+ All Categories
Home > Documents > dacia literara

dacia literara

Date post: 08-Feb-2016
Category:
Upload: nicorici-iulia
View: 124 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
Description:
dacia litera
37
INTRODUCŢIE LA DACIA LITERARĂ Mihail Kogălniceanu este mentorul generaţiei paşoptiste. El publică, în primul număr al revistei ieşene Dacia literară, articolul-program Introducţie, considerat manifestul literar al romantismului românesc. La începutul articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi originale şi naţionale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor româneşti apărute anterior, faţă de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu nou, sugerat şi de titlul revistei. Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista adresându-se scriitorilor români de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: „O foaie dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile romaneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară [...]. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei romaneşti'. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: • întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul estetic: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana". Afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române; „ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi'. • Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. [...] Traducţiile însă nu fac o literatură'. Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de in- spiraţie în conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii'. în încheierea articolului-program, autorul anunţă structura revistei (cele patru părţi). Primii noştri scriitori moderni se afirmă în cadrul curentului na- ţional-popular de la Dacia literară. Ideile enunţate în articolul-program şi promovate de revistă se reflectă în literatura română de la mijlocul secolului al XlX-lea. Prin precizarea surselor de inspiraţie/ a temelor literare în ultimul punct al articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspiraţia spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), acesta devine un manifest literar1 al romantismului românesc. 1 manifest literar - text cu valoare de document pentru începutul unei mişcări literare/ a unui curent literar, prin care se afirmă o nouă concepţie literară, de obicei, în mod polemic faţă de mişcarea anterioară
Transcript
Page 1: dacia literara

INTRODUCŢIE LA DACIA LITERARĂ Mihail Kogălniceanu este mentorul generaţiei paşoptiste. El publică, în primul număr al revistei ieşene Dacia literară, articolul-program Introducţie, considerat manifestul literar al romantismului românesc.La începutul articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi originale şi naţionale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor româneşti apărute anterior, faţă de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu nou, sugerat şi de titlul revistei. Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista adresându-se scriitorilor români de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: „O foaie dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile romaneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară [...]. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei romaneşti'. Cele patru puncte ale articolului-program sunt: • întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul estetic: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana". • Afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române; „ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi'. • Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. [...] Traducţiile însă nu fac o literatură'. • Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii'. în încheierea articolului-program, autorul anunţă structura revistei (cele patru părţi). Primii noştri scriitori moderni se afirmă în cadrul curentului na-ţional-popular de la Dacia literară. Ideile enunţate în articolul-program şi promovate de revistă se reflectă în literatura română de la mijlocul secolului al XlX-lea. Prin precizarea surselor de inspiraţie/ a temelor literare în ultimul punct al articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspiraţia spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), acesta devine un manifest literar1 al romantismului românesc.

1 manifest literar - text cu valoare de document pentru începutul unei mişcări literare/ a unui curent literar, prin care se afirmă o nouă concepţie literară, de obicei, în mod polemic faţă de mişcarea anterioară

Page 2: dacia literara

Dacia literară

Dacia literară, 1859

Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Ia ș i , sub redacția lui Mihail Kogălniceanu.

În ciuda titlului, revista nu și-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariției, ea a avut următoarea rubricație, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpu ș neanul ), Scene pitorești din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte), Alegeri din alte foi românești (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă ș i literatură ”, „Curierul Românesc” și „Albina românească”), Telegraful Daciei (știri culturale);

Nr. 2: Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia și Moldova de D. A. Damidoff, șambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare și comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi românești („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Floren ț a ), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi românești („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată și va mai apărea abia după 1859, în ediția a doua.

Programul Daciei literare

În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:

1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creații siropoase occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;

2. Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele pașoptiștilor:

o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre poeziile volumului Doine și lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită

Page 3: dacia literara

de balade și legende. Expresia cea mai profundă à inspirației folclorice se regăsește însă în capodopera Zburătorul, de Ion Heliade–Rădulescu;

o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munți sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu ș. a. Elogiul frumuseților patriei apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;

o Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru Lăpușneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provințialului, de Constantin Negruzzi;

3. Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste și pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moștenirea națională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică și are păreri juste despre îmbogățirea limbii cu neologisme;

4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Restituire

În 1972, fosta Editură Minerva, specializată în valorificarea patrimoniului literaturii române, a publicat revista Dacia literară din 1840, reprodusă într-o monumentală ediție facsimilată și transliterată, textul original în alfabetul chirilic sau de tranziție aflându-se în paralel cu textul transliterat în alfabetul latin, cu respectarea riguroasă a rândurilor, până la exactitatea despărțirilor în silabe de la capetele de rând.[1]

Page 4: dacia literara

Mihail Kogalniceanu

"Introductie"la Dacia Literara

La"30ghenarie"M. Kogalniceanu ("redactor raspunzator") semna "Introductia", articol de

frontispiciu al celei mai moderne & 626e49g #351;i mai însemnate reviste românesti,.Dacia Literara",

care avea sa revolutioneze întreaga spiritualitate româneasca de pâna atunci (M. Kogalniceanu a editat

aceasta revista, care a iesit numai în trei numere - martie, aprilie, mai 1840, din dorinta de a înfatisa

aspecte din viata românilor de pretutindeni, însa atitudinea lui Costache Negruzzi în "Alexandru

Lapusneanul", aluziile lui Alecu Donici si Grigore Alexandrescu, din fabule, nu au convenit domnitorului

Mihail Sturza, care ordona suprimarea revistei).

Kogalniceanu cerea redactorilor si colaboratorilor "Daciei literare" sa depaseasca

preocuparile strict locale, preconizând o foaie româneasca destinata sa cuprinda productiile

românesti din orice parte a vechii Dacii.

Revista "Dacia Literara" se anunta astfel a fi un "repertoriu general al literaturii românesti", un fel de

"oglinda" în care pot sa se vada scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiecare cu

particularitatile sale. Carturarul moldovean, sensibil la ideile moderne ale veacului sau (unele principii despre

originalitate, crearea de opere în limba nationala si valoarea literaturii populare ca sursa de inspiratie pentru arta

si cultura, fusesera impuse de multa vreme de catre Herder, iar Hugo, cu opiniile sale despre coloritul local,

gasise numerosi aderenti si în tara nostra), vazuse cu claritate ca una dintre caile sigure care duce la trezirea si

realizarea idealului national, politic si literar este cultura. De aceea el cerea în rândurile "Introductiei", în mod

imperios, "ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti".

Articolul "Introductie" începe cu o scurta analiza critica a presei si a literaturii române de pâna la

1840, dupa care M. Kogalniceanu (în vârsta de 23 de ani, cu vocatie de ctitor) constituise un program

extrem de limpede în trei puncte esentiale: 1. unificarea fortelor scriitoricesti; 2. imprimarea unui spirit

critic obiectiv si 3. realizarea unei literaturi originale. De asemenea, se precizeaza ca "va cuprinde toate

ramurile literaturii noastre" si va fixa structura revistei: "în partea dintâi vor fi compuneri originale a

conlucratorilor foaiei; partea a doua va avea articole din celelalte jurnaluri românesti. Partea a treia se va

îndeletnici cu critica cartilor noua iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a patra, numita

«Telegraful Daciei», ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa de sub tipar, relatii de adunarile învatatilor

români, stiri despre literatorii nostri" s.a.

Page 5: dacia literara

Simbolica în chiar titlul ei, "Dacia literara" da expresie idealului unitatii nationale, pregatita

printr-una culturala, întemeiata pe o veche realitate geografica si istorica. Se cerea deci o literatura originala

întemeiata pe izvoarele nationalitatii.

Doua sunt principiile care stau la baza programului revistei: principiul national si principiu!

artistic, pentru a o transforma într-un material de viata româneasca, concretizat într-o forma artistica

superioara. Staruind asupra izvoarelor artei literare, Kogalniceanu le-a descoperit în viata materiala si

spirituala a poporului român (din toate provinciile românesti) convins ca aceste izvoare puteau sa

autohtonizeze inspiratia artistica si sa imprime literaturii caracter national si popular. Facând bilantul

literaturii române pâna la 1840, atât cea publicata, cât si cea ramasa în manuscris, Kogalniceanu sustine,

pentru prima data în cultura noastra, ideea ca literatura româna este, în mod firesc, o parte componenta a

literaturii universale: "...literatura noastra facu pasuri de uriesi si astazi se numara cu mândrie între

literaturile Europei". Ca si Goethe altadata (atunci când formulase conceptul de literatura universala),

Kogalniceanu afirma "ca în literatura mondiala putem intra prin noi însine comunicând, prin limba vorbita de

toti românii, fapte eroice si obiceiurile pitoresti din viata poporului".

Apreciind traducerile, în aceasta etapa de dezvoltare a culturii noastre, Kogalniceanu socotea ca ele

devenisera, în jurul anului 1840, "o manie ucigatoare a gustului original", ca "dorul imitatiei omoara în noi

duhul national" si ca "traductiile... nu fac o literatura"; de aceea el impunea "gustul original, însusirea

cea mai pretioasa a unei literaturi"si combatea traducerile, cu deosebire a celor proaste.

Pentru ca "literatura are trebuinta de unire", Kogalniceanu propune respectarea principiilor morale în

aprecierea valorilor literare: "critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea iar nu persoana".

Kogalniceanu se straduieste sa dea o noua finalitate literara si politica artei, îndrumând-o spre

traditiile nationale, spre marile valori contemporane, ca si spre ideea de unitate, de aspiratii ale întregului

popor român. De aceea în articol se precizeaza sfera tematica prin imperativul crearii unei literaturi nationale

inspirate din: istoria patriei ("Istoria noastra are destule fapte eroice"), natura plaiurilor noastre

(".. .frumoasele noastre tari sunt destul de mari"), folclor ("obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de

poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne

împrumutam de la alte natii"). Se mai sugereaza, în partea despre cuprinsul "Daciei literare", si actualitatea

româneasca drept izvor de inspiratie.

în partea a patra, "Telegraful Daciei", se vor publica stiri cu privire la "adunarile învatatilor

români, stiri despre literatorii nostri si, în sfârsit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul

român". Scriitorii se întorc astfel spre realitate, spre miscarea vie a epocii, unde descopera "naturi felurite de

oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social si istoric" (V. Alecsandri).

Page 6: dacia literara

Prin aceste idei, "Introductia" (care este de fapt programul "Daciei literare") genera un curent

national-popular cu o puternica tenta romantica.

Reprezentantii curentului (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, banateni), "fiescare cu ideile, cu

limba sa, cu tipul sau", scriu beletristica si studii teoretice, articole politice si culturale, cronici si

recenzii, afirmând, dincolo de prejudecatile regionaliste, necesitatea patriotica a eforturilor comune pentru

realizarea telului suprem înscris în fruntea programului: "o limba si o literatura comuna pentru toti".

Fenomenul caracterizant al epocii îl constituie coexistenta mai multor curente si orientari literare:

elemente preromantice si romantice, clasice si realiste se pot întâlni chiar în opera aceluiasi autor.

Principiile luminoase ale,,Daciei literare" au generat un climat propice evolutiei literaturii nationale (sub

raport cantitativ, dar mai ales calitativ); acum "iau nastere toate formele moderne ale beletristicii" (s.n.), unele

dintre acestea (mai ales în domeniul poeziei lirice si prozei scurte) ajungând chiar sa fie ilustrate prin

creatii de vârf" (P. Cornea).

Poezia de inspiratie folclorica ocupa un loc important în orizontul tematic al literaturii pasoptiste -

formata la "Dacia literara" si la alte reviste care i-au urmat: "Propasirea", "Magazin istoric pentru Dacia",

"România viitoare" (aparuta la Paris), "Zimbrul", "Junimea româna"; "România literara", "Steaua Dunarii"

(Paris), "Revista Carpatilor", "Revista româna pentru stiinte, litere si arte" (toate au fiintat între 1844 si 1861).

Astfel, I. H. Radulescu (în meditatia "O noapte pe ruinele Târgovistei") traieste retrospectiv

epocile de glorie ale neamului prezentate în antiteza cu decaderea prezentului. Tema preromantica a

ruinelor, cântate în maniera lui Volney (francez iluminist, reprezentant al preromantismului, 1757-1820), este

asociata cu conceptia ossianica (Ossian - poet legendar irlandez, secolul al III-lea) a poetului vazut ca un

evocator al trecutului, în poemul istoric si alegoric "Mihaiada" (ramas neterminat, considerat de unii exegeti

ca fiind "o epopee" neterminata), autorul afirma, în spiritul filozofiei luminilor, ideile libertatii poporului

român si ale unirii lui.

în spiritul aceleiasi conceptii iluministe, revenirea la trecut este o modalitate de preamarire a

virtutiilor strabune. Poezii ca "Rasaritul lunii. La Tismana", "Mormintele. La Dragasani", "Trecutul. La

manastirea Dealu" de Grigore Alexandrescu, sunt meditatii pe teme nationale.

"Umbra lui Mircea. La Cozia" (de acelasi poet) este o evocare cu accente de oda închinata

personalitatii lui Mircea cel B atrân si o condamnare a prezentului, a razboiului strabatuta de suflul rationalist al

ideii victoriei prin arte: "Prin stiinte si prin arte, natiile înfratite /în gândire si în pace drumul slavei îl

gasesc". Numai asa se va putea instaura ratiunea universala.

Page 7: dacia literara

Poezia începe solemn, în versuri ample, cu o descriere romantica a înserarii în preajma manastirii

Cozia, în care apare fantasma domnitorului medieval. Personificarea valurilor Oltului ("s-ale valurilor mândre

generatii spumegate") este o sugestie heracliteana a curgerii marelui Timp; aliteratia vocalelor "n" si "r"

creeaza o nota de înfiorare lugubra: "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate (...) s-ale val urilor mândre

generatii spumegate / Zidul vechi al manastirii în cadenta îl izbesc". Atmosfera de mister din strofa a doua

pregateste aparitia fantomei lui Mircea, înfatisata într-o amplificare solemna, nascatoare de fiori (potentata de

numeroasele puncte de suspensie, care sunt tot atâtea cezuri ale strofei): "Este ceasul nalucirei: un mormânt se

desveleste / O fantoma-ncoronata din el iese... o zaresc... / Iese... vine catre tarmuri... sta... în preajma ei

priveste.../ Râul înapoi se trage... muntii vârful îsi clatesc", în antiteza cu prezentul, marunt veacurile trecute

sunt "... vremi de fapte stralucite / însa triste si amare" prin necontenitele razboaie.

O meditatie pe tema ruinelor este si "Ruinurile Târgovistei", de Vasile Cârlova. Poezia începe

printr-o invocatie în care se concretizeaza trecutul si prezentul, admiratia si regretul, în partea a Il-a,

motivul timpului distrugator confera meditatiei note elegiace.

Dimitrie Bolintineanu aduce în literatura, prin "Legende istorice", figuri memoriabile ale trecutului:

Mircea, stefan, Vlad-Ţepes, Preda Buzescu s.a. Dincolo de formula sententioasa a discursului poetic si de

tonul, uneori, insinuant al reprosului, Bolintineanu ramâne un poet al simtului acustic, fapt ce da nastere unei

muzicalitati stranii.

Sentimentul patriotic se traduce la V. Alecsandri în admiratia fata de trecutul glorios exprimata în

legendele sale istorice si participarea activa la evenimentele vremii.,.Dumbrava Rosie" - poem eroic alcatuit din

opt tablouri - este structurata pe antiteza dintre bastinasi si cuceritor, dominata de imaginea aproape

fabuloasa a lui stefan: "Iata-1 carunt, dar înca barbat între barbati / Ca muntele Ceahlaul prin muntii din

Carpati". Umbra lui stefan proiectata aspura norodului creste urieseste, el întruchipând însasi ideea de istorie.

Voievodul este Aparatorul arhetipal care poate vorbi întotdeauna în numele lui "noi" si se

încadreaza în destinul Moldovei. Tablourile de lupta sunt dinamice, ostenii moldoveni sunt proiectati în

fabulos, în vreme ce imaginea invadatorilor capata accente grotesti. Timpul istoric devine timp eroic, prin

înalta exemplaritate a faptelor lui stefan.

în poemul eroic "Dan, capitan de plai", simbolul Aparatorului este întruchipat de batrânul Dan;

pestera de stânca în care acesta traieste este un analogon (= "spatiu asemanator cu...") al pesterii lui Zamolxe -

spatiu simbolic al meditatiei si cetate inexpugnabila (de neînvins) a rezistentei împotriva cotropitorilor. Aflând

din gura "a doi vechi stejari" ca tatarii au navalit în tara, Dan porneste la lupta împreuna cu Ursan -vechiul tovaras

de arme. Finalul este impresionant: eroul se întoarce în tara, de peste Nistru (cu îngaduinta lui Ghirai), si:

Page 8: dacia literara

"îngenuncheaza, smerit îsi face cruce /... saruta ca pe-o moaste / Pamântul ce tresare si care-1 recunoaste". Daca

stefan simbolizeaza ideea de istorie, Dan simbolizeaza ideea de jertfa.

Participarea lui Alecsandri la evenimentele vremii se reflecta în poezii ca: "Desteptarea României" si "Hora

Unirei". Aceasta încadrare în istoria prezenta confera poeziilor un anumit stil, o anume grandilocventa

(întrebuintare afectata de cuvinte si fraze; stil bombastic, pretiozitate, afectare) realizata prin repetitii,

exclamatii, comparatii grandioase, adresari directe, creatiile devenind astfel adevarate manifeste politice

("Libertatea-n fata noastra a aprins un mândru soare / si-acum neamurile toate catre dânsul atintesc / Ca un cârd

de vulturi ageri ce cerc vesel ca sa zboare / Catre soarele ceresc").

Poezia plaiurilor natale este stralucit ilustrata de "Pastelurile" lui V. Alecsandri. Titlul ciclului este

influentat, poate, de curgerea de poeme: "Emailuri si camee" ale lui Theophile Gautier (1811 -l 872, scriitor si

eseist francez, sustinator al miscarii romantice: "Istoria romantismului"), dar Alecsandri, fara a fi un parnasian,

este "Unul din primii sau poate primul poet impresionist" (Edgar Papu).

Poezia, inspirata din folclor, se remarca prin cunoscuta balada "Zburatorul", de I. H. Radulescu.

Prelucrare a cunoscutului mit al Zburatorului, poemul analizeaza misterioasele oscilatii! ale unui suflet tânar

patrunzând, cu o intensitate unica, inefabilul tulburarilor acestei vârste, în partea a doua poetul a creat un pastel

cu peisaj rustic, a carui atmosfera te pregateste afectiv pentru momentul aparitiei zburatorul ui, din partea a treia a

baladei, în care poetul face "portretul" zburatorului: "Balaur de lumina, cu coada-nflacarata / si pietre

nestemate lucea pe el ca foc. /.../ Balai, (...) un flacaiandru si tras ca prin inel / Dar slabele lui vine n-au nici un

pic de sânge... / si-un nas ca vai de el".

"Doinele" lui V. Alecsandri, care au ca teme natura si dragostea, sunt strabatute de elan vital si de

optimism caracteristic generatiei de la 1848.

Sub influenta benefica a "Daciei literare" se dezvolta si proza vremii, caracterizata printr-o mare

diversitate tematica si de specii literare: nuvela istorica ("Alexandru Lapusneanul", de C. Negruzzi, în care se

prezinta "destinul unui domnitor infernal, ca Richard al III-lea"), memorialul de calatorie ("Calatorie în Africa", de

V. Alecsandri, caracterizata de catre G. Calinescu drept "sistem narativ pe principiul «Decameronului»"; în

ea se intersecteaza planul descrierilor de exterior cu planurile launtrice, sufletesti), nuvela romantica ("Zoe", "O

alegere de cai" publicata în "Dacia literara", de C. Negruzzi); fiziologiile unor tipuri umane ("Domnul Sarsaila

autorul" -1. H. Radulescu, "Fiziologia provincialului la Iasi" - M. Kogalniceanu; "Fiziologia provintialului" - C.

Negruzzi, care sunt schite de moravuri); poemul în proza ("Cântarea României", de Al. Russo); proza istorica

reprezentata de "Românii supt Minai Voievod Viteazul", de N. Bâlcescu.

Aceasta din urma este o opera istorica, dar si literara (o "poema", în intentia autorului), îmbinând epicul cu

eroicul, opera îl are ca personaj central (al celor sase carti: "Libertatea nationala", "Calugarenii", "Servagiu",

"Unitate nationala" - care se deschide cu o superba descriere a Ardealului, "Miraslau" si a sasea, care a ramas în

Page 9: dacia literara

proiect, si se intituleaza "Goraslau") pe Mihai Viteazu, pe care autorul îl vede ca pe un semizeu, "Românii supt Mihai

Voievod Viteazul" fiind un testament politic si moral, o pledoarie pentru Unire.

Romanul este reprezentat si de M. Kogalniceanu care ne-a lasat un interesant fragment de roman, "Tainele

inimii", iar Bolinîineanu scrie romanul epistolar, JVIanoil" si romanul de conceptie balzaciana "Elena".

Tot în epoca pasoptista se pun si bazele dramaturgiei nationale. Meritul covârsitor îi revine lui

Alecsandri ale carui comedii trateaza teme precum: conflictul dintre generatii si imitarea absurda a

Occidentului ("lorgu de la Sadgura"), efectele parvenirii bazate pe incultura (ciclul Chiritelor: "Chirita în

provincie", "Chirita în Iasi", "Chirita în balon" etc.), demagogia politica ("Gogoasa patriotica"), tendinta

latinizanta a unor autori ("Rusaliile") s.a.

Printre ultimele lucrari dramatice ale lui Aiecsandri se înscrie drama istorica "Despot Voda", în care

stradania eroului de a agita apele istoriei sfârseste într-o moarte lipsita de glorie (uciderea domnitorului de catre un

bufon nebun), fapt ce ar putea naste interogatii profunde asupra mersului istoriei universale.

Toate aceste opere sunt subordonate programului "Daciei literare" având acelasi scop. Ele au o valoare

programatica a accentuarii uneia sau alteia dintre laturile teoretice expuse în "Introductie" la "Dacia literara".

Page 10: dacia literara

Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu

 Prim-ministru al României

În funcție11 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865

Precedat de Nicolae Cre ț ulescu

Succedat de Constantin Bosianu

 Ministru al Afacerilor Externe

În funcție27 aprilie 1876 – 23 iulie 1876

3 aprilie 1877 – 24 noiembrie 1878

Precedat deDimitrie Cornea (1876)

Nicolae Ionescu(1877)

Succedat deNicolae Ionescu (1876)

Ion Câmpineanu(1878)

Ministru al Afacerilor Interne

În funcție11 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865

Page 11: dacia literara

16 noiembrie 1868 – 24 ianuarie 1870

17 noiembrie 1878 – 25 noiembrie 1878

11 iulie 1879 – 17 aprilie 1880

Precedat de

Nicolae Kretzulescu

Anton I. Arion

Constantin A. Rosetti

Ion Brătianu

Succedat de

Constantin Bosianu

Dimitrie Ghica

Ion Brătianu

Ion Brătianu

Născut(ă)6 septembrie 1817

Ia ș i , Principatul Moldovei

Decedat(ă)1 iulie 1891 (73 ani)

Paris, Fran ț a Partid politic PNL

Soție Ecaterina Jora

Profesie politician, istoric, jurnalist, critic literar

Semnătură

modifică

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, d. 1 iulie 1891) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit Prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prin ț ului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Na ț ional din Ia ș i și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843.

Page 12: dacia literara

A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorin ț ele partidei na ț ionale din Moldova .

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boiere ș ti și secularizarea averilor mănăstire ș ti . Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o mo ț iune de cenzură , care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Na ț ional Liberal , dar mai înainte de a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Fran ț a .Biografie

Tinere eaț

S-a născut la Ia ș i , în familia de boierilor moldoveni Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul 1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin Mavrocordat).[1] Mama lui Mihail, Catinca (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, conform spuselor lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din Basarabia”.[2] Deși Kogălniceanu a scris, la un moment dat, cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile în oameni sau țări străine”.[2], într-un discurs susținut cu ceva timp înainte de moartea sa, Kogălniceanu a afirmat că mama sa Catinca Stavilla a fost descendentă „a unei familii genoveze, stabilită de secole în colonia Genoveză a Cetă ț ii Albe (Akerman), care s-a răspândit în toată Basarabia”.[3]

În timpul vieții lui Milhail Kogălniceanu au existat confuzii în privința datei nașterii sale, unele surse indicând anul 1806, drept an al nașterii, dar în discursul susținut în fața Academiei Române, a indicat data exactă a nașterii sale așa cum a fost notată de tatăl său în registrul familiei.[3] Menționând, de asemenea, că na ș a sa a fost Marghioala Calimach, o boieroaică provenită din familia Callimachi, care s-a măritat cu un membru al familiei Sturdza, și era mama lui Mihail Sturdza (care avea să-i fie lui Kogălniceanu protector, dar și adversar).[3]

Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Ș coalii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Ș incai .[4] A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim.[5] În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza.[6] În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.[7]

Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé) și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.[8] Unul dintre colegii săi a fost și viitorul filozof Grigore Sturdza, fiul domnitorului.[9] Șederea sa în Lunéville a fost întreruptă de intervenția oficităților ruse, care implementaseră în Moldova Regulamentul Organic și care considerau că, deși se afla sub influența lui Lhommé (participant la Revolu ț ia Franceză ), studenții erau influențați de idei rebele. Astfel toți studenții moldoveni, inclusiv fiii lui Sturdza și ai altor nobili, au fost retrași din școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost înscriși la instituțiile de învățămât din Prusia.[10]

Page 13: dacia literara

În timpul perioadei petrecute la Berlin, i-a cunoscut și a fost influențat de Friedrich Carl von Savigny, Alexander von Humboldt, Eduard Gans și în special de profesorul Leopold von Ranke,[11] ale cărui idei asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu știința istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu.[7]

În paginile pe care le-a dedicat influenței exercitate de Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra gândirii românești, Tudor Vianu a afirmat că mai multe principii legate de hegelianism au fost un atribut comun al mai multor profesori din Berlin în timpul șederii lui Kogălniceanu.[12] Politicianul a adoptat punctul de vedere care se afla în rezonanță cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform căruia legile trebuia să se adapteze spiritului individual al națiunilor.[13]

Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost primul dintre studenții români ai lui Ranke și a susținut că, în conversațiile cu Humboldt, a fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne din limba franceză a cuvintelor „român” și „România” („roumain” și „Roumanie”) înlocuind referirile la „moldovean” și „valah”, precum și variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul Gheorghe Asachi;[3] istoricul Nicolae Iorga a afirmat că Kogălniceanu a jucat un rol în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele standard.[14]

Kogălniceanu a făcut cunoștință cu Frederica, Ducesă de Cumberland, și a devenit prieten apropiat al fiului ei George al V-lea de Hanovra, viitorul conducător al Hanovrei.[3] Inițial găzduit de o comunitate a hugheno ț ilor din diaspora, a fost mai târziu invitatul unui pastor calvin pe nume Jonas, în a cărui locuință a fost martor la adunările activiștilor care erau în favoarea Unificării Germaniei („vezi Burschenschaft”).[3]

În conformitate cu propriile sale amintiri, grupul său de moldoveni a fost ținut sub supravegherea atentă a lui Alexandru Sturdza, care l-a ajutat să scrie Études historiques, chrétiennes et morales ("Studii istorice, creștine și morale").[3] În timpul călătoriilor din vară în Pomerania, în orașul Heringsdorf, l-a întâlnit pe romancierul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten, și care i-a ținut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac Frederic Wilhelm   al III-lea ,[3] Mai târziu, Kogălniceanu a observat efectele reformei în vizita lui la Alt Schwerin, și a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în țara sa natală.[3]

Primapagine din Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens, semnată de Michel de Kogalnitchan (1837)

Page 14: dacia literara

Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale și istorice, Kogălniceanu și-a început munca la primele sale două volume: un studiu de pionierat despre romi și lucrarea în limba franceză Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens („Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni”, primul volum într-o sinteză a Istoriei române). Ambele au fost publicate pentru prima dată în 1837 în Confedera ț ia Germană.[15] În plus, el a scris o serie de studii despre literatura română.[7] A semnat cele trei opere cu versiunea franțuzificată a numelui, Michel de Kogalnitchan,[16] care era ușor greșită (folosea cazul partitiv de două ori: odată în particula franceză "de", și a doua oară în sufixul românesc "-an").[17]

După ce a trezit suspiciunile prințului Sturdza prin susținerea fățișă a tineretului intelectual reformist din acele zile și prin opoziția față de regimul Regulamentului Organic, Kogălniceanu a fost împiedicat să-și finalizeze doctoratul și a revenit la Iași în 1838, unde a primit funcția de adjutant al prințului.[18]

Împotriva Prințului Sturdza

Articol principal: Dacia Literară.

În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima sa ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și articole, înființând mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Literară (1840), Arhiva Românească (1840), Calendar pentru Poporul Românesc (1842), Propă ș irea (redenumit Foaie Științifică și Literară, 1844), și multe almanahuri.[19] Dacia Literară și Foaie Științifică, care erau redactate împreună cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Bal ș , au fost suprimate de autoritățile moldovene, care le-au considerat suspecte.[20] Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar mai târziu și-a cumpărat propria tiparniță, cu care dorea să tipărească edițiile complete ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin și Grigore Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opțiunile sale politice, proiectul a fost realizat în 1852).[21] În acest context, Kogălniceanu și Negruzzi au încercat „occidentalizarea” publicului moldav, fiind interesați de domenii din cele mai variate, inclusiv de bucătăria românească: almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan aforisme bazate pe obiceiuri culinare menite să educe populația rurală despre rafinamentul și bogățiile bucătăriei europene.[22] Kogălniceanu a susținut mai târziu că, împreună cu prietenul său, a fost „pionierul artei culinare în Moldova”.[23]

Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romatic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare.[24] Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală; Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta a fost însoțită de un atac voalat îndreptat către Gheorghe Asachi și publicația sa Albina Românească.[25]

Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta de limbă română literară propusă de Asachi, bazată pe arhaisme și foneme franțuzite,[25] și pe care o considera inconsistentă. El l-a criticat pe Asachi și pentru ceea ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în opera lui.[26] Au apărut tensiuni și între Kogălniceanu și Alecsandri, după ce primul a început să-l suspecteze pe colaboratorul său, pentru reducerea contribuțiilor sale la Foaie Științifică.[27]

În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături strânse cu fostul său coleg Costache Negri și cu sora sa Elena, devenind una din principalele figuri din cercul intelectual găzduit de familia Negri în Mânjina.[28] El s-a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul Jean Alexandre Vaillant, care era implicat și el în proiecte liberale fiind în același timp interesat și de lucrările cronicarilor moldoveni.[29] Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia (La Roumanie).[29]

Page 15: dacia literara

În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri and Negruzzi) al Teatrului Na ț ional din Ia ș i ,[30] după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză.[31] În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez [14] și a debutat și Alecsandri ca dramaturg.[27] Treptat, teatrul a început să fie supus cenzurii lui Sturdza.[32]

În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă.[33] Printre profesorii Academiei Mihăilene se numărau Ion Ghica, Eftimie Murgu și Ion Ionescu de la Brad.[18] Conținutul discursului a fost în parte determinat de refuzul lui Sturdza de a-i da aprobarea de a publica, și a constituit un proiect revoluționar.[34] Printre altele, el făcea referire explicit la cauza comună a tuturor românilor care trăiau în Moldova și Ț ara Românească , precum și a zonele aflate în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Rus:

"...țara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste românește, și istoria națională este istoria întregii Moldove și Țării Românești, și cea a fraților din Ardeal.”[35]

Revolu iațArticol principal: Revoluția de la 1848 din Moldova.

Coperta actului Dorinţele partidei naţionale din Moldova

În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie.[36] În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza)[18] i-a fost suspendat pașaportul.

Întemnițat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a implicat la scurt timp în politica din Țara Românească, ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în timpul unei sărbători naționaliste, a călătorit la Bucure ș ti , unde s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și cu cei ai aripii sale politice legale, Soțietatea Literară (printre care se numărau Ghica, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti).[18]

După ce și-a vândut biblioteca personală Academiei Mihăilene,[37] Kogălniceanu a stat la Paris și în alte orașe din Europa de Vest între 1845 și 1847, aderând la Societatea Studenților Români împreună cu Ghica, Bălcescu și Rosetti, prezidată de poetul francez Alphonse de Lamartine.[38] El a frecventat și La

Page 16: dacia literara

Bibliothèque Roumaine,[14] aderând la Francmasonerie, mai precis la loja denumită L'Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreună cu majoritatea românilor reformiști din Paris.[39] În 1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta reginei Isabella   a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă curios și în ce privește dezvoltarea culturii spaniole.[37] La sfârșitul călătoriei, a scris Notes sur l'Espagne („Note despre Spania”), un volum în franceză în care combină genul memorialistic, literatura de călătorie și istoriografia.[37]

O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice, extinzându-și seria de cronici moldave pe care le edita și le tipărea.[7] La acea vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de l'Orient.[29] Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzește ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și lucrurile de trebuință ale unei națiuni atât de luminate și de libere”.[14]

După declanșarea revolu ț iilor europene din 1848 , Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revolu ț iei în Moldova , el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat.[18] Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.[18] Spre sfârșitul verii, a trecut granița cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fra ț ilor Hurmuzachi (în paralel, revolu ț ia munteană reușise să preia puterea la Bucure ș ti ).[36]

La Wikisursă există texte originale legate de Dorințele partidei naționale în Moldova

Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluținar Moldovenesc Central din exil.[36] Manifestul său, Dorin ț ele partidei na ț ionale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români.[40] El contrasta cu cererile anterioare prezentate de revoluționari lui Sturdza, în care se cerea respectarea strictă a Regulamentului Organic și oprirea abuzurilor.[41] În cele 10 secțiuni și 120 de articole,[7] manifestul cerea, printre altele, autonomie internă, drepturi civile și politice, separa ț ia puterilor în stat , abolirea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și unirea cu Țara Românească.[36] Referindu-se la acest din urmă ideal, Kogălniceanu a scris că el reprezintă:

„cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”.[7]

În același timp, el a publicat un proiect explicit de constituție, care dezvolta felul în care Dorințele se pot traduce în realitate.[18] Kogălniceanu a trimis articole și revistei Bucovina, publicație a revolu ț ionarilor români din Austria.[18] În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a obligat să plece în Fran ț a republicană , unde și-a continuat activitățile de susținere a revoluției române.[18]

Reformele Prin ului GhicațArticol principal: Sclavia în România.

Page 17: dacia literara

Ion Ghica (pe scaun) și Vasile Alecsandri, fotografiați în Istanbul (1855)

În aprilie 1849, o parte din cerințele Revoluției de la 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la Baltalimani, prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului organic Imperiul Otoman și Imperiul Ț arist l-au numit pe Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale și unioniste, ca Prin ț al Moldovei (pe de altă parte, se confirmă înfrângerea puterii revoluționare din Țarea Românească).[18] Ghica a permis întoarcerea inițiatorilor evenimentelor din 1848 din exil, și i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții administrative.[42] Măsurile luate de prinț, împreună cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au dus la introducerea ideilor și dorințelor liberale comprimate în Dorințele partidei naționale din Moldova din 1860.[43]

Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Na ț ională , care a solicitat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură administrație.[36] În 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:

„Nu este o nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute și contrasemnate de mine...”,[7]

Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prințului Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat cu Petre Mavrogheni la legislația privind abolirea robiei romilor care a fost acceptată de Sfatul boieresc.[44] Prințul Sturdza i-a eliberarat din robie pe romii din proprietatea boierilor și a celor deținuti de stat în ianuarie 1844.[45][46] Ghica a fost determinat să finalizeze procesul dezrobirii de soarta lui Dincă, un bucătar rrom cu școală care și-a ucis nevasta franțuzoaică și apoi s-a sinucis, după ce i s-a atras atenția că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.[47]

Prințul Ghica a încercat și să îmbunătățească situația țăranilor stabilind prin lege sfârșitul împrumuturilor rapide și a reglementat faptul că țăranii nu puteau fi înlăturați de pe pământurile la care lucrau.[3] Această măsură a dus la efecte puțin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza [acesteia] ar trebui să fie căutată în măreția proprietarilor de pământ, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăși natura sa, a fost provizoriu, și, astfel, lipsit de putere”.[3]

Page 18: dacia literara

Divanul ad-hoc

Proclamarea Unirii Moldovei cu Țara Românească, pictură de Theodor Aman

Întreruptă de intervențiile Rusiei și Austriei în timpul războiului Crimeii, activitatea sa ca reprezentant al Partidei Națională a fost reușită după Tratatul de la Paris din 1856, atunci când Moldova și Țara Românească au intrat sub directa supraveghere a puterilor europene (care cuprindeau, alături de Rusia și Austria, Regatul Unit al Marii Britanii ș i al Irlandei , Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, și Prusia). Conform lui, membrii Divanul a început să ia în considerare acordurile de la Paris, și în special Convenția din 1858 în ceea ce privește cele două țări, și o Constitu ț ie a României , pe loc până în 1864.[3]

În plus, Kogălniceanu a început tipărirea revistei Steaua Dunării în Iași: un purtător de cuvânt unionist, acestă publicare a primit sprijin din partea lui Alecsandri și a sa publicație România Literară.[48] Kogălniceanu l-a încurajat pe Nicolae Ionescu să publice revista L'Étoile de Danube îîn Brussels, ca o variantă în limba franceză a publciației Steaua Dunării care va servi la răspândirea viziunilor Partidei Naționale'.[49] În acest timp, el a corespondentat cu Jean Henri Abdolonyme Ubicini, un eseist francez și călător care a jucat un rol minor în răscoala din Țara Românească, și care a susținut cauza României în țara sa natală.[41]

Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din jude ț ul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu nou-înființat, prin prin care moldovenii au câștigat dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în discuții cu cu reprezentanții Divanului din Țăra Românească din Divanul lor, și și-a reluat campania în favoarea unirii și a autonomiei sporite, precum și principiile de neutralitate, guvern reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu, aducerea la conducerea țării a unui „prinț străin”.[3] Cu toate acestea, atât Kogălniceanu cât și Alecsandri, s-au prezentat inițial în calitate de candidați pentru titlul regent de Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a renunțat primul, pentru a-l susține pe Costache Negri.[27] Candidatura lui Negri a fost respinsă de către otomani, care a preferat să-l numească pe Teodor Bal ș (iunie 1856).[50]

În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei.[27] Acest lucru a venit dupa ce Nicolae Vogoride, noul Caimaicam, a realizat o fraudă electorală anti-unionistă - scrutin anulat de către verdictul comun al lui Napoleon al III-lea și Regina Victoria (9 august 1857, pentru prima dată lumii pe 26 august).[51]

A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina privilegiile și rangurile boiere ș ti , anulând astfel de acte legislative impuse pentru prima dată de prințul Constantin Mavrocordat.[52] Propunerea finală, impunerea efectivă a unei legi pentru toți, serviciul militar obligatoriu și eliminarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o comisie care în care se aflau Kogălniceanu și Vasile Mălinescu, și a fost adoptată de către Divan pe data de 29 octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au fost abțineri).[3], Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că „întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și toată lumea,

Page 19: dacia literara

foști prinți, marii boieri, boierii de rang inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă egalitaristă, renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot ceea ce deriva din vechiul regim, și chiar tot ce semăna cu vechiul regim”.[3] El a reținut că doar doi membri ai clasei boierești au refuzat să respecte noile principii Vornicii Iordache Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu (în Țara Românească).[3] În noiembrie, Partida Națională a adoptat o lege care consemna sfârșitul discriminării religioase împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din Moldova (în special, fa ț ă de romano-catolici și armeni gregorieni).[53] Legea a fost propusă de Negri.[53]

Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe rezolvarea chestiunii țărănești, dar, cum a admis, electoratul boieresc l-a amenințat cu concedierea dacă îndrăznea să insiste.[3] Prin urmare, el a semnat propunerea mai moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea instituirea unor noi corvées de către boieri, lăsând alte probleme pentru a fi discutate într-un plen viitor și permanent.[3] Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate a Adunării, ceea ce a dus, după părerea lui Kogălniceanu, la creearea a doi poli, unul liberal și unul conservativ, înlocuind unionismul și cauzând conflicte în fosta majoritate unionistă (care a dus la formarea partidelor Na ț ional Liberal și Conservativ).[3]

Outmaneuvering opoziția de Vogoride și grupul său de discipoli conservator în timpul noilor alegeri pentru Divan, Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui Cuza în aceeași postură în Țara Românească (5 februarie)- unirea de facto a celor două țări ca Principatele Unite.[54] În octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în ceea privind unificarea, pe care, după cum a menționat, a trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă (Alecu Bal ș și Nectarie Hermeziu, locțiitorul de episcop de la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata, reprezentantul țăranilor pentru jude ț ul Putna .[3] În timpul anului 1859, Kogălniceanu a stat din nou în Divanul ad-hoc și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din tabăra unionistă, promovând în același timp lui candidatura în Bucure ș ti - prin urmare, profitând de ambiguitățile din Tratatul de la Paris.[7]

Capitala Principatelor UniteArticol principal Principatele Unite

La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.

Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant.[55] La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:

Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci.

— Mihail Kogălniceanu

Secularizarea averilor mănăstire tișArticol principal: Secularizarea averilor mănăstirești.

Page 20: dacia literara

Deschiderea primului parlament al României, 1862

Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza.[56] Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea corvezilor).[56]

Deși opoziția politică a împiedicat la început implementarea reformei agrare propuse de el, Mihail Kogălniceanu este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care a fost în cele din urmă realizată de Cuza.[57]

După multe reforme, schimbările legislației au venit la finalul unui proces început în 1860, atunci când instituția de reglementare a proiectelor legislative pentru cele două principate, Comisia Comună din Focșani, dominată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei agrare.[58] În schimb, a pus capăt corvezilor, permițând și țăranilor să aibe control asupra propriilor case de pe pământurile boierești și o parcelă de pă ș une .[59] Cunoscută ca Legea Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al conservatorilor, ținta până atunci a unor critici vocale din partea lui Kogălniceanu.[58] Pe 6 iunie 1862, proiectul a fost dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre Cuza și Conservatori.[60] Conform istoricului L. S. Stavrianos, aceștia din urmă au considerat proiectul avantajos pentru că, pe lângă conservarea moșiilor s-a creat un grup considerabil de țărani fără pământ și dependenți, care puteau constitui forță de muncă ieftină.[61]

În aceeași lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe Dealul Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la Filaret, unde a participat la o festivitate de comemorare a revoluției muntenești (i-a urmat în funcție Nicolae Kretzulescu, după prim-ministrul interimar Apostol Arsachi).[62] Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parlament, dar Cuza nu a promulgat-o.[63] Potrivit lui Kogălniceanu, conservatorii Arsachi și Kretzulescu erau reticenți cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizuită de către Cuza, știind-o era sortită respingerii de către domnitor.[3] Discuțiile s-au îndreptat apoi către chestiunea confiscării pământurilor mănăstirilor ortodoxe grece ș ti din România (proprietățile lor mari și scutirile de impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din perioada fanariotă).[64] Spre sfârșitul lui 1862, veniturile acestora au fost preluate de stat și, în vara anului următor, călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de pia ș tri , în schimbul pământurilor tuturor mănăstirilor.[65]

Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere internațională, Cuza a luat inițiativa și, la 23 octombrie 1863, a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc propriii oameni de încredere: Kogălniceanu ca premier și ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de ministru al cultelor.[65] În scopul de a preveni alte tensiuni internaționale, ei au decis să generalizeze confiscarea tuturor moșiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele grecești, cât și cele ale mănăstirilor ortodoxe române.[65] Rezoluția a fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare din 100.[65] Mai târziu, Bisericii Grecești i s-a prezentat o ofertă de 150 de milioane de piaștri drept compensație,[65] ofertă care a fost considerată prea mică de către clerici, inclusiv de către

Page 21: dacia literara

Patriarhul Sofronie al III-lea.[66] În consecință, statul român a considerat chestiunea închisă.[66] Ca o consecință directă, o treime din terenul arabil din Moldova și un sfert din cel din Țara Românească au devenit dispozibile pentru o viitoare împroprietărire[67] (între o cincime și un sfert din totalul terenurilor arabile).[68]

Regimul personal al lui Cuza

Bustul lui Mihail Kogălniceanu, amplasat în Parcul Trandafirilor din Suceava

În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect de lege de reformă agrară radicală, prin care se propunea alocarea pământului pe baza statutului țăranilor:[69] fruntașii, adică cei ce dețineau 4 sau mai mulți boi, urmau să primească 5 fălci de pământ (circa 7,5 hectare); mijlocașii, cei cu cel puțin doi boi—aproximativ 6 hectare; pălmașii, cei fără boi—circa. 3 hectare.[65] Țăranii urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani de plată în rate a contravalorii pământului efectuate către fostul boier.[70] Propunerea a produs mari frământări în Parlament, unde erau reprezentați 4.000 de electori, în principal boieri,[64] iar vocile din tabăra conservatoare au etichetat proiectul drept „o nebunie”.[65] Același partid a pregătit o mo ț iune de cenzură , pe baza faptului că Kogălniceanu dăduse publicității proiectul legislativ prin Monitorul Oficial, în contradicție cu cel susținut de Comisia de la Focșani, încălcând astfel litera legii—el s-a justificat mai târziu spunând: „publicarea a fost necesară pentru a liniști populația rurală, agitată de [proiectul alternativ]”.[3] Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refuzat să-i accepte demisia.[3]

Tensiunile au escaladat și, la 14 mai 1864, Cuza a dat o lovitură de stat, simultan cu votul moțiunii de cenzură de către conservatori.[71] Kogălniceanu a citit în Parlament decretul domnesc de dizolvare a legislativului,[65] după care Cuza a introdus o noua constituție, intitulată Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.[72] Ea a fost supusă unui referendum, împreună cu o lege care instituia vot universal masculin, amândouă fiind adoptate cu 682.621 de voturi dintr-un total de 754.148.[73] Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernului Kogălniceanu, impunând reforma agrară și desființând corvezile.[74] Aceasta s-a realizat în luna august 1864, discuțiile fiind ținute în cadrul nou-înființatului Consiliu de Stat, în care legea a fost susținută, printre alții, de Kogălniceanu, Bolintineanu, George D. Vernescu, Gheorghe Apostoleanu și Alexandru Papadopol-Calimah.[3]

Alți membri ai Consiliului, mai rezervați, au cerut un moratoriu asupra aplicării legii pe o durată de trei ani, în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a acceptat.[3] Arătând că, după părerea sa, decizia a reprezentat „însăși condamnarea și zdrobirea legii”, Kogălniceanu era îngrijorat că țăranii, informați despre viitorul lor, nu vor mai putea fi convinși să-și îndeplinească corvezile.[3] El l-a amenințat pe Cuza cu

Page 22: dacia literara

demisia, și a reușit în cele din urmă să convingă toate părțile, inclusiv pe Kretzulescu, liderul opoziției, să accepte aplicarea legii începând cu primăvara lui 1865; rezoluția a fost însoțită de proclamarea lui Cuza, Către locuitorii sătești, și a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al lui Cuza”.[3] În pofida acestori măsuri, unii factori, cum ar fi creșterea demografică, fărâmițarea loturilor prin moștenire, îndatorarea țăranilor și dependența lor de veniturile provenite din munca pe moșii, împreună cu specula practicată arenda ș i și cu cazurile în care corupția funcționarilor a întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca reforma să fie ineficientă pe termen lung, și a contribuit la exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala din 1907.[75]

Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educa ț ie publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului.[76] În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović.[77] La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp.[78] În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat,[79] iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.[80]

După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și prietenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutățit, ultimul declarându-se dezgustat de politică.[81] Alecsandri s-a retras la mosia sa de la Mirce ș ti , în care a scris piese de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții politice.[82]

Anii 1870

Portretul lui Kogălniceanu la o vârstă mai înaintată

În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României a obținut recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constitu ț ie .[83] În perioada noienbrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reușit să-l convingă pe Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman.[82] Poetul, care fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit unul dintre principalii susținători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaților.[82]

Page 23: dacia literara

Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au rămas la un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit întâmplător și, fără a schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-și pălăriile.[84] În ziua de 27 mai 1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni și alte personalități, au participat la înmormântarea ui Cuza la Ruginoasa.[85] Ulterior, Kogălniceanu a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar [proclamația Către locuitorii sătești din 1864] nu va dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din istoria României”.[3]

El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformiști moderați din România; într-o ușoară opoziție față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a inițiat convorbiri cu facțiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alții, Ion Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Alexandru G. Golescu), convorbiri purtate în București, la locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman.[86] La 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înființarea Partidului Na ț ional Liberal—așa-numita Coaliție a lui Mazar Paşa.[86] Kogălniceanu a devenit adversar politic al fostului său colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Frac ț iunea liberă ș i independentă , respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut în 1876 în fața Parlamentului, Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice și academice, fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea și de publicația antiliberală a acesteia, Timpul.[87] Ca și alți membri ai PNL, și-a exprimat opoziția față de convenția comercială semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă pentru cea din urmă, susținându-i exporturile și care, susțineau ei, ducea industria românească la ruină.[88] Un guvern național-liberal a denunțat ulterior acest acord în 1886.[88]

În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.[56] Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului inițial al Consiliului de Coroană.[89] În această chestiune, el a cerut sfatul Fran ț ei care, deși aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei ruse ș ti , puterile nu-i vor mai oferi protecție.[49] Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va susține țara în momentul decisiv.[49]

Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană.[90] A doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații”.[91]

Congresul de la Berlin și ultimii ani

Page 24: dacia literara

Mormântul lui Mihail Kogălniceanu de la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Statuia lui Mihail Kogălniceanu din București, în piața care-i poartă numele

La sfârșitul războiului, el și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la congresul de la Berlin.[92] În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856.[93] Decizia finală a conferinței a fost în favoarea propunerii Rusiei, susținută de Gyula Andrássy, ministrul de externe al Austro-Ungariei și de William Henry Waddington, ministrul de externe al Franței.[94] Presiuni suplimentare au venit și din partea lui Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German.[95] Rezultatul a stârnit controverse în România, unde schimbul a fost considerat nedrept, unele voci cerând chiar acceptarea suzeranității otomane pentru a răsturna situația.[96] În paralel, Rusia a cerut ca România să-i acorde drept nelimitat de trecere a armatelor prin Dobrogea de Nord, dar România și alte state europene s-au opus.[97]

La acel moment, în urma intervenției lui Waddington,[98] România a acceptat să rezolve și problema emancipării evreilor, și să acorde cetățenie tuturor locuitorilor țării, indiferent de religie.[99] Rezoluția a fost și ea dezbătută în țară în anul următor, dar o astfel de măsură în ce privește evreii a fost introdusă abia în 1922-1923.[100] În același timp, intervențiile lui Kogălniceanu au jucat un rol și în politicile etnice privind Dobrogea de Nord: el ar fi cerut, mocanilor români să renunțe la stilul lor de viață tradițional și la așezările lor din Bugeacul devenit acum rusesc, oferindu-le opțiunea de a achiziționa terenuri în Dobrogea de Nord.[101]

Page 25: dacia literara

Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța (1880),[102] devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary.[91] În ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China dinastiei Qing, sub forma unui schimb de corespondență între ambasada română din Franța și Zeng Jize, ambasadorul Chinei în Regatul Unit.[103]

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868,[56] a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889.[104] Îmbolnăvindu-se grav în 1886,[105] el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate de istoria României.[104] Unul din ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar public.[106] În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea morții în Mirce ș ti a lui Alecsandri.[107] El i-a scris Paulinei, soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin să-i sărut mormântul!”[108]

Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol.[104] A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Ia ș i .[104]

Recunoa tere post-mortemș

Numeroase localită ț i din România, majoritatea din regiunea Moldova, au fost numite în cinstea lui Kogălniceanu. De asemenea, numele politicianului îl poartă un aeroport în jude ț ul Constan ț a , o sta ț ie de metrou în Bucure ș ti , cât și o stradă din centrul Chi ș inăului .

Altele

Conținutul acestei secțiuni trebuie repartizat în cadrul celorlalte secțiuni ale articolului.

"N-aș schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Fran ț a , Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru și, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluția de la 1848 și în lupta pentru Unirea Principatelor Române. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat și comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentați reprezentanți ai generației pașoptiste. Era urmaș al răze ș ilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franța și Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prințipatului Moldovei", publicație nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunțat apariția a 6 tomuri din Letopisețele Valahiei și Moldaviei și, în același an a pregătit apariția unei publicații de documentație istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicația a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluția din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iași unde este chemat să se pronunțe în privința Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al țării în 1867 și în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu și-a legat numele de actul proclamării independenței de stat a României. A fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorțescu.


Recommended