CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI MAREA CAMERĂ · Compunerea Marii Camere a fost stabilită...

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA CORREIA DE MATOS ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI

(Cererea nr. 56402/12)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

4 aprilie 2018

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

1

Cauza CORREIA DE MATOS împotriva PORTUGALIEI – Hotărâre

În Cauza Correia De Matos împotriva Portugaliei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră

compusă din:

Guido Raimondi, președinte,

Angelika Nußberger,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Helena Jäderblom,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

Işıl Karakaş,

Vincent A. De Gaetano,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Aleš Pejchal,

Krzysztof Wojtyczek,

Iulia Motoc,

Síofra O’Leary,

Mārtiņš Mits,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

Marko Bošnjak,

Lәtif Hüseynov, judecători,

și Françoise Elens-Passos, grefier adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 februarie și la 20 noiembrie

2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 56402/12) îndreptată împotriva

Republicii Portugheze, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Carlos

Correia de Matos („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 august 2012, în

temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Prin decizia din 14 noiembrie 2016, președintele Marii Camere l-a

autorizat pe reclamant să-și susțină cauza el însuși (art. 71 § 1 și art. 36 § 2 și

§ 3 din Regulamentul Curții – „Regulamentul”). Guvernul portughez

(„Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna M.F. da Graça

Carvalho, procuror general adjunct.

3. Reclamantul a susținut că deciziile prin care instanțele interne i-au

respins autorizația să se apere el însuși în procesul penal îndreptat împotriva

sa și l-au obligat să fie reprezentat de un avocat au constituit o încălcare a art.

6 § 3 lit. c) din Convenție.

2


4. Cererea a fost atribuită Secției întâi a Curții (art. 52 § 1 din Regulament).

La 18 septembrie 2014, aceasta a fost comunicată Guvernului. Ulterior,

cererea a fost atribuită Secției a patra. La 13 septembrie 2016, o cameră a

acestei secții, compusă din András Sajó, președinte, Vincent A. De Gaetano,

Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Iulia Motoc, Gabriele

Kucsko-Stadlmayer et Marko Bošnjak, judecători, precum și Marialena

Tsirli, grefier de secție, s-a desesizat în favoarea Marii Camere; niciuna din

părți nu s-a opus (art. 30 din Convenție și art. 72 din Regulament).

5. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4

și art. 26 § 5 din Convenție și art. 24 din Regulament. De asemenea, s-a luat

decizia de a examina în comun admisibilitatea și fondul cererii (art. 29 § 1

din Convenție).

6. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire

la admisibilitatea și fondul cauzei.

7. La 8 februarie 2017, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor

Omului din Strasbourg (art. 71 și art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfățișat:

– pentru Guvern

dna M.F. DA GRAÇA CARVALHO, procuror general adjunct, agent,

dl L.E. PEREIRA DE AZEVEDO, procuror, consilier;

– pentru reclamant

dl C. CORREIA DE MATOS, reclamant.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de doamna da Graça Carvalho și

domnul Correia de Matos, precum și răspunsurile acestora la întrebările

adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

8. Reclamantul s-a născut în 1944 și are domiciliul în Viana do Castelo

(Portugalia).

A. Originea cauzei

9. Reclamantul este avocat de formație și de profesie auditor. Începând din

1993, nu a mai fost autorizat să exercite profesia de avocat. La 24 septembrie

1993, consiliul ordinului avocaților, considerând că exercitarea concomitentă

a profesiilor de avocat și de auditor era incompatibilă, a decis să suspende

3


înscrierea reclamantului în tabloul avocaților. Decizia a fost publicată în

Monitorul Oficial în iunie 2000. Deși reclamantul și-a încetat activitatea de

auditor în aprilie 2016, a rămas suspendat din barou cel puțin până la sfârșitul

anului 2016, în caz contrar riscând o sancțiune disciplinară pentru exercitarea

fără drept a profesiei de avocat.

10. La 28 februarie 2008, în cadrul unui proces civil în care a intervenit

totuși în calitate de avocat, reclamantul a criticat deciziile judecătorului

învestit cu judecarea cauzei, declarând că deciziile respective nu erau demne

de un judecător și că un judecător, în exercitarea atribuțiilor sale, nu putea

nici să mintă, nici să omită adevărul. Judecătorul respectiv a depus la parchet

plângere pentru ultraj. Elementele aflate la dispoziția Curții nu permit

stabilirea temeiului în care reclamantul a intervenit în proces în calitate de

avocat, în pofida suspendării sale din barou.

B. Procedura în litigiu

1. Instrucția

11. La 10 februarie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Baixo-Vouga

a depus la dosar concluziile Ministerului Public cu privire la reclamant,

acuzat de ultraj contra unui magistrat. Întrucât reclamantul nu a desemnat un

avocat, Parchetul i-a desemnat unul în temeiul art. 64 din Codul de procedură

penală (C. proc. pen.) pentru a-i asigura apărarea.

12. La 12 martie 2010, reclamantul a solicitat Tribunalului de instrucție

penală Baixo-Vouga să dispună deschiderea cercetării judecătorești (abertura

de instrução – pct. 39 infra). Acesta a solicitat, de asemenea, aprobare pentru

a se apăra singur, în locul avocatului desemnat din oficiu.

13. Prin decizia din 7 septembrie 2010, tribunalul a aprobat deschiderea

instrucțiunii, dar a respins cererea pentru înlocuirea avocatului desemnat din

oficiu și pentru obținerea, de către reclamant, a aprobării exercitării dreptului

de a se apăra el însuși. Tribunalul a precizat că reclamantul nu putea interveni

în proces fără asistența unui apărător. Instanța a explicat că, în conformitate

cu legislația portugheză, în special art. 32 din Constituție și art. 64 alin. 3 și

art. 287 alin. 4 C. proc. pen. (infra, pct. 28, 33 și 40), acuzatul are dreptul de

a fi reprezentat de un avocat independent, drept care nu ar fi efectiv dacă

persoana respectivă ar fi autorizată să se apere ea însăși. Făcând trimitere la

jurisprudența Tribunalului Constituțional în materie, instanța a considerat că

un acuzat care este de profesie avocat nu poate interveni așadar în proces

pentru a-și apăra propria cauză.

14. Reclamantul a atacat decizia din 7 septembrie 2010 la Curtea de Apel

Coimbra, contestând respingerea cererii pentru acordarea autorizației de a se

apăra el însuși în procesul penal.

15. La 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Coimbra i-a respins acțiunea.

Aceasta a considerat că apelul era admisibil chiar dacă a fost introdus de

4


reclamant în persoană, întrucât avea ca obiect aceeași chestiune, respectiv

dacă persoana în cauză, în calitate de acuzat, avea dreptul să se apere ea însăși.

Curtea de apel a constatat că dreptul procesual penal din Portugalia nu

permitea, în cadrul aceluiași proces, cumularea calității de acuzat cu cea de

apărător. Aceasta a adăugat că, în conformitate cu legislația portugheză, un

acuzat trebuie să primească asistență din partea unui avocat în cadrul ședinței

în fața judecătorului de instrucție și pe tot parcursul procesului în orice cauză

care ar putea duce la aplicarea unei pedepse privative de libertate sau a unei

măsuri de siguranță în scopul protejării securității publice. Instanța a precizat

că această normă reflectă ipoteza că acuzatul ar fi apărat mai bine dacă

apărarea sa ar fi asigurată de un licențiat în științe juridice, cu pregătire de

avocat. În opinia curții de apel, acesta nu era împovărat de încărcătura

emoțională suportată de acuzat și, prin urmare, era în măsură să asigure o

apărare lucidă, imparțială și eficientă. Potrivit instanței de apel, scopul

dreptului procesual penal nu era așadar acela de a limita apărarea acuzatului,

ci de a contribui la buna apărare a acestuia.

16. La 11 mai 2012, Tribunalul Constituțional a decis că nu este necesar

să se pronunțe cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată de

reclamant însuși, care s-a plâns de respingerea de către instanțele de grad

inferior a autorizației pentru a se apăra el însuși. Instanța a constatat că

respectiva cale de atac nu a fost semnată sau aprobată de avocata desemnată

din oficiu. Instanța a adăugat că aceasta nu a răspuns la întrebarea dacă a

subscris la actul de sesizare a Tribunalului Constituțional semnat de

reclamant, întrebare adresată de înalta curte la 11 aprilie 2012.

17. La 20 septembrie 2012, judecătorul de instrucție din cadrul instanței

din Baixo-Vouga a ținut o audiere (debate instrutório), a cărei desfășurare a

fost comunicată reclamantului personal. Anterior, judecătorul respinsese

cererea reclamantului pentru amânarea audierii, considerând că deja fusese

pronunțată de curtea de apel o decizie definitivă cu privire la cererea

reclamantului, care dorea să se apere el însuși. Doamna avocat desemnată din

oficiu a participat la audiere, dar nu și reclamantul. Judecătorul de instrucție

a confirmat acuzația îndreptată împotriva reclamantului și a decis să trimită

cauza spre judecare (despacho de pronúncia) în fața Tribunalului penal

Baixo-Vouga.

2. Procesul

18. La 12 decembrie 2013, la sfârșitul unei ședințe în care, din nou, avocata

din oficiu a fost prezentă, dar reclamantul a lipsit, Tribunalul penal Baixo-

Vouga l-a declarat pe reclamant vinovat de ultraj în formă agravată (infra,

pct. 50) și l-a condamnat la o pedeapsă de 140 zile-amendă la o rată zilnică

de 9 euro (EUR), precum și la plata cheltuielilor de judecată.

19. Reclamantul, care nu a solicitat în niciun moment asistență juridică

pentru acoperirea cheltuielilor de judecată și a celor aferente activității unui

avocat desemnat din oficiu sau unui avocat ales, a fost obligat în special la

5


plata unor cheltuieli în cuantum de 150 EUR pentru reprezentarea sa de către

un avocat desemnat din oficiu. Acesta nu a plătit suma și, în consecință,

executarea unui ordin de plată pe numele său a fost suspendată din cauza

lipsei de bunuri sesizabile.

20. La 1 mai 2014, Tribunalul penal Baixo-Vouga a declarat inadmisibilă

o acțiune introdusă de reclamant împotriva acelei hotărâri, motivând că nu a

fost semnată nici de un avocat desemnat din oficiu, nici de un avocat numit

de reclamant. Instanța a confirmat că, astfel cum s-a hotărât deja într-o decizie

definitivă, reclamantul, în calitate de acuzat, nu avea dreptul de a se apăra el

însuși în acest proces.

21. Prin decizia din 18 noiembrie 2014, Curtea de Apel Porto, acționând

prin intermediul Președintelui său, a respins acțiunea introdusă de reclamant

însuși împotriva deciziei Tribunalului penal Baixo-Vouga.

22. Curtea de apel a reafirmat că, în conformitate cu legislația și cu

jurisprudența constantă, acuzatul într-un proces penal, chiar dacă este avocat,

nu poate să se apere el însuși, ci trebuie să fie asistat de un apărător. Aceasta

a subliniat că, așa cum a reținut și Consiliul general al Baroului în avizul său

nr. E-21/97 (infra, pct. 59-60), punerea în aplicare a unei apărări în materie

penală constituia un interes public. Curtea de apel a concluzionat că nu era

posibilă renunțarea la dreptul la apărare, chiar dacă acest lucru însemna a-i

impune acuzatului un avocat. Instanța a adăugat că, în cadrul unei proceduri

acuzatorii, competențele pe care legea le conferă apărării erau în multe situații

incompatibile cu poziția acuzatului. Pentru curtea de apel, acest lucru era clar

și în cazul procesului, având în vedere de exemplu locurile care urmează să

fie ocupate în sala de judecată, purtarea robei și examinarea încrucișată a

martorilor.

23. Curtea de apel a reținut că Tribunalul Constituțional a confirmat în

mod repetat, în special în hotărârile nr. 578/2001 și nr. 196/2007 (infra, pct.

52-55), că această interpretare și legislația corespunzătoare – în special art.

64 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., care prevede că doar un avocat poate introduce

o cale de atac (infra, pct. 33) – erau în conformitate cu Constituția. Curtea de

apel a precizat, de asemenea, că abordarea în discuție nu este contrară

Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) sau

Convenției. Instanța a afirmat că, în Portugalia, acuzatul avea la dispoziție o

întreagă serie de drepturi procesuale care depășeau normele minime garantate

de aceste instrumente internaționale.

24. Curtea de apel a explicat că dreptul procesual penal din Portugalia

conferea acuzatului numeroase posibilități să se apere el însuși și că acesta

beneficia de un drept foarte cuprinzător de a interveni personal în orice

moment al procesului pentru a formula cereri, a face clarificări, a răspunde, a

da explicații sau a face declarații [a se vedea, în special, art. 61 alin. 1 lit. b),

art. 98 alin. 1, art. 272 alin. 1, art. 292 alin. 2, art. 332, art. 341 lit. a) și art.

343 alin. 1 și 2 C. proc. pen. – infra, pct. 30, 42 și 44]. Aceasta a adăugat că

acuzatul avea, de asemenea, dreptul de a fi ultima persoană care se adresează

6


instanței, imediat după argumentația orală și înainte de pronunțarea hotărârii

(a se vedea art. 361 alin. 1 C. proc. pen. – infra, pct. 45). Potrivit curții de

apel, trebuia făcută deosebirea între două elemente, care aduceau o garanție

dublă: pe de o parte, obligația de a mandata un avocat care să se ocupe de

aspectele „tehnice” ale apărării, iar pe de altă parte, posibilitatea acuzatului

de a fi prezent și de a interveni în proces.

25. În cele din urmă, curtea de apel a constatat că Portugalia nu avea

motive întemeiate pentru a se distanța de o interpretare întemeiată pe

jurisprudență și doctrină și că, în consecință, nu și-a modificat legislația în

materie nici înainte, nici după adoptarea, în 2006, a constatărilor Comitetului

drepturilor omului din cadrul ONU (infra, pct. 63 și următoarele).

26. Întrucât reclamantul nu a desemnat un avocat în urma apelului său

împotriva deciziei din 18 noiembrie 2014, hotărârea pronunțată la 12

decembrie 2013 de Tribunalul penal Baixo-Vouga a rămas definitivă la 6

ianuarie 2015.

27. Conform informațiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a

contestat, în nicio fază a procesului în fața instanțelor naționale, calificarea

sau calitatea avocatei desemnate din oficiu.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Dispoziții privind apărarea în materie penală

1. Constituția

28. În părțile sale relevante, art. 32 din Constituția Republicii Portugheze,

intitulat „Garanțiile procesului penal”, prevede următoarele:

„1. Procesul penal garantează toate drepturile la apărare, inclusiv la căi de atac.

[...]

3. Inculpatul are dreptul de a-și alege un apărător și de a fi asistat de acesta în toate

actele de procedură. Legea precizează cazurile și fazele în care asistența din partea unui

avocat este obligatorie.”

2. Codul de procedură penală

a) Dispoziții generale privind acuzatul și apărătorul

29. Art. 57 și următoarele din Codul de procedură penală (C. proc. pen.)

conțin dispoziții referitoare la acuzat și apărătorul său. Dispozițiile relevante,

în vigoare la momentul respectiv, sunt reproduse mai jos.

30. Art. 61 C. proc. pen., referitor la drepturile și obligațiile procesuale,

prevede:

„1. În lipsa unei prevederi legale contrare, acuzatul beneficiază, în toate fazele

procesului, de următoarele drepturi:

7


a) de a fi prezent pentru toate actele de procedură care îl privesc direct;

b) de a fi ascultat de instanță sau de judecătorul de instrucție de fiecare dată când

aceasta/acesta pronunță o decizie care îl privește personal;

c) de a fi informat cu privire la acuzațiile îndreptate împotriva sa înainte de a da

declarație în fața unei autorități;

d) de a refuza să răspundă la orice întrebare adresată de o autoritate cu privire la

acuzațiile care i se aduc și la conținutul declarațiilor sale în această privință;

e) de a alege un avocat sau a solicita instanței să desemneze un avocat care să îl

reprezinte;

f) de a fi asistat de un apărător pentru orice act de procedură în care este implicat [...];

g) de a participa la cercetarea și examinarea cauzei, de a prezenta probe și a solicita

orice măsură necesară;

h) de a fi informat cu privire la drepturile sale de către organul judiciar sau de poliție

în fața căruia este chemat să se prezinte;

i) de a declara apel, în temeiul legii, împotriva oricărei decizii care îi este defavorabilă

[...]”.

31. Art. 62 C. proc. pen., referitor la apărător, prevede:

„1. Acuzatul poate fi avocat în orice fază a procesului [...]”.

32. Art. 63 C. proc. pen., referitor la drepturile apărătorului, prevede:

„1. Apărătorul exercită drepturile pe care legea i le recunoaște acuzatului, cu excepția

celor rezervate exclusiv acestuia.

2. Acuzatul poate anula orice act realizat în numele său de către apărător, cu condiția

să facă acest lucru prin declarație expresă înainte de adoptarea unei decizii în legătură

cu actul respectiv.”

33. Normele privind asistența obligatorie din partea unui apărător sunt

prevăzute la art. 64 C. proc. pen., care, înainte de a fi modificat prin Legea

nr. 20/2013 din 21 februarie 2013, avea următorul conținut:

„1. Asistența din partea unui apărător este obligatorie:

a) în timpul interogatoriului unui acuzat care a fost arestat sau reținut;

b) la audierea în fața judecătorului de instrucție (debate instrutório) și la dezbaterile

în fața instanței, cu excepția proceselor care nu pot duce la privarea de libertate sau la

măsura de siguranță a internării medicale (medida de segurança de internamento);

c) în orice act de procedură, altul decât actul de trimitere în judecată, și în cazurile în

care persoana în cauză are o deficiență de văz, de auz sau de vorbire, este analfabetă,

nu cunoaște limba portugheză sau are mai puțin de 21 ani, ori când s-a ridicat problema

înlăturării sau limitării răspunderii sale penale;

d) în cazul unei căi de atac ordinare sau extraordinare;

f) în cazul în care procesul se desfășoară în absența acuzatului;

g) în alte cazuri prevăzute de lege.

8


2. Pe lângă cazurile sus-menționate, instanța poate desemna un avocat, din oficiu sau

la cererea acuzatului, în cazul în care circumstanțele specifice ale cauzei arată că

asistența este necesară sau adecvată.

3. Sub rezerva dispozițiilor din alineatele precedente, în cazul în care acuzatul nu este

asistat de un avocat sau un apărător desemnat din oficiu, desemnarea unui apărător

devine obligatorie din momentul în care persoana în cauză este acuzată în mod oficial

[...]

4. În cazurile prevăzute la alin. 3 de mai sus, acuzatul este informat prin actul de

inculpare că, dacă este declarat vinovat, va trebui să plătească onorariul apărătorului

său, cu excepția cazului în care a beneficiat de asistență judiciară, și îl poate înlocui pe

apărătorul său cu un avocat ales de el.”

34. Ulterior modificării prin Legea nr. 20/2013 din 21 februarie 2013, art.

64 alin. 1 C. proc. pen. are următorul conținut:

„1. Asistența din partea unui apărător este obligatorie:

a) în timpul interogatoriului unui acuzat care a fost arestat sau reținut;

b) în timpul interogatoriului efectuat de un organ judiciar;

c) în timpul audierii în fața judecătorului de instrucție și al dezbaterilor în fața

instanței;

d) [...]”.

Lit. d) – h) de la art. 64 alin. 1, cu modificările ulterioare, reiterează în

esență textul de la lit. c) – g) din versiunea anterioară a dispoziției respective.

35. În ceea ce privește evoluția normelor de drept portughez cu privire la

obligația de a fi asistat de un apărător, din art. 22 alin. 1 C. proc. pen. din

1929 (adoptat în temeiul Decretului-lege nr. 16489 din 15 februarie 1929)

reiese că, încă de la momentul respectiv, asistența unui avocat era obligatorie

în anumite situații. În urma adoptării Constituției Republicii Portugheze în

1976, Codul de procedură penală din 1987 (adoptat în baza Decretului-lege

nr. 78/87 din 17 februarie 1987, în urma Legii nr. 43/86 din 26 septembrie

1986 care a autorizat Guvernul să aprobe un nou cod de procedură penală) a

instituit procedura penală de tip acuzatoriu și a consolidat poziția juridică a

Parchetului, dar și pe cea a acuzatului, cu scopul de a asigura o egalitate a

armelor efectivă și pentru a evita orice măsură care ar putea aduce atingere

demnității personale a acuzatului (pct. III.10 din preambulul la Codul de

procedură penală din 1987 și pct. 3 de la art. 2 din Legea nr. 43/86). Art. 64

alin. 1 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat în 1987, prevedea asistența

unui apărător în special în timpul primului interogatoriu judiciar al acuzatului,

în timpul audierii în fața judecătorului de instrucție și în timpul dezbaterilor

în fața instanței, cu excepția proceselor care nu pot avea ca rezultat privarea

de libertate sau măsura de siguranță a internării medicale. Asistența unui

apărător era obligatorie și în cadrul căilor de atac. Legea nr. 59/98 din 25

august 1998, precum și Legea nr. 48/2007 din 29 august 2007 și Legea nr.

20/2013 din 21 februarie 2013 au menținut în continuare obligativitatea

asistenței unui apărător în materie penală și au extins-o și în privința altor acte

9


de procedură (a se vedea supra, pct. 33 și 34 și infra, pct. 36 și 37). Conform

informațiilor de care dispune Curtea, în momentul în care a fost examinat art.

64 C. proc. pen., în 2007, Parlamentului i-au fost prezentate trei propuneri

diferite din partea Guvernului și a altor grupuri politice. Propunerea

Guvernului, care a fost în cele din urmă aprobată cu majoritate de voturi,

preciza că unul dintre obiectivele reformei era extinderea obligației de a fi

reprezentat de un avocat.

36. Art. 1 alin. 10 din Legea din 24 august 2004 privind avocații (Legea

nr. 49/2004), care era în vigoare la momentul respectiv, prevedea

următoarele:

„În situațiile în care Codul de procedură penală prevede că acuzatul trebuie să fie

asistat de un apărător, această funcție trebuie să fie exercitată de un avocat în

conformitate cu legea.”

37. Potrivit interpretării date de instanțele portugheze Legii nr. 49/2004

din 24 august 2004, un acuzat care este avocat înscris în barou nu poate, în

niciun caz, să se apere el însuși într-un proces penal și trebuie să fie

reprezentat de un alt avocat înscris în barou. Instanțele portugheze consideră

că exercitarea funcției de avocat este incompatibilă cu orice obligație sau

activitate – cum ar fi cea care rezultă din situația unui acuzat într-un proces

penal – care ar putea aduce atingere independenței și demnității profesiei (a

se vedea, de exemplu, hotărârea Curții Supreme din 1 iulie 2009 în cauza nr.

279/96).

38. În plus, art. 66 C. proc. pen., referitor la apărătorul desemnat din oficiu,

prevede:

„1. În cazul în care un apărător este desemnat din oficiu, acuzatul este informat în

acest sens dacă nu a fost prezent în momentul desemnării [...]

3. Instanța poate, în orice moment, să înlocuiască apărătorul desemnat din oficiu, la

cererea acuzatului, motivată corespunzător [...].

5. Avocatul desemnat din oficiu își îndeplinește sarcina profesională în schimbul unei

remunerații, cuantumul și condițiile de plată ale acesteia fiind determinate de instanță

în limitele stabilite de baremul stabilit de Ministerul Justiției [...] În funcție de cauză,

plata se efectuează de către acuzat, asistentul Ministerului Public (assistente), părțile

civile sau Ministerul Justiției.”

39. Dispozițiile privind instrucția conțin alte norme generale privind

acuzatul și avocatul. Faza de instrucție (instrução) include controlul

jurisdicțional contradictoriu, exercitat de judecătorul de instrucție, asupra

cercetărilor efectuate de Parchet, așa cum se prevede la art. 286 C. proc. pen.:

„1. Scopul fazei de instrucție îl constituie exercitarea controlului jurisdicțional asupra

deciziei de inculpare a unei persoane (acusar) sau de încetare a urmăririi penale

(arquivar), astfel încât să se poată pronunța o decizie privind trimiterea cauzei spre

judecare.

2. Faza de instrucție este opțională [...]”.

10


40. Art. 287 C. proc. pen. stabilește norme privind cererea de deschidere a

unei instrucții. Alin. 4 prevede următoarele:

„Când pronunță o decizie de deschidere a unei instrucții, judecătorul de instrucție

desemnează un apărător în cazurile în care acuzatul nu este reprezentat de un avocat sau

de un apărător desemnat din oficiu.”

b) Alte dispoziții relevante privind desfășurarea procesului penal și rolurile

corespunzătoare acuzatului și avocatului în acest context

i. Poziția acuzatului

41. În cadrul procesului penal, acuzatul poate să se adreseze în orice

moment instanței, să prezinte observații, declarații și cereri pentru protejarea

drepturilor sale fundamentale, și poate fi ultimul care ia cuvântul în fața

instanței înainte de deliberările acesteia [art. 61 alin. 1 lit. b), art. 98 alin. 1,

art. 272 alin. 1, art. 292 alin. 2, art. 332, art. 341 lit. a), art. 343 alin. 1 și 2 și

art. 361 alin. 1 C. proc. pen.]. Dispozițiile relevante, în măsura în care nu au

fost citate anterior, sunt prezentate mai jos.

42. Art. 98 alin. 1 C. proc. pen., referitor la observații, declarații și

solicitări, prevede următoarele:

„În orice fază a procesului, acuzatul [...] poate să prezinte observații, declarații și

cereri, chiar dacă nu sunt semnate de un avocat, dacă acestea se referă la obiectul

procesului sau urmăresc protejarea drepturilor sale fundamentale. Aceste observații,

declarații și cereri se depun întotdeauna la dosar.”

43. Jurisprudența instanțelor naționale arată că dreptul menționat la art. 98

alin. 1 C. proc. pen. „este o expresie concretă a dreptului de petiționare

consacrat prin art. 52 din Constituție” (a se vedea hotărârea nr. 2300/08 din

25 septembrie 2008 a Curții Supreme, pct. I). Totuși, obiectul acestui drept

nu este de a-i permite acuzatului să înlocuiască apărătorul. Acuzatul trebuie

să fie asistat de un apărător în toate actele de procedură la care participă, în

special cele care necesită o anumită rigoare juridică (a se vedea supra,

hotărârea nr. 2300/08 din 25 septembrie 2008 a Curții Supreme, la care a

subscris, prin trimitere la jurisprudență, hotărârea nr. 2320/12.2TALRA-

A.C1 din 3 iunie 2015 a Curții de Apel Coimbra).

44. În ceea ce privește dreptul acuzatului de a se adresa instanței, art. 272

alin. 1 C. proc. pen. prevede că, în cazul în care o persoană face obiectul unei

instrucții și există motive pentru a o bănui că a comis o infracțiune, persoana

respectivă trebuie să fie audiată în calitate de acuzat. Art. 292 alin. 2 C. proc.

pen. prevede că judecătorul de instrucție trebuie să îl audieze pe acuzat de

îndată ce consideră necesar și ori de câte ori acesta din urmă o solicită.

Prezența acuzatului este necesară, cu excepția anumitor situații deosebite

prevăzute de lege [art. 332 alin. 1 C. proc. pen.]. În timpul procesului,

examinarea probelor începe cu declarațiile acuzatului [art. 341 lit. a) C. proc.

pen.]. Președintele completului de judecată informează acuzatul că poate să

facă declarații în orice moment, cât timp acestea se referă la obiectul

11


procesului, și că acesta are dreptul de a nu se autoincrimina [art. 343 alin. 1

C. proc. pen.]. În cazul în care acuzatul este de acord să dea declarații, instanța

trebuie să audieze întreaga sa versiune, sub rezerva dispozițiilor alineatului

precedent [art. 343 alin. 2 C. proc. pen.].

45. În urma concluziilor Parchetului și, în special, ale apărătorului,

președintele întreabă acuzatul dacă dorește să facă declarații suplimentare în

apărarea sa și ascultă ce are de spus acuzatul în apărarea sa [art. 361 alin. 1

C. proc. pen.; pentru interpretarea acestei dispoziții de către instanțele

naționale, a se vedea supra, pct. 24).

ii. Poziția apărătorului

46. Cu privire la rolul avocatului, la art. 302 alin. 2 și alin. 4 C. proc. pen.,

referitor la desfășurarea audierii în fața judecătorului de instrucție, se prevede

că judecătorul trebuie să dea procurorului, avocatului din partea assistente

(asistentul Ministerului Public) și apărătorului posibilitatea de a solicita

administrarea de probe suplimentare și de a prezenta un rezumat al

concluziilor lor cu privire la caracterul suficient sau nu al probelor strânse și

la chestiunile de drept ridicate.

47. Codul de procedură penală precizează că, în timpul procesului, situația

de fapt pe care intenționează să o demonstreze apărarea pe parcursul

procesului poate fi prezentată numai de avocatul acuzatului (nu de acuzat el

însuși) (art. 339 alin. 2). În plus, numai apărătorul poate să solicite audierea

asistentului Ministerului Public (art. 346 alin. 1) sau a victimei (art. 347 alin.

1) și să interogheze martorii (art. 348) ori să propună întrebări care să le fie

adresate acestora (art. 349) sau experților și consilierilor tehnici (art. 350 alin.

1).

48. În plus, doar apărătorul este autorizat de către președinte să ia cuvântul,

în special în urma audierii martorilor și a intervenției Parchetului, pentru a

expune oral în fața instanței concluziile de fapt și de drept care, în opinia sa,

trebuie deduse în baza probelor prezentate (art. 360 alin. 1 C. proc. pen.).

B. Codul penal

49. Aproape toate infracțiunile prevăzute de Codul penal al Portugaliei

implică o pedeapsă privativă de libertate, care fie înlocuiește amenda, fie se

combină cu aceasta. În cazuri excepționale, infracțiunile minore pot fi

pedepsite doar cu amendă (de exemplu, fabricarea sau utilizarea de ștampile

sau timbre falsificate, infracțiune prevăzută la art. 268 alin. 3 și 4 din Codul

penal sau simularea unei infracțiuni administrative, infracțiune prevăzută la

art. 366 alin. 2 din Codul penal).

50. În temeiul art. 181 alin. 1, art. 182 și 184, coroborat cu art. 132 alin. 2

pct. 1 din Codul penal, o infracțiune de ultraj în formă agravată contra

judecătorului în exercitarea atribuțiilor sale este pasibilă de o pedeapsă

maximă de 4 luni și 15 zile de închisoare sau 180 de zile-amendă.

12


C. Dispoziții privind asistența judiciară

51. Acordarea asistenței judiciare (a se vedea, de asemenea supra, pct. 33)

este reglementată de Legea nr. 34/2004 din 29 iulie 2004 (modificată prin

Legea nr. 47/2007 din 28 august 2007). Art. 8 alin. 1 din această lege prevede

că asistența judiciară se acordă oricărei persoane care nu dispune de resursele

financiare necesare pentru a suporta cheltuielile aferente procedurii judiciare

în materie civilă sau penală la care este parte. Conform art. 16 alin. 1, asistența

judiciară poate lua una dintre următoarele forme: 1) desemnarea unui

reprezentant legal și plata cheltuielilor acestuia, 2) plata onorariilor unui

apărător desemnat în prealabil de o instanță și/sau 3) scutirea, în tot sau în

parte, de cheltuieli de judecată și alte cheltuieli de procedură. În cauzele în

care asistența judiciară constă în delegarea unui reprezentant, baroul este

responsabil de alegerea și desemnarea unui avocat, în conformitate cu statutul

și regulamentul său (art. 30 alin. 1 și art. 45 din Legea nr. 34/2004).

Beneficiarul asistenței judiciare poate, în orice proces, să trimită baroului o

cerere motivată pentru înlocuirea reprezentantului astfel delegat (art. 32 alin.

1 din Legea nr. 34/2004).

D. Practica internă

1. Jurisprudența Tribunalului Constituțional

a) Jurisprudența privind obligația de a fi reprezentat în cadrul procesului penal

52. În hotărârea sa nr. 578/2001 din 18 decembrie 2001, Tribunalul

Constituțional a hotărât, cu trei voturi pentru și două contra, că decizia

legiuitorului de a impune ca, într-un proces penal, acuzatul să fie reprezentat

de un apărător, chiar dacă acuzatul era avocat înscris corespunzător în baroul

respectiv, nu era incompatibilă cu Constituția, în special art. 32 din aceasta

(supra, pct. 28).

53. Tribunalul Constituțional a constatat că dispozițiile legale în cauză (art.

61, 62 și 64 C. proc. pen., citate supra, la pct. 30, 31 și 33), interpretate ca

impunând obligativitatea desemnării unui avocat în cadrul procesului penal,

aveau avantajul de a garanta o apărare imparțială a intereselor acuzatului.

Înalta instanță a considerat că acuzatul nu era în măsură să adopte abordarea

dezinteresată și imparțială care era necesară pentru buna desfășurare a

procesului dacă acesta credea, din punctul său de vedere categoric subiectiv,

că apărarea sa ar fi mai eficientă dacă s-ar ocupa personal de ea în calitate de

„avocat care își apără propria cauză”. În plus, Tribunalul Constituțional a

menționat întreaga gamă de drepturi procedurale acordate prin lege

acuzatului, în special la art. 61 alin. 1 și art. 63 alin. 2 C. proc. pen. (supra,

pct. 30 și 32) și a subliniat că această din urmă dispoziție dădea acuzatului

dreptul de a anula măsurile procedurale luate în numele său de apărătorul său.

13


54. Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

și la doctrină, Tribunalul Constituțional a constatat, de asemenea, că art. 6

alin. 3 lit. c) din Convenție nu împiedică statele părți să impună unui acuzat

obligația legală de a fi reprezentat de un avocat. Instanța a considerat că

statele părți erau libere să aleagă mijloacele de apărare ale acuzatului.

55. Ulterior, Tribunalul Constituțional a confirmat această jurisprudență (a

se vedea, printre altele, hotărârea nr. 461/2004 din 23 iunie 2004, pct. 5; și

hotărârea nr. 196/2007 din 14 martie 2007, pct. 3). În alte decizii, înalta

instanță a explicat, de asemenea, că obligația de a mandata un avocat se baza

pe motive materiale imperioase, al căror scop era nu doar acela de a apăra

ordinea publică, în special interesul pentru punerea în aplicare a justiției și a

legii, ci și de a proteja interesele persoanelor reprezentate de un avocat

(hotărârea nr. 252/97 din 18 martie 1997, pct. 11). Instanța a adăugat că

scopul reprezentării de către un avocat în cadrul procesului penal era de a

garanta participarea unor profesioniști calificați, capabili să asigure pregătirea

tehnică necesară și respectarea principiilor etice care reglementează profesia

(hotărârea nr. 461/2004, citată anterior, pct. 5).

b) Jurisprudența referitoare la reprezentarea în fața Tribunalului

Constituțional

56. În hotărârea sa nr. 599/2000 din 21 decembrie 2000, Tribunalul

Constituțional a declarat admisibilă excepția de neconstituționalitate ridicată

de un justițiabil care nu era reprezentat de un avocat, fiind el însuși avocat.

Înalta instanță a considerat că art. 61, 62, 63 și 64 C. proc. pen. nu erau

aplicabile în cazul excepțiilor de neconstituționalitate și că nu exista nicio altă

dispoziție care să susțină că avocații (advogados) nu ar putea interveni ei

înșiși (advogar em causa própria) în cadrul unei acțiuni având ca obiect o

excepție de neconstituționalitate, în care reprezentarea de către un avocat era

obligatorie.

2. Jurisprudența Tribunalului Constituțional

57. Conform jurisprudenței constante a Curții Supreme, o persoană

urmărită penal nu poate să se apere ea însăși, chiar dacă este de profesie

avocat sau judecător. Curtea Supremă a considerat că dispozițiile legale care

autorizau judecătorii și avocații să se apere ei înșiși în instanță nu erau

aplicabile în materie penală (cauza nr. 1501/97, hotărârea din 19 martie 1998;

cauza nr. 3347/01, hotărârea din 6 decembrie 2001; a se vedea de asemenea

cauza nr. 7/14.0TAVRS.S1, hotărârea din 20 noiembrie 2014, pct. IV). În

plus, instanța a declarat că normele de drept intern permiteau acuzatului să își

pregătească apărarea împreună cu avocatul său și că acuzatul putea, de

asemenea, să prezinte observații, declarații și cereri care nu ridicau chestiuni

de drept (cauza nr. 7/14, citată anterior, pct. XI). Curtea Supremă a subliniat,

în acest context, că desfășurarea imparțială a judecării unei cauze era o

garanție suplimentară necesară într-un proces penal (cauza nr.

14


7/14.0YGLSB.S1, hotărârea din 12 iunie 2014, pct. B.3). Aceasta a

considerat că, în situațiile menționate la art. 64 alin. 1 C. proc. pen.,

legiuitorul a presupus că apărarea personală a acuzatului era slăbită, ceea ce

ducea la creșterea necesității asistenței tehnice, pe care acuzatul nu o putea

refuza (cauza nr. 3236/04, hotărârea din 7 aprilie 2005, pct. IV). În opinia

instanței supreme, într-un proces penal, responsabilitățile acuzatului erau

incompatibile cu calitatea de acuzat (a se vedea, de exemplu, cauza nr.

3347/01, hotărârea din 6 decembrie 2001, pct. 1).

3. Jurisprudența curților de apel

58. Mai multe curți de apel au preluat motivele invocate de Tribunalul

Constituțional și Curtea Supremă pentru a dispune că acuzatul, chiar dacă era

avocat de profesie, trebuia să fie reprezentat de un apărător în cadrul

procesului penal (a se vedea, de exemplu, cauza nr. 0240116, hotărârea din 5

iunie 2002, Curtea de Apel Porto; și cauza nr. 390/04-2, hotărârea din 3 mai

2004, Curtea de Apel Guimarães, pct. IV-VI).

4. Avizul Baroului din Portugalia

59. În Avizul nr. E-21/97 din 4 mai 1999, emis la solicitarea unui avocat,

Consiliul General al Baroului din Portugalia a declarat că dreptul recunoscut

avocaților de a pleda pentru ei înșiși în conformitate cu dispozițiile din

statutul Baroului nu era aplicabil proceselor penale în care avocatul era

acuzat.

60. Consiliul General al Baroului din Portugalia a argumentat că, în

conformitate cu Constituția Portugaliei, apărarea în materie penală era un

interes de ordine publică, în sensul unei garanții care protejează demnitatea

umană a tuturor cetățenilor, inclusiv a acuzaților. Acesta a subliniat că, în

consecință, nu era posibilă renunțarea la dreptul la apărare și că era posibil ca

acuzatului să i se impună un apărător, în interesul exclusiv al acestuia din

urmă. Acesta a adăugat că, într-un proces de tip acuzatoriu, competențele pe

care legea le acorda apărătorului erau în multe situații ireconciliabile cu

calitatea de acuzat. Acesta a concluzionat că, în temeiul dreptului procesual

din Portugalia, o persoană urmărită penal, chiar dacă era avocat, trebuia să fie

reprezentată de un avocat ales sau de un apărător desemnat din oficiu.

5. Practica instanțelor naționale referitoare la autorizarea dreptului

acuzatului să se apere el însuși

61. În pofida solicitării sale în acest sens, Curtea nu a primit de la părți

niciun exemplu de cauză în care o instanță portugheză, ulterior intrării în

vigoare a Codului de procedură penală în 1987, ar fi autorizat un acuzat să se

apere el însuși în procesul penal îndreptat împotriva sa; de asemenea, nu avea

cunoștință de niciun astfel de exemplu din alte surse. Din hotărârile

instanțelor portugheze reiese în mod clar (a se vedea, în special, hotărârile

15


menționate la pct. 57 supra) că o serie de cereri pentru obținerea unor astfel

de autorizații au fost primite și respinse de instanțele penale portugheze;

Curtea nu dispune de informații despre numărul exact al acestor cereri pe care

instanțele naționale le-au respins.

III. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNAȚIONALE RELEVANTE

A. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

(PIDCP)

62. În părțile sale relevante în speță, art. 14 alin. 3 din PIDCP este formulat

astfel:

„Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții

de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții:

[...]

d) să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător

ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de

câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă

ea nu are mijloace pentru a-l remunera [...]”.

B. Comunicarea nr. 1123/2002 adresată de reclamant Comitetului

drepturilor omului din cadrul ONU (CDO) și Observația generală

nr. 32 a acestui organ

1. Constatările adoptate de CDO

63. La 1 aprilie 2002, reclamantul a depus la CDO, în temeiul Primului

protocol facultativ la PIDCP, o comunicare (nr. 1123/2002) privind

Portugalia. Acesta a susținut că, în procesul penal în fața Tribunalului Ponte

de Lima pentru ultraj contra unui magistrat, în 1996, nu a fost autorizat să se

apere singur și i s-a desemnat un avocat care să îl reprezinte; a considerat

acest fapt o încălcare a art. 14 alin. 3 lit. d) PIDCP.

64. Comunicarea se baza pe aceleași fapte care au fost aduse în discuție

într-o cerere introdusă anterior de reclamant la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului la 17 aprilie 1999. În decizia sa din 15 noiembrie 2001

[Correia de Matos împotriva Portugaliei (dec.), nr. 48188/99, CEDO 2001-

XII], o cameră a declarat cererea vădit nefondată, considerând că nu a fost

încălcat dreptul la apărare al reclamantului în raport cu art. 6 § 1 și § 3 lit. c)

din Convenție (pentru detalii, a se vedea infra, pct. 111-113).

65. În constatările sale adoptate la 28 martie 2006, CDO a declarat, cu 12

voturi pentru și 4 împotrivă, că dreptul reclamantului să se apere el însuși în

temeiul art. 14 alin. 3 lit. d) PIDCP nu a fost respectat. CDO a considerat, în

esență, că această dispoziție, care în opinia sa are o formulare clară, preciza

că acuzatul putea să se apere el însuși „sau” să se lase apărat de un avocat

16


ales, precum și că dispoziția lua ca punct de plecare dreptul de a se apăra

singur. CDO a explicat că dreptul acuzatului să se apere el însuși era o piatră

de temelie a justiției și putea fi încălcat atunci când un avocat era desemnat

din oficiu pentru acuzat, deși acesta din urmă nu dorea acest lucru și nu avea

încredere în el, și a mai observat că într-o astfel de situație un acuzat nu ar

mai putea să se apere în mod eficace în măsura în care avocatul respectiv nu

ar fi asistentul său (pct. 7.3 din constatările CDO).

66. CDO a afirmat că dreptul acuzatului să se apere el însuși, fără un

avocat, nu era absolut și că interesul justiției putea necesita desemnarea unui

avocat din oficiu, contra voinței acuzatului, în special atunci când acesta

obstrucționa în mod repetat buna desfășurare a procesului, când împotriva sa

era îndreptată o acuzație gravă dar nu putea să acționeze în propriul interes,

sau când era vorba de protejarea martorilor vulnerabili împotriva unor noi

traume pe care li le-ar fi putut provoca dacă acesta i-ar fi interogat el însuși.

Cu toate acestea, CDO a subliniat că orice restrângere a dorinței acuzatului

să se apere el însuși trebuia să aibă un scop obiectiv și suficient de important

și să nu depășească ceea ce este necesar pentru apărarea intereselor justiției

(pct. 7.4 din constatările CDO). În opinia Comitetului, instanțelor competente

le revenea sarcina de a stabili dacă, într-o anumită cauză, desemnarea din

oficiu a unui avocat era necesară în interesul justiției (pct. 7.5 din constatările

CDO).

67. Referitor la cauza asupra căreia a fost sesizat, CDO a subliniat că, în

conformitate cu legislația portugheză și cu jurisprudența Curții Supreme, un

acuzat nu putea în niciun caz să fie exceptat de la obligația de a fi reprezentat

de un avocat într-un proces penal, chiar dacă el însuși era avocat. Comitetul

a mai observat că legea nu lua în considerare nici gravitatea acuzațiilor, nici

comportamentul acuzatului. A adăugat că Portugalia nu a prezentat motive

obiective și suficient de importante pentru a explica în ce mod, într-o cauză

relativ simplă cum era cea examinată, absența unui avocat desemnat din

oficiu ar fi adus atingere intereselor justiției (pct. 7.5 din constatările CDO).

CDO a concluzionat că Portugalia trebuia să își modifice legislația pentru a o

aduce în conformitate cu art. 14 alin. 3 lit. d) din PIDCP (pct. 8 din

constatările CDO). Majoritatea Comitetului nu s-a axat în mod explicit pe

raționamentul prezentat de Curte în decizia sa din 15 noiembrie 2001 privind

cererea nr. 48188/99.

2. Observația generală nr. 32 a CDO

68. CDO a reiterat constatările privind comunicarea nr. 1123/2002 la

Observația generală nr. 32 intitulată „Art. 14. Dreptul la egalitate în fața

instanțelor de judecată și la un proces echitabil”, adoptată în cadrul celei de a

90-a sesiuni (9-27 iulie 2007) (document CCPR/C/GC/32, pct. 37).

69. În această observație generală, făcând trimitere la Comunicarea nr.

450/1991, I.P. împotriva Finlandei (pct. 6.2 din decizia privind

admisibilitatea, adoptată la 26 iulie 1993), CDO a afirmat, de asemenea, că

17


„dreptul de acces egal la o instanță, prevăzut la art. 14 § 1, se referă la accesul

la procesele în primă instanță și nu implică dreptul de a exercita o cale de atac

sau de a dispune de alte căi de atac”.

3. Evoluții ulterioare în Portugalia

70. Până în prezent, legiuitorul portughez nu a modificat legislația

națională pe baza constatărilor CDO, pentru a oferi acuzaților posibilitatea de

a se apăra ei înșiși în anumite circumstanțe. În cel de al patrulea raport

periodic prezentat în ianuarie 2011 în temeiul art. 40 din PIDCP, autoritățile

portugheze au declarat că divergența dintre jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului și decizia CDO în aceeași cauză „pune Portugalia într-o

situație dificilă în ceea ce privește obligațiile sale internaționale în materie de

drepturile omului” (documentul CCPR/C/PRT/4 din 25 februarie 2011, pct.

272-275).

71. În observațiile sale finale cu privire la raport, adoptate în cadrul celei

de-a 106-a sesiuni (15 octombrie - 2 noiembrie 2012), CDO a declarat că

Portugalia trebuia să dea curs recomandării formulate în constatările sale

privind comunicarea nr. 1123/2002, să relaxeze norma în vigoare, care

impune reprezentarea de către un avocat, și să examineze posibilitatea de a

asigura în mod obligatoriu serviciul unui apărător auxiliar persoanelor care

își asigură propria apărare (document CCPR/C/PRT/CO/4 din 23 noiembrie

2012, pct. 14).

72. Curtea Supremă a Portugaliei, în hotărârea din 20 noiembrie 2014

(supra, pct. 57) adoptată în contextul altui proces inițiat de reclamantul din

prezenta cauză, a luat act de decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în

legătură cu cererea nr. 48188/99, precum și de constatările CDO cu privire la

Comunicarea nr. 1123/2002 (supra, pct. 63-67). Instanța a considerat că

punerea în aplicare a conținutului acestor constatări prin modificări ale

legislației naționale care îi împiedica pe acuzați să se apere ei înșiși în

procesele penale risca să pună capăt unei tradiții juridice și să producă

numeroase și previzibile perturbări. Pentru Curtea Supremă, astfel se explica

faptul că legislația portugheză nu a fost adaptată într-un mod care să dea efect

constatărilor CDO (pct. VI-IX din hotărâre).

C. Reglementări ale instanțelor penale internaționale

73. Art. 67 alin. 1 lit. d) din Statutul Curții Penale Internaționale (CPI) și

art. 21 alin. 4 lit. d) din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta

Iugoslavie (TPIY) prevăd dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a

fi asistat de un apărător ales. O serie de acuzați, în special în fața TPIY, au

făcut uz de acest drept, astfel cum a fost interpretat de această instanță, de a

se apăra ei înșiși, fără asistența unui avocat. În 2008, TPIY a adoptat art. 45b

din Regulamentul de procedură și de probe, în vederea codificării

jurisprudenței sale. Conform dispoziției relevante, în cazul în care consideră

18


că interesele justiției o impun, camera de primă instanță poate dispune ca

grefierul să desemneze un apărător pentru a apăra interesele acuzatului.

D. Recomandarea nr. R (2000) 21

74. Recomandarea nr. R (2000) 21 a Comitetului de Miniștri către statele

membre privind libertatea de a exercita profesia de avocat, adoptată de

Comitetul de Miniștri la 25 octombrie 2000 în cadrul celei de a 727-a reuniuni

a delegaților miniștrilor, prevede, în părțile sale relevante:

„Comitetul de Miniștri, în baza articolului 15 lit. b) din Statutul Consiliului Europei

[...]

Dorind să promoveze libertatea de a practica profesia de avocat pentru a întări statul

de drept, proces la care iau parte și avocații [...]

Principiul III – Rolul și îndatoririle avocaților

1. Barourile sau celelalte asociații profesionale ale avocaților trebuie să stabilească

standarde profesionale și norme deontologice și să vegheze ca avocații să acționeze

independent, cu conștiinciozitate și corectitudine în apărarea drepturilor și intereselor

legitime ale clienților.

[...]

4. Avocații trebuie să respecte autoritatea judiciară și să-și îndeplinească îndatoririle

în fața instanței în conformitate cu legea sau alte reglementări, și cu deontologia lor

profesională [...]

Principiul V – Asociațiile

[...]

4. Barourile și celelalte asociații profesionale ale avocaților trebuie încurajate să

asigure independența avocaților și, printre altele:

[...]

b. să apere rolul avocaților în societate și, în special, să vegheze la respectarea onoarei,

demnității și integrității lor [...]”

75. Consiliul Barourilor și al Societăților de Drept din Europa (CCBE) a

adoptat două texte fundamentale: Codul deontologic al avocatului european,

care datează din 28 octombrie 1988 și a fost modificat de mai multe ori, și

Carta principiilor fundamentale ale avocatului european, adoptată la 24

noiembrie 2006. Carta stabilește 10 principii fundamentale, care sunt

principii comune pentru toți avocații europeni și stau la baza diferitelor coduri

naționale și internaționale care guvernează deontologia avocatului. Aceste

principii includ:

„[...] (d) Demnitatea, onoarea și probitatea;

[...]

h) Respectarea confraților;

i) Respectarea statului de drept și contribuirea la o bună administrare a justiției;

19


j) Autoreglementarea profesiei [de avocat].”

IV. DREPTUL RELEVANT AL UNIUNII EUROPENE

76. Art. 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, care se referă la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces

echitabil, prevede:

„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil,

în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale [...]. Orice persoană are

posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.”

În conformitate cu explicațiile privind Carta menționate la art. 52 alin. (7)

din Cartă, art. 47 al doilea paragraf este echivalent cu art. 6 § 1 din Convenție

și, cu excepția domeniului lor de aplicare, garanțiile oferite de Convenție se

aplică în mod similar în Uniune.

77. Art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, referitor la prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, prevede:

„Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în

conformitate cu legea.”

Conform explicațiilor de mai sus, art. 48 este echivalent cu art. 6 § 2 și §

3 din Convenție.

78. Art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale, referitor la

întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor, are următorul conținut:

„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate

prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția

menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai

largă.

79. Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din

22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul

procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare,

precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de

libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare

în timpul privării de libertate, care a intrat în vigoare în noiembrie 2013 (JO

2013 L 294, pag. 1-12) și trebuia să fie transpusă în legislația națională a

statelor membre ale UE până la 27 noiembrie 2016, prevede următoarele în

considerentul 53:

„Statele membre ar trebui să [se] asigure că dispozițiile prezentei directive, în cazurile

în care corespund drepturilor garantate de convenție, sunt puse în aplicare în

conformitate cu cele din Convenție și astfel cum au fost dezvoltate de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.”

80. În plus, directiva prevede, în special:

20


Articolul 3

Dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale

„1. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a

avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să își exercite

dreptul la apărare în mod practic și eficient.

[...]

4. [...] Fără a aduce atingere dispozițiilor din dreptul intern privind prezența

obligatorie a unui avocat, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura

că persoanele suspectate sau acuzate sunt în măsură să își exercite în mod efectiv dreptul

de a avea acces la un avocat, cu excepția cazului în care acestea au renunțat la dreptul

respectiv în conformitate cu articolul 9.”

Articolul 9

Renunțare

„1. Fără a aduce atingere dreptului intern care prevede prezența sau asistența

obligatorie a unui avocat, statele membre se asigură că, în ceea ce privește orice

renunțare la un drept prevăzut la [articolul] 3 [...]:

(a) persoana suspectată sau acuzată a primit, în scris sau verbal, informații clare și

suficiente într-un limbaj simplu și comprehensibil despre conținutul dreptului vizat și

posibilele consecințe ale renunțării la el; și

(b) renunțarea se face în mod voluntar și neechivoc.

[...]”

Articolul 14

Clauză de menținere a nivelului de protecție

„Nicio dispoziție din prezenta directivă nu se interpretează ca reprezentând o limitare

a vreunui drept sau garanție procedurală, nici ca o derogare de la acestea, care sunt

asigurate potrivit cartei, convenției și altor dispoziții relevante din dreptul internațional

sau din dreptul oricărui stat membru care prevede un nivel mai ridicat de protecție.”

V. DREPT COMPARAT – ELEMENTE RELEVANTE

81. Conform informațiilor de care dispune Curtea, din cele 35 de state părți

la Convenție care au fost studiate și care nu au inclus Portugalia, 31 de state

au prevăzut, ca regulă generală, dreptul unui acuzat de a se apăra el însuși

într-un proces penal (Albania, Armenia, Austria, Bosnia și Herțegovina,

Bulgaria, Croația, Estonia, Federația Rusă, Finlanda, Franța, Georgia,

Germania, Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Republica

Moldova, Monaco, Muntenegru, Țările de Jos, Polonia, Regatul Unit,

România, Slovacia, Slovenia, Suedia, Turcia, Ucraina și Ungaria). Pe de altă

parte, 4 state interzic în general acuzatului să se apere el însuși (Italia,

Norvegia, San Marino și Spania). Fie că permit sau interzic acuzatului să se

21


apere el însuși, ca regulă generală, aproape toate statele studiate prevăd o serie

de excepții.

82. În 29 de state contractante din 30 și unul în care, în principiu, un acuzat

este autorizat să se apere el însuși, această posibilitate este însoțită de

restrângeri mai mici sau mai mari, bazate pe criterii privind circumstanțele

specifice ale cauzei. Numai Irlanda și Polonia nu prevăd excepții și le permit

acuzaților să se apere ei înșiși, dacă doresc acest lucru, independent de orice

alți factori. Criteriile luate în considerare în mod individual sau general de

dreptul intern și/sau de instanțele interne din cele 29 de state membre în

discuție pentru a restrânge dreptul unui acuzat de a se apăra el însuși sunt

următoarele: gradul de jurisdicție, complexitatea cauzei, gravitatea

infracțiunii imputate acuzatului și capacitatea acestuia de a se apăra el însuși

(ceea ce include factori precum prezența sau absența acuzatului la proces,

intenția sa de a nu perturba buna lui desfășurare, vârsta acestuia – dacă este

minor sau major–, sănătatea sa mintală, precum și capacitatea sau

incapacitatea sa de a se adresa în limba în care se desfășoară procesul). În

acest grup de state, multe dintre ele impun în special asistența din partea unui

avocat în fața instanțelor superioare, atunci când urmează să fie prezentate

argumente juridice și în cauzele în care persoana vizată este acuzată de o

infracțiune suficient de gravă pentru a fi pasibilă de pedeapsa închisorii pe o

anumită durată minimă.

83. Cele patru state membre care, ca regulă generală, interzic unui acuzat

să se apere el însuși, prevăd de asemenea excepții care depind de factori,

individuali sau generali, cum sunt gradul de jurisdicție, complexitatea cauzei,

gravitatea infracțiunii și capacitatea persoanei în cauză de a se apăra ea însăși.

În special, Italia și Spania permit acuzaților să se apere ei înșiși în procesele

penale având ca obiect infracțiuni minore.

84. În ceea ce privește existența unor norme privind posibilitatea ca

acuzații care au formare juridică să se apere ei înșiși în procesele penale, ar

trebui reținut faptul că 29 state membre din cele 35 studiate (toate, cu excepția

Greciei, Italiei, Luxemburgului, Poloniei, Spaniei și Țărilor de Jos) nu au

adoptat dispoziții speciale pentru această categorie de persoane. Dintre cele 6

state membre care prevăd norme specifice în acest sens, 5 state acordă mai

multă libertate în exercitarea propriei apărări acuzaților care sunt avocați cu

drept să pledeze în instanță decât acuzaților care nu au pregătire juridică sau

nu fac parte dintr-o profesie din domeniul juridic. Astfel, Spania, care ca

regulă generală interzice acuzaților să se apere ei înșiși, le permite avocaților

să facă acest lucru. Numai în Luxemburg, dreptul acuzatului să se apere el

însuși este mai restrâns pentru avocați decât pentru anumiți acuzați de altă

profesie juridică.

22


ÎN DREPT

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENȚIE

85. Reclamantul se plânge de deciziile prin care instanțele interne i-au

respins autorizația de a se apăra el însuși în procesul penal îndreptat împotriva

sa și l-au obligat să fie reprezentat de un avocat. Acesta invocă art. 6 § 3 lit.

c) din Convenție. Art. 6 este formulat astfel în părțile sale relevante în

prezenta cauză:

„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de

către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale

îndreptate împotriva sa.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[...]

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune

de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un

avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

[...]”

86. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

87. Guvernul susține că, în cazul reclamantului, nu s-a încălcat dreptul la

apărare, garantat de art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție și că, prin

urmare, cererea este inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Reclamantul

contestă acest argument.

88. În lumina dovezilor de care dispune, Curtea consideră că prezenta

cerere ridică, în raport cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție, o

chestiune legată de respectarea, de către statul pârât, a dreptului reclamantului

să se apere el însuși. Prin urmare, cererea nu este în mod vădit nefondată în

sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție.

89. De asemenea, aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Curtea reamintește, în acest context, că garanția oferită de art. 6 § 1 și art. 6

§ 3 se aplică oricărei persoane „acuzate”. Există în special o „acuzație penală”

în cazul în care o persoană este acuzată oficial de autoritățile competente

[Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50541/08 și alte 3, pct.

249, CEDO 2016; și Simeonovi împotriva Bulgariei (MC), nr. 21980/04, pct.

110-111, CEDO 2017 (extrase), cu trimiterile citate]. În consecință, nu se

ridică nicio chestiune în privința aplicabilității art. 6 în speță, în măsura în

care reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la apărare, inclusiv

în cursul instrucției.

23


90. În plus, Curtea observă că Guvernul nu a ridicat nicio altă obiecție de

inadmisibilitate în conformitate cu art. 54 și art. 55 din Regulament. Prin

urmare, este necesar ca cererea să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

a) Reclamantul

91. Reclamantul consideră că deciziile contestate ale instanțelor

portugheze, care i-au interzis să se apere el însuși, fără asistența unui avocat,

în procesul penal îndreptat împotriva sa, au încălcat art. 6 § 1 și § 3 lit. c) din

Convenție.

92. Acesta susține că deciziile contravin art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din

două motive: în primul rând, l-au împiedicat, în calitate de cetățean, să se

apere el însuși; în al doilea rând, l-au împiedicat, în calitate de avocat, să

desemneze în cursul procesului un apărător ales de el, și anume el însuși. În

acest sens, consideră că este nulă suspendarea sa din baroul portughez

începând din 1993, pe motivul presupusei incompatibilități dintre funcțiile de

avocat și auditor.

93. Reclamantul susține că jurisprudența Curții privind posibilitatea

acuzatului de a se apăra el însuși, în special decizia pronunțată cu privire la

cererea nr. 48188/99 prin care a sesizat Curtea (Correia de Matos, decizie

citată anterior; a se vedea de asemenea infra, pct. 111-113), este

incompatibilă cu textul art. 6 § 1 și § 3 lit. c) din Convenție. Acesta consideră

că decizia în discuție ar trebui, prin urmare, să fie anulată. Potrivit acestuia,

deși desemnarea de către instanțe a unui apărător avea inițial scopul de a oferi

asistență judiciară, aceasta s-a transformat într-o competență extinsă a

instanțelor de a desemna un avocat pentru apărarea acuzatului. Or, în opinia

sa, acestuia i-ar trebui lăsată libertatea de a alege în această privință.

94. În sistemul juridic portughez, dreptul la asistență din partea unui

apărător a fost transformat într-o obligație absolută de a fi asistat de un avocat,

obligație care încalcă dreptul de a se apăra el însuși. Art. 64 C. proc. pen.

(supra, pct. 33) ar obliga persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni să

fie reprezentate de un avocat în toate fazele procesului, inclusiv instrucțiunea,

fără a fi necesară justificarea neacordării persoanei respective a dreptului de

a se apăra ea însăși.

95. Pe baza acestui argument, conform căruia legislația portugheză nu

impune motivarea unei astfel de decizii, reclamantul susține că excluderea

posibilității acuzatului de a se apăra el însuși, excludere care de altfel nu ar fi

în interesul tuturor acuzaților, nu s-a bazat pe motive relevante și suficiente –

contrar cerințelor din jurisprudența Curții. Potrivit reclamantului, o lege nu

poate stabili într-un mod general și abstract dacă, într-o anumită cauză, o

apărare este mai bună atunci când acuzatul însuși se ocupă de asigurarea ei

24


sau când acesta este reprezentat de un avocat. Instanțele portugheze nu dispun

de nicio marjă de apreciere în această privință. Ar trebui să se considere că

un acuzat avocat este capabil să își evalueze în mod corect propriile interese

și să se apere în mod eficace. Ar fi inexplicabil cum, chiar și într-o cauză

simplă, un avocat mai puțin experimentat și mai puțin familiarizat cu dosarul

ar fi mai capabil să asigure o apărare eficace decât un acuzat de profesie

avocat care a acordat mult timp pregătirii apărării sale.

96. În ceea ce privește posibilitățile oferite de legislația portugheză unui

acuzat de a participa la procesul său, reclamantul declară că, teoretic,

persoana respectivă poate să intervină pe parcursul procesului și să depună

declarații sau probe și să solicite măsurile procedurale pe care le consideră

necesare [art. 61 alin. 1 lit. g) și art. 98 alin. 1 C. proc. pen. – supra, pct. 30

și 42-43]. Acesta adaugă însă că drepturile acuzatului sunt exercitate de

apărător (art. 63 alin. 1 C. proc. pen. – supra, pct. 32) și că, prin urmare,

instanțele naționale nu dau curs declarațiilor și solicitărilor acuzatului dacă

apărătorul nu a aprobat demersurile în discuție. În plus, acuzatul nu poate să

pledeze (art. 302 alin. 2 C. proc. pen. – supra, pct. 46), putând doar să aducă

argumente în favoarea apărării sale ulterior pledoariei avocatului său (art. 361

alin. 1 C. proc. pen. – supra, pct. 45), într-o fază în care acesta ar fi deja

practic condamnat și ar putea să exercite o cale de atac doar cu ajutorul unui

avocat (art. 64 alin. 1 C. proc. pen.). În fine, în temeiul art. 64 C. proc. pen.,

persoana condamnată trebuie să plătească onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, cu excepția cazului în care a beneficiat de asistență judiciară.

97. Reclamantul susține că, în procesul penal contestat în fața instanțelor

naționale, nu a avut posibilitatea de a se apăra el însuși. Acesta susține că

doamna avocat din oficiu – care, subliniază acesta, provenea dintr-un sătuc,

era probabil neexperimentată și încercase să scape de această sarcină – l-a

apărat împotriva dorinței lui exprese, a omis în cursul procesului să prezinte

un document esențial pentru a-i dovedi nevinovăția și nu a semnat sau aprobat

căile sale de atac. Acesta consideră că nu este în interesul justiției să fie apărat

de această doamnă avocat – situație care, în opinia sa, l-a împiedicat să își

exercite apărarea așa cum dorea – și să fie obligat să suporte cheltuielile

aferente acestei apărări. Acesta era motivul pentru care nu a comunicat cu

doamna avocat din oficiu.

b) Guvernul

98. Guvernul este de părere că procesul penal îndreptat împotriva

reclamantului, în care acesta nu a fost autorizat să se apere el însuși fără

asistența unui avocat, a fost în conformitate cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție.

99. În opinia sa, Curtea a stabilit deja principiile aplicabile unei cauze,

precum aceasta, în special în decizia sa privind o cerere similară introdusă

anterior de reclamant (Correia de Matos, decizie citată anterior) și în

jurisprudența citată acolo. Nu exista niciun motiv imperios pentru a modifica

25


aceste principii; acestea erau în concordanță cu principiul subsidiarității. Era

clar, având în vedere textul de la art. 6 § 3 lit. c), care îi dă acuzatului dreptul

„să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el”, că acuzatul

nu beneficia de un drept absolut de a-și exercita propria apărare.

100. Conform jurisprudenței constante a Curții în materie de art. 6 § 1 și

art. 6 § 3 lit. c), intră în marja de apreciere a autorităților naționale definirea

modului în care procesul penal trebuie să încadreze apărarea acuzatului. Este

de competența autorităților respective să decidă dacă, având în vedere

interesele justiției, apărarea în materie penală poate fi asigurată de acuzat

însuși, în special când acesta este avocat, sau dacă se impune desemnarea

unui avocat, altul decât acuzatul.

101. Guvernul consideră că motivele care justifică obligația, în legislația

portugheză, de a fi reprezentat de un avocat în anumite faze ale procesului

penal sunt relevante și suficiente, așa cum se prevede în jurisprudența Curții.

Acesta explică faptul că, în temeiul art. 64 alin. 1 C. proc. pen., asistența unui

apărător nu este obligatorie în toate fazele procesului, fiind necesară numai

în situațiile specifice și pentru actele de procedură de importanță deosebită

pentru soluționarea cauzei, în special atunci când este în joc privarea de

libertate, pentru anumite acte de procedură, cum ar fi căile de atac, care au un

caracter profund tehnic, sau când acuzatul este deosebit de vulnerabil.

102. Obligația impusă acuzaților de Codul de procedură penală, și anume

aceea de a fi reprezentați de un apărător în aceste circumstanțe, reflectă o

tradiție juridică națională consacrată, care este acceptată pe scară largă în

doctrină, de barou și în jurisprudența instanțelor portugheze, inclusiv a

Tribunalului Constituțional. Scopul acesteia îl constituie garantarea dreptului

fundamental al acuzatului la o apărare eficace. Prin urmare, aceasta servește

unui interes public important, și anume buna administrare a justiției și un

proces echitabil care să protejeze principiul egalității armelor, dar și interesele

acuzatului. Aceasta contribuie la asigurarea desfășurării procesului într-un

mod obiectiv și imparțial, ceea ce acuzatul nu ar avea cum să garanteze. În

plus, aceasta asigură respectarea demnității acuzatului în cadrul procesului și

permite să se asigure faptul că toate elementele favorabile situației juridice a

acuzatului au fost prezentate instanței. În consecință, reclamantul nu putea să

renunțe la dreptul său la asistență judiciară în situațiile menționate la art. 64

alin. 1 C. proc. pen.. Legislația portugheză nu restrânge așadar dreptul la

apărare al acuzatului; cel mult, aceasta le protejează în mod excesiv, ceea ce

nu este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil.

103. În plus, Guvernul afirmă că legiuitorul a luat în considerare factori

specifici, relevanți pentru decizia de a permite acuzatului să se apere el însuși

ori de a-i interzice această posibilitate (complexitatea cauzei și gravitatea

consecințelor ei pentru acuzat, personalitatea acestuia, vulnerabilitatea sau

nevoile speciale ale acestuia, ori faza procesului), atunci când a stabilit, în

mod general și abstract, circumstanțele în care acuzatului îi era interzis să se

apere el însuși.

26


104. Guvernul adaugă că, în dreptul procesual penal din Portugalia,

apărătorul nu este doar reprezentantul acuzatului, ci și un organ autonom de

administrare a justiției, având sarcina de a asigura o bună apărare tehnică a

acuzatului. Potrivit Guvernului, statutul și rolul apărătorului, pe de o parte, și

calitatea acuzatului, pe de altă parte, nu pot așadar să se confunde, chiar dacă

acuzatul este avocat de profesie.

105. Actele tehnice ale apărării rezervate apărătorului, cum ar fi

examinarea încrucișată a martorilor sau a experților și introducerea căilor de

atac, coexistă cu apărarea personală exercitată de acuzat însuși. Acuzatul are

ample posibilități de a interveni personal în cadrul procesului îndreptat

împotriva sa. Are dreptul de a fi prezent în toate fazele procesului îndreptat

împotriva sa, de a face declarații sau de a păstra tăcerea în ceea ce privește

conținutul acuzațiilor; acesta poate să prezinte observații, declarații și cereri

care, fără să necesite semnătura unui avocat, se depun la dosar (art. 98 alin. 1

C. proc. pen.), poate să anuleze orice măsură pusă în aplicare în numele său

de către avocat în condițiile prevăzute la art. 63 alin. 2 C. proc. pen. și este

ultimul care ia cuvântul în fața instanței înainte de pronunțarea hotărârii (art.

361 alin. 1 C. proc. pen.).

106. Guvernul afirmă, de asemenea, că dispozițiile din legislația

portugheză care impun ca o persoană care face obiectul unei acțiuni penale să

fie asistată de un apărător în anumite faze ale procesului nu au fost modificate

în conformitate cu constatările adoptate de CDO din 28 martie 2006 privind

Comunicarea nr. 1123/2002 (supra, pct. 63 și următoarele). Potrivit acestuia,

confruntat cu două decizii contradictorii pronunțate de două organe

internaționale de control, a luat act de faptul că numai Curtea avea competențe

judiciare și pronunța decizii cu autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea,

în decizia sa privind cererea depusă de același reclamant în legătură cu

aceleași fapte (Correia de Matos, citată anterior, infra, pct. 111-113), Curtea

a considerat că abordarea juridică internă nu încălca dreptul la apărare.

107. În ceea ce privește apărarea reclamantului în procesul penal în

discuție, Guvernul consideră că faptul că nu s-a apărat el însuși este

consecința alegerii sale de a nu fi prezent în fazele principale ale procesului.

Acesta adaugă că art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) nu fac obligatorie autorizarea

acuzatului să se ocupe el însuși de aspectele tehnice ale apărării sale din

moment ce poate exercita apărarea personală alături de avocatul său, așa cum

se prevede în legislația portugheză.

108. În plus, în procesul desfășurat în fața instanțelor portugheze,

reclamantul a refuzat să fie apărat de un avocat și a demonstrat că îi lipsea

abordarea obiectivă și imparțială necesară pentru desfășurarea propriei sale

apărări.

27


2. Motivarea Curții

a) Observații preliminare privind conținutul și contextul capătului de cerere

formulat de reclamant

109. Pentru început, Curtea observă că, în capătul de cerere, există două

elemente pe care reclamantul le formulează cu privire la decizia instanțelor

interne de a nu-i permite să se apere el însuși în procesul penal îndreptat

împotriva sa și de a-i impune reprezentarea de către un apărător, deși el însuși

era de profesie avocat. Reclamantul se plânge în principal de faptul că, în

ciuda formării sale juridice, nu i s-a permis să se apere el însuși, ceea ce este

contrar primei opțiuni prevăzute la art. 6 § 3 lit. c), fără asistența unui avocat.

În plus, invocând cea de a doua opțiune cuprinsă în această dispoziție, acesta

susține că, în procesul penal în litigiu, nu a avut posibilitatea să se apere el

însuși cu asistența unui apărător ales, respectiv el însuși.

110. În lumina argumentelor părților, Curtea consideră că prezenta cauză

are ca obiect în principal întinderea dreptului, pentru un acuzat cu pregătire

juridică, de a se apăra el însuși. Aceasta observă, totuși, că înscrierea

reclamantului în tabloul avocaților era suspendată în momentul procesului în

discuție în fața instanțelor naționale și că, prin urmare, reclamantul nu putea

să acționeze în calitate de avocat în propria cauză, indiferent de normele de

procedură penală din Portugalia referitoare la obligația de a fi reprezentat

(supra, pct. 9).

111. În plus, după cum se menționează la pct. 64, reclamantul introdusese

anterior o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după ce a fost

condamnat pe latura penală de Tribunalul Ponte de Lima pentru ultraj contra

unui magistrat în 1998. În cererea respectivă, introdusă în 1999, acesta a

susținut, de asemenea, în lumina art. 6 § 3 lit. c), că i s-a respins autorizația

de a se apăra el însuși și că, împotriva dorinței sale, i s-a desemnat un avocat

care să îl reprezinte.

112. Prin decizia din 15 noiembrie 2001 [Correia de Matos împotriva

Portugaliei (dec.), nr. 48188/99, CEDO 2001-XII], o cameră a Curții s-a

pronunțat astfel:

„[...] [Î]n această materie este esențial ca persoana în cauză să își poată prezenta

apărarea în mod corespunzător și în conformitate cu cerințele unui proces echitabil. Cu

toate acestea, decizia de a permite unui acuzat să se apere el însuși sau de a-i desemna

un avocat se circumscrie marjei de apreciere a statelor contractante, care sunt mai în

măsură decât Curtea pentru a alege mijloacele specifice pentru a permite sistemului lor

judiciar să garanteze dreptul la apărare.

Ar trebui subliniat faptul că motivele invocate pentru a impune reprezentarea

obligatorie a unui avocat, în anumite faze ale procesului sunt, în opinia Curții, suficiente

și relevante. Într-adevăr, este vorba în special de o măsură care este în interesul

acuzatului și are ca scop apărarea efectivă a acestuia. Prin urmare, instanțele naționale

sunt îndreptățite să considere că interesele justiției necesită desemnarea obligatorie a

unui avocat.

28


Faptul că acuzatul este și avocat, precum în cazul de față, chiar dacă înscrierea

reclamantului în tabloul avocaților este în prezent suspendată, nu afectează cu nimic

constatările de mai sus. Deși este adevărat că, în general, avocații pot acționa personal

în fața unei instanțe, instanțele competente pot totuși să considere că interesele justiției

impun desemnarea unui reprezentant pentru un avocat împotriva căruia s-a formulat o

acuzație penală și care, prin urmare, tocmai din acest motiv, poate să nu fie în măsură

să evalueze corect interesele aflate în joc și, prin urmare, să-și exercite propria apărare

în mod eficace. În opinia Curții, și acest aspect se încadrează în marja de apreciere de

care beneficiază autoritățile naționale.

În prezenta cauză, Curtea consideră că apărarea reclamantului a fost asigurată în mod

corespunzător. În această privință, constată că reclamantul nu a susținut că s-a aflat în

imposibilitatea de a prezenta versiunea personală asupra faptelor în fața instanțelor

respective și că a fost reprezentat de un avocat desemnat din oficiu la audierea din 15

decembrie 1998.”

113. Considerând că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat

în raport cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție, camera a respins cererea

ca fiind vădit nefondată.

114. Aceleași fapte se află la originea comunicării privind Portugalia, care

a fost transmisă ulterior la CDO (discutată în detaliu la pct. 63-67 supra).

b) Principii generale

i. Natura și întinderea aprecierii Curții

115. Pentru început, Curtea reamintește că în Convenție nu se recunoaște

actio popularis. Conform jurisprudenței sale constante, într-o cauză rezultată

dintr-o cerere individuală introdusă în temeiul art. 34 din Convenție, Curtea

nu are sarcina de a examina dreptul intern în mod abstract. Mai degrabă,

trebuie să cerceteze dacă modul în care a fost aplicat reclamantului sau l-a

afectat a dus la o încălcare a Convenției [a se vedea, printre altele, Centrul de

Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României

(MC), nr. 47848/08, pct. 101, CEDO 2014; Perinçek împotriva Elveției (MC),

nr. 27510/08, pct. 136, CEDO 2015 (extrase); și Roman Zakharov împotriva

Rusiei (MC), nr. 47143/06, pct. 164, CEDO 2015, cu trimiterile

suplimentare].

116. În continuare, Curtea subliniază rolul fundamental subsidiar al

mecanismului Convenției. În conformitate cu principiul subsidiarității, este

responsabilitatea în primul rând a părților contractante să garanteze

respectarea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție și protocoalele

sale, iar părțile contractante dispun în acest scop de o marjă de apreciere care

este supusă controlului Curții. Autoritățile naționale beneficiază de o

legitimitate democratică directă și, așa cum Curtea a declarat în mod repetat,

sunt în principiu mai în măsură decât instanța internațională pentru a se

pronunța cu privire la necesitățile și contextele locale [a se vedea, printre

altele, Hatton și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 97,

CEDO 2003-VIII; Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr.

29


71243/01, pct. 98, 25 octombrie 2012; și Garib împotriva Țărilor de Jos

(MC), nr. 43494/09, pct. 137, 6 noiembrie 2017].

117. Atunci când legiuitorul dispune de o marjă de apreciere, aceasta se

aplică, în principiu, atât deciziei de a legifera sau nu cu privire la un anumit

subiect, cât și, după caz, normelor detaliate adoptate pentru a asigura

conformitatea legislației cu Convenția și pentru a păstra un echilibru între

interesele publice și cele private aflate în conflict. Alegerile făcute și soluțiile

adoptate de legiuitor în materie nu fac însă obiectul controlului Curții.

Aceasta trebuie să examineze cu atenție argumentele de care legiuitorul a

ținut seama pentru a ajunge la soluțiile pe care le-a adoptat și să verifice dacă

s-a păstrat un echilibru just între interesele statului sau publicului în general

și cele ale persoanelor direct afectate de soluțiile respective [a se vedea,

mutatis mutandis, S.H. și alții împotriva Austriei (MC), nr. 57813/00, pct. 97,

CEDO 2011; Animal Defenders International împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase); și Garib, citată anterior,

pct. 138].

118. În cadrul examinării capătului de cerere conform căruia instanțele

naționale i-au respins reclamantului, în conformitate cu legislația națională,

autorizația de a se apăra el însuși în procesul penal îndreptat împotriva sa,

Curtea va ține seama așadar de jurisprudența sa constantă cu privire la

întinderea dreptului de a se apăra el însuși în raport cu art. 6 din Convenție,

precum și de marja de apreciere pe care Convenția o lasă de regulă statelor

membre în această privință. Aceasta va examina, de asemenea, cadrul legal

portughez care impune acuzaților obligația de a fi reprezentați în aproape

toate procesele penale și aplicarea concretă a respectivei legislații în speță, de

către instanțele naționale, prin prisma obligației de a veghea la asigurarea

caracterului echitabil al procesului în ansamblu.

ii. Întinderea dreptului acuzatului să se apere el însuși

119. Conform jurisprudenței constante a Curții, art. 6 § 3 conține o listă de

aplicări specifice ale principiului general formulat la art. 6 § 1: diferitele

drepturi pe care le enumeră în termeni neexhaustivi reprezintă aspecte, printre

altele, ale conceptului de proces echitabil în materie penală. Veghind la

respectarea lui, nu trebuie să se piardă din vedere scopul final profund și nici

să fie scos de la rădăcina comună. Astfel, Curtea examinează un capăt de

cerere formulat în temeiul art. 6 § 3, în raport cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3

coroborate [a se vedea, inter alia, Meftah și alții împotriva Franței (MC), nr.

32911/96 și alte 2, pct. 40, CEDO 2002-VII, cu trimiterile citate].

120. Drepturile minime enumerate la art. 6 § 3, care demonstrează prin

exemple ce anume necesită echitatea în situațiile procesuale care se ivesc

frecvent în cauzele penale, nu sunt scopuri în sine: scopul lor intrinsec este

întotdeauna acela de a contribui la păstrarea caracterului echitabil al

procesului penal în ansamblu (Ibrahim și alții, citată anterior, pct. 251, cu

trimiterile citate).

30


121. Art. 6 § 3 lit. c) recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el

însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el”. În ciuda importanței relației

de încredere dintre un avocat și clientul său, acest drept nu este absolut.

Curtea a declarat că acesta este în mod necesar supus anumitor limitări în

materie de asistență judiciară gratuită și, de asemenea, atunci când este de

competența instanțelor să decidă dacă interesele justiției impun desemnarea

unui apărător din oficiu pentru acuzat [Dvorski împotriva Croației (MC), nr.

25703/11, pct. 79, CEDO 2015, cu trimiterile citate].

122. Conform jurisprudenței consacrate a Comisiei, dar și a Curții, art. 6

§ 1 și art. 6 § 3 lit. c) garantează astfel că nu are loc un proces îndreptat

împotriva unui acuzat care nu este reprezentat corespunzător în apărarea sa,

dar nu dau în mod necesar acuzatului dreptul de a decide el însuși modul în

care trebuie asigurată apărarea sa (Correia de Matos, decizie citată anterior;

Mayzit împotriva Rusiei, nr. 63378/00, pct. 65, 20 ianuarie 2005; Breukhoven

împotriva Republicii Cehe, nr. 44438/06, pct. 60, 21 iulie 2011). Alegerea

între cele două opțiuni menționate la art. 6 § 3 lit. c), și anume, pe de o parte,

dreptul acuzatului să se apere el însăși și, pe de altă parte, dreptul său de a fi

reprezentat de un avocat, fie liber ales, fie, după caz, desemnat de instanță,

intră sub incidența legislației aplicabile sau a regulamentului de procedură al

instanței respective [X. împotriva Norvegiei, nr. 5923/72, decizia Comisiei

din 30 mai 1975, Decizii și rapoarte (DR) 3, pag. 44; Thorgeirson împotriva

Islandei, nr. 13778/88, decizia Comisiei din 14 martie 1990; Correia de

Matos, decizie citată anterior; Mayzit, citată anterior, pct. 65, Sakhnovskiy

împotriva Rusiei (MC), nr. 21272/03, pct. 95, 2 noiembrie 2010; și

Breukhoven, citată anterior, pct. 60].

123. Decizia de autorizare a unui acuzat să se apere el însuși fără asistența

unui avocat sau de a desemna un avocat care să îl reprezinte se circumscrie

marjei de apreciere a statelor contractante, care sunt mai în măsură decât

Curtea pentru a alege mijloacele specifice pentru a permite sistemului lor

judiciar să garanteze dreptul la apărare [a se vedea, printre altele, Weber

împotriva Elveției, nr. 24501/94, decizia Comisiei din 17 mai 1995; Correia

de Matos, decizie citată anterior, cu trimiterile citate; ca exemplu mai recent,

a se vedea X împotriva Finlandei, nr. 34806/04, pct. 182, CEDO 2012

(extrase)].

124. În plus, conform jurisprudenței Curții, măsura constând în a impune

reprezentarea de către un avocat înscris în barou se ia în favoarea acuzatului

și are scopul de a garanta o bună apărare a intereselor sale în cursul acțiunii

penale. Curtea a hotărât anterior, în alte cauze, că instanțele naționale erau

astfel îndreptățite să considere că interesele justiției impuneau desemnarea

obligatorie a unui avocat (Correia de Matos, decizie citată anterior; și X

împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 182). Pentru a ajunge la această

concluzie, Curtea ține seama de marja de apreciere sus-menționată și poate

lua în considerare, de asemenea, conținutul legislației interne relevante, care

poate împuternici sau obliga instanța competentă să desemneze un avocat,

31


chiar și împotriva voinței acuzatului (a se compara, mutatis mutandis, cu

Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, pct. 27, seria A, nr. 237-

B).

125. Curtea observă că aceste principii generale stabilite înainte de decizia

privind cererea nr. 48188/99, aplicate în cauza respectivă și ulterior (supra,

pct. 122-124), recunoșteau așadar marja de apreciere acordată statelor

contractante la stabilirea modului în care trebuie exercitată apărarea unui

acuzat care dorește să se apere el însuși. Totuși, după cum arată și

jurisprudența sa constantă, această marjă de apreciere nu este nelimitată.

126. Curtea a precizat că, în exercitarea opțiunii pe care le-o acordă art. 6

§ 1 și art. 6 § 3 lit. c), autoritățile naționale trebuie să țină seama de dorințele

acuzatului în ceea ce privește alegerea reprezentării juridice, dar pot să nu le

ia în considerare dacă există motive relevante și suficiente pentru a considera

că interesele justiției o cer (Dvorski, citată anterior, pct. 79, cu trimiterile

citate). Pentru Curte, acest lucru înseamnă verificarea caracterului relevant și

suficient al motivelor prezentate de legiuitorul național, dar și de instanțele

naționale atunci când au aplicat dispozițiile relevante ale legislației naționale

în cazul particular al reclamantului. La nivelul legiuitorului, normele și

evoluțiile juridice din alte state membre ale Consiliului Europei, precum și

din dreptul Uniunii Europene și dreptul internațional în general pot juca un

anumit rol. În ceea ce privește aplicarea legislației interne în litigiu de către

instanțele naționale, o examinare a relevanței și suficienței motivelor

prezentate va face parte integrantă din evaluarea Curții cu privire la caracterul

echitabil în general al procesului penal. Astfel cum a afirmat Curtea în mod

repetat, scopul intrinsec al drepturilor minime garantate de art. 6 § 3 este de

a contribui la menținerea caracterului echitabil al procesului penal în

ansamblu, principala sarcină a Curții în contextul art. 6 § 1 (a se vedea, în

acest sens, Ibrahim și alții, citată anterior, pct. 250-251; și Simeonovi, citată

anterior, pct. 113).

iii. Limitele marjei de apreciere

127. Jurisprudența Curții oferă exemple care arată că, în contextul art. 6 §

1 și art. 6 § 3 lit. c), marja de apreciere a statelor nu este nelimitată.

128. Faptul că nu se poate considera în mod automat că statele au respectat

dreptul la apărare al unui acuzat atunci când au ales una dintre cele două

opțiuni menționate la art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) este ilustrat în special de alte

precedente referitoare la art. 6 § 1, în special în ceea ce privește valabilitatea

renunțării de către un acuzat la drepturile sale ce decurg de la art. 6. Pentru a

fi relevantă în raport cu Convenția, o renunțare autorizată în dreptul intern

trebuie să fie stabilită fără echivoc, să nu fie în contradicție cu niciun interes

public important și să fie însoțită de un număr minim de garanții

corespunzătoare gravității sale [Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr.

56581/00, pct. 86, CEDO 2006-II; Dvorski, citată anterior, pct. 100101,

CEDO 2015; și Simeonovi, citată anterior, pct. 115]. Marja de apreciere a

32


statelor în ceea ce privește autorizarea acuzatului să se apere el însuși nu este

așadar nelimitată nici în acest context; limitările aferente sunt legate de

protecția acuzatului și de interesele publice aflate în joc.

129. Astfel cum s-a menționat mai sus (pct. 118), Curtea a declarat în

repetate rânduri că alegerile făcute de legiuitor nu sunt scutite de controlul

său și că a evaluat calitatea examinării parlamentare și judiciare a necesității

unei anumite măsuri. Aceasta a considerat că trebuia luat în considerare riscul

de abuz care ar putea fi determinat de relaxarea unei măsuri generale și că

acest risc era un factor care trebuia apreciat, în primul rând, de stat. Aceasta

a hotărât anterior că o măsură generală este o modalitate mai practică pentru

a atinge obiectivul legitim urmărit decât o dispoziție care permite o examinare

în fiecare caz în parte, un astfel de sistem fiind de natură să genereze un risc

semnificativ de incertitudine, litigii, cheltuieli și întârzieri, ori de discriminare

și arbitrariu. Astfel, modul în care a fost aplicată o măsură generală faptelor

dintr-o anumită cauză permite luarea în considerare a efectelor sale practice

și, prin urmare, este relevantă pentru evaluarea proporționalității sale, astfel

încât acesta rămâne un factor important care trebuie luat în considerare [a se

compara cu Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC),

nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase), cu trimiterile citate].

130. Părțile contractante la Convenție pot desigur să aleagă, în cadrul

marjei lor de apreciere pe care le-o recunoaște jurisprudența constantă a Curții

(supra, pct. 119-126), dacă este necesar să se prevadă obligația de a fi

reprezentat de un avocat; cu toate acestea, atunci când verifică dacă motivele

unei astfel de alegeri sunt relevante și suficiente și dacă statul în cauză a rămas

în limitele acestei marje de apreciere, Curtea poate ține seama de modul în

care alte state au făcut propriile alegeri și criteriile pe care se bazează acestea,

precum și de evoluția dreptului internațional și, după caz, a dreptului Uniunii

Europene.

131. În acest context, Curtea observă că, în conformitate cu dreptul

comparat de care dispune, părțile contractante la Convenție care au fost

studiate – care fie autorizează, fie interzic ca regulă generală unui acuzat

dreptul să se apere el însuși – manifestă tendința de a permite în mod

individualizat acuzatului să se apere el însuși, fără asistența unui avocat.

Acestea iau în considerare factori precum gradul de jurisdicție, gravitatea

încălcării și capacitatea acuzatului de a se apăra el însuși (pentru mai multe

detalii, a se vedea pct. 81-84 supra).

132. Curtea observă că a luat în considerare factori similari într-un context

în care a verificat dacă măsurile adoptate de un stat erau conforme cu celelalte

cerințe prevăzute la art. 6 § 3 lit. c), în special pentru a stabili dacă interesele

justiției impuneau acordarea de asistență judiciară gratuită unui reclamant.

Aceasta trebuie să se pronunțe în această privință având în vedere toate

circumstanțele cauzei, luând în considerare, printre altele, gravitatea

infracțiunii în cauză, severitatea pedepsei aferente, complexitatea cauzei și

situația personală a reclamantului [Quaranta împotriva Elveției, 24 mai 1991,

33


pct. 32-36, seria A nr. 205; Güney împotriva Suediei (dec.), nr. 40768/06, 17

iunie 2008; Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, nr. 32238/04, pct. 38, 6

noiembrie 2012; Mikhaylova împotriva Rusiei, nr. 46998/08, pct. 79, 19

noiembrie 2015; și Jemeļjanovs împotriva Letoniei, nr. 37364/05, pct. 89, 6

octombrie 2016].

133. Referitor la dreptul internațional public, Curtea reamintește că textul

art. 14 alin. 3 lit. d) din PIDCP este echivalent cu textul art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție. În Observația generală nr. 32 adoptată în iulie 2007 (supra, pct.

68), care reflectă constatările pe care le-a adoptat în martie 2006 privind

Comunicarea nr. 1123/2002 prezentată de reclamant (supra, pct. 63-67),

CDO a considerat însă că, având în vedere art. 14 alin. 3 lit. d), orice

restrângere a dorinței acuzatului de a se apăra el însuși trebuia să aibă un scop

obiectiv și suficient de important și să nu depășească ceea ce era necesar

pentru apărarea intereselor justiției. De asemenea, CDO a afirmat că

interesele justiției puteau impune reprezentarea obligatorie de către un avocat

dacă acuzatul obstrucționa buna desfășurare a procesului, dacă trebuia să

răspundă unei acuzații grave dar nu era în măsură să acționeze în propriul

interes, sau în cazul în care era vorba de protejarea martorilor vulnerabili.

Acesta a subliniat însă că legea trebuia să evite orice interzicere absolută a

dreptului de a se apăra el însuși fără asistența unui avocat în materie penală,

în special în cauzele relativ simple având ca obiect acuzații mai puțin grave

și în cazul în care acuzatul era capabil să se apere el însuși în mod

corespunzător.

134. În această privință, Curtea observă că, la interpretarea dispozițiilor

Convenției, a ținut seama în mai multe rânduri de constatările adoptate de

CDO și de interpretarea dată de acesta dispozițiilor din PIDCP [a se vedea,

inter alia, Mamatkoulov și Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 și

46951/99, pct. 114 și 124, CEDO 2005-I; Nada împotriva Elveției (MC), nr.

10593/08, pct. 188 și 194, CEDO 2012; și Magyar Helsinki Bizottság

împotriva Ungariei (MC), nr. 18030/11, pct. 140-141 și 143, CEDO 2016].

Convenția, inclusiv art. 6, nu poate fi interpretată într-un vid, ci trebuie

interpretată, pe cât posibil, în așa fel încât să fie compatibilă cu celelalte

norme de drept internațional privind protecția internațională a drepturilor

omului [a se compara cu Fogarty împotriva Regatului Unit (MC), nr.

37112/97, pct. 35, CEDO 2001-XI (extrase); Al-Adsani împotriva Regatului

Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 55, CEDO 2001-XI; și Magyar Helsinki

Bizottság, citată anterior, pct. 138]. Art. 31 § 3 lit. c) din Convenția de la

Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor prevede că aceasta ar trebui, pe

cât posibil, să fie interpretată în conformitate cu celelalte norme de drept

internațional, din care face parte integrantă, inclusiv cu cele referitoare la

protecția internațională a drepturilor omului.

135. Cu toate acestea, chiar și în cazul în care dispozițiile din Convenție și

din PIDCP sunt aproape identice, interpretările pe care CDO și Curtea le-au

dat aceluiași drept fundamental pot să nu corespundă întotdeauna. Acest lucru

34


se reflectă, de exemplu, în interpretarea întinderii dreptului de acces la o

instanță dată de CDO și, respectiv, de Curte. CDO consideră că dreptul de

acces la o instanță în temeiul art. 14 alin. 1 PIDCP vizează accesul la judecata

în primă instanță și nu implică dreptul de a exercita calea de atac (supra, pct.

70). La rândul său, Curtea a declarat în jurisprudența sa constantă că, deși art.

6 din Convenție nu obligă statele contractante să instituie curți de apel sau de

casație, în cazul în care astfel de instanțe există, trebuie respectate garanțiile

prevăzute la art. 6, de exemplu, asigurând reclamanților un drept efectiv de

acces la instanțe [a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre

împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri și decizii

1997-VIII; și Andrejeva împotriva Letoniei (MC), nr. 55707/00, pct. 97,

CEDO 2009, cu trimiterile citate].

136. În ceea ce privește dreptul Uniunii Europene, conținutul Cartei

drepturilor fundamentale, explicațiile la aceasta și Directiva 2013/48/UE

prevăd că drepturile garantate prin art. 47 alin. (2) și art. 48 alin. (2) din Cartă

corespund celor prevăzute la art. 6 § 1, art. 6 § 2 și art. 6 § 3 din Convenție.

În ceea ce privește directiva, care, până în prezent, nu pare să fi fost

interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atât art. 3 alin. (4)

(„Fără a aduce atingere dispozițiilor din dreptul intern privind prezența

obligatorie a unui avocat [...]”), cât și art. 9 alin. (1) („Fără a aduce atingere

dreptului intern care prevede prezența sau asistența obligatorie a unui avocat

[...]”), par să lase la latitudinea fiecărui stat membru posibilitatea de a alege

sau nu un sistem în care reprezentarea de către avocat este obligatorie.

137. Pe scurt, Curtea consideră că normele adoptate de celelalte părți

contractante la Convenție și evoluțiile internaționale (prezentate mai sus)

trebuie să fie luate în considerare simultan de părțile contractante atunci când

efectuează examinarea parlamentară sus-menționată și de Curte atunci când

își exercită competența de control. Cu toate acestea, având în vedere libertatea

considerabilă pe care jurisprudența constantă a Curții o recunoaște statelor în

ceea ce privește alegerea mijloacelor de a garanta că sistemele lor judiciare

sunt în conformitate cu cerințele dreptului „să se apere el însuși sau să fie

asistat de un apărător”, vizat la art. 6 § 3 lit. c) (supra, pct. 123-126) și având

în vedere că scopul intrinsec al acestei dispoziții este de a contribui la

menținerea caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu (supra, pct.

120 și 126), normele respective nu sunt decisive. Într-adevăr, în caz contrar,

libertatea statelor membre de a alege mijloacele și marja de apreciere de care

dispun în exercitarea acestei opțiuni ar fi reduse în mod excesiv. Curtea

observă că o interdicție absolută aplicată dreptului unui acuzat de a se apăra

el însuși fără asistența unui avocat în materie penală poate fi excesivă în

anumite circumstanțe. Astfel, deși în rândul părților contractante la Convenție

pare să reiasă că există o tendință de a-i recunoaște acuzatului dreptul de a se

apăra el însuși fără asistența unui avocat înscris în barou, în materie nu există

un consens ca atare; chiar și între legislațiile naționale care prevăd un astfel

35


de drept, momentul și circumstanțele în care intervine acesta diferă

considerabil.

iv. Rolul instanțelor și avocaților în administrarea justiției

138. Întrucât prezenta cerere are la origine acțiunea penală declanșată

împotriva reclamantului pentru ultraj contra unui magistrat (supra, pct. 10),

este oportun să se reamintească, pe scurt, jurisprudența Curții cu privire la

rolul instanțelor și avocaților în administrarea justiției.

139. Curtea reiterează că avocații joacă un rol foarte important în

administrarea justiției. Aceasta a subliniat frecvent că statutul specific al

avocaților, intermediari între justițiabili și instanțe, le conferă o poziție

centrală în administrarea justiției și a subliniat că, pentru a crede în

administrarea justiției, populația trebuie să aibă totodată încredere în

capacitatea avocaților de a-i reprezenta eficient pe justițiabili [Kyprianou

împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 173-175, CEDO 2005-XIII;

Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, pct. 132, CEDO 2015, cu

trimiterile citate; și Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), nr. 50446/09, pct.

74, 27 iunie 2017].

140. Din acest rol special al avocaților, profesioniști independenți, în

administrarea justiției, decurg o serie de obligații, în special în conduita lor,

care trebuie să se caracterizeze prin discreție, onestitate și demnitate [Morice,

citată anterior, pct. 133 și Jankauskas (nr. 2), citată anterior, pct. 75, cu

trimiterile citate].

141. În Recomandarea nr. R (2000) 21 privind libertatea de a exercita

profesia de avocat (supra, pct. 74), Comitetul de Miniștri al Consiliului

Europei a subliniat că profesia de avocat trebuie exercitată astfel încât să

consolideze statul de drept. De asemenea, principiile aplicabile profesiei de

avocat conțin valori precum demnitatea, onoarea și probitatea, respectarea

confraților și contribuirea la o bună administrare a justiției [Carta CCBE,

supra, pct. 75; și Jankauskas (nr. 2), citată anterior, pct. 77].

142. Deși, conform jurisprudenței constante a Curții, libertatea de

exprimare se aplică și avocaților, aceștia nu pot să facă declarații de o

gravitate care depășește limitele observației admisibile fără o bază faptică

solidă [Karpetas împotriva Greciei, nr. 6086/10, pct. 78, 30 octombrie 2012;

și Morice, citată anterior, pct. 139] ori să profereze insulte [Coutant împotriva

Franței (dec.), nr. 17155/03, 24 ianuarie 2008; și Morice, ibidem].

v. Criteriul relevant

143. Pe scurt, pentru a stabili dacă acele cazuri referitoare la obligația de

a fi reprezentat de un avocat în procesul penal sunt în conformitate cu art. 6

§ 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție, trebuie aplicate următoarele principii:

(a) art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) nu dau în mod obligatoriu acuzatului dreptul

de a decide modul în care trebuie asigurată apărarea sa; (b) alegerea între cele

două opțiuni menționate în această dispoziție, și anume, pe de o parte, dreptul

36


acuzatului de a se apăra el însuși și, pe de altă parte, dreptul său de a fi

reprezentat de un avocat, fie liber ales, fie, după caz, desemnat de instanță, se

circumscrie, în principiu, legislației aplicabile sau regulamentului de

procedură al instanței în cauză; (c) la efectuarea acestei alegeri, statele

membre dispun de o marjă de apreciere, care însă nu este nelimitată. În lumina

acestor principii, Curtea trebuie mai întâi să verifice dacă au fost prezentate

motive relevante și suficiente în susținerea alegerii legislative care a fost

aplicată în speță. În al doilea rând, chiar dacă au fost prezentate astfel de

motive, este în continuare necesar să se verifice, în contextul evaluării

generale a caracterului echitabil al procesului penal, dacă instanțele naționale,

prin aplicarea normei contestate, au prezentat de asemenea motive relevante

și suficiente în susținerea deciziilor lor. Cu privire la acest ultim punct, trebuie

să se verifice dacă acuzatului i s-a oferit posibilitatea concretă de a participa

efectiv la procesul său.

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

i. Examinarea caracterului relevant și suficient al bazelor legislației portugheze

aplicate în prezenta cauză

144. În ceea ce privește legislația referitoare la obligația de a fi reprezentat

de un avocat, care a fost aplicată în speță de instanțele naționale, Curtea

observă că acestea și-au întemeiat decizia pe art. 32 din Constituție și pe art.

64 C. proc. pen., astfel cum sunt interpretate în jurisprudența constantă a

Tribunalului Constituțional și a Curții Supreme (supra, pct. 52-57). În

conformitate cu art. 64 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. în special, în versiunea în

vigoare la momentul faptelor, asistența judiciară era obligatorie în timpul

audierii în fața judecătorului de instrucție și în timpul dezbaterilor în fața

instanței, cu excepția proceselor care nu pot duce la o pedeapsă privativă de

libertate (supra, pct. 15 și 33). Cu toate acestea, conform Codului penal al

Portugaliei, aproape toate infracțiunile sunt pasibile, în principiu, de o

pedeapsă privativă de libertate, întrucât codul prevede posibilitatea de a

aplica pedeapsa închisorii chiar și pentru majoritatea infracțiunilor minore

(supra, pct. 49). Având în vedere, de asemenea, practica instanțelor

portugheze (supra, pct. 61), reiese că reprezentarea de către un avocat este

obligatorie în toate fazele importante ale procesului penal. Astfel, niciunul

dintre factorii identificați de multe dintre părțile contractante la Convenție

(supra, pct. 81-84), care indică posibilitatea de a renunța la asistența din

partea unui apărător într-un proces penal, nu necesită să fie examinat de

instanțele interne atunci când aplică legislația relevantă. Prin urmare, este

incontestabil faptul că dreptul procesual penal din Portugalia este deosebit de

restrictiv în ceea ce privește posibilitatea unui acuzat să se apere el însuși fără

asistența unui avocat, dacă dorește acest lucru. Chestiunea dacă dreptul

portughez este la fel de strict în privința unui acuzat care participă activ la

propria sa apărare este examinată mai jos (pct. 156–159).

37


145. După cum s-a menționat mai sus (pct. 129), caracterul relevant și

suficient al motivării obligației de a fi reprezentat de un avocat depinde, de

asemenea, de calitatea controlului parlamentar și a controlului jurisdicțional

efectuate în Portugalia. Astfel cum reiese din preambulul la Codul penal din

1987, dispozițiile acestui nou cod, în special art. 64 alin. 1, vizau consolidarea

poziției juridice a acuzatului și asigurarea unei egalități a armelor efective cu

Parchetul, a cărui poziție juridică a fost de asemenea consolidată (supra, pct.

35). În plus, s-a considerat că ar trebui evitate orice măsuri care ar putea aduce

atingere demnității personale a acuzatului (supra, pct. 35 și 57).

146. Curtea a observat, de asemenea, că legiuitorul portughez a reexaminat

anumite chestiuni referitoare la obligația, în raport cu art. 64 alin. 1, de a fi

asistat de un apărător în materie penală. Astfel, când această dispoziție a fost

revizuită prin Legea nr. 59/98 din 25 august 1998 și ulterior prin Legea nr.

48/2007 din 29 august 2007, decizia legiuitorului în favoarea acestui

mecanism de apărare în justiție a rămas neschimbată, în acest din urmă caz în

urma confirmării în 2001, de către Tribunalul Constituțional, a

compatibilității acesteia cu Constituția și Convenția (supra, pct. 35 și 52-55).

147. În ceea ce privește calitatea controlului jurisdicțional în privința

obligației în litigiu, Tribunalul Constituțional a hotărât că alegerea

legiuitorului reflectată la art. 61, 62 și 64 C. proc. pen. de a impune, în

procesul penal, obligația reprezentării unui acuzat de către un avocat, chiar

dacă acea persoană era avocat înscris în mod corespunzător în barou, și a

fortiori dacă aceasta nu avea această profesie, nu era incompatibilă cu

Constituția Portugaliei. Aceste norme au scopul de a asigura apărarea

imparțială a intereselor acuzatului. În plus, acestea sunt contrabalansate de

posibilitatea acuzatului de a anula toate măsurile puse în aplicare în numele

său de către apărătorul său și sunt însoțite de alte posibilități oferite acuzatului

de a interveni personal în orice fază a procesului. În alte hotărâri, Tribunalul

Constituțional s-a referit la necesitatea de a proteja punerea în aplicare a

justiției și a legii, precum și la interesele acuzatului și la necesitatea de a

garanta participarea unor profesioniști calificați, capabili să asigure pregătirea

tehnică necesară și respectarea principiilor etice care reglementează profesia

(supra, pct. 52-55).

148. De altfel, într-o serie de hotărâri, Curtea Supremă a stabilit astfel

filosofia aflată la baza restrângerii posibilității unui acuzat de a se apăra el

însuși și scopurile urmărite de dispoziția referitoare la obligația reprezentării

de către un avocat: necesitatea de a garanta o practică echitabilă care permite

acuzatului să își pregătească apărarea împreună cu avocatul său, acuzatul

păstrându-și dreptul să prezinte observații, declarații și cereri care nu ridică

chestiuni de drept; necesitatea de a asigura desfășurarea imparțială a judecării

unei cauze, ca garanție suplimentară într-un proces penal; necesitatea de a se

asigura că acuzatul primește asistență tehnică în așa fel încât cauza sa să nu

fie afectată; existența unei incompatibilități, procesuale sau de alt tip, ori a

unei tensiuni, între calitatea de acuzat și responsabilitățile apărătorului

38


(supra, pct. 57). În plus, Curtea Supremă s-a referit la instrumentele

procedurale disponibile acuzatului în cursul procesului, instrumente care au

fost considerate de înalta instanță „o expresie concretă a dreptului de

petiționare consacrat prin art. 52 din Constituție” (supra, pct. 43). Aceste

instrumente sunt importante atât în raport cu examinarea caracterului relevant

și suficient al motivării aflate la baza alegerilor legislative, cât și în raport cu

aprecierea caracterului echitabil al procesului în ansamblu (infra, pct. 156).

149. În hotărârile lor, instanțele de apel au reiterat aceste justificări în

susținerea normei naționale contestate referitoare la obligația de a fi

reprezentat de un avocat (supra, pct. 58 și 43).

150. La rândul său, Curtea acordă o pondere deosebită acestor controale.

Legiuitorul a decis de mai multe ori să mențină, pentru acuzat, obligația de a

fi asistat de un avocat în materie penală. În ceea ce privește instanțele

portugheze, în special Curtea Supremă și Tribunalul Constituțional, acestea

au justificat pe deplin în jurisprudența lor extinsă și constantă în materie

poziția lor, conform căreia norma destul de strictă privind obligația de

reprezentare de către un avocat este în conformitate cu Constituția și este

necesară, în interesul acuzatului și în interesul general.

151. Curtea subliniază, în acest context, că întrebarea principală referitoare

la măsura în litigiu nu este dacă se impunea adoptarea de norme mai puțin

restrictive, nici dacă statul poate dovedi că, fără obligația de a fi reprezentat

de un avocat, este în orice caz imposibilă garantarea dreptului la apărare al

unui acuzat. Mai degrabă, întrebarea este dacă, din punct de vedere al

caracterului relevant și suficient al motivării în favoarea opțiunii exercitate,

legiuitorul a acționat în limita marjei sale de apreciere (supra, pct. 118 și 129).

152. Curtea observă, de asemenea, că instanțele naționale vizate în speță

au ținut seama, în mod fidel, de raționamentul folosit de mult timp de

Tribunalul Constituțional, Curtea Supremă și instanțele de apel din Portugalia

(supra, pct. 13, 15 și 20-25). Acestea au subliniat că normele pe care le aplică

în legătură cu obligația de a fi asistat de un avocat într-un proces penal nu au

drept scop restrângerea actelor apărării, ci protejarea acuzatului prin

garantarea unei apărări eficace (supra, pct. 15). Acestea au afirmat, de

asemenea, că apărarea acuzatului într-un proces penal este în interesul general

și că, prin urmare, nu era posibilă renunțarea la dreptul la apărare din partea

unui avocat (supra, pct. 22). Acestea au clarificat faptul că dispozițiile

relevante din Codul de procedură penală reflectă premisa potrivit căreia un

acuzat este apărat mai bine de un licențiat în științe juridice care este instruit

să acționeze în calitate de avocat și au adăugat că acesta nu era împovărat de

sarcina emoțională suportată de acuzat și, prin urmare, era în măsură să

asigure o apărare lucidă, imparțială și eficientă (supra, pct. 15 și 53).

153. Decizia prin care instanțele portugheze i-au impus reclamantului

obligația de a fi reprezentat de un apărător a fost așadar rezultatul unei

legislații complete având ca scop protejarea acuzaților garantându-le acestora

o apărare eficientă în cauzele în care putea fi aplicată o pedeapsă privativă de

39


libertate. Curtea acceptă că un stat membru poate considera, în mod legitim,

că un acuzat, în general cel puțin, este mai bine apărat dacă este asistat de un

avocat care are o abordare imparțială și este pregătit din punct de vedere

tehnic, postulat pe care îl transmit dispozițiile relevante din legislația

portugheză pe care se bazează deciziile atacate în speță. Curtea recunoaște,

de asemenea, că și un acuzat cu profesia de avocat, cum este reclamantul, ar

putea să nu fie capabil – deoarece acuzațiile îl vizează personal – să se apere

el însuși în mod eficient în propria cauză.

154. Legitimitatea unor astfel de considerații este cu atât mai evidentă cu

cât, precum în prezenta cauză, acuzatul este avocat suspendat din barou, prin

urmare nefiind înregistrat în mod corespunzător în barou și neavând dreptul

de a acorda asistență judiciară terților. În plus, în ceea ce îl privește pe

reclamant, reiese clar din dosar că acesta a intervenit într-un proces în calitate

de avocat, în pofida suspendării sale din barou, și că a fost deja acuzat de

ultraj contra unui magistrat în cadrul acestui proces [a se vedea procedura

judiciară internă care a făcut obiectul cererii sale anterioare (nr. 48188/99),

menționată mai sus]. Având în vedere rolul special al avocaților în

administrarea justiției, astfel cum este recunoscut de jurisprudența constantă

a Curții, și obligațiile care, în acest context, le revin avocaților, în special în

ceea ce privește conduita (supra, pct. 74-75 și 138-142), au existat motive

întemeiate pentru a considera că este posibil ca reclamantul să nu aibă

abordarea obiectivă și imparțială care era necesară, în conformitate cu

legislația portugheză, pentru ca un acuzat să se apere el însuși în mod eficient.

155. În plus, Curtea trebuie să aibă în vedere întregul context procesual în

care obligația de reprezentare trebuia să fie și a fost impusă în speță.

Caracterul deosebit de restrictiv al legislației portugheze, din punctul de

vedere al unui acuzat, precum reclamantul, nu înseamnă că persoana în cauză

a fost privată de orice posibilitate de a alege modul de a se apăra ea însăși și

de a participa în mod eficient la apărare. Deși procedura penală din Portugalia

rezervă avocatului aspectele tehnice ale apărării judiciare, legislația relevantă

acorda acuzatului o serie de modalități de a participa la proces și de a interveni

personal în cadrul acestuia.

156. Acuzatul avea dreptul de a fi prezent în toate fazele procesului care îl

vizau, de a face declarații sau de a păstra tăcerea în ceea ce privește conținutul

acuzațiilor îndreptate împotriva sa, și avea posibilitatea de a prezenta

observații, declarații și cereri, în care putea ridica chestiuni de drept și de fapt

și care, întrucât nu necesitau semnătura unui avocat, se depuneau la dosar

(supra, pct. 30 și 41-45). În plus, acesta putea să obțină anularea oricărei

măsuri aplicate în numele său, în condițiile prevăzute la art. 63 alin. 2 C. proc.

pen. (supra, pct. 32). În plus, legislația portugheză prevedea că acuzatul era

ultima persoană care lua cuvântul în fața instanței după încheierea susținerilor

orale și înainte de pronunțarea hotărârii [art. 361 alin. 1 C. proc. pen., pct. 24

și 45 supra; cu privire la evaluarea caracterului echitabil în general al

procesului, a se vedea infra).

40


157. În fine, în cazul în care acuzatul nu era mulțumit de avocatul

desemnat din oficiu, putea solicita înlocuirea acestuia pe baza unei cereri

motivate corespunzător (art. 66 alin. 3 C. proc. pen., supra, pct. 38). În plus,

dispozițiile relevante din legislația portugheză (a se vedea, în special, art. 64

alin. 4 C. proc. pen., supra, pct. 33) acordau acuzatului posibilitatea de a

desemna un avocat ales de el, adică o persoană în care avea încredere și cu

care putea conveni asupra unei strategii de apărare în cauza sa. Este adevărat

că, dacă acuzatul era condamnat, trebuia să suporte cheltuielile aferente

reprezentării obligatorii. Însă acesta putea solicita asistență judiciară dacă nu

putea plăti aceste cheltuieli (supra, pct. 33, 38 și 51). Curtea observă, în acest

sens, că reclamantul a fost obligat să plătească suma relativ mică de 150 EUR

pentru reprezentarea sa de către un avocat din oficiu (supra, pct. 19) și că

această sumă nu a fost plătită niciodată, executarea unui ordin de plată

îndreptat împotriva sa fiind suspendată din cauza lipsei de bunuri sesizabile.

158. Curtea consideră că, în pofida obligației de a fi asistat de un avocat,

un acuzat precum reclamantul păstrează în practică o marjă relativ largă, care

îi permite să influențeze modul în care se desfășoară apărarea sa în cadrul

procesului îndreptat împotriva sa și să participe în mod activ la apărarea sa (a

se vedea, de asemenea, Croissant, citată anterior, pct. 31).

159. În lumina celor de mai sus, Curtea observă că norma portugheză

privind obligația de a fi reprezentat de un avocat într-un proces penal are în

principal scopul de a garanta o bună administrare a justiției și un proces

echitabil care respectă dreptul acuzatului la egalitatea armelor. Având în

vedere întregul context procesual în care a fost impusă această obligație de

reprezentare și marja de apreciere lăsată statelor membre în ceea ce privește

alegerea mijloacelor de garantare a apărării unui acuzat, Curtea consideră că

motivele prezentate în susținerea obligației de a fi asistat de avocat, în general

și în prezenta cauză, erau atât relevante, cât și suficiente.

ii. Caracterul echitabil în general al procesului

160. Curții îi rămâne de verificat dacă procesul penal îndreptat împotriva

reclamantului, în care instanțele naționale au aplicat norma contestată privind

asistența obligatorie din partea unui avocat, poate fi considerat echitabil în

general.

161. Curtea observă că apărarea reclamantului, în timpul audierilor în fața

judecătorului de instrucție și a instanței de judecată, a fost exercitată de

avocata din oficiu.

162. Reclamantul nu s-a prezentat la aceste audieri și a făcut o alegere

conștientă de a nu se prevala de posibilitatea de a participa efectiv la apărarea

sa alături de avocata sa. Acesta nu a comunicat cu avocata și nu a încercat să

îi dea instrucțiuni ori să definească împreună cu aceasta modul de desfășurare

a apărării sale. În fața Curții, acesta a explicat că nu a avut o relație de

încredere cu avocata și că o bănuia că era neexperimentată deoarece provenea

dintr-un sătuc (supra, pct. 97). Cu toate acestea, nu reiese că acesta a pus sub

41


semnul întrebării calificarea sau calitatea avocatei din oficiu în fața

instanțelor naționale. De asemenea, nu le-a solicitat să desemneze un alt

avocat care să îl reprezinte, deși avea dreptul să facă acest lucru dacă avea

motive întemeiate în acest sens (supra, pct. 38). În mod similar, acesta nu a

făcut uz de posibilitatea conferită de legislația naționala de a desemna un

apărător ales de el (supra, pct. 33), cu care ar fi putut adopta o strategie de

apărare, lăsându-i o marjă largă de intervenție în cadrul procesului, fiind în

același timp asistat de un avocat.

163. În plus, astfel cum s-a menționat mai sus (pct. 30 și 41-45),

reclamantul avea dreptul de a fi prezent și de a interveni în audieri, în special

pentru a prezenta instanțelor naționale propria sa versiune a faptelor care au

condus la acuzațiile îndreptate împotriva sa; însă nu s-a prevalat de niciuna

dintre aceste posibilități. În fața Curții, acesta nu a susținut niciodată că s-a

aflat în imposibilitatea de a prezenta instanțelor propria sa versiune asupra

faptelor sau propria sa interpretare a prevederilor legale relevante.

164. În aceste condiții, Curtea nu poate să nu constate că reclamantul a

ales să nu participe la audierile în fața judecătorului de instrucție și a instanței

de judecată, deși nu avea încredere în capacitatea avocatei sale de a-l apăra în

mod corespunzător, și ia act de motivele invocate de reclamant pentru a

explica de ce avocata nu ar fi avut această capacitate. Rămâne faptul că

reclamantul nu a menționat erori de procedură pe care avocata sa le-ar fi

comis. Simplul fapt că aceasta nu a răspuns cererii Tribunalului

Constituțional privind aprobarea și semnarea actului de sesizare a instanței

constituționale, întocmit de reclamant însuși, nu poate fi considerat în sine ca

o eroare.

165. În plus, reclamantul a fost a doua oară acuzat de ultraj contra unui

magistrat. Având în vedere rolul special al avocaților în administrarea

justiției, astfel cum este recunoscut de jurisprudența constantă a Curții (supra,

pct. 138-142), o astfel de recidivă, pentru care reclamantul ar fi fost pasibil

de o pedeapsă privativă de libertate pe o perioadă de 4 luni și 15 zile, nu poate

fi considerată minoră. Având în vedere circumstanțele și natura infracțiunii

de care a fost acuzat reclamantul, nu era nejustificat pentru instanțele

naționale să considere că reclamantul nu avea abordarea obiectivă și

imparțială care era necesară, conform legislației portugheze, pentru ca un

acuzat să se apere el însuși.

166. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea nu constată niciun motiv

convingător pentru a pune la îndoială faptul că avocata desemnată din oficiu

a asigurat în mod corespunzător apărarea reclamantului în circumstanțele

cauzei sau pentru a considera că desfășurarea procesului de către instanțele

naționale a fost în vreun fel abuzivă.

167. Într-adevăr, observațiile reclamantului și solicitările repetate adresate

Curții cu privire la obligația de a fi asistat în procesul penal arată că principala

preocupare a reclamantului nu a fost procesul penal specific care se află la

originea prezentei cereri, ci dorința sa de a-și apăra poziția de principiu

42


împotriva obligației, din legislația portugheză, de a fi asistat de un avocat. În

afară de opoziția sa generală față de această obligație, reclamantul nu a

prezentat niciun argument valabil care să arate că procesul penal îndreptat

împotriva sa a fost viciat de incorectitudine sau inechitate.

168. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că nu există

elemente care să ducă la concluzia că a fost inechitabil procesul penal

îndreptat împotriva reclamantului, în care instanțele naționale au aplicat

obligația de a fi asistat de un avocat, obligație care face obiectul litigiului.

iii. Concluzie

169. În consecință, nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2. Hotărăște, cu 9 voturi la 8, că nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit.

c) din Convenție.

Redactată în limbile engleză și franceză, apoi pronunțată în ședință publică

la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 4 aprilie 2018.

Françoise Elens-Passos Guido Raimondi

Grefier adjunct Președinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din

Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia separată a judecătorului Sajó;

– opinia separată comună a judecătorilor Tsotsoria, Motoc și Mits;

– opinia separată a judecătorului Pinto de Albuquerque, la care aderă și

judecătorul Sajó;

– opinia separată comună a judecătorilor Pejchal și Wojtyczek;

– opinia separată a judecătorului Bošnjak.

G.R.

F.E.P.

43


44

Cauza CORREIA DE MATOS împotriva PORTUGALIEI – Opinii separate

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI SAJÓ

(Traducere)

Consider că, în prezenta cauză, autoritățile naționale au încălcat art. 6 din

Convenție. Din acest motiv, cu tot respectul față de majoritate, exprim această

opinie separată și sunt de acord cu opinia domnului judecător Pinto de

Albuquerque. De asemenea, sunt de acord cu criticile exprimate în opinia

separată a domnilor judecători Wojtyczek și Pejchal cu privire la utilizarea

marjei de apreciere, precum și cu argumentele de fond ale domnului judecător

Bošnjak, care justifică în mare măsură dreptul acuzatului de a se apăra el

însuși. Am avut ocazia să îmi exprim rezervele față de aplicarea mecanică a

abordării „caracterul echitabil în general al procesului”, care pare să fi

prevalat în hotărârile destul de recente ale Marii Camere, contrar unei

jurisprudențe mai nuanțate. Din păcate, prezenta hotărâre reflectă toate

dezavantajele acestei abordări, deși, după cum reiese din opinia divergentă

comună a judecătorilor Tsotsoria, Motoc și Mits, chiar și o aplicare restrânsă

a acestui criteriu al caracterului echitabil în general, care a fost dezvoltat

recent, denotă o încălcare clară a dreptului la un proces echitabil.

45


OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

TSOTSORIA, MOTOC ȘI MITS

(Traducere)

„În pofida îngrijorării mele, eram uneori tentat să intervin, dar avocatul

meu îmi spunea: „Nu spuneți nimic, este mai bine așa în cazul

dumneavoastră.” Într-un fel, s-ar părea că această cauză se judecă fără nicio

legătură cu mine. Totul se petrecea fără intervenția mea. Destinul meu se

întâmpla fără să mi se ceară părerea. Din când în când, doream să întrerup pe

toată lumea și să declar: „Dar totuși, cine este acuzatul? Este important să fii

acuzatul.” Albert Camus, Străinul

I. Observații generale

1. Cu mare regret, nu putem fi de acord cu votul majoritar deoarece

considerăm că au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție.

Evoluția jurisprudenței Curții, practica statelor membre și evoluția dreptului

internațional public necesită o ameliorare a principiilor privind dreptul

acuzatului de a se apăra el însuși. Prin urmare, considerăm că marja de

apreciere este mai limitată decât cea acceptată de majoritate și că situația s-a

schimbat în cei aproape 17 ani de când a fost pronunțată prima decizie în

Correia de Matos [Correia de Matos împotriva Portugaliei (dec.), nr.

48188/99, CEDO 2001-XII].

2. Această cauză a oferit Marii Camere oportunitatea de a contribui la

armonizarea dreptului internațional în materie de drepturile omului, făcând

cercetări în cadrul regimului Convenției, dar și în afara normelor și

raționamentelor juridice care sunt consacrate în normele universale și

europene în materie de drepturile omului. Coordonarea dintre regimurile

regionale și universale din domeniul drepturilor omului este esențială pentru

a asigura punerea efectivă în aplicare a drepturilor omului, în speță a dreptului

acuzatului de a se apăra el însuși. În plus, principiul interpretării armonioase

este consacrat în jurisprudența Curții (pentru unele trimiteri, a se vedea infra,

pct. 7) și este menit să asigure coerența dreptului internațional (în materie de

drepturile omului). Prezumția absenței unor potențiale conflicte normative

este chiar mai puternică în domeniul drepturilor omului.

3. În opinia noastră separată, vom începe cu examinarea factorilor care

trebuie luați în considerare la stabilirea întinderii marjei de apreciere în

prezenta cauză (capitolul II). Vom cerceta ce criterii a aplicat Curtea în

jurisprudența sa pentru a determina dacă dreptul la apărare a fost respectat

(capitolul III). În continuare, vom lua ca punct de referință practica statelor

membre ale Consiliului Europei (capitolul IV). De asemenea, vom analiza

evoluțiile relevante din dreptul penal internațional și din dreptul internațional

46


în materie de drepturile omului (capitolul V). În final, vom aplica principiile

identificate situației de fapt din prezenta cauză (capitolul VI) și vom formula

concluzia noastră (capitolul VII).

II. Întinderea marjei de apreciere

4. Chestiunea dacă este necesară autorizarea unui acuzat să se apere el

însuși sau, din contră, să i se desemneze de la bun început un avocat care să

îl reprezinte, a fost interpretată de Curte ca încadrându-se în marja de

apreciere a statului. Instanțele naționale sunt îndreptățite să considere că

interesele justiției necesită desemnarea obligatorie a unui avocat (pct. 123-

124 din hotărâre). În decizia Correia de Matos din 2001, Curtea a

concluzionat că existau motive relevante și suficiente pentru a impune

reprezentarea obligatorie și a verificat, în principiu, dacă apărarea

reclamantului, așa cum a decurs din mijloacele alese de stat, s-a desfășurat în

mod corespunzător.

5. În jurisprudența Curții, s-a conturat ideea că, atunci când examinează

un capăt de cerere formulat în temeiul art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c), Curtea

trebuie să stabilească, în esență, dacă procesul penal a avut în general un

caracter echitabil [a se vedea, dintre cele mai recente precedente, Dvorski

împotriva Croației (MC), nr. 25703/11, pct. 82, CEDO 2015;

Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 101, CEDO

2015; și Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50541/08 și alte

3, pct. 250, CEDO 2016]. Curtea începe prin a cerceta dacă statul a prezentat

motive relevante și suficiente pentru a justifica mijloacele pe care le-a ales

pentru a garanta dreptul la apărare al acuzaților. Dacă s-a stabilit existența

unor astfel de motive, Curtea efectuează o examinare globală a procesului în

ansamblu pentru a stabili dacă acesta a fost echitabil în general. În schimb,

dacă nu s-a stabilit existența unor astfel de motive, Curtea trebuie să evalueze

caracterul echitabil al procesului printr-un control foarte strict. Incapacitatea

Guvernului pârât de a stabili existența unor motive relevante și suficiente are

o pondere mare în balanță atunci când este vorba despre evaluarea

caracterului echitabil al procesului în general și poate înclina balanța în

favoarea constatării încălcării art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) [pentru o motivare

similară în ceea ce privește art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d), Schatschaschwili,

citată anterior, pct. 113; și, în ceea ce privește art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c),

Ibrahim și alții, citată anterior, pct. 263-265; și Dvorski, citată anterior, pct.

82).

6. În plus, Convenția nu există într-un vid. Atunci când evaluează

întinderea marjei de apreciere, Curtea trebuie să țină seama de evoluțiile din

statele membre și să reacționeze la orice consens care se conturează. Prin

urmare, prezența sau absența unui numitor comun în sistemele juridice ale

statelor contractante este unul dintre factorii care pot determina întinderea

marjei de apreciere [a se vedea, de exemplu, Glor împotriva Elveției, nr.

47


13444/04, pct. 75, CEDO 2009; și Sitaropoulos și Giakoumopoulos împotriva

Greciei (MC), nr. 42202/07, pct. 66, CEDO 2012].

7. În ceea ce privește normele juridice și evoluțiile dreptului internațional

public, Curtea a reamintit în repetate rânduri faptul că această Convenție nu

poate fi interpretată într-un vid și că trebuie să țină seama de normele

relevante de drept internațional [Fogarty împotriva Regatului Unit (MC), nr.

37112/97, pct. 35, CEDO 2001-XI (extrase); și Al-Adsani împotriva

Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 55, CEDO 2001-XI]. În temeiul art.

31 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul

tratatelor, interpretarea unui tratat trebuie să se facă ținând seama de „orice

regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți”, în

special cele referitoare la protecția internațională a drepturilor omului [a se

vedea, printre altele, Nada împotriva Elveției (MC), nr. 10593/08, pct. 169,

CEDO 2012, cu trimiterile citate acolo]. Prin urmare, Convenția trebuie

interpretată, pe cât posibil, astfel încât să fie compatibilă cu celelalte norme

de drept internațional, din care face parte integrantă, inclusiv cu cele

referitoare la protecția internațională a drepturilor omului.

8. Prin urmare, pentru a răspunde la întrebarea dacă, în prezenta cauză,

statul nu și-a depășit marja de apreciere în raport cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit.

c) atunci când a restrâns dreptul reclamantului de a se apăra el însuși

impunându-i obligația de a fi reprezentat de un avocat, este necesar să se

evalueze dacă motivele invocate de statul pârât au fost relevante și suficiente

și dacă procesul penal a fost echitabil în ansamblu. În acest scop, este necesar

să se țină seama în mod corespunzător de jurisprudența Curții, de practica

statelor membre ale Consiliului Europei și de evoluțiile dreptului

internațional public.

III. Criteriile de apreciere a mijloacelor alese de stat pentru a garanta

dreptul la apărare

9. Atunci când este nevoie să se verifice dacă statul a prezentat motive

relevante și suficiente pentru a justifica opțiunea sa de a-l obliga pe reclamant

să fie reprezentat de un avocat, jurisprudența Curții conține indicatori care se

dovedesc deosebit de utili. Prin urmare, este necesar să se stabilească criteriile

pe care Curtea le-a examinat cu privire la mijloacele alese de stat pentru a

asigura dreptul la apărare în temeiul art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c).

10. Unul dintre aceste criterii este gradul de jurisdicție în cauză, pentru

care statul pârât a introdus dispoziții care definesc modul în care se asigură

dreptul la apărare, precum și tipul de chestiuni (de fapt și/sau de drept) care

se ridică în cursul procesului. Curtea a examinat atent, în mai multe rânduri,

această chestiune și a admis că obligația ca autorul unei căi de atac în fața

unei instanțe de casație să fie reprezentat de un avocat nu poate fi considerată,

în sine, ca fiind contrară art. 6 [a se vedea, de exemplu, Omerović împotriva

Croației (nr. 2), nr. 22980/09, pct. 38-39, 5 decembrie 2013].

48


11. De asemenea, trebuie luate în considerare gravitatea infracțiunii în

discuție și severitatea pedepsei aplicabile (a se vedea, de exemplu, Galstyan

împotriva Armeniei, nr. 26986/03, pct. 91, 15 noiembrie 2007; și Jemeļjanovs

împotriva Letoniei, nr. 37364/05, pct. 89, 6 octombrie 2016), precum și

complexitatea cauzei sau a procesului (a se vedea, printre altele, Lagerblom

împotriva Suediei, nr. 26891/95, pct. 51, 14 ianuarie 2003; și Jemeļjanovs,

citată anterior, pct. 89). Cu cât este mai gravă infracțiunea care face obiectul

procesului și cu cât acest proces este mai complex, cu atât este mai

recomandată reprezentarea de către un apărător în interesele justiției.

12. În plus, capacitatea acuzatului de a se apăra el însuși în mod

corespunzător constituie un alt criteriu valid pentru a stabili dacă statul a

prezentat motive relevante și suficiente. Situația personală a acuzatului (a se

vedea, de exemplu, McVicar împotriva Regatului Unit, nr. 46311/99, pct.

5062 CEDO 2002-III; și Jemeļjanovs, citată anterior, pct. 89) și, în special,

vulnerabilitatea sa [a se vedea, printre altele, Megyeri împotriva Germaniei,

12 mai 1992, pct. 23, seria A nr. 237-A; și Blokhin împotriva Rusiei (MC),

nr. 47152/06, pct. 205-210, CEDO 2016] sau pregătirea sa juridică (Melin

împotriva Franței, 22 iunie 1993, pct. 24-25, seria A nr. 261-A; și McVicar,

citată anterior, pct. 51) pot de asemenea să fie luate în considerare atunci când

se stabilește dacă acuzatul poate fi sau nu scutit de obligația de a fi reprezentat

de un apărător.

13. În plus, analiza mai poate include cheltuielile pe care acuzatul va trebui

să le suporte ca urmare a dispozițiilor adoptate de statul pârât, în special ca

urmare a desemnării unui avocat din oficiu (a se compara, de exemplu, cu

Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, pct. 35-38, seria A nr.

237-B; și Lagerblom, citată anterior, pct. 53).

14. Jurisprudența sus-menționată demonstrează că astfel, Curtea nu

stabilește în mod abstract dacă măsura relevantă aleasă de stat pentru punerea

în aplicare a dreptului la apărare al reclamantului a fost în conformitate cu

art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c), ci evaluează circumstanțele specifice fiecărei

cauze examinând o gamă largă de criterii.

IV. Practica statelor membre ale Consiliului Europei

15. Studiile de drept comparat arată că, din cele 35 de state membre

studiate, 31 consideră ca punct de referință dreptul acuzatului să se apere el

însuși. Este important de reținut că, cu excepția câtorva state membre care

permit acuzaților să se apere ei înșiși, fără nicio restricție, toate celelalte state

– fie că permit în general acuzatului să se apere el însuși în fața instanțelor

interne, fie că îi interzic acest drept – permit acuzaților să se apere ei înșiși în

anumite circumstanțe (pct. 81 și 83 din hotărâre).

16. O atenție deosebită trebuie acordată dreptului englez, în care litigiul în

sine își are rădăcinile. Dreptul acuzatului de a se apăra el însuși a evoluat,

luând forma unei propuneri care combină „dreptul natural” și concepția

49


egalitară a ființei umane. Această concepție a inspirat sistemul juridic din

SUA și s-a materializat ulterior în al șaselea Amendament la Constituție,

înainte de a fi formulată de Curtea Supremă a SUA în cauza Farreta

împotriva Californiei, nr. 73-5772, 30 iunie 19751.

17. Din aspectele de drept comparat reiese că criteriile relevante referitoare

la aplicarea de restrângeri asupra dreptului acuzatului de a se apăra el însuși

sunt gradul de jurisdicție, complexitatea cauzei, gravitatea infracțiunii și

capacitatea acuzatului de a se apăra el însuși (pct. 82 din hotărâre). Aceste

criterii se suprapun cu cele examinate de Curte în jurisprudența sa (supra,

capitolul III).

18. Se poate concluziona că există o tendință evidentă în rândul statelor

membre de a permite acuzaților să se apere ei înșiși în anumite circumstanțe,

cel mai adesea în cazul unor infracțiuni mai puțin grave care intră în

competența instanțelor de grad inferior și în cazul acuzaților cu capacitate

deplină de a se apăra ei înșiși. Această tendință evidentă trebuie luată în

considerare la evaluarea întinderii marjei de apreciere. La rândul său, în

hotărâre se subliniază că, în rândul statelor studiate, ar putea exista o tendință

de a-i recunoaște acuzatului dreptul de a se apăra el însuși fără asistența unui

avocat, dar fără a se ajunge la un consens cu privire la acest aspect, precum

și că normele adoptate de statele membre și evoluția dreptului internațional

nu sunt decisive, altminteri marja de apreciere ar fi limitată în mod excesiv

(pct. 137 din hotărâre). Acest fapt conduce majoritatea la concluzia că marja

de apreciere, în prezenta cauză, nu poate fi evaluată decât pe baza

„jurisprudenței consacrate a Curții” și că celelalte evoluții relevante nu pot fi

luate în considerare dacă reduc în mod excesiv marja de apreciere. Nu vedem

ce ar putea justifica o astfel de abordare.

V. Evoluțiile din dreptul internațional

A. Dreptul penal internațional

19. La pct. 73 din hotărâre se constată că în Statutul Curții Penale

Internaționale (CPI) și Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta

Iugoslavie (TPIY) se prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuși și că

unii acuzați, în special în fața TPIY, s-au prevalat de acest drept.

20. Astfel, în domeniul de specialitate al dreptului internațional public,

punctul de plecare este același ca în majoritatea absolută a statelor membre

1. Domnul judecător Stewart, care a făcut parte din majoritate, a declarat: „[...] timp de

secole, Camera înstelată (Star Chamber) a simbolizat nerespectarea drepturilor individuale

fundamentale. Camera înstelată nu s-a limitat la a autoriza, ci a impus ca acuzații să dispună

de un apărător. Răspunsul acuzatului la un act de trimitere în judecată nu era acceptat cât

timp acesta nu era semnat de un apărător. În cazul în care apărătorul refuza să semneze

răspunsul, indiferent de motiv, se considera că acuzatul și-a recunoscut vinovăția.” A se citi,

de asemenea, pct. 4 din opinia separată comună a judecătorilor Pejchal și Wojtyczek.

50


studiate: dreptul acuzatului să se apere el însuși, fără asistența unui avocat.

Deși acest aspect merită luat în considerare, totuși, cea mai importantă

evoluție a avut loc în domeniul dreptului internațional în materie de drepturile

omului și necesită acordarea unei atenții deosebite.

B. Dreptul internațional în materie de drepturile omului

21. Art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

(Pactul) garantează dreptul la egalitate în fața instanțelor judecătorești,

precum și dreptul la un proces echitabil. În special, art. 14 alin. 3 lit. d) din

pact este formulat astfel în părțile sale relevante:

„3. „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în

condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții:

[...]

d) să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător

ales de ea [...].”

Dreptul persoanei de a se apăra ea însăși sau de a avea asistența unui

apărător ales de ea este formulat în termeni identici cu cei folosiți la art. 6 §

3 lit. c) din Convenție.

22. În cea mai recentă observație generală privind dreptul la egalitate în

fața instanțelor judecătorești și la un proces echitabil, Comitetul drepturilor

omului (CDO), care supraveghează punerea în aplicare a pactului, a declarat:

„36. Lit. d) de la art. 14 alin. 3 conține trei garanții separate. În primul rând, această

dispoziție prevede că persoana acuzată are dreptul să fie prezentă la propriul proces [...]

37. În al doilea rând, dreptul oricărei persoane acuzate de o infracțiune să se apere ea

însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea, precum și să fie informată cu privire

la acest drept, cum se prevede la lit. d) de la art. 14 alin. 3, se referă la două tipuri de

apărare care nu sunt incompatibile. Persoanele care beneficiază de asistența unui avocat

au dreptul să îi dea instrucțiuni privind desfășurarea apărării, în limitele răspunderii

profesionale, precum și să depună mărturie în nume propriu. În același timp, textul

Pactului este clar în toate limbile oficiale, deoarece prevede că persoana acuzată are

dreptul să se apere ea însăși „sau” să fie asistată de un avocat ales, ceea ce îi lasă

posibilitatea de a refuza asistența unui apărător. Însă dreptul acuzatului de a se apăra el

însuși, fără avocat, nu este absolut. Interesele justiției pot impune, în anumite

circumstanțe, desemnarea unui avocat din oficiu împotriva voinței acuzatului, în special

atunci când acuzatul împiedică în mod repetat și grav buna desfășurare a procesului,

când acuzatul trebuie să se apere împotriva unei acuzații grave dar este în mod evident

incapabil să acționeze în propriul interes sau când, după caz, este nevoie de protejarea

martorilor vulnerabili împotriva noilor traume pe care acuzatul li le-ar putea cauza ori

împotriva intimidărilor pe care le-ar putea exercita împotriva lor dacă el însuși le-ar

adresa întrebările. Cu toate acestea, restrângerile aplicate dreptului acuzatului de a se

apăra el însuși trebuie să servească unui scop obiectiv și suficient de important și să nu

depășească ceea ce este necesar pentru protejarea intereselor justiției. Prin urmare,

dreptul intern ar trebui să evite excluderea, pur și simplu, a dreptului acuzatului de a se

apăra el însuși în procesul penal, fără asistența unui apărător.”

51


23. Pct. 37 din această observație generală se bazează pe raționamentul

formulat de CDO în cauza corespunzătoare Comunicării nr. 1123/2002,

introdusă de domnul Correia de Matos împotriva Portugaliei în fața CDO

(pct. 63-67 din hotărâre). În decizia sa, CDO a subliniat că textul Pactului

prevede în mod clar că orice persoană acuzată poate să se apere ea însăși ori

să fie apărată de un avocat ales, luând ca punct de plecare dreptul să se apere

ea însăși. În această privință, CDO a declarat că dreptul acuzatului să se apere

el însuși, care era o piatră de temelie a justiției, putea fi încălcat atunci când

un avocat era desemnat din oficiu pentru acuzat, contrar dorinței acestuia din

urmă. Cu toate acestea, CDO a considerat că dreptul acuzatului să se apere el

însuși, fără avocat, nu este absolut și că interesele justiției pot impune

desemnarea unui avocat din oficiu, contrar dorinței acuzatului. Totuși, CDO

a considerat că orice restrângere aplicată dorinței acuzatului de a apăra el

însuși trebuia să aibă un scop obiectiv și suficient de important și să nu

depășească ceea ce era necesar pentru apărarea intereselor justiției. CDO a

menționat exemple specifice de cazuri în care interesele justiției puteau

impune desemnarea unui avocat din oficiu contrar voinței acuzatului: atunci

când acuzatul împiedică în mod repetat și grav buna desfășurare a procesului,

când acuzatul trebuie să se apere împotriva unei acuzații grave dar este în

mod evident incapabil să acționeze în propriul interes sau când este nevoie de

protejarea martorilor vulnerabili împotriva noilor traume pe care acuzatul li

le-ar putea cauza dacă el însuși le-ar adresa întrebările. În cazul de față, CDO

a concluzionat că Portugalia nu a prezentat motive obiective și suficient de

importante pentru a explica modul în care, în prezenta cauză destul de simplă,

absența unui avocat desemnat din oficiu ar fi adus atingere intereselor

justiției.

24. Înainte de Comunicarea nr. 1123/2002, jurisprudența CDO în materie

de art. 14 alin. 3 lit. d) se referea în principal la plângeri rezultate din situații

în care acuzatului i s-a refuzat dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales,

nu i s-a desemnat niciun avocat sau nu a beneficiat de asistență judiciară

corespunzătoare din partea avocatului care i-a fost desemnat2.

25. După Comunicarea nr. 1123/2002, în observațiile sale finale cu privire

la al Patrulea raport periodic al Portugaliei, adoptate la 23 noiembrie 2012

(pct. 70-71 din hotărâre), CDO a subliniat cu îngrijorare că justițiabilii nu au

dreptul să se apere ei înșiși într-un proces penal întrucât reprezentarea de către

un avocat era obligatorie. CDO a reiterat principiile stabilite în Comunicarea

nr. 1123/2002 și a afirmat că Portugalia ar trebui să dea curs recomandării

formulate de Comitet în constatările sale privind Comunicarea nr. 1123/2002,

2. A se vedea, de exemplu, Delia Saldías de López împotriva Uruguayului, Comunicarea nr.

52/1979, U.N. Doc. CCPR/C/OP/1, 88 (1984), pct. 13, Domukovsky și alții împotriva

Georgiei, Comunicările CDO 623/1995, 624/1995, 626/1995, 627/1995, UN Docs

CCPR/C/62/D/623/1995 (1998), CCPR/C/62/D/624/1995 (1998), CCPR/C/62/D/626/1995

(1998) și CCPR/C/62/D/627/1995 (1998), pct. 18.9, și Glenford Campbell împotriva

Jamaicăi, CCPR/C/44/D/248/1987 (1992) pct. 6.6.

52


de a flexibiliza norma în vigoare și de a examina posibilitatea de a asigura în

mod obligatoriu serviciul unui apărător auxiliar persoanelor care se apără ele

însele.

26. Astfel, în temeiul art. 14 alin. 3 lit. d) din Pact, există o normă

consacrată privind dreptul acuzatului să se apere el însuși, care în mod evident

merge mai departe decât cea consacrată în temeiul art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție. Deși majoritatea a recunoscut că, pe cât posibil, Convenția ar

trebui interpretată în așa fel încât să fie în concordanță cu celelalte norme de

drept internațional din care face parte, inclusiv cele referitoare la protecția

internațională a drepturilor omului (pct. 134 din hotărâre), norma introdusă

de Pact nu a fost luată în considerare la interpretarea întinderii drepturilor ce

decurg din art. 6 § 3 lit. c) din Convenție pe motiv că, într-un astfel de caz,

libertatea statelor membre de a alege mijloacele și marja de apreciere de care

acestea dispun în exercitarea alegerii respective ar fi fost reduse în mod

excesiv (pct. 137 din hotărâre).

VI. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

A. Motive relevante și suficiente

27. Curtea nu are sarcina de a verifica, în mod abstract, legislația relevantă.

Dimpotrivă, trebuie să se limiteze cât mai mult posibil la examinarea

problemelor ridicate de cauza cu judecarea căreia a fost învestită

(Schatschaschwili, citată anterior, pct. 109) și să verifice dacă modul în care

dreptul și practica în cauză l-au afectat pe reclamant au încălcat Convenția

[N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 56, CEDO 2002-X]. Prin

urmare, pentru a aprecia dacă motivele invocate au fost relevante și

suficiente, este necesar să examineze deciziile instanțelor naționale care nu i-

au acordat reclamantului autorizație să se apere el însuși.

28. Instanțele interne au observat că dreptul procesual penal din Portugalia

impunea reclamantului obligația de a fi reprezentat de un apărător în fața

judecătorului de instrucție și în timpul procesului. Potrivit acestora, acest

drept nu a fost conceput în acest sens pentru a limita acțiunea apărării, ci

pentru a proteja acuzatul garantându-i o apărare eficientă. Instanțele au

considerat că apărarea acuzatului într-un proces penal servea interesului

public și că dreptul de a fi apărat de un avocat nu putea face obiectul unei

renunțări. Acestea au adăugat că dispozițiile relevante din Codul de procedură

penală reflectau principiul că acuzatul era apărat mai bine dacă apărarea sa

era asigurată de un licențiat în științe juridice instruit ca avocat, care nu era

împovărat de sarcina emoțională suportată de acuzat și, prin urmare, putea să

asigure o apărare lucidă, imparțială și eficientă (pct. 15, 22 și 53 din hotărâre).

29. Motivele sus-menționate, prezentate de instanțele naționale, urmăreau

să asigure buna administrare a justiției și un proces echitabil pentru reclamant.

Se poate concluziona de aici că motivele erau relevante.

53


30. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă motivele erau și suficiente. Pentru

început, trebuie reținut că procesul în care reclamantul a fost acuzat de ultraj

contra unui magistrat avea ca obiect o infracțiune relativ minoră, că pedeapsa

în acest caz particular nu era severă și că procesul nu părea să prezinte o

complexitate faptică sau juridică deosebită. Cu toate acestea, contrar voinței

reclamantului, el însuși avocat, i-a fost desemnat un avocat din oficiu.

31. Curtea a examinat toate criteriile sus-menționate în aprecierea

respectării dreptului la apărare, astfel cum este acesta prevăzut la art. 6 § 1 și

art. 6 § 3 lit. c) (supra, capitolul III). Cu toate acestea, niciunul dintre aceste

criterii nu a fost examinat de instanțele interne în cazul reclamantului. Acest

lucru nu este deloc surprinzător, întrucât legislația națională nu conferea

instanțelor competența de a efectua o astfel de examinare.

32. În dreptul penal portughez, în principiu, toate infracțiunile, chiar și cele

minore, sunt pasibile de pedepse privative de libertate. În plus, în raport cu

jurisprudența portugheză (pct. 37 și 57 din hotărâre), reprezentarea de către

un avocat este obligatorie în toate fazele importante ale proceselor penale,

inclusiv în timpul instrucției (pct. 144 din hotărâre). Aceasta înseamnă că, de

facto, dispozițiile Codului de procedură penală, astfel cum au fost aplicate de

instanțele portugheze, implică interzicerea absolută a dreptului acuzatului să

se apere el însuși. În această privință, Portugalia este unul dintre statele

membre studiate care prezintă cea mai restrictivă legislație (supra, pct. 15).

33. Într-adevăr, Codul de procedură penală oferea reclamantului mai multe

posibilități de a participa activ la proces alături de avocatul său (pct. 156-157

din hotărâre). Însă este la fel de adevărat că toate actele de procedură

esențiale, precum audierea martorilor, formularea de întrebări destinate

experților, susținerile orale și introducerea de căi de atac, erau rezervate

apărătorului (pct. 33, 46-48 din hotărâre). În conformitate cu jurisprudența

constantă a Curții Supreme, reclamantul putea doar să prezinte observații,

declarații și cereri care nu ridicau chestiuni de drept (pct. 57 din hotărâre) și,

prin urmare, nu putea să ridice de unul singur chestiuni de drept (a se compara

cu pct. 156 din hotărâre)3.

34. În astfel de circumstanțe, reclamantul avea doar o marjă de manevră

limitată pentru a se apăra el însuși, marjă care depindea de buna voință a

avocatei sale, după cum reiese din faptul că avocata sa nu a semnat, în special,

cererea reclamantului pentru sesizarea Tribunalului Constituțional, cerere

care a fost în consecință respinsă (pct. 164 din hotărâre).

35. Principiul care a călăuzit deciziile pronunțate de instanțele interne este

acela că un avocat, chiar dacă este desemnat împotriva voinței acuzatului, va

asigura întotdeauna o apărare mai bună decât acuzatul însuși, chiar dacă

acesta este la rândul său avocat. Nu putem accepta un principiu atât de

abstract, care nu lasă nicio marjă care să permită evaluarea sa în funcție de

3. A se vedea, de asemenea, pct. 41 din opinia separată a domnului judecător Pinto de

Albuquerque.

54


circumstanțele cauzei. Dacă este acceptat fără nicio critică din partea Curții,

un astfel de principiu poate fi chiar periculos în contextul mai larg al

situațiilor în care, de exemplu, desemnarea unui apărător din oficiu se poate

circumscrie în limitările drepturilor la libertate și la un proces echitabil

prevăzute la art. 5 și art. 6, care ar fi impuse de autorități în alte scopuri decât

cele recunoscute de Convenție, cu încălcarea art. 18.

36. Întrucât nu au fost examinați factori precum complexitatea cauzei,

gradul de jurisdicție respectiv, pregătirea profesională a reclamantului,

gravitatea infracțiunii și severitatea pedepsei, toate fiind relevante în speță,

motivele invocate de instanțele naționale, care se bazau pe dispoziții legale

fără nicio posibilitate de individualizare, nu pot fi considerate suficiente.

B. Caracterul echitabil în general al procesului

37. Trebuie reamintit faptul că insuficiența motivelor invocate de un stat

are o pondere mare în balanță atunci când este vorba despre evaluarea

caracterului echitabil în general al procesului (supra, pct. 5). În plus, în acest

caz particular, marja de apreciere este limitată, după cum reiese în special din

practica anumitor state membre și din evoluțiile dreptului internațional în

domeniul drepturilor omului. Acesta este contextul în care trebuie evaluat

caracterul echitabil în general al procesului.

38. După ce i s-a refuzat permisiunea de a se apăra el însuși, reclamantul

nu a fost prezent la procedura în fața judecătorului de instrucție și nici la

procesul său. Acesta a solicitat în mod expres să nu fie apărat de avocata

desemnată din oficiu de instanță, pe care o considera lipsită de experiență și

pe care trebuia să o plătească pentru servicii. În plus, reclamantul nu a avut o

relație de încredere cu avocata desemnată din oficiu și nu a comunicat cu

aceasta. Însă o relație de încredere între acuzat și apărătorul său este

indispensabilă pentru o apărare eficientă. Atunci când relația de încredere

încetează, apărarea poate fi compromisă și, astfel, reprezentarea obligatorie

nu va reuși să servească intereselor justiției.

39. În cazul de față, având în vedere absența oricărei comunicări cu

reclamantul cu privire la acuzațiile îndreptate împotriva sa, capacitatea

avocatei de a prezenta toate argumentele în fața instanțelor naționale a fost

limitată, ca și posibilitatea acesteia de a asigura o apărare efectivă. Avocata

nu a semnat cererile de apel formulate de reclamant (care avea pregătire

juridică) împotriva condamnării sale de către instanța de prim grad de

jurisdicție și pentru sesizarea Tribunalului Constituțional (pct. 15 și 16 din

hotărâre).

40. Faptul că reclamantul nu a fost prezent la audieri în fața judecătorului

de instrucție și în timpul procesului său nu poate fi reținut împotriva sa.

Această situație este rezultatul legislației portugheze și al aplicării acesteia de

către instanțele naționale, care au dus la desemnarea obligatorie, contrar

55


voinței reclamantului, a unui apărător cu care reclamantul nu a avut o relație

de încredere, dar care era singura persoană abilitată să îl apere în fond.

41. Ca o consecință a refuzului de a-i permite reclamantului să se apere el

însuși, apărarea în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa nu a fost

efectuată în mod corespunzător. Întrucât statul nu a prezentat suficiente

motive și întrucât marja de apreciere era limitată în acest domeniu, nu se poate

considera că procesul a fost echitabil în general.

VII. Concluzie

42. Prin urmare, deciziile contestate ale instanțelor naționale au depășit

marja de apreciere care le revine statelor la alegerea măsurilor adecvate

pentru garantarea drepturilor reclamanților. În consecință, au fost încălcate

art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție.

43. Considerăm că este important de reamintit faptul că această Convenție

nu există în vid. Convenția permite o abordare integrată a drepturilor omului

care se bazează pe actele liber consimțite ale statelor care au ratificat tratate

incluzând dispoziții comparabile și care ia în considerare, de asemenea,

contextul instituțional, precum și necesitatea de a respecta toate normele

internaționale. Există o prezumție de integritate normativă în dreptul

internațional în materie de drepturile omului, care se reflectă într-o anumită

măsură în angajamentul comun față de Declarația universală a drepturilor

omului (a se vedea preambulul Convenției). Prin urmare, trebuie făcute

eforturi pentru a asigura armonia în aplicarea normelor în materie de

drepturile omului. Acest lucru este cu atât mai valabil în prezenta cauză

deoarece conținutul normativ al normei care este obligatorie pentru același

subiect de drept internațional este formulat în mod identic în diferite

instrumente internaționale.

44. Principiul subsidiarității și marja de apreciere constituie instrumente

de lucru importante pentru Curte, dar nu constituie măsuri în sine. De

asemenea, acestea nu sunt statice. În special, marja de apreciere, noțiune care

s-a dezvoltat în contextul regional european, trebuie să fie deschisă noilor

evoluții relevante și să țină seama de acestea.

45. Suntem de acord că circumstanțele specifice ale prezentei cauze se

pretează unor interpretări diferite, care pot duce chiar la concluzii diferite

privind încălcarea sau neîncălcarea Convenției. Însă nu putem accepta faptul

că înseși Curtea își limitează aprecierea la jurisprudența pe care a dezvoltat-

o în trecut. Regretăm că, în prezenta cauză, această abordare nu a contribuit

la armonizarea dreptului internațional în materie de drepturile omului pe baza

unor drepturi care sunt formulate în mod identic în Convenție și în Pact.

56


OPINIA DIVERGENTĂ A JUDECĂTORULUI PINTO DE

ALBUQUERQUE, LA CARE ADERĂ ȘI JUDECĂTORUL

SAJÓ

(Traducere)

Cuprins

I. Introducere (pct. 1-3) ........................................................................................ 58

Partea întâi – Abordarea pro auctoritate a majorității în prezenta cauză (pct. 4-54) ..................................................................................................................... 59

II. O marjă de apreciere lipsită de temei (pct. 4-12) .......................................... 59

A. Argumentul autorității „celei mai în măsură” (pct. 4-9) .............................. 59

B. O Curte care se autolimitează (pct. 10-12) ................................................... 64

III. Factorii care delimitează marja de apreciere (pct. 13-32) .......................... 66

A. Denaturarea consensului european (pct. 13-20) ........................................... 66

B. Fragmentarea dreptului internațional (pct. 21-32) ....................................... 69

IV. Pervertirea marjei de apreciere (pct. 33-54) ................................................ 75

A. Examinarea interzicerii generale (pct. 33-45) .............................................. 75

B. Examinarea deciziei adoptate în prezenta cauză (pct. 46-54) ...................... 80

Partea a doua – O abordare pro persona a cauzei (pct. 55-80) ......................... 83

V. Jurisprudența relevantă a Curții (pct. 55-61)................................................ 83

A. Moștenirea incertă lăsată de Croissant (pct. 55-59) ..................................... 83

B. Criteriul necesității „în interesele justiției” (pct. 60-61) .............................. 85

VI. Un drept autonom în raport cu Convenția (pct. 62-67) .............................. 86

A. Interpretarea literală (pct. 62-64) ................................................................. 86

B. Interpretarea teleologică (pct. 65-67) ........................................................... 87

VII. Un drept neabsolut în raport cu Convenția (pct. 68-80) ........................... 88

A. Interpretarea sistematică (pct. 68-76) .......................................................... 88

B. Aplicarea normelor Convenției în prezenta cauză (pct. 77-80) ................... 92

VIII. Concluzie (pct. 81-82) .................................................................................. 93

HOTĂRÂRE – CORREIA DE MATOS împotriva PORTUGALIEI – OPINII SEPARATE 57

I. Introducere (pct. 1-3)

1. Nu pot fi de acord cu majoritatea deoarece consider că statul pârât a

încălcat dreptul reclamantului de a se apăra el însuși, astfel cum este garantat

de art. 6 § 3 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului

(„Convenția”). Această opinie separată are două părți.

2. În prima parte, voi analiza raționamentul majorității, acordând o atenție

deosebită încrederii excesive pe care aceasta o acordă în doctrină marjei de

apreciere. Chiar și în ipoteza că statului ar fi trebuit să i se acorde o anumită

marjă de manevră, criteriile pe care majoritatea susține că le-a luat în

considerare la definirea întinderii acesteia (dreptul internațional și consensul

european) ar fi trebuit să o ducă la concluzia că marja de apreciere era extrem

de limitată. Ultima parte a criticii mele se va referi la efectele marjei de

apreciere în prezenta hotărâre, la erorile grave de fapt care viciază concluziile

la care s-a ajuns și la insuficiența criteriilor aplicate la examinarea motivelor

invocate pentru a justifica interzicerea generală prevăzută în legislația

portugheză și deciziile de interzicere concrete adoptate în prezenta cauză.

3. În partea a doua, voi schița conturul dreptului acuzatului să se apere el

însuși în procesul penal în raport cu Convenția. Pentru început, voi analiza

jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”) în

materie, înainte de a preciza modul în care acest drept este autonom și nu

absolut în raport cu Convenția din motive de ordin literal, teleologic și

sistematic. În această etapă, vor fi studiate elemente de drept procesual penal

comparat, de drept penal internațional și de drept internațional în materie de

drepturile omului, pentru a concluziona că dreptul acuzatului să se apere el

însuși poate fi limitat numai dacă situația se justifică prin motive

corespunzătoare și suficiente. În final, voi aplica acest criteriu în prezenta

cauză.

Partea întâi – Abordarea pro auctoritate a majorității în prezenta cauză

(pct. 4-54)

II. O marjă de apreciere lipsită de temei (pct. 4-12)

A. Argumentul autorității „celei mai în măsură” (pct. 4-9)

4. Majoritatea dedică o mare parte din eforturile sale de argumentare

încercării de a demonstra că statul pârât beneficiază de o marjă de apreciere

la proiectarea sistemului său procesual și că dispoziția contestată1 nu a depășit

această marjă. Acest raționament mi se pare insuficient. Majoritatea acordă

statului o marjă de apreciere pentru motive nesemnificative, fără a-i defini

1. Art. 64 din Codul de procedură penală al Portugaliei („C. proc. pen.”).


întinderea sau a aprecia motivele care stau la baza restrângerii dreptului

acuzatului de a se apăra el însuși. Voi aborda aceste trei puncte succesiv.

5. O marjă de apreciere poate fi recunoscută numai dacă există un motiv

întemeiat pentru a o face, un motiv care sugerează Curții că aprecierea

autorităților naționale va fi mai bună decât propria sa evaluare. Dar singura

justificare pe care majoritatea o dă marjei de apreciere pe care o acordă

statului în prezenta cauză este următoarea:

„Decizia de autorizare a unui acuzat să se apere el însuși fără asistența unui avocat

sau de a desemna un avocat care să îl reprezinte se circumscrie marjei de apreciere a

statelor contractante, care sunt mai în măsură decât Curtea pentru a alege mijloacele

specifice pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze dreptul la apărare.”2

Chiar dacă majoritatea invocă două decizii anterioare ale Curții privind

dreptul acuzatului să se apere el însuși3, afirmația sa rămâne insuficientă

pentru a obține pe deplin efectele dorite.

6. Curtea a declarat în mai multe rânduri că autoritățile naționale pot fi

„mai în măsură” decât Curtea pentru a se pronunța cu privire la anumite

elemente de fapt sau de drept (sau „mai capabile” în acest sens). De la

pronunțarea hotărârii Handyside, având ca obiect restrângerile aplicate

libertății de exprimare prin legi împotriva obscenității, Curtea a ajuns la

această concluzie faimoasă:

„Prin contactul lor direct și constant cu forțele vii din țările lor autoritățile statului

sunt, în principiu, mai în măsură decât instanța internațională să se pronunțe cu privire

la conținutul exact al cerințelor [moralei] ca și cu privire la «necesitatea» unei

«restricții» sau «sancțiuni» pentru a răspunde acestor cerințe.”4

7. Între timp, această propoziție a devenit omniprezentă și este utilizată

uneori pentru recunoașterea unei marje de apreciere. Însă nu trebuie

considerată o carte albă lăsată autorităților naționale pentru a aproba orice

politică sau decizie pe care acestea o pot adopta. Este suficientă, într-adevăr,

o prezentare generală a utilizării acestei fraze în istoria Curții pentru a înțelege

că, atunci când consideră că autoritățile naționale sunt „mai în măsură” decât

ea, Curtea explică în general de ce este așa. Faptul că, în prezenta cauză,

majoritatea s-a abținut de la o astfel de explicație sugerează că nu există

niciun motiv pentru a recurge la marja de apreciere în această hotărâre. O

evaluare detaliată a jurisprudenței va demonstra acest lucru.

8. Majoritatea cauzelor în care Curtea a hotărât că autoritățile naționale

erau „mai în măsură” pentru a aprecia anumite elemente se referă la chestiuni

politice complexe. Conform formulei standard a Curții, „prin contactul lor

direct și constant cu forțele vii din țările lor”, autoritățile naționale „sunt, în

principiu, mai în măsură decât instanța internațională să se pronunțe cu privire

2. Pct. 123 din hotărâre.

3 X împotriva Finlandei, nr. 34806/04, CEDO 2012 (extrase) și Correia de Matos împotriva

Portugaliei (dec.), nr. 48188/99, CEDO 2001-XII.

4 Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24.


la situația și nevoile locale” atunci când este vorba despre unul dintre

următoarele patru domenii: (a) chestiuni de ordin moral, etic și religios; (b)

recurgerea la forță publică și la alte măsuri punitive sau preventive; (c)

resursele și cheltuielile publice; și (d) organizarea socială în materie de

bunuri, mediu și imigrație. Aspectele specifice circumscrise celor patru

domenii sus-menționate pot fi grupate după cum urmează:

a) „cerințele moralei”, „chestiunile morale sau etice delicate” sau

„chestiunile de societate în privința cărora, într-o societate democratică, pot

exista în mod rezonabil divergențe de opinie considerabile», ca de exemplu

obscenitatea5, blasfemia6, adopțiile de copii de către homosexuali7, limba

națională8, „chestiunile privind raporturile dintre stat și culte religioase” (ca

de exemplu purtarea vălului sau a simbolurilor religioase în locurile publice)9,

căsătoria10, vânătoarea11, avortul12, reproducerea asistată13 și incestul14;

b) responsabilitatea pentru „viața națiunii”, mai ales opțiunile existente în

cazul unui potențial pericol public15, „chestiunile și opțiunile complexe de

strategie socială”, ca de exemplu opțiunile în materie de drept penal și regim

penitenciar16, procedura penală17, și celelalte măsuri punitive sau preventive

5. Pe lângă hotărârea de referință citată anterior, Handyside, a se vedea Müller și alții

împotriva Elveției, 24 mai 1988, pct. 35, seria A nr. 133.

6 Otto-Preminger-Institut împotriva Austriei, 20 septembrie 1994, pct. 56, seria A nr. 295-

A; și Wingrove împotriva Regatului Unit, 25 noiembrie 1996, pct. 58, Culegere de hotărâri

și decizii 1996-V.

7 Fretté împotriva Franței, nr. 36515/97, pct. 41, CEDO 2002-I.

8 Mentzen împotriva Letoniei (dec.), nr. 71074/01, CEDO 2004-XII; Kuharec alias

Kuhareca împotriva Letoniei (dec.), nr. 71557/01, 7 decembrie 2004; și Boulgakov împotriva

Ucrainei, nr. 59894/00, pct. 43, 11 septembrie 2007.

9 Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 121, CEDO 2005-XI; S.A.S.

împotriva Franței (MC), nr. 43835/11, pct. 129-130, CEDO 2014 (extrase); și İzzettin Doğan

și alții împotriva Turciei (MC), nr. 62649/10, pct. 112, CEDO 2016.

10 B. și L. împotriva Regatului Unit, nr. 36536/02, pct. 36, 13 septembrie

2005. 11 Friend și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 16072/06, pct. 50, 24 noiembrie 2009.

12 A, B și C împotriva Irlandei (MC), nr. 25579/05, pct. 232, CEDO 2010.

13 S.H. și alții împotriva Austriei (MC), nr. 57813/00, pct. 94, CEDO 2011.

14 Stübing împotriva Germaniei, nr. 43547/08, pct. 60, 12 aprilie 2012.

15 Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 207, seria A nr. 25, confirmată

de Brannigan și McBride împotriva Regatului Unit, 26 mai 1993, pct. 43, seria A nr. 258-B;

Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 68, Culegere de hotărâri și decizii 1996-

VI; și A. și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 173, CEDO 2009.

16. Ulterior hotărârilor Handyside și Müller și alții, citate anterior, ambele având ca obiect

incriminarea obscenității, Curtea a dat dovadă de moderație cu privire la alte aspecte ale

dreptului penal și regimului penitenciar, utilizând argumentul autorității „mai în măsură”. A

se vedea Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007-V;

Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, pct. 120-121, CEDO 2015; și Meier

împotriva Elveției, nr. 10109/14, pct. 78, CEDO 2016.

17. Un exemplu semnificativ în acest sens este cauza Armani Da Silva împotriva Regatului

Unit (MC), nr. 5878/08, pct. 265-268, CEDO 2016, având ca obiect criteriul existenței unor


pentru a răspunde «greutăților pe care le implică instituirea și protejarea

ordinii democratice”18;

c) „politicile economice și sociale”, ca de exemplu locuințele sociale19,

contractele speciale de protecție20, îngrijirile21, pensiile și prestațiile de

asigurări sociale22, politica fiscală23, „legile pentru stabilirea echilibrului între

cheltuielile și veniturile publice” (așa-numitele „măsuri de austeritate”)24 și,

în general, „prioritățile [de stabilit] în legătură cu alocarea resurselor limitate

ale statului”25;

d) „chestiunile de politică generală”, ca de exemplu „măsurile care implică

privarea și restituirea de bunuri”26 și „măsurile aplicabile în domeniul

elemente suficiente în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale pentru o infracțiune

dată.

18 Ždanoka împotriva Letoniei (MC), nr. 58278/00, pct. 134, CEDO 2006-IV.

19 Costache împotriva României (dec.), nr. 25615/07, pct. 23, 27 martie 2012; Strzelecka

împotriva Poloniei (dec.), nr. 14217/10, pct. 52, 2 decembrie 2014; și Kashchuk împotriva

Ucrainei (dec.), nr. 5407/06, pct. 58, 10 mai 2016.

20 Berger-Krall și alții împotriva Sloveniei, nr. 14717/04, pct. 192, 12 iunie 2014.

21. Hotărârea de referință este, de acum, Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei

(MC), nr. 56080/13, CEDO 2017, care corespunde în materie unui raționament foarte

specific în jurisprudența rezultată din cauzele Sentges împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr.

27677/02, 8 iulie 2003; Pentiacova și alții împotriva Moldovei (dec.), nr. 14462/03, CEDO

2005-I; Gheorghe împotriva României (dec.), nr. 19215/04, 22 septembrie 2005; Wiater

împotriva Poloniei (dec.), nr. 42290/08, pct. 39, 15 mai 2012; și McDonald împotriva

Regatului Unit, nr. 4241/12, pct. 54, 20 mai 2014.

22. Hotărârea de referință este Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01 și

65900/01, pct. 52 și 63, CEDO 2006-VI. A se vedea, printre multe altele, Pearson împotriva

Regatului Unit, nr. 8374/03, pct. 24, 22 august 2006; Walker împotriva Regatului Unit, nr.

37212/02, pct. 33, 22 august 2006; Barrow împotriva Regatului Unit, nr. 42735/02, pct. 35,

22 august 2006; Andrejeva împotriva Letoniei (MC), nr. 55707/00, pct. 83, CEDO 2009;

Cichopek și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 15189/10, pct. 132, 134 și 143, 14 mai 2013;

Béláné Nagy împotriva Ungariei (MC), nr. 53080/13, pct. 113, CEDO 2016; și Fábián

împotriva Ungariei (MC), nr. 78117/13, pct. 115, CEDO 2017 (extrase).

23 N.K.M. împotriva Ungariei, nr. 66529/11, pct. 49, 14 mai 2013; Gáll împotriva Ungariei,

nr. 49570/11, pct. 48, 25 iunie 2013; și R.Sz. împotriva Ungariei, nr. 41838/11, pct. 46, 2

iulie 2013.

24 Koufaki și ADEDY împotriva Greciei (dec.), nr. 57665/12 și 57657/12, pct. 37 și 39, 7

mai 2013. A se vedea, de asemenea, Da Conceição Mateus și Santos Januário împotriva

Portugaliei (dec.), nr. 62235/12 și 57725/12, pct. 22, 8 octombrie 2013; și Da Silva Carvalho

Rico împotriva Portugaliei (dec.), nr. 13341/14, pct. 37, 1 septembrie 2015.

25 O’Reilly și alții împotriva Irlandei (dec.), nr. 54725/00, 28 februarie 2002, și Wilk

împotriva Poloniei (dec.), nr. 64719/09, pct. 49, 17 octombrie 2017.

26. Hotărârea de referință este James și alții împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986,

pct. 45, seria A nr. 98. A se vedea, printre alte cauze notabile, Fostul rege al Greciei și alții

împotriva Greciei (MC), nr. 25701/94, pct. 87, CEDO 2000-XII; Malama împotriva Greciei,

nr. 43622/98, pct. 46, CEDO 2001-II; Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr.

46129/99, pct. 67, CEDO 2002-IX; Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct.

149, CEDO 2004-V; Bäck împotriva Finlandei, nr. 37598/97, pct. 53, CEDO 2004-VIII,

Bečvář și Bečvářová împotriva Republicii Cehe, nr. 58358/00, pct. 66, 14 decembrie 2004;

Jahn și alții împotriva Germaniei (MC), nr. 46720/99 și alte 2, pct. 91, CEDO 2005-VI, și

Draon împotriva Franței (MC), nr. 1513/03, pct. 75, 6 octombrie 2005.


exercitării dreptului de proprietate”27, controlul locuințelor28, urbanismul și

amenajarea teritoriului29, accesibilitatea clădirilor publice pentru persoanele

cu handicap30, chestiunile din domeniul mediului31 și imigrației32.

9. Autoritățile naționale au fost, de asemenea, considerate „mai în măsură”

decât Curtea, sau chiar „cele mai în măsură”, pentru a aprecia elementele de

probă33 (precum starea de sănătate a unui reclamant)34 și pentru a interpreta

dreptul intern35, dreptul convențional în general36 și dreptul Uniunii Europene

în special37, un contract privat38 sau un testament39. Prin extensie, aceeași

prezumție în favoarea autorităților naționale se aplică atunci când acestea

trebuie să se pronunțe asupra unor aspecte de fapt și de drept intern strâns

legate pentru a stabili, de exemplu, dacă un magistrat este în măsură să

27 Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 165, CEDO 2006-VIII.

28 Gillow împotriva Regatului Unit, 24 noiembrie 1986, pct. 56, seria A nr. 109.

29 Chapman împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27238/95, pct. 90-91, CEDO 2001-I; Beard

împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24882/94, pct. 102, 18 ianuarie 2001; Gorraiz Lizarraga

și alții împotriva Spaniei, nr. 62543/00, pct. 70, CEDO 2004-III; și Vistiņš și Perepjolkins

împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 98, 25 octombrie 2012.

30 Gherghina împotriva României (MC) (dec.), nr. 42219/07, pct. 114, 9 iulie 2015.

31. Hotărârea de referință este Hatton și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97,

pct. 97, CEDO 2003-VIII.

32 Syssoyeva și alții împotriva Letoniei (radiere) (MC), nr. 60654/00, pct. 90-91, CEDO

2007-I; și El Majjaoui și Stichting Touba Moskee împotriva Țărilor de Jos (radiere) (MC),

nr. 25525/03, pct. 32, 20 decembrie 2007.

33. Argumentul autorității „mai în măsură” a fost folosit pentru prima dată în legătură cu

evaluarea probelor în hotărârea X împotriva Regatului Unit, 5 noiembrie 1981, pct. 43, seria

A nr. 46, în aplicarea raționamentului folosit în cauza Winterwerp împotriva Țărilor de Jos,

24 octombrie 1979, pct. 40, seria A nr. 33. În Wilhelm împotriva Germaniei (dec.), nr.

34304/96, 20 aprilie 1999, și Johnson împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 42246/98, 29

noiembrie 2001, Curtea a hotărât că autoritățile naționale erau „cele mai în măsură”. Pentru

cauze mai recente, a se vedea Vaas împotriva Germaniei, nr. 20271/05, pct. 68, 26 martie

2009; Gorgievski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 18002/02, pct. 53,

16 iulie 2009; Tali împotriva Estoniei, nr. 66393/10, pct. 77, 13 februarie 2014; și Poletan și

Azirovik împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 26711/07 și alte 2 cereri,

pct. 66, 12 mai 2016.

34 Witek împotriva Poloniei, nr. 13453/07, pct. 46, 21 decembrie 2010; Biziuk împotriva

Poloniei (nr. 2), nr. 24580/06, pct. 47, 17 ianuarie 2012; și Koski împotriva Finlandei (dec.),

nr. 53329/10, pct. 34, 19 noiembrie 2013.

35. Hotărârea cu cea mai mare autoritate este Kotov împotriva Rusiei (MC), nr. 54522/00,

pct. 122, 3 aprilie 2012, în conformitate cu jurisprudența Quinn împotriva Franței, 22 martie

1995, pct. 47, seria A nr. 311; Pekinel împotriva Turciei, nr. 9939/02, pct. 53, 18 martie 2008;

și Kuokkanen și Johannesdahl împotriva Finlandei (dec.), nr. 38147/12, pct. 27, 2 iunie 2015.

36 Slivenko împotriva Letoniei (MC), nr. 48321/99, pct. 105, CEDO 2003-X.

37 Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), nr.

45036/98, pct. 143, CEDO 2005-VI, care se referă, de asemenea, la organele judiciare ale

Comunității Europene.

38 De Diego Nafría împotriva Spaniei, nr. 46833/99, pct. 39, 14 martie 2002, și Transado-

Transportes Fluviais do Sado, S.A. împotriva Portugaliei (dec.), nr. 35943/02, CEDO 2003-

XII.

39 Pla și Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69498/01, pct. 46, CEDO 2004-VIII.


examineze o anumită cauză40, dacă este necesar să se ia măsuri față de un

parlamentar al cărui comportament ar perturba buna desfășurare a

dezbaterilor parlamentare41, dacă o locuință alternativă este adecvată42, dacă

nedivulgarea unor aspecte circumscrise unei imunități de interes public i-ar

cauza un prejudiciu reclamantului43, dacă este necesară prelungirea măsurii

reținerii față de o reclamantă44, sau pentru a aprecia conformitatea executării

unor hotărâri judecătorești45, „o despăgubire adecvată” în caz de expropriere

sau de alt prejudiciu46, „replica potrivită” la afirmații calomnioase47, interesul

superior al copilului48 sau măsurile adaptate pentru menținerea legăturilor de

familie49.

B. O Curte care se autolimitează (pct. 10-12)

10. Având în vedere cele prezentate mai sus, nu există nicio îndoială că, în

lumea democratică, nu există nicio altă instanță în domeniul drepturilor

fundamentale cu atâta reținere în exercitarea competenței-competență

(Kompetenz-Kompetenz). Astfel cum s-a văzut mai sus, Curtea nu se simte în

largul său atunci când trebuie să se pronunțe asupra unor domenii importante

ale vieții sociale. Argumentul potrivit căruia autoritățile naționale ar fi „cele

mai în măsură” s-a bazat pe „contactul cu forțele vii ale țării”, dar și pe un

element atât politic, precum „legitimitatea democratică directă”50, cât și

40 Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 210, 9 aprilie 2009.

41 Karácsony și alții împotriva Ungariei (MC), nr. 42461/13 și 44357/13, pct. 143, CEDO

2016 (extrase).

42 Garib împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 43494/09, pct. 161, CEDO 2017.

43 Atlan împotriva Regatului Unit, nr. 36533/97, pct. 45, 19 iunie 2001.

44 Steel și alții împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 105, Culegere de hotărâri

și decizii 1998-VII; și Mangouras împotriva Spaniei (MC), nr. 12050/04, pct. 85, CEDO

2010.

45 Stolboushkin împotriva Rusiei (dec.), nr. 11511/03, 6 iulie 2010; Sobol și alții împotriva

Rusiei (dec.), nr. 11373/03, 24 iunie 2010; și Elinna Shevchenko împotriva Rusiei (dec.), nr.

1250/05, 14 octombrie 2010.

46. Hotărârea de referință este Lithgow și alții împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, seria

A nr. 102. Pentru cauze mai recente, a se vedea Musci împotriva Italiei (MC), nr. 64699/01,

pct. 95, CEDO 2006-V (extrase); Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, pct. 65-70,

CEDO 2009; Altintas împotriva Turciei (dec.), 31866/09, 24 august 2010; Olymbiou

împotriva Turciei (reparație echitabilă), nr. 16091/90, pct. 26, 26 octombrie 2010; Kirins

împotriva Letoniei, nr. 34140/07, pct. 91, 12 ianuarie 2017; Stamova împotriva Bulgariei, nr.

8725/07, pct. 67, 19 ianuarie 2017; și Petrovi împotriva Bulgariei, nr. 26759/12, pct. 39, 2

februarie 2017.

47 Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 48, seria A nr. 316-B.

48 A.L. împotriva Poloniei, nr. 28609/08, pct. 72, 18 februarie 2014; și Nekvedavicius

împotriva Germaniei (dec.), nr. 46165/99, 19 iunie 2003.

49 Gnahoré împotriva Franței, nr. 40031/98, pct. 63, CEDO 2000-IX.

50 Handyside, citată anterior, pct. 48; James și alții, citată anterior, pct. 46; Maurice

împotriva Franței (MC), nr. 11810/03, pct. 117, CEDO 2005-IX; și Fábián, citată anterior,

pct. 124.


practic, precum cunoașterea limbii naționale51, sau filozofic, precum „forța

lucrurilor”52. Nu este vorba de analizarea motivelor acestei deferențe care stă

la baza abordării minimaliste pe care Curtea o aplică puterii sale judiciare, ca

și cum importanța jurisdicției internaționale și a dreptului internațional ar fi

mai mică decât cea a omologilor naționali.

11. În sensul prezentei cauze, este suficient să se identifice originile acestei

jurisprudențe, relația sa intimă cu doctrina marjei de apreciere și impactul său

practic asupra limitării funcțiilor judiciare esențiale ale Curții și, în

consecință, asupra sarcinii atribuite acesteia prin Convenție, „pentru a asigura

respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din

[...] convenție și din protocoalele sale”53. Această abordare poate fi observată,

în special, în cauzele având ca obiect „punerea în balanță” a intereselor

private aflate în conflict54, a unor interese private și publice opuse55 sau a unor

interese publice concurente56. În astfel de circumstanțe, Curtea observă, în

general, că autoritățile naționale sunt mai în măsură decât instanța

internațională pentru a aprecia existența unei „necesități sociale imperioase”57

care ar justifica restrângerile sau chiar derogările aplicate drepturilor

fundamentale58. În prezentarea sa referitoare la cauză, Curtea, vădit

pragmatică și intenționat minimalistă, nici măcar nu anunță că ar putea

împărți copilul în două, după modelul lui Solomon. De la început, ea

predestinează cauza reclamantului eșecului, acceptând a priori poziția

autorităților naționale sau, cel puțin, presupunând raționalitatea (absența

caracterului arbitrar), sau chiar proporționalitatea59.

12. În aceste condiții, cazul de față nu se încadrează în niciuna dintre

situațiile care ar permite ca autoritățile naționale să fie considerate mai în

măsură decât Curtea în prezenta cauză, iar majoritatea nu demonstrează și

nici măcar nu argumentează de ce acele autorități ar fi mai în măsură să

51 Gündüz împotriva Turciei, nr. 35071/97, pct. 49, CEDO 2003-XI; și Stjerna împotriva

Finlandei, 25 noiembrie 1994, pct. 42, seria A nr. 299-B.

52 Winterwerp, citată anterior, pct. 46.

53. Art. 19 din Convenție.

54 Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06 și alte 3 cereri, pct. 54,

CEDO 2011; și Bédat împotriva Elveției (MC), nr. 56925/08, pct. 54, CEDO 2016.

55 Casado Coca împotriva Spaniei, 24 februarie 1994, pct. 55, seria A nr. 285-A; Lindner

împotriva Germaniei (dec.), nr. 32813/96, 9 martie 1999; Lešník împotriva Slovaciei, nr.

35640/97, pct. 55, CEDO 2003-IV; și Mouvement raëlien suisse împotriva Elveției (MC), nr.

16354/06, pct. 63, CEDO 2012 (extrase).

56 P4 Radio Hele Norge ASA împotriva Norvegiei (dec.), nr. 76682/01, CEDO 2003-VI; și

Szima împotriva Ungariei, nr. 29723/11, pct. 26, 9 octombrie 2012.

57 Chassagnou și alții împotriva Franței (MC), nr. 25088/94 și alte 2, pct. 113, CEDO 1999-

III; și Refah Partisi (Partidul Prosperității) și alții împotriva Turciei (MC), nr. 41340/98 și

alte 3, pct. 100, CEDO 2003-II.

58 Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 207 și jurisprudența ulterioară citată

mai sus.

59. Un exemplu elocvent în acest sens este în cauza Friend și alții, decizie, citată anterior,

pct. 50. În Ždanoka, citată anterior, pct. 134, cele două criterii sunt puse pe picior de egalitate.


soluționeze această chestiune. Afirmația, în stil telegrafic, de la pct. 123 din

hotărâre – că statele contractante „sunt mai în măsură decât Curtea pentru a

alege mijloacele specifice pentru a permite sistemului lor judiciar să

garanteze dreptul la apărare” transformă în postulat ceea ce rămăsese de

demonstrat, și anume că autoritățile au ales mijloacele „potrivite” pentru

garantarea dreptului la apărare. Acest raționament circular pro auctoritate

reflectă perspectiva generală pe baza căreia a fost abordată prezenta cauză.

Încă o dată, maxima experienței se dovedește a fi adevărată: o curte a

drepturilor omului care se autolimitează tinde să devină o instanță pro

auctoritate60. Riscul evident care rezultă de aici este că această reținere

judiciară în domeniul drepturilor fundamentale se poate transforma ușor în

agnosticism în planul principiilor și valorilor, în indulgență politică și, în cele

din urmă, într-o abandonare a oricărei responsabilități judiciare.

III. Factorii care delimitează marja de apreciere (pct. 13-32)

A. Denaturarea consensului european (pct. 13-20)

13. Înainte de a se aventura pe terenul „limitelor marjei de apreciere”,

majoritatea netezește calea pentru analiza sa, afirmând:

„[l]a nivelul legiuitorului, normele și evoluțiile juridice din alte state membre ale

Consiliului Europei, precum și din dreptul Uniunii Europene și dreptul internațional în

general pot juca un anumit rol”61.

Prin urmare, se pare că, în opinia majorității, consensul european și dreptul

internațional în materie ar trebui să servească drept ghid pentru definirea

„limitelor” aplicabile marjei de apreciere. Însă analiza care urmează

concluzionează că:

„Pe scurt, Curtea consideră că normele adoptate de celelalte părți contractante la

Convenție și evoluțiile internaționale (prezentate mai sus) trebuie să fie luate în

considerare [...] Cu toate acestea, [...] normele respective nu sunt decisive.”62

14. Acest caracter „nedecisiv” este îngrijorător: după cum se va demonstra

în cele ce urmează, atât consensul european, cât și evoluțiile dreptului

internațional în materie de drepturile omului merg într-o direcție opusă

concluziilor majorității. Dacă niciunul dintre acești factori nu este, de fapt,

„decisiv” pentru a defini „limitele” marjei de apreciere, trebuie să ne punem

întrebarea ce anume poate fi [decisiv]. Ca să amplifice neclaritatea

raționamentului său, majoritatea nu oferă cititorului nicio indicație în ceea ce

privește întinderea marjei de apreciere pe care o conferă statului pârât.

60. Pentru un alt exemplu flagrant, a se vedea Muršić împotriva Croației (MC), nr. 7334/13,

CEDO 2016.

61. Pct.126 din hotărâre, repetat la punctul 130.



15. Aceasta începe prin a anunța că trebuie „să se țină seama” de modul în

care statele membre au abordat problema în litigiu63, înainte de a afirma că a

identificat „tendința de a permite în mod individualizat acuzatului să se apere

el însuși, fără asistența unui avocat”64. Dar se abține în mod explicit de la a

considera această „tendință” drept „consens”:

„deși în rândul părților contractante la Convenție pare să reiasă că există o tendință de

a-i recunoaște acuzatului dreptul de a se apăra el însuși fără asistența unui avocat înscris

în barou, în materie nu există un consens ca atare; chiar și între legislațiile naționale

care prevăd un astfel de drept, momentul și circumstanțele în care intervine acesta diferă

considerabil”65.

Această afirmație este incorectă atât la nivel descriptiv, cât și la nivel

normativ.

16. Este suficient, în primul rând, să se examineze legislația statelor

membre, astfel cum este prezentată de majoritate, pentru a înțelege cât de

importantă este această „tendință” și pentru a se întreba dacă nu ar fi mai

adecvat să se vorbească de consens. Dintre cele 35 de state studiate de Curte,

3166 au stabilit, ca regulă generală, dreptul acuzatului să se apere el însuși.

Deși, în principiu, acestea prevăd asistența obligatorie a unui apărător,

celelalte patru state rămase prevăd excepții notabile. Spania și Italia permit

acuzaților să se apere ei înșiși în procesele penale având ca obiect infracțiuni

minore. În San Marino, acuzatul poate să exercite el însuși o cale de atac. În

fine, în Norvegia, judecătorii pot efectua o „analiză globală” pentru a permite

unui acuzat să renunțe la dreptul său de a fi asistat de un avocat67.

17. Deși practicile interne din aceste țări „variază considerabil”, un aspect

rămâne constant: niciunul dintre cele 35 de state membre studiate nu impune

o interdicție generală cum face Portugalia. Chestiunea dacă acest fapt este

suficient pentru a vorbi despre consens sau dacă ar trebui examinată și

practica celorlalte 11 state membre este secundară. Acest fapt arată clar faptul

că interdicția absolută din Portugalia este o anomalie în cadrul Consiliului

Europei.

18. A vorbi de o „tendință” mai degrabă decât de „un consens” și, prin

urmare, a spera la eliminarea efectelor unei convergențe largi în țările

Consiliului Europei frizează imposibilul. Lipsa unanimității nu exclude

recunoașterea consecințelor normative ale convergenței transnaționale

globale; calificarea, sau nu, a acestui fenomen drept „consens” nu a fost

niciodată de primă importanță în istoria Curții. Cu privire la un subiect atât




66. Albania, Armenia, Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Estonia, Finlanda,

Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Republica

Moldova, Monaco, Muntenegru, Polonia, România, Regatul Unit, Rusia, Slovacia, Slovenia,

Suedia, Turcia, Țările de Jos, Ucraina și Ungaria.

67. A se vedea mai jos o descriere mai detaliată a practicilor din cadrul Consiliului Europei.


de controversat precum recunoașterea juridică a identității sexuale percepute,

Marea Cameră a făcut un reviriment jurisprudențial având în vedere „o

tendință internațională continuă [...] în direcția [...] recunoașterii juridice a

noii identități sexuale a persoanelor transsexuale, ulterior operațiilor efectuate

de acestea”68. Ar trebui subliniat faptul că, în această privință, Curtea a

observat că „din cele 37 de țări studiate, numai patru (inclusiv Regatul Unit)

nu au permis modificarea în niciun fel a certificatului de naștere”69. Aceste

cifre sunt aproape identice în cazul de față, dar au condus la concluzii complet

diferite. Se ridică astfel întrebarea de ce Portugalia beneficiază de un

tratament diferit față de Regatul Unit70.

19. În hotărârea Bayatyan împotriva Armeniei, Curtea observă și mai

elocvent:

„cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei care au avut sau aveau un

serviciu militar obligatoriu au introdus forme de serviciu alternativ pentru a oferi o

soluție în caz de conflict între conștiința individuală și obligațiile militare. Prin urmare,

un stat care nu a luat încă măsura în acest sens nu prevede decât o marjă de apreciere

limitată și trebuie să prezinte motive convingătoare și imperioase pentru justificarea

ingerinței, oricare ar fi ea. În special, trebuie dovedit că ingerința răspunde unei «nevoi

sociale imperioase»”71.

Într-o altă cauză, Curtea a constatat, printre altele:

„aceste inițiative legislative pentru eliminarea completă a folosirii acordurilor de

monopol sindical în Danemarca reflectă tendința care se conturează în statele

contractante”72.

Acesta este unul dintre principalii factori care au condus la concluzia că:

„după cântărirea tuturor circumstanțelor și intereselor concurente în discuție, Curtea

consideră că statul pârât nu a reușit să protejeze dreptul sindical negativ al

reclamanților”73.

20. În concluzie, interzicerea absolută, în Portugalia, a dreptului acuzatului

să se apere el însuși este o anomalie în rândul celor 36 de țări studiate de

Curte. Eu nu aș ezita să vorbesc despre consens, însă această terminologie nu

este relevantă. În cauze similare, Curtea a făcut întotdeauna referire la aceste

fenomene cel puțin ca „tendință” semnificativă cu consecințe normative. În

plus, dreptul acuzatului să se apere el însuși nu pare să aibă capacitatea de a

68 Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 84-85, CEDO

2002-VI (caracterele cursive sunt ale noastre).

69 Ibidem, pct. 55.

70. A se vedea opinia divergentă comună a judecătorilor Ziemele, Sajó, Kalaydjiyeva,

Vučinić și De Gaetano, în cauza Animal Defenders International împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 48876/08, pct. 10, CEDO 2013 (extrase): „nu pot exista standarde duble în materie

de protejare a drepturilor omului, în funcție de «originea» ingerinței”. Acest argument este

invocat aici tocmai pentru a critica denaturarea unui consens european.

71 Bayatyan împotriva Armeniei (MC), nr. 23459/03, pct. 123, CEDO 2011.

72 Sørensen și Rasmussen împotriva Danemarcei (MC), nr. 52562/99 și 52620/99, pct. 70,

CEDO 2006-I.

73 Ibidem, pct. 76.


„ridica probleme delicate de ordin moral și etic”, nici să se înscrie „într-un

context de dezvoltare rapidă a științei”, circumstanțe care ar fi putut justifica

abordarea prudentă a Curții față de extinderea consensului și în cazul statelor

recalcitrante74. În astfel de cazuri, un sprijin democratic puternic pentru o

soluție care contravine unei tendințe europene a putut fi invocat pentru a

justifica faptul că țării i se putea acorda o marjă largă de apreciere75. Cu toate

acestea, nimeni nu a susținut că prezenta cauză s-ar încadra într-una dintre

aceste ipoteze, nici că avocații portughezi ar avea particularități în ceea ce

privește nevoile de reprezentare juridică.

B. Fragmentarea dreptului internațional (pct. 21-32)

21. Celălalt factor despre care majoritatea afirmă că l-a luat în considerare

este cel al „evoluției dreptului internațional”76. Aceasta observă că:

„la interpretarea dispozițiilor Convenției, [Curtea] a ținut seama în mai multe rânduri

de constatările adoptate de CDO [Comitetul drepturilor omului] și de interpretarea dată

de acesta dispozițiilor din PIDCP [Pactul internațional cu privire la drepturile civile și

politice].”

De asemenea, ne spune că:

„Convenția, inclusiv art. 6, nu poate fi interpretată într-un vid, ci trebuie interpretată,

pe cât posibil, în așa fel încât să fie compatibilă cu celelalte norme de drept internațional

privind protecția internațională a drepturilor omului.”77

Majoritatea citează astfel importante exemple de convergență efectivă

între jurisprudența Curții și dreptul internațional în materie de drepturile

omului, care chiar au determinat Curtea să se distanțeze de jurisprudența

anterioară78. Dar, în realitate, aceasta dovedește doar un atașament de pură

74 S.H. și alții împotriva Austriei (MC), citat anterior, pct. 97.

75 Ibidem, pct. 96 (care recunoaște faptul că existența unei tendințe clare „nu poate restrânge

în mod decisiv marja de apreciere a statului” într-o cauză având ca obiect autorizarea

anumitor forme de reproducere asistată). Cu toate acestea, în Société de conception de presse

et d’édition și Ponson împotriva Franței, nr. 26935/05, 5 martie 2009, Curtea a hotărât că,

având în vedere existența unui consens european incontestabil, interzicerea generală a

publicității la tutun nu era disproporționată. Nu s-a putut ajunge la un astfel de consens în

prezenta cauză.



78. În cauza Mamatkoulov și Askarov împotriva Turciei [(MC), nr. 46827/99 și 46951/99,

pct. 123-124, CEDO 2005-I), Curtea și-a bazat în mod explicit decizia privind măsurile

provizorii pe constatările altor organisme din domeniul drepturilor omului, cum ar fi CDO,

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului și Comitetul contra torturii al Organizației

Națiunilor Unite. În cauza Nada împotriva Elveției [(MC), nr. 10593/08, pct. 81, 170 și 197,

CEDO 2012], aceasta a hotărât că, în cazul în care un stat se confruntă cu două obligații

divergente care decurg din angajamente internaționale diferite, acesta trebuie, pe cât posibil,

să le armonizeze. În fine, în cauza Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei [(MC), nr.

18030/11, pct. 140-143, CEDO 2016], aceasta s-a bazat în mare măsură pe un consens

internațional pentru a deduce din art. 10 din Convenție un drept de acces liber la informații.


formă față de pretinsul său angajament față de consens în dreptul

internațional.

22. Oricât de importante ar fi în planul declarațiilor de principiu, aceste

citate sunt vide dacă nu sunt însoțite de o concordanță efectivă cu soluția

propusă de alte organisme din domeniul protejării drepturilor omului, precum

CDO, sau dacă nu sunt însoțite de o motivare solidă, care să justifice decizia

Curții de a nu se alătura colegilor săi la nivel internațional. Din păcate,

majoritatea se referă la Observația generală nr. 32 a CDO79 numai pentru a

explica faptul că este imposibil să o aplice în cazul de față, dar fără să ofere

o justificare suficientă. Este semnificativ faptul că această observație generală

reia constatările CDO într-o cauză introdusă de același reclamant din prezenta

cauză, după ce cererea sa introdusă la Curte a fost declarată inadmisibilă80.

23. Să reamintim că CDO a declarat:

„textul Pactului [art. 14 alin. 3 lit. d)] este clar în toate limbile oficiale, deoarece

prevede că persoana acuzată are dreptul să se apere ea însăși «sau» să fie asistată de un

avocat ales, ceea ce îi lasă posibilitatea de a refuza asistența unui apărător. Însă dreptul

acuzatului de a se apăra el însuși, fără avocat, nu este absolut. Interesele justiției pot

impune, în anumite circumstanțe, desemnarea unui avocat din oficiu împotriva voinței

acuzatului, în special atunci când acuzatul împiedică în mod repetat și grav buna

desfășurare a procesului, când acuzatul trebuie să se apere împotriva unei acuzații grave

dar este în mod evident incapabil să acționeze în propriul interes sau când, după caz,

este nevoie de protejarea martorilor vulnerabili împotriva noilor traume pe care acuzatul

li le-ar putea cauza ori împotriva intimidărilor pe care le-ar putea exercita împotriva lor

dacă el însuși le-ar adresa întrebările. Cu toate acestea, restrângerile aplicate dreptului

acuzatului de a se apăra el însuși trebuie să servească unui scop obiectiv și suficient de

important și să nu depășească ceea ce este necesar pentru protejarea intereselor justiției.

Prin urmare, dreptul intern ar trebui să evite excluderea, pur și simplu, a dreptului

acuzatului de a se apăra el însuși în procesul penal, fără asistența unui apărător”81.

24. Nu există nicio ambiguitate în declarațiile făcute de CDO. În

interpretarea sa dată unei dispoziții în esență identice cu art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție, CDO a afirmat existența unui drept de a se apăra singur, care nu

poate fi restrâns decât pentru motive întemeiate și în limitele a ceea ce este

necesar pentru a proteja interesele justiției și a mai subliniat că trebuie să se

evite interdicțiile absolute, cum este cea în vigoare în dreptul portughez. Fiind

singurul izvor de drept internațional pe care majoritatea îl citează în raport cu

chestiunea în litigiu82, se poate spune că decizia sa este în mod deliberat

contrară „evoluției dreptului internațional”.

25. Însă practica constantă a Curții este mai deschisă față de dreptul

internațional decât sugerează opinia majorității. De exemplu, în cauza

79. CDO, Observația generală nr. 32, 23 august 2007.

80. CDO, Comunicarea nr. 1123/2002, Correia de Matos împotriva Portugaliei, pct. 7.4-7.5.

81. CDO, Observația generală nr. 32, citată anterior, pct. 37.

82. Majoritatea nu citează niciuna dintre evoluțiile instanțelor penale internaționale în

favoarea recunoașterii dreptului acuzatului să se apere el însuși, cu excepția unei trimiteri

sumare, pe care i-o consacră la pct. 73 din hotărâre, dar de care nu ține seama în motivarea

sa.


Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)83, un consens internațional a determinat

Curtea să se distanțeze în mod explicit de o decizie anterioară a Comisiei. În

decizia sa în cauza X împotriva Germaniei, a declarat că art. 7 din Convenție

nu garantează dreptul de a beneficia de aplicarea retroactivă a legii penale

mai favorabile84. În hotărârea pronunțată în cauza Scoppola, Curtea se

distanțează în mod explicit de această concluzie, constatând că s-a ajuns

treptat la un „consens” în dreptul internațional în materie de drepturile omului

în urma adoptării deciziei X împotriva Germaniei:

„este necesar să se revină asupra jurisprudenței consacrate de Comisie în cauza X

împotriva Germaniei și să se considere că art. 7 § 1 din Convenție nu garantează doar

principiul neretroactivității legilor penale mai severe, ci și, implicit, principiul

retroactivității legii penale mai favorabile”85.

În cauza Bayatyan împotriva Armeniei, Curtea a prezentat, de asemenea,

observații similare pentru a justifica revirimentul jurisprudențial cu privire la

aplicabilitatea art. 9 în cazul persoanelor care refuză serviciul militar din

motive de conștiință, chestiune care a dat naștere unor soluții divergente din

partea Comisiei și a altor organe, precum CDO. Curtea afirmă în prezent că:

„Convenția fiind în primul rând un mecanism de protecție a drepturilor omului, Curtea

trebuie să țină seama de evoluția situației în statele contractante și să reacționeze, de

exemplu, la consensul care ar putea să se contureze în ceea ce privește normele care

urmează a fi adoptate [...]. De altfel, atunci când definește sensul termenilor și

noțiunilor din textul Convenției, Curtea poate și trebuie să țină seama de elementele de

drept internațional, altele decât Convenția, și de interpretările date acestor elemente de

către organele competente.”86

Observ că, în ambele cauze, limbajul utilizat de Curte este vădit imperativ,

ceea ce arată că evoluția dreptului internațional a impus revirimentul

jurisprudenței Curții.

26. Așa cum arată aceste cauze, practica Curții a fost întotdeauna nu numai

de a se alinia la cea a CDO, ci și de a se distanța, după caz, de jurisprudența

sa anterioară în acest scop. Astfel cum s-a observat în hotărârea Bayatyan,

statele membre nu pot considera imprevizibil un reviriment al jurisprudenței

Curții care este o urmare a evoluției unui consens internațional, în special

dacă acestea sunt, de asemenea, părți la PIDCP87, cum este cazul Portugaliei

în prezenta cauză.

27. Majoritatea susține că, „și în cazul în care dispozițiile din Convenție și

din PIDCP sunt aproape identice, interpretările pe care CDO și Curtea le-au

83 Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, 17 septembrie 2009.

84 X împotriva Germaniei, nr. 7900/77, Decizia Comisiei din 6 martie 1978, Decizii și

rapoarte (DR) 13.

85 Scoppola, citată anterior, pct. 109 (caracterele cursive sunt ale noastre). Acest consens a

fost evidențiat de adoptarea Convenției americane a drepturilor omului, a Cartei drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene și a Statutului Curții Penale Internaționale (ibidem, pct.

105-106).

86 Bayatyan, citată anterior, pct. 102 (caracterele cursive sunt ale noastre).

87 Bayatyan, citată anterior, pct. 108.


dat aceluiași drept fundamental” pot avea nuanțe88. Aceasta citează doar un

exemplu în sprijinul acestei afirmații, respectiv interpretarea privind

întinderea dreptului de acces la o instanță, și afirmă că CDO „consideră că

dreptul de acces la o instanță în temeiul art. 14 alin. 1 din PIDCP [...] nu

implică dreptul de a exercita calea de atac”, în timp ce, pentru Curte, „în cazul

în care astfel de instanțe [curți de apel sau de casație] există, trebuie respectate

garanțiile prevăzute la art. 6, de exemplu, asigurând reclamanților un drept

efectiv de acces la instanțe”89. Această analiză nu este convingătoare, din mai

multe motive.

28. În primul rând, majoritatea supraestimează amploarea dezacordului

dintre CDO și Curte în materie. Într-una din cauzele citate de majoritate,

Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 6 referitor la restrângerile aplicate

dreptului de a exercita calea de atac în cadrul procesului penal în Spania90. În

cealaltă cauză menționată de majoritate, Curtea a constatat o încălcare a art.

6 ca urmare a faptului că reclamanta nu a putut să participe la ședință în fața

instanței de apel, nu pentru că nu a putut să exercite o cale de atac91. În

conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, dacă un stat înființează

instanțe de apel sau de casație, atunci „are obligația să se asigure că

justițiabilii beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6”92. Asta

înseamnă că nu există „drept de a declara apel” ca atare, ci un drept de a

beneficia de garanțiile prevăzute la art. 6 pe parcursul întregului proces: faptul

de a nu fi lipsit în mod arbitrar de dreptul de a declara apel prevăzut de lege,

de a nu suferi de inegalitatea armelor în apel sau în casație, etc. Citită astfel,

jurisprudența Curții cu privire la acest aspect cu greu poate fi considerată ca

fiind contrară celei a CDO.

29. Într-adevăr, CDO a declarat doar atât:

„dreptul de acces egal la o instanță, astfel cum se prevede la art. 14 alin. 1, se referă

la accesul la procesele în primă instanță și nu implică dreptul de a exercita o cale de

atac sau de a dispune de alte căi de atac.”93

Nimic din aceste afirmații nu sugerează că drepturile care decurg din art.

14 din PIDCP nu ar fi garantate pentru căile de atac sau, de exemplu, că CDO

ar accepta că statele pot să acorde dreptul de a exercita calea de atac în mod

discriminatoriu ori să îi aplice norme arbitrare. În plus, lectura constatărilor

privind Comunicarea nr. 450/1991, I.P. împotriva Finlandei, la care CDO

face referire ca sursă directă a citatului de mai sus, arată că majoritatea ar fi


89 Ibidem.

90 Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri

și decizii 1997-VIII. Spania nu ratificase încă Protocolul nr. 7 la Convenție, care prevede

dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală.

91 Andrejeva, citată anterior.

92 Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, pct. 25, seria A nr. 11.

93. CDO, Observația generală nr. 32, citată anterior, pct. 12.


trebuit să fie mai precaută în interpretarea pe care a dat-o intențiilor CDO.

Într-adevăr, se pot citi următoarele:

„În ceea ce privește plângerea autorului, că a fost privat de posibilitatea de a declara

apel, chiar dacă chestiunile respective se circumscriu ratione materiae domeniului de

aplicare al art. 14, dreptul la o cale de atac vizează o acuzație în materie penală care nu

face obiectul prezentei cauze. Prin urmare, această parte a comunicării este inadmisibilă

[...]”94

Așadar, se poate observa cu ușurință că CDO a afirmat doar că

posibilitatea de a exercita o cale de atac nu era garantată de art. 14 din PIDCP,

în contextul procesului fiscal în litigiu, ceea ce este în deplină conformitate

cu jurisprudența Curții. În plus, interpretarea CDO viza art. 14 alin. 5 din

PIDCP, care acordă în mod explicit acuzaților în materie penală dreptul la o

cale de atac, dar nu are niciun echivalent în Convenție. În plus, în plângerea

formulată de autor în cauza I.P. împotriva Finlandei nu există nimic care să

dea impresia că acesta a fost lipsit, în mod discriminatoriu sau arbitrar, de

dreptul său de a exercita o cale de atac. În concluzie, nimic din această cauză

nu sugerează că răspunsul ar fi fost diferit dacă ar fi fost sesizată Curtea în

acest sens.

30. Un alt aspect important determinat de faptul că majoritatea a denaturat

concluziile CDO este următorul: majoritatea a criticat CDO pentru faptul că

„nu s-a axat în mod explicit pe raționamentul prezentat de Curte în decizia sa

din 15 noiembrie 2001 privind cererea nr. 48188/99”95. Din respect față de

curtoazia internațională, dacă nu din motive de rigoare analitică, ar trebui

subliniat faptul că afirmația majorității nu este corectă în totalitate. Decizia

CDO din 26 martie 2006 a abordat, într-adevăr, decizia Curții din 15

noiembrie 2001, aceasta menționând-o în mod explicit la pct. 3.2, tot așa cum

a abordat-o în mod specific la pct. 4.6 referitor la principalul argument

invocat de Curte în 2001 și repetat de Guvern la Geneva în 2006, potrivit

căruia, chiar dacă reclamantul nu a fost în măsură să prezinte o apărare

tehnică, el a avut totuși posibilitatea de a prezenta o apărare personală, fără

caracter tehnic.

31. De asemenea, trebuie remarcat faptul că Observația generală nr. 32 nu

definește o linie de demarcație strictă, care ar fi obligat Curtea la deformări

argumentative de neconceput pentru a fi în conformitate cu restul

jurisprudenței sale. A minima, Observația generală nr. 32 ar putea fi înțeleasă

în acest sens ca împiedicând numai interdicțiile generale aplicate exercitării

dreptului acuzatului să se apere el însuși, plasând astfel sarcina probei asupra

statului atunci când acesta decide să îi aplice restrângeri. În susținerea acestei

analize, se poate observa folosirea termenilor „în special” în fața

circumstanțelor pe care CDO le enumeră ca posibile justificări ale unei astfel

de restrângeri. Majoritatea nu încearcă nici măcar să se angajeze într-un

94. CDO, Comunicarea nr. 450/1991, I.P. împotriva Finlandei, pct. 6.2.



dialog cu CDO, motivând de exemplu că această listă ar trebui extinsă sau că

ar trebui relaxată sarcina probei. Cu alte cuvinte, poziția majorității în

favoarea unei fragmentări a dreptului internațional este o evoluție regretabilă,

sau chiar un regres, cu care nu pot fi de acord.

32. Un ultim considerent ar fi trebuit să fie avut în vedere de majoritate în

cadrul reflecțiilor sale. În vreme ce Curtea „nu reține nicio cerere individuală

introdusă în aplicarea art. 34, dacă [...] este în mod esențial aceeași cu o cerere

examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe

internaționale de anchetă sau de reglementare [...]”96, CDO „nu va analiza

nici o comunicare a unei persoane fizice fără a se fi asigurat că aceeași

chestiune nu se află deja în curs de examinare în cadrul altei proceduri

internaționale de investigare și soluționare”97. Asta înseamnă că, odată ce

Curtea a pronunțat o decizie sau o hotărâre definitivă cu privire la o cerere,

reclamanții nemulțumiți pot depune plângere la CDO. Reclamantul a făcut

deja acest lucru în trecut și nu există niciun motiv pentru a crede că nu va mai

face acest lucru. Nu rezultă de aici nicio relație ierarhică între cele două

organe, dar Curtea ar trebui să fie extrem de precaută atunci când nivelul

protecției drepturilor fundamentale pe care îl oferă este mai mic decât cel al

CDO.

IV. Pervertirea marjei de apreciere (pct. 33-54)

A. Examinarea interzicerii generale (pct. 33-45)

33. Majoritatea declară că „criteriul relevant” care trebuie aplicat pentru a

stabili dacă autoritățile portugheze nu și-au depășit marja de apreciere este

următorul:

„Curtea trebuie mai întâi să verifice dacă au fost prezentate motive relevante și

suficiente în susținerea alegerii legislative care a fost aplicată în speță. În al doilea rând,

chiar dacă au fost prezentate astfel de motive, este în continuare necesar să se verifice,

în contextul evaluării generale a caracterului echitabil al procesului penal, dacă

instanțele naționale, prin aplicarea normei contestate, au prezentat de asemenea motive

relevante și suficiente în susținerea deciziilor lor”98.

Aceasta consideră, ca și mine, că atât dispoziția generală, cât și aplicarea

sa în cazul particular trebuie să se bazeze pe motive relevante și suficiente

pentru a justifica o restrângere a dreptului acuzatului să se apere el însuși,

precum cea aplicată în prezenta cauză. Totuși, consider că aceasta nu a

demonstrat că, într-adevăr, autoritățile naționale au prezentat astfel de motive.

96. Art. 35 § 2 lit. b) din Convenție.

97. Art. 5 alin. 2 lit. a) din Protocolul facultativ la PIDCP, ratificat de Portugalia.



34. Prima etapă a controlului efectuat de majoritate constă în a verifica

dacă este justificată opțiunea legislativă de a face obligatorie asistența

judiciară în toate cazurile:

„[Curtea] a considerat că trebuia luat în considerare riscul de abuz care ar putea fi

determinat de relaxarea unei măsuri generale și că acest risc era un factor care trebuia

apreciat, în primul rând, de stat. Aceasta a hotărât deja că o măsură generală este o

modalitate mai practică pentru a atinge obiectivul legitim urmărit decât o dispoziție care

permite o examinare în fiecare caz în parte.”99

35. Caracterul general sau special al unei măsuri este însă o chestiune de

perspectivă. Astfel, o dispoziție care nu ar acorda dreptul să se apere el însuși

decât celor cu formare juridică ar fi cu siguranță mai specifică decât

interdicția generală în vigoare în Portugalia, dar ar fi mai generală decât o

dispoziție care nu ar acorda acest drept decât avocaților înscriși în barou sau

avocaților cu experiență în procesele penale. În mod logic, beneficiile nete

ale naturii generale a unei dispoziții nu pot fi evaluate fără identificarea

tipurilor de situații enumerate mai jos sau dincolo de domeniul de aplicare al

acesteia (over- or under-included). Abia atunci este posibilă punerea în

balanță a beneficiilor regulii generale și a eventualei inechități a unora dintre

aplicările sale.

36. Desigur, nu este întotdeauna ușor de stabilit ce factori trebuie luați în

considerare pentru a aprecia dacă o dispoziție conține prea multe situații

ipotetice. Cu toate acestea, în prezenta cauză, majoritatea pare să aibă o idee

fixă despre cel puțin un factor relevant, considerând de la bun început că

„prezenta cauză are ca obiect în principal întinderea dreptului, pentru un

acuzat cu pregătire juridică, de a se apăra el însuși”100. Cu alte cuvinte, și

respectând totuși raționamentul majorității, regula generală care trebuie

justificată în prezenta cauză nu o reprezintă interzicerea generală a dreptului

de a se apăra el însuși în procesul penal, ci regula care interzice acuzaților cu

pregătire juridică să se apere ei înșiși. Prin urmare, consecința logică și

necesară pe care majoritatea ar fi trebuit să o deducă de aici este că autoritățile

naționale au considerat că au avut motive întemeiate să impună asistență

judiciară în mod specific acuzaților cu pregătire juridică sau că beneficiile

unei norme mai generale contra dreptului de a se apăra el însuși compensau

prejudiciul potențial cauzat anumitor acuzați. Însă nu a fost prezentat niciunul

dintre aceste motive.

37. De asemenea, majoritatea afirmă că înseși „[Curtea] trebuie să

examineze cu atenție argumentele de care legiuitorul a ținut seama pentru a

ajunge la soluțiile pe care le-a reținut [...]”101 și „caracterul relevant și

suficient al motivării obligației de a fi reprezentat de un avocat depinde, de





asemenea, de calitatea controlului parlamentar și a controlului jurisdicțional

efectuate în Portugalia”102.

38. Dar nu își respectă promisiunile. În locul unei examinări amănunțite a

motivelor prezentate în cursul dezbaterilor, găsim doar o listă foarte sumară

a unora dintre etapele legislative prin care a trecut Codul de procedură penală.

A aprecia „calitatea controlului parlamentar [...]”103 înseamnă a aprecia

calitatea dezbaterii care a avut loc efectiv, nu motivele presupuse a fi existat,

dar care, în practică, nu au fost prezentate.

39. Într-adevăr, atunci când Curtea a trebuit în trecut să evalueze calitatea

controlului parlamentar pentru a acorda o marjă de apreciere mai largă,

aceasta s-a axat pe examinarea adevăratei dezbateri. În cauzele în care a

considerat că Parlamentul a pus în balanță interesele concurente, aceasta a

acordat statului o marjă de apreciere mai largă104 decât în cauzele în care

motivele invocate nu au fost puse în balanță în mod explicit105.

40. În această hotărâre, majoritatea nu a făcut niciun astfel de demers. Nu

există aici decât o trimitere generală la preambulul Codului de procedură

penală și la art. 3 pct. 2 din Legea nr. 43/86 privind anumite dispoziții care

„vizau consolidarea poziției juridice a acuzatului și asigurarea unei egalități

a armelor efective” și prevedeau că „ar trebui evitate orice măsuri care ar

putea aduce atingere demnității personale a acuzatului”106. De asemenea, se

menționează existența a trei proiecte de lege prezentate în 2007. Atât. Nimic

nu sugerează că dreptul de a se apăra el însuși a fost realmente luat în

considerare atunci când au fost puse în balanță interesele respective într-un

cod de peste 500 de articole, cu atât mai puțin că s-a acordat o atenție

deosebită acuzaților cu pregătire juridică, despre care majoritatea consideră

totuși că se află în centrul problemei ridicate în prezenta cauză. Dacă

majoritatea ar fi făcut efortul să citească lucrările pregătitoare relevante107, ar

fi trebuit să concluzioneze că nu exista niciun element în acest sens pentru

simplul motiv că dezbaterea nu a avut loc.

41. Proceduralizarea dreptului în materie de drepturile omului este o

valoare adăugată lăudabilă, cu condiția să completeze dreptul material. Dacă

nu face decât să îl înlocuiască, atunci devine o abandonare iresponsabilă, de



104 James și alții, citată anterior, pct. 48; Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05,

pct. 86, CEDO 2007-I; Animal Defenders International, citată anterior, pct. 114-116; și

Shindler împotriva Regatului Unit, nr. 19840/09, pct. 117, 7 mai 2013.

105 Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2) (MC), nr. 74025/01, pct. 79-80, CEDO 2005-IX;

Dickson, citată anterior, pct. 78; și Alajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 38832/06, pct. 41, 20

mai 2010.


107. Mă refer la lucrările pregătitoare ale Codului și ale legilor nr. 59/88 și nr. 48/2007, citate

la pct. 146 din hotărâre. Lucrările pregătitoare sus-menționate sunt disponibile online.


către Curte, a competențelor sale de control108. Chiar dacă este o frontieră

greu de delimitat, abordarea sugerată de majoritate este aceea de a vedea

justiția procedurală ca alternativă (nu supliment) la controlul material la nivel

european. Astfel, procesul decizional la nivel național devine un fetiș, iar

Curtea devine agnostică față de rezultate. Se ignoră faptul că pot rezulta

soluții inechitabile dintr-un proces decizional național ireproșabil și, în cele

din urmă, se reduce nivelul cerințelor atunci când se stabilesc criteriile109.

42. În prezenta cauză, proceduralizarea marjei de apreciere promovează

un formalism de fațadă nejustificat. Majoritatea o ia pe scurtătură aici.

Trebuie spus cel puțin că această abordare față de dezbaterea legislativă este

extrem de problematică. Una este să se considere că astfel, Curtea poate

examina intensitatea și calitatea dezbaterii parlamentare sau a altor forme de

proceduri interne pentru a căuta indicii ale „necesității” de a aplica restrângeri

unui drept garantat de Convenție. Alta este însă să se înlocuiască protejarea

drepturilor prin simpla aprobare a procedurii parlamentare. Indiferent de

Parlament și de circumstanțele adoptării ei, va fi dificil pentru o lege să nu se

ridice la nivelul extrem de scăzut al normei pe care majoritatea o aplică în

prezenta cauză examinării procedurii parlamentare. Dacă o astfel de

examinare este suficientă pentru a scuti statele membre de obligațiile care le

revin, marja de apreciere va fi nelimitată în practică întotdeauna.

43. Lucru și mai grav, majoritatea afirmă în mod eronat că acuzatul avea

dreptul de a prezenta observații, declarații și cereri, „în care putea ridica

chestiuni de drept și de fapt”110. În ceea ce privește chestiunile de drept,

această afirmație este pur și simplu falsă. Chestiunile de drept ridicate de un

acuzat în observațiile sale, chiar dacă acesta din urmă are pregătire juridică,

sunt pur și simplu ignorate de instanțele portugheze. Într-adevăr,

reclamantului i s-a interzis, la fel ca oricărui alt acuzat, să își prezinte propria

apărare tehnică. A trebuit să se lase asistat de un avocat în toate fazele

procesului. În temeiul art. 302 alin. 2 și alin. 4 C. proc. pen., numai apărătorul

are posibilitatea de a solicita administrarea de probe suplimentare și de a

108. A se vedea opinia separată a judecătorilor Ziemele, Sajó, Kalaydjiyeva, Vučinić și De

Gaetano în Animal Defenders International, citată anterior, pct. 9.

109. A se vedea criticile formulate de fostul vicepreședinte al Curții, doamna judecător

Tulkens, în Conclusions générales la Le principe de la subsidiarité au sens du droit de la

Convention européenne des droits de l’Homme, Frédéric Sudre, Collectif, Anthemis,

pag. 406: „pericolul proceduralizării este acela că se epuizează controlul Curții la constatarea

că imperativele procedurale sunt îndeplinite și nu mai are aspect substanțial. Proceduralizarea

riscă astfel să fie un alibi pentru controlul pe fond și ar putea face jocul celor care încearcă

să relaxeze controlul exercitat de Curte asupra deciziilor de stat.” Pentru doctrina recentă pe

această temă, a se vedea Saul, „The European Court of Human Rights’ Margin of

Appreciation and the Processes of National Parliaments” (2015) Human Rights Law Review,

pag. 745-774; Gerards și Brems (ed.), Procedural Review in European Fundamental Rights

Cases, CUP, 2017; și Arnadóttir, „The «procedural turn» under the European Convention

on Human Rights and presumptions of Convention compliance» (2017) International

Journal of Constitutional Law, pag. 9-35.



prezenta un rezumat al concluziilor sale cu privire la caracterul suficient sau

nu al probelor strânse și la chestiunile de drept ridicate111. În temeiul art. 360

alin. 1 C. proc. pen., doar apărătorul este autorizat de președinte să ia

cuvântul, în special în urma audierii martorilor și a intervenției Parchetului,

pentru a expune oral în fața instanței concluziile de fapt și de drept care, în

opinia sa, trebuie deduse în baza probelor prezentate112. În temeiul art. 98

alin. 1 C. proc. pen., în orice fază a procesului, acuzatul poate să prezinte

observații, declarații și cereri, chiar dacă nu sunt semnate de un avocat113. Dar

acesta nu poate prezenta „propria sa apărare tehnică”, ceea ce înseamnă că nu

poate ridica sau discuta nicio chestiune de drept. Aceasta este jurisprudența

constantă a Curții Supreme și a instanțelor de apel, a căror motivare este aceea

că „obiectul acestui drept [de petiționare] nu este de a-i permite acuzatului să

înlocuiască apărătorul”114. În mod surprinzător, însăși majoritatea citează, la

pct. 57 și 148 din hotărâre, jurisprudența Curții Supreme, care contrazice

afirmația sa de la pct. 156.

44. Dar aceasta nu este singura afirmație eronată în ceea ce privește

faptele. Majoritatea menționează și obligația impusă acuzaților de a fi

reprezentați „în aproape toate procesele penale”115. Și acest lucru reprezintă

o denaturare gravă a legislației și jurisprudenței interne. Majoritatea însăși

menționează, la pct. 37 și 57 din hotărâre, jurisprudența Curții Supreme în

conformitate cu care un avocat nu poate „în niciun caz” să se apere el însuși

într-un proces penal și care declară „inaplicabile în materie penală”

dispozițiile legale care autorizează judecătorii și avocații să se apere ei înșiși

în fața instanțelor.

45. Acestea nu sunt erori materiale, ci derivă din descrierea eronată a

factorilor decisivi în motivarea majorității. Acestea sunt afirmații care

constituie responsabilitatea exclusivă a Curții și nu pot fi imputate părților,

pur și simplu deoarece acestea nu au prezentat astfel de argumente. Nici

reclamantul, nici Guvernul nu au susținut că acuzații pot să prezinte propria

apărare tehnică și să prezinte observații cu privire la chestiuni de drept.

Aceștia au susținut exact contrariul, în mod clar și coerent116. În fața oricărei

instanțe care se respectă, erorile de această importanță ar fi suficiente pentru

a justifica anularea deciziei pronunțate prin faptul că s-a bazat pe o descriere




114. Pct. 43 din hotărâre. A se vedea, de asemenea, hotărârea din 25 septembrie 2008 a Curții

Supreme de Justiție în cauza 2300/08, hotărârea din 9 ianuarie 2017 a Curții de Apel

Guimarães în cauza nr. 228/14.6JABRG-A.G1, hotărârea din 3 iunie 2015 a Curții de Apel

Coimbra în cauza nr. 2320/12.2TALRA-A.C1, hotărârea din 24 septembrie 2013 a Curții de

Apel Evora în cauza nr. 599/09TAOLH.


116. Pct. 105 și 107 din hotărâre în ceea ce privește poziția Guvernului. Pct. 94 și 96 în ceea

ce privește poziția reclamantului. Argumentația majorității nu este în concordanță nici măcar

cu observațiile Guvernului.


eronată care a exercitat o influență decisivă asupra soluției cauzei. Art. 80 din

Regulamentul Curții prevede exact acest tip de erori grave. Aceasta este

singura cale de drept care face posibilă remedierea erorilor sus-menționate în

legătură cu legislația și jurisprudența portugheză care, în sensul art. 80,

trebuie să fie considerate elemente de drept decisive117.

B. Examinarea deciziei adoptate în prezenta cauză (pct. 46-54)

46. După ce a hotărât că interzicerea generală a dreptului de a se apăra el

însuși s-a bazat pe „motive relevante și suficiente”, majoritatea promite să

„verifice, în contextul evaluării generale a caracterului echitabil al procesului

penal, dacă instanțele naționale, prin aplicarea normei contestate, au prezentat

de asemenea motive relevante și suficiente în susținerea deciziilor lor”118. Dar

nu își îndeplinește nici această promisiune.

47. Pentru a examina „calitatea controlului jurisdicțional”119 în prezenta

cauză, aceasta citează anumite decizii pronunțate de instanțele interne în

cauze privind alți pârâți decât reclamantul, în special o serie de hotărâri în

care Curtea Supremă a Portugaliei „a stabilit [...] filosofia aflată la baza

restrângerii posibilității unui acuzat de a se apăra el însuși și scopurile

urmărite de dispoziția referitoare la obligația reprezentării de către un

avocat”, ca de exemplu „necesitatea de a asigura desfășurarea imparțială a

judecării unei cauze”, „necesitatea de a se asigura că acuzatul primește

asistență tehnică” și „existența [...] unei tensiuni, între calitatea de acuzat și

responsabilitățile apărătorului”120.

48. Cu toate acestea, niciuna dintre deciziile citate nu s-a referit la

reclamant. Majoritatea însăși adaugă că înseși „Curtea recunoaște, de

asemenea, că până și un acuzat cu profesia de avocat, cum este reclamantul,

ar putea să nu fie capabil – deoarece acuzațiile îl vizează personal – să se

apere el însuși în mod eficient în propria cauză”121. Într-adevăr, aceasta este

singura parte a raționamentului în care majoritatea examinează motivele

117. A se vedea jurisprudența Curții privind denaturarea argumentelor de fapt și de drept care

au fost invocate de părți și care au exercitat o influență decisivă asupra soluției cauzei,

Baumann împotriva Austriei (revizuire), nr. 76809/01, 9 iunie 2005. Cu privire la condiția

„fapt nou” pentru a obține o revizuire a unei hotărâri, E.P. împotriva Italiei (revizuire), nr.

31127/96, 3 mai 2001; Pupillo împotriva Italiei (reparație echitabilă), nr. 41803/98, 18

decembrie 2001; Viola împotriva Italiei (revizuire), nr. 44416/98, 7 noiembrie 2002; Perhirin

și alții împotriva Franței (revizuire), nr. 44081/98, 8 aprilie 2003; Karagiannis și alții

împotriva Greciei (revizuire), nr. 51354/99, 8 iulie 2004; Sabri Taş împotriva Turciei

(revizuire), nr. 21179/02, 25 aprilie 2006, Davut Mıçooğulları împotriva Turciei (revizuire),

nr. 6045/03, 16 decembrie 2008, Fonyódi împotriva Ungariei (revizuire), nr. 30799/04, 7

aprilie 2009, Hertzog și alții împotriva României (revizuire), nr. 34011/02, 14 aprilie 2009.






pentru care este posibil ca unui avocat să nu i se permită să se apere el însuși,

deși aceasta constituie, în opinia sa, tocmai chestiunea pe care „prezenta

cauză [o] are ca obiect în principal”122. În orice caz, toate deciziile pronunțate

de instanțele interne în prezenta cauză123 reprezintă mai degrabă o extindere

a analizei in abstracto a legislației decât o analiză in concreto a

circumstanțelor specifice ale cauzei reclamantului, și asta din simplul motiv

că instanțele interne nu puteau să își folosească puterea de apreciere astfel

încât să evite orice denaturare într-un caz concret124.

49. Din expunerea situației de fapt prezentată în hotărârea propriu-zisă

reiese în mod clar că instanțele interne nu au prezentat motive relevante și

suficiente pentru a justifica interzicerea dreptului reclamantului să se apere el

însuși. Cu toate acestea, majoritatea încearcă să se substituie instanțelor

interne în aprecierea circumstanțelor specifice cauzei. De exemplu, aceasta

susține că legitimitatea motivelor interzicerii generale a dreptului acuzatului

să se apere el însuși este cu atât mai evidentă „cu cât, precum în prezenta

cauză, acuzatul este avocat suspendat din barou, prin urmare nefiind

înregistrat în mod corespunzător în barou [...] și [...] a fost anterior acuzat de

ultraj contra unui magistrat”125. Aceste motive ar fi putut fi relevante pentru

a justifica interdicția aplicată reclamantului de a se apăra el însuși, dar în

situația în fapt în prezenta cauză nu există nimic care să le indice pe cele care

au prevalat efectiv în speță. Instanțele interne nu au avut niciun cuvânt de

spus în acest sens. Or, nu este de competența Curții să aprecieze faptele ca

atare, precum o instanță de prim grad de jurisdicție. Prin urmare, prefer să mă

abțin, așa cum ar fi trebuit să facă și majoritatea, de la a încerca să ghicesc ce

ar fi putut să aibă în vedere instanțele interne.

50. Pentru a analiza consecințele incapacității reclamantului de a se apăra

el însuși cu privire la „caracterul echitabil în general” al procesului,

majoritatea exprimă o serie de prezumții și deducții pe care nici măcar

instanțele interne nu le-au menționat. De exemplu, aceasta afirmă că „cu toate

acestea, nu reiese că [reclamantul] a pus sub semnul întrebării calificarea sau

calitatea avocatei din oficiu în fața instanțelor naționale”126, fapt pe care îl

consideră important. Formula negativă, dubitativă, „nu reiese”, este, desigur,

utilizată deoarece majoritatea nu poate fi sigură de un element care nu a fost

stabilit de instanțele interne.

51. În mod similar, în cadrul aprecierii efectelor asupra caracterului

echitabil în general al procesului, majoritatea face declarații contradictorii

care arată cât este de dificil să înlocuiască instanțele interne în evaluarea



124. A se vedea, cu toate acestea, Gillow, citată anterior, pct. 56, și Ždanoka, citată anterior,

pct. 128, precum și cerința privind un „grad de individualizare suficient” atunci când o lege

interzice unei categorii de persoane exercitarea unui drept garantat de Convenție.




motivelor pentru care a fost luată o decizie. De asemenea, aceasta afirmă că

reclamantul „nu a susținut niciodată că s-a aflat în imposibilitatea de a

prezenta instanțelor propria sa versiune asupra faptelor sau propria sa

interpretare a prevederilor legale relevante”127. Imediat după aceea, aceasta

pretinde că „[s]implul fapt că aceasta [avocata desemnată din oficiu] nu a

răspuns cererii Tribunalului Constituțional privind aprobarea și semnarea

actului de sesizare a instanței constituționale, întocmit de reclamant însuși, nu

poate fi considerat în sine ca o eroare”128. Desigur, nu era vorba de o „eroare”,

ci de o alegere a avocatei desemnate din oficiu, care nu dezvăluie nimic mai

mult decât dezacordul dintre reclamant și aceasta din urmă în ceea ce privește

strategia juridică de urmat, strategie care, de altfel, l-a pus pe reclamant „în

imposibilitatea de a prezenta [...] propria sa interpretare a prevederilor legale

relevante” în fața Tribunalului Constituțional. Această alegere a avocatei din

oficiu, de a nu semna cererea de sesizare a instanței constituționale, formulată

de reclamant, constituie esența capătului de cerere formulat de reclamant, cu

privire la incapacitatea acestuia din urmă de a prezenta propria sa interpretare

a dispozițiilor legale relevante deoarece nu a putut să prezinte propria apărare

tehnică.

52. Lucrul cel mai grav este că acest lucru nu s-a întâmplat o singură dată,

cum susține majoritatea, ci de două ori, deoarece calea de atac exercitată de

reclamant împotriva hotărârii definitive a fost de asemenea declarată

inadmisibilă pe motiv că nu a fost semnată de avocata din oficiu129.

Reclamantul nu a avut posibilitatea să prezinte propria interpretare a

dispozițiilor legale relevante nici în fața curții de apel.

53. În fine, figura de stil cea mai regretabilă este folosită pentru a-l

prezenta pe reclamant drept un cauzator de probleme, care „nu avea abordarea

obiectivă și imparțială care era necesară, conform legislației portugheze,

pentru ca un acuzat să se apere el însuși”130. Ca să nu pară „nejustificată”

concluzia instanțelor interne, majoritatea a invocat antecedentele judiciare ale

reclamantului și a criticat comportamentul acestuia, despre care consideră că

„o astfel de recidivă, pentru care reclamantul ar fi fost pasibil de o pedeapsă

privativă de libertate pe o perioadă de 4 luni și 15 zile, nu poate fi considerată

minoră”131, omițând să precizeze că infracțiunea de care era acuzat

reclamantul se pedepsește, alternativ, cu doar 180 de zile-amendă132. Acest



129. A se compara pct. 16 și 20 din hotărâre.


131. Pct. 165 din hotărâre. Ca să cităm din opinia parțial separată a judecătorilor Sajó,

Lazarova-Trajkovska și Vučinić, la care a subscris și judecătorul Turkiović, în cauza

Simeonovi împotriva Bulgariei [(MC), nr. 21980/04, CEDO 2017 (extrase)]: „Analiza

caracterului echitabil în general, astfel cum a fost efectuată în prezenta cauză, riscă să

înlocuiască evaluarea caracterului echitabil al unui proces cu cea a plauzibilității unei

condamnări.”



limbaj tranșant, ce are ca scop denigrarea reclamantului, este inacceptabil.

Acesta depășește cu mult ceea ce instanțele interne ar fi putut să spună despre

el. Dacă scopul figurii de stil este de a-l face pe cititorul amator de fraze de

efect să devină ostil față de reclamant, atunci nu îi reușește. Astfel cum s-a

menționat deja, aceste fapte nu sunt stabilite în niciun moment în deciziile

instanțelor interne cu privire la reclamant133. Aceste presupuse „considerații”

ale instanțelor interne nu se regăsesc absolut deloc în partea în fapt a hotărârii

pronunțate de Curte. Ceea ce reflectă într-adevăr această formulă este o

tehnică de redactare care se poate transforma într-o evaluare directă a

personalității reclamantului, care denaturează jocul în detrimentul

reclamantului.

54. În opinia mea, Guvernul nu a prezentat „motive relevante și suficiente”

pentru a justifica interzicerea dreptului de a se apăra el însuși, impusă

reclamantului, sau norma generală care a dus la această interzicere. Nu doar

că majoritatea nu a reușit să arate motivele autorităților naționale, ci a încercat

într-un mod nepotrivit, și nereușit, să le înlocuiască cu motivele proprii, ca și

cum Curtea ar fi o instanță de fond.

Partea a doua – O abordare pro persona a cauzei (pct. 55-80)

V. Jurisprudența relevantă a Curții (pct. 55-61)

A. Moștenirea incertă lăsată de Croissant (pct. 55-59)

55. După ce am respins abordarea majorității, acum voi prezenta opinia

mea cu privire la această cauză, începând cu analiza jurisprudenței relevante

a Curții din Strasbourg. Art. 6 § 3 lit. c) prevede că orice acuzat de o

infracțiune are „în special” dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de

un apărător ales de el”. Conform unei jurisprudențe vechi a Comisiei, statul

este cel care trebuie să aleagă între cele două opțiuni menționate:

„Prin urmare, Comisia a decis că art. 6 § 3 lit. c) interzice desfășurarea unui proces

penal fără o reprezentare adecvată a apărării, dar nu garantează totuși acuzatului dreptul

să decidă el însuși modul în care își va asigura apărarea. Chestiunea dacă acuzatul se va

apăra el însuși sau va fi reprezentat de un avocat, fie liber ales, fie, după caz, desemnat

de instanță, se înscrie în domeniul de aplicare al legislației sau al regulamentului de

procedură al instanței.”134

133. Instanțele interne s-au limitat la a considera că „reclamantul nu putea interveni în

procedură fără asistența unui apărător” (pct. 13 din hotărâre). Acestea nu au afirmat în niciun

moment că reclamantul suferea de tulburări psihice sau că „nu avea” capacitatea mintală de

a se apăra el însuși. A se vedea pct. 165 din hotărâre.

134 X împotriva Norvegiei, nr. 5923/72, decizia Comisiei din 30 mai 1975, DR 3, pag. 44.


56. Majoritatea ezită între consolidarea acestei interpretări „disjunctive” a

art. 6 § 3 lit. c)135 și renunțarea la aceasta:

„Curtea observă că o interdicție absolută aplicată dreptului unui acuzat de a se apăra

el însuși fără asistența unui avocat în materie penală poate fi excesivă în anumite

circumstanțe.”136

57. Singura cauză invocată de majoritate care se referă la interzicerea

absolută a dreptului acuzatului să se apere el însuși este decizia de

inadmisibilitate pronunțată în cauza Correia de Matos137. În toate celelalte

cauze menționate, asistența obligatorie a unui avocat nu era absolută, ci

depindea de circumstanțele cauzei.

58. În cauza Croissant, Curtea a hotărât:

„Norma – al cărei echivalent se regăsește în legislația altor state contractante – care

impune unui acuzat asistența din partea unui avocat în toate fazele procesului în fața

instanței regionale [art. 140 din Codul de procedură penală [din Germania] [...]] nu

poate fi, în opinia Curții, incompatibilă cu Convenția”.138

În ciuda termenilor aparent generali ai acestei afirmații, o atenție deosebită

trebuie acordată unui set de două elemente139. În primul rând, în cauza

germană, reclamantul a fost apărat de doi avocați aleși, dar a ridicat obiecții

cu privire la desemnarea unui al treilea avocat de către instanță, împotriva

dorinței sale. Acesta nu a contestat faptul că instanța putea desemna un avocat

în general, ci numai desemnarea unui al treilea avocat, pe care o considera

inutilă în cauza sa. În schimb, Curtea a considerat „relevante și suficiente”

motivele pe care instanțele naționale s-au bazat pentru desemnarea unui al

treilea apărător, având în vedere obiectul procesului, complexitatea

chestiunilor de fapt și de drept și personalitatea acuzatului140. În al doilea

rând, și cel mai important, Codul de procedură penală al Germaniei a

consacrat, și consacră în continuare, dreptul acuzatului de a se apăra el însuși

ca regulă generală, cazurile de reprezentare obligatorie din partea unui avocat,

prevăzute la art. 140, fiind doar o excepție. Prin urmare, Curtea nu ar trebui

să tragă concluzii pripite, cum a făcut în decizia de inadmisibilitate pronunțată

în cauza Correia de Matos141, privind dreptul de a se apăra el însuși pe baza

jurisprudenței Croissant.



137 Correia de Matos, citată anterior.

138 Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, pct. 27, seria A, nr. 237-B.

139. Croquet, „The right of self-representation under the European Convention on Human

Rights: what role for the limitation analysis?” (2012)3, European Human Rights Law Review

292-308, care critică în mod corect incertitudinea juridică determinată de interpretarea

eronată a hotărârii Croissant în prima hotărâre pronunțată de Curte în cauza Correia de

Matos.

140 Ibidem, pct. 28 și 30.

141 Correia de Matos, citată anterior.


59. Același argument ar putea fi invocat în ceea ce privește celelalte două

cauze citate de majoritate în legătură cu desemnarea unui apărător de către o

instanță. În cauza X împotriva Finlandei, a fost desemnat un avocat (și tutore),

deoarece comisia de expertiză psihiatrică a instituției medico-legale a hotărât

că reclamanta nu era în măsură să se apere ea însăși142. În plus, în Finlanda

nu era obligatorie reprezentarea de către un avocat într-un proces penal, cu

excepția anumitor cazuri justificate de motive speciale143. În fine, decizia

pronunțată de Comisie în cauza Weber împotriva Elveției144 se referea, de

asemenea, la o dispoziție din Codul de procedură penală al Genevei, care

impunea reprezentarea de către un avocat numai în cauzele aflate sub

jurisdicția unei instanțe cu jurați, într-un context general de asistență

facultativă din partea unui apărător145.

B. Criteriul necesității „în interesele justiției” (pct. 60-61)

60. În plus, deși este adevărat că, în general, Curtea a declarat că „[n]orma

[...] care impune unui acuzat asistența din partea unui avocat [în procesul

penal] nu poate fi, în opinia Curții, incompatibilă cu Convenția”, aceasta a

atașat totuși acestei afirmații o rezervă, conform căreia dreptul consacrat la

art. 6 § 3 lit. c) nu poate fi încălcat decât „dacă există motive relevante și

suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun”146. Trei concluzii

principale pot fi trase din această rezervă esențială. În primul rând, „motivele

relevante și suficiente” care permit aplicarea de restrângeri asupra unui drept

protejat de Convenție se referă la motivarea formulată de instanța internă la

„judecarea cauzei”. Alegerea cuvintelor nu este nesemnificativă. Cuvântul-

cheie din această propoziție este „impun”, care corespunde criteriului

necesității pe care instanța trebuie să îl aplice atunci când se pronunță. Acest

criteriu face parte integrantă din controlul proporționalității147. În al doilea

rând, atunci când se pun în balanță interesele concurente aflate în joc, trebuie

să se pună interesele justiției pe unul din talgerele balanței, iar alegerea

acuzatului privind modul său de reprezentare pe celălalt talger. În al treilea

rând, controlul proporționalității (care include criteriul necesității) este o

clauză de limitare implicită și esențială a celor două drepturi consacrate de

art. 6 § 3 lit. c) din Convenție, dreptul să se apere el însuși și dreptul să se

apere cu asistența unui apărător, neexistând niciun motiv care să justifice

142 X împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 182.

143 Ibidem, pct. 124-126 și 190.

144 Weber împotriva Elveției, nr. 24501/94, decizia Comisiei din 17 mai 1995, nepublicată.

145. A se vedea art. 29 din Codul de procedură penală al Genevei.

146. A se vedea, printre altele, Lagerblom împotriva Suediei, nr. 26891/95, pct. 50 și 54, 14

ianuarie 2003; și Mayzit împotriva Rusiei, nr. 63378/00, pct. 66, 20 ianuarie 2005, în urma

hotărârii Croissant, citată anterior, pct. 29.

147. Cu privire la cele trei etape ale controlului proporționalității, a se vedea opinia mea din

hotărârea Mouvement raëlien suisse, citată anterior.


tratarea în mod diferit a primei părți de la lit. c) față de a doua parte în ceea

ce privește restrângerile implicite aplicabile.

61. Având în vedere jurisprudența Curții, majoritatea consideră că o

„interzicere absolută” a dreptului de a se apăra el însuși „poate fi [...]

excesivă”148. Nu voi categorisi această afirmație: o interzicere absolută este

excesivă, ceea ce înseamnă, în acest context, că aceasta este contrară

Convenției. Voi prezenta acum motivele literale, teleologice și sistematice

pentru care dreptul de a se apăra el însuși trebuie recunoscut ca un drept

autonom în cadrul structurii Convenției.

VI. Un drept autonom în raport cu Convenția (pct. 62-67)

A. Interpretarea literală (pct. 62-64)

62. Orice acuzat de o infracțiune are dreptul „să se apere el însuși sau să

fie asistat de un apărător ales de el”. Textul art. 6 § 3 lit. c) definește un drept

(cel de a se apăra) și două mijloace de a-l exercita (el însuși sau cu ajutorul

unui apărător). Ceea ce înseamnă că acuzații în materie penală ar trebui să

aibă posibilitatea să aleagă tipul de apărare pe care îl doresc. Posibilitatea de

a se apăra el însuși și de a respinge asistența unui avocat trebuie prevăzută cel

puțin pentru o categorie de cauze. Desigur, această posibilitate de a alege nu

trebuie neapărat să fie absolută și, în anumite situații, Curtea a considerat că

restrângerile aplicate acesteia sunt rezonabile149.

63. Cu toate acestea, nu se poate considera că art. 6 § 3 lit. c) este respectat

atunci când acuzatul poate alege doar una dintre aceste două opțiuni, de a se

apăra el însuși sau cu asistența unui apărător. Dreptul de a se apăra el însuși

în procesul penal este la fel de absolut ca și dreptul de a fi asistat de un

apărător ales, deoarece acesta nu este supus niciunei clauze explicite de

limitare, spre deosebire, de exemplu, de dreptul la asistență judiciară. Nimeni

nu ar susține că dreptul la asistență din partea unui apărător ar fi respectat

dacă un stat i-ar refuza unei persoane accesul la un avocat, dar i-ar acorda

dreptul de a se apăra ea însăși. Într-un astfel de caz, ar fi greu de respectat o

interpretare strict disjunctivă a art. 6 § 3 lit. c). Din punct de vedere

gramatical, cele două părți de la lit. c) se află în poziție simetrică și nu există

așadar niciun motiv pentru a adopta o perspectivă diferită față de cea dintâi.

Altminteri, am putea citi, de exemplu: „orice persoană are dreptul să se apere

ea însăși, cu excepția cazului în care este asistată de un apărător ales.” În mod

evident, nu se spune așa ceva în Convenție.

64. Din punct de vedere al interpretării strict literale, trebuie mers puțin

mai departe. Trei elemente ale dispoziției în discuție subliniază rolul activ al

acuzatului în desfășurarea apărării sale și alegerea modalităților de


149. A se vedea, de exemplu, Croissant, citată anterior, pct. 29.


reprezentare a acestuia. În primul rând, la art. 6 § 3 lit. c), posibilitatea de a

se apăra el însuși este menționată înainte de asistența unui avocat. În al doilea

rând, în cazul în care apărarea este exercitată de un avocat, acesta din urmă

este un simplu agent al acuzatului și îl asistă pe acesta fără a-l înlocui. Astfel

se poate interpreta, în a doua parte a tezei, sintagma „să fie asistat de un

apărător ales de el” (în limba franceză „avoir l’assistance d’un défenseur”; în

engleză „through legal assistance of his own choosing”) . În fine, folosirea

formei active subliniază rolul activ pe care acuzatul trebuie să îl joace în

alegerea strategiei de apărare și a formei de reprezentare pe care o preferă.

B. Interpretarea teleologică (pct. 65-67)

65. Acestea fiind spuse, analiza mea nu se bazează exclusiv pe, sau în

esență, pe un argument literal, ci mai degrabă pe un argument teleologic:

numai o interpretare a dreptului de a se apăra el însuși ca drept autonom în

contextul Convenției este în conformitate cu concepția fundamentală a

acuzatului ca subiect, nu obiect, al procesului. O astfel de interpretare pro

persona a procesului penal, care nu este decât o moștenire rămasă de la

lucrarea Dei Delitti et delle Pene a lui Cesare Beccaria și a Revoluției

Iluminismului care a urmat în domeniul dreptului procesual penal, ar fi trebuit

să clarifice reflecțiile Curții în speță150.

66. În cadrul procesului penal având la bază demnitatea umană și

preeminența dreptului, statul trebuie să demonstreze acuzatului, victimelor și

societății în general că acuzatul a acționat în mod condamnabil. Urmărirea

penală poate fi considerată o procedură prin care statul încearcă să explice și

să probeze că faptele persoanei au fost contrare normelor comune ale

comunității. Acțiunea apărării este contra-explicația simetrică a unei persoane

care încearcă să demonstreze că nu a comis faptele de care o acuză parchetul

sau că faptele sale nu au încălcat dreptul comunității.

67. Faptul că aceste argumente trebuie traduse în limbajul adesea obscur

al dreptului nu ar trebui să mascheze caracterul dialogic al procesului și nici

să ducă la excluderea acuzatului: dialogul se desfășoară, în principiu, între

acuzat și stat. Singura interpretare compatibilă cu acest principiu este că nicio

persoană nu ar trebui să se poată interpune între acuzat și stat în exercitarea

dreptului la apărare și că acuzatul ar trebui să poată alege dacă preferă să fie

150. În sprijinul acestui argument, un studiu al istoriei europene ar fi putut demonstra că, în

general, dictaturile privează persoanele acuzate de posibilitatea de a-și alege forma de

reprezentare și le impun asistența din partea unui apărător. A se vedea exemplul unor astfel

de restrângeri în Germania nazistă și Austria nazistă, mai întâi în fața instanțelor penale

speciale (Sondergerichten), apoi în fața tuturor instanțelor penale ordinare: Verordnung der

Reichsregierung über die Bildung von Sondergerichten vom 21. März 1933, pct. 10;

Verordnung über die Zuständigkeit der Strafgerichte vom 1. Februar 1940, pct. 32;

Verordnung zu Durchführung der Verordnung über die Zuständigkeit der Strafgerichte vom

13. März 1949, pct. 18; Verordnung zur weiteren Anpassung der Strafrechtspflege an die

Erfordernisse des totalen Kriegs vom 13. Dezember 1944, pct. 12.


asistat de o persoană considerată mai competentă pentru a transpune

pretențiile sale în limbaj juridic. Această interpretare teleologică a Convenției

decurge cu ușurință din cele trei caracteristici gramaticale ale dispoziției în

discuție, care au fost menționate mai sus. Având în vedere această interpretare

literală și teleologică concordantă, se poate concluziona doar că respectarea

autonomiei acuzatului în calitate de subiect de drept este rațiunea de a fi a art.

6 § 3 lit. c). Autonomia de a alege, fără presiuni nejustificate din partea

statului sau a oricărei persoane, o strategie de apărare și cea mai adecvată

formă de reprezentare ca parte integrantă a acesteia stau la baza dreptului de

a se apăra el însuși151.

VII. Un drept neabsolut în raport cu Convenția (pct. 68-80)

A. Interpretarea sistematică (pct. 68-76)

68. Interpretarea art. 6 § 3 lit. c) propusă mai sus pare cu atât mai plauzibilă

când se acordă atenție contextului juridic în care evoluează Convenția152.

Practica statelor europene, dreptul internațional în materie de drepturile

omului și dreptul penal internațional converg către recunoașterea dreptului

acuzatului de a se apăra el însuși într-un proces penal. Am demonstrat deja

cât de ilogic este faptul că majoritatea consideră practica din statele membre

ale Consiliului Europei mai degrabă o „tendință” decât „consens”. Acum, voi

detalia pe scurt forma pe care o ia această practică la nivelul instanțelor

interne pentru a încerca, independent de această distincție terminologică, să

găsesc o bază comună de care Portugalia se distanțează.

69. Curtea a examinat legislația a 35 de state membre, altele decât

Portugalia. 31 dintre acestea au prevăzut, ca regulă generală, dreptul ca un

acuzat să se apere el însuși, iar celelalte 4 state interzic acuzatului, ca regulă

generală, să se apere el însuși, dar prevăd totodată excepții notabile.

Interzicerea absolută, în Portugalia, a dreptului de a se apăra el însuși se

situează la extremitatea acestei game. Majoritatea țărilor care au prevăzut, ca

regulă generală, dreptul de a se apăra el însuși prevăd, de asemenea, excepții

importante. Numai Irlanda și Polonia nu prevăd niciun fel de excepție. În

Malta, chiar dacă asistența unui avocat nu este aproape niciodată obligatorie

ca atare, instanțele îndeamnă în general acuzatul să accepte să fie asistat de

un apărător. În Republica Moldova, obligația de a fi asistat de un avocat este

prevăzută în unele cazuri, însă acuzatul poate, în mod normal, să facă cerere

151. Cu privire la nucleul dur al dreptului într-o cauză referitoare la art. 6, a se vedea opinia

mea separată la hotărârea Károly Nagy împotriva Ungariei (MC), nr. 56665/09, CEDO 2017.

152. Cu privire la importanța interpretării sistematice, a se vedea opinia mea la hotărârea Al-

Dulimi și Montana Management Inc. împotriva Elveției (MC), nr. 5809/08, pct. 17-24,

CEDO 2016.


de renunțare în mod voluntar la aceasta, dar cererea poate fi respinsă de

instanță sau de parchet.

70. Alte țări sunt mai exacte în legătură cu excepțiile pe care le prevăd

pentru dreptul de a se apăra el însuși. De exemplu, 19153 din cele 31 de state

care acceptă, ca regulă generală, ca acuzatul să se apere el însuși, prevăd

excepții în funcție de gradul de jurisdicție sau de faza procesuală. În general,

cu cât este mai mare gradul de jurisdicție, cu atât mai frecvent se prevede o

formă de asistență obligatorie din partea unui avocat, în special în fața Curții

Supreme sau Constituționale. Unele țări impun asistența din partea unui

avocat pentru anumite tipuri de proceduri, cum ar fi tranzacția penală154 sau

extrădarea155. În 21156 dintre aceste 31 de țări, acuzaților li se interzice să se

apere ei înșiși atunci când sănătatea lor mintală nu le-o permite. 19157 dintre

aceste 31 de state prevăd obligativitatea reprezentării în funcție de gravitatea

infracțiunii. 10158 dintre aceste 31 țări impun asistența din partea unui avocat

atunci când acuzatul nu poate vorbi în limba în care se desfășoară procesul.

În fine, unele țări prevăd asistența obligatorie a unui avocat atunci când

acuzatul a fost dat afară din sala de judecată sau când a perturbat în orice fel

buna desfășurare a procesului159.

71. Cele patru state membre, din cele 35 de state membre studiate de Curte,

care interzic în general unui acuzat să se apere el însuși prevăd, de asemenea,

excepții. În special, Italia și Spania permit acuzaților să se apere ei înșiși în

procesele penale având ca obiect infracțiuni minore. În Norvegia, regula este

asistența oferită de un apărător, dar instanța poate accepta renunțarea

acuzatului la aceasta după ce a efectuat o „evaluare cuprinzătoare” care ia în

considerare toate circumstanțele cauzei, precum gravitatea infracțiunii

imputate acuzatului, complexitatea chestiunilor juridice, capacitatea

acuzatului de a-și asigura propria apărare și gradul de jurisdicție. Numai San

Marino se alătură Portugaliei în ceea ce privește rigoarea normei, chiar dacă

acuzatul poate să facă el însuși anumite acte de procedură, precum declararea

apelului.

153. Albania, Armenia, Bulgaria, Croația, Finlanda, Franța, Germania, Georgia, Grecia,

Lituania, Luxemburg, Monaco, Republica Moldova, Țările de Jos, Regatul Unit, Rusia,

Slovacia, Ucraina și Ungaria.

154. Croația, Franța, Georgia, Letonia, Muntenegru și Ucraina.

155. Lituania și Slovacia.

156. Albania, Armenia, Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Estonia, Finlanda,

Franța, Georgia, Germania, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Muntenegru, România,

Rusia, Slovenia, Turcia, Ucraina și Ungaria.

157. Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Estonia, Finlanda, Georgia,

Germania, Grecia, Ungaria, Lituania, Republica Moldova, Muntenegru, România, Rusia,

Slovenia, Suedia, Turcia și Ucraina.

158. Armenia, Austria, Bulgaria, Georgia, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Rusia,

Ucraina și Ungaria.

159. De exemplu, Croația, Georgia și Malta.


72. De asemenea, Curtea a studiat unele țări importante din afara

Consiliului Europei. Canada și Hong Kong permit acuzatului să se apere el

însuși în toate cazurile, în timp ce SUA o acceptă, în general, însă cu câteva

excepții, cum este cazul procesului în fața Curții Supreme160.

73. Acest consens se aplică și instanțelor penale internaționale, a căror

practică a demonstrat că dreptul neabsolut de a se apăra el însuși este însoțit

de competența de a respinge un avocat desemnat din oficiu161. În cauza

Milošević, Camera de apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta

Iugoslavie a statuat astfel că art. 21 alin. 4 lit. d) din Statutul său – al cărui

text este, în esență, identic cu cel de la art. 6 § 3 lit. c) din Convenție –

garantează dreptul de a se apăra el însuși, drept care nu poate fi restrâns decât

în cazul în care „se bazează pe un principiu general de proporționalitate”. Într-

adevăr, aceasta a considerat că decizia de desemnare a unui avocat din oficiu

împotriva voinței acuzatului a fost „o eroare de drept fundamental: Camera

de Primă Instanță nu a recunoscut că orice restrângere a dreptului acuzatului

de a se apăra el însuși nu trebuie să depășească limitele necesare pentru a

proteja interesul Tribunalului de a garanta un proces rezonabil de rapid”162.

Prin urmare, Camera a hotărât că restrângerile aplicate „unui drept

fundamental cum” este cel de a se apăra el însuși au fost „prea excesive”163.

Camera de apel a confirmat această interpretare în deciziile pronunțate în

cauza Šešelj164 și, în cauza Krajišnik165, a extins dreptul de a se apăra el însuși

în privința judecatei în apel.

160. A se vedea Faretta v. California, 422 U. S. 806 (1975).

161. A se vedea Ambos, „Treatise on International Criminal Law”, 2016, III, 165-167; Boas

și alții, „International Criminal Procedure”, Cambridge University Press, 2011, Volume III,

156-163; Abeke, „The right to self-representation in International Criminal Jurisdictions”,

Tilburg University, 2011; Zahar, „Legal aid, self-representation and crisis at the Hague

Tribunal” (2008) 19 Criminal Law Forum 241; Scharf, „Self-representation versus

assignment of defence counsel before international criminal tribunals” (2006) 4 Journal of

International Criminal Justice 31; Temminck Tuinstra, „Assisting an accused to represent

himself: Appointment of amici curiae as the most appropriate option” (2006) 4 Journal of

International Criminal Justice 47; și Jørgensen, „The problem of self-representation at

International Criminal Tribunals: striking a balance between fairness and effectiveness”

(2006) 4 Journal of International Criminal Justice 64.

162 Biroul Procurorului împotriva lui Slobodan Milošević, cauza nr. IT-02-54-AR73.7,

Decizie privind apelul interlocutoriu introdus împotriva deciziei Camerei de primă instanță

privind desemnarea din oficiu a avocaților apărării, 1 noiembrie 2004, pct. 17.

163 Ibidem, pct. 18.

164 Biroul Procurorului împotriva lui Vogislav Šešelj, cauza nr. IT-03-67-PT, Decizie

privind cererea acuzării pentru pronunțarea unei ordonanțe de desemnare a unui avocat

pentru Vojislav Šešelj, 9 mai 2003, și Biroul Procurorului împotriva lui Vogislav Šešelj,

cauza nr. IT-03-67-AR73.3, Decision on Appeal Against the Trial Chamber’s Decision on

Assignment of Counsel (Decizie privind apelul introdus împotriva deciziei Camerei de primă

instanță privind desemnarea unui avocat din oficiu), 20 octombrie 2006 (decizia există doar

în limba engleză).

165 Biroul Procurorului împotriva lui Krajišnik, cauza nr. IT-00-39-T, Reasons for Oral

Decision Denying Mr. Krajišnik’s Request to Proceed Unrepresented by Counsel (Motivarea


74. Tribunalul Special pentru Sierra Leone (TSSL) a adoptat o abordare

mai restrictivă față de dreptul de a se apăra el însuși, însă fără a pune în

discuție principiul potrivit căruia „art. 17 alin. 4 lit. d) [în esență identic cu

art. 6 § 3 lit. c) din Convenție] garantează unui acuzat, în primul rând, dreptul

de a se apăra el însuși. Acest lucru decurge în mod clar și literal din textul

dispoziției.” Cu toate acestea, a hotărât că acest drept nu este absolut și că

instanța poate obliga acuzatul să accepte asistența unui avocat în cazul în care

interesele justiției o impun. Astfel, Camera de primă instanță a identificat o

listă de motive care justificau obligația impusă acuzatului de a fi reprezentat

de un apărător în speță, în special faptul că procesul era unul comun pentru

mai mulți acuzați166. Într-o altă cauză, Camera de apel a TSSL a confirmat

asistența obligatorie a unui apărător pentru un acuzat care obstrucționa

procesul îndreptat împotriva sa167.

75. În fine, am menționat deja mai sus concluziile la care a ajuns CDO și

motivele pentru care Curtea ar trebui să acorde o atenție deosebită stabilirii

unui dialog serios pe această temă. Reiau aici aceste considerații. Curtea ar

trebui să se alinieze la CDO și să concluzioneze, pe de o parte, că o interzicere

generală a dreptului de a se apăra el însuși este în totalitate contrară art. 6 § 3

lit. c) din Convenție și, pe de altă parte, că orice restrângere aplicată dreptului

de a se apăra el însuși nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru

apărarea intereselor justiției”168. O astfel de interpretare ar fi în conformitate

cu jurisprudența anterioară a Curții, astfel cum se menționează mai sus.

Curtea a admis în mai multe rânduri că, pentru a justifica restrângerile aplicate

dreptului la asistența unui apărător ales, instanțele naționale trebuie să

demonstreze că „există motive relevante și suficiente pentru a considera că

interesele justiției o impun”169. Această clauză de limitare implicită și

esențială de la art. 6 § 3 lit. c) se aplică, de asemenea, dreptului de a se apăra

el însuși într-un proces penal. Cu alte cuvinte, orice atingere adusă acestui

drept trebuie să respecte nucleul dur al dreptului fiecărei persoane de a se

apăra ea însăși și principiul proporționalității. Întrebarea esențială în această

privință este tocmai cea a ponderii intereselor concurente aflate în joc, și

deciziei orale privind respingerea cererii domnului Krajišnik pentru a se apăra el însuși, fără

asistența unui avocat), 18 august 2005 (decizia există doar în limba engleză).

166 Biroul Procurorului împotriva lui Norman, Fofana și Kondewa, cauza nr. SCSL-04-14-

T, Decision on the Application of Samuel Hinga Norman for Self-Representation under

Article 17(4)(d) of the Statute of the Special Court (Decizie privind cererea lui Samuel Hinga

Norman pentru a se apăra el însuși în temeiul art. 17 alin. 4 lit. d) din Statutul Tribunalului

Special, 20 octombrie 2006 (decizia există doar în limba engleză).

167. Biroul Procurorului împotriva lui Sesay, Kallon et Gbao, cauza nr. SCSL-04-15-T,

Decision on Application for Leave to Appeal: Gbao – Decision on Application to Withdraw

Counsel (Decizie privind autorizarea apelului: Gbao – Decizie privind cererea de desesizare

a unui apărător), 4 august 2004 (decizia există doar în limba engleză).

168. CDO, Observația generală nr. 32, citată anterior, pct. 37. Asta nu implică obligația Curții

de a urma în mod mecanic CDO, în special dacă acesta din urmă adoptă o poziție mai

restrictivă cu privire la această chestiune.

169 Lagerblom, citată anterior, pct. 50 și 54.


anume, pe de o parte, autonomia personală a acuzatului și, pe de altă parte,

motivele de interes public invocate de autoritățile naționale pentru a limita

această autonomie. În această analiză a proporționalității, statul trebuie să

prefere instrumentele cel mai puțin intruzive, protejând cât mai mult posibil

nucleul dur al dreptului în discuție.

76. CDO menționează trei motive care pot justifica impunerea unui

apărător pentru un acuzat: 1) dacă acuzatul împiedică în mod persistent și

grav buna desfășurare a procesului; 2) dacă acuzatul trebuie să se apere

împotriva unei acuzații grave dar este în mod evident incapabil să acționeze

în propriul interes; sau 3) dacă este nevoie de protejarea martorilor vulnerabili

împotriva noilor traume pe care acuzatul li le-ar putea cauza ori împotriva

intimidărilor pe care le-ar putea exercita împotriva lor dacă el însuși le-ar

adresa întrebările. Al doilea motiv, în special, ar putea fi interpretat ca

impunând obligatoriu asistența unui apărător în cauzele care sunt deosebit de

complexe din punct de vedere juridic sau atunci când pedepsele potențiale

sunt deosebit de severe. Trebuie să adaug că aceste motive nu sunt exclusive

și că statele pot avea alte motive întemeiate pentru a impune asistența unui

apărător, întotdeauna sub controlul Curții.

B. Aplicarea normelor Convenției în prezenta cauză (pct. 77-80)

77. În lumina celor menționate mai sus, situația în fapt și cadrul juridic al

prezentei cauze nu lasă loc de îndoială. În temeiul art. 287 alin. 4 C. proc.

pen., atunci când pronunță o decizie de deschidere a unei instrucții,

judecătorul de instrucție desemnează un apărător în cazurile în care acuzatul

nu este reprezentat de un avocat sau de un apărător desemnat din oficiu. Un

acuzat trebuie să fie reprezentat de un apărător, în caz contrar procesul fiind

nul [art. 119 lit. c), art. 62 și art. 64 lit. d) C. proc. pen.].

78. Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 49/2004 din 24 august 2004,

un acuzat de profesie avocat putea să se apere el însuși dacă infracțiunea

imputată nu era pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate [art. 64 alin. 1

lit. b) C. proc. pen.]. Însă aproape toate infracțiunile prevăzute de Codul penal

al Portugaliei implică o pedeapsă privativă de libertate, care fie înlocuiește

amenda, fie se combină cu aceasta. Infracțiunile care se pedepsesc doar cu

amendă (fără închisoare) erau extrem de rare în 2004, fiind și mai rare în

prezent. Codul penal prevede 292 de infracțiuni, din care doar trei se

pedepsesc cu amendă (fără închisoare). În plus, în temeiul art. 49 din Codul

penal, pedeapsa amenzii care nu a fost încă executată se poate înlocui în orice

moment cu pedeapsa închisorii.

79. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 49/2004 din 24 august 2004, un

acuzat de profesie avocat nu poate să se apere el însuși în niciun caz, în nicio


fază a procesului penal, în conformitate cu jurisprudența unanimă a

Tribunalului Constituțional, a Curții Supreme și a curților de apel170.

80. În prezenta cauză, procedura internă s-a desfășurat între 2013 și 2015.

Legislația și jurisprudența interne aplicabile la momentul faptelor sunt încă

în vigoare în prezent și sunt foarte clare: reclamantului, de profesie avocat, îi

era interzis în mod absolut să apere el însuși în orice fază a procesului penal

și să își prezinte cauza în fața instanțelor. Pe scurt, reclamantul nu a putut

niciodată să își pledeze cauza în fața unei instanțe deoarece nu a fost ascultat

niciodată.

VIII. Concluzie (pct. 81-82)

81. Atunci când litera și spiritul art. 6 § 3 lit. c) din Convenție coincid atât

de exact ca în cazul dreptului acuzatului să se apere el însuși, este greu de

înțeles de ce o instanță ar trebui să se apuce de contorsionări pentru a se

contracara reciproc. Acest exercițiu de contorsionist este de altfel discreditat

dacă se citește Convenția în lumina consensului care predomină la nivelul

dreptului internațional și al practicilor interne din statele membre.

82. Această cauză s-a dovedit mai controversată decât părea la prima

vedere. Curtea, efectiv scindată, a ales calea celei mai mici rezistențe și a

confirmat poziția Guvernului pârât. Cu toate acestea, această scindare din

cadrul Curții reflectă două perspective radical diferite față de procesul penal

și de dreptul la apărare. Din acest punct de vedere, hotărârea anunță o revenire

la înclinațiile din trecutul întunecat și tulburat al Europei, când acuzatul era

considerat un obiect în mâinile statelor atotputernice care puteau să îi impună,

chiar împotriva voinței sale, ce considerau ele că este în interesul său.

170. Hotărârea Tribunalului Constituțional nr. 196/07; hotărârea Tribunalului Constituțional

nr. 461/2004; hotărârea Curții Supreme de Justiție din 20 novembre 2014 în cauza nr. 7/14;

hotărârea Curții Supreme de Justiție din 12 iunie 2014 în cauza nr. 7/14; hotărârea Curții

Supreme de Justiție din 1 iulie 2009 în cauza nr. 279/96.0TAALM.S1; hotărârea Curții

Supreme de Justiție din 7 aprilie 2005 în cauza nr. 3236/04; hotărârea Curții de Apel Porto

din 12 octombrie 2011 în cauza nr. 1997/08.8TAVCD-A.P1; hotărârea Curții de Apel

Coimbra din 3 iunie 2015 în cauza nr. 2320/12.2TALRA-A.C1; hotărârea Curții de Apel

Coimbra din 13 iunie 2007, în cauza nr. 910/06.1TBCTR.C1.


OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

PEJCHAL ȘI WOJTYCZEK

(Traducere)

1. Cu tot respectul datorat colegilor noștri, nu suntem de acord cu opinia

lor, potrivit căreia nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție în prezenta cauză.

2. Cauza ridică problema obiectivului garanțiilor procedurale. În această

privință, majoritatea a exprimat următorul punct de vedere (pct. 120 din

hotărâre):

„Drepturile minime enumerate la art. 6 § 3, care demonstrează prin exemple ce anume

necesită echitatea în situațiile procesuale care se ivesc frecvent în cauzele penale, nu

sunt scopuri în sine: scopul lor intrinsec este întotdeauna acela de a contribui la

păstrarea caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu (Ibrahim și alții, citată

anterior, pct. 251, cu trimiterile citate).”

Considerăm, de asemenea, că dreptul procesual este esențial în raport cu

dreptul material și că acesta este instrumentul de punere în aplicare a

normelor juridice materiale. Unul dintre scopurile principale ale oricărei

proceduri judiciare este de a produce un rezultat care să fie corect din punct

de vedere material. Totuși, rolul dreptului procesual nu se limitează la

garantarea unei justiții materiale. Dreptul procesual cuprinde totodată

obiective autonome și servește valorilor independente, care sunt în special

demnitatea umană, integritatea fizică, libertatea, autonomia persoanei și

justiția procedurală.

Este clar că dreptul de a se apăra el însuși este un aspect esențial al

procesului echitabil. Totuși, scopul acestui drept nu este doar de a influența

rezultatul procesului penal. Drepturile consacrate în Convenție ar trebui avute

în vedere ca într-un sistem, nu ca garanții de sine stătătoare, care pot fi

aplicate separat unele față de altele. Art. 6 § 3 trebuie interpretat nu doar în

contextul celorlalte alineate ale art. 6, ci și în lumina altor dispoziții din

Convenție, în special a art. 3, 5 și 8.

Dreptul acuzatului de a se apăra el însuși este totodată dreptul de a se apăra

împotriva măsurilor preventive luate în timpul unei anchete, inclusiv

împotriva arestării preventive și a altor restrângeri ale libertății individuale.

Unul dintre obiectivele acestui drept este de a reduce la minim amploarea și

intensitatea măsurilor preventive – de exemplu, arestarea preventivă – luate

înaintea și în timpul procesului. Drepturile garantate în temeiul art. 6 § 3 sunt

așadar strâns legate de drepturile garantate la art. 5 și art. 8. Persoana acuzată

de comiterea unei infracțiuni poate fi expusă riscului unor rele tratamente și

poate fi nevoită să se apere împotriva acestei amenințări. În acest context,

dreptul acuzatului de a se apăra el însuși și dreptul de acces la un avocat încă

de la primul interogatoriu desfășurat de organele de anchetă constituie

totodată o garanție importantă împotriva relelor tratamente aplicate de agenții


statului, în special de poliție și de autoritățile penitenciare. Acest drept trebuie

așadar să fie considerat parte integrantă a obligațiilor care le revin statelor

membre în temeiul art. 3. De asemenea, ar putea fi necesar să se apere

împotriva presei, care poate avea motivația de a stigmatiza acuzatul,

considerându-l vinovat și, astfel, de a aduce atingere reputației și vieții sale

private. În acest context, restrângerile aplicate dreptului acuzatului de a se

apăra el însuși trebuie să fie evaluate nu doar în raport cu art. 6, ci și în raport

cu alte dispoziții din Convenție, în special art. 3, 5 și 8.

3. Art. 6 § 1 stabilește principiile de justiție procesuală prin folosirea

sintagmelor „cause entendue équitablement” în versiunea în limba franceză

și „fair hearing” în versiunea în limba engleză. Această cerință generală de

justiție procesuală este precizată în legătură cu urmărirea penală la § 2 și § 3

de la art. 6, și include dreptul acuzatului să se apere el însuși sau să fie asistat

de un apărător ales de el.

Un proces echitabil și dreptul acuzatului să se apere el însuși presupun

dreptul de a fi ascultat, ceea ce înseamnă nu doar „dreptul de a se exprima”,

dar și „dreptul de a acționa” în cadrul procesului. Acuzatul are dreptul să

prezinte propria versiune asupra faptelor, dar și dreptul să participe activ și să

îndeplinească acte care produc efecte juridice în cadrul procesului.

Subiectivitatea juridică a unei persoane este prima condiție indispensabilă

pentru echitatea procesului. Cu alte cuvinte, echitatea procesului implică

recunoașterea persoanei în cauză ca subiect de drept, iar orice persoană în

deplinătatea facultăților sale mintale trebuie să beneficieze de capacitate

juridică deplină în cadrul procesului. Un proces nu poate fi echitabil dacă

acuzatul este doar un obiect al procedurii, în loc să fie un subiect activ, capabil

nu doar să prezinte opiniile sale, ci și să se implice în mod activ exercitând el

însuși drepturile sale procesuale.

Foarte frecvent, apărarea, în cadrul unui proces, implică alegeri

fundamentale: recunoașterea vinovăției, în tot sau în parte, pentru

infracțiunile imputate; pledarea nevinovăției; declararea adevărului sau

susținerea unei minciuni, și în ce mod; contestarea imparțialității judecătorilor

etc. Aceste alegeri, care presupun o evaluare atentă a valorilor aflate în

conflict și a riscurilor diferite, pot avea un impact decisiv asupra viitorului

acuzatului. Un avocat poate ajuta persoana în cauză identificând posibilele

strategii de apărare, șansele lor de reușită și riscurile implicate, dar nu va

suporta el însuși consecințele alegerilor. Acuzatul este cel care suportă toate

consecințele și, prin urmare, nu trebuie niciodată să fie privat de libertatea de

a decide cu privire la propriul viitor. Regretăm că majoritatea a decis să nu

examineze toate aceste chestiuni fundamentale.

4. Recent, Curtea a elaborat jurisprudența sa în materie de art. 8, subliniind

importanța autonomiei personale protejate de această dispoziție [a se vedea,

de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Pretty împotriva Regatului Unit,

nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002-III, și Bărbulescu împotriva României

(MC), nr. 61496/08, pct. 70, CEDO 2017 (extrase)]. Autonomia personală


trebuie protejată în orice situație, inclusiv în cadrul procesului penal. Dreptul

acuzatului să se apere el însuși, garantat de art. 6, și dreptul la autonomie

individuală, protejat de art. 8, se suprapun parțial și se susțin reciproc. Ambele

drepturi impun ca acuzatul să poată stabili în mod liber modul în care dorește

să se apere în cadrul procesului penal. Curtea, fiind responsabilă cu

încadrarea juridică a faptelor cauzei, ar fi trebuit să comunice nu doar capătul

de cerere formulat în temeiul art. 6, ci și pe cel formulat în temeiul art. 8 din

Convenție.

Să subliniem în acest context faptul că și Curtea Supremă a SUA și-a

exprimat punctul de vedere de mai jos [Faretta v. California, (1975) nr. 73-

5772, 30 iunie 1975, avizul Curții Supreme, pronunțat de judecătorul Stewart,

la care au subscris judecătorii Douglas, Brennan, White, Marshall și Powell]:

„În lunga tradiție a dreptului penal din Regatul Unit, există o singură instanță care a

adoptat vreodată o practică ce consta în a impune asistența unui avocat în cadrul

procesului penal împotriva unui acuzat care nu dorea acest lucru. Este vorba de Camera

înstelată [...]

Este de netăgăduit faptul că, în majoritatea proceselor penale, acuzații se pot apăra cu

ajutorul unui avocat mai bine decât prin propriile eforturi, neprofesionale. Cu toate

acestea, dacă acuzatul nu acceptă de bună voie să fie reprezentat de un avocat, beneficiul

potențial legat de pregătirea și experiența unui avocat nu se poate concretiza decât în

mod imperfect, sau chiar deloc. A-i impune un avocat unui acuzat nu poate decât să îl

determine pe acesta să creadă că legea este împotriva sa. Pe de altă parte, nu este de

neconceput faptul că, în cazuri rare, acuzatul poate într-adevăr să își prezinte cauza într-

un mod mai eficient dacă se apără el însuși. Libertățile individuale nu se bazează pe

legea mediilor. Dreptul de a se apăra este un drept personal. Acuzatul, nu avocatul său

ori statul, este cel care va suporta consecințele personale ale unei condamnări. Așadar,

acuzatul este cel care trebuie să fie liber, personal, să decidă dacă în cauza sa particulară,

asistența unui avocat este în avantajul său. Și chiar dacă, în cele din urmă, acesta riscă

să se apere el însuși în detrimentul său, alegerea sa trebuie să fie acceptată în temeiul

«respectului pentru individ, care este elementul esențial al dreptului». Illinois v. Allen,

397 U.S. 337, 350-351 (judecătorul Brennan, opinie concordantă) [422 U.S. 806, 835].”

Susținem această abordare.

5. Interpretarea Convenției trebuie să respecte normele cutumiare de

interpretare a tratatelor care au fost codificate în Convenția de la Viena

privind dreptul tratatelor. Punctul de plecare este litera Convenției. Este

adevărat că textul de la art. 6 § 3 nu este clar. Această dispoziție garantează

oricărei persoane dreptul „să se apere”. Acuzatul respectiv poate „să se apere

el însuși sau să fie asistat de un apărător”. Obiectul dreptului consacrat la art.

6 § 3 lit. c) este definit după cum urmează: „să se apere el însuși sau să fie

asistat de un apărător ales de el”. În acest sens, dorim să subliniem că

formularea din această dispoziție nu este o disociere logică cu două drepturi

ca și operanzi. Textul nu spune „dreptul să se apere el însuși sau dreptul să

fie asistat de un apărător ales de el”. Textul în discuție definește obiectul

(conținutul) unui drept unic și stabilește modalitățile posibile de exercitare a

acestuia: este dreptul de a se apăra în diversele moduri menționate în această

dispoziție.


De asemenea, subliniem că nu se pot echivala conjuncțiile coordonatoare

din limbajul natural cu conectoarele logice. Conjuncția sau („ou” în limba

franceză, „or” în limba engleză) nu impune concluzia că statul este cel care

alege modul în care se poate exercita apărarea. Nu se poate considera că un

stat își îndeplinește obligațiile în raport cu art. 6 § 3 dacă acordă doar dreptul

acuzatului să se apere el însuși sau doar dreptul de a beneficia de asistența

unui avocat.

Faptul că sintagma „să se apere el însuși” (se défendre lui-même / defend

himself in person) se situează înaintea sintagmei „să fie asistat de un apărător

ales de el” (avoir l’assistance d’un défenseur / through assistance of a

lawyer) subliniază autonomia personală și subiectivitatea juridică a

acuzatului. Rolul activ al acuzatului este, de asemenea, subliniat prin

folosirea infinitivului la diateza activă [în limbile engleză și franceză].

Nucleul esențial al dreptului acuzatului să se apere el însuși include dreptul

de a stabili modul în care trebuie asigurată apărarea. Este vorba într-adevăr

de dreptul de a se apăra, nu doar de simplul drept de a fi apărat. Dacă acuzatul

nu poate defini el însuși linia de apărare, dreptul său își pierde complet sensul,

iar procesul nu poate fi considerat echitabil. Statul trebuie să recunoască

dreptul de a se apăra în mod efectiv, dar apărarea poate fi exercitată personal

sau cu asistența unui apărător. Toate aceste considerații sugerează că alegerea

modalităților de apărare aparține acuzatului, nu statului. Persoana acuzată de

o infracțiune poate alege fie să se apere ea însăși sau cu asistența unui

apărător, fie să se apere ea însăși și, în același timp, să fie asistată de un

apărător. În plus, dacă o persoană acuzată de o infracțiune decide „să fie

asistată de un apărător ales”, acesta din urmă trebuie să acționeze în limitele

instrucțiunilor pe care i le dă persoana acuzată.

6. Considerăm, de asemenea, că dreptul acuzatului să se apere el însuși nu

este absolut și că pot fi justificate anumite restrângeri ale acestui drept. În

anumite circumstanțe, restrângerile aplicate deciziei de desemnare sau nu a

unui avocat pot fi legitime. De asemenea, legislația poate impune ca anumite

acte de procedură să fie îndeplinite de juriști de profesie. Cu toate acestea,

restrângerile aplicate trebuie să păstreze conținutul esențial al dreptului în

discuție și să respecte cerința de proporționalitate.

Majoritatea se exprimă după cum urmează (pct. 122 din hotărâre):

„Conform jurisprudenței consacrate a Comisiei, dar și a Curții, § 1 și § 3 lit. c) de la

art. 6 garantează astfel că nu are loc un proces îndreptat împotriva unui acuzat care nu

este reprezentat corespunzător în apărarea sa, dar nu dau în mod necesar acuzatului

dreptul de a decide el însuși modul în care trebuie asigurată apărarea sa (Correia de

Matos, decizie citată anterior; Mayzit împotriva Rusiei, nr. 63378/00, pct. 65, 20

ianuarie 2005; Breukhoven împotriva Republicii Cehe, nr. 44438/06, pct. 60, 21 iulie

2011).”

Nu suntem deloc de acord cu această abordare. O situație în care un acuzat

în deplinătatea facultăților sale mintale nu are dreptul să decidă el însuși cu

privire la modul în care trebuie exercitată apărarea sa ar aduce atingere


fondului dreptului de a se apăra, explicat mai sus, și este incompatibilă cu

cerința unui proces echitabil, vizată la art. 6. Considerăm că jurisprudența

Curții ar trebui să se alinieze cu Convenția.

7. Observăm că dispoziția în discuție menționează „să fie asistat de un

apărător” (assistance d’un défenseur / legal assistance). Convenția nu se

referă la reprezentarea de către un avocat. Rolul apărătorului este să îl ajute

pe clientul său, nu să îl înlocuiască. Avocatul trebuie să îl îndrume pe clientul

său și să îndeplinească acte juridice, în conformitate cu instrucțiunile

clientului și în limitele acestora. Acest rol al avocatului este subliniat în

special în versiunea în limba franceză a Convenției. Chiar dacă legea poate

să prevadă obligația acuzatului să fie asistat de un avocat, aceasta nu trebuie

să instaureze un monopol al avocatului, care astfel ar îndeplini toate actele

juridice conexe procesului. În principiu, acuzatul trebuie să aibă posibilitatea

de a îndeplini acte juridice dacă dorește acest lucru; numai anumite acte

deosebit de importante, precum recursul în casație, pot fi rezervate

avocatului, deoarece o astfel de restrângere este proporțională cu scopul

urmărit și nu aduce atingere fondului dreptului în discuție.

La pct. 156 din hotărâre, majoritatea enumeră drepturile procesuale ale

acuzatului. Dorim să rectificăm, în acest punct, un aspect care nu este corect.

Curtea Supremă a Portugaliei a considerat că normele de drept intern

permiteau acuzatului să își pregătească apărarea împreună cu avocatul său și

că acuzatul putea, de asemenea, să prezinte observații, declarații și cereri care

nu ridicau chestiuni de drept (cauza nr. 7/14.0TAVRS.S1, hotărârea din 20

noiembrie 2014, pct. XI – pct. 57 din hotărâre).

Majoritatea menționează: „să fie asistat de un avocat” și „obligația să fie

asistat de un avocat” (a se vedea, de exemplu, pct. 153 și 158). Constatăm, în

acest context, că drepturile acuzatului de a se apăra el însuși sunt foarte

limitate în dreptul portughez. Toate actele care produc efecte juridice trebuie

să fie îndeplinite de un avocat, cu excepția dreptului de a obține anularea

măsurilor aplicate de avocat. Prin urmare, obiectul prezentei cauze nu îl

constituie asistența obligatorie a unui avocat în procesul penal, ci

incapacitatea acuzatului în procesul penal. Acuzatul este mai degrabă un

obiect pasiv al procesului, obligat să suporte consecințele alegerii avocatului

său, decât un subiect de drept activ, capabil să își afirme autonomia și să își

decidă destinul. Acesta este în mod clar un aspect paternalist și restrictiv al

ordinii juridice a statului pârât.

8. Majoritatea exprimă următoarea opinie (pct. 153):

„Curtea acceptă că un stat membru poate considera, în mod legitim, că un acuzat, în

general cel puțin, este mai bine apărat dacă este asistat de un avocat care are o abordare

imparțială și este pregătit din punct de vedere tehnic, postulat pe care îl transmit

dispozițiile relevante din legislația portugheză pe care se bazează deciziile atacate în

speță. Curtea recunoaște, de asemenea, că chiar și un acuzat cu profesia de avocat, cum

este reclamantul, ar putea să nu fie capabil – deoarece acuzațiile îl vizează personal –

să se apere el însuși în mod eficient în propria cauză.”


Și noi considerăm că asistența unui avocat este, de obicei, benefică pentru

acuzat, în sensul că aceasta poate face posibilă o soluție mai favorabilă pentru

reclamant în cadrul procesului penal. Avocatul se ocupă de cauză cu detașarea

necesară pentru a putea alege cea mai bună strategie de apărare și acționează

fără a fi supus unor presiuni personale generate de riscul condamnării. Totuși,

prezenta cauză ridică problema fundamentală a întrebării dacă statul poate

limita drepturile unei persoane pentru a o proteja de propriul său

comportament irațional. O astfel de abordare se numește paternalism. Noi nu

excludem posibilitatea statului de a impune astfel de restrângeri. În opinia

noastră, interesele acuzatului nu pot justifica o atât de mare restrângere a

autonomiei personale, cum se prevede în dreptul portughez. Dacă s-ar urma

logica majorității, s-ar putea accepta faptul că cetățenii ar putea fi mai bine

protejați dacă, în loc să participe ei înșiși la viața politică și să-și exercite

propriile drepturi politice, ar lăsa această sarcină persoanelor care au o

atitudine imparțială și care sunt pregătite din punct de vedere tehnic.

9. La pct. 117 și 129, majoritatea face trimitere la hotărârea Animal

Defenders International împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 48876/08,

CEDO 2013 (extrase)], care stabilește următoarele principii:

„108. Reiese din această jurisprudență că, pentru a determina proporționalitatea unei

măsuri generale, Curtea trebuie în primul rând să evalueze opțiunile legislative aflate la

baza acesteia (James și alții, citată anterior, pct. 36). Calitatea controlului parlamentar

și judiciar al necesității măsurii aplicate la nivel național este de o importanță deosebită

în acest sens, inclusiv în ceea ce privește aplicarea marjei de apreciere relevante (a se

vedea, de exemplu, Hatton și alții, pct. 128; Murphy, pct. 73; Hirst, pct. 78-80; Evans,

pct. 86; și Dickson, pct. 83, toate citate anterior) [...]

114. [...] Menținerea interdicției este, așadar, rezultatul unei examinări excepționale,

efectuate de organele parlamentare, a tuturor aspectelor culturale, politice și juridice ale

acestei măsuri, care făcea parte din cadrul mai larg al reglementării privind libertatea

de exprimare pe teme de interes public la radio și televiziune în Regatul Unit. În cursul

acestei examinări, toate organele consultate au considerat că interdicția în litigiu

constituia o restrângere necesară a drepturilor garantate la art. 10.”

Hotărârea Animal Defenders International corelează analiza

proporționalității cu caracterul democratic și calitatea procedeului prin care

valorile și interesele aflate în conflict sunt evaluate cu atenție și puse în

balanță. „Pedigriul” democratic al unei dispoziții legislative este considerat

un argument în favoarea compatibilității sale cu Convenția. Nu suntem

convinși că măsurile disproporționate pot fi justificate prin calitatea

procesului legislativ, dar chestiunea „pedigriului” democratic sau autoritar al

unei măsuri legislative poate fi relevantă din punctul de vedere al interpretării

Convenției, în special în ceea ce privește stabilirea existenței unui

„patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și

de preeminență a dreptului” sau abordarea chestiunilor legate de existența

unui „consens european”.

În acest sens, observăm că dispozițiile în litigiu au fost introduse în

Portugalia în 1924, în cursul unei perioade de regim nedemocratic. Este


adevărat că acestea au fost păstrate după instaurarea democrației

constituționale, însă principiul obligației de a fi reprezentat în cadrul

procesului penal nu a fost niciodată examinat în Parlament, iar necesitatea sa

nu a fost studiată de deputați sau de experți desemnați în cadrul procesului

legislativ. Nu s-a invocat niciun argument pentru sau contra în cursul

procesului legislativ. Nu s-a făcut nicio opțiune legislativă deliberată.

Calitatea examinării parlamentare a măsurii în litigiu nu poate fi considerată

satisfăcătoare (a se compara cu pct. 146 din hotărâre). Curtea analizează aici

o relicvă a unei perioade nedemocratice, care servește intereselor economice

ale unui anumit grup profesional.

Dorim să subliniem aici că preambulul Convenției se referă, în special, la

„un regim politic cu adevărat democratic”, „o concepție comună și un respect

comun al drepturilor omului” și „un patrimoniu comun de idealuri și de

tradiții politice, de respect al libertății și de preeminență a dreptului”. Este

problematic de recunoscut faptul că restrângerile aplicate drepturilor în

perioada unui regim autoritar sau totalitar fac parte din acest patrimoniu și

trebuie să fie luate în considerare atunci când se impune aprecierea existenței

sau absenței așa-numitului „consens european”.

10. Majoritatea insistă asupra marjei de apreciere de care beneficiază

înaltele părți contractante în temeiul Convenției. Suntem de acord cu opinia

că statele ar trebui să beneficieze de o largă marjă de apreciere în ceea ce

privește punerea în aplicare a Convenției. Această marjă de apreciere trebuie

respectată în special în cadrul procesului de punere în balanță a valorilor

concurente, în vederea evaluării proporționalității unei măsuri. Totuși,

această marjă se oprește acolo începe nucleul esențial al unui drept.

11. Observăm că Comitetul drepturilor omului din cadrul ONU a

recunoscut că Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

(PIDCP) garantează dreptul de a se apăra fără un avocat (Comitetul

drepturilor omului din cadrul ONU, Correia de Matos împotriva Portugaliei,

Comunicarea nr. 1123/2002, U.N. Doc. A/61/40, pct. 7.3, 7.4 și 7.5, precum

și Observația generală nr. 32 intitulată „Articolul 14. Dreptul la egalitate în

fața instanțelor de judecată și la un proces echitabil”, CCPR/C/GC/32, pct.

37). Deși suntem de acord cu acest punct de vedere, regretăm că acesta nu

este susținut de un argument juridic mai precis și, în special, că rațiunea de a

fi și valorile care stau la baza acestui drept nu au fost stabilite de Comitet,

această omisiune privând opinia exprimată de puterea sa de convingere. Ar fi

fost util ca poziția exprimată în raport cu Pactul să fie însoțită de un

raționament mai cuprinzător, în care să se explice opțiunile Comitetului în

materie de interpretare.

Ne confruntăm aici cu o situație paradoxală în care există o normă

universală, care este cu mult superioară normei regionale ce rezultă din

jurisprudența Curții. În orice caz, statul pârât este obligat să își adapteze

legislația internă la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și

politice, iar soluția din prezenta cauză nu afectează cu nimic această obligație.


Majoritatea a decis să sfideze Comitetul drepturilor omului, trecând cu

vederea dispozițiile Convenției și angajându-se într-o luptă pentru menținerea

marjei de apreciere ce decurge din Convenție, într-un domeniu în care această

marjă a fost, în orice caz, considerabil redusă odată cu intrarea în vigoare a

Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Rezultatul final

nu este nimic altceva decât o și mai mare fragmentare a dreptului

internaționale în materie de drepturile omului.

12. În concluzie, restrângerile aplicate acuzatului în prezenta cauză l-au

împiedicat pe acesta să decidă cum să își desfășoare apărarea și, prin urmare,

au adus atingere fondului dreptului de a se apăra, garantat de art. 6 § 3 lit. c)

din Convenție. În plus, luat în ansamblu, procesul penal îndreptat împotriva

reclamantului a fost vădit inechitabil și a implicat o încălcare a dreptului la

un proces echitabil consacrat la art. 6 § 1 din Convenție. Regretăm că

majoritatea a decis să admită o măsură paternalistă care reduce dreptul

fundamental al acuzatului să se apere el însuși la dreptul de a fi apărat. O

abordare atât de restrictivă nu este lipsită de consecințe. Această hotărâre

deschide calea acceptării pe scară largă a elementelor paternaliste care se pot

găsi în sistemele juridice.


OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR

BOŠNJAK

(Traducere)

1. Din păcate, în prezenta cauză, nu pot fi de acord cu constatarea

majorității, conform căreia art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție nu au

fost încălcate.

2. În această cauză particulară, Marea Cameră este invitată să revină

asupra jurisprudenței Curții privind dreptul acuzatului să se apere el însuși în

procesul său penal, drept garantat de art. 6 § 3 lit. c) din Convenție. Într-o

cauză anterioară, cu fapte foarte asemănătoare, aceluiași reclamant i s-a

respins permisiunea de a face acest lucru și, în schimb, i-a fost desemnat un

avocat care să îl reprezinte. O cameră a Curții a respins cererea acestuia ca

fiind vădit nefondată, motivând că problema necesității de a-i permite

acuzatului să se apere el însuși sau de a-i desemna un avocat se încadra în

marja de apreciere a statului1. Ulterior, reclamantul a introdus o comunicare

bazată pe aceleași fapte în fața Comitetului drepturilor omului din cadrul

ONU (denumit în continuare „CDO”), în care a susținut că i-a fost încălcat

dreptul similar, prevăzut la art. 14 alin. 3 lit. d) din Pactul internațional cu

privire la drepturile civile și politice. În constatările sale, adoptate la 28 martie

2006, CDO a hotărât, cu 12 voturi pentru și 4 voturi împotrivă, că acest drept

nu a fost respectat în privința reclamantului2.

3. Deși este important să se asigure coerența în protecția internațională a

drepturilor omului, Curtea nu este obligată să respecte poziția CDO și nici

preconizată să își adapteze jurisprudența în funcție de o divergență de opinii

între cele două organe. Cu toate acestea, în opinia mea, poziția Camerei cu

privire la cererea nr. 48188/99 este incompatibilă cu anumite principii

fundamentale ale drepturilor omului aplicabile procesului penal. Aceste

principii reies în mod clar din jurisprudența existentă a Curții cu privire la

diverse aspecte care intră sub incidența art. 6. Prin urmare, Marea Cameră are

posibilitatea de a armoniza jurisprudența Curții cu privire la chestiuni de

principiu.

4. Consider că, având în vedere principiile fundamentale privind caracterul

echitabil al procesului, stabilite de asemenea la art. 6 din Convenție, procesul

penal se înțelege ca soluționarea unui litigiu juridic între două părți, una dintre

acestea fiind procurorul, care afirmă că acuzatul este autorul unei infracțiuni

care angajează răspunderea sa penală, celălalt fiind acuzatul, care se apără

împotriva argumentului acuzării. Așadar, acuzatul trebuie considerat ca fiind

un subiect autonom al procesului, situație care este departe de a fi evidentă

1 Correia de Matos împotriva Portugaliei (dec.), nr. 48188/99, CEDO 2001-XII.

2 Carlos Correia de Matos împotriva Portugaliei, Comitetul drepturilor omului din cadrul

ONU, a 86-a sesiune: CCPR/C/86/D/1123/2002, adoptate la 28 martie 2006.


din punct de vedere istoric. Adesea, acuzatul a fost considerat obiectul unei

examinări sau o sursă de informații, recunoașterea vinovăției fiind „proba

supremă”.

5. Această concepție a echității procedurale se reflectă în mod clar și în

jurisprudența Curții. Astfel, Curtea a hotărât că, deși nu sunt menționate în

mod explicit în textul art. 6 din Convenție, dreptul de a păstra tăcerea, dreptul

de a nu se autoincrimina și principiul egalității armelor reprezintă o parte

integrantă a garanțiilor oferite de art. 63. Pentru ca procesul să poată fi

considerat echitabil, acuzatul nu ar trebui să fie transformat într-un obiect al

procedurii și nici constrâns să se autoincrimineze. Dreptul de a nu se

autoincrimina se află în centrul conceptului de proces echitabil prevăzut la

art. 64. O situație în care acuzatul ar trece de la starea de subiect al procesului

la cea de obiect al procesului ar fi complet inechitabilă.

6. Ca subiect autonom al procesului penal, acuzatul poate decide, cel puțin

în principiu, cu privire la modul în care dorește să fie apărat. Prin urmare,

acesta poate să spună dacă are sau nu nevoie de asistență juridică pentru a se

apăra.5 În funcție de fiecare caz în parte, alegerea sa poate părea

contraproductivă, irațională sau pur și simplu incompatibilă cu ceea ce un

observator independent ar considera că ar fi în interesul superior al acuzatului.

Or, într-o societate democratică, justițiabilul este abilitat, în principiu, să facă

astfel de alegeri, din diverse motive. În primul rând, statul nu este atotștiutor.

Este posibil ca acesta să nu înțeleagă logica aflată la baza acțiunii acuzatului

și nu va fi în mod necesar cel mai în măsură pentru a ști ce anume va fi bun

pentru poziția acuzatului în cadrul unui proces penal. În plus, acesta nu va

acționa neapărat cu bună-credință. Aceasta ar putea interveni în apărare astfel

încât să își impună propriile interese în cadrul procesului în discuție. În fine,

autonomia este în sine incompatibilă cu orice intervenție externă. Așa cum un

pacient poate, în principiu, să refuze asistența medicală, acuzatul poate să

refuze asistența juridică. Dreptul de a-și alege apărătorul implică, de

asemenea, dreptul de a nu alege unul6.

3. A se vedea, de exemplu, hotărârea John Murray împotriva Regatului Unit, 8 februarie

1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, în care Curtea a subliniat că rațiunea de a fi a

dreptului de a păstra tăcerea și a dreptului de a nu se autoincrimina este de a garanta rezultatul

urmărit de art. 6 și de a proteja acuzatul de autorități, astfel încât să se evite erorile judiciare.

În hotărârea Kress împotriva Franței (MC) nr. 39594/98, CEDO 2001-VI, Curtea a reamintit

că principiul egalității armelor impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea de a-și

prezenta cauza în circumstanțe care nu o dezavantajează în mod semnificativ față de cealaltă

parte.

4 Weh împotriva Austriei, nr. 38544/97, 8 aprilie 2004.

5. Din perspectiva dreptului comparat, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a văzut

în autonomie un motiv care justifică dreptul de a refuza să fie reprezentat [Faretta

v. California, 422 U. S. 806 (1975)]. Aceasta a dedus din al șaselea Amendament dreptul de

a se apăra el însuși, având ca fundament atașamentul față de libertatea de alegere.

6. Etienne Vergès, „Les droits de celui qui décide de se défendre seul et le principe d’égalité”

(Cons. Const. 23. nov. 2012), Rev. Pén . Dr. Pén. 2012, pag. 917.


7. Prin urmare, sunt în dezacord fundamental cu opinia majorității,

respectiv că art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) nu oferă acuzatului dreptul de a decide

el însuși cum trebuie să se desfășoare apărarea sa și că decizia de a permite

acuzatului să se apere el însuși sau de a-i desemna un avocat face parte din

marja de apreciere a statelor contractante. Consider că o abordare atât de

paternalistă, care refuză orice autonomie acuzatului în alegerea apărării, este,

în opinia mea, incompatibilă cu echitatea procesului.

8. La fel ca orice principiu de drept, autonomia acuzatului în alegerea

apărării sale poate avea limite, iar instanța care desfășoară procesul penal

poate fi nevoită să intervină, de exemplu prin desemnarea unui avocat care să

îl asiste pe acuzat contrar dorinței exprimate de acesta cu privire la asigurarea

propriei sale apărări. O astfel de intervenție poate fi justificată de o serie de

motive întemeiate sau chiar imperioase. În primul rând, (a) autonomia

acuzatului poate fi atenuată în fapt, de exemplu din cauza unei boli7, a unui

handicap sau a vârstei8. În mod similar, (b) aceasta poate fi limitată în mod

semnificativ, în funcție de circumstanțele cauzei. Acesta se poate afla într-o

situație specială de vulnerabilitate, de exemplu în cazul în care există privare

de libertate în plus față de prima înfățișare sau prima audiere, iar depoziția

luată în cadrul acesteia va fi utilizată în cursul procesului9 sau în cadrul unei

tranzacții penale. Într-un astfel de caz, avocatul poate acționa în mod

rezonabil ca tampon împotriva statului și a agenților săi pentru ca aceștia să

nu profite de statutul de subiect al acuzatului. Vulnerabilitatea este cu atât

mai evidentă atunci când acuzatul este pasibil de pedeapsa închisorii de lungă

durată sau de o altă sancțiune severă10. În mod similar, reprezentarea de către

un avocat se poate dovedi obligatorie în raport cu complexitatea juridică și

faptică a unei cauze11. În plus, (c) instanța poate stabili că acuzatul se apără

într-un mod care este în mod evident irațional. În fine, (d) ar putea fi necesar

ca instanța să intervină dacă acuzatul abuzează de dreptul său de a se apăra

7. A se vedea TPIY, Biroul Procurorului împotriva lui Slobodan Milošević, cauza nr. IT-02-

54-AR73.7, Decizie privind apelul interlocutoriu introdus împotriva deciziei Camerei de

primă instanță privind desemnarea din oficiu a avocaților apărării, 1 noiembrie 2004.

Acuzatul și-a exercitat dreptul de a se apăra încă de la începutul procesului. În urma unei a

doua cereri din partea acuzării, TPIY a desemnat un avocat din cauza deteriorării stării de

sănătate a acuzatului. Totuși, acesta din urmă încă avea dreptul să se apere el însuși de îndată

ce sănătatea îi permitea acest lucru.

8. A se vedea, de exemplu, hotărârea pronunțată în cauza Lloyd și alții împotriva Regatului

Unit, nr. 29798/96 și alte 37, 1 martie 2005, în care doi reclamanți cu vârsta mai mică de 21

ani nu au plătit taxe locale sau amenzi judiciare și au fost privați de libertate fără să fi fost

reprezentați pe durata procesului.

9. A se vedea, de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Dikme împotriva Turciei, nr.

20869/92, CEDO 2000-VIII și Kolu împotriva Turciei, nr. 35811/97, 2 august 2005.

10. A se vedea, de exemplu, hotărârea pronunțată în cauza Granger împotriva Regatului Unit,

28 martie 1990, seria A nr. 174, în care reclamantul risca o pedeapsă de 5 ani de închisoare.

11. A se vedea, de exemplu, hotărârea pronunțată în cauza Benham împotriva Regatului Unit,

10 iunie 1996, Culegere 1996-III, în care procesul penal a ridicat probleme complexe de fapt

și de drept.


pentru a submina autoritatea instanței sau pentru a cauza prejudicii intereselor

coacuzaților ca procesul să se desfășoare cu rapiditate12. Lista nu este

exhaustivă – alte circumstanțe, care diferă în funcție de cauza specifică sau

de acuzatul respectiv, pot justifica asistența judiciară obligatorie.

9. Este de la sine înțeles că Înaltele Părți Contractante sunt mai în măsură

decât Curtea pentru a stabili dacă, într-o anumită cauză, anumite motive

imperative justifică o ingerință în opțiunea acuzatului de a se apăra el însuși.

Ca atare, acestea beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Totuși, acestea

au sarcina de a prezenta motivele în cadrul procedurii în fața Curții dacă

rezultă un litigiu cu privire la această chestiune. Aceste motive trebuie să fie

concrete și să se refere la cauza respectivă. Acestea trebuie, de asemenea, să

fie compatibile cu principiul echității, cuprinzând garanțiile ce decurg de la

art. 6 din Convenție.

10. În prezenta cauză, reclamantului i s-a desemnat un avocat pentru unicul

motiv că legea impunea reprezentarea dacă era posibilă pedeapsa închisorii,

oricât de mică ar fi fost această posibilitate în circumstanțele date. Acesta nu

a putut obține autorizație pentru a se reprezenta el însuși, legislația națională

neprevăzând nicio excepție. În observațiile sale în fața Marii Camere,

Guvernul pârât a susținut că interesele superioare ale justiției și ale apărării

efective a acuzatului legitimau dispozițiile din Codul de procedură penală cu

privire la caracterul obligatoriu al reprezentării de către un avocat, care erau

aplicabile în prezenta cauză. Însă acesta nu a clarificat deloc care interes al

justiției era relevant în prezenta cauză sau, în special, motivul pentru care

reclamantul trebuia să fie considerat incapabil să se apere el însuși în mod

eficient. În plus, desemnarea unui avocat pentru reclamant a fost în mod

evident inutilă: avocatul nu a îndeplinit niciun act în numele apărării, iar

reclamantul nu a putut face nimic pentru a se apăra el însuși. Pe scurt, este

clar că, în prezenta cauză, ingerința în dreptul reclamantului de a se apăra el

însuși nu a servit niciunui scop, de niciun fel.

11. În aceste condiții, nu pot decât să concluzionez că ingerința în

autonomia de care beneficia reclamantul pentru a se apăra el însuși în

procesul său penal nu a avut o justificare rezonabilă și concretă și nu a fost

echitabilă în circumstanțele date. Pentru aceste motive, consider că Marea

Cameră ar fi trebuit să constate încălcarea art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din

Convenție.

12. În cauza Samuel Hinga Norman, Tribunalul Special pentru Sierra Leone (TSSL) a hotărât

că trebuie luate în considerare șase elemente pentru a decide dacă trebuie restrâns dreptul

unui acuzat să se apere el însuși. În special, acesta a subliniat interesul public pentru

soluționarea rapidă a procesului și posibilul conflict între permisiunea acordată acuzatului să

se apere el însuși și dreptul co-acuzaților la un proces echitabil și rapid [a se vedea cauza

Biroul Procurorului împotriva lui Samuel Hinga Norman, nr. SCSL-04-14-T, Decizia din 8

iunie 2004 privind cererea formulată de Samuel Hinga Norman pentru a se apăra el însuși în

temeiul art. 17 alin. 4 lit. d) din Statutul Tribunalului Special].

Date post:	03-Oct-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	0 times

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI MAREA CAMERĂ · Compunerea Marii Camere a fost stabilită...

Documents