (ulti-mul cuvânt, o aluzie la podoaba sa capilară). Pe lângă caracterul livresc, aceste cuvinte, expresii şi cităride tot felul, extinse până la textele pentru studiul romanisticii, conferă scriiturii sale calităţi în plus,ornamentându-i toate tipurile de discurs cu ceea ce s-ar putea numi stilul erudit. În poezie, însă, abun-denţa acestor forme de reprezentare din limba latină trebuie puse pe seama exerciţiilor – cu un cuvântrecent – de traductologie pe care Perpessicius le făcuse cu numai un an mai înainte.
14 Hillel Manoah, (n . 1797- d. 1862), bancher şi filantrop român, preşedinte ale comunităţii evreilor de ritspaniol din Bucureşti, a creat premiul care îi poartă numele, începând cu un fond de 100.000 de lei aurcare ajunsese în 1893 la 270.000 de lei aur. Din acest fond, Universitatea Bucureşti a acordat multe burseîn scopul continuării studiilor în străinătate şi premii pentru lucrări valoroase, în cadrul organizat alunor concursuri. Cei mai mulţi dintre beneficiarii acestei burse s-au specializat în marile universităţieuropene din Paris, Roma, Viena, activităţi întrerupte începând cu anul 1914 din cauza izbucnirii răz-boiului.
15 Constantin T. Stoika tradusese poemul De rerum natura al lui Titus Lucretius Carus.
54
Lucian Chișu
faţă scrisă după trecerea a patruzeci de ani.De aici se află că versurile din Scut şi targă,fuseseră precedate de stagiul traducerilordin latină, ca subiect impus pentru premiulHillel, în cadrul concursului organizat deFacultatea de Litere pe anul 1914 şi onoratcu 500 de lei: „[Concursul se numea] «tăl-măciri latineşti în româneşte» sau cam aşaceva. Premiul împărţit pe din două cu poe-tul Const. T. Stoika, în aceeaşi măsură adeptal modernismului şi clasicist, mă apropiaseprea mult de modelele latine, ca să fiu ispitit deun pseudonim, cu rezonanţă italică, în care, pedeasupra, mi se părea că citesc şi propriul meuhoroscop”. Extras din patior, precedat de pre-poziţia per, în traducere „cel născut pentrusuferinţă”, perpessicius era decriptat de NaeIonescu prin „cel tăbăcit de suferinţă”, iarde alţii „cel întărit de suferinţă”. Viziunilediferă, dar similitudinea dintre pseudoni-mul liber ales şi întâmplările din viaţă vorinspira numeroase comentarii. Şi, nu în celedin urmă, neobişnuita lui sonoritate16.Trebuie precizat chiar mai mult, anume căinterpretarea vieţii lui Perpessicius prinfatum a deformat în mod evident percepţiacontemporanilor acestuia, care au văzut încriticul literar, în eminescolog, în eseistul şimemorialistul cu acelaşi nume, un infirmsau, cum se spune astăzi, o persoană cu
dizabilităţi, care inspiră celor din jur o înfio-rată compasiune. În realitate, Perpessiciusşi-a depăşit acest handicap, punându-l cutotul în umbră, datorită extraordinarei salevoinţe şi, mai ales, prin realizări. În primulrând în eminescologie, în critica şi istorialiterară, în toate celelalte planuri ale existen-ţei, după cum reiese din studiile şi docu-mentele aflate oferite de C.D. Zeletin17 şi T.Tihan.
La scurtă vreme, existenţa i se intersec-tează cu evenimentele tragice ale primuluirăzboi mondial, care vor marca soarta amilioane de oameni de pe continentul euro-pean, între acestea şi a tânărului filolog, înochii căruia apare perspectiva de a intra înfocul luptelor şi de a-şi privi moartea în faţă.Circumspect în privinţa şanselor supravie-ţuirii, combatantul ţine un adevărat jurnalliric de front18, din care va încredinţa tipa-rului, zece ani mai târziu, versurile din Scutşi targă, în care atitudinea omului aflat subvremuri este resemnarea şi refugiul în lec-turi. Exilul interior, în care trăieşte o viaţăparalelă, înconjurată de zeităţi, personaje,autori şi evenimente din lumea antică, deversuri şi aforisme, nu-i asigură, însă, con-fortul imaginaţiei, cum greşit19 au conside-rat unii dintre comentatori, ci îl duce cugândul la ascetica formulă spartană: „Cu
16 După ce, în textele începuturilor sale literare folosise şi alte pseudonime (Victor Pribeagu, D. Pandara),Dumitru D. Panaitescu trimite revistei „Cronica”, publicaţie condusă de Tudor Arghezi şi GalaGalaction, un eşntion liric. La „Poşta redacţiei” i se răspunde afirmativ, poema Ad provinciales, meum inGretchen amorem, spernentes, apare în „Cronica”, nr. 46/ 26 decembrie 1915, iar autorul se stabilizează lasemnătura Perpessicius („Cel născut pentru suferinţă”), după un scurt timp, în urma accidentului sufe-rit, pseudonimul arătându-se a fi fost premoniţial. Tot în legătură cu pseudonimul său, se cuvin amin-tite şi alte amănunte. Redactând în Encyclopedia Britannica capitolul despre literatura română, BasilMunteanu, brăilean ca şi Perpessicius, îi comunica epistolar uimirea coordonatorilor enciclopediei cuprivire la numele său. Includerea numelui său în Enciclopedia Italiană (1967) devine un alt prilej dereflecţie autorionică, după cum transpare din versurile: „Între Pergam şi-ntre Perseu/ Intrai şi-nEnciclopedie/Ce va fi de bietul Eu/ De mâne-ncolo/ Cine ştie?//Zadarnic m-am ascuns din timp? Sub unhirsut pseudo-nim – / Că n-a fost chip să scap de-Olimp,/Să trec în lume anonim// Aşa cum Rilke sevisa/ În neagra lui mizantropie – / Însă dilema-i şi mai grea/ Gândind la ce-ar putea să vie:// La judecatade apoi,/ Când mi-a fi dat să ies din urnă/ În loc de unul vom fi doi –/Dar cui – osânda a nocturnă?” (Laenciclopedia italiană). „Osânda a din urmă” a fost a lui Perpessicius care a orbit lucrând pe manuscriseleeminesciene.
17 C.D. Zeletin, Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius, în „România literară, nr. 48/ 2001.18 „Jurnalul liric de front” ar putea fi reconstituit prin publicarea poeziilor scrise în intervalul 1914-1918
după criteriul cronologic, uşor realizabil fiindcă majoritatea covârşitoare a versurilor conţine datări şilocalizări. Din raţiuni lesne de înţeles, opţiunea lui Perpessicius a fost una „tematică”.
19 Spre plăcerea nu tocmai secretă a autorului, dezvăluită în tardiva prefaţă, critica timpului avea să adao-ge la calităţile acestui prim volum „virtuţile şi harul fanteziei”, pe care Perpessicius nu şi le recunoaşte,realitatea fiind prea dură – pe viaţă şi pe moarte –, deci contraproductivă.
scut sau pe scut”. Cum singur o spune înlung amânata prefaţă, poetul „a picurat unstrop din acea nepăsare horaţiană, împăcatăcu destinul şi de un zâmbet sau de o remi-niscenţă mitologică!”
În cazul unei lecturi aplicate psihologieiautorului şi volumului Scut şi targă, care vaface subiectul celei de a doua părţi a acestuiarticol, concluzia de parcurs este că versuri-le redau sentimentul copleşitor al sfârşitu-lui. Tribulând între auto-specţia ironică(Bene barbatus), reportajul de front şi imnulfunerar de templu antic, Perpesscius descrierăzboiul cu detaşare, inert, rece, fără nerv şifără revoltă, cu semnele indiferenţei faţă desoartă, întipărită pe faţă şi în cuvânt. E sigurcă, într-o atare sumbră ipostază, Perpessiciusera bântuit de sentimentul apăsător al morţii,una dintre puţinele lui consolări fiind, dupăcum ne declară într-o poezie20 neinclusă, dinraţiuni tematice, în Scut şi targă: „Şi-apoisuplini-vom restul cu cetitul/ După ritul celmai academic”. Lecturile şi scrisul sunt bal-samul său. În raniţă, sublocotenentul ţinecărţi, caiete cu versuri, notiţe şi desene,toate semnate, în traducere, „cel născut pen-tru suferinţă”. Intuiţie, reflex sau premedi-tare? „Nepăsare horaţiană, împăcată cu des-tinul”? Cine poate dezlega nodul acestuimister?
55
Perpessicius „Bene barbatus” (I)
20 Frugalitate (Vutcani, sept. 1917), în Itinerar sentimental completat cu Albumuri, Amoruri, Traduceri,Editura Cultura naţională, Bucureşti, 1932.
vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1971,pp.115-126.
- Bagdasar, Florica, Aspecte neuro-psiho-fiziologice în depinderea scrierii, în „Revistade psihologie, X, nr. 1, 1964.
- Perpessicius, Scut şi targă, Ediţie îngrijităde Zamfir Bălan, Muzeul Brăilei „CarolI” – Editura Istros, Brăila, 2016.
- Perpessicius, Itinerar sentimental completatcu Albumuri, Amoruri, Traduceri, cu unportret inedit al autorului de I. Anestin,Editura Cultura naţională, Bucureşti,
Filozofia, tehnologia, ştiinţa – domeniileîn care spiritul uman şi-a relevat interesulsău potenţial creativ şi, totodată, cutremu-rătoarele sale limite, uman fiind îşi dove-deşte umanitatea prin imposibilitatea de a-şi transcende limitele, în unul sau altul din-tre aceste trei modalităţi în care valoarea sa,forţa şi gloria se exprimă în formă concretă,restrângând spaţiul ce revine celorlaltedouă mari discipline intelectuale. Dacă teo-logia unei vremi îşi extinde influenţa asupramultitudinii conştiinţelor reprezentativepentru o epocă, filozofia va deveni sclavaacelei teologii aşa cum în chip repetat s-aspus, şi acest lucru a fost comis cu deosebirede către filozofi, act însoţit chiar de o anu-
mită mândrie, de orgoliul personalităţii careîşi află un drum al adevărului pe o cale de oaparenţă paradoxală. Când filozofia se afir-mă cu putere şi exercită o mare atracţie asu-pra celor dornici să dispună de o cât maipotrivită metodă a cunoaşterii, ştiinţa îşireduce în mare măsură coerenţa, iar teolo-gia nu mai este decât filozofia unei tematicidedicate. Când ştiinţa, însă, devine instru-mentul electiv al încercărilor de a cunoaştelumea, teologia, prima, dispare cu totul, sause transformă în anti-teologie, un spaţiuexclusivist al autonegării iar, curând apoi,filozofia urmează teologiei pe un drum aldescompunerii. Pare exorbitant să încercimăcar o cât de modestă explicaţie pentru
56
Comentarii
Caius TraianDRAGOMIR
Trei erori extinse asupraistoriei – în filozofie,
teologie, ştiinţă
Istoria creaţiei şi cunoaşterii umane înregistrează succese nemăsurate, superbe, de o pătrundere şideschidere adesea desăvârşite. Atât filozofia, cât şi teologia sau ştiinţa relevă însă păstrarea înnucleul lor conceptual erori care tulbură şi uneori compromit accesul spiritului uman la adevăr.Filozofia centrează constant principiul înţelepciunii pe egoul filozofului; teologia nu acordă o aten-ţie principală afirmaţiei divine că omul a fost după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; ştiinţaomite faptul că nu trăim într-o singură lume.Cuvinte-cheie: cunoaştere, istorie, eroare, filozofie, teologie, ştiinţă, ego, creaţie, pluralitate onto-
logică.
The human knowledge enormously evolved along the history of the mankind. However, some per-manent errors can be detected into the main domains of the intellectual field of research and study.In philosophy such error consists in the exacerbation of the moral and spiritual role of the philosop-her ego; theology neglect the fact that the man was created after the image of God; the positive scien-ce wrongly considers only one world, that of the physical matter.Keywords: knowledge, history, error, philosophy, theology, science, ego, creation, ontological plu-
ralism.
Abstract
Caius Traian DRAGOMIR – Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franța, e-mail:[email protected]
această condiţie a unei perfect reciprocesituări în conflict, cel puţin potenţial, a celortrei discipline majore care compun expri-marea de sine a spiritului uman – şi totuşiexistă o posibilitate relativ simplă, verifica-bilă într-o manieră obiectivă, critică şi,implicit, raţională a locurilor în care princi-piile operaţionale specifice fiecărui dome-niu al manifestării spiritului devine contra-dictoriu în el însuşi. Pentru demersul pre-zent, în care exerciţiul analitic nu poate fidecât limitat ca extindere, o scurtă evaluareîncercată asupra câte unei singure erorimajore, extinsă istoric la întreaga civilizaţie,va fi întreprinsă, fără a se recurge însă, niciastfel măcar, la un exces al detaliilor chiardacă acestea, fiecare dintre ele, sunt perfectrelevante.
De văzut în primă încercare, condiţiafilozofică din unghiul specificat aici. Dinperioada filozofiei presocratice din vremealui Pitagora şi a urmaşilor săi, pitagorieniajungând la sofişti, la Socrate, Platon,Aristotel, la filozofia Academiei, sau aLiceului, la peripatetion cinici, stoici, neo-platonici, la scolasticii, care aparţin egal filo-zofiei şi teologiei cu atât mai mult la filozo-fia Renaşterii, a clasicismului, chiar şi, apoi,în aceea a Iluminismului, la filozofia care amarcat marele secol al gândirii superbdiversificată a ontologiei, eticii şi epistemo-logiei, deci a secolului XIX, iar ulterior înexistenţialismul modern, de secol XX unelement fatal, centru al unei erori gravemarchează întreaga perspectivă asupraomului. Aparent este vorba de o eroare, deo greşeală, aproape un păcat ce se raportea-ză la proiecţia etică implicând relaţia omu-lui cu esenţa fiinţării sale. Am spus adesea,deşi acest aspect al condiţiei umane, s-arputea afirma chiar a naturii umane, nu maia fost nicicând relevat ca atare, omul estefiinţa aptă să îşi decidă modul ontologic alfiinţării sale – el nu poate fi doar bun saurău, devotat sau indiferent, se poate sacrifi-ca pentru cei pe care îi iubeşte, sau pentruorice om; în plus el poate suferi pentrunenorocirile sau greşelile altora mai multdecât pentru propria sa afectare, dar el, înplus, poate decide să nu fie altceva decâtsimplă materie sau să fie spirit, să fie o con-
ştiinţă, ori un sistem fizic organizat astfelîncât să funcţioneze după legi pur mecani-ce. Luând lucrurile astfel încă rămâne cevacare condamnă filozofia secolelor şi a unormilenii de civilizaţie la o greşeală care numerită a fi lăsată să treacă mai departe, închip de marcă filozofică eronată a culturii.Asupra acestei erori, tocmai asupra uneierori, ideile celor mai diferite filozofii – dife-rite ca sisteme sau drept simple dezvoltărimetafizice – converg: omul ar atinge, ferici-rea adoptând o atitudine de perfectă impli-care în propria-i stare interioară reducândtoată implicarea sa la sine. Concepţia stoică– în fapt, întreaga filozofie – împarte lucru-rile şi aspectele existenţei în două categorii,fapt de altfel, bine ştiut şi care poate păreaperfect acceptabil: cele care se află în noi şi,deci, sunt accesibile nouă, acţiunii noastre,modificării de către noi, sau stabilizării lorprin decizia noastră şi cele care se află din-colo de capacitatea noastră de influenţă.Înţelepciunea pare să constea în a nu operadecât cu şi asupra celor dintâi – este purălipsă de înţelepciune ca omul să se raporte-ze la cea de a doua categorie de lucruri pecare le întâlneşte, cu care se poate situa înstare de satisfacţie – fragilă, vulnerabilă –sau, dimpotrivă, în ciocnire, trecând incon-trolabil şi penibil de la o variantă a trăirii lacealaltă. Binele personal, înţelepciunea înviaţă, constau în buna alegere între celedouă sfere ale existenţei, aşa cum sunt aces-tea una centrată pe individ şi alta indepen-dentă de acesta. După Epictet şi MarcAureliu probabil că cel mai bine este expri-mată, această opţiune filozofică de ArthurSchopenhauer în ,,Aforismele’’ sale, ,,asu-pra înţelepciunii în viaţă’’, prezente în lite-ratura noastră teoretică prin intermediultraducerii lui Titu Maiorescu. Acesta a înda-torat astfel încă odată istoria culturii româ-neşti. Este însă evaluarea schopenhaurianăa sensului şi potenţialului înţelepciunii unacorectă? Neîndoielnic este vorba despre ceamai persistentă şi larg penetrată eroare dinistoria filozofiei. Egoul filozofului – şi impli-cit egoul fiecărei fiinţe umane – este, pentrufilozof, centrul lumii. Într-o formulare con-cretă, complet dezvoltată ideea se găseşte înfilozofia lui Giovanni Gentile. Concepând
57
Trei erori extinse asupra istoriei
lucrurile astfel – etic, dar şi epistemologicsau ontologic – se comite o eroare de neînţe-les. Emoţional omul ajunge efectiv nurareori – şi poate ajunge oricând – să suferemai mult pentru semeni decât pentru sine,indiferent de nivelul său general de morali-tate. Ca datorie, problema unui individ nueste cea a căii sale existenţiale, ci a drumuluisemenilor săi în viaţă. În această privinţălucrurile pot să pară oarecum nesigure, darîn realitate imperativul categoric este omare forţă existenţială – La Rochefoucauldspune că minciuna este omagiul pe careviciul îl aduce virtuţii. Persoanele care parsă contrazică în modul cel mai grav, prinfelul lor inuman de a exista, încă aspiră lasucces în încercarea pe care totdeauna o fac,de a se convinge, că nu au comis, fie şi ceamai abominabilă faptă în afara unei oareca-re motivaţii, scuze, sau a unui drept. Eticarelevată în predicarea lui Iisus, cu ontologiastând drept bază a acestei etici, spune înmod lămurit că în orice om va exista ori-când o parte măcar a spiritului său căreiatrebuie să i se ofere şansa salvării – oriaceasta nu poate decurge din altceva decâtdin depăşirea rolului de arbitru al înţelep-ciunii şi existenţei fericite a propriului ego.
În teologie, aşa cum ştie oricine, nu arecum să se pornească altminteri decât de laprima poruncă transmisă oamenilor decătre Dumnezeu: ,,Eu sunt DomnulDumnezeul tău; să ai alţi dumnezei în afarăde Mine’’. Existenţa divină – deci înţelege-rea, perceperea Ei – este o poruncă, de ase-menea divină. De ce atunci s-a pierdut atâtavreme, şi eforturi, retorice, de logică şi scrie-re, spre a se demonstra existenţa luiDumnezeu? Este clar faptul că a se arătaimposibilitatea contrariului existenţei divi-ne nu era decât a oferi misionarismului unargument în plus în predicarea religiei cătrecei încă neconvertiţi la un monoteism.Eroarea unui demonstrativism inutil nu areînsă o foarte lungă persistenţă. În fapt, cre-dinţă şi teologie sunt lucruri distincte – însăatât credinţa, cât şi teologia vin dintr-o ori-gine unică şi converg către unul şi acelaşiscop: ele au ca origine şi fundament fapteleşi cuvintele Domnului Dumnezeu – în finalcredinţa trebuie să determine faptele omu-
lui în funcţie de poruncile divine, de mode-lul actului divin şi de spusele Domnului,aşa cum apar acestea în scrierile sfinte, înmod exact, pentru creştini, prezente înCartea Sfântă, de la primul verset alGenezei, până la ultimul verset alApocalipsei, inserate în restul conţinutuluibiblic. Teologia utilizează însă, prin toţireprezentanţii săi, un limbaj în care retrans-crierea doctrinară şi doctă pierde călduralimbajului profetic şi reluări directe aVerbului Divin. Întrebat asupra celei maiimportante porunci, Iisus nu spune doar săcrezi în Acel Care a vorbit lui Moise, dictân-du-i cele zece porunci, ci arată că trebuie ,,săiubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice’’,adăugând ,,şi să iubeşti pe aproapele tău, cape tine însuţi’’ – această parte a frazei nere-ferindu-se la identitatea cantitativă a celordouă iubiri, ci la modul de a fi al iubirii faţăde oameni – deci de sine şi de cel aproapeţie. Teologia face uneori referire la iubireadivină şi la aceea adresată oamenilor, dar seomite a avea în vedere fraza poate cea maiimportantă a Genezei: ,,să facem om dupăchipul Nostru, după asemănarea Noastră’’.Eroarea centrală a teologiei constă în faptulcă acesta vede omul ca o fiinţă gânditoare, ofiinţă a limbajului, parte chiar a Cuvântului,dar se pierde ideea unicităţii fiinţei umane,ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şidupă asemănarea lui Dumnezeu. De ce esteatât de important acest verset în care condi-ţia omului în raport cu Dumnezeu este inte-gral definită. Cunoaştem astăzi, poate încădoar foarte parţial ce înseamnă enormitateauniversului, univers în care pot fi, pot fi darnu ştim dacă sunt, milioane sau miliarde deplanete adăpostind fiinţa gânditoare – nuştim decât prea puţin despre modul în careDumnezeu a conceput universul dar ştimclar, fără îndoială, că prin aducerea noastrăîn fiinţă noi am fost făcuţi unici, după chi-pul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Problema erorii permanente a ştiinţeieste una simplă: pentru ştiinţă şi prin ştiinţănoi postulăm a exista într-un univers unic,nu neapărat condus de un singur set de legifizice, dar considerând cazul cel mai com-plex într-o schimbare fixă a unui set de posi-bile alte legi fizice. În realitate noi trăim,
58
Caius Traian Dragomir
acum, aici, în noi înşine, în două lumi dife-rite: conştienţa nu este şi nici nu poate fiexplicată fizic creierul îşi are legile sale,actele şi procesele sale, gândirea şi conştiin-ţa poate fi, la limită explicate informatic, darconştienţa, faptul de a simţi fiinţa, de dinco-lo de lumea fizică în propria noastră fiinţă;nu avem în realitate, limbajul propriu trece-rii de la faptului fizic la trăirea metafizicădirectă în planul conştienţei. Am scris des-pre acest lucru cu multă vreme în urmă – l-am auzit apoi pe George Wald, laureatNobel pentru studiul funcţionării receptori-lor vizuali spunând aceleaşi lucruri în cur-sul unei conferinţe la care participam.
Iată deci situaţia experienţei noastre exis-tenţiale: egocentrismul ca definire a expe-rienţei filozofice, restrângerea viziunii asu-pra omului gânditor la simplul fapt natural,al unui sistem natural, lipsit de misterulprezenţei în noi, în fiinţarea noastră a chipu-
lui şi asemănării cu Dumnezeu şi, în sfârşit,eroarea de a nu admite ca inserţie în lumedecât a obiectelor şi faptelor existente înuniversul fenomenului fizic. A fi însă con-vinşi că fizica universului, care ni se relevădirect, nu va fi niciodată încălcată în expe-rienţa curentă, că omul adoptat ca fiinţăreprezentativă pentru trăirea divinului,continuă să rămână pur şi simplu om şi căpropriul nostru ego are dreptul la respectulcelor ce poartă acelaşi tip de ego, ei fiindrespectaţi, la rândul nostru de către noi –deci toţi aceşti stâlpi ai înţelepciunii imedia-te, prin care existăm, nu pot fi decât conso-lidaţi prin altruismul apt să domine egois-mul, prin înţelegerea demnităţii noastre carezultat al modestiei purtătorilor uneiamprente divine ca şi a faptului că întrefenomenul electric, chimic, mecanic şi viaţă,distanţa nu este mică.
59
Trei erori extinse asupra istoriei
60
Madona Sixtină a lui Rafael: iubirea de celălalt şi de DumnezeuNiciuna dintre madonele lui Rafael nu
poartă o diademă de stele pe cap şi cu atâtmai puţin Madona Sixtină.
Trăsăturile acestui chip nu se potrivesc
cu ale Madonei evocate de Eminescu: şitotuşi, credem că despre Madona Sixtină estevorba, cum vom arăta mai departe. Nu esteexclus ca Eminescu, aflat la Viena în 1869-70, să fi găsit o inspiraţie răsfoind pe meseleunei librării, sau citind, o carte recentapărută – cartea lui F.A. Gruyer despre
Dana LIZACEminescu: Venere şi madonă,
sau Erosul hermetic (II)
Principiu cosmic al iubirii în lumea veche, erosul hermetic se transformă în idealul iubirii creştine(iubirea de Dumnezeu si de Celălalt, întruchipată de Madona Sixtină a lui Raphael), pentru a sedegrada în lumea modernă până la ipostaza iubirii de sine, întruchipată de iubita poetului. Venereşi madonă ilustrează relaţia poetului hermetic cu receptorii săi şi relaţia sa cu Limba – care pepământ şi în timp este vorbirea omului de rând, în timp ce în cer şi în eternitate este limbaj uni-versal, Logos, logică, geometrie, armonie perfectă şi muzică pură.Cuvinte-cheie: Eminescu, Venere şi madonă, lectură în cheie hermetică; Hermes ca Eros;
Madona Sixtină a lui Raphael; Baudelaire, Les fleurs du mal.
A cosmic principle of Love in the ancient world, the Hermetic Eros morphs into the ideal ofChristian love (love for God and for the Other, embodied by Raphael’s Sistine Madonna), to bedegraded as self-love in the modern world (impersonated by the poet’s own beloved). The poemVenus and Madonna illustrates the poet’s relationship to his readers and to his language – thatis, down here, on earth and in time, the speech of the common man – while high up, in the sky andin eternity, it reveals itself as universal language, Logos, logic, geometry, perfect harmony and puremusic.Keywords: Mihai Eminescu, Venus and Madonna, a reading in a Hermetic key; Hermes as
Eros; Raphael’s Sistine Madonna; Baudelaire, Les fleurs du mal.
English renditions of Eminescu’s poem Venus and Madonna: Corneliu M. Popescu in Mihai Eminescu – Poems, Cartea Românească Publishing House,Bucharest, 1989, pp. 48-50 (First edition at Eminescu Publishing House, Bucharest, 1978,pp. 56-57); Andrei Bantas in Mihai Eminescu, Poeme/Poems. Romanian-English bilingualedition.Translated by Leon Levitchi and Andrei Bantas. Minerva Publishing House,Bucharest 1978, pp. 44-51.
Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)
Rafael Sanzio – Madona Sixtină, 1512 (Gamäldegalerie Alte Meister, Dresda)
61
62
Dana Lizac
madonele lui Rafael,1 considerată şi astăzi ocarte de referinţă, în care autorul proclamăMadona Sixtină cel mai frumos tablou careexistă în această lume.2
Un amănunt care arată că la MadonaSixtină se referă Eminescu este faptul căRafael „pierdut în visuri” a pictat-o, încuvintele lui „pe panza goală”: „Şi-a creatpe pânza goală pe Madona Dumnezeie”.Legenda ţesută în jurul acestui tablou(numită „Visul lui Rafael”) spune că picto-rul l-ar fi executat ca în transă, într-unmoment de inspiraţie divină, de viziune, deexaltare – în întregime de mâna lui,3 pepânză,4 – pe pânza „goală”, în sensul căfără nicio schiţă prealabilă: „Aucun dessin,aucune étude préparatoire, ne nous mettentsur la trace d’aucun travail d’enfantementpour aucune des parties de ce tableau” pre-cizează autorul.5
Madona Sixtină era celebră încă din seco-lul XVI, când stătea în mănăstirea benedicti-nă San Sisto din Piacenza, pentru care fuse-se comandată. În faţa ei, impresionat,Coreggio strigase celebrele cuvinte:„Anch’io son’ pittore!” (Şi eu sunt pictor!).În vremea lui Eminescu se afla deja înGermania: în 1754 August III, elector deSaxonia şi rege al Poloniei o cumpărase dela călugării benedictini şi o adusese cu marepompă la Dresda. Legenda spune că o aşe-zase chiar în sala tronului şi pentru că nuavea destulă lumină îşi mutase tronul ca să-i facă loc, spunând „Faceţi loc mareluiRafael!”. Aşezată mai târziu în galeria sa detablouri, devenită ulterior Galeria vechilormaeştri din Dresda, Madona Sixtină îşidobândeşte o faimă enormă în Germania,mai ales prin lucrările lui Johann Joachim
Winckelmann,6 considerat fondatorulistoriei artelor ca disciplină. El consideră căRafael a atins în acest tablou un echilibruperfect între idealul clasic al antichităţiigreceşti şi cel creştin.
Acelaşi lucru îl spune şi Eminescu:
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapteînstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primă-veri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbăl-sămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii dincer
Şi-a creat pe pânza goală pe MadonaDumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, ver-gin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, darfemeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Ca şi poetul, Rafael e „pierdut” în viziu -nea nopţii „înstelate” a străvechii înţelep -ciuni, (luminată de cele şapte stele alecerurilor hermetice), îmbătat de raze (carepentru Eminescu sunt firele de corespon -denţă între sus şi jos, razele astrelor, careajung pe pământ) şi de „eterne primăveri”(în care citim, sub sigla VER, „adevărurieterne”).
Ce vede Rafael? Pe de o parte areviziunea aceluiaşi ideal al armoniei lumii pecare l-a înţeles şi sculptorul când a făcutstatuia Venerei antice. Pe de altă parte, la felca acesta, Rafael are în faţa ochilor o femeie
1 François-Anatole Gruyer, Les vierges de Raphae ̈l et l’iconographie de la Vierge. Librairie de Vve JulesRenouard, Paris, 1869
2 „La Vierge de Saint-Sixte est le plus beau tableau qui soit au monde. Copier cette Vierge, c’est tenterl’impossible. Regardez-la cent fois, et cent fois elle se révélera sous des aspects nouveaux..” (op. cit, pag.618)
3 Părţile mai puţin importante ale tablourilor lui Rafael erau executate sub supravegherea lui de pictoriiangajaţi în atelier. Madona Sixtină este o excepţie.
4 Singurele opere pictate de Rafael pe pânză sunt Madona Sixtina şi Sfantul Ioan Botezatorul în deşert. 5 Gruyer, p. 6066 Gedanken über die Nachahmung der griechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst, (Gânduri despre
imitaţia operelor greceşti în pictură şi sculptură), 1755 şi Geschichte der Kunst des Alterthums (Istoria arte-lor în antichitate), 1764
63
Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)
vie, oarecare. „ÎI avait d’ailleurs un modèlede prédilection qui le possédait sans ledominer” spune Gruyer, „et sans perdre devue son idée, c’est à ce modèle qu’îl s’estadressé pour donner un corps à son idée.Aussi reconnait-on dans la Vierge de Saint-Sixte, non pas l’image de la Fornarina, maisla transfiguration de cette image”7. LaFornarina, pe care o ştim din portretul luiRafael cu acest nume, era o femeie simplă,fiica unui brutar, iubita pictorului, se zice.
Cu chipul acestei femei sub ochi, Rafaeltranspune (în mintea lui, ca model abstract)idealul clasic într-o imagine creştină.„Raiurile”/cerurile, care erau orbitele aştri-lor cereşti se transformă în Raiul creştin, înmod tradiţional reprezentat ca o grădină.Venera antică devine Madona, care repre-zintă idealul iubirii creştine: iubirea deaproape şi iubirea de Dumnezeu. SfântaFecioară este o imagine a maternităţii, a sen-sibilităţii, empatiei şi milei, împletite cu fru-museţea şi puritatea sufletească. Fiinţă alumii de mijloc, ea îndeplineşte şi o funcţiu-ne de mediator între oameneni şiDumnezeu, similară cu cea a Fiului, a sfinţi-lor şi îngerilor8 peste care e regină.
Ajungem aici la întrebarea de ce trăsătu-rile evocate de Eminescu nu corespundîntocmai Madonei lui Rafael. Ca şi în cazulmetaforei raiului, Eminescu nu vorbeştedespre reprezentarea plastică concretă dintablou, ci despre modelul abstract: Madonalui Rafael, nou chip al Adevărului etern,îmbină într-o singură fiinţă trăsăturile idea-lului clasic, al iubirii ca principiu cosmic, al„lunii între stele” (“Cu diademă de stele”,„Faţă pală-n raze blonde)9 cu trăsăturileidealului creştin, al iubirii sufleteşti, al„Fecioarei între sfinţi” (“regină pintre înge-rii din cer” ... „cu surâsul blând, vergin”) şicu chipul femeii muritoare „chip de înger,
dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngeri-lor din senin”.10
În tablou, Madona realizează idealul cla-sic prin armonia perfectă a trăsăturilor, aexpresiei şi gesturilor, a veşmântului, a for-melor şi culorilor, prin simplitate şi calm.Tabloul însuşi e clasic în primul rând prinstructură, prin simetria şi paralelismul strictal formelor, încadrate într-o geometrie hexa-gonală – şi apoi prin economia mijloacelorşi lipsa oricărei ostentaţii, dublate de ointensitate spirituală care impresioneazăextrem de puternic oricare privitor ajuns înfaţa lui.
Eminescu va fi văzut în această structurăo expresie a aceleiaşi geometrii hermetice:într-un spaţiu imaginar, încadrat de perdeleverzi11, Fecioara coboară cu pruncul înbraţe, dintr-un cer estompat (în care se stră-văd chipuri de heruvimi sau de spirite încăneîncarnate) spre pământul care este situatîn afara spaţiului pictural, jos, acolo undesuntem aşezaţi noi, privitorii. Scena sepetrece în lumea de mijloc şi grupul divineste învăluit într-un halou auriu.
În dreapta Fecioarei (în sensul privitoru-lui) se află Sfânta Barbara, iar în stânga sfân-tul Sixt, martiri creştini amândoi. Privireasfântului Sixt este îndreptată în sus, iarmâna lui arată către oamenii lumii de jos,pentru ale căror rugăciuni, îndreptate cătreDumnezeu, cere medierea Sfintei Fecioare.Sfântul Sixt, care a fost şi papă, şi-a dat josde pe cap tiara papală „cu-a ei trei coroane,puse una peste alta” şi a rămas cu creştetul,de altfel pleşuv, gol. Privirea Sfintei Barbarae îndreptată în jos. Stârneşte nedumerirea oanumită notă de cochetărie (pieptănăturacăutată, betitele aranjate care formează înpăr un fel de diademă), nepotrivită pentru omartiră creştină. Eminescu va fi văzut înaceste două personaje întruchipări ale prin-
7 Pp. 607-6088 Angelos înseamnă în limba greacă mesager, trimis, crainic9 Această faţă palidă, încununată de plete blonde (raze de lumină) şi de stele, este chipul Lunii şi al ide-
alului clasic/al frumuseţii intelectuale şi în alte poezii. În Inger şi demon, de exemplu: „blondă-n diademde stele”. Luceafărul îi promite Cătălinei, daca va face efortul să se ridice până la gândirea lui: „O vinîn părul tău bălai/ S-anin cununi de stele”.
10 Pentru Eminescu idealul creştin corespunde, în plan istoric, cu acel „o mie patru sute”, Evul Mediuidealizat al romanticilor – în timp ce lumea comună a prezentului e un chip al modernitaţii
11 Embleme ale tărâmului verde al naturii şi lumii intermediare
64
Dana Lizac
cipiilor hermetice Solve şi Coagula, care pre-supun descoperire şi acoperire, descuiere şiîncuiere, desfăşurare şi înfăşurare, despleti-re şi împletire, despodobire şi împodobire.
În plan sufletesc, principiile hermeticeSolve şi Coagula devin cele două sentimentecare dau sensul iubirii creştine: dăruirea/sa -crificiul de sine, iubirea pentru ceilalţi (pedirecţia descendentă) – şi aspiraţia cătreînalt, iubirea pentru Dumnezeu, care e şidirecţia mântuirii, în ultimă instanţă, a rea-lizării de sine (pe direcţia ascendentă). Îm -plinirea de sine prin dragostea către ceilalţieste cel mai important mesaj al lui Christos.
Dacă cei doi sfinţit reprezintă direcţiilemişcării hermetice, vălul Madonei, a căreilinie curbă se continuă cu faldul veşmântu-lui albastru sub trupul Pruncului, e similarcu vălul Fecioarei Lumii din lama a XXII aTarotului, cu braţul moale al Venerei anticeşi cu braţul şi linia părului Venerei bottice-liene – şi sugerează bucla sau circularitateahermetică.
Fecioara cu pruncul reprezintă lumea desus împreună cu lumea de mijloc, care con-stituie împreună „cercul mare”12, spaţiulsacru, al lumii vechi, tradiţionale (epocaantică şi medie), în care oamenii vieţuiau înechilibru cu zeii şi cu ei înşişi, integraţi încircuitul divin al vieţii, continuând o moşte-nire primită de la zei de la începuturilelumii.
În tablou, această lume este despărţită delumea noastră, a muritorilor, printr-o balus-tradă situată în partea de jos. Această balus-tradă este echivalentă cu Poarta Raiului,dincolo de care au fost izgoniţi strămoşiinoştri după Păcatul Originar. Sprijiniţi deaceastă balustradă stau doi îngeraşi, sau doiamoraşi: două spirite din lumea de jos careau urcat cu gândurile, probabil, mai sus delumea lor. Doi copilaşi cu părul (gândurile)în dezordine13, doi îngeraşi dar nu cu penealbe de înger, ci cu pene roşii şi verzi ca decocoş (în lumea de jos cocoşul e un simbol alego-ului, al infatuării). Aceşti amoraşi cu
pene de cocoşei poartă pe chipuri o paletăde sentimente contradictorii: admiraţie,nedumerire, indiferenţă, neîncredere, uimi-re, plictiseală, nerăbdare. Fiinţele ale cercu-lui strâmt, copii drăgălaşi, cum sunt şiCătălina şi Cătălin în Luceafărul, ei fac trece-rea către Lumea de jos, în care va coborî tra-seul poemului – o lume care nu mai trăieştesub semnul absolutului, ci sub semnul rela-tivului şi al hazardului.
Demonul cu chip de înger: iubirea de sine
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi depoezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fărăfoc
Poetul este un om care aparţine structu-ral lumii vechi şi trăieşte absorbit în univer-sul ei magic. Ca şi Rafael, întâlneşte o feme-ie care îl impresionează prin frumuseţe – şiare iluzia că norocul i-a scos în cale o fiinţăcare aparţine aceleiaşi lumi ca şi el. Dariubita lui este o femeie modernă, o fiinţă alumii de jos, de după cădere, lumea în careoamenii s-au înstrăinat de zei, în care armo-nia şi corespondenţele cu cele de sus s-aupierdut, sau mai bine zis s-au uitat. O lumea valorilor relative, paradoxală, oscilantă,instabilă, adesea fără sens, în care frumuse-ţea fizică nu mai oglindeşte neapărat fru-museţea morală şi intelectuală, ci dimpotri-vă, se poate însoţi cu ceaţa cunoaşterii, cutrufia, cu instinctualitatea, cu viciul, cuRăul. În lumea de jos, frumosul care vine„de sus”, de la Dumnezeu, sursa armonieiperfecte, coexistă cu frumosul care vine dela Diavol, cu demonismul fiinţelor destruc-tive, care încalcă legea firii şi au ca scopnumai afirmarea propriei voinţe şi satisfac-ţia ego-ului.
O spune Baudelaire, omul lumii moder-ne, în poemul său Hymne à la Beauté, dinvolumul Les fleurs du mal. Contra dictorie,
12 Implicit în Luceafărul lui Eminescu, prin opoziţie cu „cercul strâmt” al lumii profane 13 Si pruncul Iisus are părul în dezordine, dar în cazul lui ca expresie a angoasei. Din locul unde era
amplasat tabloul iniţial, privirea grupului divin cădea asupra unui crucifix: Pruncul şi Maica lui aveausub ochi pătimirile care îi aşteaptă.
65
Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)
diabolică, misterioasă, seducătoare, aducă-toare de distrugere şi moarte, Înger sauSirenă, trimisă de Satana sau de Dumnezeu,Frumuseţea lui Baudelaire poartă în acestpoem chipul femeii iubite:
Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l’abî-me,
O Beauté? ton regard, infernal et divin,Verse confusément le bienfait et le crime,[...]Tu contiens dans ton oeil le couchant et
l’aurore;[...]Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des
astres?[...]Tu sèmes au hasard la joie et les désastres...Iubitul eminescian trăieşte însă absorbit
în lumea veche şi aflat în faţa unui chippalid şi frumos crede că frumuseţea luiexprimă frumuseţea intelectuală şi morală aunei femei care poate să-l înţeleagă şi să-iîntoarcă iubirea. Nu ştim dacă doar şi-aînchipuit-o în acest fel – sau a închipuit-o, areprezentat-o (la fel ca Raphael, pe care l-aevocat înainte) într-o operă, într-un poem:„...am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb depoezie”. În orice caz, a văzut-o ca pe o fiinţăpură, („...paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat”), spirituală, sensibilă: „am făcut dinţine-un înger, blând că ziua de magie14,/Când în viaţa pustiită râde-o rază denoroc”. Raza de noroc e un fir de corespon-denţă cu lumea „de magie” şi de poezie, cucercul mare al lumii vechi.
La fel ca sculptorul care a cioplit statuiaVenerei antice, poetul vede în chipul iubiteişi aude în vocea ei idealul clasic al frumuse-ţii intelectuale şi muzica perfecţiunii.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cumagie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot,
La fel ca Rafael, vede în fiinţa ei idealulcurăţeniei sufleteşti, al credinţei şi dăruiriide sine:
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelă-ciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde demartir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciu-nea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lungdelir
Iubita lui se dovedeşte însă a fi o anti-Veneră/Auroră şi o anti-Madonă – o femeiemodernă, cu toate defectele omuluimodern. Ce-i reproşează, deci poetul?
Lipsa de vocaţie creatoare şi de spirit, înprimul rând („femeie stearpă.. fără foc”);apoi lipsa de luciditate şi de autocontrol(„faţă ta pală de o bolnavă beţie”: vinul e obăutură sacră care înseamnă cunoaştere,dar beţia e confuzie de idei şi poate şi decuvinte, în spiritul diagnosticului maiores-cian de mai târziu); expresia degradată, pro-zaismul, anti-poezia („buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat”- căci buza/gura e lega-tă de expresie şi vânătul e culoarea poezieila Eminescu); instinctualitatea neînfrânată(„Tu îmi pari ca o bacantă...”); vulgaritatea(chicotul, ochirile murdare); lipsa de empa-tie, de afectivitate, de căldură sufletească(„Al buzei tale-nghet” ... „fără suflet”);egoismul, lipsa de de iubire, care merg pânăla cruzime („inima stearpă, rece şi cu sufletde venin”). Ajungem aici la un punct denadir: dragostea, liantul cosmic al lumii s-atrasformat în lumea de jos în contrariul ei,în ură şi acţiune destructivă: Venus a deve-nit venin.15
Baudelaire, care pendulează în al sauHymne à la Beauté între termenii unor antite-ze asemănătoare, se împacă în finalul poe-mului cu iubita lui. Pentru el Frumuseţea e
14 „Ziua de magie” se referă, probabil, la ziua fastă pentru începerea unui ritual de magie albă (careopera, ca orice tip de magie, prin analogii): dacă era vorba de iubire – vineri; dacă era vorba de învin-gerea unui dusman sau a unui obstacol – marţi, dacă era vorba despre un contract, o înţelegere, unschimb – miercuri; ş.a.m.d.
15 Etimologic, cuvântul venin este legat de numele zeiţei Venus prin rădăcina comună *wen (care înseam-nă a dori). In latină venenum înseamnă medicament dar şi farmec, seducţie. De aici, un sens iniţial de filtrude dragoste care s-a degradat până la venin.
66
Dana Lizac
o valoare în sine şi e gata să pactizeze şi cuDiavolul dacă în felul acesta poate să-şi pro-cure câteva momente de plăcere estetică.
De Satan ou de Dieu, qu’importe? Ange ouSirène,
Qu’importe, si tu rends, – fée aux yeux develours,
Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine! L’univers moins hideux et les instants moins
lourds?Şi Eminescu va cădea la pace cu „demo-
nul” lui, dar în alt mod. În cazul lui seîntâmplă altceva: după acuzaţii atât degrave, iubita lui nu ripostează şi nici nu eindiferentă, ca trufaşa frumuseţe baudelai-reiana. Izbucneşte în plâns şi se roagă dinpriviri să fie iertată. „Se întoarce”, la fel cumlumea, creaţia lui Dumnezeu, când ajungeîn punctul de nadir nu cade în neant, ci seîntoarce către Creatorul ei, resorbită deacesta. În gândirea hermetică, lumea căzutănu e niciodată definitiv damnată. Omul nue niciodată în mod absolut rupt deFăcătorul lui. Firele de legătură cu acesta nusunt niciodată definitiv rupte, scânteia divi-nă, aspiraţia către înalt, dorinţa de întoarce-re la cele de sus, dorinţa de adevăr, de bine,de frumos, de mântuire, în termeni creştini– sunt sădite în adâncul inimii oricăruimuritor. Aşa cum Omul a comis PăcatulOriginar şi a fost izgonit din Rai, tot aşa sepoate întoarce, pentru că are capacitatea decunoaştere, de credinţă, de alegere, de„îndreptare”, de înfrânare a ego-ului şi dedominare a instinctualităţii – de elevaţie, detransformare, de reintegrare în armoniadivină, în circuitul de creaţie şi autocunoaş-tere al Zeului.
Schimbarea de atitudine a iubitei bascu-lează şi atitudinea poetului, care se vededeodată pe sine vinovat chiar de păcatele pecare i le imputase. O privise fără iubire,rece, cu cruzime, cu dispreţ, superficial,„nedrept”, fără credinţă în latura ei bună,fără să-i aprecieze calităţile şi capacitatea detransformare:
...C-o privire umedă şi rugătoarePoţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima
mea?La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-
adânci că marea,Şi sărut a tale mane, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fostcrudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fărăfond ...
Plânsul e o metaforă a creaţiei laEminescu şi aflăm acum că iubita are părulblond, ceea ce arată că nu e lipsită de valen-ţe creatoare. Poate această fată e şi ea o micăpoetesă, cum va fi Veronica mai târziu16 –poate a scris şi ea un poem în imitaţia şi înadmiraţia poetului. Mai aflăm acum că areochii mari, ceea ce un semn de inteligenţă şi„negri-adânci ca marea”, ceea ce presupuneprofunzime în gandire.17
Poetului i se păruse că nu e iubit şi rup-sese la rândul lui lanţul iubirii, dar căinţaiubitei îi arată că greşise. În acelaşi timp, nuse ştie dacă această revenire a ei la bune sen-timente e definitivă. Înţelegem că asemeneaepisoade au mai avut loc şi în trecut. („Poţidin nou zdrobi şi frânge apostat-inimamea?”). Omul comun este instabil, oscileazăpermanent între instinctualitate şi spiritua-litate, între sufletul care îl trage în sus şi celcare îl trage în jos, între vointa de afirmareaa propriului ego şi dorinţa de a se integra înordinea firească a vieţii.
Dar orice moment de creaţie sau de aspi-raţie spre înalt, de uitare de sine în iubireacătre celălalt – este sfânt. În aceste momen-te, de dragoste împărtăşită, omul se inte-grează în şuvoiul iubirii cosmice. Chiardacă e o fiinţă a lumii de jos (un „demon”),iubita care „se întoarce” de pe cărările orgo-liului şi întoarce dragostea iubitului ei, (omal „cercului mare”), care încearcă să-l înţe-leagă sau scrie un poem în admiraţia lui, e„sfânta prin iubire”: în oricare astfel de
16 Mai degrabă decât a considera că iubita ideală e o proiecţie a Veronicăi în poezia eminesciană putemsă credem că Veronica a aprins imaginaţia şi sentimentele poetului pentru potrivirea ei cu datele unuimodel ideal. Chiar şi numele, care include silaba VER, se potriveşte de minune.
17 Portretul este simbolic, la fel ca portretul ciobanului mioritic, cel cu părul negru şi mustaţa blondă
67
Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)
clipă de graţie are şansa de a se descătuşa,de a se înălţa, de a trece definitiv într-o sferăde existenţă superioară, de a păşi „în cerculmare”, de a se „întoarce” în lumea magicăîn care toate lucrurile au sens, în lumea poe-ziei.
Întreg parcursul poemului urmeazăacest traseu în buclă. Începutul evocă olume străveche, vieţuind în înfrăţire cunatura, pe un tărâm al originilor, situat încentrul lumii; apoi urcă la idealul clasic alantichităţii, în cerurile universalului; coboa-ră din nou în lumea de mijloc a idealuluicreştin, (lume care în manifestare se supra-pune ca un nou strat peste zona centrală şipeste lumea arhaică)18; coboară şi mai jos,în lumea modernă, profană, a fiinţelorinstinctuale, care au uitat de zei, a indivi-dualităţilor în conflict şi a „luptei pentruexistenţă”, a prezentului – şi se întoarce, se„îndreaptă” spre a relua drumul ascendental aspiraţiilor omului către lumea de sus.Venere şi Madonă prefigurează în plan exis-tenţial relaţia lui Eminescu cu Veronica şi cualte iubite care vor fi făpturi ale lumiimoderne, ale oraşului şi ale saloanelor. Înplan poetic, această relaţie va ilustra relaţiapoetului cu receptorii lui în lumea de jos:poetul hermetic, care vine „de sus”, şi dăglas adevărurilor eterne e prea adesea neîn-ţeles şi pus pe acelaşi plan cu poeţii lumii dejos, care îşi drapează părerile în figuri de stilşi caută succesul în rândurile „damelor” şiale „canaliei de pe uliţi”.
În acelaşi timp, tot în plan poetic, relaţiapoetului cu iubita lui traduce şi relaţia lui cuLimba Română sub toate chipurile ei.Limba care îi este Mumă, iubită şi mormânt,cea care în cer şi în eternitate e limbaj uni-versal, Logos, logică, geometrie, armonieperfectă, muzică pură – iar pe pământ şi înprezent e vorbirea degradată a omului derând – vorbirea cu care poetul se va luptapână la ultima picătură de sânge şi în careîşi va scrie poemele.
Limba e şi iubita serafică şi femeia de pestradă. Dar e şi Zeiţa cea mare, mai presusde poeţi, care îi iubeşte pe toţi şi în acelasi
timp îl iubeşte pe fiecare în parte, mai multsau mai puţin, un mai lung sau mai scurtscurt răgaz, denumit de Eminescu „noro-cul” (perioada creatoare) – pentru a-l părăsişi a se da altuia şi altora. Poate nu întâmplă-tor femeia care i-a servit lui Praxitel camodel pentru Venus din Cnidus, cea maicelebră statuie a antichitatii, care a întruchi-pat frumuseţea lumii în marmură de Paros– a fost o femeie pe care legenda spune căPraxitel ar fi iubit-o, numită Phrynne. Nulipsită de faimă ea însăşi, a fost una dintrecele mai vestite curtezane ale lumii vechi.Privită de contemporani, din cauza frumu-seţii ei, cu o teamă superstiţioasă, ca „profe-tesă şi preoteasă a Aphroditei”, se despleteaşi intra goală în mare la serbările Eleusine şicele ale zeului Poseidon. Aşa, zice legenda,i-ar fi inspirat şi lui Apelles vestitul săutablou Aphrodita Anadyomene, astăzi pier-dut.
Dindărătul tuturor acestor reprezentări,poeme, statui, tablouri, zâmbeşte enigmaticzeul tutelar al poetului, Hermes, cel de treiori mare, în ipostaza sa de Eros: principiucosmic al Iubirii în lumea de sus, iubire decelălalt şi de Dumnezeu în lumea de mijloc,iubire de sine în lumea de jos – Iubirea, careneîncetat se degradează pe drumurile cobo-râtoare, care duc în lume şi se sublimeazăpe drumurile de întoarcere, care urcă în cer.
18 Acestă suprapunere este dezvoltată în poemul Strigoii
68
Experienţele traumatice pot fi privite cailustrând un fenomen unitar constând înconfruntarea individului cu evenimente pecare acesta nu le poate asimila deoarece, datfiind caracterul lor şocant şi copleşitor, aces-tea depăşesc puterea de înţelegere a indivi-dului1. Astfel, trauma poate fi definită ca o
confruntare cu un eveniment care, princaracterul său îngrozitor, îl şochează peindivid într-atât încât acesta nu poate să îlînglobeze armonios în experienţa sa decunoaştere, astfel că ajunge să fie măcinatde retrăiri succesive ale acestei confruntări2.Trauma poate fi, aşadar, privită ca un feno-
Cristina-Alexandra DRĂGOIEvocări ale traumei
intrării în limbă în scrierileVirginiei Woolf
Conştientizarea faptului că limbajul este un instrument de comunicare deficitar generează în inte-riorul fiecărui individ un efect traumatizant resimţit sub forma unei traume structurale a intrăriiîn limbă. Virginia Woolf evocă trauma structurală a intrării în limbă atât în numeroase eseuri, câtşi pe parcursul unor romane precum Spre far. Confruntat cu limitările limbajului, individul poatealege să înzestreze cu autenticitate acest mijloc de comunicare prin concentrarea semnificaţiei încuvânt. Însă comprimarea unei sume infinite de înţelesuri în cuvânt conduce, în mod paradoxal,la suspendarea actului de comunicare, astfel că se poate spune că efectul traumatizant al conştien-tizării limitărilor limbajului nu poate fi pe deplin surmontat.Cuvinte-cheie: traumă structurală, intrarea în limbă, concentrarea semnificaţiei în cuvânt.
The acknowledgement of the fact that language is a faulty instrument of communication generatesa traumatizing effect which the individual experiences in the form of the structural trauma of ente-ring the language. Virginia Woolf alludes to the structural trauma of entering the language in seve-ral essays, as well as in novels such as To the Lighthouse. Confronted with the limitations of lan-guage, the individual can opt for endowing this means of communication with authenticity by con-centrating meaning into each word. But, paradoxically, concentrating an infinite sum of signifi-cances into a word leads to the obliteration of the act of communication, and, therefore, it can besaid that the traumatizing effect of acknowledging the limitations of language can never be fullysurmounted.Keywords: structural trauma, entering the language, concentration of meaning into words.
Abstract
Cristina-Alexandra DRĂGOI – doctorandă în cadrul Şcolii Doctorale de Studii Literare şi Culturale,Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti
1 Van der Kolk, Bessel; Van der Hart, Onno: „The intrusive past: the flexibility of memory and the engra-ving of trauma” în Caruth, Cathy (ed.): Trauma: Explorations in Memory, Baltimore: Johns HopkinsUniversity Press, 1995, p. 176
2 Caruth, Cathy: „Recapturing the Past: Introduction” în Caruth, Cathy (ed.): Trauma: Explorations inMemory, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1995, p. 153
69
Trauma intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf
men unitar care cuprinde confruntări aleindivizilor cu evenimente între care se poatestabili o similaritate majoră în ce priveşteimpactul pe care acestea îl au asupra indivi-dului, asemănarea dintre diversele eveni-mente traumatice fiind reprezentată de sta-rea de şoc pe care o induc individului carese confruntă cu ele. Din această perspectivă,trauma se prezintă ca un fenomen amplu,cu o varietate de manifestări, dar, în acelaşitimp, unitar în ansamblul său, dată fiindcoeziunea generată de trăsătura comunăcare poate fi identificată la nivelul tuturorformelor de manifestare a traumei.
Experienţele traumatice generează, aşa-dar, o deficienţă de integrare3 a unei întâm-plări în ansamblul reprezentat de totalitateaexperienţelor anterioare ale individului,principala asemănare existentă între multi-tudinea de experienţe traumatice fiind toc-mai caracterul şocant al acestora, care seconstituie ca o barieră în procesul de asimi-lare a experienţei de către individ. Nevoiade integrare a experienţei traumatice înansamblul de experienţe anterioare carealcătuiesc povestea trecutului unui individconduce la iniţierea unui demers de verbali-zare a traumei4 care are ca scop asimilareaexperienţei de către individ prin înglobareaacesteia în povestea de viaţă a individului.Se poate spune, aşadar, că transformareatraumei în poveste se constituie ca o etapănecesară în procesul de surmontare a efec-tului traumatizant al experienţei în cauză.Nevoia de a integra o experienţă traumaticăîn sistemul de cunoaştere al unui individpare, deci, să genereze o nevoie de a trans-pune în cuvinte trauma cu care acesta s-aconfruntat. Însă cum mai poate fi eliminatefectul traumatizant în cazul în care însăşitranspunerea în cuvinte a unei experienţe seconstituie ca o traumă pentru individ?
Pentru Dominick LaCapra, trauma nu seînfăţişează ca un fenomen unitar: acestascoate în evidenţă existenţa a două tipuri de
traumă, pe care le identifică pornind de ladiferenţa pe care o stabileşte între absenţă şipierdere. Astfel, LaCapra reliefează faptulcă absenţa există la nivel transistoric, fără aputea fi percepută din prisma unei ordonăricronologice a scurgerii timpului şi fără a seafla în conexiune inextricabilă cu ocurenţaunui eveniment particular, pe când pierde-rea se situează mai degrabă la nivel istoric şiia forma unei întâmplări trecute care nupoate fi percepută decât în virtutea unei axetemporale pe care se înscriu trecutul, pre-zentul şi viitorul5. De asemenea, LaCapraevidenţiază faptul că absenţa, înţeleasă castare care se conturează în atemporalitate,nu implică o pierdere anterioară, pe cândpierderea, privită ca întâmplare trecută înstrânsă legătură cu prezentul şi viitorul, ge -ne rează o stare de absenţă6. Altfel spus,între absenţă şi pierdere se poate stabili orelaţie de cauzalitate univocă, deoarecepier derea reprezintă una dintre cauzeleemer genţei stării de absenţă, dar nu şiinvers.
Dominick LaCapra evidenţiază şi faptulcă starea transistorică de absenţă poate fipusă în legătură cu un anumit tip de trau-mă, şi anume trauma structurală, care îm -bracă numeroase forme şi la care sunt su -puşi toţi indivizii; în cazul traumei structu-rale, nu există, aşadar, un eveniment trau-matizant trecut care să genereze starea detrau mă, aceasta fiind determinată maidegrabă de o absenţă, de un vid care existăla nivel atemporal şi care produce anxietateîn interiorul unui individ7. Din perspectivalui LaCapra, trauma structurală se opunetraumei istorice, care nu afectează toţi indi-vizii şi care derivă din întâmplări particula-re cu caracter traumatizant, aflându-se înstrictă legătură cu pierderi suferite în tre-cut8. Trauma istorică se deosebeşte de trau-ma structurală şi prin faptul că, putând fipusă în legătură cu un eveniment concretpetrecut în trecut, aceasta poate fi depăşită
3 Van der Kolk, Bessel; Van der Hart, Onno: op. cit., p. 1634 Caruth, Cathy: op. cit., p. 1535 LaCapra, Dominick: Trauma, Absence, Loss, Critical Inquiry, vol. 24, no. 4: The University of Chicago
Press, 1999, p. 7006 Ibidem7 Ibidem, pp. 721-7258 Ibidem, p. 724
70
Cristina-Alexandra Drăgoi
prin mecanisme de surmontare a efectuluitraumatizant al întâmplării care a generatstarea de traumă, pe când trauma structura-lă nu poate fi decât acceptată şi trăită9,deoarece nu există o cauză concretă subforma unei întâmplări trecute care să stea laoriginea ei şi asupra căreia să se îndrepteacţiunile reparatorii menite să înlăture sta-rea de traumă.
Din această perspectivă, trauma nu semai înfăţişează ca un fenomen unitar, cicuprinde două tipuri distincte de fenomene,iar acţiunile reparatorii ale individului,menite să înlăture efectul traumatizant alunei experienţe şi să conducă la asimilareaacesteia de către individ, par să fie eficientenumai în cazul traumelor istorice. Traumelestructurale se înfăţişează, aşadar, ca fiindimposibil de surmontat.
Una dintre formele de manifestare atraumei structurale este intrarea în limbă10,despre care se poate spune că ar trebui înţe-leasă nu atât ca începere a utilizării uneilimbi, ci mai degrabă ca moment de con-ştientizare a caracterului artificial al limbii.Astfel, momentul în care individul devineconştient de faptul că limba pe care o folo-seşte ca instrument de comunicare nu reu-şeşte întotdeauna să redea în totalitatemesajul pe care acesta doreşte să îl transmi-tă reprezintă o experienţă traumatică însine. Imposibilitatea limbii de a reda, prinintermediul cuvintelor, complexitateaintenţiilor comunicative ale unui individ seconstituie, aşadar, ca un factor traumatizantcare generează anxietate şi care creeazăindividului o stare de absenţă, un gol pecare acesta îl resimte sub forma unei traumestructurale, transistorice. O astfel de per-spectivă suspendă posibilitatea de a depăşio traumă prin verbalizare, deoarece însuşiprocesul de transpunere în cuvinte a unuimesaj se constituie ca o experienţă trauma-tică pentru invidid. Efectul traumatizant alprocesului de verbalizare, care face imposi-bilă surmontarea unei traume prin transpu-
nerea ei într-o poveste, derivă nu atât dincaracterul şocant al acestui proces, cât maidegrabă din starea de absenţă pe care acestao actualizează: astfel, de fiecare dată cândindividul încearcă să redea în cuvinte unanumit mesaj, acesta se confruntă inevitabilcu obstacolul reprezentat de incapacitatealimbii de a surprinde mesajul său în toatăcomplexitatea sa, fapt ce conduce la con-ştientizarea absenţei de la nivelul raportuluicare se instituie între mijloacele de exprima-re existente şi nevoile de comunicare aleindividului.
Transpunerea unei experienţe traumaticeîntr-o poveste nu poate, aşadar, să conducăla înlăturarea efectului traumatizant provo-cat de această experienţă deoarece oriceîncercare de verbalizare a unei experienţe seconstituie ca o traumă în sine: pe lângă fap-tul că limbajul nu poate facilita asimilareaunei experienţe traumatizante, el se consti-tuie ca un factor traumatizant permanentdeoarece nu îi furnizează individului toatemijloacele de care acesta are nevoie pentru areda un anumit mesaj fără să îl altereze înraport cu modalitatea în care mesajul seînfăţişează la nivelul realităţii sale interioa-re. Imposibilitatea limbii de a reflecta înmod exhaustiv intenţiile comunicative aleunui emităţor poate fi privită ca un rezultatal faptului că limba este generică şi nu poatesă surprindă ceea ce este individual11.Astfel, utilizarea unui cuvânt pentru a des-emna un obiect echivalează, de fapt, cu refe-rirea la un concept mai degrabă decât cureferirea la obiectul particular care se regă-seşte în reprezentarea mentală a emiţătoru-lui. Limbajul nu permite, aşadar, individua-lizarea obiectelor12 deoarece un cuvânt nusurprinde toate particularităţile care fac caun obiect să fie unic, ci face trimitere la oclasă de obiecte din care face parte şi obiec-tul în legătură cu care emiţătorul doreşte săcomunice un mesaj. Se poate spune, aşadar,că utilizarea limbajului pentru a comunicaare drept consecinţă inevitabilă o îndepărta-re de obiectele particulare care constituie
9 LaCapra, Dominick: op. cit., p. 72710 Ibidem, p. 72211 Bousõno, Carlos: „Comunicarea unicităţii psihice” în Bousõno, Carlos: Teoria expresiei poetice (traducere
de Georgescu, Ileana), Bucureşti: Univers, 1975, pp. 80-8612 Ibidem
71
Trauma intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf
referentul mesajului intenţionat de emiţă-tor. Astfel, orice act de comunicare conducela o trunchiere a informaţiei. Starea deabsenţă pe care individul o resimte în raportcu limba poate fi generată şi de faptul căaceasta este analitică şi, în consecinţă, nupoate să redea decât în manieră secvenţialăceea ce un individ experimentează simul-tan13. Astfel, o experienţă complexă alcătui-tă dintr-o multitudine de trăiri, gânduri şisentimente care se contopesc pentru aforma un ansamblu indisolubil la nivelulrealităţii interioare a unui individ nu poatefi redată în cuvinte decât printr-o încercarede a o descompune în elemente constitutiveşi de a verbaliza fiecare element în parte.Dat fiind caracterul generic şi analitic al lim-bii pe care individul o are la dispoziţie pen-tru a-şi exprima experienţele, se poatespune, aşadar, că orice act de comunicareprin verbalizare constituie o falsificare arealităţii14 aşa cum se conturează aceasta lanivelul interiorităţii individului, deoarecetranspunerea în cuvinte a unei experienţepresupune, pe de o parte, distanţarea deobiecte individuale şi apropierea de concep-tele sub care se regăsesc acestea şi, pe dealtă parte, descompunerea în părţi constitu-tive a ansamblului complex pe care îl repre-zintă orice experienţă individuală.
Mai mult, se poate spune că incapacita-tea limbii de a oglindi realitatea interioarăeste generată şi de faptul că interioritateaunui individ nu poate fi supusă în totalitateprocesului de verbalizare; altfel spus, proce-sul de verbalizare este precedat de un pro-ces mult mai amplu şi mai complex în caremultitudinea de idei şi sentimente ale indi-vidului se coagulează la nivelul conştiinţeisale într-un anumit moment15. Nivelul lim-bajului se constituie, aşadar, ca o trunchierea nivelului care îl precede, înglobând numaio parte din tot ceea ce se află la baza sa.Judecând din prisma vastităţii incomensu-rabile a interiorităţii individuale, limba seconstituie ca un instrument de comunicare
deficitar, fiind caracterizată de incapacitateade a reda în cuvinte totalitatea experienţeiinterioare a unui individ. Se poate spune,aşadar, că incongruenţa care se contureazăîntre nivelul conştiinţei umane, care consti-tuie baza procesului de verbalizare, şi nive-lul limbajului contribuie la configurareatraumei structurale a intrării în limbă. Pe deo parte, aşadar, nu tot ceea ce experimentea-ză un individ poate fi supus procesului ver-balizării: o parte din ansamblul heterogende idei, sentimente şi trăiri care există lanivelul conştiinţei unui individ eludeazăprocesul cu funcţie de ordonare reprezentatde transpunerea în cuvinte; pe de altă parte,ceea ce poate fi redat în cuvinte constituie otrunchiere a ceea ce emiţătorul a dorit iniţialsă exprime, deoarece cuvintele impunmesajului o dimensiune generică şi analiticăpe care acesta nu o are în reprezentareamentală a emiţătorului.
Pe parcursul eseurilor în care proclamănecesitatea unui nou tip de naraţiune,Virginia Woolf evidenţiază în mod indirectlimitările limbajului prin sublinierea repetatăa multitudinii trăirilor care coexistă la nivelulfluxului conştiinţei individuale. Astfel, îneseul „Literatura modernă”, autoarea evi-denţiază faptul că mintea unui individ esteasaltată în permanenţă de o sumă infinită deimpresii16 care configurează realitatea inte-rioară a individului într-un anumit moment;astfel, accentuând faptul că un număr infinitde trăiri există simultan în interioritatea indi-vidului, autoarea pare să invoce limitarealimbajului în ceea ce priveşte capacitatea de asurprinde şi de a reda tot ceea ce există lanivelul interiorităţii umane. Altfel spus, con-ştiinţa unui individ excede, prin complexita-tea generată de coexistenţa unui număr infi-nit de trăiri, capacitatea de cuprindere a lim-bajului, care nu poate să reflecte decât oparte din întregul care se regăseşte la nivelulconştiinţei individuale. În opinia VirginieiWoolf, ideile şi sentimentele care coexistă înconştiinţa unui individ „într-o dezordine
13 Bousõno, Carlos: op. cit., pp. 80-8614 Ibidem15 Humphrey, Robert: Stream of Consciousness in the Modern Novel, Berkeley and Los Angeles: University
of California Press, 1962, pp. 2-316 Woolf, Virginia: „Literatura modernă” în Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (traducere de Pillat,
Monica), Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007, p. 80
72
Cristina-Alexandra Drăgoi
nemaipomenită”17 deliminează un tot indi-solubil care reprezintă existenţa interioară aacestuia într-un anumit moment; accentuândcomplexitatea interiorităţii individuale,autoarea pune, în mod concomitent, în evi-denţă incapacitatea individului de a-şi exte-rioriza în totalitate trăirile deoarece configu-rarea interiorităţii unui individ ca fiinddeosebit de complexă sugerează atât faptulcă nu toate trăirile interioare pot fi redate încuvinte, cât şi faptul că încercarea de a le ver-baliza presupune un efort de a descompuneun tot indisolubil. Suma trăirilor care alcătu-iesc o secvenţă din fluxul conştiinţei unuiindivid nu poate fi redată decât parţial: pe deo parte, deoarece intensitatea şi plurivalenţaunor trăiri fac imposibilă transpunerea lor încuvinte şi, pe de altă parte, deoarece procesulde descompunere prin verbalizare a ansam-blului de impresii care se regăsesc într-unanumit moment în conştiinţa unui individconduce la o reflectare trunchiată a realităţiiinterioare prin intermediul limbajului.Astfel, Virginia Woolf semnalează în modindirect limitările limbajului, care se consti-tuie ca un mijloc deficitar de comunicare aexistenţei interioare a unui individ.
Pe parcursul altor eseuri, însă, autoareaproclamă în mod direct incapacitatea limba-jului de a reda în totalitate ceea ce există lanivelul conştiinţei individuale. Astfel, îneseul „Meşteşug”, autoarea afirmă desprecuvinte faptul că „[…] ele nu produc nimicfolositor […]”18, denunţând, astfel, inefi-cienţa care pare să caracterizeze orice încer-care a individului de a-şi verbaliza trăirile.Forţa de cuprinde a cuvintelor este, aşadar,limitată, astfel că indivizii ar trebui, poate,să suspende orice tentativă de verbalizare,să renunţe la „[…] a le obliga, împotrivanaturii lor, să fie folositoare […]”19.Subliniind incapacitatea cuvintelor de aoglindi interioritatea individuală, VirginiaWoolf evocă trauma structurală a intrării în
limbă: astfel, efectul traumatizant pe care îlresimte orice individ la conştientizarea fap-tului că limbajul nu îi poate servi dreptinstrument pentru a-şi exterioriza trăirileeste reliefat prin proclamarea inutilităţiicuvintelor. Se poate spune, aşadar, că oparte din eseurile Virginiei Woolf evocătrauma structurală a intrării în limbă, fie înmod indirect, prin reprezentarea realităţiiinterioare ca fiind deosebit de complexă şi,deci, imposibil de cuprins în cuvinte, fie înmod direct, prin afirmarea nemijlocită a ine-ficienţei cuvintelor.
Convingerile pe care Virginia Woolf leexpune în eseuri precum „Meşteşug” în ceeace priveşte incapacitatea limbajului de a sur-prinde complexitatea interiorităţii individua-le se regăsesc inserate şi pe parcursul unoradintre romanele sale. Astfel, opere literareprecum romanul Spre far conţin evocări repe-tate ale traumei structurale a intrării înlimbă: pe parcursul acestui roman, se regă-sesc fragmente din care reiese faptul că trăi-rile indivizilor nu pot fi transpuse în cuvinte,date fiind intensitatea şi complexitatea lor:„Sub presiunea nevoii de a vorbi, rateziîntotdeauna ţinta. Vorbele flutură în altedirecţii şi lovesc întotdeauna cu câteva dege-te mai jos de ţintă.”20 Amintind de incapaci-tatea cuvintelor de a oglindi întregul nivel alconştiinţei umane, astfel de fragmente reite-rează ideea conform căreia nivelul care stă labaza procesului de verbalizare nu poate fi înmod exhaustiv supus acestui proces. De ase-menea, romanul Spre far conţine şi pasaje încare este redat în mod indirect caracterulanalitic al limbajului, care nu poate să sur-prindă simultaneitatea trăirilor existente lanivelul interiorităţii unui individ: „Cuvintelemărunte, care fărâmiţează gândirea şi oîmbucătăţesc, nu exprimă nimic.”21 Astfel,din acest fragment, care pare a fi desprinsmai degrabă din scrieri precum eseul
17 Woolf, Virginia: „Domnul Bennett şi doamna Brown” în Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (tra-ducere de Pillat, Monica), Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007, p. 109
18 Woolf, Virginia: „Meşteşug” în Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (traducere de Pillat, Monica),Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007, p. 195
19 Ibidem, p. 19720 Woolf, Virginia: „Spre far” (traducere de Ralian, Antoaneta) în Woolf, Virginia: Spre far; Orlando,
Bucureşti: Adevărul Holding, 2009, p. 17221 Woolf, Virginia: „Spre far”, loc. cit., p. 171
73
Trauma intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf
„Meşteşug”, reiese faptul că verbalizarearealităţii interioare presupune o încercare descindare a unităţii pe care o prezintă trăirileunui individ, consecinţa acestei încercărifiind eşecul total al actului de comunicare.
Se pare, aşadar, că singura modalitateprin care individul poate să gestioneze trau-ma structurală a intrării în limbă este prinrenunţarea absolută la comunicare prin ver-balizare: „Nu-i aşa că ratăm lucrurile deîndată ce încercăm să le exprimăm? […] Nuspunem mai mult prin tăcere?”22. Numaităcerea poate să înlăture pericolul de a falsi-fica existenţa interioară, deoarece oriceîncercare de verbalizare a trăirilor unuiindivid are drept rezultat o redare parţialăşi, deci, inexactă a ceea ce există la nivelulconştiinţei acestuia. Evidenţierea limitărilorlimbajului este, aşadar, dublată de procla-marea tăcerii ca mijloc de conservare aautenticităţii trăirilor. Însă prin tăcere nu seobţine o surmontare a efectului traumati-zant generat de absenţa resimţită de individîn urma conştientizării limitărilor limbaju-lui: renunţarea la verbalizare prin abando-narea totală a limbajului nu echivalează cu odepăşire a traumei structurale a intrării înlimbă deoarece nu conduce la eficientizareaacestui mijloc de redare a interiorităţii indi-viduale şi, deci, nu contribuie la satisfacereanevoii indivizilor de a comunica.
Confruntat cu limitările limbajului, indi-vidul trebuie, aşadar, să găsească o altă calede a gestiona trauma structurală generatăde intrarea în limbă: chiar dacă genereazăconservarea autenticităţii trăirilor indivi-duale, tăcerea nu reprezintă o alternativăviabilă deoarece prespune suprimarea tota-lă a comunicării prin verbalizare, intrând,astfel, în conflict cu nevoia individului de ase exprima. Între cele două extreme repre-zentate de dezideratul comunicării totale şiopţiunea suprimării totale a comunicării,individul trebuie să găsească o cale de mij-loc care să îi permită să utilizeze limbajulmăcar ca instrument de comunicare parţia-lă. Eficientizarea limbajului până în punctul
în care acesta să poată reflecta în modautentic măcar o parte a realităţii interioarese poate realiza, susţine Virginia Woolf, princoncentrarea semnificaţiei în cuvânt.
Tocmai de aceea, Virginia Woolf reliefea-ză, pe parcursul unor eseuri precum„Meşteşug”, necesitatea unui nou tip denaraţiune în care raportarea la limbaj se facecu precădere la nivel lexical, unde fiecarecuvânt conţine în sine o infinitate de semnifi-caţii latente printr-o comprimare şi concen-trare a mesajului în cuvânt. Scopul de atranspune în cuvinte o trăire de la nivelulconştiinţei individuale fără a o falsifica poatefi atins doar prin transformarea cuvintelor îndepozitare ale unei sume infinite de semnifi-caţii; de altfel, „[…] e în firea lor să nu expri-me un singur lucru, ci o mie de posibilităţi[…]”23. Altfel spus, limbajul este limitat în cepriveşte capacitatea sa de a reda realitateainterioară a unui individ, astfel că singuramodalitate prin care limbajul poate fi folositca instrument eficient de comunicare esteacela de a concentra în fiecare cuvânt o sumăinfinită de semnificaţii, spre a înzestra fiecarecuvânt cu autenticitate în raport cu existenţacare se desfăşoară la nivelul conştiinţei unuiindivid. Astfel, fiecare cuvânt în care suntcuprinse semnificaţii latente multiple contri-buie, prin funcţia sa de evocare, prin „[…]această putere de sugestie [...]”24, la configu-rarea unui mesaj care nu denaturează expe-rienţa pe care individul o trăieşte.Dezideratul comunicării totale este, aşadar,transformat într-un deziderat al comunicăriiautentice: dat fiind faptul că redarea exhaus-tivă a unei experienţe prin verbalizare nueste posibilă deoarece limbajul nu poatecuprinde complexitatea conştiinţei umane,individul trebuie să aspire, pare să transmităVirginia Woolf, spre constituirea unui mesajîn care fiecare cuvânt este forţat să reflectecât mai mult din interioritatea individuluicare îl utilizează ca mijloc de comunicare atrăirilor sale.
Numai prin concentrarea semnificaţiei încuvânt limbajul poate fi constrâns să reflec-
22 Ibidem, p. 16623 Woolf, Virginia: „Meşteşug”, loc. cit., p. 19724 Woolf, Virginia: „Meşteşug”, loc. cit., p. 200
74
Cristina-Alexandra Drăgoi
te existenţa interioară a unui individ.Comprimarea semnificaţiei în cuvânt asigu-ră, aşadar, o codificare autentică a informa-ţiilor existente la nivelul interiorităţii indivi-duale, părând să pună bazele unui act decomunicare eficient şi autentic. Însă, în modparadoxal, tocmai această concentrareexhaustivă de înţelesuri în cuvânt poate sădistrugă comunicarea prin faptul că poateface imposibilă decodarea de către receptora mesajului codificat de emiţător. Atribuireaunui număr limitat de semnificaţii fiecăruicuvânt este ceea ce face ca limbajul să func-ţioneze ca mijloc eficient de comunicare,chiar dacă nu este vorba de o comunicareabsolută; înţelesurile limitate atribuitecuvintelor funcţionează atât ca obstacol înreflectarea totală a interiorităţii individuale,cât şi ca mijloc de asigurare a unei comuni-cări parţiale între emiţător şi receptor, deoa-rece, dacă emiţătorul îşi ia libertatea de aînzestra fiecare cuvânt cu o infinitate desensuri astfel încât să oglindească fluxul
conştiinţei sale, atunci posibilitatea decodă-rii mesajului de către receptor este suprima-tă. Se poate spune, aşadar, că opinia luiDominick LaCapra cu privire la imposibili-tatea de a depăşi o traumă structurală pre-cum intrarea în limbă se dovedeşte a fi înte-meiată şi că o astfel de traumă nu poate fi,de fapt, surmontată: aceasta se constituie caun dat ineluctabil care guvernează existenţafiecărui individ.
Scrierile Virginiei Woolf evocă traumaatemporală a intrării în limbă, atât la nivelteoretic, în eseurile în care autoarea procla-mă necesitatea concentrării în cuvânt datăfiind incapacitatea limbajului de a surprin-de fluxul conştiinţei individuale, cât şi lanivel practic, în romanele care au ca scopnarativ redarea fluxului conştiinţei, prinintermediul unor fragmente în cadrul căro-ra este evidenţiată aceeaşi incapacitate alimbajului de a reflecta existenţa interioarăa unui individ.
- Woolf, Viginia: Spre far (traducere deRalian, Antoaneta), Bucureşti: AdevărulHolding, 2009.
Bibliografie secundară
- Bousõno, Carlos: „Comunicarea unici -tăţii psihice” în Bousõno, Carlos: Teoriaexpresiei poetice (traducere de Georgescu,Ileana), Bucureşti: Univers, 1975
- Caruth, Cathy: „Recapturing the Past:Introduction” în Caruth, Cathy (ed.):Trauma: Explorations in Memory, Balti -more: Johns Hopkins University Press,1995
- Humphrey, Robert: Stream ofConsciousness in the Modern Novel,
Berkeley and Los Angeles: University ofCalifornia Press, 1962
- LaCapra, Dominick: Trauma, Absence,Loss, Critical Inquiry, vol. 24, no. 4: TheUniversity of Chicago Press, 1999
- Van der Kolk, Bessel; Van der Hart,Onno: „The intrusive past: the flexibilityof memory and the engraving of trauma”în Caruth, Cathy (ed.): Trauma:Explorations in Memory, Baltimore: JohnsHopkins University Press, 1995
75
Oarecum vag delimitat, sudul Munte -niei, teritoriul care a făcut obiectul cercetă-rii, este o zonă cu o istorie relativ diferită,
mai ales că în ultimele două secole, în valurisuccesive, sudul ţării a fost o zonă de colo-nizare. Forma cea mai veche de colonizare,
Istorie. Arte
Geanina PODOCEALegenda şi balada
în sudul Munteniei
Studiul de faţă doreşte să descrie succinct cele două specii existente în sudul Munteniei, legenda şibalada. După cum se ştie, localităţile din această parte a ţării au luat fiinţă datorită formelor decolonizare, atât spontană, consecinţă a vieţii pastorale, dar şi cu program, ce i se datorează regeluiCarol I, care a împroprietărit eroii de război.Există în sudul Munteniei evenimente, domnitori, locuri şi oameni care au născut legende şi eroişi întâmplări locale care au creat balade. Se ştie că fiecare spaţiu geografic are o viaţă folclorică a sa,iar pentru zona de sud s-a crezut că nu prezintă interes folcloric, însă câteva note particulare îirezervă o poziţie anume în folclorul general din Muntenia. Majoritatea aşezărilor au atestare isto-rică antică, medievală sau de secol XIX, locuitorii fiind arendaşi, oieri, hangii, veniţi din zonaTransilvaniei, dar şi de pe lângă Buzău sau Vrancea.O constantă important a textelor culese este Dunărea, care apare în diverse ipostaze : cale de acces,cale de transport, sau mijloc prin care personajul masculin îşi dovedeşte dragostea.În ceea ce priveşte balada şi legenda, mai puţin cea toponimică, repetoriul poetic al zonei este, înlinii mari, acelaşi cu al celorlalte provincii româneşti.Cuvinte-cheie: Valachia, istorie, legendă, baladă, folclor.
Cette étude décrit les deux espèces qui exstent dans le sud de la Valachie : la légende et la ballade.Comme on sait déjà, les villages de cette parte de notre pays exitent grâce aux formes de colonisa-tion dûes à la vie pastorale mais aussi avec un programme fait par le Roi Carol I qui adonné le droitde propriété les héros de guerre. Il y a au sud de la Valachie des événements, des voivodes, des lieuxet des gens qui ont créé des légéndes, des héros et des faits qui ont créé à leur tour des ballades. Onsait déjà que chaque espace géographique a une vie folklorique propre et pour le sud on l’a cru sansintérêt folklorique mais, quelques notes particulières lui réserve une telle position dans le folkloregénéral de la Valachie. La majorité des localités ont des attestations historique antique, médievaleou du XIX-e siècle, les habitants étant des fermiers, des bergers, des aubergistes, venus deTransylvanie mais aussi de Buzău ou Vrancea. Une constante importante des textes est le Danubequi est en même temps moyen de transport, d’accés qui aide le personnage masculin à prouverl’amour En ce qui concerne la ballade et la légende, le réperoire poétique de cette partie de notrepays est, en grand partie, le même que dans les autres provinces roumains.Mots-clés: Valachia, histoire, legende, balade, folcklore.
Résumé
Geanina PODOCEA – doctorand Academia română, e-mail: [email protected]
spontană, a fost o consecinţă a vieţii pasto-rale – coborârea, la iernatic, a turmelor dinmunte în Lunca Dunării. Efectul acesteisituaţii a fost, în multe cazuri, strămutareapăstorilor şi a familiilor lor, integrarea lor înaşezările localnicilor sau întemeierea de noiaşezări. Cealaltă formă de colonizare, cuprogram, i se datorează regelui Carol l, care,în urma Războiului de Independenţă i-arăsplătit pe luptători cu loturi de pământ,întemeind astfel noi aşezări.
Formele de relief, localităţile, pădurile audenumiri care ne servesc drept repere spa-ţiale, iar numele, la rândul lor, au o povestelegată de cineva sau de ceva, de o întâmpla-re. Povestea explică şi justifică numele, chiardacă, uneori, acelaşi nume face obiectul adouă sau mai multe istorioare diferite.Există în sudul Munteniei locuri în care separe că au fost multe întâmplări a căroramintire se păstrează în poveştile oameni-lor. Povestea care leagă locul de întâmplare,rămâne, de fapt, un punct de întâlnire ageografiei cu istoria, o istorie orală, care nucoincide, uneori, cu cealaltă istorie, a istori-cilor. Dar, şi atunci când nu este adevărată,în ordinea fizică a vieţii, povestea este pur-tătoarea unui adevăr, un alt fel de adevăr,metafizic, care ne poate ajuta să înţelegemuniversul interior al povestitorului, identi-tatea sa din ordinea inaparentă a vieţii.
Aşa cum o spune chiar titlul, obiectulcercetării îl reprezintă însăşi povestea:spusă sau cântată, povestea este o prezenţăputernică în sudul Munteniei, chiar dacă nuare monumentalitatea lăcaşelor de cultîntâlnite în zonă.
Mai puţin cercetat sub aspectul vieţii fol-clorice, această zonă de câmpie a avut parte,în cea de-a doua jumătate a secolului trecut,de o istorie diferită de cea a satului de lamunte. Procesul de colectivizare din anii ’60a schimbat nu numai statutul proprietăţii, cişi, prin introducerea mecanizării, vechiledeprinderi de muncă şi, mai ales, relaţiileoamenilor cu animalele de povară, princi-palele lor ajutoare. Acestea au dispărut dincurţile oamenilor şi, odată cu ele s-au golitgrajdurile, fânarele, hambarele, au dispărutvechile rosturi şi vechiul orar al zilei,vechiul sistem de valori al ţăranului român.
Fiecare spaţiu geografic are o viaţă fol-clorică a sa, unele arii geografice avândcaractere foarte pronunţate, iar altele maisărace. S-a crezut că zona de sud nu prezin-tă un interes folcloric deosebit, însă existăcâteva note particulare ce-i dau o poziţieaparte în folclorul general din Muntenia.
Revenirea la vatră a soldaţilor, care auluptat pe frontul din Moldova şi coborâreaciobanilor din Ardeal la şes în procesultranshumanţei, au însemnat o îmbogăţire arepertoriului local.
Zonă expusă pericolelor permanente şievenimentelor istorice, ţinutul dunărean aconstituit o nesecată sursă de legendă: ţinu-turi străbătute de armatele lui Darius, ctito-riile lui Matei Basarab, informaţii sociale cuvaloare legendară create în urma LegiiSecularizării averilor mănăstireşti şi a LegiiAgrare decretată de Al. I. Cuza, cât şi deapariţia satelor în urma împroprietăririidupă Războiul de Independenţă.
În urma cercetărilor făcute, se observă cămajoritatea aşezărilor au atestare istoricăantică, medievală, sau de secol XIX, locuito-rii fiind arendaşi, oieri, hangii, veniţi dinzona Transilvaniei: Făgăraş, Sibiu, Braşov,dar şi de pe lângă Buzău, în căutare delocuri bune pentru păscut, sau refugiaţi dincalea asupritorilor vremii.
O constantă importantă a textelor culeseîn zona de sud a Munteniei este Dunărea,care în legende şi balade este privită îndiverse ipostaze: cale de acces, cale de trans-port, sau mijloc prin care personajul mascu-lin dovedeşte dragostea purtată fetei, printraversarea fluviului în speranţa că va fiacceptat.
Toponimele locale provin de la oameniilocurilor, de la unele obiceiuri sau îndeletni-ciri, ori de la poreclele purtate de aceştia.Aşezările, unele dintre ele dispărute demult sau strămutate, au denumiri ale cărorconotaţii sugerează fondul sufletesc allocuitorilor şi imaginaţia bogată a omuluidin popor.
Localităţile urmărite au în comun carac-teristici ce implică transhumanţa, migraţiapopulaţiei şi apariţia de noi aşezări, aspecteşi particularităţi specifice zonei delimitatăde Dunăre şi Argeş.
76
Geanina Podocea
Legendele descoperite aici respectăstructura şi trăsăturile definitorii ale speciei,dar intrevin câteva particularităţi generatede condiţiile locale şi de talentul povestito-rului. Se întâlnesc legende toponimice, cuexplicaţii privind apariţia unor aşezări, încare se prezintă părerea oamenilor desprelocul respectiv căruia i se atribuie o semnifi-caţie imaginară, plecând însă de la elementereale. Se mai găsesc şi legende onomasticeale unor familii statornicite pe aceste melea-guri din diferite motive, cum ar fi transhu-manţa sau evenimente istorice. O ponderemai mare o au legendele onomastice, careexplică numele aşezării respective ca prove-nind de la numele celui care a sosit primulaici: Nana, Şoldanu, Mitreni, Chirnogi, DorMărunt, Valea Baba Ana, Olteniţa, Alexeni,Floroaica, Radovanu. În repertoriul legen-delor din sud există şi unele ce dau explica-ţii fabuloase unor îndeletniciri, sau explicăapariţia şi desfăşurarea unor fenomene alenaturii. Există legende despre comori careardeau noaptea în locurile unde ar fi fost
ascuns aurul (Comorile de pe Muche), iarmonumentele istorice ale zonei au creat larândul lor legende legate de cruci, troiţe,clădiri vechi.
Cealaltă specie urmărită este balada, acărei vechime legată de eposul eroic oscilea-ză între două tabere: unii cerecetătorivedeau în baladele populare nişte ecouritârzii ale epopeilor, alţii le-au situat înainteaacestora, ca surse de inspiraţie. Atestărileconfirmă balada ca specie medievală, însămai tânără decât legenda şi basmul.Structural şi stilistic poartă pecetea vizibilălumii feudale, chiar dacă unele teme auobârşie mai veche, nu rareori preistorică.
Cântecul epic laicizat capătă rolul de amenţine vie amintirea cuiva, de a-i pomeninumele, sau faptele importante, „Să sepomenească”, „Aibă să se pomenească”.Obiceiul pomenirii prin cântece a fost viunu doar la curţile domneşti, ci şi în straturilede jos. În Oltenia de şes s-a păstrat până înzilele noastre practica de a realiza un cântecpovestitor chiar despre întâmplări care afec-
77
Legenda şi balada în sudul Munteniei
tau doar cercul familial: în cadrul uneimorţi năpraznice familia îndurerată coman-da unui lăutar un cântec despre cele întâm-plate pentru a fi cântat la masa funerară, darşi la pomenirile ulterioare.
Şi balada din repertoriul viu a luat naşte-re asemănător: cele narate s-au petrecutîntocmai, cântecul nefiind decât o cronicăfidelă a evenimentului. Balada este o poves-tire versificată şi cântată despre figuri şifapte de seamă din trecut, demne de a fiamintite, menite să explice venirea strămo-şilor într-o epocă mai îndepărtată, greu deprecizat, iar în vremurile mai noi, în feuda-litate, pentru valoarea lor pilduitoare, prinopunerea constantă a „celor buni” faţă de„cei răi”.
Spre deosebire de legendă, balada cere oaudienţă mai largă şi festivă, compatibilădoar cu o ambianţă solemnă corespunzătoa-re. Erau spuse la ospeţele cu caracter divers,de la masa festivă domnească până la masamare a nunţii ţărăneşti. Doar în astfel deîntruniri cursul evocator al baladei îşi poatedezvălui eficienţa, când cântăreţ şi audito-riu se confundă într-o entitate organică.Funcţia primordială a baladei este de a sta-bili o punte de legătură între sufletul colec-tiv şi trecutul eroic.
Repertoriul românesc al baladelor însu-mează cam 330 de tipuri, dintre care 250 detipuri alcătuiesc zestrea clasică, baladele curăspândire mai largă şi forme artistice maiînalte. Cu circulaţie strict locală se întâlnescjurnalele orale, cele mai multe fiind publica-te într-o anexă a baladei propriu-zisă.
G. Dem. Teodorescu a clasificat tematicspecia în trei grupe mari: balade fantastice,balade istorice şi balade nuvelistice.Baladele din zona nordică a ţării se apropiepână la confruntare cu cântecul propriu-zis,în public fiind cântate doar de cerşetoriiorbi prin târguri. Zona sudică este ţinutulclasic al baladei populare, fiind atestată aiciîn plinătatea ei tipică, formală şi funcţiona-lă.
În Muntenia şi Oltenia se disting douăarii delimitate de linia care separă şesul deţinuturile subcarpatice. Baladele din zonasudică se desfăşoară în forme ample,cuprinzând, de obicei, 200 până la 400 de
versuri, dar se întâlnesc şi unele mai întinse.Cele mai ample provin de la faimosul lăutaral Brăilei, Petrea Creţu Şolcan: „StanislavViteazul”, „Badiul”, „Corbea”, „MeşterulManole”.
Cercetările comparative au evidenţiatoriginalitatea tematică a baladelor româ-neşti: aproximativ a opta parte din reperto-riul românesc se regăseşte şi în repertoriulaltor popoare, în special la cele din sudulDunării.
Epica orală cuprinde variante, mai multsau mai puţin bine conservate, ale tipurilorprincipale de balade caracteristice folcloru-lui nostru: fantastice, păstoreşti, antiotoma-ne, antifeudale, familiale.
Dintre baladele fantastice, cea care sebucură de o largă circulaţie în zona noastră,este „Cântecul Şarpelui”, baladă care seîntâlneşte în variante cu titluri diferite înmai toate regiunile ţării, fiind legată de cre-dinţe şi superstiţii. Balada are ca punct depornire ideea etică a blestemului mamei,întâmplările înfăţişate fiind menite a subli-nia urmarea nefastă a acestuia, în varianteledin Muntenia şi Oltenia. În zona de sudînsă, cântăreţii populari nu mai stăruie asu-pra blestemului şi creşterii copilului conco-mitent cu şarpele, ci urmăresc cu mare aten-ţie scena luptei dintre şarpe şi voinic. Aflămdespre blestem din gura şarpelui care-şimotivează fapta, neînţelegând să renunţe laprada sa, pe care o consideră un drept.
Această zonă este străbătută de unul din-tre principalele drumuri oiereşti de mişcarea turmelor de la munte la şes şi de la şes lamunte, pe cursul Argeşului până laOlteniţa, fapt ce ne îndreptăţeşte să credemcă unele balade ciobăneşti născute în regiu-nea de munte au ajuns în jurul Olteniţei.Am descoperit aici o singură baladă ciobă-nească, într-o variantă bine conservată,„Cântecul lui Zvârlugă”, construită pemotivul ciobanului care şi-a pierdut oile.
Din discuţiile avute cu oamenii mai învârstă rezultă că în această zonă au circulatîn trecut toate baladele pe teme antiotoma-ne: „Tanislav”, „Badin”, „IlincuţaŞandrului”, „Chira Chiralina”, baladele dinciclul Novăceştilor. Cea care a dovedit maimultă vitalitate şi s-a conservat în forme
78
Geanina Podocea
apropiate de variantele din culegerile maivechi (Teodorescu şi Tocilescu) este„Ilincuţa Şandrului”. Balada se găseşte învariante mai mult sau mai puţin diferite întoate localităţile din zonă, sub diferitenume: „Ilincuţa Şandrului”, „Ilincuţa”,„Ilincuţa cea Frumoasă”, „Şendruleasă”,„La casele Şandrului”. La această marginede ţară incursiunile turcilor de pesteDunăre pentru jaf şi pradă imprimau nesi-guranţă şi tragism vieţii, şi fapte asemănă-toare celor din baladă s-au întâmplat, fărăîndoială, prin aceste locuri. Faptul că înunele variante se pomeneşte de Giurgiu,balada fiind răspândită aici ca şi în zonaOlteniţa, ne determină să credem că terito-riul genetic al acestui cântec epic este zonade sud a Câmpiei Dunării dintre Giurgiu şiOlteniţa.
Din „Ciclul Novăceştilor” am descoperitaici două balade: una intitulată „Gruia luiNovac” şi cealaltă cu numele „Baba Novac”.Prima circulă în Olteniţa, Curcani, Mitreni,Chirnogi, Tatina, toate variantele fiindcaracterizate printr-o izbitoare asemănare.Balada luminează virtuţile eroului: îndrăz-neala, încrederea în puterile sale, vitejia,forţa, iar lupta din final are un pronunţatcaracter hiperbolic generat de puternicelesentimente antiotomane.
O altă creaţie cu caracter antifeudal cu olargă circulaţie în zonă păstrată în variantebine conservate este „Balada haiduculuiMiu”, înregistrată sub denumiri diferite:„Cântecul lui Miu Haiducul” (Greaca),„Balada lui Miu Haiducul” (Olteniţa), „MiuHaiducul” (Mânăstirea). Variantele diferăca extindere: varianta Greaca are 280 de ver-suri, Olteniţa 160, iar cea de la Mânăstirea106 versuri.
Un alt motiv de largă circulaţie în folclo-rul românesc, ca şi în cel sud-dunărean, estemotivul vânzării nevestei, realizat pe fondtematic diferit, atât social-istoric, cât şi fami-lial. Am înregistrat două variante: una laLuica şi una la Budeşti, cu titlul „Cântecullui Oleac”, prima însumând cca. 90 de ver-suri, a doua cca. 120 de versuri.
Motivul probei iubirii, al fidelităţii sauinfidelităţii, reîntoarcerea acasă pe neaştep-tate a soţului, dragostea logodnicilor nefiri-
ciţi, toate apar în diferite creaţii locale cavariante ale unor balade de largă circulaţie.Prima iubire apare în „Ghiţă Cătănuţă” şi în„Milea”, iar iubirea totală, generatoare ajertfei supreme, a iubirii care nu cunoaştepiedici se regăseşte în creaţii din Olteniţa,Radovanu, Curcani, Spanţov, în balade careinteresează nu pentru peripeţiile care gene-rează finalul tragic al îndrăgostiţilor, ci pen-tru urmarea acestui sfârşit, menit să eviden-ţieze puterea dragostei şi ideea etică. Ceidoi tineri care se iubesc au fost împiedicaţide părinţi să se căsătorească, motiv pentrucare, disperaţi s-au aruncat, îmbrăţişaţi, înDunăre. Părinţii i-au plătit pe marinari să-iscoată din apă şi, cu jale mare, i-au înmor-mântat.
Drept concluzii, sudul Munteniei, camodalitate de delimitare teritorială a acesteicercetări, are valoarea unei constante care,în ordinea fizică a vieţii, rămâne egală cusine. Locuitorii teritoriului, factorul activ şicreator, ilustrează, prin opoziţie, regimulunei variabile. Mai ales datorită păstorilorardeleni şi a celor din zona Vrancei, dar şi caurmare a proceselor de colonizare ce auurmat Războiului de Independenţă şiPrimului Război Mondial, zona de sud aMunteniei, sub aspect cultural s-a redefinit,procesul fiind ilustrat de însuşi repertoriulpoetic al zonei. Teritoriul a absorbit locui-tori ai celorlalte provincii şi, odată cu ei,forme şi valori culturale care-i defineau.
Aceste implanturi, realizate în decursulmai multor secole, au condus la includereaîn repertoriul poetic al localnicilor, agricul-tori şi crescători de vite mari, a unor temenoi, în primul rând a celor pastorale.
În ceea ce priveşte balada şi legenda, maipuţin cea toponimică, repertoriul poetic alzonei este, în linii mari, acelaşi cu al celorlal-te provincii româneşti. Mai mult decât altezone, care păstrează o serie de caracteristicilocale, zona de sud a Munteniei ar putea ficonsiderată o zonă exponenţială în ceea cepriveşte universul nostru poetic de facturătradiţională, orală.
Legenda şi balada ilustrează caracteristi-cile aceluiaşi gen proxim, al povestirii, darcu deosebiri evidente, care ne obligă să sesi-zăm diferenţele specifice. Fiecare dintre cele
79
Legenda şi balada în sudul Munteniei
80
Geanina Podocea
două tipuri de povestire are la bază un alttipar poetic, determinat de relaţia în careintră cu ordinea practică a vieţii, de funcţiaîndeplinită la nivelul acestei ordini şi, numai puţin, de forma de manifestare. Astfel,spre deosebire de legendă, o povestirespusă, foarte aproapiată de modul de comu-nicare, balada, povestirea cântată, ilustreazăun mod solemn de exprimare căutând prinritm şi rimă, dar şi prin asociere cu melodia,înscrierea în frumos. Din acest motiv, olegendă poate fi spusă de oricine, pe câtăvreme o baladă, în mod obişnuit, o cântălăutarul, adică un individ specializat, pecare ceilalţi o recunosc ca atare. Diferenţaţine şi de faptul că un cântăreţ de baladeeste plătit , nu şi cel care povesteşte o legen-dă.
Spre deosebire de legendă, care poate fispusă oriunde, balada este cântată într-unanumit cadru, de regulă ritual, cum estenunta, sau ceremonial, cum este banchetul,petrecerea restrânsă. O altă deosebire estedată de faptul că legenda poate fi spusă ori-când, spre deosebire de baladă care, în modobişnuit, fiind legată de un anumit cadru deviaţă, nu apare decât mai rar, pe fundalulacelui cadru care îl conotează, cum seîntâmplă, mai ales, în cazul ritului nupţial.Există deci, un context care „cheamă” bala-da, situaţie care se explică şi prin faptul căcele mai multe teme tratate sunt legate de
problemele mariajului, direct sau din zoneleadiacente, care pot afecta familia. S-ar puteaspune, pornind de la aceste observaţii, că,spre deosebire de legendă, al cărei contexteste imprevizibil, balada, povestea cântată,rămâne legată de anumite contexte previzi-bile, cel mai important rămânând nunta.
Aceste deosebiri, care ţin de sistemuldiferenţelor specifice, apar şi la nivelul sem-nificaţiilor pe care le dezvoltă adevărul poe-tic. În cazul baladei, care înregistrează expe-rienţe umane infinit repetabile, iubirea,efectul blestemului, eroicul etc., adevărulpoetic este unul general, apropiat de adevă-rul filozofic, punând sub accent normemorale din cele mai importante. Legenda,cu deosebire legenda istorică, cultivă o altăformă de adevăr, un adevăr istoric, particu-lar, cu semnificaţii restrânse, privitoare laun loc anume, la o construcţie, la un numeetc. Indiferent care este obiectul legendei, ofiinţă, un monument, o întâmplare, legendaîi construieşte o identitate obiectului, îl izo-lează, îi impune un statut de unicat, îl facevizibil şi, desigur, inteligibil pentru că esterecunoscut ca sens. Spusă sau cântată,povestea este un simptom al ataşamentuluifaţă de tradiţie, iar în cazul nostru legendeleşi baladele par a deţine o mai mare puterede remanenţă decât celelalte forme cultura-le prin care ne construim şi ne afişăm iden-titatea.
Bibliografie primară
- Boia Lucian, „Istoria şi mitul în conştiin-ţa românească”, Bucureşti, Ed.Humanitas, 1997;
