Cursul 24 Nursing General

NURSING GENERAL

Asist. Univ. Drd. ARTIMOF DANIELA

ASISTENȚĂ MEDICALĂ - ANUL I

CURSUL 24 ( continuare la CURSUL 10)

Diagnostice de îngrijire ( nursing ) şi intervenţii efectuate de asistentul medical pacienţilor - pentru evaluarea/ realizarea nevoii de a elimina

Diagnostic de Nursing:

NANDA INTERNATIONAL 2007 – 2008

1. INCONTINENȚA DE MATERII FECALE ( 1975, 1998)

Definiţie : Schimbare în tranzitul intestinal normal, caracterizată prin eliminarea involuntară a scaunului.

Caracteristici definitorii:

Scurgerea constantă a scaunului moale;

Miros de fecale;

Pătarea cearceafului cu fecale;

Pătarea îmbrăcăminţii cu fecale;

Inabilitatea de a întârzia defecaţia;

Inabilitatea de a recunoaşte senzatia urgentă de defecaţie;

Neatenţia la senzaţia de defecaţie;

Recunoaşte plenitudinea rectală dar raportează incapacitatea de a elimina scaunul format;

Regiunea perianală roşie;

Autoraportarea inabilităţii de a recunoaşte plenitudinea rectală;

Urgenţa;

Factori de legătură:

1

Presiunea abdominală mare, anormală; Presiunea intestinală mare, anormală;

Diaree cronică;

Leziuni colorectale;

Obiceiuri alimentare defectuoase;

Factori de mediu: WC inaccesibil;

Slăbirea generală a tonusului muscular;

Imobilitatea;

Reducerea perceptiilor;

Reducerea capacităţii de reţinere;

Golirea incompletă a intestinului;

Abuzul de laxative;

Pirderea controlului sfincterului rectal (anal);

Lezarea nervului motor inferior;

Medicaţia;

Sfincter rectal anormal;

Lovire;

Stresul;

Deficit de îngrijire după defecaţie;

Distrugerea nervului motor superior;

2. CONSTIPAȚIA ( 1975, 1998)

Definiţie : Scăderea frecvenţei normale a defecaţiei însoţită de dificultatea sau eliminarea incompletă a scaunului şi/sau eliminarea unui scaun excesiv de gros şi tare.


Durere abdominală; Sensibilitate abdominală cu rezistenţă abdominală palpabilă;

2

Sensibilitate abdominală fără apărare musculară la palpare;

Anorexie;

Manifestări atipice pentru persoanele în vârstă ( ex. Schimbarea stării psihice, incontinenţă urinară, creşterea temperaturii corpului);

Borborisme - Zgomote produse de către alimentele lichide şi de către gazele pe care le degajă acestea în stomac sau în intestin în cursul digestiei;

Scaun cu sânge proaspăt;

Modificări în poziţia intestinelor ( subocluzie);

Scăderea frecvenţei scaunului;

Scăderea cantităţii scaunului;

Senzaţie de rect încărcat;

Senzaţie de presiune în rect;

Oboseala generalizată;

Scaun tare;

Durere de cap ( cefalee);

Sonoritate intestinală crescută;

Sonoritate intestinală scăzută;

Presiune abdominală crescută;

Indigestie;

Greată;

Scurgeri lichide;

Conţinut abdominal palpabil;

Prezenţa unui scaun moale, păstos în rect;

Greutate abdominală percutabilă;

Durere la defecaţie;

Flatulenţă accentuată;

3

Efort la defecaţie;

Imposibilitatea defecaţiei;

Vomă ( vărsături fecaloide);


A. Funcţionali: Slăbirea musculaturii abdominale;

Pierderea obiceiurilor de defecaţie;

Ignorarea obiceiului de a se strădui să aibă scaun;

Mers la WC nepotrivit: lipsă de timp, poziţie pentru defecaţie necorespunzătoare, lipsa intimităţii, lectură în timpul defecaţiei sau alte activităţi;

Defecaţie neregulată;

Activitate fizică insuficientă – imobilizare la pat;

Schimbări recente în mediul ( jurul) pacientului;

B. Psihologici

Depresie; Stres emoţional;

Confuzie mentală;

C. Farmacologici

Antiacide care conţin aluminiu; Anticolinergice;

Antidepresive;

Antilipemiante;

Sare de Bismut;

Carbonat de calciu;

Blocante ale canalelor de calciu;

4

Diuretice;

Săruri de Fier;

Supradoză de laxative;

Antiinflamatorii nesteroidiene;

Opiacee;

Sedative;

Simpatico-mimetice;

D. Mecanici

Dezechilibru hidro-electrolitic; Hemoroizi;

Megacolonul congenital;

Degradări neurologice;

Obezitate;

Obstrucţii post chirurgicale;

Sarcina;

Mărirea de volum a prostatei;

Abcese rectale;

Fisuri anale şi rectale;

Stricturi anale şi rectale;

Prolaps rectal - reprezintă protruzia - proeminarea mucoasei rectale sau a întregului perete rectal prin anus. Există trei tipuri de prolaps rectal. Prolapsul parţial sau cel mucos. Mucoasa rectală protruzionează la exterior prin anus de obicei la pregătirea actului defecaţiei.

Ulcer rectal;

Rectocel;

Tumori ;

E. Fiziologici

5

Schimbarea alimentaţiei; Scăderea motilităţii gastro-intestinale;

Deshidratarea;

Dentiţie deficitară;

Igiena orală deficitară;

Alimentaţie săracă în fibre;

Hidratare insuficientă;

Obiceiuri proaste alimentare;

3. AUTODIAGNOSTICAREA CONSTIPAȚIEI ( 1988)

Definiţie : Autodiagnosticarea constipaţiei cu risc pentru abuzul de laxative, clismă şi supozitoare pentru a asigura eliminarea intestinală zilnică.


Dorinţa de a avea scaun zilnic; Dorinta de a avea scaun la aceeaşi oră, în fiecare zi;

Abuzul de laxative;

Abuzul de clisme;

Abuzul de supozitoare;


Educaţia pentru sănătate deficitară; Sănătatea în familie;

Apreciere greşită;

Proces de defecaţie greşit;

4. RISCUL DE CONSTIPAȚIE ( 1998)

Definiţie : Riscul scăderii frecvenţei normale a defecatiei însoţită de dificultatea sau eliminarea incompletă a scaunului şi / sau eliminarea cu foarte mare dificultate a scaunului tare.

Factori de risc;

6

A. Funcţionali Amânarea nevoii zilnice de defecaţie;

Schimbări recente în mediul ambiant;

WC neadecvat ( murdar, timpul de aşteptare la rând, poziţia neadecvată pentru defecaţie, lipsa intimităţii, );

Obiceiul de a defeca neregulat;

Slăbirea musculaturii abdominale;

Imobilitate fizică;

B. Psihologici

Depresie; Stres emoţional;

Confuzie mentală;

C. Fiziologici

Schimbarea modului obişnuit de mânca; Schimbarea alimentaţiei;

Scăderea motilităţii gastro-intestinale;

Deshidratarea;

Dentiţie deficitară;

Igiena orală deficitară;

Alimentaţie săracă în fibre;

Hidratare insuficientă;

Obiceiuri proaste alimentare;

D. Farmacologici

Antiacide care conţin aluminiu; Anticolinergice;

Antidepresive;

Antilipemiante;

7

Sare de Bismut;

Carbonat de calciu;

Blocante ale canalelor de calciu;

Diuretice;

Săruri de Fier;

Supradoză de laxative;

Antiinflamatorii nesteroidiene;

Opiacee;

Sedative;

Simpatico-mimetice;

E. Mecanici

Dezechilibru hidro-electrolitic; Hemoroizi;

Megacolonul congenital;

Degradări neurologice;

Obezitate;

Obstrucţii post operatorii - ocluzia;

Sarcina;

Mărirea de volum a prostatei;

Abcese rectale;

Fisuri anale şi rectale;

Stricturi anale şi rectale;

Prolaps rectal;

Ulcer rectal;

Rectocel;

8

Tumori ;

5. DIAREEA ( 1975, 1998)

Definiţie : Eliminarea unui scaun moale neformat.


Dureri abdominale; Cel puţin 3 scaune lichide eliminate în 24 de ore;

Crampe;

Zgomote intestinale hiperactive;

Urgenţa;


A. Psihologici Anxietate;

Nivel foarte ridicat al stresului;

B. Situaţionali:

Reacţii adverse la medicamente; Abuzul de alcool;

Substante contaminate;

Abuzul de laxative;

Radiaţii;

Toxine;

Călătorii ( schimbarea apei ingerate);

Alimentaţie pe sondă;

C. Patologici

Procese infecţioase; Inflamaţii;

Iritaţii;

9

Malabsorbţie;

Paraziţii intestinali

6. INCONTINENȚA URINARĂ FUNCȚIONALA ( 1986, 1998)

Definiţie : Incapacitatea unei persoane care în mod normal are continenţă urinară să ajungă la WC la timp, pentru a evita pierderea neintenţionată de urină.


Capabil să golească complet vezica urinară; Timpul necesar pentru a ajunge la toaletă depăşeşte timpul necesar dintre

sesizarea dorintei de a urina şi urinarea necontrolată;

Pierderea de urină înainte de a ajunge la toaletă;

Incontinenţa poate să apară dimineata devreme;

Simte nevoia să urineze;


Factori de mediu modificaţi; Pecepţie alterată;

Vedere alterată;

Limitare neuromusculară;

Factori psihologici – neîncrederea în sine, lipsă de afectivitate;

Slăbirea structurilor de suport pelvin;

7. INCONTINENȚA URINARĂ PRIN PREA PLIN ( 2006)

Definiţie : Pierderea involuntară de urină asociată cu distensia extremă a vezicii urinare.


Distensia vezicii urinare; Volum rezidual mare după urinare;

Nicturie;

Observă scurgeri involuntare a unor mici cantităţi de urină;

Relatează scurgeri involuntare a unor mici cantităţi de urină;

10


Obstrucţia orificiului de evacuare a vezicii urinare; Slăbirea sfincterului detrusor extern;

Hipocontractilitatea muşhiului detrusor;

Apăsarea exercitată de materiile fecale;

Prolaps pelvin sever;

Efecte secundare ale medicamentelor anticolinergice (Substanţa care inhibă acţiunea acetilcolinei - neurotransmiţătorul sistemului parasimpatic - în sistemul nervos vegetativ);

Efecte secundare ale blocanţilor de calciu;

Efecte secundare ale medicaţiei anticongestive;

Obstrucţie uretrală;

8. INCONTINENȚA URINARĂ REFLEXA ( 1986, 1998)

Definiţie : Pierderea involuntară de urină la intervale oarecum previzibile, atunci când se atinge un nivel de umplere a vezicii urinare.


Golirea completă în caz de leziune deasupra centrului pontin al micţiunii; Incapacitatea de a inhiba voluntar urinarea;

Incapacitatea de a iniţia voluntar urinarea;

Golirea incompletă cu leziuni deasupra centrului sacral al micţiunii;

Lipsa senzaţiei de vezică goală;

Lipsa senzaţiei de golit;

Lipsa senzaţiei de urinare;

Senzaţia de urgenţă fără inhibarea voluntară a contracţiilor vezicii;

Senzaţii asociate cu vezica plină ( transpiraţii, nelinişte, disconfort abdominal);


Deteriorări ale ţesutului ( din cauza unor cistite radiante, vezică urinară inflamată, operaţii pelviene radicale, );

11

Deteriorări neurologice deasupra nivelului centrului pontin al micţiunii;

Deteriorări neurologice deasupra nivelului centrului sacral al micţiunii.

9. INCONTINENȚA URINARĂ DE STRES ( 1986, 2006)

Definiţie : Scurgeri bruşte de urină datorate activităţilor care măresc presiunea intra-abdominală.


Se observă scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină în absenţa contracţiei detrusorului;

Se observă scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină fără ca vezica să fie într-o stare de distensie extremă;

Se observă scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină în timpul strănutului, râsului sau tusei;

Relatează scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină în absenţa contracţiei detrusorului;

Relatează scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină fără ca vezica să fie într-o stare de distensie extremă;

Relatează scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină la efort;

Relatează scurgerea involuntară a unor mici cantităţi de urină în timpul strănutului, râsului sau tusei;


Schimbări degenerative ale muşchilor pelvini; Presiune intra-abdominală crescută;

Deficienţe intrinseci ale sfincterului uretral;

Muşchi pelvieni slăbiţi:

10. INCONTINENȚA URINARĂ TOTALA ( 1986)

Definiţie : Pierdere de urină continuă şi imprevizibilă.


Flux constant de urină în momente neprevizibile, în absenţa contracţiilor, spasmului sau distensiei vezicale neinhibate;

Lipsa senzaţiei de vezică plină;

12

Absenţa globului vezical;

Nicturia;

Neconştientizarea incontinenţei;

Absenţa răspunsului la tratamentul incontinenţei refractare;


Fistula anatomică; Boli care afectează nervii spinali;

Reflex de contracţie independentă a detrusorului;

Disfuncţie neurologică;

Neuropatie care împiedică transmiterea reflexului care indică umplerea vezicii;

Traumatism care afectează nervii spinali;

11. INCONTINENȚA URINARĂ DE IMPULS ( 1986, 2006)

Definiţie : Pierderea involuntară de urină ce apare imediat după o senzatie puternică de micţiune imperioasă.


Observarea inabilităţii de a ajunge la WC în timp util, pentru a evita pierderea de urină;

Relatarea urgentei urinare;

Relatarea pierderii involuntare de urină cu spasmul/contracţia vezicii;

Relatarea inbilităţii de a ajunge la toaletă în timp util pentru a evita pierderea de urină;


Consumul de alcool; Uretrita atrofică;

Vaginita atrofică;

Consumul de cafeină;

Capacitatea scăzută a vezicii urinare;

13

Hiperactivitatea detrusorului cu afectarea contractilităţii vezicii;

Impactare fecală;

Utilizarea diureticelor;

12. RISCUL DE INCONTINENȚA URINARĂ DE IMPULS ( 1998)

Definiţie: Riscul pentru pierdere de urină asociată cu o senzatie bruscă şi puternică de urinare urgentă.

Factori de risc:

Efectele alcoolului; Efectele cafeinei;

Efectele medicatiei;

Hiperreflexia detrusorului ( datorată cistitei, uretritei, tumorilor, calculilor renali, leziunilor sistemului nervos central aflate deasupra centrului pontin al micţiunii );

Afectarea contractilităţii vezicii;

Relaxare involuntară a sfincterului;

Obiceiuri de eliminare ineficiente;

Capacitate mică a vezicii;

13. ELIMINARE URINARĂ DEFICITARĂ ( 1973, 2006, )

Definiţie: Disfuncţii în eliminarea urinei.


Disurie; Frecvenţa;

Ezitare;

Incontinenţa;

Nicturie;

Retenţie;

14

Urgenţă;


Obstrucţie anatomică; Deteriorare senzorio-motorie;

Cauzalitate multiplă;

Infecţii ale tractului urinar;

14. RETENȚIE URINARĂ ( 1986)

Definiţie: Golirea incompletă a vezicii urinare.


Absenta eliminării urinei; Distensie a vezicii urinare;

Pierderi de cantităţi mici de urină ( picături);

Disurie;

Urinare frecventă;

Incontinenţă urinară prin prea plin;

Urină reziduală;

Senzaţia de vezică plină;


Blocaj; Presiune uretrală crescută;

Inhibarea arcului reflex;

Sfincter puternic;

15. PROMPTITUDINE PENTRU CREŞTEREA ELIMINĂRII URINARE ( 2002)

Definiţie: Tipar al funcţiilor urinare care este suficient pentru îndeplinirea nevoilor eliminatorii, tipar ce poate fi îmbunătăţit.


15

Cantitatea eliminată este între limitele normale; Manifestă dorinţa de a îmbunătăţi eliminarea urinară;

Cantitatea de lichide ingerată este adecvată nevoilor zilnice;

Poziţionarea corpului pentru golirea vezicii urinare;

Urina nu are miros;

Urina are culoare deschisă;

EX. DIAGNOSTIC DE INGRIJIRE:

Incontinenţa urinară este definită ca o micţiune anormală, continuă, involuntară şi inconştientă.

Factori etiologici şi favorizanţi

1. Factori patologici:

infecţii,

procese inflamatorii:

vaginite,

uretrite,

vaginite sau

uretrite atrofice prin deficit estrogenic.

obstrucţii ale colului vezical:

colon infiltrat,

măriri de volum ale prostatei,

tumori.

anomalii congenitale,

scăderea tonusului muscular (de la naştere, obezitate, scădere recentă în greutate),

operaţii chirurgicale pe vezică sau pe uretră,

postanestezie,

16

scăderea capacităţii vezicii urinare,

ateroscleroză cerebrală sau accident vascular cerebral,

leziuni sau tumori cerebrale,

boli demielinizante (scleroza multiplă, scleroza laterală amiotrofică),

afectarea măduvii spinării (leziuni, infecţii, tumori),

poliomelita,

diminuarea tonusului vezicii (distensia vezicală excesivă, sondaj vezical).

2. Factori psihologici:

scăderea atenţiei, depresia,

anxietatea,

dezorientarea.

3. Factori de mediu:

accesul la toaletă dificil (lipsa liftului, prea departe, pat prea înalt, grilaje laterale de protecţie),

WC inadecvat (fără bare de susţinere),

dificultăţi în solicitarea asistentei datorită unui sistem de semnalizare inadecvat.

Pacientul acuză:

imposibilitatea controlului micţiunii, lipsa senzaţiei imperioase de a urina,

pierderi prin prea plin.

Datele obiective:

reziduu vezical mai mare de 50 ml, scăderea volumului vezicii sub 350 ml,

diminuarea senzaţiei de micţionare,

vezica urinară palpabilă suprapubian,

incapacitatea persoanei de a porni sau opri micţiunea.

17

Obiective nursing

• Episoadele de incontinenţă vor fi reduse sau chiar eliminate,• Pacientul va şti să-şi explice cauzele incontinenţei şi va cunoaşte modalităţile de

tratament sau control relativ al episoadelor de incontinenţă,

• Reziduu urinar va fi de 30-50 ml sau va reprezenta 15% din capacitatea vezicii.

Intervenţii nursing

• Reducerea sau eliminarea factorilor favorizanţi, dacă este posibil:• infecţiile sau inflamaţiile vor fi rezolvate prin consult medical şi tratament de

specialitate,

• informarea pacientului asupra rolului muşchilor diafragmei pelvine în continenţă ;

• efectuarea de către pacient a unor exerciţii de întărire a muşchilor diafragmei pelvine,

• asistenta va învăţa pacientul să-şi oprească şi să pornească jetul urinar, de câteva ori în timpul micţiunii.

• Rezolvarea factorilor de mediu:

• rezolvarea problemei de acces (lift, lumină, distanţă),

• încurajarea bolnavului să solicite plosca sau toaleta cu facilităţi (bare de sprijin).

Intervenţii legate de diminuarea capacităţii pacientului de a detecta:

• stimularea vezicii prin umplere şi de a prelungi timpul până la micţiune:• determinarea intervalului de timp dintre senzaţia de micţiune şi necesitatea imperioasă

de a micţiona,

• pentru persoanele la care acest interval de timp este scurt, asistentele trebuie să răspundă prompt (se notează în planul de îngrijire),

• pacientul va fi învăţat să-şi mărească acest timp prin creşterea capacităţii vezicale:

o pacientul să se abţină cât mai mult posibil de la actul micţional,

o evitarea actelor micţionale din obişnuinţă, care nu sunt absolut necesare,

o orientarea pacientului către realizarea unei intervenţii chirurgicale (plastia de vezică).

18

Pentru tratarea incontinenţei urinare există o metodă necostisitoare şi accesibilă: exerciţiile Kegel. Acestea au ca obiectiv întărirea musculaturii perineului şi sfincterului vezical; ele pot fi învăţate şi practicate de femeile de orice vârstă.

Majoritatea tehnicilor Kegel sunt simple şi nu necesită nici un fel de echipament sau aparate speciale. Exerciţiul cel mai eficient pentru tonifierea muşchiului sfincter se poate face în timpul micţiunii şi constă în oprirea voluntară a jetului urinar. Aceasta este de altfel şi cea mai sigură modalitate de a identifica muşchiul pe care femeia trebuie să-l solicite în timpul exerciţiilor Kegel.

Există mai multe variante ale exerciţiilor Kegel ce se efectuează în afara momentului micţiunii. Este indicat ca învăţarea acestor exerciţii să se facă sub îndrumarea personalului medical calificat. Exerciţiile Kegel trebuie repetate de trei ori pe zi, câte cinci minute, în trei poziţii diferite. Prima şedinţă poate fi efectuată în poziţia culcată, a doua în poziţie şezândă iar a treia în picioare. Dacă le practicaţi sistematic şi corect, ele pot ameliora şi chiar soluţiona pe deplin problema incontinenţei. Pentru a constata efectele, trebuie să aveţi răbdare. Primele semne de ameliorare apar după 3-6 săptămâni de la începerea practicării exerciţiilor.

Stimularea comunicării între pacient, familie şi personalul medical. Menţinerea unei hidratări optime:

o aport lichidian de 2-3 l/zi, dacă nu este contraindicat,

o spaţierea lichidelor la cel puţin 2 ore,

o scăderea aportului lichidian după ora 18 şi ingestia unei cantităţi minime de lichide în timpul nopţii,

o scăderea aportului de cafea, suc de grapefruit, ceai, datorită efectului lor diuretic.

o Menţinerea unui aport nutriţional adecvat pentru a asigura scaun la cel puţin trei zile.

Recomandarea formării unor deprinderi pentru persoanele cu incontinenţă:

informarea pacientului asupra relaţiei dintre dietă, hidratare, viaţa socială şi întărirea continenţei;

sfaturi pentru înregistrarea şi evaluarea incontinenţei pe 24 ore:

o monitorizarea diurezei,

o evaluarea cantităţii de urină eliminată prin incontinenţă (mică, moderată, mare),

o tipul şi cantitatea aportului de lichide.

După evaluarea incontinenţei pacientul şi familia să aibă în vedere următoarele:

19

o să evacueze urina înainte de episodul de incontinenţă,

o să utilizeze lenjeria intimă pentru incontinenţă până când controlul este restabilit

o în condiţiile în care este indicat, pacientul şi familia să practice sondajul vezical.

o Evitarea consumului de medicamente cu efect diuretic sau nefrotoxic fǎrǎ

prescripţie medicalǎ.

o Efectuarea corectǎ a toaletei regiunii perineale pentru a evita pǎtrunderea

microorganismelor în tractul urinar.

o Evitarea aportului excesiv de sǎruri minerale.

o Se vor evita frigul, umiditatea, oboseala, traumatismele, agenţii toxici, afecţiunile

cardiovasculare, deoarece sunt factori favorizanţi în apariţia şi voluţia afecţiunilor renale.

o Se vor efectua exerciţii fizice pentru creşterea tonusului musculaturii perineale şi

abdominale, acestea favorizând contracţiile vezicii urinare şi al sfincterului extern al uretrei.

20

INTERVENȚII NURSING

A. RECOLTAREA URINEI pentru examenele de laborator - INTERVENȚIE CU ROL DELEGAT!

Recoltarea produselor este efectuată de către asistenta medicală, care trebuie să respecte următoarele norme generale:

Spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea tehnicii!

o orarul recoltărilor;o efectuează pregătirea fizică şi psihică a pacientului;

o pregătirea instrumentarului şi a materialelor necesare pentru recoltare;

21

o tehnica de recoltare propiu-zisă;

o completarea buletinului de trimitere la laborator şi etichetarea produselor recoltate;

o păstrarea şi transportul în condiţii optime a produselor recoltate.;

o notarea în dosarul de îngrijire, data, ora executării tehnicii, numele şi prenumele asistentului medical care a executat tehnica.

Efectuarea pregătirii psihice a bolnavului constă în obţinerea consimţământului informat, instruirea acestuia privind comportamentul său în timpul recoltării, colaborarea sa pentru reuşita tehnicii. Pacientul este pregătit psihic şi fizic printr-un regim alimentar, repaus la pat, aşezându-l într-o anumită poziţie în funcţie de recoltarea ce va fi efectuată.

Acordul informat al pacientului este un imperativ pentru orice intervenţie medicală!

Pentru precizarea diagnosticului, medicul recomandă aproape totdeauna şi un examen sumar de urină. Analiza urinei se face nu numai în bolile aparatului urinar ci şi în bolile altor organe. Recoltarea urinei se poate face atât la nivelul laboratorului cât şi la domiciliu. În raport cu analiza solicitată se recoltează fie urina de dimineaţa, fie urina din 24 de ore.

Recoltarea urinei din 24 de ore este recomadată în scopul decelării unor anormalităţi ce preced apariţia nefrolitiazei: hipercalciuria,hiperuricemia, hiperoxaluria, hipocitraturia sau oliguria, pentru dozări chimice cantitative din urină (exemplu: glucoza, creatinina, proteinele, calciu, magneziu, sodiu, potasiu, catecolaminele, acidul vanilmandelic, 17-cetosteroizi, etc.) .

Protocolul de recoltare a urinei captată în 24 ore

Urina din 24 ore se recoltează în recipiente curate chimic; pe durata recoltării, urina va fi ţinută la frigider;

este contraindicată adăugarea de conservanţi;

Aportul de lichide în timpul recoltării trebuie să fie normal (cu excepţia cazurilor când medicul curant face recomandări specifice în acest sens).

In unele cazuri medicul recomandă întreruperea medicaţiei care poate induce interferenţe, cu cel puţin 12 ore (de preferat 48-72 ore) înaintea începerii recoltării.

TEHNICA:

Pacientul urinează dimineaţa la ora 6; această urină se aruncă; Se colectează urina din tot timpul zilei, al nopţii şi prima urină de a doua zi de

dimineaţă de la ora 6, într-un recipient de colectare curat;

Recipientul de colectare se păstrează într-un loc rece (frigider) pe durata colectării;

A doua zi de dimineaţă, după micţionare şi colectarea urinii, se măsoară exact cantitatea de urină colectată,

22

se omogenizează şi se trimite către laborator, pentru analiză un eşantion de 100 ml;

Eşantionul va fi pus într-un recipient pentru sumar de urină pe eticheta căruia se vor nota numele şi prenumele pacientului, data şi volumul urinar colectat în 24 ore.

notarea în dosarul de îngrijire, data, ora executării tehnicii, numele şi prenumele asistentului medical care a executat tehnica.

Recoltarea primei urini ( emisii de urină ) de dimineaţă.

Prima urina de dimineaţă este proba recomandată pentru biochimia urinei şi examenul microscopic al sedimentului urinar, deoarece reprezintă cea mai concentrată urină, are un volum uniform şi un pH scăzut, ceea ce permite conservarea elementelor. Recoltarea se face din prima urină de dimineaţă, într-un recipient furnizat de laborator (de preferat), de unică folosinţă, cu capac etanş, pentru a preveni vărsarea, evaporarea şi contaminarea probei de urină.

Este necesar ca prima urină să fie după o stază vezicală de minim 4 ore;

Recoltarea primei urini de dimineaţă se face la scularea din somn, după somnul cel mai lung, deoarece intervalul de câteva ore în care urina a stagnat în rinichi permite înmulţirea - dacă este cazul - a germenilor urinari în cantitate suficientă. Aceasta ajută medicul din laborator să poată identifica existenţa unei potenţiale infecţii urinare.Pentru biochimia urinei şi examenul microscopic al sedimentului urinar se recomandă ca urina să fie examinată în maximum 2 ore de la recoltare.

Dacă nu se poate obţine prima urină, se va nota ora recoltării pe formularul de însoţire al probei către laborator.

Este foarte important ca pacienţii să cunoască modul corect de recoltare al probelor de urină. Acesta este rolul propriu al asistentei medicale, de a-l învăţa pe pacient tehnica de recoltare, de a-i explica importanţa respectării regulilor de prelevare a probei de urină.

Instrucţiuni de recoltare la adult:

curăţaţi zona genito-urinară cu apă şi săpun: la bărbat se va asigura curăţarea meatului şi glandului; la femeie, în cazul în care este prezentă o secreţie abundentă, alături de toaleta obişnuită a vulvei, se va introduce în vagin un tampon steril.

asiguraţi uscarea zonei anterior decontaminate cu ajutorul unor comprese sterile.

urinaţi o cantitate mică în toaletă şi fără să vă opriţi colectaţi în recipientul primit de la laborator restul de urină (recoltare din jetul urinar mijlociu, într-un mod similar cu proba pentru urocultură).

pentru a preveni contaminarea probei, evitaţi să atingeţi recipientul de zona genitală.

etichetaţi recipientul de urină, precizând numele şi prenumele pacientului, data şi ora recoltării.

23

refrigeraţi proba imediat după recoltare; trimiteţi recipientul la laborator, respectând intervalul de timp menţionat la fiecare tip de test.

femeile vor specifica dacă urina a fost recoltată în perioada ciclului menstrual sau dacă au utilizat ovule cu medicamente cu 24 de ore înainte de analiză.

RECOLTAREA URINEI, pentru examenul sumar de urină, în cazul unui pacient imobilizat la pat - ROL DELEGAT!

Materiale necesare:

Urinar, ploscă, muşama, alezǎ, materiale pentru igiena organelor externe. Se pregǎteşte pacientul psihic:

Se instruieşte pacientul privind folosirea bazinetului; sǎ urineze fǎrǎ defecaţie,

Asistenta varsă imediat urina în vasul colector.

Se pregǎteşte pacientul fizic:

Asistenta execută pacientului toaleta organelor genitale externe.

Se aşeazǎ urinarul sau se pune plosca ( de preferinţă încălzită ) sub pacient.

24

Se recolteazǎ prima urinǎ de dimineaţǎ.

Dupǎ recoltarea urinei şi transferul probei în recoltorul special luat de la laborator, se eticheteazǎ recipientul cu datele de identificare ale pacientului, data şi ora recoltării probei şi se trimite la laborator (un eşantion de 100-150 ml).


Instrucţiuni de recoltare la sugar:

se curaţă zona genito-urinară a copilului cu apă şi săpun;

nu se tamponează zona curaţată pentru a grăbi uscarea; nu se aplică creme, uleiuri sau pudre pediatrice;

se dezlipeşte banda protectoare din jumătatea inferioară a pungii pediatrice de recoltare a urinei şi se fixează porţiunea adezivă anterior (în faţă) de anus; se dezlipeşte partea superioară a benzii şi se continuă aplicarea porţiunii adezive, având grijă ca orificiul urinar sa fie în interiorul pungii;

Atenţie! - se ataşează ferm de zona genito-urinară punga pediatrică de recoltare a urinei pentru a preveni scurgerea de urină sau contaminarea probei;

imediat dupa ce copilul urinează în punga de recoltare (sau cât mai aproape de momentul respectiv) aceasta se dezlipeşte şi se transportă la laborator în condiţii corespunzătoare.

EXAMENUL SUMAR DE URINĂ

Densitatea urinei este mai mare dacât a apei (care este de 1000) şi se determină cu urodensimetrul. Valori normale în cazul densităţii: 1015-1030. Creşterea densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie un diabet zaharat.

PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă şi hârtia de control se înroşeşte, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină şi hârtia se albăstreşte.

În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins între 5,5 şi 6,5. După infecţii ale aparatului urinar, aceasta devine alcalină. Urina care este permanent prea acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat şi carbonat de calciu.

Analiza chimică a urinei

Albumina sau proteinele urinare provin din albumina sanguină, şi în mod normal acestea nu se găsesc în urină. Dar în bolile care alterează porii din filtrul rinichilor sau în bolile care produc sângerări pe traiectul căilor urinare, albumina trece în urină ( albuminurie,

25

proteinurie). La unele persoane cu constituţie mai slabă a rinichilor urina poate conţine albumină în cantitate mai mică.

Albuminurii tranzitorii se mai întâlnesc după frig, stări emoţionale, vaccinări şi stări alergice, după consumul de ouă şi medicamente în timpul sarcinii. Albuminurii permanente şi masive se întâlnesc frecvent în cazul bolilor de rinichi şi ale căilor urinare ( bazinet, uretere, vezică): glomerulonefrită, nefroză, cistită, pielocistită, tuberculoză renală, calculi urinari etc.

Şi alte boli care pot atinge rinichiul se însoţesc de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arterială, diabetul, bolile de sânge şi de inimă, infecţii cu microbi sau virusuri, intoxicaţii cu substanţe minerale sau organice. Deseori albuminuria se însoţeşte de hematurie.

Zahărul sau glucoza din urină (glucozuria sau glicozuria).

Când glicemia din diabet depăşeşte 150-200 mg/100 ml sânge (Apare când glicemia > 170 mg/100ml sânge), glucoza (zahărul) trece prin filtrul renal şi se elimină prin urină, de unde poate fi analizată.

De menţionat că glicozuria nu se întâlneşte numai în diabet ci şi în alte situaţii: după un consum exagerat de glucoză sau alte zaharuri, după diferite medicamente, la femeile gravide şi la persoanele care urmează tratamente cu hormoni. Exista persoane care, fără să aibă diabet zaharat, elimină permanent sau periodic zahăr prin urină (diabet renal). Acest fapt este cauzat de un defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei în urină, care nu influenţează starea de sănătate a persoanei respective.

Corpii cetonici nu se găsesc în urina normală.

Concentraţia lor urinară creşte foarte mult în diabetul zaharat netratat şi în infecţii microbiene, intoxicaţii grave, după un post prelungit sau după un regim alimentar sărac în dulciuri şi bogat în grăsimi, în cursul sarcinii, după vărsături.

Pigmenţii biliari sunt substanţe colorate care îi imprimă bilei hepatice culoarea brun-verzuie. În bolile de ficat însoţite de icter, aceşti pigmenţi trec în sânge dând culoarea galbenă a pielii, iar din sânge trec în urină, colorând-o în brun.

Urobilinogenul este o substanţă care se găseşte în cantitate mică în urina normală. În bolile de ficat cu sau fără icter ( hepatită, insuficienţă hepatică) în intoxicaţiile care atacă ficatul, în boli ale vezicii biliare ( colecistită), în bolile intestinale cu tulburări de digestie ( enterocolită, colicile, constipaţia) urobilinogenul este foarte crescut.

Analiza calculilor urinari Calculii se formează în rinichi sau în vezica urinară, din cauza solidificării substanţelor minerale sau organice, care se elimină în exces prin urină.

Calculii urinari produc dureri, hemoragii (hematurie) şi infecţii ale căilor urinare. Analiza calculilor se face pentru stabilirea compoziţiei lor chimice, cu scopul de a se cunoaşte măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea formării de noi calculi.

26

Prevenirea formării calculilor se face în primul rând prin regim alimentar. Astfel, persoanele care au făcut calculi de fosfat de calciu vor evita alimentele bogate în calciu şi fosfor (lapte, brânză) iar cele care au avut calculi de oxalat de calciu vor consuma mai puţine alimente care conţin calciu şi oxalat (spanac, cafea, ciocolată, ceai etc.); persoanele care au avut calculi de acid uric sau uraţi vor reduce raţia de carne.

Analiza microscopică a urinei Elementele şi formaţiunile solide din urină cum sunt celulele, cristalele etc. se pot observa numai la microscop. La femei unele din aceste elemente pot proveni nu numai din urină ci şi din sfera genitală. De aceea pentru a evita unele confuzii, la femei se recomandă repetarea examenului microscopic din urina recoltată după toaleta prealabilă.

Celulele epiteliale sunt rare în mod normal, dar în infecţiile vezicii urinare şi ale rinichiului pot deveni numeroase.

Leucocitele sunt celule sanguine albe, care au trecut în urina din sânge ( leucociturie) de obicei cu ocazia unei infecţii urinare acute sau cronice (puroi).

Hematiile (globulele roşii) provin din sânge şi indică o sângerare (hemoragie) la nivelul căilor urinare sau ale rinichilor. Infecţiile urinare acute (cistita, glomerulonefrita, pielocistita), infecţiile urinare cronice ( pielonefrita, tuberculoza), calculii urinari, tumorile, bolile de sânge, hipertensiunea arterială, etc., sunt însoţite de eliminări de sânge în urină (hematurie). Dar sunt persoane care prezintă hematurie fără a avea vreo boală oarecare ci datorita unei modificări ereditare a rinichilor (hematurie congenitală).

Cilindrii urinari sunt nişte formaţiuni cilindrice care apar numai în cazurile de boli are rinichilor (glomerulonefrita, nefroza).

Cristalele urinare de natură minerală sau organică se gâsesc la toate persoanele. Însă sunt persoane care elimină aproape permanent cristale numeroase de acid uric şi de oxalat de calciu, mai ales când urina este prea concentrată. În astfel de situaţii există riscul de a se forma piatra la rinichi. Si unele medicamente (sulfamildele) pot să se elimine sub formă de cristale, perturbând filtrarea urinei la nivelul rinichiului. Un consum mai crescut de lichide poate să prevină formarea de cristale în urină.

B. Recoltarea urinei pentru testul Addis – Hamburger – INTERVENȚIE CU ROL DELEGAT!

Metoda pentru determinarea cantitativă a eritrocitelor, leucocitelor şi a cilindrilor în urina din 12 ore este cunoscută ca proba ADDIS (Addis, 1948). În general, numărarea Addis se foloseşte pentru a umări progresia unor boli renale cunoscute, cum ar fi glomerulonefrita acută. Numărul de elemente celulare găsite se exprimă pe mililitru de urină şi pe minut. Examenul este destinat determinării numărului de globule roşii şi de globule albe eliminate în urină pe minut. In urina unui subiect normal, se elimină 1000 hematii /min şi 1000 - 2000 leucocite/min, cilindri 1-7/min.

Un debit pe minut ridicat al hematiilor nu permite localizarea originii sângerării. Un debit pe minut ridicat de leucocite este cel mai des urmarea unei infecţii urinare.

27

Se anunţă bolnavul cu o zi înainte de efectuarea probei; se pregătesc materialele sterile pentru recoltare, aceeleaşi ca şi pentru examenul

bacteriologic.

Se face toaleta zonei genitale cu apă şi săpun;

Se recomandă regim fără lichide cu două ore înainte;

Prima urină de dimineaţă se aruncă, de regulă la ora 5 dimineaţă, se notează ora exactă apoi timp de trei ore pacientul nu va ingera lichide;

Pacientul rămâne la pat, nu face efort fizic;

Se recoltează următoarea urină la un interval de 3 ore fără a se consuma lichide;

După aceste trei ore se colectează urina într-un recipient curat;

Se notează cantitatea totală colectată şi se duce la laborator un eşantion de 50 ml;

Eşantionul va fi pus într-un recipient pentru sumar de urină pe eticheta căruia se vor nota numele şi prenumele pacientului şi volumul urinar colectat în cele trei ore.


C. Recoltarea urinei pentru examen bacteriologic - INTERVENȚIE CU ROL DELEGAT!

Urocultura este o metodă utilizată în laboratoarele de microbiologie pentru analiza probelor de urină, constând din cultivarea şi identificarea agenţilor patogeni, care produc infecţii ale tractului urinar.

Metoda se practică ori de câte ori medicul clinician suspectează infecţii ale căilor urinare, de la rinichi şi până la uretră. Acest gen de infecţii sunt foarte frecvente şi evoluează deseori asimptomatic, iar la copiii sub 2 ani cu o simptomatologie nespecifică.

Colectarea probelor de urină

Se poate efectua la nivelul oricărei unităţi sanitare sau chiar la domiciliul pacientului, cu respectarea regulilor de recoltare.

Se recoltează prima urină de dimineaţă sau după cel puţin 4 -6 ore de la micţiunea anterioară;

Se recoltează înainte de începerea tratamentului antibiotic sau după întreruperea acestuia cu cel puţin 7 – 10 zile înaintea recoltării;

Bolnavul nu va consuma lichide aproximativ 12 ore înainte de recoltare;

28

Se efectuează obligatoriu toaleta riguroasă a organelor genitale externe cu apă şi săpun şi ştergerea cu un tampon de vată îmbibat cu apă sterilizată prin fierbere, urmată de uscare prin tamponare cu tifon steril;

Spălarea şi ştergerea se fac în sens unic: la femeie, din faţă în spate; la barbat dinspre meatul urinar spre şanţul balanoprepuţial (glandul fiind complet decalotat);

La pacientele cu scurgeri vaginale se recomandă introducerea unui tampon steril în vagin şi apoi recoltarea probei;

La bărbaţi se menţine şi în timpul urinării glandul decalotat;

La nou-născuţi şi la sugari după spălarea organelor genitale externe se fixează în jurul penisului sau a vulvei, orificiul pungii (speciale pentru recoltare) cât mai steril;

Se urinează în toaletă primii 100 ml şi fără a întrerupe jetul de urină, se recoltează cca 20 ml (din jetul mijlociu) direct într-un recipient steril adecvat (urocultor steril), cu grijă pentru a nu atinge gura acestuia de tegument sau lenjerie;

Recipientul se închide cu capac ermetic, se etichetează şi se trimite către laborator în maxim o oră de la recoltare.

In situaţii speciale, urina se poate recolta direct din vezică prin puncţie suprapubiană.

Recoltarea prin puncţie suprapubiană este ideală, dar rămâne o metodă de excepţie. Recoltarea prin sondaj vezical este periculoasă, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de infecţie urinară!

Gura eprubetei se flambează înainte şi după introducerea urinei şi se astupă cu dopul de vată.


Recoltarea uroculturii trebuie făcută înainte de începerea tratamentului cu antibiotice şi în cazul în care se urmăreşte eficienţa lui, recoltarea se repetă după 48-96 ore de la instituirea tratamentului. Scăderea numărului de germeni sau dispariţia lor este un indiciu asupra eficacităţii tratamentului, mai preţios decât simptomele pacientului. Transportarea probei de urină trebuie să fie asigurată în curs de 1 -2 ore de la prelevare . În situaţia în care această condiţie nu poate fi respectată, urina poate fi păstrată la temperatura de frigider (2- 8ºC ) câteva ore (cel mult 24 ore ).

Germenii întâlniţi cel mai frecvent în bacteriurii sunt cei din familia Enterobacteriaceae (Escherichia, Proteus, Klebsiella, Enterobacter, Citrobacter), dar mai pot fi izolaţi din infecţiile urinare şi germeni din alte grupe: Staphylococcus, Enterococcus, Pseudomonas.

Semnificaţia clinico-patogenică a numărului de germeni se stabileşte după următoarele criterii valabile în afara oricărui tratament cu antibiotice sau cu dezinfectante urinare:

o peste 100.000 UFC/ml = bacteriurie semnificativă pentru o infecţie urinară.

29

o 10.000 - 100.000 UFC/ml = bacteriurie cu suspiciune de infecţie urinară. Urocultura trebuie repetată.

o 1.000 - 10.000 UFC/ml = bacteriurie fiziologică, clinic nesemnificativă

o sub 1.000 UFC/ml = contaminare, în special atunci când sunt prezenţi germeni variaţi, provenind frecvent din uretra anterioară.

UFC = unităţi formatoare de colonii.

Antibiograma - Principiul metodei

Analiza care testează în laborator antibioticul la care este sau nu sensibil un microb cauzator de boală se numeşte antibiogramă. In raport de rezultatul antibiogramei, medicul stabileşte cel mai indicat sau cele mai indicate antibiotice în vederea tratamentului bolii.O cantitate de substanţă antimicrobiană este depusă pe suprafaţa unui mediu de cultură agarizat, preînsămânţat cu bacteria testată. Concomitent se produc două fenomene: difuzarea substanţei antimicrobiene şi creşterea bacteriei. In zonele în care substanţa antimicrobiană realizează concentraţii mai mari decât concentraţia minimă inhibitoare, bacteria nu creşte.

O urocultură de control, care va stabili eficienţa tratamentului, se poate repeta la cel puţin trei zile după terminarea tratamentului.

SONDAJUL VEZICAL - INTERVENȚIE CU ROL DELEGAT!

DEFINIŢIE: introducerea unui dispozitiv (sondă sau cateter) prin uretră în vezica urinară, realizându-se astfel o comunicaţie între interiorul vezicii şi mediul extern; este tehnica prin care se realizează evacuarea vezicii urinare.

SCOP: monitorizarea diurezei orare la bolnavul critic ( diureză de 30-50 ml/ h );

permite să fie evacuat conţinutul vezicii în caz de retenţie a urinei (retenţie acută de urină, glob vezical etc.);

prelevarea urinii în scop diagnostic;

explorări endoscopice (depistarea unor modificări patologice ale uretrei si vezicii urinare);

30

INDICAŢII:

retenţii acute de urină (postoperator, post-traumatic); retenţii cronice incomplete de urină (adenom sau neoplasm prostatic);

după explorarea instrumentală a vezicii urinare şi a căilor urinare (cistoscopie, ureteroscopie);

după manevre terapeutice (litotriţie extracorporeală);

în pregatirea preoperatorie: intervenţii chirurgicale în micul bazin, perineu, intervenţii chirurgicale de durată;

la bolnavii comatoşi

la pacienţii la care este importantă monitorizarea balanţei hidro-electrolitice.

Măsurarea diurezei obţinute prin sondaj vezical se face la intervale diferite de timp:

din oră in oră: la cazurile cu oligurie; la 12 ore: cu măsurarea osmolaritaţii, glicozuriei, corpi cetonici şi sânge;

la 24 de ore: pentru determinarea clearance-ului creatininei, măsurarea electroliţilor, a fosfaţilor şi a substanţelor toxice (in intoxicaţii), a amilazelor urinare (pancreatita), etc.

Tehnica - Există două feluri de sondaj vezical:

Sondajul uretro-vezical constă în introducerea unei sonde în meatul uretral şi în ridicarea ei până în vezică. Este posibil să se practice o uşoară anestezie locală, introducând un gel anestezic în uretră. Această tehnică este cea mai folosită la femeie.

Sondajul prin cateterism vezical ( puncţie) suprapubian constă în introducerea unei sonde direct în vezică prin pielea burţii cu ajutorul unui trocar (un ac tubular gros). Această tehnică, ce necesită o anestezie locală, este utilizată în caz de obstacol uretral la femei şi, cel mai des posibil, la bărbat.

CONTRAINDICAŢII RELATIVE

tulburări de coagulare (trombocite < 20000/mm3);

infecţii urinare.

PREGĂTIRE pacient:

o explicarea necesităţii manevrei ( la copilul mai mare şi adultul conştient) şi a poziţiei;

o alegerea sondei conform vârstei;

PREGĂTIRE materiale: 31

o mască, bonetă; o comprese, pense Pean sterile, două câmpuri sterile - unul cu un orificiu central,

mănuşi sterile;

o tăviţă renală;

o substanţe dezinfectante (Betadina);

o spray sau gel lubrefiant;

o seringi 5,10, 20 ml cu NaCl 0,9 % sterilă (pentru balonaş);

o sonda Foley de dimensiune adecvată vârstei pacientului şi pungă colectoare;

o recipient steril (pentru urocultură).

o Tipuri de sonde:

a) FOLEY: simple ( 2 canale) sau cu canal suplimentar pentru lavaj vezical prezintă:

o - un canal pentru evacuarea urinii: se conectează la punga colectoareo - un canal pentru umflarea balonaşului pentru prevenirea ieşirii sondei (cu

volume diferite de la 5 la 30 ml) / canal suplimentar pentru lavaj vezical

o Proprietăţi:

o - cele mai folosite - din material mai moale (latex)

o - folosite pentru sondajul de lungă durată (cele siliconate)

sonda Foley

sonde Tiemann

32Sondă Folley (cu o cale, cu 2 căi)

b) NELATON: nu au balonaş

o sunt mai rigide;o folosite pentru sondajul de scurtă durată sau în cazurile în care nu se reuşeşte

cateterizarea cu sonde Foley (ex: adenom de prostata)

c) SONDE CU MANDREN

o au în componenţă un mandren metalic;o pot crea căi false;

o folosite mai rar;

Sondajul vezical se efectuează în condiţii de PERFECTĂ ASEPSIE a mâinilor executantului, instrumentelor şi pacientului!

TEHNICA: se execută cu mănuşi sterile!

o alegerea sondei de calibru potrivit cu dimensiunile uretrei;o bolnavul este aşezat în decubit dorsal; medicul la dreapta bolnavului;

o spălare cu apa şi săpun a organelor genitale apoi dezinfectarea acestora cu Betadina; la băieţii peste 2 ani se decalotează glandul şi se face dezinfecţia; la fetiţe se îndepărtează labiile şi se face dezinfecţia vulvei din faţă în spate de 2 ori, schimbând compresa;

o schimbarea unei mănuşi după dezinfecţie, urmată de lubrefierea sondei în condiţii de sterilitate şi introducerea în uretră cu ajutorul unei pense sterile;

o se introduce vârful sondei în meatul urinar ;

33

sondă Nélaton

o dacă sonda nu progresează, se retrage 2-3 cm şi se împinge din nou, cu mişcări fine în sens axial şi circular;

o retragerea parţială a sondei, umflarea balonaşului şi fixarea balonaşului la nivelul colului vezical;

o racordarea sondei la punga colectoare vizualizând jetul de urină;

o umflarea balonaşului cu numărul de ml de NaCl 0,9% marcat pe sondă;

o după golirea vezicii, sonda este retrasă lent, executând câteva serii de clampare-declampare pentru lavaj ureteral. Asigurarea unei sondări frecvente (la fiecare 3-4 ore) previne infecţiile.

o notarea în dosarul de îngrijire, data, ora executării tehnicii, numele şi prenumele asistentului medical care a executat tehnica.

COMPLICAŢII :

- imediate:

lezarea traumatică a mucoasei uretrale (trădată de hemoragie) se impune întreruperea tehnicii;

crearea unei căi false (evitată prin efectuarea sondajului cu blândeţe fără forţarea înaintării sondei);

obstruarea sondei (dezobstruează prin insuflarea cu aer sau injectarea a câţiva ml de NaCl 0,9%);

hemoragia “ex vacuo” prin evacuarea bruscă a unui “glob” vezical;

- tardive:

infecţioase (introducerea germenilor patogeni prin manevre şi instrumente nesterile);

infecţii urinare joase (cistite) şi ascendente (nefrite, pielonefrite): se produc mai ales prin nerespectarea regulilor de asepsie; apar după sondajele prelungite; reprezintă o problemă de tratament ( germeni multirezistenţi)

ATENȚIE !

Pentru a uşura introducerea sondei: la băieţi se va tracţiona blând penisul, perpendicular pe abdomenul inferior, la fetiţe vizualizarea meatului urinar se face prin tracţiunea labiilor în jos.

Pierderi urinare pe lângă sondă - posibil balonaş spart sau insuficient umplut cu NaCl 0,9%; la indicaţia medicului se va repune sonda vezicală.

Diureza absentă “0”:

34

o se verifică permeabilitatea sondei cu NaCl 0,9%;

o se informează medicul care poate indica perfuzie cu soluţie electrolitică (NaCl 0.9%) sau administrarea unui diuretic;

o se urmăreşte reapariţia diurezei.

Prostata este o glandă aflată la intersecţia aparatului urinar cu cel genital şi ea produce 25 -30% din lichidul seminal. La 20 de ani, prostata are un volum de 15 cm cubi şi seamănă cu o castană ca volum şi formă. Cu trecerea anilor, scade testosteronul şi are loc o inversare a producţiei hormonale, astfel încât se măreşte prostata ca volum şi ea este mai dură, mai puţin elastică, boală care poartă numele de adenom de prostată. Astfel că prostata mărită apasă pe uretra ce trece prin mijlocul ei, creând dificultăţi în urinare.

Uneori atât de strangulată este uretra, încât se ajunge la imposibilitatea de a urina, deci la retenţia urinară, care trebuie deblocată la spital prin montarea unei sonde direct în vezică. Cu cât rămâne mai multă urină neevacuată la timp, cu atât creşte pericolul ca prostata să se îmbolnăvească din cauza bacteriilor şi să se formeze calculi renali.

35

Primul sondaj vezical la bărbat este efectuat de către medic!

La femeie (uretra mai scurtă: 5-7 cm; fără curburi):

o bolnava este aşezată pe masa ginecologică sau în pat pe ploscă;o se depărtează labiile cu degetele mâinii stângi, se dezinfectează, se usucă cu compresa

sterilă;

o introducerea sondei cu blândeţe în uretră.

36

Puncţia vezicii urinare – reprezintă gestul medical de pătrundere cu un ac în cavitatea vezicii urinare.

Tehnica o execută medicul! Asistenta medicală pregăteşte pacientul, materialele necesare şi ajută medicul la efectuarea tehnicii!Indicaţiile: sunt exclusiv în scop evacuator, în situaţia în care sondajul vezical s-a soldat cu un eşec, ori este contraindicat:

imposibilitatea efectuării sondajului uretrovezical (stenoze, traumatisme sau infecţii uretrale);

asigurarea drenajului urinar în uretroplastii, intervenţii chirurgicale pentru hipospadias;

retenţie acută de urină (adenom de prostată, neoplasm prostatic, litiază uretrală obstructivă);

bolnavii cu paraplegie şi teraplegie prin leziuni medulare – cistostomie percutanată permanentă

37

De asemenea, refuzul pacientului pentru sondajul vezical reprezintă o altă indicaţie de puncţie a vezicii urinare.

Contraindicaţiile sunt reprezentate de :

diateza hemoragică - o tendinţă anormală la sângerare severă, cea mai mare parte din cauza unui defect în sistemul de coagulare;

intervenţii chirurgicale în antecedente la nivelul pelvisului (risc de puncţionare a unei anse intestinale fixate la perete);

infecţii, arsuri, leziuni traumatice la nivelul regiunii suprapubiene;

obezitate excesivă;

tumorile vezicale;

toate stările fiziologice sau patologice care micşorează sau deplasează segmentul extraperitoneal al vezicii urinare (ascita, sarcina, tumori pelvine, ocluzia intestinală, peritonita)

Materiale necesare:

antiseptice, ace, seringi, sonde subţiri din plastic sterile, recipiente colectoare, tampoane şi pansamente sterile, mănuşi sterile;

Locul de puncţie: este situat în regiunea hipogastrică pe linia mediană, imediat deasupra simfizei pubiene (la 1-2 cm), în plină zonă de matitate.

Poziţia pacientului: în decubit dorsal.

Tehnica puncţiei vezicii urinare:

1. toaleta locului de puncţie cu antiseptice; Aria pubiană va fi dezinfectată de trei ori cu comprese sterile şi alcool / betadină.

2. anestezie locală plan cu plan;

3. pătrunderea cu acul montat la seringă se va face perpendicular pe planul tegumentar pe circa 4-5 cm în profunzime, superior de simfiză, pe linia mediană, avansându -se spre centrul vezicii, sub aspiraţie continuă cu pistonul seringii;

4. aspirarea de urină în seringă în momentul pătrunderii în vezica urinară;

5. evacuarea urinii se poate face cu seringa sau după adaptarea unui tub la pavilionul acului, cu colectarea urinii într-un recipient colector;

6. extragerea bruscă a acului după evacuarea vezicii urinare;

7. masarea locului de puncţie cu un tampon îmbibat în antiseptice;

38

8. aplicarea unui pansament steril;

În situaţia în care se prevede că puncţia va trebui ulterior repetată, se recomandă realizarea unei cistostomii a minor cu ajutorul unui trocar prin care se va introduce în vezica urinară un cateter subţire din plastic cu mai multe orificii laterale; acesta va rămâne în vezică (pentru drenaj continuu) după extragerea trocarului şi va fi fixat la perete cu un fir. Colectarea urinii se va face în pungi sterile din plastic.

Precauţii:

evacuarea urinii se va face lent pentru a evita hemoragia “ex vacuo”;

antibioprofilaxie cu spectru urinar

Incidentele şi accidentele puncţiei vezicii urinare sunt reprezentate de:

puncţia “albă” (nu se extrage lichid): cauzele pot fi poziţia greşită a acului, în caz de perete abdominal gros, hipertrofia detrusorului;

puncţionarea fundului de sac peritoneal prevezical – se evită prin respectarea locului de puncţie

Complicaţiile puncţiei vezicii urinare sunt următoarele:

hematuria; hemoragia ex vacuo;

lezarea vaselor parietale cu apariţia unui hematom;

peritonita prin leziune de ansă intestinală aderentă – rară, dar gravă se evită prin respectarea locului de puncţie;

contaminarea spaţiului Retzius –în caz de urini infectate;

fistula urinară la locul de puncţie al detrusorului

Monitorizarea post puncţie a vezicii urinare va consta în:

repaus la pat; monitorizarea diurezei, a aspectului locului de puncţie;

monitorizarea permeabilităţii tubului de cistostomie şi antibioprofilaxie.

39

Pezzer catheter

40

sondă Pezzer

DIMENSIUNEA SONDELOR URINARE

VÂRSTA MARIME SONDA

nn – 6 luni6 – 8 F

6 luni – 2 ani8 – 10 F

2 ani – 3 ani10 F

3 ani – 5 ani10 – 12 F

5 ani – 7 ani12 F

7 ani – 10 ani12 – 14 F

10 ani – 14 ani14 F

Adult CH14; CH16; CH18; CH20.

41

RECOLTAREA MATERIILOR FECALE

Analiza materiilor fecale este indicată pentru descoperirea bolilor digestive de natură microbiană (intoxicaţia alimentară, dizentaria, febra tifoidă, s.a.) sau de natură parazitară (paraziţi intestinali), precum şi pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor.

Recoltarea materiilor fecale, în cantitate redusă, se face în recipiente speciale, primite de la laborator. Vor fi recoltate materii fecale emise dimineaţa. Dacă nu este posibil (mai ales la copii), produsul se va recolta şi seara şi va fi păstrat în recipientul special bine sigilat la rece.

A. COPROCULTURA sau examenul bacteriologic al materiilor fecale - INTERVENȚIE CU ROL DELEGAT!

Examenul coprobacteriologic (coprocultura) necesită recoltarea materiilor fecale fie în coprocultorul fără mediu de cultură, fie în coprocultorul cu mediu de cultură (atunci când materiile fecale nu pot fi aduse la laborator într-un interval de 60 minute de la recoltare).

Vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineaţa.

Se recoltează materiile fecale necontaminate cu urină, în recipiente curate, uscate, sterile. Nu se recoltează materiile fecale din vasul de toaletă ( se contaminează cu apă, urină) sau din hârtie igienică ( poate conţine bismut, o substanţă care afectează acurateţea rezultatului).

Se colectează materiile fecale înainte de iniţierea tratamentului cu antibiotice

Se colectează 5 - 10 g din materiile fecale din mai multe zone, în special din zonele modificate (sânge, puroi, etc.) ; când acestea lipsesc, se recoltează boluri fecale din 3 locuri diferite.

Pentru acurateţea rezultatelor este bine ca transportul probei să se facă cât mai rapid ( maxim două ore).

Dacă acest lucru nu este posibil, pacientul refrigerează proba maximum 24 de ore sau, mai bine, foloseşte pentru prelevare un coprorecoltor ce conţine mediu de transport Cary-Blair, care asigură conservarea la temperatura mediului ambiant până la 7 zile.


Pacientul este instruit să defece într-un container de unică utilizare, steril, din material plastic şi să preleveze din masa fecaloidă cu linguriţa coprorecoltorului, minimum 5 – 10 g, vizînd porţiunile mucoase, lichide sau sangvinolente (când acestea există) apoi să închidă etanş recipientul cu capac şi să-l transporte la laborator într-un interval de maximum 2 ore de la prelevare.

Recoltarea pentru copilul mic şi la nou- născut - Se poate recolta cu tamponul rectal cu mediu de transport Carry-Blair sau se poate recolta o porţiune reprezentativă de pe scutec care

42

se introduce în recipientul cu mediu. In caz de constipaţie, materiile fecale se vor recolta după administrarea unui purgativ uşor (laxativ).

Pe biletul de trimitere care însoţeşte proba se va menţiona suspiciunea clinică pentru care se solicită coprocultura; Se recoltează înainte de începerea tratamentului antibiotic.

Recipient de colectare pentru materii fecale

Analiza materiilor fecale este obligatorie ( coprocultura şi examenul coproparazitologic ) pentru categoriile de persoane care lucrează în alimentaţia publică, pentru copiii care merg la gradiniţă, bolnavii care au suferit de boli infecţioase digestive (dizenterie, holeră, febră tifoidă etc.) turiştii care au sosit din ţări unde se întâlnesc boli infecţioase digestive. Sunt cazuri când microbii saprofiţi din intestin (stafilococi, bacili, coli, proteus, piocianic etc.) în urma greşelilor de alimentaţie sau a tratamentului cu antibiotice pot deveni agresivi, se înmulţesc şi provoacă infecţii ale intestinului subţire ( enterita), infecţii ale intestinului gros ( colita) ori infecţii ale întregului intestin ( enterocolita).

În afară de aceşti microbi, enterocolitele mai pot fi produse şi de microbi patogeni care se iau din apă, alimente, de la omul bolnav, astfel: bacilul tific al febrei tifoide şi microbii înrudiţi cu

43

http://www.sfatulmedicului.ro/Tulburari-de-tranzit--diareea-si-constipatia-/laxativele_556

acesta (Salmonele), bacilul dizenteriei (shigella) şi microbul holerei. Aceşti microbi patogeni se găsesc nu numai la bolnavi ci uneori şi la foşti bolnavi, care îi răspândesc prin materiile fecale. De aceea, foştii bolnavi trebuie să facă coproculturi repetate.

Recoltarea materiilor fecale pentru examenul coproparazitologic - ROL DELEGAT!

Examenul coproparazitologic impune recoltarea fecalelor în coprocultorul fără mediu de cultură. Acest examen necesită repetarea lui la intervale de câteva zile deoarece ouăle, chisturile sau larvele unor paraziţi nu se elimină zilnic.

Paraziţii intestinali De regulă, paraziţii intestinali se prezintă sub formă de viermi intestinali: limbrici (ascaris lumbricoides), oxiuri (enterobius vermicularis), panglică (taenia), tricocefal. Depistarea paraziţilor intestinali, impune un tratament de urgenţă pentru eliminarea acestora. După două săptămâni de la terminarea tratamentului se repetă analiza. Dacă după trei analize efectuate la interval de două săptămâni rezultatele sunt negative, bolnavul se poate considera vindecat.

Paraziţii hepatici şi ai căilor biliare Lambliaza este o boală, mai frecventă la copii, provocată de parazitul Lamblia sau Giardia. Parazitul produce inflamaţia căilor biliare, de aceea, el poate fi pus în evidenţă numai în bilă, care se recoltează cu ajutorul tubajului duodenal. Uneori chisturile de Lamblia pot fi puse în evidenţă şi din materiile fecale cu ajutorul microscopului.

Prelevarea se efectuează din materii fecale proaspăt emise, spontan, fără utilizare de purgative sau laxative pe bază de cărbune, înaintea administrării oricărui tratament antiparazitar.

Din masa fecaloidă se recoltează în recipiente de plastic, prevăzute cu capac ermetic, cu linguriţa, fragmente suspecte, mucozităţi, produse nedigerate prezente în scaun (volum 3-5 cm3-volumul linguriţei);

Paraziţii intestinali (sau porţiuni din aceştia) prezenţi în scaunul spontan se recoltează şi se introduc într-un recipient curat;

Se eticheteză cu numele pacientului şi se expediază către laborator în maxim 4 ore;

Proba poate fi conservată la frigider pentru 24 ore;

Examenul coproparazitologic trebuie repetat de trei ori cu un interval de 3-4 zile între probe.


Recoltarea materiilor fecale pentru pentru depistarea hemoragiilor oculte

ROL DELEGAT!

44

Materiile fecale se recoltează într-un recipient uscat, un container curat de unică utilizare din material plastic;

Volumul probei recoltate trebuie să fie de 3-5 cm3 (2-3 linguriţe);

Proba nu trebuie să fie contaminată cu urină sau alte secreţii (sânge menstrual);

La recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sângelui (hemoragii oculte) sau pentru cercetarea digestiei alimentelor pacientul va urma un regim alimentar special, recomandat de medic şi nu va lua nici un medicament cu 24 de ore înainte de analiză. Pentru evitarea reacţiilor fals pozitive pacientul va respecta, cu 3 zile înaintea recoltării probei, un regim din lapte şi făinoase, complet lipsit de carne, ficat, legume verzi, precum şi alte alimente ce conţin fier şi se stopează orice tratament cu fier .

Clisma - ROL DELEGAT!

Definiţie: Clisma este o formă specială a tubajului prin care se introduc lichide în intestinul gros (prin anus în rect şi colon). Clisma presupune injectarea unui fluid în rect cu scopul de a curăţa colonul sau pentru a administra unele medicamente sau chiar substanţe nutritive.

Clisma − o modalitate de eliminare a toxinelor din organism − este considerată astăzi un adjuvant terapeutic, o formă de îndepărtare a reziduurilor care se acumulează în colon. Lichidul introdus în colon, în cazul clismei, înmoaie scaunul, dizolvă crustele de pe pereţii intestinului şi ajută la eliminarea deşeurilor. Adăugat la volumul scaunului, lichidul injectat exercită presiune asupra sfincterului anal şi a musculaturii intestinale şi stimulează peristaltismul şi reflexele de defecaţie.

Care sunt indicaţiile clismei?

In caz de constipaţie - Evacuarea conţinutului intestinului gros; înainte de naştere ;

la pregătirea pentru examinarea radiologică şi endoscopică a intestinului;

înainte de aplicarea clismelor medicamentoase şi alimentare;

Imbunătăţirea tranzitului intestinal

Pregătirea pacientului pentru diferite examinări

Intervenţii chirurgicale asupra rectului

Imbunătăţirea circulaţiei sanguine

Eliminarea paraziţilor intestinali

Scăderea în greutate (prin eliminarea depunerilor de materii fecale de pe pereţii

45

colonului)

Reducerea numărului alergiilor

Reducerea stărilor de anxietate

Intărirea sistemului imunitar

Piele strălucitoare;

Rol Terapeutic

Introducerea de medicamente Alimentarea sau hidratarea pacientului

Clasificarea după efect:

Clisme evacuatoare, care pot fi:- simple- înalte- prin sifonaj- uleioase- purgative

Clisme terapeutice - clisme terapeutice , medicamentoase cu efect local şi general

Clisme alimentare – hidratante;

Clisma baritată sau irigoscopia, reprezintă metoda fundamentală şi de selecţie pentru investigaţia afecţiunilor colonului.

Clisma poate fi periculoasă dacă nu este efectuată corespunzător.

Dacă presiunea apei este prea puternică, pot apărea dureri; Temperatura apei pentru clismă trebuie să fie de 37 º C;

Dacă apa este prea rece, provoacă spasme abdominale, dacă este prea caldă, poate provoca arsuri;

Clisma poate fi efectuată doar ocazional. Dacă este făcută prea des, epuizează intestinul şi perturbă flora intestinală;

Folosirea frecventă a clismei poate provoca dependenţă.

Contraindicaţiile clismei

hemoragii majore necroze prin iradiere abdominală

46

patologii inflamatorii ale intestinului

hemoroizi

ulcer şi suspiciuni de perforare digestivă

tulburări cardiace severe

intervenţii chirurgicale recente

hipertensiune arterială severă

cancer de colon

hernii abdominale

sarcină

fisuri şi fistule anale

tumori rectale sau intestinale

colită ulceroasă

clismele frecvente trebuie evitate şi de cei care au tulburări cardiace sau renale

Materiale necesare :

Irigator Esdmarch cu un tub de cauciuc cu calibrul de 10 cm si 1,5-2 cm lungime, prevăzut cu robinet sau pensă Mohr;

Canula rectală din ebonit sterilizată; Tăviţă renală; Ploscă / Bazinet; Muşama şi traversă; învelitoare de flanelă sau cearceaf pentru acoperirea bolnavului; substanţa lubrifiantă ; casoletă cu comprese sterile; stativ pentru irigator; apă caldă 35-37 º C (500-1000ml pentru adulţi, 250ml pentru adolescenţi, 150 ml

pentru copii, 50-60 ml pentru sugari); sare ( o linguriţă la un litru de apă) sau ulei (4 linguri la 1 l) sau glicerină (40g la

500 ml), săpun (1 linguriţă rasă la un litru);


Pregătirea pacientului - Psihic: se anunţă şi i se explică tehnica;

47

se respectă pudoarea / jena pacientului; Pregătirea pacientului - fizic: clisma se va efectua în sala de clisme sau în salon ( în salon se va izola patul cu

paravanul şi se protejează cu muşama şi aleză; se aşează pacientul, în funcţie de starea generală, în poziţie:

o decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate; o decubit lateral stâng cu membru inferior stâng întins şi membru

inferior drept flectat; o genupectorală

Clisma evacuatoare - Tehnică de execuţie:

a) Clisma evacuatoare simplă:

se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul; se verifică temperatura apei sau a soluţiei medicamentoase;

se umple irigatorul;

se evacuează aerul şi prima coloană de apă;

se lubrefiază canula cu o compresă de tifon;

se fixează irigatorul pe stativ;

asistentul se spală pe mâini şi se dezinfectează;

îndepărtează fesele pacientului cu mâna stângă;

introduce canula prin anus în rect (cu mâna stângă) perpendicular pe suprafaţa adiacentă, cu vârful îndreptat înainte în direcţia vezicii urinare.;

după ce vârful canulei a trecut prin sfincter se ridică extremitatea externă şi se îndreaptă vârful în axă;

se introduce canula 10-12 cm;

se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de scurgere a apei prin ridicarea irigatorului la aproximativ 50 cm deasupra patului pacientului;

pacientul este rugat să respire adânc, să-şi relaxeze musculatura abdominală, să reţine soluţia 10-15 minute;

se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul tubului de scurgere;

se îndepărtează canula şi se aşează în tăviţa renală;

pacientul este adus în poziţie de decubit lateral drept, apoi în decubit dorsal pentru a uşura pătrunderea apei la o adâncime mai mare;

se captează scaunul la pat sau la toaletă.

48

b) Clisma înaltă

se procedează la fel ca la clisma evacuatoare simplă; se introduce o canulă flexibilă la 30-40 cm în colon;

se ridică irigatorul la 1,5 m pentru a realiza o presiune mai mare a apei;

temperatura apei va fi mai scăzută.

c) Clisma prin sifonaj

se practică pentru a îndepărta mucozităţile, puroiul, exudatele sau toxinele microbiene de pe suprafaţa mucoaselor;

în pareze intestinale, ocluzia intestinală;

se foloseşte o canulă rectală de 35-40 cm lungime şi 1,5 cm diametru, din cauciuc semirigid şi prevăzută cu orificii largi;

se adaptează în tubul irigatorului o pâlnie de 1,5 l se umple pâlnia cu apă caldă la 35º C şi se deschide robinetul sau pensa lăsând să iasă aerul;

se lubrefiază canula şi se introduce până în colonul sigmoid;

se ridică pâlnia la înălţimea de 1m şi se dă drumul apei;

înainte ca aceasta să se golească se coboară sub nivelul colonului;

se goleşte pâlnia într-un recipient;

se repetă operaţia de 5-6 ori până ce prin tub se evacuează apă curată;

d) Clisma uleioasă

se folosesc uleiuri vegetale încălzite la 38ºC în apa de baie; introducerea în rect se face cu ajutorul unui irigator la care rezervorul este înlocuit

cu o pâlnie sau cu ajutorul unei seringi;

se introduce la presiune joasă;

aproximativ 200 ml ulei se introduc în 15-20 minute;

se menţin în rect 6-12 ore;

se recomandă în constipaţii cronice, fecalom.

e) Clisma purgativă

evacuarea colonului prin acţiunea purgativă; se utilizează soluţie concentrată de sulfat de magneziu, care prin mecanism osmotic

produce o transsudaţie de lichid prin pereţii intestinali ou lumen formând un scaun lichid abundent;

49

se mai poate folosi bila de sare care are acţiune stimulentă asupra peristaltismului intestinal

Recoltarea exudatului faringian - ROL DELEGAT!

Exudatul faringian – produsul de secreţie format în cursul unui proces infecţios la nivelul mucoasei faringiene ( faringita ) şi care se poate recolta şi se examinează microscopic şi eventual se cultivă pe medii de cultură în scopul determinării bacteriilor responsabile de procesul infecţios.

Recoltarea şi analiza exudatului faringian este un examen care identifică prezenţa unei infecţii bacteriene, fungice sau virale la nivelul regiunii faringiene (gâtului).

Acordul informat al pacientului este un imperativ pentru orice intervenţie medicală!

Examenul microbiologic al exsudatului faringian se efectuează pentru:

determinarea cauzei unei dureri faringiene, majoritatea durerilor faringiene sunt cauzate de virusuri;

o cultură faringiană ajută la diferenţierea unei infecţii bacteriene de una virală, prin identificarea organismului ce cauzează infecţia se poate hotărî mai uşor tratamentul;

diagnosticul faringitelor şi anginelor streptococice, confirmarea diagnosticului de difterie, depistarea purtătorilor de S. pyogenes, diagnosticul unor viroze respiratorii.

pentru identificarea persoanelor care sunt infectate, dar care nu au simptomatologie, însă pot răspândi infecţia - aceste persoane se numesc

50

purtători.

La purtătorii sănătoşi se recoltează exudat nazo-faringian şi nazal. O mostră de ssecreţii este prelevată de la nivelul cavităţii faringiene şi este plasată într-un recipient ccare stimulează creşterea microorganismului care a determinat boala (în cazul în care aacesta există).

Tipul de organism va fi identificat ulterior prin examinare la microscop, prin efectuarea unor teste chimice sau prin ambele metode. In cazul în care pe mediul de cultură nu creşte nici un organism, testul este negativ.

In cazul în care cultura este pozitivă, se poate efectua un test de sensibilitate a microorganismului la antibiotice (antibiograma).

Tampoane recoltare exudat faringian, sterile, în tub, cu etichetă exudat faringian

Exudatul faringian se recoltează dimineaţa înainte de a fuma, de a consuma alimente sau lichide, deoarece acestea şterg agenţii patogeni existenţi pe suprafaţa amigdalelor şi/sau mucoasei faringiene.

Este important să evităm spălarea dinţilor deoarece majoritatea pastelor de dinţi conţin substanţe antibacteriene care distrug flora microbiană faringiană denaturând rezultatul exudatului faringian, care în aceste condiţii nu va semnala prezenţa agenţilor patogeni. Dacă aceste condiţii nu pot fi respectate, putem totuşi efectua recoltarea exudatului faringian la 3-4 ore de la ultima masă sau de la ultimul periaj dentar.

Foarte important este ca recoltarea exsudatului faringian să se efectueze înainte de începerea tratamentului cu antibiotice sau alte substanţe antibacteriene şi antiparazitare!

Tehnica de lucru:

a) Pregătirea materialelor necesare : tăviţă renală, un apăsător de limbă steril, de unică folosinţă, tampoane recoltare exudat faringian, sterile, în tub, cu etichetă, mănuşi nesterile;

51

b) Pregătirea fizică si pshică a pacientului :

o se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea analizei;o se recoltează înaintea începerii unui tratament cu antibiotice sau produse

antiparazitare;

o se anunţă bolnavul că înainte de recoltare să nu mănânce, să nu bea apă sau alte lichide, să nu facă gargară, să nu-şi instileze picături în nas, iar dacă este fumător să nu fumeze;

o folosirea de antiseptice bucale poate modifica rezultatele testului.

o se invită pacientul pe scaun, nefiind o pregătire fizică specială a acestuia.

Tehnica:


Pentru că prelevarea poate provoca reflex de tuse pacientului, este indicat ca personalul care face prelevarea să poarte mască de protecţie !

o Pacientul este aşezat pe scaun, cu gâtul în uşoară extensie, deschide gura, pronunţă tare vocala A, faringele este bine expus prin iluminare şi se face deprimarea bazei limbii cu apăsător de limbă steril;

o Asistenta medicală desfiletează dopul tamponului steril pentru recoltarea exudatului, rupând eticheta care atestă sterilitatea acestuia;

o se scoate port – tamponul din eprubetă şi se şterg amigdalele şi peretele posterior al faringelui, insistînd asupra zonelor eritematoase, purulente sau cu false membrane, evitându-se atingerea cu tamponul a limbii, a luetei şi contaminarea lui cu salivă;

o Retrage apoi cu grijă tamponul, pentru a nu-l contamina cu flora microbiană din cavitatea bucală şi îl introduce în tub;

o Asistenta notează pe eticheta tubului de exsudat numărul de înregistrare al pacientului, numele şi prenumele pacientului, locul recoltării, data recoltării, apoi aşează tubul în stativ.

o se completează biletul de trimitere către laborator, cu numele şi prenumele pacientului, data şi ora recoltării, numele asistentei medicale care a efectuat tehnica şi se trimite imediat cu produsul recoltat;

o se spală mâinile cu apă şi săpun.

o Reorganizarea locului de muncă: Instrumentarul folosit se curăţă şi se spală cu apă curentă şi săpun, se introduce în soluţie dezinfectantă şi se pregăteşte pentru sterilizare.

Observaţii:

52

o Înaintea recoltării, se observă atent zona de unde urmează să se facă recoltarea;o În timpul recoltării, tamponul nu trebuie să se îmbibe cu salivă şi nici să atingă dinţii,

care, având floră microbiană ar putea influenţa rezultatul.

o După recoltare, tampoanele utilizate pentru recoltarea exudatelor faringian, nazo-faringian şi nazal, se vor transporta în maximun două ore la laborator.

o Dacă acest interval se va prelungi, tampoanele se introduc în eprubete ce conţin mediu selectiv îmbogăţit: mediu Pick sau bulion Todd-Hewitt.

o Rezultatul testului este gata în una sau două zile, în funcţie de tipul de microorganism testat. De exemplu testarea prezenţei infecţiei fungice poate dura mai mult (până la 7 zile).

Recoltarea vărsăturilor - ROL DELEGAT!

Definiţie: Vărsătura este un conţinut gastric care se elimină spontan, de obicei în afecţiuni digestive, dar întâlnit şi ca un simptom în alte afecţiuni sau în sarcină.

Scop:

o explorator: se fac examinări macroscopice, bacteriologice, chimice, pentru stabilirea diagnosticului.

Pregătire Materiale:

o 2 tăviţe renale curate şi uscate, mănuşi nesterile;o pahar cu soluţie aromată;

o muşama, aleză, prosop.

Pregătire Pacient:

Psihic: va fi încurajat şi susţinut în timpul vărsăturilor;

Fizic:

se aşază în poziţie şezândă sau decubit dorsal, cu capul întors lateral;

se aşază un prosop sub cap sau în jurul gâtului;

se protejează lenjeria de pat şi de corp cu muşama şi aleză.

Tehnica:

53


se îndepărtează proteza dentară (unde e cazul); i se oferă tăviţa renală sau o susţine asistentul;

sprijină fruntea bolnavului;

dacă varsă după intervenţia chirurgicală intraabdominală va fi sfătuit să comprime uşor cu palma plaga operatorie;

după vărsătură se îndepărtează tăviţa;

i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura.

Îngrijirea ulterioară:

se şterge gura pacientului; se îndepărtează materialele folosite;

se aşează pacientul în poziţie comodă şi se acoperă;

se aeriseşte salonul;

se supraveghează pacientul în continuare.

Pregătirea produsului pentru examenul de laborator

se completează buletinul de analiză; se trimite produsul la laborator.

Notarea în foaia de observaţie:

se notează aspectul macroscopic, cantitate; unele semne însoţitoare sau premergătoare (cefalee, vertij, transpiraţii, emisie fără efort, în

jet);

notarea în dosarul de îngrijire, data, ora executării tehnicii, numele şi prenumele, semnătura asistentului medical care a executat tehnica.

54

Date post:	10-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	shallynnam
View:	76 times
Download:	7 times

Cursul 24 Nursing General

Documents