UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

GEORGETA - IOANA GHEORGHE

TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

CUVÂNT INTRODUCTIV

Lucrarea TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE îşi propune să abordeze problemele fundamentale ale domeniului: principalele concepte, idei şi obiective ale motricităţii şi activităţii de educaţie fizică şi sportivă.

În Capitolul I, este prezentat conceptul de motricitate şi elementele de structură ale acesteia. În Capitolul al II-lea, sunt abordate noţiunile de bază ale Ştiinţei activităţilor motrice şi ale teoriilor cate însoţesc ştiinţific educaţia fizică şi sportul. În cel de-al III-lea capitol, sunt abordate educaţia fizică şi sportivă, la vârste diferite. Capitolul al IV-lea. abordează capacitatea motrică din punctul de vedere al întregii tematici specifice şi problema învăţării motrice, precum li condiţiile care însoţesc realizarea unui scop sau a unei sarcini.

Lucrarea se adresează atât studenţilor de la facultăţile de profil, cât şi diverselor categorii de profesori de educaţie fizică şi specialiştilor din domeniul sportului de performanţă sau al sportului pentru toţi.

Întrucât, în cadrul cărţii, unele probleme au fost doar enunţate, pentru aprofundare sugerăm să se apeleze şi la studiul lucrărilor de specialitate pe astfel de teme. În acest sens, recomandăm consultarea bibliografiei selective.

Autorul

1

CAPITOLUL I

MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii

În univers totul este supus mişcării; galaxiile, plantele si tot ce există pe pământ, materie vie şi nevie. Mişcarea observabilă direct este o proprietate a materiei vii, astfel omul ca formă de existenţă a materiei vii, este caracterizat şi de mişcare. El se mişcă deplasându-se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă, unele în raport cu altele şi cu diferite puncte din mediu, se mişcă celulele, atomii, particulele elementare. Putem spune că atât macrocosmosul cât şi microcosmosul sunt caracterizate de mişcare (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.7)

Mişcarea este una din manifestările fundamentale ale vieţii. Problema mişcării, a raportului ei cu existenţa a căpătat soluţii diferite în funcţie de nivelul cunoaşterii ştiinţifice.

Concepţia modernă asupra mişcării relevă că aceasta nu este nici lucru, nici proprietate a lucrului, ci reprezintă o stare. Această idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dală cu apariţia mecanicii cuantice, termenul "mişcare" se suprapune gradual cu acela de stare.Contrar mişcărilor pasive ale moleculelor din materia nevie, legate de agitaţia termică şi care se desfăşoară absolut la întâmplare (cu consum de energie cinetică), mişcarea biologică (la scară celulară) este asociată funcţionării unor mecanisme de mare tinete şi complexitate. Odată cu descoperirea rolului fundamental al ATP în contracţia fibrei musculare striate, s-a conturat tot mai mult ideea ca aceasta moleculă este responsabila de furnizarea energiei in toate sistemele care conduc la producerea mişcării in toate celulele vii.

La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de activităţi mecanice (mişcări) şi anume:

2

- accelerarea schimburilor metabolice în timpul curenţilorcitoplasmatici;

- deplasarea şi separarea cromozomilor în timpul diviziunii milotice (celulare);

- deplasarea celulelor prin mişcări amihoide;- mişcări ciliare şi flagelare, proprii diferitelor ţesuturi şi

organe;- locomoţia prin contracţia muşchilor striaţi.In plan analitic, mecanismele mişcării la organismele

superioare, ca şi factorii susceptibili de a declanşa, frâna (inhiba) şi regla mişcarea, trebuie studiate prin tehnici variate, de la cele ale biochimici moleculare, până la cele ale psihologiei.

Mişcarea are ca forme particulare: mişcarea fizică cu diversele ei modalităţi de manifestare: mecanica cuanticei şi cea subcuantică unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări nucleare ele; mişcarea chimica (asocierea şi disocierea atomilor) care se complică prin interacţiunea intre molecule formând elementele macromoleculare până la componentele ce dau naştere vieţii; mişcarea biologica specifică materiei vii care se bazează pe mişcarea fizică si cea chimică fără a se reduce la acestea; mişcarea conştiinţei , caracteristică spiritului superior dezvoltat, ce implică fenomene şi procese psihice proprii numai omului; mişcarea socială cea mai complexă formă de mişcare. Ea este condiţionată de toate celelalte forme de mişcare şi se manifestă prin procese şi activităţi economice, tehnice, social -politice care includ şi problematica conştiinţei umane (Ion Bâtlan citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.10).

3

Forme de mişcare — simple - mecanică;- fizică;- chimică;

— complexe -biologică; - psihică (spirituală); - socială; - cibernetică (mişcarea

informaţiei); - cosmică.

1.2. Motricitatea – concept şi elemente de structură

Se consideră că un element important al demersului ştiinţific îl reprezintă definirea clară a conceptelor şi termenilor utilizaţi, prin reunirea sintetică a principalelor puncte de vedere din literatura de specialitate (A.Dragnea).

Conceptul de motricitate nu se poate studia în afara conceptului de mişcare, în general, mişcare biologică, în special. Având provenienţă latină "movere", mişcarea reprezintă o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe.

În sens mai larg, mişcarea înglobează toate schimbările şi procesele (transformările) care au loc în organism.

Conceptul de motricitate este definit ca o însuşire a fiinţei umane înnăscută şi dobândita de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări (S.F.Todea,1999).

La baza conceptului de motricitate stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale.

În Dicţionarul explicliv al limbii române, motricitatea este o "capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la un stereotip dinamic la altul".

O altă definiţie consideră motricitatea ca "ansamblu al funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea la oameni şi animale"

4

(Le Petit Larouse, Kd. Larouse; Paris, 1994).Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice

efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracţia muşchilor scheletici (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.33).

Pentru a analiza motricitatea este necesar ca ea să fie studiată în funcţie de complexitatea conţinutului şi a formei mişcărilor.

Mişcarea umană poate fi analizată în scop didactic în secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică.

Actul motric este elementul de baza al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35). „Un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau construire a unei acţiuni motrice”.

Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual şi automatizat. Exerciţiul fizic este un act motric special (S.F.Todea, 1999).

Acţiunea motrică reprezintă un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică. Acţiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o anumită sarcină molrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) şi caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repetă niciodată identic, ci există mici variaţii ale ei) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).

„Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice”.

Acţiunea motrică e o deprindere, având un mecanism precis. De exemplu: un exerciţiu acrobatic, de echilibru, mersul, alergarea, săritura, aruncarea etc. sunt acţiuni motrice care au efecte imediate în urma executării lor, dar pot fi şi înglobate într-o suită de efecte se obţin în urma unei activităţi motrice, în cazul nostru, procesul de educaţie fizică şi sportivă (S.F.Todea, 1999).

5

Activitatea motrică - nivelul ierarhic superior - exprimă un ansamblu de acţiuni motrice articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă adaptarea complexă a organismului, pe termen lung (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).

„Ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Ea este folosită şi ca „o expresie care caracterizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu anumit scop”. (S.F.Todea, 1999).

1.3. Alţi termeni, alte noţiuni importante

1.3.1 Dezvoltarea fizică

Definiţie: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici) ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat”. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1978)

Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a indicilor morfologici (somatici sau antropometrici) şi a celor funcţionali (calitativi), precum şi a celor care asigură o proporţionalitate optimă identică cu valorile unui organism sănătos.

În procesul de dezvoltare, de creştere normală (ontogeneză), aşa cum vom vedea, individul se dezvoltă şi fizic. Ca urmare a practicării educaţiei fizice şi a sportului creşterea poate fi influenţată în mai mare măsură. Tocmai de aceea una dintre finalităţile activităţii de educaţie fizică şi sportivă este „dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă (şi echilibrată)”. Aceasta se realizează cu ajutorul unor obiective medii şi speciale (operaţionale), a unor metode specifice, de mare importanţă şi eficienţă, ce asigură creşterea corectă şi armonioasă a organismului individului.

6

Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea fizică” sau cu „condiţia fizică”, ori asociată cu „dezvoltarea calităţilor motrice”.

Dezvoltarea fizică este rezultatul practicării exerciţiilor fizice, având ca rezultat realizarea unor indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativi şi proporţionali şi care asigură dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă.

În mod concret, prin dezvoltarea fizică armonioasă se urmăreşte:

• creşterea şi dezvoltarea normală a organismului;• evoluţia normală a indicilor morfologici (somatici), care se

observă vizual sau se obţin prin măsurători.(S.F.Todea, 1999)

A. Observarea vizuală externă a corpului

Prin această metodă, se poate cunoaşte dezvoltarea fizică a corpului omenesc, precum şi depistarea deficienţelor fizice.

Se realizează prin aşa-cunoscutul examen somatoscopic, prin care se poate observa:

a. În plan frontal – privit corpul omenesc din faţăLinia capului şi gâtului trebuie să fie în prelungirea axei

mediane a corpului. Umerii trebuie să se afle pe aceeaşi linie, iar braţele să cadă liber pe lângă corp. Abdomenul în prelungirea liniei toracelui, jumătatea dreaptă şi stângă a trunchiului să fie egale şi simetrice. Linia bazinului – între cele două creste liliace – să fie paralelă cu cea a umerilor şi a solului.

Membrele inferioare să fie egale ca lungime, grosime, formă şi dispunere.

b. În plan sagital – privit corpul omenesc din profilAxa corpului să urmărească linia imaginară care urcă de la

vârful maleolei peroniene, prin mijlocul feţei externe a genunchiului, marele trohanter, acromion şi mastoidă. Această axă este uşor oblic înainte. Coloana verticală să aibă curburile: cervicală cu convexitatea anterior; curbura toracală cu convexitatea posterior şi curbura lombară cu convexitatea anterior.

7

Bazinul să prezinte o înclinare a axului de 40-450, având limite

de variaţie între 30-600.Membrele inferioare drepte sau foarte puţin înclinate înainte.

Laba piciorului să aibă bolta planatară astfel încât să permită să se facă contactul pe sol al tălpii pe treimea anterioară a acesteia, marginea externă şi călcâi.

c. Corpul omenesc privit din spate.Linia verticală a coloanei verticale (reliefată de apofizele

vertebrelor) să prezinte simetria liniei umerilor şi bazinului şi paralelismului între ele. Omoplaţii simetric dispuşi şi lipiţi de cutia toracică.

Observarea vizuală permite, totodată, şi depistarea abaterilor de la o atitudine corectă a corpului. Aceste abateri pot fi (după P.Dragomir, citat de S.F.Todea, 1999):

Atitudinea globală cifotică;Atitudinea globală lordotică; Atitudinea asimetrică;Atitudinea plan rigidă;La nivelul trunchiului privit global:• trunchi slab dezvoltat, cu o musculatură f. slab

dezvoltată;• încurbările cifotice, lordotice, scoliotice;• translaţia şi torsiunea faţă de bazin.La nivelul gâtului:• înclinarea exagerată înainte („gât de lebădă”, „gât

lordotic”); • înclinare laterală („gât scoliotic”); • răsucire spre dreapta sau stânga (gât torsionat –torticolis)

concretizat şi de relieful asimetric al muşchilor steno-cleido-mestoidieni şi trapez).

La nivelul toracelui:• torace plat (cu diametrul antero-posterior f. mic);• torace înfundat (cu sternul înfundat);• torace cilindric (fără diferenţe între dimensiunile

bazelor);• torace conic (cu baza inferioară lată şi cea superioară

8

îngustată);• torace asimetric (în funcţie de asimetria claviculelor); • torace strangulat (atrofia muşchilor şi înfundareaspaţiilor intercostale).La nivelul abdomeniului:• abdomen cu peretele muscular moale;• abdomen dilatat, balonat sau proeminent;• abdomen gras sau cu depozite adipoase.La nivelul spatelui:• spate rotund (accentuarea curburii toracice şi diminuarea curburii lombare);• spate plan (aproape drept, fără curburi);• spate cifotic (accentuarea curburii toracice);• spate lordotic (accentuarea curburii lombare);• spate scoliotic (curbura laterală a coloanei vertebrale);spate cifo-lordotic şi cifo-scoliotic).La nivelul membrelor superioare:• atrofii parţiale şi globale; asimetrii şi inegalităţii;deformaţii şi sechele rahitice sau traumatice. La nivelul omoplaţilor:• omoplaţi coborâţi;• omoplaţi apropiaţi de coloană;• omoplaţi desprinşi de torace;• omoplaţi basculaţi în sus şi în afară;• omoplaţi asimetrici.La nivelul umerilor: • umeri coborâţi, înguşti, înălţaţi, asimetrici, aduşi în faţăsau împinşi înapoi.La nivelul bazinului:• bazin translat spre dreapta sau stânga;• bazin denivelat sau înclinat lateral;• bazin torsionat faţă de trunchi.La nivelul membrelor inferioare:• asimetrice în lungime sau grosime;• curbate spre interior (picioare în vlag);• curbate spre în afară (picioare în var);• curbate spre înapoi (picioare în hiperextensie).

9

La nivelul labei piciorului:• în vlag (cu sprijin predominant pe marginea internă);• cu vârful piciorului orientat spre interior;• bolta planetară căzută.

B. Examenul antropometric

Constă în efectuarea de măsurători asupra corpului omenesc obţinându-se valori de lungime, grosime, lăţime, volum, masă. Aceste date ale corpului pot fi globale sau în ansamblu, ori ale diferitelor sale segmente.

În mod frecvent, se măsoară în centimetri (cm):• Statura (înălţimea);• Lungimea bustului;• Greutatea (în kilograme);• Lungimea membrelor superioare;• Anvergura;• Perimetrul toracic;• Elasticitatea toracică;• Perimetrul braţelor şi antebraţelor;• Diametrele biacromiale, toracic transvers, bitrohanterian,şi toracic antero-posterior;• Plica;• Lungimea membrelor inferioare;• Perimetrele coapselor şi gambelor.

1.3.2. Cultura fizică

În diverse ţări, Cultura fizică este considerată o componentă a culturii universale. Ea sintetizează valorile spirituale şi materiale (ce vizează categoriile domeniului, cadrul normativ, instituţiile specifice, latura materială etc.).

În sfera Culturii fizice sunt incluse atât cunoştinţele teoretice, cât şi achiziţiile practice.

10

Noţiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza efectele generale ale aplicării concentrice a tuturor elementelor care îi compun sfera.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului face posibilă lărgirea ariei cunoştiinţelor din domeniul practicării educaţiei fizice şi sportului. Acestea completează aria culturii unui popor, creează valori certe, materiale şi spirituale. Abordarea interdisciplinară a domeniului teoretic al educaţiei fizice şi sportului favorizează lărgirea cunoaşterii omului şi, o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de noi valori în ansamblul cunoaşterii omenirii. Valorile certe sunt şi performanţele sportive, procedeele şi elementele tehnice şi tactice ce se constituie în adevărate modele ideale, ce sunt preluate de generaţiile viitoare. Dezvoltarea educaţiei integrale şi permanente sunt bunuri sociale.

În procesul nemijlocit de practicare a educaţiei fizice şi a sportului se crează numeroase şi durabile valori culturale care sunt posibile şi datorită asocierii exerciţiilor fizice cu muzica, cu dansul, cu tot ce ţine de frumuseţea fizică, estetică şi morală.

Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de natură cognitivă, generalizatoare, axiologică, ci şi cele ce ţin de creaţie şi concepţie, ca de exemplu, baza materială creată (săli, stadioane, piscine etc.).

În concluzie, se poate afirma că noţiunea cultură fizică are o sferă largă, iar elementele sale de conţinut, prin a căror valoare se integrează în fenomenul culturii, ţin de:

• ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice ce au dus la constituirea sistemelor de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice şi a sportului, la perfecţionarea măiestriei tehnice şi tactice; creşterea performanţelor sportive;

• idealul societăţii cu privire la perfecţionarea fizică, reflectat în literatură, pictură, sculptură, coregrafie, dar şi în activitatea productivă;

• ansamblul rezultatelor obţinute în activitatea practică,asocierea cu valorile educaţiei morale şi estetice;• valorile de natură creativă şi materială: instalaţii, amenajări şi

construcţii sportive şi de agrement, baze de pregătire şi concurs etc.;

11

• valori realizate prin diversele forme de concurs şi spectacol sportiv: spiritul sportiv, precum şi alte aspecte de natură estetică şi morală.

Toate aceste elemente, care întregesc şi amplifică fenomenul culturii, beneficiind de mijloacele mass media şi, în primul rând, de televiziune, care amplifică procesul cunoaşterii, include acte de certă valoare, de natură nu numai fizică, ci şi artistică, estetică şi morală (S.F.Todea,1999).

1.4. Teorii explicative ale activităţii motrice

Cunoscute în literatura de specialitate ca teorii ale actului voluntar, considerăm că acestea se pot extinde şi asupra activităţii motrice în general.

a) teorii psiho-fiziologice, consideră activitatea ca pe un reflex condiţional instrumental, cu care individul motivat specific declanşează o anumită conduită. Motivaţia e reprezentată de o idee sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniţia un asemenea demers, în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.

b) teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul deliberării în centrulactivităţii. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat pentru că ea esteimpregnată puternic şi de stările afective ale subiectului.

c) teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv "La baza actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele" (A. Cosmovici, 1996, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.40), dar dacă obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar sentimentele superioare, real importante pentru subiect vor avea rol dinamizator şi nu dorinţele sale de moment.

d) teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei. Iniţiativa presupune activism, ruperea de prejudecăţi, realizarea unor proiecte care în planul motricitatii angrenează subiectul în experienţe individuale şi de grup profund pozitive (sub aspectul efectelor imediate sau de durată).

12

CAPITOLUL II

ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

2.1. Aspecte generale

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalităţii umane, iar filosofia ştiinţei caută să evidenţieze în ce constă această raţionalitate, ce au caracteristic sau prin ce se disting explicaţiile şi construcţiile teoretice ale ştiinţei. Sursele clasice din literatura de specialitate ne-au fost de real ajutor pentru a prezenta definiţii, referiri şi caracteristici mult amplificate de dezvoltarea ştiinţei din ultimele decenii ale secolului nostru. Aceasta se datoreste în mare măsură îndrăznelii fără precedent a gândirii oamenilor de ştiinţă, în paralel cu crearea de metode şi mijloace de investigaţie nebănuite. De asemenea, nu putem trece cu vederea interferenţa ştiinţelor şi apariţia ştiinţelor interdisciplinare, a celor de graniţa şi a sintezelor multidisciplinare, care fac acest domeniu greu de definit. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.16).

Tadeus Kotarbinski , citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17 spune în al său "Tratat" : "Vom numi eficientă o acţiune care conduce la un efect intenţionat ca scop". Din acest punct de vedere, ştiinţa studiază acţiunea umană şi elaborează strategii de desfăşurare, astfel încât să se poată vorbi de eficienţă.

În Dicţionarul filosofic "ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire".

"Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al realităţii se încheagă într-o ştiinţă, numai atunci când sunt reunite pe baza principiilor şi legilor într-o teorie închegată".

Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.Complexitatea ştiinţei este văzută de către J.D. Bernal,

citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17 ca fiind „enumerarea principalelor sale aspecte şi nu definirea sa care este inutilă şi sterilă; este greu de definit o activitate omenească ce constituie în sine doar o parte integrantă a procesului unic şi nerepetabil al

13

evoluţiei sociale". Bernal considera ştiinţa: o instituţie; o metoda; o acumulare de cunoştinţe; un factor de menţinere şi dezvoltare a producţiei; un factor de formare a convingerilor şi atitudinilor.

În viziunea lui A. Dragnea, definirea domeniului de practicare a exerciţiilor fizice a ridicat numeroase controverse privind includerea sau neincluderea în acesta a diferitelor activităţi, unele dintre ele apărute odată cu omul, cu existenţa sa (mers, alergare, aruncare ele), altele apărute mult mai târziu, pe parcursul devenirii sale (ramurile de sport). Dacă acest domeniu a ridicat atât de numeroase probleme, ne imaginăm cât de controversată este definirea ştiinţei care îl studiază.

In secolul nostru, mai ales în an i i '60 s-a conturat şi s-a constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, incluzând cele două t ipur i de activităţi motrice bine statuate la acea dată. Având în vedere că educaţia fizică era o disciplină didactică, o educare a corpului, aceasta a fost studiată, cum era şi firesc, de pedagogie, ca latură a educaţiei, alături de cea morală, estetică. Sportul, însă, a căpătat tot mai mult, prin forma sa competiţională, caracteristici care l-au îndepărtat tot mai mult de pedagogie, orientându-l prioritar spre biologie, biomecanică, psihologie, ergonomie (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.18) .

Nu putem pune semnul egal între şti inţa educaţiei fizice şi sportului şi teoria şi metodica educaţiei fizice (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.18).

Termenul de "ştiinţa educaţiei fizice şi sportului" a început să fie tot mai puţin folosit datorită l imi tăr i i sale la cele două forme de activităţi, în schimb, au apărut denumiri tot mai cuprinzătoare care exprimă ansamblul de idei, norme, principii, legi, ipoteze, judecăţi etc, elaborate pe marginea a tot ce înseamnă mişcare în direcţia realizării obiectivelor de dezvoltare, sănătate, performanţă, recreere, socializare şi altele. Tocmai această complexitate de ţeluri 1-a determinat pe M. Epurau, citat de A.Dragnea, să folosească termenul de "ştiinţa activităţilor corporale". Avantajul acestei denumiri şi mai ales al întregii teorii elaborate de este că prezintă în mod explicit delimitarea ştiinţei, de profesie. Ea studiază omul în mişcare şi reuneşte tot sistemul de cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice,

14

biomecanice, ergonomice ş.a. care stau la baza formării general-ştiinţifice a oricărui specialist (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.19).

Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt grecesc ce semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o anume gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-şi valabilitatea sau cedând locul alteia.

Activităţile motrice, ca modalităţi de manifestare a individului, reprezintă genuri specifice prin care se doreşte dezvoltarea posibilităţilor umane dintr-o perspectivă socială. Acestea sunt obiect continuu al cercetării şi practicii; apreciem că ele nu pot fi rezolvate deplin, rămânând deschise în perspectiva studiului în strictă dependenţă de evoluţiile social-istorice.

Gândirea teoretică reprezintă un demers nelimitat, susceptibil de îmbunătăţiri, cu suişuri şi eoborâşuri, cu restructurări şi reformulări, cu ezitări şi rareori certitudini.

Göethe citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.22, spunea: "Orice problemă rezolvată, reapare mereu ca o nouă problemă de rezolvat". Reflecţia teoretică completă, adâncă şi nuanţată rămâne de multe ori un deziderat; motivul, invocat deseori, este legal de complexitatea mişcării umane, ca şi de lipsa unei terminologii unanim acceptate sau a unui sistem conceptual bine articulat.

Activităţile motrice impun în mod necesar un studiu interdisciplinar, cu informaţii care provin din:

- biologie (substrat, mecanisme funcţionale, legi biologice);

- psihologie (resurse psihice, mecanisme de reglare a mişcării,necesitatea conştientizării);

- pedagogie (metode, mijloace, resurse, programe, ele);

- sociologie (socializare prin mişcare, adaptare sociala etc);

- filosofic - antropologie (devenirea umană, reflecţii axiologice, ontologice, etc);

- cibernetici (sistem + informaţie, reglare, etc).

15

Figură 1. Perspectiva multidisciplinară a studierii activităţilor motrice (după A.Dragnea, A.Bota,1999).

Teoria activităţilor motrice studiază fenomenul "mişcare" din punctul de vedere al teoriei sistemelor, pornind de la trinomul cauză -condiţie - efect, indentificând astfel mijloacele adecvate pentru investigarea acestui tip de activităţi.

Mişcările omului care constituie motricitatea generală sunt structurate din acte, acţiuni şi activităţi, grupate sub forma deprinderilor motrice. Eficienţa efectuării acestora este determinată de ereditate, educaţie şi mediu. Atunci când se stabilesc obiective privind perfecţionarea sau dezvoltarea unor capacităţi funcţionale, psihice, precum şi a unor indici ai dezvoltării fizice, mişcările omului capătă denumirea de exerciţii fizice (asupra acestora vom reveni într-un capitol separat) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.24).

Teoria activităţilor motrice studiază motricitatea generală sprijinindu-se pe datele altor ştiinţe care au în centrul preocupărilor omul şi care studiază la rândul lor, din perspectivă particulară, motricitatea umană. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25).

Putem considera că ştiinţa care va studia în continuare activităţile motrice, va cuprinde următoarele activităţi:

16

ACTIVITĂŢI MOTRICE OBIECTIVEEducaţie fizică Formare, dezvoltare

Sport Obţinerea rezultatelor de înalt nivel

Antrenament sportiv Pregătire complexă de limităCompetiţie Emulaţie, autodepăşire

Activităţi de timp liber Compensare, menţinerea stării fizice

Activităţi de expresie Expresie corporală, calităţi estetice

Kinetoterapie şi sporterapia Recuperare, reintegrare socială

Având în vedere multitudinea implicaţiilor bio-psiho-sociale pe care le ridică studiul motricităţii umane, în condiţiile folosirii acesteia în sistem pentru dezvoltarea personalităţii, trebuie prezentate raţiunile pentru care ştiinţa care studiază această zonă a umanului poate fi denumită teoria activităţilor motrice. Aceasta oglindeşte cel mai realist şi precis obiectul de studiu constituit de motricitate. Iată câteva argumente:

1. Teoria activităţilor motrice realizează o departajare a teoriilor privind activităţile sportive cu întregul cortegiu de probleme vizând antrenamentul în general, şi ramurile de sport pe de o parte, şi celelalte laturi ale motricitatii ce nu intră în categoria "sport", de pe altă parte.

2. Teoria activităţilor motrice înglobează toate cunoştinţele privind genurile şi formele de mişcare pe care omul le efectuează în vederea perfecţionării propriului corp (morfologic-fizic), a capacităţii de mişcare şi a celei funcţionale, cu alte cuvinte, tot ceea ce reprezintă concepte, noţiuni fundamentale şi derivate, experienţa teoretică şi practică, desprinse din studierea activităţilor prezentate anterior.

3. Noţiunea de act ivi tate face posibilă interpretarea motricitatii, prin prisma teoriei acţiunii şi nu numai, făcând posibilă integrarea ei în cadrul acţiunii umane efectuate cu scop şi prin utilizarea de mijloace. Teoria acţiunii eficiente sau a "lucrului bine făcut" contribuie în mod substanţial la fundamentarea ştiinţifică a

17

teoriei motricitatii, alături de teoria cibernetică şi celelalte ştiinţe deja consacrate în studiul mişcării umane (biomecanica, psihologia, anatomia, fiziologia etc).

4. Abordarea fenomenului motricitatii din interiorul acestuia de către propria sa teorie, favorizează elaborarea unor taxonomii şi terminologii proprii, reunind ansamblul cunoştinţelor deja existente în domeniu. In acest mod, teoria activităţilor motrice devine o teorie închegată, unificatoare a propriilor termeni. Astfel, aşa cum spunea Ziegler, se renunţă la discipline care analizează unilateral şi pe verticală fenomenul, cum sunt pedagogia educaţiei fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, sociologia educaţiei fizice şi sportului, igiena educaţiei fizice şi sportului, etc, care constituiau în acelaşi timp şi mijloacele de camuflare academică (pe subdiscipline), omiţându-se integrarea orizontală sau tematică (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25)..

5. Teoria activităţilor motrice nu este exclusiv motrică, psihologică, pedagogică, sociologică sau biologică, deoarece se referă la comportamentul uman motric în toate ipostazele individului. Este o sinteză a integrării cunoştinţelor despre mişcarea omului. Accentuăm că teoria activităţilor motrice studiază mişcarea umană, deci motricitatea şi nu omul în mişcare, ţinând însă seama de concluziile desprinse din studierea omului ca organism viu.

6. Teoria activităţilor motrice, constituită ca ştiinţă a domeniului, se desprinde parţial de subordonarea faţă de ştiinţele tradiţionale, în sensul că nu mai aşteaptă rezolvarea propriilor probleme de către acestea, colaborând însă în vederea rezolvării în sistem a problematicii legate de conduita umană.

7. Acceptarea denumirii de teoria activităţilor motrice reprezintă primul pas în reorganizarea terminologică specifică a domeniului, fiind o definiţie interdiscilinară, explicativă şi determinând o nouă "arhitectură" conceptuală şi praxiologică (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.27).

Sfera de preocupări cărora li se adresează teoriei activităţilor motrice, cuprinde motricitatea copilului, a tânărului, vârstnicului, persoanelor cu nevoi speciale şi a altor indivizi, care

18

astfel supuşi unui proces de perfecţionare a individualităţii în integralitatea sa, precum şi situaţiile în care se realizează aceasta.

2.2. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, discipline ştiinţifice de sinteză. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu alte ştiinţe

Educaţia fizică şi sportivă face parte din sistemul general al educaţiei, iar exerciţiile fizice prin motivarea şi fundamentarea lor ştiinţifică influenţează sănătatea şi dezvoltarea atât fizică cât şi moral - spirituală a omului.

Creşterea continuă a importanţei, a rolului sportului în viaţa socială, ca şi larga răspândire a acestuia în lume, au dus la implicarea în tot mai mare măsură a diverselor ştiinţe şi în această activitate.

Rezultatele din anatomie, fiziologie, igienă, biomecanică, biochimie, psihologie, pedagogie etc. au fost completate cu cele proprii ale domeniului educaţiei fizice şi sportive, urmare şi a experienţei şi activităţii specialiştilor , constituindu-se astfel o disciplină ştiinţifică de sinteză: „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportive”.

Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii cu alte ştiinţe. De exemplu:

a. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu anatomia şi fiziologia umană oferă noţiuni, cunoştinţele necesare descrierii sistematice a funcţionării marilor sisteme constitutive ale fiinţei umane: sistemul circulator, imunitar, neuro-endocrin; aparatele de import ale materiei – respiraţia şi digestia; aparatele de export ale materiei – renal, de reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare – sistemul osos, articular şi muscular etc.

Pentru specialiştii domeniului, toate acestea constituie un suport de bază pentru înţelegerea corectă a conţinutului, sistemelor de acţionare, a modului lor de desfăşurare în scopul înfăptuirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportive, şi, anume, dezvoltarea armonioasă fizică şi funcţională a organismului, a calităţilor motrice etc.

19

b. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu igiena oferă posibilitatea cunoaşterii şi dobândirii acelor cunoştinţe şi desprinderi care contribuie la menţinerea sănătăţii optime a practicanţilor exerciţiilor fizice şi sportului.

c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu psihologia – priveşte descrierea şi explicarea fenomenelor şi procesele psihice cognitive: gândire, percepţie, memorie etc.; afective: emoţii, sentimente etc.; volitive: voinţă, însuşiri temperamentale şi caracteriale etc. Această relaţie contribuie la înţelegerea şi soluţionarea unor importante aspecte şi probleme ale procesului de instruire şi educaţie în acest domeniu al educaţiei fizice şi sportive, potrivit particularităţilor de vârstă, sex şi grad de pregătire. De asemenea psihologia sportivă oferă numeroase cunoştinţe şi mijloace specifice ce pot fi folosite cu maximă eficienţă în antrenamentul şi concursurile de acest gen.

d. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu pedagogia. Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, urmăreşte definirea legilor, principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de lucru pentru realizarea educaţiei. Teoria educaţiei fizice şi sportive, bazându-se pe cunoştinţele pedagogiei, caută evident să le aplice în conformitate cu specificul său şi, în special, în ceea ce priveşte: obiectivele, componentele educaţiei integrale, sistemul şi procesul de instruire în acest domeniu; formele de organizare şi topologia lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă; evaluarea, conducerea, proiectarea activităţii; elementele definitorii ale relaţiei cadrul didactic – profesor de educaţie fizică sau antrenor şi elevii acestuia.

c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu sociologia. Această ştiinţă relativ tânără are ca obiect studierea omului în raportările sale cu lumea (societate şi individ, personalitate, status şi rol social, dinamica grupurilor, manifestări ale opiniei colective etc.). Ea are multiple interferenţe cu educaţia fizică şi sportul. Sociologia sportului, constituindu-se ca ramură distinctă, are menirea să determine natura şi evoluţia fenomenului sportiv, interferenţa acestuia cu mediul social.

f. Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii şi cu istoria, biochimia, managementul, cibernetica şi altele, prin intermediul cărora îşi clarifică diverse aspecte ale obiectului propriu

20

de studiu şi ajută totodată şi ştiinţele respective, prin contribuţiile sale la dezvoltarea acestora.

Disciplinele ştiinţifice formează un sistem, iar în cadrul acestuia Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive prezintă un înalt grad de generalizare şi orientează astfel întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă.

În literatura de specialitate, această ştiinţă a educaţiei fizice şi sportive mai este denumită „Ştiinţa sportului”, „Ştiinţa activităţilor corporale”, „Ştiinţa activităţilor motorii” etc, după cum este exprimată şi opinia că nu ar exista o ştiinţă a educaţiei fizice şi sportive.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi considerată o ştiinţă întrucât aceasta are obiect propriu de studiu, asigurând realizarea unor finalităţi şi obiective specifice acestui domeniu de activitate; beneficiază de metode de investigaţie, analiză şi interpretare proprii sau adaptate, prin care se poate realiza cercetarea ştiinţifică; dispune de concepte, noţiuni, norme, legi, principii specifice activităţii de educaţie fizică şi sportive, pe care le utilizează într-un mod caracteristic.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi definită ca: „totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un sistem de noţiuni şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive prin profilul cunoştinţelor sale de ordin biologic şi pedagogic are un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaştere îl constituie omul în procesul său de integrare socială ce se realizează şi cu ajutorul practicării exerciţiilor fizice, în scopul perfecţionării sale fizice şi psihice şi implicit al măririi randamentului său social”.

21

2.3.Teoriei activităţilor sportive

Sportul cunoaşte o permanentă dezvoltare iar Ştiinţa sportului contribuie direct la realizarea performanţelor, a rezultatelor de excepţie ce se înregistrează în competiţii. Sportul a progresat continu, de la descriptiv la ştiinţific. Datele empirice ale domeniului, de la început, au fost complectate, tot mai mult, cu cele provenite din activitatea practică sau din cercetare, la care s-au adăugat cunoştinţele provenite din diferite alte ştiinţe. Domeniul sportului şi în special procesul de antrenament, de pregătire şi concurs al sportivilor, s-a perfecţionat continuu iar teoria sportului a beneficiat de noi idei, principii, teze de bază, mijloace didactice şi organizatorice specifice sportului – procesului de antrenament şi concurs. Prin anii 1960, a apărut în literatura de specialitate, pentru prima dată noţiunea de Ştiinţa sportului, ca o ştiinţă a activităţii sportive în temeiul interdisciplinarităţii şi care are multiple legături cu toate celelalte ştiinţe, beneficiind de rezultatele obţinute ca rezultat al studierii, generalizării şi valorificării problematicii specifice acestui domeniu complex al sportului, ce permite transferul, prelucrarea datelor selectate din aceste ştiinţe. De exemplu, legătura cu anatomia şi fiziologia umană, prin descrierea sistematică, funcţională a marilor sisteme constitutive umane (sistemul circulator, imunitar, neuroendocrin, aparatele de import ale materiei – respiraţia şi digestia; aparatele de export ale materiei – renal, de reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare – sistemul osos, articular şi muscular etc.). Toate aceste date prezentate ontogenetic constituie un suport pentru înţelegerea corectă a dezvoltării armonioase a individului, al comportamentului uman, al modului de formare, dezvoltare în diferitele etape de

22

creştere şi dezvoltare anatomico-fiziologică. Şi importanţa fiziologiei şi biochimiei a contribuit la explicarea dezvoltării calităţilor motrice, la formarea, consolidarea, ca şi perfecţionarea deprinderilor motrice sau a dinamicii efortului fizic şi psihic depus la antrenamente sau concursuri, ca şi a dozării acestuia, ori a explicării curbei efortului în perioada pregătirii şi a desfăşurării competiţiilor, toate au contribuit la cunoaşterea structurii distincte, a dinamicii în funcţie de vârstă, de sex, gradul de pregătire şi de dezvoltare morfo-funcţională etc. Datele furnizate de ştiinţele conexe au deschis noi orizonturi şi au contribuit la îmbogăţit teoriei sportului iar aceasta poate fi considerată o beneficiară a acestor cunoştinţe care au complectat aria datelor domeniului sportului şi în special au asigurat perfecţionarea procesului de pregătire, de antrenament şi concurs al sportivilor şi ca rezultat final au dus la creşterea performanţelor, la amploarea pe care o cunoaşte în zilele noastre sportul, cu impactul său în rândul miliardelor de spectatori prezenţi la marile întreceri, la marile competiţii sportive. Rezultatele acestor ştiinţe au fost completate cu cele proprii domeniului educaţiei fizice şi sportului şi astfel, ca urmare a experienţei şi activităţii specialiştilor din acest domeniu, s-a constituit disciplina ştiinţifică de sinteză: „Teoria sportului”. Aceasta poartă, în prezent şi alte denumiri ca: „Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului“, „Ştiinţa activităţilor corporale”, „Ştiinţa activităţilor motorii”, „Ştiinţa sportului”, „Ştiinţa culturii fizice şi sportului”, la care se adaugă, în ultimul timp şi „Ştiinţa mişcării“, care cuprinde şi kinetoterapia. Ştiinţa sportului cunoscută şi ca „Ştiinţa antrenamentului şi concursului sportiv”, este definită ca: „totalitatea cunoştinţelor privind sportul, antrenamentul şi concursul sportiv, corelate într-un sistem complex de noţiuni specifice şi prezentate într-o

23

teorie proprie, care stabileşte regulile, principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale“. Această ştiinţă prin profilul componentelor sale de ordin biologic şi pedagogic are un caracter de sinteză. Teoria sportului deci, cuprinde „toate acele discipline ştiinţifice al căror obiect de studiu are tangenţă cu activitatea sportivă şi contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate a oamenilor, la dezvoltarea şi perfecţionarea indicilor dezvoltării fizice, ai capacităţii motrice şi asigură buna proiectare, organizare şi desfăşurare a activităţilor de antrenament sportiv şi concurs ce urmăresc realizarea de performanţe ridicate în acest domeniu”. Aceste finalităţi, obiective (după cum vom vedea într-un capitol distinct, al II-lea) se realizează în principal, prin intermediul practicării sportului, a exerciţiilor fizice. Ştiinţa sportului este o ştiinţă, deşi unii o mai contestă, având principalele elemente definitorii ale acesteia:a. Are obiect propriu de studiu, care este domeniul sportului. Teoria sportului este o disciplină care studiază problematica teoretică, practică şi metodică a antrenamentului ca proces ciclic continu de pregătire în vederea obţinerii performanţei sportive; proiectarea, organizarea şi conducerea procesului de antrenament şi concurs sportiv, ca principala modalitate de a obţine performanţele sportive. b. Are reguli, norme specifice, principii şi legi (Scopul fiind definirea acestora, a metodelor, mijloacelor, principiilor şi a procedeelor, tehnicilor de lucru pentru realizarea obiectivelor întregii activităţi sportive);c. Utilizează metode specifice cercetării ştiinţifice al acestui domeniu, al sportului. Concret, ştiinţa sportului este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii privind: existenţa unui domeniu de activitate propriu, respective cel reprezentat

24

de ansamblul activităţilor sportive; existenţa unei teorii proprii, specifice şi existenţa legilor care guvernează domeniul; metode specifice precum şi metodologia cercetării domeniului; terminologie specifică şi adecvată; specialişti proprii.

Figură 2. Modelul multidisciplinar al teoriei activităţilor motrice (Dragnea A., Bota A., 1999)

25

CAPITOLUL III

CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE ETAPE DE VÂRSTĂ

3.1. Perioadele de dezvoltare

Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea majoritate a lucrărilor de specialitate:

• Perioada de creştere şi dezvoltare;• Perioada de maturitate şi reproducere;• Perioada de involuţie (senescenţă).

3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare

Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluţie a unui individ, jucând un rol primordial în:

• păstrarea unei stări optime de sănătate;• dezvoltarea armonioasă, somatică şi funcţională, a organismului;• realizarea unei educaţii integrale şi permanente.Această perioadă de creştere şi dezvoltare se întinde pe un

interval de 22-23 ani.Creşterea şi dezvoltarea reprezintă complexul dinamic de procese biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa până la maturitate. Creşterea este un proces cantitativ, de înmulţire celulară şi somatică, întruchipat de sporirea în greutate, volum şi dimensiuni ale corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ, de diferenţiere celulară, care se traduce prin modificări şi îmbunătăţiri funcţionale ce marchează o perfecţionare şi o adaptare a aparatelor şi sistemelor din

26

organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un tot unitar (M. Ifrim).

Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informaţii privind periodizarea creşterii. În funcţie de particularităţile de vârstă, anatomo-fiziologice, se prezintă următoarea periodizare:

a. Perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere;b. Prima copilărie (de la naştere până la 3 ani).• perioada de nou născut (primele 30 de zile);• perioada de sugar (30 zile - 1 an).• perioada de copil mic – antepreşcolar ( 1-3 ani );c. Perioada de preşcolar (3-7 ani);d. Perioada şcolarităţii (7-18 ani). În funcţie de apariţia pubertăţii (12-14 ani, la fete, şi 14-16

ani, la băieţi), se disting perioadele :• şcolară mică ( antepubertară ) 6-11 ani ;• şcolară mijlocie ( pubertară ) 11-14 ani ;• şcolară mare ( postpubertară ) 14-18 ani .Una dintre clasificările reţinute şi de noi prezintă astfel

periodizarea vârstelor :a)vârsta anteşcolară : 0-6/7 ani;b)vârsta şcolară mică sau copilăria : 6/7-10/11 ani;c)vârsta preadolescentă ( pubertară ) : 10/11-13/14 ani;d)adolescenţa : 13/14 ani-17/18 ani;e) tinereţea : 17/18-28/30 ani;f) vârsta maturităţii ( a adultului ) : 30/35-60/65 ani;g)vârsta a III-a ( bătrâneţea ) : după 65 ani.Evoluţia principalelor particularităţi anatomo-fiziologice ale

primelor perioade de viaţă, determinante pentru formarea şi afirmarea personalităţii sale, este sintetizată în tabelul nr.10.1.

27

Tabel 1: Primele perioade de vârstă şi principalele particularităţianatomo-fiziologice

0 1 2 3 4 5 6Perioada de preşcolar

3-7 ani

-creierul ca volum este dezvoltat;-aria motrică este departe de maturizare.

-oasele se potdeforma uşor în urma unor solicitări mari şi îndelungate;-muşchii sunt puţin dezvoltaţi.

-ciclul circulator al sângelui, la 3 ani, este de aproximativ15 secunde.

-plămânii sunt foarte mari faţăde cutia toracică;-căile respiratorii se dezvoltă;capacitatea vitală, la 3-5 ani, este de 500 cm3.

Perioada de şcolar

Perioada şcolară mică

7-11 ani

-creierul are greutateaapropape ca la adult;funcţi-onal, dezvolta-rea este incomple-tă;-o bună dezvolta-re prezintăprimul sistem desemnaliza-re;-aria motricăcorticală se apropie de maturaţie;

-creşte rezisten-ţa oaselor;-ritmul de creştere estemai rapid (la 6-7 ani), urmează,(la 8-11 ani):încetinire mai ales în sferasomatică (creşterea taliei);-ritmul de osificare scade, nu mai apar centri noi (între 7-9 ani, la fete, şi 7-11 ani, la băieţi);

-cordul recţioneazăputernic, însăneeconomic la efort ;-frecvenţa cardiacă (medie) în repaus scade de la 100/minut, la 6 ani, la 80/minut, la 12 ani;-reţeaua musculară este dezvoltată;

-plămânii încep să fie asemănători ca structură cu plămânii de adult, dar volumul este mic;-capacitatea vitală, în creştere;-la efort, se recurge la accelerarea frecvenţei respiraţiilor;-muşchii respiratori, insuficient dezvoltaţi;

28

-lipseşte echilibrul dintre procesele corticale fundamen-tale, re-marcân-du-se o netăpredomi-nanţă a excitaţiei;

apoi apare o etapă de proliferare activă;-pericolul apariţiei cifozei toracice;

0 1 2 3 4 5 6Periodizareacreşterii

Durata Sistemulnervos

Aparatullocomotor

Aparatul cardio-vascular

Aparatul respirator

-încep să stabileascălegături între excitanţii verbali şi recţiile muscularemotrice.

-musculatura reprezintă,la 6 ani, 21,7% din greutatea corpului (faţă de peste 35 % la adult);-fibrele musculare sunt mai lungi decât la adult ;-tonusul muscular mai scăzut;-forţa slabă datorită masei musculare slabe.

-către opt ani, greutatea corpului se măreşte de aproximativ patru ori.

-către 7 ani, se dublează capacitatea vitală şi se triplează în jur de 10 ani;-numărul mişcărilor/minut, la 7 ani, este de 20.

29

Perioada de şcolar

Perioadaşcolară mijlocie(pubertară)

11-14 ani

-fenome-nul central al pubertă-ţii estematuraţiasexuală,produsăde fluxulcrescut de hormonisexuali,care determinăapariţia caractere-lor sexualesecundare,cocomi-tent cu profundelemodificărisomato-vegetative şi psihice;

0 1 2 3 4 5 6

30

-sistemulnervos sedezvoltărapid;-funcţia celui de al doilea sistem de smnalizare domină asupra primului;

-creşte masa musculară;-oasele se dezvoltă mai ales pe seama creşterii în grosime;-oasele devin rezistente la acţiunea factorilor mecanici, de presiune, tracţiune şi răsucire;articulaţiile slabdezvoltate;-muşchii se dezvoltă prin alungirea fibrelor şi nu în grosime.

-se dezvoltă lent;-frecvenţa cardiacă scade de la 90-100 pulsaţii/minut(la începutul perioadei pubertare), la 82-88 pulsaţii/minut(la sfârşitul perioadei pubertare);-către 13 ani, greutatea corpului creşte de 8 ori.

-dezvoltarea toracelui este accentuată;-aparatul respirator se dezvoltă intens;-aparatul respirator se găseşte în strânsă legătură cu aparatul cardio-vascular;-către 14 ani, capacitatea vitală creşte de 4 ori.

Perioada şcolară mare(postpubertară)

14-18 ani

-îşi continuă dezvol-tarea;-există un echilibru între excitaţie şi inhibiţie;-deprin-derile motrice se însuşesc uşor;-analizatorii ajung la un grad

-oasele membrelor prezintă un ritm lent de creştere, se apropie de structura şi rezistenţa adulţilor;-muşchii cresc în volum;-tonusul muscular creşte.

-îşi accelerează dezvoltarea;-volumul şi greutatea miocardului cresc;-frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele ale adultului;

de maturizare pe plan morfolo-gic, dar inferior pe plan funcţional.

-debitul cardiac sporeşte;-la 14 ani ciclul circulator este de 18 secunde.

-morfologic, se apropie de adult; -ventilaţia pulmonară se îmbunătăţeşte;-amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte;- capacitatea vitală sporeşte.

31

3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de involuţie (senescenţă)

Aceste perioade din viaţă se desfăşoară în mod diferit de la individ la individ, în funcţie de factorii genotipici (ereditari) şi parotipici existenţi.

Există adeseori deosebiri între vârsta calendaristică (cronologică), măsurată prin timpul scurs de la naştere, până la momentul de referinţă pe care-l avem în vedere, şi vârsta biologică a unui organism (care este o rezultantă a evoluţiei bilologice a diferitelor componente ale organismului: organe, ţesuturi etc.).

În funcţie de modificările alcătuirii structurilor ţesuturilor şi organelor –, slăbirea activităţii unor organe, modificări în compoziţia chimică a ţesuturilor şi sângelui –, se definesc : vârsta morfologică, vârsta fiziologică (sau funcţională) şi, respectiv, vârsta biochimică. Pe baza unor teste, se poate stabili un indice global, care, comparat cu standardele populaţiei, pune diagnosticul de „îmbătrânire”.

F. Verzor arată că între cele mai constante modificări care duc la involuţie sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii vitale a plămânului, scăderea acomodării ochiului.

Datele Institutului de Geriatrie din Bucureşti (C.Enăchescu şi dr. C.David) subliniază şi următoarele modificări psihice: scăderea memoriei, atenţiei, accentuarea emotivităţii, astenia etc.

3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale vieţii

3.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară

Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară, în principal, în cadrul familiei şi al unităţilor preşcolare (grădiniţe) şi urmăreşte:

• Întărirea sănătăţii;• Călirea organismului prin folosirea factorilor naturali;• Asigurarea dezvoltării fizice normale;• Dezvoltarea organică şi funcţională;

32

• Formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază (mers, alergare, sărituri, aruncări-prinderi);

• Învăţarea coordonării mişcărilor;• Formarea deprinderilor igienice;• Formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi a unor

calităţi psihice afective şi volitive;• Învăţarea şi practicarea, sub formă de joacă, a înotului,

schiului, patinajului, ciclismului etc.În această perioadă de viaţă, întreaga activitate a copilului se

caracterizează prin multă mişcare, o intensă activitate motrică. Este etapa în care se formează motricitatea, mişcările de bază necesare în viaţă. Prin acţiuni şi activităţi coordonate, se execută corect mersul, alergarea, săriturile, aruncările şi prinderile diferitelor obiecte uşoare etc. Către sfârşitul perioadei, se urmăreşte:

• aterizarea lină la coborârea prin săritură şi la săriturile pe loc;• prinderea obiectelor;• aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă;• menţinerea echilibrului etc.După formarea deprinderilor motrice, se urmăreşte perfec-

ţionarea lor şi într-un fel dezvoltarea unor calităţi motrice, ca: mobilitatea, îndemânarea, coordonarea şi dirijarea propriilor mişcări în condiţii schimbătoare.

Participarea copiilor la jocurile de mişcare, ca şi la cele de întrecere favorizează formarea unor deprinderi, priceperi (dezvoltarea celor cognitive, afective, volitive şi estetice), a unor calităţi morale şi a unor trăsături pozitive de personalitate.

Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii preşcolari:

• sunt cele cuprinse în regimul normal de viaţă şi joacă; se cer folosite în condiţii igienice şi sub influenţa factorilor naturali;

• utilizarea mijloacelor de călire şi fortificare a organismului; desfăşurarea activităţii în aer liber, în toate perioadele anului;

• folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei corecte, orientarea în spaţiu, pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;

• jocurile de mişcare şi de întrecere (se introduc spre sfârşitul perioadei). Apoi, o dată cu acumularea unor deprinderi şi abilităţi

33

motrice, căpătarea obiceiului temeinic de a urma cuvântul adulţilor şi de a-şi coordona propriile acţiuni cu ale celorlalţi, se recomandă introducerea unor jocuri cu temă în situaţii mai complexe.

Pe lângă întărirea sănătăţii, asigurarea securităţii copiilor, respectarea particularităţilor de vârstă, pregătire-dezvoltare, este necesar să se urmărească stimularea acestora, conceperea şi desfăşurarea unor activităţi care să-i atragă.

Specificul, particularităţile metodicii la această vârstă s-a bucurat de o atentă şi frecventă abordare din partea pedagogilor, psihologilor, specialiştilor. Majoritatea acestora recomandă:

• demonstraţia practică;• exerciţiul fizic să fie cât mai clar explicat;• să se verifice dacă s-a înţeles ce au, concret, de făcut;• explicaţiile teoretice trebuie reduse la maxim (copiii obosesc

repede, nu pot fi mult timp atenţi);• copiii trebuie încurajaţi, ajutaţi. Pentru început, unele obiecte

cu rol de orientare şi limitare, oferă posibilitatea executării corecte a mişcărilor;

• la învăţarea mişcărilor de către copii se utilizează, pe scară largă, procedee de imitaţie şi copiere a unor imagini sau forme;

• repetarea exerciţiilor pentru consolidarea mişcărilor;• asocierea jocurilor cu muzica, cântul;• aprecierea mişcării, a exerciţiilor fizice, a rezultatului să se

facă cu tact pedagogic;• execuţiile în grup asigură o stare de emulaţie şi de bună

dispoziţie.

3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară

Problemele educaţiei fizice şi sportive şcolare sunt amplu tratate în cadrul lucrării Metodica educaţiei fizice şi sportive (54).

Câteva concluzii orientative privind activităţile formale, nonformale şi informale, utilizate în activitatea de educaţie fizică şi sport a elevilor se referă la principalele forme cuprinse în activitatea didactică, în planul de învăţământ: lecţia de educaţie fizică, celelalte activităţi de educaţie fizică şi sport organizate în şcoală sau în timpul liber al elevilor.

34

Aceste forme specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive asigură, pe lângă procesul de instruire, şi recreerea, odihna activă, compensatorie faţă de programul şcolar, cu influenţe favorabile asupra elevilor:

• Menţinerea unei stări optime de sănătate;• Dezvoltarea fizică armonioasă, creşterea normală a orga-

nismului, a indicilor morfo-funcţionali;• Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi

specifice unor ramuri şi probe sportive;• Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;• Prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;• Dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor psihice;• Realizarea unei căliri fizice şi asigurarea unei capacităţi fizice

ridicate;• Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-

sanitare;• Realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente;• Însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi a

atitudinilor cerute de practicarea unor sporturi;• Educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-

ului.Cultivarea plăcerii de a practica exerciţiile fizice, diferite

sporturi şi activităţi turistice, în scop recreativ şi de divertisment.Pentru realizarea acestor obiective, în activitatea ce se va

concepe şi se va desfăşura, trebuie să se respecte următoarele principii didactice:

• Principiul accesibilităţii;• Principiul intuiţiei;• Principiul participării conştiente şi active;• Principiul sistematizării şi al continuităţii;• Principiul însuşirii temeinice.Metodele de instruire utilizate, de transmitere a cunoştinţelor,

de formare a priceperilor şi deprinderilor, de verificare, apreciere şi stimulare a activităţii elevilor:

• Metode verbale: explicaţia, conversaţia etc.;• Metode practice (intuitive): demonstraţia, repetarea etc.;

35

• Metode pentru evaluarea rezultatelor şi aprecierea activităţii şi a progresului realizat.

Principalele cerinţe de care se va ţine seama în programarea activităţii:

• Concordanţă între obiectivele urmărite şi posibilităţile de a le realiza;

• Respectarea particularităţilor elevilor (vârstă, sex, starea de sănătate, nivelul de pregătire, gradul de dezvoltare a calităţilor motrice);

• Volumul de priceperi şi deprinderi motrice;• Stabilirea conţinutului activităţii în funcţie de baza materială

existentă;• Organizarea activităţilor în aer liber şi utilizarea factorilor

naturali;• Prevenirea accidentelor în timpul desfăşurării activităţilor de

educaţie fizică şi sport şi respectarea cerinţelor igienico-sanitare.

3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate

La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte:• Menţinerea unei stări optime de sănătate;• Funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei

capacităţi înalte în activitatea de instruire şi cea productivă;• Dezvoltarea fizică armonioasă şi echilibrată;• Consolidarea calităţilor motrice;• Formarea şi dezvoltarea, la un nivel superior, a priceperilor şi

deprinderilor necesare în profesie, în activitatea aleasă;• Formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive morale, de

personalitate: caracter, temperament, atitudini şi aptitudini;• Pregătirea pentru educaţia pentru timp liber, cea fizică şi

sportivă continuă şi adecvată vârstei. Cultivarea bucuriei, a unui tonus ridicat, prin mişcarea în aer liber;

• Practicarea individuală şi în grup (colectiv) a diferitelor ramuri sportive.

• Dobândirea şi perfecţionarea cunoştinţelor priceperilor şi deprinderilor specifice;

36

• Realizarea educaţiei sportive, cultivarea spiritului sportiv şi de fair-play în întreaga viaţă a individului;

• Dezvoltarea şi perfecţionarea unor deprinderi estetice şi artistice;

• Pregătirea, formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe pentru practicarea diferitelor forme de turism;

• Diminuarea influenţelor nocive ale stresului, ale celorlalţi factori poluanţi, prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului;

• Realizarea unei odihne active şi divertisment prin practicarea mijloacelor educaţiei fizice şi sportive. O angajare în activităţile „Sportul pentru toţi”.

Tabel 2: Alergarea de jogging, durata în minute (după Wollbenberg)

Vârsta (ani) Sexul Lunile de la începerea alergării1 2 3-4 5-6

25-33 Bărbaţi 10 12 15 1834-44 8 10 13 1644-56 6 8 11 14

Peste 60 4 6 9 1222-29 Femei 6 9 12 1530-41 4 7 10 1342-57 3 5 8 11

Peste 58 2 4 6 9

Pentru tinerii cuprinşi în învăţământul universitar (mai cu seamă în primii doi ani), ca şi pentru cei ce-şi satisfac serviciul militar, educaţia fizică se realizează pe baza unor programe ce au o orientare profesional-aplicativă riguros conturată. Vârsta adultă este vârsta la care acumulările din perioada şcolară, cunoştinţele, deprinderile, în general, educaţia permanentă se manifestă concret. Participarea la activitatea de educaţie fizică şi sportivă (ca practicanţi sau ca spectatori) este facultativă.

37

Conţinutul, formele de organizare, particularităţile de care trebuie să se ţină seama sunt prezentate în capitolul „Sportul pentru toţi”.

3.2.4. Educaţia fizică la vârstă înaintată

Desfăşurarea unor activităţi sportive, după perioada de maturitate, urmăreşte să asigure:

• Menţinerea unei stări cât mai optime de sănătate sau refacere a sănătăţii;

• Întârzierea, diminuarea proceselor de îmbătrânire a celulelor;• Sporirea posibilităţilor funcţionale ale organismului;• Menţinerea unei cât mai bune capacităţi de muncă şi activităţi

creatoare, a deprinderilor şi calităţilor motrice;• Corectarea, diminuarea deficienţelor fizice;• Practicarea exerciţiilor fizice sub forma gimnasticii igienice, a

sportului, a alergării, plimbărilor, a drumeţiilor, activităţilor turistice, în scop recreativ şi de divertisment (De exemplu, alergarea de jogging conform distanţelor de alergare prevăzute în tabelul nr.10.2.).

În organizarea activităţii, se va ţine seama, în permanenţă, de avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de pregătire, ca şi de posibilităţile fizice ale participanţilor. Periodic, este recomandabil ca practicanţii exerciţiilor fizice să efectueze şi câte un control medical şi chiar să utilizeze autocontrolul şi să folosească frecvent mijloacele de odihnă şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se desfăşoare în principal în aer liber, urmărindu-se permanent corecta dozare a efortului

38

CAPITOLUL IV

CAPACITATEA MOTRICĂ

4.1. Aspecte generale

Capacitate provine din cuvântul latin “capacitas“ şi are următoarele sensuri:

calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui lucru în raport cu ceea ce conţine sau poate conţine, volumul unui obiect sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate acumula un sistem tehnic sau fizic;

îndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a face ceva într-un anumit domeniu;

om destoinic, priceput, învăţat, savant; mărime caracteristică a unui sistem fizic

sau tehnic, exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite sau de aceeaşi natură;

posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a produce un efect sau de a suferi o anumită transformare;

drept, putere legală de a face un act.Capacitatea (engl.: „ability”, germ.: „letstunh”, franc.:

„capacité”) reprezintă, după părerea lui Pieron, „putinţa de a obţine o reuşită în exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de condiţiile probabile, între care gradul de maturizare sau de involuţie a formaţiei educative sau a învăţării şi exerciţiului“.

Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare şi exerciţiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu sau “atrofiată“ prin insuficienta utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea fiziologică legată de vârstă.

39

În domeniul nostru se vorbeşte despre termeni cum ar fi capacitatea motrică, capacitatea de performaţă, capacităţi motrice, capacităţi condiţionale, capacităţi intermediare.

Calitate provine din cuvântul latin “qualitas“ şi are următoarele sensuri:

din punct de vedere filosofic: calitatea este o categorie prin care se desemnează sistemul însuşirilor esenţiale ale unui obiect, ale unui fenomen, în virtutea cărora el este obiectul dat şi nu altul;

în logică: calitatea reprezintă un criteriu de clasificare a judecăţilor de predicţie după însuşirile lor de a fi afirmative şi negative;

calitatea privită ca o însuşire bună sau nu sau ca fel de a fi bun sau rău;

calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie sau dă un anumit drept.

Mulţi specialişti s-au ocupat de problema capacităţii motrice încercând să determine structura acesteia (Manno, 1984). Denumirea generică a capacităţilor omului de a face mişcări în raport de forţă, viteză sau rezistenţă este diferită. Capacităţile motrice sunt denumite de unii autori (Zaţiorski, 1958, Demeter, 1981), drept calităţi fizice, iar alţii (Cârstea, Gh.,1999) le numesc calităţi motrice.

În literatura română de specialitate, întâlnim capacitatea motrică şi calitatea motrică exprimând posibilitatea motrică limitată. Altfel spus, starea capacităţii este reprezentată de calitatea motrică la un moment dat, aceasta fiind pusă în evidenţă de o testare.

Talentul cu care individul execută anumite exerciţii este variabil. Talentul este în cea mai mare parte de natură genetică. Forţa, viteza şi rezistenţa moştenite joacă un rol important în atingerea nivelurilor înalte de performanţă. Ele mai sunt numite calităţi dominant motrice sau biomotrice (Bompa T., 2002). Motric se referă la mişcare, iar prefixul bio- ilustrează importanţa biologică a acestor calităţi.

Capacitatea biologică a individului este cauza, iar mişcarea este efectul. Ceea ce solicită este capacitatea de a controla cauza pentru a executa cu succes efectul.

40

Capacitatea motrică cuprinde (A.Dragnea, A.Bota, 1999):

• componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprindri motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;

• componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice;

Capacitatea motrică este deci o rezultantă plurifactorială, un vector ce rezultă din interacţiunea componentelor sus-menţionate.

Aceasta evoluează după o curbă ascendenta, se lărgeşte şi se restructurează prin maturizare, instruire, educare. Evoluţia sa nu este lineară, ci sinuoasă, cu momente de stagnare sau regres; caracteristicile de constanţă ale capacităţii motrice sunt asigurate de prezenţa aptitudinilor, deprinderilor motrice, iar regresul sau stagnarea pasageră e determinată de motivaţie sau de stările afective.

"Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare" (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978).

Edw. Fleishman, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, înţelege prin capacitatea motrică un complex de factori reprezentat astfel:

41

Figură 3: Capacitatea motrică (Edw. Fleishman, citat de Dragnea A, Bota A., 1999)

În urma acestei prezentări capacitatea motrică, reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (pricepri şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo- funcţionali, procesele psihice (cognitive, afective, motiv aţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.

Un alt termen al cărui sens nu este întotdeauna clar precizat este acela de aptitudine motrică, confundat cu capacitatea motrică. M. Epuran, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.45, consideră aptitudinea motrică ca "sistem de procese fizice sau psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii". V. Horghidan, citată de aceeaşi autori, o priveşte ca pe o însuşire fizică sau psihofizică care permite obţinerea unor rezultate supramedii, în ceea ce priveşte progresul şi nivelul maxim posibil.

Aptitudinea exprimă ideea de potenţialitate, ea fiind substratul constitutiv al capacităţii, preexistent acesteia, care va depinde de evoluţia naturală, de exerciţiu, de formaţia educaţională, ele. Aptitudinea constituie în fapt o virtualitate, în vreme ce capacitatea motrică poate fi obiectul unei evaluări directe. Singer operează distincţia conform căreia aptitudinile psihomotrice se deosebesc de cele motrice prin faptul că sunt mai rafinate, cuprinzând un grad superior de manifestare a funcţiei perceptive şi intelectuale (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

4.2. Calităţi motrice

Calitatea motrică este definită ca "aptitudine a individului de a executa mişcări cu indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, etc". Termenul de calitate ni se pare mai vag decât cel de aptitudine, el desemnând o însuşire universală a individului, ce poate avea niveluri dintre cele mai diverse. Nivelul calităţii motrice

42

se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa corpului pe de o parte şi spaţiul, şi respectiv timpul, în care se desfăşoară mişcarea (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale organismului, concretizate în capacitatea de a efectua o mişcare, în orice activitate cotidiană sau de educaţie fizică şi sportivă, cu anumiţi indici de forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.

În ceea ce priveşte abordarea terminologică a calităţilor motrice, există părerea mai multor specialişti (Cărstea, Gh.,1999, Todea,S.F.,2001) că este bine să se folosească termenul de “educare“ a calităţilor motrice sau conceptul de calităţi fizice sau capacităţi fizice..

Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, în anumite perioade optime. Calităţile personalităţii umane se educă, iar cele motrice se dezvoltă. În numeroase lucrări de specialitate se arată că într-un stadiu primar aceste calităţi există, nativ, deci nu se poate vorbi despre o formare a lor.

Calităţile motrice au un parametru caracteristic, prin care se poate determina valoarea şi aportul lor la realizarea diferitelor acţiuni motrice. Astfel pentru forţă acest parametru este încărcătura, pentru îndemânare este gradul de complexitate şi precizia acţiunii, pentru rezistenţă este durata acţiunii, iar pentru viteză este repeziciunea mişcărilor.

În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea calităţilor motrice are o importanţă deosebită:

reprezintă o finalitate a activităţilor de educaţie fizică şi sport;

este o componentă a procesului instructiv – educativ;

asigură dezvoltarea fizică armonioasă şi contribuie la menţinerea unei stări optime de sănătate;

influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni ale organismului, motricitatea generală şi calităţile moral – volitive;

asigură tonicitatea şi troficitatea organismului; valorifică superior disponibilităţile genetice ale

organismului;

43

favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;

condiţionează formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice cu care sunt în relaţie de interdependenţă;

influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer, şi a altor calităţi motrice;

dezvoltarea calităţilor motrice se face printr-o mare varietate de căi şi mijloace specifice, dar şi prin acţiuni independente şi în condiţii relativ simple.

Efectuarea unui act sau acţiune motrică este determinată de mai multe calităţi motrice. Acestea au, în funcţie de complexitatea actului motric, ponderi diferite.

4.2.1. Viteza

4.2.1.1. Definiţii

Viteza este una dintre calităţile motrice ale cărei definiţii sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul acestora, considerând-o rezistenţă de scurtă durată. Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor şi acţiunilor motrice, constatăm că una din componentele temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuţia în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – ceea ce se cunoaşte sub numele de tempo) şi cantitativi – durată. Cel mai des însă mişcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spaţiale şi temporale, făcându-se raportul dintre durată şi lucrul mecanic efectuat.

Viteza, în accepţiunea cea mai largă se referă în principal la rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază în m/sec., sau în unităţi de timp.

Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este o calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport în care este implicată, sau în combinaţie cu alte calităţi, ea determinând

44

de cele mai multe ori succesul. Dar, nu în toate cazurile viteza maximă este importantă, ci viteza optimă de execuţie.

Cercetările arată, iar acest lucru este bine cunoscut, că viteza este puternic determinată genetic, depinzând foarte mult de bagajul ereditar al subiecţilor.

În 1990, T.Ardelean consideră viteza ca fiind “capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai scurt.“ N. Alexe (1999) defineşte viteza ca fiind “capacitatea de a efectua o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai scurt.“, iar A.Demeter (1981) afirma că viteza este “capacitatea organismului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare.“

Gh.Cârstea (1999) aprecia că viteza este “capacitatea de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente.“

În 1958, V.Zaţiorski, considera că viteza este „capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim pentru condiţiile respective”, iar Harre (1973), referindu-se la o formă de manifestare a vitezei, definea viteza de deplasare cu cea mai mare rapiditate posibilă. R.Manno, în 1992, înţelege viteza ca fiind „aptitudinea de a realiza acţiuni motrice într-un timp minim”. Gh.Mitra şi Al.Mogoş (1977), dar şi A.Dragnea (1991), definesc viteza ca fiind „iuţeala sau rapiditatea” cu care se efectuează acţiunile motrice în unitatea de timp.

În concluzie, viteza reprezintă realizarea unor acte şi acţiuni motrice în cel mai scurt timp posibil, cu întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale acestuia cu rapiditate şi frecvenţă mare.

După A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza este o caracteristică (calitate) spaţio-temporală a mişcărilor, care nu poate fi discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale ale mişcărilor: tempoul şi ritmul.

Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp (numărul de paşi / sec). deşi este strâns legată de tempou, viteza poate fi diferită. Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului, segmentelor aflate în mişcare şi de momentele de inerţie.

45

Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcţia stabilirii intensităţii efortului şi implicit a gradului de solicitare a organismului de către un anumit exerciţiu fizic. Precizarea tempourilor de execuţie reprezintă o măsură metodică indispensabilă în dozarea exerciţiilor fizice, adică în stabilirea intensităţii activităţilor.

Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcţie de durata lor, de intensitatea maximală şi submaximală, având un loc bine precizat în educaţie fizică şi în antrenamentul sportiv.

Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai diferite fenomene şi desfăşurarea lor în timp. Astfel, se poate vorbi despre ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian (zilnic), hebdomadar (săptămânal), lunar, anual, ritm muzical, al mişcărilor etc.

Ritmul are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalului de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui. Ritmul mişcărilor defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi.

Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act motric, acţiune şi activitate motrică, fiind o componentă temporală strâns legată de viteză dar şi de coordonare şi precizie, abilitate.

4.2.1.2. Factori de condiţionare

Factorii care determină o bună viteză sunt numeroşi şi variaţi. Aceştia sunt de natură genetică (biologică, psihologică – zestrea ereditară) şi pedagogică. Din punctul de vedere al zestrei biologice se disting factori morfologici, funcţionali şi de natură biochimică – metabolică corelaţi cu factori psihologici (calitatea analizatorilor, atenţia, tenacitatea, consecvenţa, tipul de sistem nervos).

În ceea ce priveşte factorii biologici, unii sunt de natură nervoasă iar alţii sunt de ordin anatomic, funcţional:

mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, precum şi intensitatea acestora;

46

timpul de latenţă sau de reacţie care, la rândul său, depinde de calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei;

viteza de conducere a impulsului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă;

viteza de contracţie a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;

forţa muşchiului care intră în contracţie;

lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară;

capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

tipul fibrelor musculare din care este alcătuit muşchiul, fibre albe F.T. (Fast-Twitch glycolitic fibers – fibre rapide) sau roşii S.T. (Slow – Twitch oxidative fibers – fibre lente);

bogăţia de compuşi macroergici a fibrei musculare (CP şi ATP).

Factorii amintiţi cunosc o îmbunătăţire în urma procesului de educaţie fizică. Astfel, în urma unor programe de pregătire speciale de viteză scade cronaxia îmbunătăţindu-se excitabilitatea neuromusculară, se scurtează perioada de latenţă, cresc rezervele de compuşi energetici care stau la baza eforturilor de viteză.

Rapiditatea contracţiei musculare este cu atât mai mare cu cât posedă mai multe fibre albe (F.T.) (Coyl şi colab. 1974, Karlson şi colab. 1975 – citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceste fibre sunt bogate în compuşi macroergici, creatin – fosfat (CP) şi acid adenozintrifosforic (ATP), precum şi în glicogen, având în mod firesc şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe.

Fibra musculară de tip II (FT) este fibra rapidă. Muşchii striaţi sunt constituiţi din fibre lente şi fibre rapide. Printr-un program de pregătire specifică s-a demonstrat posibilitatea transformării într-o oarecare măsură a fibrelor roşii în fibre albe, pregătirea fiind canalizată pe forţă cu încărcături mari. Electrostimulaţia, metodă care

47

duce la creşterea forţei explozive, duce şi la îmbunătăţirea vitezei.(G.Raţă, B.C.Raţă,1999)

Fibrele roşii sunt opuse celor albe având în compoziţia lor mioglobină, glicogen şi enzime pentru producţia aerobă de energie. Fibrele roşii şi fibrele albe se deosebesc atât din punct de vedere structural, dar şi al enzimei miozin – atepazei care este în cantitate mai mare, cu cât durata contracţiei este mai mică.

Indivizii cu aptitudini de viteză, sprinterii pe 100 m şi 200 m au un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe distanţe lungi. Prin programe de pregătire specifice vitezei, detentei sau forţei se constată o îngroşare a fibrelor musculare care devin mai puternice crescând astfel forţa de contracţie cu 25% (Karlson, 1975, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Lungimea pârghiilor segmentelor corpului şi înălţimea au o influenţă decisivă asupra vitezei (segmentele scurte favorizează o viteză mai mare). De asemenea, persoanele de sex masculin au o mai bună viteză decât cele de sex feminin.

În opinia lui V. Tudor (1999), viteza depinde de două mari categorii de factori:

1. Factorul central – nervosEste reprezentat de rapiditatea cu care alternează procesele

fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese va depinde şi rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se relaxează. Factorul central este reprezentat de gradul de coordonare şi relaxare, fiind vorba despre coordonarea intramusculară şi intermusculară

2. Factorul periferic, muscular sau neuromuscularEste reprezentat de tipul fibrelor din structura muşchiului,

forţa musculară, sursele energetice, elasticitatea, întinderea şi capacitatea de relaxare, starea de încălzire a musculaturii, oboseala.

Alţi autori (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) definesc alte categorii de factori care influenţează viteza structuraţi astfel:

1. Factori greu perfectibili: starea de funcţionalitate a analizatorilor (vizual,

auditiv, cutanat, kinestezic), în sensul nivelului aucuităţii, fineţei şi preciziei.

48

mobilitatea desfăşurării preceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, dar şi de intensitatea de manifestare a acestora.

capacitatea de analiză şi sinteză de la nivelul scoarţei cerebrale.

timpul de latenţă sau de reacţie, care la rândul său depinde de calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei.

viteza de conducere a influxului nervos aferent şi eferent de-a lungul reţelei nervoase.

viteza de contracţie a muşchiului determinată de apariţia excitaţiei nervoase.

tipul de inervaţie de la nivelul plăcii motorii. talia şi, în special, lungimea segmentelor ce

participă la activitate.2. Factori morfologici şi biologici, perfectibili:

tipologia fibrei musculare. cantitatea de compuşi macroergici. mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară. nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice

(mai ales forţa).Există şi alţi factori consideraţi de specialişti ca având o

contribuţie foarte mare în manifestarea vitezei: ereditatea care influenţează în mare parte

mobilitatea proceselor nervoase. calitatea nervului, a muşchiului.

Din punct de vedere psihic, există doi factori care influenţează (Ardelean, 1990):

capacitatea de mobilizare psihică. capacitatea de concentrare a atenţiei.

4.2.1.3. Forme de manifestare

Realizarea actelor şi acţiunilor motrice implică, cu ponderi diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Astfel, putem aminti:

49

Viteza de reacţie – mai corect timp de latenţă – constă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de diferite naturi (vizuali, auditivi, tactili). După V.M.Zaţiorski (1958), viteza de reacţie are cinci componente:

1. apariţia excitaţiei în receptor, ce presupune un proces de codificare a semnalului pentru a putea fi transmis în verigile nervoase următoare;

2. transmiterea excitaţiei codificate prin receptorul senzitiv către verigile corespunzătoare ale sistemului nervos;

3. analiza semnalului de către centrii nervoşi şi recodificarea acestuia în vederea transmiterii pe căile motorii;

4. transmiterea semnalului prin căile motorii;

5. excitarea muşchiului care prin contracţie materializează reacţia de răspuns sub forma lucrului mecanic.

Se consideră că cea de-a treia componentă consumă cel mai mult timp din perioada de latenţă. Putem aprecia că viteza de reacţie depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componente, precum şi de unele aspecte psihologice.

Viteza de reacţie este influenţată, mai ales în probele de sprint, de tensiunea premergătoare startului, ceea ce demonstrează că fondul psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai bune ale timpului de reacţie.

Viteza de reacţie (la semnale vizuale) înregistrează valori diferite în funcţie de vârstă, după o dinamică ascendentă, începând cu 8 – 10 ani până la 20-30 de ani, când se ating valorile maxime, după care încep să scadă treptat (Weineck, 1983, Grosser, 1976, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Reacţiile la stimulii vizuali sunt mult mai lente decât cei la stimuli acustici.

Reacţiile la diferite semnale pot fi simple sau complexe.

Reacţia simplă constă dintr-un răspuns corect la un semnal dinainte cunoscut, care apare însă inopinat. Acest tip de

50

reacţie este deosebit de important nu numai în sport, ci şi în viaţa de zi cu zi. Se consideră că oamenii care au o bună reacţie simplă sunt mai rapizi şi în alte situaţii (Smirnov, 1965, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, 2002).

Reacţia complexă se manifestă în două situaţii tipice: reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare şi reacţia la alegere.

Viteza de execuţie reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mişcare, sau timpul scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării. Acest tip de viteză este foarte important în majoritatea ramurilor de sport, ciclice, aciclice şi combinate, intrând în relaţie cu alte calităţi motrice. În sport, viteza de execuţie este determinată de nivelul tehnicii sau de gradul de însuşire a deprinderilor, precum şi de nivelul celorlalte calităţi motrice, în special de forţă. De asemenea, viteza de execuţie este determinată de viteza de reacţie simplă şi complexă.

Viteza de repetiţie se întâlneşte şi sub denumirea de frecvenţă a mişcărilor şi viteză de deplasare. Acest tip de viteză se întâlneşte în special în ramurile de sport ciclice, la mişcările care se repetă într-o succesiune rapidă într-o unitate de timp. Ea poate fi definită ca fiind frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai scurt.

Principalul factor care determină viteza de repetiţie este mobilitatea proceselor nervoase, rapiditatea cu care alternează procesele de excitaţie cu cele de inhibiţie care asigură şi alternarea contracţiilor cu relaxarea (G.Raţă, B.C.Raţă,1999). Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale este determinată la rândul ei de calitatea sistemului nervos care este condiţionat genetic. Deci, acest tip de viteză este mai greu de dezvoltat.

Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul de execuţie şi de ritm. Cu cât tempoul şi ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai mare, crescând proporţional şi intensitatea efortului. Astfel, a fost ales tempoul ca măsură a intensităţii sau a gradului de solicitare a organismului.

Contracţia puternică a muşchilor, urmată de o relaxare cât mai mare a acestora, este specifică sportivilor bine antrenaţi, relaxarea având un rol foarte important în menţinerea

51

ritmului şi tempoului pe perioade mai lungi de timp, asigurându-se refacerea muşchiului şi o stare optimă a proceselor nervoase. În condiţiile unor tempouri foarte ridicate, muşchii lucrează numai în zonele de maximă amplitudine, nereuşind să realizeze scurtări complete, ceea ce creează un regim aproape izometric.

În legătură cu acest tip de viteză este şi capacitatea de accelerare a subiectului, sau capacitatea de a atinge cât mai rapid o viteză maximă, denumită de unii autori capacitate de demaraj. În probele de sprint aceasta este influenţată de forţa membrelor inferioare şi lungimea pasului, mobilitatea articulară şi elasticitatea musculo-ligamentară. Se consideră că la un om frecvenţa paşilor poate ajunge la 5 repetări pe secundă (C.Florescu şi colab., citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceasta scade odată cu mărirea încărcăturii şi creşterea duratei efortului. În cazul în care încărcătura şi durata efortului depăşesc 2/3 din posibilităţile maxime, frecvenţa scade substanţial.

A.Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză: viteza de reacţie (latenţa reacţiei motrice); viteza de execuţie; viteza de repetiţie; viteza de deplasare (include viteza de reacţie, de

execuţie şi de repetiţie fiind considerată cea mai complexă); viteza de angrenare (de accelerare); viteza de opţiune (componentă a vitezei de

reacţie şi a vitezei de execuţie, reprezentând inteligenţa subiectului).J.Weineck (1992) distinge patru forme de manifestare a

vitezei: viteza de reacţie; viteza ciclică; viteza aciclică; viteza de deplasare.

T.Bompa (1990) menţionează trei tipuri de viteză: timpul de reacţie; frecvenţa mişcărilor pe unitatea de timp; viteza de deplasare.

T.Ardelean (1990), menţionează două forme de manifestare a vitezei specifice atletismului:

52

a. forme elementare, valabile numai pentru atletism: viteza de reacţie; viteza de execuţie; viteza de repetiţie.

b. forme combinate: viteză de accelerare; viteză de deplasare.

4.2.1.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

Evoluţia vitezei în ontogeneză este diferită la bărbaţi şi la femei. Posibilităţile de dezvoltare, de asemenea sunt diferite. Încă de la vârsta de 10 ani se poate acţiona sistematic pentru dezvoltarea tuturor formelor de manifestare a vitezei şi efectul acţionării sistematice scade treptat până la vârsta maturizării definitive (20-22 ani la băieţi şi 18-19 ani la fete). În urma unor studii, (Firea,E., Dragnea, A., 1988, 1989), efectuate pe un grup de copii de 10 ani, sportivi şi nesportivi s-a arătat faptul că fetele sunt capabile să dezvolte o viteză de deplasare mai bună decât băieţii, cu 0,3 sec. De asemenea, s-au înregistrat progrese nete ale copiilor sportivi faţă de nesportivi. Însă de la vârsta de 11 ani, când băieţii le egalează pe fete, progresul este superior tot restul vieţii.

Performanţele în domeniul vitezei sunt în mare măsură condiţionate de nivelul forţei musculare (forţei explozive, în special) şi de capacitatea de coordonare sau uşurinţa în efectuarea acţiunilor motrice respective.

O creştere a forţei va determina şi o creştere a vitezei (mai ales de reacţie); în cazul efectuării mişcărilor fără îngreuieri sau cu încărcături uşoare şi medii, mărimea vitezei depinde de nivelul forţei (Matveev, 1980, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, 2002). Dacă se lucrează cu viteză maximă de execuţie în condiţiile efectuării mişcărilor fără îngreuieri, aceasta nu se va îmbunătăţii. În cazul utilizării mişcărilor cu îngreuieri (exerciţii cu încărcături mici, medii şi mari), vom avea ca rezultat creşterea şi a forţei şi a vitezei, în toate condiţiile.

Programul de forţă efectuat pentru dezvoltarea vitezei are două sarcini fundamentale:

53

1. creşterea forţei maxime;2. dezvoltarea capacităţii de a manifesta o forţă

mare în condiţiile mişcărilor rapide (forţă – viteză).

Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care se realizează numai cu ajutorul forţei maxime.

S-a demonstrat că, prin lucrul de forţă, care duce la mărirea secţiunii transversale a muşchiului, se realizează şi disponibilităţi pentru a efectua un număr mai mare de repetări. Aceasta favorizează alunecarea actinei şi miozinei, ceea ce are ca rezultat în final mărirea vitezei de contracţie.

Tensiunea musculară este determinată de numărul de punţi transversale care acţionează între miofilamente, valorile maxime ale tensiunii fiind între 90% şi 110% din lungimea de repaus a muşchiului. W.Hasselbach (citat de Dragnea, Mate, 2002, pag.335) consideră că viteza de scurtare a muşchiului este determinată de numărul punţilor transversale.

Dezvoltarea forţei de impulsie (explozive) la alergătorii de sprint are efecte favorabile asupra lungimii paşilor şi a frecvenţei acestora. Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare, creşte lungimea pasului şi se scurtează timpul de sprijin determinând creşterea semnificativă a tempoului.

Alte aspecte importante privind bazele metodice ale dezvoltării vitezei se desprind din analiza proceselor biochimice care stau la baza eforturilor de viteză. Astfel, viteza este determinată de resursele energetice existente la nivelul muşchiului şi viteza de mobilizare a acestora, durata menţinerii acesteia fiind în strânsă corelaţie cu tipul de energie consumată. În eforturile de până la 10 sec., care necesită o mobilizare energetică masivă (turnover), se epuizează fosfaţii energetici ATP şi CP. Această activitate nu depinde de aportul de oxigen şi nici nu produce cantităţi detectabile de acid lactic, deci nu depinde de aportul de ATP furnizat prin glicoliză anaerobă. Dacă efortul se menţine până la 50 sec. şi peste, limită care constituie şi momentul optimal al glicolizei anaerobe, se constată şi producerea de mari cantităţi de acid lactic, coprodus final al acestui tip de glicoliză.

54

Concentraţiile maxime de lactat (25 – 30 mmoli/kg în muşchi şi 20 – 25 mmoli/kg în sânge) au fost măsurate la subiecţi care au prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj şi au avut ca rezultat scăderea valorilor pH-ului în muşchi (6,3 – 6,4) şi în sângele arterisl (6,8 – 6,9). Condiţiile acide nu pot fi compensate de sistemele tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea intensităţii efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a inhibării enzimelor glicolitice prin feed-back metabolic (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Activităţile fizice de scurtă durată, ca cele de viteză, determină o creştere a activităţii enzimelor celulare implicate în glicoliză. Sportivii antrenaţi special pentru efortul anaerob pot tolera concentraţii mai mari de acid lactic comparativ cu persoanele neantrenate. Muşchiul scheletic este de asemenea adaptat special prin posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării lactatului. Dar, numai 10% din lactatul care dispare din muşchi în pauzele de refacere după eforturi maximale poate fi pus pe seama difuziunii sale în sângele circulant. De aceea se presupune că o mare parte din lactatul produs în timpul efortului maximal este transformat în glicogen la nivelul muşchilor, care dispun şi de enzimele necesare (glicogen sintetaza). O mică parte din lactat este retransformat în piruvat care la rândul său este degradat în CO2 şi H2O. Creşterea concentraţiei enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc numai în muşchi, semnalizându-se creşteri semnificative şi la nivelul ficatului la persoanele antrenate faţă de cele neantrenate.

Prin programe speciale (durata efortului, pauze şi încărcături) se pot mări rezervele de fosfaţi energetici, în special CP şi de glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de viteză (viteză prelungită) peste 60 sec. În paralel, creşte activitatea enzimelor cuprinse în desfăşurarea acestui proces.

În opinia lui A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea diferitelor acte şi acţiuni motrice (procedeele tehnice şi acţiunile tehnico-tactice), nu depinde numai de viteza propriu-zisă pe care o posedă, ci şi alţi factori ca: forţa, supleţea şi mobilitatea articulară, gradul de stăpânire a procedeelor tehnice şi altele.

55

Procesul dezvoltării vitezei este complex şi trebuie să cuprindă şi alte elemente importante, adică nivelul de stăpânire a procedeelor tehnice sau a exerciţiilor. Actele şi acţiunile motrice trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

exerciţiul să fie foarte bine însuşit, astfel încât să favorizeze efectuarea lui cu viteză maximă; să nu se utilizeze exerciţii care nu favorizează manifestarea vitezei maxime;

pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera, exerciţii specifice fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul proceselor tehnice şi acţiunilor tehnico-tactice executate în condiţii de întrecere, secvenţe de joc, ştafete, jocuri dinamice;

durata exerciţiilor să fie astfel stabilită, încât viteza să nu scadă spre sfârşitul acesteia. Timpul de execuţie se stabileşte în funcţie de forma de viteză ce se doreşte a fi dezvoltată. De obicei se efectuează repetări pornind de la 5 – 6 sec şi se ajunge la 50 – 60 sec. Cel mai des utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergările pe 30 m, 60m, 100m şi 200m. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se realizează în principal prin alternarea volumului şi duratei de lucru;

pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari pentru a permite revenirea funcţiilor vegetative şi recuperarea datoriei de oxigen; dar, după cum se ştie, un exerciţiu de viteză maximă creează pe scoarţa cerebrală o zonă de excitaţie optimă ce favorizează efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O pauză prea lungă duce la achitarea datoriei de oxigen dat determină şi estomparea excitaţiei pe scoarţă, deci în stabilirea pauzelor dintre repetări trebuie să se ţină seamă de acest aspect.

Refacerea funcţiilor vegetative, după efort nu este uniformă. Imediat după efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în prima treime, 25% în cea de-a doua treime şi 5% în ultima treime. În pauzele dintre repetări se vor efectua exerciţii care să permită menţinerea excitaţiei pe scoarţă, deci odihnă activă, exerciţii de respiraţie. În funcţie de tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi cuprinse în intevalul 5 – 15 minute.

În cazul unui efort de 21 – 22 sec. se apreciază că restabilirea survine după aproximativ 12 minute, ceea ce duce la concluzia că după 8 minute funcţiile organismului revin în proporţie

56

de 95% când este posibilă efectuarea unei noi repetări (Platonov, 1980 citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002).

OBIECTIVTIP DE

EXERCIŢII

TIMP DE LUCRU

(sec.)

INTENSITATEA(%)

PAUZE(sec.)

Viteză absolută

5-1015-2030-40

90–10095-10090-95

40-9040-6030-45

Exerciţii de start

5-6 95-100 40-120

Tabel 3: Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţiu), durata efortului, intensitatea şi pauza, (după V.I. Platonov, 1980, citat de

A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

În dezvoltarea vitezei se pot folosi şi intensităţi submaximale, până la 85% din capacitate maximă. Utilizarea excesivă a intensităţilor maximale atrage după sine instalarea bateriei de viteză, stare greu de depăşit, care necesită intensităţi deosebite. În

57

unele ramuri de sport cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu tempouri şi pauzele necesare calculate în funcţie de timpul record realizat de sportivi pe distanţele de concurs. În aceste condiţii dirijarea eforturilor de viteză este mai uşurată, dar nu trebuie să se omită individualizarea solicitărilor în funcţie de particularităţile sportivului.

Clasificarea metodelor pentru dezvoltarea vitezeiSistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu

este încă realizată după criterii unitare, acest lucru făcându-se diferit în funcţie de profilul specialiştilor care încearcă să le clasifice şi şcolile cărora le aparţin:

L.P. Matveev, A.D.Novicov şi colab. (1980) clasifică metodele în funcţie de principalele tipuri (admise de autori) astfel: Procedee metodice pentru dezvoltarea reacţiei motrice simple: Reacţia repetată la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situaţiei ambiante; Reacţii repetate în situaţii normale (exersare analitică – secvenţe de mişcări uşurate); Metoda senzomotorie – urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge intervale scurte de timp (zecimi de secundă) între acţiunile motrice - {exerciţiile în cadrul acestei metode se efectuează în trei etape: I – se efectuează acţiunea la un semnal şi se comunică subiectului timpul realizat; II – se efectuează mişcarea la semnal şi se cere subiectului să aproximeze timpul realizat; III – se propune efectuarea mişcării într-un timp dinainte stabilit}. Procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă: Reacţii la un obiect în mişcare prin apariţia neaşteptată a obiectului, reducerea distanţei obiectului faţă de subiect; Reacţii cu alegerea unui răspuns, în funcţie de acţiunile partenerului sau modificarea mediului ambiant (se aplică principiul de la simplu la complex). Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a mişcărilor:

58

Metoda exersării (a exerciţiului repetat) se aplică în două variante: 1. prin creşterea treptată a tempoului de lucru până la atingerea vitezei maxime; 2. repetarea exerciţiului în tempo variat (alternarea tempourilor); Metoda jocului; Metoda competiţională.

Ozolin (1972), citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002 şi V.Tudor, 1999, sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei astfel:

- metoda “exerciţiului din mers“: parcurgerea unei distanţe în viteză maximă după un elan prealabil (alergare lansată);

- metoda alternativă: creşterea vitezei, atingerea celei maxime şi apoi descreşterea acesteia;

- metoda întrecerii cu “handicap“;- metoda ştafetelor şi jocurilor;- metoda întrecerii;- metoda repetărilor în tempouri submaximale,

maximale şi supramaximale.Alţi autori (Tharstenason şi colab.,1975, citat de

A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002) prezintă mai detaliat metodele şi procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei, în funcţie de forma de manifestare ce se vrea influenţată.

Viteza, în funcţia de durata efortului, se manifestă după o curbă descendentă pe măsura creşterii timpului de lucru.

Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la concluzia că utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se face în “sistem“, în funcţie de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport, ale particularităţilor de vârstă, sex, nivel de pregătire, perioada de pregătire. Combinarea acestora dar şi respectarea regulilor de aplicare depind de măiestria pedagogică ale fiecărui profesor.

J.Weineck (1992) este de părere că viteza maximă poate fi determinată genetic în limite restrânse. Israel, 1977, citat de J.Weineck,1992, consideră că nu este imposibil ca bazele biologice ale capacităţii de viteză să se stabilească foarte devreme în timpul copilăriei.

59

Viteza maximă de alergare atinge punctul culminant între 15 – 17 ani la fete şi între 20 – 22 ani la băieţi neantrenaţi (J.Weineck, 1992)

În primul stadiu şcolar (vârsta şcolară timpurie), când copii au vârsta între 6 – 7 ani până la 10 ani, are loc cea mai mare dezvoltare a frecvenţei şi vitezei mişcării. Acum se constată o ameliorare considerabilă a vitezei de reacţie şi a perioadei de latenţă care o condiţionează. În opinia lui Kohler,1977, citat de J.Weinwck,1992, această perioadă este foarte importantă pentru dezvoltarea vitezei, nu numai datorită condiţiilor favorabile pe care procesele nervoase le pun la dispoziţia mobilităţii, dar şi datorită raportului de pârghii.

În cel de-al doilea stadiu şcolar (Hollmann şi Hettinge,1980, citaţi de J.Weinwck,1992) timpii de latenţă şi de reacţie scad rapid până la sfârşitul perioadei apropiindu-se considerabil de valorile obţinute de adulţi.

În timpul celor două stadii şcolare programul de pregătire trebuie să se îndrepte către dezvoltarea vitezei de reacţie, a capacităţii de accelerare, a vitezei de coordonare, dar nu spre o rezistenţă în regim de viteză.

La sfârşitul pubertăţii, timpii de latenţă şi de reacţie ating valori echivalente celor ale adulţilor. Frecvenţa mişcărilor atinge valoarea maximă în jurul vârstei de 13 – 15 ani (Farfel,1959 şi Meinell,1976, citaţi de J.Weinwck,1992).

Principalele metode de pregătire trebuie să fie metode prin repetări şi prin intervale scurte. Atenţia trebuie îndreptată asupra timpului de efort şi lungimii distanţei în funcţie de vârstă, astfel încât să fie solicitate sursele de enegie alactacide, ATP şi CP.

În opinia lui J.Weinwck, 1992, în cadrul şcolii, parcurgerea distanţelor obişnuite de 50, 75 m sunt adecvate numai pentru copiii avansaţi sau de nivel mediu, nefiind corespunzătoare pentru cei cu o dezvoltare întârziată sau de un nivel mai puţin bun. Evoluţia distanţelor de alergare se va face astfel, numai în funcţie de vârsta cronologică şi nu de cea biologică.

Metoda repetărilor (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999) are la bază repetarea exerciţiilor cu intensitate apropiată de cea maximă şi peste cea maximă în condiţii uşurate.

60

Metoda handicapului (V.Tudor, 1999) este folosită pentru stimularea atenţiei, dârzeniei. Are la bază folosirea unor condiţii inegale între parteneri cu valori diferite sau apropiate.

Metoda competiţională sau a întrecerilor (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999) are la bază folosirea întrecerilor în cadrul grupelor. Distanţa se stabileşte în funcţie de vârsta şi valoarea concurenţilor.

Procesul de educare / dezvoltare al vitezei este un proces complex ce cuprinde elemente importante, printre care şi nivelul de stăpânire a procedeelor tehnice sau a exerciţiilor.

Condiţiile care vor trebui să fie îndeplinite pentru a dezvolta / educa viteza sunt (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):

exerciţiile să fie foarte bine însuşite pentru ca subiecţii să fie atenţi nu la detaliile vitezei de execuţie ci asupra vitezei de execuţie;

exerciţiile să se repete numai în viteze maxime şi supramaxime;

să se folosească exerciţii ce favorizează dezvoltarea vitezei;

durata exerciţiilor să nu fie foarte mare pentru ca viteza de execuţie să nu scadă;

pauza de revenire trebuie să permită refacerea completă care să asigure realizarea mai multor repetări cu intensitate maximă.

În practica educaţiei fizice şcolare, la ciclul gimnazial, se va urmări dezvoltarea generală a vitezei, adică atacarea tuturor formelor de manifestare. La clasele a V-a şi a VI-a, ponderea va cădea pe dezvoltarea formelor de manifestare de bază, adică a vitezei de reacţie, de execuţie şi a vitezei de repetiţie, specifică probelor de alergări din atletism. La clasele a VII-a şi a VIII-a ponderea va cădea pe celelalte forme de manifestare ale vitezei anume, viteza de accelerare şi viteza de deplasare, a căror dezvoltare este condiţionată şi de gradul de tehnicitate şi de nivelul pregătirii fizice.

Este contraindicat să se facă abuz de exerciţii de viteză maximă, să se folosească în mod excesiv întrecerile sau ştafetele ca forme unice de desfăşurare a exerciţiilor de viteză.

Exerciţiile de viteză se vor desfăşura în serii scurte şi în număr redus de serii, anume, 3-4 repetări în 2-3 serii de alergări, iar

61

distanţele de lucru nu vor depăşi 30-40 m, pe lecţie neputându-se realiza distanţe mai mari de 180-240 m.

Se va lucra cu pauze pasive de 3-4 minute între repetări şi pauze active de 5-7 minute între serii, în pauză efectuându-se acelaşi tip de repetări dar cu intensitate scăzută.

4.2.1.5.Testarea vitezei

Capacitatea de viteză se bazează pe aplicarea mai multor teste de evaluare a capacităţii motrice viteza:

Testarea psihologică se realizează prin completarea unor chestionare cu date statistice personale, familiale, medicale sau volitive care pot influenţa rezultatele sportive;

Testarea fiziologică face referiri la anumiţi indici de ordin genetic şi al stării de sănătate. Dintre factorii genetici putem menţiona: înălţimea trunchiului, lungimea membrelor superioare şi inferioare, capacitatea cardio – vasculară, tipologia fibrelor musculare. Factorii genetici sunt infuenţaţi de mediul social, de alimentaţie, stres, ereditate.

Testarea motrică prin care se măsoară capacitatea de viteză maximă, de accelerare, rezistenţa specială şi capacitatea aerobă.

În practica educaţiei fizice se folosesc probe de teren cu caracter orientativ cum ar fi alergările pe distanţe cuprinse între 25 şi 100 m. În Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare, testarea calităţii motrice viteza se realizează prin aplicarea navetei 5x10 m.

Opinia noastră este că metodele cele mai bune de dezvoltare a vitezei, sub toate formele ei de manifestare, în cadrul lecţiei de educaţie fizică şcolară, sunt metoda repetărilor, pentru viteza de reacţie, metoda handicapului, pentru dezvoltarea vitezei de execuţie şi metoda întrecerii pentru dezvoltarea vitezei de deplasare.

În cadrul studiului nostru, testarea vitezei s-a realizat pe o distanţă de 30 m, cronometrându-se timpul intermediar din 10 în 10 m, verificând astfel, toate forme de manifestare, viteza de reacţie (primii 10 m), viteza de execuţie şi viteza de repetiţie (al doilea 10 m), viteza de deplasare (distanţa de 30 m în totalitate).

62

4.2.2. Rezistenţa

4.2.2.1. Definiţii

Rezistenţa este definită în literatura de specialitate ca fiind capacitatea psihofizică a organismului executantului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse A.Dragnea (2000),J.Weineck (1992). DEX defineşte rezistenţa ca fiind “capacitatea de a fi rezistent sau puterea de a înfrunta oboseala.“ N.Alexe (1993) consideră că rezistenţa este “capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp îndelungat, fără scăderea eficienţei activităţii, în condiţiile reprimării stării de oboseală.“

În 2002 T.Bompa consideră rezistenţa ca fiind “limita de timp până la care o muncă de intensitate dată poate fi susţinută.“, iar T.Ardealean (1990) defineşte rezistenţa ca fiind “capacitatea omului de a executa acte şi acţiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor într-un timp oarecare, de regulă îndelungat.“

A.Demeter (1981) consideră că rezistenţa este “capacitatea omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice a organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.“,

R.Manno (1992) înţelegea prin rezistenţă “aptitudinea motrică ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată.“

Astfel, rezistenţa reprezintă capacitatea îndividului de a efectua eforturi de durată îndelungată fără a-i scădea eficacitatea şi a apărea starea de oboseală.

Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a sistemelor cardiovascular şi respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. La aceşti factori se asociază şi calitatea coordonării mişcărilor, capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională a întregului organism.

4.2.2.2. Factori de condiţionare63

Pentru a putea acţiona pentru dezvoltarea rezistenţei, trebuie să se cunoască suportul morfologic (organele, sistemele şi modul de funcţionare al acestora), cu atât mai mult cu cât rezistenţa solicită funcţii vitale, circulaţia, respiraţia şi procese metabolice complexe. Iată câteva dintre acestea (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002):

- capacitatea de rezistenţă şi tipul fibrelor musculare cuprinse în activitate – mai mulţi autori consideră că există o strânsă legătură între repartiţia procentuală de fibre roşii şi consumul maxim de oxigen. Se consideră că fibrele musculare (roşii şi albe) intră în acţiune diferenţiat în funcţie de gradul de solicitare, de intensitatea efortului. Se apreciază de către fiziologi că aproape 90% din absorbţia maximă de oxigen într-un efort de rezistenţă este realizată de fibrele roşii, restul revenind fibrelor albe;

- capacitatea de rezistenţă depinde de sursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de reglare – rezervele energetice există la nivelul celulei prin fosfaţi, glicogen şi molecule trigliceride. Aceste resurse pot fi aduse în sânge din ficat (rezervele de glicogen) sau din stratul adipos subcutanat, la celula musculară în activitate. Mobilizarea lor se face în funcţie de intensitatea şi durata efortului. Capacitatea de rezistenţă depinde în mare măsură de rezervele de glicogen din ficat şi de nivelul acestuia din sânge, de fapt, ficatul mobilizează atât glicogen cât este necesar pentru a asigura un nivel corespunzător; procesele de adaptare declanşate de programul de pregătire nu se produc separat, ci ele acţionează în strânsă corelaţie, într-un sistem foarte bine pus la punct, de aceea putem spune că se dezvoltă întreaga structură interesată: surse primare energetice, enzime, transportul acestora; creşterea activităţii enzimelor este asociată cu creşterea rezervelor energetice. Efortul de tip aerob va produce în fibrele musculare roşii, care conţin o cantitate mai mare de mitocondrii, o sporire a acestora şi chiar o creştere a suprafeţei lor la 200-300%, fapt care determină mărirea capacităţii oxidative. Astfel, în efortul de rezistenţă trebuie acţionat asupra metabolismului fibrei musculare printr-un efort corespunzător. Un efort eficient desfăşurat timp de 4-6 săptămâni îşi pierde treptat eficacitatea prin fenomenul de adaptare devenind un excitant biologic ineficient (A.Demeter,1981, citat de A.Dragnea,

64

S.Mate-Teodorescu, 2002). Creşterea doar a volumului nu va avea un efect favorabil asupra structurii mitocondriale, în schimb intensitatea va acţiona corespunzător (M.Georgescu, 1976,1977, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Se impune deci reactualizarea antrenamentelor din 6 în 6 săpămâni şi creşterea intensităţii pe măsură, deaorece aceasta nu poate fi mărită oricum, producând alte efecte decât cele aşteptate. Intensitatea optimă de efort în antrenamentul de rezistenţă se situează în zona în care nu se formează acid lactic prin glicoliză anaerobă sau se formează în cantităţi mici şi corespunde pragului aerob/anaerob, când concentraţia din sânge ajunge la 4 mmol/l. Aceasta se cunoaşte sub numele de steady state. Acest prag se poate determina în laborator oferind antrenorilor date concrete pe baza cărora să dirijeze efortul;

- capacitatea cardio-vasculară – randamentul celulei musculare este condiţionat de funcţionarea ireproşabilă a sistemului de transport al sângelui la nivelul ţesuturilor. Împreună cu muşchii aparatul cardiovascular formează un sistem în care inima funcţionează ca pompă, sângele, ca vehicul transportator al substanţelor nutrivive şi a oxigenului la nivelul muşchiului, dar şi cataboliţilor, pentru eliminarea acestora, la care se adaugă capacitatea de schimb la nivelul capilarelor. Absorbţia maximă de oxigen (VO2 max) este criteriul brut de apreciere a capacităţii de reistenţă şi pe baza lui putem face aprecieri privind funcţionarea bună a întregului sistem. VO2 max nu este singurul indicator al unei bune capacităţi de reistenţă, lui adăugându-I-se buna funcţionare a inimii şi dimensiunile acesteia, care determină minut/volumul. Se cunosc mari diferenţieri în ce priveşte minut/volumul, între subiecţii antrenaţi şi cei neantrenaţi, în favoarea celor din prima categorie. Un minut/volum crescut asigură şi o capacitate mai mare de sânge la nivelul muşchilor şi implicit mai mult oxigen;

- capilarizarea şi reglarea periferică – musculatura angajată în efort de rezistenţă beneficiază de vascularizare mai bună decât celelalte grupe musculare care nu sunt cuprinse direct în activitate. Irigarea sangvină locală, la musculatura angrenată în efortul de rezistenţă, creşte de 15-20 ori faţă de repaus;

- compoziţia sângelui – deoarece eritrocitele (globulele roşii) sunt purtătoare de oxigen, este avantajos ca numărul

65

acestora să fie crescut. De asemeanea, ele conţin hemoglobina, care fixează direct oxigenul şi ca urmare o cantitate mărită de hemoglobină asigură o bună oxigenare a ţesuturilor. Efortul de rezistenţă are efecte favorabile atât în ce priveşte creşterea globulelor roşii, cât şi asupra creşterii cantităţii de hemoglobină a acestora;

- capacitatea pulmonară – volumul pulmonar şi capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea unei cantităţi mai mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de rezistenţă favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice) şi implicit a perimetrului toracic prin amplificarea volumului plămânilor. De mare importanţă în sporturile de rezistenţă este tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a respiraţiei care trebuie corelat cu ritmul activităţii motrice pe care o desfăşurăm.

Rezistenţa este condiţionată în mare măsură şi de factorii psihici, care joacă rolul de dinamizatori şi valorificatori ai proceselor biologice ale activităţii motrice de rezistenţă. Menţionăm în primul rând procesele volitive, cu aspectele de dârzenie şi perseverenţă, care favorizează efectuarea eforturilor de rezistenţă, de multe ori foarte dure. Aici, intervin şi procesele motivaţionale, în primul rând cele interne, care favorizează efectuarea antrenamentelor grele, monotone şi plictisitoare, care fac de multe ori să se instaleze o stare de oboseală. Astfel, în procesul de instruire se va căuta devoltarea în paralel şi a proceselor psihice care optimizează efortul de rezistenţă.

Iată care sunt factorii care condiţionează dezvoltarea rezistenţei, în opinia G.Raţă şi B.C.Raţă, 1999:

1. Consumul maxim de oxigen – volumul maxim de oxigen (VO2max) este criteriul brut al aprecierii capacităţii de rezistenţă a organismului, dar mai ales al capacităţii aerobe de efort, rezultatul ei fiind energia realizată din descompunerea glicogenului, a acizilor graşi şi a lipidelor în prezenţa oxigenului. Valoarea VO2max se măsoară în litri/min sau raportat la kcorp, exprimat în ml/min şi depinde de durata efortului. Atunci când rezistenţa aerobă este de durată mare, consumul de O2 se apropie de cifra maximă, iar când durata este mai mică, consumul este mai mic. Valoarea consumului de O2 depinde de greutatea corporală, fiind deci mai mare pentru subiecţii cu masă musculară mare şi a celor

66

care au depuneri de grăsime. VO2 depinde de sex, fiind mai mare la bărbaţi cu aproximativ 50% decât la femei.

2. Tipologia fibrelor musculare. Din punct de vedere fiziologic există o strânsă legătură între repartiţia procentuală a fibrelor roşii şi consumul maxim de oxigen.

Fibrele musculare roşii, denumite şi fibre lente, de tip I, sau tonice sau slow-twich (ST) sunt rezistente la oboseală şi se caracterizează prin:

contracţie lentă; rezerve bogate în glicogen; enzime specifice metabolismului aerob; un număr mare de mitocondrii care reprezintă

centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea substanţelor energetice;

activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului citric;

un metabolism ridicat al acizilor graşi; sunt inervate de vase capilare mici, cu viteză de

conducere relativ lentă, care transmit succesiuni de impulsuri nervoase contnue, tipice unei activităţi motrice susţinute.

3. Cantitatea resurselor energetice, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale de reglare. Efortul de rezistenţă are la bază energia produsă de descompunerea ATP resintetizat din glicogen pe cale aerobă şi anaerobă.

4. Frecvenţa cardiacă cu o valoare cuprinsă între 130 – 150 b/min este specifică unei capacităţi de efort aerob, iar cea de 160 b/min reprezintă limita superioară a acestei capacităţi. Frecvenţa cardiacă cuprinsă între 160 – 200 b/min. este specifică capacităţii de efort anaerob lactacid.

5. Capacitatea de voinţă concretizată în dârzenie, curaj, perseverenţă, învingerea stării de oboseală.

4.2.2.3. Forme de manifestare

67

În ceea ce priveşte formele de manifestare a rezistenţei, unii (W.Halmann, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002) deosebesc numai rezistenţa generală de cea specifică, acestea se prezintă sub mai multe variante, în funcţie de modul particular în care le solicită fiecare ramură sportivă sau tip de activitate motrică şi tipul de oboseală pe care îl provoacă (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):

- în funcţie de ponderea participării musculaturii corpului, rezistenţa este generală, locală şi regională;

- în funcţie de specificitatea ramurii de sport sau a altui tip de activitate motrică, rezistenţa este generală şi specifică;

- după sursele de energie care se consumă, rezistenţa este anaerobă şi aerobă;

- în funcţie de durata efortului rezistenţa este scurtă, medie şi lungă;

- după modul de combinare cu alte calităţi motrice, în funcţie de solicitările diferite impuse de efortul specific există rezistenţă-forţă, rezistenţă-detentă, rezistenţă-viteză; tipuri în care celelalte calităţi motrice se suprapun pe fondul de rezistenţă.

Rezistenţa generală se consideră că se manifestă atunci când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga musculatură a corpului (musculatura unui membru inferior constituie 1/6 din întreaga musculatură). Acest tip de rezistenţă este condiţionat de capacitatea funcţională a sistemelor cardiovascular, respirator (capacitatea de a consuma oxigen) şi de utilizarea periferică a acestuia.

Rezistenţa regională se manifestă când în activitate este cuprinsă 1/3 până la 2/3 din întreaga musculatură a corpului.

Rezistenţa locală implică cuprinderea în activitate a mai puţin de 1/3 din întreaga musculatură a corpului.

Rezistenţa generală şi specifică, după specificitatea efortuşui, se referă mai mult la o rezistenţă de bază independentă de o activitate motrică. Rezistenţa specifică sau specială se află în strânsă legătură cu rezistenţa de tip regional şi local.

Rezistenţa aerobă şi anaerobă se definesc în funcţie de sursele energetice mobilizate pentru desfăşurarea efortului (după modul de desfăşurare a proceselor oxidative).

68

Rezistenţa se află în strânsă legătură cu celelalte calităţi motrice, rezultând o serie de combinaţii care se prezintă ca o rezistenţă de forţă, rezistenţă de viteză, în funcţie de durata rezistenţei (D.Harre, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Figură 4: Relaţiile dintre rezistenţă şi alte calităţi motrice şi intensitatea acestora (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

Rezistenţa în regim de forţă poate fi definită ca “aptitudinea de a repeta impulsuri de forţă de peste 30% din forţa maximă în cadul unei durate de timp determinate fără a diminua nivelul de forţă“ (Buhrle,1985, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)).

Rezistenţa în regim de viteză se defineşte ca “aptitudinea de a menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză, la performanţe de rezistenţă la termen scurt, de până la 2 minute, cu intensitate mare (submaximală) până la cea mai mare (maximală)“ (Steinhofer,1993, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)). Hotărâtoare pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este evaluarea factorilor care limitează performanţa în funcţie de durata efortului, astfel:

- procentul de implicare a glicolizei;- gradul de toleranţă la acid lactic;- participarea unor fibre musculare intermediare;- economia de mişcare prin coordonare

musculară.

69

În funcţie de ponderea participării musculaturii corpului la susţinerea efortului se consideră că rezistenţa se manifestă sub anumite forme şi anume (A.Dragnea, 2000):

rezistenţa generală prin care se înţelege capacitatea organismului de a depune eforturi de lungă durată cu participarea a cel puţin 2/3 din întreaga masă musculară a corpului. Manifestarea acestui tip de rezistenţă depinde de funcţionalitatea sistemului cardio-vascular şi a celui respirator;

rezistenţa regională este considerată ca fiind capacitatea organismului de a depune efort de lungă durată cu participarea a cel puţin 1/3 din întreaga masă musculară;

rezistenţa locală este capacitatea de efort ce se desfăşoară cu participarea a mai puţin de 1/3 din masa musculară.

Hollmann şi Hetinger (1980), citaţi de J.Weinwck, 1992 prezintă manifestarea rezistenţei prin combinarea acesteaia cu forţa şi viteza:Anduranţa – musculaturii locale

– aerobic – static - dinamic

- anaerobic - static - dinamic

Anduranţa musculaturii globale – aerobic - static

- dinamic- anaerobic – static

- dinamicDin punctul de vedere al duratei şi distanţei parcurse

putem întâlni două forme de manifestare a rezistenţei: rezistenţă aerobă reprezentată de capacitatea

organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând oxigenul în scopul producerii energiei mecanice;

rezistenţă anaerobă reprezentată de capacitatea organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând energia produsă în lipsa oxigenului.

Alte forme de manifestare a rezistenţei, care intră în componenţa

70

rezistenţei speciale (W.Halmann, citat de G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):

rezistenţa de lungă durată prin care se înţelege rezistenţa specifică probelor sportive ce au o durată mai lungă de 8 min., iar energia necesară desfăşurării se produce din descompunerea glicogenului în prezenţa oxigenului. Factorul de bază pentru obţinerea performanţelor în probe de durată lungă este cantitatea de oxogen absorbită în unitatea de timp;

rezistenţa de durată medie este capacitatea de a rezista la un efort de o durată cuprinsă între 2 – 8 min. Această rezistenţă se caracterizează printr-un efort de tip mixt, mai susţinut care are la bază energia produsă prin descompunerea glicogenului în lipsa şi prezenţa oxigenului;

rezistenţa specifică considerată ca fiind capacitatea organismului de a efectua un efort timp îndelungat în condiţii anaerobe. Acest tip de efort crează în organism o datorie de oxigen şi are la bază acumularea unei cantităţi de acid lactic;

rezistenţa de durată scurtă este capacitatea organismului de a depune efort cu o durată cuprinsă între 45“ şi 2 min. Se caracterizează prin efort anaerob şi efort aerob susţinut. Energia necesară desfăşurării efortului este produsă de descompunerea glicogenului, în lipsa oxigenului având la bază acumularea acidului lactic.

rezistenţa în regim de forţă reprezentată de capacitatea organismului de a depune un efort de lungă durată în condiţii de execuţie îngreuiate;

rezistenţa în regim de viteză este capacitatea organismului de a depune un efort cât mai lung dar cu o viteză de deplasare cât mai mare. Ea depinde de capacitatea crescută a individului de a suporta starea de oboseală ce se acumulează în timpul execuţiei eforturilor maxime şi supramaxime.

4.2.2.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei

71

Dezvoltarea rezistenţei aerobe sau de lungă durată – programele efectuate în direcţia creşterii posibilităţilor aerobe ale organismului, trebuie să vizeze îndeplinirea următoarelor obiective:

- rezistenţa de durată scurtă, medie şi lungă (după timpul de desfăşurare a efortului) care reprezintă tipurile şi totodată criteriile cel mai des utilizate în activitatea practică.

Rezistenţa de scurtă durată – efortul durează între 45 sec. şi 2 minute şi se desfăşoară în principal pe baza surselor de energie anaerobe (rezistenţă de viteză).

Rezistenţă de durată medie se desfăşoară pe o durată de 2-8 minute perioadă în care procesele oxidative cresc continuu.

Rezistenţa de durată lungă este caracterizată printr-un efort cu o durată de peste 8 minute având la bază producţia de energie aerobă. În funcţie de modul de solicitare, rezistenţa de lungă durată poate fi de 3 feluri:

- rezistenţă de lungă durată I când efortul durează până la 30 minute în care predomină metabolismul glucozei;

- rezistenţă de lungă durată II caracterizată printr-un efort între 30 – 90 minute, perioadă în care efortul se desfăşoară pe baza metabolizării lipidelor;

- rezistenţă de lungă durată III caracteristică unui efort de peste 90 minute, în care lipidele reprezintă principala sursă de energie.

Pentru dezvoltarea rezistenţei se vor avea în vedere următoarele:

1. creşterea continuă a capacităţii organismului de a consuma oxigen;

2. dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp îndelungat un consum maxim de oxigen;

3. creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii până la valori maxime;

4. dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a transporta oxigenul în ţesuturi.

Metode folosite pentru dezvoltarea acestui tip de rezistenţă (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):

metoda eforturilor uniforme (continue) – această metodă este folosită

72

pe o scară largă în pregătirea începătorilor, în scopul dezvoltării în principal a sistemelor de reglare vegetativă care optimizează activitatea de captare şi transport a oxigenului. Cea mai răspândită formă este alergarea de durată practicată în regim de efort convenabil, care ridică din ce în ce mai mult plafonul vegetativ. Acest tip de efort desfăşurat cu intensitate apropiată de cea critică, determină creştarea posibilităţilor aerobe, astfel că, la începători se recomandă un tempo echivalent cu 6-6,5 min./1000 m şi o frecvenţă cardiacă de 140-150 puls/min.

metoda eforturilor variabile – se bazează pe modificarea intensităţii sau tempoului de lucru în cadrul diferitelor exerciţii. Se utilizează alergarea, dar metoda se aplică şi prin alte mijloace specifice. Mijlocul principal îl constituie alergarea pe teren variat, cu modificarea repetată a intensităţii, mai ales datorită profilului terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între nevoia de oxigen şi posibilităţile de asigurare a acestuia, alergarea pe porţiuni de urcuş. Această datorie de oxigendetermină setea de aer şi senzaţii de oboseală care trebuie învinse. Se recomandă ca, după o porţiune de deal, să urmeze deplasarea la vale, menită să uşureze trecerea peste momentele neplăcute. Deoarece dozarea se face relativ greu, iar momentele de solicitare maximă sunt puţine şi inconstante, acest sistem se foloseşte mai restrâns la sportivii de performanţă. Este o metodă de educare a voinţei folosită frecvent la începători.

Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat – principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe fondul unei refaceri incomplete a organismului după repetarea anterioară. Acest mod de lucru măreşte capacitatea de energogeneză lactacidă, producând acidoze metabolice medii şi submaximale prin formarea lactatului în lipsa de oxigen. Metoda are în vedere modificarea duratei eforturilor, a intervalului de odihnă, a tempoului de lucru, a numărului de repetări şi acţiuni ale subiectului în timpul pauzelor. Unii specialişti consideră că programul cu intervale se aplică cu variantă intensivă şi alta extensivă. Varianta extensivă se caracterizează printr-un volum crescut şi intensitate de repetare scăzută, iar varianta intensivă solicită o datorie de oxigen cuprinsă

73

între 90% şi 30% din forţa maximă de contracţie izometrică, acţionând în principal pe fibrele musculare albe, în timp ce varianta extensivă solicită fibrele musculare roşii cu preponderenţă. Ambele procedee solicită metabolismul hidraţilor de carbon. D.Harre prezintă procedeul intensiv în trei variante:- intervale scurte cu durata efortului

între 15 sec şi 2 minute;- intervale medii cu durata efortului

între 2 – 8 minute;- intervale lungi cu durata efortului

între 8 – 15 minute.Astfel, acest procedeu este o adaptare la tipurile de eforturi de

scurtă durată, medie şi lungă, caracterizate ca lactacide, glicolitice şi consum de oxigen (din punctul de vedere al surselor energetice implicate în efort).

Pauzele dintre repetări vor fi stabilite la 30 – 90 secunde, durată ce permite revenirea frecvenţei cardiace la 120 – 130 pulsaţii/minut, moment în care se poate începe repetarea.

Se lucrează în serii puţine, 2-3 la număr, compuse din 4-3 repetări (pe lecţie), deoarece un volum mare duce la epuizarea de glicogen. Se consideră că pauza trebuie să fie mai mică de la o repetare la alta, deoarece concentraţia de lactat din sânge creşte după câteva minute de la începerea repetărilor, iar valoarea maximală se atinge simultan cu încheierea lucrului. Durata pauzelor depinde de durata şi intensitatea fiecărei repetări.

Organismul copilului şi al adolescentului are mari capacităţi de adaptare, în special din punctul de vedere al performanţei de tip aerob. La copii între 5 şi 12 ani, consumul de oxigen atinge 41 – 55% încă din primele 30 secunde ale unui efort maximal, în timp ce adulţii nu ating decât 30 – 35% din consumul maxim de oxigen pentru acelaşi tip de efort.

Creşterea capacităţii anaerobe începe odată cu pubertatea până la stadiul de adult.

În prima şi a doua etapă şcolară este bine ca pregătirea sbiecţilor să se realizeze individualizat. La această vârstă exerciţiile de rezistenţă aerobă sunt mult mai utile organismului copilului decât

74

cele cu caracter anaerob. Obiectivul sportului şcolar şi al pregătirii trebuie să fie canalizat cu prioritate către o pregătire a rezistenţei de bază, fundamentale şi nu pe rezistenţă specifică. Acest lucru se poate realiza prin metoda rezistenţei de lungă durată într-un ritm cât mai regulat, deoarece în acest fel capacitatea de performanţă mai ales la subiecţii mai puţin antrenaţi va fi folosită mai economic.

Dezvoltarea rezistenţei este însă optimă în timpul primei faze a pubertăţii, favorizată fiind de o dezvoltare fizică bună, prin faptul că volumul inimii atinge valoarea cea mai ridicată, sistemul cardio-vascular se află într-o dezvoltare optimă pentru a suporta un program de dezvoltare a rezistenţei.

Metodele cele mai eficinte pentru dezvoltarea rezistenţei în această perioadă sunt metoda continuă, metoda pe intervale de scurtă durată şi sarcinile de tip fracţionat.

În prezent pentru dezvoltarea rezistenţei se folosesc următoarele metode (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):

a. metoda eforturilor continue care are două forme de bază:

metoda maraton sau metoda alergării neîntrerupte sau metoda alergării de durată. Iniţiatorul metodei este neozeelandezul Lydiard. Este reprezentată de alergare pe distanţe lungi, fără pauze, într-un tempo accesibil, uniform sau variat, timp îndelungat. Durata acestui tip de efort poate fi cuprinsă între 20 min şi 1h30 min şi 2 h, în funcţie de nivelul de pregătire, viteza de deplasare şi perioada de pregătire. Pentru copiii de 10 – 14 ani se folosesc durate şi distanţe de alergare mai mici. În procesul de pregătire, această metodă reprezintă metoda de bază folosită la începutul perioadei pregătitoare dar şi de-a lungul celorlalte. Creşterea capacităţii de efort aerob cu ajutorul acestei metode se realizează prin creşterea distanţelor sau a duratei alergării, dar şi prin creşterea tempoului de alergare. Această metodă foloseşte alergarea sub mai multe forme astfel:

alergare uşoară – alergare în tempo uniform cu o frecvenţă cardiacă de 130 – 150 b/min şi cu un consum de O2 de 50 – 60% din cel maxim. Alergarea uşoară de lungă durată se foloseşte pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob, iar cea mai scurtă se foloseşte ca exerciţiu pentru realizarea încălzirii

75

organismului şi ca exerciţiu pentru revenirea organismului după efort. În pregătirea alergătorilor se foloseşte de 2 – 3 ori pe săptămână.

alergarea de durată în tempo susţinut folosită tot pentru creşterea capacităţii de efort aerob, se realizează într-un tempo susţinut, producând o mică datorie de oxigen, fapt care duce la realizarea creşterii capacităţii de efort aerob şi anaerob. În acest tip de alergare frecvenţa cardiacă ajunge la valori de 160 – 175 b/min, iar consumul de oxigen este de 70 – 80% din cel maxim.

alergarea de durată în tempo variat folosită atât pentru creşterea capacităţii de efort aerob cât şi pentru creşterea capacităţii de efort anaerob. Are la bază alergarea în tempo uniform, cu frecvenţă cardiacă de 140 – 150 b/min pe care se efectuează accelerări pe distanţe între 800 – 3000 m. în timpul accelerărilor frecvenţa cardiacă urcă la 170 – 180 b/min.

metoda fartlek, iniţiată de suedezul Homer, dar ca metodă s-a dezvoltat în cadrul şcolii de semifond australiene. Este folosită ca metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob şi anaerob şi are la bază alternarea diferitelor tempouri de alergare fără a fi stabilite dinainte. Frecvenţa cardiacă se ridică la 130 – 180 b/min şi depinde de viteza şi distanţa pe care se realizează accelerările.

metoda alergării cu intervale – fondatorii acestei metode au fost W.Gherschler şi H.Reindell. Unii consideră antrenamentul pe intervale ca fiind cheia sistemului de antrenament pentru probele de semifond şi fond. Ea are la bază parcurgerea unei distanţe cu viteză medie sau maximă alternată cu un interval de odihnă. Intervalele de odihnă pot avea un caracter activ sau pasiv şi nu durează până la revenirea completă a organismului. Alternările ritmice ale solicitărilor cu perioadele de revenire contribuie la dezvoltarea capacităţii de efort anaerob când acestea se execută la un puls de peste 180 b/min şi la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob când acestea se execută cu o frecvenţă cardiacă de 150 – 175 b/min. distanţele de accelerare sunt cuprinse între 100 – 400 m când se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi de 600 – 2000 m când se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort mixt. Pauza de revenire are o durată care să asigure coborârea pulsului la o valoare de 120 – 130 b/min. de obicei se foloseşte pauza pasivă cu o

76

durată de 90“, dar şi pauze active de o durată care să asigure revenirea pulsului. Această metodă se realizează în mai multe variante depinzând de:

lungimea distanţelor de alergare cu viteză crescută; viteza de parcurgere a distanţelor; numărul repetărilor; durata intervalelor de odihnă; caracterul intervalelor de odihnă.

Variante ale antrenamentului pe intervale: metoda cu intervale scurte sau sprintul cu

intervale este folosită pentru educarea capacităţii de efort anaerob. Lungimea distanţelor de alergare cu viteză aproape de cea maximă şi maximă este de 50 – 150m. Numărul repetărilor se stabileşte în funcţie de lungimea probei de concurs, acestea însumate nu trebuie să depăşească 1,5 din lungimea distanţei de concurs.

Pauza dintre repetări poate fi pasivă, dar şi activă printr-o alergare uşoară cu o durată de 60 – 90“. Repetările pot fi executate şi în serii (2-3) cu pauze între serii de 3 – 5 min.

metoda cu intervale medii este folosită pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob-anaerob. Se folosesc porţiuni de alergare de 200 – 400 m cu o pauză de odihnă de 90“ ce poate fi mărită în cazul în care pulsul nu a scăzut la 120 – 130 b/min. viteza de alergare pe aceste distanţe nu trebuie să producă un puls mai mare de 180 b/min şi se apreciază cu 85 – 90% din posibilităţile maxime ale individului. Această metodă poate contribui şi la dezvoltarea capacităţii de efort aerob când se folosesc alergări într-un tempo ce realizează un puls de 140 – 150 b/min. numărul repetărilor însumate nu trebuie să depăşească de 2 – 3 ori distanţa de concurs.

metoda cu intervale lungi este metoda care contribuie la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob. Se folosesc porţiuni de alergare de 1200 – 3000 m, în 2 – 3 serii, cu o pauză de odihnă de 2 – 3 min, care să asigure revenirea pulsului la 120 – 130 b/min. viteza de deplasare se stabileşte aproape de viteza de deplasare competiţională.

metoda repetărilor se foloseşte în principal pentru dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi foarte rar pentru creşterea capacităţii de efort aerob. Are la bază parcurgerea repetată

77

a unor distanţe de alergare, cu o viteză maximală sau submaximală, în care frecvenţa cardiacă înregistrează valori între 180 – 190 b/min, cu pauze de revenire ce asigură o restabilire completă. Eficienţa acestei metode depinde de respectarea următoarelor cerinţe:

distanţele parcurse să fie suficient de lungi pentru a crea cantităţi mari de acid lactic (200 – 600 m sau 20“ – 2 min);

numărul de repetări să fie în funcţie de nivelul de pregătire al individului, ca la sfârşitul programului de pregătire acesta să fie destul de obosit;

pauza să dureze până la revenirea completă; viteza de deplasare să fie maximă sau apropiată de cea

maximă metoda competiţională foloseşte ca mijloc de

pregătire alergarea în condiţii de concurs sub forma probelor de control, a probelor în concursurile de verificare şi în concursurile cu obiectiv. Distanţele de alergare pot fi egale, mai mici sau mai mari decât distanţele de concurs. Este folosită pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob, dar şi pentru stabilirea posibilităţilor de participare în competiţie. În concepţia modernă se întâlnesc două orientări de pregătire:

prima orientare şi cea mai veche prevede dezvoltarea capacităţii de efort aerob în primele 2 – 3 luni de efort, apoi se trece la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob şi a capacităţii de efort anaerob;

a doua orientare prevede dezvoltarea paralelă a capacităţii de efort aerob, a capacităţii de efort anaerob şi mixt.

Dezvoltarea rezitenţei trebuie considerată ca o sarcină prioritară în sistemul educaţiei fizice şcolare. Prin sistemul mijloacelor sale, atletismul poate şi trebuie să contribuie la rezolvarea acestei sarcini.

Astfel, în lecţiile de educaţie fizică vom urmări dezvoltarea rezistenţei în regim aerob, în regim mixt (anaerob-aerob), în regim de viteză (neuro-musculară). Sarcina principală în ciclul gimnazial va fi dezvoltarea rezistenţei aerobe, mijlocul de bază pentru aceasta fiind alergarea de durată. Aceasta se va desfăşura pe o distanţă aproximativă de 1-2 km, la clasele V-VI şi 1-3 km la clasele VII-

78

VIII, într-un interval de timp de aproximativ pe km de 6:10-4:50 min/km.

4.2.2.5. Testarea rezistenţei

Toţi specialiştii sunt de acord în ceea ce priveşte definirea rezistenţei drept capacitatea omului de a lupta şi învinge oboseala, adică starea fiziologică caracterizată prin scăderea temporală a capacităţii de lucru ca urmare a unei solicitări intense şi îndelungate.

Când efortul poate continua cu intensitatea iniţială pe baza mobilizării resurselor volitive, se consideră că este faza oboselii compensate. În continuare, cu toate eforturile de voinţă depuse, intensitatea efortului scade, ceea ce corespunde fazei oboselii decompensate.

Din definiţia de mai sus rezultă că timpul este factorul care trebuie luat în considerare pentru măsurarea rezistenţei. Instrumentele mai des folosite sunt cele prin care subiectul este supus unor eforturi de diferite durate şi variate complexităţi biomecanice, corespunzător solicitărilor la care este supus prin efortul specific ramurilor sportive.

Pe lângă metodele fiziologice de evaluare a capacităţii de efort, unde rezistenţa reprezintă o componentă importantă, există şi unele teste de teren, simplu de aplicat din care se pot trage anumite concluzii privind dirijarea efortului de rezistenţă (A.Dragnea, 1984).

N.Ozolin propune indicele de rezistenţă determinat prin înmulţirea timpului optim realizat pe o porţiune scurtă cu numărul porţiunilor. Aceslaşi lucru a realizat şi pentru obţinerea indicatorului rezervei de viteză, care reprezintă diferenţa dintre timpul mediu de acoperire a unei porţiuni scurte din cadrul unei distanţe întregi şi cel mai bun rezultat pe acestă porţiune.

Astfel, dacă un sportiv aleargă în proba de 800 m timpul de 2:10,0, pentru calcularea rezervei de viteză se aplică formula:

79

În care td este timpul de parcurgere a probei, n este numărul de

porţiuni în care am împărţit proba iar t em este cel mai bun timp obţinut pe porţiunea etalon.

După J.Cureton, indicele rezistenţei se calculează astfel: dacă pe 800 m sportivul aleargă 2:10,0 şi pe 100 m obţine 12,5, indicele reyistenţei se calculează după formula:

IR — td – n * t em

Astfel, indicele rezistenţei, cât şi rezerva de viteză se pot calcula pentru orice probă de viteză sau rezistenţă la atletism, sau pentru orice altă ramură sportivă la care performanţa se măsoară în timp.

Coeficientul de rezistenţă (CR) al lui G.Lazarov se calculează prin împărţirea timpului de parcurgere a distanţei la cel mai bun timp obţinut pe porţiunea eşantion.

După V.M. Zaţiorski,1968, toate aceste caracteristici (IR, indicele de rezistenţă, RV, rezerva de viteză şi CR, coeficientul rezistenţei) au valoare egală, fiind legate de raporturi identice din punct de vedere algebric.

4.2.3. Forţa

4.2.3.1. Definiţii

DEX, defineşte forţa ca fiind “capacitatea pe care o au fiinţele vii de a depune un efort, de a executa acţiuni fizice prin încordarea muşchilor, putere fizică, vigoare, tărie.“ A.Demeter (1981) consideră forţa drept “capacitatea aparatului neuro-muscular de a învinge o rezistenţă prin mişcare, având la bază contracţia musculară.“, iar A.Dragnea (2000) înţelege forţa ca fiind “capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare.“

80

În 1999, Gh.Cârstea definea forţa ca fiind “capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare.“, în timp ce în 1992, R.Manno considera forţa drept “capacitatea motrică care permite omului să învingă o rezistenţă, să I se opună printr-un efort intens al musculaturii.“

J.Weineck în 1992 crede că nu s-ar putea formula o definiţie precisă a forţei datorită complexităţii acesteia, a multitudinii formelor de manifestare şi a factorilor de condiţionare.

4.2.3.2. Factori de condiţionare

Dintre factorii care influenţează forţa G.Raţă, 1999 este de părere că aceştia sunt:

secţiunea transversală a muşchiului (grosimea acestuia);

tipologia fibrelor musculare; cantitatea de substanţe energetice de care dispun

fibrele musculare; inervaţia intramusculară; viteza de contracţie; cantitatea şi integritatea organelor ligamentare şi de

sprijin; unghiul de acţiune al pârghiei osoase; vârsta şi sexul; nivelul de pregătire; factorii psihici.Manifestarea calităţii motrice forţă este influenţată de o

serie de factori. Este o calitate motrică uşor perfectibilă pe baza unui program de pregătire.

Alţii (V.Tudor,1999) împart în două categorii mari factorii care influenţează manifestarea forţei:

1. factori centrali:81

a) activitatea instanţelor nervoase;b) stimulii;c) capacitatea de coordonare a muşchilor;d) coordonarea intermusculară;e) reglarea tomusului muscular.2. factori periferici:a) diametrul muşchiului;b) hipertrofia musculară;c) cantitatea de resurse energetice;d) volumul muşchiului;e) structura muşchiului;f) lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune.Activitatea instanţelor nervoase (a) implicate, se referă

la elaborarea comenzilor voluntare sau involuntare, la stimulii (b) care odată ajunşi pe calea sistemelor senzitive sunt transformaţi în senzaţii.

Coordonarea intramusculară (c), în efectuarea mişcărilor, reprezintă un factor determinant în manifestarea indicilor de forţă. Este vorba de realizarea coordonării intramusculare, denumită şi capacitate de coordonare a muşchilor, între fibrele musculare ale aceluiaşi muşchi, dar şi la coordonarea intermusculară (d), între muşchi şi grupele mari musculare. Mişcarea se va realiza pe baza contracţiei musculare, contracţia musculară fiind cu atât mai puternică cu cât sunt angrenate în mişcare mai multe grupe musculare.

Reglarea tonusului muscular (e) are efect asupra măririi forţei. Tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la creşterea forţei de contracţie.

Diametrul muşchiului (a) depinde de grosimea fibrelor musculare care îl compun, cantitatea de sarcoplasmă, numărul de miofibrile, cantitatea de ţesut conjunctiv şi ţesut adipos.

Secţiunea transversală a muşchiului este unul din factorii care influenţează manifestarea forţei dar, reprezintă şi un rezultat al practicării exerciţiilor fizice. Creşterea secţiunii transversale a muşchiului se numeşte hipertrofie musculară (b). Ea apare ca urmare a procesului

82

de antrenament. Constă în creşterea diametrului fibrei musculare prin creşterea numărului de miofibrile, a cantităţii de proteine contractile. În funcţie de durata, intensitatea, frecvenţa şi structura fibrei musculare va evolua în favoarea forţei sau rezistenţei. Golberg citat de G.Raţă,1999, arăta, în 1975, că hipertrofia musculară a fibrelor de tip II se poate realiza într-o proporţie de 30 – 45%, în timp ce raportul de suprafaţă dintre fibrele de tip II şi tip I, creşte de la 1,2 la 1,5. Secţiunea transversală a muşchiului poate fi mărită în urma unui proces de antrenament de lungă durată prin folosirea unor exerciţii cu încărcături maximale şi supramaximale de 95 – 100 % şi efectuând număr mare de repetări.

Cantitatea de substanţe energetice (c) de care dispun fibrele musculare. S-a constatat că sportivii care au un procentaj mare de fibre rapide au posibilităţi mai mari de obţinere a unor rezultate mai bune în sporturile care se caracterizează prin viteză şi forţă explozivă. Acest lucru este posibil deoarece fosfagenele (ATP şi CP) sunt substanţe care eliberează exploziv o mare cantitate de energie necesară dezvoltării şi exteriorizării forţei musculare. Chiar dacă fosfagenele se epuizează foarte repede, ele dau energia necesară tipului de efort manifestat prin forţă maximă şi care durează câteva secunde. Dacă durata contracţiei se prelungeşte, intervine acidoza locală care reduce performanţa.

Volumul muşchiului (d) este produsul dintre diametrul şi lungimea lui şi are mare pondere în determinarea forţei. În aprecierea forţei este mai indicat să se utilizeze forţa relativă, deoarece atunci când greutatea corporală creşte, creşte şi forţa absolută, iar forţa relativă scade. În sporturile în care greutatea corporală necesită a fi deplasată sau suportată, forţa relativă este mai importantă decât cea absolută. Masa corporală proporţională cu volumul său reprezintă produsul a trei dimensiuni – lungime, lăţime şi profunzime, iar forţa este proporţională doar cu diametrul, adică secţiunea fiziologică a muşchiului.

Structura muşchiului (e) rezultă din procentajul crescut al fibrelor fazice rapide ca factor favorizant al dezvoltării forţei. Fibrele fazice cuprind rezerve fosfagene crescute, în ele predominând procesele anaerobe, fiind mobilizate de implusuri cu frecvenţă mare.

83

Muşchiul scheletic este format din fibre musculare care au în structura lor miofibrile. Miofibrilele au caracteristici diferiteşi se găsesc în două tipuri diferite în funcţie de:

modul de inervare al muşchiului; viteza de contracţie; rezistenţa la oboseală; capacitatea oxidativă.

Fibrele musculare roşii sunt denumite şi fibre lente, fibre de tip I, fibre tonice, fibre slow – twitch (ST). ele sunt rezistente la oboseală şi se caracterizează prin:

contracţie lentă; rezerve bogate în glicogen; enzime specifice metabolismului aerob; un număr mare de mitocondrii, acestea

reprezentând centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea substanţelor energetice;

activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului citric;

catabolismul ridicat al acizilor graşi; o mare densitate a vaselor capilare; inervate de motoneuroni alfa mici, cu viteză

de conducere relativ lentă.Fibrele musculare rapide de tip II denumite şi fibre palide,

fibre albe, fibre rapide, fibre fazice, fibre fast – twitch (FT). sunt rezistente la oboseală şi se caracterizează prin:

contracţie rapidă; rezerve bogate în compuşi fosfaţi de tipul

ATP şi CP; concentraţie mărită de enzime necesare

metabolismului anaerob; diametru mai mare decât al fibrelor lente; inervate de motoneuroni alfa mari cu viteza

de conducere rapidă, ce transmit şiruri discontinue de impulsuri nervoase, tipice activităţilor motrice voluntare de înaltă intensitate, dar de durată scurtă.

Fibrele musculare rapide se subîmpart în trei categorii:

84

fibre de tip II A, denumite fibre intermediare caracterizate printr-un metabolism realizat atât pe cale aerobă cât şi anaerobă;

fibre de tip II B caracterizate printr-un metabolism anaerob fiind fibre rapide prin excelenţă;

fibre de tip II C care se găsesc în stare tranzitorie

În interiorul unui muşchi se întâlnesc ambele tipuri de fibre musculare, dar unii muşchi sunt predominaţi de fibrele rapide, iar alţii de fibrele lente. Muşchii de tip rapid conţin mai multe fibre fast – twitch, produc o cantitate mai mare de forţă, sunt predispuşi la oboseală rapidă, în timp ce muşchii de tip lent conţin fibre slow – twitch şi sunt mai rezistenţi la oboseală.

Lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune (f), sunt factori importanţi în special pentru dezvoltarea forţei dinamice maximale. Unghiurile de acţiune optime depind de la segment la segment, încadrându-se între 50-170˚.

Inervaţia musculară (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) este un factor de care depinde dezvoltarea forţei. Forţa musculară se manifestă mai pregnant atunci când fibrele musculare sunt inervate de motoneuroni alfa mari care transmit şiruri rapide şi discontinue de impulsuri nervoase. Există date care susţin posibilitatea modificării inervaţiei la nivelul plăcii motorii prin folosirea electrostimulaţiei.

Zaţiorski defineşte pe muşchi trei niveluri de intervenţie a fenomenelor de ordin nervos:

recrutarea fibrelor musculare fenomen dominat de legea lui Hanneman, prin care excitabilitatea unităţilor motorii este variabilă, determinată de intensitatea influxului nervos transmis muşchiului;

sincronizarea unităţilor motorii care are la bază acţiunea sistemului de inhibiţie a lui Renshaw care desincronizează ansamblul unităţilor motrice ce sunt iniţial sincronizate;

întinderea muşchiului sau alungirea acestuia, realizată înaintea mişcărilor de forţă, contribuie la manifestarea mai bună a indicilor de forţă comparativ cu posibilităţile maxime existente.

85

Ansamblul factorilor care influenţează forţa musculară este divers şi totodată larg, ceea ce impune în procesul de dezvoltare o serie de măsuri metodice care să favorizeze condiţiile create de existenţa acestora sau să le diminueze. Dintre factorii care influenţează în dezvoltarea forţei (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002):

vârstă şi sex – dezvoltarea forţei la copii (mai ales în perioadele de creştere intensă) este realizată cu unele restricţii datorită particularităţilor morfo-funcţionale. După pubertate însă, dezvoltarea forţei dobândeşte o importanţă mai mare, integrată în sistemul dezvoltării celorlalte calităţi. La fete, comparativ cu băieţii, forţa se dezvoltă mai puţin, aproximativ 75% faţă de posibilităţile băieţilor. Diferenţele sunt determinate de modul de repartizare a ţesuturilor corpului, în special adipos, de secreţiile hormonale;

grosimea (secţiunea transversală) fibrei musculare – se ştie faptul că pe măsură ce se hipertrofiază muşchiul, creşte şi forţa acestuia;

cantitatea de surse energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele ce favorizează arderea;

inervaţia intermusculară – această capacitate de contractare simultană şi rapidă a unui muşchi (număr de fibre musculare) este strâns legată (creşte în paralele) de îngroşarea (hipertrofierea) fibrelor unui muşchi;

mai mulţi factori psihici: motivaţia, stările emoţionale, concentrarea atenţiei, în unele situaţii voinţa (forţa în regim de rezistenţă);

ritmurile diurne – pe parcursul a 24 ore, forţa are oscilaţii determinate de ritmurile celorlalte funcţii ale corpului, care se reflectă şi asupra activităţii musculare. Huesch consideră că oscilaţiile cotidiene ale forţei sunt de 5% din capacitatea maximă. Aceste oscilaţii implică măsuri speciale de programare a antrenamentului (de diferite tipuri) la diferite ore din zi;

86

continuitatea procesului de pregătire – se ştie că forţa este o calitate motrică ce poate fi dezvoltată destul de mult;

nivelul iniţial de la care începe instruirea – pentru aprecierea forţei este necesar a se cunoaşte nivelul iniţial (la începutul pregătirii organizate). Aceasta se numeşte forţă maximă iniţială, şi se dezvoltă pe parcursul pregătirii, atingâng niveluri diferite, având denumirea de forţă relativă de antrenament, forţă maximă în cursul antrenamentului. După anumite perioade de antrenament se ajunge la forţă în anumite limite (forţă limitată, forţă maximă accesibilă la sfârşitul procesului de antrenament);

intensitatea contracţiei musculare;

durata sau amplitudinea contracţiei musculare – contracţiile de durată mai lungă, 25 – 30 sec., favorizează o creştere mai rapidă a forţei decât cele mai scurte, de 2 – 3 sec.;

intensitatea formelor de organizare a instruirii – calitatea procesului de instruire este dată de intensitatea acestuia (grad de solicitare faţă de posibilitatea maximă), în timp ce amplitudinea se referă la volumul de lucru (număr de repetări sau kg ridicate); intensităţile de pregătire crescute au ca efect dezvoltarea rapidă a forţei, cu condiţia ca dinamica intensităţii să nu stânjenească creşterile de volum, adică să se stabilească o relaţie funcţională între numărul de repetări şi încărcăturile folosite;

frecvenţa lecţiilor în care sunt prevăzute obiective pentru dezvoltarea forţei – a fost demonstrat faptul că un antrenament zilnic de forţă determină creşterea forţei de la 1 la 4% la diferite grupe musculare. Această creştere se realizează astfel: 56% chiar din prima zi, 39% în a doua zi şi numai 6% în a şaptea zi de antrenament. Aceasta impune ca lucrul pentru dezvoltarea rapidă a forţei să se desfăşoare zilnic sau chiar de două ori pe zi, în cazul antrenamentului sportiv;

metode de instruire – forţa creşte foarte mult şi în funcţie de tipul de contracţie solicitat de metoda sau procedeul de instruire. Se consideră că prin contracţiile izometrice un subiect atinge limita forţei sale maxime în 6 – 8

87

săptămâni; în schimb prin eforturi dinamice, aceeaşi limită se atinge în 8 – 12 săptămâni. Acest efect este explicabil prin faptul că în efortul dinamic, pe parcursul unui exerciţiu, un muşchi se contractă la maximum numai 1-2 secunde sau fracţiuni de secundă, totalizând 3-5 minute în lecţie. La acestea se adaugă şi unele efecte unghiulare derivând din diferite poziţii ale segmentelor corpului. În cazul contracţiilor izometrice, intensitatea este maximă. În practică, totuşi, se folosesc mai des combinaţiile dintre contracţii izometrice şi izotonice care dau bune rezultate, corelate în funcţiee de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport sau oricărui act motric. Unii autori (Weineck, 1986) ierarhizează metodele de dezvoltare a forţei astfel: electrostimulaţia, izometria şi antrenamentul dinamic.

tipuri de mijloace şi succesiunea lor – exerciţiile se aleg în funcţia de tipul de forţă ce trebuie dezvoltat şi posibilităţile (deficienţele) executanţilor. De asemenea, mijloacele de dezvoltare a forţei se aleg (mai ales încărcăturile) în funcţie de perioada de pregătire. Pentru dezvoltarea detentei, de exemplu, se consideră că efectul este mai mare dacă se efectuează întâi exerciţii intense de scurtă durată (cu haltera de 90 – 100% din posibilităţi) şi apoi exerciţii cu încărcături mai mici efectuate cu desprindere (explozive);

valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează şi lungimea muşchilor – se considerăcă lungimea optimă de lucru a unui muşchi este în jur de 80 –90% faţă de lungimea acestuia în repaus şi de 80 - 120° valoarea unghiului între segmentele aflate în lucru.

În stabilirea exerciţiilor ce vor fi folosite în antrenament este necesar a se cunoaşte unghiurile mişcărilor în care forţa este mai scăzută şi să se acţioneze cu amplitudini care să ducă la dezvoltarea corespunzătoare a acesteia. Aceste poziţii pot fi iniţiale (cum este comanda “gata“), intermediare sau finale, lucrându-se pentru fiecare din acestea.

factori endogeni şi exogeni – dintre factorii endogeni în afara vârstei şi sexului, se pot aminti, tipul de experienţă motrică, tipul constituţional, tipul de fibre musculare, modul de desfăşurare al proceselor biochimice. În ceea ce priveşte factorii exogeni, factorii de mediu au influenţe dintre cele

88

mai variate asupra organismului şi deci şi asupra forţei. Hettinger, considera că forţa variază considerabil pe parcursul anului, la baza ei stând efectul radiaţiilor ultraviolete. În lunile iulie şi august acestea ating apogeul, iar forţa maximă se manifestă în luna septembrie, ca efect întârziat al acestora. Mecanismul se realizează prin intermediul gladelor suprarenale, a căror activitate se intensifică sub efectul radiaţiilor ultraviolete, fapt care produce o mobilizare a hormonilor sexuali masculini, care la rândul lor favorizează prin antrenament creşterea forţei.

4.2.3.3. Forme de manifestareSpecificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui

act motric implică manifestarea forţei într-un mod diferit, fiecare marcând particularităţi distincte. Analizele întreprinse în această direcţie au evidenţiat existenţa a trei principale forme de manifestare a forţei: forţa maximă (forţa absolută), forţa explozivă (detenta) şi forţa în regim de rezistenţă. În funcţie de modul de solicitare, forţa este denumită şi generală şi specifică. În realitate însă, forţa nu se manifestă niciodată în stare pură, ci în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:

Figură 5: Abordarea în sistem a calităţilor motrice corespunde, mai ales, cerinţelor specifice fiecărui sport.(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

89

Forţa maximă este prezentată ca forţă maximală statică şi forţă maximală dinamică. Putem considera că forţa maximă statică se manifestă printr-o contracţie a întregului sistem muscular pentru a învinge o rezistenţă care îi depăşeşte capacităţile. Forţa dinamică este realizată printr-o contracţie maximă, în cadrul unui act motric.

Forţa maximă depinde de următorii factori: grosimea secţiunii transversale a muşchiului (implicit a fibrei musculare); activitatea coordonată a muşchilor care participă la efectuarea actului motric; coordonarea contracţiei fibrelor musculare (în interorul muşchiului). Acţiunea de optimizare a acestor fenomene va avea ca rezultat creşterea forţei maxime. Eforturile efectuate concentric şi excentric, maxime şi de scurtă durată au ca efect îmbunătăţirea coordonării intramusculare şi dezvoltarea forţei maxime dinamice. Îmbunătăţirea coordonării intramusculare este însoţită şi de îngroşarea fibrei, lucru foarte important în ramurile de sport (cum este atletismul) în care greutăţii corpului trebuie să i se imprime o traiectorie accelerată.

În dezvoltarea forţei maxime un rol important au resursele energetice din interiorul muşchiului: ATP şi CP având în vedere că aceasta dezvoltă în câteva secunde efort maximal care va duce la epuizarea acestor resurse şi acumularea de lactat mărind acidoza.

Astfel, forţa maximă statică se manifestă în situaţiile în care forţele externe sunt mai mari decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii. Contracţia muşchiului este izometrică (fără modificarea formei şi apropierea capatelor muşchiului), caracterizată de o creştere foarte mare a tensiunii musculare Forţa dinamică se manifestă prin învingerea de către muşchi a rezistenţei (forţelor) externe şi deci avem de-a face cu o contracţie izotonică sau de cedare (amortizare la aterizări). În cazul mişcărilor de cedare (alungirea forţată a muşchiului), forţa depăşeşte considerabil forţa maximă izometrică pe care o poate dezvolta subiectul cu până la 50-80%. În contracţiile izotonice se scurtează elementele contractile ale muşchiului, iar cele elastice nu-şi modifică lungimea (muşchiul însă se scurtează). Contracţiile auxotonice sunt combinaţii de contracţii izometrice şi izotonice, care se manifestă diferit în funcţie de

90

solicitările impuse de mişcările respective şi viteza lor specifică în diferite momente.

Figură 6: Forme de manifestare a forţei (după Weineck, 1983)

Ele se realizează pe baza modificării lungimii atât a elementelor componente contractile, cât şi a celor elastice. Este cea mai frecventă formă de contracţie musculară întâlnită în activitatea sportivă şi în educaţie fizică.

Detenta (forţa explozivă sau forţa în regim de viteză)Această formă de manifestare a forţei se defineşte ca

fiind capacitatea unor grupe de muşchi de a dezvolta forţa maximă

91

într-un timp cât mai scurt. Detenta se manifestă diferit la segmentele corpului.

Se consideră că există o bună relaţie între forţa de contracţie izometrică şi rapiditatea execuţiei unei mişcări.

Detenta depinde în principal de următorii factori:- numărul de fibre musculare care se contractă

simultan (coordonare intramusculară);- viteza de contracţie a fibrelor musculare active

(mobilizarea rapidă a fosfaţilor atât din fibrele albe, cât şi din cele roşii);

- capacitatea de contracţie a fibrelor musculare (grosimea fibrelor, secţiunii transversale).

Deci, forţa maximă determină în mare măsură forţa explozivă, dar şi un alt tip de forţă, forţa de demaraj, care, la rândul ei, influenţează detenta. Pentru aprecierea detentei cel mai lult se utilizează indicele de viteză/forţă, rezultat din raportul dintre forţa maximă şi timpul maxim.

Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă maximală la începutul mişcării (la debutul contracţiei musculare)având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale (viteza de accelerare la alergarea de viteză).

Deci, pentru dezvoltarea detentei trebuie să se acţioneze fie prin mărirea forţei maxime, fie prin creşterea vitezei de contracţie a muşchilor sau prin îmbinarea acestora. Eficienţa acestei combinaţii constă în cunoaşterea de către profesor a deficienţelor fiecărui sportiv şi stabilirea normelor de transformare a forţei maxime în forţă de explozie. Se recomandă lucrul cu greutăţi mici (rezistenţe extrem de mici), care favorizează manifestarea vitezei maxime. Acest lucru însă, nu nude la îmbunătăţirea vitezei de contracţie şi, deci, trebuie mărite încărcăturile.

Forţă în regim de rezistenţă sau rezistenţa de forţăAceastă formă de manifestare a forţei este larg

implicată în mai multe ramuri de sport, unele cu caracter ciclic, altele combinate. Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a depune un efort de forţă timp îndelungat. Intensitatea acestui regim de lucru este determinată de îngreuierea în % forţă, de forţă maximă de contracţie şi numărul de repetări sau timpul şi ritmul de lucru

92

(volumul). O formă particulară a rezistenţei de forţă este detenta în regim de rezistenţă, calitate cu un rol foarte important în numeroase ramuri de sport, în care segmentele corpului trebuie să efectueze muşcări explozive timp îndelungat. Detenta în regim de rezistenţă (rezistenţă – detentă) este determinată în mare parte de capacitatea muşchilor implicaţi în efort de a-şi restabili proprietăţile de lucru în regim exploziv, nivelul rezistenţeă generale şi locale a organismului. Mai sunt prezentate şi alte tipuri de forţă în regim de rezistenţă, ca rezistenţa de forţă generală şi locală. Prin rezistenţa de forţă locală se înţelege atunci când în acest tip de efort este cuprinsă 1/6 – 1/7 din întreaga musculatură scheletică (Frez, 1977, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002).

Figură 7: Raportul dintre forţă şi greutatea corporală(După

Buhcle-Schmidtublicher, 1981, citaţi de J.Weineck,1992)

93

Se consideră că între forţă şi greutatea corporală există o relaţie foarte strânsă. Dacă dorim, de exemplu, să comparăm forţa a doi oameni cu greutăţi diferite, trebuie să ştim, pe lângă numărul de kilograme şi valoarea forţei absolute măsurată în efectuarea unei mişcări cum este ridicarea unei greutăţi maxime, sau forţa unui grup de muşchi măsurată cu dinamometrul.

Forţa relativă = forţă absolută / greutatea corporalăForţa absolută se măreşte o dată cu creşterea greutăţii

corporale, iar forţa relativă scade, prin faptul că greutatea corpului se măreşte mai rapid ca forţa musculară. Se impune deci, mărirea forţei absolute. Forţa relativă este importantă în ramurile de sport şi în actele motrice ce impun deplasarea corpului în diferite direcţii, instruirea fiind orientată astfel încât să nu se ajungă la hipertrofierea musculaturii. Se vor folosi astfel, exerciţii cu încărcături mici şi mijlocii, executate exploziv şi rapid pe tot parcursul mişcării. Se recomandă îngreuieri de 3-5% din greutatea corpului. Se consideră că 1 kg de forţă trebuie să corespundă unui kg de greutate corporală.

Forţa absolută a omului nu trebuie confundată cu forţa muşchiului care se calculează prin raportarea forţei sale de contracţie la 1 cm2 de secţiune a muşchiului.

Forţa este un concept multidimensional. Aptitudinea motrică de forţă nu apare niciodată în multitudinea formelor de mişcare ci într-o combinaţie mai mare sau mai mică cu celelalte aptitudini motrice. În majoritatea cazurilor specialiştii definesc aceaâleaşi forme de manifestare a forţei , dar există diferenţe de terminologie, de clasificare.

Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite:J.Weineck,1992, citat de V.Tudor,1999, prezintă următoarea

schemă a formelor de manifestare a forţei:

94

Figură 8: Forme de expresie a forţei (J.Weineck,1992, citat de V.Tudor,1999)

Clasificarea tipurilor de forţă se face după următoarele criterii:

95

Definirea formelor de manifestare a forţei forţa generală este

gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular şi se caracterizează prin manifestarea forţei tuturor

grupelor musculare; forţa specifică este manifestarea tipică a

forţei din muşchiul sau grupele musculare direct implicate în proba sau disciplina sportivă respecitivă;

forţa limitată (Frey, 1978), forma maximă voluntară la care se mai adaugă un surplus de forţă mobilizată prin componenta psihică şi eventual prin stimulare medicamentoasă;

forţa relativă (Frey) se înţelege forţa maximă produsă, raportată la greutatea corpului;

forţa elastică (Frey), forţa cea mai mare pe care o poate dezvolta sistemul neuro – muscular printr-o contracţie musculară voluntară împotriva unei rezistenţe care poate fi trecută, învinsă sau mişcată;

forţa dinamică (Kuznetsov) se caracterizează printr-o scurtare sau alungire a muşchiului (efort de învingere sau de cedare);

forţa statică (Kuznetsov), nu se modifică lungimea muşchiului (efort pasiv sau activ);

forţă maximală (Harre), forţa cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o produce într-o contracţie musculară;

forţa/viteza (forţa rapidă) este capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge rezistenţa printr-o contracţie foarte rapidă.

4.2.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forţei

Lucrul pentru dezvoltarea forţei presupune în primul rând stabilirea tipului de forţă implicat de activitatea din proba sau

96

ramura sportivă respectivă. Aceasta va determina alegerea mijloacelor, a metodelor şi a tempoului de lucru. În majoritatea ramurilor de sport, forţa se prezintă în combinaţie cu celelalte calităţi motrice, deci, şi metodica de pregătire trebuie adecvată. Exerciţiile se aleg în funcţie de calităţile sportiv-temporale ale procedeelor tehnice, toate aceste aspecte fiind corelate în vederea obţinerii unei eficinţe maxime în momentele cheie ale mişcării.

Pentru folosirea metodelor eficiente trebuie stabiliţi parametrii fundamentali: intensitatea, volumul de lucru, pauzele şi tempoul.

Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau mărimea încordării, măsurată în kg specifice exerciţiului desemnat. Intensitatea este dată şi de rezistenţa opusă de diferite aparate în raport cu greutatea corpului. În literatura de specialitate sunt stabilite următoarele intensităţi:

- supramaximală – peste 110% din posibilităţile maxime;

- maximală – 100% din posibilităţile maxime;

- mare – 80-95% din posibilităţile maxime;

- mijlocie – 50-80% din posibilităţile maxime;

- mică – 30-50% din posibilităţile maxime.

Pentru dezvoltarea forţei maxime se recomandă încărcături peste 85% din posibilităţile maximale şi supramaximale, în timp ce pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză, încărcături de 30-50%, iar pentru forţă-rezistenţă, de 65-80% din capacitatea maximă.

Volumul de lucru se referă la numărul de kilograme sau repetări efectuate în diferite regimuri. Volumul este ridicat atunci când se lucrează pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă (mergând uneori până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum mijlociu); de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12 repetări.

97

Volumul mic este specific dezvoltării forţei maxime cu intensităţi mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4 exerciţii.

Pauzele între serii, repetări şi antrenamentele de forţă – între serii se recomandă pauze active de 2-3 minute, iar atunci când se schimbă exerciţiile de 2-5 minute. Între antrenamente timpul optim este de 36 – 48 ore, existând în această etapă tendinţa de scădere a intervalului de odihnă, mergând până la 24 ore.

Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de a scădea pe măsură ce creşte încărcătura (intensitatea). La încărcături de peste 80% tempoul de lucru este moderat şi favorizează creşterea forţei maxime. Ideal este ca repetările să se efectueze într-un tempo apropiat celui de concurs. Între tempoul de lucru şi încărcătură se stabileşte o relaţie foarte strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi scade încărcătura şi invers.

Procedee metodice de dezvoltare a forţei maximePentru dezvoltarea forţei maxime se folosesc două

procedee: utilizarea eforturilor maxime şi supramaxime şi metoda contracţiilor izometrice.

Procedeul eforturilor maximale şi supramaximale constă în utilizarea unor încărcături cu 10-15% mai mari decât posibilităţile maxime. Se efectuează, de regulă, 1-2 repetări care angajează o masă musculară, efortul fiind relativ dinamic (se produce o oarecare deplasare a încărcăturii şi o scurtare a muşchilor interesaţi). Se planifică o dată pe săptămână în perioada pregătitoare şi la două săptămâni în celelalte perioade (T. Ardelean, 1982).

Procedeul eforturilor mari (maximale) se foloseşte pentru dezvoltarea forţei maxime şi constă în utilizarea unor încărcături între 80 – 100% din valoarea maximă a performanţei sportivului. Încărcăturile de 80-90% în stare de oboseală, deşi sunt de solicitare submaximală au efect de sarcină maximă mai ales la începători. În acest sens se recomandă să nu se lucreze până la epuizare ci până în momentul în care se constată că tehnica de execuţie se înrăutăţeşte. Pentru sportivii de performanţă se recomandă încărcături între 80-100% cu posibilităţi de a se efectua 2-8 repetări pe serie. Procedeele de efectuare a repetărilor sunt cele

98

cunoscute: creşterea continuă a încărcăturii (de la 70% la 100%), creşterea şi descreşterea (de la70% la 100% şi apoi la 70%), creşterea în trepte până la valoarea maximă, creşterea şi descreşterea inegală (în val). valoarea maximă de repetare poate fi şi sub 100% în jur de 90-95%.

Lazăr Boroga, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002 recomandă creşterea progresivă a încărcăturilor, până la 100% cu 1-2 repetări, revenire la 90% cu 1-2 repetări în serii şi apoi cu 80%, 1-3 repetări în 6-9 serii. Acest mod de lucru se poate programa de 1-2 ori pe săptămână folosindu-se exerciţii cu caracter specific. Pauzele dintre serii trebuie să asigure refacerea capacităţii de efort, ele având durata de 3-5 minute, timp în care se vor efectua mişcări active.

Acest procedeu se poate efectua în două variante. Prima constă în efectuarea fiecărui exerciţiu cu volum de lucru şi pauzele prevăzute, trecându-se apoi la următorul exerciţiu. Acest procedeu permite o dozare şi un control precis, ajungându-se rapid la greutatea optimă de lucru. A doua variantă constă în efectuarea de 2-3 exerciţii care solicită grupele musculare diferite, efectuate alternativ până la epuizarea numărului de serii şi repetări stabilite. Această alternanţă favorizează scurtarea pauzelor şi realizarea unei economii de timp de aproape 40% faţă de prima variantă. Cea de-a doua variantă este recomandată când se lucrează pentru dezvoltarea forţei maxime la diferite segmente ale corpului.

Procedeul contracţiilor izometrice- acest procedeu are ca obiectiv principal îngroşarea fibrei musculare şi implicit creşterea forţei maxime. În timpul contracţiilor izometrice se produce un deficit de oxigen, care are ca rezultat creşterea forţei. O contracţie izometrică produce modificările dorite dacă depăşeşte 2/3 din forţa maximă a muşchiului şi are drept consecinţă creştarea datoriei de oxigen. Durata menţinerii contracţiei maxime a muşchilor se numeşte timp de utilizare. În cazul contracţiilor izometrice timpul de utilizare este foarte scurt, în raport cu durata întregului exerciţiu, în timp ce în contracţiile izotonice timpul de utilizare este egal cu timpul de contracţie.

99

Contracţiile izometrice este un tip de procedeu care nu poate fi aplicat oricui, ci numai persoanelor antrenate, sportivii de performanţă.

Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză

Forţa în regim de viteză sau detenta este o combinaţie de calităţi motrice de bază întâlnite în numeroase ramuri de sport. Principiul acestor metode este de a creşte cât mai mult viteza de execuţie prin angrenarea unui număr cât mai mare de fibre musculare în acţiune simultană.

Procedeul eforturilor explozive (Power – training) sau al contracţiilor intense şi rapide – aplicarea metodei constă în folosirea unor încărcături între 75-95% din posibilităţi cu 6-8 serii a 3-6 repetări. Lazăr Boroga recomandă 3 grupe mari de exerciţii: cu haltere, cu mingea medicinală şi exerciţii acrobatice. Din acestea se aleg exerciţiile care reproduc cel mai bine (cel mai fidel) structura tehnică a ramurilor de sport. Între exerciţii se acordă pauze de 2-3 minute, iar între serii de 3-5 minute.

Regula principală a acestui procedeu constă în efectuarea tuturor exerciţiilor şi repetărilor în viteză maximă cu ritm al frecvenţei cardiace de 190 puls/minut sau peste această limită. Pauzele trebuie să permită revenirea la valori iniţiale ale pulsului (înainte de efectuarea repetării). Săriturile în înălţime se vor efectua pe lăzi de gimnastică sau podiumuri cu înălţimi de 90-120 cm, iar săriturile în adâncime (lucru de cedare) de la înălţimi de 170-190 cm purtând în mâini greutăţi de 5-7 kg.

Procedeul eforturilor mijlocii sau al înărcăturilor medii – caracteristicile acestui procedeu sunt date de înărcăturile utilizate (între 30-80% din posibilităţile maxime); 3-6 repetări în 6-9 serii, la fiecare din exerciţiile date.

Pentru ramurile de sport în care predomină viteza , încărcătura se stabilieşte între 30-50%, iar pentru sporturile în care predomină forţa încărcăturile sunt între 50-80%.

Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă

100

Obiectivul principal al acestor procedee este determinat de necesitatea dezvoltării forţei şi a manifestării acesteia la valori superioare timp cât mai lung. Prin procedeele respecive se caută atât creşterea masei musculare, cât şi dezvoltarea capacităţilor de efort aerob. Spre deosebire de celelalte procedee volumul de lucru este mult mai mare datorită creşterii numărului de repetări şi reducerii tempoului de execuţie.

Procedeul în circuit – creat de Morgan şi Admson, procedeul dezvoltă forţa şi rezistenţa generală a organismului.

Antrenamentul în circuit constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii pentru dezvoltarea forţei în combinaţie cu rezistenţa. Acest procedeu îşi trage numele de la modul de organizare care presupune trecerea subiecţilor de la un atelier la altul, lucrând simultan pe un număr de grupe egal cu numărul atelierelor. Ordinea atelierelor (staţiilor) şi exerciţiilor sunt stabilite pe criterii precise între care solicitarea alternativă a marilor grupe de muşchi şi dozarea individualizată.

Acest procedeu are efecte deosebite asupra dezvoltării indicilor morfo funcţionali şi calităţilor motrice. Antrenamentul în circuit nu se reduce la o metodă, ci reprezintă un complex organizatorico-metodic care include o serie de variante ale exerciţiului riguros standardizat. Baza acestuia o constituie însă repetarea în serie lungă, sau cu intervale, a exerciţiilor selecţionate şi reunite într-o structură bine organizată.

Circuitul are drept scop solicitarea uniformă a tuturor grupelor musculare şi solicitarea continuă a aparatului cardoi-vascular. El se bazează pe lucrul diferenţiat pe grupe omogene şi restrâns sau pe lucrul individualizat. Circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii, contribuind totodată la dezvoltarea armonioasă a musculaturii.

Variantele circuitului – tipurile de circuite sunt determinate de mai mulţi factori specifici acestui procedeu ca: volumul şi intensitatea efortului, formele organizatorice ale acestuia şi durata pauzelor.

M. Scholich în 1966, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002 stabileşte următoarele forme ale circuitului:

101

1. Circuitul pentru lucrul de durată:- fără pauze dar cu normă de timp;- fără pauze dar cu normă de tip standard şi

dozare standardizată.2. Circuit extensiv cu intervale.3. Circuit intensiv cu intervale.

În educaţie fizică pot fi utilizate cu succes primele două variante de antrenament în circuit.

Clasificarea circuitului după Gh.Mitra şi A.Mogoş,1980:1. După numărul de exerciţii care intră în componenţa

lor:- circuite scurte formate din 4-5 exerciţii;- circuite medii formate din 6-8 exerciţii;- circuite lungi formate din 9-12 exerciţii.

2. După felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a organismului:

- circuit uşor, format din exerciţii în care utilizează ca încărcătură greutatea propriului corp sau greutăţi între 10-20% din posibilităţile maxime;

- circuit mediu, format din exerciţii efectuate cu greutăţi reprezentând 30-40% din posibilităţile maxime;

- circuit greu, format din exerciţii ce depăşesc 50% din posibilităţile maxime.

L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980 evidenţiază următoarele variante:

- circuit după metoda exerciţiului neîntrerupt de lungă durată (pentru dezvoltarea rezistenţei generale);

- circuit cu intervale incomplete (pentru dezvoltarea rezistenţei de forţă şi forţă-viteză);

- circuit cu intervale normale ce permit revenirea completă (în principal pentru dezvoltarea forţei şi a vitezei)

După cum se vede, acest procedeu se prezintă sub multe varinate datorită efectelor sale complexe asupra dezvoltării unor

102

calităţi motricecombinate şi a musculaturii corpului, principalele criterii fiind volumul efortului (tempo de lucru şi încărcătură) şi durata pauzelor (care asigură revenirea incompletă, revenirea completă şi supracompensată).

Din punctul de vedere al exerciţiilor folosite în circuit, pot fi selecţionate din categoria mijloacelor de pregătire fizică generală, gimnastica de bază sau exerciţii pregătitoare specifice unor ramuri de sport. Clasificarea acestora se poate realiza după criterii cunoscute, adică după criteriul anatomic şi după gradul de solicitare (Scholich), după obiectivele pe care le urmăresc, ceea ce lărgeşte foarte mult domeniul de aplicare a acestora.

Orientarea circuitelor se realizează în principal în funcţie de calitatea motrică ce se doreşte a fi dezvoltată, ţinând-se cont de regulile metodice de bază valabile pentru calităţile motrice.

Pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forţa, caracteristica esenţială a circuitului este dată de rapiditatea execuţiei, frecvenţa mişcărilor în unitatea de timp:

- se recomandă ca intensitatea efortului să fie submaximală spre maximală şi încărcăturile mici, iar vitezele de execuţie şi de repetiţie să fie maximale;

- durata pauzelor va fi mare, dublă faţă de timpul afectat lucrului;

- între circuite, pauzele trebuie să asigure restabilirea.

Orientativ, pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie se efectuează repetări pe 10-20 sec. reluate de 2-3 ori cu intervale de odihnă complete. Se folosesc încărcături mici. Se va căuta atingerea unei frecvenţe maxime: dezvoltarea vitezei cu ajutorul circuitului se adresează în special vitezei de execuţie, frecvenţei mişcărilor, exerciţiilor cu caracter aplicativ şi de tehnică sportivă.

Pentru dezvoltarea rezistenţei:- intensitatea efortului este medie, crescând

treptat de la 50 la 70% din capacitatea de efort;- durata pauzelor este mică, iar între aceste

circuite trebuie să se asigure revenirea

103

completă, situându-se între 60-90 sec. sau 9-120 sec.;

- volumul de lucru este mare (numărul de repetări sau timpul de lucru); pe măsură ce creşte intensitatea, volumul de lucru, va scădea spre valori medii.

În cazul în care se acţionează localizat, folosindu-se aparate sau obiecte, se dezvoltă forţa combinată cu rezistenţa, ponderea căzând pe una sau cealaltă, în funcţie de volum, frecvenţă sau încărcătură.

Pentru dezvoltarea forţei se lucreazăcu intensitatea mare şi maximă, încărcătura fiind stabilită în funcţie de capacitatea maximă. În antrenamentul copiilor şi juniorilor încărcătura se stabileşte în raport cu greutatea corporală, începând de la 20%, până la 70%.

Efortul în cadrul circuitelor cu încărcătură este variabil, iar viteza de execuţie este medie în cazul greutăţilor mari şi maximă în cazul greutăţilor mici. Când se lucrează cu repetări şi încărcătură se folosesc maximum 4 ateliere (staţii) folosindu-se câte 4-8 serii.

O altă variantă este cea determinată de lucrul alternativ, 50% din exerciţii cu încărcături şi exerciţii fârâ greutăţi.

În cazul variantei în care se solicită aceleaşi grupe musculare, pauzele între exerciţii se stabilesc între 90-120 sec., iar între circuite, de 4-5 minute.

Când se solicită grupe musculare diferite, pauzele dintre ateliere sunt de 45-60 sec. şi de 2-3 minute între circuite. Repetările se stabilesc în funcţie de posibilităţile subiecţilor, fiind cuprinse între 1-5 repetări cu 80-100% din posibilităţile maxime şi contracronometru cu încărcături mici.

În cazul în care exerciţiile care alcătuiesc circuitul sunt variate (diferite deprinderi de mişcare), sunt angrenate în mişcare alternativ toate segmentele corpului, fără a se acţiona în mod deosebit asupra unuia sau alteia dintre factorii de diferenţiere a efortului, realizându-se o dezvoltare complexă a calităţilor motrice şi deci o pregătire fizică multilaterală.

În situaţia dezvoltării rezistenţei în regim de viteză şi a rezistenţei în regim de forţă, efortul va reprezenta 50-60% la

104

exerciţiile de viteză şi respectiv, 60-70% din capacitatea maximă pentru cele de forţă, ceea ce reprezintă un efort mediu spre submaximal. Datorită acestui tip de efort datoria de oxigen este redusă, ea fiind acoperită în timpul exersării şi ca urmare pauzele sunt scurte de 40-90 sec. (refacere incompletă), la sportivii antrenaţi şi de 60-120 sec. la cei neantrenaţi. Dacă frecvenţa cardiacă atinge după un exerciţiu din cadrul circuitului 180 puls/minut pauza va fi de 45-90 sec. până când frecvenţa cardiacă ajunge la 120 puls/minut, adică 1/3 din timpul necesar pentru revenirea completă.

În cazul folosirii circuitului pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de forţă exerciţiile de forţă vor alterna cu cele de rezistenţă:

- intensitatea fiind medie, încărcăturile reprezentând 35-60% din capacitatea maximă;

- viteza de lucru este şi ea mică spre medie;- pauzele se stabilesc între 45-90 sec. între staţii

şi 2-4 minute între circuite;- pentru exerciţiile de forţă se măreşte treptat

încărcătura şi se micşorează numărul de repetări;

- pentru exerciţiile de rezistenţă se micşorează încărcătura şi se măreşte numărul de repetări.

Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este necesară repetarea acţiunilor motrice cu o frecvenţă maximă pe o perioadă cât mai îndelungată:

- intensitatea este variabilă şi încărcăturile reduse, viteza alternând, între medie şi mare, în funcţie de exerciţii;

- durata pauzelor creşte progresiv pe măsură ce se acumulează oboseala; se lucrează de regulă cca 30 sec. cu frecvenţă maximă;

- principalul element de progres îl reprezintă creşterea numărului de repetări în unitatea de timp.

În cazul în care circuitul este utilizat în scopul dezvoltării forţei şi vitezei se recomandă folosirea unor exerciţii cu îngreuieri (de preferat haltere) care reprezintă 60-80% din capacitatea maximă

105

de efort, dar şi aruncări, prinderi, sărituri simple şi cu îngreuieri medii şi mici, care să nu împiedice manifestarea forţei maxime:

- intensitatea trebuie să fie maximă, fiind atinsă progresiv pe seama creşterii vitezei de execuţie;

- pauzele dintre exerciţii au o durată cuprinsă între 115-120 sec. şi 4-5 minute între circuite.

Aplicarea circuitului în lecţia de educaţie fizică şcolară reprezintă unul dintre procedeele de creştere a eficienţei lecţiei, prin mărirea densităţii acesteia, în condiţiile în care se aplică particularizat, în funcţie de dinamica dezvoltării morfofuncţionale a elevilor. În această situaţie se impune acordarea, la diferite vârste , unei atenţii sporite raportului dintre ritmul de creştere a aparatelor cardiovascular şi respirator, precum şi puterii mai mici de concentrare nervoasă. Aplicarea circuitului în şcoală va purta amprenta caracteristicilor de vârstă. În afara acestor cerinţe metodice se impune luarea unor măsuri pedagogice privind amplasarea circuitului în cadrul lecţiei, în funcţie de variantele de aplicare şi desigur de obiectivele stabilite pentru lecţia respectivă şi pentru educaţie fizică în general.

O primă cerinţă metodică se stabileşte în funcţie de necesitatea ce circuitul să favorizeze întărirea sănătăţii elevilor, adică să stimuleze organismul elevilor în aşa fel încât acesta să se dezvolte în concordanţă cu legităţile morfo-funcţionale ale vârstei respective.

O altă cerinţă o constituie alternarea raţională a solicitării principalelor grupe de muşchi, fapt care impune cunoaşterea topografiei musculaturii şi a biomecanicii efectuării diferitelor mişcări.

Aprecierea efectelor procedeului circuit asupra organismului elevilor se efectuează pe baze obiective şi subiective, dintre care cea mai importantă este cunoaşterea frecvenţei cardiace înainte şi după efectuarea exerciţiilor (în pauze), precum şi a palorii feţei, cantităţii de transpiraţie si altele.

Majoritatea specialiştilor sunt de acord că procedeul în circuit are aplicaţie, în primul rând în educaţia fizică subliniindu-se efectele sale asupra pregătirii fizicegenerale şi implicit asupra capacităţii de efort. Efectele principale ale circuitului se manifestă asupra rezistenţei şi forţei, precum şi asupra combinaţiilor dintre

106

acestea şi a altor calităţi motrice. Pentru realizarea deplină a efectelor sale în această direcţie, este necesar ca în circuit să fie folosite exerciţii simple, care să nu ceară un grad sporit de coordonare. Utilizarea circuitului în direcţia învăţării unor deprinderi motrice sau perfecţionarea acestora este ineficientă sau chiar inoportună.

În ceea ce priveşte vârsta de la care se poate folosi circuitul în lecţia de educaţie fizică şi antrenament sportiv, aceasta se situează între 13-14 ani, circuitele fiind alcătuite din 5-6 exerciţii, crescând treptat la 8-10 exerciţii.

Varianta optimă pentru copii şi juniori este circuitul extensiv cu intervale, care sigură o solicitare adecvată, în conformitate cu posibilităţile acestora.

În ceea ce priveşte gradul de solicitare, acesta nu trebuie să solicite, la copii şi juniori, eforturi mai mari de 50-60% din capacitatea maximă, utilizându-se alternativ exerciţii cu încărcătură mică şi fără încărcături, adresându-se tuturor segmentelor corpului. Gradul de solicitare a circuitului se măreşte după repetarea sa în 6-8 lecţii, prin creşterea numărului de repetări la acelaşi atelier. Între ateliere se recomandă pauze incomplete de 30-60 sec., iar între circuite, pauze de revenire completă, de 2-4 minute.

Criteriul principal de aplicare a circuitului îl reprezintă frecvenţa cardiacă, care oglingeşte reactivitatea organismului la acest tip de efort. Din acest motiv, sportivii trebuie învăţaţi să-şi ia singuri pulsul, astfel încât antrenorul să poată individualiza pregătirea, stabilind durata optimă a lucrului şi a pauzei.

Antrenamentul forţei joacă un rol foarte important în formarea şi dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor.

În dezvoltarea forţei musculare trebuie să se ţină seamă de particularităţile organismului aflat în perioada de creştere, sistemul ososs al copilului şi adolescentului. Aparatul de susţinere are o capacitate de efort mai mică decât cel al adultului.

Forţa maximă este tipul motric cel mai important la vârsta copilăriei. Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele sexe până la 11 – 12 ani. După această vârstă băieţii prezintă o forţă mai ridicată ca valoare, procesul încheindu-se la 18 – 20 ani, cu doi, trei ani mai târziu decât fetele.

107

La preşcolari antrenamentul forţei pure este contraindicat, ţinându-se cont mai mult de nevoia de mişcare a copiilor pentru o dezvoltare armonioasă şi polivalentă a aparatului locomotor activ.

În ciclul primar, dezvoltarea forţei trebuie să se realizeze prin efort dinamic, capacitatea anaerobă fiind slabă şi neexistând bazele unui lucru muscular static. Procedeul metodic recomandat la această vârstă este circuitul, copilul fiind orientat spre exerciţii de forţă – viteză.

La ciclul gimnazial, în dezvoltarea forţei se pot folosi exerciţii având ca încărcătură propria greutate sau încărcături externe mai mici de 1 – 2 kg. La pubertate, în prima parte a ei se recomandă dezvoltarea unei musculaturi robuste, dar fără solicitări exagerate ale coloanei vertebrale. Se poate începe şi antrenamentul cu haltere, în jurul vârstei de 14 ani, dar cu respectarea particularităţilor etapei respective.

În a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, muşchii îşi măresc volumul şi se recomandă dezvoltarea forţei, acesta fiind cel mai bun moment. Se recomandă lucrul în volum în schimbul celui în intensitate.

În cadrul şcolii, se urmăreşte dezvoltarea analitică a forţei diferitelor grupe musculare , a forţei explozive şi a detentei. Dezvoltarea analitică a forţei vizează, corespunzător specificului probelor atletice de alergări, sărituri şi aruncări, întărirea musculaturii impulsoare, muşchilor ridicători ai coapsei, musculatura peretului abdominal şi a centurii scapulo-humerale.

Dezvoltarea forţei explozive se leagă de exerciţiile de aruncări, iar cea a detentei de cele de sărituri, forme specifice ce nu pot fi confundate cu forţa, în general. În perioada gimnazială nu se recomandă dezvoltarea formei maxime.

Dezvoltarea forţei analitice a diferitelor grupe musculare se poate face cu metoda eforturilor repetate , unde încărcătura trebuie să aibă 30-40 % din posibilităţile maxime ale grupelor musculare angrenate în lucru şi în limita unui lucru de 20-25 repetări într-o serie, cu 2-3 serii pentru fiecare gen de exerciţiu, alternând diferite grupe de muşchi (3-4), într-o lecţie.

108

Pentru dezvoltarea forţei explozive şi a detentei, volumul de lucru într-o lecţie va fi de 4-6 exerciţii (alternând exerciţiile de sărituri cu cele de aruncări), cu 6-6 repetări şi în 3-4 serii.

4.2.3.5.Testarea forţei

Lngimea de pe loc măsoară forţa explozivă a membrelor inferioare şi este testul cel mai des întâlnit în evaluare. Această probă se măsoară manual, prin întinderea unei benzi metrice pe sol.

Săritura pe verticală se măsoară manual sau cu platforma tensiometrică.

Aceste teste, care nu necesită condiţii materiale şi aparatură deosebită, măsoară într-o modalitate empirică forţa explozivă, ceea ce a făcut ca specialiştii domeniului să caute, să găsească şi să inventeze modalităţi de măsurare cu aparate precise.

Dispozitivul lui Abalakov, a fost construit pentru măsurarea detentei. Măsurarea desprinderii pe verticală se înregistrează pe o bandă metrică care este fixată pe o centură ce se prinde în jurul taliei, în faţă, cuplată pe un dispozitiv de tragere care se derulează atâta timp cât se află sub influenţa forţei de tracţiune. Forţa de tracţiune este reprezentată de zborul în aer al trunchiului şi apare în urma extinderii puterinice a picioarelor şi a tracţiunii braţelor în sus.

Plurisalturile (triplusalt, pentasalt, decasalt) sunt teste prin care se măsoară puterea elastică a membrelor inferioare.

Forţa şi puterea spatelui se măsoară prin testul aruncării greutăţii peste cap.

Forţa maximă este testată la nivelul picioarelor prin genuflexiuni cu haltera, cu încărcătură până la maximum.

În lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta forţa în oricare din semestrele anului şcolar, fie că se lucrează în sală sau afară, în aer liber.

Pentru dezvoltarea forţei se recomandă acordarea a 10-15 minute din timpul lecţiei, în sisteme de lecţii formate din 10-12 lecţii, care pot fi programate de 2-3 ori pe parcursul unui an şcolar.

109

În cadrul Sistemului Naţional de Verificare şi Evaluare pentru învăţământul gimnazial, testele de evaluare a calităţii motrice forţa sunt variate. Astfel, se testează forţa musculară a tuturor grupelor de muşchi, anume: musculatura braţelor prin aplicarea probelor de flotări, tracţiuni din atârnat, tracţiuni pe banca de gimnastică, musculatura abdominală prin aplicarea probelor de ridicarea trunchiului din culcat dorsal, ridicarea membrelor inferioare din culcat dorsal, musculatura spatelui prin aplicarea probelor de ridicarea trunchiului din culcat facial şi ridicarea bazinului din aşezat, musculatura membrelor inferioare prin aplicarea probelor de săritură în lungime de pe loc şi săritură peste banca de gimnastică 30”.

4.2.4. Îndemânarea

4.2.4.1. Definiţii

„Capacitatea de a selecţiona şi a efectua rapid şi corect acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o eficienţă crescută”. (N. Alexe, 1993).

Îndemânarea, în opinia multor specialişti (M.Epuran,1995, I.Şiclovan,1979), a fost înţeleasă ca fiind un conglomerat de aptitudini psiho-motrice, ca rezultat al calităţii sistemului nervos cetral. Astfel, îndemânarea s-a constituit ca o calitate motrică complexă. L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o consideră o aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, ca primă fază a învăţării, sinonimă ci priceperea motrică elementară. De asemeanea, M.Epuran, 1995, L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o consideră ca fiind o capacitate de restructurare rapidă a mişcărilor în condiţii variate în funcţie de condiţiile concrete de efectuare a acestora.

Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea, dexteritatea şi scusinţa şi sunt determinate de procesele de ghidare şi reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).

110

În acest context, capacităţile coordinative desemnează un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de activităţi, rin restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

„Coordonarea se realizează prin acţiunea stimulantă a sistemului nervos central şi a muşchilor scheletului, spre a se executa o mişcare voluntară, în aşa fel încât să existe o înlănţuire armonioasă între diferitele componente ale acestei mişcări”. (E. Hahn, 1996, citat de T.Bompa,2002)

„Coordonarea reprezintă o capacitate complexă, în strânsă corelaţie cu viteza, forţa, rezistenţa şi mobilitatea. Ea este de mare importanţă fiind determinantă în dobândirea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii, ca şi în aplicarea acestora în condiţii neobişnuite, ca teren variat, echipament şi instslaţii, lumină, climă şi condiţii meteorologice, adversari. De asemenea, coordonarea este solicitată în orientarea în spaţiu, fie când organismul nu este familiarizat cu condiţiile, fie în condiţiile de dezechilibru”. (T. Bompa, 2002)

Nivelul de coordonare reflectă capacitatea de a executa mişcări cu diferite grade de dificultate, rapid, cu precizie şi eficienţă mare, în concordanţă cu obiectivele specifice de antrenament (T. Bompa, 2002).

Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.

O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate pe o tehnicitate crescută, pe mişcări reactive şi situaţii care solicită o putere de adaptabilitate mărită.

Îndemânarea se obţine în procesul învăţării unui număr mare şi variat de deprinderi motrice şi se concretizează în condiţiile variate de competiţie. Ea nu este solicitată de executarea acţiunilor simple şi cunoscute, ci devine necesară atunci când obiectivul învăţării şi al executării unor acţiuni noi, complexe trebuie executat în condiţii schimbătoare, cu orientare rapidă şi adecvată (N. Alexe, 1993).

111

4.2.4.2. Factori de condiţionare

Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, activitatea nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă un rol extrem de important în evidenţierea îndemânării prin capacitatea lor de cuprindere şi prelucrare a informaţiilor.

De asemenea, relaţiile corticale şi subcorticale, nivelul de coordonare a contracţiilor musculare şi folosirea schemelor mentale legate de execuţia acţiunilor motrice, în timpul învăţării în condiţii de dificultate reprezintă cadrul psiho-fiziologic care arată mecanismele îndemânării.

Un rol extrem de important în evidenţierea acestei calităţi motrice îl are tipul de sistem nervos central, temperamentul individului.. Astfel, tipul melancolic, slab temperamental, îşi însuşeşte mai greu fundamentul îndemânării, având nevoie de o cantitate mai mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii şi puterii de recepţionare a comenzilor şi informaţiilor. Temperametul coleric, îşi însuşeşte inegal acţiunea motrică, dar activ, prea combativ pe alocuri, ceea ce duce la o mai mare dirijare şi control din partea conducătorului procesului de instruire. Tipul flegmatic este un caracter puternic echilibrat, deprinde în general lent, dar sigur şi stabil datorită unei angajări conştiente şi tenace în repetare. Temperamentul sangvin, puternic echilibrat, dar mobil, îşi însuşeşte rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de coordonare în condiţiile unor antrenamente variate (N. Alexe, 1993).

Tudor Bompa,2002 apreciază că factorii care stau la baza dezvoltării coordonării sunt:

Inteligenţa sportivă – un sportiv remarcabil nu impresionează doar prin deprinderi superioare sau prin calităţile sale biomotrice excelente, dar şi prin ideile şi căile de rezolvare a sarcinilor motrice sau tactice, complexe şi neprevăzute. Astfel, un factor extrem de important îl reprezintă capacitatea de a analiza, de a selecta informaţii multiple prin analizatorii motori, vizuali, senzoriali.

Fineţea şi precizia simţurilor – în special a analizatorilor motori şi senzorii kinestezici, senzorii mişcărilor, la fel ca şi echilibrul şi ritmul contracţiilor musculare reprezintă factori

112

deosebit de importanţi. Kinestezia se dezvoltă prin antrenament sistematic, având drept rezultat dobândirea capacităţii de a executa deprinderile la un nivel mai înalt de coordonare, precizie, eficienţă şi viteză.

Experienţa motrică – constituie un factor determinant în capacitatea de coordonare pe parcursul unui lung proces de învăţare a diferitelor deprinderi şi elemente tehnice.

Dezvoltarea celorlalte calităţi motrice – influenţează coordonarea, deoarece toate sunt strâns legate între ele. O capacitate slabă într-un anumit sector reprezintă un factor limitativ în perfecţionarea coordonării. (T. Bompa, 2002)

În opinia altor autori, (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002), factorii care condiţionează capacităţile coordinative sunt de natură biologică, motrică şi psihică.

În categoria factorilor biologici intră: capacitatea de alternare rapidă a proceselor de

excitaţie cu cele de inhibiţie pe scoarţa cerebrală; viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe

căile aferente şi eferente; calitatea funcţională a analizatorilor;

calitatea inervaţiei musculare care determină contracţia şi apoi relaxarea;

valoarea surselor energetice existente în organism, mai ales la nivelul muşchilor.

În ceea ce priveşte factorii motrici putem aminti: nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi

motrice şi combinaţiile dintre acestea; capacitatea de anticipare a desfăşurării

ulterioare a mişcării şi utilizarea procedeelor tehnice cunoscute; anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în

care se desfăşoară mişcarea; reprezentarea corectă a mişcărilor noi ce

urmează a fi învăţate; memoria de scurtă şi lungă durată; gândirea rapidă şi mai ales gândirea creativă.

113

Din punctul de vedere al factorilor psihici ne referim la procesele de maturizare a sistemului nervos central şi la numărul de deprinderi motrice pe care le stăpâneşte individul.

Capacităţile coordinative depind (V.Tudor, 1999), de o serie de factori compuşi şi anume:

tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale fundamentale;

coordonarea intra- şi intermusculară; starea de funcţionalitate a analizatorilor; experienţa motrică şi bogăţia repertoriului

motric; vârsta, sexul; oboseala centrală sau periferică.

4.2.4.3. Forme de manifestare

Schnabel, citat de J.Weineck, 1992, consideră că există trei factori importanţi care definesc capacităţile coordinative: 1) capacitatea de conducere (ghidare) a mişcărilor; 2) capacitatea de adaptare şi readaptare motrică; 3) capacitate de învăţare motorie.

R.Manno, 1982, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002, consideră capacităţile coordinative formate din capacitatea de învăţare, capacitatea de dirijare şi control a mişcării şi capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării.

După Blume, 1981, citat de R.Manno, 1982, capacităţile coordinative sunt organizate sub forma unui sistem, cu numeroase intercondiţionări între componentele şi finalităţile acestuia.

114

Figură 9: Clasificarea capacităţilor de coordonare(Blume, citatde R.Manno,1982, V.Tudor, 1999)

115

Figură 10: Fundamentele capacităţii de coordonare(Hirtz, Rubensame,Wagner, 1972, citati de V.Tudor,1999)

Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără factorii fizici: forţa, viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexă în realizarea mişcării (V.Tudor, 1999)

O încercare de ierarhizare a capacităţilor coordinative a făcut Hirtz în 1982, citat de J. Weineck, 1994:

Factorii fizici şi formele de forţă influenţează capacităţile coordinative, deoarece un minim de forţă este necesar pentru a permite o mişcare agilă. De asemenea, este necesară o bună dozare a vitezei dacă este nevoie să intervină aptitudinea de a rezolva rapid o problemă motorie într-o anumită situaţie. Mobilitatea corticală care stă la baza capacităţilor coordinative este necesară pentru orientarea spaţială.

116

Figură 11: Ierarhizarea capacităţilor de coordonare(Hirtz,1982, citat de J.Weineck,1994)

4.2.4.4. Aspecte metodice de dezvoltare a îndemânării

În timpul evoluţiei individuale, nu există nici o concordanţă cronologică între capacitatea optimală de dezvoltare a coordonării motrice şi condiţia fizică (Israel,1977, citat de J.Weineck,1992). Biologic, organismul este pregătit de devreme pentru dezvoltarea coordonării motrice decât pentru perfecţionarea factorilor ce determină condiţia fizică.

O deficienţă în capacitatea de coordonare nu este rezultatul unor predispoziţii insuficiente, ci mai degrabă al unei lipse de stimulare în timpul primilor ani de viaţă (Winter,1976, citat de J.Weineck,1992).

117

Prima perioadă şcolară (8-10 ani) este considerată de J.Weineck,1992, citându-i pe Hirtz,1976 şi Stemmler,1977, ca fiind vârsta dezvoltării intense, în care capacitatea de reacţie sportivă ia amploare, capacitatea mişcărilor cu frecvenţe înalte, cea de dierenţiere spaţială şi de coordonare sub presiunea timpului-limită, echilibru şi îndemânare (cu precădere la fete).

În timpul celui de-al doilea stadiu şcolar, când are lor încheierea maturizării în zona corticală motrică se crează baza pentru cooperare a dintre motricitatea involuntară şi cea voluntară, dependentă de scoarţa cerebrală motorie (Kiphard,1970, citat de J.Weineck,1992)

La copii şi adolescenţi, procesele de adaptare la sarcinile fizice şi psihice urmează aceleaşi legi ca la adulţi. Acest tip de sarcină, după diferitele forme de efort, trebuie să se execute însă cantitativ şi calitativ în funcţie de particularităţile specifice vârstei şi de diferitele toleranţe la efort legate de vârstă.

Datorită dezvoltării extraordinar de rapide a sistemului nervos central în timpul copilăriei, trebuie acordată o importanţă deosebită educaţiei calităţilor de coordonare.

4.2.4.5.Testarea îndemânării

„Îndemânarea este o caracteristică specifică practicării fiecărei ramuri de sport, care a rezultat din educarea abilităţii generale cu mujloace specifice” (A.Dagnea, 1984).

Un subiect îndemânatic la o anumită mişcare nu este neapărat îndemânatic şi la altă mişcare, efectuată cu acelaşi segment al corpului (D.K.Mathews, citat de A.Dragnea, 1984).

Astfel, în opinia lui A.Dragnea, 1984, prima etapă a calităţii complexe, îndemânarea, se numeşte a mişcărilor abile, iar etapa a doua este cea a mişcărilor îndemânatice cu caracter specific diferitelor ramuri de sport. Instrumentele de investigare trebuie să ofere posibilitatea de a depista abilitatea generală, ca trăsătură aptitudinală şi de a măsura îndemânarea specifică fiecărei ramuri de sport, ca o calitate educată.

118

Probele privind abilitatea se referă la sensibilitatea chinestezică, echilibrul sub toate formele, simţul ritmului, coordonarea membrelor, precizia. Aceste testări se realizează în laborator şi mai puţin pe teren.

Există însă şi teste de teren, aplicabile în educaţia fizică şcolară. Ele poartă denumirea de parcursuri sau trasee aplicative, ştafete, unele dintre ele intrând în componenţa unor teste mai complexe de îndemânare, care cuprind probe separate pentru diferite segmente ale corpului.

Astfel, putem aminti aici testul de îndemânare al lui Newton care cuprinde trei probe: săritura în lungime de pe loc, deplasarea pe prăjină şi alergarea peste 10 garduri, proba de abilitate motrică a lui Barrow care cuprinde săritura în lungime de pe loc, aruncarea mingii de softball la distanţă, o alergare în zig-zag, aruncarea mingii în perete şi prinderea ei cât mai rapid timp de 15”, aruncarea mingii medicinale de 2,870 kg la distanţă şi alergare pe 54,84 m (60 yarzi), testul lui Cozens utilizat pentru testarea abilităţii atletice generale, testul în pătrat, testul de îndemânare la baschet, aruncarea la coş şi aruncarea la ţintă.

Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare pentru educaţie fizică la învăţământul gimnazial nu prevede nici o probă de control a calităţii motrice îndemânare.

119

Tabel 4: Metode de dezvoltare a coordonării (după T. Bompa, 2002)

Metodă Exemplu de exerciţiiPoziţie neobişnuită de începere a unui exerciţiu

Diferite exerciţii de sărituri (în lungime sau adâncime), laterale sau înapoi

Execuţia deprinderilor cu membrul opus sau într-o poziţie neobişnuită

Aruncarea discului sau a greutăţii cu braţul opus. Lovirea mingii cu piciorul opus; dribling cu mâna opusă. Box cu garda inversă.

Modificarea vitezei sau a tempoului/ritmului de execuţie a unei mişcări

Intensificarea progresivă a tempoului. Variaţii de tempo.

Restrângerea şi limitarea spaţiului de execuţie a deprinderilor

Reducerea spaţiului de joc în sporturile de echipă.

Schimbarea elementelor sau deprinderilor tehnice

Utilizarea de tehnici neobişnuite de sărituri în lungime. Execuţia cât mai comodă a tehnicii de săritură pe aparate sau obstacole, folosind piciorul de bătaie obişnuit şi celălalt picior.

Creşterea dificultăţii exerciţiilor prin alte mişcări

Diferite ştafete, curse suveică, cu diferite aparate, obiecte şi sarcini de realizat.

Combinarea deprinderilor cunoscute cu altele noi

Părţi sau elemente obişnuite din gimnastică. Joc cu sarcina de a folosi o deprindere nou învăţată.

Creşterea opoziţiei sau a rezistenţei opuse de un partener

Scheme tactice diferite contra unei echipe cu un jucător în plus.

Crearea unei situaţii de execuţie neobişnuite

Teren variat pentru alergare. Partide de joc pe diferite terenuri.

Antrenament din sporturi înrudite sau nu

Diferite jocuri sau meciuri. Elemente tehnice sau deprinderi din sporturi diferite.

120

121

4.2.5.Mobilitatea

Este capacitatea omului de a utiliza maximul potenţial anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare.

În literatura de specialitate, se întâlnesc frecvent noţiunile: mobilitate, supleţe sau flexibilitate, pentru definirea acestei calităţi motrice care influenţează efectuarea optimă a unui exerciţiu, a elementelor şi procedeelor tehnice, amplitudinea, forţa, viteza, expresivitatea şi eficienţa.

Factori de condiţionare a calităţii motrice mobilitatea sunt:

• supleţea coloanei vertebrale;• existenţa unei mobilităţi în articulaţii, care să permită

efectuarea diferitelor mişcări;• forma suprafeţelor articulare;• tonusul muscular şi capacitatea de întindere a

ligamentelor, tendoanelor şi a fibrelor musculare;• temperatura mediului ambiant;• predispoziţiile genetice, vârsta, sexul;• starea de oboseală;• pregătirea prealabilă a aparatului locomotor.Formele de manifestare a acestei calităţi motrice sunt:• generală;• specială.

O altă clasificare a acestor forme de manifestare a mobilităţii are drept criteriu caracterul: pasiv, activ sau mixt al acestuia.

Cele mai recomandate procedee metodice utilizate pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice sunt :

• exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor, la care se adaugă şi cele executate folosind propria greutate sau cea a aparatelor ajutătoare;

• exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin mic-şorarea sau mărirea amplitudinii;

• exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, apli-cate în situaţia în care se urmăreşte dezvoltarea elasticităţii unor

122

grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor;

• folosirea unor grupe de exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.) sau exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări etc.

• utilizarea metodei Stretching. Cuvântul stretch, (engl.) înseamnă „întindere”.

4.3. Deprinderile motrice

Deprinderea motrică este capacitatea de a însuşi în mod sistematic anumite cunoştinţe dintr-un domeniu. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, se dobândesc, se formează, iniţial, deprinderile de bază (mers, alergare, săritură, aruncare), dar şi cele utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, ridicarea şi transportul de obiecte-greu-tăţi, tracţiune-împingere etc.), începând cu perioada copilăriei şi continuând apoi, în procesul de instruire special organizat în cadrul programelor şcolare sau a antrenamentului sportiv.

În conformitate cu obiectivele procesului de învăţare, deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice procesului de kinetoterapie.

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-12).

Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţii fizice sistematice şi continuu repetate. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.

Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă”, specifică diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste senzaţii, în activitatea

123

practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii”, „simţul porţii”, „simţul zăpezii”, „simţul rachetei de tenis” etc.

O dată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a rolului atenţiei, abaterea de la concentrarea detaliilor de execuţie spre rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversari, coechipieri sau alţi factori externi.

Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp neuniform. Progresele sunt cu atât mai mici cu cât stadiul este mai avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile motrice sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu seamănă cu o altă deprindere motrică.

Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale ale subiecţilor. Acest lucru este important a fi reţinut mai cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. În execuţie, urmează aceeaşi succesiune a elementelor ce compun mişcarea, exerciţiul respectiv. Încercarea de a schimba ordinea desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi sau elemente tehnice.

În lucrările de specialitate, sunt prezentate mai multe păreri legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice. Astfel, după Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare, ajungând în final la faza de automatizare.

O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele trei faze ale formării deprinderilor motrice:

a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii;c) faza mişcării propriu-zise şi a stabilizării.Din punct de vedere psihologic, sunt enumerate patru faze:a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării cu deprinderea

respectivă; b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii;c) faza unificării elementelor componente;d) faza automatizării.O altă părere împărtăşită de mulţi specialişti, ce caracterizează

procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice, evidenţiază următoarele etape:

a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe baza demonstraţiei şi a explicaţiilor iniţiale;

b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;

124

c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a elementelor, a acţiunii, eliminarea mişcărilor greşite şi inutile din execuţia respectivă;

d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi

eliminarea progresivă a elementelor, a legăturilor defectuoase şi consolidarea celor care trebuie menţinute.

Majoritatea specialiştilor domeniului (7; 34; 51) consideră că, din punct de vedere metodic, există trei etape în formarea deprinderilor motrice:

a) Etapa I, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;

b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice.a) În etapa I, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a

deprinderilor motrice, se urmăreşte, în primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi învăţate. Reprezentarea corectă se realizează pe baza perceperii de către subiecţi a înlănţuirii raţionale a elementelor componente ale acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei necesare.

Demonstrarea unei acţiuni, a unei deprinderi motrice oferă „imaginea” mişcării respective, a elementelor componente şi a succesiunii lor. Pentru un succes în „înregistrarea”, perceperea corectă a deprinderilor motrice, se recomandă o alternare a ritmului normal de execuţie a exerciţiului cu ritmul mai lent, pentru a oferi posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai lung.

Explicaţiile date de cadrul didactic, antrenor sau kinetoterapeut asigură o orientare selectivă a subiecţilor, îndreptarea atenţiei lor pe o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă fondul învăţării. De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia senzaţiile ce apar în timpul execuţiei, actualizarea unor cunoştinţe şi deprinderi formate în activitatea anterioară.

În timpul explicaţiilor, se recomandă descompunerea deprinderii în elementele componente, ca şi folosirea atât a terminologiei specifice activităţii respective (educaţie fizică, sport sau kinetoterapie), cât şi a unor expresii care au rolul de a reda cât mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final, formarea unei corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a deprinderii motrice ce urmează a fi însuşită.

125

După formarea reprezentării corecte, se trece la iniţierea în tehnica mişcării respective.

După demonstraţia şi explicaţiile primite, elevii, sportivii sau pacienţii vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai asemănătoare cu modelul înfăţişat.

b) Cea de-a doua etapă, a formării deprinderilor motrice, este etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice şi se referă atât la un element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în condiţiile repetării multiple.

Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce la formarea conexiunilor temporale din scoarţa cerebrală şi, treptat, execuţia greoaie şi puţin cursivă – caracteristică începutului – capătă uşurinţă şi coerenţă, calitatea se îmbunătăţeşte. La început, calitatea scăzută poate avea cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen specific fazei iniţiale de formare a stereotipului dinamic. Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos, angrenarea unor muşchi inutili în executarea mişcării respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport optim cu marile funcţii ale organismului. Se poate observa o precipitare în tot ce se întreprinde, iar respriraţia ca şi circulaţia (ritmul cardiac) sunt deosebit de intense şi scade în general capacitatea la efort.

Aspectele semnalate, ca şi altele, sunt inerente începutului formării stereotipului dinamic şi cu timpul se elimină şi ca urmare a repetării, a înţelegerii tot mai bune de către subiecţi a modului de execuţie a exerciţiului fizic, a „modelului” spre care trebuie să se tindă. Atingerea unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm crescut, o amplitudine mare, acurateţe, expresivitate în mişcări. De asemenea, contribuie la formarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice în concordanţă cu caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime (7).

Pentru a diminua, a micşora cât mai mult efectele negative ale fenomenului de iradiere a excitaţiei în procesul de învăţare a deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile ce urmează a fi învăţate sau înaintea lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste exerciţii, prin structura lor, asigură formarea unor priceperi sau dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice nemijlocit subordonate deprinderilor respective. Ele contribuie la pregătirea selectivă a aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular, grăbind procesul de învăţare a deprinderilor motrice.

126

c) Etapa a III-a este etapa perfecţionării, automatizării deprinderii motrice şi se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă, ce urmăreşte automatizarea deprinderilor motrice.

Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt clasificate astfel:

a. După nivelul de automatizare:• elementare – deprinderile motrice complet automatizate şi

care au la bază mişcări cu caracter ciclic. Fazele se execută în aceeaşi ordine, înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului, ciclismului, schiului fond, canotajului etc.);

• complexe – sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni motrice aciclice (ca cele specifice unor activităţi sau sporturi, cum sunt: gimnastica, lupte, arte marţiale, judo şi mai ales jocurile sportive).

b. După finalitatea, utilitatea lor:• de bază: mersul, alergarea, aruncarea-prinderea, săritura;• utilitar-aplicative: căţărare, târâre, tracţiune-împingere,

escaladare, transport de greutăţi sau obiecte etc;specifice unor activităţi, ramuri sau probe sportive.c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi

valorificarea deprinderilor:• propriu-zise – cele care se formează prin multe repetări

stereotipe;• perceptive-motrice – influenţate în formare şi folosire de

ambianţă (schi, sporturi nautice etc.);• inteligent-motrice – cele care sunt influenţate în formare şi

mai ales în utilizare de adversarii de întrecere sau de condiţiile concrete în care se execută.

În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor motrice, s-a constatat că deprinderile învăţate anterior pot influenţa pozitiv sau negativ însuşirea altora noi.

Instruirea pozitivă este numită transfer, iar cea negativă, interferenţă.

De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt transferate din structura deprinderii vechi, în structura deprinderii noi.

Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care trebuie şi poate fi evitată printr-o planificare judicioasă a procesului de învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.

Timpul necesar pentru reuşita formării corecte a deprinderilor motrice depinde de gradul de complexitate a deprinderii motrice respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul

127

calităţilor motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi de motivaţia executantului.

A. Deprinderile motrice de bază sunt: mersul; alergarea; săriturile; prinderile-aruncările.

a. Mersul se deprinde corect când sunt respectate următoarele recomandări:

• executarea mersului cu braţ şi picior opus;• contactul labei piciorului cu solul să se realizeze pe pingea, după care urmează rularea pe întreaga talpă;• coordonarea amplitudinii oscilaţiilor corpului;• adaptarea respiraţiei la tempoul mersului;• poziţia trunchiului să fie în uşoară extensie, corpul relaxat.Cele mai frecvente greşelile întâlnite în efectuarea mersului,

care trebuie să constituie obiectul activităţii corective, sunt:• orientarea exagerată a picioarelor spre exterior;• oscilaţia laterală (legănarea) a corpului;• mers îngenunchiat (ci genunchii îndoiţi);• mers cu „târşirea” picioarelor;• mers cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte.Poziţii incorecte ale corpului, în mers:• umerii căzuţi;• spatele rotunjit;• mers săltat;• mers rigid (ţeapăn) ş.a.Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) ce pot fi utilizate

pentru perfecţionarea deprinderii motrice mers sunt foarte diverse. De exemplu: mers pe loc şi din mişcare, cu mişcarea activă a braţelor, cu ridicarea genunchilor, pe vârfuri, pe marginea internă sau cea externă a labei piciorului; mers ghemuit; mers în „pasul uriaşului”; mers în diferite formaţii; mers cu mânuirea unor obiecte; mers accelerat cu trecere în alergare etc.

b. Alergarea, ca deprindere motrică, de bază are multiple aplicaţii, mai ales în activitatea sportivă.

De la începutul învăţării acesteia, se va urmări efectuarea unei alergări corecte, economicoase, cu corpul relaxat. În procesul de învăţare a acestei deprinderi motrice, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

• contactul piciorului cu solul se va face pe pingea;

128

• trunchiul să fie uşor înclinat înainte;• capul ridicat, cu privirea orientată înainte la 7-8 m;• braţele să se mişte activ, pe lângă corp, uşor îndoite din

articulaţia cotului;• corpul relaxat, respiraţia regulată şi cât mai profundă.În timpul executării exerciţiilor de alergare, majoritatea

acestora se vor efectua cu viteza de deplasare medie (la o viteză de deplasare maximă, corpul este încordat), controlându-se modul de acţionare a tuturor segmentelor corpului.

Concomitent cu învăţarea alergării cât mai relaxate, se va urmări şi coordonarea alergării cu respiraţia.

Greşeli de urmărit spre a fi înlăturate:• corpul crispat;• trunchiul înclinat înapoi;• alergare îngenuncheată;• alergare pe toată talpa;• braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului, sau balansarea

lor în lateral;• mărimea necorespunzătoare a paşilor.Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) utilizate pentru

perfecţionarea alergării, ca şi în cazul mersului sunt numeros. De exemplu: mers alternat cu alergare; alergare cu joc de gleznă; alergare cu genunchii sus; alergare cu paşi încrucişaţi; alergare cu pendularea gambelor spre înainte şi spre înapoi; alergare în şir, în coloană şi alte variante; alergare pe teren variat; alergare accelerală, lansată etc.

c. Săriturile sunt, de regulă, desprinderi de pe sol printr-un efort şi angajarea aparatului osteo-articular, a sistemului muscular şi a funcţiilor de bază ale organismului.

Săriturile pot fi clasificate astfel: a) naturale – fără sprijin, executate pe loc, de pe loc sau din

mers ori alergare; peste obstacole, sau trecând, călcând pe obstacol; la coardă etc. Ele pot fi folosite în pregătirea organismului pentru efort, pentru influenţarea selectivă a aparatului locomotor, pentru dezvoltarea calităţilor motrice, în cadrul jocurilor de mişcare, a ştafetelor şi a parcursurilor aplicative, ca, de exemplu: sărituri ca mingea; sărituri cu întoarceri 90º, 180º, 360; sărituri cu genunchii la piept, sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sărituri cu forfecarea picioarelor, sărituri din fandat în fandat etc.

129

b) construite după un anumit algoritm – săriturile din gimnastica acrobatică, sportivă sau cea ritmică; săriturile din atletism, în lungime sau triplu etc.

Învăţarea săriturilor cu sprijin la aparate se realizează învăţând separat, fiecare fază a acesteia. În mod deosebit, se va avea în vedere următoarele:

• elanul să fie o alergare uniform accelerată;• alegerea corectă a locului de bătaie;• însuşirea corectă a zborului;• aşezarea corespunzătoare a palmelor pe aparat;• asigurarea condiţiilor materiale pentru o aterizare elastică;• evitarea unor posibile accidente.d) Prinderile-aruncările – stau la baza unor acte şi acţiuni

motrice folosite în activitatea cotidiană şi în cea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

Aruncările pot fi executate cu una sau ambele mâini, de pe loc sau din deplasare, din poziţii diferite, sub formă de: azvârliri, împingeri, lansări, rostogoliri şi respingeri. De asemenea, pot fi efectuate la ţintă sau la distanţă.

Prinderile sunt mai dificile decât aruncările, pentru că necesită aprecierea vitezei de deplasare a obiectului, a direcţiei, a înălţimii, a traiectoriei, a volumului obiectului, a forţei de contact etc.

Prinderea şi aruncarea şi se vor învăţa mai întâi de pe loc, acordând o atenţie deosebită alegerii dimensiunilor obiectelor utilizate.

B. Deprinderile utilitar-aplicativeDintre aceste deprinderi motrice fac parte: târârea, căţărarea,

escaladarea, tracţiunea-împingerea, ridicarea şi transportul de greutăţi/obiecte etc.

a. Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca exerciţiu fizic, această mişcare urmăreşte tonificarea musculaturii trunchiului şi spatelui, mobilitatea coloanei vertebrale, corectarea unor deficienţe etc.

Târârea se poate efectua prin mai multe procedee:• pe palme şi gambe;• pe antebraţe şi gambe;• pe o parte a corpului, fiind culcat (se foloseşte pentru

transport de greutăţi);• în poziţii culcat, facial şi dorsal, cu sau fără ajutorul membrelor.

130

Învăţarea deplasării prin târâre se face cu braţul şi piciorul opus, continuând cu deplasarea braţului şi piciorului de aceeaşi parte.

b. Tracţiunea şi împingerea urmăresc dezvoltarea forţei, prin acţiunea unor grupe musculare.

Tracţiunile pot fi:• între doi parteneri, aflaţi faţă în faţă, cu priza la mâini sau

aflaţi lateral cu priza la corp;• între două echipe a căror subiecţi se află dispuşi în şir, şi

fiecare apucă de o frânghie, sau dispuşi în linie, subiecţii ţinându-se de mâini ori de braţe.

Împingerile pot fi executate:• pe perechi ∙ palmă în palmă cu partenerii faţă în faţă; ∙ palmele pe umerii partenerilor sau în lateral; ∙ palmele pe omoplaţii partenerului; ∙ faţă în faţă, stând ghemuit sau într-un picior etc;• pe grupe, împingere cu o prăjină etc.În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, aceste

deprinderi motrice se execută, de regulă, în cadrul unor activităţi desfăşurate sub formă de întreceri, partenerii sau echipele trebuind să fie echilibrate ca forţă, greutate şi talie a componenţilor. De asemenea, se va avea în vedere ca solicitarea grupelor musculare să fie judicioasă, ca şi dozarea efortului, asigurându-se şi efectuarea pauzelor necesare revenirii organismului.

c. Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt exerciţii cu caracter preponderent de forţă, rezistenţă şi îndemânare şi se clasifică în:

• ridicări şi transport de obiecte; transportul acestora se poate face prin rostogolire, tragere, împingere, iar ridicarea şi purtarea poate fi realizate pe braţe, pe piept, pe spate, umeri; exerciţiile pot fi efectuate individual sau în grup;

• ridicări şi transport de persoane; transportul persoanelor se poate face în spate, pe umeri, prin susţinerea sub genunchi şi sub braţe, sub formă de „roabă” sau „în scăunel”.

Din punct de vedere metodic, la această deprindere motrică se va ţine seama de următoarele:

• însuşirea optimă a tehnicii de ridicare şi transport şi sincronizarea mişcărilor (apucare, ridicare, transport);

• solicitare alternativă a grupelor musculare şi „protejarea” coloanei vertebrale;

131

• în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în mod uniform pe toţi partenerii.

d. Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole înalte prin mijloace proprii. Exerciţiile de escaladare dezvoltă curajul şi unele calităţi motrice, ca: îndemânarea, forţa etc.

La executarea acestor exerciţii, se recomandă următoarele:• la alegerea unui obstacol ce urmează să fie escaladat, se va

ţine seama de accesibilitatea lui;• la început, se va folosi procedeul cel mai simplu (traversarea

prin culcarea abdomenului pe obstacol pentru trecerea în cealaltă parte), apoi pot fi folosite procedee mai complexe, ca: prin sărituri, păşire etc.

• locul de aterizare sau coborâre va fi asigurat corespunzător, eventual cu saltele de gimnastică;

• numărul repetărilor nu trebuie să ducă la acumularea unei oboseli mari;

• folosirea acestor deprinderi în jocurile de mişcare, ştafete sau parcursuri aplicative se va face numai după însuşirea tehnicilor de execuţie adecvate.

e. Căţărarea constă în urcarea şi coborârea pe un „aparat” (frânghie, scara fixă sau din frânghie, cadrul de gimnastică, banca de gimnastică aşezată vertical sau oblic etc.).

Căţărarea se poate efectua: cu deplasare orizontală (la frânghie, bancă, bară etc.), cu deplasare oblică (la frânghie sau scara de frânghie) sau verticală.

Întrucât exerciţiile de căţărare sunt în mare măsură exerciţii de forţă, se va acorda atenţie atât însuşirii tehnicii, cât şi dezvoltării grupelor musculare care contribuie la realizarea lor.

C. Folosirea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative

Deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative sunt prezente în întreaga activitate (prin sistemele de acţionare) şi prin unele activităţi special concepute şi desfăşurate în şcoală, cum sunt: parcursurile aplicative şi jocurile de mişcare.

C.1. Parcursurile aplicativeSunt structuri complexe în cadrul cărora se aplică deprinderile

motrice de bază şi utilitar-aplicative. Aceste parcursuri prezintă unele particularităţi, ca:

132

• se pot organiza în diferite condiţii, în funcţie de dotările materiale de care se dispune;

• asigură dezvoltarea calităţilor motrice;• se realizează o mobilizare mare (se pot organiza sub formă de

întrecere) şi creează o participare angajantă, o stare emoţională a participanţilor la aceste parcursuri;

• permit includerea unor elemente de problematizare în participarea subiecţilor la aceste parcursuri;

Parcursurile utilitar-aplicative pot fi caracterizate după:• elementele de bază din conţinutul lor;• dificultatea sarcinilor de rezolvat sau a obstacolelor incluse în

parcursul respectiv;• calităţile motrice solicitate;• lungimea traseului sau numărul obstacolelor.Pentru buna desfăşurare a parcursurilor utilitar-aplicative, se

recomandă respectarea următoarelor cerinţe organizatorice şi metodice:

• stabilirea numărului şi natura obiectelor şi aparatelor ce urmează a fi folosite şi verificarea lor prealabilă;

• amenajarea locurilor de aterizare, de regulă cu saltele de gimnastică, luându-se toate măsurile pentru prevenirea accidentelor;

• reglarea înălţimii obiectelor, a aparatelor după posibilităţile subiecţilor;

• anticiparea efortului depus de subiecţi în timpul desfăşurării parcursului prin:

∙ mărirea sau micşorarea numărului de aparate sau obiecte;∙ uşurarea sau îngreuierea unui exerciţiu;∙ repetarea de mai multe ori a parcursului;∙ creşterea sau reducerea vitezei de parcurgere a traseului;∙ micşorarea sau mărirea lungimii traseului;∙ modificarea înălţimii obiectelor, a aparatelor;∙ introducerea unor elemente de întrecere.∙ evitarea introducerii în porţiunile finale ale traseului a unor

exerciţii cu grad ridicat de dificultate.La alcătuirea parcursurile utilitar-aplicative, se va ţine seama

de:• gradul de însuşire a exerciţiilor solicitate tuturor subiecţilor în

timpul desfăşurării parcursului;

133

• vârstă şi sex;• posibilităţile motrice ale subiecţilor;• dotarea materială.C.2. Jocurile de mişcareJocurile de mişcare constituie importante mijloace ale

activităţii de educaţie fizică şi sportivă şi prezintă numeroase avantaje. Dintre acestea, pot fi enumerate următoarele:

• creează stări emoţionale pozitive;• contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, la

menţinerea unei stări optime de sănătate;• contribuie eficient la formarea deprinderilor şi priceperilor

motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri şi probe sportive;

• activitatea se desfăşoară, de regulă, în colectiv. Acest lucru presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale echipei, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi;

• contribuie la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;• jocul de mişcare permite manifestarea iniţiativei şi

independenţei în acţiuni, afirmarea gândirii, a creativităţii, iniţiativei, a capacităţii de anticipare şi a deciziei;

• jocurile, prin caracteristica lor principală – întrecerea –, stimulează competitivitatea, sporeşte interesul subiecţilor pentru activitate.

Clasificarea jocurilorCaracteristicile principale ale jocurilor sunt determinate de

natura lor, de vârsta celor care le practică, dotarea materială, anotimp, locul desfăşurării etc. Astfel, jocurile pot fi clasificate:

• K. Gross distinge următoarele categorii:∙ jocuri cu funcţii generale:∙ jocuri motorii;∙ jocuri senzoriale;∙ jocuri intelectuale;∙ jocuri de voinţă;∙ jocuri afective.∙ jocuri de experimentare;• W.Stern împarte jocurile în:∙ individuale;

134

∙ sociale.• Psihologul Ursula Şchiopu face următoarea clasificare din

punct de vedere al conţinutului:∙ jocuri de reproducere a unor evenimente;∙ jocuri de mişcare;∙ jocuri de creaţie;∙ jocuri cu subiect, cu reguli.• Gh. Cârstea, pe planul motricităţii, clasifică jocurile astfel:∙ jocuri de mişcare;∙ jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive;∙ jocuri sportive.De asemenea, în unele lucrări de specialitate se propun alte

clasificări ale jocurilor:a) După criteriul modului de organizare a participanţilor:∙ jocuri cu împărţirea colectivului pe grupe (sau echipe);∙ jocuri fără împărţirea colectivului pe echipe (grupe).b) După locul în care se efectuează:∙ jocuri în aer liber;∙ jocuri în interior.c) După „mediul” în care se desfăşoară:∙ jocuri pe suprafaţă uscată (teren, în sală etc.);∙ jocuri pe zăpadă;∙ jocuri pe apă.d) După zona geografică în care se desfăşoară:∙ jocuri la mare;∙ jocuri la munte.e) După cadrul „organizatoric”:∙ jocuri în lecţie;∙ jocuri în „recreaţia organizată”;∙ jocuri în activitatea independentă;∙ jocuri în tabere;∙ jocuri în staţiuni balneo-climaterice.f) După obiectivele instructiv-educative pe care le vizează:∙ jocuri pentru atenţie, captarea şi educarea acesteia;∙ jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază;∙ jocuri pentru deprinderi şi/sau priceperi motrice

(consolidarea, perfecţionarea sau verificarea acestora).g) După natura „materialelor folosite”:

135

∙ jocuri cu obiecte;∙ jocuri fără obiecte.h) După criteriul obiectivelor activităţii de educaţie fizică şi

sportivă:∙ jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice

de bază şi utilitar-aplicative (jocuri pentru alergare, pentru sărituri, pentru aruncări; jocuri pentru căţărare, jocuri pentru târâre, jocuri pentru escaladare etc.);

∙ jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor specifice diverselor ramuri şi probe sportive;

∙ jocuri pentru dezoltarea calităţilor motrice de bază;∙ jocuri pentru dezvoltarea atenţiei.În perioada preşcolară, în grădiniţă, jocul de mişcare ocupă

locul central în activitatea zilnică a copilului.Prezente în şcoală, în programele de educaţie fizică, în toate

ciclurile de învăţământ, jocurile de mişcare asigură într-un mod plăcut şi eficient realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive. De asemenea, utilizate în lecţii, în aproape toate „momentele” lecţiei (excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului locomotor) asigură o densitate crescută, atât motrică cât şi funcţională.

Jocurile de mişcare asigură un cadru de desfăşurare favorabil, deosebit de plăcut al activităţilor extraşcolare.

Unele recomandări metodice pentru asigurarea unei eficienţe crescute a jocurilor de mişcare:

• alegerea jocului trebuie să ţină seama de vârsta şi sexul participanţilor, de particularităţile somato-funcţionale şi psihice ale subiecţilor, de nivelul lor de pregătire;

• regulile jocului trebuie înţelese şi respectate de către toţi participanţii la joc;

• să se aibă în vedere condiţiile materiale şi climaterice în care se desfăşoară;

• echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al participanţilor;

• în situaţiile în care desfăşurarea jocului reclamă existenţa mai multor arbitri, aceştia vor fi nominalizaţi de către cel care conduce

136

activitatea respectivă, din rândul unor persoane apreciate pentru competenţa şi obiectivitatea lor;

• folosirea posibilităţilor de stimulare a spiritului competitiv al participanţilor la joc.

4.4. Priceperile motrice

Unii autori le numesc abilităţi care permit valorificarea conştientă, în condiţii neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice stăpânite de subiect.

Priceperea motrică, în cazul unor deprinderi motrice simple, precede acestora. Această anticipare se numeşte „pricepere motrică simplă, elementară” şi reprezintă prima etapă, cea a iniţierii în bazele tehnice ale deprinderilor motrice. După familiarizare, în condiţii noi, neprevăzute, subiectul selectează şi apoi execută deprinderile motrice care se impun, în funcţie de condiţiile variabile; această pricepere motrică este denumită „complexă”.

Majoritatea specialiştilor consideră însă că priceperea motrică apare ca un element de valorificare a deprinderii motrice în condiţii nestudiate în prealabil, având sensul de iscusinţă, dibăcie, măiestrie sau pregătire temeinică.

Priceperile motrice au ca suport şi totodată influenţează procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea creatoare, imaginaţia etc.

În funcţie de experienţa motrică, de numărul şi varietatea deprinderilor motrice pe care le stăpâneşte, subiectul poate executa în mod conştient deprinderile motrice neînsuşite încă.

Caracteristicile priceperilor motrice:• sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice

voluntare;• aria lor de manifestare depinde de nivelul pregătirii motrice;• fac parte din sfera măiestriei motrice;• sfera cea mai largă de aplicare a lor o reprezintă jocurile de

mişcare, parcursurile, traseele aplicative, jocurile sportive, ştafetele etc.

• se bazează şi influenţează procesele cognitive: memoria, gândirea creatoare, imaginaţia etc.;

• se consolidează prin folosirea metodelor moderne de instruire.

137

Obişnuinţele sunt considerate, în numeroase lucrări de specialitate, activităţi voluntare, care exprimă preferinţe, predilecţii sau pasiuni pentru un anumit gen de activitate. Obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar ele nu sunt simple tehnici şi modalităţi de acţiune. Ele au rezonanţe puternice, susţinute de convingeri ferme şi exprimă modul de comportare a fiecărui individ, în diferite situaţii.

4.5. Învăţarea motrică

Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv - motrică precum şi cea motrică propriu - zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament întâlnite în viaţa de zi cu zi.

După Epuran şi Holdevici (1993) “în învăţarea motrică, elementele exteroceptive, proprioceptive sau raţionale sunt implicate cu ponderi diferite după natura activităţii şi acţiunilor pe care le compun”. Majoritatea autorilor arată că este greu de diferenţiat net învăţarea perceptiv - motrică de cea motrică, elementul perceptiv fiind prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea unor deprinderi închise.

“Învăţarea perceptiv - motrică prezintă aspecte diferite, ea constând din stabilizarea relativă a unor răspunsuri motrice în raport cu datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai activităţii;

Învăţarea motrică constă din acte comportamentale în care reacţiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive”.

După M. Epuran şi V. Horghidan (1995): Învăţarea senzori - motrică (denumită şi perceptiv - motrică)

constă din modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a unui răspuns performant, la condiţiile perceptive noi şi care implică fie formarea de noi coordonări senzori - motrice, fie creşterea preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent;

Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică

138

sau proprioceptivă (de exemplu, cântatul la pian sau dactilografierea după metoda “oarbă”, activităţile sportive ca basebalul patinajul ş.a.)”

Deosebirile dintre învăţarea motrică şi cea perceptiv - motrică nu sunt atât de mari încât să justifice tratarea lor separată. Deoarece controlul senzorial perceptiv este dosebit de important în execuţia gesturilor motrice, efectuarea celor mai automatizate mişcări va depinde de indicatorii perceptivi interni sau externi.

Vom prezenta în continuare o sinteză a definiţiilor propuse de diferiţi cercetători ai acestui domeniu realizată de Jean-Pierre Famose:

“Învăţarea motrică este un proces intern de natură cognitivă care permite modificarea comportamentului de fiecare dată când subiectul se confruntă cu o sarcină faţă de care nu are un răspuns adaptat. A nu avea răspuns adaptat înseamnă a nu fi capabil de a îndeplini un obiectiv autoimpus sau stabilit din exterior, dar poate să însemne, de asemenea, în cazul în care sarcina este îndeplinită, că efortul fizic şi / sau mental este considerabil;

Învăţarea este o modificare durabilă de comportament care se produce în timpul interacţiunii dintre organism şi mediu. Toate modificările comportamentale a căror origine este alta decât cea datorată practicii şi experienţei nu pot fi considerate ca relevând învăţarea.

Atunci când modificarea comportamentală este produsul repetării aceleiaşi sarcini vorbim de învăţare prin exerciţiu, iar când se datorează îndeplinirii de sarcini diferite, vorbim de învăţare prin transfer.”

Din toate aceste definiţii se desprinde un concept subiacent celui de învăţare motrică şi anume, cel de adaptare. Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare, ea fiind înţeleasă ca adaptare a individului la mediul ambiant.

O altă idee importantă care se desprinde din definiţiile de mai sus este cea a proceselor cognitive interne activate în timpul actului învăţării. Modificarea comportamentală care este produsul învăţării se află sub control cognitiv, ceea ce înseamnă că întreaga serie de operaţii cognitive interne este direcţionată pentru a determina această modificare comportamentală.

139

Considerarea învăţării ca o formă particulară de adaptare reprezintă, în esenţă, înţelegerea acestui proces în termenii rezolvării de probleme. Într-unul din studiile sale Jean-Pierre Famose arată că, de fapt, nu poate fi vorba desre învăţare motrică în afara existenţei unei probleme motrice de rezolvat. În consecinţă, activitatea de rezolvare de probleme motrice trebuie să se afle în centrul tuturor achiziţiilor motrice.

Din punct de vedere motric, neluînd în considerare existenţa unui antrenament programat, planificat, fiecare copil devine mai performant în execuţia deprinderilor motrice complexe în concordanţă cu înaintarea în vârstă, cu dezvoltarea şi experienţa. Nivelul eficienţei atins în diverse sarcini depinde de funcţionarea şi integrarea numeroaselor procese sau mai bine zis de abilitatea de:

îndreptare a atenţiei spre informaţiile situaţionale pertinente;

interpretare a informaţiei disponibile şi utilizare a experienţei anterioare;

a lua decizia adecvată în selecţia răspunsului; a trata informaţia, a lua decizia şi de a reacţiona atât de

repede pe cât o cere sarcina; a controla informaţiile retroactive pertinente; a particulariza şi adapta răspunsul la situaţia impusă pentru

a atinge scopul cu succes.

4.5.1. Perspective asupra tratării informaţiilor

Sarcinile motrice pe care poate să le îndeplinească un copil depind de un număr mare de factori. Consideraţiile asupra tratării informaţiilor indică faptul că la performanţa motrică contribuie mai multe procese impuse de sarcină şi informaţiile interne. Performanţele în deprinderile perceptiv-motrice pot fi considerate ca necesitănd operaţii cum ar fi traducerea, transmiterea, sintetizarea informaţiilor şi, în unele cazuri, generarea de răspunsuri motrice. Este implicată de asemenea şi stocarea informaţiilor în memorie.

De-a lungul dezvoltării şi maturizării normale copiii devin din ce în ce mai capabili de a analiza situaţii, de a selecta indiciile

140

pertinente, de a organiza şi elabora planuri pentru o mişcare sau o serie de mişcări şi de a utiliza informaţiile retroactive disponibile.

După cum indică cercetările, la vârste diferite copiii pot să înveţe să-şi îmbunătăţească capacitatea de tratare a informaţiilor în sensul unei eficienţe crescute în interiorul limitelor lor de dezvoltare.

Reiese de aici necesitatea de a cunoaşte mai bine rolul proceselor cognitive în îmbunătăţirea performanţelor motrice, de a şti cum pot tinerii începători să-şi utilizeze mai bine capacităţile cognitive în timpul învăţării şi execuţiei deprinderilor motrice.

4.5.2. Problema motrică şi învăţarea motrică

Cercetarea asupra învăţării avansează ideea că nu poate exista învăţare motrică decăt în măsura în care există o problemă motrică de rezolvat.

Interesantă în acest moment devine noţiunea de problemă motrică, raportul între noţiunea de problemă motrică şi cea de sarcină motrică şi modul cum o problemă poate favoriza învăţarea.

Într-o primă abordare situaţia problematică poate fi considerată ca fiind o perturbare sau dezorganizare în echilibrul stabilit între individ şi mediul înconjurător, perturbare sau dezorganizare care, dacă se menţine, poate determina afectarea integrităţii corporale. Este important de precizat că individul trebuie să specifice, în termeni mai mult sau mai puţin generali, tipurile de efecte pe care trebuie să le obţină în scopul restabilirii echilibrului.

Etapele de activare şi generare a mişcărilor (voluntare) sunt următoarele (Bernstein, 1967):

perceperea, evaluarea situaţiei şi a aspectelor pe care individul le sesizează;

anticiparea modificării situaţiei, care prin intermediul acţiunilor sale trebuie să revină la normal; în această etapă este deja prezentă problema motrică şi conţine mai multă informaţie decăt etapa anterioară;

decizia asupra acţiunii pe care urmează să o întreprindă; decizia asupra modului de acţiune şi resursele disponibile.

141

Aceste etape reprezintă un program de rezolvare a problemei, după care urmează procesul de rezolvare concretă sub formă de activitate motrică. Rezolvarea unei probleme motrice implică fie selecţia celor mai adecvate miloace dintre cele existente, fie o combinare nouă a acestora sau elaborarea de mijloace în întregime noi.

142

Rezolvarea de probleme motrice nu se diferenţiază de achiziţia unor deprinderi motrice. Noţiunea de problemă motrică nu trebuie limitată doar la cazul individului care nu are la îndemână un răspuns imediat disponibil şi care trebuie să-şi elaboreze mijoace de rezolvare în întregime noi.

4.5.3. Sarcina motrică şi învăţarea motrică

4.5.3.1. Noţiunea de sarcină motrică

La o primă abordare această noţiune pare uşor de definit. După definiţiile date de cea mai mare parte a dicţionarelor sarcina motrică reprezintă:

muncă pe care individul are obligaţia de a o efectua, impusă din exterior sau autoimpusă;

un anumit comportament obligatoriu.În accepţiunile curente, sarcina indică ceea ce este de făcut,

acţiunea care se desfăşoară. Noţiunea de sarcină vehiculează ideea de prescripţie sau chiar de obligaţie şi evocă ceea ce este pus în joc de către subiect pentru a execută aceste prescripţii, pentru a-şi îndeplini obligaţiile.

Proprietăţile fundamentale ale sarcinii, ce rezultă de mai sus sunt:

noţiunea de sarcină face trimitere la ideea de prescripţie, de obigaţie;

sarcina comportă diferite constrângeri care trebuie respectate, altfel subiectul iese în afara sarcinii.

4.5.3.2. Elementele sarcinii motrice

Scopul şi gradul de specificare a acestuia: o sarcină poate presupune un scop explicit sau implicit. Acesta poate fi considerat explicit atunci când este prezentat unui subiect şi un observator independent poate verifica dacă scopul respectiv a fost atins.

143

Există numeroase forme de comportament care nu corespund acestei definiri; spre exemplu, comportamentele care pot fi emise ca răspuns la un scop fixat de subiectul însuşi. În acest caz vorbim despre scop implicit.

Un scop poate fi, de asemenea, bine definit sau insuficient definit. Un scop bine definit (sau bine specificat) presupune o specificare clară a unei stări, condiţii, etc. care trebuie atinsă de către practicant. Atunci când un scop este bine definit, rezultatul obţinut poate fi descris ca un fenomen foarte clar. Spre exemplu, un săritor în înălţime poate doborâ sau nu ştacheta. Nu există situaţie intermediară între reuşită şi eroare. Când un scop este insuficient definit, o multitudine de rezultate intermediare pot fi acceptate prin raportare la o scală calitativă relativă. Spre exemplu, comportamentele apărute în urma unei prescripţii generale cum ar fi: “Copii, o să primiţi fiecare câte un echipament complet de schi şi timp de o oră faceti fiecare ce doriţi”. În acest caz, scopul este insuficient specificat şi orice rezultat obţinut este acceptabil.

În ceea ce priveşte natura efectului pe care dorim să-l producem, datorită existenţei unei mari varietăţi de sarcini motrice, se impune necesitatea clasificării acestora. După criteriul categoriilor de scopuri pot fi diferenţiate trei tipuri de sarcini mortice:

sarcini ce vizează creşterea cantităţii de informaţii provenind din mediu; acestea sunt comportamente de explorare (implică o mobilizare a corpului sau numai a unui analizator - ochiul, spre exemplu);

modificări ale raporturilor fizice cu mediul; acestea sunt comportamente ce presupun acţiunea fizică;

modificarea comportamentului unui subiect; este vorba despre comportamente de comunicare ce constau în emiterea de informaţii. Scopul poate fi material, prezent în mediu şi, în acest caz,

evaluarea rezultatelor în încercarea de atingere a lui sunt posibile prin constatare sau comparare directă.

În cazul unui scop reprezentat mental, posibilitatea de comparare în vederea evaluării va depinde de maniera mai mult sau mai puţin clară în care scopul este prezent în mentalul celui care trebuie să îndeplinească sarcina. Totuşi, concret sau reprezentat, scopul rămâne

144

un punct de referinţă cu care subiectul îşi poate compara rezultatele materiale obţinute. Ceea ce diferă în cele două cazuri este gradul mai mic sau mai mare de uşurinţă în îndeplinirea sarcinii.

Astfel acţiunile subiectului se reglează în funcţie de scop.

4.5.3.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului

A. Condiţii de mediu de natură bio - informaţionalăAceste condiţii sunt legate de variabilitatea mediului. Ele sunt

reprezentate de sursele de informaţie externe pe care practicantul trebuie să le ia în considerare în mod necesar pentru ca scopul să poată fi atins.

Condiţiile de mediu de natură bio-informaţională sunt în primul rând în relaţie cu configuraţia spaţială şi temporală a lumii exterioare. Noţiunea de mediu este înţeleasă ca fiind un continuum de constrângeri spaţiale şi temporale, pe parcursul cărora previzibilitatea evenimentelor variază de la certitudine la incertitudine. Imcertitudinea mediului nu este numai spaţială sau temporală, ci poate fi, de asemenea, evenimenţială.

B. Condiţii de natură biomecanicăCondiţiile biomecanice sunt în relaţie cu aptitudinea

organismului de a ţine cont, în cursul acţiunilor sale, de forţele externe cum ar fi gravitaţia, masa, inerţia. Legile fizice dictează anumite proprietăţi de care subiectul trebuie să ţină cont pentru ca mişcările sale să-şi atingă scopul. Condiţiile de mediu de natură biomecanică sunt reprezentate de forţele externe: rezistenţa aerului, forţele de reacţie, forţele de frecare, suprafeţele de suport, instrumentele utilizate, etc.

Caracterul anticipat al scopului

Noţiunea de scop poate fi utilizată aici ca sinonimă celei de obiectiv. Aceşti doi termeni fac referinţă la intenţia actului motric. Este necesară cunoaşterea intenţiei practicantului deoarece aceaste diferenţiază abilitatea în execuţia mişcării. Din punct de vedere comportamental, intenţia are mai multe caracteristici:

anticiparea rezultatului; selecţia mijloacelor;

145

menţinerea orientării comportamentului în direcţia utilizării mijloacelor;

atingerea unui nivel final al scopului; posibilitatea de înlocuire ce permite utilizarea altor mijloace

pentru corectarea erorilor sau pentru a răspunde la nişte condiţii speciale.Noţiunea de scop sau obiectiv defineşte un rezultat de atins,

o modificare de obţinut în mediul înconjurător. Scopul este, deci, o anticipare a consecinţelor acţiunii care apar sub formă de modificări care afectează fie mediul (obiectele din mediu şi relaţiile dintre ele), fie subiectul, fie relaţiile între subiect şi mediu. Noţiunea de scop desemnează de asemenea un rezultat anticipat, fixat din exterior sau autoimpus. Astfel, scopul are un dublu rol: de declanşare a acţiunii şi de ghidare a acesteia.

În ceea ce priveşte declanşarea acţiunii scopul determină atât o anticipare a modificărilor de produs, cât şi o organizare a activităţii interne şi a mişcării ce va fi programate pentru atingerea sa.

Ghidarea acţiunii este posibilă datorită faptului că scopul constituie un cadru de referinţă la care subiectul poate să-şi raporteze rezultatele în permanenţă. Astfel devine posibilă estimarea reuşitei sau a eşecului, a diferenţei care separă rezultatele obţinute de cele dorite. În funcţie de aceste estimări sunt introduse corectări ce vizează optimizarea acţiunii. Măsura în care va fi disponibilă această referinţă va juca un rol foarte important în procesul de optimizare a acţiunii şi, în final, în învăţarea motrică.

C. Poziţia corpului subiectului în momentul îndeplinirii sarciniiUna dintre condiţiile care însoţesc execuţia motrică este şi

poziţia corpului în momentul execuţiei. Corpul se poate afla în deplasare, în dezechilibru sau chiar imobil. Luarea în considerare a acesteia este esenţială pentru îndeplinirea sarcinii.

Toate aceste condiţii care însoţesc realizarea scopului constituie în acelaşi timp şi factori limitativi în învăţarea motrică. Pentru realizarea sarcinii este necesar ca subiectul sa le ia în considerare, să depăşească dificultăţile apărute şi să utilizeze aceste condiţii în sens constructiv.

146

4.5.3.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în atingerea scopului

O sarcină motrică implică anumite prescripţii legate de secvenţialitatea gestuală necesară atingerii scopului. Aceste prescripţii se referă la procedura preconizată de profesor şi nu la cea utilizată de cel care trebuie să îndeplinescă sarcina. Aceste prescripţii trebuie considerate ca elemente importante ale sarcinii deoarece atunci când are loc o încălcare a procedurii (spre exemplu, îi cerem subiectului să urce numai în braţe pe frânghie iar el nu respectă această cerinţă) atingerea scopului nu poate fi acceptată pentru această sarcină. Trebuie consemnate şi prescripţiile de regulament care stabilesc anumite limitări. Toate aceste prescripţii pot fi utilizate de către profesor sau antrenor în scopul facilitării sau îngreuierii sarcinii de îndeplinit.

Pentru un subiect, la un moment dat, o sarcină este caracterizată de mai multe variabile: calitatea senzorială a stimulilor, previzibilitatea lor, compatibilitatea stimul - răspuns, complexitatea răspunsului, etc. Aceşti parametri pot caracteriza şi mediul de desfăşurare sau caracteristicile stabile ori instabile ale subiecţilor (îndemânarea, nivelul de antrenament). Constituie, de asemenea, o descriere a situaţiei în termenii numeroaselor variabile şi reprezintă constrângeri impuse sistemului de către sarcină. În interiorul acestor constrângeri sistemul este liber să-şi mobilizeze resursele în vederea îndeplinirii sarcinii.

Importanţa noţiunii de ‘’sarcină’’ în învăţarea motrică

Procesul de învăţare motrică este de o importanţă capitală pentru achiziţia de deprinderi motrice. Acesta permite modificarea comportamentului motric al individului de fiecare dată când se confruntă cu o sarcină motrică faţă de care nu are un răspuns adaptat. Descrierea sarcinii este absolut necesară pentru înţelegerea procesului de învăţare.

Oamenii de ştiinţă specialişti în domeniul învăţării motrice au încercat întotdeauna să răspundă la întrebarea "Cum învaţă individul ?". În prezent, teoreticienii cred că întrebarea prezintă două aspecte.

Primul se referă la problemele motrice pe care trebuie să le rezolve individul pentru a se adapta la mediul înconjurător.

Cel de-al doilea aspect se referă la modul cum învaţă individul.

147

Ambele aspecte sunt la fel de importante, cu atât mai mult cu cât ele sunt dispuse într-o ordine logică: descrierea a "ce" este în mod logic anterioară celei de "cum".

4.5.3.5. Relaţia problemă motrică - sarcină motrică

Analiza învăţării motrice, ca formă particulară a procesului de adaptare, a dus la naşterea noţiunii de problemă motrică şi, prin extensie, la noţiunea de sarcină motrică. În timpul procesului de învăţare, individul trebuie să organizeze o formă particulară de mişcare pentru a rezolva o problemă motrică. Nu poate fi înţeles procesul de achiziţie fără să ne referim la probema pe care caută să o soluţioneze cel care învaţă. Bernstein (1967) a fost printre primii care au pus în discuţie chestiunea problemei motrice în sensul achiziţiei de deprinderi motirice: “Întreaga noastră experienţă în studiul activităţii motrice, a abilităţilor motrice şi a dezorganizării clinice a arătat cu o mare claritate că sandardul determinant pentru programarea activităţii motrice, efectuarea şi corectarea sa prin conexiuni feed - back nu poate fi, într-o manieră sau alta, decât formarea şi reprezentara unei probleme motrice”.

Astăzi, în opinia mai multor autori, este important ca, înainte de a şti "cum învaţă indivizii ?", să se pună întrebarea "ce anume învaţă ?".

Este de asemenea interesant de constatat că Bernstein a anticipat distincţia actuală între sarcină motrică (ceea ce trebuie făcut) şi problemă motrică (modul de acţiune pentru a îndeplini sarcina respectivă). Se poate vorbi de problemă motrică în măsura în care procesele de rezolvare conduc la elaborarea unui răspuns nou.

Preocupările pentru efectuarea distincţiei între problema motrică şi sarcina motrică au continuat, în prezent ea fiind uşor de formulat. Se subliniază faptul că în învăţarea motrică este vorba despre rezolvare de probleme, deci despre sarcini necesitând elaborarea unui răspuns nou. Se face diferenţierea între acest tip de sarcini şi cel în care răspunsul este deja elaborat, permiţând declanşarea sa imediat ce condiţiile de declanşare sunt identificate. În primul caz se vorbeşte despre problemă motrică iar în cel de-al doilea despre non-problemă

148

motrică. Criteriile pentru stabilirea disticţiei între problema motrică şi non-problema motrică nu sunt încă stabilite cu claritate.

Non-problema poate fi definită ca o interacţiune individ-sarcină al cărei rezultat derivă din activarea promptă a comportamentelor motrice imediat disponibile (supraînvăţate) caracterizate prin mişcări stereotipe, automatizate. Problema este generată de interacţuni care nu determină un anumit comportament sau, mai precis, induc o conduită de încercare şi eroare urmată de construirea sau utilizarea de comportamente noi, soluţii noi pornind de la cele anterioare.

Gradul de dificultate al problemei motrice este sinonim cu gradul de dificultate al sarcinii. Astfel, noţiunea de sarcină o înglobează perfect pe cea de problemă motrică. Noţiunea de sarcină este, deci, mai generală decât cea de problemă. După cum am arătat anterior, când este vorba despre problemă motrică devine clar faptul că subiectul nu dispune de o soluţie imediată. Atunci când vorbim însă despre sarcină motrică nu este important dacă subiectul posedă sau nu soluţie motrică.

4.5.4. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de probleme

Primul lucru important de precizat este că soluţia pentru o problemă motrică se obţine prin mijloace intelectuale, iar cel de-al doi-lea se referă la dificultatea sarcinii care trebuie să fie adecvată posibilităţilor subiectului. În acest sens vorbim despre dificultate optimală.

În ceea ce priveşte prima caracteristică, rezolvarea presupune o anumită implicare din partea subiectului. După unii autori, nu se poate vorbi despre problemă motrică atunci când subiectul rezolvă situaţia prin intermediul deprinderilor de care dispune în momentul respectiv, chiar dacă trebuie să le modifice pentru a obţine rezultatul scontat. Se consideră că problema motrică este prezentă atunci când pentru rezolvarea ei este necesară formarea unei noi conduite prin mijloacele intelectuale de care dispune subiectul.

Privind această ultimă argumentare, există două opinii importante care merită prezentate şi discutate mai pe larg.

Prima este aceea că învăţarea motrică şi adaptarea aparţin unui alt domeniu decât cel al rezolvării de probleme. Potrivit acestei opinii

149

formarea unei deprinderi motrice sau sportive nu are nimic în comun cu rezolvarea de probleme. Această idee se opune celor prezentate până acum, ştiind că învăţarea, caz particular al adaptării, constă în mod esenţial în rezolvarea problemelor apărute în interacţiunea cu mediul.

A doua opinie este este aceea că nu putem vorbi despre problemă motrică decât în măsura în care procesul de rezolvare face apel la mijloace intelectuale. Această opinie găseşte largi ecouri în rândul specialiştilor. Când se vorbeşte despre mijloace intelectuale se are în vedere faptul că acestea presupun, în general, implicarea conştientului. O opinie contrară acestei argumentări arată că procesele cognitiva implicate în învăţarea motrică sunt în majoritate subconştiente, inaccesibile conştiinţei. Se impune o examinare mai aprofundată a celor două opinii (Robert N. Singer).

În ceea ce priveşte opinia care disociază rezolvarea de probleme de învăţarea motrică întrebarea care se pune este: ce se învaţă cu adevărat la sfârşitul unuiproces de învăţare şi cum este stocat în memorie rezultatul acestui proces ? În măsura în care este vorba despre probleme motrice, mijloacele de rezolvare implică, în mod necesar, o mobilizae specifică a siestemului motor. Cu alte cuvinte o formă paticulară de coordonare şi control motric. Este interesant de ştiut dacă forma particulară cerută pentru rezolvarea problemei este deja disponibilă, ceea ce implică o selecţi e printre mijloacele deja existente sau este vorba de o combinaţie nouă a acestora. În cel de-al doilea caz problemă nu este numai de a atinge un scop determinat în sensul modificării din interior a mediului, ci mai degrabă elaborarea mijloacelor necesareatingerii scopului sau elaborarea unei forme noi şi adecvate de coordonare şi control. Potrivit acestei opinii numai în cel de-al doilea caz se poate vorbi de achiziţie de deprinderi motrice. Privind modul de concepere a naturii acestei noi forme de coordonare şi control motric există, de asemenea, două concepţii total diferite. Prima afirmă că este îmbunătăţită o mişcare particulară. După adepţii acestei concepţii, pentru a învăţa o mişcare subiecţii învaţă să reproducă senzaţia kinestezică percepută în timpul uneia sau mai multor execuţii motrice corecte anterioare. Este ceea ce preconizează, printre altele, teoriile comportamentaliste ale învăţării şî modelul cibernetic denumit “bucla închisă”

150

Cea de-a doua concepţie, mult mai actuală , afirmă că “ceea ce este învăţat” este o “soluţie motrică”. De la o repetare la alta subiectul încearcă, nu reproducerea unei mişcări sau a unei senzaţii kinestezice, ci să înveţe a combina diferiţii parametri ai unei mişcări pentru a atinge scopul propus. Cu alte cuvinte abilitatea de a atinge un rezultat fixat anterior este o soluţie motrică, iar, în acest sens, ceea ce se învaţă este o metodă, o regulă care se perfecţionează pe măsura efectuării încercărilor. Mişcarea în sine nu este obiectul învăţării ci constituie rezultanta.

Pentru Bernstein (1967) "ceea ce este învăţat" este soluţia problemei pusă de sarcina motrică şi nu de mişcarea care rezultă. Mişcarea produsă nu este decât consecinţa aplicării acestei soluţii:

"Procesul de antrenament în vederea achiziţiei de noi deprinderi motrice rezidă, în principal, în căutarea progresivă de soluţii motrice optimale pentru problemele puse. În consecinţă practica privită de manieră adecvată, nu constă în repetarea succesivă a încercărilor de soluţionare a aunei probleme motrice, ci în rocesele de rezolvare a acestei probleme prin tehnici care se modifică şi se perfecţionează de la o repetare la alta".

Mişcarea executată pentru reuşita sarcinii motrice nu este niciodată aceeaşi de la o încercare la alta. Este fals a pretinde că o singură mişcare poate permite atingerea scopului sarcinii. Pe parcursul unui şir de repetări mişcarea nu poate fi realizată identic şi nu se percepe aceeaşi senzaţie chinestezică. Prezentând aceste aspecte Singer afirmă că învăţarea motrică şi rezolvarea de probleme aparţin aceluiaşi domeniu. El adaugă că, la o primă abordare, această soluţie motrică, produs al învăţării, este departe de a prezenta caracteristicile unei soluţii de natură intelectuală, implicând conştiinţa, gândirea etc.

Privitor la cea de-a doua opinie potrivit căreia nu poate fi vorba despre o problemă motrică decât în măsura în care în procesul de rezolvare se face apel la procese intelectuale, s-a încercat răspunsul la următoarea întrebare: Deprinderea morică, produsul învăţării, este de natură intelectuală sau poate fi mai degrabă considerată ca un mijloc de adaptare generală, nefiind forţat conştientă?

Până de curând, în didactica EFS era acceptată prima variantă. Se făcea o diferenţiere clară între situaţia de redescoperire şi situaţia problemă.

151

Sarcinile aparţinând categoriei de "redescoperire" sunt cele ale căror scop se concretizează printr-o amenajare materială a mediului. Propune un sistem de constrângeri foarte ferm care determină apariţia foarte rapidă a comportamentului dorit.

O "situaţie problemă" este cea care permite acumularea de cunoaştere fără o trnsmitere directă. Cunoaşterea este mascată, în situaţia problemă, activitatea subiectului permiţând acumularea.

Literatura actuală asupra didacticii EFS arată că emergenţa cunoaşterii în urma proceselor de descoperire, altfel spus soluţia găsită problemei motrice este, în esenţă, de natură conştientă. Este vorba, de exemplu, despre: reguli de acţiune, principii, roluri tactice. Formele de evaluare care sunt ataşate sarcinilor prescrise solicită conştientizarea de către elev a acestor principii sau reguli.

În exemplele de mai sus este vorba despre o pedagogie de rezolvare de probleme în care predomină intenţia, unde conştientizarea principiilor, regulilor constituie în realitate scopuri intermediare pentru atingerea unui obiectiv principal. Preocuparea de a permite elevilor descoperirea de soluţii motrice este redusă. Obiectivul vizat este de a-i determina pe elevi să înveţa strategii de planificare, organizare,control şi verificare a progresului spre obiectiv. Este privilegiat stadiul de intenţie în detrimentul calui de acţiune. Subiecţii sunt capabilisă înţeleagă scopurile intermediare şi logica lor, dar execuţia, realizarea lor este mai dificilă.

După Singer este la fel de necesară înţelegerea acestor scopuri ca şi crearea potenţialului îndeplinirii lor.

Utilizarea deprinderilor, ca produs al învăţării, se face în mare parte în afara controlului conştiental individului. Deci nu poate fi vorba despre mijloace intelectuale în utilizarea soluţiilor motrice, în cazul de faţă.

Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din care, cu siguranţa nu lipseşte "inteligenţa activă" şi duce la o deprindere motrică stabilizată a cărei "inteligenţă activă" se resţrânge. Inteligenţa activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.

Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înţeleasă în moduri foarte diferite: fie ca demers intelectual solicitând mijloace conştiente, deliberate, fie ca inteligenţă sub o formă generală de adaptare, neimplicând activarea forţată a operaţiilor gândirii.

152

4.5.5. Caracteristicile deprinderii motrice formate

După M. Epuran şi I. Holdvici (1993):a. Deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei

voluntare a omului şi, ca atare, ele sunt conduse şi formate în mod conştient. La un nivel superior de învăţare, actele decurg repede, cu precizie şi uşurinţă, ca urmare a efortului personal de constituire şi rafinare a programului de acţiune. Până la faza de automatizare a unora dintre deprinderile motrice, în care mişcările sunt dirijate aparent involuntar, subiectul depune eforturi remarcabile, realizănd un număr foarte mare de mişcări prin repetare.

b. Deprinderile motrice reprezintă modificarea calitativă a execuţiei, ca urmare a exersării mişcărilor.

c. Deprinderile motrice sunt structuri de mişcări coordonate, constând din integrarea în sisteme motrice a unităţilor mai simple însuşite anterior.

d. Deprinderile motrice au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a indicatorilor care constituie elementele informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor. De la perceperea indicatorilor principali se trece la sesizarea unor însuşiri mai puţin evidente, dar importante pentru performanţă.

e. Deprinderile motrice se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, fapt ce permite corectarea pe moment a unor inexactităţi ce pot apărea pe parcurs.

f. Stabilitatea relativă în condiţii variabile şi plasticitatea sunt însuşiri importante ale deprinderior motrice. Deprinderile îşi conservă structura de ansamblu în condiţii schimbate, ele nefiind niciodată reproduse identic, detaliil modificându-se datorită unor cauze interne sau externe.

g. Ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezintă de cele mai multe ori ca structuri individuale, determinate de însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare.

h. Formarea deprinderilor motrice este condiţionată de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi cum ar fi:

aptitudinile motrice; motivaţia;

153

nivelul instruirii; cantitatea şi eşalonarea exersărilor; aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.

4.5.6. Sensibilitatea

După P.P.Neveanu şi M. Golu (1970), sensibilitatea este o funcţie obiectiv determinată. Funcţia sensibilităţii este condiţionată de necesităţi obiective de ordin biologic, impuse de procesul adaptării organismului la mediu. Sensibilitatea este produsul evolutiei materiei vii şi constituie o condiţie esenţială pentru întreţinerea la un nivel adaptativ optim a proceselor vitale şi pentru asigurarea dezvoltării biopsihice a individului. Ca proprietate a materiei, sensibilitatea există numai în cadrul unei forme concrete de mişcare a acesteia şi se evidenţiază numai în procesul interacţiunii formei respective cu alte forme.

În ceea ce priveşte geneza sensibilităţii, aceasta a apărut odată cu lumea organică. Condiţia esenţială a existenţei fiinţei vii este realizarea unor schimburi permanente de substanţe cu mediul înconjurător. În cadrul acestor interacţiuni, organismul se comportă ca un factor activ, care nu numai că primeşte influenţele acestuia, dar, la rândul său acţionează asupra mediului producând diferite modificări.

Senzaţiile proprioceptive sunt reprezentate de senzaţiile chinestezice împreună cu cele de echilibru.

Senzaţiile chinestezice sunt de natură musculo-articulară şi informează asupra mişcării şi poziţiei diferitelor părţi ale corpului. La nivelul senzaţiilor proprioceptive

154

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cârstea Gh., Educaţia fizică. Teoria şi bazele metodicii, Editura ANEFS, Bucureşti, 1997.

2. Dragnea A., Bota A., Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,Bucureşti, 1999.

3. Epuran M., Metodologia cercetării activităţii corporale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996.

4. Gheorghe G.I., Calităţi motrice – dezvoltare prin mijloace specifice atletismului, Editura Palestra, 2007.

5. Ionescu A., Creşterea şi dezvoltarea, Editura Stadion, Bucureşti, 1970.

6. Kiriţescu C., Palestrica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.

7. Marcu V., Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie, Editura Universităţii Oradea, 1997.

8. Nicu A., Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, 9. Todea S., Teoriei educaţiei fizice şi sportive, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999.10.Todea S., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi

kinetoterapie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999.

11.Todea S., Teoria activităţilor sportive, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2006.

12.Todea, Septimiu Florian, Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998.

13.x x x Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1974.

155

CUPRINSUL

Cuvânt introductiv

Capitolul I – Motricitatea – delimitări conceptuale1.1. Mişcarea – formă de manifestare a materiei vii1.2. Motricitatea – concept şi elemente de structură1.3. Alţi termeni, alte noţiuni importante

1.3.1. Dezvoltarea fizică1.3.2. Cultura fizică

1.4. Teorii explicative ale activităţii motrice

Capitolul II – Ştiinţa activităţilor motrice2.1. Aspecte generale2.2.Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, discipline ştiinţifice de sinteză. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu alte ştiinţe 2.3. Teoria activităţilor sportive

Capitolul III – Caracteristicile motricităţii la diferite etape de viaţă

3.1. Perioade de dezvoltare3.1.1. Perioade de creştere şi dezvoltare3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de involuţie (senescenţă)

3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale vieţii

3.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate3.2.4. Educaţia fizică şi sportivă la vârstă înaintată

Capitolul IV – Capacitatea motrică4.1. Aspecte generale4.2. Calităţi motrice

4.2.1. Viteza

156

4.2.1.1. Definiţii4.2.1.2. Factori de condiţionare4.2.1.3. Forme de manifestare4.2.1.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei4.2.1.5. Testarea vitezei

4.2.2. Rezistenţa4.2.2.1. Definiţii4.2.2.2. Factori de condiţionare4.2.2.3. Forme de manifestare4.2.2.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei4.2.2.5. Testarea rezistenţei

4.2.3. Forţa4.2.3.1. Definiţii4.2.3.2. Factori de condiţionare4.2.3.3. Forme de manifestare4.2.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forţei4.2.3.5. Testarea forţei

4.2.4. Îndemânarea4.2.4.1. Definiţii4.2.4.2. Factori de condiţionare4.2.4.3. Forme de manifestare4.2.4.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea îndemânarea4.2.4.5. Testarea îndemânarea

4.2.5. Mobilitatea4.3. Deprinderi motrice4.4. Priceperile motrice4.5. Învăţarea motrică

4.5.1. Perspective asupra tratării informaţiilor4.5.2. Problema motrică şi învăţarea motrică4.5.3. Sarcina motrică şi învăţarea motrică

4.5.3.1. Noţiunea de sarcină motrică4.5.3.2. Elementele sarcinii motrice4.5.3.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului4.5.3.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii)în atingerea scopului

157

4.5.3.5. Relaţia problemă motrică – sarcină motrică4.5.4. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de probleme4.5.5. Caracteristicile deprinderilor motrice formate4.5.6. Sensibilitatea

158