+ All Categories
Home > Documents > Curs Suine 2007

Curs Suine 2007

Date post: 13-Aug-2015
Category:
Upload: myn0ra
View: 374 times
Download: 17 times
Share this document with a friend
Description:
curs
337
BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR 1 PÃSÃRIN BENONE TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR EDIŢIA A II-A REVIZUITĂ ŞI ADĂUGATĂ - Iaşi 2007 -
Transcript

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

1

PÃSÃRIN BENONE

TEHNOLOGIA CREŞTERII

SUINELOR

EDIŢIA A II-A REVIZUITĂ ŞI ADĂUGATĂ

- Iaşi 2007 -

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

2

Comisia de analiză: - Preşedinte: prof. dr. Ioan VACARU-OPRIŞ. Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi - Membrii: - prof. dr. Ştefan DIACONESCU

Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi de Medicină Veterinară Bucureşti - prof. dr. Gheorghe TĂRĂBOANŢĂ Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi Tehnoredactare: Ing. Cristina Harhătă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂSĂRIN, BENONE Tehnologia creşterii suinelor / Benone Păsărin. – Iaşi : Editura Ion Ionescu de la Brad, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-7921-88-8 636.4

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

3

CUPRINS

ARGUMENTUM PARTEA I – BAZELE BIOLOGICE ŞI PRODUCTIVE ALE SUINELOR.............. 6 CAPITOLUL 1 - IMPORTANŢA, SITUAŢIA ŞI TENDINŢE ACTUALE ÎN CREŞTEREA SUINELOR ................................................................................................10

1.1. Importanţa creşterii suinelor.............................................................................10 1.2. Avantajele creşterii suinelor.............................................................................12 1.3. Situaţia creşterii suinelor pe plan mondial .......................................................14 1.4. Situaţia creşterii suinelor în ţara noastră ..........................................................17 1.5. Tendinţe în creşterea suinelor ..........................................................................19

CAPITOLUL 2 - FILOGENIA ŞI EVOLUŢIA SUINELOR .........................................22 2.1. Originea şi clasificarea zoologică a suinelor....................................................21 2.2. Caracterizarea speciilor sălbatice .....................................................................23 2.3. Modificări survenite în urma domesticirii şi perfecţionării .............................25 2.4. Formarea şi specializarea raselor de suine .......................................................26

2.4.1. Factori care au contribuit la formarea raselor de suine .....................26 2.4.2. Caracterizarea suinelor primitive ......................................................27 2.4.3. Rasele de suine de formaţie veche ....................................................30 2.4.4. Rasele de suine de formaţie nouă ......................................................31 2.4.5. Rasele de suine perfecţionate (amelioratoare) ..................................32

CAPITOLUL 3 - ÎNSUŞIRILE MORFOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE SUINELOR ................................................................................................................34

3.1. Insuşirile morfologice generale........................................................................34 3.1.1. Dezvoltarea corporală .......................................................................34 3.1.2. Conformaţia corporală.......................................................................35 3.1.3. Constituţia suinelor ...........................................................................38 3.1.4. Tipurile morfo-productive la suine ...................................................40 3.1.5. Particularităţi de culoare....................................................................41

3.2. Însuşirile fiziologice şi productive ...................................................................42 3.2.1. Temperamentul suinelor....................................................................44 3.2.2. Comportamentul suinelor..................................................................45 3.2.3. Ierarhia de grup .................................................................................48 3.2.4. Stresul la suine ..................................................................................50

CAPITOLUL 4 - PRODUCŢIILE SUINELOR ŞI EVALUAREA LOR........................53 4.1. Factori care influenţează producţiile suinelor ..................................................53

4.1.1. Factorii endogeni (interni).................................................................54 4.1.2. Factorii exogeni (externi) ..................................................................57

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

4

4.2. Aprecierea producţiei de carne.........................................................................59 4.2.1. Aprecierea producţiei de carne pe animalul viu................................59 4.2.2. Aprecierea producţiei de carne după sacrificare ...............................61 4.2.3. Calităţile cărnii la suine.....................................................................66 4.2.4. Calităţile grăsimii de porc .................................................................71 4.2.5. Subprodusele obţinute de la suine.....................................................72

CAPITOLUL 5 - RASELE DE SUINE............................................................................74 5.1. Rasele de suine importate.................................................................................75

5.1.1. Rasa Marele alb (Large White) .........................................................75 5.1.2. Rasa Landrace ...................................................................................76 5.1.3. Rasa Duroc ........................................................................................78 5.1.4. Rasa Hampshire.................................................................................81 5.1.5. Rasa Yorkshire ..................................................................................80 5.1.6. Rasa Pietrain......................................................................................81 5.1.7. Rasa Landrace belgian ......................................................................82 5.1.8. Rasa Edelschwein..............................................................................83 5.1.9. Rasa Wessex......................................................................................84 5.1.10. Rasa Chester-White.........................................................................85 5.1.11. Alte rase de suine importate în ţara noastră ....................................86

5.2. Rasele şi populaţiile de suine indigene ............................................................88 5.2.1. Rasele indigene .................................................................................88 5.2.2. Populaţii de suine crescute în ţara noastră ........................................91

5.3. Rase de suine crescute în alte ţări.....................................................................94 5.3.1. Rasele de suine din Anglia ................................................................94 5.3.2. Rase de suine din S.U.A....................................................................94 5.3.3. Rasele de suine din C.S.I...................................................................96 5.3.4. Rasele de suine din Europa centrală şi din Balcani...........................96

CAPITOLUL 6 - AMELIORAREA - FACTOR PRIORITAR ÎN SPORIREA PRODUCŢIILOR LA SUINE .................................................................97

6.1. Ameliorarea prin selecţie .................................................................................97 6.1.1. Progresul genetic şi factorii care îl influenţează ...............................98 6.1.2. Ameliorarea prin selecţie a unor însuşiri la suine .............................101

6.1.2.1. Conformaţia corporală........................................................102 6.1.2.2. Producţia de purcei.............................................................104 6.1.2.3. Precocitatea ........................................................................105 6.1.2.4. Calitatea carcasei................................................................105

6.1.3. Formele, procedeele şi metodele de selecţie la suine........................107 6.1.3.1. Formele de selecţie.............................................................107 6.1.3.2. Procedee de selecţie ...........................................................108 6.1.3.3. Metodele selecţiei...............................................................109

6.1.4. Organizarea şi tehnica selecţiei la suine............................................111 6.1.4.1. Selecţia suinelor pe bază de testări.....................................112

6.1.5. Selecţia suinelor prin clasare (bonitare) ............................................121 6.1.6. Creşterea suinelor în rasă curată........................................................123

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

5

6.2. Ameliorarea prin încrucişare............................................................................125 6.2.1. Încrucişări în scopul ameliorarii raselor de suine..............................126 6.2.2. Încrucişările de producţie (în scopuri economice imediate) .................................................................127 6.2.3. Hibridarea la suine ............................................................................134

6.2.3.1. Formarea liniilor consangvine............................................136 6.2.3.2. Realizări în domeniul hibridării .........................................138

6.3. Principiile şi parametrii programului de ameliorare a suinelor........................141 6.3.1. Principiile programului de ameliorare...............................................141 6.3.2. Parametrii programului de ameliorare...............................................144

CAPITOLUL 7 - ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA REPRODUCŢIEI LA SUINE..........................................................................................................................145

7.1. Momentul introducerii la reproducţie a tineretului suin...................................145 7.2. Activitatea sexuală la scroafă ...........................................................................147 7.3. Sisteme de reproducţie la suine........................................................................149

7.3.1. Sistemele de montă şi tehnica efectuării montelor............................149 7.3.2. Însămânţările artificiale.....................................................................151 7.3.3. Diagnosticul gestaţiei ......................................................................153 7.3.4. Intensivizarea reproducţiei la suine...................................................155

CAPITOLUL 8 - SISTEME DE EXPLOATAŢII A SUINELOR...................................159 8.1. Sistemul de exploataţie extensiv ......................................................................160 8.2. Sistemul de exploataţie semiintensiv ...............................................................160 8.3. Sistemul de exploataţie intensiv-industrial ......................................................162

8.3.1. Principiile organizatorice ale sistemului intensiv-industrial........................................................................................162 8.3.2. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie în exploataţiile intensiv-industriale .............................................................165 8.3.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive în exploataţiile semintensive .......................................................................168

8.3.3.1. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive în exploataţiile gospodăreşti sezoniere cu 20 de scroafe-matcă....................................................169 8.3.3.2. Activitatea de producţie pentru exploataţiile gospodăreşti cu flux continuu şi un efectiv de 50 de scroafe-matcă ....................................................................171

CAPITOLUL 9 - FURAJELE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA PRODUCŢIILOR LA SUINE.................................................................................................................................175

9.1. Furajele utilizate în hrana suinelor şi influenţa lor asupra producţiilor...................................................................................................175

9.1.1.Furajele concentrate ...........................................................................176 9.1.2.Furaje proteice de origine vegetală .......................................................178 9.1.3.Furaje de origine animală ..................................................................180 9.1.4.Furajele proteice de origine mixtă .....................................................181 9.1.5. Nutreţurile combinate........................................................................185

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

6

9.2. Factorii care influenţează valorificarea hranei la suine....................................189 9.2.1. Factorii dependenţi de animal ...........................................................189 9.2.2. Factorii dependenţi de mediu ............................................................191

9.2.2.1. Alimentaţia .........................................................................192 9.2.2.2. Implicaţiile utilizării furajelor mucegăite în hrana suinelor ............................................................................................197 9.2.2.3. Condiţiile de întreţinere......................................................198

PARTEA A II-A TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI DE EXPLOATARE A SUINELOR ...................................................................................................................200 CAPITOLUL 10 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE MONTĂ-GESTAŢIE ...................................................................................................200

10.1. Tehnologia creşterii vieruşilor şi exploatării vierilor.....................................200 10.1.1. Alimentaţia vierilor şi vieruşilor de reproducţie .............................201 10.1.2. Întreţinerea vierilor de reproducţie..................................................204 10.1.3. Exploatarea vierilor de reproducţie .................................................205

10.2. Tehnologii în exploatarea scrofiţelor şi scroafelor.........................................207 10.2.1. Tehnologia instituită în perioada de pregătire pentru montă ...........................................................................................................208 10.2.2. Organizarea reproducţiei în unităţile cu flux continuu....................212 10.2.3. Tehnologii în exploatarea femelelor gestante .................................214

CAPITOLUL 11 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE MATERNITATE................224 11.1. Sistemele de întreţinere din sectorul de maternitate.......................................224 11.2. Pregătirea şi desfăşurarea activităţilor în maternitate ....................................234

11.2.1. Pregătirea compartimentului (sau a boxelor de fătare) ...................234 11.2.2. Pregătirea scroafelor........................................................................236 11.2.3. Microclimatul din maternitate.........................................................236 11.2.4. Desfăşurarea fătărilor ......................................................................238

11.3. Producţia de lapte şi factorii care o influenţează............................................240 11.3.1. Colostrul şi laptele de scroafă .........................................................240 11.3.2. Factorii care influenţează producţia de lapte la scroafă ..................243

11.4. Alimentaţia scroafelor cu purcei ....................................................................246 11.4.1. Nivelul şi tehnica de hrănire a scroafelor lactante ..........................248

11.5. Aspecte tehnice în creşterea purceilor sugari .................................................252 11.5.1. Pierderile de purcei sugari şi evitarea lor ........................................253 11.5.2. Alimentaţia suplimentară a purceilor sugari ...................................256 11.5.3. Înţărcarea purceilor .........................................................................263

CAPITOLUL 12 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE CREŞĂ................................267 12.1. Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat .................................................267

12.1.1. Întreţinerea tineretului în boxe speciale ..........................................268 12.1.2. Întreţinerea tineretului în continuare în boxele de fătare-creştere .........................................................................................272

12.2. Microclimatul din creşă..................................................................................273 12.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţilor în creşă ...........................................274

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

7

12.4. Alimentaţia tineretului înţărcat.......................................................................275 12.4.1. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive.......................................275 12.4.2. Tehnica hrănirii tineretului înţărcat.................................................278

12.5. Tehnica recuperării tineretului insuficient dezvoltat corporal .......................282 CAPITOLUL 13 - TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE ÎNGRĂŞĂTORIE...............286

13.1. Alimentaţia suinelor la îngrăşat......................................................................286 13.1.1. Necesarul de energie şi de substanţe nutritive ................................286

13.2. Metodele de îngrăşare-finisare a suinelor ......................................................289 13.2.1. Îngrăşarea suinelor pentru carne .....................................................289 13.2.2. Îngrăşarea pentru bacon ..................................................................295 13.2.3. Îngrăşarea mixtă a suinelor .............................................................299 13.2.4. Îngrăşarea suinelor pentru grăsime .................................................303

13.3. Întreţinerea porcinelor la îngrăşat şi microclimatul din adăposturi ..........................................................................................................304 13.4. Tehnologia de creştere a tineretului suin de reproducţie................................306

13.4.1. Creşterea tineretului de reproducţie în rasă curată ..........................307 13.4.2. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de înmulţire .................................................................................................309 13.4.3. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de hibridare..................................................................................................309 13.4.4. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de producţie .................................................................................................310

CAPITOLUL 14 - COLECTAREA, TRATAREA ŞI VALORIFICAREA DEJECŢIILOR ..................................................................................................................312

14.1. Caracteristicile dejecţiilor provenite de la suine ............................................313 14.1.1. Caracteristicile cantitative ...............................................................313 14.1.2. Caracteristicile calitative .................................................................313

14.2. Colectarea şi evacurea dejecţiilor de suine ....................................................315 14.3. Metode de epurare a dejecţiilor de suine........................................................317 14.4. Valorificarea dejecţiilor de suine ...................................................................319

14.4.1. Utilizarea dejecţiilor ca îngrăşământ...............................................320 14.4.2. Utilizarea dejecţiilor ca medii de cultură ........................................320 14.4.3. Autocoprofagia la suine ..................................................................321

CAPITOLUL 15 - TRANSPORTUL SUINELOR ...........................................................322 15.1. Reguli generale de transport...........................................................................322 15.2. Pregătirea şi efectuarea transportului de suine...............................................323 15.3. Consecinţele transportului..............................................................................325

CAPITOLUL 16 TEHNOPROFILAXIA SUINELOR....................................................329 16.1. Măsuri generale privind sănătatea suinelor....................................................329 16.2. Dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea adăposturilor .....................................330

BIBLIOGRAFIA .........................................................................................................332

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

8

ARGUMENTUM

Moto:

Crudul mistreţ, cu-ai lui colţi întorşi, stârnit către luptă, vrând vânătorii să sfâşie, colţii cei albi îşi găteşte, fruntea îşi pleacă-n pământ şi spumă îi curge din gură, gata să rupă - iar ochii-i parcă sunt gemeni cu focul…”

HESIOD - Scutul lui Hercule

Încă din cele mai vechi timpuri, creşterea suinelor, în ţara noastră, a constituit o preocupare importantă a populaţiei umane, mai ales pentru cei din mediul rural. Pentru început, a predominat o creştere extensivă a unor populaţii primitive de porcine, având la bază rasele Stocli şi Mangaliţa, precum şi alte populaţii locale. Activitatea de creştere a suinelor, pe principii moderne, a condus la elaborarea unor tehnologii adecvate de producţie, din ce în ce mai performante, care să ţină seama atât de cerinţele de ordin general ale speciei în cauză cât şi ale categoriilor de vârstă, de stările fiziologice, scopurile de producţie etc., luându-se în considerare şi cererea pieţii pentru diferitele sortimente de produse obţinute în urma sacrificării. Şi în ţara noastră, creşterea suinelor este o ramură economică foarte importantă, aceasta caracterizându-se prin intensivizarea producţiei, începând cu producerea de purcei şi terminându-se cu livrarea continuă, ritmică şi constantă, a indivizilor îngrăşaţi pentru sacrificare. Practicarea exploatării intensive a porcinelor impune, în primul rând, ridicarea continuă a performanţelor de producţie, având la bază nivelul şi gradul de ameliorare a populaţiilor de animale, alături de asigurarea la nivel optim a condiţiilor de mediu. În etapa actuală, se mai pune problema organizării activităţii de producţie şi în exploataţiile cu efective mai reduse, ca un răspuns la specificul perioadei post tranziţie, când privatizarea trebuie să constituie un factor precursor pentru dezvoltarea intreprinderilor mijlocii, în măsură să regleze, mai eficient, economia de piaţă pentru produsele rezultate de la suine. Pentru aceasta, se impune o cunoaştere profundă a condiţiilor concrete din teren, care trebuie să includă posibilităţile de cultivare rentabilă a cerealelor (porumb, orz, ovăz etc.) şi a unor leguminoase (soia, mazăre etc.), secondate de alegerea mărimii şi specializării fermei şi apoi coroborarea cu calitatea materialului biologic (rase, metişi etc.), cu alimentaţia adecvată, cu sistemul de întreţinere considerat oportun şi cu alte considerente economice. În aceste condiţii, proprietarul sau fermierul speciaslizat în creşterea porcinelor, trebuie să fie un cunoscător perfect al tuturor proceselor tehnice şi economice din fermă, să participe în mod activ şi competent la proiectarea, amplasarea şi finisarea adăposturilor, la montarea instalaţiilor şi alegerea utilajelor necesare, să conducă direct procesele

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

9

tehnologice şi să exploateze eficient reproducătorii, îmbinând cu abilitate şi pricepere factorii tehnici cu cei biologici şi economici. Prin lucrarea de faţă, autorul îşi propune să contribuie la cunoaşterea aspectelor legate de creşterea suinelor, indiferent de tipul de exploataţie, aşa încât activitatea de producţie să poată fi implementată în programele zootehnice (pe diferite termene), inclusiv cu participarea unităţilor intensiv-industriale, însă organizate şi retehnologizate pe principii noi, care să răspundă într-o mai mare măsură cerinţelor economiei concurenţiale. Pentru elucidarea noţiunilor pregătitoare, în capitolele 1-10, se tratează aspectele fundamentale specifice suinelor, iar în capitolele 11-16 se prezintă cele mai moderne tehnologii de producţie, pe tipuri de exploatare, pe sectoare de activitate (cu indicarea condiţiilor reale din teren sau zonă), aşa încât reluarea şi demararea activităţii să fie posibilă în cel mai scurt timp şi cu investiţii reduse. Manualul se adresează studenţilor de la facultatea de Zootehnie, specialiştilor în creşterea animalelor, proprietarilor care deţin porcine şi altor persoane dornice să investească în ferme zootehnice de profil, precum şi experţilor diferitelor bănci, care doresc să sprijine, prin credite, producătorul agricol. Autorul

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

10

PARTEA I BAZELE BIOLOGICE ŞI PRODUCTIVE

ALE SUINELOR

CAPITOLUL 1

IMPORTANTA, SITUATIA ŞI TENDINTE ÎN CRESTEREA SUINELOR

1.1. Rolul şi importanţa creşterii suinelor

Societatea umană, şi în perioada actuală parcurge o etapă deosebit de complexă, caracterizată printr-o “explozie” demografică şi prin ridicarea continuă a nivelului de trai. În acest context, alimentaţa umană capătă noi valenţe, impunându-se de urgenţă:

- sporirea cantitativă şi calitativă a produselor alimentare; - repartizarea lor echitabilă, atât pe plan general cât şi zonal; - utilizarea tuturor resurselor de hrană; - găsirea de noi sortimente cu conţinuturi sporite în substanţe nutritive, îndeosebi

proteice. Din estimările efectuate de către oamenii de ştiinţă şi de instituţiile specializate se

apreciază că, atât în anul 2005 cât şi în perspectiva anilor 2050, produsele animaliere (carne, lapte, ouă etc.) vor continua să deţină ponderea în alimentaţia umană.

Împortanţa pentru consum a cestor produse rezidă în aprecierea nivelului de trai şi de dezvoltare a unei ţări, sau popor, avându-se în vedere un complex de indicatori, între care sunt inclusi şi nivelurile producţiilor animaliere, raportate pe locuitor. Produsele animaliere, conţinând şi cele mai mari proporţii de substanţe proteice, unele cu mare valoare biologică, sunt asimilate unei alimentaţii raţionale şi ştiinţifice.

Carnea rezultată din creşterea suinelor a contribuit şi va continua să aducă un aport substanţial în acoperirea necesarului de substanţe proteice – indicator de bază în aprecierea nivelului de civilizaţie - şi, prioritar, în asigurarea sănătăţii umane.

În prezent se apreciază că necesarul mediu zilnic de substanţe proteice pentru om este de cca. 70 g, din care cel puţin 40 g trebuie să provină din produsele animaliere. Carnea rezultată de la suine trebuie să acopere, zilnic, în medie, 20 g de substanţe proteice, cu unele variaţii impuse de perceptele religioase şi de posibilităţile de creştere a acestei specii.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

11

Tabelul 1

Cererea internă de produse animaliere, pe structura socială a ţărilor, între anii 1980-2005

Din care în ţările: Specificare U.M. Total

mondial dezvoltate în curs de dezvoltare gr.I

în curs de dezvoltare gr.II

Consumul de proteine (g/zi/loc) în anul 1980 g 66 96 63 58

Cererea de proteine (g/zi/loc) în anii 2020-2030

g 100-105 - - -

Ritmuri medii anuale prognozate în perioada 1980-1990

% - 2,26 5,73 4,93

Ritmuri medii anuale prognozate în perioada 1990-2000

% - 1,34 5,55 4,82

Cererea internă de produse animale pentru anul 1990

mil.to - 208,4 35,5 162,7

Cererea internă de produse animale pentru anul 2000

mil.to - 238,3 68,4 263,5

Cererea internă de produse animale pentru anul 2005

mil.to - 239,0 70,2 266,8

*Conform analizelor FAO, 2006

După recomandările F.A.O., O.M.S. ca şi ale unor specialişti români, o persoană “standard” trebuie să primească zilnic între 2800-3000 kcal. şi circa 1 g proteină pentru fiecare kg greutate, pentru care sunt necesare anual circa 73 kg carne (în carcasă), din care: 13,3 kg de bovină. 5,1 kg de ovină, 27,9 kg de porcine, 15,9 kg de pasăre şi 10,5 kg din alte resurse (în principal din carne de peşte), alături de circa 240 kg lapte şi produse din lapte şi 280 ouă.

Carnea suinelor se caracterizează printr-o valoare energetică superioară faţă de cele obţinute de la celelalte animale de fermă; aceasta furnizează, în medie, 2700 kcal/kg, în timp ce carnea de bovine oferă doar 1600 kcal/kg, iar cea de ovine 1400 kcal/kg.

În viitorul apropiat, acoperirea necesarului de proteină se va face, în principal, prin sporirea cantităţilor de carne provenită de la bovine şi ovine, secondate de cea rezultată de la porcine şi păsări, aspecte impuse de posibilităţile limitate de cultivare a “cerealelor furajere” necesare ultimelor două specii.

În alimentaţia umană, raţiile de hrană se întocmesc având la bază atât valoarea energetică (exprimată prin conţinutul în kcal), cât şi conţinutul în substanţe proteice. Din acest punct de vedere, carnea de porc (fără slănină şi osânză) este mai echilibrată faţă de celelalte produse similare, dacă luăm în considerare raportul energo-proteic.

Trebuie consemnat faptul că, în cercetările mai recente, se recomandă utilizarea în hrana umană, într-o proporţie mai mare, a alimentelor de origine vegetală; aceasta ca urmare a faptului că, la animale, se înregistrează un coeficient de transformare foarte redus al

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

12

proteinelor vegetale în cele animale, între 14-29%. De menţionat, pe această linie, că porcinele posedă un coeficient de transformare cuprins între 8-24%; la carnea de porc acesta fiind de 12,5%. Deci sunt suficiente motive să încurajăm creşterea suinelor, ca variantă economică determinată de particularităţile biologice acceptate de organimul uman.

Impedimentul principal îl constituie, pentru unele sortimente de carne de porc, conţinutul prea mare în lipide. Pe această linie, s-au făcut unele interpretări greşite asupra relaţiei cauză-efect, care ar putea exista în unele afecţiuni cardiace şi formarea în organismul uman al colesterolului, ca urmare a consumului cărnii de porc. Investigaţiile moderne au demonstrat că, 25% din cauzele de infarct miocardic au o etiologie genetică, iar 75% implică un complex de factori insuficient studiaţi.

1.2. Avantajele creşterii suinelor Necesarul de carne pentru consum este în continuă creştere, atât pe plan mondial cât

şi în ţara noastră, iar suinele participă, în mare măsură, la satisfacerea acestui necesar. Aceasta se datoreşte unor însuşiri biologice şi productive deosebit de favorabile, pe care le posedă această specie, în comparaţie cu celelealte animale de fermă, dintre care amintim: fecunditatea suficient de ridicată, prolificitate mare, energia sporită de creştere, valorificarea bună a diverselor furaje, randamentul sporit la sacrificare şi posibilităţile variate de prelucrare a cărnii, întrevăzându-se îmbunătăţirea multor însuşiri productive şi calitative. Foarte important este faptul că, la suine, însuşi corpul animalelor reprezintă producţia principală, particularitate ce înlesneşte practica de creştere şi uşurează aprecierea zootehnică a animalelor.

În urma sacrificării suinelor rezultă, faţă de celelalate animale de fermă, proporţii relativ mari de ţesut adipos (slănină şi osânză), suficient de mari de carne, suculentă şi cu valoare energetică ridicate şi proporţii reduse de oase şi subproduse, unele mult întrebuinţate în diverse industrii alimentare, de nutreţuri combinate şi farmaceutice.

Prezentăm, pe scurt, producţiile obţinute în urma sacrificării porcinelor şi principalele domenii de utilizare.

Carnea de porc este producţia principală şi se caracterizează prin valoarea energetică mare, în comparaţie cu cea rezultată de la alte specii, ca urmare a prezenţei substanţelor grase. Conţinutul în substanţe grase îi conferă frăgezime şi savoare.

Carnea de porc reprezintă cca. 54% din greutatea animalului viu, sacrificat la 100 kg, cu variaţii între 50-60%. Aceasta poate fi consumată o perioadă relativ îndelungată de timp, deoarece are un conţinut redus de apă şi se poate prelucra sub formă de semipreparate, mezeluri, afumături, conserve etc. De menţionat că în multe reţete, carnea de porc se introduce în componenţa diverselor tipuri de salamuri, pentru îmbunătăţirea valorii energetice şi a calităţii gustative. În tehnologia curentă, prin “carne de porc” se înţelege ţesutul muscular cu bazele anatomice osoase respective.

Grăsimea este producţia secundară şi se compune, în principal, din slănină şi osânză. Ambele sortimente sunt utilizate sub formă de preparate în alimentaţia umană, iar topite se utilizează atât în hrana animalelor cât şi pentru diverse industrii. Grăsimea constituie o componentă importantă în echilibrarea energetică a alimentaţiei animale, deoarece posedă peste 8000 kcal/kg.

Slănina reprezintă cca. 20% din greutatea vie a animalului, iar osânza între 2-3%.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

13

Slănina de porc, ca atare, are o importanţă mai redusă pentru alimentaţia umană, deoarece posedă o valoare biologică redusă, însă osânza este preferată în preparate culinare (cofetării). În alimentaţia animalelor, grăsimea se utilizează pentru echilibrarea energetică a raţiilor de hrană, mai ales la categoriile tinere de porcine şi păsări.

Subprodusele rezultate în urma sacrificării suinelor sunt utilizate în alimentaţia umană, în industria alimentară şi în cea farmaceutică. Acestea reprezintă cca. 20% din greutatea animalului viu, din care, cca. 11%, sunt comestibile, iar cca. 9% necomestibile.

Dintre subprodusele comestibile, utilizate în alimentaţia umană, enumerăm: ficatul, creierul, inima, limba, urechile, testicolele, rinichii, picioarele şi chiar pulmonii.

Fig. 1 Componentele corporale ale unui porc sacrificat la greutatea de 100 kg

Subprodusele utilizate în diversele industrii sunt: pielea (4,5 kg), intestinele, vezica urinară, sângele (3,3 kg), părul, extremităţile, unghiile, grăsimea rezultată de la răzuirea pielii şi din curăţarea intestinelor şi chiar conţinutul aparatului digestiv.

În urma sacrificării unui porc, în greutate vie de 100 kg, mai rezultă şi cca. 3,0 kg deşeuri.

Subprodusele utilizate în industria farmaceutică sunt: glanda tiroidă, timusul, pepsina stomacală şi, uneori, glandele sexuale.

PRODUSEPRINCIPALE

74,000 kg

SL|NIN| 20,000 kg OSÂNZ| 3,000 kg

CARNE 54,000 kg

DE{EURI 3,240 kg

PRODUSE SECUNDARE {I SUBPRODUSE

19,760 kg ORGANE – 3,370

LIMB| - 0,450

FICAT - 1,400

INIM| - 0,400

RINICHI - 0,250

SPLIN| - 0,120

PULMON – 0,450

CREIER - 0,300

M|DUV|

PIELE - 4,500

GRASIME.TEHN. – 2,400

MA}E - 1,000

P|R - 0,150

UNGHII - 0,300

FIERE - 0,040

STOMAC - 0,600

GLANDE - 0,100

COMESTIBIL10,670 kg

NECOMESTIBIL9,090 kg

ALTE SUBRPODUSECAP – 3,000

EXTREM.- 1.000 SÂNGE – 3,300

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

14

Pe lângă aceasta, din sau prin creşterea suinelor, rezultă şi alte avantaje, deosebit de importante pentru zootehnie, pe care le prezentăm în continuare:

suinele, fiind animale omnivore, consumă, pe lângă furajele concentrate, pe care le valoriciă foarte bine, şi alte resurse furajere (caracterizate prin conţinuturi reduse de celuloză), cum ar fi: cartofii declasaţi de la consumul uman, dovleceii, sfecla, masa verde etc., toate reducând cheltuielile cu furajarea;

gunoiul de grajd poate fi utilizat în fertilizarea terenurilor agricole calcaroase, mai ales când este preparat în amestec cu cel rezultat de la alte animale de fermă (rumegătoare);

creşterea suinelor în unităţile mari, asigură o pemanentizare a utilizării forţei de muncă, iar în gospodăriile personale a constituit o activitate anexă, cu implicaţii majore în asigurarea cărnii pentru un consum sigur şi îndelungat al populaţiilor umane, mai ales în sezoanele răcoroase şi din emisfera nordică a globului;

creşterea suinelor asigură o rentabilizare a unităţilor zootehnice, atât în cele cu exploatare industrială, cât şi în gospodăriile populaţiei, precum şi în diverse sectoare anexe;

specia suine se pretează la exploatarea în unităţile industriale cu flux continuu, deoarece aceasta se poate reproduce în toate sezoanele anului, iar procesele de producţie se pot mecaniza şi chiar automatiza.

La specia suine sunt largi posibilităţile de îmbunătăţire a potenţialului de producţie, deoarece limitele biologice oferă o gamă largă de acţiuni zootehnice.

Limitele biologice (după CARMAN, N., 1969, citat de STAN, TR., 2001) sunt încurajatoare: numărul de produşi obţinuţi la o fătare poate fi de 30 purcei, din care înţărcaţi 20, iar sporul mediu zilnic, în perioada îngrăşării, poate ajunge la 1362 g, cu un consum specific de cca. 2 kg concentrate. Proporţia de carne în carcasă atinge 70% (fără oase).

1.3. Situaţia creşterii suinelor pe plan mondial

Efectivele de suine au fost şi sunt în continuă creştere, ca urmare a cererii mereu crescânde de carne de porc, fiind însă condiţionate de posibilităţile de furajare şi de specificul consumului acestui produs alimentar de către om.

Trebuie menţionat că, pentru creşterea suinelor, condiţiile climatice au o importanţă secundară, porcul adaptându-se uşor la cele mai diverse condiţii de mediu.

Pentru unele ţări, nici asigurarea proprie cu furaje (concentrate cultivate) nu are importanţă, acestea importând unele cereale şi alte componente ale nutreţurilor combinate; deci rentabilitatea şi experienţa îşi spun cuvântul cel mai adesea.

Trebuie consemnat că, unele ţări crescătoare de suine, exportă acest produs pentru echilibrarea balanţei de plăţi, mai ales sub formă de semipreparate (bacon). Alte ţări îşi reglează însă consumul de carne pe seama celor obţinute de la bovine, ovine şi mai puţin de la păsări şi suine.

În anul 1968, pe glob, numărul de suine era de 605 milioane animale, în anul 1978 de 786 milioane, în anul 1998 de cca. 937 milioane, în anul 2004 de cca. 948 milioane, iar pentru anul 2006 se prevăd 1650 milioane.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

15

0

20000

40000

60000

80000

100000

120000

Productie carne(x1000 tone) 69873 71915 74075 76473 79193 80091 79322 83102 88433 89280 90094 92081 95248 98472 1E+05 1E+05

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Fig. 2. Producţia mondială de carne de porc (x 1000 tone), intervalul temporal de analiză 1999-2006

Dintre continente, Asia ocupa, în anul 1995, primul loc, cu cca. 450 milioane animale, urmată de Europa, cu cca. 180 milioane, America, cu cca. 142 milioane (din care America de Nord cu cca. 92 milioane) şi efective mai reduse în Africa (11 milioane) şi în Oceania (4,8 milioane). Fostele ţări care aparţineau de URSS, deţineau cca. 78 milioane porcine. În perioada 2000-2005, efectivele au crescut considerabil în unele ţări din Asia şi mai puţin în Europa şi America.Anul 2005, conform statisticilor, a fost un an record cu privire la producţia de carne de porc la nivel internaţional, realizându-se 103,7 milioane tone de carne, ceea ce reprezintă o creştere cu 3,25% faţă de anul 2004.În plus, datele FAO publică diferenţe de 15 % faţă de anul 2000 şi de 48% faţă de anul 1990.

Tabelul 2 Distribuţia producţiei de carne de porc la nivel internaţional (%), 2000-2005

Anii Specificare 2000 2001 2002 2003 2004 2005 Asia - Pacific 54 55 55,3 55,9 56,9 57 Europa + Rusia 27 26 25,7 25,3 24,3 24,2 America Centrală şi de Nord 12,7 12,6 12,6 12,4 12,4 12,4 America Latină 5,6 5,6 5,6 5,6 5,6 5,6 Africa 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8

*Conform analizelor FAO, 2006

Dintre ţări, cele mai mari efective se creşteau în China, 424 milioane animale, urmată

de ţările desprinse din fosta URSS, cca. 78 milioane (la un loc), SUA cu 59 milioane, Brazilia cu 35 milioane, Germania cu 26 milioane etc.

Raportând aceste efective la populaţia umană, rezultă că, în anul 1995, pe plan mondial, reveneau 0,19 porcine/locuitor, iar pentru anul 2010 se prevăd cca. 0,24 animale. Cele mai multe porcine, raportate pe cap de locuitor, se înregistrau în Europa, 0,36 animale,

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

16

urmată de America de Nord cu 0,22 animale, America de Sud cu 0,21 animale, Oceania cu 0,20 animale, Asia cu 0,13 animale, şi Africa cu 0, 02 animale.

Tabelul 3 Trendul producţiei anuale în mii tone pentru primele 20 ţări

producătoare de carne de porc

Anii Specificare 2000 2001 2002 2003 2004 2005 China 41.406 42.982 44.358 45.189 47.016 49.685 StateleUnite 8.597 8.691 8.929 9.056 9.312 9.390 Germania 3.981 4.074 4.111 4.239 4.308 4.498 Spania 2.912 2.993 3.070 3.190 3.191 3.156 Brazilia 2.556 2.730 2.872 2.791 2.661 2.760 Franţa 1.900 2.315 2.350 2.333 2.311 2.275 Vietnam 1.409 1.515 4.654 1.795 2.012 2.200 Polonia 1.923 1.849 2.018 2.094 1.924 1.936 Canada 1.640 1.731 1.854 1.882 1.936 1.915 Danemarca 1.624 1.714 1.759 1.762 1.810 1.793 Rusia 1.569 1.498 1.583 1.706 1.644 1.610 Filipine 1.008 1.064 1.332 1.346 1.376 1.320 Olanda 1.415 1.433 1.377 1.253 1.287 1.268 Japonia 1.256 1.232 1.246 1.260 1.272 1.250 Mexic 1.030 1.058 1.070 1.053 1.150 1.195 Belgia 1.061 1.072 1.044 1.029 1.054 1.304 Corea 1.004 1.077 1.153 1.149 1.105 1.036 Taiwan 825 900 903 911 917 925 UK 808 781 795 715 720 703 Thainalda 575 623 645 661 677 683

*Conform analizelor FAO, 2006

În România se înregistrau, în anul 2002, cca. 0,50 animale/locuitor, fiind depăşită de

către Belgia (0,53 animale/locuitor), Germania (0,56 animale/locuitor), Olanda (0,71 animale/locuitor), Ungaria (0,78 animale/locuitor), Danemarca (1,93 animale/locuitor) etc.

În general, efective mari de suine se cresc în ţările din emisfera nordică (cu posibilităţi în asigurarea furajelor şi cu tradiţii în consumul acestui produs), iar cele mai reduse în zonele subtropicale şi ecuatoriale. La populaţiile de religie mulsulmană, efectivele sunt aproape inexistente, deoarece preceptele religioase nu permit consumarea cărnii de porc. Aceasta se justifică prin conţinutul ridicat în substanţe energetice al cărnii de porc.

Cu privire la consumul de carne rezultată din sacrificarea porcinelor, Ungaria ocupa, la nivelul anului 1995, primul loc, cu cca. 70 kg/loc/an, urmată de Germania, Cehia şi Slovacia alături de Austria, fiecare cu valori de 50-60 kg/loc/an, în timp ce, în Danemarca, Olanda, SUA, Canada, Italia, Franţa şi alte ţări din centrul Europei, se înregistrau consumuri între 30-40 kg/loc/an. În ţara noastră se înregistrau, în anul 2004, cca. 30 kg/loc/an.

Un alt indicator care ne demonstrează nivelul creşterii suinelor într-o anumită ţară sau zonă geografică este densitatea porcinelor la 100 ha teren arabil. Cea mai mare încărcătură, la nivelul anului 2005, se înregistra în Olanda, cca. 1236 suine la 100 ha teren arabil,

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

17

Tabelul 4 Topul primelor 10 ţări în funcţie de numărul de scroafe/scrofiţe (x1000 capete)

Anii Specificare 2000 2004 2005 China 36.500 42.200 43.800 StateleUnite 6.270 5.969 6.011 Rusia 3.070 3.510 3.670 Vietnam 2.650 2.665 2.732 Spania 2.441 2.606 2.593 Brazilia 2.873 2.581 2.588 Germania 2.527 2.467 2.504 Filipine 1.920 2.110 2.042 Polonia 1.650 1.648 1.808 Canada 1.361 1.613 1.610

*Conform analizelor FAO, 2006

Danemarca, cu 378 cap, Germania cu peste 300 cap, Ungaria cu peste 165 cap., Austria, cu cca. 260 cap, deşi aceste ţări nu sunt mari producătoare de “cereale furajere”. În România se înregistrau, în 2004, cca. 117 animale la 100 ha teren arabil, adică locul 14 ca ierarhizare după încărcătura la 100 ha teren arabil şi locul 5 după numărul de locuitori.

Tabelul 5 Trendul efectivelor de suine în ultimii 5 ani în primele 10 ţări

producătoare de carne de porc (x milioane capete)

Anii Specificare 2000 2001 2002 2003 2004 2005 China 446,8 454,4 462,9 466,0 472,9 481,9 USA 59,1 59,7 59,6 60,4 61,0 61,2 Brazilia 31,6 32,6 32,0 32,1 32,3 32,9 Vietnam 21,8 23,2 24,9 24,7 26,1 27,1 Germania 25,8 26,0 26,2 26,5 26,3 27,0 Spania 24,5 26,6 23,1 24,1 24,9 24,9 Polonia 17,1 17,1 18,7 18,4 17,4 18,7 Rusia 15,8 16,6 17,0 17,2 16,5 16,7 Franţa 14,9 15,3 15,3 15,3 15,2 15,1 Danemarca 11,9 12,6 12,9 13,0 13,4 12,6

*Conform analizelor FAO, 2006

1.4. Situaţia creşterii suinelor în ţara noastră

Încă din cele mai vechi timpuri, creşterea suinelor, în ţara noastră, a constituit o preocupare importantă a populaţiei umane, mai ales pentru cei din mediul rural. Pentru început, a predominat o creştere extensivă a unor populaţii primitive de porcine, având la bază rasele Stocli şi Mangaliţa, precum şi alte populaţii locale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au fost importate unele rase mai perfecţionate, în special din Anglia, atât pentru creşterea în sine, cât şi pentru

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

18

ameliorarea populaţiilor existente. Caracteristica generală în creşterea suinelor a fost sporirea efectivelor de animale şi a producţiilor obţinute de la acestea, urmând ca, în ultimii 20-25 de ani, efectivele să crească, iar apoi să se stabilizeze (după 1989) la un plafon de cca. 10 milioane animale; factorul limitativ constituindu-l posibilitatea de asigurare rentabilă cu furaje, îndeosebi cu cereale.

Evoluţia efectivelor şi a producţiilor a fost, pe scurt, următoarea: în 1938, în ţara noastră au existat cca. 2,7 mil.suine, din care cca. 0,60 milioane scroafe de reproducţie; în anul 1960 s-au înregistrat 4,3 milioane animale cu 0,54 milioane scroafe; în anul 1970 cca. 6,36 milioane, cu 0,68 milioane scroafe, iar în anul 1988 s-au recenzat cca. 14,3 milioane cu 1,1 milioane scroafe.În anul 1991, efectivul total de suine era de 12,00 milioane, în 1997 scade la 8,25 milioane, pentru ca în anul 2005 efectivele să fie de cca. 5,14 mil.

Începând cu anul 1991, numărul scroafelor de prăsilă s-a redus de la 951 000 cap (1991) la 584 000 cap (2005). Pentru anul 2006, s-au prognozat efective uşor crescute, scontându-se, în prezent, pe cca. 7,1 milioane suine, din care 4,7 milioane în sectorul privat. Creşterea efectivelor, în ultimii 20-25 ani, s-a bazat mai mult pe concentrarea suinelor în unităţile industriale, organizate în prezent ca societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.

Analizând ponderea efectivelor de suine pe forme de proprietate, în anul 2003, constatăm că cca. 35% din efectivele de suine aparţineau unităţilor privatizate, unele dintre acestea posedând tehnologii de exploatare de tip industrial, însă majoritatea efectivelor fiind crescute în sistem semiintensiv şi în gospodăriile populaţiei.

Producţiile de carne de porc, apreciate prin greutatea vie a animalelor sacrificate, au crescut de la 214 mii tone în 1950, la 957 mii tone în 1975, la cca. 1,14 mil.tone în 1991 şi 880 mii tone în 1997.

De remarcat faptul că, în 1997, producţia totală de carne (de la toate speciile) a fost de 1,70 mil.tone, din care, de la porcine, a fost de 0,88 mil.tone, deci cca. 50%, ceea ce confirmă importanţa acestui sector pentru economia naţională a ţării noastre. Sectorul privat participă cu cca. 566 mii tone, deci cca. 65% din producţia totală de carne de porcine.

Cu privire la creşterea suinelor în diferite zone ale ţării noastre, se constată că, densitatea cea mai mare se regăseşte în zonele bune producătoare de cereale, cu unele excepţii. Cele mai mari efective se cresc, în prezent, în regiunea Muntenia Est, judeţele Brăila, Ilfov, Ialomiţa, Călăraşi, cu un efectiv total de cca. 370 00 cap, Dobrogea, cu un efectiv de cca. 95 000 cap, Ardeal Centru, cu un efectiv de cca. 89 000 cap, Muntenia-Vest, cu un efectiv total de cca. 87 000 cap, Ardeal Nord-Vest, cu un efectiv total de cca. 35 00 cap, Moldova Centru-Sud, cu un efectiv total de cca. 85 000 cap etc.Banatul, datorită importurilor masive de carne din Ungaria, a fost surclasat ; se întrevăd însă dezvoltări ale efectivelor de suine, în special în judeţul Timiş, datorită firmei Smithfield care operează în regiune.

Judeţul Iaşi poseda, în anul 2000, cca. 85 000 suine, din care cca. 12 mii în sectorul privat (unităţi comerciale privatizate şi gospodăriile populaţiei), efectivele actuale fiind în uşoară creştere.

În ultima perioadă se constată o creştere a efectivelor în sectorul privat din mai multe judeţe, în defavoarea sectorului gospodăresc, elementele limitative constituindu-le: însă asigurarea rentabilă cu furaje concentrate, transportul furajelor şi chiar reducerea puterii de cumpărare a consumatorilor, alături de pierderea unor pieţe externe.

De remarcat că, în general, în unităţile cu efective mari, producţiile nu sunt corelate cu efectivele crescute, mai ales în ultimii 15-20 de ani, sacrificându-se mai puţine animale, ca

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

19

urmare a sporurilor de creştere reduse, influenţate, în cea mai mare măsură, de cantităţile şi calitatea furajelor administrate şi mai puţin de tehnologiile de exploatare existente.

1.5. Tendinţe în creşterea suinelor Tendinţa generală în creşterea suinelor este sporirea efectivelor şi a producţiilor de

carne rezultate la această specie, pentru acoperirea necesarului de carne totală, avânduse în vedere unele însuşiri, cum ar fi:

prolificitatea ridicată; intervalul scurt între fătări; valorificarea bună a hranei; posibilitatea creşterii suinelor, atât în unităţile mari industriale, cât şi în gospodăriile

populaţiei, în condiţiile de rentabilitate crescută. Tendinţele de limitare şi chiar de stagnare, se prevăd , în zonele Globului cu

posibilităţi reduse de cultivare a cerealelor şi, uneori, în ţările care trec la economia de piaţă, unde perioada de tranziţie influenţează negativ aprovizionarea cu concentrate şi chiar puterea de cumpărare a consumatorilor.

În ţările cu climat temperat, consumul cărnii de porc va creşte în viitorii ani; unele ţări producând peste necesar, carnea constituind un important produs pentru export (Olanda, Danemarca, Ungaria şi chiar Germania).

În unele ţări dezvoltate din punct de vedere economic, carnea de porc se consumă într-o proporţie mai redusă, prioritate având cea de bovine şi ovine, denumite şi “carnea roşie”.

Pe plan mondial sunt cercetări pentru asimilarea în creştere a unor specii de suine, care să utilizeze şi alte categorii de furaje, decât cerealele. În acest sens, se fac cercetări pentru “domesticirea” unor specii din familia Suidae, subfamilia Babirusinae, respectiv specia Sus babirussa (porcul cerb), la care, aparatul digestiv este mai adaptat pentru utilizarea furajelor fibroase şi a masei verzi.

O altă tendinţă, în scopul obţinerii de cât mai multă carne de la un reproducător, şi care constituie obiectul cercetă-rilor, este creşterea în sine sau realizarea de metişi, în cadrul rasei de suine TAIHU (originară din sudul Chinei şi Taiwan) şi în special a varietăţii MEISHAN. Scroafa MEISHAN se poate utiliza la reproducţie încă de la vârsta de 7-8 luni şi la greutatea corporală de numai 75 kg. Numărul de purcei obţinuţi, la prima fătare, este de 14 cap, iar la următoarele de 18 cap, aşa încât, anual, se pot obţine cca. 33 de purcei (cu greutatea medie

Fig. 3 Rasa Taihu

la naştere destul de redusă, de 890 g). Porcii ating , la vârsta de 8 luni, greutatea corporală de cca. 85 kg.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

20

Avându-se în vedere că, de la o scroafă se pot îngrăşa, anual, peste 30 de porci, se poate sconta pe cca. 2550 kg şi la o vârstă de reproducere destul de redusă (cca. 7-8 luni), acţiunea prezentând foarte mare interes pentru amelioratori. De menţionat că, de la rasele noastre, specializate, se pot îngrăşa anual cca. 18 porci, deţinînd cca. 1980 kg greutate (18 x 110 = 1980), deci o diferenţă, în minus, de 570 kg. Proporţia relativ redusă de carne în carcasă, la porcinele Meishan (cca. 45%), se poate corecta prin încrucişări cu vieri terminali; însuşirea având un coeficient mare de heritabilitate.

În ţara noastră, tendinţa generală este ridicarea productivităţii şi mai puţin sporirea efectivelor, factorul limitativ fiind asigurarea de furaje concentrate, îndeosebi cereale. În consecinţă, se pune problema exploatării eficiente a materialului biologic existent şi a spaţiilor construite, din unităţile industriale. Capacitatea anuală de îngrăşare, în unităţile industriale, aparţinînd fie statului, fie altor forme de organizare, este de cca. 8,5 mil. capete (150-de complexe industriale).

Pentru sfârşitul anului 2010, efectivele de porcine sunt estimate la 10,0 mil.animale, din care, în unităţile intensiv-industriale cca 790 mii, revenind cca. 33 kg carne pe locuitor, într-un an.

O altă tendinţă în creşterea suinelor este producerea de porci hibrizi, având la bază unele linii consangvine, din cadrul aceleiaşi rase sau din diferite rase. Această acţiune este coordonată de firme specializate, scopul principal fiind rentabilizarea, rezultată atât din procesul de creştere cât şi din livrarea de carcase cu proporţii mari de carne. Numărul de metişi, sau hibrizi, reprezintă, în prezent, cca. 90%, iar 10% din animale sunt de rasă curată.

În viitorul apropit, se prevede extinderea creşterii şi îngrăşării porcinelor, în ferme mai mici ale unor investitori particulari (5000- 9000 cap/an), variantă în care se poate utiliza mai raţional forţa de muncă a unei regiuni din mediul rural, se induce managementul nepoluat al dejecţiilor şi chiar folosirea diverselor resurse furajere, alături de sporirea valorii nutritive a acestora, prin diferite tratamente şi prelucrări simple. Creşterea în efective mai reduse, scade din importanţa efectului bolilor contagioase, deoarece animalele sunt izolate în gospodării ale populaţiei, diminuându-se şi din efectele negative ale poluării mediului înconjurător.

Problemele principale, pentru viitor, le vor constitui: producerea de purcei înţărcaţi, de grăsuni şi chiar material de prăsilă. Pentru aceasta, se preconizează înfiinţarea sau organizarea de unităţi specializate în producerea purceilor, iar altele în producerea atât a metişilor trirasiali sau tetrarasiali pentru îngrăşare, cât şi de scrofiţe F1, pentru reproducţie (acestea din urmă aparţinând statului).

Dat fiind specificul exploatării în gospodăriile cu efective reduse, se preferă animalele uşor colorate, pentru a rezista la edemul solar (metişi cu Duroc, Hampshire, chair Marele negru etc.). Linia generală este ca fiecare familie sau asociaţie de familii, să crească porcine pentru cerinţele personale şi să livreze la abatoare surplusul de animale îngrăşate, având la bază resursele proprii de furaj pentru îngrăşare, urmând ca reţetele pentru categoriile tinere (sugari, înţărcaţi etc.) să fie produse în unităţile speciale.

În concluzie, România are condiţii naturale, tehnice şi economice, precum şi resurse umane favorabile unei dezvoltări raţionale a producţiei animale, în cadrul unui circuit normal sol-plantă-animal-sol, cu efecte benefice majore asupra economicităţii şi stabilităţii ecosistemelor.Este însă necesară plasarea armonioasă a acestui domeniu de producţie, în cadrul general al strategiei producţiei agricole şi al economiei naţionale, iar pe termen scurt şi mediu o susţinere substanţială, prin facilităţi financiare reale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

21

CAPITOLUL 2

ORIGINEA ŞI EVOLUTIA SUINELOR

2.1. Originea şi clasificarea zoologică a suinelor

Primele animale asemănătoare suinelor au apărut în era terţiară, identificându-se prin forma Coryphodon (după Duerst), care-l fixează în eocen, sau formele Paleochoerus şi Hyotherium (după Stehlin), care-l fixează în oligocen.

Specia actuală, Sus domesticus, îşi are originea din două specii de porci sălbatici: Sus scrofa ferus (mistreţul european) şi Sus vittatus (mistreţul asiatic), deci o origine difiletică.

După alţi autori (Ulmanski şi colab.) se apreciază că ar fi existat şi a treia specie, Sus mediterraneus, din care au provenit unele rase de suine din sudul Europei, printre care şi Mangaliţa. Originea trifiletică este încă mult discutată.

Procesul de domesticire s-a efectuat cu cca. 4000 ani î.e.n., în Asia, şi cu cca. 3000 ani î.e.n. în Europa. Multe scrieri chinezeşti atestă existenţa porcilor, deja domesticiţi, cu peste 3000 ani î.e.n., alături de unele figurine cioplite din piatră foarte asemănătoare cu porcii.

Motivul principal al domesticirii la constituit necesitatea omului de a poseda şi de a-şi crea o rezervă permanentă de carne şi chiar de grăsime. În urma domesticirii, din mistreţul asiatic au rezultat porcii primitivi asiatici, iar din mistreţul european, porcii primitivi europeni. Domesticirea a fost rezultatul activităţii populaţiilor umane stabile şi nu migratoare, deoarece suinele nu suportă deplasările pe distanţe mari.

De menţionat că, domesticirea suinelor s-a efectuat într-un timp îndelungat, parcurgându-se următoarele etape: captivitatea, îmblânzirea şi domesticirea propiu-zisă. Din speciile sălbatice au rezultat iniţial populaţii primitive de suine.

Printre primele porcine primitive din Asia au fost porcul Chinezesc cu mască (cu o vechime de cca. 5000 ani), alături de porcul Siamez, iar în Europa porcul Celtic, porcul Palatin şi chiar porcul Stocli.

De menţionat că, centrul european de domesticire a posedat două subcentre: unul situat în zona Mării Baltice şi altul în zona sau jurul Mării Mediterane.

Din punctul de vedere al clasificării zoologice, specia actuală de suine face parte din: încrengătura Vertebrata; clasa Mammalia; ordinul Ungulata; subordinul Paricopitate; familia Suidae; subfamilia Suinae; genul Sus, cu specia Sus domesticus (pentru rasele actuale).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

22

Pentru clarificarea unor elemente ale evoluţiei la specia suine prezentăm, pe scurt, unele genuri şi specii din familia Suidae.

Familia Suidae – Această familie cuprinde suine, atât în stare sălbatică, cât şi domesticite, grupate în trei subfamilii: Taiasuinae, Babirusinae şi Suinae.

Subfamilia Taiasuinae este reprezentată de “porcul Pecari” (Dicotyles torguatus), care se găseşte şi în zilele noastre, sub formă sălbatică, în America de sud. Este unul din cei mai mici reprezentanţi ai familiei Suidae, cu talia (înălţimea la grebăn) între 30-40 cm şi lungimea corpului între 80-90. Corpul este de culoare brună, cu un guler alb în jurul gâtului şi cu zone albe în jurul ochilor. Părul este aspru. Stomacul este tricompartimentat, posedă 38 de dinţi, cu prolificitate redusă (între 2-3 purcei). Suinele din această subfamilie nu au fost domesticite datorită însuşirilor biologice şi productive scăzute. Subfamilia Babirusinae – cuprinde genuri existente numai în stare sălbatică, având ca reprezentant “porcul cerb” (Sus babirussa), care trăieşte în Sud-estul

Fig. 4 Dicotyles torguatus

Asiei,arhipelagul Malaez. Această specie este cea mai masivă din familia Suidae, având greutatea corporală, în starea de adult, de peste 250 kg.

Denumirea de “porc cerb” este atribuită deoarece caninii de pe maxilarul superior sunt foarte dezvoltaţi şi răsuciţi spre regiunea feţei. Corpul este cilindric, linia spinării convexă, pielea groasă şi cu falduri, fără păr. Aparatul digestiv este bine adaptat pentru prelucrarea furajelor fibroase şi masă verde, în proporţii mari. Posedă numai 32 dinţi, prolificitate redusă (1-2 purcei la fătare), iar carnea este comestibilă.

Fig.5 Sus babirussa

Subfamilia Suinae – cuprinde cinci genuri: Phacochoerus, Patamochoerus, Hylochoerus, Porcula şi Sus. Aceste genuri au dat naştere porcilor domestici, fiind denumiţi şi “porci adevăraţi”.

1. Genul Phacochoerus cuprinde animale de talie mare, cu înălţimea de cca. 75 cm şi lungimea corpului de peste 140 cm. Ca reprezentant este Porcul african cu negi, asemănător oarecum cu hipopotamul, prin conformaţia părţii anterioare a corpului.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

23

Deasupra nărilor şi în dreptul ochilor are excrescenţe (negi), iar în regiunea genunchilor prezintă calozităţi, datorate poziţiei tipice la râmat pentru procurarea hranei. Are o culoare brună sau galben murdară. Posedă 32 de dinţi, iar caninii sunt dezvoltaţi lateral. Părul este bogat.

2. Genul Patamochoerus este reprezentat de 2 specii, mai importante fiind Patamochoerus penicillatus, răspândit în ţinuturile de coastă din Africa, de talie mijlocie, cu membre puternice, agili în

Fig.6 Phacochoerus sp. mers şi rezistent la deplasări pe distanţe relativ mari, aducând pagube culturilor de manioc. Părul are culoarea galben-roşcată şi formează smocuri de fire lungi în vârful urechilor. Se mai numeşte şi “porcul de râu”. Are prolificitatea redusă, însă carnea este de foarte bună calitate, fiind un vânat apreciat.

Fig.7 Patamochoerus penicillatus

3. Genul Hylochoerus face trecerea de la genul Phacochoerus la genul Sus, având caractere intermediare. Ca reprezentant este “porcul de junglă” identificat relativ recent în pădurile virgine din Africa.

4. Genul Porcula (porcii pitici) cuprinde specii de talie joasă, fără importanţă economică. Din aceştia au provenit “porcii chinezeşti pitici”, utilizaţi mai mult în cercetare.

5. Genul Sus cuprinde mai multe specii, fiind importante două dintre ele: Sus scrofa ferus (mistreţul european). Sus svittatus (mistreţul asiatic). Ambele specii se menţin şi în prezent în stare sălbatică. După unele păreri, cele două

specii ar fi descins dintr-un strămoş comun, iar deosebirile morfologice şi fiziologice s-ar datora condiţiilor naturale cu totul deosebite în care au evoluat de-a lungul mileniilor. Afirmaţia este oarecum uşurată de faptul că metişii dintre aceste specii sunt fecunzi.

2.2. Caracterizarea speciilor sălbatice

Teoria originii difiletice este cea mai acceptată în prezent, având drept rezultat specia actuală, Sus domesticus, care stă la baza suinelor primitive, a raselor de formaţiune veche, de formaţiune nouă şi a celor perfecţionate sau moderne.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

24

Sus scrofa ferus (mistreţul european) Mistreţul european este foarte răspândit în Europa, atât în zonele de deal cât şi în cele

de stepă. Este un animal omnivor, care se hrăneşte cu fructe de pădure (ghindă, jir etc.) completate ocazional cu unele culturi agricole (cartofi, porumb etc.) producând pagube. Mai recent, a fost identificat şi în nordul Africii.

Carnea este de foarte bună calitate, ceea ce a făcut ca, în trecut, şi chiar în prezent, să constituie un vânat mult căutat. Este un animal robust, de talie mare care, în stare de adult, atinge o greutate de 200-250 kg şi o longevitate de 25-35 ani. Conformaţia corporală se caracterizează prin forme înguste. Capul este mare, turtit lateral, cu râtul lung şi profilul drept, iar urechile sunt mici, mobile şi purtate în sus. Linia superioară a trunchiului este descendentă, deoarece trenul anterior este foarte dezvoltat, mai ales la masculii adulţi. De remarcat că numărul vertebrelor şi forma osului lacrimal au rămas neschimbate până la rasele actuale perfecţionate (cu excepţia rasei Landrace). Membrele sunt lungi şi puternice. Corpul este acoperit cu păr des, lung, aspru şi îndesit pe timp de iarnă cu

Fig.8 Sus scrofa-ferus

subpăr, de culoare brună cu nuanţe diferite, iar în regiunea grebănului şi a părţii superioare a gâtului la adulţi se formează o coamă.

Femelele devin apte pentru reproducţie la vârsta de 13-18 luni, căldurile apărând în perioada noiembrie-decembrie, iar gestaţia durează între 120-140 zile (deci parturiţia are loc primăvara). Prolificitatea este de 6-8 purcei (uneori 4), alăptarea durează 3-4 luni, timp în care purceii îşi schimbă culoarea corpului (dungile longitudinale de culoare albă-murdară, cu care se nasc, dispar la 3-4 săptămâni). Mistreţul este un animal de turmă, care trăieşte în grupe de 30-40 indivizi de vârste diferite, cu excepţia masculilor adulţi, care duc o viaţă solitară. Turma sau grupa este condusă de o femelă adultă. Adulţii sunt destul de temuţi pentru multe animale sălbatice.

Sus vittatus (mistreţul asiatic) Mistreţul asiatic a stat la baza formării porcinelor primitive din Asia şi se

caracterizează prin talie şi masă corporală mai reduse decât cel european. Corpul are o formă mai mult cilindrică, iar cele două trenuri (anterior şi posterior) nu sunt aşa de diferenţiate între ele. Capul este mai scurt şi cu profilul concav, iar oasele feţii şi frunţii sunt mai largi.

Osul lacrimal este mai scurt şi mai lat decât la mistreţul europan. Părul este mai scurt, mai rar şi de culoare brună închis. În ansamblu, mistreţul asiatic este mai puţin agil decât cel european şi cu o vigoare ceva mai scăzută.

Prolificitatea este mai mică, de 3-4 purcei la fătare, însă se îngraşă mai uşor, valorificând bine o gamă largă de furaje, inclusiv cele verzi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

25

Carnea şi grăsimea posedă un gust şi miros caracteristic. Din această specie a descins direct porcul chinezesc cu mască, care se creşte şi astăzi ca rasă primitivă.

Fig.9 Sus vittatus

2.3. Modificări survenite în urma domesticirii şi perfecţionării În urma procesului de domesticire şi apoi de perfecţionare, la suine s-au înregistrat

unele diferenţieri nete între formele sălbatice şi actualele rase, atât în ceea ce priveşte însuşirile morfologice cât şi cele fiziologice. Majoritatea diferenţierilor au fost şi sunt în favoarea omului, mai puţin în privinţa rezistenţei animalului la condiţiile vitrege de mediu şi la boli.

Modificări morfologice Masa corporală a suferit unele modificări fluctuante, în sensul că, la speciile sălbatice

a fost mai mare, la porcinele primitive a fost ceva mai redusă, înregistrându-se apoi, din nou, creşteri atât ale taliei cât şi ale greutăţii corporale (datorită selecţiei şi a altor procedee).

Capul a devenit mai uşor, mai surt şi mai larg, cu profilul variabil (de la drept la ultraconcav), iar urechile sunt de forme şi dimensiuni diferite. Forma generală a trunchiului s-a apropiat de cea cilindrică, fiind mai larg, mai lung şi cu osatura mai fină, iar pielea este mai subţire. Culoarea părului s-a modificat, devenind din cea brună (tipică formelor sălbatice) în culori foarte variabile: albă, neagră, roşcată, bălţată etc. Aparatul digestiv a suferit modificări , în sensul că intestinele s-au alungit mult, pentru mărirea capacităţii de digestie şi sporirea eficacităţii absorbţiei substanţelor nutritive, iar dinţi şi-au achimbat structura şi forma.

Ţesutul conjunctiv subcutanat s-a redus simţitor, crescând proporţia de ţesut adipos. Glandele mamare s-au mărit ca număr, de la 6-8 la formele sălbatice, la 12-16 la rasele perfecţionate.

Modificări fiziologice Activitatea sexuală s-a modificat foarte mult, încât, din animale monoestrice, au devenit poliestrice, cu posibilitatea de a se obţine până la 2,4 fătări pe an.

Prolificitatea a crescut, de la 4-6 purcei la 10-12 purcei la o fătare, scontându-se pe cca. 25 produşi obţinuţi pe an. Durata gestaţiei s-a redus de la 120-140 zile la 114-115 zile. Precocitatea a suferit modificări în sens pozitiv; suinele sălbatice ajung la maturitatea corporală la vârsta de 5-6 ani, pe când rasele actuale la 1,5-2,0 ani, când ating greutatea de

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

26

200-250 kg. Maturitatea sexuală este atinsă la o vârstă mult mai timpurie: la rasele perfecţionate, la cca. 8-9 luni, pe când la formele sălbatice aceasta este la vârsta de 16-18 luni.

Valorificarea hranei s-a îmbunătăţit foarte mult; de la 6-7 UN utilizate pentru realizarea a 1 kg spor de creştere în greutate vie, la suinele puţin ameliorate, la 3,5-4,0 UN, la unele rase, şi chiar mai puţin la hibrizii perfecţionaţi (cca. 2,5 UN).

Capacitatea de alăptare la scroafe a crescut; de la 20-22 kg la rasele primitive la 55-60 kg la cele “materne” specializate.

Carnea şi grăsimea s-au îmbunătăţit, atât calitativ cât şi calitativ, reducându-se proporţia de grăsime şi crescând cea de ţesut muscular, iar prin însuşirile organoleptice superioare se dă posibilitatea obţinerii unor preparate variate, mult apreciate de consumatori.

În urma procesului de domesticire şi apoi de perfecţionare a raselor de suine s-au înregistrat şi unele modificări nefavorabile speciei şi omului, cum ar fi: scăderea longevităţii, de la 30-35 ani la 10-15 ani şi chiar mai puţin; reducerea rezistenţei organismului faţă de condiţiile vitrege de mediu şi la boli, alături de diminuarea instinctului de conservare şi a capacităţii de aclimatizare.

În activitatea de ameliorare, omul trebuie să pună în balanţă atât modificările pozitive (în avantajul omului) cât şi cele negtive (mai ales în dezavantajul animalului), care au survenit în procesele de domesticire şi de specializare, pentru a lua măsuri eficiente în direcţia perfecţionării raselor de suine.

2.4. Formarea şi specializarea raselor de suine Sus scrofa ferus şi Sus vittatus au dat naştere, în urma domesticirii, la noi forme de

suine, din care au rezultat populaţii primitive, apoi rase de formaţie nouă şi ulterior rasele ameliorate şi perfecţionate

2.4.1. Factorii care au contribuit la formarea raselor de suine Rasele de suine s-au format şi apoi s-au specializat sub influenţa a trei grupe de

factorii: naturali, artificiali şi social-economici. Factorii naturali Condiţiile naturale de mediu au acţionat în permanenţă asupra organismului speciei de

suine, soldându-se cu diferenţieri importante, privind însuşirile morfologice şi productive. Deplasarea naturală a formelor sălbatice după hrană, a determinat ca porcinele

primitive să se localizeze în zonele noi, cu condiţii de mediu mult diferite faţă de cele iniţiale, soldându-se cu diferenţieri cu privire la însuşirile morfologice şi biologice.

Iniţial, aceste diferenţieri, între formele sălbatice şi suinele domestice, nu erau semnificative, deoarece şi condiţiile de mediu nu se deosebeau prea mult, inclusiv cele oferite de om. Variabilitatea care exista între diversele forme de suine se datora, în principal, originii diferite; fiecare strămoş imprimându-şi însuşirile morfologice respective.

Condiţiile diferite au determinat apariţia de noi populaţii distincte şi care, în urma unui proces îndelungat, s-au transformat în suine cu însuşiri morfologice şi productive diferite, deci în precursorii raselor noi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

27

Factorii artificiali

Migraţia popoarelor a atras după sine şi transferarea de porcine primitive, ce-i drept, pe distanţe mai reduse, dar suficiente pentru realizarea de încrucişări între suinele locale şi cele aduse, rezultând metişii, apoi populaţii şi, în final, noi rase.La acestea s-a adăugat şi transportul animalelor cu vapoarele, în special din colonii îndepărtate (exemplu China). Selecţia artificială sau dirijată a avut un aport deosebit în ridicarea performanţelor populaţiilor de suine, mai ales în secolele XVII şi XIX.

Omul a reţinut numai indivizii cu însuşirile utile lui, pentru care s-au asigurat şi condiţii ceva mai bune. Hrana, ceva mai îmbunătăţită, precum şi condiţiile de întreţinere mai bune, au fost factorii artificiali externi cu influenţă foarte mare şi care, alături de selecţia indivizilor şi potrivirea perechilor, au dus, în final, la formarea şi definitivarea unor noi rase de suine. Pe lângă aceasta, ulterior, s-a apelat la creşterea dirijată pe bază de linii şi familii, precum şi formarea (mai recentă) de linii consangvinizate, toate încadrate la factori artificiali, care au definitivat obţinerea de suine specializate în anumite direcţii, deci rase perfecţionate.

Factorii sociali-economici

Fiecare orânduire socială a acţionat în mod constant şi sistematic asupra procesului de formare a raselor de suine, motivul principal constituindu-l asigurarea cu carne a populaţiei umane, mai ales în zonele cu climat temperat, unde se impunea şi o conservabilitate de durată.

În general, cererile de carne au fost din ce în ce mai mari, mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, impunând intensificarea activităţii de formare de noi rase de suine.

Aspectul cantitativ, oarecum satisfăcător, a determinat ulterior şi îmbunătăţirea calităţii carcasei, prin reducerea proporţiei de grăsime, deci formarea de rase perfecţionate pentru producţia de carne şi, mai târziu, pentru bacon.

Problema rentabilităţii, ca important indicator economic, s-a pus şi se va pune în continuare în creşterea suinelor, elementul principal constituindu-l valorificarea mai bună a hranei, deoarece cheltuielile cu furajarea reprezintă peste 75% din totalul cheltuielilor materiale. Pe această linie se înscriu şi cercetările mai recente cu privire la obţinerea de porci hibrizi de mare productivitate.

2.4.2. Caracterizarea suinelor primitive

Suinele primitive se pot grupa, după provenienţa lor, în suine originare din Asia şi din Europa, tratarea făcându-se în ordinea vechimii lor. Suinele primitive din Asia

Condiţiile de mediu foarte diferite din continentul Asia, au determinat o mare variabilitate a formelor domestice. Suinele primitive asiatice se pot grupa după foarte multe criterii; în cele ce urmează s-a luat în considerare lungimea şi portul urechilor, consemnându-se astfel:

grupa suinelor primitive cu urechi lungi; grupa suinelor primitive cu urechi scurte.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

28

Aceste forme primitive se pot întâlni şi în prezent în partea de Sud şi Sud-Est a continentului asiatic, ele asemănându-se mult cu mistreţul asiatic (Sus vittatus). În prezent, numai în China se pot identifica peste 100 de varietăţi şi rase de suine.

În general, suinele primitive asiatice sunt cu talia mică spre mijlocie, cu capul mic, profilul capului uşor concav, forme corporale largi, membre scurte, iar părul este scurt şi de culoare neagră sau bălţată.

Prolificitatea este, în general, redusă, precocitate bună, iar carnea şi grăsimea sunt de calitate mai slabă (consistenţa grăsimii redusă şi mirosul caracteristic). De menţionat că sunt şi suine primitive asiatice cu prolificitate bună şi chiar foarte bună. La sfârşitul secolului XVIII, suinele primitive asiatice au fost aduse în Europa, în special în Anglia, unde au fost încrucişate cu suinele primitive europene, contribuind într-o primă etapă la obţinerea suinelor de formaţie veche. Porcul chinezesc cu mască este un reprezentat tipic, caracterizându-se prin urechi mari, dezvoltare corporală bună şi prolificitate foarte bună (18-20 purcei la fătare). Exemplarele adulte prezintă, pe regiunile feţei şi frunţii pliuri ale pielii orânduite sub formă de mască. Carnea şi grăsimea sunt de calitate slabă, cu gust şi miros caracterisitc, capacitate mică de conservare, iar grăsimea de consistenţă moale. Această formă a contribuit la formarea raselor

Fig.10 Porcul chinezesc cu mască

europene, aducându-şi aportul la îmbunătăţirea prolificităţii şi precocităţii. Porcul siamez este unul dintre reprezentaţii suinelor asiatice primitive cu urechi

scurte. Acesta este răspândit în zonele din Sud ale Asiei. Se caracterizează prin talie mai mică. Prolificitatea este mai scăzută, însă are o precocitate bună.

S-a utilizat într-o mai mică măsură la formarea de rease noi, deoarece este mult apropiat de forma sălbatică, mai ales în direcţia conformaţiei corporale.

Fig. 11 Porcul siamez

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

29

Suinele primitive din Europa Suinele primitive din Europa au fost mai omogene decât cele asiatice datorită atât

condiţiilor de mediu mai uniforme, cât şi a stabilităţii formei sălbatice din care au rezultat. Aceastea se pot grupa în: - suine primitive de talie mare (şi cu urechi lungi); - suine primitive de talie mică (şi cu urechi scurte). a) Suinele primitive europene de talie mare Iniţial, aceste suine au fost răspândite în nordul şi, parţial, în centrul Europei (Anglia,

Scandinavia, nordul Germaniei şi al Rusiei, parţial în Franţa etc.), însă în decursul timpului s-au extins şi în alte zone, în jurul Mării Mediterane şi inclusiv în Balcani.

Animalele se caracterizează printr-o talie relativ mare şi variabilă, în funcţie de condiţiile de viaţă, având greutatea corporală între 160-180 kg. Capul este lung, îngust şi cu râtul ascuţit, iar profilul este drept. Urechile sunt lungi şi, uneori, acoperă parţial ochii.

Trunchiul este lung şi turit lateral, grebănul este ascuţit, spinarea convexă şi crupa teşită.

Membrele sunt înalte, puternice, cu unghiile deosebit de rezistente. Pielea este groasă şi acoperită cu păr lung, aspru şi des care, în regiunea grebănului, formează o coamă. Culoarea este variabilă, de la galben închis la albă murdar.

Maturitatea sexuală este atinsă la 1,5-2 ani, prolificitatea este de 6-9 purcei la fătare. La vârsta de 2,5 ani unele animale îngrăşate pot atinge greutatea de 250 kg. Valorificarea hranei este slabă, consumând peste 8-9 UN/kg spor.

Carnea şi grăsimea sunt gustoase, cu conservabilitate mare. Aceste suine, pe lângă concentrate, utilizează bine păşunea şi alte categorii de furaje ieftine şi cu conţinuturi destul de ridicate în celuloză. Ca reprezentant al acestei grupe este porcul primitiv din Germania, denumit şi “Porcul de Marsh“ (german), care a participat la formarea resei Edelschwein (porcul nobil german). Acesta se caracteri-zează prin talie înaltă, urechi mari şi aplecate, culoare neagră, prolificitatea între 6-8 purcei, cu carne şi grăsime de calitate bună. Mai menţionăm şi porcul Palatin, care s-a crescut şi în România, până în preajma Primului Război Mondial.

Fig.12 Porcul de marş

b) Suinele primitive europene de talie mică Aceste suine au fost răspândite în Polonia, Ucraina, Bavaria etc., fiind mai uniforme

ca format corporal şi oarecum asemănătoare cu mistreţul european. În comparaţie cu cele din grupa anterioară, acestea sunt de talie mică, greutate mai

redusă, trunchiul turtit lateral, iar picioarele sunt înalte şi puternice. Părul este abundent, gros şi de culoare variabilă: albă, neagră, roşie, bălţată etc.

Prolificitatea este între 6-8 purcei la fătare, iar scroafele sunt bune mame. Ca reprezentant al

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

30

acestei grupe menţionăm: Porcul primitiv de Hanovra, Porcul de Polonia, cel de Ucraina, precum şi porcul Stocli (cu cele 2 varietăţi: Băltăreţul şi Stocli propriu-zis). Cel mai important reprezentant, pentru Europa, a fost Porcul primitiv de Hanovra (sau de Bavaria), care poseda talia mică, urechi scurte, culoare brună-roşcată, forme corporale înguste, prolificitatea între 7-8 purcei, rezistenţa organică bună şi carnea de foarte bună calitate. Era considerat un consumator bun de păşune şi alte categorii de furaje suculente (cartofi, sfeclă, dovleci etc.), însuşiri care se regăsesc parţial şi la rasa Edelschwein.

Fig. 13 Porcul primitiv de Hanovra

2.4.3. Rasele de suine de formaţiune veche

Se consideră că rasele de formaţiune veche s-au format în Europa, în urma încrucişărilor suinelor primitive europene cu cele asiatice, alături de unele acţiuni de selecţie (uneori nedirijate), precum şi o hrănire ceva mai abundentă, cu furaje concentrate.

Zonele de formare corespund ţărilor mediteraniene, aparţinătoare, la timpul respectiv, Imperiului Roman, rasele respective fiind cunoscute şi sub numele de “rase romane”.

Perioada de formare a fost cuprinsă din antichitate şi până în secolul al XVII-lea. FRANÇOIS CHAMOUX (1985), consemnează în “Civilizaţia elenistică” faptul că, în

Grecia antică, în secolele III şi II î.Hr., pentru conferirea calităţii de cetăţean al Atenei, se apela la unele formule nu prea juridice, printre care şi “oferirea unui purcel sau a unei cantităţi de cărbune” în schimbul unui asemenea certificat sau diplomă, ceea ce dovedeşte că porcinele constituiau un important produs pentru necesităţile zilnice de hrană.

Din această grupă mai importante sunt: - rasa Napolitană; - rasa Portugheză Ambele rase se întâlnesc şi

astăzi în zonele respective, dar în efective foarte reduse. Ele au mare importanţă, deoarece au participat direct, la vremea respectivă, la formarea unor rase noi în Anglia. Suinele din această grupă se caracterizează printr-o talie şi greutate corporală intermediare, faţă de porcinele primitive, cu trunchiul cilindric, cu păr scurt şi de culoare diferită (în general închise).

Fig.14 Rasa Napolitană

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

31

Prolificitatea a fost între 8-9 purcei, constituţia a variat spre fină şi cu rezistenţă organică mare.

De menţionat că rasele de formaţiune veche din Balcani au fost direcţionate mai mult pentru producţia de grăsime (aşa cum este rasa Mangaliţa), însă au avut o prolificitatea mai redusă (5-6 purcei). Animalele din această rasă valorificau bine păşunea.

Au fost animale rustice, foarte rezistente la condiţiile vitrege de mediu şi puţin pretenţioase la hrană. Alături de Mangaliţa, au mai făcut parte rasele Sumadia (din Iugoslavia), Bacony şi Şişka (din Ungaria), porcul Albanez etc.

Aria de răspândire a raselor de formaţiune veche s-a restrâns foarte mult, deoarece au fost animale slab productive; ele fiind utilizate astăzi doar ca “bănci de gene” pentru sporirea rezistenţei organice, excepţie făcând rasa Mangaliţa căreia i se acordă în ultimul timp atenţie productivă datorită calităţii dietetice a grăsimii sale.

2.4.4. Rasele de suine de formaţie nouă

Crearea raselor de suine de formaţie nouă a constituit un proces relativ rapid, începând cu secolul al XVIII-lea, având menirea îmbunătăţirii însuşirilor productive şi economice.

Accentul s-a pus pe următoarele însuşiri: - valorificarea mai bună a hranei; - ridicarea prolificităţii; - îmbunătăţirea calităţii cărnii (inclusiv sporirea randamentului la sacrificare). De o deosebită importanţă au fost factorii social-economici, elementele mobilizatoare

şi dinamizatoare constituindu-le: - cerinţele mereu crescânde ale consumatorilor pentru carnea slabă; - reducerea preţului de cost; - uniformizarea obţinerii producţiei de carne pe tot parcursul anului etc. Una din ţările iniţiatoare a fost Anglia, care dispunea, la momentul respectiv, de multe

colonii şi de o experienţă avansată în creşterea animalelor, în general, şi în creşterea suinelor, în special.

În această etapă nouă în dezvoltarea creşterii suinelor, crescătorii au căutat să introducă metode noi de lucru în procesul de ameliorare. S-a pus un accent deosebit pe selecţie, pe folosirea împrecherilor dirijate, pe îmbunătăţirea factorului hrană şi, în final, chiar pe creşterea pe bază de linii şi familii zootehnice.

Toate aceste tehnici de lucru au fost aplicate în mod ştiinţific, având drept consecinţă modificările substanţiale ale însuşirilor morfologice şi productive la rasele nou create.

Rasele de suine de formaţie nouă s-au extins rapid în numeroare ţări din Europa şi chiar pe alte continente. Pasiunea crescătorilor englezi şi baza materială foarte bună au contribuit în mare măsură la obţinerea raselor de suine de formaţie nouă. Ca metodă de obţinere, suinele de formaţie nouă, s-au format, în principal, prin încrucişarea suinelor primitive din Europa cu cele din Asia, alături de unele încrucişări ale acestora cu rase de formaţiune veche, toate fiind secondate de o selecţie şi o hrănire adecvate.

În prima etapă, crescătorii englezi au importat suine din grupa romanică (Napolitană, Portugheză etc.) apoi suine primitive din Asia (Porcul chinezesc cu mască), pe care le-au încrucişat cu porcinele locale, obţinânduse noi rase, ca: Leicester, Essex şi Micul alb.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

32

Desigur că, alături de încrucişări, s-a apelat şi la selecţia severă a indivizilor cu însuşiri dorite. Se presupune că s-a utilizat într-o oarecare măsură şi consangvinizarea, pentru consolidarea caracterelor dorite sau utile omului.

Aceste rase se diferenţiază mult faţă de cele care au participat la formarea lor, în sensul că, precocitatea şi prolificitatea s-au îmbunătăţit simţitor. Conformaţia s-a modificat în direcţia producţiei de carne, crescând randamentul la sacrificare şi chiar s-au pus bazele producerii unui porc cu “carne slabă” (extremităţile s-au redus mult).

În unele ţări s-au pus la punct şi variantele mixte, de carne-grăsime, deci în funcţie de preferinţele consumatorilor.

2.4.5. Rasele de suine perfecţionate (ameliorate)

În categoria raselor de suine perfecţionate, sau ameliorate, sunt incluse şi unele rase actuale, ele având la bază rasele de formaţiune nouă, la care s-a continuat munca de ameliorare, în strictă concordanţă cu cerinţele consumatorilot pentru “carnea slabă”.

Etapizat, s-au format două grupe de rase perfecţionate, şi anume: - rase de suine de formaţie nouă, devenite amelioratoare; - rase de suine moderne, sau perfecţionate. În prima categorie se include majoritatea raselor englezeşti, care s-au format de la

începutul secolului al XIX-lea. În procesul de formare s-a apelat la practicarea încrucişărilor pentru crearea de rase

noi, a creşterii în rasă curată, a consangvinizării şi creşterii pe bază de linii şi familii zootehnice, toate aceste acţiuni fiind completate cu o selecţie riguroasă şi o alimentaţie raţională.

Aceste rase s-au extins (la timpul respectiv) pe teritorii foarte mari, unele menţinându-se şi în prezent; crescătorii preferându-le chiar faţă de cele moderne.

Mai importante din această grupă sunt rasele: Marele negru, Marele alb, Mijlociul alb, Berskhire, Wessex etc.

De menţionat că, rasa Marele alb, a fost şi este foarte mult răspândită, pe întreg globul, datorită însuşirilor biologice şi productive bine consolidate, pentru toate categoriile de unităţi. Este rasa cu fondul genetic cel mai bine consolidat.

În cea de-a doua categorie se includ rasele formate la începutul secolului al XX-lea, cu precădere între cele două războaie mondiale şi chiar în prezent.

În procesul de formare s-a apelat la rasele de formaţiune nouă, devenite amelioratoare, utilizându-se cele mai moderne tehnici de lucru şi progresele obţinute în biologie. În cadrul acţiunii de ameliorare şi apoi de perfecţionare a raselor, s-au utilizat cu succes liniile consangvinizate.

În prezent, se poate vorbi de un anumit grad de specializare a raselor pentru “carnea slabă”, sau pentru producţia de bacon.

În Europa s-au format următoarele rase: în Germania, rasa Edelschwein, în Danemarca, rasa Landrace, în Belgia, rasele Piétrain şi Landrace belgian, în România, Porcul alb de Ruşeţu, precum şi o serie de rase în ţările C.S.I.

În America s-au format rasele: Hampshire, Chester-White, Duroc, Minnesota, Montana etc.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

33

Rasele moderne se caracterizează, în ansamblu, printr-o bună dezvoltare corporală, în sensul că realizează dimensiuni de lungime apreciabile. Se mai remarcă alungirea trenului mijlociu, sub formă de cilindru lung, iar trenul posterior este foarte dezvoltat, toate tinzând la forma de pară a corpului. La animale se înregistrează greutăţi corporale mari mari, în perioade scurte de timp, valorificarea hranei este superioară; iar unele rase de culoare închisă se pretează şi la creşterea pe păşuni, altele în complexe intensiv-industriale – variante de exploatare care ridică rentabilitatea unităţilor crescătoare.

Toate rasele moderne sunt utilizate pentru obţinerea de “porci hibrizi”, prin scheme de încrucişare între linii consangvine, bine puse la punct de către firme specializate.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

34

CAPITOLUL 3

ÎNSUŞIRILE MORFOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE SUINELOR

3.1. Insuşirile morfologice generale

Însuşirile morfologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte animale de fermă. Principalele însuşiri morfologice sunt: dezvoltarea corporală, conformaţia corporală şi culoare (părului şi a pielii). Pe baza acestor însuşiri se apreciază constituţia şi tipurile morfo-productive. 3.1.1. Dezvoltarea corporală

În aprecierea dezvoltării corporale se ţine seama de două grupe de însuşiri: - masa corporală (sau greutatea); - dimensiunile corporale. a) Masa corporală reprezintă elementul principal în aprecierea dezvoltării corporale, fiind cunoscută şi sub denumirea de greutate corporală, exprimată în kg şi grame. Aceasta se determină prin cântăriri individuale la anumite vârste, fiind o lucrare de bază a selecţiei şi edificatoare în procesele de creştere şi îngrăşare.

Valorile recoltate ne furnizează date privind evoluţia ameliorării suinelor prin performanţele de producţie, acestea trebuind analizate în funcţie de rasă, sex, vârstă, scopul producţiei şi condiţiile concrete din unitate. Porcinele se cântăresc la naştere, la vârsta de 21 de zile, la înţărcare, la intrarea şi ieşirea din testare, lunar la tineretului de reproducţie şi anual la reproducătorii adulţi.

- Cântăririle la naştere se efectuează în primele 24 de ore de la fătare. Concomitent cu această acţiune se evidenţiază şi numărul purceilor fătaţi pentru aprecierea prolificităţii scroafei. Greutatea medie a purceilor la fătare este de 1,2 kg; indivizii sub 800 g la scroafe şi sub 700 g la scrofiţe se consideră neviabili (se păstrează numai în unităţi cu efective reduse şi cu posibilităţi de hrănire individuală). Pe baza greutăţilor individuale se apreciază uniformitatea lotului de purcei la naştere, însuşire morfofiziologică foarte importantă pentru specia suine. Intre greutatea corporală a purceilor la naştere şi evoluţia ulterioară a greutăţii corporale la diferite vârste este o corelaţie strâns pozitivă, coeficientul de corelaţie (r) fiind de +0,83 (de la naştere la vârsta la 21 zile). - Cântărirea la vârsta de 21 zile se efectuează individual la întreg lotul de purcei aparţinător aceleaşi scroafe. Pe baza greutăţii totale a lotului se apreciază capacitatea de alăptare a scroafelor, însuşire foarte importantă pentru aprecierea animalelor de reproducţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

35

Greutatea indivizilor la această vârstă este, în medie, de 4,5 kg, însă mai mare la metişii şi hibrizii de mare productivitate. Cu această ocazie se determină şi numărul de purcei. Uniformitatea greutăţii corporale individuale la această vârstă ne confirmă o bună capacitate de alăptare a mamei. - Cântărirea la înţărcare se efectuează, de asemenea, individual şi constituie un indicator de bază în estimarea evoluţiei ulterioare a dezvoltării corporale. Vârsta la care se face înţărcarea diferă de la unitate la unitate, cea mai des întâlnită fiind la 35 zile pentru unităţile de producţie şi la 42 zile la unităţile producătoare de material de prăsilă. În sistem semiintensiv înţărcarea se mai face şi la 56 de zile, iar în cele în care secexploatează hibrizi de mare productivitate, vârsta se poate reduce la 28 şi chiar 21 zile. Se determină şi numărul de purcei înţărcaţi, care este un element de bază în aprecierea fertilităţii femelelor de reproducţie. - Cântărirea la intrarea în testare se face individual la vârsta de 91±3 zile, greutatea variind între 20-25 kg, în funcţie de rasă, sex şi condiţii de furajare. De menţionat că, greutăţile corporale de peste 22 kg corelate cu dimensiunile mari de lungime (a corpului şi a trunchiului) influenţează pozitiv calitatea carcasei la animalele îngrăşate şi sacrificate, predominând carnea în detrimentul slăninei. - Cântărirea la ieşirea din testare se face individual la vârsta de 182±3 zile, când animalul posedă cca. 90 kg. Pe baza diferenţei dintre greutatea la ieşirea din testare şi cea de intrare la testare se determină sporul de creştere în greutate vie, sporul mediu zilnic şi consumul de furaje/kg spor. În prezent, se determină numai greutatea individuală la ieşirea din testare, deci la vârsta de 182±3 zile (lucrare care se efectuează săptămânal).

Tineretul de reproducţie se cântăreşte în continuare lunar, până la intrarea în efectivul matcă, iar reproducătorii adulţi anual. Porcinele supuse îngrăşării se cântăresc lunar, în grupe de 10-15 animale, pentru determinarea sporului de creştere şi justificarea consumului de furaje. b) Dimensiunile corporale se determină numai la viitorii reproducători prin măsurători la diferite vârste, fiind obligatorii cele recoltate la ieşirea din testare şi anual la reproducători (în lucrările de selecţie). Principalele dimensiuni corporale sunt: lungimea corpului, lungimea trunchiului, înălţimile la grebăn şi la crupă, perimetrele fluierului şi ale toracelui, precum şi adâncimea toracelui. Pe baza lor se calculează şi se interpretează diferiţi indicii corporali. Toate datele cu privire la masa corporală şi dimensiunile corpului se înregistrează în registre şi evidenţe zootehnice (tehnica de lucru este prezentată în cadrul îndrumătorului de lucrări practice). 3.1.2. Conformaţia corporală

Conformaţia corporală constituie o altă însuşire morfologică importantă şi rezultă din analiza regiunilor corporale, atât separată, cât şi a grupelor de regiuni legate între ele morfo-fiziologic, iar în final se apreciază armonia de ansamblu. Analiza se face prin aprecierea exteriorului, având la bază legătura dialectică între formă şi conţinut. Această însuşire este în strânsă legătură cu constituţia şi rezistenţa organică a suinelor. La suine, însuşi corpul animalului reprezintă producţia principală, ceea ce simplifică mult aprecierea zootehnică.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

36

Conformaţia corporală condiţionează tipul morfo-productiv al unei rase, iar în cadrul acesteia se diferenţiază populaţii sau linii specializate la care se pot evidenţia anumite forme de producţie. Aprecierea exteriorului se face, de regulă, la animalele în stare de întreţinere de reproducător, deci la cele cu dezvoltarea bună a scheletului şi a musculaturii, precum şi la cele sănătoase. În acţiunea de ameliorare trebuie să se ţină cont de însuşirile de exterior, deoarece în unele cazuri se pot semnala slăbirea constituţiei. Cel mai tipic exemplu îl oferă rasa Yorcul mic, rasă foarte precoce, dar la care insistându-se unilateral pe ridicarea precocităţii s-a neglijat exteriorul, ducând în final la unele defecte de conformaţie (profilul capului ultraconcav, osatura prea fină şi rezistenţă organică scăzută). Slăbirea constituţiei, ca urmare a unei selecţii unilaterale, a fost sesizată şi în cazul varietăţii blonde din cadrul rasei Mangaliţa. Acţionându-se prea insistent asupra îmbunătăţirii precocităţii animalelor şi neluându-se în considerare consecinţele asupra conformaţiei corporale, s-a ajuns la slăbirea considerabilă a constituţiei, materializându-se prin apariţia unor defecte de aplomb şi chiar cu scăderea rezistenţei organice. Studiul analitic al regiunilor corporale se face în cadrul lucrărilor practice; în cele ce urmează se vor face unele aprecieri generale ale conformaţiei, pe părţi corporale. Conformaţia părţii anterioare are importanţă mai redusă, deoarece în urma sacrificării din aceasta rezultă carne de calitate inferioară (la cap) şi medie (de la gât). Carne de calitate superioară ne este oferită doar de şunca anterioară, deci de regiunile spetei şi braţului, precum şi de cea de la grebăn. Studiul conformaţiei corporale a acestei părţi (în special a capului) ne oferă date importante cu privire la rasă, dimorfismul sexual, precocitate, constituţie şi chiar asupra stării de sănătate, indicându-ne uneori şi condiţiile beneficiate anterior pentru creştere. În general, la porcinele ameliorate şi perfecţionate capul este mai redus ca mărime, cu regiunile frunţii şi feţei mai largi şi cu profilul uşor concav (mai rar drept). Profilul ultraconcav nu este de dorit deoarece incomodează animalul la prehensiunea hranei, în respiraţie şi la păşunat.

Indivizii cu formele înguste şi ascuţite ale oaselor capului nu sunt acceptaţi în lucrările de selecţie. De asemenea, profilul drept nu este de dorit, aceasta indicând primitivitate şi neameliorare, cu excepţia raselor Landrace şi Hampshire. Urechile, prin portul şi mărimea lor, constituie repere pentru încadrarea în rase sau grupe de metişi, nepreferându-se cele prea mari şi aplecate, deoarece incomodează animalul la vedere. Gâtul trebuie să fie cât mai bine îmbrăcat în muşchi, nici prea lung, dar nici scurt, iar în secţiune transversală să fie cât mai apropiat de forma cilindrică, sau uşor eliptică (rasa Landrace posedă gâtul relativ lung şi uşor eliptic). Acesta trebuie să fie prins corect de cap şi trunchi, fără zone evidente de demarcaţie (acestea indică greşeli în hrănirea animalului şi slăbirea constituţiei). Aşa după cum s-a menţionat, capul şi gâtul trebuie să aibe dimensiuni cât mai reduse, însă se va avea grijă ca prin selecţie să nu se depăşească limitele fiziologice normale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

37

Regiunile spetei şi braţului, care formează şunca anterioară, trebuie să fie cu bazele anatomice normal dezvoltate, bine îmbrăcate în muşchi, iar direcţiile membrelor anterioare să se încadreze în liniile de aplomb normale.

Starea de sănătate ne este indicată şi prin analiza discului râtului, alături de temperatura pavilioanelor urechilor: discul râtului este uscat şi cald la animalele bolnave, iar urechile sunt de asemenea calde (la palpare).În cazul în care capul animalului este disproporţionat (mai mare) faţă de corpul acestuia (în ansamblu), ne poate duce la concluzia că în perioada de creştere condiţiile au fost precare, în special cele de natură alimentară. Trenul anterior s-a redus considerabil, ca urmare a proceselor de selecţie, aşa încât în prezent acestea reprezintă cca. 30% din greutatea corporală, faţă de 70% cât se înregistra la formele sălbatice şi la unele porcine primitive (fig.13). La trenul mijlociu se va avea în vedere ca toate regiunile să fie mai lungi şi largi, concurând la forma de cilindru lung. Regiunile de pe linia dorsală, să fie cât mai bine îmbrăcate în muşchi, în special regiunile spinării şi şalelor, deoarece oferă carne de calitate superioară (cotlet şi antricot). Profilul corpului, apreciat prin configuraţia liniei superioare (sau dorsală), cuprinzând regiunile grebănului, spinării şi şalelor, trebuie să fie drept şi uşor ascendent, cu excepţia unor rase americane (Duroc, Hampshire şi Chester-White) la care este convex. Arcuirea liniei spinării, după selecţionerii americani, este o modalitate de alungire a trunchiului. Regiunile de pe linia abdominală de asemenea, trebuie să fie cât mai lungi şi largi, pentru a oferi o bază suficientă de prindere a ugerului. La regiunea ugerului se vor analiza: numărul de mameloane, distanţarea acestora atât între rânduri cât şi între perechi, simetria şi conformaţia (aprecierea făcându-se

Fig.15 Evoluţia conformaţiei corporale la suine

în perioada de alăptare). Forma dorită a mameloanelor este de pâlnie bietajată, iar la pipăit să se simtă aspectul buretos, care indică predominarea ţesutului glandular. La trenul posterior se analizează cu atenţie crupa şi şunca posterioară, de la care se obţin cele mai mari proporţii de carne de calitate superioară. În general, crupa trebuie să fie dreaptă, largă şi lungă, conformaţie care oferă o bază mare de prindere pentru musculatura regiunilor şuncii posterioare. De menţionat că şunca posterioară este formată, în principal, din muşchii fesei, coapsei şi gambei, care trebuie să fie largă, convexă şi descinsă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

38

La membrele posterioare se va aprecia şi încadrarea lor în linia de aplomb normală, precum şi înclinarea optimă a regiunii chişiţei, care sunt foarte importante la reproducătorii masculi. * * * Studiul regiunilor corporale ne oferă date certe cu privire la conformaţia corporală, din care cauză analiza trebuie să se facă cu mare atenţie, ţinându-se cont de rasa aparţinătoare, de sex, de scopul producţiei (rase materne şi rase paterne) etc. În munca de selecţie trebuie să se sesizeze din timp defectele de conformaţie care ar putea genera slăbirea constituţiei animalului. Pentru reproducătorii masculi se va pune un mare accent pe regiunea testiculară, a furoului şi a penisului, iar la femele pe integritatea ugerului şi a vulvei. 3.1.3. Constituţia suinelor

Constituţia suinelor este determinată de o serie de particularităţi morfo-fiziologice, fiind oglindită şi de dezvoltarea corporală, alături de conformaţie, ambele cu influenţă asupra potenţialului productiv şi a rezistenţei organismului. La suine întâlnim patru tipuri constituţionale: fină şi robustă, ca tipuri dorite şi debilă şi grosolană, ca tipuri nedorite. Desigur că, uneori încadrarea nu este strictă, indivizii având şi variante intermediare. În general, se preferă ca scroafele să aparţină la tipul constituţional fin sau varianta fină spre robustă, iar vierii la constituţie robustă. Constituţia fină Cuprinde suinele de reproducţie din rasele specializate pentru carne şi bacon. Animalele se caracterizează prin cap mic, schelet fin, dar rezistent, corp lung şi zvelt, iar musculatura este bine evidenţiată. Pielea este fină, elastică, bine vascularizată, iar părul este subţire, lucios şi uniform repartizat. Scroafele au prolificitatea şi capacitatea de alăptare foarte bune, cu instinctul matern pronunţat. Vierii au un temperament vioi şi execută uşor monta. Suinele cu constituţie fină se pretează la îngrăşarea pentru carne şi mai ales pentru bacon. În această categorie se încadrează majoritatea exemplarelor din rasele Landrace, Piétrain şi Landrace belgian. Constituţia robustă Cuprinde suinele de reproducţie ce se caracterizează prin corpul lung, larg şi adânc, bine îmbrăcat în musculatură, exprimând dezvoltare corporală bună şi vigoare. Scheletul este puternic şi foarte rezistent. Părul este fin, lucios, dar mai des decât la constituţia fină şi uniform repartizat. Pielea este destul de fină, densă şi elastică. Animalele au un temperament vioi, realizează sporuri mari de creştere în greutate vie şi valorifică bine hrana. Scroafele sunt bune mame, cu prolificitatea, capacitatea de alăptare bune şi rezistente la exploatarea intensivă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

39

Constituţia robustă este dorită la suinele de reproducţie, în special la vieri. În această categorie se încadrează majoritatea indivizilor din rasele Marele alb, Edelschwein, Yorkshire, Marele negru şi chiar Bazna. Constituţia debilă Suinele cu constituţie debilă au dezvoltarea corporală insuficientă în raport cu vârsta. Debilitatea este o consecinţă a condiţiilor nefavorabile de mediu ce au acţionat de-a lungul mai multor generaţii, alături de o selecţie greşită şi uneori de menţinerea la reproducţie a unor indivizi cu grade ridicate de consangvinizare. Este o exagerare a constituţiei fine şi se caracterizează prin conformaţie lipsită de armonie; trunchiul, deşi lung, este îngust şi lipsit de adâncime. Scheletul este slab dezvoltat şi lipsit de rezistenţă, iar membrele sunt disproporţionat de lungi şi cu defecte de aplomb. Capul este lung şi uscăţiv, cu prindere defectuoasă de gât. Pielea este prea subţire şi lipsită de elasticitate, iar părul este rar, fără luciu şi neuniform repartizat pe suprafaţa corpului. Scroafele au prolificitatea redusă, capacitatea de alăptare mică şi cu instinctul matern slab evidenţiat. Exemplarele se exclud de la reproducţie, deoarece sunt lipsite de rezistenţa organică, iar produşii realizează sporuri mici şi valorifică slab hrana. Constituţia grosolană Animalele din această categorie au o dezvoltare corporală aparent bună în raport cu vârsta, însă la un examen mai atent se constată că posedă corpul “împăstat”, scheletul grosolan şi lipsit de rezistenţă. În general oasele sunt voluminoase, însă fără rezistenţă pe măsura volumului lor. Capul este mare (voluminos) şi nu exprimă fidel rasa şi sexul, iar pielea este mai groasă şi cu ţesut conjunctiv abundent, părul este lung, gros, fără luciu şi neuniform repartizat pe corp. Temperamentul este limfatic: vierii execută greu monta şi dau spermă de calitate slabă, iar scroafele au prolificitate scăzută şi nu sunt bune mame (adesea strivesc purceii). Grăsunii supuşi îngrăşării dau rezultate slabe: valorifică slab hrana, iar carcasele sunt necorespunzătoare. Animalele se exclud de la reproducţie, deoarece toate aceste particularităţi nu sunt favorabile însuşirilor productive. Din această categorie fac parte unii indivizi din rasele tardive, uneori şi cele din cele ameliorate, evidenţiind faptul că tineretul nu a beneficiat de condiţii normale de creştere (în special de alimentaţie) pe parcursul mai multor generaţii. * * * Aprecierea tipului constituţional este o lucrare tehnică pretenţioasă, care trebuie efectuată de cadre cu multă experienţă. În aprecierea încadrării animalelor se va ţine cont de rasă, sex, vârstă, starea de întreţinere şi de informaţii asupra tehnologiei de creştere aplicate (în special alimentaţia şi întreţinerea). De menţionat că, tipul constituţional se poate înrăutăţi, în condiţiile în care factorii de mediu sunt sistematic nefavorabili. În această situaţie, organismul va încerca să se adapteze, modificându-şi intensitatea, ritmul şi amplitudinea funcţiilor vitale. La acestea se mai poate

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

40

adăuga şi selecţia inadecvată, de obicei unilaterală şi uneori chiar gradul de consangvinizare prea ridicat, toate aplicate în acţiunile de ameliorare. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri se impune reajustarea sistemului de exploatare a reproducătorilor, reexaminarea schemelor de împerechere şi de îmbunătăţire a alimentaţiei, precum şi analizarea periodică a unor constante sanguine (evidenţierea cariotipului la nivel de individ).

3.1.4. Tipurile morfo-productive la suine Tipurile morfoproductive la suine sunt o consecinţă directă a selecţiei, în urma căreia s-au diferenţiat rase, populaţii şi linii specializate pentru producţia de carne, şi mai puţine pentru producţia de grăsime şi mixte (de carne-grăsime). Fiecărei forme de producţie îi corespunde o anumită conformaţie corporală. La suine se disting patru tipuri morfo-productive: de carne, pentru bacon, mixte şi de grăsime. Tipul morfo-productiv de carne În acest tip se încadrează un număr mai mare de rase specializate pentru producţia de carne, caracterizându-se printr-o dezvoltare corporală bună, corp lung şi cilindric. Lungimea corpului depăşeşte cu 15-20 cm perimetrul toracic. Trunchiul este larg şi puţin adânc. Şuncile anterioare sunt largi, fără a fi prea proeminente, iar cele posterioare sunt bine dezvoltate şi descinse. În urma sacrificării rezultă carcase de bună calitate, cu raportul carne-grăsime net în favoarea cărnii, iar randamentul este mare. Animalele aparţin tipului constituţional robust sau fin şi temperamentului vioi. Scroafele sunt bune mame, posedă prolificitate şi capacitate de alăptare bune. În ansamblu, suinele aparţinătoare acestui tip apar zvelte, viguroase şi cu un format corporal dreptunghiular. Ca reprezentanţi se pot include, cu precădere rasa Marele alb, precum şi rasele Marele negru, Duroc, Hampshire, Edelschwein etc. Tipul morfo-productiv pentru bacon Acest tip este o variantă îmbunătăţită a celui de carne şi apărută în urma selecţiei, caracterizându-se prin alungirea trenului mijlociu şi dezvoltarea exagerată a părţii posterioare, aşa încât animalele au o formă de “pară”. Corpul are forma de trapez, deoarece linia superioară este dreaptă şi ascendentă. Lungimea corpului este mai mare cu 20-25 cm faţă de perimetrul toracic. Capul este mic, membrele scurte, scheletul fin şi rezistent, ceea ce asigură un randament foarte bun la sacrificare. Corpul foarte lung şi bine îmbrăcat în muşchi, precum şi dezvoltarea exagerată a şuncilor posterioare asigură o proporţie mare de carne în carcasă şi o grăsime redusă şi uniformă a stratului de slănină. La toate animalele constituţia este fină sau o variantă între fină şi robustă. În această categorie pot intra Landrace, rasa Piétrain, precum şi metişii dintre rasele Marele alb şi Landrace. Tipul morfo-productiv mixt (de carne-grăsime) Suinele aparţinătoare acestui tip se caracterizează, în general, printr-un format bine proporţionat, apropiat de tipul de carne. Trunchiul este mai scurt, mai larg şi mai adânc comparativ cu cel de carne, aşa încât lungimea corpului este aproximativ egală cu perimetrul toracic.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

41

Şuncile posterioare sunt mai puţin dezvoltate decât la tipul de carne. Constituţia este robustă, temperamentul vioi, rezistenţa organică mare şi o bună capacitate de aclimatizare. În această categorie intră rasele: Berk, Albul mijlociu, Bazna etc. Tipul morfo-productiv pentru grăsime Se caracterizează printr-un format corporal scurt, adânc şi larg. Perimetrul toracic este mai mare cu 5-10 cm faţă de lungimea corpului. Linia superioară este convexă, iar cea inferioară lăsată aşa încât trenul mijlociu apare bine dezvoltat, concurând la forma de butoi a trunchiului. Coastele sunt scurte şi mult arcuite. Sunt animale cu gâtul scurt şi gros, crupa teşită, şuncile posterioare puţin dezvoltate, uneori osatură puţin rezistentă. Prolificitatea este redusă, precocitate moderată, temperament vioi şi o mare rezistenţă organică. În această categorie intră rasa Mangaliţa şi parţial Micul alb. * * * În prezent se promovează la reproducţie indivizii cu tipul morfo-productiv de carne şi pentru bacon, deoarece cererea de grăsime este din ce în ce mai redusă. Tehnica încadrării animalelor după tipurile morfo-productive se va face în cadrul lucrărilor practice. 3.1.5. Particularităţi de culoare

Culoarea la suine este o însuşire morfologică ce constituie caracter de rasă, cu implicaţii majore în alegerea sistemului de exploatare, înlesnind aprecierea gradului de ameliorare şi cu influenţă în tehnologia preparării carcaselor. În general, rasele cu culoare închisă conferă o rezistenţă mai mare la eritemul solar, însă unele dau un aspect neplăcut al carcaselor prelucrate termic (aspectul cenuşiu al şoricului). Culoarea albă (“albinism”) este întâlnită la majoritatea raselor actuale şi constituie un caracter dominant faţă de celelalte culori. Este preferată pentru producţia de bacon, însă favorizează insolaţia, iar animalele posedă, în general, o rezistenţă organică mai redusă. Această culoare este întâlnită la rasele: Marele alb, Landrace, Edelschwein, Yorkshire etc. Culoarea blondă (“ilucism”) este determinată de prezenţa atât în piele cât şi în păr a unor pigmenţi care protejează oarecum animalele faţă de razele solare. Nu este dominantă faţă de alte culori. Se întâlneşte la Mangaliţa blondă, la rasa Lincoln etc. Culoarea neagră (“melanism”) este determinată de predominarea pigmenţilor melanici atât în piele cât şi în păr. Animalele sunt rezistente la razele solare, la condiţiile vitrege de mediu şi chiar la boli, putându-se exploata economic pe păşuni. Este dominantă faţă de culoarea blondă la unele rase. Carcasele tratate termic au un aspect mai puţin plăcut, mai ales pentru producţia de bacon. Se întâlneşte la rasele Cornwall, Mangaliăa neagră, Berk (parţial) etc. Culoarea roşie prezintă avantajele culorii negre, cu privire la insolaţie, însă nu depreciază aspectul carcaselor, deoarece pigmentul este termolabil. Este recesivă faţă de culorile albă şi neagră. Se întâlneşte la rasele Duroc, Tamworth, Mangaliţa roşie etc.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

42

Culorile bălţate (compuse ) sunt tipice la rasele de culoare neagră şi cu brâu alb, precum şi la cele cu pete negre pe un fond alb. Se întâlneşte la rasele: Hampshire, Wessex, Bazna (negru cu brâu alb), Piétrain şi la multe rase moderne americane. Sunt rezistente la eritemul solar, deci exploatabile în unităţile gospodăreşti. Culorile bălţate apar şi la metişii ce se obţin prin încrucişarea suinelor de diferite culori, fără însă a afecta aspectul carcaselor.

* * * O altă însuşire morfologică importantă este şi dentiţia la suine care ajută la aprecierea vârstei prin numărul, forma, apariţia şi aspectul dinţilor. De asemenea, glanda mamară, prezintă particularităţi importante, precum şi aparatul genital, tubul digestiv, unghiile etc. 3.2. Însuşirile fiziologice şi productive

Însuşirile fiziologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de celelalte animale de fermă. Suinele se încadrează în categoria animalelor omnivore, cu capacitate mare de înmulţire, cu o viaţă de grup, aclimatizabile în zone diferite, rezistente la intervenţii chirurgicale şi sensibile la boli infecto-contagioase. Suinele actuale se pot creşte în toate sezoanele anului (cu condiţia ca purceilor sugari şi celor înţărcaţi să li se asigure condiţii termice optime), putându-se adapta la exploatare intensivă, specifică unităţilor industriale, dar şi în cele cu efective reduse. Principalele particularităţi fiziologice şi productive se vor analiza, pe scurt, în cele ce urmează. - Capacitatea de înmulţire În urma procesului de domesticire a dispărut aproape complet activitatea sezonieră de reproducţie. La actualele rase de suine căldurile apar în toate sezoanele, cu aproximativ aceeaşi intensitate, însă fecunditatea scroafelor este foarte bună în perioadele răcoroase, între 80-90 %, dar se poate reduce în sezoanele călduroase şi în condiţii de exploatare intensivă, până la 75% (şi chiar mai puţin). Perioada de gestaţie este de 114-115 zile, fiind considerată relativ scurtă şi constantă, însă perioadele de alăptare şi de refacere se pot reduce considerabil, obţinându-se uşor între 2-2,4 fătări pe an. La o fătare se pot obţine 10-12 purcei, ceea ce face ca anual o scroafă să fete 22-25 produşi. Aceşti indicatori se pot îmbunătăţi foarte mult în cazul în care scroafele şi vierii sunt exploataţi raţional, alături de practicarea însămânţărilor artificiale şi utilizarea de aparatură modernă pentru stabilirea momentului optim de însămânţare şi de diagnosticare timpurie a gestaţiei, precum şi de întreţinerea individuală a femelelor după însămânţare (pentru o bună nidaţie). Din acest punct de vedere, efectivele de suine se pot reface într-un interval de timp foarte scurt, comparativ cu celelalte animale de fermă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

43

- Precocitatea La suine, precocitatea se apreciază în funcţie de 2 elemente: energia de creştere şi valorificarea hranei.

Energia de creştere la suine se manifestă cu mare intensitate; purceii îşi dublează greutatea la vârsta de 1,5- 2 săptămâni, iar până la cea de 7-8 luni îşi sporesc masa corporală de cca. 100 ori. - Energia de creştere Se apreciază prin sporul mediu zilnic, care până la vârsta de 30-35 zile, este de cca. 175 g, pe perioada de creştere de cca. 300 g, iar la îngrăşare între 650-750 g, valori depăşite substanţial de metişi şi hibrizi de mare productivitate. De menţionat că, evoluţia greutăţii corporale pe perioada naştere - vârsta de 45 de zile ce condiţionează energia de creştere, este influenţată de o multitudine de factori, de mare importanţă fiind rasa, grupa de metişi sau hibridul crescut, alături de sistemul de exploatare adoptat. Aşa de exemplu, la purceii înţărcaţi la vârsta de 45 zile, aparţinători raselor materne exploatate în condiţii gospodăreşti, se înregistrează greutăţi corporale superioare faţă de exploatarea industrială (tab. 3).

Tabelul 3 Evoluţia greutăţii corporale a purceiilor în funcţie de rasă

Marele alb Vârsta Landrace Yorkshire Creştere

industrială Creştere

gospodărescă Naştere 1,280 1,140 1,110 1,320 5 zile 2,100 2,010 1,900 2,430 10 zile 3,200 3,120 2,800 3,500 21 zile 4,800 4,600 4,200 5,050 35 zile 6,900 6,750 6,500 7,060 45 zile 8,200 8,030 7,950 9,620

S.m.z. (g) 156 156 155 190 Aceste date pledează pentru creşterea gospodărească sau în ferme mici a viitorilor reproducători, cu condiţia ca alimentaţia şi microclimatul să fie asigurate la nivel optim, aspecte impuse şi de normele actuale ale Uniunii Europene. Exemplarele îngrăşate se pot sacrifica la greutatea de 90-100 kg, greutate care se poate atinge la 6-7 luni, rezultând carcase de foarte bună calitate. La vârsta de 7-8 luni suinele se pot utiliza la reproducţie, în funcţie de rasă şi sex; scrofiţele se introduc la însămânţare când greutatea corporală depăşeşte 110 kg la rasele şi metişii perfecţionaţi pentru producţia de carne, şi la peste 90 kg la cele mai puţin ameliorate, iar masculii la 115-125 kg, indiferent de gradul de ameliorare. Valorificarea hranei la suine este bună, realizându-se 1 kg spor de creştere în greutate vie, pe perioada îngrăşării, cu 3,5-4,5 kg furaj, iar în cea de creştere cu 2,1-2,8 kg. În cazul utilizării de furaje combinate şi a unor metişi sau hibrizi, consumul specific pe perioada îngrăşării, se poate reduce până la 2,5-3,0 kg furaj.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

44

Suinele valorifică foarte bine cerealele, unele reziduuri de la industria alimentară, pe lângă masa verde, suculentele şi chiar reziduurile culinare. Valorifi hranei este în strânsă legătură cu gradul de ameliorare fiind mai bună la rasele specializate faţă de cele mai puţin ameliorate, precum şi la metişii şi hibrizii de mare productivitate, comparativ cu rasele sau liniile intrate în schemele de încrucişare.

Din punctul de vedere al precocităţii, suinele se împart în 2 tipuri: tipul precoce (cu trei subtipuri - foarte precoce, precoce şi semiprecoce) şi tipul tardiv. Tipul precoce se caracterizează prin animale care realizează sporuri de creştere în greutate vie mari într-o perioadă scurtă de timp şi cu consumuri specifice reduse de furaje. În tipul foarte precoce intră rasele Landrace, Duroc şi Hampshire, iar rasa Bazna în tipul semiprecoce. De menţionat că, unele rase înregistrează sporuri mari de creştere între anumite vârste după care acestea scad sau stagnează. În consecinţă la unele rase, greutatea de sacrificare economică este mai redusă, uneori la 80-90 kg (la cele precoce şi foarte precoce). Tipul tardiv este caracteristic raselor puţin ameliorate şi a suinelor de formaţie veche (uneori şi primitive). Sunt animale cu trenul anterior dezvoltat, cu corpul aplatizat lateral şi linia spinării convexă. Sporurile de creştere sunt reduse, iar valorificarea hranei slabă. La acest tip se includ rasele Stocli, Hanovra etc.

3.2.1. Temperamentul suinelor Prin temperament se înţelege modul cum organismul reacţionează la excitaţiile externe, contribuind la integrarea animalului în mediu, fiind condiţionat de intensitatea reacţiilor nervoase şi endocrine din organism. Cu cât ansamblul acestor reacţii şi răspunsuri sunt mai armonios corelate, cu atât producţiile obţinute vor fi mai ridicate. Temperamentul este un atribut al individualităţii, fiind influenţat de de vârstă, de sex, de sănătate, precum şi de gradul de ameliorare. Atitudinea omului faţă de animal condiţionează stabilitatea temperamentului. Temperamentul se completează cu comportamentul şi cu tipul constituţional. La suine deosebim 3 tipuri de temperament: vioi, care este de dorit, iar cele limfatic şi nervos sunt de nedorit. Temperamentul vioi - în această categorie intră animalele cu un sistem nervos echilibrat, care realizează conexiuni nervoase stabile într-un timp scurt şi cu puţine repetiţii. Stabilitatea reflexelor condiţionate favorizează aplicarea unor tehnologii moderne de întreţinere; la animale se realizează o ierarhie de grup eficientă fără a se relua stările conflictuale. Acest tip de temperament este caracteristic animalelor precoce şi cu constituţie fină şi robustă. Vierii sunt activi, fără dificultăţi de comportament, execută uşor saltul montei şi se pretează la recoltarea materialului seminal dacă şi animalele sunt manipulate corect. Scroafele sunt bune mame, cu fecunditate şi prolificitate bune, cu capacitate de alăptare mare şi se lasă dirijate sau acceptă uşor diferite sisteme de întreţinere (în boxe comune şi individuale).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

45

Suinele supuse îngrăşării valorifică bine hrana, depun sporuri de creştere mari, asigurând rentabilitatea sporită. Temperamentul limfatic - animalele de reproducţie din această categorie nu sunt de dorit, deoarece nu realizează conexiuni nervoase stabile, cu toată strădania depusă de specialişti. Este caracteristic animalelor cu constituţie grosolană. Vierii depistează greu scroafele în călduri, execută cu dificultate saltul şi actul montei şi oferă producţii reduse şi de calitate slabă de spermă. Scroafele nu sunt bune mame, adesea strivesc purceii, cu dificultăţi de sincronizare a parturiţiei şi secreţia laptelui şi cu capacitatea de alăptare redusă. Descendenţii au viabilitate scăzută, valorifică slab hrana şi adesea nu menţin curată pardoseala (spaţiul de odihnă), creând greutăţi specifice în exploatare, mai ales pentru asigurarea igienizării - toate cu influenţă negativă asupra rentabilităţii. Temperamentul nervos - (sau dezechilibrat) - animalele din această categorie se exclud categoric de la reproducţie, deoarece pe fondul lor pot apărea dificultăţi de comportament, care în final se materializează prin vicii ascunse, uneori instalându-se starea de retivitate. Sunt animale susceptibile la orice zgomot, contractând adesea stări de stres. Vierii sunt greu de dirijat, atât la montă cât şi pentru recoltarea materialului seminal. Scroafele sunt fricoase, neliniştite, strivesc purceii în primele zile de la naştere şi au o capacitate de alăptare fluctuantă. Animalele se obişnuiesc greu cu personalul de îngrijire, iar prin comportarea lor contribuie la generalizarea stării de nelinişte şi la restul animalelor din boxă. Supuse îngrăşării, valorifică slab hrana, depun sporuri mici în greutate. Sunt mereu în căutarea hranei, pe care o risipesc fără motiv, indiferent de calitate. Exploatarea acestor animale este cu totul nerentabilă. La primipare se poate instala şi consumarea, după fătare, a propriilor purcei (la acest sindrom mai contribuie şi alţi factori). *

* * Stabilirea temperamentului la suine este o acţiune dificilă, pretenţioasă şi greu de realizat, pentru care ne sunt necesare informaţii, precum şi o interpretare corectă. 3.2.2. Comportamentul suinelor

Comportamentul reprezintă o manifestare specifică fiecărui animal, ca răspuns la anumite evenimente ce au loc în organism sau în imediata lui apropiere. În mod practic, comportamentul se apreciază prin nivelul răspunsului individului la satisfacerea sau nesatisfacerea cerinţelor specifice ale organismului, fiind în strânsă legătură şi cu temperamentul animalului. Cunoaşterea în detaliu a manifestărilor specifice suinelor are menirea dirijării benefice ale proceselor de creştere ş de exploatare, aşa încât cea mai mare parte din substanţele nutritive ingerate să fie utilizate în scop productiv. Dacă în creşterea gospodărească sau în unităţi cu efective reduse, aceste manifestări se pot cunoaşte şi stăpâni de către crescător la nivel de individ, în complexele mari se pune problema doar a satisfacerii

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

46

cerinţelor specifice la nivelul mediei pretenţiilor seriei sau lotului, aspecte favorizate de faptul că suinele sunt animale de turmă. În creşterea suinelor, comportamentul are o importanţă foarte mare, comparativ cu celelalte animale de fermă, mai ales în unităţile care practică exploatarea intensivă şi unde tehnologiile de întreţinere prevăd efective mari în boxă sau în grupă, condiţionând în mare parte nivelul indicatorilor de producţie şi în consecinţă, pe cei economici. Pe zootehnişti îi interesează mai mult implicaţiile sale asupra producţiilor, şi în funcţie de aceasta, de găsirea unor posibilităţi de dirijare în exploatarea reproducătorilor, în creşterea tineretului şi îngrăşarea porcilor, ţinând cont de avantajele potenţiale ale tipurilor de comportament. Practica a demonstrat că orice îmbunătăţire a tehnologiilor de producţie este "însuşită", sau acceptată uşor de către suine, dacă se ţine cont şi de cerinţele minime ale organismului. În acest sens, exploatarea în unităţile industriale a suinelor, unde condiţiile de viaţă sunt sever artificializate, a impus cunoaşterea în amănunt a comportamentului; studiile sistematice ne pot fi deosebit de utile în adoptarea soluţiilor tehnologice moderne. Elementele care trebuie să fie luate în consideraţie, cu implicaţii asupra comportamentului sunt: aglomerările mari de animale, intensitatea mare a zgomotelor, spaţii foarte reduse (care uneori limitează mişcarea), microclimatul dirijat, tratamente periodice, contactul relativ redus între om şi animale, etc. În creşterea gospodărească (în efective reduse) se elimină o parte din aceste neajunsuri, deoarece omul deţine foarte multe informaţii asupra comportamentului fiecărui animal, având posibilitatea satisfacerii lor. Variabilitatea indivizilor asigură condiţii pentru o selecţie a suinelor şi în funcţie de comportament. Tipurile de comportament la suine Tipurile de comportament sunt diferenţiate, în general, după finalitatea lor. Scott (1962) şi Ervin (2000) disting la suine 9 tipuri de comportament, şi anume: alimentar, de eliminare, sexual, maternal, de solicitare, conflictual (agonistic), de imitare, de integrare în mediu şi de investigare, la care Drăgănescu (1974, 1998) adaugă şi al 10-lea tip, comportamentul anormal. Comportamentul alimentar (sau de ingestie) se identifică prin manifestările caracteristice legate de prehensiunea hranei, de consumarea apei (adăparea), iar în cadrul lor de: durată, ordinea şi preferinţele animalelor pentru unele componente din nutreţuri. Comportamentul alimentar este precedat de comportamentul de investigaţie, specia bazându-se pe un puternic simţ olfactiv. Suinele sunt, în general, animale lacome, care consumă hrana în cel mult 20 minute pe tain, desfăşurând o activitate dinamică şi efectuând în mod pasiv o omogenizare a componentelor. Se sesizează o aglomerare de indivizi la jgheab, chiar dacă este suficient front de furajare, mobilizând animalele din boxă, pentru care se indică despărţirea pe zone a acestuia. În mod normal, porcii consumă mai întâi furajele şi apoi beau apa. Gustul dulce al furajului stimulează consumul, îndeosebi la purcei. Cu ocazia furajării şi adăpării se stabileşte şi ierarhia de grup, având la bază interrelaţia de dominanţă-subordonare. Comportamentul alimentar poate fi alterat de greşeli în

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

47

întocmirea raţiilor de hrană şi de întârzierea administrării tainurilor, determinând agresivitate şi chiar caudofagie, cu consecinţe grave în păstrarea integrităţii corporale ale animalelor. Comportamentul de eliminare este legat de manifestările specifice ale defecării şi micţiunii. În general, suinele sunt cele mai curate şi ordonate mamifere, cu condiţia să existe tehnologii adecvate de întreţinere şi o preocupare minimă din partea personalului de îngrijire. Pentru defecare şi urinare animalele preferă locuri mai retrase, mai întunecoase şi umezite din cadrul boxei. Eliminarea se face, în general, dimineaţa imediat după scularea animalelor din boxă. Spaţiul de odihnă se poate păstra curat dacă este în permanenţă uscat, dacă condiţiile de microclimat sunt corespunzătoare, dacă îngrijitorul a dirijat iniţial animalele în zona umezită a grătarului şi dacă organizarea interioară a boxelor este corespunzătoare şi constantă la categoriile anterioare (suzeta deasupra grătarului şi hrănitorul în zona uscată şi compactă. Comportamentul sexual se identifică cu manifestările legate de apariţia căldurilor, de reflexul de îmbrăţişare, de împerechere etc. În general, masculii caută femelele în călduri, iar acestea se lasă căutate şi acceptă monta numai în partea a doua a perioadei de călduri. Introducerea unui mascul, chiar cu dezvoltarea corporală mai redusă, în boxa femelelor, nu conduce la apariţia conflictelor. Introducerea unei scroafe în călduri în boxa vierilor (aspect tehnologic rar întâlnit) nu provoacă conflicte, însă conflictele se pot produce între masculi, ca urmare a interesului pentru femelă. Femelele în călduri sunt mult agitate, capricioase, sar unele pe altele, iar dacă vierii sunt în apropiere se aglomerează pe latura boxei dinspre aceştia. La rasele perfecţionate aceste manifestări sunt mult diminuate, fapt ce impune multă atenţie din partea personalului şi folosirea aparaturii moderne pentru depistarea fazei de estru. Comportamentul maternal se referă la manifestările legate de alimentaţia sugarilor, de protejarea acestora faţă de duşmani şi faţă de condiţiile nefavorabile de mediu etc. Scroafele cu temperament vioi sunt atente cu purceii pentru a nu-i strivi, adunându-i la nivelul ugerului sau a capului când este frig. În caz de pericol mama se interpune între purcei şi duşman. Ordinea de supt se stabileşte în primele 2-3 zile, numărul zilnic de supturi este de cca. 28 ori în prima săptămână şi se reduce la 15 în a cincea săptămână. Prin urmare, regruparea purceilor pe scroafe se pot face cel târziu a doua zi de după fătare, iar numărul zilnic mare de supturi impune cazarea purceilor cu mamele lor pe toată durata lactaţiei. Guiţatul insistent al purceilor face ca scroafa să se culce în decubit lateral, după îndepărtarea uşoară ale acestora pentru a nu-i strivi. Durata totală a suptului este de cca. 40 secunde, fiind anticipată de un masaj activ al purceilor asupra mameloanelor. Temperamantele limfatic şi dezechilibrat ale scroafelor determină striviri de purcei, iar la unele primipare duce uneori până la consumarea lor (nu s-a stabilit o legătură între consumarea placentei şi a purceilor proprii). Comportamentul de solicitare se bazează pe emiterea de semnale sonore pentru acordarea de ajutor şi se sesizează cu precădere la purceii sugari în primele zile de la naştere, cu ocazia stabilirii şi înlăturărilor de la sfârc. Cei înlăturaţi de la supt au un guiţat specific. Apropierea orei de supt, sau de administrare a tainului preferat, intensifică semnalele sonore. Pierderea sau separarea indivizilor de grup determină, de asemenea, intensificarea semnalelor sonore, mai ales în primele săptămâni de viaţă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

48

Comportamentul agonistic este legat de acţiunile ocazionale de atac, fugă şi chiar de imobilizare a adversarului. Conflictele sunt generate, în principal de împărţirea hranei, respectiv a frontului de furajare şi a zonei de odihnă, precum şi a apariţiei unui individ străin în grup. În cadrul aceloraşi grupe de indivizi nu se apelează la conflicte, decât foarte rar; ele sunt de regulă individuale, dar se pot şi generaliza. Lotizările pe categorii de vârstă, greutate corporală, sex şi chiar tip comportamental elimină majoritatea conflictelor, sau le diminuează din importanţă. Conflictele au ca rezultat final stabilirea ierarhiei de grup, ceea ce constituie un element pozitiv, deoarece nu se mai reiau luptele; indivizii recunoscându-şi superiorii nu se mai luptă şi deci nu se mai cheltuie energia în plus. Agresivitatea instinctivă la suine este o reminiscenţă ancestrală, putând fi atenuată prin selecţie şi prin asigurarea de condiţii optime de viaţă. Din punct de vedere comportamental, tipul agonistic nu are menirea cimentării acţiunilor de turmă sau de grup, deşi prin activitatea celui mai puternic turma se mobilizează mai eficient la caz de nevoie (contra intrusului sau a duşmanului). Comportamentul de imitare este în parte folositor, dar dăunător. Acest tip de comportament se bazează mai mult pe simţul văzului şi auzului - ambele contribuind la stimularea reciprocă. Activitatea intensă de hrănire a indivizilor din boxă, stimulează consumarea furajului, chiar dacă acesta nu este de calitate foarte bună. Micţiunea şi defecarea indivizilor în zona grătarului este preluată uşor de majoritatea animalelor din grup. Introducerea în lot a unui individ care este obişnuit cu utilizarea unei suzete contribuie la “învăţarea” uşoară a celorlalte animale. Ca manifestare nefolositoare este sesizată coudofagia, care se poate extinde la toate animalele din boxă, prin imitarea indivizilor care muşcă, corelată cu perceperea gustului plăcut al sângelui (consumat iniţial involuntar). Comportamentul de integrare este legat de căutarea sau depistarea unui nou mediu de viaţă mai propice şi care are ca scop evitarea suferinţelor, sau reducerea pierderilor. Scroafele în ultima parte a gestaţiei îşi caută locuri potrivite pentru desfăşurarea normală a actului parturiţiei. Animalele bolnave, de asemenea, caută locuri mai ferite de duşmani şi de acţiunea intemperiilor. Comportamentul de investigaţie este legat de explorarea unui component plăcut sau preferat din furaje, care de regulă este şi deficitar. Animalele se orienteză cu ajutorul mirosului, auzului, auzului etc. Râmatul este o manifestare specifică, fiind utilizat de către porcine cu foarte mare intensitate. Comportamentul anormal se datoreşte alterării stimulilor normali, având ca rezultat unele manifestări ciudate, cum ar fi: masturbaţia, “homosexualitatea” etc. Întreţinerea în grup a vierilor, precum şi unele greşeli organizatorice în dirijarea vierilor la recoltarea spermei, pot determina apariţia acestui tip de comportament. Toate tipurile de comportament au ca rezultat final tendinţa de a aduna animalele în grup (mai puţin cel agonistic), fiind reunite în comportamentul de grup, care contribuie la consolidarea vieţii de turmă.

3.2.3. Ierarhia de grup

Ierarhia de grup este consecinţa directă a agresiunii şi constituie o reminiscenţă ancestrală preluată de la formele sălbatice, transmisă la porcinele primitive şi de dorit la rasele actuale favorizând viaţa de turmă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

49

Moştenirea stării de agresivitate, la suine este destul de evidenţiată, comparativ cu celelalte specii de animale de fermă; din acest punct de vedere porcinele sunt întrecute doar de câini. Comportamentul agonistic are o mare contribuţie în stabilirea ierarhiei de grup, la indivizi sesizându-se unele conflicte şi chiar lupte, cu origini instinctuale, dar şi formate ulterior. La purceii sugari se observă că, imediat după fătare, aceştia se luptă pentru sfârcurile cele mai bune (productive), deşi sunt suficiente încă neocupate. Viaţa porcului crescut în unităţile de tip intensiv-industrial, unde spaţiul de odihnă şi frontul de furajare sunt restricţionate, iar numărul de indivizi din lot sau boxă, este mare, a accentuat importanţa stărilor conflictuale, finalizându-se cu ierarhizarea animalelor din boxă. Studiile efectuate asupra organizării grupelor de porcine la îngrăşat au arătat existenţa unor “ierarhizări” de diferite suite sau tipuri. Cea mai des întâlnită este ierarhizarea lineară, în care se disting animale dominante şi animale dominate. La suine ierarhia se stabileşte relativ uşor observându-se cu ocazia procurării şi consumării hranei, alături de împărţirea spaţiului sau a zonei de odihnă.

Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) grăbeşte stabilirea ierarhiei de grup, comparativ cu hrănirea la discreţie. Animalele dominante ocupă, de regulă, poziţiile cele mai avantajoase în timpul hrănirii faţă de cele dominate. În general, animalele cu dezvoltare corporală mai bună ocupă unul din locurile din vârful schemei ierarhice, însă poate interveni şi agilitatea în luptă.

În plan secundar, ierarhia de grup se stabileşte şi cu ocazia impărţirii spaţiului de odihnă; animalele cele mai puternice ocupând zonele cele mai prielnice şi invers.

Mirosul şi apoi vederea au mare importanţă în recunoaşterea indivizilor din grup. La suine s-a stabilit că numărul de animale pe care îl poate reţine eficient un porc adult este de cel mult 20. Pentru atenuarea stărilor conflictu-ale, atât ca număr cât şi ca importanţă, se indică lotizarea animalelor pe categorii de vârstă (greutate corporală), sex, comporta-ment şi chiar provenienţă (pe cât posibil de la aceaşi mamă). În practica zootehnică se recomandă lotizarea animalelor odată cu trecerea acestora la un nou sector de producţie, evitându-se reloti-

I II III Fig. 16 Exemple de suite ale ierarhiei de grup (la porci graşi)

B

I Suit\ liniar\II. Suit\ liniar\ dar cu 2 porci (C [i B) ocupând pozi]ii ierarhice similare III. Suit\ liniar\ dar cu rela]ii speciale `ntre D [i B [i E [i B

B

C

D

E

F

A

A A A

C C

B

E

D D

E

FF

GG

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

50

zarea,mai ales după vârsta de 3 luni. În caz de forţă majoră, când se impune relotizarea porcilor graşi, animalele vor fi dirijate în boxe special pregătite şi în proporţii aproximativ egale (dacă provin din 2 boxe). Introducerea unor indivizi străini, chiar cu dezvoltare corporală mai bună nu este indicată, deoarece afectează ierarhia de grup.

Izolarea temporară a unui individ (porc la îngrăşat) de grup poate fi de 25 zile când acesta este conducător şi de doar 3 zile când este situat la baza schemei ierarhice. Stările conflictuale sunt mult atenuate la rasele perfecţionate faţă de cele tardive. De asemenea, acestea sunt mai violente între vieri, faţă de scroafe. Scroafele şi scrofiţele nu atacă un vier, chiar dacă acesta are o dezvoltare corporală mai redusă. Prin urmare, vierul încercător se recomandă să fie de aceeaşi dezvoltare corporală, însă poate fi şi ceva mai tânăr. După efectuarea montei sau recoltarea materialului seminal, luptele scad ca importanţă, fapt pentru care se indică ca toată grupa de vieri dintr-o boxă să fie dirijată în acelaşi timp la montă, sau recoltare. Densitatea normală a animalelor în boxă favorizează stabilirea şi consolidarea ierarhiei de grup. Liniştea în cadrul grupei, sau a boxei, reprezintă o garanţie a succesului pentru crescătorii de porcine. Din punct de vedere zootehnic stabilirea ierarhiei de grup este de dorit, deoarece se evită reluarea luptelor, care se soldează cu consumuri ridicate de energie, deci de furaje în plus. În unele situaţii, stările conflictuale pot degenera în agresivitate anormală şi pot finalizate cu muşcarea cozii (caudofagie), sau a urechilor. În acest “sindrom” sunt implicaţi mai mulţi factori, prioritate având nesatisfacerea în substanţe proteice şi minerale din raţie, însă este favorizat şi de densitatea prea mare în boxă, ştrangulări în administrarea furajelor şi a apei de băut, microclimat deficitar, lipsa aşternutului şi chiar plictiseala animalelor. În unităţile intensiv-industriale o măsură cu caracter paleativ este amputarea cozilor imediat după naştere, acţiune contraindicată în unităţile productive de material de prăsilă. De bază rămâne analizarea în detaliu a cauzelor şi luarea de măsuri de remediere în cel mai scurt timp. 3.2.4. Stresul la suine

Stresul este un complex de modificări reactive nespecifice din organismul animalului, de natură neuro-endocrino-metabolică. Aceste măsuri sunt provocate de solicitări ale mediului extern sau intern la care organismul mai întâi reacţionează, încearcând să reziste şi să se adapteze la noile condiţii. Termenul este echivalent cu tensiune, încordare, efort de adaptare etc. De menţionat că, stresul este adesea confundat cu cauzele provocatoare. Spunem că unui animal îi este frig în loc de “animalul este stresat din cauza frigului”, sau “suferă din cauza acestuia”. După H.Selye, stresul este “un proces de adaptare al organismului la antagonismul dintre impulsurile provenite din mediul extern sau intern şi reacţiile de apărare ale acestuia”. După acest autor, stresul se poate asimila cu “sindromul general de adaptare” (S.G.A.). Datorită acţiunii sale nespecifice, precum şi a modului de finalizare, interpretarea stresului variază în funcţie de cel care îl apreciază. Astfel, pentru un fiziolog stresul înseamnă un complex de modificări ce apar în sânge, limfă etc, în urma unor agresiuni nedorite. Pentru un etolog se traduce mai mult printr-o schimbare de comportament, ca urmare a modificărilor

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

51

mediului de viaţă. Pentru un specialist în zootehnie, stresul determină scăderea aparent nejustificată a unor indici de reproducţie şi producţie, precum şi înrăutăţirea stării de sănătate, iar crescătorii de animale îl impută reacţiei animalelor la schimbarea alimentaţiei, a condiţiilor improprii de cazare, la transportul inadecvat, toate cu repercursiuni asupra producţiilor preconizate a se obţine.

Cauzele provocatoare de stres sunt urmarea unor factori de diferite origini şi intensităţi în măsură să declanşeze reacţia organismului animal, prin perturbarea echilibrului funcţional. Factorii stresanţi care contribuie la perturbarea temporară sau definitivă a echilibrului funcţional se pot clasifica în ecologici, etologici şi tehnologici. - Factorii ecologici induc starea de stres prin strămutarea animalelor dintr-o zonă naturală în alta, unde temperatura este prea ridicată sau prea scăzută faţă de cea iniţială alături de iluminarea şi umiditatea atmosferică şi chiar a specificului alimentaţiei naturale. - Factorii etologici sunt cei care determină modificări de comportament, imprimând la animale stări de nelinişte, frică, furie, etc. ca urmare a unor intervenţii mai brutale, sau a unor situaţii neprevăzute, alături de nerecunoaşterea specificului rasei, a categoriei de vârstă, a stării fiziologice, a temperamentului etc. - Factorii tehnologici sunt implicate în adoptarea pripită a unor soluţii constructive neadecvate, de greşeli în nutriţie, de nerespectarea tehnologiei în întreţinerea şi în exploatarea animalelor. Sunt implicate următoarele: restricţionarea prea severă a spaţiilor de odihnă, schimbarea bruscă a reţetelor de furaje, bruscarea animalelor la lotizări sau alte intervenţii (transport, castrări, individualizări etc.), densităţi prea mari în boxe, toate constituindu-se în factori de stres ce se soldează cu însemnate reduceri ale indicatorilor de producţie şi cheltuieli în plus. Asupra manifestărilor şi dinamica stresului nu revenim, noţiunile intime s-au studiat la Fiziologia animalelor. Reamintim doar că, după H. Selye, declanşarea reacţiilor de adaptare la stres se desfăşoară şi exteriorizează în trei faze (parcurse la disciplina de Fiziologie animală) şi anume: - faza de alarmă, cu etapele de şoc şi contraşoc; - faza de rezistenţă, cu specificarea că animalele pot deveni debilitate sau sensibile la infecţii şi avitaminoze, dacă această fază nu este depăşită corespunzător; - faza de epuizare poate fi o trecere directă din faza de alarmă, când se înregistrează o prăbuşire totală a organismului, sau prin faza de rezistenţă, când animalele rămân în viaţă, dar tarate, uneori sterile, iar urmaşii degeneraţi.

Măsurile de prevenire a stresului Măsurile de prevenire sunt multiple, însă au prioritate: cunoaşterea fiziologiei suinelor, respectarea tehnologiilor de producţie în funcţie de sistemul de exploatare adoptat şi deţinerea unor date cu privire la temperament, comportamant şi ale manifestărilor individului în cauză. Speciile cele mai sensibile la factorii de stres sunt, în ordine descrescândă: păsările, porcii, ovinele şi apoi celelalte specii de animale de fermă, iar în cadrul raselor de porcine sunt sensibile cele perfecţionate pentru producţia de carne “slabă” cum ar fi Piétrain, Landrace belgian etc (rasa Marele alb este destul de rezistentă) şi mai rezistente cele pentru producţiile mixtă şi de grăsime.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

52

La porcine poate apărea sindromul P.S.E (palle soft and exudative), mai ales la rasele specializate pentru producţia de carne (Piétrain, Landrace belgian etc.) cu precădere şi la grupele sanguine H şi E. Această maladie este cunoscută şi sub denumirea de miopatie exudativă şi depigmentară (P.S.E.) sau distrofie musculară, fiind descrisă pentru prima dată în anul 1954, în Olanda. Carnea P.S.E. poate apărea la carcasele porcinelor care au suferit un stres însemnat. Porcinele sunt excluse de la reproducţie deoarece se trensmite genetic, determinând la descendenţii îngrăşaţi carcase cu carne moale, exudativă şi cu pH redus. Depistarea se face la vârsta de cca. 62 zile utilizându-se testul halotan (inhalarea timp de 3 minute a unui amestec format din oxigen şi anestezicul halotan). În cazul lui H-pozitiv se instalează o stare de stres, materializându-se prin rigiditatea membrelor, creşterea temperaturii corporale, apariţia la suprafaţa pielii a petelor roşii etc.

Fig. 17 Aspecte ale unui muşchi normal (a), P.S.E. (b) şi D.F.D. (c)

a b c

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

53

CAPITOLUL 4

PRODUCTIILE SUINELOR SI EVALUAREA LOR Ponderea cărnii obţinute din sacrificarea suinelor trebuie să fie, în condiţiile ţării noastre, între 40-45% din totalul producţiei de carne. La carcasele de suine provenite din animale corect îngrăşate se are în vedere atingerea şi chiar depăşirea proporţiei de 70% carne, din care macră peste 50%. Aşa cum s-a mai arătat, în creşterea suinelor producţia principală o constituie carnea care este mult apreciată de către consumatori, deoarece are o valoare energetică ridicată, este suculentă, fragedă şi cu gust foarte plăcut. În prezent, grăsimea de porc este încadrată la producţia secundară, deoarece este consumată de către om într-o proporţie mai redusă şi numai în urma unor prelucrări speciale. Cu toate acestea, slănina provenită de la suine este consumată cu plăcere sub formă prelucrată, mai ales cea provenită de pe regiunile dorsale şi din cea a pieptului. Organele interne comestibile sunt încadrate la subproduse, alături de alte părţi şi organe necomestibile. În cele ce urmează se vor trata, pe scurt, principalii factori care influenţează nivelurile şi calităţile producţiilor obţinute de la suine, deoarece aceştia sunt implicaţi în alegerea sistemului de exploatare şi în stabilirea tehnologiilor de producţie, condiţionând rentabilitatea unităţii. În continuare, se vor prezenta principalele aspecte legate de necesitatea aprecierii calităţii cărnii şi grăsimii, specificându-se metodele de determinare utilizate pe animalele vii şi sacrificate, precum şi împlicaţiile tehnologiilor de creştere asupra calităţii producţiilor rezultate de la suine. Eforturile cercetătorilor şi ale tehnologiilor adaptate sunt canalizate în direcţia sporirii producţiei de carne în carcasă (carne macră + oase) şi reducerii grăsimii (slăninei+osânză), precum şi a părţilor cu carne de calitate medie, sau cu proporţii reduse de carne. Din punct de vedere al calităţii cărnii de suine, se preferă carnea “slabă”, cu fibre musculare fine, uşor sau mediu marmorată cu grăsime şi să provină de la animalele tinere.

4.1. Factorii care influenţează producţiile suinelor

Producţiile suinelor sunt influenţate de factorii de natură endogenă şi exogenă (sau interni şi externi).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

54

4.1.1. Factorii endogeni (sau interni)

În această categorie intră: rasa, vârsta, sexul, individualitatea, starea de sănătate şi mai nou, gradul de consangvinizare. Rasa are influenţa cea mai mare asupra producţiilor obţinute de la suine, în special asupra celei de carne. Rasele de suine care în urma sacrificării oferă cantităţile cele mai mari şi de calitate superioară de carne sunt: Landrace, Duroc, Marele alb, Hampshire, Yorkshire şi Piétrain.

În mod curent, spunem despre o carcasă că este de calitate superioară când posedă proporţii ridicate de specialităţi şi de calitatea I (muşchiuleţi, cotlete, jamboane şi spete) şi reduse de slănină şi oase. În contextul celor menţionate mai sus, cu privire la calitatea cărnii din carcasă, Nedelciuc, V. şi colab. (1982) arată că dintre principalele rase care se cresc la noi în ţară se remarcă rasa Hampshire, alături de rasele Landrace şi Duroc, atât în ceea ce priveşte proporţiile de carne cât şi calităţile acestora (tab.7).

Tabelul 7 Calitatea carcasei la unele rase de suine

(după Nedelciuc, V. şi colab.-1982)

Specificare Landrace Yorkshire Marele alb Duroc Hampshire Proporţia de carne (%) 74,61 71,28 67,58 72,26 73,22 Grosimea medie a slăninii dorsale (mm) 21,50 24,20 25,93 24,20 20,93

Proporţia jamboanelor (%) 9,39 9,37 8,88 9,35 10,29 Proporţia cotletului (%) 6,90 7,05 7,08 6,92 7,56 Proporţia şuncilor anterioare (%) 5,23 5,30 5,50 5,17 5,50

Proporţii ridicate de carne în carcasă se obţin şi de la metişii trirasiali rezultaţi din încrucişărea scroafelor F1 (Landrace x Marele alb) cu vieri din rasele Duroc sau Hampshire. Rezultate foarte bune se înregistrează şi de la metişii tetrarasiali obţinuţi în unităţile industriale, în care matca de reproducţie este formată din scroafe metise F1 (Landrace x Marele alb) şi vieri metişi F1 (Hampshire x Piétrain sau Duroc). În cadrul unor experienţe efectuate de către Halmăgean, P. şi colab. (1978) se confirmă superioritatea cantitativă şi calitativă a carcaselor obţinute de la metişii tetrarasiali, comparativ cu rasele parentale. De menţionat că, pentru aspectul cantitativ general un rol hotărâtor l-a avut prolificitatea mare a scroafelor metise, numărul şi greutatea purceilor la înţărcare, precum şi capacitatea de alăptare a mamelor, care au pus la dispoziţia creşterii şi îngrăşării un număr sporit de animale cu dezvoltare corporală bună (ca urmare a efectului de heterozis) (tab. 8)

La ridicarea producţiei de carne au contribuit vierii metişi F1 dintre rasele Hampshire şi Duroc, prin sporuri ridicate de creştere şi prin reducerea grosimii stratului de slănină. În prezent se pune un mare accent pe liniile paterne de vieri sau pe liniile sintetice, care contribuie la formarea unor hibrizi de mare productivitate, alături de liniile materne, ambele pe gene marker pentru a avea garanţia combinaţiei respective.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

55

Nivelul producţiilor individuale obţinute de la suine sunt influenţate şi de randamentul la sacrificare, care variază între 70-85% (la rece); acesta fiind mai mare la rasele Piétrain, Landrace etc. şi mai redus la rasele mixte.

Tabelul 8 Rezultatele înregistrate la metişii tetrarasiali, comparativ cu rasele parentale

(după Hălmăgean, P. şi colab. - 1978)

Specificare Metişi (LxMa)x(HxD) Landrace Marele

alb Duroc Hampshire

Prolificitate (cap) 10,22 9,40 9,61 7,10 6,66 Capacitate alăptare (kg) 41,66 39,84 38,53 30,70 30,57 Purcei înţărcaţi/ scroafă (cap) 8,92 7,96 6,97 5,90 5,43

Sporul mediu zilnic (g) 798 762 735 807 692 Grosimea medie a slăninei dorsale (mm) 22,58 21,80 23,91 23,58 18,86

Carne rezultată la sacrificarea lotului (kg) 499 423 346 322 270

Carne de calitate superioară (kg) 319 267 217 199 178

Sexul are influenţă asupra producţiilor obţinute de la suine, atât prin sporurile diferenţiate de creştere în greutate vie, cât şi prin calitatea carcasei. Se constată, în general, că până la vârsta de 6 luni, sporurile cele mai mari de creştere se înregistrează la vieruşi, urmaţi de masculii castraţi şi apoi de scrofiţe (tab. 9). Până la vârsta specificată mai sus, calitatea carcasei este, de asemenea, mai bună la vieruşi; la această categorie înregistrându-se şi cele mai reduse grosimi medii ale stratului de slănină dorsală. Peste această vârstă proporţiile de carne de calitate superioară sunt mai bune la scrofiţe.

Tabelul 9 Influenţa sexului asupra producţiilor la suine până la vârsta de 6-7 luni

Specificare Sursa bibliografică Vieruşi Masculi castraţi

Scrofiţe

Sporul mediu zilnic (g) M. DINU (1973); I. DINU şi colab.(1981)

655 800

605 751

605 733

Grosimea medie a slăninei dorsale mm (limite)

M. DINU (1973) I. DINU (1981)

38,9 18,7

43,2 21,6

42,0 20,1

Vârsta influenţează producţiile obţinute de la suine, în sensul că la animalele tinere (şi

cu greutate corporală mai mică) acestea sunt mai reduse faţă de cele adulte. Producţiile de

carne şi grăsime, în valori absolute, cresc odată cu vârsta, însă proporţia de oase scade

(tab.10). Ţesutul muscular are o creştere relativ constantă până la greutatea de 60-70 kg, însă

de la greutatea de peste 90 kg se înregistrează depuneri mai mari de ţesut adipos.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

56

Evoluţia dimensiunilor corporale sunt în strictă concordanţă cu vârsta animalului; la

suine identificându-se, în principal, 2 zone de creştere ale bazelor anatomice, una pe direcţia

părţii anterioare a bazinului, iar alta între regiunile spetelor (fig. 18).

Tabelul 10

Evoluţiile producţiilor de carne, grăsime şi oase (după Ostage, 1965)

Proporţiile (%) de: Greutate corporală (kg) carne + grăsime oase

25 67,61 10,08 60 74,12 7,65 90 77,22 6,99 110 78,86 6,42

De menţionat că, odată cu înaintarea în vârstă şi creşterea greutăţii corporale se înregistrează şi o scădere constantă a proporţiei de apă (tab. 11). Cu toate acestea, în condiţiile ţării noastre, greutatea eficientă de sacrificare variază între 101-120 kg, în funcţie de rasă şi tehnologia de îngrăşare, când se înregistrează şi cele mai convenabile randamente la tăiere. După fiziologul englez Hammond, substanţele nutritive sunt utilizate etapizat în cursul ontogenezei

Fig. 18 Zonele şi direcţiile de creştere la suine

de către organismul suinelor; mai întâi pentru dezvoltarea ţesutului nervos şi osos, apoi pentru cel muscular şi în final pentru cel adipos. Autorul arată că, o proteină de aceeaşi calitate este utilizată mai întâi pentru elaborarea oseinei la purcei, apoi a musculaturii la animalele în creştere şi pentru depunerea de grăsimi (dacă lipsesc hidraţii de carbon) la cele în îngrăşare, precum şi la cele adulte.

Tabelul 11

Compoziţia chimică a corpului în funcţie de vârstă (după Lagagheur, 1965 şi I.Dinu şi colab. 1981)

Perioada Vârsta (zile) Apă (%) Proteine (%) Grăsimi (%) fetuşi la 30 zile 94,7 3,6 1,3 Prenatală fetuşi la 100 zile 85,3 9,1 1,3 naştere 80,0 14,0 2,0 înţărcare 65,0 13,0 18,0 Postnatală 110 kg greut.vie 51,5 11,5 35,0

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

57

Individualitatea -În cadrul aceloraşi rase sau populaţii se constată indivizi cu însuşiri productive superioare altora, deşi s-a beneficiat de aceleaşi condiţii de hrănire şi de întreţinere. Această variabilitate a însuşirilor individuale se datoreşte bazei genetice diferite şi constituie baza selecţiei. Starea de sănătate - Acest factor influenţează în mod direct producţiile obţinute de la suine, în sensul că la animalele sănătoase se înregistrează sporuri normale de creştere, iar la cele bolnave scăderi în greutate. Ca urmare, şi producţiile la sacrificare vor fi mai mari la animalele sănătoase, faţă de cele bolnave. La carcasele rezultate de la animalele bolnave se înregistrează uneori proporţii ridicate de grăsime, iar carnea este fără suculenţă şi savoare, cu toate măsurile ulterioare de finisare. Aceste animale, sub nici o formă, nu vor fi reţinute la reproducţie, sau destinate pentru producţia de bacon. 4.1.2. Factorii exogeni (sau externi)

În această categorie intră alimentaţia, tehnologiile de întreţinere, sistemul de exploatare, tehnologia de prelucrare a carcaselor şi transportul suinelor. Alimentaţia - Alimentaţia este principalul factor exogen care influenţează nivelul şi calitatea producţiilor obţinute de la suine. Acest factor are implicaţii majore, atât asupra sporurilor de creştere în greutate vie planificate, cât şi asupra proporţiei de carne din carcasă, ambele influenţând pozitiv rentabilitatea unităţii. După unele cercetări se consideră că atât nivelul producţiilor căt şi calitatea acestora se poate regla genetic, însă alimentaţia este susţinătorul sau precursorul reglării acestor însuşiri, alături de sistemul de întreţinere, deci este vorba de un complex de factori. În primul rând raţiile de hrană trebuie să fie întocmite corect, în concordanţă cu cerinţele specifice ale categoriei de vârstă sau greutate corporală, precum şi cu scopul producţiei, sau destinaţia animalelor. Satisfacerea necesarului de substanţe nutritive în cele mai mici amănunte contribuie la exteriorizarea la maximum a potenţialului genetic, inclusiv a vigorii hibride. În acest sens, se are în vedere aplicarea unei alimentaţii raţionale care a oferit pentru rasa, metisul, zona de creştere şi sistemul de exploatare adoptat, cele mai bune rezultate de producţie şi economice. Administrarea unor raţii deficitare în substanţe proteice determină obţinerea de sporuri de creştere reduse mai ales la metişi şi la hibrizii de mare productivitate, iar la porcii graşi de carcase cu proporţii ridicate de grăsime, deci de calitate slabă. Pe această linie, la nutreţurile combinate destinate purceilor sugari şi celor înţărcaţi; conţinuturile în substanţe proteice sunt majorate cu 2-3% faţă de cele prevăzute în actualele norme.

Specialistul trebuie să pună în balanţă avantajele şi dezavantajele metodelor de furajare, alături de tehnologiile de preparare, de administrare şi de distribuire a furajelor în funcţie de rasă, vârstă, scop de producţie etc. Aşa de exemplu, prin furajarea la discreţie se asigură, la porcii graşi, cele mai ridicate sporuri de creştere, dar nu şi obţinerea de carcase de calitate. Această variantă este indicată

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

58

pentru categoriile de tineret sugar şi înţărcat, dar nu şi pentru porcinele destinate producţiei de bacon, la care trebuie să se utilizeze hrănirea pe bază de tainuri. Forma de prezentare cea mai adecvată este de făină cu granulaţie medie, iar forma de administrate diferită de la o categorie la alta: uscată la tineret, umectată la porcii graşi şi umedă la scroafe. Utilizarea în hrană a furajelor combinate, sub formă de granule, este mai avantajoasă decât sub formă de uruială sau făină, mai ales la categoriile tinere. Reducerea conţinutului în celuloză brută a unor componente prin prăjirea cerealelor, sau aplicarea altor tratamente termice (fierbere, opărire) stimulează la purcei palatabilitatea, alături de creşterea conţinutului în vitaminele din complexul B. Toate aceste măsuri au ca rezultat creşterea sporului în greutate vie şi implicit ridicarea producţiei de carne. Se va evita, pe cât posibil, utilizarea în reţete a componentelor mucegăite, care depreciază calitatea carcaselor şi afectează starea de sănătate. În creşterea gospodărească, opărirea şi chiar fierberea furajelor pentru porcine se poate aplica mai uşor, fiind o acţiune compensatoare a activităţii casnice, determinând sporirea valorii nutritive a amestecurilor. Producţiile de carne se pot spori şi prin utilizarea, în proporţii mai reduse, a unor furaje neclasice, mai ieftine şi uşor de procurat, ca: masa verde, cartofi, sfeclă şi dovlecei - larg utilizaţi în sistemul gospodăresc, influenţând pozitiv eficenţa economică a creşterii reproducătorilor şi în prima fază a îngrăşării. Tehnologia de întreţinere - Întreţienerea suinelor are influenţă asupra producţiilor prin alegerea soluţiilor adecvate cu privire la: numărul de animale din boxă, a densităţii acestora, organizarea interioară a boxelor, perioadele de staţionare etc. De pe fiecare m2 spaţiu productiv construit trebuie să se obţină anual cel puţin 180 kg carne suine (exprimată în greutate vie a animalelor sacrificate). Adăposturile, prin soluţiile constructive, trebuie să asigure cele mai bune condiţii de microclimat. Cu cât aceste condiţii de microclimat vor fi cuprinse între parametri optimi, cu atât producţiile de carne vor fi mai mari. Din acest punct de vedere, temperatura la categoriile tinere are rol hotărâtor, alături de umiditate şi de concentraţia în noxe. Neasigurarea temperaturii de 30-32°C la nivelul cuibului de purcei, în primele ore de la naştere, tarează purceii pe toată perioada de creştere şi îngrăşare, deci reduce producţiile de carne şi favorizează sporirea proporţiei de grăsime în carcasă. Exploatarea raţională - a reproducătorilor are influenţă hotărâtoare asupra producţiilor suinelor. Exploatarea intensivă, bazată pe utilizarea raţională a scroafelor şi a vierilor de reproducţie sporeşte producţia de carne. De menţionat că, de la fiecare scroafă trebuie să se realizeze anual cel puţin 1800 kg carne prin produşii sacrificaţi (deci peste 20 purcei obţinuţi şi peste 18 purcei înţărcaţi).

Menţinerea stării de întreţinere bună a scroafelor pe perioada alăptării duce la ridicarea indicelui de utilizare, prin intrarea imediată în călduri (în 6-10 zile de la înţărcare) şi dirijarea în scurt timp la montă. Suprasolicitarea vierilor determină scăderea capacităţii spermei şi în final a fecundităţii şi prolificităţii. Tehnologiile de prelucrare a carcaselor - influenţează producţiile la suine prin randamentul la sacrificare, sau la tăiere. În cazul în care suinele, după sacrificare, sunt opărite,

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

59

randamentul este mai mare cu 4%, faţă de prelucrare prin jupuire, deoarece pilea lipseşte din carcasă. Suinele care după înjunghiere sunt opărite, apărţinătoare tipului morfoproductiv de grăsime, au un randament de cca. 81%, pe când cele de carne de cca. 77%. Prin aplicarea, tehnologiei de jupuire randamentul este de cca. 77% la cele de grăsime şi de cca. 73% la cele de carne. Sistemul de exploatare adoptat - are influenţă asupra producţiei de carne obţinută în condiţii avantajoase în sensul că, animalele pigmentate se pot întreţine la păşunat, iar cele de culoare albă în spaţii protejate. Păşunatul raţional, mai ales pe lucerniere în anul al III-lea , poate suplini cu până la 20% din necesarul de concentrate pentru îngrăşarea animalului, asigurându-se şi o dezvoltare armonioasă, deci carcase de calitate bună (cu predominarea ţesutului muscular). Transportul - influenţează producţiile suinelor, atât prin randamentul la sacrificare cât şi prin scăderea greutăţii corporale ca urmare a agitaţiei şi oboselii animalelor. Transportul de lungă durată, pe distanţe mari şi în mijloace neadecvate determină scăderea greutăţii corporale. Scăderea greutăţii corporale pe timpul transportului se denumeşte “calou”. Caloul admis trebuie să se încadreze între anumite valori calculate în funcţie de perioada de timp parcursă de la preluarea animalelor şi până la unitatea beneficiară (abator). Înainte de sacrificare animalele se ţin la dietă timp de 10-12 ore, (administrându-se numai apă) pentru instalarea stării normale şi golirea aparatului digestiv.

4.2. Aprecierea producţiei de carne

Aprecierea producţiei de carne la suine, se face atât pe animalele vii, cât şi pe carcasele rezultate în urma sacrificării indivizilor aleşi special; prin carne înţelegându-se, în general, carnea şi grăsimea, alături de baza osoasă. Aprecierea producţiei de carne pe animalele vii are importanţă pentru viitorii reproducători, pentru suinele destinate sacrificării se pune problema dirijării procesului de îngrăşare, respectiv a calităţii carcasei.

Pe crescători îi interesează cantitatea şi calitatea cărnii, care se poate întrevedea încă din perioada de tineret, datele fiindu-ne necesare pentru a se dirija tehnologia de creştere şi de îngrăşare în cele mai bune condiţii, conform scopului urmărit. 4.2.1. Aprecierea producţiei de carne pe animalul viu Aprecierea calităţii carcasei pe animalul viu se face destul de greu, deoarece corpul animalului este acoperit cu un strat de slănină, neuniform ca grosime, iar examinarea maniamentelor este destul de aproximativă, faţă de celelalte animale de fermă.

Pentru aprecierea producţiei de carne şi a calităţii acesteia sunt în uz metode subiective şi obiective. a) Metodele subiective se bazează pe aprecierea conformaţiei corporale, adică a exteriorului. Pentru aceasta se procedează la analiza celor trei părţi corporale, iar în cadrul lor se apreciază regiunile corporale care furnizează la sacrificare carne de calitate superioară şi în cantităţi mari.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

60

Pentru aceasta se examinează cu atenţie şuncile posterioare, precum şi regiunile şalelor, spinării şi crupei, iar în final şi şunca anterioară. La aprecierea şuncilor posterioare se va ţine seama de convexitatea posterioară, de descindere şi de lărgimea acestora (convexitatea bilaterală). Spinarea şi şalele trebuie să fie lungi, largi şi bine îmbrăcate în ţesut muscular, pentru a se obţine, după sacrificare, cotlete şi antricoate bine dezvoltate. Examinarea va fi însoţită şi de aproximarea greutăţii corporale, care se va corela cu dimensiunile de lungime, mai ales ale trunchiului. Porcinele îngrăşate pentru producţia de carne trebuie să posede corpul şi implicit trunchiul mai lungi, cu musculatura bine evidenţiată şi cu stratul de slănină mai subţire şi mai consistent. Spata trebuie să se simtă la palpare şi să se observe mişcarea ei în timpul deplasării animalelor. Coastele sunt mult alungite, puţin arcuite şi orientate posterior, concurând la forma de cilindru lung. Porcinele pentru grăsime au corpul mai scurt, cu trunchiul adânc şi acoperit cu un strat gros de slănină. Se sesizează depuneri de grăsime în regiunea jgheabului şi a ganaşelor, iar coada este înfundată între fese. Animalele se mişcă mai greu, iar spetele nu au oscilaţii în timpul mersului. b. Metodele obiective înlătură în mare parte subiectivismul şi se bazează pe recoltarea directă şi interpretarea unor valori cu privire la masa (greutatea) corporală şi indirect după grosimea stratului superior de slănină. Masa corporală se determină prin cântărirea animalului, iar interpretarea asupra cantităţii cărnii se face în funcţie de starea de întreţinere sau de gradul de finisare a îngrăşării, acestea bazându-se pe unele corelaţii stabilite experimental, în funcţie de rasă, sex, starea de finisare şi specificul alimentaţiei. Greutatea finală a porcinelor îngrăşate pentru carne trebuie să fie cuprinsă între 101-120 kg; peste aceste limite rezultă proporţii prea mari de grăsime şi reduse de ţesut muscular. Sunt unele rase şi hibrizi care trebuiesc sacrificaţi la greutăţi mai reduse (de cca. 90 kg), pentru a rezulta carne de calitate superioară. La noi în ţară nu este permisă sacrificarea porcinelor sub 70 kg. Desigur, informaţiile asupra calităţii cărnii sunt încă destul de subiective. Grosimea stratului de slănină. Între grosimea slăninei de pe linia superioară a corpului şi procentul de grăsime din carcasă există o corelaţie strâns pozitivă. Determinarea grosimii stratului de slănină dorsală se efectuează, pentru lucrările de selecţie, la ieşirea din testare (la vârsta de 182±3 zile), dar şi pentru aprecierea evoluţiei stadiului de îngrăşare pe animale vii destinate sacrificării. Aceasta se efectuează, individual, pe linia superioară a corpului, în mai multe puncte deplasate cu 4-6 cm faţă de linia mediană (la grebăn, la spinare şi la crupă, sau numai la spinare şi la crupă, conform tehnologiei actuale). Sunt în uz mai multe metode şi anume: metoda riglei gradate (a stiletului), metoda electrică sau a leanmetrului, metoda ultrasunetelor şi, mai nou, metoda radiografică. Cea mai des utilizată este metoda care utilizează aparatele cu ultrasunete, deoarece sunt uşor de aplicat, expeditive, nu depreciază pielea, iar animalele nu suferă. Această metodă este obligatorie pentru toate unităţile producătoare de material de prăsilă, constituind baza aprecierii calităţii carcasei la viitorii reproducători, respectiv a proporţiei de carne din carcasă şi contribuie la calcularea preţului de vânzare-cumpărare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

61

O altă metodă este răspândirea în serul sanguin a unor substanţe chimice inofensive asupra fiziologiei animalului. Metoda este laborioasă, dar suficient de exactă în privinţa proporţiei de carne din corpul animalului viu. Tehnicile de determinare se vor prezenta în detaliu la lucrările practice.

4.2.2. Aprecierea producţiei de carne după sacrificare

Datorită faptului că după sacrificarea suinelor, carcasele se pot supune unor operaţiuni multiple, pentru măsurarea greutăţii şi a dimensiunilor acestora, subiectivismul este exclus aproape în totalitate. Se menţine totuşi termenul de apreciere şi nu de determinare, deoarece cu toate măsurile luate, nu se poate separa cu exactitate carnea de grăsime sau de oase. Conform metodologiei actuale, aprecierea producţiei de carne la viitorii reproducători se face prin sacrificarea unui singur individ (mascul castrat sau scrofiţă) din lotul de fraţi buni, iar rezultatele se atribuie ca performanţă a întregului lot.

Pentru porcinele destinate îngrăşării, de asemenea se sacrifică un număr redus de indivizi din seria de îngrăşare, în funcţie de clauzele contractuale (sau pe partizi de livrare pentru export). Pentru ca datele recoltate în urma sacrificării să poată fi prelucrate corect se fac unele preziceri cu privire la tehnica obţinerii carcaselor de la porcine şi pregătirii acestora. Obţinerea carcaselor Prin carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat, fără organe interne şi fără extremităţile membrelor. Sacrificarea cuprinde mai multe operaţii, care se fac după o anumită schemă tehnologică. Ordinea operaţiilor pentru obţinerea carcaselor este stabilită printr-o tehnologie specială, care diferă în funcţie de scopul urmărit şi se desfăşoară în spaţii adecvate. - Suprimarea vieţii, care este precedată de asomare (cu ajutorul unui electroasomator aplicat înapoia urechilor timp de 2-3 secunde), urmată de înjunghiere. Înjunghierea se face imediat, introducând cuţitul în cord sau secţiomând vena jugulară. După această operaţie se acordă un timp pentru scurgerea sângelui (colectarea lui), cu respectarea unor condiţii de igienă stricte, mai ales când este utilizat în diverse preparate. - Depilarea şi jupuirea - poate fi precedată de recoltarea părului, mai ales la rasele tardive. Depilarea se face prin opărire în apă încălzită la 60-65°C, sau prin flambare, în cuptoare speciale, ori cu ajutorul unei flăcări active. Jupuirea se face mecanic, după care pielea detaşată se finisează, îndepărtând grăsimea aderentă prin răzuire. - Eviscerarea - presupune mai întâi atârnarea corpului cu capul în jos, fixându-se de membrele posterioare cu ajutorul a 2 cârlige îmbinate la o piesă în formă de T răsturnat. După secţionarea abdomenului pe linia mediană, se scoate întreaga masă gastrointestinală, împreună cu ficatul şi splina. După despicarea toracelui pe linia sternului se scot şi celelalte organe interne.Toate organele se separă, iar de la ficat se îndepărtează vezica biliară. Despicarea carcasei se face pe direcţia coloanei vertebrale, cu ajutorul unui elctrofierăstrău, începînd de la baza cozii spre cap. În unele situaţii capul se detaşează de corp.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

62

- Toaleta carcasei - se face prin fasonarea celor două jumătăţi, detaşându-se bucăţile care atârnă, îndepărtarea cheagurilor de sânge, iar în final se finisează depilarea capului, prin flambare etc. - Examenul sanitar-veterinar - se face prin examinarea vizuală a carcasei şi organelor interne şi prin recoltarea de probe pentru laborator. - Cântărirea - celor două jumătăţi de carcasă se face cu ajutorul unor cântare speciale, interpuse pe linia tehnologică. Datele obţinute pot fi utilizate pentru calcularea randamentelor la tăiere care pot fi la cald, normal şi la rece, după formula:

R(%) = Gc x 100

Gv , în care

- Gc - greutatea carcasei după 2, 6 sau 24 ore de la sacrificare (kg); Gv - greutatea vie a animalului înainte de sacrificare, dar după dietă (kg); Metodele de apreciere a carcaselor Pentru aprecierea carcaselor sunt utilizate mai multe metode, care se pot grupa în metode directe şi metode indirecte. a. Metodele directe - se bazează pe tranşarea şi degresarea totală a carcasei, urmată de separarea acesteia în carne (carne + oase) şi în grăsime (slănină + osânză). După cântărirea separată a cărnii şi apoi a grăsimii se calculează raportul sau proporţia de carne/grăsime. Metoda este precisă, dar solicită un volum mare de muncă. Concomitent se separă şi porţiunile cu carne de calitate superioară (cotlet, antricot, muşchiuleţ, şuncă posterioară sau jambon, şuncă anterioară sau spată, etc.), calculându-se diferite rapoarte sau procente. În continuare, oasele se separă de carne şi se calculează raportul carne/oase, care constă din însumarea cărnii, slăninii şi osânzii împărţită la oase. b. Metodele indirecte - se bazează pe existenţa unor corelaţii pozitive sau negative între anumite dimensiuni ale carcasei şi proporţiile de carne, sau de grăsime ale acesteia. Efectuarea măsutătorilor pe carcase, ca de altfel şi tranşarea acestora, se fac după 24 ore de la sacrificare, timp în care sunt zvântate şi depozitate la temperatura de 4°C. Pentru aprecierea carcaselor se utilizează 3 seturi de determinări: dimensionale, gravimetrice şi planimetrice. Dintre determinările dimensionale prezintă importanţă lungimea mare a carcasei. Cu cât aceasta va fi mai mare cu atît vom beneficia de cotlete şi antricoate mai lungi. Diferenţele reduse dintre lungimea mare şi lungimea mică ale carcaselor ne dă garanţia că în aceasta există mai multă carne de calitate superioară şi mai puţină de calitate medie (din regiunea gâtului). De asemenea, se preferă diferenţe reduse între lărgimea externă şi cea internă a carcasei. Diferenţele mari sunt mai mult pe seama stratului de slănină, deci în carcasă sunt proporţii reduse de carne. De mare importanţă este determinarea şi apoi calcularea grosimii medii a stratului de slănină dorsală; cu cât valoarea medie va fi mai redusă cu atât carcasa se va încadra la calitate superioară, deci are mai multă carne. Şunca posterioară se apreciază prin lungimea şi prin perimetrul jambonului, iar în unele situaţii şi suprafaţa nucleului cărnos din jambon.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

63

Determinările planimetrice sunt utilizate pentru calcularea suprafeţei cotletului şi separat a suprafeţei ochiului muşchiului Longissimus dorsi. O carcasă de calitate superioară are şi partea cărnoasă din cotlet mare şi grăsimea redusă, existând o corelaţie strâns pozitivă între suprafaţa ochiului muşchiului şi proporţia de carne din carcasă. Pe baza datelor obţinute se poate calcula şi raportul carne/grăsime din cotlet, raport care este corelat cu raportul carne/grăsime din întreaga carcasă. Datorită importanţei determinării suprafeţei ochiului muşchiului Longissimus dorsi, s-au preluat şi alte metode, numite liniare, când se iau în calcul dimensiunile desenului ochiului, precum şi metoda grilei cu puncte. Cea mai precisă metodă este cea care utilizează planimetrul polar. Tehnicile de lucru se vor parcurge la lucrările practice, inclusiv calcularea şi interpretarea datelor. Influenţa rasei sau grupelor de metişi, a sexului, a greutăţii corporale la sacrificare, precum şi a stării de întreţinere (sau de îngrăşare) asupra calităţii carcasei se vor prezenta odată cu descrierea raselor. Determinările gravimetrice se referă la cântărirea carcaselor şi calcularea randamentelor. Randamentul la sacrificare poate fi la cald, "normal", la rece şi comercial. Randamentul la rece este cel mai mic (cu cca.2,5%), iar cel comercial cel mai mare, deoarece în el sunt incluse şi organele comestibile. De menţionat că, randamentul la rece la suine, este mai mare faţă de alte specii, acesta fiind cuprins între 70-85%, De menţionat că între rase cele mai mari valori se înregistrează la rasa Piétrain (cca.82%), iar la metişi şi hibrizi, valorile se apropie de 85%. Raportul carne/grăsime (c/g) se stabileşte calculând câtă carne revine la 1 kg de grăsime. La rasele sau metişii de carne raportul c/g poate fi de 3,5/1, pe când la cele de grăsime este de 1/1 şi chiar mai redus. Raportul carne/oase se determină în scopuri ştiinţifice, când după dezosarea carcasei se face cântărirea oaselor şi separat a cărnii şi a grăsimii. Valorile calculate ne arată câtă carne + grăsime revine la 1 kg oase. Aceste valori diferă în funcţie de rasă, finisarea îngrăşării (vârsta şi greutatea la sacrificare), precum şi cu alţi factori. Redăm în tabelul 12, influenţa greutăţii la sacrificare asupra proporţiilor părţilor componenete ale carcasei, la rasa Marele alb, din care rezultă că greutatea optimă de sacrificare este în jur de 100 kg.

Tabelul 12 Principalele părţi componente ale carcaselorla rasa Marele alb

Greutatea Proporţii (%) de: (kg) Carne +grăsime Oase Organe* Sânge Păr 25 67,61 10,08 8,83 4,56 0,37 40 69,55 9,17 8,64 4,80 0,45 60 74,12 7,65 7,38 4,30 0,47 90 77,22 6,99 6,61 4,01 0,34 110 78,86 6,42 6,28 3,74 0,43

Notă* nu sunt incluse urechile şi organele genitale

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

64

Sistemul EUROP de încadrare în clase a carcaselor provenite de la porcine se face după o grilă de clasare, care are în vedere proporţia de ţesut muscular (carne). Pentru aceasta se folosesc 6 clase de calitate, diferienţiate între ele prin câte 5 procente de ţesut muscular, între limitele de 60% şi 40% (tab. 13).

Tabelul 13

Grila de clasare a carcaselor de porc în ţările Uniunii europene (U.E.)

Clasa nouă (după anul 1987) Clasa anterioară

Proporţia (%) de carne în carcasă (ţesut muscular)

EE EE peste 60 E E 55-60 U I 50-55 R II 45-50 O III 40-45 P IV sub 40

Proporţia de carne se determină prin detaşarea tesuţurilor musculare din carcasă, însă se poate aprecia şi cu ajutorul formulei: Y = 57,399 - 0,33 x - 0,44 y + 0,193 z, în care

Y = proporţia de carne (%); x = grosimea slăninei la mijlocul şalelor (8 cm faţă de linia mediană); y = grosimea slăninei între a 12-a şi a 13-a vertebră toracală (6 cm faţă de

linia mediană); z = diametrul muşchiului Longissimus dorsi între a 12-a şi a 13-a vertebră

toracală. Tranşarea carcaselor Tranşarea carcaselor constituie o acţiune importantă pentru aprecierea acestora şi se face după răcirea celor două jumătăţi, separându-se porţiunile pe categorii de calitate, formate din regiuni sau grupe de regiuni corporale. Slănina de pe partea dorsală şi de pe abdomen se detaşează separat, iar osânza se recoltează cu mare atenţie. În categoria specialităţi intră muşchiuleţii (psoaşii) şi cotletul, ambele reprezentând 8-10% din greutatea totală a carcasei (tab. 14). În categoria carne de calitate superioară intră: antricotul, jambonul, spata şi ceafa, toate însumând cca. 55%, iar în calitatea I intră: fleica, pieptul şi rasoalele, reprezentând cumulat cca. 24%. Capul şi picioarele intră la calitatea a II-a, sau în categoria "al cincilea sfert", alături de unele organe interne comestibile şi alte subproduse de abator. Bazele osoase şi limitele anatomice se vor aprofunda la lucrările practice. Proporţia de carne (plus oase) din carcasă la rasele specializate pentru carne este cea mai ridicată (cca. 70%), faţă de cea la rasele mixte (cca. 58%) şi pentru producţia de grăsime (cca. 52%).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

65

La porcinele specializate pentru producţia de carne, proporţiile de cotlet, de jambon şi de spată (deci fără ceafă), trebuie să depăşească 42% din greutatea carcasei. Dintre rasele specializate pentru calitatea superioară a carcasei se detaşază rasa Hampshire, urmată de Landrace (tabelul 15), în condiţiile sacrificării la vârsta de 182 zile, la care se constată şi cele mai mari proporţii de jamboane, cotlete şi de spete şi reduse de grăsime.

Tabelul 14 Tranşarea porţiunilor din carcasă şi încadrarea lor în categorii de calitate

(după Normele M.C.I. citate de Sîrbulescu şi colab.-1977)

Categoria de calitate

Denumirea porţiunii tranşate

Limitele anatomice Baza osoasă

Muşchiuleţ Muşchii: psoas major, psoas minor şi iliacus Vertebrele lombare

Specialităţi Cotlet

Anterior: secţiunea se face între ultima vertebră dorsală şi prima vertebră lombară; posterior, secţiunea trece printre ultima vertebră sacrală. La separare o porţiune de fleică de maximum 2 cm poate rămâne aderentă la cotlet.

Ceafa

Anterior: secţiunea se face la articulaţia occipitalo-atloidiană; posterior, între a 5-a şi a 6-a vertebră dorsală; inferior, secţiunea trece la nivelul treimii superioare a coastelor (porţiunea posterioară a cefii).

Vertebrele cervicale, primele 5 vertebre dorsale; treimea superi-oară a coastelor de la acest nivel

Antricot Anterior: secţiunea se face între a 5-a şi a 6-a vertebră dorsală. posterior, la nivelul ultimei coaste; inferior, la nivelul treimii superioare a coastelor.

Vertebrele dorsale de la a 6-a până la ultima; treimea superioară a coastelor la acest nivel.

Jambon Anterior, linia ce-l delimitează de cotlet şi fleică; inferior, articulaţia grasetului

Sacrum, oasele bazinului, primele vertebre coccigiene, femurul şi rotula

Calitate superioară

Spată Se detaşează de la torace, spată şi braţ Spata şi humerusul.

Fleica

Anterior, secţiunea trece la nivelul ultimei coaste; posterior, la linia fixării peretelui abdominal de bazin şi femur; superior, limita inferioară a cotletului.

Pieptul Anterior, extremitatea anterioară a sternului; posterior, secţiunea trece la nivelul ultimei coaste; superior, limita inferioră a antricotului

Sternul, trimea mijlocie şi inferioară a coastelor Calitate I

Rasoalele

Rasolul din faţă: superior se delimitează la articulaţia cotului, iar inferior la articulaţia carpiană; Rasolul din spate: superior se delimitează la articulaţa grasetului, iar inferior la articulaţia tarsiană.

Rasolul din faţă: radius, cubitus şi primul rând de oase carpiene. Rasolul din spate: tibia şi primul rând de oase tarsiene.

Tabelul 15

Unele elemente ale calităţii carcasei la principalele rase de carne

Greutatea: Proporţia de: Grosimea medie a slăninei dorsale

jambonului cotletului spetei carne + oase grăsime Rasa

(mm) (%) (%) (%) (%) (%) Landrace 21,50 9,39 6,90 5,23 74,61 14,62 Yorkshire 24,20 9,37 7,05 5,30 71,28 16,76 Marele alb 25,93 8,88 7,08 5,50 67,58 20,06 Duroc 24,20 9,35 6,92 5,70 72,26 15,67 Hampshire 20,93 10,29 7,56 5,50 73,20 14,91

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

66

De menţionat că, aceste valori au fost înregistrate la vârsta animalelor de 182 zile, la Staţiunea de cercetare din localitatea Gorneşti, atât pe rase materne cât şi paterne, beneficiind de aceleaşi condiţii de hrănire şi întreţinere. 4.2.3. Calităţile cărnii la suine

Calităţile cărnii la suine se apreciază prin determinări multiple ale însuşirilor chimice, fizice şi organoleptice. Carnea la suine este un termen general, care cuprinde ţesuturile muscular şi adipos alături de alte ţesuturi (oase, piele, organe interne etc). În cele ce urmează se vor analiza însuşirile chimice şi fizice, atât ale cărnii cât ale grăsimii la porcinele sacrificate la greutatea de cca 100 kg, cu unele interpretări ce se impun în funcţie de factorii care influenţează aceste producţii. Cu privire la regiunea anatomică de provenienţă, prezentăm compoziţia chimică a principalelor ţesuturi, cu valorea energitică respectivă şi proporţiile medii din carcasă (tab. 16).

Tabelul 16

Caracteristicile ţesuturilor din carcasa suinelor (la 100 kg greutate vie)

Compoziţia chimică (%) Ţesutul Proporţia din

carcasă (%) Apă Grăsimi Proteine Cenuşă

Valoarea energetică

Kcal/kg Muşchi 53,0 72,7 5,8 20,6 1,1 1694

Slănină 22,5 16,4 78,7 4,9 0,1 7693

Grăsime internă 7,5 38,2 51,1 10,9 0,5 5425

Oase 9,0 43,0 12,9 19,3 24,8 2290

Piele 4,0 43,4 16,9 39,0 0,7 3764

TOTAL ŞI MEDII 96,0 52,8 27,6 16,8 3,0 3534

Datele prezentate în tabelul de mai sus sunt valori medii specifice carcaselor provenite de la porcii îngrăşaţi pentru carne, scoţându-se în evidenţă faptul că ţesutul osos şi chiar pielea au valori energetice superioare cărnii, iar grăsimea internă este mai bogată în apă, de peste 2 ori, faţă de slănină (deci pentru conservare trebuie topită). a. Însuşirile chimice ale cărnii Valoarea nutritivă a cărnii este influenţată în mare măsură de compoziţia sa chimică. Principalele componente chimice, sau substanţe nutritive, din carne sunt: apa, proteinele, grăsimile, glucidele, substanţele minerale şi vitaminele. Compoziţia chimică a cărnii suinelor variază în funcţie de o serie de factori, cum sunt: rasa, vârsta, sexul, starea de îngrăşare (scopul producţiei), hrana, regiunea anatomică etc. Apa - reprezintă o componentă principală a cărnii. Proporţia acesteia variază în funcţie de vârsta şi de starea de îngrăşare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

67

La porcinele tinere, carnea conţine proporţional mai multă apă decât la cele adulte, sau la cele într-o stare mai avansată de îngrăşare. În carnea rezultată de la suinele îngrăşate pentru producţia de carne apa se găseşte în proporţie de cca. 73%, la cele îngrăşate mixt de cca. 65%, iar la cele pentru grăsime de cca. 50% (după Sîrbulescu, V. şi colab. 1982). După alţi autori, proporţia medie de apă din carne la vârsta de 6 luni, este de cca. 75%, (Nedelciuc, V. şi colab.1982) la rasele şi metişii specializaţi pentru producţia de carne. Reducerea procentului de apă în finisarea îngrăşării suinelor conferă cărnii o mai mare conservabilitate. Tipul de alimentaţie practicat are influenţă asupra conţinutului în apă ale cărnii; o alimentaţie de tip suculent sporeşte procentul de apă cu 2-3%, faţă de cel concentrat. Proteinele din carne influenţează în mare măsură valoarea nutritivă. Conţinutul substanţelor proteice este direct proporţional cu procentul de apă şi invers cu starea de îngrăşare. La suinele "grase" proporţia de proteine din carne este de cca. 15%, iar la cele "slabe" de cca.20%. La vârste mai precoce (la cca. 6 luni) proporţia de proteine, este de cca. 23%, valoare înregistrată şi la suinele îngrăşate pentru carne. Compoziţia chimică a cărnii de suine variază în funcţie de mulţi factori. În tabelul 14, se prezintă compoziţia chimică în funcţie de finisarea îngrăşării porcinelor, cu menţiunea că substanţa uscată din ţesutul muscular variază între 25-40%, fiind formată în mare parte din proteinele de structură cu greutate moleculară mare (actina şi miosina), de albuminele din grupa miogenului (mioglobina) şi pigmentul roşu, ce dă culoare cărnii (chromoproteina) şi asigură o rezervă de oxigen preluată de hematii, glicoproteine şi lipoproteine.

Tabelul 17 Compoziţia chimică brută a cărnii de suine în funcţie de starea de îngrăşare

Proporţiile (%) de: Valoarea energetică Starea

de îngrăşare apă proteine grăsimi substanţe minerale Kcal/kg carne

"Slabă" 72,5 20,0 6,6 1,1 1.439

Pentru carne 68,0 19,0 12,5 0,5 1.941

Semigrasă 61,1 17,0 21,5 0,4 2.691

Grasă 47,9 14,5 37,0 0,6 4,035

În ţesutul muscular se găsesc şi alte substanţe azotate neproteice, ca: creatină, creatinină, carnozină etc. De menţionat că, valoarea biologică a proteinei din carnea suinelor este determinată de conţinutul ridicat în aminoacizii esenţiali de creştere, precum şi de proporţiile lor. Proteina din carnea de suine, se remarcă prin conţinuturi ridicate în valină, arginină, izoleucină, metionină, lizină etc, niveluri mai ridicate faţă de cele din carnea de la alte specii de animale domestice. Grăsimile (lipidele) din carnea de porc se găsesc într-o proporţie mai mare faţă de carnea provenită de la alte animale de fermă, dar mai redusă faţă de alte alimente de origine animală (unt, brânză topită, etc.). Raportată la substanţa uscată, proporţia de grăsime din carne este de 15-20%, iar raportată ca atare, între 1,8-3,5%. Cele mai importante componente sunt gliceridele. Colesterolul este de cca 3 ori mai redus în grăsimea de porc decât în unt (Popescu-Baran, şi colab. 1977).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

68

Glucidele sunt în cantităţi mai reduse în carnea de porcine, glicogenul fiind forma principală. Carnea proaspătă de porc conţine, în medie, 450 mg glicogen/100 g, sau 4,5 g/kg carne. Animalele tinere au un conţinut mai ridicat în glicogen faţă de cele bătrâne. Timpul scurs de la sacrificarea animalului diminuează conţinutul în glicogen; pe baza acestuia formându-se acidul lactic, care influenţează pH-ul cărnii. Sărurile minerale sunt prezente în carnea de porc în proporţie de cca.1%, având importanţă sărurile de potasiu, de magneziu şi de sodiu şi proporţii mai reduse de alte elemente, dar satisfăcătoare ca cele de fier, calciu, cupru, zinc etc. Vitaminele se găsesc în proporţii suficient de mari, mai ales cele aparţinătoare complexului B:B1 (tiamina), B2 (riboflavina), B3 (acidul pantotenic), B6 (piridoxina), PP (nicotinamida), acidul folic etc. Se găsesc şi cantităţi mari din vitaminele A, D şi C. * * * Aşa cum s-a arătat, compoziţia chimică variază în funcţie de o serie de factori, în care primează vârsta, starea de îngrăşare, hrana etc. precum şi rasa, sexul, tehnologia de creştere şi regiunea anatomică. În concluzie, la suinele tinere carnea are un conţinut ridicat în apă, este bogată în substanţe proteice, dar săracă în grăsimi. Pe măsura înaintării în vârstă scade proporţia de apă şi de proteine, dar creşte cea de grăsime, conferindu-i cărnii frăgezime, suculenţă şi valoare energetică ridicată. Cu privire la influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii, Raicu, E. şi colab. (1969), arată că la rasa Marele alb proporţia de proteine din muşchiul Longissimus dorsi este mai ridicată faţă de rasa Mangaliţa, iar conţinutul în grăsimi este invers (tabelul 18). Aceiaşi autori, mai arată că, hrana influenţează compoziţia chimică a cărnii; proporţiile ridicate de porumb din raţie determină procente mai reduse de proteine şi ridicate în grăsime (din carne), cea ce ne face să recomandăm procente reduse în reţetele destinate finisării îngrăşării suinelor, în special la cele specializate pentru carne şi bacon.

Nedelciuc, V. şi colab. (1982) analizând calitatea cărnii din Longissimus dorsi, la mai multe rase de suine sacrificate la vârsta de 6 luni (182 de zile), găsesc însuşiri chimice diferite, cele mai bune fiind la rasele Duroc şi Landrace (tab.19) în privinţa conţinutului în proteine a acestui muşchi.

Tabelul 18 Influenţa rasei şi hranei asupra compoziţiei chimice a cărnii

Conţinutul la 100 g substanţă uscată Rasa

Proporţia de porumb din

raţie (%)

Substanţă uscată

(%) Proteine

(%) Grăsimi

(%) Săruri

minerale (%)

45 24,55 89,33 6,19 4,48 60 25,52 87,11 8,70 4,19 Marele alb 75 25,87 85,78 8,97 4,25 45 24,87 79,83 17,01 4,06 60 26,78 73,70 22,10 4,20 Mangaliţa 75 27,88 70,87 25,43 3,77

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

69

Tabelul 19 Calitatea cărnii la unele rase de suine sacrificate la vârsta de 182 zile

(după Nedelciuc, V. şi colab. 1982)

Proporţiile de substanţe nutritive (%) din carne (Longissimus dorsi): Rasa

Apă Proteine Grăsimi pH-ul cărnii

Landrace 75,42 22,78 1,85 5,42 Yorkshire 75,50 22,60 1,89 5,47 Marele alb 75,13 22,62 2,26 5,47 Duroc 74,02 23,20 2,84 5,50 Hampshire 75,95 22,07 2,00 5,40

- pH-ul cărnii depinde de cantitatea de glicogen transformată în acid lactic din momentul sacrificării. Carnea proaspătă dar maturată şi provenită de la animalele tinere are o valoare pH între 5,5-6,0, iar cea alterată în jur de 6,6. b. Însuşirile fizice şi tehnologice ale cărnii - Capacitatea de reţinere a apei reprezintă forţa cu care proteinele din carne păstrează (sub acţiunea unor agenţi externi) pe lângă apa proprie şi o parte din apa adăugată. La suine, capacitatea de reţinere a apei este ceva mai mare decât carnea de bovine, ovine şi păsări. De asemenea, este mai mare la animalele tinere şi la cele îngrăşate pentru producţia de carne, faţă de cele adulte şi nerecondiţionate. - Capacitatea de hidratare constituie însuşirea cărnii de a absorbi apa atunci când este introdusă într-un lichid, dar nu şi de a o reţine. Ca urmare are loc o creştere în volum şi în greutate, îmbunătăţindu-se frăgezimea, datorită slăbirii coeziunii fibrelor musculare. Prin procesarea cărnii nu trebuie să ne folosim (în exces) de această proprietate, iar în lichid nu vom introduce substanţe conservate. - Culoarea poate varia de la roz-pal până la roşie-închisă. Aspectul de culoare roz-trandafirie este cel mai preferat, deoarece indică prospeţimea şi provenienţa de la animale tinere şi sănătoase. Carnea provenită de la animalele bătrâne are o culoare mai închisă, de roşie-roz. Nuanţa culorii variază şi în funcţie de muşchi: Longissimus dorsi are nuanţa cea mai deschisă, iar muşchiuleţii sunt de nuanţă închisă. Intensitatea culorii este dată de conţinutul în mioglobină şi hemoglobină, care sunt determinate, la rândul lor, de rasă, vârstă, sex, alimentaţie şi sănătate. - Consistenţa cărnii. Carnea proaspătă şi "maturată" are o consistenţă elastică, adică în urma apăsării cu degetul urmele dispar repede. Carnea provenită de la animalele adulte este mai consistentă decât la cele tinere, iar cea "grasă" are o consistenţă mai redusă. Consistenţa cărnii este influenţată de perselarea şi marmorarea acesteia. Se preferă carnea care posedă muşchiul Longissimus dorsi slab marmorat, acceptându-se aspectul uşor şi moderat marmorat. * * *

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

70

c. Însuşirile organoleptice Principalele însuşiri organoleptice ale cărnii sunt: mirosul, gustul, frăgezimea, suculenţa şi aspectul. - Mirosul şi gustul sunt influenţate în mare măsură de calitatea furajelor sau a componentelor din raţie, de specie, precum şi de sex. Aceste două însuşiri mai sunt influenţate de specie, prin forma primitivă sau strămoş. Mirosul trebuie să fie plăcut, atrăgător, iar gustul dulce şi uşor amărui. Pentru prevenirea mirosului neplăcut a cărnii provenite de la vieri se recomandă castrarea acestora înainte cu 4-6 săptămâni faţă de sacrificare. În toate cazurile se evită întocmirea de reţete cu proporţii ridicate de făină de peşte, în perioada de recondiţionare sau în finisarea îngrăşării. La speciile cu miros caracteristic se recomandă încrucişări terminale adecvate. - Frăgezimea cărnii este determinată de conţinutul acesteia în ţesut conjunctiv, de mărimea şi fineţea fibrelor şi fasciculelor musculare, precum şi de conţinutul în grăsimi. Carnea fragedă se mastică şi se digeră mai uşor, mai ales când provine de la animalele tinere şi corect îngrăşate. Muşchii psoaşi au o proporţie de ţesut conjunctiv mai redus şi nu prezintă fascicule terţiare, motiv pentru care frăgezimea şi suculenţa sunt deosebite. - Suculenţa este determinată de abundenţa sucurilor pe care le cedează carnea în timpul masticaţiei, având la bază conţinuturile mari în apă şi în grăsimi. Carnea de suine este mai suculentă decât cea de ovine sau bovine. * * * - Miopatia exudativă şi depigmentară, cunoscută şi sub denumirea de P.S.E. (Pale soft and exudative) este întâlnită la unele rase de suine specializate pentru producţia de carne şi reprezintă un sindrom sau o stare patologică, determinată genetic şi favorizată de unii factori de stres. Carnea rezultată se caracterizează prin pH-ul redus, între 4,9-5,4, conţinuturi scăzute în grăsimi şi apă, iar culoarea este roz-pală şi uneori spre alb. Carnea are o capacitate redusă de reţinere a apei. Pe lângă alţi factori, la animalele cu carne moale şi exudativă, se mai incriminează şi alţi factori secundari ca: şocul de transport, oboseala, căldura exterioară prea mare etc. Depistarea indivizilor cu carne P.S.E. se efectuează prin inhalarea unui amestec de oxigen şi anestezicul halotan. După Sellier, P. (1980) sensibilitatea faţă de anestezicul halotan este guvernată de o singură genă, a cărei locus a fost denumit "Hal" şi poate fi ocupat de gena "Hal-" sau de alela "Hal +". De menţionat că, "Hal-" este alela sălbatică, iar “Hal+” constituie mutanta acesteia. Deoarece un individ este purtător a două locusuri "Hal" sunt posibile trei genotipuri: - Hal+/Hal+, deci testul H-pozitiv; - Hal-/Hal-, deci testul H-negativ; - Hal+/Hal- sau Hal-/Hal+ , deci testul H-negativ. De menţionat că un individ cu Hal+/Hal- se poate recombina cu altul cu Hal+/Hal-, din care ar putea rezulta Hal+/Hal+, deci cu H-pozitiv.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

71

4.2.4. Calităţile grăsimii de porc În terminologia actuală grăsimea este considerată un produs secundar.

Grăsimea de suine este utilizată în alimentaţia omului, fie sub formă de slănină preparată, fie sub formă topită deci, de untură. Osânza este utilizată numai sub formă topită, cu preponderenţă în produse de patiserie. Slănina este utilizată foarte mult şi în prepararea mezelurilor, în proporţii variabile, după sortimentul acestora (denumită şi slănină de "lucru") alături de carnea de vită, de porc, şi mai rar de oaie. În industrie, grăsimea se poate utiliza la fabricarea săpunurilor şi intră în componenţa furajelor combinate pentru echilibrarea energetică a raţiilor de hrană, mai ales pentru tineretul de păsări şi de porcine. Compoziţia chimică a grăsimii Din punct de vedere chimic, grăsimile reprezintă un amestec de esteri ai glicerinei cu acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi ca:, oleic, stearic, linoleic, palmitic arahidonic etc. (tab.20). În grăsimea de porc mai participă, în proporţii reduse şi alte substanţe de structură ca: fosfatide, lecitină, vitaminele A,D,E, substanţe proteice, glucide, substanţe minerale, pigmenţi etc. În organism grăsimele se formează pe seama lipidelor, glucidelor şi uneori a proteinelor din hrană, în urma unor procese biofizice şi biochimice ce se desfăşoară la nivelul intestinului.

Tabelul 20 Compoziţia chimică a grăsimii la suine

Acizi graşi (principali) Procente medii (%) Limite(%) Acidul oleic 48,50 47,4-49,8 Acidul stearic 12,31 11,7-13,8 Acidul linoleic 6,75 6,3-7,7 Acidul palmitic 2,56 2,1-2,9 Acidul linolenic 1,00 0,5-1,8 Acidul miristic 0,70 0,5-0,9

Proporţiile de acizi graşi nesaturaţi din grăsimea de porc sunt mai reduse, în comparaţie cu alte specii de animale de fermă. Însuşirile fizice Grăsimea de porc este de culoare albă, iar după sacrificare şi răcire are o consistenţă tare, dacă provine de la animale corect îngrăşate. Alimentaţia influenţează în mare măsură consistenţa grăsimii: porumbul determină o consistenţă moale, iar masa verde, secara, orzul şi unele suculente, determină, în general, o consistenţă mai tare. Greutatea specifică variază între 0,915 şi 0,964, cu menţiunea că proporţia mai ridicată de acizi graşi nesaturaţi măresc greutatea specifică. Temperatura de topire (lichefiere) variază între 28ºC şi 48ºC, iar de solidificare între 22ºC şi 32ºC; componentul principal care influenţează aceste valori reprezentându-l proporţia de glicerină din grăsime.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

72

Grăsimea de porc este relativ rezistentă la râncezire, dacă este păstrată în vase închise, la temperaturi joase, ferite de lumină şi fără un contact direct cu unele metale. 4.2.5. Subprodusele obţinute de la suine

Pielea rezultată la sacrificarea suinelor prezintă importanţă pentru industria uşoară, şi se încadrează între 3-5% din greutatea corporală, în funcţie de vârstă (greutate corporală), rasă, sex şi starea de îngrăşare. Din punct de vedere histologic, pielea este compusă din trei straturi: epidermă, dermă şi hipodermă. La suine pielea este mai poroasă şi cu mai multă grăsime în derm, faţă de cele de bovine şi ovine. Datorită porozităţii este utilizată mai puţin în industria de încălţăminte. Calitatea pielii depinde de condiţiile de hrănire, de îngrijirea animalului, de tehnica de jupuire, de starea de sănătate, precum şi de integritatea acesteia. Pielea vierilor este mai densă decât cea a scroafelor, iar cea rezultată de la animale tinere este mai puţin densă decât la adulte. Pielea provenită de la animale hrănite raţional este mai elastică şi mai rezistentă, faţă de cele care nu au beneficiat de condiţii normale de alimentaţie. După sacrificare şi jupuire pielea se rade de grăsimea aderentă şi se conservă, prin sărare pe ambele feţe, depozitându-se în spaţii aerisite. Părul de porc se recoltează de pe regiunile grebănului şi spinării prin smulgere, utilizându-se pentru confecţionarea de pensoane, perii şi pentru alte scopuri (umplerea de saltele). Este foarte apreciat părul cu lungime de peste 10 cm, provenit de la rasele tardive (Stocli) şi cu grosimea între 250-350 microni. După recoltare şi porţionare în mănunchiuri, acesta se usucă timp de 12 ore la temperatura de 70ºC, după care se sortează pe calităţi. Organele interne comestibile sunt încadrate, după unii autori, la produse secundare alături de grăsime, iar după alţi autori la subproduse. În această categorie intră, în ordinea preferinţei pentru consumatori: creierul, ficatul, inima, limba, rinichii, splina şi uneori pulmonii. De la un porc de 100 kg greutate vie rezultă cca. 3,3 kg organe interne comestibile, din care ficatul are cca. 1,4 kg, inima cca. 0,3 kg, creierul cca. 0,25 kg etc (tab.21). Tabelul 21

Valorile ponderale (%) ale organelor interne la suinele cu diferite greutăţi corporale

Greutatea la sacrificare (kg): Organul 40 50 60 120

Inima 0.145 0.175 0.215 0.35 Ficatul 0.520 0.695 0.870 1.50 Rinichi 0.185 0.200 0.250 0.33 Plămâni 0.475 0.630 0.715 0.88 Stomac (golit) 0.350 0.470 0.440 - Intestine (spălate) 1.140 1.400 1.450 - Splină 0.450 0.550 0.850 -

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

73

Aceste organe sunt dirijate în alimentaţia umană şi se consumă, în special, în stare proaspătă. Sângele rezultat de la sacrificarea suinelor este foarte bogat în proteine şi reprezintă cca. 3,5% din greutatea vie a animalului. Sângele se recoltează imediat după înjunghiere şi se utilizează în scop alimentar (la prepararea unor mezeluri), în scop farmaceutic (la prepararea de seruri şi extracte antianemice) şi în alte scopuri. Cea mai largă utilizare este în producerea făinii de sânge, care este deosebit de necesară în echilibrarea proteică şi minerală a nutreţurilor combinate destinate tineretului aviar şi chiar suin. Stomacul se foloseşte ca membrană naturală pentru prepararea tobei, iar din mucoasă se extrage pepsina. Intestinele sunt utilizate ca membrane naturale pentru mezeluri. După sacrificare se golesc de conţinut şi se spală foarte bine, inclusiv detaşarea grăsimii aderente. Se conservă prin sărare şi frig. Lungimea intestinelor este între 20-23 m la greutatea vie de 101-115 kg. Glandele cu secreţie internă sunt utilizate în industria farmaceutică (tiroida, paratiroida, glandele suprarenale, hipofiza). Pe lângă acestea se mai utilizează în scop farmaceutic ochii, ficatul, măduva şi creierul, plămânii, bila şi chiar placenta.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

74

CAPITOLUL 5

RASELE DE SUINE Formarea raselor de suine poate fi caracterizată ca un proces complex, cu perioade mai mari de timp de trecere de la porcinele primitive la rasele de formaţie veche, cu perioade relativ scurte de timp la trecerea acestora la rasele de formaţie nouă şi cu perioade scurte de timp de trecere la rasele perfecţionate actuale. Numărul raselor şi populaţiilor de suine este în prezent destul de mare, însă importante sunt cca. 120, cu o răspândire foarte variată în diferite zone ale Globului, predominând în ţările din emisfera nordică. Dintre ţări, un aport deosebit la formarea raselor l-a avut Anglia, pentru Europa, China, pentru Asia şi Statele Unite ale Americii pentru continentul american. În Europa, pe lângă Anglia, contribuţii importante le-au adus ţările: Danemarca, Germania, Franţa, Belgia şi altele. În procesul de formare a raselor s-a apelat, într-o primă perioadă, la încrucişarea suinelor primitive din diferite zone, apoi la încrucişarea raselor de formaţie veche cu populaţiile locale de suine, iar în ultima perioadă s-a recurs la încrucişarea dintre diferite rase, alături de selecţia indivizilor cu însuşiri dorite şi practicarea unei alimentaţii adecvate. Denumirea şi clasificarea raselor de suine au apărut ca o necesitate obiectivă, deoarece acestea trebuiau reperate uşor, iar însuşirile morfologice şi productive diferă foarte mult, secondate şi de unele particularităţi biologice greu de decelat. Denumirea unor rase s-a făcut după ţara care le-a creat (Chinezesc cu mască, Portugheză, Românesc de carne), altele după regiunea administrativă care şi-a adus contribuţia la formarea rasei (Hanovra, Albul de Banat etc), iar altele după denumirea localităţilor unde s-au format şi le-au crescut (Napolitană, York, Bazna, Strei etc.). În unele situaţii denumirea implică pe lângă locul de formare şi principala însuşire (în special morfologică), cum ar fi: Yorkul mare, Albul de Chester, Landrace belgian etc). Clasificarea raselor de suine s-a făcut după mai multe criterii, ţinându-se cont de originea acestora, de unele caractere de exterior, de gradul de ameliorare, de provenienţă (pentru ţara respectivă), de scopul preconizat în schemele de încrucişare etc. Clasificarea după origine are în vedere strămoşul rasei sau al populaţiei (din mistreţul european sau asiatic); cea după unele caractere de exterior a avut în vedere culoarea, talia, lungimea corpului etc; cea după gradul de ameliorare se raportează la însuşirile productive prin care excelează (tardive sau precoce); cea după provenienţă distinge suinele în autohtone şi importate; cea după scopul preconizat în cadrul schemelor de încrucişare, în rase "materne"

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

75

şi rase "paterne"; iar cea după tipul morfo-productiv, în rase pentru carne, pentru producţia de bacon, mixte şi pentru grăsime. În majoritatea tărilor, suinele se clasifică după provenienţă şi după importanţa lor pentru creştere, alături de unele însuşiri de exterior (în special după culoare şi chiar după forma şi portul urechilor).

5.1. Rasele de suine importate

Ponderea din efectivul total de suine din ţara noastră îl deţin rasele importate, acestea fiind procurate începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor productive ale raselor şi populaţiilor indigene. În ultimul timp, aceste rase sunt utilizate cu succes la obţinerea de metişi industriali şi porci hibrizi pentru unităţile cu exploatare intensivă. 5.1.1. Rasa Marele alb (Large White)

Rasa Marele alb s-a format în Anglia, prin încrucişări complexe, în diferite etape, între suinele locale englezeşti şi rasele Micul alb, Essex, Chinezesc cu mască şi Napolitană. Primele exemplare au fost prezentate în expoziţia din Windsor, în anul 1851, de către I.Tuley, sub denumirea de Yorkul mare. Denumirea de Marele alb s-a atribuit în anul 1868, după stabilirea standardului rasei, fiind considerată şi în prezent ca rasa cea mai bine consolidată genetic. Pe lângă încrucişare, la formarea acestor rase s-au utilizat selecţia şi chiar consangvinizarea. Datorită însuşirilor sale, rasa s-a răspândit foarte repede în multe ţări, având o capacitate mare de aclimatizare. A contribuit la formarea multor rase, din diverse ţări, cum ar fi: Landrace în Danemarca, Edelschwein în Germania, Chester-White în America, Alb ucrainian în Ucraina etc, şi stă la baza diverselor scheme de încrucişare pentru producerea de metişi industriali sau de hibrizi. În ţara noastră a fost importată în mai multe etape; primele exemplare fiind văzute la o expoziţie agricolă din Iaşi, în anul 1865, sub denumirea de Yorkul mare. În prezent, la noi în ţară, are ponderea cea mai mare, de cca. 44% din totalul raselor pure de suine. Rasa Marele alb este de talie mare, cu masa corporală de asemenea mare, robustă, de culoare albă şi cu conformaţie corporală armonioasă. Înălţimea la grebăn, la animalele adulte, variază între 85-90 cm, iar greutatea corporală între 200-240 kg.

Fig. 19 Rasa Marele Alb

Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt de mărime mijlocie, purtate înainte şi uşor lateral. Trunchiul este lung, larg şi adânc, iar spinarea, şalele şi crupa sunt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Linia superioară este dreaptă, sau uşor lăsată la femele după multe gestaţii.Şuncile posterioare sunt bine dezvoltate, iar membrele sunt puternice şi fără defecte de aplomb.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

76

Tipul morfoproductiv este de carne.Prolificitatea este foarte bună, fiind de 11 purcei cu greutatea medie la naştere de 1,250 kg. La noi în ţară prolificitatea medie la mai multe ferme de selecţie din cadrul a 12 ISCIP-uri a fost de 10,65 purcei, din care 9,57 viabili. Se înregistrează şi cazuri cu 15-20 purcei la fătare, dar mai rare. Fecunditatea este bună, între 85-90%, iar capacitatea de alăptare foarte bună, între 40-50 kg, cu o medie de 42,5 kg în unităţile cuprinse în controlul oficial de producţie. Scroafele sunt bune mame, ducând până la înţărcare 9,3 purcei, cu o greutate medie de 4,56 kg (vârsta de 35 zile). Precocitatea este de asemenea foarte bună; tineretul de prăsilă atinge greutatea corporală corespunzătoare pentru reproducţie (110-120 kg) la vârsta de 8-9 luni. La aceiaşi vârstă, sau mai devreme, animalele se pot valorifica pentru sacrificare (la 105-111 kg) În perioada de testare (91-182 zile), tineretul realizează un spor mediu zilnic cuprins între 620-660 g, cu un consum specific de concentrate situat între 2,9-3,2 kg. Proporţia de carne în carcasă, la indivizii sacrificaţi la vârsta de 182 zile, este de 70% (inclusiv oasele), iar suprafaţa ochiului de muşchi Longissimus dorsi este între 30-32 cm2. Rasa Marele alb se creşte cu rezultate foarte bune atât în sistemul intensiv-industrial cât şi în cel gospodăresc, valorificând bine aproape toate categoriile de furaje, inclusiv masa verde. În exploatarea pe păşuni trebuie avută în vedere sensibilitatea scăzută a animalelor la razele solare şi la frig pentru tineret. Începând cu anul 1958, în ţara noatră, rasa a fost supusă unor încrucişări cu rasa Landrace în scopul îmbunătăţirii precocităţii, ducând în final la impurificarea rasei, ceea ce a necesitat noi importuri de reproducători din Anglia, în anul 1963. Rasa Marele alb a fost utilizată la ameliorarea efectivelor locale de suine, iar în ultimul timp este introdusă în toate schemele de încrucişare în vederea obţinerii metişilor destinaţi îngrăşării. Este încadrată în categoria raselor "materne” care prin încrucişarea cu rasa Landrace (de regulă masculi), duce la obţinerea de scrofiţe metise F1. Aceiaşi categorie de metişi se pretează la obţinerea baconului. 5.1.2. Rasa Landrace

Rasa Landrace s-a format în Danemarca prin încrucişarea suinelor locale daneze cu mai multe rase albe, cu predominarea rasei Marele alb. Perioada de formare a fost între anii 1850-1907. La formarea acestei rase, pe lângă încrucişare şi o selecţia riguroasă a exemplarelor, în direcţia producţiilor de carne, s-a adăugat şi o creştere dirijată a reproducătorilor, utilizându-se o alimentaţie bazată pe lapte ecremat şi furaje concentrate, în care a predominat orzul.

În procesul de selecţie s-a pus accent pe îmbunătăţirea precocităţii şi a calităţii carcaselor, urmărindu-se alungirea corpului, dezvoltarea şuncilor posterioare şi ridicarea proporţiei de carne de calitate superioară, alături de sporirea prolificităţii. În această acţiune un rol însemnat l-a avut controlul după descendenţi privind precocitatea şi calitatea carcasei, Danemarca înfiinţând încă din anul 1899 primele staţiuni de control pentru suine. Suinele din rasa Landrace sunt de talie mijlocie spre mare, însă cu lungimea corpului foarte mare, între 160-180 cm. Corpul este zvelt, sub formă de pară şi cu constituţie fină. Animalele sunt de culoare albă, cu îmbrăcămintea piloasă nu prea abundentă şi pielea subţire.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

77

Fig. 20 Rasa Landrace

Capul este relativ mic, cu profil drept, cu urechile mari şi aplecate (blegi). Gâtul este lung şi uşor turtit lateral. Trunchiul este foarte lung, ca urmare a prezenţei a 1-2 vertebre şi deci perechi de coaste în plus. Adâncimea toracelui este relativ redusă. Crupa este lungă, largă şi bine îmbrăcate în musculatură, iar şuncile posterioare sunt convexe, largi şi descinse.

De menţionat că, înălţimea la nivelul crupei, este mai mare cu 3-4 cm faţă de cea de la grebăn. Membrele au osatura fină, dar suficient de rezistente. Prolificitatea este bună, de 10 purcei, din care se înţarcă 8-9, iar capacitatea de alăptare a scroafelor este foarte bună, între 42-45 kg. În unităţile controlate oficial din ţara noastră, prolificitatea medie a fost de 9,7 purcei, iar capacitatea de alăptare de 42,5 kg.

Precocitatea este foarte bună; tineretul de prăsilă atinge la vârsta de 8 luni între 115-130 kg, putând fi dirijat la reproducţie. Sporul mediu zilnic, în perioada de testare, variază între 635-670 g, cu un consum specific între 2,8-3,1 U.N. Calitatea carcasei este foarte bună; la vârsta de 182 de zile, grosimea medie a slăninei dorsale este de cca. 25 mm, iar proporţia de carne (macră) de cca. 70%, cu un raport carne/grăsime de 2,3:1. De menţionat că la nivelul anului 1978, la rasa Landrace de origine olandeză, grosimea stratului de slănină dorsală varia între 19,1 mm la scrofiţe şi 22,6 mm la masculi, iar proporţia de carne macră în carcasă de 71,0%. PEDERSEN, O.K. (1979), analizând rezultatele din staţiunile de testare din Danemarca, arată că, la masculi, sporul de creştere era de cca. 885 g, iar suprafaţa ochiului de muşchi de 37,2 cm2, valori care demonstrează nivelul superior de ameliorare atins de această rasă. Rasa Landrace este specializată pentru producţia de carne şi pretabilă pentru producţia de bacon, însă pretenţioasă în privinţa hranei, mai ales la tineret şi chiar la condiţiile de întreţinere. În general, nivelul proteic al raţiilor de hrană trebuie să fie cu 2-3% mai ridicat faţă de alte rase, iar în componenţa acestora să participe furaje proteice de origine animală şi proporţii mai reduse de porumb. Animalele sunt sensibile la razele solare, la frig şi la schimbările brusce de temperatură. Rasa Landrace se bucură de o atenţie deosebită în ţara noastră, necesitând să fie crescută în proporţie de 21% din efectivul total de rase şi utilizată în producerea de scrofiţe metise F1, care constituie efectivul - matcă, din cadrul unităţilor de creştere şi îngrăşare a suinelor. De asemenea, este utilizată la încrucişări de infuzie în scopul ameliorării precocităţii şi a calităţii carcaselor la alte rase albe de carne. Liniile specializate pentru producţia de carne din cadrul rasei Landrace sunt utilizate în aproape toate schemele de încrucişare pentru obţinerea de "porci hibrizi", aducându-se

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

78

contribuţia la sporirea proporţiei de carne de calitate superioară şi la reducerea consumului specific de concentrate, ambele îmbunătăţind rentabilitatea crescătoriei. 5.1.3. Rasa Duroc

Rasa Duroc a fost formată în partea de Nord-Est a Statelor Unite ale Americii, având la origine suinele locale de culoare roşie (de talie mare) din statul New Jersey şi cele de talie mică (de aceiaşi culoare) din statul New York. Aceste suine locale au fost încrucişate între ele, apoi produşii au fost infuzaţi cu rasele Tamworth şi Berkshire. Denumirea rasei s-a atribuit după numele unui armăsar care aparţinea aceluiaşi crescător. În prezent este o rasă specializată în direcţia producţiei de carne, excelând prin precocitatea ridicată şi calitatea excelentă a carcasei. La noi în ţară a fost importată începând cu anul 1968, din Statele Unite ale Americii, mai întâi la Staţiunea de cercetări Gorneşti-Mureş. Suinele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare, cu o conformaţie corporală proporţionată şi cu o dezvoltare foarte bună a trenului posterior. Sunt de culoare roşcată cu diferite nuanţe, de la roşu arămiu şi chiar auriu la roşu cărămiziu.

Fig. 21 Rasa Duroc

Capul este potrivit de mare, cu profilul uşor concav, iar urechile sunt de mărime mijlocie şi purtate caracteristic. Gâtul este scurt, gros şi musculos. Trunchiul este cilindric, lung, larg şi cu linia superioară convexă. La vieri, precum şi la masculuii adulţi castraţi, dimensiunile de lărgime şi adâncime sunt mai mari faţă

de femele şi animalele tinere. Regiunile de pe linia superioară sunt largi, lungi şi bine îmbră cate în musculatură. Convexitatea liniei dorsale a determinat şi înclinarea crupei, fără a constitui un defect

pentru această rasă. Şuncile posterioare sunt foarte bine dezvoltate, convexe, largi şi descinse până la jaret. Membrele sunt puternice, cu chişiţa relativ scurtă şi ceva mai verticală, ca urmare a deschiderii mari a unghiului jaretului, fapt pentru care animalul calcă în pensă. Pardoselile dure (de beton) accentuează defectul de aplomb numit "picioare de elefant". Abdomenul este supt, fără a constitui un defect. Constituţia este robustă. Prolificitatea rasei, în ţara de origine, este mediocră, între 8-9 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare este bună, între 43-47 kg. La noi în ţară prolificitatea a fost de 9,1 purcei, iar capacitatea de alăptare de numai 39,22 kg (media la mai multe staţiuni de selecţie).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

79

Precocitatea este foarte bună, tineretul realizând sporuri mari de creştere cu consumuri reduse de furaje. Sporul mediu zilnic, pe perioada testării (91-182 zile) la mai multe unităţi de selecţie din ţara noastră, a fost de 707 g, iar consumul specific de 2,9 UN. Calitatea carcasei, de asemenea, este foarte bună; grosimea medie a slăninei dorsale, la vârsta de 182 zile, este de 22,2 mm, iar proporţia de carne în carcasă de 74,3% (inclusiv oasele). În ţara noastră rasa Duroc are o mare importanţă, făcând parte din grupa raselor "paterne" şi utilizată cel mai adesea în schemele de încrucişări industriale pentru obţinerea metişilor trirasiali şi uneori tetrarasiali. În programele de ameliorare, rasa Duroc se prevede a fi crescută în proporţie de 4% din efectivul de rase curate. Este o rasă cu largi posibilităţi de creştere în gospodăriile populaţiei, datorită rezistenţei la razele solare, a calităţii superioare a carcasei şi nu în ultimul rând, a performanţelor de producţie superioare (în special consumul specific de concentrate redus), toate ridicând rentabilitatea crescătoriei. 5.1.4. Rasa Hampshire

Rasa Hampshire a fost finalizată în Statele Unite ale Americii, având la origine rasa Hampshire din Anglia obţinută la rândul său din rasele Essex şi Wessex. Prin urmare, această rasă a fost realizată în Anglia şi perfecţionată în S.U.A., fiind iniţial o rasă de talie mare (cu înălţimea la grebăn de 80 cm), iar în prezent tinde spre talie mijlocie. Conformaţia corporală se caracterizează printr-o dezvoltare proporţională a regiunilor corporale cu excepţia capului şi printr-o bună dezvoltare a ţesutului muscular pe tot corpul, mai ales în partea posterioară. În prezent se încadrează în tipul morfoproductiv de carne.

Fig. 22 Rasa Hampshire

Rasa are o culoare neagră, cu un brâu alb ce cuprinde regiunile grebănului şi ale membrelor anterioare. Este o rasă specializată în direcţia producţiei de carne, excelând prin calitatea superioară a carcasei şi prin precocitate ridicată. Constituţia este robustă. Capul este relativ mare, cu profil drept, iar urechile sunt mici şi purtate în sus. Gâtul este scurt, gros şi bine îmbrăcat în musculatură. Trunchiul este lung, cu dimensiunile de adâncime şi lărgime potrivite, concurând la forma de cilindru

lung şi cu linia spinării convexă.Regiunile de pe linia dorsală sunt lungi şi cu musculatură bine evidenţiată. Crupa este oblică, dar largă şi lungă, oferind o bază mare de prindere pentru şuncile posterioare, care sunt foarte bine dezvoltate. Membrele posedă osatura bine dezvoltată şi sunt rezistente. Membrele posterioare posedă unghiurile jaretelor deschise, făcând ca animalul să calce în pensă, defect de aplomb cu implicaţii în întreţinerea pe pardoseli dure.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

80

Standardul rasei, în ţara de origine, prevede: cel puţin 8 purcei la înţărcare, capacitatea de alăptare a scroafelor între 43-47 kg, greutatea de cel puţin 90,6 kg la vârsta de 175 zile, lungimea carcasei de 73,6 cm, cu suprafaţa ochiului de muşchi de cel puţin 35,8 cm2. La noi în ţară această rasă a fost importată din S.U.A., în anul 1968, mai întâi la Staţiunea de selecţie Gorneşti-Mureş. În prezent, prolificitatea medie, în mai multe unităţi de testare, este de 8,2 purcei la o fătare, din care se înţarcă 6,8 şi o capacitate de alăptare de numai 33,5 kg. Se remarcă pierderi mari de purcei pe perioada alăptării. Precocitatea este foarte bună. Purceii la vârsta de 35 de zile cântăresc în medie 6,5 kg, iar la tineret pe perioada testării (91-182 zile) sporul mediu zilnic este de 666 g, cu un consum specific de numai 2,8 UN. Calitatea carcasei este foarte bună: randamentul la sacrificare (la 182 zile) este de 76,2%, grosimea stratului de slănină dorsală de numai 19,7 mm, iar suprafaţa ochiului muşchiului de 38,9 cm2. În concluzie, calitatea carcasei este superioară rasei Duroc, dar nu şi prolificitatea. Rasa Hampshire este utilizată în majoritatea schemelor de încrucişare ca rasă "paternă" pentru obţinerea de metişi tri- sau tetrarasiali. Metişii se pot îngrăşa cu succes în unităţile gospodăreşti fiind rezistenţi la eritemul solar şi valorificând foarte bine concentratele, alături de alte furaje suculente. Indivizii sunt suficienţi de rezistenţi la boli şi la condiţiile vitrege de mediu. Rasa se utilizează şi pentru producerea de masculi metişi F1, pentru obţinerea de metişi tetrarasiali în unităţile industriale, de la care rezultă carcase de foarte bună calitate, fără a imprima culoare închisă carcaselor. Se creşte în unităţile de selecţie într-o proporţie de 4% din efectivul total de suine de rasă curată, fiind încadrată în grupa raselor "paterne". 5.1.5. Rasa Yorkshire

Rasa Yorkshire are la origine rasa Large White din Anglia, dar a fost perfecţionată în Statele Unite ale Americii, atât prin încrucişări de infuzie cu rasa Leicester, cât şi prin selecţie riguroasă în direcţiile sporirii prolificităţii, a precocităţii şi a calităţii carcasei. În America este apreciată ca cea mai "economică rasă", îmbinând însuşirile de rasă "maternă" cu cele de rasă "paternă". Animalele sunt de culoare albă cu conformaţia corporală specifică raselor specializate pentru producţia de carne (după anul 1930). Animalele se caracterizează prin talie mijlocie spre mare, cu corpul lung, de formă cilindrică şi cu linia spinării uşor convexă. Capul este scurt, dar larg şi cu profilul concav. Urechile sunt mici şi purtate în sus. Gâtul este scurt, de grosime medie şi bine îmbrăcat în musculatură. Membrele sunt potrivit de lungi, solide şi fără defecte de aplomb. Constituţia este fină spre robustă. În ţara noastră, rasa Yorkshire a fost importată în anul 1968 din Statele Unite ale Americii şi crescută mai întâi la Staţiunea de selecţie Gorneşti-Mureş, apoi difuzată în majoritatea staţiunilor de selecţie.

Prolificitatea este relativ bună, de 9,0 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor este satisfăcătoare, de 39 kg, înţărcând în medie 8,3 purcei la vârsta de 35 zile.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

81

Fig. 23 Rasa Yorkshire

Precocitatea este foarte bună, sporul mediu zilnic în perioada de testare (91-182 zile) fiind de 662 g, iar consumul specific de numai 2,76 UN. Calitatea carcasei, de asemenea, este bună; randamentul la sacrificare este de 76,8%,grosimea medie a slăninei dorsale de 25,8 mm, suprafaţa ochiului muşchiului de 34,2 cm2, iar proporţia de carne + oase în carcasă de 72,1% (la vârsta de 182 zile).

Rasa este utilizată, în special, ca rasă "maternă", dar posedă şi însuşirile raselor "paterne", înregistrându-se rezultate bune şi la încrucişarea industrială simplă cu rasele Duroc sau Hampshire. În programul de ameliorare s-a prevăzut creşterea rasei Yorkshire în proporţie de 23,2% din totalul efectivului de rase curate. 5.1.6. Rasa Piétrain

Rasa Piétrain a fost formată în perioada 1920-1950 şi a luat naştere prin încrucişări, mai întâi nedirijate între suinele locale din Belgia cu rasele Bayeux din Franţa şi apoi dirijate cu Berkshire din Anglia şi Yorkshire din S.U.A. Este considerată totuşi ca rezultatul unei mutaţii genetice pozitive, apărută în cadrul populaţiei de suine (din Belgia) fiind izolată cu mare atenţie şi competenţă. Rasa Piétrain excelează prin randamente foarte mari la sacrificare şi prin calităţile superioare ale carcasei, remarcându-se proporţiile ridicate de carne de calitate superioară. La unii indivizi se sesizează o sensibilitate crescută la factorii de stres, îndeosebi cauzaţi de transport şi efort prelungit. Aceasta se datoreşte faptului că dezvoltarea inimii şi a plămânilor este uşor disproporţionată faţă de dezvoltarea corporală generală. Se încadrează prin excelenţă la constituţia fină. Animalele sunt de talie mijlocie şi au o lungime medie a corpului.

Fig.24 Rasa Piétrain

Rasa are o culoare bălţată: pe un fond alb sunt dispuse, neregulat, pete de culoare neagră sau negru-roşcate. Se remarcă în special dezvoltarea foarte bună a trenului posterior şi chiar a regiunilor spetelor de la trenul anterior. Capul este mic, cu profil uşor concav, iar urechile sunt mici şi purtate înainte. Trunchiul este portivit de lung, dar larg şi adânc (cu linia

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

82

superioară dreaptă). Crupa este lungă, largă şi dreaptă, iar şuncile posterioare sunt foarte dezvoltate Membrele sunt scurte, fine, dar rezistente şi fără defecte de aplomb. În ţara de origine prolificitatea este mediocră, de 8-9 purcei/fătare, capacitatea de alăptare a scroafelor este bună, de 40 kg, iar consumul specific (pe perioada îngrăşării) este de 3,9 UN. La noi în ţară prolificitatea a fost, în medie, de 8,2 purcei/fătare, capacitatea de alăptare de 35,3 kg, iar numărul de purcei înţărcaţi de 7,5 capete. Precocitatea este bună; în perioada de testare, sporul mediu zilnic a variat între 500-550 g cu un consum specific de cca. 3,5 UN. Greutatea de 90-100 kg este atinsă la vârsta de cca. 7 luni. Randamentul la sacrificare este foarte mare, de 78,4%, iar raportul carne/grăsime de 2,8-3,0:1. Calitatea carcasei este foarte bună: proporţia de carne este de peste 70%, cu predominarea celei de calitate superioară (şunca, cotletul şi antricotul), care reprezintă 45% din carcasă. Suprafaţa ochiului muşchiului Longissimus dorsi este foarte mare, de 40-42 cm2, iar proporţia de oase este foarte redusă. De remarcat că, după vârsta de 7 luni, ritmul de creştere scade concomitent cu capacitatea de valorificare a hranei, impunându-se sacrificarea animalelor îngrăşate la greutăţi mai reduse, între 85-90 kg. Rasa este încadrată în categoria raselor "paterne", însă datorită sensibilităţii şi a pretenţiilor ridicate la condiţile de întreţinere, efectivele s-au redus treptat. În unităţile gospodăreşti i se prevede o mare extindere. Motivele principale sunt: rezistenţă sporită la eritemul solar, randamente mari la sacrificare, proporţii ridicate de carne în jamboane, cotlete, antricoate şi chiar spete, valorificarea tuturor resurselor de furaje concentrate şi suculente şi relativă rezistentă la boli. Rasa mai este utilizată pentru obţinerea de masculi metişi F1, participând în multe scheme de încrucişare pentru producerea de porci hibrizi. 5.1.7. Rasa Landrace belgian

Rasa Landrace belgian a fost formată în Belgia, prin încrucişarea rasei Piétrain cu rasa Landrace importată din Germania, produşii obţinuţi fiind selecţionaţi în direcţia îmbunătăţirii calităţii carcasei (a alungirii corpului şi dezvoltarea trenului posterior). Acţiunea a fost demarată în anul 1930 şi finalizată în 1954, când s-a considerat că masivitatea corpului este suficientă, iar carcasa de calitate excelentă. Animalele sunt de talie mijlocie spre mare, cu corpul zvelt, bine îmbrăcat în musculatură şi cu trenul posterior foarte bine dezvoltat, conferindu-i o formă de pară. Sunt animale de culoare albă, cu o conformaţie corporlă asemănătoare rasei Landrace, însă se remarcă dimensiunile de lărgime mai pronunţate, mai ales ale regiunilor de pe linia superioară şi în special a crupei şi a şalelor (uneori se sesizează un silon median). În ţara noastră a fost importată din anul 1972, la Staţiunile de selecţie Periş-Ilfov şi la Focşani-Vrancea. În aceste unităţi, prolificitatea medie a fost de 9 purcei la o fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor de numai 35 kg.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

83

Fig. 25 Rasa Landrace belgian

În perioada de testare (91-182 zile) sporul mediu zilnic a fost de 625 g, cu un consum specific de 3,0 UN, iar la sacrificare (182 zile) greutatea medie a stratului de slănină dorsală a fost de 24,5 mm şi o proporţie mare de carne în carcasă, de 75%. În procesul de aclimatizare, la condiţiile din ţara noastră, s-a constatat o sensibilitate mărită la factorii de stres şi faţă de conţinutul proteic redus al furajelor. De asemenea, s-au constatat pierderi relativ mari de purcei pe parcursul alăptării (uneori până la 30%). Aceste considerente au făcut ca multe unităţi să nu prefere această rasă, deoarece întâmpină greutăţi majore în aprovizionarea cu ingrediente furajere bogate în proteină, îndeosebi de origine animală. Rasa se încadrează în grupa raselor "paterne", fiind utilizată atât în încrucişări industriale cât şi în crearea de linii sintetice de vieri, alături de rasele Duroc şi Hampshire. În prezent sunt efective reduse din această rasă în ţara noastră, însă se preconizează utilizarea ei în producerea de porci hibrizi, în combinaţie cu rasele Landrace şi Marele alb. 5.1.8. Rasa Edelschwein Rasa Edelschwein a fost formată în Germania prin încrucişarea suinelor locale de "March" cu rasele Marele alb şi Mijlociul alb, acţiunea fiind atât începută din anul 1880 şi finalizată în jurul anului 1900. În procesul de formare s-a urmărit obţinerea unor animale rezistente la condiţiile de mediu specifice Germaniei şi care să valorifice bine atât furajele concentrate cât şi masa verde, precum şi unele furaje suculente (cartofi, sfeclă etc). S-a mai urmărit, de asemenea şi dezvoltarea mai accentuată a şuncilor anterioare. Este de culoare albă. În ansamblu, animalele au o dezvoltare corporală mijlocie spre mare şi o constituţie robustă. Faţă de rasa Marele alb are talia ceva mai joasă şi corpul puţin mai scurt. Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt mijlocii ca mărime, purtate puţin lateral şi în sus. Gâtul este lung, bine îmbrăcat în ţesut muscular şi corect legat de trunchi. Trunchiul este lung, uşor turtit lateral. Membrele sunt puternice, lungi şi fără defecte de aplomb. De remarcat că îmbrăcămintea piloasă este relativ abundentă, tinzând să formeze chiar o coamă (la indivizii bătrâni) pe regiunea grebănului.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

84

Fig.26 Rasa Edelschwein

Prolificitatea este bună, de 10 purcei/fătare, iar capacitatea de alăptare poate atinge 41 kg. În perioada de îngrăşare, grăsunii reali- zează sporuri medii zilnice relativ reduse, între 500-520 g, cu un consum specific de 3,5-4,0 UN, însă cu partici- parea unor furaje ieftine şi uşor de procurat, mai ales în unităţile cu efective reduse.

Se pretează pentru creşterea în gospodăriile populaţiei. Principalele motive care o indică pentru a se creşte în gospodăriile populaţiei sunt: solicită pentru hrănire furaje diverse şi chiar ieftine, este rezistentă la boli şi condiţiile vitrege de mediu, scroafele sunt foarte bune mame, nu este pretenţioasă la întreţinere şi oferă, la sacrificare, slănină cu straturi intercalate de carne. 5.1.9. Rasa Wessex

Rasa Wessex a fost formată în Anglia prin încrucişarea rasei Leicester cu rasele Napolitană şi Chinezesc cu mască, fiind una din cele mai vechi rase, specializată iniţial pentru producţia mixtă (carne/grăsime), iar ulterior pentru producţia de carne. Animalele sunt de culoare neagră cu un brâu alb în jurul grebănului şi a membrelor anterioare. Rasa Wessex se caracterizează prin prolificitate bună, capacitate de alăptare ridicată şi rezistenţa organică mare. Se pretează pentru îngrăşarea timpurie pentru carne. La noi în ţară a fost utilizată la ameliorarea rasei Bazna, prin încrucişări de infuzie. Animalele sunt de talie mare, cu corpul lung şi osatură rezistentă. Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt mari şi blegi. Trunchiul este lung, adânc şi potrivit de larg (uşor aplatizat lateral). Spinarea este dreaptă. Crupa este bine îmbrăcată în muşchi, însă şuncile posterioare sunt mai puţin dezvoltate. Se remarcă însă şuncile anterioare, care au o dezvoltare mai accentuată, faţă de alte rase specializate pentru producţia de carne. Membrele posterioare posedă articulaţii elastice, asigurând animalului o deplasare uşoară şi fără defecte de aplomb. Prolificitatea este bună, de 10 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare foarte mare, de 47 kg. Scroafele sunt bune mame, înţărcând uşor cca. 9 purcei. Precocitatea este bună; sporul mediu zilnic, în perioada de testare, este între 650-680 g, cu un consum specific de 3,0-3,6 UN. Calitatea carcasei este bună, însă inferioară raselor Landrace şi Marele alb, datorită proporţiilor ceva mai scăzute a cărnii în carcasă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

85

În urma unor experienţe efectuate timp de 15 ani, BICHARD, M. (1980) ajunge la concluzia că rasa Wessex încrucişată cu Landrace oferă cele mai bune rezultate în exploatarea extensivă

Fig. 27 Rasa Wessex

(la păşune);fecunditatea şi capacitatea de alăptare sunt mai mari cu 15-18%, faţă de rasele pure. Se încadrează în grupa raselor materne, find utilizată pentru produce rea scrofiţelor metise F1, pretabile în viitor pentru creşterea în unităţi gospodăreşti, deoarece rezistă la insolaţii şi permite raţii furaje clasice, fără consecinţe asupra calităţii carcasei. În prezent efectivele sunt relativ scăzute.

5.1.10. Rasa Chester-White

Rasa Chester-White a fost formată în S.U.A., în statul Pennsylvania, prin încrucişarea complexă a rasei englezeşti Marele alb cu rasele Lincolnshire, Chestshire şi în final cu Bradfordshire. Este o rasă care excelează prin precocitate ridicată şi prin calitatea bună a carcasei, ambele însuşiri situându-se la nivelul raselor paterne prezentate anterior. Iniţial, tipul morfoproductiv a fost mixt (carne-grăsime), însă în prezent rasa este specializată pentru producţia de carne. Carcasa este mult apreciată în industria mezelurilor, deoarece slănina posedă straturi alterntânde de carne şi cu conservabilitate mare. Sunt animale de talie mijlocie spre mare, cu corpul potrivit de lung, dar adânc şi larg. Indivizii sunt de culoare alb murdar, conferindu-le o rezistenţă bună la insolaţie. Capul este mic spre mijlociu ca mărime, cu profil uşor concav (uneori drept) şi cu urechile asemănătoare, ca formă, cu cele din rasa Duroc. Trunchiul este bine dezvoltat, cu linia superioară convexă. Regiunile de pe partea dorsală a corpului sunt lungi şi bine îmbrăcate în musculatură. Crupa, deşi este teşită, este largă şi lungă, asigurând o bază mare de prindere a şuncilor posterioare, care sunt convexe, largi şi descinse. Abdomenul este uneori supt, fără a constitui un defect.

Membrele sunt scurte, iar cele posterioare cu unghiurile jaretelor deschise, favorizând defectul de aplomb "picioare de elefant", mai ales la întreţinerea animalelor pe pardoseli dure. Osatura este fină, dar puternică, favorizând un randament mare la sacrificare.

La noi în ţară a fost importată în anul 1968, din S.U.A., crescându-se la Staţiunile de selecţie Gorneşti-Mureş şi Avrig-Sibiu. Prolificitatea este mediocră, de 9,4 purcei la o fătare, din care viabili 8,4. Capacitatea de alăptare a scroafelor este mediocră, de 32,5 kg. Scroafele înţarcă în medie 7,1 purcei la vârsta de 35 zile.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

86

Fig. 28 Rasa Chester-White

Precocitatea este bună: sporul mediu zilnic în perioada de testare este de 547 g, cu un consum specific redus, de 3,1 UN. După unii autori, pielea este uşor pigmentată, ceea ce o recomandă pentru creşterea în unităţile gospodăreşti. Nu este pretenţioasă la calitatea furajului administrat şi suficient de rezistentă la condiţiile nefavorabile de mediu, cu excepţia pardoselei dure. Este încadrată în categoria raselor paterne, asigurând la metişi carcase de calitate şi sporuri de creştere acceptabile.

5.1.11. Alte rase de suine importate în ţara noastră

În această categorie intră rase de suine care s-au crescut şi se mai cresc în ţara noastră, contribuind la ameliorarea raselor sau populaţiilor autohtone. În prezent, efectivele din această categorie sunt mai reduse, însă se prevede sporirea lor pentru creşterea în unităţile gospodăreşti. - Rasa Marele negru (Cornwall sau Large-Black)

Rasa Marele negru a fost formată în Anglia, prin încrucişarea suinelor primitive englezeşti cu rasele Essex şi Chinezesc cu mască, fiind definitivată în anul 1899. Iniţial tipul morfoproductiv a fost mixt (carne-grăsime), însă în prezent rasa este specializată pentru producţia de carne. Excelează prin rezistenţă organică mare şi prolificitate ridicată. Animalele sunt de talie mare, cu corpul lung şi osatură masivă. Sunt de culoare neagră, iar exemplarele adulte posedă în regiunea feţei şi a frunţii nişte pliuri ale pielii organizate sub formă de mască.

Fig. 29 Rasa Marele negru

Capul este mijlociu ca mărime, cu profil uşor concav şi cu urechi mari şi blegi. Trunchiul este lung, larg şi uşor aplatizat lateral, iar linia spinării este dreaptă sau uşor convexă. Crupa este uşor oblică cu şuncile posterioare bine dezvoltate. Membrele sunt înalte, puternice şi fără defecte de aplomb. Părul este destul de abundent, tinzând să formeze, la animalele adulte, o coamă pe regiunea grebănului.

Prolificitatea este bună, de 10,5 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor mediocră, variind între 35-40 kg.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

87

Precocitatea se apropie de cea înregistrată la rasa Marele alb, iar la sacrificarea indivizilor de peste 115 kg producţia este mixtă. La noi în ţară a participat la formarea porcului Negru de Strei şi a Pigmentatului negru de Dobrogea. Deoarece valorifică bine păşunea şi furajele suculente se pretează la creşterea în unităţile gospodăreşti. - Rasa Berkshire (Middle-Black)

Rasa Berkshire a fost formată în Anglia, prin încrucişări complexe între suinele locale englezeşti cu rasele Chinezesc cu mască şi Napolitană, iar metişii rezultaţi cu rasele Sufolk şi Essex. Animalele au culoare neagră, cu excepţia extremităţilor (râtul, picioarele şi coada) care sunt albe. Excelează prin rezistenţa organică mare şi chiar prin precocitate, însă până la greutatea corporală de 90 kg. Iniţial tipul morfoproductiv a fost mixt, însă în prezent sunt linii specializate pentru producţia de carne. Prolificitatea este mediocră, între 8-9 purcei la fătare şi cu capcacitatea de alăptare a scroafelor redusă, între 30-35 kg. Animalele sunt de talie mijlocie şi cu corpul potrivit de lung. Capul este mic, cu profil uşor concav şi cu urechile mici, drepte şi purtate înainte. Trunchiul este potrivit de lung, dar adânc şi chiar larg. Linia spinării este dreaptă, iar crupa este uşor oblică şi proporţionată.

Fig.30 Rasa Berkshire

Şuncile posterioare sunt destul de bine dezvoltate. Membrele sunt scurte, subţiri, dar rezistente şi fără defecte. La noi în ţară, rasa a fost importată în anul 1872, contribuind la formarea rasei Bazna şi a porcului Negru de Strei.

- Rasa Mijlociul alb (Middle-White)

Rasa Mijlociul alb a fost formată în Anglia, de către I.TULEY, prin încrucişarea raselor Yorkul mare cu Micul alb în jurul anului 1850. Primele exemplare aveau o precocitate foarte bună şi r andamentul mare la sacrificare – însuşirile moştenite de la rasa Micul alb, alături de dezvoltarea corporală sporită, prolificitate bună şi carcase de calitate - însuşiri moştenite de la Yorkul mare. La noi în ţară a fost importată în jurul anului 1900 şi a contribuit la formarea Albului de Banat.

Tipul morfoproductiv a fost mixt, când sacrificarea se făcea la peste 100 kg greutate vie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

88

Fig.31 Rasa Mijlociul alb

Animalele sunt de culoare albă, cu talie mijlocie şi corpul potrivit de lung, dar adânc. Capul este mic, cu profilul concav, cu prognatism inferior evident şi urechile mici, drepte şi purtate în sus. Membrele contractează adesea defecte de aplomb. Prolificitatea este mediocră, între 8-9 purcei la fătare. În prezent, efectivele curate din această rasă sunt foarte reduse.

* * *

Din prezentarea raselor de suine importate în ţara noastră se desprinde concluzia că în structura de rasă ponderea mare o au rasele: Marele alb, Landrace şi Yorkshire, ca rase materne şi rasele Duroc şi Hampshire ca rase paterne - toate specializate pentru producţia de carne şi de bacon. Metişii obţinuţi de la aceste rase sunt utilizaţi pentru exploatarea şi creşterea în unităţi de tip industrial, precum şi pentru unităţile gospodăreşti.

5.2. Rasele şi populaţiile de suine indigene

5.2.1. Rasele indigene Rasele de suine formate pe teritoriul ţării noastre provin, fie direct din formele primitive europene, fie că au fost formate în decursul tipului; cele din grupa a doua prezentând un grad de ameliorare mai avansat faţă de primele. Din această categorie fac parte rasele: Palatină, Stocli, Mangaliţa şi Bazna. Rasa Palatină Rasa Palatină se încadrează în grupa raselor primitive de suine europene cu talie mare, fiind considerată ca una dintre cele mai vechi şi care a dispărut în jurul anilor 1914. Se caracterizau ca animale rustice, cu producţii acceptate pentru secolul XIX şi pentru prima parte a secolului XX, însă foarte rezistente la boli şi condiţii vitrege de mediu. Au fost animale de talie mare, de culoare blondă, cu prolificitate redusă (între 7-8 purcei la fătare), însă scroafele au avut un instinct matern foarte dezvoltat. În timp, această rasă a fost absorbită de rasa Mangaliţa, varietatea blondă, iar mai târziu şi de alte rase importate. A fost descrisă de N. FILIP şi Gh. MANOLIU. Rasa Stocli

Rasa Stocli face parte din grupa raselor europene de talie mică şi cu urechi scurte, fiind crescută în sud-estul Europei. Este una dintre cele mai vechi rase crescute în ţara noastră, fiind răspândită şi astăzi în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, dar în efective reduse.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

89

În cadrul rasei se disting două varietăţi: Stocli propiru-zis, cu dezvoltarea corporală redusă, răspândită în regiunile submontane şi Băltăreţul, cu dezvoltare corporală ceva mai mare, răspândită în bălţile şi în Delta Dunării. Este o rasă primitivă, cu însuşiri productive slabe, dar foarte rezistentă la boli şi condiţii vitrige de mediu. Corpul are o culoare gri-roşcată,

de diferite nuanţe, în funcţie de sezon, cu trenul anterior foarte dezvoltat (mai ales la masculi) şi trunchiul aplatizat lateral. Capul este mare, cu profil drept şi cu urechi mici, drepte, purtate în sus şi mobile. Râtul este foarte puternic şi strâmt. Spinarea este convexă, suncile sunt slab dezvoltate şi crupa teşită. Membrele sunt foarte puternice şi înalte. Pe lângă o îmbrăcăminte piloasă abundentă, formată din păr şi subpăr (jar)

la animalele adulte este prezentă coama. Purceii prezintă, până la 3-4 săptămâni, tigruri longitudinale. Prolificitatea este foarte redusă, între 5-6 purcei la o fătare, iar precocitatea slabă: tineretul atinge greutatea de 90 kg la vârsta de cca. 1 an. Rasa este crescută de diferiţi gospodari şi unele unităţi de stat din bălţile Dunării, unde pe lângă hrana naturală i se administrează cantităţi reduse de porumb sau alte concentrate. A participat la formarea populaţiei de suine Alb de Ruşeţu. Rasa Mangaliţa

Rasa Mangaliţa provine din suinele primitive europene de talie mare, cu părul lung şi creţ (din Balcani), infuzată cu unele rase de origine asiatică aduse de către romani în Europa. Este o rasă specializată pentru producţia de grăsime şi are cinci varietăţi: blondă, roşie, neagră, cu abdomen de rândunică şi bariş. În ţara noastră se creşte de peste 160 de ani, iar după alţi autori de cca. 200 de ani (din anul 1803). Se creşte în efective reduse, în gospodăriile populaţiei, dar şi în unităţi de stat, din vestul şi centrul ţării şi mai rar în sud (Tulcea). Sunt animale de talie mare, cu corpul relativ scurt, dar adânc. Corpul este acoperit cu păr ondulat sau creţ (prevăzut şi cu subpăr). Capul este relativ mic, cu urechi potrivit de mari şi semiblegi. Gâtul este scurt, gros şi musculos.

Trunchiul este masiv, cu aspect de butoi (linia spinării uşor convexă, iar cea a abdomenului lăsată). Şuncile posterioare sunt slab dezvoltate.

Prolificitatea este redusă, între 5-6 purcei la fătare, iar scroafele pe lângă capacitatea de alăptare slabă, prezintă un instinct matern slab conturat.

Fig. 32 Rasa Stocli

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

90

Fig. 33 Rasa Mangaliţa

Este o rasă semiprecoce, însă carcasele sunt cele mai corespunzătoare pentru prepararea salamului de Sibiu. Nu este pretenţioasă la hrană, mulţumindu-se cu păşunea, unele fructe de pădure dar reacţionând pozitiv la suplimentarea hranei cu concentrate. Varietatea blondă posedă un grad ceva mai ridicat de ameliorare, faţă de celelalte varietăţi. A fost mult apreciată de localnici pentru calitatea cărnii şi în special a slăninei.

Rasa Bazna

Rasa Bazna s-a format în România, prin încrucişări nedirijate şi etapizate între rasa Mangaliţa, varietatea blondă şi rasa Berkshire. În prima etapă, în anul 1872, în localitatea Bazna din judeţul Sibiu, s-au efectuat încrucişări între rasele Mangaliţa şi Berkshire, rezultând o populaţie destul de heterogenă, care a fost din nou încrucişată (în anul 1885) cu vieri din rasa Berkshire. Rasa a fost finalizată în jurul anului 1900, în urma altor încrucişări cu vieri din rasa Berkshire; un rol deosebit avându-l Şcoala de Agricultură din Mediaş. În ultima periaodă, rasa a fost mult ameliorată şi prin încrucişări de infuzie cu rasele Sattelschwein (din Germania) şi Wessex (din Anglia).

Conformaţia corproală este de tip mezomorf şi tipul morfoproductiv mixt (carne-grăsime). Este o rasă mult preferată pentru creşterea în gospodăriile populaţiei din vestul ţării.

Culoarea animalelor este neagră cu un brâu alb ce cuprinde regiunile grebănului şi membrele anterioare. Sunt animale de talie mijlocie, cu lungimea corpului medie şi o conformaţie deosebit de armonioasă.

Capul este mic, cu profilul uşor concav, cu urechile mijlocii ca mărime şi purtate înainte. Trunchiul este de lungime medie, larg şi bine îmbrăcat în musculatură, dar şi în slănină. Prolificitatea este relativ bună, de cca. 9 purcei la fătare, iar

capacitatea de alăptare mediocră, între 33-35 kg. Rasa Bazna face parte din categoria raselor semiprecoce; sporul mediu zilnic, pe

perioada de îngrăşare, variază între 500-550 g, cu un consum specific mare, de cca 5,0 UN, însă valorifică eficient furaje ieftine. Vârsta de reproducere este atinsă abia la 10 luni. Raportul carne/grăsime este de 1,4:1.

Fig. 34 Rasa Bazna

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

91

Este o rasă bine adaptată la condiţiile de mediu din ţara noastră, valorificând eficient păşunea, cartofii, sfecla, alături de porumb şi chiar reziduurile culinare. Este indicată a se creşte în gospodăriile populaţiei, dar nu şi în cele de tip industrial. Un nucleu există la Staţiunea experimentală Turda. 5.2.2. Populaţii de suine crescute în ţara noastră

Populaţiile de suine din ţara noastră s-au format, într-o primă etapă, prin încrucişarea nedirijată a porcinelor locale cu rasele importate, având o răspândire zonală restrânsă, iar în etapele următoare prin încrucişări dirijate şi organizate în cadrul unor unităţi specializate, având o răspândire ceva mai extinsă. Negru de Strei

Porcul Negru de Strei s-a format în depresiunea Haţegului, în localităţile de pe malurile râului Strei, prin încrucişări nesistematice ale rasei locale Stocli cu rasele Cornwall, Mangaliţa neagră şi Berkshire. A fost şi încă mai este crescut în gospodăriile individuale, fiind apreciat pentru rezistenţa organică mare, calitatea slăninei şi că este puţin pretenţios la hrană. Animalele sunt de culoare neagră. Nu este pretenţioasă la hrană, mulţumindu-se cu păşunea, unele fructe de pădure dar reacţionând pozitiv la suplimentarea hranei cu concentrate. Varietatea blondă posedă un grad ceva mai ridicat de ameliorare, faţă de celelalte varietăţi. A fost mult apreciată de localnici pentru calitatea cărnii şi în special a slăninei.

Talia este mijlocie, trunchiul destul de adânc, dar lipsit de lărgime, deci aplatizat lateral.

Capul este strâmt, cu râtul lung, iar urechile sunt mari şi blegi. Prolificitatea este medi- ocră, între 8-9 purcei la fătare, dar scroafele sunt bune mame. Purceii la 60 zile cântăresc 13-14 kg.

Fig. 35 Porcul Negru de Strei

Precocitatea este mediocră spre slabă, tineretul atingând 110 kg la vârsta de 1 an. Tipul morfoproductiv este mixt (grăsime-carne). Porcinele Negru de Strei utilizează foarte bine păşunea şi oferă rezultate destul de bune, când sunt hrănite cu furaje în care predomină uruieli de porumb şi reziduuri culinare. În perspectivă se prevede ameliorarea în continuare cu rasa Marele negru, de care se apropie foarte mult prin unele însuşiri morfologice.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

92

Alb de Banat

Porcul Alb de Banat s-a format în partea de vest a ţării noastre, între cele două războaie mondiale, prin încrucişări multiple între porcinele locale (cu mult sânge de Mangaliţa blondă) şi rasele Berkshire, Micul alb, Mijlociul alb şi în final cu Edelschwein (ultima rasă pentru corectarea constituţiei). După anul 1949 porcinele Alb de Banat au fost supuse unor încrucişări nesistematice cu rasa Marele alb, iar apoi cu Landrace, pentru îmbunătăţirea calităţii carcasei, neoferind rezultate scontate.

Fig. 36 Porcul Alb de Banat

Animalele sunt de culoare albă, de talie mijlocie spre mare şi tip morfoproductiv mixt. Capul este mic, cu profil concav, rât scurt şi un uşor prognatism inferior. Trunchiul este potrivit de lung, larg şi adânc, iar şuncile sunt bine dezvoltate şi bogate în ţesut muscular. Prolificitatea este mediocră, între 8-9 purcei la o fătare, iar capacitatea de alăptare bună, de cca. 40 kg.

Precocitatea este mediocră: sporul mediu zilnic este de 500-550 g, pe perioada îngrăşării, cu un consum specific destul de mare de 4,2-4,5 UN. Porcul Alb de Banat valorifică foarte bine porumbul. Se creşte în gospodăriile populaţiei, unde îngrăşarea până la 140-150 kg durează până la vârsta de 12 luni.

Porcul Alb de Ruşeţu (Românesc de carne)

Porcul Alb de Ruşeţu s-a format în perioada 1950-1960, la Staţiunea zootehnică cu acelaşi nume, prin încrucişări dirijare ale raselor Stocli (scroafe-varietatea Băltăreţ) şi Marele alb ucrainian (masculi). Produşii obţinuţi au fost sever selecţionaţi în direcţia tipului de carne şi din nou încrucişaţi cu rasa Marele alb, pentru consolidarea caracterelor. În final, s-au practicat şi încrucişări de infuzie cu rasele Landrace şi Yorkshire, ridicându-se precocitatea şi calitatea carcasei. Animalele sunt oarecum asemănătoare cu rasa Marele alb, însă culoarea este albă-cenuşie şi îmbrăcămintea piloasă ceva mai abundentă. Pielea este uşor pigmentată, ceea ce

Fig. 37 Porcul Alb de Ruşeţu

determină rezistenţă la insolaţie. Sunt animale de talie relativ mare, de 80-82 cm înălţime şi 180-200 kg la vârsta de adult. Prolificitatea este bună, de cca. 10 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor de asemenea bună, de cca. 40 kg. Precocitatea este bună: sporul mediu zilnic în perioada de testare este cuprinsă între 550-600 g, însă un consum specific destul de ridicat, de 4,2 UN. Este o populaţie foarte rezistentă la verile calde şi iernile friguroase din Bărăgan

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

93

Pigmentat de Dobrogea

Porcul Pigmentat de Dobrogea s-a format la Staţiunea zootehnică Palas, prin încrucişarea rasei Marele alb ucrainian (femele) cu rasa Marele negru (masculi), după aceiaşi metodă de lucru ca la Alb de Ruşeţu. Scopul final a fost crearea unui tip de suine pigmentat, rezistent la condiţiile climatice din Dobrogea şi cu însuşirile superioare privind prolificitatea, precocitatea şi calitatea carcasei. Pe parcursul formării s-au desprins două varietăţi: una neagră în proporţie de 85-90% şi alta bălţată, în proporţie de 10-15%. Varietatea neagră a fost infuzată în final cu rasa Piétrain, pentru îmbunătăţirea calităţii carcasei. Sunt animale de culoare neagră (rar şi bălţată), de talie mijlocie spre mare (cu 75-80 cm la grebăn) şi cu masa corporală la starea de adult, de 170-190 kg. Prolificitatea este bună, de cca. 10 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor de asemenea bună, de cca. 38-40 kg. Suinele din această populaţie au o perspectivă limitată. Efectivele sunt foarte reduse în prezent. Linia Sintetică 345 Periş

Linia Sintetică 345 Periş este o populaţie de suine creată la Institutul de cercetare şi producţie pentru creşterea porcilor Periş-Ilfov, prin încrucişarea complexă a raselor Landrace belgian, Duroc şi Hampshire, urmată de creşterea "în sine" şi consolidarea însuşirilor prin selecţie şi izolare reproductivă pe parcursul a 5 generaţii. Modul de lucru a constat din încrucişări reciproce între cele trei rase (LBxD şi LBxH), urmate de împerecheri între produşii F1 selecţioanţi scopului propus, concomitent cu încrucişări de întoarcere spre rasele iniţiale pentru consolidarea însuşirilor urmărite. Din generaţia a 3-a s-a trecut la împerecheri "în sine". S-a urmărit reţinerea celor mai reuşiţi indivizi de culoare albă. Cotele de participare ale raselor parentale au fost: 56% Landrace belgian; 36,5% Duroc şi 7,5% Hampshire.

Fig. 38 Schema de formare a liniei sintetice 345 Peri[

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

94

Prolificitatea scroafelor este de 10 purcei la fătare, din care se înţarcă 8,5 (deci pierderi destul de mari). Scopul final a fost crearea unui vier cu următoarele însuşiri: spor de creştere ridicat, carcasă de calitate şi consum specific redus de furaje. La vârsta de 182 zile se atinge greutatea corporală de 100 kg, cu un consum specific de 3,18 kg concentrate. Proporţia de carne + oase în carcasă este de 73,5%, iar grosimea medie a slăninii dorsale (la spinare şi crupă) este de 15,2 mm. Suinele din această linie au culoarea albă, talie mijlocie spre mare şi cu însuşiri specifice raselor paterne. Se utilizează în încrucişările trirasiale, ca vieri terminali, în schema: F1(MAxL)x L.S. 345 Periş.

5.3. Rase de suine crescute în alte ţări

În cele ce urmează vor fi prezentate unele rase de suine din ţări cu tradiţii în creşterea acestora, întrucât aceste rase se pot importa şi în ţara noastră, atât pentru ameliorarea efectivelor actuale, cât şi pentru producerea de porci hibrizi 5.3.1. Rasele de suine din Anglia

Pe lângă rasele care s-au prezentat în titlurile anterioare, se vor descrie şi alte rase, foarte pe scurt. Rasa Essex este formată în perioada 1750-1800, prin încrucişarea rasei Leicester cu rasele Napolitană şi Chinezesc cu mască. Este de talie mijlocie, neagră cu brâu alb şi cu prolificitate mediocră (8,5 purcei la o fătare). A contribuit la formarea raselor Berkshire şi Cornwall. Rasa Tamworth este o rasă locală veche, ameliorată numai prin selecţie, de culoare roşie-cărămizie, de talie mare spre mijlocie, rustică, rezistentă şi de producţie mixtă. A fost importată în S.U.A. şi a contribuit la formarea multor rase de suine. Rasa Lincoln este asemănătoare la culoare cu rasa Mangaliţa blondă din România, dar mai prolifică, precoce şi cu carcase de calitate bună. Este o rasă veche, ameliorată prin selecţie, dar şi prin încrucişări de infuzie cu rasa Marele alb. A fost importată de multe ţări pentru crearea de rase noi. 5.3.2. Rase de suine din S.U.A.

În Statele Unite ale Americii s-au importat foarte multe rase din Europa în special din Anglia, care au stat la baza formării unor noi rase de suine, apelându-se la cele mai moderne tehnici de formare. La început, orientarea a fost spre rasele mixte, însă mai târziu, ca şi în prezent, cercetările îndreptându-se spre tipurile morfoproductive de carne şi bacon. Rasa Poland-China este originală din Statul Ohio, având la origine foarte multe rase, printre care şi unele din China. Unele animale sunt de culoare neagră, însă predomină exemplarele cu pete albe răspândite neuniform pe extremităţi. Iniţial a fost specializată pentru producţia mixtă, de carne-grăsime, însă în prezent este specializată pentru producţia de carne. Este foarte bine consolidată genetic şi stă la baza formării multor rase de suine, mai mult sau mai puţin pigmentate sau pătate, deci exploatabile şi pe păşune. A fost recunoscută ca rasă în anul 1872.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

95

Rasa Tamworth este originară din Anglia, crescându-se în S.U.A. de peste 110 ani (importată din 1881). Este de culoare roşie şi a contribuit la formarea rasei Duroc. Este o rasă robustă, exploatabilă pe păşuni. Rasa Spot (pătată) are la origine rasa Poland China, încrucişată cu rasa Glochester ald Spot (din Anglia). Animalele au, pe un fond alb, pete negre. Rasa Hereford a fost formată prin încrucişarea raselor Chester-White, Poland-China şi Duroc, fiind recunoscută în anul 1902. Culoarea de bază este roşie, cu zone albe pe cap, abdomen, picioare şi coadă. Rasa Landrace american are la origine Landrace danez importat în anul 1934, iar din anul 1954 a fost infuzat cu Landrace norvegian. Animalele au culoarea albă, sunt precoce şi cu carcase de calitate foarte bune, excelente pentru producţia de bacon. De remarcat că animalele la îngrăşat suportă proporţii relativ ridicate de porumb în raţie, până la 60% din concentrate, fără a afecta calitatea carcasei. Rasele sintetice din S.U.A.

Rasele sintetice posedă însuşirile cele mai valoroase ale raselor paterne, fiind create în ultimii 40-50 de ani, după cele mai moderne tehnologii, inclusiv utilizarea încrucişărilor liniilor consangvine din cadrul diferitelor rase. În general, aceste rase, au spinarea convexă sau uşor covexă, osatura fină, corpul lung şi şuncile posterioare foarte dezvoltate. Culorile sunt diferite, mai rar simple. Minnesota -1 a fost obţinută prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor Landrace şi Tomworth, la colegiul agricol din statul Minnesota. Minnesota -2 a fost obţinută prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor Poland-China şi Yorkshire. Are culoare bălţată alb cu negru şi este specializată pentru carne. A fost recunoscută în anul 1948. Minnesota -3 provine din încrucişarea mai multor rase şi linii sintetice (opt) având ca rezultat final o linie sintetică. Maryland - 1 este rezultatul încrucişării între rasele Landrace şi Berkshire, la staţiunea Blakford. Animalele au culoarea neagră cu pete albe, sunt specializate pentru producţia de carne. Acţiunea a fost încheiată în 1951. Montana -1 a fost realizată prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor Landrace şi Hampshire. Animalele sunt de culoare neagră şi specializate pentru producţia de carne. Beltswille -1 este un produs consangvin dintre rasele Landrace şi Poland China. Animalele au culoarea neagră cu zone albe pe cap, extremităţile membrelor şi chiar pe trunchi. Corpul este mult alungit, cu spinarea convexă şi torace adânc. A fost creată în anul 1951. Beltswille -2 a fost creat prin încrucişarea complexă dintre Yorkshire, Landrace, Duroc şi Hampshire, fiind recunoscută în anul 1952. Animalele au culoare roşie, cu unele zone albe, cu corpul alungit, dar mai masiv ca la Landrace. San Piére a fost creată prin încrucişarea raselor Berkshire şi Chester-White, pentru a fi exploatată extensiv (pe păşune). A fost confirmată în anul 1953.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

96

Polouse a fost obţinută prin încrucişarea liniilor consangvine din cadrul raselor Landrace şi Chester-White. Animalele sunt de culoare albă şi apropiate de conformaţia rasei Landrace. 5.3.3. Rasele de suine din C.S.I.

Rasa Albă ucrainiană a fost obţinută prin încrucişarea populaţiei locale de suine din Ucraina cu rasa Marele alb, importată din Anglia. Se caracterizează prin robusteţe, rezistenţă la condiţiile de mediu vitrege şi prin conformaţie corporală ceva mai alungită. Părul este mai abundent decât la rasa Marele alb. Este aclimatizată pentru condiţiile de stepă. Rasa Mirgorod a fost realizată între anii 1930-1940, prin încrucişarea suinelor locale ucrainiene cu rasele Berkshire şi Mijlociul alb, iar finalizarea s-a făcut prin încrucişarea cu Tomworth şi Marele alb. Animalele sunt bălţate-trinare (alb, roşu şi negru). Sunt specializate pentru producţia mixtă (carne-grăsime). 5.3.4. Rasele de suine din Europa centrală şi din Balcani

În ţările din centrul Europei şi din Balcani se cresc rase de suine importate din Anglia şi S.U.A., alături de rasele locale formate, în general, pe baza acestor rase, precum şi unele rase de formaţie veche şi populaţii. În general, efectivele cele mai mari sunt constituite din rase specializate pentru producţia de carne, mai puţin mixte şi foarte reduse de grăsime. Germania. În această ţară se cresc rasele Edelschwein, Landschwein, Sattelschwein, împreună cu cele importate: Marele alb, Berkshire, Landrace, Cornwall etc. Prin folosirea raselor specializate în direţia producţiei de carne, rasele şi populaţiile locale de suine sunt supuse unui proces continuu de ameliorare. Polonia. În această ţară se cresc aceleaşi rase importate ca şi în Germania, dar şi unele formate pe fondul populaţiilor locale, cum ar fi rasa Polavska, care este pigmentată (are la bază rasa Berkshire). Cehoslovacia. Se cresc aceleaşi rase ca în Germania şi este în curs de formare Albul ceh de carne. Ungaria. Pe lângă rasele importate, amintite mai sus, s-au format noi tipuri de suine, cum ar fi: Albul de carne unguresc, o varietate de Hampshire alb, precum şi porcul hibrid Ka-Hyb (recunoscut în 1972). Bulgaria. În ultimul timp s-a format Albul bulgăresc de carne, prin încrucişarea raselor locale cu Marele alb şi Edelschwein. Are o bună colaborare cu Anglia şi Ungaria în producerea unor hibrizi de mare eficienţă economică. Rasa Mangaliţa este în continuă descreştere. Iugoslavia. În această ţară se mai menţin efective reduse din rasele Mangaliţa şi Şişka. Ponderea din rasele în exploatare o deţin rasele Marele alb, Landrace, Berkshire etc. Se utilizează cu succes încrucişări trirasiale pentru producerea metişilor pentru tăiere. S-a creat rasa Negru sloven, prin încrucişările dintre suinele locale şi rasele Berkshire, infuzată cu Poland-China.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

97

CAPITOLUL 6

AMELIORAREA - FACTOR PRIORITAR ÎN SPORIREA PRODUCTIILOR LA SUINE

În creşterea suinelor, lucrările de ameliorare sunt de mare importanţă, deoarece ele vizează sporirea continuă a producţiilor. Aceste lucrări presupun preocupări atât pentru valorificarea maximă a potenţialului genetic al populaţiilor de suine cât şi pentru creşterea continuă a acestui potenţial în succesiunea generaţiilor. Procesul de ridicare a potenţialului genetic în succesiunea generaţiilor se realizează prin "modificarea dirijată a structurii genetice" a populaţiilor în sensul dorit de om, apelându-se la un complex de acţiuni. Acest complex de acţiuni a fost definit de către I.L. LUSH (1968) drept conţinutul noţiunii de ameliorare. Autorul a elaborat principiile de bază ale celor mai importante momente şi acţiuni privind ameliorarea animalelor, cum ar fi: - modul de transmitere la descendenţă a caracterelor cantitative şi calitative; - aprecierea valorii de ameliorare; - estimarea efectului selecţiei sau a progresului genetic la populaţii etc. Folosind progresele remarcabile ale geneticii teoretice populaţionale s-au pus bazele geneticii aplicative, dându-se posibilitatea elaborării programelor de ameliorare, care au ca scop maximizarea în perspectivă a progresului genetic (sau a efectului selecţiei). În general, prin ameliorarea suinelor se urmăreşte îmbunătăţirea însuşirilor productive în succesiunea generaţiilor care se pot realiza prin selecţie şi prin încrucişare (şi consangvinizare).

6.1. Ameliorarea prin selecţie Noţiuni teoretice

Selecţia la suine, ca noţiune generală, poate fi naturală şi artificială. Selecţia naturală constituie fondul luptei pentru existenţă şi a supravieţuirii celui mai apt, manifestându-se la formele sălbatice şi parţial la populaţiile primitive (în cazul condiţiilor de mediu vitrege). Selecţia artificială constituie acţiunea de bază în ameliorarea suinelor, practicându-se în fermele de elită şi în unităţile de selecţie şi de testare, unde sunt crescute numai rasele pure, precum şi în alte unităţi intrate în controlul oficial de producţie. Ameliorarea suinelor prin selecţie are la bază faptul că însuşirile morfoproductive sunt condiţionate de fondul genetic (ce se manifestă diferit în funcţie de rasă, linie, sex, vârstă,

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

98

individ etc.), în strânsă corelaţie cu condiţiile de mediu. Prin urmare, indicii biologici, tehnici şi economici pot fi îmbunătăţiţi prin selecţie, ţinându-se seama atât de baza ereditară cât şi de condiţiile de mediu. În unităţile de elită cu creştere în sistem gospodăresc, precum şi în complexele de testare, creşterea suinelor se face în rasă pură, mijlocul principal de ameliorare fiind selecţia. De menţionat că, prin selecţie nu se creiază gene noi, ci se modifică structura genetică a populaţiilor printr-o "discriminare reproductivă" neîntâmplătoare. O însuşire se manifestă cu atât mai pregnant, cu cât la formarea genotipurilor se cumulează un număr mai mare de gene aditive favorabile. După modul de grupare a genelor aditive (în genotipurile unei populaţii) vor apărea şi indivizi cu producţii diferite. Eliminarea de la reproducţie a indivizilor cu însuşiri nedorite schimbă frecvenţa de gene aditive şi care practicată de la o generaţie la alta, determină îmbunătăţirea valorii medii la însuşirea luată în obiectiv. 6.1.1. Progresul genetic şi factorii care îl influenţează

În selecţia suinelor, ca principală acţiunea de ameliorare, cea mai mare importanţă o are estimarea progresului genetic, sau a efectului selecţiei, sau a câştigului genetic. - Progresul genetic mai este denumit şi "efectul selecţiei" sau "câştigul genetic", concretizându-se prin îmbunătăţirea mediei unei însuşiri (sau a unui caracter) în succesiunea generaţiilor. Progresul genetic se notează cu ∆g şi rezultă din produsul dintre diferenţa de selecţie (S) şi coeficientul de heritabilitate (h2), după formula: ∆g = S x h2 Progresul genetic se poate calcula anual, pe generaţie, sau pe perioade mai îndelungate de timp, în funcţie de prevederile programului de ameliorare stabilit pentru rasa în cauză. - Diferenţa de selecţie (S) reprezintă superioritatea performanţei nucleului de selecţie faţă de media efectivului matcă dintr-o populaţie ( P ), sau faţă de seria de testare pentru însuşirea dată. Diferenţa de selecţie rezultă din diferenţa dintre media performanţelor reproducătorilor selecţionaţi şi media efectivului (total) matcă pentru însuşirea urmărită (în seria de testare), fiind dată de formula:

S = Pt Pm+2

- P , în care:

Pt - valoarea performanţei însuşirilor tatălui (din testul performanţelor proprii); Pm - valoarea performanţei însuşirilor mamei (din testul performanţelor proprii); P - valoarea însuşirilor la seria de testare sau la efectivul total matcă. De exemplu, valoarea lui S pentru sporul mediu zilnic, în cazul în care P = 600 g, Pt= 670 g, iar Pm= 630 g este:

S= g506002

630670=−

+

- Coeficientul de heritabilitate (h2) este dat de raportul dintre varianţa genetică aditivă (VG) şi varianţa totală fenotipică (VP), sau:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

99

h2=VGVP

.

Deci, coeficientul de heritabilitate reprezintă cota parte a abaterii performanţelor însuşirii unui individ faţă de media populaţiei, abatere care se datoreşte cauzelor genetice. Coeficientul de heritabilitate se exprimă, de regulă, în fracţii zecimale, având valori cuprinse între 0 şi 1. În cazul în care h2=0, atunci însuşirea respectivă nu este determinată de gene aditive, ci numai de factorii de mediu şi gene neaditive. Dacă h2=1, atunci însuşirea este determinată exclusiv de factori genetici aditivi. Aceste cazuri extreme se întâlnesc foarte rar. Prin urmare, fenotipul sau nivelul performanţei unei însuşiri este (aproape întotdeauna) rezultatul interacţiunii dintre genotip şi condiţiile de mediu. La suine, valorile lui h2 de până la 0,2 indică o heritabilitate scăzută, cele între 0,2-0,5 medie, iar peste 0,5 ridicată. Valoarea coeficienţilor h2 prezintă diferenţe mari de la o grupă de însuşiri la alta. În general, însuşirile de reproducţie au coeficienţi de heritabilitate scăzuţi, cele de creştere şi îngrăşare mediocri, pe când cele legate de calitatea carcasei sunt ridicaţi (tabelul 22)

Tabelul 22 Coeficienţii de heritabilitate pentru principalele însuşiri ale porcinelor

Însuşiri h2 Conformaţia corporală - lungimea corpului - lungimea membrelor - numărul de vertebre - tipul de conformaţie corporală

0,59 0,65 0,74 0,29

Prolificitatea şi creşterea purceilor - numărul de purcei la fătare - numărul de purcei la înţărcare - greutatea lotului de purcei la înţărcare

0,15 0,12 0,17

Sporul de greutate şi valorificarea furajelor - greutatea vie la vârsta de 5-6 luni - sporul de greutate de la înţărcare până la greutatea de cca. 80-90 kg - valorificarea hranei

0,30 0,29

0,31

Calitatea carcasei - lungimea carcasei - suprafaţa ochiului muşchiului lungul dorsal - grosimea slăninei pe spinare - proporţia şuncilor din carcasă - proporţia de carne din carcasă - proporţia de grăsime din carcasă - culoare, consistenţă şi marmorarea cărnii

0,59 0,48 0,49 0,58 0,31 0,63 0,46

Prin urmare, reluând calculul cu privire la progresul genetic (∆g), în cazul în care S= 50 g şi h2= 0,35 va rezulta:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

100

∆g= 50 x 0,35 = 17,5 g - Indicele de producţie scontat la generaţia filială ( F ) se calculează prin cumularea progresului genetic la valoarea medie a însuşirii populaţiei ( P ) pentru care se desfăşoară acţiunea de selecţie, deci:

F = P + ∆g, sau 600 + 17,5 = 617,5 g

Progresul genetic este influenţat de o serie de factori, pe care îi vom trata, pe scurt, în continuare. - Efectivele de suine prezintă cea mai mare importanţă, în sensul că, cu cât numărul de animale va fi mai mare cu atât creşte posibilitatea depistării de indivizi cu însuşiri dorite. - Variabilitatea crescută în sânul unei populaţii de suine constituie un element pozitiv. Variabilitatea poate fi ridicată prin mai multe mijloace, printre care şi practicarea de însămânţări naturale (în unităţile producătoare de material de prăsilă). Prin urmare, în fermele de elită cu creştere în sistem gospodăresc şi în unităţile de selecţie şi testare, se indică monta tocmai pentru a spori variabilitatea, urmând ca însămânţările artificiale să se efectueze doar la reproducătorii de mare valoare zootehnică (creatori de linii şi familii zootehnice). - Intervalul dintre generaţii Cu cât generaţiile se succed la intervale mai scurte de timp cu atât efectul selecţiei sau progresul genetic se manifestă mai de timpuriu. La suine, intervalul dintre generaţii este, în medie, de 2,5 ani (uneori sub 2 ani). Dacă procentul de reformă la vieri este de 50% atunci intervalul este de 2 ani, iar dacă reforma este de 40% timpul de înlocuire a efectivului este de 2,5 ani. - Intensitatea de selecţie (I) este dată de procentul de reţinere de animale pentru reproducţie, din fiecare generaţie (în scopul sporirii producţiei), în condiţiile menţinerii efectivului matcă. Cu cât numărul reproducătorilor reţinuţi este mai mic, dar dintre cei mai valoroşi, cu atât intensitatea de selecţie va fi mai mare. Intensitatea de selecţie se calculează după formula:

I(%) = EF

, în care:

E - procentul de înlocuire a efectivului matcă (%); F - numărul de produşi femeli sau masculi, obţinuţi de la o scroafă aptă de prăsilă. Procentul de înlocuire (E) se calculează după relaţia:

E = 1002 1V V−

, în care:

V1 - vârsta la prima fătare (ani); V2 - vârsta la reformă (ani). Dacă de exemplu: V1 = 1 an, V2 = 3 ani, atunci procentul de înlocuire (E) va fi:

E = 13

100

−= 50%.

În cazul în care numărul de femele (F) reţinute de la o scroafă este 3, iar E este de 50%, atunci:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

101

I% = 3

50 = 16,6%.

La suine, intensitatea de selecţie (I) variază între 15-20% pentru scrofiţe şi între 1-2% pentru vieruşi. Prin urmare, în condiţiile date, din 100 de scrofiţe se pot alege între 15-20 capete pentru a completa efectivul matcă şi numai 1-2 vieruşi din cei 100 puşi la dispoziţie selecţionerului, deci numai plus-variantele pentru însuşirea urmărită dintr-o serie de testare (sau generaţie). - Corelaţia caracterelor luate în obiectivul selecţiei (r) Cu cât se urmăreşte ameliorarea prin selecţie a mai multor caractere cu corelaţie

negativă între ele, cu atât efectul selecţiei scade pentru un caracter, în raport de 1n

. La

caracterele corelate pozitiv, efectul selecţiei creşte după raportul nn

. Aşa de exemplu, când

se urmăresc 4 caractere corelate între ele negativ, atunci: efectul selecţiei = 14

= 0,5, iar când

acestea sunt corelate pozitiv efectul selecţiei = 44

= 2.

Astfel, prolificitatea este în corelaţie pozitivă cu masa corporală a lotului de purcei la naştere, la 21 de zile, cu numărul şi masa corporală a purceilor la înţărcare, dar în corelaţie negativă cu masa corporală individuală la naştere. Conţinutul în grăsime al muşchiului lungului dorsal se corelează pozitiv cu proporţia de grăsime din carcasă şi negativ cu proporţia de carne din carcasă.

6.1.2. Ameliorarea prin selecţie a unor însuşiri la suine

6.1.2.1. Conformaţia corporală

Ameliorarea conformaţiei corporale are mare importanţă în cazul suinelor, deoarece acesta este în strânsă legătură cu producţia principală, care este carnea. Însuşirile care concură la conformaţia corporală posedă coeficienţi de heritabilitate relativ ridicaţi, între 0,29 pentru tipul de conformaţie şi 0,74 pentru numărul vertebrelor. Alungirea corpului prin selecţia indivizilor cu numărul sporit de vertebre este strâns corelată cu alungirea trunchiului deci, cu lungimea carcasei, care condiţionează calitatea superioară a acesteia (alungirea muşchiului Lungul dorsal). Pe această linie, sunt edificatoare cercetările efectuate în Danemarca, pe rasa Landrace, care s-au finalizat pe crearea unui tip de carne ce posedă 2 vertebre în plus, deci cu trunchiul foarte lung, satisfăcându-se atât calitatea carcasei cât şi sporirea numărului de sfârcuri (până la 16). La unele linii specializate pentru producţia de carne alungirea corpului s-a realizat şi prin convexarea liniei superioare a corpului, care se întâlneşte la rasele Duroc, Hampshire, Chester-White şi parţial la Yorkshire. Tot prin selecţie s-a ajuns la dezvoltarea exagerată a trenului posterior, în special a regiunilor şuncilor posterioare, însuşire caracteristică la toate rasele specializate pentru producţia de carne şi pentru bacon. De la aceste regiuni rezultă, după sacrificare, proporţii însemnate de carne de calitate superioară (jamboane).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

102

În unele acţiuni de selecţie se pune un accent din ce în ce mai susţinut pe alegerea indivizilor şi cu şuncile anterioare dezvoltate, deoarece regiunile spetelor şi ale braţelor oferă, în urma sacrificării, carne de calitate superioară, acţiune reuşită la rasele Piétrain, Edelschwein, Hampshire etc. Legat de conformaţia corporală, la suine trebuie să se evite prezenţa anomaliilor congenitale. Prezenţa anomaliilor congenitale, are mare importanţă deoarece se transmit la descendenţi, sau duc la creşterea frecvenţei lor în populaţie (lista acestora se prezintă la lucrările practice). Transmiterea culorii la urmaşi are importanţă în alegerea sistemului de exploatare şi în prelucrarea carcaselor pentru producţia de bacon (legat de aspectul neplăcut al şoricului), deci constituie o direcţie de selecţie importantă la suine. În general, se apreciază că, culoarea albă este dominantă faţă de culorile neagră şi roşie. Aprecierea conformaţiei corporale, la noi în ţară, se face după metoda punctelor, diferenţiat pe grupe de rase (tehnica de lucru - la lucrările practice), promovându-se la reproducţie numai indivizii cu punctajele cele mai mari. 6.1.2.2. Producţia de purcei Însuşirile care condiţionează producţia de purcei sunt: prolificitatea, numărul de purcei viabili, greutatea purceilor la naştere, capacitatea de alăptare a scroafelor, numărul şi greutatea purceilor înţărcaţi. Toate aceste însuşiri posedă coeficienţi de heritabilitate scăzuţi, deci baza trebuie pusă pe asigurarea condiţiilor de mediu la nivel optim.

- Prolificitatea apreciată prin numărul de purcei obţinuţi la o fătare, este condiţionată de rata ovulaţiei, de fecunditate, de nidarea zigoţilor, precum şi de mortalitatea embrionară şi a fetuşilor etc. Coeficientul de heritabilitate a acestei însuşiri variază între 0,10 şi 0,15, deci genetic se poate ameliora într-o proporţie mai redusă. În Franţa, caracterizarea valorii genetice a prolificităţii scroafelor se face pe baza unui indice, care se calculează după formula:

Iy= Xt + 3n17

2n−

x niyX ; în care:

Iy - indicele după care se apreciază scroafa y (puncte); Xt - media prolificităţii crescătoriei din care face parte scroafa y, pentru perioada t considerată; n - numărul de purcei la fătare;

niyX - media deviaţiilor de la media contemporanilor ale

celor n fătări ale scroafei y.

Exemplu: pentru Xt = 10,5; n=11,0 şi niyX = 0,5

Iy = 10,5 + 2 11 017 3 11 0

xx,

,− x 0,5 = 11,09 puncte.

Sporirea producţiei de purcei are la bază mai mult asigurarea unor condiţii optime, cum ar fi: pregătirea corespunzătoare a reproducătorilor, efectuarea însămânţărilor la

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

103

momentul optim, stabilirea unor planuri de împerechere bine judecate (utilizând diferite familii şi linii din cadrul raselor, precum şi evitarea consangvinizării. Pentru eficientizarea acestora, rasele de suine s-au împărţit în 2 grupe de rase: materne şi paterne. În tabelul 23 sunt prezentate unele performanţe de reproducţie înregistrate la rasele de suine care se cresc şi se exploatează în ţara noastră, date provenite de la Institutul de cercetare şi producţie pentru creşterea porcilor Periş (ICPCP) din judeţul Ilfov. În producţie este întâlnită uneori şi noţiunea de "prolificitate economică", reprezentată prin numărul de purcei crescuţi, indicator hotărâtor în rentabilitatea unităţii. De menţionat că, cele mai bune rezultate s-au obţinut la fătările a 3-a, a 4-a şi a 5-a, indiferent de rasă, deci între vârstele de 1,5 ani şi 3 ani, însă fără ca greutatea corporală a animalelor să depăşească 160 kg.

Tabelul 23 Performanţele de reproducţie la rasele din S.C.P.C.P. (1991)

Specificare Avrig Fierbinţi Focşani Gorneşti Oarja Periş Marele alb

Vârsta la prima fătare (zile) 377 368 364 348 370 369.6 Prolificitate (cap) 9.9 10.0 11.0 12.9 11.3 10.7 Purcei vii (cap) 9.7 9.2 9.8 10.3 9.9 10.1 Purcei crescuţi (cap) 9.0 8.7 9.4 9.9 9.3 8.9 Capacitatea de alăptare (kg) 42.2 43.9 46.7 53.9 48.3 45.9 Interval între fătări (zile) 173 172 167 167 166 166.7

Landrace Vârsta la prima fătare (zile) 356 358 360 393 342 368 Prolificitate (cap) 10.4 10.1 11.4 11.8 10.3 10.0 Purcei vii (cap) 9.8 9.2 10.0 9.1 10.1 9.5 Purcei crescuţi (cap) 9.0 8.6 9.6 9.0 9.3 8.9 Capacitatea de alăptare (kg) 41.9 43.7 50.0 51.3 48.6 46.2 Interval între fătări (zile) 163 179 169 183 164 164.5

Yorshire Hampshire-Gorneşti Vârsta la prima fătare (zile) - - 363 387 403 - Prolificitate (cap) - - 10.9 9.8 8.8 - Purcei vii (cap) - - 9.2 9.4 7.3 - Purcei crescuţi (cap) - - 8.9 8.3 6.6 - Capacitatea de alăptare (kg) - - 41.1 40.4 32.9 - Interval între fătări (zile) - - 166 167 176 -

Duroc Vârsta la prima fătare (zile) 359 389 - 377 369 365 Prolificitate (cap) 9.6 8.9 - 9.7 9.2 10.1 Purcei vii (cap) 9.3 8.4 - 8.6 8.6 9.7 Purcei crescuţi (cap) 7.9 7.6 - 8.2 8.2 8.4 Capacitatea de alăptare (kg) 36.4 36.6 - 36.7 37.7 42.3 Interval între fătări (zile) 165 180 - 163 154 167.7

- Capacitatea de alăptare a scroafelor, apreciată prin geutatea lotului de purcei la vârsta de 21de zile, este o însuşire importantă, deoarece pe seama producţiei de lapte ale

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

104

scroafei se asigură în mare măsură, creşterea şi dezvoltarea normală a purceilor până la înţărcare. Coeficientul de heritabilitate pentru această însuşire se stabileşte indirect, pe baza valorii lui h2 pentru greutatea purceilor la înţărcare, care este redus, de numai 0,17. Ameliorarea acestei însuşiri se face prin alegerea şi dirijarea la reproducţie a scroafiţelor cu număr sporit de sfârcuri normal dezvoltate şi simetrice, alături de asigurarea unor condiţii de confort optim pe timpul alăptării, hrănirea corespunzătoare a mamelor, prevenirea şi combaterea unor afecţiuni specifice la purcei. Numărul de sfârcuri trebuie urmărit şi la vieri, deoarece însuşirea se transmite la viitoarele fiice. Pe lângă numărul sporit de sfârcuri, indiferent de sex, se urmăreşte şi distanţarea între rânduri şi perechi, simetria şi integritatea acestora, la prima bonitare (după ieşirea din testare). Capacitatea de alăptare se determină la prima fătare, după cele 21 de zile de alăptare. Este o corelaţie strâns pozitivă între capacitatea de alăptare la prima fătare şi următoarele, până la vârsta de 3-3,5 ani. - Numărul şi geutatea purceilor la înţărcare influenţează toate verigile fluxului tehnologic din unităţile industriale şi sporeşte rentabilitatea crescătoriei. Coeficientul de heritabilitate pentru numărul purceilor înţărcaţi este redus, de 0,12, iar cel pentru greutatea acestora de 0,17, ceea ce înseamnă că principalul mijloc de ameliorare sunt : îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi în special alimentaţia (obişnuirea purceilor să consume furaje încă de la vârsta de 9 zile), exploatarea numai a scroafelor bune mame, asigurarea confortului termic, igienizarea boxelor şi încrucişarea între liniile specializate pentru însuşirile materne. - Indicele de folosire a scroafelor (I.f.s.) reprezintă numărul mediu de fătări realizat la o scroafă în decursul unui an. Cu cât acest indice este mai mare, cu atât producţia de purcei este mai ridicată. Elementele care concură la ridicarea indicelui sunt: durata perioadei de alăptare şi starea de întreţinere a scroafelor în timpul alăptării. Durata perioadei de alăptare se poate reduce până la 21 de zile, cu condiţia ca purceilor să li se pună la dispoziţie înlocuitori de lapte şi să fie obişnuiţi cu consumarea furajelor suplimentare încă de la vârsta de 8-9 zile. Cu cât durata de alăptare este mai redusă cu atât creşte indicele de folosire a scroafelor (I.f.s.).

Scroafele cu stare de întreţinere bună intră la montă în decurs de 6-9 zile după înţărcare, în proporţie de 70-80%, contribuind la creşterea indicelui de folosire. - Fertilitatea scroafelor (F)

Indicatorul sintetic care evidenţiază producţia de purcei este fertilitatea anuală a scroafelor (F) şi care cuprinde indicele de folosire a scroafei, prolificitatea şi pierderile de purcei de la fătare la înţărcare (care este în strânsă legătură cu capacitatea de alăptare şi cu instinctul de bună mamă). F = I.f.s. x P x m; în care: I.f.s. - indicele de folosire a scroafelor;

P - prolificitate (purcei viabili la o fătare); m - pierderi de la fătare la înţărcare, care este dat de formula:

m = 100

p'100 − , în care:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

105

p' - procentul de pirderi de la fătare la înţărcare (%). Exemplu: I.f.s. = 2,2; P= 9,5, iar procentul de pierderi, p' = 20%; atunci:

F = 2,2 x 9,5 x 100 20100− = 16,72 purcei/an

6.1.2.3. Precocitatea

Precocitatea suinelor se apreciază prin sporul de creştere în greutate vie şi prin valorificarea hranei, ambele însuşiri posedând coeficienţi de heritabilitate mijlocii, de cca. 0,3 (uneori mai mari). În cazul hrănirii individuale, valoarea lui h2 pentru sporul de creştere, pe perioada îngrăşării, este de 0,35, iar în cazul hrănirii în grup, de numai 0,21 (intervine competiţia pentru hrană). Coeficentul de heritabilitate pentru valorificarea hranei este în medie de 0,31, cu diferenţe între 0,30-0,50 la hrănirea individuală şi între 0,18-0,30 la cea în grup. Datorită valorii relativ ridicate ale lui h2, ameliorarea pentru precocitate se poate face cu rezultate bune prin selecţie, alături de încrucişare între familii şi linii, beneficiindu-se de efectul heterozisului. Corelaţia fenotipică (r) între sporul de creştere în greutate vie şi consumul specific de furaje este strâns negativă, între -0,69 şi -0,72, iar cea genetică între -0,64 şi -0,73. Prin urmare, este sufiecient să se determine sporul mediu zilnic pentru a aprecia şi consumul specific. În acţiunea de testare, ambele însuşiri trebuie determiante separat, cel puţin la masculi. 6.1.2.4. Calitatea carcasei

Principalele însuşiri care influenţează calitatea carcasei la suine sunt: lungimea carcasei, grosimea stratului de slănină dorsală şi proporţia de carne (din care de calitate superioară, care este legată de suprafaţă ochiului muşchiului Longissimus dorsi), alături de însuşirile organoleptice, cum ar fi: frăgezimea, culoarea cărnii, consistenţa, marmorarea etc. Toate aceste însuşiri au coeficienţi de heritabilitate ridicaţi, ceea ce indică faptul că îmbunătăţirea acestora se poate face cu bune rezultate prin selecţie. Aceasta demonstrează că sunt însuşiri a căror varianţă în populaţie este determinată, în mare măsură, de gene cu interacţiune aditivă. Selecţia practicată în Danemarca, la rasa Landrace, în direcţia îmbunătăţirii calităţii carcasei bazată pe testarea după descendenţi, a dus la alungirea carcasei cu cca. 10 cm şi la reducerea grosimii stratului de slănină dorsală de la 4,05 cm la 2,40 cm. Cercetările relativ recente indică (la nivelul anului 1998) la rasa Landrace, grosimea medie a slăninei dorsale de 2,26 cm la masculi şi de 1,91 cm la femele, iar suprafaţa ochiului muşchiului de 34,7 cm2 la masculi şi de 37,0 cm2 la femele (PEDERSEN, O.K. 1998). Dintre determinările efectuate pe animalele vii, cea mai mare importanţă o au grosimea medie a stratului de slănină dorsală, care corelează strâns negativ cu proporţia de carne în carcasă. Prin urmare, se vor promova la reproducţie indivizi cu grosimea stratului de slănină dorsală cât mai redusă, deoarece această însuşire se corelează strâns negativ cu

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

106

proporţia de carne în carcasă, acţiune care se intreprinde imediat după terminarea perioadei de testare (după 182 zile). La animalele sacrificate prezintă importanţă proporţia de carne în carcasă care este o însuşire cu h2 ridicat (0,6-0,7) folosindu-se curent în selecţie; sursa de informaţii pentru viitorii reproducători fiind asigurată prin rudele colaterale (scrofiţa sau masculul castrat) sacrificate. Determinările se efectuează după vârsta de 182±3 zile şi la peste 70 kg greutate vie, rezultatele corectându-se pentru greutatea de 90 kg. Toate determinările, la care se mai adaugă şi alte măsurători (cum ar fi grosimea slăninei dorsale - S.O.L., suprafaţa ochiului muşchiului - S.O.M.) se efectuează pe carcasa unui individ sacrificat (mascul sau femelă, în funcţie de grupa de rase), iar rezultatele se atribuie ca performanţă proprie la toţi indivizii din lot. Grosimea medie a slăninei dorasale pe animalul sacrificat, este strâns corelată cu cea de pe animalul viu (r = +0,8) şi permite estimarea proporţiei de carne în carcasă. Corelaţiile dintre proporţia de carne şi procentul de slănină+osânză este de r = -0,7, iar dintre aceasta din urmă şi procentul de carne din cotlete şi jamboane şi din carcasă este de r = -0,5, coeficienţii de heritabilitate (h2) pentru aceste însuşiri fiind de 0,5-0,7. Stabilirea exactă a proporţiei de carne din carcasă este foarte dificilă, fapt pentru care, în Danemarca, se propune calcularea unui indice, pe baza unor corelaţii strânse între diferite măsurători (ce se pot executa cu mijloace simple). S-a ajuns la următoarea formulă:

Y = 6,8770 - 0,05958 x1 - 0,0833 x2 - 0,04110 x3 + 0,15758 x4 + + 0,50316 x5 + 0,01308 x6, în care:

Y - % de carne din jumătate de carcasă; x1 - grosimea medie a slăninei dorsale (mm); x2 - grosimea medie a slăninei laterale (mm); x3 - grosimea medie a slăninei abdominale (mm); x4 - proporţia de carne+oase din cotlet (%); x5 - proporţia de carne+oase din jambon (%); x6 - greutatea cărnii+oaselor din jambon (în zeci de grame). * * * În concluzie se poate aprecia că posibilitatea de ameliorare a unei însuşiri, prin selecţie sau prin încrucişare, este condiţionată de modul de interacţiune a genelor care determină însuşirea rspectivă (aditivă sau neaditivă). În cazul însuşirilor la care interacţiunea aditivă a genelor este mare, principalul mijloc de ameliorare este selecţia, iar în cazul însuşirilor la care predomină genele cu interacţiune neaditivă (dominanţa, supradominanţa şi epistazia) principalul mijloc este încrucişarea între linii sau familii (în urma căreia se manifestă fenomenul de heterozis), secondate cu asigurare celor mai bune condiţii de mediu (întreţinere, alimentaţie etc).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

107

6.1.3. Specificul seleţiei la suine

În selecţia suinelor se detaşează mai multe forme, procedee şi metode, care se utilizează separat sau combinat, în funcţie de complexitatea acestei acţiuni.

6.1.3.1. Formele de selecţie

Formele de selecţie aplicate în ameliorara suinelor se diferenţiază în funcţie de sensul în care dorim să modificăm media însuşirii luate în studiu. - Selecţia direcţională progresivă constă în alegerea pentru reproducţie numai a plus variantelor, adică a indivizilor cu valorile cele mai mari. Prin urmare, din sânul unei populaţii se reţin şi se promovează la reproducţie numai indivizi situaţi deasupra mediei pentru însuşirea respectivă. Aceasta, în ideea că în generaţiile următoare, media se va deplasa spre valori din ce în ce mai mari, pentru însuşirea urmărită. Se aplică pentru sporul mediu zilnic, proporţia de carne în carcasă, prolificitate, capacitate de alăptare etc. - Selecţia direcţională regresivă se aplică pentru acele însuşiri la care, prin selecţie, se urmăreşte reducerea valorilor lor. În această categorie de însuşiri intră: consumul specific de hrană (concentratele), proporţia de grăsime din carcasă, grosimea slăninei (dorsale, abdominale şi laterale), etc. x x

Fig.39 Formele selecţiei:

a- direcţional progresivă; b- direcţional regresivă. Prin urmare, se vor reţine şi promova la reproducţie numai indivizii cu valorile situate sub media populaţiei (a seriei de testare etc). - Selecţia stabilizatoare se utilizează în cazul în care, într-o populaţie, însuşirile urmărite au atins valori satisfăcătoare şi se pune problema consolidării lor, deci reducerea variabilităţii . Pentru aceasta, se procedează în două moduri: fie la promovarea pentru reproducţie a indivizilor situaţi în jurul mediei pentru însuşirea respectivă, fie prin împerecherea continuă a plus (+) variantelor cu a minus (-) variantelor. - Selecţia disruptivă se aplică mai rar, cu ocazia definitivării de linii, de familii şi chiar de suşe specializate din cadrul aceloraşi rase şi care, prin însuşirea urmărită, se diferenţiază atât faţă de media populaţiei cât şi faţă de alte linii. Se porneşte de la premiza că populaţiile de porcine, pentru aceeaşi însuşire, au valori diferite, fiind apoi utilizate la reproducţie grupe de indivizi specializaţi în funcţie de necesităţi.

a)b)

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

108

Fig.40 Selecţia stabilizatoare

a- în jurul mediei; b- a plus şi minus variantelor

De exemplu, în cadrul unei rase cu producţie mixtă se pot forma 2 populaţii diferenţiate în privinţa grosimii slăninei dorsale: una din plus variante (cu valori mai mari) destinate preparării salamurilor uscate şi alta din minus variante pentru obţinerea de carne pentru consum în stare proaspătă. 6.1.3.2. Procedee de selecţie

În acţiunea de selecţie a suinelor se pot utiliza 3 procedee: succesivă (sau în tandem), concomitentă şi independentă. - Selecţia succesivă (sau în tandem) se aplică atunci când urmărim să ameliorăm însuşirile pe rând. Se ameliorează mai întâi o însuşire până la nivel satisfăcător, apoi se preia alta ş.a.m.d. Acest procedeu necesită o perioadă lungă de timp, însă pentru reducerea acesteia se pot prelua însuşiri care se corelează, sau se condiţionează reciproc, aşa cum ar fi între sporul de creştere în greutate vie şi consumul specific de hrană (r= -0,6....-0,8). Corelaţiile dintre anumite însuşiri se stabilesc pe cale experimentală în funcţie de rasă, sex, categorie de vârstă şi greutate corporală, alături de unele condiţii de mediu (alimentaţie, sistem de întreţinere, microclimat etc). Cu toate acestea, consumul specific de hrană trebuie să se determine la reproducătorii masculi de mare valoare zootehnică şi cel puţin la 10% din cei din seria de testare. - Selecţia concomitentă (sau pe bază de indici) urmăreşte îmbunătăţirea în acelaşi timp a mai multor însuşiri. Procedeul este eficace atunci când selecţia animalelor se face pe bază de indici. Selecţia pe bază de indici este mai complexă, deoarece se iau în considerare proporţia de participare şi valoarea relativă a fiecărei însuşiri (în funcţie de importanţa acesteia din valoarea totală), coroborate cu heritabilitatea acesteia şi cu corelaţiile genetice şi fenotipice dintre însuşirile urmărite. Aşa de exemplu, indicele de selecţie (I) pentru aprecierea suinelor de reproducţie după producţia de purcei şi după ritmul de creştere este dat de formula: I= - 0,5 x1 + 7 x2 - 0,02 x3 + 0,5 x4 , în care: x1 - numărul de purcei la fătare;

a) b)

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

109

x2 - numărul de purcei în lotul de fătare la vârsta de 154 zile; x3 - greutatea lotului de purcei la vârsta de 154 zile (kg); x4 - greutatea individului selecţionat la vârsta de 154 zile (kg); La noi în ţară se apelează curent la selecţia concomitentă, când se calculează indicele la testarea după descendenţi la scroafe şi la vieri, care presupune mai întâi testarea performanţelor proprii pentru 4 însuşiri, toate cuprinse în indicele de testare (sporul mediu zilnic, consumul de hrană, grosimea medie a slăninei dorsale şi proporţia de carne în carcasă). Cu privire la ierarhizarea vierilor în urma testării după descendenţi se calculează un indice sintetic (I), în care se iau în calcul atât performanţele proprii ale fiilor cât şi ale fiicelor scroafelor partenere, după formula: I= B - 100 D - 20 C, în care: I- indicele de ierarhizare a vierului din seria de testare; B- sporul mediu zilnic (g) pe perioada de creştere şi testare (de la naştere la 182 zile); D- grosimea medie a stratului de slănină dorsală corectată (mm); C- consumul specific de hrană (kg). Se impune ca şi la scrofiţe să se determine consumul specific de hrană, în caz contrar se vor lua numai valorile masculilor. Tehnica de lucru se va prezenta la lucrările practice. - Selecţia independentă (sau pe bază de baremuri) presupune stabilirea unor cerinţe minime pentru fiecare însuşire, urmând ca indivizii care nu le îndeplinesc să fie eliminaţi de la reproducţie, chiar dacă celelalte însuşiri sunt corespunzătoare. Este cazul utilizării criteriilor de calificare sau preselecţie pentru admiterea animalelor în controlul oficial de producţie (vârsta maximă la monta fecundă a scrofiţelor, numărul minim de purcei fătaţi şi de cei întraţi la testare etc.), deci pentru introducerea vieruşilor şi scrofiţelor la testare după performanţele proprii şi apoi după descendenţi. 6.1.3.3. Metodele selecţiei

În ameliorarea suinelor, ca şi la alte specii de animale domestic, se aplică două metode: individuală şi masală (sau familiară, sau fenotipică). - Selecţia individuală constă în alegerea reproducătorilor atât după criterii fenotipice cât şi după cele genotipice. În categoria criteriilor fenotipice intră performanţele proprii, iar în categoria criteriilor genotipice intră performanţele ascendenţilor, ale rudelor colaterale şi ale descendenţilor. Pentru reuşita acţiunii sunt necesare evidenţele zootehnice, în care se regăsesc datele înregistrate atât la individul în cauză cât şi ale ascendenţilor şi descendenţilor, pe parcursul a 3 generaţii pentru principalele însuşiri, alături de clasele generale. În fişele genealogice sau de reproducţie-selecţie (R.S), sunt consemnate performanţele proprii privind însuşirile de exterior, ritmul de dezvoltare şi calitatea cărnii, completate cu date asupra ascendenţilor pe parcursul a 2-3 generaţii, alături de performanţele rudelor colaterale şi cu rezultatul testului după descendenţi. Selecţia individuală este mult mai sigură, datorită asigurării transmiterii cu certitudine la descendenţi a însuşirilor urmărite.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

110

Această metodă se execută în fermele de elită şi în unităţile de selecţie, putându-se depista reproducătorii cu cel mai bun fond genetic, care după verificare pot deveni fondatori de linii şi de familii zootehnice. - Selecţia masală (fenotipică) constă în alegerea reproducătorilor după însuşirile lor de exterior, constituţie şi producţie, fără a lua în considerare baza lor ereditară. Ea se utilizează de obicei la alegerea scrofiţelor de prăsilă în unităţile fără evidenţe zootehnice, când se impune completarea de urgenţă a efectivului de prăsilă. Această metodă dă rezultate mai bune când se urmăresc însuşirile cu coeficient de heritabilitate mai mare, cum ar fi sporul de creştere, calitatea carcasei etc. Selecţia masală se practică şi în fermele de hibridare şi uneori în cele de înmulţire unde scrofiţele sunt cazate şi urmărite în grupe de câte 10 animale, aşa încât valoarea zootehnică este apreciată pentru însuşirile urmărite, după valoarile medii ale lotului.

De menţionat că selecţia masală dă rezultate ceva mai bune dacă condiţiile de mediu sunt necorespunzătoare, deoarece indivizii cu producţii ridicate sunt mai pretenţioşi neputându-se exterioriza calităţile.

Efectuând o selecţie fenotipică, are loc şi una genotipică, Halmăgen, P. (1984) imaginând un calcul pentru a demonstra corelaţia celor două criterii în determinarea câştigului genetic la descendenţi pentru sporul mediu zilnic.

Tabelul 24

Model de descompunere a variaţiei fenotipice

Sursa de variaţie Suma pătratelor abaterilor

(SPA)

Grad de libertate

(GL)

Media pătratelor abaterilor (MPA)

Între taţi (între factorul A) ∑ ∑−=

i i

iA N

XNx

SPA22

nT - 1 1−T

A

nSPA

Între mame de la acelaşi tată (între nivelele B, între nivelele A)

∑∑ −=i i

i

ji Ji

JiBinA N

xnx

SPA2

, ,

2,

nM – nT TM

BinA

nnSPA

Între descendenţi (rest) ∑ ∑−=

kJi Ji Ji

JikJi n

xxSPArest

,, , ,

2,2

,, nD - nM MD nn

SPArest−

Total ∑ ∑−=kJi

kJiTOTAL Nx

xSPA,,

22

,, N - 1 1−N

SPATOTAL

Prin urmare, dacă sporul mediu zilnic al populaţiei a fost de 655 g 680 6302+

, prin

utilizarea vierului cu 860 g şi a scroafei cu 720 g, superioritatea fenotipică a fost în medie de

135g 180 902+

, din care descendenţa câştigă genetic 20,25 g sau 15% 20 25 100135

, x

.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

111

Tabelul 25

Exemple practice de calcul

Nr.crt. Specificare Vieri Scroafe Calculaţii 1. Sporul mediu zilnic al părinţilor

selecţionaţi 860 720 -

2. Sporul mediu zilnic al populaţiei 680 630 - 3. Superioritatea fenotipică a

părinţilor 180 90 860-680=180

720-630=90 4. Heritabilitatea pentru sporul

mediu zilnic 0.30 0.30 -

5. Superioritatea genetică a părinţilor

54 27 180 x 0.30=54 90 x 0.30=27

6. Superioritatea transmisă la descendenţi (genetică)

27 13,5 fiecare părinte cu 50%

7. Ameliorarea (genetică) aşteptată la descendeţi

20,25 20,25 27 0 13 52

20 25, , ,+=

6.1.4. Organizarea şi tehnica selecţiei la suine

În majoritatea ţărilor se practică selecţia concomitentă sau pe bază de indici la suine care este procedeul cel mai des utilizat, ce urmăreşte îmbunătăţirea, în acelaşi timp, a mai multor însuşiri. În perioada de testare şi după aceasta, se recoltează date, ca atare sau corectate, pentru 4 însuşiri, iar în final se calculează un indice sintetic, ce dă posibilitatea ierarhizării viitorilor reproducători în funcţie de valoarea lor zootehnică. Pentru activitatea de reproducţie se practică selecţia independentă sau pe bază de baremuri, evaluându-se rezultatele la prima fătare a scrofiţelor şi ale vieruşilor la începutul activităţii.

Controlul organizat al producţiei la suine a fost introdus pentru prima dată în Danemarca, în anul 1890, la rasa Landrace, acţiune care s-a extins apoi în Finlanda, Olanda, Suedia, Norvegia, Anglia, S.U.A., Germania, Cehoslovacia etc., iar în ultimul timp în majoritatea ţărilor bune crescătoare de suine. Tehnica de selectare şi capacitatea “Staţiunilor de testare” au evoluat în funcţie de cerinţele unităţilor de producţie doritoare de reproducători cu valoare de ameliorare ridicată. Staţiunile de testare au fost şi sunt organizate după criterii unitare, îndeosebi în privinţa hrănirii şi a întreţinerii. Tehnica de testare, de asemenea trebuie să fie unitară pentru ca şi rezultatele să fie comparabile (criteriile care se urmăresc, condiţiile de admitere, modul de recoltare şi prelucrare a datelor etc.). După anul 1960, în Anglia, se iniţiază testarea după performanţele proprii, metoda fiind mai rapidă, dar cu un grad de certitudine ceva mai redus. În ţara noastră, controlul producţiei la suine a fost introdus în anul 1958, mai întâi la Staţiunea experimentală zootehnică (S.E.Z.) Dulbanu-Creţu, însă primele Staţiuni de control zotehnic s-au organizat la Săftica, în anul 1964. Într-un timp relativ scurt a intrat în funcţie şi Staţiunea de controlul producţiei la suine din cadrul unităţii Ruşeţu.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

112

Organizarea creşterii şi îngrăşării suinelor în unităţi mari, de tip industrial, impulsionat şi înfiinţarea de Staţiuni de selecţie, care au avut denumirea iniţială de Complexe de selecţie şi testare a porcinelor, apoi de Staţiuni de cercetare şi producţie pentru creşterea porcilor, iar în prezent funcţionează ca firme specializate în testarea suinelor. În trecut au funcţionat 5 staţiuni răspândite zonal, în funcţie de necesităţile de reproducători ale unităţilor industriale, cu perspective de extindere în asemenea staţiuni. Localităţile în care au funcţionat aceste staţiuni de selecţie şi testare, sunt: Gorneşti-Mureş (înfiinţată în 1968), Pădureni-Timiş, Avrig-Sibiu, Focşani-Vrancea şi Oarja-Argeş. Staţiunile sunt specializate pentru anumite rase, în ferme separate cu capacităţi de 400-500 scroafe, fiecare staţiune având 3-4 ferme. De menţionat că, în controlul oficial al producţiei la suine mai sunt intrate şi alte unităţi, precum sunt cele de hibridare şi chiar ferme de producţie, cu condiţii bune de hrănire şi întreţinere. În acţiunea de testare a suinelor intră obligatoriu şi fermele de elită cu creştere în efective reduse (sistem gospodăresc), care primesc reproducători din import, după care îi difuzează în unităţile de selecţie şi de testare. Operaţiile de controlul producţiei la suine sunt certificate de către Oficiile judeţene de reproducţie şi selecţie, prin controlorii oficiali de stat. Metodele de determinare a valorii de ameliorare au evolat treptat, căutându-se ca prin procedee simple, să se poată ierarhiza un număr cât mai mare de animale. 6.1.4.1. Selecţia suinelor pe bază de testări

Aprecierea valorii zootehnice a suinelor are o deosebită importanţă în stabilirea destinaţiei animalelor de reproducţie. Scopul selecţiei suinelor îl constituie difuzarea spre treptele inferioare a progresului genetic realizat, care în final se materializează prin sporirea cantitativă şi calitativă de carne, în condiţii economice avantajoase. În jurul acestor deziderate trebuie să se desfăşoare munca de ameliorare şi activităţile tehnologice. Selecţia, ca principală metodă a ameliorării, trebuie să se bazeze pe principii şi acţiuni unitare, în urma cărora reproducătorii să fie ierarhizaţi în funcţie de valoarea de ameliorare. Aceste acţiuni au la bază principiile teoretice, alături de verificarea practică, concretizată prin testarea performanţelor de reproducţie şi de producţie la masculi şi femele. Toate măsurile luate în cadrul muncii de selecţie vor fi subordonate îmbunătăţirii însuşirilor legate de: - activitatea de reproducţie, concretizată prin reducerea vârstei pentru maturitatea sexuală şi sporirea la femele a numărului şi a greutăţii purceilor la naştere, la vârsta de 21 zile şi la înţărcare), având la bază selecţia independentă (sau pe bază de baremuri); - rezultatele de producţie (apreciate după sporul mediu zilnic şi consumul specific de furaje), având la bază procedeul selecţiei concomitente; - calitatea carcasei (apreciată după producţia de carne şi după calităţile organoleptice), având la bază, de asemenea, selecţia concomitentă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

113

În funcţie de specificul unităţii de selecţie, de categoriile de vârstă şi de folosinţă a suinelor, testarea performanţelor de producţie se desfăşoară după o tehnologie diferenţiată, deosebindu-se: - testarea după performanţele proprii; - testarea după descendenţi; - testarea combinată. Testarea după performanţele proprii (performance testing) Testarea după performanţele proprii a fost introdusă în lucrările de ameliorare pentru prima dată în Anglia, în anul 1960 şi s-a extins destul de repede în majoritatea ţărilor bune crescătoare de suine. Această acţiune permite aprecierea mai de timpuriu a valorii de ameliorare a suinelor, eliminându-se cele necorespunzătoare înainte de a da produşi. Reproducătorii testaţi după performanţele proprii pot fi utilizaţi la montă, cu o anumită garanţie de ameliorare, cu 9-10 luni mai devreme, faţă de cei testaţi după descendenţi. Prin urmare, valoarea de ameliorare se apreciază după performanţele proprii, deci prin fenotipul individului, şi nu prin fondul genetic al produşilor, respectiv prin calitatea descendenţei. Inconvenientul principal îl contituie faptul că vieruşii şi chiar scrofiţele întreţinuţi în boxele de control o perioadă relativ mare (de 91 de zile) fără mişcare, practicându-se hrănirea la discreţie, afectează condiţia de reproducător, necesitând o perioadă de redresare în boxe şi padocuri mai mari, cu acces la aer şi soare, alături de o hrănire restrictivă. În ţara noastră, testarea după performanţele proprii se execută în fermele de elită, în unităţile specializate de tipul complexelor de selecţie şi parţial în fermele de înmulţire şi de hibridare (la scrofiţele F1) de pe lângă marile unităţi de creştere şi îngrăşare a suinelor. Testarea se aplică la efectivul de tineret preselecţionat după baremurile de calificare, conform Decretului nr.43, din 1976. Se menţionează că, vieruşii şi scrofiţele se introduc la testare numai dacă provin din unităţile cuprinse în controlul oficial de producţie, dacă nu prezintă anomalii congenitale, dacă pierderile din lotul mamei nu depăşesc 50% până la introducerea la testare, dacă îndeplinesc anumite baremuri minime (atât ei cât şi părinţii), şi dacă posedă o conformaţie corporală şi constituţie corespunzătoare animalelor de reproducţie (după tipul de rasă şi mai rar de metişi). Tehnica de lucru se va prezenta pe larg la lucrările practice. De asemenea, se mai indică eliminarea inidivizilor predispuşi la sindromul de stres P.S.E. prin administrarea, la vârsta de 64 zile, a anestezicului "halotan" (animalele cu H-pozitiv se exclud, atât cele în cauză cât şi fraţii din lot). Perioada de testare după performanţele proprii durează 91 zile (între vârstele de 91±3 zile şi 182±3 zile) şi se execută la toţi purceii, sau la cel puţin 4-5 indivizi din lot (în funcţie de grupa de rase). Însuşirile care se urmăresc pe parcursul testării şi la care se fac calculele pentru determinarea indicelui de testare sunt: sporul mediu zilnic, consumul specific de hrană - ca însuşiri de producţie şi grosimea medie a slăninei dorsale şi proporţia de carne în carcasă - ca însuşiri de calitate a carcasei, la care se mai adaugă şi tipicitatea rasei (apreciată prin conformaţie corporală şi constituţie). - Sporul mediu zilnic de creştere în geutate vie se exprimă în grame şi se calculază pentru fiecare individ în parte. Se înregistrează greutatea la încheierea testării (182±3 zile),

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

114

precum şi cea de la începutul perioadei de testare (de 91 zile). În prezent, în ţara noastră se practică o tehnologie aparte pentru calcularea sporului mediu zilnic: prin împărţirea greutăţii finale la numărul de zile (în limitele de 182±3 zile). - Consumul specific de hrană se calculează pe baza raportului dintre cosumul total de hrană înregistrată în perioada de control (91 zile) şi sporul total în masă corporală al individului, sau a indivizilor dintr-o boxă. Valoarea obţinută se exprimă în kg cu două zecimale. Pe parcursul perioadei de control animalele vor fi întreţinute în boxe speciale: individuale, câte 3 la un loc, sau de maximum 10 animale (testarea scrofiţelor în grup). În boxele individuale furajarea se face separat, aşa încât consumul specific se determină cu exactitate. În boxele cu 3 animale se apreciază consumul prin împărţirea cantităţii totale de hrană consumată la cele 3 animale, iar apoi la sporul de greutate al fiecăreia. Valoarea obţinută se transformă şi se înscrie ca performanţă proprie fiecărui individ. Există şi variante când aprecierea acestei însuşiri se face prin cazarea individuală a animalelor numai în ultimele 28 de zile din perioada de testare (între vârstele de 154 şi 182 zile). În acest caz se aplică o corecţie a valorilor, pentru a fi asimilate la întreaga perioadă de testare (amănunte la lucrările practice). Determinarea consumului specific de furaje este obligatorie la ambele sexe, pentru fermele de elită, iar în cele de selecţie cel puţin la vieruşi. Reţetele standard de furaje se elaborează de către I.B.N.A. Baloteşti şi se comunică periodic unităţilor producătoare de nutreţuri combinate speciale, prin grija Agenţiei Naţionale de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie. Pe baza sporului mediu zilnic se poate aprecia şi consumul specific de concentrate, avându-se în vedere coeficientul de corecţie (r) strâns negativ, între aceste însuşiri, de -0,70. Paraschivescu, Galieta (1977) menţionează că numărul de indivizi (fraţi) din lotul de testare influenţează coeficientul de corelaţie, acesta fiind la masculii din rasa Landrace, în cazul cazării individuale, între - 0,51.......-0,64 şi între -0,31....-0,38 la cei din rasa Marele alb, şi între -0,50....-0,70 la cazarea în grup (între 2-4 fraţi). Prin urmare, întreţinerea în grupe mici (cel mult 3 animale) asigură o corelaţie strâns negativă între spor şi consum, cu condiţia respectării frontului de furajare. - Grosimea medie a stratului de slănină dorsală se determină pe animalul viu în cel mult o săptămână după vârsta de 182±3 zile, utilizându-se curent aparatele ultrasonice şi mai rar metodele penetrometrului, leanmetrului etc. Punctele de exploatare sunt situate la 4-6 cm distanţă de linia mediană dorsală şi anume: - la spinare - în dreptul ultimei coaste; - la crupă - perpendiculara dusă de la "ie" delimitează jambonul, apoi o orizontală şi o verticală împarte în patru părţi aproximativ egale jambonul, din centrul căruia se ridică o perpendiculară. În tehnologia clasică se determină şi grosimea slăninei la nivelul grebănului. Valorile obţinute se adună şi se împart la 2 sau la 3, rezultând valoarea medie determinată. Valoarea medie determinată se transformă şi se corectează în funcţie de masa corporală vie, folosindu-se tabele speciale sau cu ajutorul unei formule.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

115

Masa corporală de referinţă este de 90 kg. Formula este următoarea: Gc= Gd-ş( Grt - 90)0,2ţ, în care : Gc - grosimea stratului de slănină dorsală(mm); Gd - grosimea stratului de slănină determinată (mm); Grt - greutatea animalului la ieşirea din testare (kg) - Proporţia de carne din carcasă se determină în urma sacrificării unui individ din lotul de fătare; datele rezultate consituind performanţele tuturor fraţilor. Prin urmare, în cazul sacrificării, se apelează la rudele colaterale, respectiv la fraţii buni sau semifraţi - indicele ponderal fiind acelaşi, indiferent de formulă (Le Roy sau Robertson).

KFB = [ ]

n x h

2 1 (n 1) x (0,5h )

2

2+ −, în care:

KFB - coeficientul de fraţi buni; n - numărul de fraţi buni luaţi în calcul pentru un caracter; h2 - coeficientul de heritabilitate Dacă se consideră un lot de 4 fraţi buni, pentru un caracter cu h2 = 0,5, va rezulta:

KFB = [ ]

4 x 0,5

2 1 (4 1) x (0,5 x 0,5)0,571

+ −= după formula lui Le

Roy, iar după formula lui Roberson:

KFB = n x 0,5 x h

1 (n 1) x 0,5 x h

4 x 0,25

1 (3 x 0,25)0,571

2

2+ −=

+=

Prin urmare indicele ponderal are aceleaşi valori. Individul care se sacrifică la ieşirea din testare trebuie să posede greutatea corporală apropiată de media fraţilor din lot şi să fie un mascul pentru grupa I de rase (materne) şi o scrofiţă pentru grupa a II-a de rase (paterne). Proporţia de carne se exprimă în procente cu o zecimală şi se corectează în funcţie de masa corporală de referinţă (de 90 kg),utilizându-se fie tabelele anexă din “Instrucţiunile privind aprecierea animalelor de reproducţie”, fie următoarea formulă: CCc=CCd+ş(Grt-90)0,2ţ, în care: CCc - procentul de carne în carcasă corectat (%); CCd - procentul de carne în carcasă determinat (%); Grt - greutatea animalului la ieşirea din testare (kg). Pe carcasa animalului sacrificat se pot efectua şi alte determinări, cum sunt: dimensiunile carcasei, suprafaţa cotletului şi a ochiului muşchiului Lungul dorsal, S.O.L., proporţia diferitelor calităţi de carne (tranşare), respectând o metodologie unitară de lucru în toate unităţile de testare. Aprecierea proporţiei de carne pe animalul viu se face prin diferite metode. Aşa de exemplu, se utilizează metoda injectării cu antipirină, care este un lichid ce nu influenţează caracteristicile fiziologice ale organismului. Metoda are la bază raportul invers proporţional între conţinutul în apă al organismului şi cel în substanţe grase. Metoda este laborioasă, dar foarte exactă şi se va prezenta în cadrul lucrărilor practice.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

116

Alte metode se bazează pe stabilirea concentraţiei ţesuturilor în izotop 40K, avându-se în vedere că în ţesuturile slabe (muşchi) K se găseşte în procentul cel mai mare (99%) faţă de cele adipoase (1%). Ca urmare, înregistrarea de raze gamma ale izotopului 40K permite estimarea cantităţii totale de K din organism, respectiv a cantităţii de carne slabă. Alte metode se bazează pe evaluarea numărului de fibre musculare (cel mai uşor la muşchiul Felxor digiti V Brevis), avându-se în vedere că volumul mare al muşchilor se datoreşte creşterii în mărime a fibrelor şi nu a sporirii numărului acestora. Numărul de fibre din muşchi este determinat genetic, deci se poate selecţiona animalul după această însuşire. În ultimul timp se pot determina suprafeţele muşchilor prin metoda fotografierii. - Tipicitatea rasei se apreciază după metoda punctelor de la aprecierea exteriorului animalelor, cu condiţia ca masculii să realizeze cel puţin 65 puncte, iar femelele cel puţin 55 de puncte, ţinându-se seama de notele minime pentru regiunea ugerului, care sunt eliminatorii. - Calcularea indicelui de testare după performanţelor proprii Determinarea şi aprecierile enumerate mai sus pot servi la calcularea unui indice sintetic de testare după performanţele proprii, a cărui valoare rezultă din însumarea punctelor acordate pentru fiecare însuşire urmărită, după ce se aplică diferiţi coeficienţi de transformare a valorii absolute, ţinându-se cont de regula semnelor. Pentru însuşirile la care valorile negative dorim să le transformăm în punctaj pozitiv (consumul specific de hrană şi grosimea medie corectată a stratului de slănină dorsală) se apelează la un artificiu de calcul. Transformarea se face scăzând valorile înregistrate dintr-o valoare maximă constantă. S-au utilizat diferite metode, în funcţie de metodologia folosită pentru testarea performanţelor proprii. Pentru metodologia clasică s-a utilizat modelul din tabelul 26.

Tabelul 26

Calculul indicelui de testare după performanţele proprii

Specificare Ponderea (%) UM

Valoarea înregistată

sau corectată

Transformări Coeficient

de înmulţire

Punctaj rezultat

Sporul mediu zilnic 33 g 630 - 0,5 315

Consum specific de hrană

20 kg 2,80 (5,00-2,80)=2,20 100 220

Grosimea medie a slăninei dorsale

15 mm 22,5* (50,0-22,5)=27,5 10 275

Procentul de carne în carcasă (cu os)

14 % 71,0* - 2,0 142

Tipicitatea rasei 18 punct 85 - 2,0 170 TOTAL puncte 100 x x x 1.122

Notă: * valori corectare

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

117

In prezent, în unităţile care efectuează testarea după performanţele proprii indicele se calculează după o metodologie oarecum diferenţiată, care ţine seama, pentru fiecare însuşire de calităţile prin care excelează grupa de rase şi chiar fiecare rasă (tabelul 27).

Tabelul 27

Calcularea punctajului în testul după performanţele proprii la suine (varianta actuală)

Specificare UM Valoarea înregistată

Valoarea corectată

Transfor mări

Coeficient de calcul

Punctaj rezultat

Sporul mediu zilnic (0-182 zile)

g 550 - -

1,5×s.m.z. la rasele materne şi rasa Duroc; 2,0×s.m.z. la celelalte rase paterne

825

Consum specific de furaje (numai la vieriuşi în perioada 91-182±3 zile

kg 3,25 - (5,00-3,25)= 1,75, care se înmulţeşte cu:

200 la rasele materne; 300 la rasa Hampshire; 250 la celelalte rase paterne;

350

Grosimea slăninei dorsale

mm 26,7 27,1 (50,0-27,1)= 22,9, care se înmulţeşte cu:

10 la toate rasele 229

Procentul de carne în carcasă (cu os)

% 66,8 64,8 - 2 la toate rasele 129

TOTAL puncte x x x 1.533

Rezultatele testării după performanţele proprii constituie baza de calcul a testării după descendenţi; datele înregistrate, corectate şi transformate se vor grupa pe reproducători (scroafe şi vieri). De asemenea, datele se valorifică pentru încadrarea în clasele parţiale şi apoi la stabilirea clasei generale în bonitarea suinelor, precum şi pentru calcularea preţului de livrare a reproducătorilor. Estimarea valorii de amelioarare (A) şi ierarhizarea indivizilor pentru fiecare însuşire se face în funcţie de performanţele proprii (P) exprimate ca abatere de la media contemporanilor (Pc), după formula: A = h2 x (P-Pc) De exemplu, dacă performanţa medie a seriei de testare pentru sporul mediu zilnic este de 500 g, iar a individului de 585 g şi valoarea lui h2 de 0,3, atunci: A = 0,3(585-500)= 25,5 g, adică din superioritatea de 85 g a individului se estimează că 25,5 se transmite în generaţii succesive la descendenţi. Deci, pe generaţie, ne aşteptăm la un spor mediu zilnic de 525,5 g. Cu privire la prioada de testare, unii autori indică reducerea acesteia până la 61 de zile, atât în scopul luării unei decizii mai de timpuriu cât şi a măririi numărului de indivizi testaţi pe acelaşi spaţiu. Din punct de vedere fiziologic, această reducere de timp vine în favoara instalarii stării de reproducător a indivizilor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

118

Testarea după descendenţi (progeny testing)

Testarea după descendenţi a fost introdusă pentru prima dată în Danemarca. În jurul anului 1890 s-au elaborat, în această ţară, primele instrucţiuni pentru controlul descendenţei la suinele din rasa Landrace, iar în anul 1898 s-a dat în exploatare prima staţie de testare, urmând ca în anul 1908 să funcţioneze trei asemenea staţii. Este metoda cea mai precisă pentru aprecierea valorii de ameliorare a scroafelor şi vierilor, fiind obligatorie pentru fermele de elită în efective reduse (sistem gospodăresc), precum şi pentru complexele de selecţie, deci pentru toate unităţile din vârful piramidei de ameliorare (sau din treapta I). Sistemul practicat în Danemarca, potrivit căruia, pentru fiecare vier în testare se utilizează datele furnizate de către 16 descendenţi proveniţi de la 4 scroafe neînrudite, a mărit considerabil efectul metodei. În general, controlul producţiei se efectua între greutăţile vii de 30-90 kg; perioada corespunzătoare producerii de carcase pentru producţia de bacon. La aceasta au mai contribuit şi alte elemente, cum ar fi: concentrarea efortului pe o singură rasă (Landrace), numărul limitat de ferme de selecţie (cca. 260), testarea intensivă în aceste unităţi, însuşirea clară a direcţiilor selecţiei, severitatea controlului, existenţa în reţea a unui personal competent şi perseverent, precum şi asigurarea cu reproducători buni în condiţii economice avantajoase. În ţara noastră, testarea suinelor a demarat în anul 1958 la Staţiunea zoothnică experimentală Dulbanu-Creţu. Iniţial lotul de descendenţă prin care se controla un reproducător era constituit din doi produşi ai unei fătări (o femelă şi un mascul castrat) ce se trimiteau de către fermele de selecţie la staţiunea de testare şi care se controlau în grup. Aprecierea se făcea pe baza mediei rezultatelor acestora privind consumul de furaje pentru realizarea a 1 kg spor de creştere în greutate vie şi sporul mediu zilnic. Ulterior, s-au luat în control 4 indivizi dintr-un lot de fătare (2 femele şi 2 masculi castraţi), care se urmăreau individual în boxe separate, fiecare constituind o repetiţie pentru ceilalţi. În prezent, testarea după descendenţi se execută la toţi indivizii aparţinători scroafei sau vierului intraţi în controlul oficial de producţie, după o tehnică apropiată de majoritatea ţărilor bune crescătoare de suine. Pentru testarea după descendenţi a scroafelor şi a vierilor se folosesc datele înregistate la testarea după performanţele proprii a produşilor din lotul de fătare ale acestora. Prin urmare, datele descendenţilor vor fi grupate pe scroafe sau pe vieri, după cum se preconizează testarea.

Testarea după descendenţi la scroafe

Rezultatul testării după descendenţi la scroafe se exprimă prin indicele de testare, care rezultă din diferenţele de selecţie înregistrate între performanţa medie a seriei (lunare) de testare şi scroafa în studiu, pentru fiecare din însuşirile urmărite în testul performanţelor proprii. Performanţa medie a lotului scroafei se determină calculându-se media aritmetică pentru fiecare însuşire urmărită (spor mediu zilnic, consum specific de furaje, grosimea medie a statului de slănină dorsală corectat şi proporţia de carne în carcasă corectat).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

119

Performanţa mediei seriei (lunare) se stabileşte prin calcularea mediei -mediilor tuturor loturilor care au încheiat controlul performanţelor proprii în luna respectivă, pentru fiecare însuşire urmărită. Prin urmare, se aplică o comparare a contemporanilor, diminuându-se astfel influenţa sezonului asupra rezultatelor testării. Calculându-se media performanţelor seriei lunare şi media performanţelor lotului scroafei ce urmează a fi testată, se stabilesc diferenţele în plus sau în minus pentru fiecare însuşire urmărită, care apoi se înmulţesc cu un coeficient (în funcţie de importanţa însuşirii), ţinându-se seama de regula semnelor (tabelul 28).

Tabelul 28

Calcularea indicelui de testare după descendenţi la scroafe

Valoare medie înregistrată la: lotul de descen- denţi al scroafei seria de testare Însuşirile

considerate deter-minată

corec- tată

deter- minată

corec-tată

Diferenţa faţă de media seriei

lunare (S)

Coeficient de calcul

Punctaj realizat

Spor mediu zilnic (g) 479 - 470 - +9 +20 +180

Consum specific (kg) 3,14 - 2,84 - +0,3 -1000 -300

Grosimea slăninei (mm)

21,6 22,2 20,4 21,2 +1,0 -100 -100

Proporţia de carne (%) 74 73,6 69,7 69,2 +4,4 +100 +440

Punctaj realizat x x x x x x +220

Se consideră scroafe testate după descendenţi acelea care realizează un indice de testare pozitiv, adică se situează deasupra mediei lunare de testare. Din exemplu de mai sus rezultă că, scroafa a fost declarată reuşită după descendenţi, înregistrând un indice de testare pozitiv, de +220 puncte. Tehnica de lucru se va prezenta la lucrările practice.

Testarea după descendenţi la vieri

Stabilirea valorii de ameliorare după testul descendenţilor la vieri are un grad de precizie ridicat, însă datele ne parvin relativ târziu. Testarea se bazează pe calcularea indicelui de testare, care se stabileşte pe baza performanţelor produşilor proveniţi de la loturile scroafelor partenere. Scroafele partenere sunt considerate cele care au fost însămânţate în primele 8 săptămâni de folosire la montă a vierilor în cauză. Numărul minim este de 4 scroafe, care trebuie să fie neînrudite între ele (când sunt 2 scroafe surori se prelucrează datele celei mai bune). Pentru calcularea indicelui de testare la vieri se utilizează 2 valori medii şi anume: - media seriilor lunare; - media loturilor scroafelor partenere, pentru fiecare însuşire.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

120

Media seriilor lunare Deoarece datele provenite de la scroafele partenere se desfăşoară pe parcursul a 2-3 luni, corespunzătorare a 2-3 serii lunare, trebuie să se calculeze media acestora pentru fiecare însuşire urmărită. Aceasta se obţine prin împărţirea sumei valorilor medii pentru cele 2-3 serii lunare de testare la un număr total de loturi participante (din care au făcut parte şi scroafele partenere). Aşa de exemplu, pentru sporul mediu zilnic, se prezintă în tabelul 23 un model de calculare.

Tabelul 29

Calcularea mediei seriei lunare pentru sporul mediu zilnic

Luna calendaristică Numărul de loturi

participante Sporul mediu zilnic şi calculaţiile

Iunie 28 519(28x519=14,532) Iulie 26 534(26x534=13,884) August 37 512(37x521=19,277) Media seriei lunare 91 524(47,693:91=524)

În mod identic se procedează şi pentru celelalte însuşiri urmărite (consumul specific de hrană, grosimea medie a stratului de slănină dorsală şi proporţia de carne în carcasă) cu specificarea că la ultimele două însuşiri se iau în calcul valorile corectate, faţă de greutatea de referinţă, de 90 kg. Prin urmare se calculează media mediilor seriilor lunare pentru fiecare însuşire.

Media loturilor scroafelor partenere

Aceasta se calculează făcându-se media aritmetică la fiecare însuşire în parte pentru scroafele partenere ale vierului. Se calculează apoi diferenţa de selecţie (diferenţa dintre media seriilor lunare şi media loturilor scroafelor partenere), iar pentru fiecare însuşire, prin înmulţirea cu coeficienţi dinainte stabiliţi, ţinându-se seama de regula semnelor. Punctajul total rezultă din însumarea punctajelor pentru fiecare însuşire, ţinându-se seama, de asemenea, de regula semnelor. Indicele de testare după descendenţi la vieri se calculează prin înmulţirea punctajului total cu valoarea numărului efectiv de loturi-produşi (W) ai scroa- felor partenere, după formula:

W= l x p

l p+, în care:

l - numărul de loturi ale scroafelor partenere; p - numărul mediu de produşi care au încheiat testul performanţelor proprii Cu cât un vier este apreciat după mai multe scroafe partenere şi cu cât în aceste loturi au fost mai mulţi indivizi (care au încheiat testul performanţelor proprii) cu atât creşte gradul de certitudine a valorii de ameliorare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

121

Valoarea indicelui de testare exprimă valoarea de ameliorare şi ajută la ierarhizarea vieruşilor testaţi. Se numesc vieri testaţi cei care înregistrează un indice de testare pozitiv (cu semnul +) ceea ce dă dreptul la înscrierea în registrele genealogice (teritoriale sau republicane). În anexa 1 se prezintă un model de "Fişă de testare pentru vieri". Scrofiţele acceptate la reproducţie se apreciază în continuare după performanţele de reproducţie la prima fătare (criterii de clasificare), iar vieruşii reţinuţi se apreciază după capacitatea de reproducţie din primele 8-12 săptămâni de activitate.

6.1.5. Selecţia suinelor prin clasare (bonitare)

Aprecierea prin clasare a tineretului, sau a reproducătorilor în activitate, se bazează pe rezultatele testărilor şi analizarea ascendenţilor, având ca scop ierarhizarea lor după valoarea de ameliorare (datele fiind utilizate ulterior şi pentru stabilirea preţurilor de vânzare-cumpărare). Acţiunea se face numai la animalele intrate în controlul oficial de producţie, prin grija Oficiilor judeţene de reproducţie şi selecţie a animalelor. Unităţile cuprinse în controlul oficial sunt obligate să respecte măsurile impuse pentru specificul acestei acţiuni şi care se prezintă pe larg la lucrările practice. Aprecierea se desfăşoară în două etape; în prima etapă se ţine seama de criteriile de calificare sau preselecţie, iar în a doua de cele de clasificare.

- Criteriile de calificare

Încadrarea în cele trei categorii de calificare se referă atât la performanţele indivizilor cât şi ale părinţilor, animalele fiind admise sau eliminate atât din programul de control oficial al producţiei cât şi din lucrările de selecţie şi testare. În primul rând se depistează indivizii cu anomalii congenitale (12 anomalii mai importante), care constituie motiv de eliminare, atât pentru părinţi cât şi pentru întregul lot de fătare. În al doilea rând se studiază încadrarea scrofiţelor în cerinţele minime de admitere, în funcţie de grupa de rase, cu privire la vârsta primei monte fecunde, iar la prima fătare se analizează prolificitatea şi capacitatea de alăptare. În al treilea rând se analizează performanţele minime ale indivizilor şi ale lotului destinat testării, prin încadrarea greutăţii individuale la vârsta de 91 zile, precum şi prin numărul de animale din lot la intrarea şi ieşirea din testare. La vârsta de 64 zile se poate aplica şi testul halotan. Neîncadrarea în aceste baremuri sau cerinţe minime, constituie motiv de eliminare din acţiunea de control oficial de producţie şi deci din bonitare.

- Criterii de clasificare

Servesc la încadrarea suinelor în clase parţiale şi pe baza acestora în clase generale, care sunt: Record, Elită, Clasa I şi Clasa a II-a (numai pentru scrofiţe). Vierii şi scroafele declarate reuşite în acţiunea de testare după descendenţi sunt încadrate la clasa "Testaţi", fără a se mai lua în considerare clasele parţiale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

122

UNITATEA ____________________ Nr.matricol 103-034 FERMA _______________________ Rasa Landrace FIŞA DE TESTARE VIERI 1 LOT 09.VI.1989 Data încheierii testării ultimului lot = 11.VIII.1989

Luna de

Nr.loturi

Nr.matr.

Spor mediu (g)

Consum furaje pentru 1kg spor (kg)

Grosimea medie a slăninei dorsale (mm)

Proporţia de carne în carcasă (%)

Număr produşi testaţi

testare scroafă X ∑ X ∑

X corectată

∑ X

corectată ∑ Perform.

proprii Sacri- ficaţi

VI 28 519 14532 3.05 85.40 23.8 666.40 66.2 1787.4 27 VII 26 534 13884 2.96 76.96 22.3 579.80 70.3 1616.9 23 VIII 37 521 19277 2.98 110.26 21.3 788.10 70.3 2530.8 36

TOTAL ŞI MEDII 91 524 47693 2.99 272.62 22.3 2034.30 69.0 5935.1 86

VI 101-015 525 2.96 24.1 78.4 7 VI 106-100 485 2.98 20.0 72.3 7 VI 032-080 582 2.91 20.21 68.5 9 VII 106-098 586 2.82 21.7 70.7 8 VII 005-041 522 2.97 22.1 67.6 7 VII 009-025 460 3.41 22.5 71.1 8 VIII 026-011 554 2.80 21.8 75.1 8 VIII 011-538 538 2.92 20.7 71.6 7

61 : 8 = 7.6 Total şi medii 530 4252 2,97 23,77 21,6 173,1 72,0 576,3 p =7,6 Diferenţa de selecţie +6 -0,02 -0,7 +3,0 Punctaj P +120 +20 + 70 +300 P = 510 Indicele de testare (I)

I = P x W = +510 x 3,89 = + 1983 W l x p

l p+= 8 7 6

8 7 6x ,

,+= 3,89

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

123

Clasele parţiale sunt după: origine, ritmul de dezvoltare , calitatea cărnii şi după conformaţia corporală şi constituţie. De menţionat că, la ritmul de dezvoltare se include sporul mediu zilnic (de la naştere şi până la vârsta de 182 zile) şi consumul specific de furaje pe perioada testării, iar la calitatea cărnii intră grosimea medie a slăninei dorsale şi proporţia de carne în carcasă, care se determină la ieşirea din testare. Baremurile pentru încadrarea în clase a sporului mediu zilnic şi pentru grosimea medie corectată a slăninei dorsale sunt comunicate de către Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie sau prin calcularea abaterilor deviaţiei standard (s) faţă de medie. Tehnicile de încadrare şi de calculare se vor prezenta în detaliu la lucrările practice

Tabelul 30

Limitele în intervale ale deviaţiei standard (s) pentru încadrarea în clase

Sexul Record Elită Clasa I Clasa aII-a

Masculi mai mare de

X +1,30 s

între X +0,70 s şi X +1,29 s

între X +0,15 s şi X +0,69 s

Femele mai mare de

X +1,20 s

între X +0,65 s şi X +1,19 s

între X +0,10 s şi X +0,64 s

între X +0,50 s şi X +0,09 s

Clasa generală în care se încadrează animalul se stabileşte în funcţie de 3 sau 4 clase parţiale, ajutând la ierarhizarea reproducătorilor în funcţie de valoarea zootehnică şi dând dreptul la înscrierea în registrele genealogice în funcţie de anumite limite. De asemenea ajută la calcularea preţurilor de vânzare-cumpărare. În fermele de hibridare de pe lângă unităţile industriale se practică o selecţie masală sau de grup. Scopul funcţionării fermelor de hibridare este producerea de scrofiţe metise F1, de obicei între rasele Landrace (tata) şi Marele alb (mama). Avându-se în vedere că în aceste ferme se execută testarea în grup după performanţele proprii, clasele parţiale se stabilesc după o tehnologie aparte. Astfel, clasa parţială pentru origine se stabileşte interpolând clasele generale cele mai reduse ale părinţilor. Clasele parţiale pentru sporul mediu zilnic şi conformaţia corporală-constituţie se stabilesc luând în calcul mediile celor două însuşiri. Clasa generală se stabileşte prin interpolarea celor trei clase parţiale. Deci valoarea zootehnică este clasa generală a grupului de scrofiţe metise şi constituie baza pentru calcularea preţului de decontare între ferme, scrofiţele livrându-se în grup. 6.1.6. Creşterea suinelor în rasă curată

Rolul creşterii suinelor în rasă curată, sau pură, este obţinerea unui număr sporit de reproducători din aceeaşi rasă, alături de depistarea şi selecţia celor cu mare valoare de ameliorare. Această acţiune se desfăşoară în fermele de elită şi în unităţile de selecţie, care constituie baze solide pentru difuzarea progresului genetic în treptele inferioare ale piramidei ameliorării, cu finalizare în unităţile de producţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

124

În fermele de elită şi de selecţie se asigură condiţii de mediu optime punerii în evidenţă a potenţialului genetic obţinut prin acţiunile anterioare de ameliorare. Rezultatele ameliorării prin creşterea în rasă curată sunt mai puţin rapide, decât cele obţinute prin încrucişare, mai ales pentru însuşirile cu h2 reduse. În cadrul creşterii în rasă curată deosebim:

- creşterea neînrudită; - creşterea înrudită; - creşterea pe bază de linii.

- Creşterea neînrudită are ca scop menţinerea însuşirilor valoroase, mai ales când se practică împerecherile omogene. Împerecherile mai pot fi şi heterogene, însă reproducătorii trebuie să se încadreze în caracterele şi parametrii rasei respective. Ca urmare, gradul de heterozigoţie înregistrează o oarecare creştere, având ca rezultat ridicarea vigurozităţii descendenţei, cu influenţă pozitivă asupra indicatorilor de producţie, deci şi asupra rentabilităţii creşterii în rasă pură. Metoda se utilizează în fermele de elită şi în uniţile de selecţie. Pentru menţinerea stării de heterozigoţie, periodic se introduc în crescătorie reproducători proveniţi din alte unităţi (situate în vârful piramidei ameliorării), sau din import. - Creşterea înrudită se practică în unităţile speciale, situate în vârful piramidei ameliorării, în scopul consolidării unor însuşiri dorite, prin menţinerea înrudirii spre un reproducător excepţional, care a produs o descendenţă suficient de numeroasă şi confirmată ca valoroasă, denumit fondator de linie. Tehnica constă din împerecheri între descendenţii acestui reproducător, metoda folosindu-se şi pentru producerea de indivizi consangvini. Efectul împerecherilor consangvine este, în general, foarte pregnantă, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Efectele negative se datoresc depresiunii consangvine, afectând o serie de însuşiri la suine, cum ar fi: fecunditatea, prolificitatea, vitalitatea produşilor. Manifestarea efectelor negative este în strânsă legătură cu gradul de consangvinizare, cu durata şi momentul de aplicare, precum şi cu prezenţa genelor letale. Se apreciază că, frecvenţa genelor letale la suine consangvinizate este dublă faţă de cele neconsangvinizate (de 9,4% faţă de 4,4% - DONALD, citat de N. FARCAŞ -1974). Pentru o creştere de 10% a coeficientului de consangvinizare prolificitatea scade cu cca. 0,4 purcei/fătare. Alţi autori sesizează la indivizii consangvini existenţa organelor genitale mai puţin dezvoltate faţă de rasa curată, dar şi o structură proteică în sânge mai bună. Împerecherile înrudite se practică în multe ţări, dar conform unor programe speciale, constiutind puncte de plecare pentru formarea liniilor consangvinizate, baza producerii de porci hibrizi. Folosirea eficientă a liniilor consangvine pentru obţinerea porcilor hibrizi necesită studii şi teste de combinabilitate, aşa încât rezultatele de producţie să asigure o rentabilitate sporită. - Creşterea pe bază de linii constituie singura metodă care permite un ritm ceva mai rapid de ameliorare pentru creşterea în rasă curată. Prin această metodă, rasa capătat o structură mai heterogenă, populaţia fiind diferenţiată în linii distincte, evitându-se în felul acesta plafonarea îmbunătăţirii însuşirilor, diminuându-se şi din efectele negative ale consangvinizării.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

125

- Linia zootehnică se realizează prin aplicarea împerecherilor între animale înrudite printr-un strămoş comun, ce aparţine aceleaşi rase şi care este de obicei un mascul foarte valoros din punct de vedere zootehnic. În formarea liniei şi desfăşurarea acţiunii se disting trei etape: - în prima etapă se alege fondatorul de linie pe baza performanţelor superioare înregistrate şi pe capacitatea de a le transmite la urmaşi (deci verificat prin testări fenotipice şi genotipice); - în etapa a doua are loc, la descendenţi, consolidarea însuşirilor prin aplicarea de împerecheri înrudite (cu grade moderate sau reduse de înrudire), alături de asigurarea de condiţii ideale de alimentaţie şi întreţinere; - în a treia etapă se aplică o selecţie riguroasă, eliminându-se produşii care nu corespund, concomitent cu nominalizarea unui nou continuator al liniei. Dacă în 3-6 generaţii nu se depistează un continuator valoros, linia se stinge. În funcţie de ponderea sau de coeficientul de consangvinizare, liniile zootehnice pot fi: neconsangvinizate, moderat consangvinizate şi stabile genetic. - Liniile neconsangvinizate evoluează numai pe baza selecţiei şi a împerecherilor dirijate pentru a se evita consangvinizarea. Sunt deci populaţii, din cadrul unor rase, care se cresc izolat reproductiv, după un program bine stabilit. Pentru aceasta se prevede împărţirea efectivului matcă în cinci grupe de scroafe şi cinci grupe de vieri, ce sunt dirijate la montă succesiv (în funcţie de generaţie). Metoda se practică în unităţile de elită din vârful piramidei ameliorării. - Liniile moderat consangvinizate au ca scop menţinerea asemănării genetice a unei populaţii de suine cu un reproducător valoros, utilizându-se un coeficient de consangvinizare de până la 3%, concomitent cu selecţia severă a indivizilor din fiecare generaţie. - Liniile consangvinizate sunt populaţii de suine, reduse ca număr, la care coeficientul de consangvinizare depăşeşte 6% pe generaţie. Se apelează mai des la împerecherea între semifraţi şi semisurori (4-5 generaţii) şi mai rar între fraţi (2-3 generaţii). Importanţa liniilor consangvinizate constă nu în producţiile ca atare, ci în producţiile ce se vor realiza prin combinarea ulterioră a acestor linii. - Liniile stabile genetic sunt populaţii de suine nesupuse selecţiei şi consangvinizării, constituind populaţii de control necesare pentru compararea progresului genetic. Acestea constituie “rezerva de gene” provenind din populaţii sau rase cu mare rezistenţă la condiţiile de mediu şi la boli. Efectivele sunt reduse, uneori pe cale de dispariţie, cum ar fi rasa Stocli, porcul de Bazna, rasa Mangaliţa etc., recunoscute prin rezistenţa lor la boli şi condiţiile vitrege de mediu.

6.2. Ameliorarea prin încrucişare

Ameliorarea prin încrucişare constituie mijlocul cel mai rapid şi eficient de îmbunătăţire a însuşirilor dorite la populaţiile de suine, în urma căreia, la metişi sau la hibrizi, se manifestă intens fenomenul de heterozis, sau de vigoare hibridă. În cadrul ameliorării suinelor prin încrucişare, deosebim: - încrucişări în scopul ameliorării raselor; - încrucişări de producţie (sau în scopuri economice).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

126

6.2.1. Încrucişări în scopul ameliorarii raselor de suine

În această categorie intră încrucişările de infuzie, de absorbţie şi pentru formarea de rase noi. - Încrucişarea de infuzie Prin acest tip de încrucişare se urmăreşte îmbunătăţirea mai rapidă a unor însuşiri dorite, sau corectarea unor defecte şi nu transformarea radicală a rasei de ameliorat. Constă în împerecherea femelelor dintr-o rasă de ameliorat (R1), cu masculi dintr-o rasă amelioratoare (R2), efectuată o singură dată, după care produşii metişi F1 (de regulă femelele) sunt dirijate la reproducţie în cadrul rasei de ameliorat. În fiecare generaţie trebuie să se aplice o selecţie severă în direcţia scopului urmărit, fel în care se îmbogăţeşte genofondul rasei. La noi în ţară s-a practicat la ameliorarea rasei Bazna cu masculi din rasele Wessex şi Sattelschwein, iar la suinele Alb de Ruşeţu cu masculi din rasele Landrace şi Yorkshire.

- Încrucişarea de absorbţie (sau de transformare) se foloseşte pentru transformarea

radicală a unei rase mai puţin valoroasă, sau primitivă. Metoda constă din împerecherea scroafelor din rasa puţin valoroasă (R1) cu vieri din rasa aleasă pentru ameliorare (R2). În generaţiile următoare scrofiţele metise F1 sunt împerecheate din nou cu vieri din rasa amelioratoare (timp de 4-5 generaţii), după care metişii se împerechează între ei. În final se ajunge la absorbţia rasei de ameliorat de către rasa amelioratoare, la manifestarea pregnantă a însuşirilor rasei amelioratoare. - Încrucişarea pentru formarea de rase noi se aplică numai în unităţile speciale, de obicei din vârful piramidei ameliorării, când rasele existente nu mai satisfac exigenţele de producţie şi economice şi când după aplicarea încrucişărilor descrise anterior nu s-au obţinut rezultatele scontate.

Fig. 41 Schema `ncruci[\rii de infuzie Fig. 42. Schema `ncruci[\rii de absorb]ie

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

127

Schemele de încrucişare se studiază din toate punctele de vedere, punându-se bază pe caracteristicile fenotipice şi genotipice ale raselor parentale, corelându-se cu scopul urmărit şi cu realităţile din teren. Încrucişarea pentru formarea de rase noi, se face în prezent pe baza unor studii citogenetice amănunţite, a cunoaşterii filogeniei raselor etc, luându-se în consideraţie însuşirile prin care rasele parentale excelează, precum şi în ce condiţii de mediu se presupune a fi exploatată rasa nouă. . În acest sens, se pot utiliza 2 sau 3 rase, eşalonate pe etape, cu indicarea strictă a sexului introdus în schema de încrucişare şi uneori a liniei specializate din cadrul rasei.

Durata creării unui nou tip de suine este relativ scurtă, de 8-10 ani, timp în care, pe lângă încrucişările stabilite, se face o severă selecţie în direcţia dorită, alături de creşterea dirijată a tineretului (folosirea unei alimentaţii stimulatoare şi utilizarea de sisteme de întreţinere ideale). La formarea unei rase noi se stabileşte un program general, dar şi unul de detaliu, precizându-se cel puţin 5 unităţi de pornire, din diferite regiuni sau zone, care să utilizeze aceleaşi scheme de încrucişare ale reproducătorilor, apoi alegerea şi nominalizarea acestora, pe sexe, ce trebuiesc apoi utilizaţi la împerecherile următoare, deci pentru a se preveni consangvinizarea descendenţei în primele secvenţe ale acţiunii.

În unele situaţii se foloseşte şi consangvinizarea pentru consolidarea însuşirilor obţinute, dar cu foarte mare atenţie şi în condiţii sever controlate Din încrucişările simple, urmate de selecţie şi susţinute de creşterea dirijată (condiţii speciale de alimentaţie), s-au format rasele Landrace în Danemarca şi Edellschwein în Germania, ambele având la bază rasa Marele alb din Anglia. Sunt şi cazuri când se utilizează mai multe rase, uneori chiar 5-8 rase, şi chiar unele linii consangvine din cadrul acestora. 6.2.2. Încrucişările de producţie (în scopuri economice imediate)

Prin aceste încrucişări se urmăreşte satisfacerea imediată a unor cerinţe economice, produşii obţinuţi fiind valorificaţi, în final, prin sacrificare.

Însuşirile productive se îmbunătăţesc imediat datorită manifestărilor fenomenului de heterozis, mai cu seamă la însuşirile de creştere şi de îngrăşare (cu h2 ridicat). Cele mai utilizate încrucişări în scopuri economice imediate sunt:

- încrucişarea industrială (simplă); - încrucişarea de întoarcere; - încrucişarea alternativă; - încrucişarea de rotaţie; - încrucişarea statică, între 3 sau 4 rase.

În cele ce urmează se vor trata numai încrucişarea industrială (simplă) şi cea statică între 3 sau 4 rase, care se practică cel mai adesea în unităţile din ţara noastră. - Încrucişarea industrială simplă Acest tip de încrucişare se mai numeşte şi de "primă generaţie" şi constă din împerecherea unui mascul dintr-o rasă pură cu o femelă dintr-o altă rasă, iar descendenţii F1 sunt dirijaţi în totalitate la tăiere pentru carne.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

128

Pentru obţinerea unor rezultate bune, în urma acestei încrucişări, se indică împerecherea scroafelor cu însuşiri materne foarte bune cu vieri care posedă însuşiri paterne, de asemenea foarte bune (în privinţa precocităţii şi a calităţii carcasei). De exemplu, pentru ţara noastră este indicată încrucişarea scroafelor din rasa Marele alb cu vieri din rasa Landrace, sau Duroc. În urma aplicării acestei încrucişări, fenomenul de heterozis se manifestă la maximum, dar numai pentru însuşirile legate de dezvoltarea purceilor metişi din prima generaţie, de valorificarea hranei şi de reducerea pierderilor. Prolificitatea scroafelor nu este influenţată de heterozis, deoarece acestea sunt în permanenţă în "rasă pură". În cazul încrucişării raselor Marele alb cu Landrace, la metişi s-a înregistrat, la înţărcare, faţă de rasa Marele alb, o greutate mai mare de cca. 20%, iar pe perioada îngrăşării sporul mediu zilnic a fost mai ridicat cu 8-10%, în condiţiile în care şi consumul specific de hrană s-a redus cu 10-15% (ARIŞANU,I. 1980) În experienţele efectuate în Republica Moldova, JUSKO, V.G. (1968) arată că greutatea purceilor la înţărcare a fost mai mare la metişii Marele alb x Landrace, faţă de rasele parentale, cu 13,4-21,9%. La sacrificarea porcilor randamentul a fost mai ridicat cu 2,44-2,86%, lungimea mare a carcasei cu 2,6-2,8%, iar suprafaţa ochiului muşchiului cu 5,3-11,0%. Proporţia de carne în carcasă a fost mai mare cu 5-7%, dar numai faţă de Marele alb. KROES, V. (1969), practicând împerecheri între scroafele din rasa Landrace cu vieri Marele alb, demonstrează superioritatea rezultatelor la metişii de primă generaţie (simpli) faţă de rasa pură (Landrace), dar numai cu privire la numărul şi greutatea purceilor la diferite vârste (tabelul 31), deoarece aceste însuşiri posedă h2 medii şi mari.

Tabelul 31 Rezultatele înregistrate la încrucişarea scroafelor Landrace cu vieri Marele alb

(după Kroes, V. 1969)

Specificare Landrace Metişi F1 (Landrace x Marele alb)

Greutatea lotului la fătare (kg) 14,20 15,95 Nr.purcei la 42 zile 8,59 9,71 Greutatea medie la 56 zile (kg) 14,22 14,88 Greutatea lotului la înţărcare (56 zile,kg) 122,15 144,50

În ceea ce priveşte influenţa sexului unei rase asupra rezultatelor înregistrate la metişi, se demonstrează că vierul influenţează mai mult calitatatea carcasei (GRUDOV, D. 1967). ALEXANDROV, B.V. (1966) mai adaugă la influenţa sexului şi pe cea a greutăţii corporale (deci şi a vârstei) la care se face sacrificarea metişilor. Acesta găseşte că, până la 80 kg, calitatea carasei este mai bună la metişii obţinuţi din tată Landrace cu mamă Marele alb (tabelul 32), atât faţă de rasele paternale, cât şi faţă de cei dintre tată Marele alb şi mamă Landrace.

Încrucişarea industrială simplă nu foloseşte decât parţial posibilităţile create, deoarece manifestarea heterozisului la nivelul însuşirilor de reproducţie nu sunt exploatate, toţi producţii fiind sacrificaţi pentru carne.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

129

Tabelul 32 Rezultatele înregistrate la încrucişarea industrială simplă

(ALEXANDROV, B.V. 1966)

Specificare Marele alb (MA)

MA x L L x MA Landrace

(L) 1. Valori înregistrate la 80 kg

- Proporţia de carne (%) 60,3 63,6 69,1 66,0 - Proporţia de grăsime(%) 25,3 21,3 16,5 18,5 - Proporţia de oase (%) 14,4 15,1 14,4 15,6

2. Valori înregistrate la 100 kg - Proporţia de carne (%) 58,1 59,5 63,2 64,2 - Proporţia de grăsime (%) 29,5 28,1 24,5 23,1 - Proporţia de oase (%) 12,4 12,4 12,3 12,7

- Încrucişarea statică între trei sau patru rase Acest tip de încrucişare mai este denumi şi industrială complexă (între 3 sau 4 rase), prezentând un mare interes pentru fermele de producţie din cadrul unităţilor industriale şi chiar pentru gospodăriile populaţiei. Rezultatele finale depind de schema de încrucişare aplicată, care trebuie să fie în concordanţă cu condiţiile concrete din unitate şi de nivelul atins în ameliorarea însuşirilor la rasele utilizate. Combinarea optimă a însuşirilor de reproducţie cu cele de producţie constituie garanţia succesului şi se realizează cu precădere prin încrucişarea raselor din grupa "maternă" cu cele din grupa "paternă".

Pentru eficientizarea acestei acţiuni de ameliorare se apelează la încrucişări în două etape, sau generaţii.

- În prima generaţie trebuie să se încrucişeze două rase materne, care excelează prin prolificitate şi capacitatea de alăptare, în scopul obţinerii de scrofiţe metise F1. Cele mai bune rezultate au fost şi sunt oferite de combinaţia Marele alb (scroafe) cu Landrace (vieri), sau Marele alb (scroafe) cu Yorkshire (vieri). Utilizarea scroafelor din rasa Marele alb ca mame, se justifică prin rezistenţa organică mai mare a acestei rase, inclusiv prin specificul alimentaţiei. Încrucişările se execută în fermele de hibridare de pe lângă marile complexe industriale, sau în unităţile zonale, în funcţie de necesităţi. De menţionat că, pentru etapa următoare se vor reţine pentru reproducţie numai femelele metise; masculii castraţi şi femelele declasate vor fi îngrăşate şi dirijate la tăiere. Pe această linie, STEOPAN, E. (1982) a efectuat o experienţă în care demonstrează că prolificitatea şi greutatea metişilor la diferite vârste sunt influenţate mai mult de tipul metisării decât de condiţiile de mediu, care constituie un argument în plus pentru încrucişarea dintre rasele Marele alb şi Landrace pentru obţinerea de scrofiţe metise F1 (tabelul 33).

Din cercetările mai recente efectuate în ţara noastră, pe populaţii din rasele Marele alb şi Landrace, în care s-au analizat şi efectele încrucişării în funcţie de sexul mamei, s-a constatat că unele performanţe (prolificitate şi greutatea lotului la naştere) sunt superioare când mamele aparţin rasei Landrace şi tatăl rasei Marele alb (s-a utilizat modelul de calcul precizat de WILLHALM, 1963).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

130

Tabelul 33

Rezultatele înregistrate la scroafele metise faţă de rasele paternale

Greutatea medie corporală (kg) la: Rasa sau metisul Prolificitate naştere 21 zile 30 zile 60 zile

Marele alb (MA) 10,73 1,361 4,403 6,148 11,980 Landrace (L) 10,37 1,060 4,400 5,950 11,350 F1 (MA x L) 10,83 1,380 4,574 6,488 12,987

În scopul creşterii numărului de produşi pe scroafă au fost iniţiate experimentări de valorificare a potenţialului superior sub aspectul performanţelor de reproducţie a unor rase originare din China (BOLEL şI LEGAUTL, 1982), printre care şi varietatea Meishan. Scroafele din această varietate se caracterizează prin prolificitatea foarte mare (cca. 18 purcei/fătare) şi maturitate sexuală precoce. Prin încrucişările efectuate între scroafe Meishan şi vierii din rasele Marele alb sau Landrace s-au obţinut rezultate favorabile (tabelul 34), cu menţiunea că acestea au fost mai bune când s-a utilizat rasa Marele alb.

Tabelul 34

Rezultatele activităţii de reproducţie (după Legault, 1982)

Rasa şi metisul femelei Produşi total Purcei viabili Înţărcaţi Marele alb 11,1 10,2 9,2 Landrace 9,4 8,8 8,6 Meishan x Marele alb 13,8 13,2 11,4 Meishan x Landrace 13,5 12,1 11,0

Din analiza datelor din tabelul de mai sus se observă o creştere a prolificităţii la femele F1 cu 2,5-3,0 purcei, faţă de Marele alb şi Landrace. În viitor, se preconizează utilizarea acestora în încrucişări sistematice şi pentru realizarea de linii sintetice (este cazul liniei sintetice SEGHERS). ARIŞANU, I. (1980) sintetizând rezultatele mai multor experienţe ajunge la concluzia că încrucişarea industrială simplă, între rasele Marele alb şi Landrace, sporeşte prolificitatea cu 0,5-1,0 purcei pe fătare, măreşte capacitatea de alăptare a scroafelor metise cu 10-15%, iar greutatea purceilor la înţărcare depăşeşte rasele parentale cu până la 20%. La metişii îngrăşaţi, (masculii castraţi şi femelele declasate), sporul mediu zilnic a fost mai mare cu 8-10%, iar consumul specific de hrană mai redus cu 10-15%.

JUSKA, V.G. (1968) încrucişând rasele Marele alb cu Landrace constată, faţă de rasa Marele alb, creşterea prolificităţii cu 4,3-6,5%, a greutăţii purceilor la naştere cu 9,1-14,4%, a capacităţii de alăptare la scroafele metise cu 13,4-21,9%, etc, rezultate care confirmă cele susţinute anterior şi în condiţiile altor ţări. PULKRABEK, M. şi colab. (1978), efectuând încrucişări între principalele rase care se cresc în Republicile Cehă şi Slovacă, ajung la concluzia că fiecare rasă îşi imprimă la metişi însuşirile prin care excelează, deci sexul ar avea o influenţă mai redusă. Autorul

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

131

demonstrează că rasa Landrace imprimă prolificitate mare, capacitate de alăptare sporită şi calitate a caracasei, faţă de rasele care nu excelează prin aceste însuşiri.

Fig. 43 Încrucişarea statică între trei rase

- În generaţia a doua, scrofiţele metise F1 se vor împerechea cu vieri din grupa raselor "paterne", respectiv cu Duroc sau cu Hampshire, proveniţi numai din unităţile de selecţie, care excelează prin viteză mare de creştere, consum specific de hrană redus şi carcase de calitate superioară. Încrucişarea se efectuează direct în fermele de producţie din cadrul unităţilor industriale, sau în punctele zonale de producere a purceilor pentru gospodăriile populaţiei. Metişii trirasiali obţinuţi sunt destinaţi în totalitate sacrificării.

În viitor se vor lua în studiu şi rasele care valorifică bine şi furajele suculente pretabile creşterii în exploataţii cu efective reduse sau gospodăreşti, cum ar fi Edelschwein, Wessex etc. Rezultatele înregistrate la metişii trirasiali sunt superioare metişilor obţinuţi dintre două rase, ca urmare a cumulării efectului heterozis. Pe această linie, Harington, G. prezintă abaterile procentuale a performanţelor medii ale metişilor bi şi trirasiali, faţă de cele ale rasei curate considerată cu valoarea de 100% (tabelul 35). La metişii trirasiali performanţele sunt aproape dublate faţă de cei birasiali, justificând în felul acesta eforturile pentru încrucişarea statică între 3 rase de suine.

RASA LANDRACE RASA MARELE ALB

SCROFI}E METISE F1 VIERI DUROC

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

132

Tabelul 35 Superioritatea performanţelor metişilor, în comparaţie cu rasa curată (100%)

Procentul faţă de rasa curată Specificare două rase trei rase

Purcei fătaţi 4,04 8,62 Purcei viabili 11,22 20,19 Purcei înţărcaţi 5,87 36,22 Greutatea lotului la naştere 13,39 26,65 Greutatea lotului la înţărcare 24,84 60,76 Economia de furaje/kg spor 2,99 3,85 Reducerea duratei de îngrăşare (până la 100 kg) greutate vie 8,67 8,63

Într-o amplă lucrare de sinteză SELLER, P. (1970) scoate în evidenţă superioritatea rezultatelor înregistrate la metişii dintre trei rase, precum şi la cei dintre două rase, comparativ cu rasele parentale. Se pare că cel mai concludent indicator a fost greutatea lotului la vârsta de 6 luni, când metişii dintre 2 rase au fost mai grei cu 15-18%, pe când cei dintre 3 rase cu 25-28%, faţă de rasele parentale. NIKITCENKO, I.N. (1984) apreciază că cele mai bune rezultate în creşterea suinelor pentru carne se obţin prin încrucişarea liniilor specializate din cadrul unor rase diferite. Astfel, în cazul încrucişărilor dintre liniile specializate aparţinătoare la 3 rase, faţă de încrucişarea dintre 3 rase ca atare, prolificitatea a fost mai mare cu 2,0%, capacitatea de alăptare cu 5,7%, numărul de purcei înţărcaţi cu 6,6%, iar greutatea acestora la înţărcare cu 7,8%. În condiţiile creşterii cererii pentru carnea de porc cu puţină grăsime, MARIA STOICEA şi colab. (1975) recomandă folosirea ca vier terminal a unui metis (F1), obţinut dintre rasele Hampshire şi Piétrain împerecheat cu scroafele Landrace, deci trei rase care excelează prin calitatea carcasei (tabelul 36)

Tabelul 36 Rezultatele obţinute la metişii trirasiali specializaţi pentru calitatea carcasei

(MARIA STOICEA şi colab. 1975)

Specificare Landrace Metişii L x (HxP) Randamentul la sacrificare (la 100 kg-%) 77,70 79,60 Procentul de carne în carcasă (%) 63,70 67,20 Grosimea medie a slăninei dorsale (mm) 35,2 32,2 Raportul carne/grăsime 1,78 2,14 Suprafaţa ochiului muşchiului (cm2) 26,06 28,80 Lungimea carcasei (cm) 98,40 96,40

În ultimul timp, schemele de încrucişare pentru obţinerea metişilor industriali prevăd şi utilizarea de vieruşi metişi F1 obţinuţi între două rase paterne. Prin urmare, în fermele de producţie se efectuează încrucişarea între scroafele metise F1 (Landrace x Marele alb) cu vieri metişi F1 (Hampshire X Duroc), iar produşii tetrarasiali fiind destinaţi în totalitate la tăiere.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

133

Fig. 44 Încrucişarea statică între patru rase După HALMĂGEANU, P. şi colab. (1978) prolificitatea , în cazul acestei scheme, este de 10,22 purcei la o fătare, capacitatea de alăptare de 41,66 kg, iar numărul de purcei înţărcaţi de 8,92 pe scroafă. Sporul mediu zilnic, în perioada 91-182 de zile, a fost de 789 g, iar consumul specific de concentrate de numai 2,70 kg. La vârsta de 182 zile greutatea indivizilor din lotul unei scroafe a fost de 854 kg, din care au rezultat 499 kg carne, ce a conţinut 319 kg carne de calitate superioară. Randamentul la tăiere a fost de 78,74%, valoarea find depăşită de rasa Hampshire (79,15%). Proporţia de carne în carcasă a fost de 74,36%, fiind depăşită de aceeaşi rasă. Lungimea mare a carcasei a fost de 91,95 cm, fiind depăşită de rasa Landrace (97,10 cm). În ansamblu, utilizarea acestei scheme de încrucişare se justifică din plin, mai ales din punt de vedere economic. * * * Utilizarea încrucişărilor industriale simple sau complexe pentru obţinerea metişilor destinaţi tăierii sau pentru reproducţie, constituie o pârghie importantă în rentabilizarea unităţilor de creştere şi exploatare a suinelor. ARIEŞANU, I. (1980) sistematizează rezultatele înregistrate de mai mulţi autori, pe perioade relativ mari de timp, pe care le prezentăm în tabelul 37, ce justifică eforturile depuse în direcţia producerii de metişi la suine. De menţionat că, în aproape toate cazurile masculul a aparţinut primei rase din schemă, cu excepţia situaţiei F1 (MA x L) care se referă la femele.

Hampshire Duroc Marele alb Landrace

Vieru[i F1 (HxD) Scrofi]e metise F1 (MAxL)

Meti[i tetrarasiali

X X

X

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

134

Tabelul 37

Performanţele înregistrate în unele scheme de încrucişare (după Arieşanu şi colab. 1980)

Îcrucişarea practicată

Rasele participante Performanţele medii faţă de rasele parentale

0,5-1,0 mai mulţi purcei pe scroafă/an: 10-15% mai mare capacitate de alăptare; Între două

rase materne

MA x L sau L x MA 15-20% mai mare greutatea lotului de purcei la

înţărcare 8-10 % mai mare sporul mediu zilnic; Între două

rase paterne H x D sau H x L 10-15% mai redus consumul specific de hrană; 10-15% mai mare sporul mediu zilnic; 10-15% mai redus consumul specific de hrană;

Între trei sau patru rase

F1 (MA x L x H, sau cu metişi F1 (HxD), sau cu metişi F1 (HxL.B.) 10-15% mai multă carne în carcasă

6.2.3. Hibridarea la suine

Hibridarea la suine a fost încurajată mai mult din considerente economice, deoarece acţiunea constituie un important mijloc de sporire a producţiei de carne, în condiţii economice deosebit de avantajoase. Prin noţiunea de "hibrizi" se înţeleg produşii rezultaţi în urma încrucişării unor linii zootehnice (de obicei cansangvinizate) aparţinătoare unei rase sau la rase diferite.

Acţiunea a fost încurajată iniţial de rezultatele obţinute în producerea de hibrizi la porumb şi apoi în creşterea păsărilor pentru carne. Argumentele aduse în sprijinul hibridării sunt: - sporirea eficienţei selecţiei (a progresului genetic); - obţinerea de rezultate bune şi la însuşirile cu h2 redus; - asigurarea unei variaţii genetice reduse la liniile zootehnice, care apoi testate după capacitatea combinativă duc la obţinerea unei vigori hibride maxime. Prin urmare, producerea de porci hibrizi este precedată de formarea liniilor, pentru care se practică diferite tipuri de împerecheri, de la consangvinizare strânsă până la evitarea oricărei înrudiri.

Liniile consangvine reprezintă grupe de animale relativ homozigote obţinute prin dezmembrarea unei populaţii heterozigote, urmate obligatoriu de aplicarea consangvinizării. Utilizarea liniilor, în acţiunea de hibridare, este precedată obligatoriu de testarea capacităţii combinative, aşa încât efectul heterozis să se manifeste cu maximum de intensitate pentru însuşirea urmărită. Din acest punct de vedere, hibrizii obţinuţi sunt net superiori, prin performanţele de producţie, faţă de rezultatele ce se pot înregistra în creşterea în rasă curată şi faţă de cele înregistate la încrucişarea industrială simplă, sau complexă. Deşi metodele de formare a hibrizilor sunt uneori foarte complicate, implicând măsuri zootehnice şi organizatorice foarte stricte, se constată că un număr din ce în ce mai mare de firme din ţările bune crescătoare de suine, au trecut la această metodă de ameliorare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

135

6.2.3.1. Formarea liniilor consangvine

Liniile consangvine au fost formate iniţial în S.U.A., încă din anul 1920 şi au avut ca scop consolidarea unor însuşiri valoroase la urmaşi, prin ridicarea gradului de homozigoţie. Pentru început, planurile de împerechere au fost foarte rigide, ceea ce a determinat sterilitate, scăderea prolificităţii şi diminuarea considerabilă a vitalităţii produşilor. Cauza principală a fost efectul negativ al depresiunii consangvine, ce se manifestă la împerecherile înrudite. În urma cercetărilor efectuate de către KING (citat de M. DINU, 1993) s-a ajuns la concluzia că efectele depresiunii consangvine la suine, ca urmare a împerecherilor înrudite, sunt cele mai pregnante dintre toate animalele de fermă. Pentru o creştere cu 10% a procentului de consangvinizare (Fx) se reduce numărul de purcei fătaţi cu 1,5-2 animale, diminuându-se în continuare şi numărul purceilor la vârsta de 21 zile, precum şi la înţărcare, când pierderile cumulate pot depăşi 31%. Pentru atenuarea acestor efecte negative s-a trecut la un sistem mai flexibil de împerechere, unde gradul de consangvinitate a fost ajustat în funcţie de reacţia animalelor. Printre măsurile luate a fost şi împerecherea, într-o anumită etapă, a unui reproducător neînrudit, alături de o selecţie riguroasă în direcţia conformaţiei corporale şi a constituţiei descendenţilor. Folosirea consangvinizării la suine a dus la formarea, în S.U.A., a unor linii consangvine de mare importanţă, cum ar fi liniile consangvină "M" şi "Viola" din cadrul rasei Poland-China. Tehnica de formare constă, în primul rând, din alegerea unor reproducători valoroşi din cadrul populaţiei pentru însuşirea sau însuşirile urmărite, după care se trece la împerecherea înrudită a acestora, în vederea consolidării rezultatelor obţinute la un moment dat.

Trebuie menţionat că, la crearea liniilor consangvine coeficientul admis este de 0,3-0,4 sau mai puţin (de 0,15-0,25), deci împerecheri de cel puţin între semifraţi şi semisurori.

Liniile consangvine au fost utilizate cu succes la formarea de rase noi, aşa cum a fost linia "Minnesota I", care a stat la baza formării rasei Minnesota I (caz în care reproducătorul neîrudit a fost Tamworth 74-K). În general, performanţele liniilor consangvine sunt inferioare rasei curate neconsangvizate, însă prin încrucişarea lor, după testarea capacităţii combinative, rezultatele sunt excelente, în special pentru însuşirile cu h2 mare. În acest context, LASLEY (1972) arată că la hibrizii obţinuţi în urma încrucişării dintre trei linii consangvine s-au înregistrat performanţe superioare mediei liniilor consangvine (tabelul 38).

Prin urmare, o linie nu se selecţionează pentru performanţele sale, ci în scopul de a face să intre eficient în schema de încrucişare, la un anumit moment şi la un nivel optim, specificându-se şi sexul introdus (masculi sau femele).

Prin urmare, o linie nu se selecţionează pentru performanţele sale, ci în scopul de a face să intre eficient în schema de încrucişare, la un anumit moment şi la un nivel optim, specificându-se şi sexul introdus (masculi sau femele).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

136

Tabelul 38 Efectul hibridării între trei linii consangvine

Liniile consangvine din rasele: Media RezultateleSpecificare

Duroc Poland-China Landrace liniilor

consangvine la hibrizi

Prolificitate 7,59 7,61 8,67 7,87 9,94 Nr.purcei la 56 zile 5,26 4,57 6,15 5,31 8,39 Nr.purcei la 154 zile 4,77 4,16 5,45 4,79 8,06 Greutata medie la (kg): - naştere 1,42 1,58 1,39 1,45 1,47 - 56 zile 14,73 16,68 16,54 15,67 17,63 - 154 zile 72,77 75,73 72,43 73,42 86,93

Fig. 45 Schemele de formare a liniilor consangvine "M" (a) şi "Viola" (b) la rasa Poland-China

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

137

Fig. 46 Schema de formare a liniei Minnesota I

După formarea liniilor cosangvine se impune, în etapa a doua, selecţia intraliniară şi apoi selecţia interliniară, iar în ultima etapă se trece la combinarea acestora. - Selecţia intraliniară se referă la aplicarea unor măsuri de selecţie a materialului iniţial destinat formării unei linii, precum şi pe parcursul derulării acestei acţiuni, pe măsura creşterii coeficientului de consangvinizare. Se vor înlătura reproducătorii care posedă o conformaţie corporală necorespunzătoare, cei cu constituţie slăbită, cu rezultate slabe ale activităţii de reproducţie, precum şi indivizii cu anomalii congenitale. Pentru diminuarea efectului depresiunii consangvine se mai practică şi izolarea ecologică a indivizilor înrudiţi care sunt nominalizaţi pentru a intra în schema de împerechere. - Selecţia interliniară se referă la promovarea la reproducţie numai a indivizilor din cadrul mai multor linii consangvine, care excelează la însuşirile sau la însuşirea urmărită. Alegerea acestor linii se va face cu mută atenţie, punându-se accent pe indicatorii de reproucţie, pe cei de producţie, alături de condiţiile concrete din teren, în special, pe specificul alimentaţiei şi cererea ce carne cu puţină grăsime. - Combinarea liniilor consangvine este ultima etapă şi constă în încrucişarea celor mai valoroase linii apreciate prin selecţiile intra şi interliniare, care dau garanţia manifestării heterozisului cu maximum de intensitate la hibrizii obţinuţi.

În acest scop se experimentează toate combinaţiile posibile între linii, folosind ca formă paternă o linie, iar ca formă maternă celelalte linii, sau practicând împerecheri reciproce.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

138

6.2.3.2. Realizări în domeniul hibridării

În prezent, foarte multe firme din ţări cu tradiţie în creşterea suinelor îşi dispută întâietatea în producerea de porci hibrizi. Aceste firme se ocupă atât de producerea hibrizilor, cât şi de aplicarea în teren a programelor, asumându-şi răspunderea rentabilităţii unităţilor de producţie. În general, în producerea porcilor hibrizi se porneşte de la mai multe rase, precum şi de la mai multe linii consangvine, ce aparţin la diferite rase, în scopul producerii de scroafe hibride, care apoi se împerechează cu vieri dintr-o altă rasă, de obicei o "linie sintetică" (ce concentrează "gene pool"). De menţionat că, linia sintetică concentrează, în general, însuşirile paterne: ritm de dezvoltare accelerat, consum specific de hrană redus şi calitatea superioară a carcasei. Schema clasică poate fi considerată cea mai indicată de către C. GEHAN (1970) în care, pentru formarea scroafei hibride, se porneşte de la două linii consangvine, aparţinătoare la două rase şi care, în etapa a doua, se va împerechea cu vieri dintr-o linie sintetică. Mascul A x Femelă B (bunic) (bunică)

x

Fig. 47 Schema clasică de producere a porcilor hibrizi Prezentăm, în cele ce urmează, principalii hibrizi realizaţi la suine, mai întâi pe cei cu importanţă istorică, iar apoi pe cei obţinuţi prin diverse scheme de încrucişări, pornindu-se de la rase ca atare, apoi de la linii specializate în direcţia producţiei de carne şi chiar între linii consangvinizate din cadrul diferitelor rase. - Hibridul "HYPOR" a fost format de către firma "Euribrid" din Olanda, cu începere din anul 1958, fiind considerat cel mai vechi din Europa şi poate din lume. Hibridul a rezultat din încrucişarea a câte 4 linii consangvine specializate pentru producerea de scroafe şi vieri, obţinute la rândul lor în urma lucrărilor de ameliorare la cel puţin 20 de rase selecţionate din toată Europa.

Rasa sau Linia A(Landrace)

Rasa sau Linia B(Marele alb)

Rasa sau Linia C (sintetic\) ob]inut\ plecând de la rasele Pietrain, Hampshire, Landrace

Scroaf\ hibrid\ AB (mam\)

Porc hibrid (destinat

`ngr\[\rii)

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

139

Modul de formare a liniilor şi gradele de consangvinizare constituie secretul firmei. Se cunoaşte că, în ultima etapă, pentru obţinerea mamelor (P) s-au folosit liniile consangvine A,B,C şi D, iar pentru producerea taţilor (S), s-au utilizat liniile consangvine E,F,G şi H, conform schemei din fig.48. Hibrizii se caracterizau în anul 1960, prin sporul mediu zilnic ridicat, între 630-640 g (între greutăţile de 20-100 kg), consumul specific de hrană redus, între 2,9-3,3 kg şi carcase de calitate superioară. La greutatea de 100 kg, grosimea medie a stratului de slănină dorsală se situa între 28-31 mm, iar suprafaţa ochiului de muşchi Longissimus dorsi cca. 28 cm2. LINIA MATERNĂ LINIA PATERNĂ 4 linii consangvine (A, B, C, D) 4 linii consangvine (E, F, G, H) pentru producerea mamelor (P) pentru producerea taţilor (S) Caracterele pentru A, B, C şi D Caractere pentru E, F, G şi H - Fertilitate ridicată - Precocitate ridicată - Capacitate de alăptare mare - Consum de hrană redus - Temperament liniştit - Carcasă de calitate STRĂBUNICI A B C D E F G H BUNICI I K L M (se reţin numai ♀ ♂ ♀ ♂ ♀ şi ♂ P S

♀ ♂

Fig. 48 Schema de producere a hibridului "Hypor" Societatea "Euribrid" din Olanda arată că în ultimii ani, scroafele posedă o prolificitate de 20,69 purcei anual (media la 7 fătări considerate economice), iar sporul mediu zilnic la porcii graşi este de 718 g (între greutăţile corporale 23-105 kg). - Hibridul "CAMBOROUGH" a fost produs în Anglia şi provineau din încrucişarea raselor Marele alb cu Landrace (la care s-a utilizat şi o infuzie cu rasa Welsh). Rezultatele activităţii de reproducţie au fost: 10,5 purcei la o fătare, 9,5 purcei înţărcaţi şi 2,2 fătări pe an. Hibrizii obţinuţi, din aceste scroafe, au fost împerecheate cu o linie sintetică de vieri, ce se remarcau prin spor mediu zilnic foarte bun. În prezent, această acţiune este dirijată de către firma P.I.C., care utilizează la formarea liniilor materne şi scroafa Meishan pentru sporirea prolificităţii, obţinându-se un plus de 2-3 purcei la fătare. Scroafele metise sunt încrucişate, apoi cu linii sintetice de vieri, iar hibridul realizat este denumit PIC.

La vârsta de numai 155 zile hibrizii ating greutatea de 90 kg, iar la 180 zile de 120 kg, cu un consum specific de concentrate de 2,9 kg şi, respectiv, 3,5 kg. La aceleaşi greutăţi, grosimea medie a stratului de slănină dorsală a fost de 20 mm şi, respectiv, de 30 mm.

HIBRID

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

140

- Hibridul "COTSWOLD" a rezultat din încrucişarea a două linii consangvine (B şi C) din cadrul rasei Marele alb cu o linie sintetică (A). La formarea liniei sintetice A, au contribuit rasele: Marele alb (55%), Welsh ameliorat (25%), Wessex (10%), plus o infuzie cu rasa Lecombe. Femelele metise au prolificitatea de 10,5 purcei la o fătare, iar hibrizii ating, la vârsta de 180 zile, greutatea de 90 kg, cu un consum specific de numai 2,62 kg concentrate.

Fig.49 Schema de formare a hibridului "COTSWOLD" - Hibridul "SYKES" este produs de o firmă specializată în creşterea păsărilor din Anglia şi constă din încrucişarea masculilor din rasa Landrace cu femelele din rasa Wessex (a), iar scrofiţele F1 sunt împerecheate cu masculi din rasa Marele alb. În alte scheme mai noi (b), rasa Wessex a fost înlocuită cu rasa Hampshire.

Fig.50 Schema de formare a hibridului "Sykes"

Hibrizii ating, la vârsta de 190 zile, greutatea de 118 kg, cu un consum specific de concentrate de 3,7 kg. Procentul de carne ”slabă” din carcasă este de 43%.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

141

- Hibridul "SEGHERS U.K." este produs de către firma engleză Seghers hybrid U.K. L.T.D. şi care de fapt este o “linie sintetică” de vieri ce sunt utilizaţi pentru recoltarea materialului bilogic, cu care apoi se însămânţează artificial scroafele metise F1 (de regulă dintre rasele Landrace şi Marele alb), sau rasa Marele alb. Hibrizii obţinuţi în final posedă carcase de foarte bună calitate, aşa încât la ora actuală aceşti vieri sunt folosiţi în majoritatea ţărilor crescătoare de porci (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Franţa, Germania, Ungaria şi mai recent în România ,la S.C. "Agricola Interantional" S.A. Bacău). La noi în ţară cele mai bune rezultate s-au obţinut din încrucişările vierilor Seghers U.K.cu scroafe din rasa Marele alb, când numărul de purcei înţărcaţi a fost de 9,6 capete (la fătarea a III-a), capacitatea de alăptare de 44,6 kg, consumul specific de concentrate de 3,04 kg (pe perioada de 42 zile - finele îngrăşării), randamentul la sacrificare de 78,4%, iar proporţia de carne macră a fost de 58,1%, valori superioare faţă de toate combinaţiile (SxL sau SxD etc). Sporul mediu zilnic la porcii hibrizi obţinuţi din tată Seghers şi mamă Marele alb a fost de 475 g în perioada de 42-75 zile, de 682 g în perioada 75-182 zile şi de 883 g de la 6 luni până la greutatea de 100 kg (sacrificare). Se mai consemnează că rata rentabilităţii a fost cea mai mare (cu 19,7%) la această schemă de încrucişare (vieri Seghers şi scroafe Marele alb) faţă de toate celelalte. - Hibridul "PERHIB" a fost realizat la Institutul de cercetare şi producţie pentru creşterea porcinelor Periş, în perioada 1985-1987, rezultând din încrucişarea vierilor din Linia sintetică 345 Periş, cu scroafele metise F1 (Marele alb x Landrace). Hibrizii ating la vârsta de 205 zile greutatea de 102 kg, având carcase de calitate excelente. - Hibridul KA-HYB (hibridul de KAPOŞVAR) s-a format în Ungaria, din 5 grupe de rase sau linii câte 5 linii, a fiecare (total 25 de linii), după cum urmează: linia A din rasa Marele alb; linia B din rasa Landrace, tipul pentru bacon; linia C din rasa Landrace, tipul de şuncă; linia D din rasa Landrace, tipul general, cu însuşirile multilaterale şi linia E din rasa Hampshire, pentru robusteţe. Hibrizii au următoarele performanţe: 9,3 purcei la înţărcare, 780 g spor mediu zilnic în perioada de testare (30-100 kg), 3,0 kg concentrate/kg spor şi 47% proporţia de carne de calitate superioară în carcasă.

6.3. Principiile şi parametrii programului de ameliorare

a suinelor

6.3.1. Principiile programului de ameliorare

Activitatea de ameliorare a suinelor din ţara noastră intră în atribuţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, prin Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie şi este efectuată de către unităţile de selecţie şi producţie cuprinse într-o structură organizatorică raţională. În principal, se urmăreşte depistarea celor mai valoroase genotipuri şi concentrarea lor în nuclee de selecţie, unde sunt înmulţite şi apoi difuzate unităţilor de producţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

142

Principiile organizatorice ale programului de ameliorare sunt: - structurarea efectivului matcă din cadrul unităţilor componente "piramidei ameliorării"; - creşterea în rasă curată (inclusiv pe bază de linii); - utilizarea încrucişărilor în scopul valorificării fenomenului de heterozis şi de complementaritate între rase. Structurarea efectivului matcă în unităţile din cadrul piramidei ameliorării Unul din principiile organizatorice de bază ale programului de ameliorare este asigurarea unui circuit raţional şi eficient, concretizat prin ierarhizarea funcţională a unităţilor, imaginat prin "piramida ameliorării". În funcţie de valoarea biologică a animalelor, de metoda şi de tehnica de ameliorare, unităţile sunt grupate şi ierarhizate în 4 şi mai recent în 3 trepte. În general, efectivul matcă este format dintr-un număr redus de rase. Categoriile de unităţi din cadrul piramidei sunt: 1. Fermele de elită şi de testare; 2. Fermele de hibridare; 3. Unitatea de producţie. Stratificarea funcţională pe verticală a unităţilor de creştere a suinelor se materializează prin producerea în vârful piramidei a unui material biologic de mare valoare zootehnică şi difuzarea calităţii acestuia în unităţile din treptele inferioare. Treapta I - vârful piramidei, cuprinde fermele de elită şi complexele de selecţie şi testare, concentrând cele mai valoroase populaţii din rasele materne şi

paterne. Rolul lor este de a asigura reproducători testaţi pentru treptele inferioare. Progresul genetic realizat se difuzează către unităţile de producţie direct, prin vierii livraţi din rasele parentale şi indirect prin intermediul fermelor de hibridare simplă, care au primit scrofiţe din rasele materne. Efectivele de scroafe sunt între 200-500 capete, în cazul fermelor de elită (cu creştere în sistem gospodăresc), şi între 1500-1600 capete în cazul complexelor de selecţie şi testare (organizate pe rase şi ferme, fiecare cu 400-500 scroafe). În aceste unităţi se practică creşterea în rasă curată, se aplică monta şi se execută cercetări pentru depistarea şi izolarea celor mai buni genitori,

apelându-se la formarea de linii zootehnice. Aceste unităţi aparţin statului, iar efectivul matcă reprezintă 5% din matca totală a crescătoriilor de suine în rasă pură. Treapta a II-a cuprinde fermele de hibridare simplă şi face legătura între vârful şi baza piramidei ameliorării.

Fig. 51 Structura efectivului de matc\ pe principiu piramidei amelior\rii

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

143

Rolul este producerea de scrofiţe metise F1 între rasele materne, în general, după schema: Marele alb x Landrace (şi mai rar Marele alb x Yorkshire), pentru a fi livrate unităţilor din treapta a III-a. Mai recent, unele ferme produc şi livrează vieruşi metişi F1 între rasele paterne, după diverse scheme (Duroc x Hampshire sau Piétrain x Hampshire etc). În aceste unităţi este obligatorie testarea după performanţele proprii în grup a metişilor. Fermele aparţin marilor unităţi industriale, însă se preconizează şi funcţionarea lor zonală pentru a satisface cu reproducători punctele de producere a purceilor înţărcaţi, necesari gospodăriilor populaţiei pentru îngrăşare. Efectivul de scroafe din fermele de hibridare simplă, reprezintă cca. 15% din efectivul total din crescătorii. Înlocuirea mătcii se face cu reproducători din fermele de elită, sau din complexele de selecţie şi testare. Treapta a III-a cuprinde unităţile de producţie, care au ca sarcină producerea "porcului comercial", sau pentru tăiere. Unităţile de producţie aparţin statului, asociaţiilor de producţie şi gospodăriilor individuale. Efectivul matcă reprezintă cca. 80% din efectivul total al crescătoriilor de porcine. Matca este constituită din scroafe metise F1, iar vierii numai din rasă curată din grupa celor paterne (Duroc sau Hampshire). Proporţia de înlocuire anuală a femelelor este de 40%, iar a masculilor de cca. 50%. În unele ferme şi vierii aparţin metişilor F1, sau chiar liniilor sintetice. În aceste unităţi nu se fac testări * * *

Yorksire23,2 %

Landrace21,1 %

Marele alb43,1 %

Alte rase pentru metisari4,6 %

Duroc4%

Hampspire 4%

În concluzie, aplicarea programului de ameliorare trebuie să asigure o structură a efectivelor, constând din 92% metişi de diferite rase şi 8% rase pure. Dintre rasele pure, se prevede o creştere a celor de culoare albă în proporţie de 87,4%, iar a celor pigmentate 12,6%. Dintre rasele de culoare albă, Marele alb va avea o pondere de 43,1%, urmată de Yorkshire cu 23,1% şi apoi de Landrace cu 21,1%. Dintre rasele pigmentate, rasa Duroc şi Hampshire va deţine fiecare câte 4,0%, iar celelalte rase diferenţa de până la 4,6%.

Fig. 52 Structura efectivului de ras\ curat\

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

144

6.3.2. Parametrii programului de ameliorare

Parametrii programului de ameliorare sunt diferiţi de la o treaptă la alta şi de la o perioadă la alta, punându-se un accent deosebit pe intensitatea de selecţie. În cazul fermelor de elită şi în unităţile de selecţie intensitatea de selecţie va fi de 0,66% pentru vieruşi şi de 25% pentru femele. În fermele de hibridare intensitatea de selecţie la scrofiţe va fi de 70%. În general, parametrii programului de ameliorare vizează obiectivele urmărite în creşterea şi exploatarea suinelor din ţara noastră, şi anume: - scurtarea perioadei de la naştere la livrare la 180-210 zile; - mărirea cantităţii de carne livrată anual pe scroafă la 1550 kg; - mărirea proporţiei de carne (cu os) în carcasă la 68-70%; - îmbunătăţirea calităţii cărnii (frăgezime, capacitatea de reţinere a apei etc); - scăderea consumului specific de concentrate la 3,6-3,8 kg.

Fig. 53 Indicatorii tehnico-economici ai Programului de ameliorare la suine Obiectivele menţionate mai sus se vor îmbunătăţi în perioadele următoare, în funcţie de nivelul de ameliorare atins şi de condiţiile concrete din teren, mai ales cu privire la aprovizionarea cu furaje combinate produse de unităţi specializate sau obţinute cu ajutorul unor concentrate P.M.V., specifice fiecărei categorii de vârstă şi stare fiziologică. Cât priveşte construcţiile specifice creşterii suinelor, ţara noastră posedă o bază materială puternică, alături de specialişti competenţi.

- Spor mediu zilnic 600 g- 16 purcei `n]\rca]i pe cap scroaf\

M\rirea cantit\]ii de carne livrat\ anual pe scroaf\ la 1550 kg

M\rirea propor]iei de carne `n carcas\ la 68-70%

Scurtatea perioadei de la na[tere la livrare, la 180-210 zile

Calitatea c\rnii (fr\gezimea, perselare, culoare)

Sc\derea consumului de furgie pe kg spor la 3,6 kg

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

145

CAPITOLUL 7

ORGANIZAREA ŞI DESFAŞURAREA REPRODUCTIEI LA SUINE

Obţinerea de rezultate superioare în creşterea suinelor este condiţionată de cunoaşterea şi stăpânirea procesului de reproducţie, precum şi de aplicarea corectă a tehnologiilor de producţie în creşterea şi îngrăşarea tineretului. Reproducţia reprezintă punctul de plecare a întregului flux tehnologic de producţie, care contribuie la corelarea efectivelor de suine (pe categorii de vârstă, greutate corporală, stări fiziologice etc.), cu spaţiile de cazare din fiecare sector, concretînzându-se printr-o activitatea continuă, ritmică şi uniformă. Într-un studiu mai amplu efectuat de către WEBB, J. (1985) se precizează că cercetările actuale sunt dirijate în crearea porcului "ideal", care să răspundă, prin calităţile sale, la cererile de carne ale consumatorului corelate cu avantajele crescătorului. Avantajele crescătorului depind în mare măsură de activitatea de reproducţie care trebuie canalizată în următoarele direcţii: - maturitatea sexuală a femelelor să fie atinsă la vârste cât mai timpurii; - la maturitatea sexuală, reproducătorii (în special femelele) să posede o dezvoltare corporală relativ redusă: - prolificitatea să fie cât mai mare; - perioada de exploatare economică a reproducătorilor să fie cât mai extinsă. Procesul de reproducţie este influenţat de creşterea corespunzătoare a tineretului destinat acestui scop, de momentul introducerii la reproducţie, de întreţinerea şi exploatarea reproducătorilor, de tehnica de efectuare a însămânţărilor şi de înlăturarea cauzelor care afectează reproducţia. Creşterea corespunzătoare a tineretului de reproducţie se va trata la capitolul ce vizează tehnologia de creştere a suinelor, pe sectoarele de producţie.

7.1. Momentul introducerii la reproducţie a tineretului suin

La suine, ca de altfel la toate animalele de fermă, apare mai întâi starea fiziologică de pubertate, apoi maturitatea sexuală şi în final maturitatea corporală sau somatică. Pubertatea fiziologică la scrofiţe apare la vârsta de 5-6 luni, cu unele variaţii influenţate de gradul de ameliorare, de manifestarea heterozisului, de alimentaţie etc.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

146

Pubertatea fiziologică la vieruşi apare destul de timpuriu, la vârsta de 3,5-4 luni, când sperma este deja prezentă în testicule. După vârsta de 4 luni saltul poate fi însoţit de erecţie, însă primele ejaculări apar între vârstele de 5-8 luni. - Maturitatea sexuală, sau instinctul genezic, se manifestă odată cu intrarea în funcţie a gonadelor, deci când organismul este capabil să producă celule sexuale mature. În general, maturitatea sexuală, la actualele rase şi metişi de suine din ţara noastră, se instalează la vârsta de 6-7 luni, mai de timpuriu la scrofiţe şi ceva mai târziu la vieruşi. În mod practic, scrofiţele şi vieruşii se vor introduce la reproducţie ceva mai târziu faţă de momentul apariţiei maturităţii sexuale. Practica recomandă ca scrofiţele să fie dirijate la montă în al 2-lea sau al 3-lea ciclu de călduri, după instalarea maturităţii sexuale. Momentul normal de folosire la reproducţie poate fi asimilat şi cu momentul când animalele au atins 70-75% din dezvoltarea corporală a stadiului de adult. Vieruşii folosiţi prea de timpuriu la montă se epuizează repede, au o perioadă de exploatare scurtă şi dau spermă de calitate slabă. Scrofiţele fecundate prea devreme rămân nedezvoltate, produc purcei slab dezvoltaţi şi se reduce perioada de exploatare economică. Din punctul de vedere al vârstei şi al masei corporale se recomandă ca vieruşii din rasele actuale să se introducă la reproducţie la vârsta de 8-9 luni şi la greutatea de 120-130 kg. Scrofiţele din rasele actuale, se pot dirija la însămânţare la vârsta de 8 luni şi greutatea de 110-120 kg. Vieruşii şi scrofiţele din rasele mai puţin precoce se introduc la reproducţie cu 1-3 luni mai târziu şi cu 10-15 kg mai puţin. Depăşirea vârstei şi greutăţii coporale optime pentru introducerea la reproducţie nu se justifică economic, alături de manifestarea în continuare a căldurilor şterse, reducerea fecundităţii şi chiar a prolificităţii. În cazul în care scrofiţele se utilizează pentru o singură fătare, introducerea la montă se face mai devreme cu cca. 1 lună, acestea fiind dirijate apoi la recondiţionare şi în final la sacrificare (aspect tehnologic rar întâlnit). Factorii care influenţează momentul introducerii la montă sunt factori interni şi externi. Factorii interni sunt reflectaţi de apartenenţa la diferite rase, linii şi gradul de înrudire, care influenţează mai întâi pubertatea şi apoi maturitatea sexuală. Aşa de exemplu, scrofiţele din rasa Landrace pot atinge maturitatea sexuală la cca. 175 zile, cele din rasa Marele alb la cca. 210 zile, pe când cele din rasa Duroc la cca. 225 zile. Hibrizii ating maturitatea sexuală mai devreme decât rasele sau liniile parentale, iar reproducătorii din liniile consangvine mai târziu. Dintre factorii externi amintim: alimentaţia, microclimatul, sistemul de întreţinere, prezenţa sexului opus etc. Alimentaţia tineretului destinat reproducţiei are foarte mare importanţă prin nivelele optime de substanţe nutritive, precum şi prin tehnica furajării; rezultatele cele mai bune înregistrându-se la hrănirea restricţionată, dar stimulativă în perioada de pregătire pentru montă. Dintre factorii de microclimat cel mai important este temperatura din adăpost, care în general nu trebuie să depăşească anumite valori, cel puţin în perioada de pregătire pentru montă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

147

Mişcarea animalelor în padocuri exterioare şi prezenţa sexului opus în boxele alăturate stimulează apariţia ciclurilor estrale ovulatorii la scrofiţe.

7.2. Activitatea sexuală la scroafă

Activitatea sexuală la scroafe este coordonată de sistemul neurohormonal şi se caracterizează printr-o succesiune ciclică a proceselor ce au loc la nivelul organului genital. Ciclurile sexuale se repetă tot timpul anului, cu o durată medie de 21 zile şi variaţii între 16-25 zile. Variaţia duratei ciclului sexual este influenţată de rasă, temperatura mediului, alimentaţia practicată, sistemul de întreţinere, individualitatea şi starea de sănătate, iar intensitatea manifestărilor specifice este legată mai mult de stadiul de ameliorare şi de sezon. La scroafă se disting 4 faze ale ciclului sexual: - Faza de proestru , în care au loc proliferarea şi dezvoltarea foliculilor ovarieni, alături de involuţia corpilor galbeni. Faza durează 2-3 zile, neobservându-se la animale manifestări specifice. - Faza de estru (sau de călduri), în care se maturizează 16-18 foliculi DE GRAAF, cu variaţii între 3 şi 30. În această fază, spre final, are loc şi ovulaţia, care este determinată de o serie de mecanisme enzimatice, dependente de hormonii gonadotropi. În această fază oviductul este hiperemiat şi prezintă contracţii antiperistaltice. Coarnele uterine devin rigide, iar mucoasa devine congestionată, acoperindu-se cu un mucus transparent. La exterior se observă vulva congestionată şi tumefiată, iar uneori la nivelul comisurii inferioare se observă un mucus transparent şi filant. Faza durează 2-2,5 zile şi corespunde cu: manifestărea intensă a căldurilor, apariţia după un timp a reflexului de imobilitate şi apoi a dorinţei de împerechere cu vierul. Comportamentul scroafelor este caracteristic: emit grohăituri specifice, refuză hrana sau sunt capricioase, se agită mereu, sar pe alte scroafe sau se lasă călărite. Dorinţa de împerechere se instalează în a doua parte a căldurilor. Cercetările au arătat importanţa deosebită pe care o prezintă mirosul de vier pentru stimularea precopulatorie cu scroafa. Se arată că testiculele, glandele prepuţiale şi carpale ale vierului secretă unele substanţe specifice, numite "feromoni", care sunt recepţionate de către indivizi ai sexului opus. Acestea determină reacţii caracteristice, care au loc cu contribuţia sistemului nervos central şi a glandelor cu secreţie internă. Feromonii sunt compuşi chimici din seria androsteronilor, produşi de organismul genital animal şi eliminaţi la exterior de indivizi ale aceleiaşi specii, în cantităţi foarte reduse, condiţionând desfăşurarea normală a proceselor de reproducere şi de comportament. Feromonii sunt sesizaţi de sexul opus, cu ajutorul simţului olfactiv, care este dezvoltat la suine şi secundar de gust. În timpul căldurilor iau naştere un şir de reacţii legate de actul de copulaţie. Feromonii secretaţi şi eliminaţi de scroafe sunt sesizaţi de către vieri, oferind informaţii asupra stadiului, sau stării, ciclului sexual al femelei şi atestând stadiul de estru. Recent, pentru diagnosticarea căldurilor la scroafe, se folosesc şi hormoni sintetici, cu proprietăţi şi structură chimică asemănătoare celor naturali.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

148

Având în vedere aceste elemente, se recomandă ca scroafele depistate cu reflexul de imobilitate instalat dimineaţă să fie dirijate la însămânţare în după amiaza aceleiaşi zile (deci după cca. 11 ore de la depistare), iar cele depistate după masă să se însămânţeze a doua zi dimineaţă. Cu cât depistarea reflexului de imobilitate pentru vier se face mai repede, (deci contoale la intervale mai scurte) cu atât este mai bine. Repetarea montei se va face după cca. 12 ore de la prima montă. Aceasta este motivată de faptul că ovulaţia are loc la cca. 34 ore (30-40 ore) de la apariţia reflexului de imobilitate pentru vier şi durează între 1-6 ore. Capacitatea ovulelor de a fi fecundate este de 6-8 ore, timp în care acestea coboară până în treimea superioară a oviductului, unde are loc fecundaţia. Capacitatea fecundantă a spermatozoizilor se păstrează în organul genital al scroafei cca. 24 ore, timp în care aceştia trebuie să întâlnească ovulele şi să le fecundeze. Timpul necesar pentru ca spermatozoizii să ajungă în treimea superioară a oviductelor este de cca. 6 ore. Toate aceste elemente sugerează ca însămânţarea să fie efectuată în două tranşe, distanţate între ele de o perioadă de 10-12 ore.

Fig.54 Reprezentarea grafică a momentului de executare a montei

la scroafe

De menţionat că, în cazul montei simple însămânţarea este indicată la 24-36 ore după apariţia reflexului de imobilitate pentru vier. Unii autori indică însămânţarea scroafelor imediat după apariţia reflexului de imobilitate şi repetarea acesteia după 12 şi 24 de ore, deci 3 însămânţări.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

149

- Faza de metestru durează circa 7 zile, în care are loc diminuarea proceselor şi manifestărilor din faza de estru. Pe ovar apar corpii galbeni, care sunt mai întâi de culoare roşie-violacee apoi galben-albăstrui. Scroafa nu mai acceptă monta şi este liniştită. Dacă nu s-a produs fecundaţia, în ultimile 3-4 zile evoluează noi foliculi ovarieni. - Faza de diestru durează cca. 9 zile în care are loc involuţia corpilor galbeni şi evoluţia de noi foliculi ovarieni. Animalele sunt liniştite. După fătare, căldurile la scroafe apar în primele zile după înţărcarea purceilor. În mod normal, căldurile nu apar mai repede de 20-21 de zile de la data fătării. Apariţia căldurilor după înţărcare este influenţată de starea de întreţinere a scroafelor şi de durata alăptării. La înţărcarea scroafelor, după 5-8 săptămâni, căldurile apar în mod normal în primele 10 zile, la cca. 80-85% din animale. În unităţile intensiv-industriale, unde scroafele au fost bine furajate şi întreţinute, căldurile apar în cca. 15 zile, iar când aceste condiţii sunt mediocre chiar după 24 de zile. Zilnic se poate sconta pe un procent mediu de intrare în călduri de cca. 5% din lotul de aşteptare pentru montă (100:21≅5).

7.3. Sisteme de reproducţie la suine

Reproducţia la suine se poate realiza prin practicarea montei şi prin însămânţări artificiale. 7.3.1. Sistemele de montă şi tehnica efectuării acestora

În creşterea suinelor se practică pe scară largă monta naturală datorită faptului că aplicarea însămânţărilor artificiale prezintă unele dificultăţi legate în special de păstrarea materialului seminal. Sistemele de montă În practica curentă sunt aplicate trei sisteme de montă, în funcţie de controlul şi exigenţele sub care se efectuează, respectiv: monta liberă, în harem şi dirijată. - Monta liberă se întâlneşte mai rar, în unele gospodării ale populaţiei în cazul în care scroafele sunt întreţinute la păşune. În turma de animale se află şi un vier care montează scroafele pe măsură ce apar în călduri. Are foarte multe dezavantaje, dar cele mai importante sunt: necunoaşterea datei fătării (nu se pot lua măsuri din timp pentru asigurarea fătării) şi epuizarea timpurie a vierilor. - Monta în harem, constă în formarea de loturi din 12-15 scroafe şi 1 vier, care stau împreună 3-4 săptămâni, timp în care scroafele intrate în călduri sunt montate. Dezavantajul principal îl constituie faptul că în aceeaşi zi, pot intra în călduri mai multe scroafe, iar un singur vier nu este suficient, deci fecunditatea şi prolificitatea sunt slabe. - Monta dirijată mai este denumită şi supravegheată, constituind singurul sistem acceptat de specialişti. Împerecherea animalelor se face după depistarea scroafelor în călduri (la cca. 10 ore de la reflexele de imobilitate) în boxe special amenajate şi conform unui plan de împerechere bine întocmit. Actul montei este supravegheat de către un tehnician sau muncitor cu înaltă calificare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

150

În cadrul montei dirijate se disting trei variante: monta simplă, monta repetată şi monta dublă. - Monta simplă dă rezultate numai atunci când se posedă aparatură pentru stabilirea momentului optim de însămânţare şi când vierii sunt controlaţi periodic. Ea se execută după 24-30 ore de la apariţia căldurilor. - Monta repetată constă din efectuarea a 2 sau 3 monte într-o perioadă de călduri, fiecare la intervale de cca. 12 ore. Fecunditatea şi prolificitatea sunt superioare montei simple. De menţionat că, în unităţile de selecţie, repetarea se face cu acelaşi vier, iar în cele de producţie cu vieri diferiţi (heterospermică). - Monta dublă constă în repetarea montei cu un alt vier, imediat sau după 5-10 minute faţă de primul vier. Cel de-al doilea vier poate fi din aceeaşi rasă cu primul, sau din altă rasă. Monta dublă se repetă după cca. 12 ore. Tehnica montei Pentru reuşita montei dirijate se impune stabilirea şi respectarea unei tehnologii, începând cu depistarea scroafelor în călduri şi terminând cu dirijarea acestora în sectorul de gestaţie Depistarea scroafelor în călduri Această operaţiune este foarte importantă, necesitând un control permanent asupra scroafelor şi scrofiţelor susceptibile de a fi montate. Succesul operaţiunii este condiţionat de cunoaşterea în detaliu a manifestărilor ciclului sexual, în special cele legate de starea de călduri. Manifestarea căldurilor diferă ca intensitate în funcţie de rasă, vârstă, stare de întreţinere şi de sănătate, sisteme de creştere şi exploatare, anotimp, particularităţi individuale etc. În general, la scroafele aparţinătoare raselor tardive, căldurile se manifestă mai intens decât la cele din rasele perfecţionate; la scroafele adulte se manifestă mai intens decât la cele primipare, sau bătrâne; scroafele prea grase sau prea slabe au călduri şterse; în sezoanele călduroase căldurile se manifestă mai slab, faţă de cele răcoroase; lipsa de mişcare şi accesul limitat la aer duce la diminuarea manifestărilor căldurilor; exploatarea prea intensă reduce din intensitatea manifestărilor căldurilor etc. Tehnica depistării scroafelor în călduri presupune mai întâi pregătirea unui "vier încercător", ales dintre cei cu instinct genezic pronunţat, fără vicii, în vârstă de peste 1 an şi cu stare de întreţinere bună. Pentru depistare, vierii se pregătesc special de către o singură persoană, cu mare atenţie şi calm. Dirijarea acestuia spre hale, adăposturi sau boxe, se face cu răbdare, pe un traseu uniform (ca direcţie), în mai multe reprize etc. În general, vierii încercători se introduc în boxele scroafelor pregătite pentru montă, şi nu invers. Scroafele care sunt în călduri manifestă interes pentru vier: se apropie de acesta, îl miroasă, îl urmăresc etc. Imediat acestea sunt însemnate de către operator. Scroafele la care s-a instalat reflexul de imobilitate pentru vier, adoptă o poziţie caracteristică, sprijinindu-se pe toate membrele şi stând perioade scurte de timp nemişcate. Operatorul confirmă acest reflex prin apăsarea, cu mâinile, a scroafelor pe regiunea lombară. În cazul în care acestea stau nemişcate, reflexul este deja instalat. Depistarea în călduri se mai face şi prin plimbarea vierului încercător pe aleea dintre boxe; scroafele în călduri se apropie de portiţa boxei şi caută vierul. În mod identic, se extrag

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

151

şi scroafele infecunde din boxele cu animale gestante (începând din ziua a 16-a sau a 36-a zi de la montă). Animalele depistate în călduri şi cu reflexul de imobilitate instalat, sunt izolate în boxele destinate scroafelor în aşteptarea montei, unde se formează grupele de montă. Efectuarea montei Monta se efectuează în boxe special amenajate şi sub stricta supraveghere a unui muncitor calificat pentru această operaţiune. Boxele trebuie să fie suficient de mari, curate, cu pardoseala dreaptă şi prevăzută cu aşternut pentru a evita alunecarea animalelor. Pereţii laterali sunt compacţi pentru ca animalele să nu fie sustrase de activitatea din boxele alăturate. În boxă se introduce o singură scroafă, după care se aduce vierul, iar îngrijitorul intervine doar dacă este nevoie şi numai pentru facilitarea intromisiunii, fără a deranja animalele. Actul sexual durează între 10-15 minute şi cuprinde reflexele: de apropiere, de explorare, de salt şi de "îmbrăţişare", de intromisiune şi de ejaculare. Ejacularea dureză 4-8 minute, timp în care se elimină 200-250 ml spermă (cu variaţii între 100-500 ml), cu densitate normală (100 mil. spermatozoizi/ml). Primele fracţiuni de ejaculat sunt dirijate, în mod natural, înafară (şi care posedă densitate redusă de spermatozoizi), iar ultima este bogată în secreţii ale glandelor bulbouretrale, având rolul de a bloca lumenul cervixului şi de a evita refularea acesteia spre vagin. După 10-12 ore monta se repetă cu acelaşi vier sau cu altul. În cazul în care sunt suficiente boxe de montă, scroafa poate rămâne pe loc până la monta următoare; în caz contrar se scoate şi se dirijează în boxa "scroafelor în montă", după care se readuc (de preferat în aceaşi boxă de montă). După efectuarea montelor, scroafa este trimisă la sectorul de gestaţie, urmând ca după 16 zile să se depisteze zilnic animalele infecunde (până în ziua a 25-a), cu ajutorul vierului încercător, acţiune care se repetă din nou, începând cu ziua a 36-a până la a 42-a zi. În sectorul de gestaţie se completeză tăbliţele sau fişele de montă, pe boxe şi se înregistrează datele în evidenţele zootehnice, la nivel de individ sau pe grupe de scroafe. 7.3.2. Însămânţările artificiale

Însămânţările artificiale la suine au fost iniţiate în perioada anilor 1930, mai întâi în S.U.A. şi în Japonia, iar apoi şi în alte ţări bune crescătoare de porcine. În Europa au fost introduse din anul 1950, dar pe efective relativ reduse. Factorul limitativ l-a constituit, şi încă îl constituie, perioada relativ scurtă de conservare a materialului biologic, ca urmare a conţinutului mare în apă. În perioada actuală, aplicarea însămânţărilor artificiale constituie o metodă de intensivizare a reproducţiei pentru unităţile industriale, fiind o acţiune care condiţionează în mare măsură rentabilitatea creşterii suinelor. La noi în ţară, metoda se practică din anul 1970 cu rezultate bune şi foarte bune, în marile unităţi de tip industrial. Extinderea metodei a fost şi este condiţionată de dotarea laboratoarelor pentru analiza şi prepararea materialului biologic, alături de specializarea personalului care deserveşte punctele de însămânţări artificiale şi organizarea pregătirii scroafelor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

152

Dacă pentru unităţile de producţie metoda este o condiţie esenţială pentru creşterea rentabilităţii, pentru unităţile de selecţie problema se pune oarecum diferit: aici trebuie favorizată variabilitatea indivizilor care se realizează prin montă, utilizându-se doar în situaţia în care dorim să obţinem un număr sporit de descendenţi de la un vier de mare valoare zootehnică. Avantajele însămânţărilor artificiale sunt următoarele: - se reduce numărul de vieri între 5-10 ori, creindu-se posibilitatea utilizării celor mai buni reproducători (deci creşterea presiunii de selecţie); - se reduc cheltuielile materiale ocazionate de furajarea, de întreţinerea şi chiar pentru procurarea vierilor; - materialul seminal se poate controla cantitativ şi calitativ, luându-se măsuri din timp pentru eliminarea vierilor cu rezultate necorespunzătoare; - efectivului redus de vieri i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare, o exploatare eficientă şi o alimentaţie preferenţială; - materialul seminal se poate recolta şi de la vierii mai în vârstă şi de mare valoare zootehnică, dar care nu pot efectua saltul montei; - se poate preveni răspândirea unor boli transmisibile prin actul montei (leptospiroza, bruceloza, trichomonoza etc.). Dezavantajele însămânţărilor artificiale sunt următoarele: - materialul seminal nu se poate conserva perioade îndelugate de timp, ci doar 48 de ore (în unele situaţii 72 ore), iar tehnologia de congelare necesită echipamente speciale; - numărul dozelor, preparate dintr-un ejaculat, este relativ redus (4-5 doze pentru scroafe, sau 6-9 doze pentru scrofiţe), faţă de sperma proaspătă; - necesită un personal foarte bine instruit şi o organizare perfectă a depistării scroafelor în călduri, a activităţii în laborator şi de inoculare a materialului biologic la scroafe. Efectuarea însămânţărilor artificiale Efectuarea însămânţărilor artificiale este condiţionată de desfăşurarea a trei acţiuni: recoltarea materialului seminal, controlul şi diluarea materialului seminal şi însămânţarea scroafelor. Recoltarea materialului seminal se face cu ajutorul "vaginului artificial", sau manual (metoda cea mai des utilizată în prezent). Acţiunea este precedată de obişnuirea vierului cu manechinul, care poate fi o scroafă în călduri (pentru început) sau un manechin artificial confecţionat special, imitând formatul corporal al scroafei. Sperma se colectează într-un pahar colector izoterm, prevăzut cu filtru din tifon pentru separarea în final a fracţiunii gelatinoase. Controlul spermei se face prin examinarea macro şi microscopică, avându-se în vedere: volumul, culoarea şi mirosul, desimea spermei, mobilitatea, viabilitatea şi rezistenţa spermatozoizilor, pH-ul spermei etc. În funcţie de datele obţinute se trece apoi la prepararea spermei care constă din diluarea acesteia. Controlul şi apoi diluarea materialului seminal se face într-un laborator care este amplasat în incinta “Punctului de însămânţări artificiale pentru scroafe”, datele consemnându-se în registrele zootehnice. Când este cazul se procedează la reformarea vierilor, însă după repetarea controlului.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

153

Diluarea spermei se face cu scopul de a asigura viabilitatea spermatozoizilor până în momentul însămânţării scroafelor şi pentru a spori numărul de animale însămânţate, prin fracţionarea ejaculatului în doze. Pentru diluarea spermei se folosesc diferite reţete, din care una o prezentăm în continuare (toate componentele fiind p.a.): - 13 g glucoză; - 14 g citrat de sodiu; - 0,29 g clorură de potasiu; - 1,5 g bicarbinat de sodiu; - 3,0 g strptomicină; - 3,0 g penicilină; - 100 ml apă distilată sau bidisitilată. Dozele se vor stabili în funcţie de volumul şi calităţile spermei, asigurându-se 4-5 miliarde de spermatozoizi pentru scroafe şi 3-4 miliarde pentru scrofiţe în cca. 100 ml material seminal. Conservarea se face în termostate, la temperaturi de 18-19°C, timp de cel mult 48 ore. Însămânţarea scroafelor este precedată de stabilirea momentului optim de însămânţare, depinzând în mare măsură de modul de inoculare a materialului seminal. Dozele sunt pregătite în timp util în recipiente speciale, care înainte de însămânţare se aduc la temperatura de 36-37°C. Recipientele sunt confecţionate din material plastic, sub formă de pară, cu un volum între 100-150 ml şi care sunt prevăzute cu seminete lungi de 30 cm, cu lumenul de 2 mm şi diametrul exterior de 5 mm, având la capăt o olivă pentru a bloca refularea spermei.

Inocularea se face cu ajutorul seminetelor sau a cateterelor din cauciuc spiralate, după o anumită tehnică, aşa încât materialul seminal să fie depus intrauterin. Operaţiunea se repetă după 10-12 ore faţă de prima însămânţare şi mai rar după alte 10-12 ore. Alte detalii se vor prezenta în cadrul lucrărilor practice. 7.3.3. Diagnosticarea gestaţiei

Diagnosticarea gestaţiei are drept scop stabilirea stării fiziologice a scroafei după însămânţarea naturală sau artificială, pentru luarea de decizii în timp util asupra destinaţiei animalului. Cu cât această decizie se poate lua mai de timpuriu şi mai exact cu atât eficienţa exploatării scroafelor este mai mare. De menţionat că, produsul de concepţie trece succesiv prin 3 stadii ontogenetice distincte, de la fecundare până la fătare. Dacă după cca.48 ore de la începerea estrului ovula este fecundată (în 1/3 superioară a oviductului) produsul de concepţie trece în stadiul de zigot sau de ou. De la fecundare şi până la fătare se înregistrează pierderi însemnate de ovule fecundate, care în medie sunt de 18% în primele 25 de zile de gestaţie şi de încă 10% până la fătare, deci în total 28%. Practic, din cele cca.18 ovule eliberate, cca. 17 sunt fecundate, din care se mai pierd pe perioada gestaţiei încă 6 (în stadiile de embrioni şi de fetus), deci se scontează pe o medie de 11 produşi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

154

Întreţinerea şi alimentaţia necorespunzătoare a scroafelor sporeşte mortalitatea embrionară şi fetală, aceasta putând ajunge până la 40%. Diagnosticarea gestaţiei se poate efectua prin trei metode: cu vier încercător, cu ajutorul aparatelor ultrasonice şi prin inspecţie. Metoda cu vierul încercător constă în deplasarea unui vier, pregătit în acest scop, în boxa scroafelor, începând din ziua a 16-a de la însămânţarea scroafelor, zilnic, până în ziua a 25-a. Scroafele infecunde, dar care sunt în călduri, manifestă interes pentru vier, fiind imediat însemnate şi apoi supravegheate de personalul de îngrijire (prin prisma evoluţiei stărilor de călduri). Extragerea animalelor din boxe sau loturi se face atunci când la acestea se constată reflexul de imobilitate pentru vier şi acceptă monta, iar la controlul cu ajutorul aparatelor ultrasonice (peste alte 10-15 zile) scroafele sunt confirmate ca negestante. Metoda aparatelor cu ultrasunete, uşoară şi exactă, se mai numeşte şi diagnosticarea timpurie a gestaţiei.

Principiul metodei se bazează pe "efectul Doppler" şi constă în modificarea frecvenţei undelor ultrasonice care întâlnesc pe traseu un corp în mişcare. În acest scop se utilizează diferite aparate cu soluţii construcitve variate, în funcţie de firma producătoare. Bune rezultate s-au obţinut prin utilizarea aparatului ILIS PREG-CHEK, care are dublă avertizare (sonoră şi luminoasă) asupra stării de gestaţie, oferind rezultatev certe între 25-35 de zile după însămânţare (deci o perioadă acceptabilă pentru a lua o decizie eficientă). Tehnica de utilizare se va prezenta la lucrările practice. Metoda inspecţiei constă în observarea şi palparea abdomenului scroafelor, după luna a 3-a de gestaţie, iar când operatorul deţine o oarecare experienţă chiar de la a 70-a zi de după însămânţare. Scroafele gestante au abdomenul mărit, descins, se mişcă mai greu şi sunt liniştite. La palparea peretelui abdominal drept, deasupra ultimelor mameloane, se simt fetuşii. În ultima lună, glandele mamare încep să se contureze, iar în ultima perioadă sfârcurile devin turgescente şi alungite. În ultimile 12 ore sfârcurile se alungesc, iar prin presare uşoară se obţine o cantitate redusă de lapte.

Fig.55 Introducerea cataterului în uterul scroafei: A şi B - corect; C - incorect

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

155

7.3.4. Intensivizarea reproducţiei la suine

Intensivizarea reproducţiei la suine are ca scop sporirea producţiei de purcei înţărcaţi pe scroafă mediu furajată, acţiune care presupune optimizarea unor indicatori, cum ar fi: fecunditatea, prolificitatea şi numărul de purcei înţărcaţi. Finalizarea se concretizează prin numărul ridicat de purcei înţărcaţi pe scroafă, secondată de uniformitatea dezvoltării corporale ale acestora, starea de sănătate bună, care sunt condiţionate şi de obişnuirea consumării timpurie a furajelor suplimentare. Elementele sau acţiunile care concură la intensivizarea reproducţiei sunt: - creşterea adecvată a tineretului pentru reproducţie; - stabilirea vârstei optime pentru intrarea la reproducţie; - depistarea corectă a scroafelor şi scrofiţelor în călduri; - reformarea animalelor care nu au rămas gestante după 3 cicluri sexuale; - furajarea stimulativă pentru îmbunătăţirea ratei ovulaţiei; - asigurarea de condiţii adecvate pentru parcurgerea nidaţiei; - diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie. Însămânţările artificiale contribuie în mare măsură la intensivizarea reproducţiei, prin stăpânirea şi urmărirea momentului de aplicare, precum şi prin evitarea sau înlăturarea factorilor nedoriţi. În ultimul timp, în unităţile speciale de selecţie, accelerarea procesului de ameliorare se realizează şi prin transferul de embrioni, care constituie şi o cale de intensivizare a reproducţiei. Această acţiune se impune mai ales când există scroafe de mare valoare zootehnică (donatoare) şi de la care dorim să obţinem un număr sporit de produşi cu mare valoare de ameliorare şi într-un timp mai redus. La scroafele receptoare se impun: capacitatea mare de alăptare şi un temperament liniştit (bune mame). Toate aceste elemente sau acţiuni influenţează pozitiv fertilitatea suinelor, indicator de bază cu repercusiuni asupra exploatării eficiente a reproducătorilor, în general, şi a femelelor, în special. Fertilitatea la suine Capacitatea de reproducţie la suine se apreciază prin fertilitate, care presupune aplicarea şi respectarea unui complex de activităţi şi de măsuri, unele dependente de animal, iar altele care ţin de asigurarea condiţiilor de mediu, finalizându-se cu numărul şi calitatea purceilor înţărcaţi în decursul unui an de producţie. Cu cât numărul de purcei înţărcaţi este mai mare şi de calitate bună cu atât fertilitatea este mai bună. Unii autori consideră ca punct final vârsta purceilor de 21 de zile. Prin urmare, nu este suficient ca scroafa să posede fecunditatea şi prolificitatea ridicate, dacă nu sunt însoţite şi de o capacitate mare de alăptare , de grija mamei faţă de purcei şi de înlăturarea de către om a evenimentelor care să cauzeze mortalitatea produşilor în perioadele pre şi postnatale până la înţărcare. Aprecierea fertilităţii se face pe baza unui indice sintetic în care sunt implicate: indicele de utilizare sau de folosire a scroafelor, prolificitatea şi mortalitatea de la naştere şi până la înţărcare (sau de 21 de zile). Aprecierea se poate face după formula:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

156

F = Ius x P x ( 100100− m ), în care:

F - indicele sintetic de fertilitate; Ius - indicele de utilizare a scroafei; P - prolificitatea la o fătare; m - proporţia pierderilor de purcei de la naştere la înţărcare (pe fătare). De menţionat că, indicele de utilizare, sau de folosire a scroafelor este dat de formula:

Ius = 365p g p a p r. . .+ +

, în care:

365 - numărul de zile dintr-un an calendaristic; p.g. - perioada de gestaţie (zile); p.a. - perioada de alăptare (zile); p.r. - perioada de refacere pentru montă (zile). Dintre toate aceste perioade numai perioada de gestaţie nu se poate reduce, în rest toate celelalte se pot reduce prin asigurarea unor condiţii optime (în special de furajare a scroafelor) şi prin prepararea unor reţete adecvate de furaje combinate suplimentare pentru purcei. Indicele de folosire a scroafelor variază între 2,0-2,4, cu unele variaţii legate nai mult de starea de întreţinere a scroafelor după perioada de lactaţie. În unităţile de selecţie, unde înţărcarea purceilor se face la vârste mai înaintate (42 de zile şi chiar 56 de zile), indicele este ceva mai redus, de sub 2,0. Factorii care influenţează fertilitatea Factorii care influenţează fertilitatea la scroafe sunt de natură internă (factori ereditari şi imunologici, rasa, individualitatea, vârsta etc) şi de natură externă (pregătirea animalelor pentru reproducţie, modul de însămânţare, alimentaţia, microclimatul, stresul, sănătatea etc.). - Dintre factorii de natură internă cu cea mai mare influenţă asupra prolificităţii amintim pe cei ereditari şi imunologici. Factorii ereditari se pot evita sau înlătura prin profilaxie genetică. În primul rând nu sunt promovaţi la reproducţie indivizii cu anomalii congenitale, precum şi vierii cu spermă de calitate slabă în care sunt prezenţi spermatozoizi anormali. De asemenea, se evită împerecherile înrudite prea strâns, deoarece duc la obţinerea de produşi sterili şi fără viabilitate. În cazul în care împerecherile sunt necesare, acestea se fac sub supraveghere strictă, alături de o selecţie riguroasă şi o alimentaţie raţională. Factorii imunologici pot condiţiona fertilitatea prin existenţa de aglutinine în secreţiile vaginale şi cele cervicale, deci se crează posibilitatea aglutinării spermatozoizilor, producând infecunditate, mortalitate embrionară şi avorturi, toate cu substrat imunologic. Rasa (grupa de metişi), influenţează fertilitatea prin baza genetică a însuşirilor de reproducţie şi prin fenomenul de heterozis. Sunt rase cu indicatori de reproducţie buni, menţionate ca rase materne şi altele cu indicatori mai puţin buni, categorisite ca rase paterne. Rasele puţin ameliorate au aceşti indicatori scăzuţi. Indicatorii de reproducţie sunt mai buni la metişi, decât la rasele curate.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

157

Vârsta şi individualitatea animalelor pot afecta fertilitatea în sensul că scroafele peste 3,5 ani sau 4,0 ani au indicatori de reproducţie în declin, iar cele prea tinere nu sunt pe deplin pregătite din punct de vedere fiziologic. Starea de sănătate este una din cauzele principale a infertilităţii. Agenţii patogeni pot acţiona direct asupra aparatului genital, sau indirect asupra stării de ansamblu a sănătăţii reproducătorilor. Bolile care afectează direct fertilitatea sunt: bruceloza, leptospiroza trichomonază etc. la care se mai adaugă, la purceii sugari, salmoneloza (urmare a lipsei de igienă în boxele de fătare-alăptare). În afară de bolile infecţioase generalizate pot apărea şi unele infecţii localizate la nivelul aparatului genital cum ar fi: vaginite, metrite, cervicite etc. Acestea pot afecta supravieţuirea spermatozoizilor sau provoacă moartea embrionilor, din care cauză animalele se dirijează la montă după vindecarea lor. - Tratăm în continuare principalii factori externi care influenţează fertilitatea. Alimentaţia influenţează fertilitatea prin cantităţile şi calităţile furajelor administate, atât în perioada de creştere a reproducătorilor, cât şi în perioada de exploatare, când trebuie să se asigure satisfacerea optimă a organismului în toate substanţele nutritive. Se va evita cu desăvârşire utilizarea la scroafe a furajelor alterate, deoarece toxinele acestora au influenţă pregnantă asupra bunei funcţionări a aparatului genital. Se evită slăbirea scroafelor în timpul alăptării, precum şi îngrăşarea în perioada de gestaţie. Înainte de montă şi după aceasta se practică o alimentaţie stimulativă, urmată în perioada de gestaţie de o alimentaţie restictivă, şi chiar individuală, unde sunt posibilităţi, pentru cel puţin 21 de zile după însămânţare (în perioada de nidaţie). Durata alăptării sau vârsta la care se efectuează înţărcarea purceilor, influenţează prolificitatea la fătarea următoare a scroafei, deci fertilitatea, care se apreciază anual. Pe această linie, COLE, D.J.A. şi colab. (1975) arată că în cazul înţărcării purceilor sub 21 de zile, prolificitatea la fătarea următoare scade cu cca. 3 purcei (de la 12,7 la 9,6 purcei, fig.54).

Fig.56 Variaţia prolificităţii în funcţie de durata alăptării precedente De asemenea, se mai arată că la înţărcarea purceilor la vârsta de 7 zile sau sub aceasta, prolificitatea se reduce cu cel puţin 2 indivizi pe lot la fătarea următoare a scroafei.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

158

Vârsta de înţărcare a purceilor este condiţionată de mulţi factori, însă predomină calitatea furajului preştarter, capacitatea de alăptare a mamelor, posibilităţile de creştere a tineretului înţărcat etc. Stăpânirea factorilor care influenţează fertilitatea la scroafe are repercusiuni directe asupra intensivizării reproducţiei la suine. Microclimatul adecvat, atât pentru purcei cât şi pentru scroafele-mame influenţează fertilitatea în sens pozitiv. Datorită faptului că aceeiaşi boxă, redusă ca dimensiune, trebuie să asigure condiţii foarte diferite, mai ales în ceea ce priveşte temperatura, soluţiile constructive sunt de mare importanţă. În primele 2-3 zile de la fătare temperatura optimă pentru mame trebuie să oscileze între 17-20°C, iar pentru purcei între 30-32°C, deci diferenţe foarte mari; categoriile neacceptând media lor, ci numai valorile separate. Ceilalţi factori se vor trata la tehnologiile de creştere şi de exploatare pe categorii de animale şi sectoare de producţie. Trebuie consemnat că, stresul de orice natură provoacă în organismul scroafei secreţia unor cantitatăţi mai reduse de hormoni gonadotropi, cu repercusiuni negative asupra funcţiei aparatului genital, finalizate prin: infecunditate, mortalitate embrionară, avort etc. Avortul, ca finalitate a unei stări de stres, este cel mai grav, deoarece este greu suportat de către animal şi implică multe cheltuieli, cu atât mai mari cu cât se produce mai târziu, spre actul parturiţiei. Principalele cauze ale avortului la scroafe sunt: administarea de hrană alterată, insuficienţa energiei din raţiile de hrană, temperaturile prea scăzute (sub -10°C) sau prea ridicate din adăpost, dezechilibrarea hormonală datorită prezenţei excesive a vierilor, iluminatul insuficient pe perioadele de toamnă şi iarnă, densităţi prea mari în boxe şi, nu în ultimul rând, infecţiile bacteriene şi fungice ale căilor genitale, precum şi cele virale (boala Aujesky). Utilizarea furajelor mucegăite precum şi a celor îngheţate deţin ponderea în provocarea de avorturi în foarte scurt timp.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

159

CAPITOLUL 8

SISTEME DE EXPLOATATII ALE SUINELOR

Cererea mereu crescândă de carne pentru consumul uman a determinat şi o diferenţiere în timp a sistemelor de exploataţii în creşterea animalelor. În creşterea suinelor, diferenţierea acestor sisteme de exploataţii a cunoscut o evoluţie oarecum asemănătoare cu cele de la alte specii de animale domestice, fiind condiţionată în special de posibilitatăţile de cultivare rentabilă a furajelor concentrate. Prin urmare, elementul determinant l-a constituit şi îl constituie cererea mereu crescândă de carne de suine, produs animalier de mare importanţă pentru echilibrarea proteică şi energetică a hranei umane. Pentru început a predominat, o lungă perioadă de timp, creşterea extensivă a suinelor, îndeletnicire care a contribuit oarecum la îmbunătăţirea alimentaţiei umane, precum şi la limitarea migraţiilor populaţiilor umane - elemente precursoare de civilizaţie. În aceste exploataţii condiţiile de întreţinere au fost mai mult improvizare, iar populaţiile de animale primitive Ulterior, s-a trecut la mica producţiei; crescătorii apelând la unele practici de selecţie, alături de amenajarea unor spaţii oarecum specializate pentru categoriile tinere de suine, asigurându-se şi o furajare ceva mai raţională, cel puţin pentru purceii sugari, scroafele lactante şi vieri. În prezent, asistăm la extinderea creşterii semiintensive şi intensive a suinelor în unităţile specializate, de diferite capacităţi, toate având la bază exploatarea rentabilă a acestei specii. Având în vedere cele de mai sus, exploatarea suinelor trebuie să fie intensivă, indiferent de sistemul de exploataţie adoptat, dependent în general de forma de proprietate, deoarece nimănui nu-i este permis să crească nerentabil această specie. Indiferent de gradul de instruire a unui crescător, acesta îşi propune să obţină producţii din ce în ce mai mari de la animale, într-un timp cât mai scurt şi cu cheltuieli cât mai reduse. Exploatarea neintensivă a suinelor constituie o risipă de timp şi de mijloace materiale, indentificându-se cu cunoaşterea biologiei speciei şi cu lipsa de interes a crestorului. În creşterea suinelor s-au diferenţiat mai multe sisteme de exploataţie, condiţionate de calitatea materialului biologic, de tehnologiile elaborate şi aplicate la o anumită etapă etc, şi anume: - exploataţii extensive;

- exploataţii semiintensive; - exploataţii intensiv-industriale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

160

8.1. Sistemul de exploataţie extensiv

Sistemul de exploataţie extensiv a suinelor s-a aplicat imediat după domesticirea acestei specii, practicându-se printr-o exploatare ineficientă, cauzată în principal de creşterea unor populaţii puţin ameliorare şi de lipsa unor investiţii minime. Acesta se mai practică în unele gospodării personale şi chiar în unele ferme mici în care nu se pune problema rentabilităţii. Materialul biologic constă din rase şi populaţii de suine puţin ameliorate, care se pretează la exploatarea pe păşuni, pe lângă bălţi şi chiar în păduri. Pentru întreţinere se folosesc construcţii simple, ieftine şi fără amenajţri interioare specifice categoriilor de vârstă, sau stărilor fiziologice. În gospodăriile personale, sau în sectoarele anexe ale unor instituţii, se pot amenaja una sau mai multe spaţii cu boxe pentru fătarea scroafelor, însă bazate numai pe căldura biologică. Boxele şi padocurile sunt confecţionate din materiale ieftine, locale şi mai rar cu pardoseala din beton. Furajarea animalelor se bazează pe reziduuri culinare şi puţine concentrate, la care se adaugă, pe timp de vară, resurse furajere locale ca: masa verde, colete de sfeclă, iar pe timp de toamnă-iarnă: dovleci, gulii, cartofi declasaţi de la consumul uman şi ocazional ghindă, jir etc. Materialul biologic constă din rase oarecum ameliorate însă rezistente la condiţiile de mediu vitrege, precum şi unii metişi care au la bază rasele autohtone. Potenţialul productiv al animalelor este utilizat doar parţial; bune rezultate sunt înregistrate atunci când scroafele sunt date la montă în toamnă, urmând ca fătările să aibă loc primăvara, aşa încât tineretul să beneficieze de condiţiile de mediu relativ prielnice din sezoanele călduroase. Sacrificarea se face la începutul sau în cursul iernii, când animalele au masa corporală de cca. 130 kg sau mai mult, deci după 10-12 luni de la naştere. În cazul raselor tardive vârsta de sacrificare se poate prelungi la 15-16 luni. 8.2. Sistemul de exploataţie semiintensiv

Sistemul de exploataţie semiintensiv este adoptat de către majoritatea gospodăriilor populaţiei, de unele sectoare anexă ale unităţilor agricole de producţie şi de alte intreprinderi economice (de stat şi particulare). În aceste categorii de exploataţii se fac unele investiţii, mai ales pentru exploatarea normală a scroafelor şi întreţinerea adectată a tineretului înţărcat, constând din boxe de fătare-alăptare, boxe pentru purcei înţărcaţi şi spaţii pentru îngrăşare (adăposturi reamenajate). Materialul biologic constă din scroafe metise procurate de la unităţi specializate cu potenţial productiv destul de ridicat. Se pot utiliza şi suinele din rasele: Bazna, Marele alb, Alb românesc de carne, precum şi metişi dintre rasele Marele alb şi Landrace etc. Adăposturile se construiesc din materiale locale sau se pot utiliza construcţiile de tip gospodăresc în care s-au crescut şi exploatat alte specii de animale, urmate de unele amenajări interioare specifice suinelor. Boxele sunt prevăzute cu alimentare cu apă şi chiar cu canalizări pentru eliminarea dejecţiilor. Microclimatul se poate regla parţial, bazându-se mai mult pe căldura biologică pe timp de iarnă, iar ventilaţia este pasivă (prin coşuri de aerisire, prin uşi

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

161

sau geamuri). Aşternutul, care constă din paie sau alte materiale, nu trebuie să lipsească de la maternitate şi sectorul de creşă; prin schimbarea acestuia se asigură atât igienizarea boxelor cât şi atenuarea oscilaţiilor termice. În aceste exploataţii scroafele sunt utilizate ceva mai raţional, find dirijate la montă de 2 ori pe an (toamna târziu şi la începutul verii) aşa încât fătările să aibă loc primăvara şi la începutul toamnei, deci cel mult 2 cicluri de producţie pe an. În prezent, acest sistem de creştere se extinde în gospodăriile populaţiei cu efective reduse, la nivelul forţei de muncă a unei familii şi ceva mai mari în cadrul asociaţiilor ţărăneşti. Scroafele metise, destinate reproducţiei, se pot procura din unităţile de hibridare, iar masculii numai din unităţile de selecţie (rasă curată), prin intermediul “Asociaţiilor de creştere a animalelor” constituite la nivel de judeţ sau zonal. În teritoriu, se pot înfiinţa ferme specializate pentru producerea purceilor înţărcaţi (cu greutatea de 12-15 kg) sau a grăsunilor (până la 20-30 kg) urmând ca alte unităţi să asigure creşterea şi îngrăşarea suinelor. Fermele specializate pentru producerea purceilor înţărcaţi pot exploata 30-100 scroafe şi 2-4 vieri de reproducţie, deci forţa de muncă a 1-2 familii. Raza de activitate a acestor ferme (care livrează purcei la 12-15 kg), se poate limita la o comună, sau la 1-2 sate din zonele bune cultivatoare de cereale. Îngrăşarea suinelor se mai poate face în efective reduse, la nivel de gospodărie particulară (10-15 capete), ca o activitate anexă, dar cu unele amenajări ale adăposturilor (boxe, padocuri, alimentare cu apă şi canalizare). În cazul în care condiţiile permit condiţii care ţin de evacuarea dejecţiilor şi de procurarea uşoară a hranei, efectivele pot fi mai mari, de 150-300 porci. Furajele, specifice categoriei de vârstă, se procură prin asociaţii ale crescătorilor individuali sau de la stat. Acestea constau din nutreţuri combinate, completate cu furaje suculente pe timp de iarnă (cartofi, dovleci, sfeclă) şi masă verde pe timp de vară-toamnă (lucernă verde). Pentru eficientizarea creşterii, unităţile gospodăreşti pot procura premixuri de la unităţile specializate, urmând ca cerealele să se producă sau să se procure pe plan local. Prelucrarea furajelor se poate face cu ajutorul unor mori cu ciocănele de mică capacitate şi omogenizatoare adecvate. Foarte bune rezultate se înregistrează prin introducerea încălzirii electrice în pardoseala boxelor de fătare-alăptare şi în boxele de creştere a purceilor înţărcaţi, care sporesc indicii de producţie şi reduc pierderile. Indicatorii de producţie se limitează între 200-250 grame spor mediu zilnic la tineret şi între 350-450g la porcii graşi, aşa încât masa corporală de 100-110 kg se realizează la vârsta de 280-290 zile (8,5-9,0 luni). Prin acest sistem de creştere nu se asigură o ritmicitate constantă pe tot parcursul anului în ceea ce priveşte livrarea porcilor pentru tăiere, dar constituie o activitate anexă importantă la nivelul unei gospodării particulare sau asociaţii familiale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

162

8.3. Sistemul de exploataţie intensiv-industrial

Creşterea şi îngrăşarea suinelor în sistem intensiv-industrial constituie metoda cea mai modernă de organizare şi de desfăşurare a activităţii de producţie în vederea obţinerii unor cantităţi sporite de carne în condiţiile de rentabilitate. Elementul principal, care dă caracterul industrial al producţiei, este fluxul tehnologic ce asigură ritmicitate, constanţă şi sincronizare, indiferent de sector şi sezon. Noţiunea de flux tehnologic înglobează un ansamblu de metode, procedee şi operaţiuni care sunt înlănţuite într-o anumită ordine, respectând cerinţele organismului animal, pentru care se folosesc o gamă largă de adăposturi, utilaje şi instalaţii. În general, se urmăreşte valorificarea întregului potenţial biologic al suinelor, precum şi utilizarea cât mai raţională a mijloacelor materiale şi a forţei de muncă. 8.3.1. Principiile organizatorice ale sistemului intensiv-industrial

Principiile organizatorice care au stat la baza adoptării sau acceptării sistemului intensiv-industrial au fost: concentrarea, specializarea, intensivi-zarea, industrializarea şi integrarea producţiei. Concentrarea producţiei a avut şi are ca scop creşterea suinelor în unităţile cu efective relativ mari, în care să se permită folosirea mai raţională a utilajelor, a instalaţiilor şi a forţei de muncă. Totodată se reduc suprafeţele de teren agricol pentru construcţii şi scad investiţiile specifice. Pentru ţara noastră, cele mai bune rezultate se înregistrează în unităţile cu capacitate anuală de producţie între 30-60 mii porci graşi livrabili. În cazul în care în apropiere sunt unităţi service pentru întreţinerea şi reparaţia mijloacelor de transport şi a instalaţiilor şi fără a necesita construirea de căi separate de acces, efectivele optime pot fi şi de 5000 porci livrabili anual (deci cu 250-260 scroafe de reproducţie). Principalele dezavantaje ale unităţilor cu efective mari sunt legate de eliminarea şi prelucrarea dejecţiilor, care nu de puţine ori s-au dovedit a fi costisitoare, precum şi evitarea sau limitarea unor epizootii. Specializarea producţiei a apărut ca o necesitate în exploatarea suinelor, concentrând eforturile într-o anumită direcţie, principală. Sunt unităţi care au ca sarcină producerea de reproducători în rasă curată (scrofiţe sau vieruşi), altele îşi aduc contribuţia la înmulţirea acestora, pe când altele produc hibrizi, după schemele de încrucişare care au întrunit cele mai bune rezultate pentru zona respectivă. Aceste unităţi au o răspândire mai mult zonală, fiind în concordanţă cu cerinţele pentru procurarea de reproducători. Majoritatea unităţilor cresc şi îngraşă suine pentru tăeire; acestea sunt amplasate cu precădere în zonele cerealiere ale ţării, fiind organizate ca “Societăţi comerciale” cu capital majoritar de stat. În condiţiile privatizării, în viitor se preconizează înfiinţarea de unităţi zonale pentru producera tineretului porcin înţărcat (până la 15 kg), urmând ca îngrăşarea să se efectueze în ferme separate sau în asociaţii ale crescătorilor de animale, deci unităţi cu circuit deschis de producţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

163

Tot pe linia specializării trebuie menţionat că din totalul efectivelor de suine, circa 8% îl reprezintă rasele curate (cu predominanţă Marele alb), iar cca 92% sunt metişi de diferite grade. Intensivizarea producţiei este un pricipiu foarte important şi care se apreciază prin mai mulţi indicatori sintetici, cum ar fi: purcei obţinuţi pe scroafă/an, purcei înţărcaţi pe scroafă/an, porci livraţi pe scroafă/an, carne în viu livrată pe m2 construcţie utilă, consumul de furaje (kg sau U.N.) pe tona de carne livrată în viu, consumul de furaj pe reproducător (scroafă mediu furajată sau vier)/an, carne livrată pe oră-muncitor, carne livrată pe 1.000.000 lei investit etc. Pentru toate acestea, trebuie să deţinem principalele date asupra potenţialului productiv ale categoriilor de suine, în condiţiile ideale de întreţinere şi de alimentaţie, peste care orice efort nu se mai justifică, deci limitele relative ale intensivizării. Limitele biologice prevăzute de către CARMAN,G. (1969) ne arată că în această direcţie mai este încă mult de făcut: o scroafă poate să crească până la 20 purcei la o singură fătare; la porcii graşi se pot înregistra sporuri medii zilnice de cca. 1263 g, cu un consum de numai 2,0 kg concentrate; proporţia de carne macră poate atinge 70% din greutatea carcasei etc. Indicatorii minimi prevăzuţi pentru unităţile de producţie din ţara noastră sunt de 18 purcei înţărcaţi pe an şi scroafă, cel puţin 1600 kg carne în viu livrate pe scroafă şi an, cel mult 3,8 kg concentrate pentru 1 kg spor de creştere în greutate vie (între 1-100kg) şi cca. 70% carne în carcasă (+oase). Industrializarea producţiei este acceptată foarte uşor la specia suine, putându-se institui un flux tehnologic pe principii industriale, favorizată şi de activitatea de reproducţie relativ constantă pe tot parcursul anului. Industrializarea producţiei la suine permite: obţinerea de producţii de carne ridicate, constante şi ritmice; mecanizarea şi automatizarea principalelor procese de producţie care solicită efort fizic sporit; creşterea eficienţei economice prin sporirea productivităţii muncii şi prin exploatarea raţională a reproducătorilor (inclusiv folosirea însămânţărilor artificiale). Principalele caracteristici ale fluxului tehnologic sunt prezentate în continuare. 1. Unitatea funcţională este compartimentul, care din punct de vedere al mărimii (ca spaţiu), a numărului de boxe, a organizării interioare, a dotării tehnice etc, diferă de la un sector la altul, respectiv de la o categorie de suine la alta. Numai în sectorul de montă-gestaţie unitatea funcţională este grupa de montă, care poate fi cazată în una sau mai multe boxe din acelaşi compartiment. În general, se are în vedere desfăşurarea normală a procesului de producţie, în concordanţă cu cerinţele biologice ale tuturor categoriilor şi stărilor fiziologice ale animalelor. 2. Popularea şi depopularea compartimentelor se face pe principiul "totul plin-totul gol", dându-se posibilitatea efectuării unor dezinfecţii riguroase şi eficace. Prin urmare, grupa de montă va fi cazată într-un număr de boxe apropiate (pe cât posibil într-un compartiment), care după o perioadă de folosire va fi eliberat, urmând a se face dezinfecţia în 3-5 zile. În mod identic se procedează şi cu compartimentul de fătare, cu cel de creşă şi cu cel de îngrăşare. 3. Gruparea (lotizarea) animalelor se face pe stări fiziologice, pe categorii de vârstă şi greutate corporală, pe sexe şi chiar pe tipuri de comportament şi destinaţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

164

Gruparea animalelor are ca scop reducerea stărilor conflictuale, posibilitatea instituirii de soluţii tehnologice relativ uniforme pentru furajarea şi asigurarea condiţiilor de viaţă la nivelul cerinţelor optime medii (deci care nu ţin seama de individualitate). 4. Furajarea animalelor se face cu nutreţuri combinate, elaborate pe baza unor reţete sau recepturi şi care ţin seama cerinţele specifice categoriei de suine, coroborate cu asigurarea de celorlalte condiţii de mediu. 5. Acţiunile zootehnice, precum şi operaţiunile sanitar-veterinare, se efectuează în ordinea cronologică, după programe şi grafice precise, cu un consum minim de forţă de muncă şi în siguranţă deplină (în "covor"). 6. Excluderea întâlnirilor, a suprapunerilor sau a încrucişărilor, pe fluxul tehnologic, a diferitelor categorii sau grupe de animale. 7. Evitarea efectuării diferitelor acţiuni sau operaţiuni tehnice (montă, fătare, înţărcare, creştere, îngrăşare etc) în alte verigi, sau spaţii, decât în cele prevăzute prin tehnologia de producţie. 8. Exploatarea raţională a reproducătorilor, pentru sporirea fertilităţii şi pentru folosirea spaţiului construit la întreaga capacitate şi utilizarea la parametri optimi a instalaţiilor şi utilajelor. În urma aplicării fluxului tehnologic în unităţile intensiv-industriale se pot înregistra rezultate superioare faţă de alte sisteme de exploatăre a suinelor, concretizate prin 1600-1800 kg carne în viu anual/scroafă, cu un consum de cca. 5800 kg furaje combinate pe tona de carne livrată (consumul tuturor categoriilor de suine). Producţia de carne (în viu) realizată pe fiecare m2 construit poate depăşi 180 kg, justificând caracterul industrial. Integrarea producţiei constituie principiul cel mai nou şi cu cea mai mare influenţă asupra activităţii economice, sau a rentabilităţii unităţilor crescătoare de suine. În concepţia integrării producţiei la suine, se evită orice intermediar, între producător şi consumator, aşa încât beneficiul realizat să se regăsească în produsul finit, excluzându-se pulverizarea acestuia la diferiţi intermediari. Aceasta presupune parcurgerea perfect sincronizată a tutror verigilor fluxului tehnologic, începând de la producerea purceilor sugari şi până la prelucrarea şi valorificarea produselor proaspete sau a preparatelor solicitate de consumatorul uman. Pe lângă acestea, marile unităţi intensiv-industriale trebuie să posede suprafeţe de teren pentru cultivarea cerealelor necesare fabricării nutreţurilor combinate, abatoare proprii şi chiar magazine pentru desfacerea produselor finite. Integrarea în cadrul unităţilor crescătoare a unor ferme pentru cultivarea cerealelor şi oleaginoaselor (mazăre, soia, etc.) constituie o acţiune de prim ordin, deoarece ponderea cheltuielilor cu furajarea reprezintă între 60-80% din totalul cheltuielilor directe. În cazul în care unitatea crescătoare posedă suprafeţe proprii de teren, sau se poate asocia cu unele ferme vegetale, necesarul de concentrate se stabileşte anual, în funcţie de efectivul mediu furajat, pe categorii de greutate şi pe stări fiziologice. În unităţile intensiv-industriale cu efective mari, nutreţurile combinate se pot produce şi în staţii proprii, având sub control calitatea materiilor prime şi competenţa personalului.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

165

Tot pentru evitarea pulverizării beneficiarului realizat la diferiţi intermediari, se recomandă existenţa şi funcţionarea de ateliere proprii pentru producerea de preparate pe bază de carne de porc, inclusiv a punctelor de sacrificare a animalelor, toate autorizate legal. Desfacerea de carne proaspătă de porc, sau de preparate, prin magazinele proprii din centrele urbane sporesc considerabil rentabilitatea unităţilor crescătoare, dându-se posibilitatea stăpânirii eficiente a mecanismului cerere-ofertă, caracteristic pieţei libere. Pentru unităţile cu circuit închis se estimează consumarea unei cantităţi anuale între 7000-8000 kg concentrate pentru fiecare scroafă mediu furajată, de la care se scontează livrarea a cca. 17 porci graşi anual (la 105 kg fiecare). În această cantitate intră cca. 1200 kg concentrate pentru o scroafă, cca. 6500 kg pentru porcii graşi respectivi (380 kg x 17 porci) şi cantităţi mai reduse pentru celelalte categorii aferente. Pentru unităţile cu circuit deschis calculele se fac separat, stabilindu-se cca. 310 kg nutreţuri combinate pentru îngrăşarea unui grăsun de la 25-30 kg la 101-105 kg (cca. 4,5 kg consum specific), iar cca. 70 kg reprezintă consumurile pentru perioadele de sugar şi de înţărcat. În cazul unităţilor gospodăreşti, unde se poate institui o alimentaţie de tip suculent, cantitatea de concentrate se poate diminua cu cca. 20% din total. Structura plantelor cultivate se stabileşte în funcţie de cantităţile sau proporţiile componentelor din raţie sau reţetă, pe fiecare categorie de animale în parte, rămânând să se procure doar suplimentele P.V.M. specifice. În această variantă se realizează economii foarte mari la transportul furajelor, la prelucrarea acestora şi se evită unele divergenţe în stabilirea procentelor de transformare ale materiilor prime, precum şi însuşirea unor cote de beneficii mai puţin meritate, de către intermediari. Această variantă de creştere şi îngrăşare este mai rentabilă, chiar dacă unitatea trebuie să facă unele investiţii pentru utilaje şi cheltuieli în plus de energie şi cu forţa de muncă proprie. 8.3.2. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie în exploataţiile intensiv-industriale

Sistemul intensiv-industrial de creştere şi îngrăşarea suinelor la noi în ţară a fost organizat încă din anul 1963 în sectorul de stat şi din anul 1970 în cel cooperatist. În prezent, în ţara noastră, funcţionează sau sunt în conservare peste 148 unităţi intensiv-industriale cu o capacitate anuală totală de îngrăşare de cca. 8,3 milioane animale, din care 2,1 milioane au aparţinut asociaţiilor intercooperatiste. Capacitatea anuală de îngrăşare pe unitate productivă este mai redusă în fostele asociaţii intercooperatiste (între 15-30 mii porci) şi mai mare în fostele intreprinderi de stat (între 60-150 mii porci graşi), cu unele excepţii în cazul marilor Combinate pentru producerea şi industrializarea cărnii de porc (C.P.I.C.P. Timiş şi Ialomiţa), toate organizate în prezent ca societăţi comerciale. Capacitatea de creştere şi îngrăşare a unei unităţi intensiv-industriale este determinată de spaţiile de cazare a animalelor (prin construcţiile sale), de maşinile şi instalaţiile din dotare şi de numărul de reproducători, care constituie baza investiţiilor. În funcţie de modul de utilizare şi scopul activităţii, construcţiile dintr-o unitate de tip industrial se împart în două categorii:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

166

Scroafe

gestante

Purcei

`n]\rca]i Scroafe

Exterior

- construcţii productive; - construcţii anexe. Construcţiile productive sunt spaţii care adăpostesc animalele şi unde au loc principalele procese de producţie ca: reproducţia, creşterea şi îngrăşarea. Aceste construcţii sunt sistematizate în 4 grupe, adaptate din punct de vedere constuctiv şi funcţional la cele 4 sectoare de producţie: - grupa construcţiilor (sau adăposturilor) pentru activitatea de montă-gestaţie, în care sunt adăpostiţi vierii şi vieruşii de reproducţie, scroafele şi scrofiţele în pregătire pentru însămânţări, scroafele şi scrofiţele gestante; - grupa construcţiilor pentru activitatea din maternitate, în care sunt adăpostite scroafele în timpul fătării şi în perioada de alăptare a purceilor până la înţărcare; - grupa construcţiilor destinate activităţii de creştere a tineretului suin înţărcat, până la greutatea de 25-30 kg; - grupa construcţiilor pentru activitatea de îngrăşare-finisare, în care sunt adăpostiţi porcii supuşi îngrăşării, până la greutatea de 105-110 kg, precum şi vierii şi scroafele reformate. Categoria construcţiilor anexe reprezintă spaţii construite pentru maşini, utilaje, instalaţii etc, toate necesare servirii sectoarelor de producţie, precum şi clădirile social-administrative, ateliere pentru preparate din carne etc. Activitatea de producţie în unităţile industriale de creştere şi îngrăşare a porcilor, precum şi în cele de producerea materialului de prăsilă se desfăşoară în 4 sectoare, după cum urmează: - I - sectorul de montă-gestaţie; - II - sectorul de maternitate; - III - sectorul de creşă; - IV - sectorul de îngrăşare-finisare (sau de testare). Fiecărui sector de producţie îi este caracteristică o anumită tehnologie de creştere şi exploatare, care reprezintă un ansamblu de procedee şi operaţiuni pe faze şi care înlănţuite compun fluxul tehnologic general (fig.57). I II III IV

Fig.57 Schema fluxului tehnologic într-o unitate de tip industrial

105 - 110 kg 240 - 250 zile

110 - 120 kg

20 -25 kg90 zile

25-30 kg(95-105 zile)

5-7 kg(35 -42 zile)

Cre[tere tineret pr\sil\

[i testare

Mont\, gesta]ie

F\tare, al\ptare, `n]\rcare

Cre[tere tineret

~ngr\[are

de reproducere

Tineret

gr\suni

Livrare

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

167

În general, sectoarele de producţie sunt organizate ca ferme separate, diferenţiate unele de altele, mai ales în cazul sectorului de îngrăşare. Construcţiile productive au denumirea de hale, care sunt împărţite în compartimente, iar acestea în boxe cu diferite capacităţi de cazare. Soluţiile constructive şi organizarea interioară a compartimentelor precum şi a boxelor diferă de la o unitate la alta, imperativul general fiind asigurarea condiţiilor de mediu adecvate, îmbinând cerinţele biologice ale organismului animal cu indicatorii economici scontaţi. Aşa de exemplu, pentru o unitate de tip industrial cu sarcina de livrare de 60.000 porci graşi sunt necesare 4280 scroafe şi 128 vieri de reproducţie, la care se mai adaugă 710 scrofiţe (între 30-110kg) şi 32 vieruşi necesari pentru înlocuirea reproducătorilor reformaţi. Fluxul tehnologic se desfăşoară în 25 construcţii (hale) productive, care asigură fătarea (din 2 în 2 zile) a 42 de scroafe, fiind necesare însămânţările, în medie, a 62 de scroafe şi scrofiţe (tot din 2 în 2 zile, tab.39).

Tabelul 39

Principalele acţiuni tehnice ale fluxului tehnologic pentru o unitate de 60 mii porci anual

Nr.de scroafe montate din 2

în 2 zile*

Nr.de fătări, din 2 în 2 zile

Nr.purcei fătaţi, din 2 în 2 zile

**

Nr.de purcei înţărcaţi la

fiecare 4 zile ***

Nr.de grăsuni la fiecare 4 zile

Nr.de porci livraţi la

fiecare 4 zile

62 R=60 C=70

42 400 705 675 660

Notă: * - procentul mediu de fecunditate este de 68%; (R = sezon răcoros, C = sezon călduros); ** - prolificitatea este de 9,5 purcei/fătare; *** - procentul de pierderi este de 17,7% de la naştere la livrare. - Sectorul de montă-gestaţie, care este organizat ca fermă, asigură desfăşurarea activităţii de producţie de producţie în 6 hale, din care 4 sunt destinate întreţinerii scroafelor gestante, 1 hală pentru întreţinerea vierilor, efectuarea însămânţărilor şi formarea grupelor de montă, iar 1 hală pentru creşterea scrofiţelor şi vieruşilor de înlocuire. - În sectorul de maternitate, unde are loc fătarea scroafelor, alăptarea şi înţărcarea purceilor, sunt în exploatare 3 hale, fiecare cu câte 8 compartimente. Compartimentele sunt împărţite în 32-40 de boxe. În total sunt 24 de compartimente cu 840 boxe. În condiţiile înţărcării purceilor la vârsta de 35 de zile, indicele de utilizare a boxelor este de 8,3 pe an. În permanenţă sunt pentru igienizare şi dezinfecţie un număr de 4 compartimente, celelalte asigurând cazarea a 700 scroafe cu purceii respectivi. - În sectorul creşă, sunt în exploatare 4 hale, fiecare cu câte 6 compartimente. Numărul de boxe variază în funcţie de numărul de animale din boxă, care trebuie să fie de cel mult 20 de suine, revenind în prima etapă (între vârstele de 35-75 zile) cca 7 animale pe m2, iar în etapa a doua (între vârstele de 75-105 zile) cca 4 animale/m2.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

168

În condiţiile în care durata de staţionare este de 55 zile (între vârstele de 35 şi 90 zile) indicele de utilizare a boxelor este de 6,3 serii/an. În permanenţă sunt 2 compartimente pentru igienizare şi dezinfecţie; celelalte compatimente asigurând cazarea a circa 9800 cap. tineret înţărcat. - În sectorul de îngrăşare-finisare sunt 12 hale, fiecare cu câte 4 compartimente. În condiţiile în care durata îngrăşării este de 140 zile (între vârstele de 90 şi 230 zile), indicele de utilizare a boxelor este de 2,5 serii/an. În permanenţă sunt pentru igienizare şi dezinfecţie 2 compartimente, celelalte asigurând cazarea a circa 23300 porci. Aşa cum s-a mai specificat, grupa de montă se formează din 2 în 2 zile şi este cazată în mai multe boxe. În unităţile mai mari grupa de montă se formează zilnic, iar în cele cu efective mai reduse la perioade mai mari: din 3 în 3 zile, din 5 în 5 zile şi chiar săptămânal, dar montele să se efectueze, pe cât posibil, grupat. Grupele de fătare corespund cu grupele de montă, luându-se în considerare variaţiile individuale ale manifestării căldurilor, fecundităţii şi prolificităţii diferite, mai ales în funcţie de sezonul montei. Fătările grupate ale scroafelor, urmare a unor monte tot grupate, constituie un element pozitiv în exploatarea femelelor, dându-se posibilitatea redistribuirii purceilor la scroafele bune mame, urmând ca cele cu fătări nereuşite să fie dirijate din nou la montă, iar cele necorespunzătoare să fie reformate şi apoi recondiţionate prin îngrăşare. 8.3.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive în exploataţiile gospodăreşti

În condiţiile privatizării agriculturii în ţara noastră se impune o redimensionare a fermelor de creştere a suinelor, ce vizează promovarea unor exploataţii de tip gospodăresc, fără a se diminua nivelul de intensivizare a producţiei, în scopul sporirii rentabilizării unităţilor în cauză. De asemenea, se va ţine cont şi de dimensionarea optimă a exploataţiilor pentru utilizarea eficientă a cerealelor cultivate (sau procurate din zonă) şi folosirea raţională a forţei de muncă (la nivelul unei familii) etc. Avându-se în vedere aceste aspecte principale se consideră că o exploataţie gospodărescă, pentru creşterea a 50 de scroafe sau îngrăşarea anuală de cca. 800 de porci, nu atinge pragul de risc, atât din punct de vedere ecologic, cât şi sanitar-veterinar, dacă sunt respectate tehnologiile de producţie.

În cele ce urmează se vor prezenta tehnologiile de producţie pentru exploatarea a 20 de scroafe-matcă cu activitate de reproducţie sezonieră, alături de o unitate cu 50 de scroafe-matcă cu activitate în flux continuu de producţie. În prima categorie intră exploataţiile din zonele cu posibilităţi mai modeste de cultivare şi procurare a furajelor cerealiere, iar în a doua intră cele din zonele recunoscute ca bune cultivatoare de cereale, dar apropiate de unii emisari naturali şi cu pante uşoare de teren, inclusiv amenajarea adăposturilor deja existente în care s-au crescut alte animale de fermă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

169

8.3.3.1. Organizarea şi desfăşurarea activităţii productive în exploataţiile extensive sezoniere cu 20 de scroafe-matcă Pentru aceste exploataţii se propune o activitate de reproducţie sezonieră, în sensul că montele se vor executa în perioada 15 noiembrie-15 decembrie pentru ciclul I de producţie şi între 15 mai-15 iunie pentru ciclul II, aşa încât fătările se vor desfăşura între 10 martie-10 aprilie, respectiv între 8 septembrie-8 octombrie. Eşalonarea fătărilor pentru ciclul I s-a făcut în ideea că produşii respectivi să se poată sacrifica în perioadele decembrie-februarie, când cererea de carne de porc este sporită, iar pentru ciclul II în sezonul estival. Avându-se în vedere că fătările sunt grupate la cel puţin 16 scroafe şi scrofiţe pe sezon, s-a pus problema utilizării şi a altor boxe pentru fătare-alăptare, apelându-se la unele amenajări interioare a celorlalte tipuri de boxe pentru satisfacerea unui confort minim (prin amplasarea de bare de protecţie, instalarea de microeleveuze în primele 5-6 zile de la fătare, amenajarea temporară a unui spaţiu de refugiu pentru purcei etc.). Pentru acest tip de exploataţie se indică posibilitatea colectării purinului prin rigole şi canale spre bazinul de decantare, iar partea solidă să fie încorporată în aşternutul din paie şi transportată zilnic la platformele de gunoi de grajd (în straturi alternânde cu bălegarul de la rumegătoare). Este indicat ca, la boxele din îngrăşătorie, pardoseala să fie compactă pe 60% din suprafaţă, iar 40% alcătuită din grătar de beton armat, sau bare din fier brut cu diametrul de 8-10 mm şi fantele de 15 mm (boxele să se poată utiliza şi pentru tineretul porcin de peste 25 kg). Pentru exploatarea eficientă a animalelor se indică un adăpost pentru scroafele lactante şi creşterea purceilor până la greutatea acestora de 25 kg şi altul pentru vieri, scroafe gestante, scrofiţe şi porci graşi; toate având montate prize electrice (instalate pentru fiecare boxă). La fiecare 10 m2 adăpost se prevede un coş de ventilaţie de 0,5/0,5 m, confecţionat din tablă zincată (de 0,6-0,8 mm) şi protejate cu panouri din bare de oţel (în boxele de îngrăşare şi de gestaţie). Toate hrănitorile se vor amplasa în zonele compacte ale boxelor, spre aleea de serviciu, fiind confecţionate din plăci de beton armat (troci), pentru scroafele lactante, vieri şi cele gestante, iar pentru tineret înţărcat şi porci graşi din dulapi de beton armat (ca jgheaburi). Adăparea categoriilor adulte se va face prin compartimentarea trocului (1/3 din lungimea acestuia), iar pentru tineret şi porci graşi cu adăpători tip pipă, amplasate în colţurile boxei şi deasupra grătarului. Igienizarea boxelor se va face prin extragerea zilnică a aşternutului umed şi murdar pentru scroafe şi vieri, iar la tineret şi porcii graşi prin utilizarea razului cu foarte puţină apă. Pentru o mai bună sistematizare a acţiunilor din acest tip de exploataţie, prezentăm, în sinteză, efectivele de animale care se vor exploata, principalii indicatori tehnici de reproducţie şi de producţie posibili de realizat şi spaţiile de cazare pentru animale din stoc. A. Efectivele care se vor exploata: - scroafe-matcă - 20 cap.; - scrofiţe de înlocuire - 8 cap.; - vieri de reproducţie - 2 cap.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

170

B. Indicii de reproducţie preconizaţi: - 2 fătări pe scroafă pe an; - fecunditatea - 80%; - prolificitatea - 9 purcei/fătare; - înlocuirea scroafelor - 35%; - înlocuirea vierilor - 50%. C. Indicii tehnici şi de producţie: - pierderi de la fătare la înţărcare - 15%; - pierderi de la înţărcare la livrare - 5%; - perioada de alăptare - 42 zile; - perioada de creşă - 63 zile; - perioada de îngrăşare - 140 zile; - perioada de refacere a scroafelor după înţărcarea lor - 15 zile; - durata dezinfecţiei după înţărcarea purceilor - 5 zile; - greutatea medie a purceilor la înţărcare - 7 kg; - greutatea medie a grăsunilor - 25 kg; - greutatea medie la livrare - 105 kg. D. Producţii preconizate: - purcei obţinuţi pe serie (16 scroafe+6 scrofiţe) - 200 cap.; - purcei înţărcaţi, pe serie - 170 cap.; - grăsuni pentru îngrăşare, pe serie - 160 cap.; - porci graşi livraţi, pe serie - 155 cap.; - carne livrată pe serie (155x105 kg/cap) - 16,2 tone; - carne livrată pe an (310 porci şi 6 reproducători adulţi reformaţi) - 33,0 tone. E. Spaţii de cazare pentru animalele din stoc: - numărul de boxe pentru vieri (2,5x2,0 m) - 2; - numărul de boxe pentru montă (2,5x3,0 m) - 2; - numărul de boxe pentru scroafe lactante, gestante şi în aşteptare (2,5x3,0 m, a câte 4 animale în boxă, dar care se pot amenaja individual pentru fătare) - 6; - numărul de boxe pentru vieruşi - 1; - numărul de boxe pentru purceii înţărcaţi (2,5x3,0 m, a câte 17 purcei/boxă, cu 0,35 m2/purcel, care se pot amenaja şi pentru fătarea scroafelor) - 4; - numărul de boxe pentru întreţinerea diferenţei de porci graşi (2,5x3,0m, a câte 8 animale/boxă, cu 0,8 m2/porc) - 10. Cu privire la utilizarea raţională a spaţiului construit, consemnăm faptul că numai boxele pentru cazarea vierilor şi a porcilor graşi sunt destinate special acestor categorii (2+10 boxe), celelalte asigură parcurgerea perioadelor de aşteptare pentru montă, a gestaţiei şi a lactaţiei scroafelor, precum şi întreţinerea tineretului înţărcat până la greutatea aceastora de 25 kg şi parţial a porcilor graşi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

171

De asemenea, dimensionarea oarecum uniformă a boxelor, de 2,5 x 3,0 m, s-a făcut în ideea compartimentării mai uşoare a unui adăpost “standard”, cu lăţimea de 12 m (3 linii de boxe a 3 m fiecare şi a 3 alei de serviciu de 1 m). Mai menţionăm că, reforma scroafelor adulte se va efectua odată pe an, după înţărcarea purceilor rezultaţi din fătările de primăvară (în luna august) şi înlocuirea acestora cu cele 6 scroafiţe.

8.3.3.2. Activitatea de producţie pentru exploataţiile gospodăreşti cu flux continuu şi un efectiv de 50 de scroafe-matcă

Activitatea de producţie se va desfăşura în mod relativ constant, pe tot parcursul anului, apelându-se la formarea grupelor de montă, (care cuprind un număr variabil de scroafe) din care vor rezulta grupele de fătare, (care cuprind un număr constant de animale, aşa încât transferările să se facă ritmic şi în număr aproximativ egal de tineret spre sectoarele de creşă şi apoi de îngrăşătorie. Perioada de formare a grupelor de montă, respectiv de fătare, este de 10 zile, deci 37 grupe pe an. În această situaţie, exploataţia va trebuie să-şi construiască sau să-şi amenajeze următoarele sectoare de producţie: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi de îngrăşătorie, cu compartimentele şi boxele necesare unei bune desfăşurări a fluxului tehnologic. Pentru o bună protecţie sanitar-veterinară se indică un adăpost pentru sectoarele de maternitate şi creşă (care solicită instalaţii de încălzire generale şi locale) şi un alt adăpost pentru montă-gestaţie şi îngrăşătorie, sau separarea acestora printr-o cameră (culoar) de legătură. Pentru protejarea mediului înconjurător se indică şi colectarea purinului în bazine centrale, iar dejecţiile solide să fie colectate manual şi dirijate spre platforma de gunoi, împreună cu cele provenite de la rumegătoare, deci utilizabile (după fermentare) ca îngrăşăminte naturale, mai ales pentru terenurile calcaroase. Deoarece efectivele sunt ceva mai mari decât în varianta anterioară, se indică specializarea şi chiar separarea activităţii de producţie: pentru producerea purceilor înţărcaţi şi creşterea acestora până la greutatea corporală de cca. 15 kg şi separat, pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor graşi (între 15-105 kg). Unităţile specializate în producerea de purcei înţărcaţi sunt preferate în zonele colinare şi uneori submontane, ele deservind mai multe sate şi comune, urmând ca, continuare, creşterea în şi îngrăşarea să se facă în gospodăriile populaţiei, cu efective între 5-15 porci graşi. În zonele bune cultivatoare de cereale, unde sunt organizate şi asociaţii agricole vegetale, se indică organizarea de îngrăşătorii cu efective între 500-800 porci livrabili pe an, care îşi pot procura premixuri şi alte concentrate de la unităţile cu profil evitându-se transporturile de la mare distanţă. În această situaţie hrănirea animalelor trebuie să se facă cu nutreţuri combinate, sau amestecuri furajere, pentru fiecare categorie de animale în parte. Datorită activităţii de producţie permanente, în aceste exploataţii, forţa de muncă este utilizată mai raţional, beneficiindu-se din plin de intensivizarea producţiei, toate asigurând o rentabilitate crescută. Pentru planificarea cheltuielilor materiale pe fiecare sector de producţie se vor întocmi fişe tehnologice pentru scroafe şi vieri şi separat pentru tineretul înţărcat, porci graşi şi

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

172

tineret de reproducţie (animale procurate de la firme producătoare de material de prăsilă), constând din scrofiţe metise F1 (LxMA) şi vieruşi din rasele paterne. Prin însumarea tuturor cheltuielilor din aceste fişe, a cotelor sau a ratelor de beneficii pe fiecate sector, se pot estima costurile de producţie şi apoi preţurile de cost pentru un purcel înţărcat (sau a 1 kg greutate vie), a unui grăsun (de cca. 25 kg) şi a unui porc gras (sau a 1 kg greutate vie). În continuare, prezentăm un model de întocmire a unei tehnologii de producţie pentru o exploataţie care posedă un efectiv matcă de 50 scroafe, 15 scrofiţe de înlocuire şi categoriile aferente sau rezultate din activitatea de reproducţie, care uşurează foarte mult urmărirea realizării indicilor tehnici şi de producţie, inclusiv compartimentarea adăposturilor şi exloatarea eficientă a unor rase sau grupe de metişi. Efectivele de pornire sunt: 50 cap. scroafe de reproducţie, 2 vieri, 15 scrofiţe de înlocuire şi 1 vieruş, cu specificarea că reforma este de 30,0% la scroafe şi 50% la vieri, procentul de fecunditate este de 80% în sezonul răcoros şi 70% în cel călduros, iar ceilalţi indici de reproducţie se menţin ca la varianta anterioară. Mai menţinăm că, din cele 15 scrofiţe de înlocuire, 8 posedă greutatea corporală între 70-90 kg, deci se pot dirija la montă în următoarele 2 luni, aşa încât efectivul matcă potenţial este de 58 de femele.

Cu privire la evoluţia stării fiziologice la scroafe şi scrofiţe, se constată că, în condiţiile în care grupele de fătare se succed decadal (din 10 în 10 zile), mărimea acestora este de 3 scroafe (sau 9 scroafe/lună), iar mărimea grupei de montă variază ca număr între 4 femele în sezonul răcoros şi 5 în cel călduros (influenţează procentul de fecunditate din perioada respectivă). Pe total an, trebuie să se efectueze un număr de 316 monte pentru a asigura gestaţia la 158 femele, deci se pot asigura de către 2 vieri de reproducţie (potenţial 366 de monte). Numărul de fătări anuale este de 111 cu 999 purcei fătaţi şi 851 purcei înţărcaţi. Cu privire la asigurarea spaţiilor de cazare, în sectorul de montă-gestaţie se indică amenajarea a 6 boxe comune, cu 9-12 animale în fiecare boxă şi cu dimensiunile de 3x5 m (deci 4 boxe de femele gestante, 1 boxă de refacerea scroafelor şi 1 de aşteptare a montei), sau 8 boxe pentru 6-12 animale de 3x4 m. În acest sector mai sunt necesare 3 boxe pentru vieri şi vieruşi şi 2 boxe pentru efectuarea montelor. Este de preferat ca boxele pentru vieri şi cele cu scroafe în aşteptarea montei să fie prevăzute cu padocuri exterioare. În sectorul de maternitate sunt prevăzute 12 boxe de fătare-alăptare, cu dimensiunile de 1,5x2,0, când soluţia constructivă este adaptată din unităţile industriale, sau de 3,0x2,5 m pentru cele gospodăreşti. Se mai menţionează că, montele trebuie să fie grupat, în cel mult 2-3 zile, din decada respectivă, aşa încât şi fătările să se desfăşoare în bloc, permiţând regruparea purceilor pe scroafe, după perioada colostrală. Se va avea în vedere ca numărul de femele (scroafe şi scrofiţe) din boxele de aşteptare să nu scadă sub efectivul optim în aşteptare (Ef.o.a.), deci să dirijăm (decadal) numărul de monte prevăzute pentru afluirea corespunzătoare în sectorul de maternitate, toate în vedera obţinerii unui număr de purcei constant, a exploatării raţionale a 1-2 muncitori, a utilizării judicioase a spaţiilor construite şi a aprovizionării ritmice cu furaje combinate.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

173

În exemplul dat, efectivul optim în aşteptare nu trebuie să fie mai redus de 9 femele în sezonul răcoros (r) şi 11 în cel călduros (c), după formula:

Ef.o.a. = 21 Mg mP f g

.. . .

, în care: M.g.m. (r) = 9 şi M.g.m. (c) = 11.

Toate aceste date vor fi introduse în "Fişa tehnologică pentru scroafe şi vieri", pe luni şi categorii de animale, alături de necesarul de furaje, de forţa de muncă, de alte servicii pentru transport, prelucrare, tratamente şi valoarea producţiei nedeteminate, din a căror prelucrare rezultă preţul de cost al unui purcel înţărcat, sau a 1 kg greutate vie. Cu privire la tehnologia de producţie pentru tineretul porcin înţărcat se consemnează că decadal intră în sectorul de creşă un număr de 23 de animale (69 pe lună), totalizându-se pe an 828 capete. Pentru întreţinerea acestor animale sunt necesare 7 boxe, în care să fie cazate între 21 şi 23 de capete, cu dimensiunile de 2,5x3,0 m. Sporul mediu zilnic preconizat pentru tineretul înţărcat între 6 şi 25 kg, este de 310 g. Pentru extragerea purceilor insuficient dezvoltaţi corporal se mai rezervă 1 boxă cu aceleaşi dimensiuni. Soluţia constructivă pentru boxele din creşă este cea indicată în unităţile industriale, deci cu o zonă încălzită electric în pardoseală (cca. 1m2), sau cu pardoseala din cărămidă dublu presată şi aşezată pe cant. Hrănitorile se vor confecţiona din plăci de beton armat, sau din tablă zincată cu grosimea de 2 mm şi compartimentarea jgheabului cu bare din oţel. Pentru porcii graşi se indică amenajarea a 15 boxe şi 1 rezervă cu dimensiunile de 4,0/4,0 sau 3,0/5,0 m, cu 60% zonă compactă a pardoselei (din beton) şi 40% din grătar, (cu lăţimea barelor de 7,0 cm şi fantele de 2,0 cm). Pentru tineretul de reproducţie se indică amenajarea a 2 boxe cu dimensiunile de 2,5x3,0 m şi aceleaşi caracteristici pentru pardoseală.Atât pentru porcii graşi, cât şi pentru tineretul de reproducţie (scrofiţe de înlocuire), este indicat ca hrănitorile să fie confecţionate din plăci de beton armat, cu marginea superioară a jgheabului prevăzută cu cornier (pentru rezistenţă şi sudarea barelor de oţel necesare compartimentării jgheabului). Rezultă că, în cazul în care unitatea este specializată pentru producerea purceilor înţărcaţi, se scontează, (de la 50 de scroafe şi 8 scrofiţe), pe 850 purcei, iar dacă se continuă creşterea şi îngrăşarea acestora, pe 800 de porci la 105 kg/animal. Producţia totală de carne se estimează la 86,5 tone (800x105 kg şi 16x160 kg). Prezentăm în sinteză numărul de boxe necesare şi justificarea spaţiului construit sau amenajat pentru cele 2 variante din exploataţiile gospodăreşti, remarcând că, în cazul activităţii sezoniere de reproducţie, sunt necesare mai multe boxe (raportate la efectivul-matcă exploatat), şi care trebuie să fie amenajate, în sezonul de fătare, în boxe de fătare-alăptare.

Analizând datele din tabelul 41 se poate constata că, în varianta în care se practică un flux continuu de producţie, producţia de carne livrată pe o scroafă mediu furajată este mai mare cu 6,0%, iar investiţia specifică pentru 1m2 construit (sau amenajat) este mai redusă cu 39%, ceea ce justificată exploatarea animalelor în varianta cu 50 de scroafe.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

174

Tabelul 41

Spaţiile de cazare necesare pentru exploataţiile extensive

Numărul de boxe şi suprafaţa acestora la varianta: Categoria de animale cu 20

scroafe suprafaţa

boxei cu 50

scroafe suprafaţa

boxei Vieri 2 7,5 2 7,5 Vieruşi 1 7,5 1 7,5 Boxe pentru montă 2 7,5 2 7,5 Scroafe lactante 6 7,5 12 3,0 Scroafe gestante 6 7,5 4 15,0 Scroafe în aşteptare - - 2 15,0 Scrofiţe de înlocuire 1 7,5 2 7,5 Tineret înţărcat 4 7,5 8 7,5 Porci graşi 10 7,5 16 15,0 TOTAL 32 255,0 48 478,0 Carne livrată (t) 33,0 x 86,5 x Carne livrată/scroafă (kg) 1650 x 1730 x Carne livrată/m2 construcţie (kg) x 129 x 180

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

175

CAPITOLUL 9

FURAJELE ŞI INFLUENTA LOR ASUPRA

PRODUCTIILOR LA SUINE

9.1. Furajele utilizate în hrana suinelor şi influenţa lor asupra producţiilor

Problematica alimentaţiei suinelor este foarte complexă, constituind unul dintre factorii externi cu cea mai mare influenţă asupra performanţelor de reproducţie şi producţie, a calităţii carcaselor şi a sănătăţii animalelor. În acest context, considerăm utilă prezentarea furajelor sau a componentelor care se utilizează în raţiile de hrană la această specie, alături de factorii interni şi externi care influenţează indicatorii menţionaţi mai sus, punându-se un accent deosebit pe categoria de porci graşi, care solicită, cele mai mari cantităţi de furaje, iar prin modul de îngrăşare se hotăreşte calitatea cărnii şi grăsimii şi care utilizate judicios asigură rentabilitatea crescătoriei. Aparatul digestiv la suine prezintă o serie de particularităţi morfologice şi fiziologice care determină o digestie specifică, încadrând această specie în categoria animalelor omnivore. Aparatul digestiv al suinelor este mai adaptat pentru utilizarea nutreţurilor concentrate, deşi cantităţi limitate şi de alte furaje pot fi incluse în raţiile de hrană. Prin urmare, utilizarea diferitelor furaje este determinată, în primul rând, de particularităţile de ordin morfo-fiziologic şi, în al doilea rând, de o serie de condiţii tehnice şi economice.

În acest context, se au în vedere următoarele aspecte: • furajele (alături de posibilităţile de asigurare cu nutreţuri) trebuie să fie de bună calitate

şi în cantităţi suficiente; • costurile de producţie ale furajelor trebuie să asigure rentabilitatea unităţii crescătoare; • tehnologia de preparare trebuie să concorde cu utilizarea eficientă a furajului de către

animal şi cu posibilităţile reale din unitate (măcinare, granulare, fermentare, tocare etc.); • tehnologiile de administrare şi de distribuire trebuie să ţină seama de sistemul de

creştere şi de exploatare, condiţionate la rândul lor de posibilitatea de mecanizare şi de automatizare;

• tehnica furajării trebuie să concorde cu scopul producţiei, adică cu destinaţia finală (sacrificare, reproducţie, prelucrarea carcaselor în preparate speciale etc.).

În cele ce urmează se vor trata, pe scurt, principalele categorii de furaje care se utilizează, sau se pot utiliza în alimentaţia suinelor, punându-se accent pe influenţa acestora

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

176

asupra performanţelor creşterii unei categorii sau alta, alături de modul cum aceste furaje au implicaţii asupra calităţile cărnii şi grăsimii animalelor sacrificate. De asemenea, se va ţine cont şi de unele aspectele pozitive ce se pot aduce activităţii de reproducţie (prin utilizarea făinii de lucernă, a ovăzului etc.) şi chiar asupra sănătăţii (prin administrarea suplimentară de orz şi ovăz prăjite). Alte amănunte cu privire la cantităţile şi proporţiile optime ale diferitelor furaje sau componente, din raţii şi reţete precum şi tehnica de administrare şi de distribuire a lor se vor prezenta (la categoriile respective) în partea a doua a cursului.

9.1.1. Furajele concentrate

În această categorie intră furajele care înglobează într-un volum redus o valoare nutritivă ridicată şi care corespund cel mai bine cerinţelor specifice ale suinelor.

Cerealele şi leguminoasele cultivate deţin ponderea, mai ales pentru condiţiile pedoclimatice din ţara noastră. Porumbul are ponderea cea mai mare dintre cereale în alimentaţia speciei suine. Porumbul se utilizează în hrana acestei specii sub formă măcinată, granulaţia trebuind să fie medie, cu excepţia purceilor sugari unde trebuie să fie fină spre medie. Făina de porumb este consumată cu plăcere de către toate categoriile de porcine, dar în anumite proporţii. Are o valoare energetică ridicată, de circa 3360 Kcal EM/kg şi între 1,1-1,3 UN. Posedă însă un conţinut redus de substanţe proteice (între 7,0-10,0% P.B.) cu valoarea biologică scăzută, ca urmare a proporţiilor reduse de lizină (sub 0,3%%) şi de triptofan (0,07%). Făina de porumb este componentul principal energetic pentru fabricarea nutreţurilor combinate la porcine; valoarea biologică a proteinei putându-se echilibra prin utilizarea în amestecuri a concentratelor proteice şi chiar a aminoacizilor sintetici. La categoriile adulte se pot utiliza şi ştiuleţi de porumb depănuşaţi şi măcinaţi, în anumite proporţii.

Utilizarea făinei de porumb în exces, la finisarea îngrăşării, determină la porcii graşi obţinerea unor carcase mai grase, cu slănină “moale” sau lipsită de consistenţă, pe lângă valorificarea mai slabă a hranei. Consistenţa redusă a slăninei se datoreşte fixării, în proporţii mai mari, a acizilor graşi nesaturaţi.

Cultivarea rentabilă a porumbului, în cantităţi suficiente, condiţionează eficienţa economică a creşterii suinelor. Orzul este considerat, pentru multe ţări europene, ca furajul cel mai adecvat pentru hrănirea porcilor. În hrană se administrează numai sub formă măcinată, cu granulaţia medie, având cca. 2910 Kcal EM/kg, cca. 1,12 UN şi cca. 10,0 % P.B.B. (0,4% lizină). Porcii hrăniţi cu orz produc carne şi grăsime cu calităţi foarte bune şi cu conservabilitate ridicată. Orzul este preferat şi bine tolerat de purceii înţărcaţi, precum şi de celelalte categorii de suine, cu condiţia ca acesta să fie omogenizat cu alte componente mai bogate în substanţe proteice. La purceii sugari şi la cei înţărcaţi excesul de celuloză se diminuează prin cernerea făinii de orz înainte de formarea amestecului, sau prin prăjirea boabelor, în cazul utilizării la

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

177

purceii cu stări de diaree (cărbunele rezultat din arderea parţială a paleelor are o mare putere de absorbţie a gazelor de fermentaţie, nedorite).

Utilizarea de raţii pe bază de orz şi lapte ecremat produce o carne de calitate superioară, o slănină albă şi consistentă, specifice pentru producţia de bacon. Făina de orz, în combinaţie cu cartofii fierţi şi terciuiţi utilizaţi în hrana porcinelor, asigură producerea, de carne şi grăsime de calitate. Orzul nu se introduce în raţie în primele 2-3 săptămâni de la recoltare, datorită conţinutului ridicat în hordeină. Hrănirea suinelor cu proporţii ridicate de orz poate produce ulcere gastrice, mai ales când granulaţia este mare. Ovăzul este un furaj bogat în substanţe nutritive uşor digestibile, având circa 2720 Kcal EM/kg şi cca. 11,0% P.B. (0,4% lizină). În reţetele destinate tineretului porcin, ovăzul se macină şi apoi se separă paleele, prin cernere, deoarece acestea au un conţinut ridicat în celuloză. Ovăzul se recomandă pentru hrana reproducătorilor masculi, deoarece stimulează spermatogeneza şi sporeşte apetitul sexual. La femele, stimulează apariţia căldurilor şi creşterea producţiei de lapte; aceste efecte sunt atribuite conţinutului său mai ridicat în colină. La categoriile de suine adulte nu este necesară separarea paleelor.

Nu se recomandă în finisarea îngrăşării, deoarece reduce din calităţile grăsimii şi chiar ale cărnii. Grâul se administrează în hrana suinelor când cantităţile întrec cererea pentru consumul uman. Valoarea energetică este de cca. 3280 Kcal EM/kg şi 1,23 UN, iar conţinutul în proteină de cca. 9,8% P.B.D. Se administrează numai sub formă măcinată, cu granulaţie medie spre mare, în combinaţie cu alte cereale din componenţa nutreţurilor combinate. Soiul triticale (încrucişarea dintre grâu şi secară) corespunde mai mult hrănirii suinelor, putând substitui parţial porumbul din raţie. Îngrăşarea suinelor cu raţii pe bază de grâu determină carcase de calitate bună. În multe ţări se cultivă grâu cu destinaţie specială pentru furajare, care posedă o calitate medie a glutenului şi la un cost mai scăzut. Secara se utilizează în hrana porcilor, mai ales în zonele pretabile acestei culturi (în general nordice). Făina de secară cu granulaţia medie conţine cca. 3190 Kcal EM/kg, 1,20 UN şi 7,70% P.B.D. Raţiile de hrană pe baza acestei cereale determină carne şi grăsimi de bună calitate. Proporţiile de secară din reţete nu trebuie să depăşească 25-30%, deoarece poate provoca accidente, cum sunt: deranjamente respiratorii şi nervoase, stări de diaree şi unele eczeme. Sorgul este o cereală cultivată pe suprafeţe relativ reduse în ţara noastră, însă are tendinţa de extindere, mai ales în zonele secetoase, înlocuind parţial porumbul din raţiile de hrană, însă numai pentru suinele adulte şi cele la îngrăşare. Făina de sorg conţine cca. 3290 Kcal EM/kg, 1,16 UN şi cca. 9,0% P.B. (0,2% lizină). Boabele de sorg trebuie să fie bine maturate în momentul preluării lor şi numai după aceea să fie introduse în reţetele de fabricaţie a nutreţurilor combinate. Soia este o leguminoasă ce se cultivă pe suprafeţe din ce în ce mai mari la noi în ţară, oferind cantităţi crescute de proteină/ha. Boabele de soia se indică a fi tratate termic înainte de introducerea în raţiile de hrană. Cea mai bună utilizare este sub formă de soia toastată, care conţine cca. 4030 Kcal EM/kg şi cca. 34,5% P.B. (2,4% lizină).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

178

De menţionat că, digestibilitatea proteinei brute din soia atinge 90%, faţă de mazăre, cu 87% şi de grâu, cu 86%. Raţiile de hrană pe bază de soia determină carcase de calitate medie, însă completeză necesarul de substanţe proteice la categoriile de suine în creştere (şi care sunt furajate cu cereale, în special porumb). Soia sub formă de boabe măcinate (ca atare), nu trebuie să depăşească 4% din raţie, deoarece duce la scăderea sporului în creştere, iar la scroafe poate produce vomismente. Este indicat ca în procesul de măcinare soia să se amestece cu boabe de porumb, ambele bine uscate, evitându-se astfel aderarea la sitele de separare ale morilor. În alimentaţia porcilor graşi, în S.U.A. se prevăd, pentru fiecare 1000 kg carne de porc, cca. 66 kg soia (necesară pentru completarea proteinei şi a vitaminelor din raţii). Mazărea furajeră se administrează în hrana suinelor sub formă de uruială, producând carne gustoasă, dar de culoare închisă, însă grăsimea este foarte consistentă. Mazărea este considerată pentru suine ca un furaj concentrat proteic, care conţine o valoare de 1,28 UN, 3400 Kcal EM.kg şi cca. 23% P.B. (cu 1,6% lizină). Mazărea este indicată pentru reţetele de nutreţuri combinate destinate hrănirii purceilor sugari şi înţărcaţi, deoarece este indemnă la micotoxine şi mai completă în vitamine decât şroturile de soia. Cele mai bune rezultate se înregistrează când se administrează tratată termic sau barotermic, în proporţie de cel mult 13% din amestec (cea netratată conţine factori antinutritivi). Mazărea netratată termic nu se indică în hrana tineretului până la vârsta de 60 zile. Pentru tineretul porcin cantităţile zilnice maxime (dar tratate), pot fi de 500 g, iar la îngrăşare până la 20% din raţie. 9.1.2. Furajele proteice de origine vegetală

Furajele proteice de origine vegetală sunt subprodusele industriale rezultate, în general de la industria alimentară, sunt utilizate pentru echilibrarea proteică a raţiilor de hrană, alături de sporirea palatabilităţii şi uneori pentru uşurarea procesului tehnologic de fabricare a nutreţurilor combinate. Utilizarea lor în hrana suinelor contribuie la rentabilizarea crescătoriilor, ca urmare a costurilor reduse. Tărâţele de grâu sunt utilizate fie ca atare, fie în componenţa nutreţurilor combinate, la toate categoriile de suine. Ele au un conţinut moderat în proteine, de peste 15,8% P.B., sunt bogate în fosfor, care alături de alte substanţe nutritive favorizează producţia de lapte a scroafelor, iar faptul că au conţinut mai ridicat în fibre, asigură un tranzit normal în tubul digestiv. Tărâţele de grâu au capacitatea de a absorbi uşor lichidele (de cca. 3-4 ori faţă de greutatea lor), iar prin fermentare se obţin cantităţi însemnate de vitamine din complexul B, în special vitamina B12 (foarte necesară în creşterea tineretului). Şroturile de floarea soarelui reprezintă un furaj bogat în proteină, dar cu un conţinut scăzut în lizină şi ridicat în vitaminele din complexul B. Conţinutul în EM este de 3050 Kcal/kg, valoarea nutritivă de 0,80 UN, iar conţinutul în proteină de cca. 38,6% P.B. (cu 1,6 % lizină şi 0,5% triptofan).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

179

Tabelul 43 Valoarea nutritivă medie a furajelor ce se folosesc în hrana suinelor

Denumirea furajului S.U. g/kg

UN/kg produs

P.B. g/kg

Lizină g/kg

Calciu g/kg

Fosfor g/kg

Nuteţuri verzi şi suculente Lucernă în îmbobocire 152 0,13 40 2,0 3,5 0,5 Trifoi în îmbobocire 160 0,18 31 1,4 3,4 0,6 Cartofi 231 0,28 16 - 1,2 0,6 Sfeclă furajeră 130 0,12 11 - 0,3 0,3 Morcovi 130 0,15 12 - 0,6 0,4 Dovlecei 100 0,11 13 - - -

Concentrate cultivate şi industriale Porumb fără pănuşi (8% CB) 620 0,77 62 - 1,8 0,9

Porumb hibrid 860 1,20 82 2,0 0,2 2,3 Orz 860 1,10 100 3,0 1,3 3,0 Ovăz 870 1,00 112 4,0 1,7 4,4 Grâu 870 1,23 120 3,0 0,5 3,5 Sorg 870 1,16 100 2,0 0,4 3,0 Tărâţe grâu 860 0,77 140 5,4 1,4 10,0 Şrot soia calitatea a III-a 880 1,10 405 24 2,6 7,2 Şrot soia calitatea a I-a 880 1,15 480 20 2,2 7,0 Şrot soia calitatea a II-a 880 1,10 430 27 2,5 7,2 Şrot fl.soarelui tip A 910 0,79 390 11,7 4,0 10,0 Şrot fl.soarelui tip B 910 0,79 360 12,9 3,0 10,0 Făină carne tip 50 900 1,16 500 26 100 45 Făină subproduse păsări 900 1,16 500 27 30 17 Făină carne-oase 900 1,05 250 14 150 100 Făină peşte 900 1,09 650 44 60 33 Lapte praf degresat 920 1,42 334 26 13 10 Zară praf 920 1,30 325 22,4 13 9,6 Făină sânge 900 1,30 800 24,0 2,8 2,2 Zer proaspăt 70 0,09 9,0 - - - Zară proaspătă 90 0,14 34 - - - Drojdie furajeră Torulla 900 1,08 420 32 5 16 Drojdie din parafine 940 1,08 505 33 5 16

Subproduse proaspete Tăiţei sfeclă 74 0,08 8 - 0,7 - Borhot bere 250 0,39 59 - 0,2 0,3 Borhot cartofi 150 0,16 8 - 0,1 0,3 Borhot porumb 80 0,09 19 - 0,2 0,3 Melasă 785 0,81 60 - 1 0,2 Grăsimi furajere 995 2,40 - - - - Carbonat de calciu 980 - - - 380 - Fosfat dicalcic 940 - - - 240 185

În alimentaţia tineretului porcin se indică îndepărtarea, prin cernere, a părţilor cu conţinut ridicat în celuloză. Şroturile de floarea soarelui completează raţiile pe bază de cereale în privinţa substanţelor proteice, însă la îngrăşare determină carne şi grăsime de calitate slabă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

180

Şroturile de soia livrate unităţilor zootehnice sunt tratate prin toastare şi reprezintă componenta de bază în echilibrarea proteică a raţiilor de hrană. Conţinutul în P.B. variază între 44,0-48,0% P.B., fiind bogate în lizină (2,7 % ), în triptofan (0,5%), şi în vitaminele din complexul B. În hrana porcilor graşi, la finisare, proporţia de participare în nutreţurile combinate se reduce, deoarece afectează calităţile cărnii şi grăsimii. Făina de lucernă deshidratată se foloseşte în proporţii destul de mari (de până la 10%) dar numai în industria de nutreţuri combinate, ca sursă de caroten, xantofilă şi de vitamine, pe lângă aportul de substanţe proteice cu mare valoare biologică, precum şi ca stimulator de creştere. Făina de lucernă deshidratată conţine între 17-22% P.B. şi are un procent destul de redus în celuloză (lignificată). Făina de lucernă de bună calitate conţine peste 17% P.B. şi sub 25% celuloză brută. În hrana scroafelor gestante nu trebuie să depăşească 10% din amestec, la cele lactante până la 5%, iar la porcii graşi până la 2,5% (la finisare). Se poate utiliza la scroafele gestante până la 25% din amestec, însă în reţetă trebuie să intre şi cca. 10% făină de soia şi 50-60% făină de porumb (plus alte ingrdiente). Are influenţă pozitivă asupra calităţii cărnii şi grăsimii la porcii graşi, iar la scroafele de reproducţie stimulează activitatea sexuală şi rezultatele acesteia. 9.1.3. Furajele de origine animală

Făina de carne provine din prelucrarea integrală a animalelor, sau porţiuni din carcasele acestora improprii pentru consumul uman.

Acestea conţin între 52-60% P.B., 3180 Kcal E.D./kg şi 1,16 UN. Condiţiile principale pentru un produs de calitate sunt legate de proporţia de cenuşă

brută care este foarte variabilă, putând ajunge până la 25%, în funcţie de cantitatea de oase şi de conţinutul redus în grăsime.

Introducerea în consum trebuie să se facă numai în stare proaspătă, însoţită de buletine de analiză în care să se specifice încărcătura microbiană. Substanţele proteice au o mare valoare biologică, iar cele minerale sunt bine echilibrate; făina de carne constituind un component de bază în corijarea carenţelor de aminoacizi esenţiali în cazul utilizării furajelor de origine vegetală. În reţetele de fabricaţie a nutreţurilor combinate nu trebuie să depăşească 5% din amestec, iar în finisarea îngrăşării se reduce la minim, deoarece imprimă gust neplăcut cărnii. Făina de sânge se utilizează în prepararea nutreţurilor combinate pentru categoriile tinere de suine, însă consumarea acestora trebuie să se facă numai în stare proaspătă şi într-un timp scurt; este dezechilibrată în AA (izoleucină) fapt ce limitează folosirea ei la tineret. Valoarea nutritivă este de 1,3 UN, cu cca. 4150 Kcal. EM/kg şi cca. 54,4% P.B. Substanţele nutritive din făina de sânge au coeficienţi mari de digestibilitate (de 84% pentru P.B. şi 91% pentru G.B.) Făina de peşte se prepară din peşte de calitate medie, sau din unele specii capturate special, dar improprii pentru consumul uman. Aceasta conţine între 60-70% P.B., cca. 4300

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

181

Kcal E.D./kg şi 1,09 UN. Digestibilitatea substanţelor nutritive este foarte mare, peste 93% la P.B. şi peste 97% la G.B. Făina de peşte se foloseşte numai la producerea nutreţurilor combinate, în proporţie de cel mult 7% din amestec, fiind un component excelent pentru echilibrarea proteică a raţiilor de hrană, mai ales pentru tineretul în creştere. La finisarea porcilor graşi se scoate sau se reduce drastic din reţetă deoarece imprimă gust neplăcut cărnii şi grăsimii şi sunt prea scumpe. 9.1.4. Furaje proteice de origine mixtă

Laptele praf ecremat provine din laptele de vacă şi se caracterizează printr-o valoarea nutritivă ridicată (1,4 UN şi 33,5 % P.B.), indispensabil pentru reţetele de fabricaţie a nutreţurilor combinate destinate purceilor sugari şi tineretului înţărcat. Încorporarea în nutreţurile combinate se face în proporţie de până la 10% (când se face granulare) din amestec pentru sugari şi 3-5% pentru cei înţărcaţi. Proteina are mare valoare biologică, adecvată aparatului digestiv al purceilor. Determină o carne de calitate superioară şi o creştere armonioasă a corpului, la toate categoriile de suine. Drojdiile furajere sunt produse pe bază de microorganisme unicelulare care s-au dezvoltat pe diferite suporturi nutritive şi care, în urma unor tratamente şi prelucrări constituie componente valoroase pentru nutreţurile combinate, având conţinuturi ridicate în substanţe proteice şi minerale. Microorganismele utilizate sunt de tip Torulla şi Monilia, iar materiile prime, care formează suportul nutritiv, sunt: cocenii şi ciocălăii de porumb, paiele, stuful, deşeuri de la fabricile de cherestea, toate măcinate şi tratate special, alături de amidon, sfeclă de zahăr etc. Sunt unele tehnologii la care substratul nutritiv are la bază produse petroliere. Proteina drojdiilor furajere este bogată în aminoacizi esenţialil (lizină), dar săracă în aminoacizi sulfaţi (metionină şi cisteină). Drojdiile sunt bogate în vitaminele complexului B, în macro şi microelemente (Ca, P, Fe). Valoarea nutritivă este de 1,08 UN, între 3290-3720 Kcal E.D/kg şi între 33,30-42,5% P.B.D. Nu imprimă gust neplăcut cărnii, aşa încât se poate utiliza cu succes şi în finisarea îngrăşării. În hrana suinelor se mai utilizează ca surse de energie grăsimile animale şi vegetale, al căror procent de participare în reţetele de nutreţuri combinate nu trebuie să depăşească 10%; melasa, în procent de 5-10% (cu suplimentarea calciului în raţie); zahărul, în proporţie de 3-5% (numai pentru purceii sugari de peste 15 zile); lecitina, în proporţie de 1-2%, precum şi unele uleiuri vegetale, în proporţie de 1%. 9.1.5. Furajele de volum

În această categorie intră nutreţurile suculente, cele fibroase şi cele verzi, care se pot utiliza în diferite proporţii în hrana suinelor - scopul principal fiind reducerea costului de producţie al cărnii de porc. Aceste furaje au valoare energetică scăzută, volum mare, conţinut redus în proteină, aşa încât ele nu pot substitui decât parţial concentratele din alimentaţia suinelor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

182

Cartoful are conţinuturi ridicate în apă (75-80%) şi în amidon (60-65% din SU) şi mai redus în substanţe proteice (cca.1,0% P.B. din SU) şi în special în vitamine. Valoarea nutritivă la produsul ca atare este de cca. 0,2 UN, cca. 840 Kcal E.D./kg, cu menţiunea că digestibilitatea amidonului depăşeşte 90% dacă sunt fierţi, dar este redusă; (cca. 50%) dacă sunt cruzi. Suinele hrănite cu raţii pe bază de cartofi produc o carne mai deschisă la culoare şi o slănină consistentă. Hrănirea cu cartofi este destul de rentabilă în zonele cu condiţii de cultură favorabile, însă numai în unităţile cu efective reduse şi unde sunt posibilităţi de prelucrare termică. La porcii graşi, crescuţi în unităţile gospodăreşti, cartofii fierţi pot participa în proporţie de 30-40% din raţiile de hrană. În hrana grăsunilor (25-45 kg) cantităţile zilnice variază între 2,0-3,0 kg, iar a porcilor graşi între 5,0-7,0 kg. Se indică ca, înainte de fierbere cartofii să fie spălaţi de pământ, iar în lunile de iarnă şi primăvară apa de fierbere să fie înlăturată. Cartofii fierţi se omogenizează cu făinuri sau uruieli de cereale, când se realizează şi terciuirea lor, iar odată cu acestea creşte digestibilitatea amidonului. Carcasele obţinute de la porcii îngrăşaţi pe bază de cartofi sunt preferate în industria mezelurilor, slănina fiind consistentă şi albă. Sfecla semizaharată şi de zahăr se utilizează în hrana suinelor în zonele de cultură favorabilă şi în unităţile cu efective reduse. Sfecla se poate folosi în hrana suinelor, sub formă tocată şi uneori opărită, în amestec cu uruială de cereale, fân de lucernă măcinat şi chiar cartofi. La tineretul de peste 20 kg se administrează zilnic 1,5 kg sfeclă, la porcii graşi între 4-5 kg, iar la scroafele gestante câte 4 kg de fiecare 100 kg masă corporală. De menţionat că, sfecla grăbeşte tranzitul intestinal, datorită conţinutului ridicat în K, ducând la reducerea valorificării hranei şi uneori la apariţia stărilor de diaree care se pot atenua prin amestecarea cu făinuri de cereale. Morcovul furajer se poate folosi în alimentaţia reproducătorilor masculi, a tineretului şi chiar a scroafelor lactante pe timp de iarnă. În general, morcovul se administrează ca supliment, sub formă crudă, în cantităţi variabile şi în funcţie de posibilităţi. De menţionat că, la finisarea porcilor graşi, morcovul se scoate din alimentaţie cu (4-6 săptămâni) înainte de sacrificare, deoarece imprimă o culoare galbenă grăsimii. Orientativ, se administrează zilnic, în lunile de iarnă 0,5 kg pentru tineret şi 1,0 kg pentru reproducători. Porumbul pastă se obţine din porumb ştiuleţi depănuşaţi, sau mai bine din boabe, după măcinare, iar apoi amestecul este murat în silozuri speciale. Acesta este un furaj concentrat şi se poate utiliza în hrana suinelor, mai ales în zonele favorabile cultivării porumbului, când este pericolului ca boabele să nu atingă faza de maturitate deplină sau nu se poate asigura o umiditate corespunzătoare conservant (sub 15%). Ştiuleţii de porumb cu boabe şi depănuşaţi se prelucrează la umiditatea medie de 32-40%, se depozitează unde, în celulele silozurilor (de tip tunel), se presează energic pentru fermentare Se obţin rezultate economice bune la porcii graşi în finisare şi la scroafele în prima parte a gestaţiei, cu condiţia ca raţiile de hrană să fie completate cu furaje combinate de completare, deci cu conţinuturi mai mari în proteină. Dă rezultate în unităţile cu efective medii dar şi industriale, cu posibilităţi de distribuire mecanizate.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

183

Tehnologia de producere a pastei de porumb este relativ recentă (din anul 1960) şi se practică în ţările din nordul şi centrul Europei, care cultivă hibrizi târzii. Pentru o bună fermentare se indică tratarea pastei cu acid propionic în doză de 2,0 kg/tonă şi tasarea foarte energică. Valoarea nutritivă variază între 0,6-0,8 UN, conţinutul în proteină între 4-6% P.B., iar în celuloză brută între 4-7%. FEVRIER, G. (1981) indică la pasta de porumb (obţinută din boabe şi ciocălăi) valori 3500 Kcal E.M./kg SU, menţionând că digestibilitatea proteinelor este mai mare cu 4-7% faţă de boabele uscate.

Tabelul 44 Valoarea nutritivă şi compoziţia chimică a variantelor de porumb murat

Specificare Boabe însilozate

(% din S.U.) Ştiuleţi însilozaţi

(% din S.U.)

Proporţia din plantă (%) 40-50 45-55 Cantitatea de SU (%) 55-70 40-60 Energia digestibilă (Kcal/kg SU) 3850-4100 3250-3550 E.f.N. (% din SU) 80-82 75-85 Celuloză brută (%) 1,8-2,5 6,0-11,0 Grăsime brută (%) 4,0-5,0 3,5-5,0 Proteină brută (%) d.c. : 9-11 9-12 - lizină 0,09-0,32 0,25 - metionină+cistină 0,45-0,47 0,35 - triptofan 0,06-0,10 - - treonină 0,30-0,39 0,36 - leucină 1,25-1,34 1,89 - izoleucină 0,39-0,41 0,35 - valină 0,49-0,53 0,50 - histidină 0,28-0,29 0,32 - arginină 0,46-0,49 0,41 - fenilalanină+tirozină 0,93-1,00 0,76 Cenuşă brută 1,4-2,0 1,5-2,0 - calciu 0,01-0,03 0,02 - fosfor 0,31-0,35 0,34 - sodiu 0,007-0,008 0,01 - potasiu 0,3-0,4 0,5 - magneziu 0,11-0,12 0,15

În hrana porcilor graşi (între 30-110 kg) se poate administra zilnic, în medie 1,7 kg pastă de porumb şi 1,0 kg furaj combinat de completare cu 23-25% P.B. Alţi autori sugerează cantităţi diferenţiate pe zi, de 1,3 kg la tineretul porcin, de 2,2 kg la cel între 30-60kg şi de 3,5 kg la porcii graşi între 60-100 kg iar la scroafele în prima parte a gestanţei între 5-6 kg.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

184

Pentru încurajarea producerii pastei de porumb, PELZER, PH. (1981) consemnează unele rezultate comparative obţinute în îngrăşarea porcilor cu raţii pe baza de: orz, porumb boabe (uscat) şi pastă de porumb, din care rezultă interesul şi necesitatea pentru ultima variantă. Autorul pledează pentru această tehnică de recoltare a hibrizilor târzii, constituind o variantă de păstrarea economică a boabelor de porumb, mai ales în zonele cu climă umedă, sau când se întrevăd perioade ploioase în timpul recoltării (tab.45).

Tabelul 45 Rezultatele înregistrate la porcii graşi furajaţi diferenţiat

(după PELZER, PH. -1981)

Specificare Orz Porumb uscat

(boabe) Pastă de porumb

Greutatea (kg) - iniţială 34,7 34,6 35,6 - finală 101,4 101,6 101,4 Durata îngrăşării (zile) 103 104 103 Sporul mediu zilnic (g) 644 642 635 Consum specific de SU/kg spor (kg) 2,93 2,71 2,73 Randamentul la sacrificare (%) 76,0 77,8 77,5 Proporţia de jambon+cotlet (%) 43,7 46,4 46,3

În urma hrănirii porcilor graşi cu raţii pe bază de pastă de porumb se constată o calitate superioară a carcasei, în timp ce indicii tehnologici au fost foarte apropiaţi, fără a mai lua în calcul pierderile şi cheltuielile ocazionate cu uscarea boabelor. În această variantă se utilizează mai judicios mijloacele de transport, iar perioada de recoltare avansează în vară cu cca. 20-25 zile. AUMAITRE, A. (1980) arată că la uscarea forţată a boabelor de porumb, conţinutul în azot solubil scade de la 18,2% la 11,6% în timp ce prin însilozarea sub formă de pastă aceasta creşte de la 14,5% la 39,8% din S.U. După acest autor, în hrana porcilor graşi, porumbul pastă se poate utiliza în amestec cu 16,4-22,0% şroturi de soia. WOOD, M. (1982) menţionează că în cazul utilizării în hrana tineretului suin sub 30 kg, sporul mediu zilnic nu se manifestă la nivelul potenţialului productiv, însă se justifică prin costul redus şi scăderea incidenţei a unor afecţiuni digestive. Alţi autori recomandă, pentru porcii graşi, între 0,5-1,0 kg/zi, alături de un nutreţ combinat de completare care să conţină 22% P.B. asigurându-se zilnic 12 g lizină, 15 g Ca, 6g P şi substanţele vitaminice necesare (BURGSTALLER, G. 1980). Lucerna verde (Medicago sativa) se utilizează în hrana tuturor categoriilor de suine, mai puţin a sugarilor în prima perioadă de alăptare (în primele 15 zile de viaţă). Lucerna se administrează fie cosită, fie prin păşunare, când înălţimea plantelor depăseşte 15-20 cm.

Conţinutul în proteine este în faza de vegetaţie “boboc floral”, fază în care celuloza este mai puţin lignificată. În această fază masa verde conţine, raportată la S.U., cca. 4,5% proteină brută şi 6,2% celuloză brută. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,18 UN şi cca. 470 Kcal E.M./kg masă verde. Lucerna constituie o sursă sigură de masă verde pe tot parcursul verii, fiind rezistentă la secetă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

185

În hrana porcilor graşi determină carne şi grăsime de foarte bună calitate, iar la scroafe reglează şi stimulează activitatea de reproducţie; în unele faze, cantitatea mare de estrogeni poate fi dăunătoare. Se poate păşuna mai ales în anul al treilea de exploatare, completând la animale necesarul de azot din raţii şi contribuind (la reproducători) la creşterea armonioasă a carpului. Cantităţile zilnice variază între 10-20% din SU a raţiilor de hrană. Se utilizează cu succes în unităţile gospodăeşti sub formă tocată şi uşor pălită pentru scroafele lactante, tineretul porcin (300-600 g/zi) şi la scroafe în prima parte a gestaţiei (1-2 kg/zi). În unităţile cu creştere industrială, unde eliminarea dejecţiilor se face hidraulic, lucerna verde, ca atare, nu se introduce în hrană (părţile neconsumate obturează canalele), însă se poate administra sub formă de suc (R la extragere = cca.40%), sau sub forma unor preparate proteice de tip COLUROM (concentrat de lucernă românesc). Aceste preparate concentrate aduc un aport însemnat de vitamine, de substanţe minerale şi chiar proteice în raţiile de hrană în care s-au introdus. Concentratul proteic obţinut din lucerna verde conţine peste 33,5% P.B., cantităţi sporite de β-caroten, xantofile, vitamine, substanţe minerale, factori necunoscuţi de creştere, toate cu influenţă pozitivă asupra indicatorilor de creştere la tineretul porcin şi asupra calităţii carcasei la porcii în finisare. Se remarcă durata mare de conservabilitate (cca. 6 luni) şi uşurinţa de înglobare în reţetele de furaje combinate, contribuind la recuperarea tineretului retardat somatic. Reziduurile culinare se pot utiliza în hrana porcinelor mai ales pentru îngrăşare, în unităţile cu efective reduse şi apropiate de cantine şi restaurante. Din reziduuri se separă, pe cât posibil, componentele acide şi se înlătură fragmentele de sticlă, faianţă, precum şi oasele de peşte, deoarece produc accidente şi deranjamente ale aparatului digestiv. Reziduurile culinare măresc considerabil palatabilitatea hranei şi contribuie la obţinerea de carcase cu calităţi organoleptice superioare. Se indică utilizarea lor în hrana tineretului porcin de peste 20 kg şi în amestec cu uruieli de porumb şi de orz, în raport de 1/2-1/3. Acestea trebuie să fie administrate după fierbere în vase cu pereţi dubli, păstrate în containere speciale şi depozitate în camere răcoroase şi ferite de accesul câinilor şi şobolanilor (sunt vectori pentru multe boli). 9.1.6. Nutreţurile combinate

Nutreţurile combinate, sau furajele combinate, reprezintă amestecuri de materii prime (componente) de diferite provenienţe (cereale, leguminoase, subproduse industriale, concentrate proteice etc.), la care se adaugă minerale, vitamine şi aditivi furajeri - toate bine proporţionate, măcinate şi perfect omogenizate, care utilizate în hrana suinelor satisfac cerinţele specifice de nutrienţi. Nutreţurile combinate se produc în unităţi specializate, după diferite recepturi, în funcţie de categoria de suine, aşa încât animalul consumând o anumită cantitate (corelată cu specificul digestiei) îşi asigură necesarul de energie şi nutrienţi pentru întreţinere şi producţie. Avantajele utilizării nutreţurile combinate complete în hrana suinelor justifică producerea lor, şi se regăsesc în următoarele: • creşterea valorii nutritive a amestecului, ca urmare a complementarităţii substanţelor

nutritive din componente;

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

186

• utilizarea mai raţională a resurselor furajere; • înlesneşte hrănirea diferenţiată a diferitelor categorii de suine, în funcţie de cerineţele

fiziologice şi scopul producţiei; • asigură îmbunătăţirea unor indicatori tehnici şi economici, prin creşterea sporului în

greutate şi eficienţa utilizării hranei; • uşurează încorporarea unor aditivi furajeri (ingrediente care completează, corectează şi

echilibrează raţiile de hrană); • asigură rentabilizarea crescătoriilor, prin reducerea costului prelucrării hranei animalelor; • permite aplicarea ultimelor noutăţi în alimentaţia suinelor. Toate acestea explică în bună măsură de ce majoritatea ţărilor bune crescătoare de suine posedă tehnologii adecvate de producere a nutreţurile combinate pentru hrănirea acestei specii, în condiţii de rentabilitate. Nutreţurile combinate pentru suine pot fi clasificate după mai multe criterii, aşa cum rezultă din fig.56 şi pe care le prezentăm în continuare.

Fig.58 Clasificarea nutreţurilor combinate

NUTRE}URI COMBINATE

DUP| CON}INUTUL ~N SUBSTAN}E NUTRITIVE

DUP| FORMA DE PREZENTARE

Nutre]uri combinate complete

Pot constitui singure ra]iile de hran\

Nutre] combinat de completare

Nutre]uri combinate suplimentare

Completeaz\ ra]ia `n subst. nutritive

Suplimente vitamino-minerale. Se adaug\ 0,2-0,5%

Suplimente proteino-vitamino-minerale. Se adaug\ 5-30%

Nutre]uri combinate speciale

Substituen]i de lapte

Preamestecuri curative sau profilactice

F\inuri Majoritatea nutre]urilor combinate

Granule

Past\ sau lichide Substituien]i

DUP| CATEGORIA DE PORCINE

N.C. 0-1 Prestarter

N.C. 0-2 Starter

N.C. 0-3 Grower

N.C. 0-4Finischer

N.C. 0-5; 0-6

Utilizat pân\ la vârsta de 40-50 zile [i 10-12 kg

Utilizat pân\ la vârsta de 80-100 zile [i 20-30 kg

Pân\ la 50-60 kg

Pentru ultima perioad\ de `ngr\[are

Pentru animalele de reproduc]ie

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

187

- După conţinutul în substanţe nutritive, nutreţurile combinate se clasifică în: 1. Nutreţurile combinate complete care pot constitui singure raţiile de hrană pentru suine. Acestea se consumă curent în exploataţiile de tip industrial, preparându-se în unităţi specializate, dar şi în sectoarele anexă ale crescătoriilor, după reţete stabilite prin recepturi. Reţetele se formulează în funcţie de categoriile de porci, de posibilităţile de procurare a componentelor şi de destinaţia finală a animalelor. De menţionat că, prin consumarea unei anumite cantităţi de nutreţ combinat, specificat prin tehnologie, se asigură toate substanţele nutritive necesare organismului atât pentru întreţinerea funcţiilor vitale cât şi pentru producţiile planificate. 2. Nutreţurile combinate de completare se utilizează în alimentaţia unor categorii de suine pentru echilibrarea conţinutului raţiei în unele substanţe nutritive. Categoriile de porcine pentru care se utilizează aceste nutreţuri permit tipul de alimentaţie suculent, cum ar fi porcii graşi, scroafele gestante şi într-o măsură mai mică vierii de reproducţie; acesta se bazează pe utilizarea nutreţurilor verzi pe timp de vară, iar pe timp de iarnă a pastei de porumb, a cartofilor, precum şi a dovlecilor şi a sfeclei, sau a guliilor. Componentele care intră în reţetă, proporţiile acestora şi caracteristicile amestecului diferă de la o categorie de suine la alta, înglobându-se în general proporţii mai ridicate în proteine. 3. Nutreţurile combinate suplimentare denumite şi "concentrate de substanţe active" se adaugă în raţiile pe bază de concetrate, subdivizându-se în: • suplimente vitamino-minerale, ca: vamixuri, supernuclee, zooforturi, premixuri vitamino-

minerale etc., adăugate în proporţii reduse, între 0,2-2%, vizând completarea necesarului de vitamine şi de substanţe minerale;

• suplimente proteino-vitamino-minerale, sau P.V.M., denumite şi "nuclee de raţii" se adaugă în proporţii de 5-30%, asigurând pe lângă vitamine şi substanţe minerale şi o parte din proteine şi chiar energie, în special de origine animală sau mixtă. Aceste suplimente de tip P.V.M. sunt utilizate mai mult în crescătoriile de suine cu efective reduse, ele procurându-se din unităţile specializate, pentru fiecare categorie de vârstă sau stare fiziologică în parte.

În componenţa acestor P.V.M.-uri se pot introduce şi concentrate proteice din lucernă verde, de tip COLUROM, mai ales la tineretul înţărcat, insuficient dezvoltat corporal, care reprezintă cca. 15% din efectivul înţărcat. Recuperarea dezvoltării corporale a purceilor înţărcaţi prin utilizarea preparatelor de tip COLUROM, reprezintă o practică eficientă în unităţile de tip industrial. Sporul mediu zilnic se poate mări cu 8-10% la cei purceii dezvoltaţi corporal normal şi cu 10-15% la cei insuficient dezvoltaţi, alături de evitarea pierderilor prin morbiditate şi mortalitate. 4. Nutreţurile combinate speciale se folosesc numai în anumite cazuri, cum ar fi: • substituienţi de lapte, care se utilizează pentru înlocuirea laptelui matern în primele

perioade de alăptare a purceilor, a celor orfani sau ca supliment în perioada de sugar; • preamestecuri curative şi profilactice, care se introduc în reţetele pentru combaterea sau

prevenirea unor maladii şi a diminuării efectelor stării de stres.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

188

- După forma de prezentare, există următoarele categorii de nutreţurile combinate: 1. Nutreţurile combinate sub formă de făinuri, cum sunt majoritatea acestor amestecuri utilizate în hrana suinelor la toate tipurile de exploataţii; 2. Nutreţurile combinate granulate, care sunt în general complete şi se administrează pentru o utilizare mai completă a substanţelor nutritive şi pentru evitarea risipei, asigurând conservarea de durată a componentelor. Lianţii utilizaţi pentru granulare sunt aburii supraîncălziţi, făina de grâu şi lianţi specifici (bentonita) sau adăugarea (prin încălzire şi pulverizare) de grăsimi de origine animală. Brizura reprezintă granulele sfărâmate şi utilizate în special în hrana purceilor sugari şi înţărcaţi. - După forma de administrare, nutreţurile combinate sunt: umectate, umede şi lichide, când proporţiile de apă (sau alte lichide) variază de la 1/1 la 1/3. - După categoria de suine pentru care sunt destinate, nutreţurile combinate (complete) se clasifică în: 1. Nutreţul combinat, reţeta 0-1 (N.C.Ro-1) denumit şi "Prestarter" se foloseşte în hrana purceilor sugari şi în prima parte a înţărcării. În reţetă se introduc componente de foarte bună calitate, uşor digerabile şi cu conservabilitate ridicată, cum ar fi: cerealele, furajele proteice de origine animală şi vegetală (lapte praf, şroturi de soia, de drojdii, etc.), energizante (zahăr), precum şi corectori de gust şi de miros. Se caracterizează printr-un nivel proteic ridicat, între 20-22% P.B., între 1,1-1,7% lizină, un nivel energetic mare între 3200-3300 Kcal E.M./kg, cel mult 3,5% celuloză brută şi cel puţin 4,1% grăsime brută. 2. Nutreţul combinat, reţeta 0-2 (N.C.Ro-2), denumit şi "Starter" se foloseşte în hrana tineretului porcin înţărcat, înlocuindu-l progresiv pe cel "Prestarter" până la vârsta de 45-55 de zile, după care se utilizează exlusiv până la 90-105 zile, când greutatea animalelor variază între 25-30 kg. Se caracterizează printr-un nivel proteic destul de ridicat, între 17-19% P.B., între 0,9-1,0% lizină, un nivel energetic mare, între 3000-3100 Kcal E.M./kg, cel mult 4,0% celuloză brută şi cel puţin 3,1% grăsime brută. În această reţetă porumbul poate participa cu cel mult 30%, iar orzul şi ovăzul vor avea paleele îndepărtate (decorticare prin cernere sau prăjire). 3. Nutreţul combinat, reţeta 0-3 (N.C.Ro-3), denumit şi "Grower" se foloseşte în hrana porcinelor, începând cu masa corporală între 25-30 kg până la 50-60 kg. Nivelul proteic este de 16% P.B., cu 0,65-0,75% lizină şi un nivel energetic mare, de cca. 3000 Kcal E.M./kg. Cu această reţetă este hrănit şi tineretul de reproducţie, însă se utilizează zooforturi pentru reproducţie. 4. Nutreţul combinat, reţeta 0-4 (N.C.Ro-4), denumit şi "Finisher" se foloseşte în hrana porcinelor la îngrăşat, peste greutatea de 50-60 kg. Nivelul proteic este de cca. 14% P.B. (cu 0,55-0,65% lizină) şi cca. 3000 Kcal E.M./kg 5. Nutreţul combinat, reţeta 0-5 (N.C.Ro-5) este destinat hrănirii scroafelor lactante şi a vierilor de reproducţie. Nivelul proteic este de 14-16% P.B. (cu 0,55% lizină) şi cca. 3170 Kcal E.M./kg. Substanţele minerale: Ca 0,6-0,7% din raţie, iar P între 0,4-0,5%. 6. Nutreţul combinat, reţeta 0-6 (N.C.Ro-6) se foloseşte în hrana scroafelor gestante, cu cca. 14,5% P.B.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

189

- După destinaţia finală a animalelor, nutreţurile se clasifică în: • furaje combinate pentru creşterea şi îngrăşarea suinelor destinate sacrificării pentru carne

de consum (reţetele de fabricaţie sunt codificate, începând cu cifra "0"); • furaje combinate pentru creşterea suinelor destinate reproducţiei (a căror reţete sunt

codificate cu cifra "1"). • furaje combinate destinate hrănirii porcilor pentru producţia de bacon (Ro-7 şi Ro-8)

9.2. Factorii care influenţează valorificarea hranei la suine

Rentabilitatea creşterii suinelor, în exploataţiile intensiv-industriale, precum şi în cele gospodăreşti, este determinată în primul rând de nivelul cheltuielilor cu furajarea, care reprezintă între 60-80% din totalul chletuielilor directe de producţie. Suinele, în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică etc. au nevoie de energie sub o formă asimilabilă, de un anumit nivel proteic, de vitamine, de substanţe minerale etc.-toate în aşa fel proporţionate încât prin ingerarea lor de către animal să se obţină o valorificare eficientă, la nivelul potenţialului lor genetic. Valorificarea hranei, sau eficienţa utilizării substanţelor nutritive din raţie, variază în funcţie de o serie de factori; unii sunt dependenţi de animal, iar alţii de condiţile de mediu (în primul rând alimentaţia). În acest context, problemele trebuie tratate prin prisma valorificării cu maximum de eficienţă a furajelor, axându-se mai mult pe categoria de porci graşi, deoarece aceasta deţine proporţia cea mai mare din efectivul total (cca. 53%), fiind şi cea mai mare consumatoare de furaje.

Totodată, analizând valorificarea hranei, se pot întrevedea şi unele date cu privire la intensitatea de creştere, deoarece între consumul specific de hrană (exprimat în kg sau UN) şi sporul mediu zilnic există o corelaţie strânsă negativă (r = -0,82); deci factorii care influenţează un indicator au influenţă indirectă şi asupra celuilalt. 9.2.1. Factorii dependenţi de animal

Particularităţile aparatului digestiv Aparatul digestiv la suine este mai bine adaptat pentru consumarea nutreţurilor concentrate, deşi cantităţi limitate şi de alte furaje pot fi incluse în raţie. Tractusul digestiv al acestui animal monogastric are o capacitate digestivă proporţională cu greutatea corporală (şi vârstă), fiind mai mare decât la câine şi păsări, dar mai mică în comparaţie cu erbivorele (ovine, bovine). Volumul stomacului la tineretul suin (sugar ţi înţărcat) variază între 250-620 ml, iar la adulţi între 6-8 l. Acesta este prevăzut cu multe pliuri şi celule glandulare ce determină o mare capacitate de digestie a substanţelor nutritive. Lungimea intestinelor variază, la adulţi, între 22-25 m, reprezentând de 14 ori lungimea corpului, în timp ce la bovine şi ovine raportul depăşeşte de 20 de ori. Domesticirea a avut ca efect şi alungirea intestinelor, în comparaţie cu stomacul, de la 1/9 la porcii sălbatici la 1/14 la rasele perfecţionate, deci s-a mărit capacitatea de asimilare a substanţelor nutritive. Durata tranzitului intestinal variază între 24-30 de ore la purcei şi între 80-90 de ore la celelalte categorii, în funcţie de vârstă şi specificul alimentaţiei.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

190

Factorii interni sau dependenţi de animal, care influenţează valorificarea hranei, se vor trata pe scurt în continuare. Rasa influenţează valorificarea hranei în sensul că rasele perfecţionate pentru producţia de carne, posedă indici buni şi foarte buni de conversie a hranei, cum ar fi: Marele alb, Landrace, Hampshire, Duroc, Yorkshire, Landrace belgian etc., însă mai există şi efective reduse din unele rase şi populaţii cu aceşti indici slabi (Bazna, Mangaliţa, Stocli etc). În general, valorificarea hranei corelează strâns pozitiv cu intensitatea de creştere, sau strâns negativ când se exprimă în consumul specific. Rasele paterne se remarcă prin consumuri specifice reduse de concentrate (valorificare bună) şi sporuri medii zilnice mari (Hampshire, Duroc şi chiar Yorkshire).

Rezultate foarte bune, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la metişii şi hibrizii de suine, unde intervine fenomenul de heterozis sau vigoare hibridă. De menţionat că, valorificarea hranei este o însuşire cu un coeficient de heritabilitate mediu spre ridicat, deci este un câmp larg de acţiune prin selecţie. Acest factor justifică pe deplin eforturile de creştere numai a metişilor şi hibrizilor în unităţile de producţie, indiferent de sistemul de exploatare. Vârsta influenţează valorificarea hranei în sensul că la animalele mai tinere conversia este mai bună. La tineret, valorificarea furajelor este legată de eficienţa echipamentului enzimatic, care creşte continuu până la vârsta de 30-40 zile, deci până la această vârstă se impune folosirea de furaje uşor digestibile.

La tineretul suin înţărcat, în condiţiile actuale, consumul specific de concentrate este de cca. 2,5 kg, pe când la porcii graşi de cca. 4,0 kg şi chiar mai mult. Această însuşire este în corelaţie cu compoziţia chimică a sporului de creştere; când predomină depunerile de grăsime se impune un consum mai mare de energie, respectiv o cantitate mai mare de furaje.

Furajele sunt cu atât mai economic convertite cu cât în depunerile din carcasă predomină ţesutul muscular. De menţionat că, ponderea masei musculare creşte continuu până la greutatea de 40-50 kg, se echilibrează între 60-80 kg, după care scade lent, pe când proporţia de grăsimi creşte continuu. Aceste considerente justifică creşterea şi îngrăşarea suinelor până la vârsta de 200-225 zile şi greutatea de 95-115 kg, când pe lângă o bună valorificare a hranei se înregistrează şi carcase de bună calitate.

Grăsimea din carcasă este componenta cea mai variabilă în funcţie de vârstă: aceasta creşte de la 10% la vârsta de 50-60 zile la 40-60% la 300-400 de zile. La suinele perfecţionate, retenţia de proteină necesară dezvoltării masei musculare este ridicată chiar la greutatea vie de cca. 100 kg. Fondul genetic influenţează în mod hotărâtor metabolismul lipidelor la porcine, susţinut de tipul de alimentaţie: rasele perfecţionate, hrănite cu raţii bogate în lizină, determină creşteri mai rapide faţă de cele neameliorate. Individualitatea are influenţă asupra valorificării hranei, în sensul că sunt indivizi, din cadrul aceleiaşi rase sau populaţii, la care se înregistrează conversii superioare, constituind fondul muncii de ameliorare (suportul selecţiei). Sexul influenţează valorificarea hranei: în general, vieruşii (necastraţi) convertesc (până la vârsta de 6 luni) cel mai economic furajele, fiind urmaţi de scrofiţe şi apoi de masculii castraţi (tab.46), după care ordinea se schimbă în favoarea masculilor castraţi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

191

Tabelul 46 Influenţa sexului asupra indicelui de consum

Specificare Vieri tineri

Masculi castraţi Scrofiţe tinere

Durata îngrăşării (de la 20 până la 90 kg (zile) 112,5 119,7 122,7 Indicele de consum (kg) 3,06 3,45 3,24

De menţionat că la unele categorii de suine, capacitatea digestivă nu este corelată cu nevoile organismului, necesitând raţii de hrană cu densităţi nutritive mărite, în special la purcei şi la scroafele lactante, impunându-se administrarea tainurilor la intervale scurte de timp sau chiar la discreţie. Forma de producţie influenţează utilizarea substanţelor nutritive din raţie. Principalele forme de producţie la porcine sunt: îngrăşarea pentru carne şi creşterea pentru reproducţie. La suine, procesul de îngrăşare se suprapune cu cel de creştere; subiecţii fiind animale tinere în creştere, cu excepţia reproducătorilor reformaţi.

Valorificarea cea mai convenabilă se înregistrează prin metodele de îngrăşare pentru carne şi bacon (când sacrificarea se face la 90-110 kg), mai redusă la îngrăşarea pentru grăsime şi intermediară la cea mixtă. Variantele de creştere-îngrăşare se deosebesc, în esenţă, între ele, prin greutatea vie la care se opreşte acest proces, alături de greutatea corporală de pornire, a creşterii grăsunilor şi prin anumite procedee de corectare a calităţii carcasei (pentru limitarea depunerii de grăsime). Tineretul de reproducţie trebuie hrănit astfel încât să se obţină starea de întreţinere de reproducător, mai ales după greutatea de 20-30 kg, când în raţie se vor introduce şi unele furaje de "volum", deci cu nivele energetice reduse. Starea fiziologică, (în special la scroafe) influenţează valorificarea hranei, aceasta fiind mai bună în perioada de gestaţie, când animalele trebuie hrănite restrictiv (în raţii introducându-se şi furaje de volum), pe când în perioada de alăptare se impune folosirea numai de furaje cu densităţi nutritive ridicare (concentrate). În perioada de lactaţie, capacitatea digestivă nu este corelată cu cerinţele de substanţe nutritive necesare producerii laptelui. În acest sens, este mai economic să obişnuim purceii cu consumarea nutreţurilor combinate decât să sporim consumul cu furaje al scroafei. Starea de sănătate. Animalele tarate, bolnave, în covalescenţă etc, valorifică mai slab hrana faţă de cele sănătoase. Starea de întreţinere. Purceii subponderali la naştere sunt neeconomici pentru creştere şi îngrăşare, mai ales din unităţile de tip industrial, la care valorificarea hranei este foarte slabă. În aceste unităţi, proporţia de purcei insuficienţi dezvoltaţi corporal este de cca. 15%, care pentru recuperare trebuiesc cazaţi în boxele cele mai bune şi apropiate de personalul de supraveghere şi îngrijire. Pentru aceştia se vor prepara reţete speciale de nutreţuri combinate etc. În multe situaţii aceste animale nu asigură imunitatea, contractează uşor diferite maladii, deci constituie pericole sanitar-veterinare pentru cele sănătoase. 9.2.2. Factorii dependenţi de mediu

Performanţele suinelor constituie rezultanta dintre baza ereditară şi condiţiile de mediu în care cresc şi se dezvoltă. Dintre factorii de mediu, alimentaţia este cea mai importantă, cu

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

192

menţiunea că aceasta nu acţionează izolat, ci în complex cu alţi factori de mediu. O alimentaţie eficientă determină producţii superioare, aşa încât numai o mică parte din hrană să fie folosită pentru atenuarea efectelor nocive ale condiţiilor de mediu. 9.2.2.1. Alimentaţia

Aşa cum s-a menţionat, alimentaţia are influenţă hotărâtoare asupra valorificării hranei, pentru care trebuie să se ţină seama de nivelul substanţelor nutritive din raţie, de raportuirle dintre acestea, de modul de prelucrare , de administrare şi de distribuire a furajelor, toate depinzând în mare măsură şi de calitatea componentelor (indicându-se şi înlăturarea celor alterate). Nivelul substanţelor nutritive are importanţă deoarece conversia bună a hranei se realizează numai atunci când toate aceste substanţe puse la dispoziţia animalului, sunt la un nivel optim. Nivelul optim este specific fiecărei categorii de vârstă, stare fiziologică, stadiul de ameliorare etc, şi nu depinde de condiţiile de exploatare (atât în unităţile gospodăreşti cât şi în cele industriale cerinţele sunt aceleaşi).

La asigurarea substanţelor nutritive se ţine seama de acţiunea "legii minimului", adică raţia se valorifică în funcţie de substanţa nutritivă care este la nivelul cel mai scăzut; substanţa deficitară constituindu-se în factor limitant. Este necesar ca toate substanţele nutritive să posede valori biologice ridicate, condiţionate de cantităţile şi rapoartele dintre elementele de bază.

Astfel, animalului trebuie să i se asigure substanţele energetice, care se obţin, în principal, pe seama hidraţilor de carbon (şi în special a amidonului), a grăsimilor şi mai puţin pe cea a substanţelor proteice din raţie. Substanţele proteice care asigură structura de bază a organismului, trebuie să fie administrate la nivelul cerut de fiecare categorie şi formă de producţie în parte. Acest lucru este cu atât mai important cu cât se cunoaşte că nici o altă grupă de substanţe nutritive nu poate fi transformată de către organismul animal în proteine proprii. Pe această linie, MADSEN, A. şi colab. (1979), sintetizează cercetările mai multor autori, demonstrând că la porcii graşi din rasa Landrace, hrăniţi cu nivele scăzute de substanţe proteice, se înregistrează rezultate foarte slabe în privinţa indicilor tehnico-economici şi de calitate a carcasei, faţă de cei hrăniţi normal, în special cu privire la proporţia de carne în carcasă (tab.47).

Nivelurile proteice apropiate de cerinţele specifice determină ritmuri de creştere superioare şi, în consecinţă, valorificarea bună a hranei. Trebuie să se ţină seama şi de calitatea proteinei, prin asigurarea fiecărui aminoacid indispensabil, în special a lizinei şi a triptofanului - aminoacizi cu importanţă în dezvoltarea corporală, care în majoritatea cazurilor sunt deficitari în furajele clasice. În unele lucrări ştiinţifice se ia în calcul şi consumul specific de proteină brută, ce reprezintă raportul dintre cosumul de P.B. pentru realizarea unui kg spor în greutate vie şi care indică valoarea biologică a acestei substanţe nutritive.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

193

Un rol plastic însemnat îl au şi unele substanţe minerale (în special Ca şi P), care participă la structura scheletului. Pe lângă acestea se vor asigura şi vitaminele, precum şi alte categorii de substanţe (de creştere, stimulatoare etc).

Tabelul 47 Influenţa diferitelor nivele proteice asupra îngrăşării porcinelor

Specificare Nivel normal Nivel scăzut 1. Cantităţi pe animal/zi - Proteină digestibilă (g) 231 120 - lizină (g) 15,1 5,0 - treonină (g) 9,7 4,2 2. Performanţele creşterii şi dezvoltării musculare - Sporul mediu zilnic (g) 722 284 - Suprafaţa ochiului muşchiului L.dorsi (cm2) 32,3 24,1 - Proporţia de carne slabă (%) 60,0 45,6 3. Compoziţia chimică a cărnii - Apă (%) 29,8 31,6 - Proteine (%) 19,7 17,7 - Grăsimi (%) 9,4 12,8

Valorile biologice ale substanţelor nutritive sunt specifice pentru fiecare rasă,

categorie de suine şi stare fiziologică. De multe ori, aditivii furajeri introduşi sunt necesari în cantităţi mici (pentru corectare), asigurarea facându-se cu cheltuieli minime, însă efectele în valorificarea raţiei (în întregime) sunt însemnate. Raporturile între substanţele nutritive trebuie să fie optime unele faţă de altele, deoarece ele nu acţionează independent, ci în strânsă corelaţie.

Nivelul crescut sau scăzut al unei substanţe nutritive atrage după sine un necesar crescut, sau scăzut, din alţi nutrienţi. Asigurarea raporturilor optime determină o bună valorificare a raţiei mai ales la rasele perfecţionate şi la metişii şi hibrizi de mare productivitate. Trebuie menţionat că, între substanţele nutritive din raţii au loc relaţii de sinergism, alte ori sunt relaţii de antagonism, iar valoarea nutritivă a raţiei este condiţionată de cunoaşterea şi stăpânirea aceste relaţii. Mergând la elementele de bază, trebuie specificat că, în cazul proteinelor, aminoacizii trebuie să se găsească în raporturi reciproc determinate, acestea condiţionând valaorea biologică ridicată. Se va evita pe cât posibil utilizarea furajelor proteice în scopuri energetice, acestea traducându-se în necunoaştere şi risipă, ceea ce este foarte grav pentru zootehnişti. Calităţile organoleptice ale furajelor condiţionează consumarea cu plăcere a raţiei, atât prin calităţile componentelor cât şi prin introducerea de preparate speciale. La purceii sugari se folosesc o serie de aditivi furajeri, pentru sporirea palatabilităţii, care determină consumarea precoce a furajelor suplimentare şi reducerea perioadei de obişnuire (lapte praf şi zahărul). Nu trebuie speculat faptul că porcinele posedă simţul gustului ceva mai atenuat, faţă de celelalte animale de fermă, şi să nu introducem în hrană componente alterate sau de slabă calitate. Furajele alterate introduse în hrană, diminuează valorificarea acesteia, iar uneori pot produce intoxicaţii grave.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

194

Corectorii de gust şi de miros se vor utiliza cu multă precauţie şi se vor elimina în finisarea îngrăşării. Unele mucegaiuri ce se dezvoltă pe furaje elaborează toxine, care acţionează ca antivitamine, prin degradarea substanţelor nutritive. Metodele de furajare (sau de hrănire) au influenţă considerabilă asupra valorificării hranei, precum şi asupra sporului de creştere şi a calităţii carcasei; alegerea acestora depinzând de condiţiile concrete din unitate şi de destinaţia animalelor. a. Furajarea la discreţie -"ad libitum"- este metoda cea mai des întâlnită în unităţile industriale, fiind indicată la categorile: purcei sugari, tineret înţărcat, porci la îngrăşat în special la cei din rasele specializate pentru carne (în prima perioadă şi chiar până la sacrificare) şi la scroafele lactante. Avantajele oferite de această metodă sunt: • obţinerea de sporuri medii zilnice mari; • sporirea randamentului la sacrificare; • ridicarea productivităţii muncii (permite mecanizarea distribuirii hranei). Cu toate acestea valorificarea hranei este mai slabă, iar calitatea carcasei inferioară (stratul de slănină este mare). În experienţele efectuate de către CHIRILĂ, C. şi colab. (1978), se confirmă valorificarea mai slabă a furajelor în cazul hrănirii la discreţie, chiar dacă sporurile zilnice sunt superioare, celei restricţionate (tab.48).

Tabelul 48 Influenţa metodelor de furajare asupra rezultatelor de producţie

la porcii graşi (CHIRILĂ, C. 1978)

Faza de Hrănire la Hrănirea în: îngrăşare

Specificare discreţie 2 tainuri 4 tainuri 6 tainuri

I Spor mediu zilnic (g) 403 359 339 369 (27-50 kg) Consum specific de

concentrate, (kg) 4,25 3,94 4,00 3,66

II Spor mediu zilnic (g) 507 483 454 404 (50-105kg) Consum specific de

concetrate (kg) 4,56 4,41 4,35 3,90

În sistem gospodăresc această metodă dă rezultate mai slabe la porcii graşi, deoarece animalele preferă să consume concentratele în detrimentul suculentelor sau a păşunilor. b. Furajarea restricţionată (pe bază de tainuri) este aplicată cu precădere la animalele tinere de reproducţie, la porcii graşi în finisare (cu destinaţie specială) şi la scroafele gestante. Avantajele oferite de această metodă sunt: • îmbunătăţeşte valorificarea hranei (cu condiţia ca restricţia să nu fie prea severă, 85-90%

din “la discreţie”); • sporeşte calitatea carcasei; • asigură menţinerea stării de reproducător. Dezavantajele constau în: • scăderea sporului mediu zilnic şi, în consecinţă, prelungirea duratei de finisare (cu 10-30

zile);

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

195

• reducerea productivităţii muncii (necesită forţă de muncă şi echipament specializat în plus pentru dozare şi administrare);

• mărirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor şi asigurarea frontului de furajare. La scrofiţe, furajarea la discreţie, de la pubertate până la montă, sporeşte rata ovulaţiei. Pe timpul gestaţiei, aceasta trebuie să fie restrictivă, pentru a se evita îngrăşarea animalelor. La vieri este necesară furajarea restricţionată pe toată durata exploatării. Furajarea restricţionată dă rezultate bune şi în perioada de nidaţie la scroafe, contribuind la sporirea fecundităţii şi prolificităţii, pe lângă refacerea rapidă a stării de întreţinere. Cazarea femelelor în boxele individuale facilitează furajarea restricţionată, întreţinerea extinzându-se pe o perioadă de cel mult 21 zile după însămânţare. În sistem gospodăresc şi în unităţile cu efective reduse folosirea metodei de furajare restricţionată a reproducătorilor conduce la obţinerea celor mai avantajoase rezultate tehnico-economice, inclusiv de conversie a hranei. Cu privire la numărul de tainuri administrate zilnic, majoritatea autorilor sunt de părere că cele mai bune rezultate, cu privire la valorificarea hranei, se înregistrează la variantele cu mai multe tainuri; dar dacă se pune în balanţă şi munca prestată, atunci varianta optimă, pentru porcii graşi şi scroafele gestante, rămâne cea de 2 tainuri pe zi. Formele de prezentare a hranei influenţează valorificarea acesteia, în sensul că furajele sub formă de grăunţe întregi sau zdrobite duc la pierderi importante de substanţe nutritive. Concentratele măcinate cu fineţe medie, contribuie la o mai bună utilizare a hranei faţă de granulaţia fină (când se formează boluri, îngreunând digestia).

Tabelul 49 Influenţa fineţei măcinişului asupra indicilor de producţie la porcine

Greutatea Boabele au fost: animalelor

Specificare sparte mediu măcinate fin măcinate

Spor mediu zilnic (g) 526 599 - 18 kg Consum specific concetrate (kg) 2,78 2,82 - Spor mediu zilnic (g) - 730 621 27 kg Consum specific concetrate (kg) - 3,11 3,03 Spor mediu zilnic (g) 798 925 - 57 kg Consum specific concetrate (kg) 3,57 3,38 -

În cazul utilizării furajelor combinate s-a constatat superioaritatea granulelor în comparaţie cu făinurile, cu condiţia ca pentru tineret acestea să fie uşor friabile. În cazul utilizării masei verzi şi a suculentelor s-a constatat superioritatea lucernei tocate uşor pălită, a cartofilor fierţi şi sfeclei tocate etc. faţă de formele de prezentare ca atare. Cu privire la formele de administrare s-a constatat superioritatea nutreţurilor combinate umectate, şi în special cu zer sau zară, cel puţin la tineretul înţărcat, scroafe lactante şi chiar la îngrăşat , cu condiţia ca lichidele să fie proaspete şi uşor încălzite pe timp de iarnă. Pe această linie, ISAR, O. şi colab. (1982) consemnează superioritatea utilizării hranei umectate (în concentraţii de 1 parte furaj la 1,5 părţi apă), faţă de furajele uscate, atât în ceea ce priveşte sporul mediu zilnic cât şi valorificarea hranei (tab.42).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

196

Administrarea nutreţurilor combinate în stare "lichidă" (1 parte nutreţ şi 3 părţi apă), impusă de funcţionarea instalaţiilor automate, nu oferă rezultate pe măsura celor umectate şi chiar uscate. În cazul folosirii hranei lichide se obţin sporuri medii zilnice mai mari, însă pierderile de furaje sunt mai ridicate, iar randamentul la sacrificare este redus. În creşterea gospodărească se recomandă hrănirea umectată, însă aceasta să fie secondată de furajarea restrictivă. Rezultate bune se obţin când raportul dintre concentrate şi lichide este de 1/1 sau 1/1,5, umectarea făcându-se cu 1-2 ore înainte în jgheab, timp în care are loc o fermentare parţială a făinurilor de cereale, urmând ca animalele să efectueze amestecul în timpul consumului.

Tabelul 50 Influenţa gradului de diluţie a hranei asupra indicilor de producţie

la porcii graşi

Gradul de diluţie (conc./apă) Specificare hrană uscată 1/1 1/2 1/3 1/4

1. Sporul mediu zilnic (g) - Greutatea (kg) - 30-50 641 690 682 552 691 - 50-70 711 702 772 704 667 - 70-115 702 795 865 752 709 2. Consumul specific de concentrate (kg) - Greutatea (kg) - 30-50 2,89 2,81 2,90 3,05 3,12 - 50-70 3,65 3,60 3,15 3,59 3,82 - 70-115 4,17 3,97 3,74 4,27 4,40

Prepararea hranei influenţează în mod hotărâtor valorificarea acesteia la toate categoriile de suine, sporind în mare măsură valoarea nutritivă, fie a furajului ca atare, fie a amestecului. La suine se înrâlnesc următoarele variante de preparare:

• tratarea termică (prin fierbere) se recomandă la toate categoriile de suine, pentru: cartofi, dovleci, reziduuri culinare etc., urmate, în genral, de amestecuri cu făinuri de cereale, până la starea de prezentare de pastă tare;

• prăjirea orzului şi uneori a ovăzului, se recomandă pentru tineretul sugar sau înţărcat, pentru combaterea stării de diaree;

• separarea paleelor (prin cernere), se recomandă la furajele destinate hrănirii purceilor sugari şi înţărcaţi, când acestea conţin orz şi ovăz, precum şi şroturi de floarea soarelui. Scopul prelucrării este diminuarea conţinutului în celuloză;

• omogenizarea componentelor determină îmbunătăţirea conversiei hranei, mai ales în cazul unor aditivi furajeri şi substanţe chimice, care participă în proporţii foarte mici, dar cu infleunţă foarte mare, aşa cum sunt: sulfatul de curpu, preparate pe bază de seleniu, magneziu etc. Neomogenizarea corespunzătoare poate duce la accidente grave, chiar şi în cazul sării de bucătărie;

• tocarea şi mărunţirea este recomandată în cazul sfeclei, a guliilor şi uneori a dovlecilor, precum şi a lucernei verzi uşor pălite. Prin această operaţiune se evită unele accidente legate de ingerarea unor fragmente mai mari, care pot bloca aparatele digestiv şi respirator, ştiindu-se că porcul este un animal lacom.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

197

Programul de furajare are influenţă asupra valorificării hranei, ştiindu-se că suinele sunt animale lacome, care consumă hrana în cca. 20 minute, intrând în panică atunci când nu se respectă ora stabilită de administrare, soldându-se cu consumuri nejustificate (datorate necorelării ingestiei cu capacitatea de digestie). Având în vedere aceste aspecte s-a constatat că porcii graşi trebuie să se furajeze de 2 ori pe zi; dimineaţa şi după amiaza. În vederea reducerii forţei de muncă şi, în special, pentru acordarea unei jumătăţi de zi repaus pentru muncitori, la această categorie , se poate institui o jumătate de zi de post (duminică) fără pierderi semnificative. La scroafele lactante, la purceii sugari şi la tineretul înţărcat, cele mai bune rezultate se obţin când se instituie 4-5 tainuri zilnic, sau reîmprospătarea la nevoie cu furaje a buncărelor de alimentare şi a jgheaburilor (hrănirea la discreţie). Furajele neconsumate sunt colectate periodic şi dirijate la porcii graşi sau la alte categorii cu pretenţii mai scăzute în privinţa substanţelor nutritive. În unităţile gospodăreşti şi cu efective reduse, la porcii graşi se pot institui 3 tainuri zilnice, mai ales pe timp de vară. În alte unităţi se pot administra 2 tainuri umectate, iar între acestea se pun la dispoziţie nutreţuri combinate uscate. 9.2.2.2. Implicaţiile utilizării furajelor mucegăite în hrana suinelor

Creşterile producţiilor de cereale şi de leguminoase pe unitatea de suprafaţă, sunt o consecinţă directă a perfecţionării tehnologiilor de producţie şi a cultivării unor hibrizi de mare productivitate. În acelaşi timp, conţinutul relativ ridicat de apă din boabe, alături de funcţionarea necorespunzătoare a instalaţiilor de uscare şi a condiţiilor precare de depozitare, favorizează infestarea şi dezvoltarea diferitelor specii de mucegaiuri. Consumarea de către animale a furajelor mucegăite poate duce la apariţia unui sindrom subclinic de micotoxicoză, indus de prezenţa micotoxinelor. Micotoxinele sunt metaboliţi produşi de mucegaiuri, care se găsesc fie în interiorul sporului, fie în talul mucegaiului, sau sunt secretate de substratul nutritiv, provocând deteriorări biologice în organismul animalelor consumatoare. Se cunosc aproape 100 de mucegaiuri care se dezvoltă pe culturile de cereale sau alte furaje, însă cele mai frecvente aparţin genurilor: ASPERGILLUS, FUSSARIUM, PENICILLIUM, TRICHODERMA, STACHYBOTRYS, etc. Micotoxinele au efecte diferite, unele grave, altele mai puţin grave asupra stării de sănătate, însă toate reduc producţiile la animale, prin scăderea sporului în greutate şi prin creşterea consumului specific de hrană, deci valorificarea slabă a acesteia. Condiţiile optime de elaborare a toxinelor de către mucegaiuri sunt cu totul variabile, începând de la 0°C până la 25°C şi nu pot fi distruse prin granulare, sau alte operaţiuni de conservare şi de preparare a furajelor (fierbere, prăjire etc). Printre micotoxinele cele mai importante şi mai cunoscute, care se produc la cerealele depozitate sunt: aflatoxina, rubratoxina, ochratoxina, toxina T2 şi F2 (zearalenona). Aflatoxina este produsă de tulpinile toxigene ale mucegaiurilor Aspergillus flavus şi Aspergillus parasiticus, dezvoltate pe cereale şi cauzează la suine hepatite (necroze ale celulelor ficatului), prelungeşte timpul de cuagulare a sângelui etc. Se pot întâlni intoxicaţii acute şi apoi cronice chiar la doze mici, de 1 p.p.m., aducând pierderi economice. La suine,

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

198

chiar dozele reduse determină descreşterea ratei ovulaţiei, inapetenţă şi slăbire generală. La doze mai mari se sesizează icterul (pe ficat apar focare mici de sânge). Practica folosirii unor cantităţi mici de porumb atacat de mucegaiuri în amestec cu porumbul normal sau alte cereale, în speranţa că în acest fel se anihilează toxicitatea, este foarte dăunătoare. Rubratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Penicillium rubrum, care produce hemoragii, în special în jurul ochilor şi nasului, necroze hepatice etc. - toate ducând la scăderea performanţelor de producţie, inclusiv la valorificarea slabă a hranei. Ochratoxina este produsă de tulpinile toxigene ale speciei Aspergillus ochraceus şi cauzează leziuni hepatice şi renale. Toxina afectează capacitatea reproductivă evidenţiată la femele prin fecunditate slabă, resorbţia fetuşilor şi avorturi la femelele gestante. Afectează foarte mult conversia hranei. Toxina T2 este produsă de unele tulpini ale speciei Fussarium tricinctum, cauzând necrozarea pielii, a mucoaselor gurii şi intestinelor, a celulelor ficatului. Produce hemoragii interne, mai ales în cazul întreţinerii porcinelor la temperaturi joase. Toxina F2 (sau zearalenona) este o substanţă extrogenă produsă de Fussarium graminearum şi induce dezvoltarea sexuală precoce la tineretul femel, interferând cu activitatea anormală de reproducţie. Din prezentarea sumară a acestor micotoxine se poate trage concluzia că majoritatea afectează celulele hepatice, deci buna funcţionare a ficatului, dar secundar şi celulele aparatului reproducător sau a altor ţesuturi. Prevenirea formării micotoxinelor implică măsuri foarte diferite: recoltarea boabelor la umiditate normală, depozitarea în spaţii corespunzătoare, selecţia de soiuri rezistente la invazia mucegaiurilor etc. Combaterea micotoxinelor este foarte greoaie şi uneori incertă, fapt pentru care se impune înlăturarea din hrană a furajelor mucegăite, deoarece aduc mari prejudicii economice. Se consideră că tratarea cu acid propionic şi amonificarea ar rezolva parţial această problemă, însă numai atunci când stadiul de infestare este incipient, iar depozitarea făcută în condiţii optime. 9.2.2.3. Condiţiile de întreţinere

Condiţiile de întreţinere au influenţă asupra valorificării hranei, atât prin organizarea interioară a boxelor sau padocurilor (inclusiv soluţiile constructive), cât şi prin numărul de animale din grupă. Organizarea interioară a boxelor, respectiv dispunerea hrănitoarelor, a adăpătorilor, a proporţiilor suprafaţelor cu grătar şi a părţii compacte. Soluţiile constructive ale pardoselilor şi pereţilor despărţitori etc., au influenţă asupra valorificării hranei atât direct cât şi indirect, primând asigurarea confortului optim Inconstanţa dispunerii inventarului din boxă, pardoselile cu grătare prea dure etc. sunt factori care stresează animalele ţi în consecinţă, diminuează valorificarea hranei. Izolarea termică necorespunzătoare a tavanelor şi pereţilor construcţiilor este dăunătoare, atât pe timp de iarnă, cât şi pe timp de vară.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

199

Cazarea animalelor trebuie să se facă în condiţii optime aşa încât animalul să utilizeze cea mai mare parte din furaj pentru producţie. Trebuie să se evite pierderile de căldură prin radiaţii. Cele mai bune rezultate au fost obţinute la suinele întreţinute pe pardoseli bine izolate termic, moi, uşor înclinate şi prevăzute cu aşternut. Pardoselile dure, confecţionate din beton, reci şi cu denivelări afectează indicii de producţie, inclusiv valorificarea hranei, aspecte care se vor trata pe larg în cadrul tehnologiilor de creştere şi de exploatare, pe categorii de producţie şi stări fiziologice. Cu privire la densitatea animalelor se apreciază că numărul prea mare de indivizi pe unitate de suprafaţă, ca şi cel prea mic, afectează valorificarea hranei; în primul caz animalele se incomodează unele pe altele, iar în al doilea caz consumă prea multă energie pentru mişcare. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu frontul de furajare, cel puţin la hrănirea restricţionată. Cu privire la numărul de animale din grupă, cele mai bune rezultate se obţin la întreţinerea individuală, însă îmbinarea acesteia cu aspctele economice duce la numărul optim de 16-20 de animale. De altfel, numărul maxim de animale reţinute eficient de către un porc este de 20 de indivizi. În experienţele efectuate de către HANKE, H.E. şi colab. (1972), pe porci graşi în finisare, se ajunge la concluzia că numărul redus de animale din boxă oferă cele mai bune rezultate ale îngrăşării, fără însă a se reduce prea mult suprafaţa atribuită fiecărui individ (tab.51). Autorii arată că, pentru porcii graşi, suprafaţa de 0,5 m2/animal este cu totul insuficientă, iar cea de 0,9 m2 constituie o risipă de spaţiu construit.

Tabelul 51 Rezultatele productive în funcţie de numărul de porci graşi

şi suprafaţa atribuită

Numărul de animale: Specificare Sexul 8 11 14

masculi 789 762 658 Sporul mediu zilnic (g) femele 689 640 540 masculi 3,55 3,45 3,41 Consumul specific de

concentrate (kg) femele 3,47 3,56 3,75 De menţionat că, în cazul cazării a 2-3 porci într-o boxă, cresc cantitatea consumată de furaje şi sporul mediu zilnic, însă se diminuează pretenţiile pentru temperatură, faţă de cazarea individuală (aşezarea animalelor unul lângă altul, pentru odihnă, reduce suprafaţa de iradiere a căldurii corporale). Valorificarea cea mai bună a hranei la porcii graşi se înregistrează la temperatura adăpostului de 19-20°C. Se consideră că pentru fiecare grad Celsius în plus sau în minus, faţă de această temperatură, sporul mediu zilnic scade cu 15 g/zi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

200

PARTEA A II-A TEHNOLOGII DE CREŞTERE

ŞI DE EXPLOATARE A SUINELOR

CAPITOLUL 10

TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE MONTA-GESTATIE

Sectorul de montă şi gestaţie constituie prima verigă a fluxului tehnologic de producţie din cadrul unităţilor de creştere a suinelor şi are cea mai mare importanţă în derularea celorlalte verigi, până la livrarea animalelor la tăiere sau la reproducţie. În acest sector are loc pregătirea şi desfăşurarea activităţii de reproducţie a vierilor şi a scroafelor, precum şi creşterea vieruşilor şi scrofiţelor, care vor înlocui reformele din efectivul matcă. Calitatea materialului biologic şi tehnologia de producţie aplicată în acest sector influenţează sincronizarea, ritmicitatea şi constanţa în sectoarele următoare. 10.1. Tehnologia creşterii vieruşilor şi exploatării vierilor Selecţia masculilor pentru reproducţie este foarte importantă, deoarece, vierii reprezintă categoria de suine cu cea mai mare influenţă asupra ameliorării efectivului dintr-o unitate, având şi un rol important în asigurarea unei fecundităţi ridicate şi în sporirea prolificităţii. Atenţia acordată vierilor trebuie să înceapă cu nominalizarea acestora pentru reproducţie, când se va ţine seama de origine (urmărindu-se ca aceştia să provină din părinţi cu performanţe superioare), de rezultatele testării după performanţele proprii şi apoi după descendenţi, alături de aprecierea conformaţiei şi constituţiei, precum şi a capacităţii de reproducţie. Toate aceste criterii sunt cuprinse şi cumulate în clasa generală a vierului, fiind consemnată în fişele de bonitare, mai puţin capacitatea de reproducţie, care se determină după intrarea la reproducţie. Capacitatea de reproducţie constituie o însuşire hotărâtoare şi este influenţată apreciată după rezultatele înregistrate la femelele partenere, condiţionată de obţinerea unei sperme corespunzătoare cantitativ şi calitativ. Vieruşii sunt verificaţi după aceste criterii, atât la intrarea la reproducţie, cât şi periodic, pe parcursul activităţii în primele luni, urmărindu-se şi alte elemente ca: evoluţia

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

201

dezvoltării corporale, starea de sănătate, conformaţia şi constituţia, precum şi primele rezultate ale activităţii de reproducţie (fecunditatea şi prolificitatea) la partenerele montate. Fecunditatea scrofiţelor montate de către vierii tineri trebuie să fie de cel puţin 70%, iar prolificitatea cel puţin la nivelul cerinţelor minime pentru admiterea în controlul oficial de producţie. În unităţile de selecţie şi testare, vierii tineri se apreciază pe baza performanţelor descendenţilor femelelor partenere; cei care nu se dovedesc amelioratori se elimină de la reproducţie, chiar dacă au capacitatea de reproducţie bună.

Având în vedere aceste elemente se indică reţinerea sau procurarea unui număr de cca. 1,5 ori mai mare de vieruşi faţă de efectivul de vieri, planificat a se reforma. Vierii şi vieruşii de reproducţie trebuie să beneficieze de cele mai bune condiţii, atât în ceea ce priveşte alimentaţia cât şi întreţinerea şi exploatarea; aceştia vor fi îngrijiţi de cei mai buni muncitori. 10.1.1. Alimentaţia vierilor şi vieruşilor de reproducţie Hrana administrată vierilor de reproducţie trebuie să conţină toate substanţele nutritive necesare satisfacerii cerinţelor de întreţinere şi de producţie; în cazul de faţă pentru producerea de spermă de calitate şi în cantităţi suficiente. Cantitatea şi calitatea hranei trebuie să asigure menţinerea condiţiei de reproducător, baza performanţelor superioare a materialului biologic. Cerinţele de energie trebuie să fie calculate şi asigurate în funcţie de vârstă, masă corporală şi de intensitatea folosirii lor de montă, variind între 3100-3200 Kcal EM/kg furaj combinat sau amestec de concentrate. De menţionat că, vieruşii au cerinţe de energie mai mari decât vierii, cheltuind o parte din aceasta şi pentru mişcare. Consumul zilnic de energie, după datele NRC (1973), sunt de cca. 7925 Kcal EM pentru vieruşi şi de 6340 Kcal EM la vieri adulţi (sau cca. 8250 Kcal ED şi respectiv 6600 Kcal ED). În unităţile gospodăreşti, la vieruşii cu activitate sexuală moderată sunt necesare zilnic 3,6 UN, iar pentru cea intensă (caz rar întâlnit cca. 4,9 UN. La vierii adulţi pentru activitate moderată sunt necesare zilnic 3,3 UN, iar pentru una intensă cca. 4,4 UN. Cerinţele de proteine trebuiesc calculate în funcţie de stadiul procesului de creştere, de intensitatea utilizării la montă şi chiar de gradul de ameliorare. Trebuie avut în vedere că vieruşii continuă să-şi definitiveze procesul de creştere, care se bazează, în principal, pe substanţele proteice. De asemenea, trebuie ţinut seama că un vier ejaculează în medie 250 ml spermă (cu variaţii între 200-500 ml) şi că aprox. 50% din substanţa uscată este reprezentată de proteine (cu cea mai mare valoare biologică). După majoritatea autorilor, cerinţele de proteine sunt satisfăcătoare când amestecul de furaje conţine între 14-16% PB, în funcţie de vârstă şi activitatea sexuală. Cantităţile medii zilnice necesare sunt de cca. 350 g PB la vieruşi şi de cca. 280 g PB la vieri (tab.52).

În unităţile gospodăreşti se indică un necesar între 120-130 g proteină disgestibilă/UN, cu menţiunea că folosirea moderată a vierilor este mai favorabilă stării fiziologice (decât repausul complet).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

202

Valorea biologică scăzută a proteinelor din hrană, ca urmare a conţinuturilor reduse şi necontrolate de lizină, metionină şi triptofan, afectează în mare măsură activitatea şi rezultatele de reproducţie la femelele partenere.

Tabelul 52

Necesarul de substanţe nutritive pentru vieri (după NRC - 1973)

Necearul în % sau pe kg furaj uscat la aer Necesarul zilnic Specificare UN 110-250 kg UN Vieri 110-180kg Vieri 180-250kg

Consum furaj - - kg 2,5 2,0 Energie şi proteină

- E.D. Kcal 3300 Kcal 8250 6600 - E.M. Kcal 3170 Kcal 7925 6340 - P.B. % 16-14 g 350 280

Substanţe minerale

- Ca % 0,75 g 18,8 15,0 - P % 0,50 g 12,5 10,0 - NaCl % 0,50 g 12,5 10,0

Vitamine - Beta caroten mg 8,2 mg 20,5 16,4 - Vit.A mii UI 4,1 mii UI 10,25 8,2 - Vit.D UI 275 UI 690 550 - Vit.E mg 11,0 mg 27,5 22,0 - Tiamină mg 1,5 mg 3,8 3,0 - Riboflavină mg 4,0 mg 10,0 8,0 - Niacină mg 22,0 mg 55,0 44,0 - Acid pantotenic mg 16,5 mg 41,3 33,0 - Vit.B12 µg 14,0 µg 35,0 28,0

Lipidele, pe lângă faptul că participă şi la asigurarea nivelului energetic, alături de glucide, contribuie la satisfacerea organismului cu acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi arahidonic), care favorizează sinteza hormonilor sexuali. Substanţele minerale joacă un rol important în desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie. Carenţa hranei în Ca determină în general sterilitate, carenţa în P produce spermatozoizi neviabili, iar carenţa în Mn duce la oligospermie şi viabilitate redusă a spermatozoizilor. S-a constatat că vierul are un necesar crescut de Zn, datorită conţinutului mai ridicat al spermei în acest microelement. În practică, necesarul de microelemente se asimilează normelor porcilor în creştere. Conţinutul hranei în vitamine are o importanţă deosebită. Aşa, de exemplu, deficitul în vitamină A determină la vieri diminuarea spermatogenezei şi reducerea viabilităţii spermatozoizilor. În unităţile gospodăreşti se consideră necesar între 25-60 mg caroten la 100 Kcorp, cantitate care se poate asigura prin administrarea suplimentară de morcovi pe timp de iarnă sau masă verde, pe timpul de vară. Carenţa hranei în această provitamină accelerează keratinizarea şi degenerarea epiteliilor tubilor seminiferi şi a glandelor anexe.

Carenţa hranei în vitamina D provoacă tulburări ale metabolismului calciului şi fosforului, afectând funcţia de reproducţie, mai ales în cazul întreţinerii în spaţii protejate.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

203

Carenţa în vitamina E duce la azoospermie şi scăderea libidoului. Cu privire la nutreţurile cele mai adecvate pentru hrănirea vierilor şi vieruşilor se consideră că acestea trebuie să posede un volum redus, dar şă fie bogate în substanţe nutritive, deci furaje concentrate. Forma de prezentare cea mai indicată este sub formă de făinuri, cu granulaţie medie, sau granule, iar cea de administrare trebuie să fie uscată, sau uşor umecată (cu zer, zară etc). Dintre cereale, ovăzul este indispensabil, care trebuie să participe în amestec în proporţie de 30-40%. Ovăzul influenţează pozitiv activitatea de reproducţie datorită digestibilităţii ridicate a tuturor substanţelor nutritive, a conţinutului mai ridicat în colină şi ergotioneină, substanţe care se regăsesc în spermă, având rol în fiziologia normală a spermatozoizilor. Orzul se recomandă în hrana vierilor în proporţie de 10-20%, iar porumbul să nu depăşescă 30%, deoarece proteina acestuia are o valoare biologică redusă. Pentru completarea necesarului în substanţe proteice se indică introducerea în amestecul de furaje a mazării, în proporţie de 5-10% (pe cât posibil tratată termic), a şroturilor de soia şi floarea soarelui în proporţie de 8-10%, a făinii de carne de peste 2-3% şi a drojdiilor furajere de 1-3%. În unităţile industriale, vierii sunt hrăniţi cu nutreţul combinat, reţeta 0-5, care conţine 14,5% PB (cu 0,55% lizină), cca. 3170 Kcal EM/kg furaj şi cel puţin 2% grăsime brută (tab.53), iar vieruşii cu reţeta 0-3 (cu 16% PB), însă cu zoofort de reproducţie.

Tabelul 53

Structura şi caracteristicile nutreţului combinat, reţeta 0-5 (pentru vieri)

Varianta Specificare a b

Structura (%) - porumb 35,0 30,0 - orz 20,0 10,0 - grâu - 20,0 - ovăz 10,0 5,0 - tărâţe de grâu 14,8 11,3 - şroturi floarea soarelui 6,0 5,0 - şroturi soia 5,0 3,0 - făină de soia 1,0 1,0 - făină de peşte 1,0 0,5 - drojdii furajere 1,0 1,0 - făină de lucernă 3,0 10,0 - carbonat de calciu 1,5 1,5 - sare (NaCl) 0,7 0,7 - zoofort P3 1,0 1,0

Caracteristici nutritive: - umiditatea 12-13 12-13 - proteină brută 14,5 14,5 - celuloză brută 6,0 6,0 - sare (maximum) 1,1 1,1 - grăsime brută (minimum) 2,0 2,0 - rest pe sită de2,5 mm 5,0 5,0

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

204

Cantităţile de nutreţuri combinate recomandate a se administra zilnic masculilor de reproducţie variază între 2,5-3,5 kg, în funcţie de vârsta acestora, de greutatea corporală şi de intensitatea utilizării la montă. În cazul în care componentele ce participă la reţeta de nutreţ combinat sunt de foarte bună calitate şi conţinutul de proteină brută este de 16%, atunci cantităţile zilnice pot fi de 2,5 kg la vieruşi şi de 2,0 kg la vieri. Hrana vierilor şi vieruşilor poate fi suplimentată, pe timp de vară, cu lucernă verde în cantităţi de 2-4 kg, iar pe timp de iarnă cu 1-2 kg de morcov, sau 300-500 g făină de lucernă deshidratată. De menţionat că, componentele de origine animală din raţie se pot substitui la echivalent de P.B., cu 2-3 l lapte ecremat, sau 200-300 g lapte praf, sau 2-3 ouă. Hrana se administrează în 2 tainuri pe zi, în jgheaburi de beton, umectată (raport 1/1), asigurându-se un front de furajare de 45-55 cm. Apa se va asigura la discreţie, calculându-se cca. 7 l/100 kg greutate vie. În cazul în care se practică alimentaţia de tip suculent, nutreţul combinat de completare trebuie să conţină între 14-17% P.B.; în amestec intrând porumbul şi orzul în proporţie de 59-71%, iar furajele proteice vegetale între 25-37%. Suculentele se administrază zilnic în cantităţi de 0,6 kg pastă de porumb sau 1,3 kg cartofi, sau 2-3 kg masă verde. 10.1.2. Întreţinerea vierilor de reproducţie

Vierii de reproducţie pot fi întreţinuţi atât în boxe individuale cât şi în boxe comune, în funcţie de efectivul unităţii şi de sistemul de exploatare adoptat. Întreţinerea vierilor în boxe individuale dă posibilitatea hrănirii lor diferenţiate în funcţie de vârstă, masă corporală şi intensitatea folosirii la montă, pe lângă urmărirea mai eficientă a activităţii de reproducţie şi rezultatele acesteia. Acest tip de întreţinere este acceptat în unităţile cu sarcină de livrare a materialului de reproducţie, unde monta se repetă cu acelaşi vier, iar evidenţa se ţine la nivel de individ. De asemenea, se evită unele accidente, ca urmare a conflictelor dintre vieri, mai ales după vârsta de 2 ani. Boxele individuale pot comunica cu padocurile exterioare, variantă mult dorită pentru accesul animalelor la aer curat, la soare şi mişcare. Suprafaţa boxelor pentru vieri este relativ mare, de cca. 6 m2, la care se adaugă alta aproximativ egală de padoc. Principalul dezavantaj este determinat de investiţia iniţială, care este destul de mare, dar se compensează prin rezultatele activităţii de reproducţie la femelele partenere. Dimensiunile boxei sunt de 2,5/2,5 m sau de 2,5/3,0 m, iar lăţimea portiţei de 0,6 m. Pardoseala boxelor individuale, din unităţile intensiv-industriale şi gospodăreşti, poate fi construită din asfalt sau cărămidă dublă presată aşezată pe cant, prevăzută pe timp răcoros cu aşternut din paie, ceea ce oferă un confort sporit. Varianta de întreţinere individuală se practică şi în unităţile cu efective reduse, însă predispune la odihnă permanentă, masturbare şi chiar retivitate, dar se poate evita prin asigurarea de padocuri exterioare pentru mişcare zilnică. Întreţinerea în boxe comune sau în grup a vierilor este acceptată mai mult din considerente economice, dar şi biologice.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

205

Avantajele economice rezidă din investiţia redusă ce revine pe animal şi din creşterea productivităţii muncii. Din punct de vedere biologic, indivizii fac mai multă mişcare, îşi menţin apetitul sexual şi nu devin retivi. Această variantă necesită însă obişnuirea indivizilor între ei, încă de la vârsta de 8 luni, pentru a se evita accidentele. De asemenea, se impune o lotizare iniţială cât mai uniformă şi utilizarea la reproducţie sau la recoltare în grup (toţi indivizii din boxă odată).

Indiferent de tipul exploataţiei, numărul de vieri dintr-o boxă trebuie să fie corelat cu numărul de monte sau de recoltări zilnice, aşa încât toţi vierii să fie scoşi şi aduşi în boxă în acelaşi timp. În unităţile de tip industrial, cazara vierilor se face în boxe comune, de câte 8-14 vieri, revenind pentru fiecare între 2,0-2,5 m2. Pereţii despărţitori ai boxelor au înălţimea de 1,20 m şi sunt confecţionaţi din dulapi de beton armat cu interspaţii reduse. Uşa boxei are lăţimea de 80 cm, înclinarea pardoselei de 2-3%, iar zona de grătar deţine o proporţie de cca. 55% din cea totală.

Grătarele sunt confecţio- nate din beton armat, cu barele de 7 cm şi fantele de 2,5 cm, fiind aşezate peste canalele de evacuare hidraulică a dejecţiilor. Temperatura optimă din adăpostul vierilor variază între 16-18°C , umiditatea relativă între 70-75%, iar concentraţia maximă în noxe de 0,3% CO2, şi 0,03% în HN3. Periodic se indică deparazitarea vierilor (cu LINDAVET, în concentraţie de 3,5‰) şi chiar îmbăierea, pe timp de vară, cu apă potrivit de caldă, urmată de zvântare.

În unităţile se selecţie, precum şi în cele de creştere şi îngrăşare, se indică construirea, pe cât posibil, a unor padocuri exterioare, pentru mişcarea vierilor, calculându-se câte 5-6 m2 pentru fiecare individ, prevăzute parţial cu copertine, pentru a proteja animalele de razele solare şi precipitaţii. În unităţile gospodăreşti cu efective reduse se indică scoaterea la păşune, timp de 2 ore pe zi, acţiune care contribuie în bună măsură la menţinerea condiţiei de reproducător. Compartimentul de întreţinere a vierilor (precum şi boxele de întreţinere) trebuie să fie amplasat cât mai apropiat faţă de cel al scroafelor în aşteptare pentru montă, sau de punctul de însămânţări artificiale pentru scroafe (sau în acelaşi adăpost). 10.1.3. Exploatarea vierilor de reproducţie

Vieruşii sunt dirijaţi la reproducţie la vârstele de 8-9 luni, când posedă masa corporală între 120-130 kg, până la vârstele de 2-3 ani în unităţile industriale, până la 3-4 ani în fermele

Fig.59 Box\ pentru `ntre]inerea colectiv\ a vierilor

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

206

de tip gospodăresc şi chiar până la 4-5 ani în unităţile de selecţie, unde presiunea de selecţie este mare pentru exemplarele valoroase,( vârsta se poate prelungi la 4 ani).

Perioada de utilizare economică la reproducţie a vierilor variază în funcţie de vârsta introducerii la montă, de intensitatea folosirii la montă, de presiunea selecţiei şi de alte elemente (mişcare, alimentaţie etc), fiind de 1,5-2,0 ani, mai rar de 3 ani (pentru exemplarele valoroase zootehnic). Proporţia de înlocuire anuală a vierilor este variabilă între 30-40% în fermele gospodăreşti, între 50-60% în unităţile industriale şi între 75-100% în complexele de selecţie (unde se urmăreşte o presiune de selecţie ridicată). Numărul de vieri necesari într-o unitate variază în funcţie de numărul scroafelor de reproducţie, de vârsta vierilor, de intensitatea folosirii la montă şi de tipul de însămânţare (naturală sau artificială). În general, se recomnadă ca în unităţile de selecţie să se asigure 1 vier la cca. 15 scroafe, în unităţile industriale la 20 de scroafe, iar în fermele gospodăreşti la 25 scroafe. În cazul practicării însămânţărilor artificale numărul scroafelor se poate multiplica cu 4. Raportul dintre efectivele de vieri şi scroafe variază în funcţie de lunile calendaristice (sau sezon), fiind în cazul montei de 1/20 în perioada septembrie-mai şi de 1/15 în restul perioadei (iunie-august), iar în unităţile unde se practică însămânţările artificiale, raportul este de 1/60 şi respectiv 1/45. Cu privire la intensitatea folosirii la montă a vierilor, aceasta depinde de vârstă, de starea de întreţinere, de individualitate şi de sistemul de exploatare. În fermele gospodăreşti, unde se practică montele sezoniere, vierii adulţi pot efectua 2 monte/zi, urmate de o zi repaus, dar pe o perioadă de cel mult 2 luni (restul timpului aflându-se în inactivitate). În unităţile industriale cu flux continuu, vierii adulţi efectuează o montă pe zi după care urmează o zi repaus, iar în perioada de vârf pot monta 2 zile consecutiv, urmate de o zi repaus, însă nu mai mult de 1 lună şi cu o alimentaţie îmbunătăţită (supliment de ouă, lapte praf, făină de lucernă etc). La vierii tineri şi vieruşi nu se instituie activitate intensă, deoarece se pot epuiza precoce, reducându-se perioada de exploatare economică. Intensitatea folosirii la montă a masculilor tineri depinde de mulţi factori, primând vârsta începerii activităţii de reproducţie.

• Vierii începători (în vârstă de 8-9 luni) efectuează o singură montă pe săptămână; • Vierii în creştere (în vârstă de 9-11 luni) efectuează o singură montă pe zi urmată de

3 zile repaus; • Vierii tineri (în vârstă de 12-15 luni) efectuează o montă pe zi urmată de 2 zile

repaus. În unităţile de selecţie vierii adulţi efectuează 2 monte la interval de 12 ore, după care primesc 3 zile repaus. Vierii tineri, între 12-15 luni, după 2 monte la interval de 12 ore primesc 5 zile repaus, la vierii în creştere (între 9-11 luni) după 2 monte primesc 6 zile repaus, iar la cei începători (între 8-9 luni), după 2 monte primesc 7 zile repaus. La această categorie, în unităţile de selecţie, se efectuează testarea după descendenţi, aşa încât un vier începător poate asigura lunar gestaţia la 2 scrofiţe.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

207

Prin urmare, în aceste unităţi (de selecţie) vierii asigură gestaţia, în medie, pe lună, la 7,5 scroafe, vierii tineri la 4,5 scrofiţe, iar vieruşii la 2-3 scrofiţe. Indicele de folosire a vierilor (I.f.v.) reprezintă numărul mediu de monte (ejaculate) pe zi ale unui vier într-o anumită perioadă şi se poate calcula după formula:

I.f.v. = nmpz

, în care:

nm - numărul de monte sau ejaculate; pz - perioada (în zile) de folosire a vierului. În cazul unităţilor de producţie, unde vierii efectuează 15 monte pe lună (sau 180

monte pe an), I.f.v. este de 0,49 180365

, la vierii tineri, cu 10 monte pe lună (sau 120 pe an)

acest indice este de 0,33, iar la vieruşii cu 8 monte pe lună (sau 96 pe an) este de 0,26. În unităţile de tip industrial, care reformează anual cca. 60% din vieri, structura efectivului de vieri este următoarea: 34% vieri adulţi, 33% vieri tineri şi 33% vieruşi. Având în vedere indicele de folosire pe categorii de vârstă a vierilor şi acestă strucură, rezultă că indicele mediu de folosire este de 0,36 (monte pe zi).

I.f.v. ( m ) = 34 0 49 33 0 33 33 0 26100

x x x, , ,+ + = 0,36

În fermele de tip gospodăresc acest indice est de 0,41, iar în unităţile de selecţie de 0,44. Numărul de vieri (nv) necesari într-o unitate se poate calcula după formula:

nv = n.s.m.x n.m.c.

pz x I. f.v.(m) , în care :

nsm - numărul de scroafe ce trebuie să se monteze (de regulă pe an); nmc - numărul de monte pentru o gestaţie (2 sau 3); pz - perioada (în zile), (de regulă 1 an); I.f.v.- indicele de folosire medie a vierilor.

10.2. Tehnologii pentru creşterea scrofiţelor şi exploatarea scroafelor

În unităţile cu circuit închis şi cu flux tehnologic stabilizat, scroafele de reproducţie reprezintă cca. 10% din efectivul total, cu posibilităţi de reducere până la 7%. De menţionat că, cca. 53% din aceste scroafe sunt în diferite stadii fiziologice de gestaţie, cca. 25% în aşteptare sau pregătire pentru montă (inclusiv cele infecunde ), iar diferenţa de 22% o reprezintă scroafele în lactaţie (care se vor trata la capitolul următor). Prin urmare, în sectorul de montă-gestaţie se găsesc scroafe şi scrofiţe în pregătire sau refacere pentru montă, precum şi cele gestante, categorii de care depinde în mare măsură, obţinerea purceilor necesari pentru creştere şi îngrăşare, sau pentru înlocuirea efectivului matcă (din unitate sau din zona de influenţă). Aceste considerente justifică alegerea riguroasă a scrofiţelor de reproducţie, precum şi trierea perioadică a scroafelor de reproducţie. Selecţia scrofiţelor pentru montă are la bază aprecierea materialului de reproducţie, când se ţine seama de origine, de testul performanţelor proprii, de conformaţie, precum şi de

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

208

tipicitatea rasei, sau a metisului. Această acţiune, cunoscută şi sub noţiunea de bonitare, se face după vârsta de cca. 6 luni, în urma căreia animalele sunt ierarhizate în funcţie de valoarea lor zootehnică, respectiv a clasificării ( clasele R. E. I şi II-a). În general, scrofiţele trebuie să posede o conformaţie corporală armonioasă (tipică rasei din care face parte) şi o constituţie fină spre robustă. Pe lângă masa corporală şi dimensiunile de lungime adecvate, regiunea ugerului va avea cel puţin 12 mamele la femelele din grupa a II-a de rase şi cel puţin 14 la cele din grupa I cu sfârcuri, simetrice, distanţate şi normal dezvoltate (uniforme), alături de alte elemente menţionate la studiul exteriorului şi la capitolul privind ameliorarea. Alegerea definitivă se face după prima fătare, ţinându-se seama de rezultatele acesteia şi, în primul rând, de producţia de purcei (numărul şi greutatea lotului la naştere), capacitatea de alăptare etc. Având în vedere eliminările de pe parcurs, până la prima fătare, se indică reţinerea sau procurarea unui efectiv de 1,5-2 ori mai mare de scrofiţe faţă de numărul femelelor reformate. În fermele gospodăreşti, în care nu se regăsesc evidenţele zootehnice, alegerea scrofiţelor se face încă din perioada de purcei sugari, de la scroafele care înţarcă cei mai mulţi şi uniformi purcei. Pe parcursul creşterii şi dezvoltării se elimină exemplarele cu ritmuri de creştere reduse, cu dezvoltarea corporală necorespunzătoare, precum şi cele la care se observă anomalii congenitale şi defecte de aplomb. Cu privire la trierea perioadică a scroafelor, această acţiune se face după 2 cicluri de producţie cu parametri necorespunzători, sau la încheierea perioadei economice de exploatare.

Durata folosirii economice la reproducţie este de cca. 2,5 ani în unităţile industriale (în medie 4-5 fătări) şi de cca. 3,5 ani în unităţile gospodăreşti (6-7 fătări). Reforma anuală este între 30-35% în unităţile industriale şi de cca. 50% în complexele de selecţie. 10.2.1. Tehnologia instituită în perioada de pregătire pentru montă

Perioada de pregătire pentru montă, atât la scrofiţe cât şi la scroafe, are influenţă hotărâtoare asupra activităţii de reproducţie, deoarece de felul cum animalele sunt hrănite şi întreţinute în această perioadă depinde producţia viitoare de purcei. Scopul diferenţierii tehnologice a acestei perioade este realizarea la scrofiţe şi revenirea la scroafe a condiţiei de reproducător, într-un timp cât mai scurt, ştiindu-se că numai această stare determină intensivizarea reproducţiei la suine.

Condiţia de reproducător este influenţată de foarte mulţi factori, însă primează alimentaţia şi întreţinerea animalelor, instituite pe perioada de tineret şi de refacere pentru o nouă montă la scroafe. Alimentaţia femelelor în perioada de pregătire pentru montă Alimentaţia practicată în perioada de pregătire pentru montă trebuie să asigure desfăşurarea în bune condiţiuni a funcţiei de reproducţie.

Asigurarea, prin hrană, a cantităţilor şi a proporţiilor optime de substanţe nutritive, constituie garanţia unei funcţionări normale a aparatului genital, deci a unei producţii superioare de purcei.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

209

Pe scurt, prezentăm influenţele acestora în perioada de pregătire la scrofiţe sau de refacere pentru o nouă montă la scroafe, cu unele implicaţii datorate excesului sau insuficienţei lor din hrană. Toate substanţele nutritive sunt importante, însă se detaşează cele proteice, care asigură creşterea în continuare a scrofiţelor, precum şi cele energetice (glucide şi lipide) necesare mişcării animalelor tinere etc. Hrana deficitară în proteină duce la manifestarea atenuată sau la absenţa căldurilor, datorită reducerii sintezei hormonilor FSH şi LH cu rol în stimularea dezvoltării foliculilor ovarieni şi apoi a ovulaţiei. Neasigurarea energiei, mai ales la scrofiţe, se soldează cu întârzieri în creşterea acestora, iar la scroafe cu prelungirea perioadei de refacere pentru o nouă montă. Lipsa sau cantităţile insuficiente în vitamina A, determină cornificarea epiteliilor tractusului genital, cu implicaţii negative asupra fecundităţii şi a nidaţiei.

Vitamina E are implicaţii în buna dezvoltare a aparatului genital, în special a ovarelor. Dintre microelemente, iodul are importanţă majoră, determinând prin lipsă sau doze reduse, diminuarea sintezei hormonilor gonadotropi, întârziind maturitatea sexuală, iar insuficienţa manganului provoacă tulburări ale ciclului sexual. Cantităţile crescute de micotoxine, dereglează grav funcţiile de reproducţie. Alimentaţia scrofiţelor în perioada de pregătire pentru montă are ca scop principal dezvoltarea corporală normală, aşa încât la vârsta de cca. 8 luni să poată fi introduse la reproducţie, scontându-se pe procente maxime de fecunditate şi producţii mari de purcei. În acest scop, se va evita supraalimentaţia, care se soldează cu îngrăşarea scrofiţelor, reducându-se funcţiile de reproducţie prin dereglări hormonale, cu repercusiuni asupra ovulaţiei şi, în consecinţă, a fecundaţiei. Această acţiune este cu atât mai necesară cu cât se ştie că scrofiţele provin din staţiunile de selecţie şi testare unde, până la vârsta de 182±2 zile, au fost hrănite la discreţie şi întreţinute în spaţii limitate, ambele favorizându-le îngrăşarea. Este necesar instituirea unei hrăniri restricţionate, de la sosirea în unitate (sau sector) până la vârsta introducerii la reproducţie, deci o perioadă de cca. 2 luni, care se suprapune cu perioada de carantină. În mod practic, aceste scrofiţe se hrănesc cu amestecuri de furaje sau nutreţuri combinate cu un nivel proteic de 14,5% P.B. (cu 0,65% lizină), deci reţeta 0-5, în cantităţi zilnice de 2,0-2,5 kg. Cerinţele energetice se apreciază la cca. 2700 Kcal EM/kg nutreţ combinat. Indiferent de proveninţa scrofiţelor este indicat a se aplica, după perioada de carantină, o hrănire stimulativă (cu cca. 2 săptămâni înainte de montă), constând din 3,0-3,5 kg nutreţuri combinate. Hrănirea stimulativă favorizează dezvoltarea foliculilor ovarieni şi în consecinţă a fecundării unui număr cât mai mare de ovule. Se recomandă ca în reţeta 0-5 să se introducă şi făină de ovăz, în proporţie de 20%, mai ales la animalele vizate pentru a intra imediat în grupa de montă. Pe timp de vară se recomandă suplimentarea raţiei cu 2-3 kg lucernă verde uşor pălită, iar pe timp de iarnă cu 1 kg morcov şi 2 kg de sfeclă, sau cu 250 g făină de lucernă, toate influenţând pozitiv funcţia de reproducţie. Se apreciază că, proporţiile prea ridicate de şroturi şi de porumb din raţie, influenţează nefavorabil prolificitatea şi mai ales viabilitatea purceilor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

210

De menţionat că, la scrofiţele din rasele crescute în ţara noastră, se înregistrează, la vârsta de cca. 8 luni, o masă corporală între 105-110 kg. Se mai specifică faptul că, scrofiţele cu stare de întreţinere bună (calificate uneori ca grase) nu trebuie hrănite stimulativ înainte cu 2 săptămâni de montă. În funcţie de starea de întreţinere, hrănirea stimulativă se poate aplica şi cca. 2 săptămâni după montă, variantă care asigură o bună nidaţie, dar fără făina de ovăz.

În orice caz, pe perioada căldurilor, nu se administrează hrană umedă sau lichidă în cantităţi mari. Alimentaţia scroafelor în perioada de pregătire sau de refacere pentru o nouă montă diferă în funcţie de: vârsta de înţărcare a purceilor, de starea de întreţinere după perioada de alăptare şi de intensitatea utilizării la reproducţie. Perioada necesară pentru revenirea la condiţia de reproducător (starea de întreţinere bună) este condiţionată de starea de întreţinere avută după perioada de alăptare. Dacă organismul scroafelor este într-o stare de întreţinere bună, pregătirea pentru montă necesită o perioadă mai scurtă de timp, animalele intrând în călduri la 6-8 zile de la înţărcare (cca. 70% din efectivul înţărcat). Scroafele în stare de întreţinere slabă, urmare a unei perioade de alăptări prelungită (peste 35 de zile), a unui număr sporit de purcei (peste 9 înţărcaţi), şi sau a unei alimentaţii deficitare cantitativ şi calitativ etc, necesită o perioadă mai îndelungată pentru revenirea la condiţia de reproducător.

Scăderea în greutate la aceste scroafe de peste 20%, din cea avută la fătare, determină, de regulă, neintrarea în călduri, iar dacă totuşi intră, la acestea se înregistrează o ovulaţie redusă, mortalitatea embrionară ridicată şi în final, dacă rămân gestante, au o producţie mică de purcei.

Pentru acestea, alimentaţia în perioada de pregătire trebuie să asigure un spor mediu zilnic de 800-1000 g, timp de cca. 21 de zile (durata unui ciclu sexual). În unităţile de tip industrial scroafele “slăbite” se hrănesc cu nutreţ combinat din reţeta 0-5, cu 14,5% P.B., iar cele cu stare de întreţinere medie cu reţeta 0-6, cu 13,5% P.B., ambele reţete îmbunătăţite cu 20% făină de ovăz. În unităţile gospodăreşti, amestecul de concentrate trebuie să posedă un conţinut în substanţe nutritive asemănător cu nutreţul combinat 0-6, inclusiv proporţia de 20% ovăz. Cu privire la cantităţile de furaje concentrate se menţionează că, în preziua şi ziua înţărcării, scroafele nu primesc nici un fel de hrană în vederea diminuării şi chiar întreruperea secreţiei glandei mamare, ci doar apă. În următoarele 2-3 zile se administrează cantităţi zilnice reduse de hrană, de 1,5-2,0 kg, urmând ca în ziua a 4-a de la înţărcare şi până la montă să se practice hrănirea stimulativă, constând în 3,0-3,5 kg concentrate (în fucţie de dezvoltarea corporală). Hrănirea stimulativă, alături de proporţia de 20% ovăz, a scroafelor în perioada de pregătire pentru montă reduce din perioada înţărcare-montă fecundă, asigurând creşterea ratei ovulaţiei şi a fecundităţii. La stabilirea cantităţilor zilnice de concentrate se va ţine seama de faptul că cele mai bune mame sunt şi cele cu stare de întreţinere mai salbă, împunându-se o lotizare pe boxe, în funcţie de vârstă, de starea de întreţinere şi chiar de comportament, alături de asigurarea frontului de furajare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

211

Odată cu revenirea la starea de întreţinerea normală (de reproducător) cantităţile zilnice de furaje concentrate se vor reduce la 1,8-2,5 kg, cu un conţinut proteic de cca. 13,5% P.B., deci reţeta R0-6. Hrana se va administra sub formă uscată sau umectată, în două tainuri pe zi, suplimentându-se, unde sunt condiţii, cu 4-5 kg lucernă pe timp de vară şi 3-4 kg suculente (sfeclă, dovleci), sau 300-500 g făină de lucernă, pe timp de iarnă. Numărul de animale din boxă va fi corelat cu frontul de furajare (40 cm/animal), aşa încât toate să consume concomitent hrana. Întreţinerea femelelor în perioada de pregătire pentru montă În perioada de pregătire pentru montă, scrofiţele şi scroafele sunt cazate în grup, în boxe comune, situate în aceleaşi adăposturi cu scroafele gestante în unităţile cu efective reduse, sau în compartimente separate în cele de tip industrial. Numărul optim de animale dintr-o boxă variază între 12-14, atribuindu-se câte 1,8-2,0 m2 de fiecare. Se recomandă ca: scroafele să fie cazate în boxe separate faţă de scrofiţe, iar acestea să fie lotizate pe loturi de înţărcare, vârstă şi stare de întreţinere, pentru a putea fi furajate diferenţiat şi urmărite mai uşor în privinţa evoluţiei ciclului sexual. Organizarea interioară a boxelor este apropiată de cea a boxelor pentru vieri, cu deosebire ca interspaţiile dintre dulapii de beton (din componenţa despărţiturilor laterale) să fie mai mari pentru o mai bună ventialţie. Se recomandă ca boxelor să fie prevăzute cu padocuri exterioare, unde animalele se pot mişca în voie, să poată avea acces la soare şi la aer curat, elemente cu efecte favorabile asupra intrării în călduri, a fecundităţii şi a prolificităţii. Suprafaţa de padoc trebuie să asigure cca. 2-3 m2 pentru fiecare animal. În vederea intensivizării reproducţiei, scroafele şi scrofiţele care nu au intrat în călduri sau nu au rămas gestante 2 cicluri sexuale consecutive se reformează. Însemnarea acestora se face prin aplicarea pe pavilionul urechii a unor inele din sârmă de aluminiu. Se mai indică, după 14 zile de la începerea depistării scroafelor în călduri şi după 24 de zile la scrofiţe, să se facă o comasare a animalelor, ţinându-se cont de vârstă, dezvoltare corporală şi stare de întreţinere, pentru o mai bună utilizare a boxelor, respectiv a spaţiului construit.

Fig. 60 Box\ pentru `ntre]inerea scroafelor `n perioada de peg\tire 1-hr\nitor; 2-pardoseal\ continu\; 3-gr\tar; 4-ad\p\tori

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

212

De menţionat că, pe timp de vară ventilaţia va fi puternic activată prin deschiderea uşilor, ferestrelor, decopertarea parţială a coamei acoperişului şi chiar punerea în funcţiune a ventilaţiei forţate. Unde sunt amplasate instalaţii de pulverizare a apei, acestea se vor pune în funcţiune pe timp de vară (caniculă), mai ales în adăposturi cu multe animale, având grijă ca apa să fie preâncălzită, iar duzele trebuie amplasate deasupra zonei grătarului, pentru evitarea umezirii zonei compacte (unde pot rămâne şi furaje neconsumate). Pentru femelele în pregătire pentru montă, zona grătarului din boxe poate deţine o proporţie mai mare, faţă de celelalte categorii, până la 60% din suprafaţa totală a pardoselei. 10.2.2. Organizarea reproducţiei în unităţile cu flux continuu Exploatarea intensivă a femelelor de reproducţie presupune, în primul rând, o organizare perfectă a reproducţiei şi, în al doilea rând, de un mod exemplar de desfăşurare. Organizarea reproducţiei în sectorul montă-gestaţie presupune, mai întâi, luarea în calcul a efectivului furajat mediu de femele (E.f.m.) şi apoi formarea grupelor de montă. Perioadele de formare a grupelor (P.f.g.) de montă diferă în funcţie de efectivul-matcă din unitate; din zi în zi, la cele cu peste 8000 de scroafe, din 2 în 2 zile la cele cu peste 4000 scroafe, din 3 în 3 zile la cele cu peste 1000 scroafe, semidecadal la cele cu 300-500 scroafe şi decadal la cele între 50-100 scroafe. Grupa de montă se constituie din femelele montate într-o perioadă de formare a acestei grupe, având un efectiv de animale mai mare sau mai mic, fiind codificat cu simbolul M.g.m. (mărimea grupei de montă). Grupa de montă din sectorul montă-gestaţie devine grupa de fătare în sectorul maternitate. Grupele de fătare se succed la acelaşi interval cu grupele de montă. Prin urmare, numărul grupelor de montă M.g.m.) este egal cu numărul grupelor de fătare (N.g.f.). Elementul care trebuie să asigure constanţa este mărimea grupei de fătare (M.g.f.), respectiv numărul egal de femele care trebuie să fete periodic pentru asigurarea ritmicităţii fluxului tehnologic. Prin urmare, numărul de femele din grupa de montă este variabil (mai mare în sezonul călduros şi mai redus în cel răcoros), pe când cel din grupa de fătare este constant.

Numărul diferit de femele din grupa de montă este determinat de procentul de fecunditate, care este mai mare în sezonul răcoros (între 70-80% şi chiar mai mult) şi mai redus în cel călduros (între 60-70% şi chiar mai redus). Numărul de femele din grupa de fătare, sau mărimea grupei de fătare (M.g.f.) element premergător calculării mărimii grupei de montă (M.g.m.), este determinat de valoarea indicelui de utilizare a scroafelor (I.u.s.), de efectivul matcă propus a fi exploatat (E.f.m.) şi de perioada de formare a grupelor de montă, respectiv de fătare (P.f.g.). Indicele de utilizare a scroafelor este dat de formula:

I.u.s. = p.r.p.a.p.g.

365++

, în care:

p.g. - perioada de gestaţie (zile); p.a. - perioada de alăptare (zile); p.r. - perioada de refacere sau de pregătire pentru montă (zile). Dintre toate aceste perioade, numai perioadele de alăptare şi de refacere se pot reduce, de până la 21 de zile pentru alăptare şi respectiv până la 10 zile pentru refacere, caz în care

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

213

indicele de utilizare a scroafelor este maxim de 2,5 fătări/an. Aceasta datorită faptului că aparatului genital femel îi trebuiesc cel puţin 21 de zile pentru involuţia uterină, deci înţărcarea mai precoce ajută numai la refacerea femelei, nu şi la devansarea căldurilor. Efectivul matcă sau efectivul mediu furajat (E.f.m.) dintr-o unitate este dictat mai mult de considerente economice, iar perioadele de formare a grupelor de montă şi de fătare (P.f.g.) sunt în directă legătură cu numărul de scroafe propus a fi exploatat intensiv. În cazul unei ferme cu E.f.m. de 300 scroafe de reproducţie, iar perioadele de formare a grupelor se succed din 5 în 5 zile (p.f.g. = 5), atunci:

I.u.s. = 365114 35 16+ +

= 365165

= 2,2 fătări/an/scroafă

Un alt element care interesează este numărul grupelor de fătare (N.g.f), care este egal cu cel al grupelor de montă (N.g.m.) şi care rezultă din relaţia:

N.g.m.= N.g.f. = =P.f.g.365 365

5= 73 grupe.

Având în vedere efectivul matcă (E.f.m.) propus a fi exploatat şi indicele de utilizare a scroafelor (I.u.s.) se poate determina numărul fătărilor anuale (N.f.a.), care este dat de relaţia: N.f.a.= E.f.m. x I.u.s. sau 300 x 2,2 = 660 fătări/an. Cunoscându-se numărul fătărilor anuale şi numărul de grupe de fătare se poate calcula numărul de scroafe care trebuie să fete în fiecare grupă sau mărimea grupei de fătare (M.g.f.), după relaţia:

M.g.f. = N.g.f.N.f.a. , în care:

N.f.a. - numărul fătărilor anuale; N.g.f. - numărul de grupe de fătare (sau montă).

În cazul prezentat: M.g.f. = 66073

= 9,03

Prin urmare, în fiecare grupă de fătare trebuie să fie cca. 9 scroafe, indiferent de sezon. Având aceste elemente se poate calcula numărul de scroafe şi scrofiţe care trebuie să se monteze, sau mărimea grupei de montă, care este dată de relaţia:

M.g.m. = ,100F%

M.g.f. x în care:

F% - procentul de fecunditate (%). Procentul de fecunditate, aşa cum s-a mai menţionat, variază în funcţie de sezon. Dacă în cazul nostru F% în sezonul răcoros (r) este de 75%, iar în cel călduros (c) de 60%, atunci:

M.g.m. (r) = 975

x 100 = 12 scroafe

M.g.m. (c) = 960

x 100 = 15 scroafe

De menţionat că, cele 12 sau 15 scroafe şi scrofiţe vor fi însămânţate cât mai grupat, în 2-3 zile, pentru ca şi fătările să aibă loc tot grupat, dând posibilitatea regrupării purceilor pe scroafe în 1-2 zile de la fătare. În unităţile de selecţie acestă regrupare sau uniformizare a numărului de purcei pe scroafă, nu se face, deoarece femela se apreciază după performanţele sale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

214

În boxele de pregătire a femelelor pentru montă, sau în aşteptarea montei, se va găsi în permanenţă un efectiv minim avându-se în vedere că, teoretic, din 100 de scroafe doar 4,7 animale intră zilnic în călduri (100:21=4,7). Efectivul optim de scroafe în pregătire sau refacere pentru montă (E.o.r.) este dat de relaţia:

E.o.r. = 21P.f.g

M.g.m , în care:

21 - durata medie a ciclului sexual (zile); M.g.m. - mărimea grupei de montă ; P.f.g. - perioada de formare a grupelor de montă. În cazul prezentat, pentru a se putea însămânţa 12 sau 15 scroafe, din 5 în 5 zile, efectivul în aşteptarea montei trebuie să fie:

E.o.r. (r) = 21 125

= 50 de scroafe, pe timp răcoros;

E.o.r. (c) = 21 155

= 63 de scroafe, pe timp călduros.

Se mai specifică faptul că, în cadrul fiecărei grupe de montă se vor găsi atât scroafe cât şi scrofiţe, pentru ca producţia de purcei a grupei de fătare să fie aproximativ egală. În cazul în care indicele de utilizare este de 2 şi înlocuirea scroafelor este de 30%, atunci în fiecare grupă de montă se vor găsi aproximativ 85% scroafe şi cca. 15% scrofiţe, iar când reforma scroafelor este de 50%, scrofiţele vor reprezenta cca. 25% din efectivul grupei de montă. Depistarea scroafelor în călduri se face, aşa cum s-a mai menţionat, de 2 ori pe zi, atenţia cea mai mare acordându-se scroafelor înţărcate cu 4-5 zile înainte, care pot să intre în călduri în procent de 70-75% într-o perioadă de 7-8 zile, dacă au o stare de întreţinere bună. Concomitent se vor controla şi scrofiţele care au depăşit greutatea corporală de 100 kg, cărora pe timp de vară, la nevoie, hrana lor se va suplimenta cu ovăz. 10.2.3. Tehnologii pentru exploatarea femelelor gestante

În urma procesului de fecundaţie la femele se instalează starea de gestaţie care durează, în medie 114 zile. Pentru parcurgerea în bune condiţii a acestei stări fiziologice a femelelor, trebuie să li se asigure o alimentaţie adecvată şi o întreţinere corespunzătoare, aşa încât la fătare să rezulte purcei normal dezvoltaţi, uniformi ca greutate şi sănătoşi. Se va ţine seama de particularităţile rasei sau grupei de metişi, de specificul exploatării, de vârsta femelelor, mai ales la scrofiţe, care trebuie să-şi definitiveze procesul de creştere pe parcursul gestaţiei. Unele particularităţi ale gestaţiei În organismul animalului gestant se produc transformări profunde, modificând metabolismul bazal, aşa încât acesta este mai mare la sfârşitul gestaţiei cu cca. 43%, faţă de starea de negestaţie. În perioada de gestaţie predomină procesele de asimilaţie, scroafele valorificând mult mai bine substanţele nutritive din hrană, datorită efectului anabolic al stării de gestaţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

215

Aceasta se datoreşte elaborării de către placentă a hormonilor estrogeni şi progesteron, care pe lângă acţiunea specifică asupra gestaţiei, influenţează şi metabolismul animalului. Hormonii estrogeni, favorizează reţinerea apei şi a sodiului în organismul mamei, stimulează sinteza proteică şi fixarea calciului. Progesteronul influenţează metabolismul, favorizând anabolismul proteic, creşterea glicemiei şi eliminarea potasiului. În perioada de gestaţie scroafele îşi sporesc masa corporală cu 20-22 kg, iar scrofiţele cu 34-35 kg faţă de greutatea la montă. După datele prezentate de unii autori (KRINDER şi CAROLL, 1971) sporul total al greutăţii uterului şi a produşilor de concepţie la o scroafă cu 8 purcei este de cca. 18,50 kg, cu o valoare calorică de 10736 Kcal. De menţionat că, în primele 8 săptămâni, valoarea calorică a depunerilor reprezintă doar 14% din total, iar în următoarele 4 săptămâni de 30%, însumând în 12 săptămâni 44% din totalul depunerilor, în timp ce în ultimele 4 săptămâni, depunerile sunt de 56%; deci cerinţele energetice sunt foarte mari în ultima lună de gestaţie. Cantitatea de proteine acumulată pe parcursul perioadei de gestaţie este de 1483 g, substanţele minerale însumează 411 g, din care 101 g calciu, 60 g fosfor şi 581 mg fier. Paralel cu depunerile de substanţe organice şi minerale, la nivelul uterului se dezvoltă şi fetuşii, aceştia având lungimea de cca. 130 mm la 2 luni, de cca. 220 mm la 3 luni, iar la naştere de cca. 290 mm.

Greutatea medie a unui produs de concepţie este de cca.1,5 g după prima lună de gestaţie, de 675 g la 3 luni şi de 1327 g la naştere, deci în ultimile 24 de zile se depune un spor aproape egal cu toată perioada de 90 zile de gestaţie. Din cele prezentate mai sus se constată că atât depunerile în uter cât şi dimensiunile de lungime şi greutate ale fetuşilor sunt deosebit de mari în ultima lună de gestaţie şi foarte mari în ultimile două săptămâni.

Alimentaţia femelelor gestante La toate femelele gestante trebuie să se instituie o hrănire restricţionată, în funcţie de

dezvoltarea corporală, de vârstă şi de faza stării de gestaţie, cu excepţia primelor şi ultimelor 1-2 zile, când acestea consumă cantităţi reduse de furaje.

Alimentaţia restricţionată trebuie să rezolve trei obiective. În primul rând, se va urmări refacerea sau revenirea scroafelor după lactaţia anterioară la condiţia de reproducător, în al doilea rând trebuie să se asigure funcţiile vitale şi dezvoltarea normală a produşilor de concepţie, iar în al treilea rând se va urmări crearea unor rezerve pentru viitoarea perioadă de lactaţie. În plus, la scrofiţe, o parte din substanţele nutritive vor fi utilizate pentru definitivarea procesului de creştere. Alimentaţia raţională a scroafelor gestante are influenţă pozitivă şi asupra viitoarei producţii de lapte, condiţie de bază pentru continuarea dezvoltării normale a purceilor pe perioada de sugar. Alimentaţia prea abundentă duce la îngrăşarea scroafelor, aceasta fiind dăunătoare, deoarece o nidaţie necorespunzătoare determină şi o prolificitate scăzută, pe lângă o producţie redusă de lapte. Subalimentaţia este, de asemenea, foarte dăunătoare, care alături de neasigurarea frontului de furajare, pot contribui la neuniformizarea dezvoltării corporale a scroafelor şi în final, la reducerea prolificităţii animalelor din serie sau grupă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

216

Ştrangulările în aprovizionarea cu furaje a scroafelor gestante pot provoca accidente grave, finalizate cu avorturi. Cele mai multe conflicte se ivesc în timpul şi cu ocazia furajării animalelor, conflicte care sunt deosebit de periculoase în ultima parte a gestaţiei.

Cerinţele de energie şi substanţe nutritive Se impune deci, o alimentaţie restricţionată, cu amestecuri furajere care să conţină toate substanţele nutritive la nivelul cerinţelor, pe lângă o mai mare atenţie în prepararea şi distribuirea acestora. Necesarul de energie din hrana scroafelor gestante variază între 3100-3200 Kcal EM/kg nutreţ concentrat, revenind zilnic , în medie pe animal, cca. 6340 Kcal EM, care se realizează uşor cu furajele clasice. ŞULMAN, I.M. (1980) recomandă introducerea în raţiile scroafelor gestante în ultimile 15 zile, a grăsimilor animale până la 15%, continuându-se şi în primele zile de alăptare, pentru sporirea rezervei de glicogen în ficatul nou-născuţilor, şi creşterea conţinutului laptelui în grăsimi, ceea ce măreşte şansa de supravieţuire pentru cel puţin 12 ore. De asemenea, autorul recomandă introducerea de colină în reţetele de nutreţuri, pentru o mai bună mobilizare a lipidelor din sângele mamei în lapte. Proteinele au importanţă în asigurarea dezvoltării produşilor de concepţie, în refacerea ţesuturilor la scroafe şi în definitivarea creşterii la scrofiţe. Deficitul raţiei în proteine duce la obţinerea de purcei retardaţi somatic, şi cu vitalitate scăzută, pe lângă scroafe slabe şi scrofiţe insuficient dezvoltate corporal. După majoritatea autorilor, nivelul proteic de 13,5-14% P.B. în amestecul de concentrate, satisface cerinţele de substanţe proteice, cu condiţia ca valoarea lor biologică să fie corespunzătoare.

Cantităţile zilnice necesare de substanţe proteice sunt, în medie, de 280 g. Deficitul de proteine, alături de valoarea biologică scăzută a acestora, afectează producţia de lapte din lactaţia viitoare. După alţi autori este afectată şi compoziţia chimică a laptelui, în special conţinutul în proteine.

Se consideră că un conţinut de 0,55% lizină, alături de proporţiile normale în ceilalţi aminoacizi esenţiali, sunt adecvate scroafelor gestante.

În general, conţinutul în proteină brută şi chiar cel de aminoacizi esenţiali se realizează destul de uşor din amestecuri furajere clasice şi numai în ultima parte a gestaţiei se indică introducerea a 3-5% făină de peşte sau drojdii furajere. Substanţele minerale au importanţă în formarea scheletului la produşii de concepţie, mai ales în ultimele săptămâni de gestaţie. Cantităţile de fosfor necesare sunt asigurate uşor prin concentratele clasice din amestecurile furajere, însă calciul trebuie suplimentat, prin carbonat de calciu sau fosfor dicalcic. Deficitul hranei în calciu duce la insuficienţa dezvoltării corporale, la înregistrarea de purcei morţi la naştere sau cu viabilitate redusă, pe lângă unele accidente ale parturiţiei (atonii uterine şi retenţii placentare). Cerinţele de calciu sunt de cca. 0,75%, cele de fosfor de 0,5%, iar de sare (NaCl) de 0,5% din amestecurile de concentrate. Dintre microelemente, fierul are importanţă, atât pentru formarea hemului din hemoglobină, cât şi pentru crearea rezervei de fier în ficatul purcelului. În general, lipsa fierului din hrană determină mortalitatea embrionară, sau obţinerea de purcei anemiaţi; la acest aspect se asociază şi carenţa în mangan, precum şi în seleniu. Carenţa hranei în seleniu

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

217

determină diminuarea prolificităţii, iar la purcei recent fătaţi se sesizează dificultăţi în mers şi în insufieneţă la supt.

Lipsa iodului din hrană prelungeşte în timp starea de gestaţie, şi sporeşte mortalitatea purceilor după naştere. Vitaminele din hrană au importanţă în desfăşurarea normală a gestaţiei. Vitamina A are importanţă în funcţionarea normală a epiteliilor, asigurând o bună nidaţie şi o funcţionare corectă a placentei. Carenţa hranei în vitamina A duce la resorbţii ale zigoţilor şi chiar ale embrionilor.

Carenţa în vitamina E duce la apariţia distrofiilor musculare la purceii nou-născuţi, observată prin dificultăţi în mers.

Vitamina D este importantă, mai ales în ultima parte a gestaţiei, când prin lipsă dereglează metabolismul calciului şi fosforului, cu implicaţii în formarea scheletului la fetuşi. Vitamina B12 este foarte importantă deoarece prin ea se asigură cobaltul necesar hemului din hemoglobină la produşii de concepţie.

Vitamina B1 are influenţă în actul de parturiţie contribuind la creşterea tonusului şi a contracţiilor pentru expulzarea fetuşilor, precum şi în involuţia aparatului genital după naştere. Nivelul de hrănire este variabil deoarece animalul trece, într-o perioadă scurtă de timp, prin anumite stadii ale metabolismului său, atrăgând după sine cerinţe diferite de substanţe nutritive. Nivelul de hrănire nu trebuie să fie prea ridicat, deoarece favorizează depunerea de rezerve prea mari, respectiv îngrăşarea şi nu influenţează pozitiv numărul şi greutatea purceilor la naştere. Crearea de rezerve prea mari în timpul gestaţiei nu sunt indicate pentru viitoarea perioadă de lactaţie; în timpul lactaţiei scroafele transformă mai eficient substanţele nutritive din hrană în lapte, decât apelând la rezerve. Pentru refacerea organismului scroafei şi pentru rezervele viitoarei lactaţii se consideră suficientă recuperarea unui spor de 20-22 kg pe perioada de gestaţie, care este format din cca. 48% grăsime, cca. 30% ţesut muscular şi cca. 22% mărirea ţesuturilor mamare (după HEAP şi LODGE). Nici furajarea la un nivel prea scăzut nu este indicată pentru că aceasta influenţează negativ producţia de purcei; scopul final este starea de întreţinere care să corespundă condiţiei de reproducător. Cantitatea de nutreţuri concentrate recomandată a se administra scroafelor gestante din unităţile de producţie este, în medie de 2,5 kg pe zi. Acestea variază în funcţie de stadiul gestaţiei: în primele 16 zile de la însămânţare şi uneori în primele 21 de zile se administrează între 2,6-3,0 kg (în funcţie de starea de întreţinere şi vârsta scroafei); în următoarea perioadă, până la a 90-a zi de gestaţie, între 2,0-2,2 kg; iar în ultimele 20-25 de zile cantitatea se ridică din nou la 2,6-3,0 kg. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive pentru scroafele şi scrofiţele gestante, recomandate de N.R.C., sunt prezentate în tabelul 54.

În complexele de tip industrial, scroafele gestante sunt hrănite cu nutreţul combinat din reţeta 0-6, cu 13,5% P.B.. În tabelul 55, sunt prezentate structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţurilor combinate din reţeta 0-6, în două variante, după posibilităţile reale

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

218

din unitate, sau sursa de aprovizionare din zonă, cu menţiunea că proporţiile de subsatnţe energizante pot depăşi 2%.

Tabelul 54 Necesarul de energie şi substanţe nutritive pentru scroafe şi scrofiţe gestante

(după N.R.C.)

Necesar în % sau cantităţi per kg furaj Necesar zilnic

Specificare U/M scroafe şi scrofiţe

gestante U/M scroafe şi scrofiţe gestante

Consum de furaje uscate la aer

- - g 2000

Energie şi proteină Energie digestibilă Kcal 3300 Kcal 6600 Energie metabolizabilă Kcal 3170 Kcal 6340 Proteină brută % 14 g 280

Aminoacizi indispensabili Arginină % 0,20 g 4,0 Histidină % 0,37 g 7,2 Izoleucină % 0,66 g 13,2 Leucină % 0,42 g 8,4 Metionină + cistină % 0,28 g 5,6 Fenilalanină + tirozină % 0,52 g 10,4 Treonină % 0,34 g 6,8 Triptofan % 0,07 g 1,4 Valină % 0,46 g 9,2

Substanţe minrale Calciu % 0,75 g 15,0 Fosfor % 0,50 g 10,0 NaCl (sare) % 0,50 g 10,0

Vitamine Beta-caroten mg 8,2 mg 16,4 Vitamina A UI 4100 UI 8200 Vitamina D UI 275 UI 550 Vitamina E mg 11 mg 22 Tiamină mg 1,5 mg 3 Riboflavină mg 4 mg 8 Niacină mg 22 mg 44 Acid pantotenic mg 16,5 mg 33 Vitamina B12 µg 14 µg 28

Aşa după cum se poate constata, porumbul şi orzul deţin ponderea din amestecurile furajere, între 55-65%, (până la 25% din aceste cereale se pot înlocui, în prima parte a gestaţiei, cu făina de sorg), urmate de tărâţa de grâu cu 10%, şroturile între 5-6%, iar concentratele proteice de origine animală de 2,5%. Făina de fân de lucernă poate participa între 10-13% (după posibilităţi), completând necesarul de vitamine şi substanţe minerale; conţinutul relativ ridicat în celuloză nu pune probleme digestiei la scroafele gestante.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

219

În unităţile gospodăreşti amestecurile de concentrate vor cuprinde aceleaşi componente şi nu vor depăşi 14% P.B.

Tabelul 55 Structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţului combinat 0-6

destinat scroafelor gestante

Variante (%) Specificare a b

Structură Porumb 40,0 40,0 Orz 25,0 15,0 Grâu - 10,0 Ovăz - - Tărâţe de grâu 10,0 10,0 Şroturi de floarea soarelui 5,0 6,0 Şroturi de soia 1,3 0,3 Făină de carne 1,0 1,0 Drojdie furajeră 1,5 1,5 Făină de lucernă 13,0 13,0 Carbonat de calciu 1,5 1,5 Sare (NaCl) 0,7 0,7 Zoofort P3 1,0 1,0 TOTAL 100,0 100,0

Caracteristici nutritive (%) Umiditate 12-13 12-13 Proteină brută 13,5 13,5 Celuloză brută 8,0 8,0 Sare maximum 1,2 1,2 Grăsime brută, maximum 2,0 2,0

În aceste unităţi cu efective reduse, scroafele gestante se pot hrăni şi cu nutreţuri suculente (porumb pastă, cartofi fierţi, sfeclă tocată sau dovleci) în prima parte a gestaţiei (până la a 90-a zi), cu condiţia ca nutreţul combinat de completare să conţină între 16-20% P.B. pentru a suplini deficitul de proteină. Cantităţile pot fi de 1,00 kg pastă de porumb şi 1,65 kg nutreţ de completare cu 16% P.B., sau 4,13 kg cartofi şi 1,24 kg nutreţ combinat de completare cu 20% P.B., iar pe timp de vară 3,3 kg masă verde şi 1,85 kg nutreţ concentrat de completare cu 16% P.B.

În nutreţurile combinate de completare porumbul şi orzul participă între 50-70% din amestec, şroturile de soia între 10-23%, şroturile de floarea soarelui între 5-14%, iar tărâţele de grâu între 8-14%. În unităţile de tip industrial se pot administra 300-500 g făină de lucernă deshidratată. În unele situaţii, o treime din cantitatea de nutreţuri concentrate se poate substitui, în prima parte a gestaţiei, cu porumb siloz, furaj care nu afectează dezvoltarea corporală şi rezultatele activităţii de reproducţie, cu condiţia completării hranei cu suplimente proteice (şroturi de soia) şi minerale (fosfat dicalcic).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

220

În ultima parte a gestaţiei nu se recomandă folosirea suculentelor în hrană, deoarece posedă volum sporit şi au un aport redus în substanţe proteice. Nutreţurile concentrate se vor administra sub formă uscată sau umectată (raport 1/1), în două tainuri pe zi, asigurându-se pentru fiecare animal 40-45 cm front de furajare şi o hrănire simultană. Adăparea se face la discreţie, sau cel puţin de 3 ori pe zi, calculându-se 7 l/100 Kcorp, iar dacă se adaugă şi consumul tehnologic se apreciază la 40 l/zi/animal.

Întreţinerea scroafelor gestante Întreţinerea scroafelor gestante se face în grup, în boxe comune, şi mai rar individual, în boxe cu limitare a mişcărilor. Cu privire la întreţinerea în grup, în boxe comune, animalele trebuie să fie cât mai uniforme în privinţa vârstei (scrofiţele fiind separate de scroafe), a stării de întreţinere şi a stadiului de gestaţie.

În unităţile de tip industrial, precum şi în fermele cu peste 300 de scroafe de reproducţie, femelele gestante se vor lotiza pe grupe de montă, în funcţie de ziua însămânţării etc. Datorită faptului că în componenţa unei grupe de montă se află atât scroafe cât şi scrofiţe, întreţinerea se va face în boxe separate. Numărul de animale dintr-o boxă va fi de maxim 20 exemplare. Rezultate bune şi foarte bune ale activităţii de reproducţie se înregistrează la boxele cu capacitatea de 16 scroafe sau 8 scrofiţe tinere, performanţele fiind apropiate de cele cu întreţinere individuală şi cu mişcare liberă a animalului. Numărul de boxe, precum şi numărul de animale dintr-o boxă sunt corelate de capacitatea compartimentului de fătare, respectiv de numărul de boxe din sectorul de maternitate, deci cu mărimea grupei de fătare.

Boxele se pot dispune pe unul sau două rânduri în interiorul adăposturilor; de preferat să comunice cu padocurile exterioare, calculându-se pentru fiecare animal 4-5 m2 de padoc. În experienţele efectuate de către JEHSEN şi colab., 1970, pe scroafe gestante şi în sezon răcoros, s-a constat că accesul acestora din boxe în padocurile exterioare contribuie la ridicarea fecundităţii cu cca. 10%, faţă de boxa fără padoc, iar numărul de embrioni vii pe scroafă este mai mare cu circa 13%, rezultate care justifică investiţia în plus pentru amenajarea padocurilor. La acestea se mai adaugă şi constatarea că, întreţinerea scroafelor gestante perioade îndelungate la soare, precum şi la lumină artificială intensă (peste 70 de lucşi iarna şi 110 lucşi vara), determină rezultate mai bune ale activităţii de reproducţie, faţă de cele fără acces la soare şi lumină redusă (8 lucşi). Lotul de purcei obţinuţi de la scroafele expuse la soare, sau la lumină multă, a fost mai greu la naştere cu 16,7%, iar până la vârsta de 4 luni au supravieţuit cu 17,8% mai mulţi purcei. Se mai consemnează că prelungirea expunerii la soare a scrofiţelor grăbeşte sau devansează maturitatea sexuală cu circa 20 de zile (KOMAROV, N.M. şi colab. -1970; HTUNDE şi colab.- 1978, ambii citaţi de DRĂCHICI, C. 1982). Suprafaţa de pardoseală, pentru fiecare animal, este între 2,0-2,5 m2, în funcţie de dezvoltarea corporală şi vârstă. În cazul boxelor cu 16 capete de scroafe, peretele despărţitor se poate interpune la mijlocul boxei, rezultând în felul acesta 2 boxe adecvate pentru scrofiţe. Înălţimea pereţilor despărţitori este de 1,10 m, confecţionaţi din dulapi de beton cu interspaţii mari. Portiţa boxei are lăţimea de 80 cm, înclinaţia pardoselei de 2-3%. Zona compactă a pardoselei se

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

221

construieşte din cărămidă dublă presată aşezată pe cant şi prinsă în lapte de ciment, mai rar din beton, iar grătarele vor avea barele cu lăţimea superioară de 7,0 cm şi fantele de 2,5 cm.

Zona compactă trebuie să se afle spre aleea de serviciu şi cu hrănitorile amplasate la limita peretelui dinspre aceasta. Grătarul se dispune în partea opusă hrănitorilor, cu adăpătorile (de regulă tip pipă), în cele 2 colţuri. Zona grătarului corespunde cu canalul , sau fosa de colectare a dejecţiilor, prevăzute cu pernă de apă.

Bune rezultate se întregistrează în adăposturile cu lăţimea de 12 m, variantă în care se pot amenaja padocurile exterioare pe părţile laterale.

Cu privire la întreţinerea scroafelor gestante în boxe individuale, cu limitare a mişcărilor, această variantă permite o mai bună utilizare a spaţiului construit, însă afectează condiţia de reproducător, prin lipsa mişcării animalului. Boxele au lăţimea de 40 cm şi lungimea de 2,0 m, fiind situate deasupra canalelor de colectare a dejecţiilor. Zona pardoselei din boxă, care corespunde cu partea anterioară a animalului (unde sunt amplasate jgheabul hrănitorii şi adăpătoarea), trebuie să fie compactă şi înclinată spre fosă. În unele unităţi intensiv-industriale, precum şi în exploataţiile cu efective relativ

reduse,se practică întreţinerea scroafelor gestante legate (cu o centură specială aplicată înapoia spetelor). Acest sistem reduce foarte mult consumul de metal pentru boxe, uşurează controlul individual al animalului, asigură un confort sporit, facilitează alimentaţia restricţionată şi sporeşte productivitatea muncii (la partea posterioară a corpului este prevăzut grătar peste un canal de de colectat şi evacuat dejecţiile). Printre dezavantajele acestei întreţineri, se detaşează imposibilitatea

Fig. 61 Box\ pentru intre]inerea scroafelor gestante 1-jgheab, 2-tub din plastic cu dozator, 3-zon\ compact\, 4-zona de gr\tar, 5-ad\p\tori

Fig. 62 Boxe pentru scroafe gestante `n sistem legat

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

222

urmăririi, la nivel de individ, a unor aspecte sanitar-veterinare (scurgerile vaginale se pot atribui animalului vecin) şi jenarea celorlalte scroafe de către una care s-a dezlegat. Întreţinerea în boxe individuale este indicată cca. 16 zile după însămânţare pentru a asigura o bună nidaţie şi posibilitatea unei furajări. După cca. 16 zile animalele sunt dirijate în boxe comune, care dau posibilitatea mişcării animalelor, a manifestărilor stării de călduri, deci se uşurează depistarea scroafelor infecunde cu ajutorul vierului încercător. Conflictele scad mult din importanţă, dacă lotizarea este efectuată cu atenţie. Pe această linie, HALE, O.M. şi colab. (1981) arată că mişcarea forţată a scroafelor gestante, timp de 15 minute zilnic, oferă rezultate mai bune ale activităţii de reproducţie, inclusiv reducerea timpului pentru parturiţie cu 10-15 minute, faţă de cele care nu sunt obligate să se deplaseze. În unităţile gospodăreşti cu efective reduse, scroafele se împart în loturi, în funcţie de decada sau luna de gestaţie, fiecare lot fiind cazat în una sau mai multe boxe (pe baza unei evidenţe la nivel de scroafă). Fig. 63 Boxe pentru întreţinerea individuală a scroafelor gestante În aceste unităţi se indică scoaterea scroafelor la păşunat, metodă avantajoasă din punct de vedere fiziologic şi economic. Completarea hranei prin păşunat poate reduce cantităţile de concentrate administrate zilnic, cu cca. 1 kg. În această variantă sunt necesare construirea de umbrare şi instalaţii mobile de furajare şi de adăpare.

Întreţinerea scroafelor gestante în tabere de vară se practică în multe unităţi intensiv-industriale, dar şi în cele cu selecţie şi testare, fiind o nnetodă de cazare pe timp călduros, când numărul de animale gestante este mai mare şi se pune problema utilizării şi a altor spaţii. În această perioadă la transferarea în taberele de vară, se pot executa ăi unele reparaţii la adăposturile productive. Se permite administrarea de lucernă verde în padocurile exterioare.

Taberele de vară sunt adăposturi deschise, având un perete compact pe direcţia vântului dominant, prevăzute cu padocuri mai mult lungi decât late, şi o copertină la partea centrală (pe direcţia grătarelor), care au dedesupt canale pentru colectarea dejecţiilor. Aleele de deservire sunt laterlae, urmate de zona compactă, unde sunt amplasate hrănitorile şi se poate deversa lucerna verde. Se asigură pentru fiecare animal între 2,0-2,5 mp. Animalele

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

223

beneficiază de aer curat, mişcare şi acces la soare, care au influenţă hotărâtoare asupra rezultatelor activităţii de reproducţie. Indiferent de sistemul de întreţinere, după 16 zile de gestaţie, se începe depistarea scroafelor infecunde de 2 ori pe zi, (deci a celor în călduri la care nu s-a instalat gestaţia), continuându-se apoi, la 25-35 de zile, cu diagnosticarea timpurie a stării de gestaţie, cu ajutorul aparatelor cu ultrasunete. Acţiunea se repetă din nou, începând din ziua a 38-a de la însămânţare şi chiar a 60-a zi. Săptămânal se extrag, din boxele comune, scroafele cu stare de întreţinere slabă, precum şi cele înlăturate sistematic de la hrană. Acestea se vor transfera în boxe speciale, pentru refacere sau tratamente adecvate. În general, scroafele care au rămas gestante, sunt mai liniştite şi depun sporuri mari de creştere în greutate, ca urmare a proceselor de anabolism. Cu 7-10 zile înainte de fătare în fermele de tip gospodăresc şi cu 2-4 zile în unităţile de tip industrial, scroafele gestante se dirijează la sectorul maternitate, după ce au fost spălate, dezinfectate şi zvântate în camere cu instalaţii adecvate.

Cu 2-3 zile înainte de fătare, mamelele iau forma de cupă, sfârcurile devin turgescente, iar în ultima zi se eliberează laptele prin comprimarea uşoară sfârcurilor. Curăţenia în boxe se face zilnic în fermele gospodăreşti şi periodic în cele modernizate.

Temperatura optimă din adăposturi variază între 15-18°C, umiditatea relativă între 70-75%, concentraţia maximă a aerului în gaze nocive este de 0,3% pentru CO2, de 0,03% la NH3 şi de 0,002‰ la SH2. Viteza curenţilor de aer va fi de 0,2-0,3 m/s pe timp de iarnă şi de 1,0 m/s pe timp călduros, de vară. Ventilaţia se asigură prin mijloace pasive, însă pe caniculă se intervine cu cea forţată. Pe timp de caniculă se evită scoaterea femelelor gestante la păşune, sau chiar la plimbare.

Acţiunile sanitar veterinare obligatorii în sectorul de montă-gestaţie sunt următoarele: • vaccinarea împotriva pestei şi rujetului, toamna şi primăvara; • vaccinarea antileptospirică la 60 de zile după însămânţare; • vaccinarea anticolibacilară la 90 de zile după însămânţare; • controlul semestrial pentru leptospiroză şi trimestrial pentru bruceloză; • deparazitarea din două în două luni, cu repetare după fiecare 10 zile.

Fig. 64 Aparatul WALSMETA, MK II, pentru stabilirea momentului optim de `ns\mân]are

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

224

CAPITOLUL 11

TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE MATERNITATE În sectorul maternitate convieţuiesc două categorii de suine: scroafele lactante şi purceii sugari, ambele solicitând cele mai variate şi exigente condiţii de întreţinere şi de alimentaţie, alături de o atenţie sporită din partea personalului de îngrijire sau a proprietarului. În unităţile de tip industrial, sectorul de maternitate constituie a doua verigă a fluxului tehnologic de producţie şi are menirea asigurării unui număr suficient şi constant de purcei înţărcaţi pentru veriga a treia, care este sectorul de creşă. Datorită activităţilor diversificate din acest sector, dotarea este foarte complexă, răspunzând pretenţiilor categoriei celei mai sensibile de suine - purceii sugari - precum şi diferitelor stări fiziologice prin care trece scroafa (animal gestant în ultima fază, la fătare şi în lactaţie). Condiţiile de viaţă pentru purcei sugari trebuie să fie optime, uniforme şi neinfluenţabile de factorii atmosferici; boxa şi compartimentul, prin elementele lor constructive, care trebuie să asigure protecţie, comoditate, microclimat necesar şi izolare faţă de boli.

Aşa cum se ştie, indicatorii de reproducţie posedă coeficienţii de heritabilitate scăzuţi (h2 = 0,12-0,17), deci în acest sector accentul trebuie pus pe condiţiile de întreţinere şi de alimentaţie, baze solide pentru producţiile superioare de purcei. Acestea justifică pe deplin, abordarea, într-o primă etapă, a sistemelor de întreţinere.

11.1. Sistemele de întreţinere din sectorul de maternitate

În sectorul de maternitate scroafele se găsesc în următoarele stări fiziologice: • în ultima parte a gestaţiei; • în timpul actului parturiţiei; • în perioada de lactaţie.

În acelaşi sector se găsesc şi purceii sugari, a căror cerinţe specifice sunt diferite de la o vârstă la alta; foarte sensibili în primele ore de la fătare faţă de factorul temperatură, dependenţi de mamă prin colostrul ce trebuie să-l ingere la intervalle scurte de timp în primele 2-3 zile, nepregătiţi să consume alte furaje decât laptele matern în primele 8-9 zile, puşi în situaţia de a depăşi insuficienţa laptelui la vârsta de 14-16 zile şi mereu stresaţi cu ocazia unor operaţiuni zootehnice şi sanitar-veterinare (tratamente, amputări de codiţe, retezări de colţi, castrări etc.).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

225

Sistemele de întreţinere trebuie să asigure condiţiile optime cu privire la comoditatea animalelor, la temperatură şi umiditate, la încărcătura cu noxe şi nu în ultimul rând, la efectuarea uşoară a multiplelor operaţiuni zootehnice şi sanitar-veterinare. Boxa şi compartimentul, prin dotările lor, trebuie să rezolve multiple cerinţe pentru cele 2 categorii de suine şi cele 3 stări fiziologice, toate cu pretenţii foarte diferite. Aşa de exemplu, temperatura optimă pentru purceii noi-născuţi se încadrează între 30-32°C, iar pentru scroafe, (înainte, în timpul şi după fătare) între 16-19°C, toate acestea trebuind să fie rezolvate pe o suprafaţă redusă de numai 3,00 m2, neacceptându-se nici media şi nici transmiterea căldurii dintr-o zonă în alta. În prezent se practică două sisteme de întreţinere în sectorul de maternitate: • întreţinerea scroafelor şi a purceilor, pe perioada lactaţiei, în boxele de fătare-alăptare; • întreţinerea scroafelor şi a purceilor, pe perioada lactaţiei în boxele de fătare-alăptare şi

apoi continuarea întreţinerii purceilor înţărcaţi în aceleaşi boxe, până la vârstele de 90 zile sau de 105 zile.

Atât în primul, cât şi în cel de-al doilea sistem de întreţinere, unitatea funcţională este compartimentul, cu un număr variabil de boxe de fătare-alăptare şi cu soluţii constructive din ce în ce mai perfecţionate. Numărul de boxe din compartimentul de maternitate este dependent de mărimea grupei de fătare a scroafelor, de norma optimă de îngrijire şi de tipul construcţiei (halei). În general, se urmăreşte ca scroafele dintr-o grupă să fete în cel mult 2 zile, să fie deservite de acelaşi îngrijitor, iar diferitele operaţiuni să fie făcute în aceeaşi zi, cu minim de efort fizic şi fără deplasări inutile. Boxa de fătare-alăptare este spaţiul în care se cazează scroafa cu 2-4 zile înainte de fătare, unde are loc acomodarea, apoi fătarea şi unde se întreţin atât scroafa cât şi purceii pe timpul perioadei de alăptare. Soluţiile constructive ale boxelor de fătare-alăptare şi organizarea lor interioară au suferit importante modificări, toate vizând asigurarea unui confort sporit şi siguranţă în exploatare, atât pentru scroafe cât şi pentru purcei. Prezentarea, în continuare a diferitelor tipuri de boxe de fătare-alăptare are ca scop scoaterea în evidenţă a avantajelor şi dezavantajelor soluţiilor constructive, în funcţie de tipul exploataţiei adoptat, de posibilităţile investiţionale şi de scopul creşterii purceilor (pentru reproducţie sau pentru îngrăşare). Boxa de fătare-alăptare tip danez s-a construit şi s-a dat în exploatare în complexele industriale, în perioada 1964-1967. Suprafaţa boxei este de 7,8 m2, împărţită în 2 zone (fig. 63) şi anume: • o zonă pentru furajarea şi mişcarea scroafei dispusă spre aleea de serviciu cu suprafaţa de

3,6 m2 (1,9/1,9 m), în care sunt amplasate jgheabul pentru hrană, o adăpătoare cu nivelul constant şi o gură de canal (de 0,2/0,2 m) acoperită cu un grătar din fontă;

• o zonă pentru scroafe şi purcei în suprafaţă de 4,2 m2 , împărţită în 3 subzone: - două subzone (stânga şi dreapta faţă de scroafă) pentru odihnă şi furajarea purceilor sugari, cu lungimea de 2,2, m şi lăţimea de 0,65 m fiecare;

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

226

- o subzonă centrală sau standul pentru scroafă cu aceleaşi dimensiuni (de 2,2 m) şi lăţimea de 0,6 m destinată staţionării scroafei pe timpul fătării şi alăptării (cu limitarea mişcărilor prin îmbinarea a 4 ţevi zincate).

Scroafa se scoate pentru furajare şi mişcare în zona de furajare, de 3-4 ori pe zi, ceea ce din punct de vedere fiziologic este foarte important, însă din punct de vedere al productivităţii muncii şi al investiţiilor specifice nu corespunde în totalitate. La aceasta mai contribuie şi operaţiunea greoaie de scoatere şi evacuare manuală a dejecţiilor, deoarece pardoseala este peste tot compactă. Boxa de tip danez permite aplicarea unei tehnici corecte de înţărcare a scroafei şi a purceilor.

Fig. 65 Boxa de fătare-alăptare tip danez Boxa de fătare-alăptare în “cruce” a fost introdusă în perioada 1968-1970, având în componenţa sa 4 boxe, cu zonele scroafelor dispuse în diagonală. Elementul comun îl constituie hrănitorul central în care se administrează furajele pentru cele 4 scroafe. Soluţia constructivă economiseşte mult spaţiul construit,

dispunând de o lungime mai mare pentru scroafe şi zone adecvate pentru purcei (fig. 65). Grupul de 4 boxe are o suprafaţă de 16,0 m2, fiecare boxă având 4,0 m2. Lângă hrănitorul scroafelor, compartimentat în 4, se află 4 adăpători cu nivel constant, iar spre aleile de serviciu sunt grupate hrănitorile pentru purcei (fiecare cu câte 4 despărţituri). Spre zona centrală sunt amplasate cele 4 zone încălzite cu becuri cu raze infraroşii sau prevăzute cu microeleveuze.

Grătarele sunt confecţionate din beton armat, cu barele de 7 cm şi fantele de 1cm, fiind plasate deasupra unor canale ce trec pe direcţia trenurilor posterioare ale scroafelor. Canalele comunică pe sub pardoseală cu microfose, prevăzute cu grătare, amplasate sub adăpători pentru recuperarea piederilor de apă. În varianta modernizată, zonele de odihnă pentru purcei, corespunzătoare becurilor infraroşii, au încălzire electrică în pardoseală, iar grătarele mai extinse, corespunzătoare trenului posterior al scroafei.

Boxa de fătare-alăptare tip “baterie” utilizează mai raţional spaţiul construit, ele având suprafaţa de doar 3,0 m2 . Lungimea acestora este de 2,0 m, iar lăţimea este de 1,5 m, compartimentată în 2 zone: o zonă centrală pentru scroafă cu lăţimea de 0,6 m şi 3 zone laterale pentru purcei, fiecare cu lăţimea de 0,45 m. În faţă se află hrănitorul scroafei şi uşor deplasat lateral se află adăpătoarea cu nivel constant, iar pe aceeaşi linie, dar în zonele purceilor, este plasat hrănitorul cu 4 despărţituri. Pe partea cealaltă se află spaţiul încălzit cu

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

227

bec infraroşu (prevazut uneori cu covor peste grătar). În spatele scroafei se află portiţa boxei prevazută cu distanţiere în formă de “U”, din ţeavă, pentru înlesnirea expulzării purceilor la fătare (fig. 66).

Fig. 66 Boxa de fătare-alăptare în “cruce”

Fig. 67 Boxa de fătare-alăptare tip baterie

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

228

Toată boxa este confecţionată din metal zincat. Părţile laterale, înalte de 0,5 m, sunt confecţionate din tablă zincată cu grosimea de 1,0 mm, fixată pe cornier de 2,5x2,5 cm şi cu grosimea de 2,5 mm sau de 3,0x3,0 cm şi cu grosimea de 3,0 mm. Barele de ţeavă zincată, care încadrează ştandul scroafei şi limitează mişcările acesteia, sunt confecţionate din ţeavă zincată de 1,5 ţoli (cca. 4 cm). Hrănitorul scroafei este confecţionat din tablă zincată cu grosimea de 3,0 mm sau din beton armat, prevăzut, pe marginile jgheabului, cu bare pentru prevenirea risipei hranei. Hrănitoarele purceilor sunt confecţionate din tablă zincată cu grosimea de 1 mm, având jgheabul compartimentat în 4 fronturi de furajare. În prima variantă, toată boxa a fost suspendată deasupra unui canal cu pernă de apă pentru colectarea dejecţiilor, fiind amplasată deasupra aleei de serviciu cu 15 cm. Grătarul de sub scroafă a fost confecţionat din oţel rotund (ø = 14), cu fante de 10 mm şi a fost sudat pe cadre de cornier. Grătarele din zonele purceilor au fost confecţionate din oţel rotund (ø = 8 m) cu fantele de 8 mm, prinse, de asemenea, pe cadre de cornier. Lăţimea canalelor a fost de 190 cm, adâncimea medie de 45 cm, iar zona “liberă de apă “ de 25 cm. Nivelul apei este reglat cu ajutorul unor şibăre, instalate spre canalele colectoare. Această variantă sau soluţie constructivă, a asigurat un microclimat mai bun faţă de boxele de tip danez, o igienă mai corespunzătoare şi o productivitate a muncii foarte bună. Ca urmare, mortalitatea la purcei a scăzut cu 10%, s-au redus cazurile de diaree, facilitând o mai bună creştere în greutate a purceilor la înţărcare. Cu toate acestea, scroafa suferă din cauza lipsei de mişcare, dar mai ales datorită iradierii căldurii excesive din primele zile de la naştere, iar la nivelul purceilor sunt prezenţi curenţi de aer cu multă umiditate. Grătarele necesită mult metal şi reparaţii repetate, care sporesc considerabil cheltuielile de întreţinere.

Altă variantă constructivă, presupune confecţionarea pardoselilor din zonele grătarelor, atât la scroafă cât şi la purcei, din plasă de sârmă cu grosimea de 1 mm şi ochiurile de 10x10 mm, montată pe un grilaj de rezistenţă din profil “T” de 15/15/30 mm. Toată manopera de zincare se face la cald. Zona scroafei se află în diagonală, iar zonele purceilor în cele 2 triunghiuri laterale ale acesteia (fig. 68). Avantajul principal al acestui tip de boxă, îl constituie posibilitatea de mişcare a scroafei, după prima săptămână de viaţă a purceilor, prin rabatarea şi culisarea barelor (care limitează mişcările) la pereţii laterali. Rămâne protejată o mică zonă, unde se pot refugia purceii pentru hrănire şi încălzire sub sursa electrică. În aceste condiţii scroafa, după 5-6 zile de la fătare, se mişcă în voie, ceea ce, din punct de vedere fiziologic, este foarte important, fără să afecteze igienizarea boxei şi integritatea corporală a purceilor. Într-o altă variantă constructivă, dar pe aceeaşi organizare interioară a boxelor de tip baterie, s-au înlocuit pereţii laterali din tablă zincată cu plăci subţiri din beton armat (B.A.) şi chiar hrănitorul scroafei cu un troc tot din beton armat. Zona încălzită pentru purcei este compactă, având înglobată o rezistenţă electrică, iar zona scroafei a fost compactizată, rămânând grătar din beton armat sau oţel rotund numai la nivelul părţii posterioare a corpului acesteia (cu lăţime de 0,8 m). Sub adăpătoarea scroafei s-a escavat o microfosă, acoperită cu

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

229

grătar, pentru prelevarea pierderilor de apă (fig. 69). Aceasta este racordată la canalul care realizează pelicula cu apă.

Fig. 68 Boxa de fătare-alăptare cu întreţinere liberă a scroafei

Fig. 69 Boxa de f\tare-al\ptare cu `nc\lzire electric\ `n pardoseal\

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

230

Compactizarea zonei scroafei pe direcţia trenului anterior şi mijlociu s-a făcut din mai multe considerente. În primul rând pardoseala de beton este relativ rece, atenuând căldura excesivă care afectează producţia de lapte la scroafă, în al doilea rând se elimină curenţii de aer umezi dăunători purceilor sugari (şi uneori noxe), iar în al treilea rând se reduce consumul de metal, prelungindu-se perioada de exploatare a boxei. Introducerea rezistenţelor electrice în pardoseală, pentru încălzirea purceilor, s-a dovedit a fi mai ieftină şi mai bună decât cea cu becuri cu raze infraroşii (se ard foarte repede), precum şi faţă de cea cu apă caldă (când ţevile se oxidează repede şi se înlocuiesc greu). Cercetările efectuate au demonstrat că, realizarea boxelor cu rezistenţă electrică în pardoseală este mult mai sigură în funcţionare, putându-se debranşa la nevoie, pe grupe de boxe sau compartimente şi chiar regla (pe 3 trepte). Pentru aceasta este nevoie de o reţea de 380 V, un transformator de 10 KVA (care aduce curentul la 24 volţi) şi un sistem de conectare prin bare compacte de oţel rotund cu diametrul de 30 mm. Rezistenţa electrică a patului cald este confecţionată din 6,0 m de oţel rotund, cu diametrul de 6 mm sau 8 mm. Patul cald se amplasează într-o escavaţie, de regulă de 1/1 m, pentru două boxe alăturate, cu radierul din beton, peste care se desfăşoară 2 rânduri de vată minerală şi carton. Se toarnă beton de rezistenţă mare în care se încastrează 2 şipci din lemn. Serpentinele de oţel beton, se prind cu scoabe de sipci (după întărirea betonului), care apoi se sudează dublu, la bare compacte pe o distanţă de cel puţin 6 cm (cele 2 bare de oţel compacte au grosimea de 20-30 mm, fig. 69).

Fig.69 Schema încălzirii electrice a pardoselei pentru un compartiment cu 33 boxe

Peste spirele de oţel rotund se toarnă o altă placă din beton cu grosimea de 2,2-2,5 cm, bine compactată şi sclivisită. Toate barele de oţel care alimentează paturile se îngroapă

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

231

distanţat în beton pe direcţia aleelor, iar capetele se ridică doar la capătul aleelor pentru racorduri la cel puţin 0,5 m înălţime faţă de pardoseală (în zonele unde personalul de îngrijire nu are acces zilnic). De remarcat că, pe lângă o siguranţă mare în exploatare, la încălzirea patului cu rezistenţă electrică, se înregistrează un consum mai redusă cu 40% faţă de cea cu eleveuză sau cu becuri cu raze infraroşii. Se consumă pe toată durata alăptării, cca. 8 Kwh pe purcel înţărcat, sau 0,22 Kwh/zi/purcel. Pe de altă parte, nu mai este necesară o centrlă termică pentru încălzirea apei din reţaua de termoficare se realizează o căldură locală, iar sectorizarea reţelei înlesneşte debranşarea la nevoie. Boxa de fătare-alăptare-creştere, tip COMTIM - boxa este destinată creşterii purceilor sugari de la naştere şi până la vârsta de 90 de zile (pentru testare) sau la 105 zile (pentru îngrăşare). Boxele sunt amplasate în cuplu, două câte două, scroafele fiind staţionate cap la cap, eliminându-se aleea de furajare între ele. Boxa are lungimea de 2,0 m şi lăţimea de 1,5 m, cu grătare din beton sau din fontă pe cele 2 zone ale purceilor şi cu grătar din beton armat pentru zona scroafei. Pe direcţia zonei de odihnă a purceilor, la capul boxei, se află o placă din beton armat încălzită cu rezistenţă electrică (fig. 69).

Pereţii despărţitori dintre boxe sunt confecţionaţi din plăci prefabricate de beton armat, cu înălţimea de 0,5 m, iar standul pentru limitarea zonei scroafei se face cu ţeavă zincată. Între cele 2 boxe, sau scroafe, se află jgheabul din beton compartimentat în 2 zone şi alimentat de un transportor T.N.-60. Adăpătorile sunt de tip pipă. La vârstele de 35 sau 42 de zile animalele se înţarcă, prin scoaterea scroafelor şi reţinerea în continuare a purceilor până la faza de grăsuni (25-30 kg). Sistemul de întreţinere a purceilor înţărcaţi în boxele de fătare-alăptare necesită un număr de cca. 3 ori mai mare de asemenea

boxe,deci investiţii mari, însă sporeşte productivitatea muncii şi diminuează din efectele stresului ocazionat de înţărcare şi lotizare. Boxa de fătare-alăptare tip Big Dutchman În vederea asigurării unei comodităţi sporite pentru scroafe, a prelungirii perioadei de exploatare a boxei şi creşterea pretabilităţii în exploataţiile cu număr redus de animale, s-au introdus în maternităţi boxe de fătare-alăptare confecţionate, în principal, din materiale plastice foarte dure, atât pentru pereţii despărţitori cât şi pentru grătare (tip BIG DUTCHMAN, HUWECA, Fig. 71).

Fig.70 Box\ de f\tare-al\ptare-cre[tere, tip COMTIM

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

232

Barele grătarelor sunt din material plastic armate cu fibre de oţel pentru a le spori rezistenţa şi durabilitatea. De menţionat că, standul scroafei este confecţionat din ţeavă zincată şi se poate rabata lateral sau ridica vertical, după vârsta purceilor de 7-9 zile, dând posibilitatea mişcării în voie a mamei, ceea ce este foarte important în menţinerea stării bune de reproducător. Prin culisarea ţevilor standului se poate regla lungimea acestuia, iar prin rabatarea laterală se protejează zona încălzită şi hrănitorul purceilor.

Fig. 71 Boxă tip BIG DUTCHMAN, HUWECA pentru maternităţi Boxa de fătare-alăptare pentru exploataţiile gospodăreşti Boxele de fătare-alăptare, confecţionate în unităţile gospodăreşti (cu efective reduse de scroafe) au aceleaşi scopuri: să asigure condiţii optime de întreţinere şi de hrănire pentru scroafă şi purcei. Suprafaţa acestora este mai mare, între 6-8 m2, cu pardoseala din scândură sau cărămidă dublu presată, aşezată pe cant, prinsă în lapte de ciment în zona de odihnă şi alăptare (cca. 70%) şi o altă zonă (cca. 30%) din beton striat pentru mişcare şi furajare. Pereţii despărţitori sunt confecţionaţi din dulapi de scândură de esenţă tare sau chiar din prefabricate de beton, cu înălţimea de 1,10 m. Pardoseala poate fi confecţionată şi din beton, însă pe 2/3 din suprafaţă trebuie să fie acoperită cu o platformă de dulapi din lemn de esenţă tare. Spre aleea de serviciu se amplasează portiţa boxei, (cu lăţimea de 80 cm) şi hrănitorul.

În interiorul boxei, pe pereţii laterali şi frontali se fixează bare de protecţie din fier sau din lemn de esenţă tare, la distanţă egală faţă de perete şi pardoseală (la cca. 25 cm) pentru evitarea strivirii purceilor (prinderea făcându-se cu console metalice) În adăposturile, cu lăţimea între 8-12 m, se pot organiza pentru un grup de 4 boxe de fătare-alăptare, o platformă cu balconaşe, care asigură desfăşurarea fătărilor la cca 20 de scroafe de reproducţie. Boxele au dimensiunile de 2/3 m, cu balconaşele suspendate deasupra pereţilor despărţitori, la îmbinarea centrală a acestora. Pentru aceasta, se confecţionează o platformă din scândură pe care se aşează 4 lăzi izoterme pentru fiecare boxă, (de 0,5/1,0 m) răsturnate şi prevăzute cu o nişă pentru circulaţia purceilor ce se continuă cu un plan înclinat

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

233

P1 P3

P2

P4

P.f.

S3S1

S2 S4

P.d.

H

1%

2%

P.b.

1%

1000

(un dulap de scândură lung de 1,5 m şi lat de 0,25 m) pe care coboară sau urcă purceii (fig. 72). În primele zile, lăzile sunt aşezate normal, capitonate cu aşternut curat şi încălzite cu o microeleveuză, iar în rest sunt răsturnate pentru a asigura un microclimat corespunzător cuibului de purcei. Planul înclinat este prevăzut la partea superioară cu 2 balamale, iar pe traseu cu şipci pentru a evita alunecarea purceilor. Prin întreţinerea purceilor în aceste cuşti (lăzi) situate la înălţimea de 1,0-1,10 m, se beneficiază de un plus de 5-8°C, faţă de aceeaşi organizare la sol. Evacuarea dejecţiilor se face zilnic prin dirijarea la rigole de scurgere şi absorbţia de către aşternut. Aşternutul constă din paie de grâu sau de orz, uscate şi nemucegăite. Încălzirea purceilor la naştere la celelate tipuri de boxe se face în lădiţe sau coşuri speciale, iar unde sunt posibilităţi se pot introduce rezistenţe electrice în pardoseală, într-un colţ al boxei, zona fiind protejată cu pereţi despărţitori. Jgheabul scroafei are 2 compartimente: unul pentru hrană umectată sau umedă şi altul pentru apă (1/3 din lungime).

În unităţile cu efective reduse, precum şi în exploatatăţiile gospodăreşti, în sectorul de maternitate se pot amplasa boxe de fătare-alăptare, cu limitarea deplasării scroafei prin legare şi aşejate în diagonală. Boxa are dimensiunile de 2 m lungime şi 1,5 m lăţime, fiind prevăzută cu grătar din aluminiu, sau material plastic dur şi armat cu fibre de oţel, însă numai pe direcţia trenurilor mijlociu şi posterior ale scroafei. Pe direcţia grătarului, pardoseala este denivelată cu 1,5-2,0 cm şi prezintă o pantă spre rigolă de 2-3%. Dejecţiile cad printre fantele (sau ochiurile) grătarului, iar de aici sunt spălate ( la depopulare) cu jetul de apă.

B.p.

Z.b.

2000 1000

1500 P.c.

P.I.

2%

3000

Fig.72 Element din 4 Boxe cu balcona[e (S1-S4 = Boxe scroafe; P.d. = zon\ podit\; Z.b. = zon\ betonat\;

P1-P4 = Lad\ r\sturnat\ pentru purcei; P.c. = platferm\ pentru cu[ti; P.l. = plan `nclinat; P.f. = platform\ furajare; B.p. = bar\ de protec]ie)

A

20

00

25

0

AL

EE

DE

SE

VIC

IU

AL

EE

DE

SE

VIC

IU

100020050

0

800

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

234

Fig. 72 Boxă de fătare-alăptare cu întreţinerea legată a scroafei

Standul scroafei este confecţionat din ţeavă zincată şi se poate ridica vertical după 9-10 zile de la fătare. Grătarul se poate ridica la depopulare, când se definitivează igenizarea şi dezinfecţia. 11.2. Pregătirea şi desfăşurarea activităţilor în maternitate

Activităţile în sectorul de maternitate sunt multiple şi foarte importante, deoarece în acelaşi spaţiu trebuiesc asigurate condiţii optime pentru cele 2 categorii de suine, ce trec prin diverse stări fiziologice; neîmplinirea lor în timp util, soldându-se cu pierderi însemnate. Pentru unele situaţii se cere o pregătire exemplară, pentru altele se impune o desfăşurare în timp util - toate fiind prevăzute în tehnologia de producţie şi având drept scop exploatarea intensivă a scroafelor. Procesul de producţie din maternitate începe odată cu preluarea compartimentului eliberat de seria de purcei care a fost înţărcată. Pregătirea fătării scroafelor se desfăşoară concomitent pe două direcţii şi anume: • pregătirea compartimentului pentru introducerea scroafelor (asigurarea condiţiilor optime

pentru actul fătării şi parcurgerii lactaţiei, precum şi pentru creşterea purceilor până la înţărcare);

• pregătirea scroafelor gestante (în hala de gestaţie şi transferul lor în bune condiţiuni în maternitate).

11.2.1. Pregătirea compartimentului (sau a boxelor de fătare)

Înainte de introducerea scroafelor în maternitate, compartimentul din această hală sau întregul adăpost (în cazul sistemului gospodăresc), este supus unei igienizări riguroase.

Aşa cum se ştie, scroafele din seria anterioară, se scot din compartiment (sau din boxe) cu 2-3 zile înainte faţă de purcei, ocazie cu care furajele se adună din hrănitoarele acestora şi

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

235

se dirijează la porcii graşi. În mod identic se procedează şi la scoaterea seriei de purcei înţărcaţi. Instalaţia electrică se deconectează de la reţea, după depopularea purceilor. După depopularea seriei de purcei, se procedează mai întâi la dezinfecţia de fixare, care constă în stropirea tuturor suprafeţelor (inclusiv a inventarului) cu o soluţie de apă şi sodă caustică în concentraţie de 1%. Interiorul “înmuiat” se lasă timp de 12 ore, după care se trece la îndepărtarea părţilor aderente prin răzuire. Toate operaţiunile se execută de către o echipă specială şi se începe cu tavanul, deci de sus în jos. Tavanul, pereţii şi ferestrele se curăţă de păianjeni, de praf şi de alte resturi organice sau anorganice aderente.

Concomitent se îndepărtează şi părţile de tencuială care se detaşează. Se trece apoi la spălarea interiorului cu un jet de apă la presiune mare

(10 atmosfere). Grătarele se scot afară şi se spală pe ambele feţe, precum şi hrănitoarele care se răzuiesc şi se spală separat cu peria etc. Se trece apoi la dezinfecţia propriu-zisă, ce constă în pulverizarea tuturor suprafeţelor, de sus în jos, cu o soluţie de apă şi sodă caustică, în concentraţie de 2-3%, calculându-se cca. 1 l/m2. După o uşoară uscare se trece la repararea pereţilor, a uşilor şi ferestrelor, precum şi a despărţiturilor boxelor, apoi la aplicarea varului prin pulverizare, sau cu bidineaua, iar în final la vopsirea părţilor metalice. De menţionat că, acelaşi regim se aplică şi la canalele sau fosele pentru colectarea dejecţiilor (se răzuiesc, se spală şi se dezinfectează). În continuarea acestei acţiuni, din loc în loc, se repartizează, din loc în loc, tăvi metalice cu sodă caustică şi formol, în părţi egale, după care adăpostul sau compartimentul se închide, se sigilează şi se lasă pentru maturarea dezinfecţiei timp de 24-48 de ore. După dezinfecţia adăpostului se va limita pe cât posibil accesul persoanelor străine, sau a altor categorii de animale de fermă, până la popularea cu scroafe. De menţionat că, toate aceste operaţiuni trebuie să se execute în cel mult 5 zile.

După parcurgerea acestor acţiuni adăpostul se aeriseşte, după care se vor repune în funcţie instalaţiile de încălzire, se branşează instalaţiile de iluminare şi ventilare forţată, precum şi de alimentare cu apă. La popularea cu scroafe, în compartiment trebuie să se asigure o temperatură a mediului ambiant între 18-20°C (în ziua fătării între 24-25°C), iar zona de odihnă a purceilor să fie de asemenea încălzită la nivelul patului cald, între 30-32°C. Pentru aceasta, sistemul de încălzire electrică în pardoseală trebuie să funcţioneze cu cel puţin o zi înainte, aşa încât în momentul fătării pardoseala să fie caldă (să se simtă caldă la contactul cu dosul palmei).

În maternităţile de tip gospodăresc, identic dezinfectate, se introduce aşternutul din paie, pe toată suprafaţa boxei, iar în cele de tip industrial doar un strat subţire (2 cm) de rumeguş, pe zona patului cald, deci pe placa de beton sau covorul de cauciuc (când este grătar). În boxele gospodăreşti se vor pune în funcţiune microeleveuzele sau becurile infraroşii, însă sub stricta supraveghere a personalului de îngrijire, pentru a nu provoca incendierea aşternutului. Pentru întărirea răspunderii, înainte de efectuarea acestor operaţiuni se încheie un protocol de acţiuni, cu termene, materiale, oamenii necesari şi aparatura de intervenţie.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

236

11.2.2. Pregătirea scroafelor în vederea fătării Scroafele gestante se pregătesc special pentru a fi transferate în maternitate, rolul acestor operaţiuni fiind evitarea unor accidente şi eliminarea transmiterii unor agenţi patogeni. Perioada de gestaţie la scroafe este în medie de 114 zile, însă fătarea poate avea loc cu 1-2 zile înainte, la care se mai adaugă 1-2 zile pentru acomodare, fapt pentru care animalele se transferă la maternitate cel târziu în a 111-a zi de gestaţie. Animalele sunt dirijate (mânate) cu foarte mare grijă, după furajarea şi adăparea acestora, pe alei nealunecoase, uscate şi fără denivelări. Mai întâi sunt conduse la camera de spălare, unde se efectuează dezinfecţia şi deparazitarea, de unde, după uscarea completă, mai ales pe timp de iarnă, se vor dirija la maternitate. Spălarea se face, indiferent de sezon, cu apă călduţă în care s-au introdus doze reduse de detergenţi şi de insecticide specifice, urmate obligatoriu de zvântare cu aer cald. Lotul de animale este introdus în maternitate, în compartimentul pregătit pentru fătare, având grijă ca scroafele adulte să fie cazate pe un rând de boxe, iar scrofiţele pe altul, pentru favorizarea furajării diferenţiate, în funcţie de vârstă. Manevrarea femelelor în boxe se face cu multă calmitate şi numai de către îngrijitorul permanent, care preia lotul. Obligatoriu se începe popularea boxelor din partea opusă uşii de acces din camera de legătură, având grijă ca portiţa boxei să se deschidă spre aleea de serviciu şi să se direcţioneze scroafa în ultima boxă, urmând apoi celelalte.

După odihna animalelor (cca. 30 de minute) se face adăparea lor, după care îngrijitorul execută toaleta trenului posterior şi separat a ugerului, cu cârpe foarte curate şi uscate.

În multe situaţii, se face examinarea scroafelor suspecte de fătare, marcându-se boxa în cauză, iar uneori se completează cu proba mulsului. La plecare se inspectează starea de sănătate a animalelor, buna funcţionare a adăpătorilor şi a instalaţiei de încălzire a zonei purceilor.

În această perioadă, îngrijitorul permenent nu se schimbă, iar în sistem gospodăresc proprietarul nu părăseşte locul de muncă. Se elimină toate sursele de apă care ar putea duce la creşterea umidităţii în adăpost şi chiar a inundaţiilor în boxă. Se păstrează liniştea şi nu se permite accesul în adăpost a altor animale (în special a câinilor şi pisicilor etc.). 11.2.3. Microclimatul din maternitate Microclimatul din maternitate este optimizat, atât prin încălzirea interiorului adăpostului şi a patului purceilor, cât şi prin ventilarea acestuia (pasivă sau forţată), asigurându-se parametrii prevăzuţi în tehnologie cu privire la temperatură, umidităte şi primenirea aerului. Scopul funcţionării instalaţiilor din maternitate este asigurarea unor parametri cât mai constanţi, indiferent de sezon, şi încadrarea între valorile optime, pentru fiecare categorie de suine Principalul factor de microclimat este temperatura, care este optimă între 18-20°C pentru scroafe imediat după fătare şi între 30-32°C pentru purcei, urmând ca valorile termice pentru aceştia să scadă cu cca. 2°C pe săptămână, dar nu mai puţin de 24°C la înţărcare. Trebuie menţionat că la purcei sistemul de termoreglare este deficitar în prima perioadă de viaţă. Mai mult, dacă imediat după fătare nu se asigură o căldură corespunzătoare (fie de către mamă, fie de către om) trecerea de la organism poichiloterm la cel homeoterm se

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

237

face într-o peroadă mai îndelungată şi care, de regulă, se soldează cu animale tarate pe toată perioada vieţii (indivizi sensibili la boli şi neeconomici pentru creştere). În mod pratic, în unităţile industriale interiorul adăpostului se încălzeşte la cca. 20°C, cu ajutorul aerotemelor şi uneori cu a caloriferelor, iar zona de odihnă a purceilor se încălzeşte, la nivelul patului, cu ajutorul rezistenţelor electrice (încorporate în pardoseală sau fixate în microeleveuze), a becurilor cu raze infraroşii etc. În unele unităţi, patul purceilor se încălzeşte cu ajutorul serpentinelor cu apă caldă, însă acestea sunt greu de exploatat şi neeconomice deoarece se degradează în scurt timp. În general, pentru purcei nu este suficientă o temperatură ridicată a mediului ambiant, ci trebuie să fie optimă la nivelul patului de odihnă, mai ales în lipsa aşternutului. Temperatura pentru purcei trebuie să fie locală şi nu difuză, deoarece scroafele lactante suferă foarte mult la valorile de peste 22°C, afectându-se producţia de lapte, care induce reducerea dezvoltării purceilor. În literatura de specialitate se arată că, neasigurarea temperaturii optime pentru purceii sugari determină pierderi prin mortalitate, în primele 5 zile, de până la 60%; deci practic se face o selecţie naturală, ce nu se justifică. Mai mult, animalele rămase în viaţă înregistrează, pe perioadele creşterii şi îngrăşării, rezultate foarte slabe în ceea ce priveşte sporul de creştere şi valorificarea hranei. În concluzie, temperaturile optime sunt de 30-32°C în primele 4-5 zile de viaţă, între 30-28°C în săptămâna a II-a , între 28-26°C în săptămâna a III-a şi între 26-24°C în săptămânile următoare, până la înţărcare. Când se încălzeşte pardoseala şi nu există aşternut, temperaturile, la nivelul acesteia, pot fi cu 2-3°C mai ridicate. În condiţiile unei boxe de tip gospodăresc purceii cresc şi se dezvoltă suficient de bine şi la temperatura de 18°C, cu condiţia asigurării unui aşternut uscat şi bogat, exceptând primele zile de viaţă când se impune o încălzire suplimentară a cuibului de purcei (în lădiţe sau coşuri capitonate cu aşternut). În aceste condiţii este bine ca purceilor să li se facă injecţii cu glucoză, iar peste zona de odihnă a acestora să se instaleze o ladă prevăzută cu o mică deschidere pentru circulaţia liberă a purceilor spre scroafă. Se preferă şi boxe de tip gospodăresc prevăzute cu balcoanaşe şi incinte pentru purcei, deoarece la înălţime temperatura este ceva mai ridicată şi umezeala mai redusă. Umiditatea relativă în maternitate trebuie reglată în aşa fel încât să se încadreze între 60-65% în primele zile de viaţă şi între 60-70% în ultima săptămână, valori care corespund şi cerinţelor purceilor şi scroafelor lactante. În general, se limitează pierderile de apă ale adăpătorilor, se evită spălatul pardoselilor compacte şi existenţa unei ventilaţii necorespunzătoare. Cele mai bune rezultate au fost înregistrate când s-au utilizat adăpătorile tip pipă, faţă de cele tip suzetă. În toate tipurile de construcţii se impune o hidroizolaţie corespunzătoare, facilitată de terenurile în pantă, sau cu apă freatică la peste 2 m adâncime. Fundaţia va fi formată din mai multe straturi bine tasate, însă primul de jos va fi alcătuit din pietriş pentru a întrerupe capilaritatea, următorul din pământ galben, bine tasat (recunoscut ca impermeabil şi termoizolant), peste care se toarnă o şapă de beton (7-12 cm) şi se termină cu cărămidă pe cant sau dulapi din lemn de esenţă tare (50% din pardoseală, opus la aleea de serviciu). Curenţii de aer trebuie să aibă o viteză de 0,1-0,2 m/s, valori realizabile prin amplasarea, deasupra boxelor, de tubulaturi cu orificiile înspre partea posterioară a

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

238

animalelor. Distribuirea uniformă a aerului încălzit pe timp de iarnă se face executând orificii mai rare spre ventilator şi mai dese în partea opusă. Bune rezultate se obţin când sistemul de tuburi este confecţionat din material plastic transparent (pentru a nu limita luminozitatea), cu diamentrul între 30-40 cm şi orificiile de 3-4 mm. Pe timp de vară se deschid şi ferestrele, dar pe partea opusă vânturilor dominante, închizându-se noaptea sau pe timp de ploaie şi grindină. Gazele nocive se sesizează mai ales în zonele cele mai poluate, respectiv deasupra canalelor sau foselor de colectare a dejecţiilor. Pentru aceasta, sub grătare, se instalează ţevi din material plastic cu diametrul de cca. 10 cm, cu orifcii pe partea inferioară, prin care se aspiră aerul viciat cu ajutorul unui exhaustor, montat în camera de legătură. Aerul viciat este dirijat, prin camera de legătură în afara adăpostului, la înălţimea coamei acoperişului. Dioxidul de carbon trebuie să fie în doze cât mai reduse, de cel mult 0,3%, amoniacul- 0,03%, iar hidrogenul sulfurat de 0,001%. Se impune, deci, funcţionarea ireproşabilă atât a instalaţiilor de introdus aer proaspăt, cât şi a celor de eliminat noxele. Pentru aceasta se prevede, vara, introducerea zilnică a cca. 200 m3/ scroafă şi oră, iar iarna cca 40 m3. În unităţile de tip industrial cu compartimente mari şi cu multe rânduri de boxe, se impune numai o ventilaţie mecanică, cu o funcţionalitate de 2-3 reprize/zi. Instalarea de ventilatoare axiale, în coşuri verticale, nu este recomandată. Aspirarea aerului curat se face vara direct de afară, iar iarna din camerele de legătură, deoarece poate duce la îngheţarea celulelor bateriilor de încălzire. 11.2.4. Desfăşurarea fătărilor Fătarea sau parturiţia este un act fiziologic normal care, la femelele de suine decurge în mod obişnuit fără inconveniente, atât pentru scroafă cât şi pentru purcei. Semnele apropierii actului fătării sunt, în principal, următoarele: edemul vulvar, turgescenţa şi sensibilitatea mamelelor, apariţia secreţiei colostrale (de obicei cu cca. 12 ore înainte de fătare), instalarea unei stări de agitaţie (caracterizată prin culcări şi sculări repetate), identificarea unor manifestări de amenajare a cuibului de fătare cu ajutorul râtului şi a memebrelor anterioare.

În unităţile gospodăreşti, scroafele caută locuri mai izolate, ferite de accesul persoanelor străine şi a altor animale de fermă, lipsite de umezeală şi de curenţi reci de aer. După parcurgerea acestor manifestări de agitaţie, scroafa se culcă în decubit lateral, începând eforturile pentru expulzarea purceilor. Prezenţa îngrijitorului permanent, sau a unei persoane cunoscute, stimulează aceste eforturi, femela devenind ulterior mai blândă şi chiar recunoscătoare celui care o asistă.. Având în vedere că în unităţile de tip industrial, montele s-au efectuat grupat şi fătările au loc tot grupat, aşa încât echipa de mamoşi trebuie să fie prezentă pe tot parcursului nopţii şi zilei în compartimentul în cauză.

Pentru buna desfăşurare a actului fătării se spală partea posterioară a scroafei, se usucă bine zona, se dezinfectează vulva cu o soluţie de hipermanganat de potasiu 1‰ (culoare roz-deschis) şi se pregătesc cârpele uscate şi foarte curate (sau rumeguş uscat şi nemucegăit). Fătarea se poate produce pe tot parcurusl celor 24 de ore, însă s-a constatat o frecvenţă mai sporită înspre orele dimineţii când, în general, este mai multă linişte în adăpost. Dacă în

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

239

compartiment este zgomot în timpul zilei, fătările au loc în timpul nopţii spre dimineaţă, până la 60% din efectiv. Perioada normale de expulzare a fetuşilor variază între 2-4 ore, în unele situaţii putând ajunge până la 8 ore, întâlnindu-se cazuri cu 30 de minute, dar şi altele cu 14 ore. De regulă, la scroafele tinere perioada de expulzare este mai redusă, însă fătarea este efectuată cu eforturi mari din partea mamei. Fetuşii sunt expulzaţi pe rând, la intervale de 5-10 minute, dar nu mai scurte de 2 minute, după care urmează pauze de 30 minute. Aşezarea în boxă a scroafei trebuie dirijată şi controlată, astfel încât distanţa de la vulvă la peretrele despărţitor sau portiţă să fie de cel puţin 25 cm. În unităţile industriale acest lucru se realizează prin prinderea a două elemente din ţeavă în formă de “U” cu braţele sudate la portiţa boxei, prima la 25 cm faţă de pardoseala, iar a doua pe rama superioară a portiţei (la 50 cm faţă de prima). Învelitorile fetale sunt eliminate, de regulă, după expulzarea tuturor fetuşilor, indicând terminarea fătării. Uneori, eliminarea învelitorilor fetale se face în mai multe reprize, indicând şi o prolificitate mai slabă. În boxele în care pardoseala este din grătar se aşează peste aceasta un covor de cauciuc sau material plastic, pe direcţia părţii posterioare a scroafei, pentru a uşura mişcarea purceilor şi a evita prinderea membrelor în fantele grătarului. Covorul împiedică şi trecerea înveliorilor fetale în canal, evitându-se obturarea acestuia şi emanarea unor mirosuri dezagrabile, ca urmare a alterării lor. În perioada fătării şi în următoarele 2-3 zile, echipa de mamoşi şi îngrijitorul permanant vor efectua următoarele acţiuni: • asistă la fătarea fiecărui purcel, îl şterge cu tifon curat debarasându-i orificiile nazale şi

gura de mucozităţi (împiedicându-se asfixierea). Fricţionarea corpului purcelului pentru activarea circulaţiei sângelui şi intensificarea respiraţiei. Cu ajutorul unui foarfece se taie ombilicul la 4-8 cm faţă de abdomen şi îl tamponează cu o soluţie de alcool iodat cu glicerină. În unităţile gospodăreşti purceii se pun într-o lădiţă sub becul infraroşu sau pe pardoseala încălzită.

În unităţile industriale patul purceilor este prevăzută cu rumeguş foarte curat, în grosime de 4-5 cm aşternut peste covoraşul de cauciuc sau pe placa încălzită. • la încheierea actului fătării ugerul scroafei se tamponează cu soluţie de hipermanganat de

potasiu 1‰, apoi se storc şi se îndepărtează primele picături de lapte (acestea sunt infestate cu diverşi agenţi patogeni);

• după cel mult 2 ore de la fătare a primilor purcei, aceştia se repartizează pe sfârcuri, dirijându-i pe cei mai slabi la sfârcurile pectorale. Se urmăreşte ca toţi purceii să sugă eficient colostru, şi chiar se ajută fiecare individ, în momentul ejecţiei laptelui;

• după parcurgerea perioadei colostrale (după cca. 36 ore) se trece la redistribuirea purceilor pe mame: la o scroafă se lasă 10-11 purcei, iar la o scrofiţă 8-9. La rasele materne numărul poate fi mai mare cu 1-2 purcei, în funcţie de lactaţie şi de dezvoltarea corporală a scroafei. Această operaţiune nu se face în unităţile care au ca sarcină de producţie livrarea de scrofiţe sau vieruşi de reproducţie;

• în primele 24 de ore se procedează la retezarea colţilor la purcei pentru evitarea rănirilor între ei sau a sfârcurilor mamei. Retezarea este foarte necesară la purceii scrofiţelor - mame, făcându-se cu un cleşte special, de către un personal instruit în acest sens (se evită

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

240

rănirile gingiilor şi ingerarea fragmentelor de colţi). În cazul în care în adăpost este frig se indică injectarea purceilor cu glucoză pentru completarea necesarului de glucoză în sânge;

• în cel mult 24 de ore se înregistrează purceii în evidenţele primare, reţinându-se la mame numai cei viabili (cu greutatea mai mare de 900 g la scroafe şi 800 g la scrofiţe). În unităţile gospodăreşti cei sub aceste greutăţi se pot menţine în lot, cu condiţia unei îngrijiri separate. Se procedează apoi la aplicarea numărului matricol în unităţile de selecţie şi testare.

• în următoarele 2-3 zile se injectează fierul, sub forma unor preparate pe bază de fier (intramuscular în doze de 1-1,5 ml/purcel). Concomitent, în unităţile industriale, se poate face şi amputarea codiţelor, la nivelul celei de-a doua vertebre caudale, cu ajutorul unui foarfece cu lamă activă încălzită electric;

Prin urmare, în primele 3 zile, în maternitate se desfăşoară o activitate foarte susţinută şi deosebit de importantă. Se examinează fiecare scroafă în parte şi se observă dacă în timpul ejecţiei laptelui toţi purceii au ocupat sfârcuri; în caz contrar se dirijează la alte scroafe, numite doici. Dacă unele scroafe nu acceptă purceii la supt aceştia vor fi trecuţi la scroafe-doici, fătate în aceeaşi perioadă, pentru a beneficia de colostru. În mod similar se va proceda şi cu scroafele care au contactat mamite. La aceste animale se efectuează un masaj uşor la nivelul ugerului însoţit de aplicarea unor comprese reci. La scroafele unde nu s-a produs ejecţia laptelui, după actul fătării, în cel mult 6 ore, se fac tratamente hormonale pe bază de oxitocină şi vitaminele A+D. De menţionat că, şi după fătare, pe o perioadă de 12 ore, scroafele nu trebuie hrănite cu furaje combinate, ci doar cu un barbotaj din tărâţe de grâu şi apă, în proporţie de 1/1 care este laxativ şi dezintoxicant.

11.3. Producţia de lapte şi factorii care o influenţează 11.3.1. Colostrul şi laptele de scroafă

Laptele de scroafă este un produs de secreţie al glandelor mamare, fiind destinat hrănirii purceilor în perioada de trecere de la alimentaţia endogenă la cea exogenă, perioadă în care aparatul digestiv nu este adaptat pentru digestia şi absorbţia substanţelor nutritive din alte furaje, decât din laptele matern. Glandele mamare sunt amplasate pe regiunea abdomenului, pe două rânduri paralele, începând din regiunea pectorală până în regiunea ingvinală. Reamintim că aceste glande funcţionează separat, fiecare având câte un sfârc străbătut de 2 canale. Numărul de sfârcuri la scroafe este de 12-14, cu variaţii între 8-18. Glanda mamară la scroafă nu prezintă cisterna laptelui, aşa încât secreţia acestuia este urmarea unui proces neuro-hormonal complex. Masajul ugerului, respectiv al sfârcurilor, de către purcei, determină eliberarea oxitocinei din lobul posterior hipofizar, care ajungând la glandele mamare contractă celulele mioepiteliale, expulzând laptele din alveole în canalele sfârcurilor. Laptele de scroafă îşi modifică compoziţia chimică şi caracteristicile, începând de la fătare până la încheierea lactaţiei.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

241

În prima parte a lactaţiei scroafa secretă colostru (în primele 36-48 ore), care are rol hotărâtor şi în apărarea sănătăţii purceilor, prin conţinutul ridicat în gama-globuline (anticorpi). De menţionat că, structura anatomo-histologică a placentei de scroafă nu permite sau blochează transferul de anticorpi de la mamă la făt. Prin ingestia colostrului de către purcei, se asigură necesarul de anticorpi specifici, respectiv a gamaglobulinelor, care în condiţii normale de supt creşte în organism de la 1,3 mg/ml sânge la fătare la 20,3 mg/ml după 24 ore. Cantităţile cele mai mari de anticopri se găsesc în colostru, în primele ore, ele scăzând foarte rapid în următoarele zile, aşa cum se va arăta ulterior. Conţinutul colostrului de scroafă în gamaglobuline este de 8,6 mg/100 ml lapte în prima oră de la naştere, de 6,8 mg după 2 ore, de 3,9 mg după 6 ore, de 0,9 mg după 24 de ore şi de numai 0,5 mg după 48 de ore. Mai trebuie menţionat că, în compoziţia colostrului, există şi un inhibitor al tripsinei, care protejează descompunerea imunoglobulinelor, ceea ce face ca aparatul digestiv să le absoarbă intacte (IVANOVICI, V.G., 1980). Pe această linie, se interzice la scroafe utilizarea soiei şi a mazării netratate barotermic. Autorul ne mai arată că rata depunerilor zilnice de substanţe proteice în organismul purceilor creşte de la 31 g în primele două zile la 67 g în perioada de vârstă de 42-56 de zile; depunerea specifică fiind de 2,5% şi respectiv de 0,8%, ceea ce demonstrează valoarea nutritivă foarte ridicată a colostrului, în special, şi a laptelui de scroafă, în general. Faţă de laptele de scroafă, colostrul este mult mai bogat în substanţe proteice (de cca. 3 ori), în vitamina A (de cca. 7 ori), în vitamina C (de cca. 3 ori), în fier (de cca. 1,5 ori) etc.; însă acesta prezintă conţinuturi mai reduse în grăsimi (de cca. 2 ori), în cenuşă (de cca. 1,5 ori), în fosfor (de cca. 2 ori) etc. datele fiind prezentate în tabelul 56.

În general, purceii care nu au supt colostru de la mama sa, înregistrează dificultăţi în procesul de creştere, datorită rezistenţei reduse a organismului, înregistrându-se uneori mortalităţi. Mai menţionăm că, în prima zi de viaţă, mucoasa intestinală a noului-născutului permite absorbţia gamaglobulinelor, însă după aceeia enzimele scindează gamaglobulinele în aminoacizi, deci se pierde capacitatea de imunitate pasivă. Pe lângă asigurarea imunităţii pasive, colostrul are şi un rol purgativ asupra tubului digestiv, contribuind la eliminarea meconiului (datorat conţinutului ridicat în magneziu). Colostrul îşi schimbă caracteristicile foarte repede în primele zile după fătare, aşa încât, după 6-7 zile, acesta ajunge la compoziţia normală a laptelui. Compoziţia laptelui de scroafă, constituie o caracteristică a speciei, aceasta variind mai puţin în funcţie de rasă şi alimentaţie. Cu toate acestea, o hrană mai bogată în caroten crează rezerve ceva mai mari pe timpul gestaţiei, aşa încât colostrul şi parţial laptele sunt mai bogate în vitamina A, iar în ficatul noului născut se găsesc cantităţi sporite . Compoziţia chimică a laptelui de scroafă reflectă valoarea nutritivă ridicată a acestuia. Acesta conţine între 7-8% grăsimi brute şi cca. 5,5% proteine brute, valori aproape duble faţă de laptele de vacă. Conţinutul în lactoză este de cca. 4,0%, valoare apropiată de cea a laptelui de vacă. Analizând aceste valori la diferite animale de fermă, se constată că laptele de scroafă se apropie de compoziţia chimică brută a laptelui de oaie. Aşa se explică energia de creştere mare a purceilor, apreciată prin durata perioadei de dublare a greutăţii corporale. Comparativ cu cea a tineretului nou născut de la alte specii, energia de creştere este depăşită doar de puii de iepuroaică şi de căţea (tab.57)

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

242

Tabelul 56

Compoziţia chimică la colostrul şi laptele de scroafă

Specificare UM Colostrul Laptele Substanţă uscată % 25,76 19,89 Grăsime % 4,43 8,25 Proteine % 17,77 5,79 Lactoză % 3,46 4,81 Cenuşă % 0,63 0,94 Calciu % 0,053 0,25 Fosfor % 0,082 0,166 Fier mg/100 ml 265 179 Cupru mg/100 ml - 20-134 Vitamina A UI/g grăsime 71 11 Vitamina D UI/g grăsime - 0,55 Vitamina C mg/100 ml 30 13 Tiamină µg/100 ml 97 68 Riboflavină mg/100 ml 135 137 Acid nicotinic mg/100 ml 165 836 Acid pantotenic mg/100 ml 130 427 Piridoxină mg/100 ml 2,5 20 Biotină mg/100 ml 5,3 1,4 Vitamina B12 mg/100 ml 0,15 0,17 Arginină % din P.B. 6,0 5,7 Histidină % din P.B. 2,1 2,2 Izoleucină % din P.B. 3,9 4,2 Leucină % din P.B. 9,1 8,0 Lizină % din P.B. 6,5 7,4 Valină % din P.B. 6,3 5,0 Metionină % din P.B. 1,2 1,4 Fenilalanină % din P.B. 4,1 3,5 Treonină % din P.B. 5,2 3,4

Tabelul 57

Caracteristicile laptelui la diferite mamifere şi durata dublării masei corporale la noii născuţi

Specia Substanţă uscată Grăsimi Lactoză Proteine Nr.zile pentru dublarea

greutăţii Vacă 12,9 3,8 4,8 3,6 70 Oaie 16,8 6,2 4,3 5,4 15 Iapă 10,7 1,6 6,1 2,5 60 Scroafă 17,4 7,0 4,0 5,5 15 Căţea 20,8 8,5 3,7 7,4 9 Iepuroaică 32,2 16,0 2,0 12,0 6 Femeie 12,6 3,8 7,0 1,6 180

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

243

Durata unei partide de supt, incluzând şi timpul afectat masajului, este de 2-3 minute, din care suptul propriu-zis reprezintă cca. 30 de secunde, cu variaţii între 20-40 de secunde. În general, în primele zile purceii sug de cca. 28 ori în 24 de ore, după o săptămână numărul de supturi se reduce la cca. 15 ori, aşa încât, în săptămâna a 5-a, se ajunge la cca. 12 supturi/zi şi chiar mai puţin. Producţia de lapte a unei scroafe, din grupa raselor materne, la peste fătarea a 2-a, pe o durată de 56 zile, variază între 300-350 kg lapte. În primele 3 săptămâni de lactaţie producţia de lapte reprezintă cca. 40% din total, iar în primele 5 săptămâni cca. 66%, după care producţia scade. La unele scroafe, în prima parte a lactaţiei, producţia zilnică de lapte poate ajunge la 8 kg, însă în unităţile de producţie se scontează, în medie, pe 5,2 kg. Producţia de lapte la scroafe nu se poate determina direct, prin mulgere, ci indirect, prin diferenţa de greutate a purceilor înainte şi după supturi (pe parcursul unei zile). Până la vârsta de 3 săptămâni, perioadă în care laptele este hrana de bază , producţia de lapte se apreciază prin greutatea lotului de purcei la vârsta de 21 de zile, având în vedere că pentru fiecare kg spor de greutate sunt necesari cca. 4,0 kg lapte. Cu privire la producţia de lapte pe mamele s-a constatat că cele mai productive sunt cele pectorale (cu excepţia perechii a 5-a) şi mai puţin productive sunt spre regiunea ingvinală. 11.3.2. Factorii care influenţează producţia de lapte la scroafă

Aşa cum s-a menţionat, compoziţia chimică a laptelui de scroafă constituie o caracteristică a speciei, fiind influenţabilă într-o măsură mai redusă de diverşi factori, însă producţia de lapte este influenţată mai mult pregnant; unii factori sunt dependenţi de animal (interni), iar alţii de condiţiile de mediu (externi). a. Factorii interni Rasa este principalul factor care influenţează producţia de lapte. Astfel, rasele Landrace şi Marele alb sunt recunoscute cu mari producţii de lapte, de peste 5 kg/zi şi chiar mai mult atunci când beneficiază de condiţiile de hrănire şi îngrijire favorabile. Aceste rase sunt incluse în categoria raselor “materne” sau producătoare de scrofiţe, caracterizate prin 3 însuşiri principale, din care una se referă la producţia mare de lapte. Alături de aceste rase, în unităţile gospodăreşti, trebuie să mai luăm în considerare şi rasele Wessex, Cornwall şi chiar Edelschwein, recunoscute cu producţii mari şi constante de lapte. Rasele “paterne” dau producţii mai reduse de lapte, ele fiind specializate în alte direcţii, la fel de importante pentru creşterea suinelor, cum ar fi: viteza de creştere, valorificării hranei şi calitatea carcasei. De menţionat că şi coeficientul de heritabilitate pentru producţia de lapte este destul de redus, între 0,16-0,20, ceea ce impune asigurarea cu prioritate a condiţiilor de hrănire şi de întreţinere la nivele optime, deoarece genetic posibilităţile sunt destul de limitate, ceea ce face ca în unităţile de selecţie orice treaptă câştigată trebuie să fie temeinic menţinută, sau conservată. Scroafele metise se caracterizează prin producţii superioare de lapte, faţă de rasele pure, deoarece intervine fenomenul de vigoare hibridă, sau de heterozis.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

244

Scroafele metise, dintre rasele materne, şi în special între rasele Marele alb, femele şi Landrace, mascul, dau producţiile cele mai mari de lapte; schemă de încrucişare adesea adoptată pentru matca de reproducţie din unităţile de tip industrial. - Săptămâna de lactaţie influenţează producţia de lapte, în sensul că aceasta creşte progresiv până la sfârşitul săptămânii a 4-a, după care începe să scadă uşor, iar după cea de a 6-a scăderea este bruscă, până la finele lunii a doua de lactaţie.

Tabelul 58

Producţia maximă de lapte în decadele de lactaţie

Perioadă (zile) Specificare 0-10 11-20 21-30 31-40 41-50 51-60

Producţia maximă (kg) 6,47 8,07 7,21 7,20 6,92 3,30 Din cele prezentate, precum şi din datele din tabelul anterior, se constată că, după 42 de zile de alăptare, se impune înţărcarea purceilor, în caz contrar scroafele sunt epuizate şi se riscă alterarea foarte gravă a stării de întreţinere a mamei. Vârsta mamelor influenţează producţia de lapte, în sensul că scroafele tinere, la prima fătare, produc o cantitate mai redusă de lapte faţă de cele la fătările a 2-a, a 3-a şi a 4-a. La aceasta mai contribuie şi definitivarea stării de adult precum şi numărul redus de purcei la supt la scrofiţele şi la scroafele mai bătrâne. Scroafele bătrâne, peste lactaţia a 5-a (în unităţile industriale) şi peste a 7-a (în cele gospodăreşti) au de asemenea, producţii mai scăzute de lapte, şi în consecinţă se reduce şi greutatea purceilor înţărcaţi (tab. 59).

Tabelul 59

Influenţa vârstei asupra producţiei de lapte şi a purceilor înţărcaţi

Fătarea Specificare I a II-a a III-a a IV-a a V-a

Producţia de lapte, (kg) 264 337 316 309 251 Nr.de purcei înţărcaţi 7,8 9,1 8,4 8,0 8,1

Din cele antimenţionate, rezultă că după fătarea a V-a, uneori a VII-a, nu mai este economic să dirijăm la montă scroafele, deoarece producţia finală - purcei înţărcaţi, nu o justifică. Starea de întreţinere a scroafei la fătare, precum şi condiţia de întreţinere după înţărcarea anterioară au foarte mare influenţă asupra producţiei de lapte. În general, se cunoaşte că scroafele cele mai bune de lapte sunt, după lactaţie, şi cele mai slabe, impunându-se, în consecinţă, o alimentaţie raţională la lactaţia în curs, cât şi la cea ulterioară. Starea de întreţinere influenţează direct producţia de lapte, în sensul că o stare de întreţinere slabă determină o producţie redusă de lapte, dar şi indirect prin aceea că numărul redus de purcei al acestor animale este corelat cu o producţie mică de lapte, fiind funcţionale mai puţine mamele. Dacă starea de întreţinere este bună atunci organismul apelează cu succes la rezervele interne existente, făcând faţă necesarului enorm de substanţe nutritive pentru producerea

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

245

laptelui; dacă nu are rezerve, animalul slăbeşte peste limitele admise, influenţând şi producţia viitoare de lapte. De menţionat că, alimentaţia pe parcursul gestaţiei şi, în special, în timpul lactaţiei, este determinantă pentru producţia de lapte. Numărul de purcei pe care îi alăptează scroafa, are influenţă asupra producţiei de lapte: aceasta scade sau creşte zilnic cu 0,5-0,6 kg de fiecare purcel în minus sau în plus. Producţiile variabile se justifică prin activizarea unui număr mai redus sau mai mare de mamele care, aşa cum s-a arătat, sunt separate ca funcţionalitate. Corelaţia între numărul de purcei alăptaţi şi producţia de lapte este strâns pozitivă, de până la r = +0,72 la scroafele la, peste fătarea a II-a. Producţia de lapte consumată de un purcel într-o perioadă de 35 de zile este de cca. 21 kg (la rasa Marele alb), iar într-o perioadă de 56 zile, este de cca 32 kg. De menţionat că, la scroafele cu purcei puţini, greutatea individuală a acestora este mai mare, pe când la cele cu purcei mai mulţi greutatea lotului este mai mare, aşa încât varianta a doua este de dorit pentru porcii destinaţi sacrificării, iar prima pentru cei de reproducţie. Numărul de mamele influenţează producţia de lapte, similar cu numărul de purcei alăptaţi: cu cât numărul de elemente glandulare este mai mare cu atât producţia de lapte este mai mare, cu condiţia ca dezvoltarea acestora, la vârsta dată, să fie corespunzătoare. Numărul mare de perechi de mamele la rasa Landrace atrage după sine şi o garanţie crescută a producţiei de lapte, mai ales când sunt simetrice, distanţate şi normal dezvoltate. De menţionat că, numărul şi simetria mamelelor la vieri are influenţă asupra numărului şi deci a producţiei de lapte la fiice. Poziţia mamelei influenţează producţia separată de lapte, în sensul că cele pectorale dau producţii superioare (cu excepţia perechii a V-a), faţă de cele ingvinale, fapt pentru care, imediat după fătare, purceii insuficient dezvoltaţi se dirijează la sfârcuri pectorale şi invers. Diferenţele apreciabile privind evoluţia greutăţii purceilor în perioada naştere-înţărcare se constată în funcţie de poziţia topografică a sfârcului din cadrul regiunii ugerului (tab.60). La purceii care s-au instalat la sfârcurile pectorale se poate înregistra la înţărcare diferenţe în plus de cca. 300 g faţă de cei de la sfârcurile abdominale şi chiar de 1000 g faţă de cei de la mamelele ingvinale.

Tabelul 60

Influenţa poziţiei sfârcului asupra dinamicii greutăţii corporale a purceilor

Vârsta Greutatea (kg) purceilor care au supt la sfârcurile: purceilor pectorale abdominale ingvinale naştere 1,250 1,280 1,100 5 zile 1,950 1,900 1,800 21 zile 4,700 4,650 4,200 35 zile 6,350 6,050 5,350

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

246

b. Factorii externi Principalii factori externi, cum ar fi alimentaţia, întreţinerea şi modul de exploatare, au cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte. Astfel, o alimentaţie raţională, bazată pe nutreţuri combinate corespun- zătoare cantitativ şi calitativ, administrate la intervale scurte de timp sau la discreţie, determină producţii mari de lapte, pe când o hrănire deficitară duce la epuizarea şi compromiterea fiziologică a scroafelor. Întreţinerea în adăposturi şi boxe incomode, umede, friguroase şi întunecate, diminuează foarte mult producţia de lapte. Dirijarea la montă a unor scrofiţe prea tinere , sau cu greutatea sub 105 kg, determină, de asemenea, scăderea producţiei de lapte şi, în final, se soldează cu purceii insuficienţi dezvoltaţi corporal la înţărcare. Grija omului sau atitudinea lui faţă de animal influenţează producţia de lapte prin: urmărirea atentă a evoluţiei glandei mamare (mai ales imediat după fătare) evitarea cazurile de mamită; de refuzul scrofiţelor în alăptarea purceilor (uneori urmarea netăierii colţilor la timp); nesincronizarea actului fătării cu ejecţia laptelui, mai ales în situaţia de stres la scrofiţele din rasa Landrace (evitată printr-o simplă injecţie cu oxitocină sau un masaj). Blândeţea cu care este tratată scroafa are influenţă asupra producţiei de lapte, alături de stabilitatea îngrijitorului sau a proprietarului: orice femelă este recunoscătoare la hrănirea corespunzătoare şi îngrijirea atentă. După unii autori, producţia de lapte este influenţată şi de numărul de purcei alăptaţi în lactaţia anterioară.

11.4. Alimentaţia scroafelor cu purcei În perioada de lactaţie scroafa depune un efort foarte mare pentru producerea laptelui, organismul apelând, în cele mai dese cazuri, la rezervele interne. Aceasta se datoreşte faptului că, în faza de alăptare, capacitatea digestivă nu este corelată cu necesarul de substanţe nutritive pentru producerea şi secreţia laptelui.

Oricât de bine am hrăni scroafele lactante, în perioada de lactaţie, acestea scad în greutate până la înţărcare, tocmai datorită acestei necorelări, precum şi a predominării proceselor de dezasimilaţie. Pierderile normale, obişnuite, din greutatea corporală a scroafelor pe perioada alăptării, sunt de 13-14%, faţă de greutatea avută imediat după fătare şi chiar mai mult dacă se depăşesc 8 purcei alăptaţi, precum şi în cazul scrofiţelor. Aplicarea unei alimentaţii raţionale la scroafele lactante are ca efect sporirea producţiei de lapte şi, în consecinţă, înţărcarea unui număr cât mai mare şi uniform de purcei. În general, durata de exploatare economică a unei scroafe este determinată de alimentaţia aplicată în perioadele alăptării. Aplicarea unei alimentaţii adecvate în aceaste perioade influenţează favorabil apariţia căldurilor după înţărcare, rata ovulaţiei, fecunditatea etc. - deci eficienţa exploatării. O scroafă cu stare de întreţinere bună după perioada de alăptare intră în călduri după cca. 7-8 zile de la înţărcare - deci se măreşte considerabil indicele de utilizare a scroafelor (I.u.s.).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

247

Având în vedere numai aceste considerente, se desprinde concluzia că hrana administrată scroafelor în perioada de lactaţie trebuie să fie corespunzătoare, atât cantitativ cât şi calitativ. La toate categoriile de suine se urmăreşte ca cerinţele de energie şi de substanţe nutritive să fie satisfăcute, însă la scroafele lactante problema trebuie tratată în mod special. Cerinţele de energie sunt foate mari, de cca. 16000 Kcal EM/zi la scrofiţe şi de cca. 17500 Kcal EM/zi la scroafe, cu o densitate energetică de 3170 Kcal EM/kg furaj. Pe această linie, rezultate superioare ale producţiei de lapte s-au obţinut când amestecurile furajere au fost suplimentate cu 15% grăsimi animale pe perioada lactaţiei şi uneori în a doua parte a gestaţiei. Conţinutul hranei în proteine are mare importanţă, deoarece pe seama lor se sintetizează proteinele din lapte. Coeficientul de utilizare al azotului din hrană pentru proteinele din producţia de lapte este de 45% la azotul ingerat şi de 54% la azotul digestibil. Insuficienţa proteinelor sau nivelul proteic scăzut din hrană, influenţează negativ producţia de lapte, din reducerea şi implicit creşterea în greutate a purceilor, precum şi scăderea în greutate a scroafelor. După majoritatea autorilor, nivelul proteic adecvat al hranei scroafelor în lactaţie este de 15-16% proteină brută cu valoare biologică ridicată. Cantităţile zilnice de proteină brută necesare sunt variabile pe fazele de lactaţie (acestea fiind reglate prin cantităţile variabile de nutreţuri combinate) şi anume: 210 g în perioada 2-5 zile de lactaţie, cca. 550 g în perioada 6-10 zile, de cca. 750 g în perioada 11-30 de zile şi de cca. 400 g în perioada 31-36 zile. În cazul raselor materne, caracterizate prin producţii mari de lapte sau capacitate de alăptare ridicată, necesarul mediu zilnic de proteină brută, variază între 750 g la scrofiţe şi 825 g la scroafe. Nivelurile mai reduse de proteină din hrană determină producţii slabe de lapte (tab.61).

Tabelul 61

Efectul nivelului proteic al raţiei asupra producţiei de lapte la scroafe

Nivelul proteic (%) Specificare 12,5 13,0 16,0

Producţia de lapte (kg/zi) în primele 24 de zile de lactaţie

5,3 5,8 6,1

Producţia de lapte (kg/zi)în primele 42 de zile de lactaţie

4,3 5,2 5,5

De menţionat că, utilizarea hranei cu proporţii reduse de proteină, mai ales în perioada 3-25 de zile de lactaţie, este foarte dăunătoare atât pentru scroafă cât şi pentru purcei, soldându-se cu scăderea duratei de exploatare economică a scroafelor, precum şi cu indicatori slabi în creşterea purceilor. Cu privire la valoarea biologică a proteinelor se apreciază că proporţia de lizină trebuie să fie de 0,55-0,60%, iar ceilalţi aminoacizi să se găsească conform necesarului din tabelul 62.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

248

Tabelul 62 Necesarul de energie şi substanţe nutritive pentru scroafe în perioada de lactaţie

(după N.R.C.)

Necesarul în % sau cantităţi per kg furaj Necesar zilnic:

Specificare UM

Scroafe şi scrofiţe lactante

UM Scrofiţe lactante

140-200 kg

Scroafe lactante

200-250 kg Consum de furaje uscate la aer

- - g 5000 5500

Energie şi proteină - Energie digestibilă Kcal 3300 Kcal 16500 18150 - Energie metabolizabilă Kcal 3170 Kcal 15850 17435 - Proteină brută % 15 g 750 825 Aminoacizi esenţiali - Arginină % 0,34 g 17,0 18,7 - Histidină % 0,26 g 13,0 14,3 - Izoleucină % 0,67 g 33,5 36,9 - Leucină % 0,99 g 49,5 54,4 - Lizină % 0,60 g 30,0 33,0 - Metionină+cistină % 0,36 g 18,0 19,8 - Fenilalanină+tirozină % 1,00 g 50,0 55,0 - Treonină % 0,51 g 25,5 28,1 - Triptofan % 0,13 g 6,5 7,2 - Valină % 0,68 g 34,0 37,4 Substanţe minerale - Calciu % 0,75 g 37,5 41,2 - Fosfor % 0,50 g 25,0 27,5 - NaCl % 0,50 g 25,0 27,5 Vitamine - Beta caroten mg 6,60 mg 33,0 36,3 - Vitamina A UI 3300 UI 16500 18150 - Vitamina D UI 220 UI 1100 1210 - Vitamina E mg 11 mg 55,0 60,5 - Tiamină mg 1 mg 5,0 5,5 - Riboflavină mg 3,5 mg 17,5 19,3 - Niacină mg 17,5 mg 87,5 96,3 - Acid pantotenic mg 13,0 mg 65,0 71,5 - Vitamina B12 µg 11,0 µg 55,0 60,5 - Conţinutul hranei în substanţe minerale trebuie să satisfacă necesarul pentru producţia de lapte, care este foarte mare, mai ales, în calciu şi fosfor. Majoritatea specialiştilor recomandă ca raţiile scroafelor lactante să conţină 0,6-0,7% calciu şi 0,4-0,5% fosfor. Producţia de lapte mai poate fi diminuată şi de lipsa manganului. - Conţinutul hranei în vitamine, în special în vitaminele A,D,E au importanţă deosebită, deoarece prin lapte se elimină cantităţi însemnate, iar în primele zile de viaţă singura sursă de vitamine pentru purcei este laptele matern. Se au în vedere şi celelalte vitamine, însă prin furajele utilizate necesarul se completează.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

249

11.4.1. Nivelul şi tehnica de hrănire a scroafelor lactante

Nivelul de hrănire al scroafelor lactante este determinat de producţia de lapte a acestora, care este în strânsă legătură cu numărul de purcei alăptaţi, cu faza de lactaţie şi cu dezvoltarea corporală a mamei.

În condiţiile unui nivel proteic optim, de 16% P.B., cantităţile de hrană pot fi următoarele: • 1,2 până la 1,8 kg nutreţuri combinate pentru satisfacerea cerinţelor întreţinerii şi funcţiilor

vitale ; • 0,4 până la 0,5 kg nutreţuri combinate pentru fiecare purcel alăptat. Cantităţile medii zilnice de nutreţuri combinate diferă în funcţie de vârsta animalului, fiind de 5,0 kg pentru scrofiţele lactante primipare şi de 5,5 kg pentru scroafele la peste fătarea a II-a. Cantităţile zilnice mai diferă şi în funcţie de faza lactaţiei, conform schemei reprezentate în fig. 73, unde se prezintă cantităţile pentru o scroafă multipară, atât pe perioada gestaţiei cât şi a alăptării. Cantităţile zilnice de furaj cresc odată cu avansarea în lactaţie a scroafei, până la apropierea înţărcării, când scad brusc în vederea reducerii secreţiei glandei mamare, urmând aproximativ configuraţia curbei de lactaţie. De menţionat că, în primele 12 ore de după fătare, se recomandă ca scroafa să nu fie hrănită. După această perioadă (de cel mult o zi), se indică administrarea unui barbotaj format din 500 g tărâţe de grâu şi cca. 1 l apă, care are efect laxativ şi dezintoxicant. Pe timpul fătării şi imediat după aceasta, apa trebuie să fie la discreţie (adăpători) sau împrospătată de 2-3 ori pe zi (în troci).

Fig.73 Schema de hrănire a scroafelor de reproducţie

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

250

În următoarele 2-3 zile cantităţile zilnice de hrană cresc treptat, în concordanţă cu numărul de purcei şi dezvoltarea corporală a mamei (tab.54), până la 3 kg, iar după 11 zile cantităţile sunt de 5,0-5,5 kg/scroafă/zi până în preajma înţărcării când scad la 2,5-3,0 kg.

Tabelul 63

Cantităţile zilnice de nutreţuri combinate administrate la scroafele lactante

Perioada de alăptare (zile) Cantităţile (kg/zi) Prima zi după fătare 1,0

2-5 zile 2,5-3,0 5-10 zile 3,5-4,0 11-32 zile 5,0-5,5 33-35 zile 2,5-3,0

Cantităţile prezentate în tabelul 54, se aplică în unităţile de tip industrial, la scroafele cu 10-12 purcei, la care după 1-2 zile s-a efectuat egalizarea purceilor pe mame. În mod practic, în aceste unităţi, după ziua a 6-a, se instituie o hrănire la discreţie, cu condiţia ca resturile neconsumate să fie colectate zilnic şi dirijate la porcii graşi. În unităţile de tip gospodăresc, sau în cele cu sarcina de producere a materialului de reproducţie, deci unde nu se face egalizarea purceilor la supt pe scroafă, se recomandă cantităţile prezentate în tabelul 64, ajungându-se la 6,5 kg la cele cu peste 12 purcei alăptaţi.

Tabelul 64

Hrănirea scroafelor lactante în funcţie de numărul de purcei

Cantităţile de n.c. (kg/zi), când scroafa are: Perioada de alăptare peste 12 purcei 10-12 purcei 7-9 purcei 5-7 purcei

Prima zi 1,0 1,0 1,0 1,0 2-5 zile 3,0 3,0 2,5 2,0 5-10 zile 4,5 4,0 3,5 3,0 11-32 zile 6,5 5,5 4,5 4,0 33-35 zile 3,0 3,0 2,5 2,0

Mai menţionăm că, la scroafele primipare, în perioada 6-10 zile după fătare, se acordă un plus de 500-600 g nutreţuri combinate pentru definitivarea procesului de creştere, indiferent de numărul de purcei. Tehnica de hrănire şi furajele recomandate pentru scroafelor lactante Furajele concentrate recomandate în hrana scroafelor lactante sunt: orzul, porumbul, ovăzul, tărâţe de grâu, mazărea, şroturi de floarea soarelui, şroturi de soia, drojdie furajeră, etc. Proporţiile de participare în amestec ale componentelor depinde de rasă, sau categoria de metişi şi de posibilităţile unităţii, aşa încât nutreţul combinat rezultat trebuie să posede o valoare energetică de 3170 Kcal EM/kg furaj, un nivel proteic de 15-16% P.B. şi un conţinut adecvat în celelalte substanţe nutritive. Receptura actuală a nutreţului combinat reţeta 0-5, destinată hrănirii scroafelor în perioada de lactaţie (este prezentată în tabelul 65) indică un aport proteic de 14% P.B.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

251

Tabelul 65

Structura şi caracteristicile nutreţului combinat, reţeta 0-5

Specificare Proporţia de participare (%) Structura

- porumb 55,0 - orz 5,0 - ovăz 5,0 - tărâţe de grâu 11,8 - şroturi de floarea soarelui 5,0 - şroturi de soia 4,0 - făină de carne 1,0 - făină de peşte 1,0 - drojdie furajeră 1,0 - făină de lucernă 8,0 - carbonat de calciu 1,5 - sare (NaCl) 0,7 - zoofort P3 1,0 TOTAL 100

Caracterisitici nutritive - umiditate 12-14 - celuloză brută 7,0 - proteină brută 14,0 - sare (maxim) 1,1 - grăsime brută (minim) 2,0 - rest pe sita 2,5 mm (maxim) 5,0

În unităţile gospodăreşti se indică următorul amestec de concentrate: 30-40% porumb, 30-40% orz, 7-8% mazăre, cca. 4% tărâţe de grâu, 3-4% drojdie furajeră, 2-4% făină de lucernă, 1,5% carbonat de calciu, 0,5% sare de bucătărie. La acest amestec se poate adăuga premixul de vitamine şi microelemente. Când în unitate sunt condiţii pentru producerea mai multor cereale se indică următorul amestec: 25% orz, 20% porumb, 20% tărâţe de grâu, 20% ovăz şi 15% furaje bogate în proteine (şroturi, mazăre, făinuri de peşte etc). Pe timp de iarnă între 10-15% din valoarea nutritivă a raţiei se poate substitui cu făină de lucernă deshidratată, cu peste 22% P.B., iar vara cu lucernă verde uşor pălită. In exploataţiile de tip gospodăresc, scroafele lactante se pot hrăni cu amestecuri furajere în care să predomine făinurile de cereale, alături de unele leguminoase şi completate cu premixuri proteino-vitamino-minerale (tab. 66).

În cazul în care exploataţiile cultivă principalele cereale în condiţii rentabile, le poate prelucra (prin măcinare) şi posedă instalaţii de omogenizare, atunci se pot procura concentrate P.V.M. de la unităţile specializate din zonă, aşa cum ar fi S.C. “UNIREA” S.A. Iaşi. Proporţia

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

252

de participare în reţetă a componentelor este de 30% porumb, cel mult 40% orz, 10% şroturi de soia şi 20% P.V.M. UNIKEM P.R. - 20.

Tabelul 66

Amestecuri furajere indicate pentru scroafele lactante din unităţile gospodăreşti

Proporţiile (%) indicate pentru varianta: Furajul I II III

Făina de orz 25 30 30 Făina de porumb 25 30 15 Făina de ovăz 15 20 25 Făina de mazăre 5 5 5 Tărâţe de grâu 15 5 10 Conc.P.V.M.* 15 10 15

Notă*: concentratele proteino-vitamono-minerale se procură de la firmele specializate pentru categoria de scroafe lactante Acest concentrat conţine 2530 Kcal EM/Kg, o valoare proteică de 39% P.B., din care 2,9% lizină, 1,3% metionină şi cistină, 0,4 triptofan, iar mineralele sunt reprezentate de 5,5% calciu şi 1,5% fosfor, alături de enzime, vitamine, antioxidante şi inhibitori de mucegaiuri. Nutreţurile combinate sau amestecurile de concentrate se administrează sub formă uscată sau umectată, în funcţie de posibilităţile de mecanizare şi de procurare a lichidului pentru umectare (zer sau zară proaspete). Hrana se distribuie individual, în jgheabul hrănitorului sau în trocul din dotarea boxei de fătare-alăptare de tip gospodăresc. Frontul de furajare trebuie să fie între 40-45 cm pentru fiecare scroafă. Configuraţia superioară a jgheabului trebuie să evite risipa de furaje, mai ales în cazul boxelor suspendate pe canalele de evacuare a dejecţiilor. Umectarea hranei cu zer sau zară proaspete, deversate direct în jgheab, influenţează pozitiv producţia de lapte. Numărul de tainuri variază între 4-5 pe zi, în unităţile gospodăreşti şi la discreţie în cele industriale. Suplimentarea hranei cu lucernă verde (uneori trifoi, pe timp de vară) sau suculente (morcovi, cartofi) pe timp de iarnă, în cantităţi variabile, de 4-6 kg stimulează consumul de hrană şi producţia de lapte. Scroafele lactante se pot întreţine, începând cu vârsta purceilor de 15 zile şi la păşune cultivată (în special lucerniere), variantă care reduce consumul de concentrate cu 1,2-1,5 kg/animal/zi şi contribuie la o mai bună fortifiere a purceilor, cu condiţia să se evite insolaţia şi timpul nefavorabil. Consumul de apă al unei scroafe lactante este între 25-30 l/zi, la care se adaugă cca. 100 l apă tehnologică în cazul eliminării hidraulice a dejecţiilor din unităţile de tip industrial. Adăparea se face la discreţie sau de 4-5 ori pe zi şi chiar mai des pe timp călduros. Temperatura apei (deoarece consumă şi purceii) nu trebuie să fie mai redusă de 17°C şi nici mai mare de 18°C, deci aproximativ la nivelul termic din interiorul adăpostului. 11.5. Aspecte tehnice în creşterea purceilor sugari

Expoatarea intensivă a scroafelor de reproducţie se materializează în final prin înţărcarea unui număr cât mai mare şi uniform de purcei, garanţia obţinerii unor indici de producţie şi reproducţie superiori la categoriile următoare de suine.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

253

Aceste deziderate sunt dependente, în mare măsură, de felul cum hrănim şi îngrijim purceii sugari, de modalităţile de înţărcare şi de evitare a pirderilor pe perioada alăptării. 11.5.1. Pierderile de purcei sugari şi evitarea lor La categoria purcei sugari se înregistrează cele mai mari pierderi, care variază între 12-25% din efectivul iniţial, a căror cauze sunt foarte diferite, primând deficienţele în îngrijirea acestora imediat după fătare, alături de condiţiile de întreţinere neadecvate, legate mai mult de protejarea purceilor din boxa de fătare-alăptare. Trebuie menţionat că, 1-2 purcei morţi din lotul de fătare reprezintă 15-20 % din totalul celor născuţi, deci se impune asigurarea securităţii purceilor în primele 2-3 zile de la naştere. Implicaţiile economice sunt foarte mari, deoarece o scroafă consumă pentru fiecare purcel care trebuie să-l fete numai în perioada de gestaţie, cca. 35 kg de furaje concentrate. Dacă mortalitatea se înregistrează în preajma înţărcării, atunci cheltuielile sunt şi mai mari, deoarece intervin şi alte elemente foarte costisitoare, toate grevând costurile de producţie pe purcelul înţărcat. CAUZELE care determină aceste pierderi aparţin atât crescătorului cât şi, într-o mai mică măsură, animalului, fiind categorisite în indirecte şi directe. Dintre cauzele indirecte care provoacă moartea purceilor cu puţin timp înainte, sau în timpul parturiţiei, enumerăm: • netratarea la timp a unor boli la mame pe perioada de gestaţie (bruceloză, leptospiroză etc); • netratarea unor infecţii banale ale aparatului genital la scroafă; • neasigurarea unui tratament eficace la scroafe pentru sincronizarea actului parturiţiei şi

ejecţia laptelui ( a colostrului); • furajarea scroafelor în ultima parte a gestaţiei cu nutreţuri alterate, îngheţate, precum şi

incomplete din punct de vedere al conţinutului în substanţe nutritive etc. Dintre cauzele directe ale pierderilor de purcei sugari, ponderea o deţin strivirile în primele momente după fătare, alături de neglijenţa în acordarea ajutorului imediat după naştere (ştergerea de mucozităţi, uscarea corpului, dirijarea spre sursa de încălzire, timpul scurs până a primul supt etc.). Pierderile prin striviri reprezintă cca. 50% din totalul pierderilorde purcei sugari în perioada de alăptare.

Neacordarea importanţei unor afecţiuni digestive şi respiratorii mai reduc efectivul cu încă 15-25% din cei rămaşi în lotul de fătare. Tehnologiile actuale cuprind şi rezolvă aceste elemente, pe faze, locuri şi timp, poate mai puţin atitudinea îngrijitorului faţă de scroafă şi purcei (datorate efectivelor mari). Pierderile de purcei sugari prin mortalitate mai sunt influenţate şi de o serie de factori favorizanţi, cum ar fi: vârsta când s-a produs pierderea acestora; vitalitatea purceilor; dezvoltarea corporală a purceilor la naştere; anemia feriprivă; temperamentul scroafelor; starea de întreţinere şi sănătatea acestora; depăşirea unor crize datorate insuficienţei laptelui matern, anotimpul etc. Vârsta purceilor. Cele mai mari pierderi de sugari, din totalul pierderilor pe parcursul perioadei de alăptare, se înregistrează în primele 2 zile, între 50-60%, putând totaliza în prima săptămână de viaţă 80-90%. Numai neasigurarea temperaturii optime la nivelul patului de odihnă a purceilor în primele momente de după fătare (între 30-32°C) afectează funcţia de termoreglare, ducând la metabolizarea excesivă a glucozei din organism şi instalarea stării de hipoglicemie la purcei,

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

254

manifestându-se prin tremurături musculare, nesiguranţă în mers şi chiar la supt. Această stare se poate preveni parţial prin administrarea unei soluţii de glucoză (pe cale bucală, sau parenteral) şi total prin asigurarea căldurii optime după fătare.

Neingerarea de colostru în primele ore după fătare afectează imunitatea purcelului; acesta rămânând neprotejat în faţa mediului microbian. Imunitatea activă se instalează destul de târziu, la peste 30 de zile de viaţă. Vitalitatea purceilor are importanţă în nivelul pierderilor, constatându-se că produşii rezultaţi din împerecherile înrudite au vitalitate scăzută, în schimb cei obţinuţi din imperecheri neînrudite, precum şi de la scroafe metise aparţinătoare la rase diferite sau chiar linii materne (dar neînrudite, din cadrul aceleaşi rase), sunt mult mai viguroşi. Aşa se explică rezultatele slabe în creşterea purceilor obţinuţi din împerecheri consangvine, punând în pericol existenţa liniilor consangvinizate. Numărul şi greutatea individuală la naştere influenţează nivelul pierderilor prin mortalitate, în sensul că ponderea este mai mare la scroafele cu peste 13 purcei (de până la 45%), faţă de cele cu 9-10 purcei; proporţia de 20-22% este înregistrată atât la scroafele cu 6 purcei cât şi la cele cu 10 purcei. Aceasta ne face să apreciem că este mai avantajoasă exploatarea unor scroafe cu prolificitate bună (între 10-11 purcei) decât a acelora cu prea mulţi (peste 12) sau prea puţini purcei (sub 8 la naştere). Aceste concluzii impun, mai ales în unităţile industriale, egalizarea numărului de purcei sugari pe scroafe, încă din a doua zi de după fătare. Cu cât purceii au o dezvoltare corporală mai bună, apreciată în general prin masa corporală individuală, cu atât pierderile sunt mai reduse.

Cumularea celor 2 factori (numărul şi greutatea la naştere) este consemnată prin rezultatele din tabelul 67, de unde rezultă că cele mai reduse şi acceptabile procente de pierderi (prin mortalitate), sunt atunci când loturile de fătare deţin în medie 10 purcei cu 1,25 kg.

Tabelul 67 Influenţa numărului şi greutăţii purceilor la naştere asupra

pierderilor până la înţărcare Numărul de purcei fătaţi:

5-7 8-10 11-13 14-19 Greutatea purceilor la naştere (kg) Mortalitatea (%) în perioada de alăptare: 0,5-0,7 67 54 71 87 0,8-1,0 57 38 42 48 1,0-1,3 23 18 22 31 1,3-1,6 10 12 12 19 1,6-1,9 10 8 11 11 1,9-2,3 0 4 5 16

Anemia feriprivă determină pierderi la purceii sugari (mai ales la cei obţinuţi în unităţile de tip industrial), deoarece rezervele de fier se epuizează în prima săptămână de viaţă. Un purcel mediu dezvoltat posedă la naştere cca. 50 mg fier, din care peste 90% este stocat în sânge, respectiv în hemul din hemoglobină. Necesarul zilnic de fier este de cca. 7 mg, iar aportul prin laptele mamei de doar 2,5 mg, aşa încât, după 8-9 zile, se instalează starea de anemie. Alţi autori arată că între producţia de lapte şi conţinutul acestuia în fier este o corelaţie negativă, deci cantităţile sporite de lapte ingerate nu rezolvă situaţia. Pentru

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

255

aceasta, în ziua a 3-a sau a 4-a după naştere, se administrează un preparat pe bază de fier (FER DEXTRAN, FERODEX, MIOFER sau URSOFERAN), intramuscular, în doze de 1-1,5 ml/purcel, cu o repetare după 8-9 zile (la cei insuficienţi dezvoltaţi corporal). În unităţile gospodăreşti, anemia feriprivă se poate preveni prin umectarea sfârcurilor scroafei, înainte de supt, cu o soluţie de sulfat de cupru 1,0 ‰ şi sulfat de fier 2,5‰, sau se administrează o asemenea soluţie pe cale bucală (câte 10 ml/purcel).

După vârsta purceilor de 10 zile, când încep să consume concentrate, se poate îngloba soluţia în furaj. De asemenea, se poate administra (separat) lut feruginos (proaspăt recoltat, bine uscat şi mărunţit).

Introducerea în hrana scroafelor gestante, în ultima perioadă, a sulfatului de fier, măreşte rezerva de fier din corpul fetuşilor. Vârsta scroafelor are influenţă asupra pierderilor, în sensul că la scroafele primipare, precum şi la cele peste vârsta de 3 ani, mortalitatea este mai ridicată decât între vârstele de 1,5-2,5 ani, respectiv între fătările a 2-a şi a 5-a. Scroafele bătrâne sunt mai greoaie, îşi reduc din instinctul matern, au o producţie de lapte mai redusă şi uneori strivesc purceii. Anotimpul influenţează nivelul pierderilor, atât direct cât şi indirect. Acţiunea indirectă este favorizată de reminiscenţa ancestrală moştenită de la porcul sălbatic, când fătările aveau loc primăvara. Se observă că la fătările de primăvară, procentele de mortalitate sunt mai reduse, faţă de celelalte sezoane.

Direct, influenţa este mai mare, deoarece pe parcursul sezonului de toamnă târzie şi iarnă temperaturile scăzute din adăposturi determină la purcei diferite afecţiuni ale aparatului respirator, mai ales în unităţile gospodăreşti, unde nu sunt surse suplimentare de încălzirea locală. Alte cauze. În această categorie intră schimbarea uşoară a compoziţiei laptelui de scroafă, ca urmare a administrării unor furaje alterate, a adăpării cu apă prea rece sau necorespunzătoare calitativ, precum şi a degradării stării de întreţinere a mamei, ca urmare a unei alimentaţii deficitare cantitativ şi calitativ. Temperatura prea scăzută a apei pentru adăparea purceilor influenţează negativ starea de sănătate, fapt ce impune preîncălzirea acesteia în bazine speciale, sau instalaţii speciale. Slăbirea accentuată a scroafelor, în special a celor bune mame, contribuie la creşterea pierderilor din lot. Neobişnuirea purceilor cu consumarea furajelor suplimentare la vârsta de 8-9 zile, aduce pagube mari ulterioare. Mai menţionăm că, după 7-8 zile de la naştere, aşternutul purceilor se elimină, mai ales când aceasta constă din rumeguş, pentru a nu fi ingerat de către purcei. Starea de igienă necorespunzătoare din boxă şi compartimentul în care sunt întreţinuţi scroafa şi purceii, afectează starea de sănătate ale acestora, şi care nesesizată la timp, determină pierderi însemnate.

Igenizarea trebuie să se facă de 2 ori pe zi, fără a folosi prea multă apă, mai ales în primele 2 săptămâni de la fătare.

În unităţile de producţie, castrarea masculilor trebuie să se efectueze la vârsta de 7-8 zile şi nu mai târziu, deoarece la vârsta de 14-15 zile deja apare o primă criză a insuficienţei laptelui, care este depăşită uşor, dacă purcelul este deja vindecat şi dacă furajul combinat prestarter (de bună calitate) este pus la dispoziţia acestuia încă de la vârsta de 8-9 zile.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

256

Alte elemente sunt specificate prin tehnologia practicată la “COMTIM” fiind prezentată în tabelul 68, valabilă şi pentru unităţile gospodăreşti.

Tabelul 68

Tehnologia creşterii purceilor sugari la “COMTIM”

Vârsta zile Acţiuni tehnologice Observaţii

1

Formarea şi uniformizarea loturilot; Tăierea colţilor, amputarea cozilor, Alăptarea artificială cu colostru a purceilor mici;

2-3 Administrarea preparatului de fier; Extragerea purceilor care au pierdut sfârcul şi formarea loturilor la doici;

Rehidratarea pe cale parentală cu soluţii electrolitice în prima săptămână de viaţă; ulterior rehidratarea se face per os, până la înţărcare.

4 Continuarea alăptării artificiale cu colostru a purceilor orfani;

5-7 Castrarea masculilor; 8-10 Începerea furajării suplimentare cu reţeta 0-1;

11 Scoaterea purceilor rămaşi în creştere şi formarea loturilor la doici (din cele fătate);

Tratamentul purceilor minus-variante se face zilnic cu antibiotice (pe bazăde antibiograme) şi extracte tisulare produ- se în unitate;

15 Inlocuirea scroafelor slabe cu doici din înţărcare; Se începe administrarea nutreţului verde;

18 Scoaterea purceilor minus-variante şi formarea loturilor la doici (din cele înţărcate);

22 Înlocuirea scroafelor slabe cu doici (din cele înţărcate);

Se asigură temepratura de 29-25°C la pardoseala patului purceilor în primele 15 zile de viaţă;

25 Scoaterea purceilor minus-variante şi formarea loturilor la doici (din cele înţărcate);

34 Marcarea scroafelor destinate ca doici; Reformarea scroafelor necorespunzătoare; Suprimarea furajării scroafelor;

35 Înţărcarea scroafelor

Se asigură temperatura ambinată de 22-18°C în halele de fătare;

11.5.2. Alimentaţia suplimentară a purceilor sugari

Particularităţile digestive la purceii sugari ne indică faptul că, în primele zile de după naştere, aceştia ingeră cantităţi destul de limitate de colostru şi apoi de lapte, impunând supturi la intervale scurte de timp, de cca. 40-50 minute.aceasta se datoreşte faptului că volumul stomacului purcelului la naştere este de numai 30-40 ml, iar lungimea intestinului subţire de 3,5-4,0 m; după cca. 10 zile stomacul îşi măreşte volumul de cca. 3 ori (100-110 ml), iar intestinele îşi dublează lungimea. Calitatea sucului gastric la purceii sugari se deosebeşte de cea a suinelor adulte; în acesta găsindu-se o cantitate suficientă de chimozină capabilă să cuaguleze laptele supt, însă pepsina este în cantitate redusă, iar acidul clorhidric este aproape absent (deoarece glandele stomacale nu sunt formate definitiv). Cu toate acestea, digestia intestinală la purcei se desfăşoară în condiţii mai bune decât cea stomacală, deoarece pH-ul de 6,5 permite activitatea

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

257

enzimelor carbohidrazice ca: lactaza, sucraza, maltaza etc. Sucul pancreatic conţine o serie de fermenţi proteolitici, amilolitici şi lipolitici, atestând o capacitate bună de digestie. Toate acestea indică la purceii sugari un echipament enzimatic în formare, încă neeficient pentru alte categorii de furaje, decât laptele matern. Ca urmare, în această perioadă, dezvoltarea purceilor este determinată în mare măsură de cantitatea de lapte supt şi care, prin elementele sale nutritive, imprimă o mare intensitate de creştere. Aşa cum s-a arătat, purceii îşi dublează greutatea în cca. 15 zile, iar la vârsta de 8 săptămâni greutatea este sporită de 10-12 ori. Se mai constată că, între săptămâna a 3-a şi a 4-a, ritmul de creştere în greutate al purceilor sugari prezintă o uşoară stagnare (evidenţiată mai ales la populaţiile puţin ameliorate), după care se revine la normal. Aceasta se datoreşte nesatisfacerii nevoilor nutritive numai prin laptele de scroafă, favorizată de neobişnuirea consumului de furaje suplimentare pentru acoperirea necesarului. După unii autori această criză (la rasele şi metişii actuali), are loc mai de timpuriu, după cca. 14-16 zile de la naştere. Purceii încep să consume nutreţuri combinate (de foarte bună calitate) la vârsta de 4-9 zile, însă echipamentul enzimatic nu este suficient de bine pregătit, aşa încât pot apărea unele tulburări gastro-intestinale, manifestate prin diaree. Succesul depăşirii fazei depinde de modul cum preparăm şi punem la dispoziţia purceilor un furaj suplimentar de calitate, din componente foarte uşor digestibile.

Importanţa sau efectul alimentaţiei suplimentare este evidenţiată după vârsta purceilor de 3 săptămâni, când cerinţele organismului sunt satisfăcute de combinaţia dintre laptele matern şi furajul suplimentar; numai unul sau altul duc la rezultate negative, atât ale creşterii cât şi ale stării de sănătate (tab. 69)

Tabelul 69 Cerinţele de substanţe nutritive şi aportul prin laptele matern

Energie digestibilă (Kcal) Proteină brută (g) Vârsta

(săptăm) Greutate

(kg) necesar aport prin lapte

% de acoperire prin lapte

necesar aport prin lapte

% de acoperire prin lapte

1 2,7 950 950 100,0 - - - 2 4,0 1250 1250 100,0 - - - 3 5,9 1625 1400 86,1 83 58 69,8 4 7,7 2000 1250 62,5 92 54 58,6 5 9,9 2375 1250 52,6 102 58 56,8 6 12,7 2750 1150 41,8 118 56 47,4

Începând cu vârsta de 3 săptămâni, dacă purceii au fost obişnuiţi cu furajele încă de la 4-9 zile, aceştia cresc şi se dezvoltă mai bine decât cei care nu au primit aceste suplimente, iar criza de insuficienţă a laptelui este depăşită fără probleme majore, după cum şi criza de înţărcare. După mai mulţi autori, se poate trage concluzia că este mai economic să punem la dispoziţia purcelului un furaj de foarte bună calitate , chiar dacă acesta este mai scump, decât să hrănim scroafele o perioadă mai îndelungată; deci putem să-i înţărcăm mai devreme şi să evităm degradarea stării de întreţinere a mamelor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

258

Pe de altă parte, furajarea suplimentară a purceilor sugari determină sporirea capacităţii tubului digestiv, ducând la creşterea eficienţei valorificării hranei în etapele următoare. Desigur, valorile biologice ale substanţelor nutritive din lapte sunt mult mai ridicate, faţă de cele din hrana suplimentară, însă se mizează mai mult pe pregătirea organismului, în mod gradat, pentru consumarea furajelor clasice. Necesarul de substanţe nutritive şi calităţile furajului suplimentar În vederea susţinerii ritmului intens de creştere la purceii sugari se impune un aport energetic corespunzător, alături de satisfacerea optimă în toate substanţele nutritive necesare, deci creşterea densităţii nutritive, secondată de mărirea palatabilităţii furajului suplimentar. În prima perioadă a lactaţiei întreg necesarul energetic este asigurat prin laptele matern, însă după 2-3 săptămâni energia trebuie completată şi prin furajele suplimentare, urmând ca după vârsta de 5 săptămâni, indiferent dacă purcelul a fost înţărcat sau nu, majoritatea energiei să fie asigurată prin furaje. Cu privire la conţinutul în energie al furajului suplimentar se impune ca acesta să fie cât mai mare, între 3100-3400 Kcal EM/kg nutreţ combinat, şi chiar de 3600 Kcal la începutul administrării, dacă şi înţărcarea se face mai precoce. Cerinţele crescute în proteine sunt impuse de ritmul de creştere accelerat, aşa încât într-un volum cât mai mic de furaje să existe un procent de 20-22% proteină brută, în care se găsească 1,1-1,3% lizină, 0,7% aminoacizi cu sulf (metionină+cistină) şi cca. 0,2% triptofan (tab.70). Nivelul proteic poate fi de 22-24% PB, la metişii şi hibrizii de mare productivitate, iar conţinutul în lizină poate fi între 1,5-1,7%. Nivelul proteic din amestecurile furajere depinde şi de componentele care intră în reţetă. Aşa, de exemplu, dacă în acestea intră laptele praf, sau caseina, atunci nivelul proteic poate fi ceva mai redus, deoarece proteina din aceste componente au coeficienţi de digestibilitate mai ridicaţi la purceii sugari. Proteinele cu moleculă mare sunt la început mai greu utilizabile din cauză că atât pepsina cât şi tripsina sunt puţin active. Cerinţele de vitamine. Vitamina A este de cea mai mare importanţă pentru purcel, aceasta asigurându-se în totalitate prin lapte şi parţial din organismul purcelului (din ficat). Carenţa hranei scroafei în vitamina A, reduce vitalitatea purcelului, încetineşte creşterea şi favorizează apariţia unor tulburări digestive. Capacitatea de sinteză a vitaminei A de către organismul purcelului este foarte scăzută. Dacă şi grăsimile adăugate la nutreţurile combinate, ca energizante, nu sunt tratate cu substanţe antioxidante, se inactivează şi o parte din vitamina A. Din această cauză se procedează la vitaminizarea purceilor sugari insuficienţi dezvoltaţi şi a scroafelor, cu vitamina A şi D2. Cerinţele de vitamină D trebuie apreciate în funcţie de sistemul de întreţinere a scoafei cu purcei, avându-se în vedere că accesul la razele solare, la păşunat etc, poate înlesni procurarea unei părţi din necesar. În unităţile de tip industrial, administrarea vitaminei D este absolut necesară, în special după înţărcare şi transferul purceilor în creşă. La purceii sugari s-a semnalat o legătură între carenţa hranei în vitamina E şi lipsa fierului, componente care dacă nu sunt corect administrate se traduc prin mortalitate ridicată în primele 24 ore după injectarea fierului. Pentru aceasta se indică administrarea vitaminei E cu 1-3 zile înaintea injectării fierului. Carenţa în vitaminele din complexul B se pot satisface uşor prin introducerea în amestecuri de drojdii furajere.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

259

Tabelul 70 Necesarul de energie şi de substanţe nutritive pentru purceii sugari

până la greutatea de 10 kg (după N.R.C.)

Necesar în % sau cantităţi per kg furaj Necesar zilnic

Explicaţii UM purcei

1-5 kg purcei 5-10 kg UM purcei

1-5 kg purcei 5-10 kg

Consum de furaje uscate în aer - - - g 250 500 Spor mediu zilnic aşteptat - - - g 200 300 Consum specific (furaj/kg spor) - - - - 1,23 1,67

Energie şi proteină - energie digestibilă Kcal 3700 3500 Kcal 925 1750 - energie metabolizabilă Kcal 3600 3400 Kcal 900 1700 - proteină brută % 27 20 % 67,5 100

Aminoacizi esenţiali - lizină % 1,28 0,95 % 3,2 4,8 - arginină % 0,33 0,25 % 0,8 1,3 - histidină % 0,31 0,23 % 0,8 1,2 - izoleucină % 0,85 0,63 % 2,1 3,2 - leucină % 1,01 0,75 % 2,5 3,8 - metionină+cistină % 0,76 0,56 % 1,9 2,8 - fenilalanină+tirozină % 1,18 0,88 % 3,0 4,4 - treonină % 0,76 0,56 % 1,9 2,8 - triptofan % 0,20 0,15 % 0,5 0,8 - valină % 0,85 0,63 % 2,1 3,2

Substanţe minerale - calciu % 0,90 0,80 % 2,3 4,0 - fosfor % 0,70 0,60 % 1,8 3,0 - sodiu % 0,10 0,10 % 0,25 0,5 - clor % 0,13 0,13 % 0,33 0,7 - potasiu % 0,30 0,26 % 0,75 1,3 - magneziu % 0,04 0,04 % 0,10 0,2 - fier mg 150 140 mg 38 70 - zinc mg 100 100 mg 25 50 - mangan mg 4 4 mg 1 2 - cupru mg 6 6 mg 1,5 3 - iod mg 0,14 0,14 mg 0,04 0,07 - seleniu mg 0,15 0,15 mg 0,04 0,08

Vitamine - vitamina A UI 2200 2200 UI 550 1100 - betacaroten mg 8,8 8,8 mg 2,2 4,4 - vitamina D UI 220 220 UI 55 110 - vitamina E UI 11 11 UI 2,8 5,5 - vitamina K mg 2 2 mg 0,5 1,1 - riboflavină mg 3 3 mg 0,75 1,5 - niacină mg 22 22 mg 5,5 11 - acid pantotenic mg 13 13 mg 3,3 6,3 - vitamina B12 mg 22 22 mg 5,5 11 - colină mg 1100 1100 mg 275 550 - tiamină mg 1,3 1,3 mg 0,33 0,65 - vitamina B6 mg 1,5 1,5 mg 0,38 0,75 - biotină mg 0,1 0,1 mg 0,03 0,05 - acid folic mg 0,6 0,6 mg 0,15 0,30

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

260

Cerinţele în minerale sunt şi ele mari, ca urmare a proceselor de creştere intense. Cerinţele zilnice sunt: 8-10 g calciu, 9 g fosfor, 3-6 g potasiu, 1-2 g sodiu şi 2-4 g clor. Calciul şi fosforul se asigură uşor prin carbonat de calciu, fosfat dicalcic, făină de oase etc. Dintre microelemente, în mod deosebit se pune problema pentru fier, care trebuie administrat intramuscular în unităţile de tip industrial sub forma unor preparate speciale şi mai puţin în unităţile gospodăreşti, când se poate procura din lut feruginos, sulfat de fier etc. Cerinţele de microelemente, toleranţa şi pragurile de toxicitate sunt prezentate în tabelul 71.

Tabelul 71

Cerinţele în microelemente, toleranţa şi toxicitatea la purcei

Microelementul Cerineţe (mg/kg furaj) (ppm)

Toleranţa (ppm)

Pragul toxic (ppm)

Fier 80,0 1000 4000 Cupru 10,0 100-150 250 Cobalt 0,1 - - Mangan 40,0 80 500 Zinc 50,0 1000 2000 Iod 0,2 - - Seleniu 0,1 2,5 7 Molibden 0,1 5 10

În creşterea industrială, de mare importanţă este asigurarea seleniului, răspunzător de distrofiile musculare la purceii sugari. Componentele indicate pentru amestecul de furaj suplimentar, depind atât de particularităţile de digestie cât şi de preferinţele purceilor pentru anumite furaje. Laptele ecremat praf este componentul principal şi cel mai indicat, deoarece echipamentul enzimatic este adecvat pentru digestia acestuia. Proporţia de lapte praf din amestecul de concentrate depinde de vârsta la care se face înţărcarea, aceasta stimulând consumul şi accentuând independenţa faţă de laptele matern. Proporţiile de lapte praf sunt între 10-20% din amestec, putându-se înlocui parţial şi cu alte preparate ca: extracte solubile din şroturi de soia şi ovăz, sau concentrate proteice din suc de lucernă şi subproduse de origine animală de tip COLUROM (aceasta din urmă după vârsta de 15 zile). Zahărul este un component energizant indicat pentru creşterea palatabilităţii amestecului furajer. Proporţiile de participare sunt între 5-10%. Se mai utilizează în proporţii mai reduse şi melasa, mai ales ca liant pentru granulare. Cerealele pot participa în proporţie de 45-50%, cu condiţia să fie bine măcinate (granulaţie fină spre medie), de foarte bună calitate şi uneori tratate, în sensul că la ovăz şi la orz trebuie să se îndepărteze prin cernere paleele, iar în unele situaţii boabele se prăjesc. Orzul prăjit este consumat cu multă plăcere, fiind mai gustos, cu substanţe nutritive mai uşor digestibile, iar paleele caramelizate (sau arse) absorb o parte din gazele de fermentaţie.

În vederea reducerii proporţiei laptelui praf din reţetele de fabricaţie a nutreţurilor combinate pentru purceii sugari şi cei înţărcaţi (reţetele R 0 - 1 şi R 0-2), AURELIA, C. şi colab. (1982), recomandă tratarea barotermică a porumbului şi a orzului (timp de câteva minute, la 10 atmosfere) pentru a spori digestibilitatea amidonului. S-a constatat că această

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

261

Tabelul 72

Structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţului combinat 0-1

Specificare % Structura

Porumb 20,00 Orz 15,00 Grâu 10,00 Tărâţe de grâu 5,00 Şroturi de soia* 15,00 Făina de peşte 5,60 Drojdie furajeră 2,45 Zahăr 5,25 Grăsime de porc 3,15 Carbonat de calciu 1,05 Fosfat dicalcic 0,35 Sare 0,35 Zoofort 1,05 Porlavit** 15,75 TOTAL 100,00

Caracterisitici nutritive Umiditate 11-12 Proteină brută 20,5 Fibre brute 3,0 Sare (maximum) 0,5 Grăsime brută (minimum) 5,0 Granulaţie (rest pe sita de 2 mm, maximum) 1,5

Notă: * şroturile de soia sunt măcinate cu sita de 2 mm; ** porlavitul cuprinde în componenţa sa: 65% lapte praf, 6% făină de orez,

7% drojdie furajeră, 9% grăsimi, 2,3% zahăr, 3% zeamil, premixuri vitaminice şi minerale, antibiotice etc.

“extrudare” a cerealelor administrate în hrana tineretului porcin, între vârstele de 25-50 de zile, a contribuit la ridicarea sporului mediu zilnic cu 8-12%, faţă de lotul martor, iar consumul specific s-a redus cu 6-17% (tab.73).

Tabelul 73 Indicatorii tehnico-economici înregistraţi la hrănirea cu cereale extrudate

Varianta cu 19% P.B. Varianta cu 21,5% P.B. Specificare

martor R 0-1 + porumb extrudat martor R 0-1 + porumb

extrudat Greutatea la vârsta de 23 zile (kg) 4,87 4,89 4,70 4,87

Greutatea la vârsta de 50 de zile (kg) 8,23 8,76 8,73 9,21

Sporul mediu zilnic (g) 128 143 149 161 Consum specific concentrate (kg) 2,10 1,73 1,81 1,70

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

262

În hrana purceilor sugari se pot utiliza proporţii reduse de mazăre şi numai în urma unor tratamente termice speciale, ce constau în fierberea făinurilor timp de 20-30 minute la 140°C, ocazie în care se inactivează factorul antitriptic şi a celui toxic (aglutinator al hematiilor). Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru făinurile de orz (cernute şi fierte după măcinare), când glutenul devine mai uşor digestibil. Acest procedeu este cunoscut sub numele de “extrudare” şi este superior prăjirii boabelor de orz. Cu privire la utilizarea componentelor proteice vegetale, de soia trebuie tratate obligatoriu termic, iar şroturile de floarea soarelui sunt cernute; participarea acestora în amestec fiind între 12-17%. Dintre făinurile de origine animală este preferată făina de peşte, de foarte bună calitate, în proporţie de până la 5% din amestec. În fermele de tip gospodăresc, amestecurile furajere destinate suplimentării hranei purceilor sugari trebuie să posede aceleaşi caracteristici ca nutreţul combinat 0-1, adică să conţină peste 20,5% proteină brută, cel mult 3.0% celuloză brută, peste 5,0% grăsime brută şi 0,5% sare (NaCl). Granulaţia trebuie să fie medie spre fină, adică restul de pe sita de 2 mm de cel mult 1,5%. În ultimul timp, în România (S.C. UNIREA S.A Iaşi) se produc concentrate proteino-vitamino-minerale (P.V.M.) care participă în raţiile de hrană în proporţie de 30%, iar celelalte componente constau din făină de porumb (40%), şi făină de orz (maximum 30%). Concentratul P.V.M. conţine 40% P.B., cu 3,5% lizină, 1,4% metionină, 0,5% cistină, 0,5% triptofan, 4,5% calciu, 1,8% fosfor etc, alături de enzime şi vitamine. Valoarea energetică este de 3050 Kcal EM/kg P.V.M., în condiţiile când substanţa uscată este de 91,8%, iar grăsimea brută de 3,4%. Prin urmare, unitatea gospodărească îşi procură concentratul P.V.M. pe care îl omogenizează foarte bine cu făinurile de cereale. Se scontează pe un consum de cca.10 kg furaj pentru un purcel sugar de la naştere până la greutatea de cca. 12 kg, din care cca. 3 kg îl reprezintă concentratul P.V.M.. Denumirea comercială este de UNIKEM PPS-30 şi este produs de S.C. UNIREA S.A. Iaşi. În unităţile gospodăreşti se poate administra şi laptele tras proaspăt, în cantităţi de 50 ml la vârsta de 10 zile şi până la 500 ml la vârsta de 56 zile. De asemenea, se poate administra suplimentar şi lucernă verde, însă numai după vârsta de 15 zile şi în cantităţi de 100-200 g/purcel/zi. Orzul prăjit se introduce suplimentar în hrană, în cantităţi de 50 g/purcel/zi, la vârsta de 15 zile şi de 200 g la vârsta de o lună, pe tăviţe şi în zonele curate şi izolate faţă de scroafă. În unităţile gospodăreşti se instituie 3-4 tainuri pe zi, iar în cele de tip industrial, nutreţurile combinate se administrează la discreţie, în hrănitori semiautomate, începând cu vârsta de 8 zile. Furajele neconsumate se adună în aceeaşi zi şi se dirijează la porcii graşi. Consumul zilnic, la vârsta de 21 de zile, ajunge la 30 g, la 35 zile la cca. 250 g, iar la vârsta de 56 zile la 500 g. Cantităţile de nutreţ combinat consumate până la vârsta de 35 de zile sunt de cca. 9 kg/purcel şi de cca. 11 kg la 42 de zile. Accesul la adăpătoare trebuie să fie de la vârsta de 4 zile; apa la discreţie pentru băut este o condiţie esenţială pentru realizarea de rezultate bune ale creşterii şi de menţinere a sănătăţii.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

263

În alimentaţia tineretului sugar trebuie să se pună un accent deosebit pe îmbogăţirea amestecurilor furajere cu unele energizante, substanţe minerale şi vitamine. În acest sens, nutreţurile combinate vor conţine cel puţin 5% grăsimi, aceasta realizându-se atât prin componentele clasice cât şi prin introducerea în reţetă a grăsimii de porc de calitate superioară, de uleiuri vegetale şi de zahăr (unde sunt resurse suficiente ).Grăsimile au rolul de energizante, pe lângă asigurarea friabilităţii, în cazul granulării nutreţului combinat de tip prestarter, mult recomandat în hrana purceilor sugari. Granulele care se sfărâmă uşor sunt consumate cu mai multă plăcere de către purcei, mai ales după vârsta de 10-15 zile, deoarece dentiţia este încă în formare. Grăsimile sunt introduse în masa furajului combinat prin pulverizare, în stare încălzită, necesitând unele cheltuieli în plus, dar care se regăsesc în pregătirea organismului purcelului pentru consumarea integrală şi timpurie a tuturor componentelor. Alimentaţia minerală a scroafelor lactante şi a purceilor sugari (după vârsta de 9 zile) are foarte mare importanţă, mai ales în cazul exploatării intensive. În unităţile de tip industrial substanţele minerale trebuie să se asigure la nivelul cerinţelor, în caz contrar efectele negative ale deficitului se resimt imediat, cu manifestări nespecifice şi greu de stabilit în timp util. Unele experienţe efectuate mai recent scot în evidenţă necesitatea suplimentării minerale a raţiilor de hrană pentru scroafele lactante şi chiar a celor gestante, cu influenţă favorabilă asupra capacităţii reproductive şi a viabilităţii purceilor. În general, la suinele crescute în unităţile gospodăreşti se utilizează suplimente minerale, în proporţie de 3-4%, la reţetele sau raţiile de bază, formate din: 55 de părţi fosfat dicalcic, 15 părţi carbonat de calciu, 20 părţi NaCl şi 5 părţi magneziu. Acest supliment asigură cca. 20% Ca, 10% P, 5% Na, 3% Mg, 0,15% Fe, 0,15% Zn, 0,10% Mn, 0,03% Cu şi 0,001% I, proporţia fiind relativ satisfăcătoare. În unităţile de tip industrial se utilizează cu precădere P.V.M. specifice purceilor sugari, care participă în proporţie de 30% în furajul combinat. În această situaţie, furajul combinat de tip prestarter, specific purceilor sugari (reţeta 0-1), asigură substanţele minerale prin proporţiile de 3% carbonat de calciu, 1% făină de oase, 1% sare de bucătărie şi 3% zoofort P1. 11.5.3. Înţărcarea purceilor Înţărcarea purceilor constituie o acţiune zootehnică, prin care se face trecerea de la o alimentaţie bazată pe laptele matern la o alimentaţie cu furaje specifice hrănirii suinelor. Înţărcarea este faza cea mai critică din viaţa purcelului, datorată atât eliminării laptelui din hrană cât şi stresului provocat de izolarea faţă de mamă. Criza de înţărcare se manifestă prin stagnarea în creştere, prin stări de diaree şi de agitaţie exagerată, urmate de apatie, lipsa poftei de mâncare, sesizate prin pierderea luciului părului. Pentru atenuarea efectelor nedorite, atât în timpul cât şi după înţărcare, trebuie să se respecte o anumită tehnică de înţărcare, alegându-se şi cea mai adecvată metodă în funcţie de tipul de exploataţie şi de condiţiile concrete din unitate. Tehnica înţărcării În general, se caută modalităţi prin care purcelul să sufere cât mai puţin de pe urma acestei acţiuni şi să se integreze într-un timp cât mai scurt în noile condiţii de viaţă. Pentru aceasta, încă din timpul alăptării, deci înainte de înţărcare, se iau următoarele măsuri:

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

264

• de la vârsta de 8 zile se introduce în hrănitorul purceilor o cantitate redusă de nutreţ combinat, uneori împrăştiindu-se în faţa acestuia. Concomitent se îndepărtează rumeguşul de sub hrănitor şi din apropiere. Zilnic se face reîmprospătarea cu nutreţ combinat;

• cu 4-5 zile înainte de data planificată pentru înţărcare se reduce numărul de supturi, prin izolarea mamei faţă de purcei. Această operaţiune se face numai în boxele tip danez şi în cele gospodăreşti (prevăzute cu incinte pentru purcei);

• cu 2-3 zile înainte de înţărcare se reduce cantitatea de furaj administrat scroafei, pentru diminuarea secreţiei de lapte, prevenindu-se şi apariţia mamitelor după înţărcare;

• în ziua înţărcării se poate reduce, pe lângă furaje, şi cantitatea de apă pentru adăparea scroafei (însă cu atenţie).

Pe perioada înţărcării şi după aceasta se iau următoarele măsuri: • din boxa de fătare-alăptare se scoate scroafa cu 2-3 zile înainte, purceii rămânând pe loc; • se evită, în această perioadă, mişcarea de suine adulte prin adăpost, sau prin apropiere; • hrănirea purceilor se va face cu aceeaşi reţetă care s-a administrat în perioada de sugar, cel

puţin 10 zile după înţărcare; • formarea loturilor de tineret pentru creşă se face cu multă grijă, prin extragerea din boxe a

indivizilor, limitându-se efortul fizic. Pentru aceasta se aglomerează purceii într-o parte a boxei cu ajutorul unor panouri mobile, preluându-se mai întâi indivizii insuficienţi dezvoltaţi, apoi cei cu greutatea medie şi în final cei mai mari;

• asigurarea mijloacelor de transport adecvate până la adăpostul de creştere, evitându-se perioadele de caniculă sau friguroase.

• manipularea extragerii şi prinderii purceilor trebuie să se facă cu foarte mare atenţie, ţinânudu-se cont de elementele menţionate la contenţie;

• lotizarea şi finalizarea acesteia în boxele din creşă pe sexe, unde diferenţele de greutate nu trebuie să varieze cu ±200 g;

• separarea şi rezervarea celor mai bune boxe pentru purceii slab dezvoltaţi corporal, în vederea recuperării lor;

• adăpătorile se pun în funcţie după cca 30 de minute de la populare, când acesta se dereglează uşor pentru ca purceii să o găsească uşor, după care se reduce nivelul apei la 0,2 cm faţă de buza superioară.

Metode de înţărcare a purceilor Intensivizarea exploatării scroafelor de reproducţie (respectiv mărirea indicelui de utilizare) prin scurtarea perioadei dintre două fătări, a impus şi reducerea perioadei de alăptare a purceilor, deci înţărcarea la vârste din ce în ce mai timpurii, în concordanţă cu condiţiile concrete din unitate. În funcţie de vârsta de înţărcare a purceilor se pot distinge următoarele metode: ultra precoce, foarte precoce, precoce, semiprecoce sau timpurie, semitardivă şi tardivă (sau gospodărească). Înţărcarea ultra precoce se practică mai rar, în scop experimental, pentru obţinerea de purcei “liberi de boli” (Disease Free Pigs) necesari preparării unor vaccinuri sau pentru popularea unor unităţi cu animale perfect sănătoase. În acest scop purceii sunt recoltaţi prin operaţia de cezariană, sau sub “clopot” imediat după fătare, aşa încât să nu vină în contact cu mama sau mediul ambiant.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

265

Purceii se întreţin în incubatoare, în camere sterile, apoi se cresc în boxe colective de câte 10 capete, fiind hrăniţi cu substituienţi de lapte. În compoziţia substituienţilor de lapte matern intră laptele ecremat praf (40-70%), substanţe minerale, vitamine şi antibiotice , alături de alte ingrediente. Înţărcarea foarte precoce se face la 2-7 zile după fătare, deci după perioada colostrală, urmând ca purceii să consume în continuare substituienţii de lapte de scroafă sub formă lichidă. Creşterea se face în mai multe faze. În faza I, care durează până la 28 zile, purceii se hrănesc cu lapte de vacă ecremat proaspăt, la care se adaugă diferite ingrediente pentru a ajunge la valoarea nutritivă a laptelui de scroafă. Hrana se administrează sub formă lichidă, în 9 tainuri pe zi, procedându-se în prima zi la aplecarea forţată în jgheaburi speciale; În faza a -II-a , de la vârsta de 29 la 50 de zile, purceii se cresc în hale, în boxe comune, câte 22-24 exemplare în lot, asigurându-se 0,15 m2 pentru fiecare individ. Furajul este adecvat vârstei, preparat pe bază de lapte ecremat praf şi alte cereale administrate sub formă de pastă, în 6 tainuri pe zi. În faza a III-a, de la vârsta de 51 la 80 de zile, purceii se întreţin în hale, în boxe comune, asigurându-se câte 0,18 m2 de animal şi un front de furajare de 18 cm. Hrănirea se face cu nutreţuri combinate specifice vârstei, administrarea făcându-se sub formă umectată, în 6 tainuri/zi; În faza a IV-a , de la 81 la 95 de zile, purceii sunt întreţinuţi în continuare în boxe comune, asemănătoare cu cele din îngrăşătorii. Hrănirea se face tot cu nutreţuri combinate specifice vârstei. Greutatea la finele acestei faze este de peste 25 kg, după care sunt livraţi pentru îngrăşare la alte unităţi. Toate procesele de distribuire a hranei, de reglare a microclimatului sunt automatizate şi dirijate electronic. Înţărcarea precoce se face când purceii au vârsta de 2-3 săptămâni, deci după ce au consumat colostrul şi o anumită cantitate de lapte matern. Încă de la vârsta de 8-9 zile se administrează nutreţul combinat de tip prestarter, care are un nivel proteic între 22-24% P.B. şi în a cărei structură intră laptele ecremat praf în proporţie de 20-30%, cereale de foarte bună calitate şi tratate special, zahăr şi alte ingrediente. La înţărcare (2-3 săptămâni) purceii se hrănesc exclusiv cu aceste nutreţuri combinate, împrospătarea făcându-se zilnic. La vârsta de 3 săptămâni greutatea purceilor poate fi de cca. 5 kg, după care se poate utiliza un amestec de furaje combinate de tip prestarter şi starter cu nivelul proteic mediu între 18-20% P.B. În compoziţia nutreţului prestarter şi starter intră, de asemenea, laptele ecremat praf şi zerul praf, în proporţie de 10-15%, alături de alte componente de foarte bună calitate şi uşor digestibile. Înţărcarea timpurie se face când purceii au vârsta între 4-5 săptămâni şi o greutate între 5-6 kg. Este considerată ca înţărcare fiziologică, deoarece echipamentul enzimatic la acest stadiu este destul de eficient pentru digestia substanţelor nutritive din furajele concentrate utilizate în hrana tineretului suin. Purceii trebuie să fie deja obişnuiţi cu consumarea de nutreţuri combinate (cu nivel proteic de 20-22% P.B.). După înţărcare, purceii sunt hrăniţi timp de 10-15 zile, tot cu nutreţ combinat utilizat pe perioada alăptării, după care se trece treptat, în 3-4 zile, la înlocuirea acestuia cu nutreţ combinat de tip starter.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

266

În unităţile industriale de la noi din ţară predomină această metodă de înţărcare timpurie, sau fiziologică, la care se înregistrează o greutate medie a purceilor de cca. 6 kg şi chiar mai mult în cazul hibrizilor comerciali (7-9 kg). Înţărcarea timpurie sau fiziologică, este indicată şi pentru scroafele mame, deoarece acestea trebuie să intre în călduri în 5-8 zile de la izolarea purceilor, pe când la înţărcările de sub 21 de zile nu se realizează refacerea optimă a aparatului genital. În condiţiile în care preţul furajului combinat R 0-1 este ridicat, înţărcarea purceilor sub vârsta de 35 de zile nu este economică din punct de vedere al costului furajelor concentrate pentru realizarea a 1 kg spor de creştere. Înţărcarea semitardivă se face la vârsta purceilor de 42 de zile şi este specifică unităţilor care au ca sarcină producerea de material de prăsilă. Purceii beneficiază de lapte matern o perioadă îndelungată, contribuind la o dezvoltare corporală mai armonioasă şi la o stare de sănătate bună, greutatea medie fiind de cca 7,5 kg şi chiar mai mult (10-12 kg). Înţărcarea gospodărească sau tardivă se face la vârsta purceilor de 56 de zile, respectiv la 8 săptămâni. Scroafele pot fi scoase, pe timp de vară, la păşune, împreună cu purceii, pe parcele apropiate. Încă din perioada de lactaţie se poate introduce furajul starter, cu care apoi se continuă hrănirea fără dificultate, modalitate prin care înţărcarea se poate face mai uşor. Cu 1-2 săptămâni înainte de înţărcare se răreşte numărul de supturi, aşa încât la vârsta purceilor de 56 de zile, aceştia să beneficieze doar de o partidă pe zi. Această metodă se practică mai rar, deoarece epuizează scroafele. Tehnica şi metodele de înţărcare a purceilor sugari sunt foarte importante pentru realizarea, în etapele viitoare, a indicatorilor de producţie şi a dezvoltării corporale armonioase. În unităţile care au ca scop de producţie producerea porcului de carne, înţărcarea se efectuează între vârstele de 28-35 de zile (uneori la 21 de zile), iar în cele pentru asigurarea de reproducători la vârsta de 42 de zile (mai rar la 49 de zile). Specialistul trebuie să analizeze în mod corect condiţiile reale din unitate, corelate cu sarcinile de producţie, aşa încât rezultatele să fie pe măsura competenţei. Trebuie avut în vedere că, de măsurile luate în timp util, depinde exploatarea raţională a două categorii de suine foarte importante: scroafele de reproducţie şi tineretul înţărcat.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

267

CAPITOLUL 12

TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE CREŞĂ Activitatea de producţie din compartimentul sau sectorul de creşă se declanşează odată cu preluarea purceilor înţărcaţi din maternitate şi se continuă cu creşterea acestora până la vârsta de 90-105 zile, când au masa corporală între 25-35 kg. Vârsta de preluare din compartimentul de matenitate este de 37 de zile în unităţile industriale şi de 44 de zile în cele care livrează reproducători. În unităţile gospodăreşti vârsta de preluare este de 56 de zile. Greutatea medie trebuie să fie de cca. 6,5 kg la unităţile industriale, de cca. 7,5 kg la cele care livrează material de reproducţie şi de cca. 10 kg la fermele gospodăreşti; indivizii cu 2-3 kg mai puţin, faţă de medie, se constituie în loturi separate şi li se instituie măsuri speciale de recuperare, care vor fi tratate ulterior. În cazul metişilor sau a hibrizilor de mare productivitate, greutăţile corporale sunt mai mari cu 3-4 kg la vârstele specificate mai sus. Tineretul suin care se creşte în compartimentul de creşă este denumit “tineret înţărcat” sau “purcei înţărcaţi”. În unităţile industriale, activitatea din compartimentul de creşă constituie cea de-a 3-a verigă a fluxului tehnologic, în care unitatea funcţională este “compartimentul”, iar popularea şi depopularea se face după principiul “totul plin-totul gol”. Prin tehnologia de creştere se urmăreşte realizarea unui spor mediu zilnic de 300-400 g, a unui consum specific de 2,5-3,0 kg şi reducerea pierderilor prin mortalitate.

Capacitatea de cazare a compartimentului în unităţile de tip industrial, sau a sectorului de creşă din unităţile gospodăreşti, este corelată cu numărul de purcei înţărcaţi, cu durata de întreţinere pe serie, precum şi cu suprafaţa utilă atribuită fiecărui animal.

Compartimentul sau sectorul este împărţit în boxe cu capacităţi diferite şi dotări variate, în funcţie de sistemul de întreţinere adoptat.

12.1. Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat în compartimentul sau în sectorul de creşă, se pot clasifica astfel: - întreţinerea în boxe din compartimentele special construite pentru această categorie; - întreţinerea tineretului în continuare, în boxe de fătare-creştere din compartimentul de maternitate. În majoritatea unităţilor crescătoare de suine, tineretul înţărcat se întreţine în compartimente cu boxe special construite şi echipate, şi mai rar în boxe de fătare-creştere; ultima variantă necesită investiţii mari şi nu asigură confort la nivelul cerinţelor acestei categorii.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

268

Boxele pentru cazarea tineretului înţărcat au înregistrat sub aspectul soluţiilor constructive, o evoluţie în timp, de la cele de mare capacitate (între 40-60 purcei), la baterii de cuşti, sau mai recent de boxe la sol cu capacitatea redusă, de până la 20 animale. 12.1.1. Întreţinerea tineretului în boxe speciale Boxele de tip pavilionar au fost concepute şi construite între anii 1962-1964 în unităţile de tip industrial de la noi din ţară şi aveau o suprafaţă de cca. 19 m2, asigurând cazarea a cca. 40 de purcei înţărcaţi (0,45 m2/animal), ceea ce a constituit o risipă de spaţiu construit, urmând ca într-o etapă ulterioară să se cazeze 55 de purcei (0,35 m2/animal). În această variantă constructivă, compartimentul (de 24,0x9,0 m) cuprinde 10 boxe, fiecare cu “adâncimea” sau lungimea de 8 m şi lăţimea de 2,4 m, deci s-au creat condiţii pentru furajarea uscată la pardoseală.

Pardoseala era compactă pe toată suprafaţa şi confecţionată din cărămidă pe cant prinsă în lapte de ciment, despărţiturile laterale din tablă sau dulapi de beton armat cu interspaţii reduse şi înălţimea de 0,6-0,7 m, iar hrănitorile din tablă zincată. Hrănitorile erau prevăzute cu despărţituri ale jgheabului şi plasate spre aleea de serviciu; opus se găsea un grătar de fontă peste o gură de canal (0,25x0,25 m), iar alăturat erau amplasate adăpători tip cupă cu clapetă. Acest tip de boxă nu posedă zonă de

grătar pentru defecarea şi urinarea animalelor, cea ce a afectat microclimatul din compartiment şi reducerea productivităţii muncii, alături de o mare risipă de spaţiu în prima fază de creştere. Iniţial, în aceste boxe, furajele combinate s-au administrat şi pe pardoseală. În perioada 1966-1969, în hale cu lăţimea de 18 m, s-a procedat la recompartimentarea acestora pe două rânduri de boxe, cu aproximativ aceeaşi organizare interioară şi alee de serviciu la mijloc. Compartimentul cuprinde 20 de boxe (4,4x2,2 m), în fiecare cazându-se 34 de animale. - Baterii de cuşti Tehnologia de creştere în baterii s-a introdus în anii 1975-1976, urmând ca în 1978 să se generalizeze la toate unităţile industriale pentru creşterea şi îngrăşarea porcinelor. Motivul principal pentru această soluţie constructivă de cazare a tineretului înţărcat l-a constituit folosirea mai eficientă a spaţiului construit. Pentru început, cuştile organizate în baterii, au fost amplasate pe un singur nivel, apoi pe 2 nivele, uneori chiar pe 3 nivele, dar numai spre centrul adăpostului. Cuştile aveau dimensiuni foarte diferite şi, legat de aceasta, asigurau cazarea în fiecare cuşcă a unor efective reduse şi variabile de tineret porcin, însă pe întregul adăpost efectivul s-a mărit considerabil.

Fig.74 Boxe tip pavilionar

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

269

Bateriile cu un singur nivel au fost aşezate pe două sau mai multe rânduri în compartiment, suspendate cu 15-20 cm faţă de pardoseală. Suspendarea, deasupra pardoselii, se făcea pe cadre confecţionate din ţeavă sau din cornier; pardoseala cuştilor fiind prevăzută cu plasă de sârmă zincată cu grosimea de 2-3 mm şi ochiurile de 10x10 mm.

Această soluţie a îmbunătăţit regimul termic cu 3-4°C faţă de pardoseală şi a izolat animalele de fecale, limitându-se infestarea cu Escherichia coli şi alte bacterii nefaste.

Capacitatea de cazare pe compartiment a crescut cu 40-50% faţă de tipul pavilionar, deoarece în prima fază s-au prevăzut fiecărui purcel 0,15 m2. Cuştile aveau, în general, dimensiunile de 1x2 m, fiind echipate cu 2 adăpători tip suzetă sau pipă, iar pereţii despărţitori erau confecţionaţi din plase de sârmă pe părţile laterale sau din panouri metalice detaşabile, pentru a uşura manipularea purceilor la depopulări. Dejecţiile se dirijau în spate, prin amplasarea sub pardoseală a unor panouri înclinate spre canalele de colectare a lor. Hrănitoarele constituiau partea din faţă şi posedau sub aceste panouri înclinate pentru recuperarea furajului risipit. Într-o etapă ulterioră, bateriile de cuşti au fost amplasate deasupra unor canale, sau fose, cu perne de apă; nivelul apei reglându-se cu ajutorul sifoanelor sau şibărelor. În această variantă umiditatea s-a redus mult, deoarece şi suprafaţa de evaporare s-a micşorat, pe lângă o importantă economie de apă pentru spălare. Cuştile au fost confecţionate din plase de sârmă zincată montate pe cadre de cornier. În ambele variante hrănitoarele erau confecţionate din tablă zincată, având jgheabul împărţit în fronturi de furjare prevăzute sub ele cu o mică zonă compactă, pentru limitarea risipirii nutreţului. Aceste cuşti, organizate în baterii, au asigurat sporuri medii zilnice mari (de cca. 400 g), au redus mortalitatea (la cca. 4%), însă aveau funcţionalitatea în timp redusă şi o manipulare destul de greoaie a animalelor la populare şi depopulare.

Fig.75 Boxe pentru tineret suin amplasate deasupra canalelor

Datorită numărului sporit de animale din compariment a necesitat şi o reglare forţată a microclimatului, în special a ventilaţiei, deci consumuri mari de energie electrică.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

270

- Încurajaţi de rezultatele productive, ulterior s-au confecţionat baterii de cuşti pe 2 nivele, cu dimensiunile şi organizarea interioară aproape asemănătoare cu cele descrise anterior şi amplasate pe centrul conctrucţiei, unde şi înălţimea permitea. Dejecţiile de la etajul superior erau colectate într-o tavă metalică cu perna de apă, interpusă între cele 2 nivele. Noxele se colectau prin montarea unui sistem de tubulaturi sub grătarele ambelor etaje, extragerea acestora făcându-se forţat cu ajutorul unui exhaustor.

Fig.76 Baterii de boxe pentru tineret suin cu două nivele Bateria de cuşti cu 2 nivele a fost omologată în 1978, având următoarele caracterisitic: lăţimea de 1,6 m, lungimea de 1,6 m, suprafaţa de 2,5 m2, înălţimea de 0,60 m, iar înălţimea celor 2 nivele de 1,6 m. Capacitatea de cazare în faza I (37-75 zile) a fost de cca. 18 purcei înţărcaţi, iar în faza a II-a (75-105 zile) de cca. 8 animale. Deci la vârsta tineretului de 75 de zile, jumătate din efectivul unui compartiment se va depopula, efectuându-se şi o nouă lotizare, în vederea afluirii unui nou compartiment sau sector de boxe care din timp a fost spălat, dezinfectat, reparat şi adus la parametrii optimi pentru categroia 15-30 kg.

Prin urmare, o serie de purcei se întreţineau cca 40 de zile în faza I şi cca 30 de zile în faza a II-a.

Apa se asigură prin adăpători de tip pipă, iar administrarea furajelor prin hrănitorile semiautomate, aprovizionate prin telescoape din material plastic, racordate la instalaţiile de tip TN-60. Această variantă a permis cazarea unui număr foarte mare de tineret înţărcat pe compartiment, însă manipularea animalelor de la etaj se făcea greoi, alături de un consum ridicat de metal. Pereţii laterali ai boxelor şi hrănitorile erau detaşabile, aşa încât la depopulare tot rândul de cuşti se transforma într-un coluar plin cu animale ce corespondea cu camera de legătură, iar pentru cuştile de la etaj s-a prevăzut un topogan, sau rampă, pentru dirijarea şi coborârea grăsunilor direct în remorcile tehnologice. În general, s-a renunţat la plasa de sârmă, apelându-se la panouri cu bare de oţel rotund, sudate pe cadre de ţeavă zincată, sau cornier. Ulterior, barele grătarelor s-au confecţionat şi din platband pe cadre de ţeavă sau cornier, iar hrănitorile din tablă zincată (cu

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

271

grosimea de 1 mm) ce posedau marginea superioară a jgheabului răsfrântă în interior pentru a se evita risipa de furaje. Necesarul ridicat de energie electrică pentru reglarea forţată a microclimatului şi consumul mare de metal a determinat ca, din 1985, să se renunţe la cazarea purceilor, mai ales în faza a II-a, în baterii de cuşti metalice. În această nouă variantă, pentru faza a II-a, tineretul înţărcat se creştea în boxe obişnuite, de la 10-12 kg şi până la greutatea de 25-35 kg şi chiar mai mult. Boxele aveau pardoseala compactă (din cărămidă) pe cca. 60% şi grătar de beton armat pe cca. 40% din suprafaţa acesteia. Zona compactă era situată spre aleea de serviciu, având amplasate deasupra acesteia hrănitorile (pe direcţia peretelui despărţitor), iar opus avea zona grătarului cu cele 2 adăpători tip pipă amplasate în colţuri. Într-o boxă de 3/4 m se cazau între 20-25 de animale, fiecăreia revenindu-i cca. 0,35 m2 . Se recomandă ca pereţii despărţitori să fie confecţionaţi din dulapi de beton pe direcţia zonei compacte şi numai din ţeavă pe direcţia grătarului.

Fig. 77 Boxă pentru tineretul suin, faza a II-a

1. hrănitorul, 2. pardoseală beton, 3. grătar, 4. adăpători - Boxa la sol cu încălzire electrică în pardoseală, constituie ultima variantă de întreţinere a tineretului înţărcat, înlocuind cu succes bateriile de cuşti. La acest tip de boxă , consumul de metal s-a redus considerabil, mărindu-se şi perioada de exploatare, iar patul cald (încălzit cu rezistenţe electrice) a asigurat un confort sporit pentru purceii înţărcaţi. Încălzirea se face numai în zona compactă a pardoselii, deci local, asigurând o temperatură de cca. 26-28°C, care în primele 10 zile de populare se consideră optimă, iar spre final se reduce la cca. 24°C. Dimensiunile boxei sunt variabile, cele mai des întâlnite sunt de 2x2,4 m, importante fiind: asigurarea frontului de furajare pentru 30% din animale, o suprafaţă de 0,20 m2/purcel înţărcat în faza I, din care 0,10 m2 pat cald şi o proporţie a grătarului de 40%, elemente care au eliminat igienizarea zilnică şi umiditatea excesivă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

272

Fig. 78 Secţiune prin compartimentul creşă cu boxe încălzite electric

în pardoseală

Pereţii despărţitori şi hrănitorul sunt confecţionaţi din dulapi de beton armat, iar grătarele de asemenea. Pe direcţia grătarelor se indică ca pereţii despărţitori să fie confecţionaţi din ţeavă zincată cu interspaţii (pe verticală) de cca 6 cm. La colţuri se află 2 adăpători tip pipă cu lungimea de 10 cm, bine şlefuite la extremitatea superioară şi înclinate spre interior la 45°. Numărul de animale din boxă nu trebuie să depăşească 16 purcei. După vârsta de 75 de zile a purceilor şi greutatea de peste 15 kg, nu mai este necesară încălzirea pardoselei, cu condiţia ca aceasta să fie confecţionată din cărămidă pe cant, iar temperatura interiorului adăpostului de 18-20°C. 12.1.2. Întreţinerea tineretului în continuare în boxele de

fătare-creştere

În multe unităţi de tip industrial, dar şi în fermele de înmulţire şi de hibridare, după înţărcarea scroafelor, purceii rămân în aceleaşi boxe până la vârsta de 90-95 zile şi greutatea de cca. 27 kg. După extragerea scroafei, barele metalice care-i limitau mişcările sunt ridicate pentru ca purceii să se mişte în voie. Se diminuează foarte mult din efectele stresurilor ocazionate de înţărcare, de schimbare a boxei, de lotizare şi chiar de obişnuire cu personalul de îngrijire. Pe lângă acestea, productivitatea muncii creşte foarte mult (de cca. 3 ori), însă investiţia este mare, necesitând de cca. 3 ori mai multe boxe de fătare-alăptare. De menţionat că şi în zonele de odihnă ale purceilor, grătarele trebuie să fie confecţionate din fontă sau beton armat, deoarece cele din material plastic devin casabile după cca. 3 ani de funcţionare. Acest sistem de întreţinere se poate practica şi în unităţile gospodăreşti, scroafa extrăgându-se la înţărcare, iar purceii rămânând pe loc până în apropierea fătării următoarei scroafe. După depopulare, igienizarea şi dezinfecţia trebuie să fie foarte minuţios executate, pe lângă unele lucrări de reparaţii.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

273

Indiferent de sistemul de întreţinere, pe parcursul perioadei de creşă, purceii nu se lotizează, ci doar se extrag indivizii cu creşterea întârziată, cei bolnavi sau cu dificultăţi de comportament (care muşcă urechile, cozile etc. sau defecă şi urinează în toate zonele boxei). Aceştia se cazează în boxe separate, deci cele mai expuse vederii personalului de îngrijire şi cu microclimat favorabil.

În unităţile gospodăreşti cu efective reduse se impune întreţinerea purceilor înţărcaţi în camere speciale, unde boxele vor asigura cazarea a 16-20 animale în prima fază de creştere (44-75 zile) şi 7-9 animale în faza a doua de creştere, ele având dimensiunile de 2/2 m. Pereţii despărţitori trebuie confecţionaţi din ţeavă sau material lemnos cu înălţimea de 60-80 cm, cu pardoseală compactă înspre aleea de serviciu unde se va amplasa hrănitorul (din beton sau metal zincat) cu o înclinaţie spre rigolă de 2-3%, iar în zona opusă se confecţionează un pat sau platformă din cărămidă pe cant sau dulapi din lemn de esenţă tare, ridicat cu 3-4 cm faţă de porţiunea compactă. După vârsta purceilor de 75 zile şi cca. 15 kg greutate se poate administra purceilor şi hrana umedă, în 2 tainuri pe zi, având grijă ca frontul de furajare să permită o alimentaţie simultană pentru toţi indivizii. Între aceste tainuri se va pune la dispoziţia purceilor nutreţuri combinate sub formă de făinuri sau granule. Pe timp friguros în zona compactă se prevede aşternut din paie, care se schimbă atunci este murdar sau umezit.

12.2. Microclimatul din creşă

În sectorul de creşă microclimatul este reglat cu ajutorul unor instalaţii adecvate, aşa încât parametrii să fie cât mai constanţi, indiferent de sezon. Temperatura în primele zile de populare trebuie să fie apropiată de cea a compartimentului de maternitate, de 22-24°C, în interiorul adăpostului şi de 26-28°C, la nivelul patului cald din pardoseală. După 25-30 zile, de la populare, temperaturile pot să scadă cu 2-3°C pe săptămână şi chiar se poate renunţa la încălzirea pardoselei (în faza a II-a). De menţionat că, suprafaţa patului cald trebuie să asigure o zonă de odihnă pentru cca. 12 purcei pe m2. Instalaţia de încălzire electrică a patului cald este identică cu cea prezentată în sectorul maternitate. Umiditatea relativă trebuie să se încadreze între 55-70%, valori realizabile dacă nu se spală zilnic pe toată suprafaţa zonei compacte a pardoselei, dacă adăpătorile nu sunt defecte, dacă evaporarea de la suprafaţa apei din canale este limitată printr-o peliculă de ulei mineral şi dacă supraplinul este preluat prin sifonare. De menţionat că, sunt foarte periculoase umidităţile relative ridicate (din sezoanele reci) şi temperaturile scăzute din compartiment, asociere care provoacă bronhopneumonii. Umiditatea ridicată (însoţită de temperaturi crescute) este de asemenea periculoasă prin dezvoltarea exagerată a florei microbiene patogene, care contribuie la alterarea rapidă a nutreţurilor combinate uscate, determinând şi prin consumurile ridicate de furaje la animale. Gazele nocive (bioxidul de carbon, amoniacul şi hidrogenul sulfurat) sunt foarte periculoase pentru tineretul înţărcat, deoarece în prima fază nu mai este laptele matern pentru atenuarea toxicităţii şi nici organismul nu se poate apăra eficient. Menţinerea stării de igienă a boxelor este pârghia cea mai eficientă de limitarea răspândirii gazelor nocive, alături de funcţionarea instalaţiilor pentru absorbţia lor forţată. Igienizarea se face şi se urmăreşte cu atenţie imediat după populare (când zona compactă este

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

274

adesea murdărită), însă după stabilizarea ierarhiei lotului aceasta pune probleme de mică importanţă. Pentru aceasta, în canale sau fose se instalează, sub grătare, tuburi de absorbţie din material plastic cu diametrul de cca. 10-15 cm, perforate pe partea inferioară şi racordate la un exhaustor. Dozele maxime de noxe admise sunt: 0,3% la bioxidul de carbon, 0,03% la amoniac şi de 0,002% la hidrogenul sulfurat. Pentru primenirea aerului (în compartimentele mai mari) se recomandă dirijarea acestuia prin saci fără fund din material plastic transparent, amplasat deasupra boxelor şi perforat pe partea inferioară. Aerul este încălzit iarna într-o baterie cu apă caldă şi preluat din camera de legătură. Volumul de aer pe purcel înţărcat va fi de 50 m3/h vara şi 10 m3/h iarna. Dejecţiile vor fi dirijate spre canalele sau fosele pentru realizarea pernei de apă, acestea trecând cu uşurinţă prin fantele grătarelor, datorită configuraţiei speciale a barelor. Evacuarea dejecţiilor din fose se va face periodic, din 15 în 15 zile, cu menţiunea că la populare apa din canale sau fose să fie preîncălzită cu 2-3 zile înainte. În general, zona grătarului trebuie să reprezinte cca. 40% din suprafaţa totală a pardoselei, iar barele grătarului pot fi construite din oţel rotund cu Ø de 12 mm şi fantele de 12 mm, sau din bare de beton armat, late de 7,5 cm şi fante de 1,5 cm. 12.3. Organizarea şi desfăşurarea activităţilor în creşă

Pregătirea compartimentului pentru popularea unei noi serii se începe din ziua eliberării compartimentului, procedându-se în mod identic ca în sectorul de maternitate. Cu 2-3 zile înainte de populare, compartimentul de încălzeşte până la 24°C cu ajutorul tuturor instalaţiilor, iar acolo unde nu sunt se apelează la electroaeroterme mobile. Dacă aceste valori nu sunt realizabile, pe pardoseală se împrăştie uniform paie tocate, în strat gros de 7-10 cm, sau rumeguş uscat şi nemucegăit, distanţate faţă de zona grătarului pentru a nu obtura canalele de evacuare a dejecţiilor. Transportul, în vederea populării, se face cu ajutorul remorcilor tehnologice acoperite pe timp nefavorabil şi insolaţie, iar în cazul distanţelor scurte, pe jos, în grup, având grijă ca traseul să fie uscat, drept, neutilizat anterior de alte categorii de suine şi limitat lateral de garduri mobile. Încă de la preluare (din boxele din maternitate) purceii se vor extrage, cu atenţie, mai întâi exemplarele cu dezvoltare corporală redusă, urmând ca în creşă să se definitiveze lotizarea pe sexe şi prin potrivirea indivizilor după greutate, în limite de ±0,2 kg. Numărul de animale în boxă depinde de suprafaţa acesteia, dar nu mai mult de 20 de purcei în prima fază (până la vârsta de 65-75 zile), urmând ca în faza următoare să fie transferate în boxe fără încălzire la pardoseală, după o nouă lotizare, deci înjumătăţirea efectivului dacă boxa are aceeaşi suprafaţă. Animalele se adapă doar după ½ de oră de la populare. În unităţile gospodăreşti se procedează, după 2-3 zile, la deparazitarea externă şi internă. Tineretul înţărcat, insuficient dezvoltat corporal va fi cazat în boxele cele mai bune şi cele mai expuse vederii personalului de îngrijire. În acest scop, se vor păstra nepopulate cca. 10% din boxe, pentru a fi populate pe parcurs cu animale extrase din celelalte boxe. În nici o situaţie nu se recomandă relotizarea tineretului înţărcat pe durata întreţinerii în creşă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

275

Indivizii suspecţi, sau confirmaţi caudofagi, se vor extrage imediat, iar în boxele din unităţile gospodăreşti se va introduce aşternut proaspăt, concomitent cu echilibrarea minerală şi proteică a raţiei. Se vor evita strangulările în furajarea şi adăparea tineretului înţărcat. Igienizarea boxelor se face zilnic, dimineaţa, după administrarea furajelor, în unităţile de tip industrial şi parţial înaintea furajării, în cele de tip gospodăresc, urmând ca definitivarea să se facă după furajare, utilizându-se cât mai puţină apă de spălare. Zilnic se face înregistrarea datelor în fişa de lot a compartimentului, precum şi controlul animalelor. Depopularea compartimentului se face în ziua planificată, corelată cu greutatea stabilită prin tehnologie, extrăgându-se mai întâi exemplarele cu dezvoltare redusă şi apoi celelalte, dirijându-le la sectorul de îngrăşătorie, sau de testare după performanţele proprii, după caz. Pentru limitarea mişcărilor animalelor se utilizează un panou mobil care se deplasează de-a lungul boxei. Transportul se face cu ajutorul remorcilor tehnologice acoperite sau pe jos, numai pe timp de răcoros, vara, şi vreme frumoasă iarna. Pe lângă tratarea afecţiunilor gastro-intestinale şi respiratorii, în sectorul de creşă se efectuează obligatoriu următoarele acţiuni sanitar-veterinare: • la vârsta de 55 de zile vaccinarea de necesitate contra pleuropneumoniei (V3); • la vârsta de 70 de zile vaccinarea antipestoasă (V1) şi antirujetică (V1); • la vârsta de 120 de zile, dacă purceii rămân în aceleaşi boxe, se fac vaccinările antipestoasă

(V2) şi antirujetică (V2). Periodic se aplică acţiuni de deparazitare, atât externă cât şi internă.

12.4. Alimentaţia tineretului înţărcat

La tineretul înţărcat, aparatul digestiv este încă în curs de definitivare, apreciat în general ca suficient de dezvoltat, însă se consideră că echipamentul enzimatic nu este destul de eficient pentru digestia tuturor substanţelor nutritive din raţie, necesitând hrănirea cu furaje uşor digestibile şi de foarte bună calitate. Este categoria căreia îi trebuie atribuită o alimentaţie foarte atentă, mai ales calitativă deoarece modalitatea de rezolvare are influenţă asupra tuturor indicatorilor de creştere pe perioada de creşă şi de îngrăşare. 12.4.1. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive

Cerinţele de energie se menţin suficient de ridicate la tineretul înţărcat, la nivelul de 3150 - 3360 Kcal EM/kg furaj combinat, valorile fiind mai mari la categoria 5-10 kg. La această categorie, dacă raţiile nu sunt judicios întocmite, nivelul energetic poate deveni factor limitativ, impunându-se introducerea în reţetă a grăsimilor şi chiar a zahărului; ultimul component asigurând şi o palatabilitate mai crescută. După greutatea de 20 kg, când în raţie se poate introduce peste 30% porumb, nu se mai pune problema echilibrării energetice. În unităţile de tip industrial din ţara noastră, nivelul energetic poate fi de 2950 Kcal EM/kg furaj combinat, care este satisfăcător pentru un spor mediu zilnic de cel mult 300 g. Necesarul de energie digestibilă şi metabolizabilă la tineretul în creştere (date orientative) este prezentat în tabelul 75.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

276

Tabelul 75

Necesarul de energie la tineretul în creştere (după N.R.C.)

Greutatea vie (kg) Specificare 5-10 11-20 21-35

Spor mediu zilnic 300 500 600 E.D. (Kcal/kg furaj) 3500 3500 3300 E.M. (Kcal/kg furaj) 3360 3360 3170 Consumul zilnic: Furaj (g) 600 1250 1700 E.D. (Kcal) 2100 4370 5610 E.M. (Kcal) 2020 4200 5390

Prin urmare, la această categorie se menţine încă o densitate nutritivă ridicată a nutreţului combinat, aşa încât nivelul de celuloză trebuie să fie de maximum 4,0%, iar grăsimea brută de cel puţin 3,5%. Nivelul proteic se menţine ridicat deoarece şi intensitatea de creştere este mare, proteina fiind necesară pentru formarea ţesuturilor, îndeosebia celui muscular şi pentru dezvoltarea organelor interne. Nivelul proteic optim este de 17-18% proteină brută în amestecul de furaje destinat hrănirii tineretului înţărcat, cu 0,7-0,8% lizină, 0,51% metionină+cistină, 0,13% triptofan etc (tabelul 76). Necesarul mediu zilnic de proteină brută variază în funcţie de dezvoltarea corporală, fiind de cca. 130 g pentru purceii între 5-10 kg, de cca. 225 g la cei între 11-20 kg şi de cca. 270 g la cei între 21-35 kg. Pentru purceii cu greutatea sub 5 kg, la vârsta de 35 zile, se impune o reţetă de furaj combinat cu 22% proteină brută şi 1,1% lizină, urmând ca nivelul proteic să scadă la 18% după greutatea de 10 kg. Cerinţele de vitamine sunt asemănătoare cu cele ale purceilor sugari, cu unele excepţii legate de asigurarea vitaminei A, care la purceii înţărcaţi este mai mare, deoarece aceasta nu se mai asigură prin laptele matern. Vitamina A, ca de altfel şi celelalte vitamine, trebuie să se asigure la nivele optime, mai ales în cazul înţărcării precoce şi în unităţile industriale. În aceste situaţii, premixurile cu vitamine trebuiesc asigurate în mod obligatoriu. Cerinţele de vitamine, indiferent de sistemul de exploatare, sunt aceleaşi însă modalităţile de procurare sunt diferite. Substanţele minerale, îndeosebi calciul şi fosforul, sunt necesare pentru creşterea ţesutului osos. Nutreţurile combinate trebuie să conţină 0,7% Ca şi 0,5% P şi proporţiile prevăzute în tabelul 66 de celelalte macro şi microelemente. Sulfatul de cupru are efect stimulator pentru creştere, în proporţie de 0,05-0,08‰, sau cca. 60 p.p.m., iar raportul Ca/Zn este optim la valoarea de 100-125/l. De mare importanţă este seleniul pentru purceii înţărcaţi, aceasta administrându-se sub forma unor preparate speciale de tip selenit, având rolul prevenirii unor distrofii musculare şi alte complicaţii secundare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

277

Tabelul 76

Necesarul de energie şi de substanţe nutritive pentru tineretul porcin (după N.R.C.)

Necesar în % sau cantităţi per kg furaj Necesar zilnic Explicaţii

UM 10-20 kg 20-35 kg UM 10-20 kg 20-35 kgConsumul de furaje (uscate la aer) - - - g 1000 1500 Spor mediu zilnic (scontat) - - - g 500 600 Consum specific (kg furaje/kg spor)

- - - g 2,0 2,5

Energie şi proteină Energie digestibilă Kcal 3370 3380 Kcal 3370 5055 Energie metabolizabilă Kcal 3160 3175 Kcal 3160 4740 Proteină brută % 18 16 g 180 240

Aminoacizi esenţiali Lizină % 0,79 0,80 g 7,9 10,5 Arginină % 0,23 0,20 g 2,3 3,0 Histidină % 0,20 0,18 g 2,0 2,7 Izoleucină % 0,56 0,50 g 5,6 7,5 Leucină % 0,68 0,60 g 6,8 9,0 Metionină+cistină % 0,51 0,45 g 5,1 6,8 Fenilalanină+tirozină % 0,79 0,70 g 7,9 10,5 Triptofan % 0,13 0,12 g 1,3 1,8 Treonină % 0,51 0,45 g 5,1 6,8 Valină % 0,56 0,50 g 5,6 7,5

Substanţe minerale Calciu % 0,65 0,60 g 6,5 9,0 Fosfor % 0,55 0,50 g 5,5 7,5 Natriu % 0,10 0,10 g 1,0 1,5 Clor % 0,13 0,13 g 1,3 2,0 Potasiu % 0,26 0,23 g 2,6 3,5 Magneziu % 0,04 0,04 g 0,4 0,6 Fier mg 80 60 mg 80 90 Zinc mg 80 60 mg 80 90 Mangan mg 3 2 mg 3 3 Cupru mg 5 4 mg 5 6 Iod mg 0,14 0,14 mg 0,14 0,21 Seleniu mg 0,15 0,15 mg 0,15 0,22

Vitamine Vitamina A sau UI 1750 1300 UI 1750 1950 Betacaroten mg 7 5,2 mg 7 7,8 Vitamina D UI 200 200 UI 200 300 Vitamina E UI 11 11 UI 11 17 Vitamina K mg 2 2 mg 2,0 3,0 Riboflavină mg 3 2,6 mg 3,0 3,9 Niacină mg 18 14 mg 18 21 Acid pantotenic mg 11 11 mg 11 17 Vitamina B12 µg 15 11 µg 15 17 Colină mg 900 700 mg 900 1050 Tiamină mg 1,1 1,1 mg 1,1 1,7 Vitamina B6 mg 1,5 1,1 mg 1,5 1,7 Biotină mg 0,1 0,1 mg 0,1 0,15 Acid folic mg 0,6 0,6 mg 0,6 0,9

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

278

Pe lângă aceste substanţe nutritive, în hrana tineretului înţărcat se mai introduc, cu rezultate bune ale creşterii, şi unele antibiotice. În unităţile de tip industrial, antibioticele sunt absolut necesare, însă în cele gospodăreşti acestea pot să lipsească din hrană, cu condiţia ca animalele să fie întreţinute în padocuri, cu acces la păşune şi la soare. Utilizarea antibioticelor este legată şi de asigurarea substanţelor nutritive, acestea având efecte maxime în cazurile de deficienţă ale acestora şi de igienizare mediocră. Ceretările recente reduc sau elimină utilizarea antibioticelor din hrana tineretului înţărcat, apelându-se la sporirea dozei de sulfat de cupru, până la 140-160 ppm. În unităţile gospodăreşti, administrarea de masă verde, fie cosită fie prin păşunat, suplineşte introducerea în hrană a vitaminelor, microelementelor şi chiar a antibioticelor. În masa verde, în special în lucernă, sunt prezenţi factori de creştere, care stimulează dezvoltarea corporală, îmbunătăţind starea de sănătate. Lucerna administrată sub formă tocată şi uşor pălită, ca suc extras din plantele proaspete, sau ca preparate concentrate pe bază de suc de lucernă, oferă rezultate superioare ale creşterii şi sănătăţii, pe lângă fortificarea organismului - toate contribuind la obţinerea stării de întreţinere dorită pentru viitorii reproducători. În vederea înlocuirii laptelui praf din reţetele de nutreţuri destinate hrănirii purceilor înţărcaţi, STAN, Tr. şi colab. (1980), produce la scară industrială preparatul COLUROM ZO1 pe bază de suc de lucernă şi subproduse de la industria alimentară. Rezultatele înregistrate la tineretul înţărcat sunt prezentate în tabelul 77.

Tabelul 77

Principalii indicatori înregistraţi la tineret în perioada de vârstă 37-75 zile

Lotul hrănit cu lapte praf Lotul hrănit cu Colurom ZO1 Specificare masculi femele masculi femele

Sporul mediu zilnic (g) 215 215 215 218 Consumul specific de concentrate (kg) 2,47 2,59 2,40 2,42

Costul furajelor pentru 1 kg spor (lei, 1980) 6,20 6,40 6,23 6,15

Deşi rezultatele sunt apropiate, totuşi se are în vedere punerea la dispoziţie a unui înlocuitor de lapte praf pentru tineretul suin, care ar putea fi utilizat în alte direcţii, inclusiv în alimentaţia umană. 12.4.2. Tehnica hrănirii tineretului înţărcat

De menţionat că, după înţărcare, hrănirea se continuă 10 - 15 zile cu aceeaşi reţetă utilizată în perioada de sugar, urmând ca înlocuirea cu reţeta nouă să se facă treptat, în decurs de 4 zile, progresând şi regresând proporţiile, pe reţete. Tineretul suin înţărcat este hrănit cu amestecuri de furaje, sau nutreţuri combinate, sub formă de făinuri (cu granulaţie medie), administrate sub formă uscată şi la discreţie. Bune şi foarte bune rezultate se înregistrează când nutreţurile combinate sunt granulate, dar friabile, precum şi când făinurile sunt umectate (cel mult un tain pe zi, în faza I de creştere) cu zer sau zară proaspete.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

279

Cantităţile zilnice de nutreţuri combinate sau amestecuri furajere, sunt de cca. 400 g între greutăţile de 5-10 kg, de cca. 1150 g între 11-20 kg şi de cca. 1500 g între 21-35 kg, cu condiţia ca proteina brută să fie în proporţie de 18% până la 20 kg şi de 16% în rest, scontându-se sporuri medii zilnice de peste 300 g, dacă şi calitatea proteinei este corespunzătoare. În unităţile de tip industrial, tineretul înţărcat se hrăneşte până la vârsta de 50-55 zile, cu nutreţ combinat reţeta R 0-1, iar apoi, cu reţeta R 0-2, până la vârsta de 90-105 zile sau greutate a de 25-35 kg. Componentele din reţeta R 0-2 trebuie să fie de foarte bună calitate. Cerealele, respectiv porumbul şi orzul, nu trebuie să depăşească 60% din reţetă, ultimul se poate substitui parţial cu ovăz şi chiar cu secară sau grâu. Şi la această reţetă se indică separarea prin cernere, a paleelor de la orz şi ovăz, prăjirea sau extrudarea acestora (unde sunt condiţii). Componentele proteice de origine vegetală trebuie să participe în proporţie de cca. 25%, cu predominarea şroturilor de soia (10-12%). Componentele proteice de origine animală totalizează cca. 10% din reţetă, iar ca energizant se indică grăsimea de porc (cca.2%). Hrănirea se face la discreţie. În vederea diminuării crizei de înţărcare se va institui o furajare restrictivă cu reţeta R 0-1 în primele 10 zile după înţărcare, care poate fi după modelul din tabelul 78.

Tabelul 78

Model de furajare restrictivă a purceilor în primele 10 zile după înţărcare la 42 de zile

Cantităţile de hrană administrate zilnic (g) Ziua Dimineaţa Prânz Seara

1 nu se furajează a 2-a - 60 - a 3-a 60 - 60 a 4-a 60 60 60 a 5-a dietă a 6-a - 60 - a 7-a 60 - 60 a 8-a 60 60 60 a 9-a 80 80 80 a 10-a la discreţie

În cazul în care purceii sunt înţărcaţi la 32 de zile, cantităţile iniţiale din tabel vor fi de 50 g. Ziua de dietă se va stabili în funcţie de apariţia stării de diaree, deci poate să nu fie în ziua a 5-a. Apa să fie în toate cazurile la discreţie. Reţeta R 0-2 de nutreţ combinat are un nivel proteic de 18% P.B. şi cu 0,9% lizină (tabelul 79), pentru prevenirea afecţiunilor digestive (diaree) se administrează un complex de acizi organici (acid formic şi acid propionic)- denumit NTS pH (în Franţa pH ≤5). Se poate administra în apa de băut 100 ml →1 l/1 t apă (după vârstă şi greutate) ; în supă 1+2 l/1 t apă ; în furaj pentru purcei, 4,4-6,1/t furaj

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

280

Tabelul 79 Structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţului combinat 0-2

Variante (%) Specificare a b c

Structura: Porumb 40,0 40,0 50,0 Orz 20,0 10,0 10,0 Grâu - 10,0 - Tărâţe grâu 9,5 9,5 9,5 Şroturi floarea soarelui 5,0 5,0 4,0 Şroturi de soia 10,0 10,0 10,0 Făină de carne 1,5 1,5 2,0 Făină de peşte 3,0 3,0 3,5 Drojdie furajeră 3,0 3,0 3,0 Zer sau zară praf 3,0 3,0 3,0 Grăsime de porc 2,0 2,0 2,0 Carbonat de calciu 1,0 1,0 1,0 Fosfat dicalcic 0,45 0,45 0,45 Sare (NaCl) 0,50 0,50 0,50 Sulfat de cupru 0,005 0,005 0,005 Zoofort P1 1,00 1,00 1,00 TOTAL 100,00 100,00 100,00

Caracteristici nutritive Umiditate 12,0 12,0 12,0-13,0 Proteină brută 18,0 17,5 18,0 Celuloză brută (maximum) 4,5 4,0 4,0 Sare (maximum) 0,7 0,8 0,8 Grăsime brută (minimum) 4,0 3,5 3,5 Granulaţie, rest pe sita de 2 mm (maximum)

2,0 2,0 2,0

În unităţile gospodăreşti, unde sunt posibilităţi de cultivare rentabilă a porumbului şi orzului, se poate alcătui o reţetă de hrană pentru tineretul porcin înţărcat, în care aceste cereale să participe în proporţie de 70 % (maximum 55 % orz), iar 30 % este reprezentat de un concentrat proteino-vitamino-mineral (P.V.M.). Acest concentrat P.V.M. conţine cca 40,0 % P.B., din care 3,0 % lizină, 1,8% metionină şi cistină, 0,5% triptofan etc, substanţele minerale conţin 6,5% calciu, 2,0% fosfor, alături de vitamine, enzime şi antioxidanţi.

Între greutăţile corporale de 7,0 kg şi 27,0 kg se scontează pe un consum de cca. 50 kg furaj, din care cca. 16 kg îl reprezintă concentratul PVM. Deşi costul PVM-ului este destul de ridicat, acesta contribuie la dezvoltarea corporală foarte bună, evitarea pierderilor şi la un consum specific foarte scăzut. Concentratul este comercializat de către S.C. "UNIREA" S.A. Iaşi, sub denumirea de UNIKEM PS-30, cu garanţie de 2 luni. Datorită faptului că hrănirea se face la discreţie, frontul de furajare va fi în aşa fel calculat încât cel puţin 30% din efectivul boxei să consume furajele concomitent, iar pentru a nu risipi nutreţul combinat, jgheabul va fi împărţit prin despărţituri din 15 în 15 cm la faza I, sau din 20 în 20 cm în faza a II-a (la categoriile mari).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

281

Hrănitorile confecţionate din tablă, indiferent de grosimea acesteia, se degradează într-un timp relativ scurt, agentul principal fiind oxidarea materialului în condiţiile prezenţei amoniacului şi umidităţii ridicate. Pentru aceasta, buncărul hrănitorului se confecţionează din tablă zincată, iar jgheabul din acelaşi material, dar cu grosimea de 2-3 mm (deci din elemente sudate şi nu îndoite). În ultimul timp, s-a trecut la confecţionarea hrănitorilor din plăci de beton armat (schiţele fiind prezentate în figura 79) la care durabilitatea este foarte mare.

Fig.79 Hrănitori pentru tineretul porcin, din plăci de beton armat (a- pentru tineret înţărcat; b- pentru porci graşi, 25-50 kg)

În unităţile cu efective reduse, dar modernizate, unde se pune problema hrănirii pe bază de tainuri, deci a extinderii frontului de furajare şi prelungirea perioadei de exploatare, se poate fixa, pe portiţa boxei, un jgheab din tablă de oţel inoxidabil, prevăzut cu mai multe despărţituri, alături de jgheabul existent (fig. 80). Alimentarea cu furaj se face de pe aleea de serviciu, iar la populare sau depopulare portiţa cu tot cu jgheab se rabatează lateral sau se ridică vertical.

De menţionat că, pereţii despărţitori sunt confecţionaţi din plăci de material plastic dur, iar jgheabul şi barele de fixare din oţel, care deşi sunt scumpe se pot amortiza în timp scurt prin rezistenţa la oxidare şi fiabilitate în exploatare. Cu privire la tehnica de hrănire la categoriile mai mari (peste 20 kg/animal) se recomandă 2 tainuri pe zi cu nutreţuri umectate, iar între aceste tainuri se asigură furaje combinate la discreţie, suplimentate vara cu lucernă verde, iar iarna cu morcov furajer.

Cornier sau o]el fot

1 – Plac\ spate – 1 buc.2 – Plac\ fa]\ - 1 buc. 3 – Plac\ frontat\ - 1 buc. 4 – Plac\ asamblare – 2 buc.

Bare OB Ø 12 mm

Limitator locfurajare

TIP COMTIM

Limitator loc

furajare

Cornier sau o]el fot

1.Plac\ spate – 1 buc 3 – Plac\ frontat\ - 1 buc2.Plac\ fa]\ 4 – Plac\ asamblare – 2 buc

ATEN}IE!

Limitatoarele se

Bare OB Ø 12 mmm

Pardoseal\

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

282

În unităţile de tip gospodăresc se poate alcătui şi prepara un amestec din următoarele componente şi proporţii: 40% porumb, 25% orz, 7% mazăre, 7% tărâţe de grâu, 4-5% făină de origine animală (carne, peşte, sânge etc.), 2-3% drojdie furajeră, 1-2% făină de lucernă, 1,5% carbonat de calciu şi 0,5% sare (NaCl). Numărul de tainuri vor fi de 4 în primele zile după înţărcare şi de 3 în rest, iar frontul de furajare va asigura hrănirea tuturor indivizilor în acelaşi timp. Consumul de apă va fi calculat la cca. 4 l/kg nutreţ uscat administrat, sau 3 l/cap/zi, fără consumul tehnologic, care diferă mult în funcţie de soluţia de eliminare a dejecţiilor.

12.5. Tehnica recuperării tineretului insuficient dezvoltat corporal

Tineretul suin insuficient dezvoltat corporal sau retardat somatic, reprezintă cca.15% din efectivul pe serie şi afectează rezultatele economice ulterioare ale unităţilor crescătoare, mai ales în cele de tip industrial. Rezultatele negative ulterioare se datoresc, pe de o parte, sporurilor mici de creştere în greutate şi consumurilor specifice mari de furaje, iar pe de altă parte prin neuniformizarea animalelor din cadrul boxei, precum şi unele greutăţi în asigurarea imunităţii după vaccinare, toate cu implicaţii asupra tehnologiei de producţie. Cauzele care duc la insuficienţa dezvoltării corporale îşi au originea atât din periaoda alăptării cât şi după înţărcare, acestea fiind prezentate pe scurt. Dintre cauzele din perioada alăptării purceilor, reamintim că repartizarea greşită la supt este principala cauză, care aparţine în mare măsură specialiştilor în creşterea suinelor, alături de alimentaţia necorespunzătoare a scroafelor şi a îmbolnăvirilor. Greutatea purceilor la naştere constituie o altă cauză a evoluţiei ulterioare a indicatorilor tehnico-economici la categoriile superioare.

Greutatea redusă a purceilor la naştere se poate datora următoarelor: vârsta precoce a scrofiţelor la montă, alimentaţia deficitară pe perioada gestaţiei şi, mai rar, utilizarea la reproducţie a unor rase puţin ameliorate, greşeli care aparţin de asemeni, specialiştilor şi mai puţin a animalelor.

Cu cât greutatea la naştere este mai mare şi indivizii mai uniformi, cu atât pierderile pe parcursul alăptării şi înţărcării sunt mai reduse, iar sporurile pe durata îngrăşării mai mari (tabelul 80).

În unităţile gospodăreşti, cu efective reduse, se pot menţine în lot şi purceii care la naştere au avut sub 800 g, însă acestora li se vor aplica măsuri speciale de îngrijire şi hrănire, aspecte greu sau imposibil de realizat în unităţile de tip industrial. Pe timpul alăptării şi după, mai sunt şi alte cauze, cum ar fi: neobişnuirea consumării furajului suplimentar, calitatea slabă a acestuia, factorii stresanţi severi, greşeli tehnologice etc., care au fost prezentate în capitolul anterior.

Fig. 80 Hr\nitor fixat de porti]a boxei

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

283

Tabelul 80

Influenţa greutăţii corporale la naştere asupra rezultatelor creşterii şi îngrăşării (CURTIS, S.E. şi colab. - 1971)

Greutatea la naştere (kg)

Nr.purcei rămaşi la înţărcare (% din total

la 56 zile)

Greutatea la înţărcare (kg)

Spor de creştere înregi- strat la îngrăşare (g)

0,680 13,0 8,35 535 0,900 49,3 9,48 550 1,130 67,4 11,11 590 1,360 77,3 13,34 600 1,600 82,5 13,70 635 1,800 83,9 15,74 650

De menţionat că, indivizii insuficient dezvoltaţi constituie adevărate focare de infestare pentru animalele sănătoase, iar la unii indivizi, pot apărea unele modificări comportamentale ce se finalizează cu caudofagie sau alte tare. Recuperarea purceilor atât în perioada alăptării cât şi în sectorul de creşă pun probleme diferite, pe care le prezentăm în continuare. a) Recuperarea purceilor sugari - În unităţile cu efective mari, de tipul celor industriale, indivizii cu greutatea la naştere mai mică sunt dirijaţi, de către echipa de mamoşi, la supt la sfârcurile pectorale, acestea urmărindu-se în continuare de către îngrijitorul permanent (dacă aceştia sug eficient). În cazul în care sunt mai mulţi purcei cu greutatea la limita inferioară admisă, aceştia se grupează şi se dirijează pentru supt la scroafe-doici, alese din rândul primiparelor sau cel mult la fătarea a II-a, care au sfârcurile mai mici, dar productive. Dirijarea la scroafe-doici se mai poate face şi la vârsta purceilor de 8 zile şi la 21 zile, cu condiţia ca scroafa să fie întreţinută în boxe cu limitarea mişcărilor şi după ce aceştia au fost stropiţi pe corp cu creolină sau alte substanţe ce modifică mirosul. Concomitent, la aceşti purcei se instituie tratamente de fortifiere cu ionoser, cu vitamine şi chiar cu extract tisular de splină, sau de ficat, alături de repetarea administrării preparatelor pe bază de fier. În alte cazuri, purceii sugari după perioada colostrală, se pot regrupa, în funcţie de dezvoltarea corporală, constituindu-se grupe de purcei cu greutatea mică, cu greutate medie şi plus-variante, care se dirijează, în aceeaşi ordine, la scroafe cu sfârcuri mici (dar productive), cu producţii medii şi respectiv cu producţii mari de lapte. Prin această acţiune se elimină conflictele din timpul suptului şi se concretizează prin purcei mai uniformi la înţărcare. ŞULMAN, I.M. şi colab. (1986) arată într-un studiu de sinteză că, purceii insuficient dezvoltaţi provin şi de la scroafe care nu au primit pe perioada gestaţiei cantităţi suficiente de glucide, alături de proteine şi substanţe minerale. Se mai indică, în primele zile după fătare, o cantitate de colostru de cel puţin 20 ml/animal/zi, concomitent cu repartizarea judicioasă la supt şi punerea la dispoziţie a unui furaj suplimentar de foarte bună calitate (de la vârsta de 4-5 zile) sunt metode sigure sau certe, pentru recuperarea minus variantelor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

284

Purceii care, la înţărcare, au o greutate sub cea minimă de purcei sugari, admisă prin tehnologie, se grupează şi sunt dirijaţi în continuare la supt, timp de încă 7-10 zile, la scroafe cu producţii bune de lapte şi cu stare de întreţinere adecvată. - În unităţile cu efective reduse, această categorie de purcei sugari, se poate recupera mai

uşor, ajungându-se chiar la alăptarea cu biberoane montate pe vase speciale, în care se pune lapte de vacă (la fiecare litru se omogenizează un ou).

Desigur, în aceste unităţi, repartizarea pe sfârcuri în funcţie de dezvoltarea corporală se face curent, urmărirea efectuându-se mai uşor decât în unităţile industriale.

În orice caz, măsurile luate se justifică din punct de vedere economic, mai ales că aceste animale se pot obişnui mai uşor cu consumarea furajelor suplimentare (încă de la 7-8 zile), aşa încât la vârsta de 2-3 săptămâni purceii consumă eficient acest furaj. b) Recuperarea purceilor înţărcaţi După înţărcare, la trecerea în creşă, purceii insuficient dezvoltaţi sau taraţi somatic, sunt grupaţi după greutate corporală şi sex, oferindu-le boxele cu condiţii de microclimat cele mai favorabile şi situate în atenţia personalului de îngrijire. La această categorie se aplică o hrănire specială, la care nutreţurile combinare normale se suplimentează cu 5-10% lapte praf, având obligatoriu în reţetă premixuri proteino-vitamino-minerale, pe lângă tratamente zilnice sau perioadice cu stimulatori naturali de creştere. La acelaşi tratament sunt supuşi şi purceii care au suferit mai mult de pe urma crizelor de insuficienţă a laptelui şi de înţărcare, precum şi cei care nu au fost obişnuiţi din timp cu consumarea furajului suplimentar. De menţionat că, purceii cu rezultate slabe ale creşterii pe parcursul perioadei de creşă sunt extraşi din boxă. Extragerea se face periodic, odată la toate boxele. Este contraindicat ca peste un număr de purcei populaţi cu 5-10 zile înainte să adăugăm alţi purcei, deoarece aceştia din urmă vor fi izolaţi şi înlăturaţi sistematic de la hrană şi din suprafaţa de odihnă. La purceii înţărcaţi şi insuficient dezvoltaţi, hrănirea se va face cu reţeta R 0-1 îmbunătăţită, care se va prelungi cu încă 5-10 zile faţă de tehnologia normală (deci până la vârsta de 55-60 de zile). În hrana aceste categorii se pot introduce preparate pe bază de antibiotice, cum ar fi: Furazolidona, Tylanul, Tetraxinul etc, în proporţii de 40-200 p.p.m. Efectul acestor antibiotice se poate constata şi din analiza datelor din tab.81, mai ales la purceii retardaţi somatic.

Tabelul 81

Efectul antibioticelor din hrană asupra dezvoltării tineretului suin

Specificare Creşterea în spor mediu

zilnic (%) Reducerea consumului

specific (%) Tineret întârziat în creştere 46 9 Tineret normal (35-45 zile) 18 9 Tineret normal (35-90 zile) 11 5

În cazul în care nu sunt cantităţi suficiente de lapte praf se poate apela şi la concentratele din lucernă verde (de tip COLUROM) cu care se îmbunătăţesc indicatorii de producţie: între 10-15% la sporul mediu de creştere şi 8-10% la consumul specific de hrană, iar mortalitatea se reduce la 10%.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

285

Pe lângă aceste măsuri de îmbunătăţire a alimentaţiei şi prin regruparea indivizilor, se poate interveni şi medicamentos, administrând parental (subcu- tanat) extracte tisulare de splină şi de ficat, în doze de 2-5 ml, din 3 în 3 zile, în funcţie de dezvoltarea corporală. Pentru recuperarea purceilor insuficient dezvoltaţi, RUSSETT, J.C. şi colab. (1979), recomandă la purceii între 7-20 kg, introducerea suplimentară, în reţetele de fabricare a nutreţurilor combinate, a unei doze de 520 mg colină la 1 kg de nutreţ. În fermele de tip gospodăresc, pentru recuperarea tineretului suin întârziat în creştere se poate aplica, cu bune rezultate, întreţinerea acestuia pe păşuni naturale (lucerniere), unde mişcarea, aerul curat şi suplimentul de vitamine acţionează favorabil asupra organismului slăbit. În toate cazurile se vor efectua cu atenţie tratamente pentru eliminarea paraziţilor interni şi înlăturarea celor externi. Pe parcursul îngrăşării, aceşti indivizi se vor întreţine în boxe separate, cu număr redus de animale în lot şi în zonele cu cele mai bune condiţii de microclimat. Este contraindicat ca din aceste exemplare să se reţină scrofiţele de prăsilă, chiar în unităţile gospodăreşti şi cu atât mai mult nu se vor reţine vieruşii.

În unităţile industriale, unde sunt ateliere pentru producerea preparatelor din carne de porc, indivizii după 60-70 kg se pot sacrifica, urmând ca din carcasele acestora să se obţină preparate speciale şi care se vor valorifica la preţuri ceva mai reduse. Procesarea acestor carcase aduc venituri importante crescătoriei, mai ales în unităţile de selecţie şi testare, unde se pune problema alegerii celor mai valoroase exemplare pentru reproducţie.

De menţionat că, aceste măsuri radicale se pot aplica numai în urma instituirii tuturor metodelor de recuperare şi când indivizii sunt sănătoşi, iar tratamentele (în special cu antibiotice) au fost aplicate cu cel puţin 2 luni înainte, evitându-se efectele remanente ale substanţelor utilizate. Măsura cea mai eficientă, atât la purceii sugari cât şi la cei înţărcaţi, este prevenirea retardării somatice în care se poate realiza prin respectarea tehnologiilor de producţie din sectorul de maternitate şi apoi de creşă, ce depinde în mare măsură de specialişti şi foarte puţin de animale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

286

CAPITOLUL 13

TEHNOLOGIA DIN SECTORUL DE ÎNGRĂŞĂTORIE Îngrăşarea suinelor reprezintă faza finală a procesului de producţie dintr-o unitate cu circuit închis, sau a 4-a verigă din cadrul fluxului tehnologic din unităţile de tip industrial. În acest sector are loc continuarea creşterii şi finisarea îngrăşării animalelor în vederea livrării lor la tăiere, precum şi recondiţionarea reproducătorilor care au încheiat activitatea economică de reproducţie. Grăsunii sunt preluaţi din compartimentul sau sectorul de creşă la masa corporală de 25-35 kg, se întreţin pe perioada îngrăşării în acest sector, de unde se livrează abatoarelor la greutatea specificată prin metodologia de îngrăşare (porc pentru carne, pentru producţia de bacon, pentru semiconserve sau pentru salamuri uscate). Aceste metode de îngrăşare diferă în funcţie de scopul producţiei, având prioritate rasele sau metişii utilizaţi, greutatea de pornire, alimentaţia aplicată, greutatea la sacrificare etc. În general, prin tehnologia de îngrăşare aplicată, se urmăresc următoarele obiective: • realizarea unor sporuri medii zilnice mari, cu consumuri specifice de furaje reduse; • reducerea perioadei de îngrăşare şi utilizarea eficientă a spaţiului construit; • obţinerea unor randamente ridicate la sacrificare şi a unor carcase de calitate superioară. Avându-se în vedere că, în sectorul de îngrăşătorie, principalul factor care condiţionează rezultatele de producţie (şi apoi economice) este alimentaţia, aceasta se va trata cu prioritate. 13.1. Alimentaţia suinelor la îngrăşat 13.1.1. Necesarul de energie şi de substanţe nutritive

Necesarul de energie la suinele supuse îngrăşării, variază în funcţie de vârsta şi greutatea animalelor, fiind în general mai redus până la greutatea de 60 kg şi mai mare în partea a doua a îngrăşării. Necesarul mai ridicat, în partea a doua a îngrăşării, se justifică prin depunerile de grăsime mai mari în această fază. Astfel, la tineretul suin până la greutatea de 60 kg necesarul mediu zilnic de EM este de 6320 Kcal, iar la cel peste această greutate de 9480 Kcal. De menţionat că, acest necesar energetic ridicat se acoperă prin consumarea de către animal a unor cantităţi mari de concentrate şi mai puţin pe seama sporirii caloricităţii amestecului, deoarece densitatea energetică ridicată depreciază calitatea carcasei. Densitatea energetică este de cca. 2950 kcal EM/kg furaj între greutăţile animalelor de 25-60 kg şi de

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

287

cca. 2750 kcal EM/kg în finisarea îngrăşării. În general, se urmăreşte ca în finisarea îngrăşării amestecurile de furaje să conţină mai puţină energie pentru a se limita şi depunerile de grăsimi în carcasă. Necesarul de proteină este strâns legat de vârsta şi greutatea corporală, deoarece în prima fază de creştere - îngrăşare predomină dezvoltarea proporţi- onală a ţesutului muscular, care se bazează numai pe seama proteinelor din furaje, iar pe măsură ce animalul înaintează în vârstă nivelul proteic scade proporţional, deoarece şi fibrele musculare îşi definitivează creşterea. Aşa cum s-a mai menţionat, sporirea masei musculare se face pe seama dezvoltării fibrelor şi fasciculelor musculare şi nu prin creşterea numărului acestora. Hrana administrată porcilor graşi, care conţine un nivel proteic mai redus decât necesarul organismului, influenţează negativ atât sporul de creştere în greutate cât şi consumul specific şi calitatea carcasei. Pe de altă parte, excedentul de substanţe proteice constituie o risipă greu de explicat şi de suportat, atât de animale cât şi de crescător. Desigur, excedentul de proteine se poate transforma în grăsime, însă numai după parcurgerea unor etape intermediare, care angajează organismul la eforturi în plus, iar unitatea de producţie la cheltuieli inutile. Pentru tineretul porcin, majoritatea autorilor recomandă, în prima fază de creştere-îngrăşare (între 25-30 kg şi 50-60 kg), un nivel proteic de 16% P.B., iar în faza a II-a de finisare a îngrăşării, până la greutatea de 90-110 kg, de 13-14% P.B. Conţinutul hranei în lizină va fi şi el diferenţiat, de 0,70 % în faza I şi de 0,55% în faza a II-a. După greutatea de 120 kg a suinelor, precum şi la cele care se recondiţionează, nivelul proteic se poate reduce la 11-12% P.B. şi chiar la 10-11% P.B., dacă şi animalele sunt destinate îngrăşării pentru grăsime.

Cantităţile zilnice de proteină variază între 280 g la tineretul suin supus îngrăşării cu greutăţi între 35-60 kg, şi de 390 g la porcii graşi de peste 60 kg (tabelul 82). Necesarul de vitamine la această categorie este asigurat relativ uşor prin existenţa naturală a acestora în furajele care intră în amestec. Numai în unităţile de tip industrial se impune dozarea vitaminelor şi completarea acestora la nivelul cerinţelor. Condiţiile favorizante pentru starea de avitaminoză sunt legate de introducerea în reţetă a cerealelor alterate şi, în special, a porumbului mucegăit. Lipsa vitaminei A, ca urmare a utilizării de cereale de slabă calitate (în special porumbul) se manifestă printr-un ritm de creştere încetinit, tulburări nervoase etc. Lipsa de vitamina D se poate manifesta numai în creşterea industrială, unde animalele nu au acces la razele solare. Dozarea acestei vitamine se face cu mare atenţie, deoarece excesul determină efecte nedorite pentru organism şi apoi în alimentaţia umană. Neasigurarea necesarului de vitamină E, alături de lipsa de seleniu, pot determina dereglarea metabolismului, în general, şi apariţia de distrofii musculare, în special. În cadrul complexului de vitamine B, mai frecvent poate apare carenţa în niacină, datorită cantităţilor mari de porumb folosite în raţii şi care, aşa cum se ştie, nu este bogat în triptofan. Necesarul în vitamine, îndeosebi în vitamina A, se poate asigura utilizând în raţie 2-3% făină de lucernă deshidratată, alături de 1-3% drojdii furajere, care mai acoperă şi deficitele în complexul B şi parţial în vitamina D.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

288

Cerinţele de substanţe minerale. În prima parte a îngrăşării , în care are loc şi creşterea, sunt necesare cantităţi însemnate de calciu şi fosfor în proporţii de 0,6% şi respectiv 0,5% din amestecul de concentrate. Acest necesar se asigură prin amestecuri de concentrate

Tabelul 82 Necesarul zilnic de energie şi substanţe nutritive la tineretul suin

în creştere şi îngrăşare (după N.R.C.)

Categorii de greutate (kg) Specificare UM 2-5 6-10 11-20 21-35 36-60 61-100

Consum furaj g 250 500 1000 1500 2000 3000 S.m.z.* scontat g 200 300 500 600 700 800 Consum specific kg 1,23 1,67 2,0 2,5 2,86 3,75 Energie metabolizabilă Kcal 900 1700 3160 4740 6320 9480 Proteină brută, din care: g 67,5 100 180 240 280 390 - lizină g 3,2 4,8 7,9 10,5 12,2 17,1 - arginină g 0,8 1,3 2,3 3,0 3,6 4,8 - histidină g 0,8 1,2 2,0 2,7 3,2 4,5 - izoleucină g 2,1 3,3 5,6 7,5 8,8 12,3 - leucină g 2,5 3,8 6,8 9,0 10,4 14,4 - metionină+cistină g 1,9 2,8 5,1 6,8 8,0 9,0 - fenilalanină+tirozină g 3,0 4,4 7,9 10,5 12,2 17,1 - treonină g 1,9 2,8 5,1 6,8 7,8 11,1 - triptofan g 0,5 0,8 1,3 1,8 2,2 3,0 - valină g 2,1 3,2 5,6 7,5 8,8 12,3 Substanţe minerale: - calciu g 2,3 4,0 6,5 9,0 11,0 15,0 - fosfor g 1,8 3,0 5,5 7,5 9,0 12,0 - sodiu g 0,2 0,5 1,0 1,5 2,0 3,0 - clor g 0,3 0,7 1,3 2,0 2,6 3,9 - potasiu g 0,7 1,3 2,6 3,5 4,0 5,1 - magneziu g 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8 1,2 - fier mg 38 70 80 90 100 120 - zinc mg 25 50 80 80 100 150 - mangan mg 1 2 3 3 4 6 - cupru mg 1,5 3 5 6 6 9 - iod mg 0,04 0,07 0,14 0,21 0,28 0,42 - seleniu mg 0,04 0,08 0,15 0,22 0,30 0,30 Vitamine: - vitamina A UI 550 1100 1750 1900 2600 3900 - betacaroten mg 2,2 4,4 7 7,8 10,4 15,6 - vitamina D UI 55 110 200 300 300 375 - vitamina E UI 2,8 5,5 11 17 22 33 - vitamina K mg 0,5 1,1 2,0 3,0 4,0 6,0 - riboflavină mg 0,75 1,5 3,0 3,9 4,4 6,6 - niacină mg 5,5 11,0 18 21 24 30 - acid pantotenic mg 3,3 6,3 11 17 22 33 - vitamina B12 µg 5,5 11 15 17 22 33 - colină mg 275 550 900 1050 1100 1200 - tiamină mg 0,33 0,65 1,1 1,7 2,2 3,3 - vitamina B6 mg 0,38 0,75 1,5 1,7 2,2 3,3 - biotină mg 0,03 0,05 0,1 0,15 0,2 0,3 - acid folic mg 0,15 0,30 0,6 0,9 0,2 1,8

Notă: * spor mediu zilnic

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

289

utilizate şi prin proporţiile de 1-1,5% de carbonat de calciu, sau fosfat dicalcic şi făină de oase. Sodiu şi clorul se asigură prin conţinutul natural al componentelor şi adosul de NaCl, în proporţie de până la 0,5%. Asigurarea necesarului de apă. Necesarul de apă pentru consumul biologic este de circa 4 l pentru fiecare kg de furaj combinat (uscat la aer) consumat de către animal, fiind uşor influenţat de sezon, natura furajelor, de starea de întreţinere şi de sănătate. Cu privire la furajele indicate în îngrăşarea suinelor trebuie avute în vedere limitarea utilizării a acelor furaje care influenţează defavorizant gustul şi mirosul cărnii şi grăsimii, pe lângă proprietăţile de conservare. În general, făina de peşte şi făina de carne influenţează negativ gustul, iar cantităţile sporite de zer, dovleci şi sfeclă contribuie la ridicarea proporţiei de apă din ţesuturi, scăzând conservabilitatea cărnii. Alături de acestea, mai sunt şi antibioticile care utilizate în finisare au efecte remanente, precum şi unele substanţe biostimulatoare, hormonale etc. Cu toate acestea, antibioticile s-au dovedit a fi eficiente, mai ales în prima parte a îngrăşării, în condiţiile de igienă necorespunzătoare şi pe fondul unor raţii deficitare. Acestea acţionează favorabil asupra florei din tubul digestiv, stimulând dezvoltarea microorganismelor care produc vitamine şi chiar proteine, inhibând dezvoltarea microorganismelor nefavorabile, care produc toxine sau alte stări de disconfort biologic. Prin urmare, chiar dacă aceste furaje sau ingrediente sunt necesare pentru echilibrarea în substanţe nutritive în prima parte a îngrăşării, ele se reduc şi chiar se înlătură în partea a doua. În general, în structura nutreţurilor combinate, sau a amestecurilor de concentrate, destinate îngrăşării pentru carne se utilizează cu preponderenţă porumbul (40-70%) şi orzul (15-30%), ambele componente asigurând cu succes energia necesară, la care se mai adaugă mazărea, şroturile de soia şi de floarea soarelui, făinurile de origine animală, drojdii furajere şi suplimente minerale. De menţionat că, la îngrăşarea pentru bacon, proporţia de porumb este mult redusă, de până la 30%, însă în cazul îngrăşării pentru producţia mixtă aceasta poate atinge 80-90% din amestecul de concentrate. Participarea procentuală a furajelor proteice în amestecuri este condiţionată de asigurarea nivelului proteic şi de valoarea biologică a proteinelor, respectiv de cantităţile şi raporturile aminoacizilor esenţiali (în special lizina, metionina şi triptofanul). Sulfatul de cupru, introdus în nutreţurile combinate în doze de 100-200 ppm. stimulează creşterea şi îngrăşarea suinelor. Alte elemente care influenţează valorificarea hranei, şi legat de acesta sporul mediu zilnic şi calitatea carcasei, au fost prezentate la capitolul "Alimentaţia suinelor".

13.2. Metodele de îngrăşare-finisare a suinelor

13.2.1. Îngrăşarea suinelor pentru carne

La îngrăşarea pentru carne este utilizat tineretul suin de la greutatea de 25-35 kg, care este supus creşterii şi îngrăşării până la greutatea de 110-120 kg, când este livrat pentru tăiere. Această variantă mai este cunoscută sub denumirea de îngrăşare pentru carne “proaspătă”, deoarece carcasele sunt dirijate pentru consumul imediat.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

290

La sacrificarea acestor porci rezultă carcase în care predomină carnea, în timp ce grăsimea nu depăşeşte 30-35% şi chiar mai puţin la hibirzii de mare productivitate. Este metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic, deoarece sunt utilizate animale tinere la care se înregistrează cele mai reduse consumuri specifice de furaje şi cele mai ridicate sporuri de creştere, iar piaţa solicită cantităţile cele mai mari. Pe întrega perioadă de creştere-îngrăşare se înregistrează un spor mediu zilnic de cca. 600 g şi consumuri specifice între 3,8-4,2 kg nutreţuri combinate. În aceste condiţii, sacrificarea animalelor se face la vârsta de 7-8 luni. Factorii care influenţează această metodă de îngrăşare sunt numeroşi, însă predomină rasa, greutatea de pornire, alimentaţia şi sistemul de întreţinere, toate racordate la condiţiile concrete din teren. Rasele, metisul, hibridul care se pretează la acest tip de îngrăşare sunt: Landrace, Marele alb, Hampshire, Duroc, Piétrain etc, însă cele mai bune rezultate se înregistrează la metişii dintre aceste rase, în special între metişii F1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Duroc, sau metişii F1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Hampshire, precum şi unii hibrizi de mare productivitate. În mica gospodărie se cresc şi se îngraşă porcinele aparţinătoare la rase şi populaţii locale, iar în unităţile de tip industrial se îngraşă numai metişi, avându-se în vedere economicitatea acţiunii datorate efectului de heterozis. Greutatea de pornire în procesul de îngrăşare are o influenţă hotărâtoare atât asupra performanţelor cât şi a calităţii carcasei. În general, la vârsta de 90 de zile greutatea animalelor variază între 20-30 kg, cu un plus de cca. 6-7 kg la metişi şi 8-11 kg la hibrizii de mare productivitate. Dacă animalele sunt supuse îngrăşării de la aceste vârste şi greutăţi atunci şi rezultatele economice şi de calitate a carcasei va fi superioară. Cu cât se depăşesc aceste valori cu atât performanţele sunt mai slabe şi suntem nevoiţi să acceptăm alte variante sau metode de îngrăşare cu costuri mai mari. Alimentaţia aplicată tineretului suin supus îngrăşării influenţează în mare măsură rezultate de producţie şi economice, inclusiv calitatea carcasei. În general, pentru tineretul suin, între greutăţile corporale de 25-50 kg, sunt utilizate amestecuri de concentrate cu un nivel proteic de 16% P.B., pentru cel între 51-70 kg nivelul proteic este de 14% P.B., iar pentru porcii în finisare, între 71-115 kg, nivelul proteic poate varia între 12-13% P.B. Desigur, cerinţele de substanţe nutritive sunt aceleaşi, indiferent de tipul de exploataţie, însă modurile de procurare de către animal, cel de administrare, tipul de alimentaţie, tehnica de hrănire etc. sunt diferite în funcţie de sistemul de exploatare (industrial sau gospodăresc). a) În unităţile de tip industrial din ţara noastră, tineretul suin supus îngrăşării se hrăneşte cu nutreţuri combinate din reţetele R 0-3 între greutăţile de 25-50 kg şi din reţeta R 0-4 după greutatea de 50 kg, până la sacrificare. În aceste reţete de fabricaţie, dintre cereale, predomină porumbul şi orzul, care totalizează pentru R 0-3 între 55-70%, iar pentru R 0-4 între 70 şi 80%, fiind completate cu 5-

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

291

6% tărâţe de grâu, cu 4-8% şroturi de floarea soarelui, cca 2% carbonat de calciu şi sare, urmând ca făina de peşte să participe în proporţie de 3-5% numai în reţeta R 0-3 (tabelul 83). Toate componentele sunt măcinate la granulaţia medie şi apoi omogenizate în amestecătoare. Modul de prezentare cel mai des întâlnit este sub formă de făinuri, dar şi sub formă granulată.

Tabelul 83 Structura şi caracteristicile nutritive ale nutreţurilor combinate R0-3 şi R0-4

R 0-3 (%) R 0-4 (%) Specificare a b c a b c

Structura: Porumb 40,0 40,0 55,0 50,0 60,0 70,0 Orz 30,0 15,0 15,0 30,0 10,0 10,0 Grâu - 15,0 - - 10,0 - Tărâţe de grâu 6,5 6,0 6,0 5,0 5,0 5,0 Şroturi floarea soarelui 7,0 8,0 9,0 3,5 4,4 4,0 Făină de carne 8,5 8,0 6,5 4,0 3,0 3,0 Făină de peşte 1,0 1,0 1,5 0,6 1,0 1,0 Drojdie furajeră 1,5 1,5 1,5 1,0 1,0 0,5 Făină de lucernă 1,0 1,0 1,0 0,85 1,0 2,0 Carbonat de calciu 1,45 1,45 1,45 1,5 1,5 1,4 Sare (NaCl) 0,50 0,50 0,50 0,5 0,6 0,6 Sulfat de cupru 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 Zoofort P1 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 TOTAL 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 1,00 Caracteristici nutritive (%) Umiditate 12-13 12-13 13-14 12-13 13-14 13-14 Proteină brută 16,0 16,0 16,0 12,0 13,0 12,0 Celuloză brută 5,5 5,5 5,5 6,5 5,5 5,5 Sare (maximum) 0,9 0,9 0,9 0,9 0,9 0,9 Granulaţie, rest pe sita de 2,5 mm, (maximum)

3,0 3,0 3,0 5,0 5,0 5,0

Grăsime brută (minimum) 3,0 2,5 2,5 2,5 2,5 2,5 Furajele sunt deversate din buncărele hrănitoarelor în jgheaburi, care sunt împărţite cu bare, din 30 în 30 cm, pentru a nu favoriza risipa. Nutreţurile combinate se administrează în 2 tainuri pe zi, sau la discreţie când se apelează la instalaţiile de tip TN-60. Conductele instalaţiilor TN-60 sunt amplasate fie direct în jgheaburi (deversarea furajelor făcându-se prin orificiile interioare, distanţate din 40 în 40 cm şi diametrul de 4 cm), fie în buncărele hrănitoarelor semiautomate şi mai rar în dozatoare volumetrice, cu deversare pe pardoseală. Pentru deversarea la paroseală boxele trebuie să fie mai lungi decât late, utilizându-se 2 dozatoare volumetrice pentru fiecare boxă. În unele unităţi, nutreţurile combinate se transportă cu cărucioarele zootehnice cu capacităţi diferite, urmând ca distribuirea să se facă cu găleţile în buncăre sau în jgheaburi. În alte situaţii, în unităţile cu efective mai mari, cărucioarele au buncărele mai mari şi sunt deplasate pe linii de decovil, distribuirea făcându-se prin glisarea unor obloane laterale şi înclinate, cu direcţionarea furajului în jgheab.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

292

Consumurile zilnice de concentrate sunt de cca. 1,5 kg la vârsta de 95 de zile şi greutatea de cca. 27 kg, de 2,5 kg la greutatea de 65 kg şi de 3,8 kg în apropierea sacrificării, iar consumurile specifice sunt cuprinse între 3,3 kg şi 4,6 kg între aceleaşi greutăţi (tab. 84).

Tabelul 84

Norme de spor mediu zilnic şi consum specific pentru tineretul porcin supus îngăşării pentru carne

Greutatea corporală (kg)

Spor mediu zilnic (g)

Consum zilnic de furaje (kg)

Consum specific (kg)

34 463 1,528 3,3 45 544 1,904 3,5 56 635 2,222 3,5 68 704 2,605 3,7 79 772 2,856 3,7 90 808 3,232 4,0 102 840 3,528 4,2 117 840 3,864 4,6

b) În fermele gospodăreşti se realizează amestecuri de furaje combinate din cereale cultivate (făinuri de porumb, orz, grâu etc), bine omogenizate cu subproduse de la industria de panificaţie şi a uleiului (tărâţe de grâu, şroturi de soia şi floarea soarelui), precum şi cu P.V.M. procurate din unităţile specializate. Proporţiile de participare sunt astfel calculate, încât conţinuturile de substanţe nutritive şi de energie să fie adecvate vârstei şi greutăţii corporale, în concordanţă cu sporurile medii zilnice planificate şi calitatea carcasei. Orientativ, se pot utiliza datele din tabelul 74, având în vedere că nivelul energetic al amestecului este de cca. 2950 Kcal EM/kg furaj. În zonele bune cultivatoare de porumb, soia şi lucernă se poate institui o reţetă pe baza acestor componente, cu condiţia ca soia să fie tratată (pentru anihilarea factorului antitriptic), iar în procesul de omogenizare să se adauge microelementele şi vitaminele necesare (tab. 85). Se recomandă pentru fiecare tonă de carne livrată (în viu) să se asigure cca. 60 kg de soia boabe, sau la echivalent PB mazăre boabe, ambele tratate barotermic. Pe timp de vară, în alimentaţia porcilor supuşi îngrăşării, în unităţile gospodăreşti, se poate introduce lucerna verde în cantităţi zilnice de 0,5-1,0 kg la greutatea de 35 kg de 1,5-2,0 kg la 50 kg şi de 2,5-3,0 kg la 80 kg. Foarte bune rezultate se obţin prin administrarea de cartofi fierţi şi terciuiţi, în cantităţi zilnice de 2-3 kg la tineretul în greutate de 25-40 kg, de 4-5 kg la cel între 41-60 kg şi de 7-9 kg la cel peste 80 kg. În practica hrănirii pe bază de cartofi, amestecul se face din trei părţi pastă de cartofi şi o parte nutreţ combinat de completare cu 16% P.B., în prima parte a îngrăşării şi cu 14% P.B. în parte a doua. În perioada de iarnă târzie sau primăvară, apa de fierbere a cartofilor se îndepărtează obligatoriu, deoarece conţine solanină. În exploataţiile gospodăreşti şi familiale, cu efective reduse, specializate în îngrăşarea porcilor (11-15 exemplare/an), se indică utilizarea în hrană a unor amestecuri de concentrate cu cartofi fierţi şi sfeclă furajeră produse pe plan local, care se concretizează în importante

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

293

reduceri ale cheltuielilor cu furajarea animalelor. În acest sens, se întocmesc raţii de hrană în funcţie de specificul zonei de cultivare rentabilă a cartofului sau sfeclei.

Tabelul 85 Raţii pe bază de lucernă pentru porcii graşi

Cantităţi (kg) Specificarea

a b c Porumb măcinat 1165 1321 1501 Făină de soia 307 207 102 Făină de lucernă (17% P.B.) 471 412 353 Fosfat dicalcic 24 28 32 Sare (iodată) 10 10 10 Săruri minerale * 2 2 2 Premixuri vitamino-antibiotice** 20 20 20 TOTAL (kg) 2000 2000 2000 Analize calculate - proteină 16,00 14,00 12,00 - calciu 0,65 0,66 0,65 - fosfor 0,51 0,53 0,55

Notă: * sărurile minerale conţin: 90 g zinc, 0,17 g iod, 90 g fier, 9 g cupru, 25 g mangan, 4,5 kg sare, la tona/furaj; ** adăugate pe tonă amestec: vitamina A-3 mil.UI, vitamina D-400 mii UI, riboflavină -2 g, niacină -16 g, acid pantotenic -9,0 g, colină - 200 g, vitamina B12 - 20 mg, vitamina K - 2 g şi 50-100 g antibiotice. Se recomandă următoarele amestecuri: • 3,2-5,0 kg cartofi fierţi în amestec cu 2,0-2,5 kg concentrate şi 0,3-0,4 kg făină de fân de

lucernă în prima fază; • 4,0 kg cartofi fierţi şi 4,0 kg sfeclă tocată în amestec cu 1,0 kg concentrate în faza a II-a. De menţionat că, în cele două variante, concentratele posedă următoarele proporţii: 30% făină de porumb, 25% făină de orz, 25-30% tărâţe de grâu, 10% mazăre uruită şi 1-3% calciu furajer şi sare de bucătărie. În finisarea îngrăşării se elimină din hrană borhoturile, şroturile sau turtele de floarea soarelui şi făina de ovăz, iar amestecul trebuie să posede o consistenţă tare (apa să fie la discreţie) pentru prelungirea conservabilităţii. Hrănirea cu terciuri prea diluate nu sunt recomandate, deoarece multe componente sunt consumate doar parţial, iar volumul sporit de lichid afectează digestia. FEVRIER, G. (1981) consideră că este mai avantajos să mărim conţinutul în celuloză a raţiilor destinate porcilor de peste 70 kg prin utilizarea porumbului pastă, decât să încorporăm în reţete alte componente celulozice, deoarece boabele conţin numai 2-3% celuloză, proporţie insuficientă pentru această categorie de suine. Autorul recomandă 2,2 kg pastă de porumb zilnic la categoria 31-60 kg şi 2,8 kg între 61-100 kg, cu menţiunea că după 60 kg se poate introduce în hrană şi pasta de porumb cu tot cu pănuşi.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

294

Atenţie deosebită se va acorda întreţinerii igienice a jgheaburilor deoarece resturile neconsumate se alterează în timp scurt. Întreţinerea suinelor pentru carne diferă în funcţie de sistemul de exploatare adoptat. Tineretul suin supus îngrăşării se întreţine în grup, în boxe comune. Într-o boxă se cazează până la 20 de animale, calculându-se 0,5-0,6 m2 pentru fiecare individ în prima parte a îngrăşării şi 0,8 m2 în parte a doua. Hrănitorile semiautomate în unităţile industriale, sau jgheaburile în cele gospodăreşti, sunt amplasate deasupra zonei compacte (pentru a preveni risipa de furaje) şi spre aleea de serviciu, pentru a fi reîmprospătate uşor cu furaje. În exploataţiile cu efective reduse şi unde se pune problema hrănirii porcilor graşi cu furaje umectate şi/sau umede se pot fixa, pe pereţii despărţitori ai boxei, hrănitori tip BIG DUTCHMAN, care posedă în jgheab şi adăpătoarea tip suzetă (fig. 81).

Fig. 81 Hrănitor tip BIG DUTCHMAN pentru furajare umedă Prin mişcarea unei bare metalice animalele îşi deversează singure furajele concentrate în jgheab, care sunt apoi umectate cu apa de la suzetă şi omogenizate pe măsura consumului. Aceste hrănitori sunt confecţionate din material plastic cu duritate sporită, ceea ce le prelungeşte perioada de exploatare şi uşurează dezinfecţia lor perioadică. Condiţia principală este ca reîmprospătarea cu furaje să se facă zilnic, pentru a se evita aglomerările la jgheab, înlăturând apariţia conflictelor între indivizii din boxe. În toate sistemele de întreţinere se recomandă ca zona cu grătar să reprezinte cca. 40% din suprafaţa totală a pardoselei, având în cele două colţuri ale zonei grătarului amplasate câte două adăpători, de obicei tip pipă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

295

De menţionat că, întreţinerea porcilor graşi în boxe cu grătar în proporţie de 30-40%, sporeşte productivitatea muncii cu cca. 200%, asigură o bună igienizare, inclusiv încadrarea în parametrii optimi a microclimatului, faţă de boxele colective fără grătar (tab. 86).

În aceste adăposturi nu sunt necesare surse de încălzire, cu excepţia primelor 3-5 zile la populare când sunt utilizate electroaeroterme mobile, mai ales timp de iarnă.

Tabelul 86 Parametrii de microclimat şi rezultatele de producţie înregistrate

în funcţie de tehnologia de întreţinere (ARIŞANU, I. 1978)

Parametri de microclimat Rezultatele obţinute Tehnologia de întreţinere temp.

(°C) umidit.

(%) CO2 (%)

NH3 (%)

s.m.z. (g)

c.s. (kg)

pierd.(cap)

Boxă colectivă la sol 18-26 65-80 1,5-2,0 0,02-0,05 500 4,2 1,0

Boxă cu grătar 40% 16-24 60-70 0,5-1,0 0,01-0,02 650 3,6 0,4

Aşa după cum se poate constata, microclimatul este mult mai apropiat de cerinţele specifice în varianta cu grătar, iar rezultatele de producţie sunt superioare, faţă de varianta fără grătar. 13.2.2. Îngrăşarea pentru bacon Baconul este un preparat de calitate superioară obţinut după o tehnologie specială din carcasele de porcine de la care s-au îndepărtat capul, extremităţile membrelor (de la genunchi şi, respectiv, de la jarete), coloana vertebrală şi spetele. Fiecare jumătate de carcasă trebuie să aibă greutatea între 22-32 kg, lungimea mare între 85-95 cm, iar grosimea slăninei dorsale de la nivelul grebănului să se încadreze între 2,5-3,5 cm, în funcţie de greutatea acesteia. Carnea trebuie să fie uşor marmorată, iar slănina să fie de culoare albă, consistentă şi cât mai redusă şi uniformă ca grosime. Peretele abdominal trebuie să fie uniform ca grosime şi cu straturi alternânde de carne şi grăsime.

Cu cât carcasele sunt mai lungi şi cu proporţii mai mari de carne cu atât baconul este de calitate mai bună. Tineretul suin destinat îngrăşării pentru producţia de bacon se sacrifică în condiţii speciale, la vârsta de 6-7 luni şi la greutatea vie de cel mult 90 kg. Condiţiile speciale de sacrificare constau din depilarea în cuptoare speciale, aşa încât şoricul să fie de culoarea coniacului.

Carcasele care corespund pentru prepararea baconului sunt mai întâi zvântate timp de 4-5 ore la temperatura de +4°±6°C, după care se trec în camere frigorifice unde se ţin încă 12 ore la +4°C, condiţii în care se realizează maturarea. Sărarea şi afumarea celor două jumătăţi de carcasă se face după procedee specifice, uneori constituind secretul firmei producătoare. Soluţia de sărare pentru 2 semicarcase, se poate prepara după reţeta: sare 3,625 kg, zahăr 9,050 kg, salpetru 62,5 g şi apă 17 l. Acest amestec se fierbe şi se răceşte înainte de introducerea semicarcaselor dezosate în bazine. În prealabil, semicarcasele se pot injecta cu saramură, în 23 de puncte, utilizându-se 1,5 l saramură de 22°Baumé. În locul osului scapulum smuls se introduc cca. 100 g sare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

296

Fig. 82 Punctele pentru injectarea carcaselor cu saramură În bazine, semicarcasele se ţin 4-5 zile, după care se scot şi se zvântă timp de 2-3 zile în camere bine aerisite, la temperatura de 3-5°C, obţinându-se baconul sărat. Baconul sărat şi afumat se prepară, în continuare, prin afumarea semicarcaselor atârnate pe stelaje speciale, la fum rece, pe o perioadă de timp variabilă după gustul consumatorului. Factorii care condiţionează calitatea baconului sunt: • calitatea materialuli biologic (respectiv, rasa sau metisul îngrăşat); • alimentaţia aplicată; • întreţinerea şi îngrijirea animalelor (atât înainte cât şi pe parcursul îngrăşării); • tehnologia de preparare a produsului final. În continuare se vor trata primii trei factori: Calitatea materialului biologic. Suinele care sunt destinate îngrăşării pentru bacon aparţin raselor precoce sau metişilor dintre aceste rase. Rezultate foarte bune s-au înregistrat la suinele de culoare albă, aparţinătoare raselor Landrace, Landrace belgian, precum şi a metişilor dintre rasele Landrace şi Marele alb, sau a hibrizilor produşi speciali. Calitatea baconului depinde şi de exteriorul animalelor, care trebuie să se încadreze între anumite caracteristici, preferându-se indivizii cu capul mic, scheletul în general fin, gâtul şi extremităţile reduse, lungimea corpului mare, trenul posterior foarte bine dezvoltat (cu şuncile posterioare descinse până la jaret); pielea trebuie să fie fină, subţire şi elastică, iar părul să fie lucios, rar, fin şi de culoare albă. Purceii destinaţi producţiei de bacon se vizează individual din lotul de fătare al scroafei şi se aleg la înţărcarea acestora, iar la vârsta de 2 luni aceştia trebuie să posede o masă corporală de cel puţin 16 kg. Procesul de îngrăşare începe de la greutatea tineretului de 20 kg şi vârsta de 2-2,5 luni şi se încheie când ating greutatea de 85-90 kg şi vârsta de 6,5-7,0 luni, deci o perioadă de creştere-îngrăşare de 4,0-4,5 luni. Perioada de îngrăşare se împarte în două subperioade: prima, de la 20 kg la 50 kg, iar a doua de la 51 kg până la sacrificare (circa 90 kg), impuse mai mult de specificul alimentaţiei, alături de modul de întreţinere. Vieruşii se castrează încă din perioada alăptării; baconul de calitate se obţine, în general, de la scrofiţe (necastrate). În ultimul timp materialul biologic pentru producţia de

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

297

bacon poate aparţine şi hibrizilor de suine, însă în schemele de încrucişare trebuie să participe rasele Landrace, Landrace belgian şi Marele alb. Alimentaţia constituie unul dintre factorii cei mai importanţi, care trebuie să asigure o creştere rapidă a tineretului şi o calitate excelentă a cărnii şi grăsimii. În funcţie de influenţa furajelor utilizate pe parcursul îngrăşării asupra calităţii produsului finit, nutreţurile se împart în trei categorii sau grupe. Grupa I-a cuprinde nutreţurile cele mai indicate ca: orzul, secara, meiul, mazărea, lintea şi în cantităţi mai reduse cartofii, iar dintre nutreţurile verzi: lucerna verde, borceagul, trifoiul şi uneori sparceta. Iarna furajele verzi se pot administra sub formă deshidratată, sau ca fânuri măcinate.

De menţionat că, în finisarea îngrăşării, furajele verzi cu conţinuturi prea ridicate în betacaroten se reduc (ca proporţie de participare) în raţie, pentru a nu influenţa culorii grăsimii. Dintre nutreţurile de origine animală se indică utilizarea laptelui ecremat proaspăt sau praf, a zerului şi zarei, în aceleaşi condiţii. Se mai administrează şi drojdia de bere în stare uscată. În Danemarca se produce cel mai bun bacon din amestecuri furajere pe bază de orz (în proporţie de 95%) şi lapte ecremat proaspăt, alături de alte componente până la satisfacerea cerinţelor în substanţe nutritive. În prima parte a îngrăşării se mai pot utiliza făina de peşte, făinurile de carne şi de sânge, dar se elimină în perioada de finisare pentru a nu imprima gust neplăcut. Grupa a II-a de furaje cuprinde acele nutreţuri ce determină un bacon de calitate medie, care se administrează numai în prima parte a îngrăşării, nedepăşind cca. 30% din valoarea nutritivă a raţiei. În această grupă intră: porumbul, tărâţele de grâu, şroturile de soia şi de floarea soarelui etc. Grupa a III-a de furaje cuprinde nutreţurile care se administrează mai puţin în producerea baconului, iar în ultima parte a îngrăşării se exclud din raţie, deoarece conferă slăninei o consistenţă moale şi o culoare gălbuie.

Acestea sunt: ovăzul, borhoturile, turtele de floarea soarelui, fructele de pădure. Procentul de participare în raţie este de cel mult 15% şi numai în prima parte a îngrăşării. În această grupă mai pot intra şi reziduurile culinare Nivelul proteic al amestecurilor furajere trebuie să fie mai mare cu 2-3% faţă de îngrăşarea pentru carne de consum în stare "proaspătă". Nivelul proteic recomandat este de 18% P.B. în perioada I de creştere-îngrăşare (20-50 kg) şi de 15% P.B. în perioada a II-a (51-90 kg). Nivelul aminoacizilor esenţiali trebuie să fie mai ridicat faţă de îngrăşarea pentru carne "proaspătă", îndeosebi în lizină, deoarece rasele pretabile pentru producţia de bacon prezintă cerinţe mai sporite. Lizina se va găsi în proporţie de 0,85% în prima parte a îngrăşării şi de 0,75% în finisarea îngrăşării. Raportul între proporţia de lizină din furaj şi EM trebuie să fie de 1/4500-1/4200 Kcal în prima parte a îngrăşării şi de 1/4500-1/4600 Kcal în perioada a II-a, de finisare. Aceste rapoarte trebuie luate în considerare, deoarece pentru producerea a 1 Kcal energie în proteina cărnii de porc se consumă din furaje cca.43 Kcal, faţă de 25 Kcal la carnea de vită, de 10 Kcal la cea de broiler etc. (PIMENTEL, D. şi colab. - 1984).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

298

Hrana se va administra restrictiv, la ore fixe, instituindu-se 3 tainuri, până la greutatea de 50 kg şi apoi 2 tainuri, până la sacrificare. Hrana umectată, constând din o parte lapte ecremat proaspăt şi o parte nutreţuri concentrate, determină cel mai bun bacon, având grijă ca durata consumului să nu depăşească 15 minute pe tain. Pentru limitarea depunerii de grăsime în carcasă, tineretul până la vârsta de 5 luni, va avea acces la padocuri pentru mişcare. Spre sfârşitul îngrăşării hrănirea este restricţionată moderat; deci mai redusă cantitativ cu 10-20% faţă de cea la discreţie. Baconul de calitate se obţine şi când în raţiile de hrană orzul predomină, regăsindu-se în proporţii de peste 66%; exemple de amestecuri, în funcţie de greutatea corporală, fiind prezentate în tab. 87.

Tabelul 87

Exemple de raţii pentru obţinerea baconului de calitate

Greutatea animalelor (kg) 20-40 41-60 61-90

Conţinutul în P.B. Componentele (kg)

18 16 14 Orz 66 70 80 Mazăre 5 3 5 Tărâţe de grâu 6,5 5 - Şroturi de soia 5 - - Şroturi floarea soarelui - 5 5 Drojdii furajere 5 4 - Făină de sânge şi carne 5 5 3 Făină de lucernă 5 5 4,5 Carbonat de calciu 2 2 1,5 Sare (NaCl) 0,5 1,0 1,0 Zoofort P2 (g) 80 80 80 Consum zilnic 1,2 1,75 2,75

Pentru a nu favoriza depunerile de grăsime, în raţie se introduc proporţii relativ ridicate de făină de lucernă şi de alte furaje cu nivele energetice reduse. În acest sens, se recomandă (în finisare) un nivel energetic de cca. 2700 Kcal EM/kg nutreţ combinat. La noi în ţară, există o experienţă mai modestă în producerea baconului, hrănirea făcându-se cu nutreţuri combinate din reţetele R 0-7 şi R 0-8, care au un nivel proteic de 16% şi, respectiv, de 15% (tabelul 88), utilizându-se până la greutatea de 50 kg şi, respectiv, între 51-90 kg. De la greutatea animalelor de 60 kg până la sacrificare se aplică o hrănire restricţionată pentru a se limita depunerile excesive de grăsime. Restricţionarea nu trebuie să fie prea severă, deoarece afectează indicatorii de producţie (în special consumul specific de hrană) şi calitatea carcasei (grăsimea se acumulează în proporţii mai mari şi nu este consistentă).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

299

Tabelul 88

Structura şi caracteristicile nutritive ale reţetelor 0-7 şi 0-8

Specificare 0-7 0-8 Structură: - porumb 20,0 20,0 - orz 50,0 55,0 - tărâţe grâu 9,0 5,5 - şroturi floarea soarelui 8,0 6,0 - şroturi soia 5,0 5,0 - făină de carne 2,0 1,0 - făină de peşte 2,0 1,0 - drojdii furajere 1,5 1,0 - făină de lucernă - 2,0 - carbonat de calciu 1,0 1,0 - sare (NaCl) 0,5 0,5 - Zoofort P2 1,0 1,0 Caracteristici nutritive - umiditate 12-13 12-13 - proteină brută 16,0 15,0 - celuloză brută 5,5 6,0 - sare, maximum 1,0 1,0 - grăsime brută 2,5 2,5 - rest pe sita de 2,5 mm 5,0 5,0

O condiţie esenţială este ca frontul de furajare să asigure consumarea concomitentă a hranei pentru toate animalele din boxă. Apa se asigură la discreţie. Condiţiile de întreţinere şi îngrijire. Animalele se lotizează în funcţie de greutatea corporală şi sex, în grupe de cel mult 10 indivizi, calculându-se în medie, 1,0-1,2 m2 pentru fiecare. De 2 ori pe lună se extrag exemplarele prea grase sau cele prea slabe şi se dirijează în alte boxe goale, dinainte pregătite, unde, prin alimentaţie, se corectează starea de întreţinere (carcasele acestora se exclud de la calitatea I).

Periodic, indivizii necorespunzători se aleg din boxa respectivă şi se dirijează în alte boxe (dinainte pregătite), animalele având destinaţia pentru producţia de carne, sau pentru bacon de calitate medie. Una dintre condiţiile esenţiale este ca frontul de furajare să fie suficient , aşa încât toate animalele să consume simultan hrana, fără să apeleze la conflicte sau să consume prea multe furaje. Aceste condiţii sunt impuse de hrănirea restricţionată, pe bază de tainuri. În consecinţă, se indică ca şi pe direcţia portiţei boxei să fie fixate hrănitori în vederea extinderii frontului de furajare (fig. 83).

Aşternutul format din paie sau rumeguş (foarte curate) se înlocuieşte zilnic şi chiar de două ori pe zi, la populare. Temperatura din adăposturi trebuie să fie între 16-18°C, cu boxe luminoase, cu pardoseală moale şi prevăzută cu aşternut din paie. În apropierea finisării îngrăşării, animalele se urmăresc zilnic, punându-se un accent deosebit pe conformaţia şi integritatatea corporală.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

300

Fig. 83 Boxă pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor pentru bacon În acest sens, indivizii fără dimensiuni corespunzătoare ale lungimii corpului, precum şi cei cu şuncile posterioare slab evidenţiate, se exclud de la acordarea clasei superioare pentru producţia de bacon. Animalele nu se lovesc, deoarece slănina păstrează urmele de lovire, deci trebuie să se acorde atenţie mare la dirijarea spre rampele de livrare, la transportul acestora şi chiar sacrificarea să se facă în foarte bune condiţii. 13.2.3. Îngrăşarea mixtă a suinelor

Scopul principal al îngrăşării mixte a suinelor este obţinerea de carne şi de slănină cu conţinuturi mai reduse de apă, pretabile pentru prepararea unor conserve şi mezeluri, deci produse cu conservabilitate mare. Prin această metoda de îngrăşare, carcasele trebuie să posede carnea fragedă şi gustoasă, iar slănina să nu depăşească grosimea la nivelul grebănului de 5-6 cm. În acest scop se îngraşă tineretul suin aparţinător raselor Alb de Banat, Bazna şi Edelschwein, alături de Marele alb, Yorkshire, Hampshire etc., cu condiţia ca îngrăşarea să fie continuă până la greutăţi mai mari. Îngrăşarea începe când grăsunii sunt în vârstă de 4-5 luni şi greutatea de 45-50 kg şi durează până la vârsta de 10-12 luni şi greutatea animalelor de 140-150 kg. Din punct de vedere tehnologic, în această variantă sunt cuprinse şi scroafele după prima fătare, care se recondiţionează în vederea sacrificării pentru carne şi grăsime. Îngrăşarea mixtă se poate realiza atât după o perioadă de pregătire cât şi fără această perioadă.

Îngrăşarea mixtă cu perioadă de pregătire constă în hrănirea tineretului din faza I şi cu nutreţuri de volum timp de 1,5-2 luni (fibroase sau suculente), pentru a mări capacitatea tubului digestiv, deci pentru a-l pregăti să ingere cantităţi mai mari de hrană în faza a II-a de îngrăşare propriu-zisă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

301

Prin urmare, în perioada 4-6 luni (sau 5-7 luni), animalele se vor hrăni vara şi cu masă verde, reprezentând 25-30% din valoarea nutritivă a raţiei, iar pe timp de iarnă se vor utiliza, în aceeaşi proporţie, sfeclă, fân de lucernă, cartofi, dovleci etc. La vârsta de 6 sau 7 luni, grăsunii ating greutatea de 60-70 kg, trecându-se la îngrăşarea propriu-zisă, care mai durează încă 4-5 luni. De menţionat că, până la greutatea de 100-110 kg, animalele se vor hrăni în continuare şi cu nutreţuri de volum (care sunt mai ieftine), constând din cartofi, rădăcinoase etc. proporţionate până la 35-40% din valoarea nutritivă a raţiei. Concentratele trebuie să posede un nivel proteic de 12-13% P.B., urmărindu-se realizarea a 1 kg spor de creştere cu 4,5-5,0 UN. În perioada de finisare, până la greutatea de 140-150 kg, din hrană se scot treptat furajele de volum, precum şi cele care scad consistenţa grăsimii (tărâţele, ovăzul, borhotul), în locul lor promovându-se cele care influenţează pozitiv calitatea cărnii şi grăsimii (orzul, mazărea, secara, grâul etc.). Îngrăşarea mixtă fără perioadă de pregătire constă în aceea că suinele sunt introduse direct la îngrăşat. Se scontează pe sporuri medii zilnice de 600-800 g, aşa încât la 10-12 luni, animalele ating 140-150 kg. Îngrăşarea durează 4-5 luni, din care în prima lună se utilizează furajele suculente, iar în rest se aplică o hrănire intensivă bazată pe nutreţuri concentrate de calitate superioară. Nu se recomandă hrănirea la discreţie, deoarece se favorizează depunerea de grăsime, apelându-se la hrănirea pe bază de tainuri (2 tainuri pe zi). Îngrăşarea scroafelor după prima fătare reprezintă o măsură mai mult economică de valorificare a animalelor după înţărcarea purceilor şi are ca scop recondiţionarea acestora în vederea sacrificării. Este întâlnită adesea în unele unităţi gospodăreşti şi, accidental, în cele cu exploatare intensivă. După înţărcarea purceilor animalele sunt dirijate în sectorul de îngrăşare, deci de la greutatea de cca. 130 kg până la sacrificare, când ating 160-180 kg. Pe durata a cca. 3 luni se poate sconta pe cca. 800 g spor mediu zilnic şi un consum specific de 5-6 UN. Carnea şi grăsimea rezultate sunt de calitate superioară, cu conţinuturi reduse în apă, pretându-se la obţinerea de preparate cu conservabilitate mare. Pentru eficientizare se apelează la alimentaţia de tip suculent a scroafelor, utilizându-se în prima lună nutreţuri suculente în cantităţi zilnice de 6-8 kg, constând din: cartofi fierţi, sfeclă tocată, porumb pastă şi chiar murat, iar pe timp de vară masă verde (lucernă), cu adaos de 2-3 kg amestec de concentrate. În următoarele 2 luni alimentaţia este de tip concentrat şi se bazează în exclusivitate pe amestec de concentrate, excluzându-se făinurile de peşte şi de carne, pentru a nu imprima gust sau miros neplăcut cărnii. În unităţile cu exploatare industrială, animalele se furajează cu reţeta R 0-4 şi se întreţin în loturi separate, în boxe care permit administrarea de suculente, cel puţin pe perioada de vară. Îngrăşarea mixtă, cu reziduuri culinare şi concentrate se practică, în gospodăriile populaţiei, precum şi în punctele gospodăreşti ale cantinelor şi restaurantelor. Reziduurile culinare rezultă în mod obişnuit de la cantine şi restaurante, putându-se administra în hrana suinelor la îngrăşat, cu condiţia să fie separate de fragmentele de sticlă, faianţă şi oase de peşte. Se mizează mai mult pe creşterea palatabilităţii amestecului (dintre reziduuri şi

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

302

nutreţurile clasice), datorită conţinutului relativ ridicat în grăsimi, substanţe corectoare de gust etc. Îngrăşarea pe bază de reziduuri culinare constituie o activitate anexă practicată în gospodăriile populaţiei, în urma căreia rezultă carcase de calitate medie, în ceea ce priveşte proporţia de carne şi grăsime, cu conservabilitate relativ redusă, însă cu calităţi organoleptice superioare ale cărnii. Aceasta se datoreşte şi valorii biologice ridicate a proteinei din carne, ca urmare a conţinutului ridicat în aminoacizi esenţiali (tabelul 89) din hrană.

Tabelul 89

Conţinutul în aminoacizi din ţesutul muscular la porcii îngrăşaţi diferite (g/100 g P.B.)

Proporţia de reziduuri culinare (%) Aminoacizi

40 50

Îngrăşarea cu nutreţuri combinate

Lizină 10,30 9,33 7,02 Histidină 6,66 6,25 5,22 Arginină 6,46 6,78 5,15 Treonină 3,56 3,80 3,35 Valină 2,86 2,94 2,52 Metionină 2,59 2,28 2,20 Izoleucină 2,68 2,68 1,82 Leucină 7,92 6,72 5,70 Tirozină 4,29 4,12 3,49 Fenilalanină 3,91 3,86 2,94 Raportul aa. es./aa.nees. 1,01 1,06 0,92

La suine, reziduurile culinare trebuiesc fierte înainte de administrare şi se dirijează cu precădere la animalele cu greutatea de peste 30 kg. Reziduurile culinare conferă amestecului de concentrate (aceasta poate consta uneori numai din uruială de porumb) un gust foarte plăcut, fapt pentru care porcii la îngrăşat sunt neliniştiţi la întârzierea orei de administrare a tainului, sau la suprimarea acestuia. Într-o experienţă efectuată în condiţii de producţie, STAN, Tr. şi colab (1975) ajunge la concluzia că, unui porc îi sunt necesare cel puţin 585 kg reziduuri culinare până la greutatea de 110 kg. Beneficiile realizate au fost deosebit de încurajatoare. La greutatea de 70-80 kg, cantităţile zilnice sunt între 7-12 kg/animal şi un adaos de 1,7-2,2 kg concentrate. În ultimile 30 de zile de îngrăşare, reziduurile culinare se reduc din raţie, animalele fiind hrănite cu nutreţuri concentrate doar umectate, care îmbunătăţesc calitatea carcasei (orz, mazăre, secară etc.). În mod practic, se instituie 2 tainuri pe zi cu reziduuri culinare amestecate cu făinuri de porumb şi de orz, până la starea de pastă, iar între acestea se pun la dispoziţia animalelor nutreţuri combinate la discreţie, însă specifice categoriei de vârstă şi greutate. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă sunt redate în tabelul 90. GRAU, A. şi colab. (1983), arată că reziduurile culinare sunt suficient de echilibrate în substenţe minerale pentru hrana porcilor la îngrăşat. Acestea conţin, în medie, 6,6% substanţe

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

303

minerale (în cazul uscării la 60°C) din care: 0,7% Ca, 0,3% P, 0,4% Mg, 0,8% Na, 0,7% K etc., deci nu se mai pune problema echilibrării minerale a raţiilor de hrană.

Tabelul 90

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a reziduurilor culinare

Specificare Proteine (%)

Grăsimi (%)

Celuloză (%)

UN/ kg SU

Resturi negătite 11 2,7 8,6 0,97 Resturi gătite 12,5 8,7 4,1 1,34

13.2.4. Îngrăşarea suinelor pentru grăsime

La îngrăşarea pentru grăsime se introduc animalele reformate, respectiv scroafele şi vierii care au încheiat activitatea economică de reproducţie, precum şi tineretul unor rase specializate pentru producţia de grăsime. Prin această recondiţionare, carnea se perselează, este mai fragedă şi devine mai gustoasă, căpătând o valoare nutritivă mai mare. Greutatea iniţială a animalelor adulte este de cca. 120 kg, iar cea finală variază între 220-245 kg la femele şi între 300-400 kg la masculi. Sporul mediu zilnic este în medie, de 800 g, însă consumul de concentrate este ridicat, de peste 6 UN/kg spor. Animalele se hrănesc cu uruieli de porumb şi de orz, cu adaos de cartofi, sfeclă, dovleci şi alte nutreţuri, inclusiv masă verde. Nivelul proteic al amestecurilor nu va depăşi 10% P.B.D. În final, randamentul la sacrificare este foarte mare , de cca. 85%, dar predomină grăsimea din carcasă, ajungând până la 60-65%. În practică, orice reproducător trebuie recondiţionat prin acest tip de îngrăşare şi numai după aceea sacrificat. De menţionat că, la animalele în vârstă nerecondiţionate prin îngrăşare, carnea este tare, lipsită de frăgezime şi mai puţin pretabilă pentru a fi păstrată timp îndelungat. În unele regiuni din ţara nostră, unde se creşte rasa Mangaliţa, se practică îngrăşarea tineretului suin pentru producţia de grăsime. Scopul este obţinerea de carne şi grăsime, adecvate pentru fabricarea salamurilor uscate, cum ar fi "salamul de Sibiu". Îngrăşarea tineretului începe la vârsta de 3-4 luni şi durează până la 15-16 luni. De fapt, până la vârsta de 7-8 luni se face numai o pregătire a îngrăşării, prin administrarea unor nutreţuri ieftine şi de volum pentru sporirea capacităţii aparatului digestiv. De la această vârstă (când greutatea variază între 65-70 kg), începe îngrăşarea propriu-zisă, în hrană administrându-se porumbul şi orzul (în proporţie de 65%), alături de cartofi (în proporţie de 20-30%), precum şi alte ingrediente, toate raportate la valoaea nutritivă a raţiei. În ultima lună de îngrăşare se recomandă reducerea furajelor cu efect negativ asupra calităţii slăninii.

Caracteristic pentru rasa Mangaliţa este faptul că, grăsimea se află intercalată printre fibrele musculare, sub formă de “grăunciori”, de dimensiunile unui bob de mei, care la prelucrare îşi păstrează forma şi influenţează pozitiv calitatea "salamului de Sibiu", alături de prelungirea perioadei de conservare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

304

Tehnicile moderne de producere a salamului uscat folosesc în prezent şi carnea animalelor adulte din alte rase de suine, dar numai după îngrăşareaacestora pentru grăsime. Pentru a favoriza depunerile de grăsime, reţetele de nutreţuri combinate destinate îngrăşării pentru grăsime sunt mai bogate în energie metabolizabilă, cu 200-300 Kcal faţă de reţetele de îngrăşare pentru carne "proaspătă". 13.3. Întreţinerea porcinelor la îngrăşat şi microclimatul din adăposturi

Sistemele de întreţinere a porcinelor la îngrăşat au evoluat de la o etapă la alta, mai ales în unităţile de tip industrial. În prima etapă, boxele aveau suprafaţa mai mare, permiţând cazarea unui număr sporit de animale, între 30-40 porci. Boxele erau dispuse pe 2 rânduri, în cazul în care deschiderea halelor era de 12 m şi pe 4 rânduri la cele de 18 m şi mai mult. În prezent (după anul 1988), s-a elaborat un proiect de modernizare care prevedea ca în halele cu deschiderea de 18 m să se organizeze 4 rânduri de boxe, cu lungimea de 4 m şi lăţimea de 3 m, deci o suprafaţă utilă de 12 m2, în care să fie cazaţi, în medie, 16 porci între greutăţile de 30-105 kg (0,75 m2/animal). Boxa asigură un confort corspunzător, având pardoseala cu zona compactă în proporţie de 60%, construită din cărămidă dublă presată pe cant prinsă în lapte de ciment şi 40% zona grătarului, realizată cu bare din beton, late de 7,5 cm şi fante de 2,5 cm.

Fig. 84 Hală de îngrăşare cu panouri rabatabile la ferestre

şi la nivelul şedului Acest tip de hale permite şi supraetajarea celor două rânduri de boxe din partea centrală. În acest caz, zona grătarului se extinde la 3 m lăţime. Peste aceste boxe se prevede supraetajarea, având grijă ca zonele cu grătare să fie unele peste altele; zona de sus a grătarului trebuie să fie mai îngustă cu 40-50 cm faţă de cea de jos. În boxele de la etaj se vor

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

305

caza animalele până la greutatea de 50-60 kg, după care se vor coborî pe planuri înclinate (topogane) la boxele de la nivelul solului.

Fig. 85 Hală cu boxe supraetajate (S.D.E. Iaşi)

(A. boxă normală la parter; B. boxă la etaj) 1. element prefabricat cu jgheab, 2. panou despărţitor din metal, 3. TN-60 în jgheab, 4. grătar din beton, 5. panou pentru alee,

6. instalaţie Ejex-Coandă

Capacitatea de cazare (prin supraetajare) creşte cu 20-30%, însă trebuiesc luate măsuri de reglare forţată a microclimatului (a ventilaţiei). Pe timp de iarnă, la boxele de la etaj, temperatura este superioară cu 3-4°C faţă de sol, însă vara este mai cald cu 5-7°C, uneori depăşind 25°C. Ventilaţia se asigură prin instalarea de obloane rabatabile, pe pereţii laterali, care sunt intercalate cu ferestre. Aceasta se mai poate îmbunătăţi şi prin amplasarea de obloane la nivelul şedului (denivelarea celor două pante ale acoperişului pe direcţia coamei), sau pe lungimea luminatorului, dar numai pe partea opusă vântului dominant. Acest sistem s-a dovedit a satisface necesarul de aer proaspăt, însă vara (pe caniculă) se impune funcţionarea suplimentară a 2-3 ventilatoare axiale amplasate în tavan. În unităţile cu hale mai largi (de 36 m) se impune confecţionarea unui luminator longitudinal, la nivelul coamei acoperişului, unde se vor amplasa pe ambele părţi obloane rabatabile, precum şi amplasarea de cupole din fibră de sticlă pe pantele acoperişului, cu dimensiunile de 1/1 m sau 1,5/1,5 m. Aceste soluţii nu exclud existenţa ventilatoarelor axiale, mai ales pe timp de caniculă şi la lărgimile halelor de 36 m. Cele mai bune rezultate s-au înregistrat, cu privire la menţinerea constantă a microclimatului, la adăposturile cu deschiderea de 12 m, caz în care se amplasează 2 rânduri de boxe pe mijlocul halei, cu 2 alei de serviciu pe laturile compartimentului. Ferestrele sunt intercalate cu obloane rabatabile, iar camerele tampon sunt plasate din cca. 25 în 25 de metri. Zonele grătarelor sunt plasate pe centrul adăpostului, iar canalele sunt organizate pe tronsoane pentru menţinerea nivelului apei.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

306

Pentru aceste adăposturi, ventilaţia se asigură natural (prin panouri rabatabile care intercalează ferestrele), prin coşuri de aerisire, ferestre şi uşi; ventiaţia mecanică fiind folosită cu totul excepţional. Alimentarea cu apă se poate face cu adăpători tip pipă montate pe aceaşi ţeavă la 2 boxe dispuse cap la cap pe direcţia grătarelor. Temperatura optimă din adăposturile de îngrăşare a suinelor este de 17-19°C, acceptându-se şi cele între 10-21°C. De menţionat că, temperaturile reduse nu sunt aşa de periculoase ca cele ridicate, acceptându-se şi cele de până la 25°C, dar sunt foarte periculoase cele de peste 30°C, când animalele nu consumă hrană, iar consumurile specifice depăşesc 9 kg furaje combinate. Limitele optime de temperatură depind şi de vârsta şi greutatea animalelor, precum şi de nivelul umidităţii din adăpost. La temperaturi reduse o parte din energia furajelor ingerate sunt utilizate pentru menţinerea constantă a temperaturii corporale. Influenţa temperaturii asupra sporului mediu zilnic şi a consumului specific de furaje se poate aprecia cu ajutorul datelor din tabelul 91.

Tabelul 91 Influenţa temperaturii adăpostului asupra indicatorilor de producţie la porcii graşi

Spor mediu zilnic (g) la temperaturi de: Masa corporală (kg) 5° 10° 16° 21° 27° 32° 38°

34-56 - 620 715 910 890 630 56-79 580 670 790 980 830 520 -90-20 79-102 540 680 830 1010 760 350 -460 102-124 500 760 950 980 690 280 -580 124-138 430 850 1100 900 550 50 -150

kg furaj combinat pe 1 kg spor la temperatura de: Masa corporală (kg) 5° 10° 15° 20° 25° 30° 35°

24-45 5,3 4,0 3,2 2,5 2,5 3,6 peste 9 45-125 6,7 4,3 3,7 3,6 4,0 6,0 peste 10

În consecinţă, încadrarea între limitele optime ale parametrilor de microclimat, în special cu privire la factorul temperatură, are foarte mare influenţă asupra valorificării hranei, materializându-se prin sporirea rentabilităţii unităţii care îngraşă porcii. Indiferent de specificul exploataţiei, trebuie să se amenajeze cu grijă adăposturile de îngrăşare, iar boxele să faciliteze efectuarea igenizării, lucru care măreşte productivitatea muncii.

13.4. Tehnologia de creştere a tineretului suin de reproducţie

În categoria tineretului suin de reproducţie se includ vieruşii şi scrofiţele destinate pentru prăsilă, de la vârsta de 91±3 zile şi greutatea între 20-25 kg, până la vârsta de 8-9 luni şi greutatea de 105-120 kg. Întreţinerea acestor categorii de suine se face în adăposturi separate, cu boxe special amenajate care să permită o furajare diferenţiată şi urmărirea performanţelor de producţie la nivel de individ, sau la grupe de cel mult 3 indivizi. Tehnologia de întreţinere diferă în funcţie de valoarea zootehnică a animalelor şi de obiectivul principal al unităţii în care sunt crescute acestea.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

307

Din aceste puncte de vedere se deosebesc următoarele categorii: • tineret suin de reproducţie crescut în rasă curată (în fermele de elită şi de selecţie); • tineret suin de reproducţie crescut în fermele de înmulţire; • tineret suin de reproducţie crescut în fermele de hibridare; • tineret suin de reproducţie crescut în fermele de producţie (pentru înlocuirea mătcii). Toate aceste categorii de unităţi posedă tehnologii proprii şi se încadrează în prevederile programului de ameliorare a suinelor, materializat prin piramida ameliorării. 13.4.1. Creşterea tineretului de reproducţie în rasă curată Vieruşii şi scrofiţele din rasă curată se cresc în fermele de elită, în sistem gospodăresc şi în staţiunile de cercetare şi producţie pentru creşterea porcinelor. În aceste unităţi, vieruşii şi scrofiţele care îndeplinesc condiţiile de admitere în controlul oficial de producţie, se introduc la testare de la vârsta de 91±3 zile până la vârsta de 182±3 zile. În perioada testării, de 91 de zile, animalele sunt întreţinute după cum urmează: vieruşii în boxe individuale, cu mişcare liberă sau cel mult 3 într-o boxă, iar scrofiţele câte 3 sau cel mult 10 exemplare într-o boxă. Femelele se pot caza şi în boxe individuale cu limitarea mişcării animalului (fig. 86), însă masculii numai în cele cu mişcare liberă şi pe cât posibil cu aşternut din paie sau rumeguş (fig. 87).

Fig. 86 Boxe individuale pentru scrofiţe

Pardoseala la scrofiţe poate să fie din grătare cu lăţimea barelor, la partea superioară, de 7,0-7,5 cm şi fantele de 2,0 cm, dar numai pe direcţia trenului posterior. Interiorul adăpostului trebuie să fie bine iluminat şi cu instalaţii pentru aerisire. Evidenţa consumului de furaje se face la nivel de individ şi se contabilizează pe fişe speciale sau pe calculator.

În boxele cu mai multe animale se va urmări ca acestea să fie cu greutatea cât mai apropiată între ele, unde este posibil să provină chiar din acelaşi lot de fătare, sau din loturi apropiate. Boxele sunt special amenajate, în sensul că oferă condiţii foarte bune şi cât mai uniforme de întreţinere şi de furajare.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

308

Fig.87 Boxe pentru 1-3 capete vieruşi În perioada de testare tineretul este hrănit la discreţie, cu nutreţuri combinate specifice care au un nivel proteic de 17,5% P.B. în prima fază şi de 16,5% P.B. în faza a II-a. Pe perioada testării se urmăreşte realizarea unor sporuri medii zilnice cât mai mari şi consumuri specifice de furaje cât mai reduse, deci nu se beneficiază de mişcare în aer liber, de acces la soare etc. În testarea după performanţele proprii se urmăresc 4 însuşiri, două de producţie: sporul mediu zilnic (de la naştere la vârsta de 182 zile) şi consumul specific de concentrate (numai la masculi, în ultimile 28 de zile, cu recalcularea acestuia pentru 91 de zile) şi două de calitate a carcasei: grosimea medie a slăninii dorsale (la ieşirea din testare) şi proporţia de carne în carcasă (la un individ din lotul de fătare). Desigur că, lipsa de mişcare şi hrănirea la discreţie îndepărtează animalul de condiţia de reproducător, fapt pentru care, la terminarea testării, scrofiţelor şi vieruşilor li se instituie o perioadă de pregătire pentru introducerea la reproducţie. Perioada de pregătire se suprapune parţial cu perioada de carantină din unitatea beneficiară şi durează cca. 60 de zile. Prin urmare, în unitatea beneficiară, se face pregătirea pentru condiţia de reproducător. În această perioadă de pregătire pentru atingerea condiţiei de reproducător, hrănirea este restricţionată, iar întreţinerea se face în grupe ceva mai mari la scrofiţe (cel mult 15 capete) şi mai reduse la vieruşi (8-10 capete). În această perioadă, viitorii reproducători din unităţile mai mari, se hrănesc cu nutreţuri combinate din reţeta R 0-5, cu un nivel proteic de 14,5-15,5% P.B., furajele, distribuindu-se în jgheaburi pentru fiecare animal, în cantităţi zilnice de 2,0-2,5 kg, în funcţie de dezvoltarea corporală şi de starea de întreţinere. Plimbarea este obligatorie în padocuri exterioare, precum şi administrarea de furaje verzi pe timp de vară şi a unor suculente (morcovi) pe timp de iarnă.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

309

13.4.2. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de înmulţire

Scopul funcţionării fermelor de înmulţire este sporirea numărul de animale în rasă curată (pentru a face faţă necesarului de metişi F1) atât de femele cât şi de masculi. Aceste unităţi au o tehnologie de producţie apropiată de cea din unităţile de selecţie şi de testare. Deci, şi în aceste unităţi, se execută testarea tineretului între vârstele de 91±3 zile şi 182±3 zile, dar în grupe mai mari, de cca. 10 animale şi numai pentru femele. De menţionat că, exemplarele la care se constată întârziere în creştere sunt excluse din loturi, precum şi cele cu conformaţie şi constituţie necorespunzătoare. De fapt, în această categorie de unităţi, se face o verificare a calităţii materialului biologic procurat din unităţile de elită şi de testare, constituind baza tratativelor pentru viitoarele tranzacţii de material de prăsilă. 13.4.3. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de hibridare

Scopul funcţionării fermelor de hibridare este realizarea de scrofiţe metise F1, şi în ultimul timp ale vieruşilor metişi F1, care vor constitui matca de reproducţie în marile unităţi industriale, sau în fermele gospodăreşti. Schemele de încrucişare diferă de la o zonă la alta, elementul cu cea mai mare pondere fiind posibilităţile eficiente de furajare. În condiţiile ţării noastre cele mai bune rezultate s-au înregistrat la scrofiţele metise F1 obţinute între rasele Landrace (masculi) şi Marele alb (femele), iar la vieruşii metişi F1 s-au evidenţiat cei dintre rasele Hampshire sau Duroc cu Piétrain. Hibrizii tetrarasiali obţinuţi prin această schemă de încrucişare au oferit cele mai bune rezultate ale îngrăşării. După înţărcare şi până la greutatea de 30 kg, scrofiţele hibride F1 sunt crescute conform tehnologiei clasice de creştere a purceilor înţărcaţi. În continuare aceste scrofiţe, dacă nu sunt introduse la testarea în grup, se întreţin în adăposturi separate, destinate acestei categorii de suine, în boxe colective de 28-30 capete, prevăzute cu padocuri exterioare pentru mişcare şi acces la razele solare. De menţionat că, în aceste ferme de hibridare se efectuează lucrări de selecţie masală şi nu se ţin evidenţe pentru urmărirea individuală a scrofiţelor. Livrarea scrofiţelor metise F1 se face în loturi, care aparţin la una sau mai multe serii lunare de testare. Clasa generală a scrofiţelor hibride rezultă din clasele parţiale: origine, spor mediu zilnic şi conformaţie corporală-constituţie (metoda punctelor), clase care se referă la media performanţelor grupului de animale, dar limitată de clasa individului cu valoarea cea mai scăzută, după care se stabileşte şi preţul. Unele tehnologii prevăd întreţinerea tineretului suin înţărcat în continuare în boxele de fătare-alăptare până la vârsta de 90 de zile, altele în boxe special amenajate, toate având acelaşi scop - realizarea unui tineret cât mai bine dezvoltat corporal şi uniform. În toate unităţile, scrofiţele şi vieruşii hibrizi sunt hrăniţi la discreţie, cu nutreţuri combinate cu niveluri proteice de 18% P.B., până la vârsta de 90 de zile, apoi cu cele cu 16% P.B., până la vârsta de 182 zile şi cu 14,5% P.B. (reţeta R 0-5) până la introducerea la montă. De menţionat că, în perioada de pregătire pentru montă (deci după vârsta de 182 zile), hrănirea este restricţionată în cantităţi zilnice de 2,0-2,5 kg, în funcţie de dezvoltarea corporală.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

310

Periodic se extrag exemplarele care nu posedă o dezvoltare corporală corespunzătoare cu vârsta, iar la introducerea la reproducţie se elimină cele cu constituţia necorespunzătoare, precum şi cele cu regiuni corporale nespecifice condiţiei de reproducător (în special regiunile: ugerului, a membrelor etc). 13.4.4. Creşterea tineretului de reproducţie în fermele de producţie

În fermele de producţie pentru completarea mătcii se cresc numai scrofiţele, deoarece masculii se procură direct din unităţile de selecţie şi testare. Până la vârsta de 90 de zile purceii beneficiază de tehnologia specifică din compartimentul de creşă. Tineretul suin de reproducţie (scrofiţele la vârsta de 90 de zile) este preselecţionat conform baremurilor sau indicilor minimi, prevăzuţi la admiterea în controlul oficial de producţie (respectiv, pentru testarea după performanţele proprii). Dezvoltarea corporală şi constituţia vor fi adecvate animalelor de reproducţie. Efectivul de scrofiţe reţinute la această vârstă trebuie să fie de 3 ori mai mare decât numărul scroafelor reformate, deoarece până la intrarea la reproducţie se elimină foarte multe exemplare, din diferite cauze, predominând dezvoltarea corporală şi constituţia necorespunzătoare. Tineretul suin de reproducţie şi, în principal, scrofiţelor care vor înlocui marca reformată, li se vor aplica o întreţinere şi o alimentaţie specială; scopul final fiind realizarea unui reproducător tot atât , sau mai bun, decât cel pe care l-a înlocuit. Întreţinerea tineretului de reproducţie se face în grup, în boxe comune. Numărul de animale dintr-o boxă nu trebuie să depăşească 10 scrofiţe, rezervându-le între 1,0 m2 şi 1,5 m2, cu corespondenţă în padocuri exterioare unde sunt atribuiţi câte 4-5 m2 la fiecare. Existenţa padocurilor exterioare este o condiţie esenţială, contribuind la obţinerea unor animale sănătoase, cu osatură puternică, cu musculatură evidenţiată şi normal dezvoltată - adică favorizarea condiţiei de reproducător. Îa fermele de tip gospodăresc se poate practica, cu foarte bune rezultate, scoaterea şi plimbarea tineretului la păşune, mişcarea fiind asociată şi cu consumarea de masă verde şi deci cu o oarecare economie de concentrate. În acest sens se vor amenaja tabere de vară, prevăzute cu şoproane, boxe cu rigole pentru eliminarea dejecţiilor şi alimentare cu apă. Alimentaţia constituie factorul principal în formarea condiţiei de reproducător. Se va evita pe cât posibil îngrăşarea animalelor, atât prin măsurile de alimentaţie, cât şi prin întreţinere, deoarece un număr însemnat de indivizi nu mai corespund pentru reproducţie, ca urmare a apetitului sexual abolit sau atenuat (la ambele sexe) sau a unor defecte la membre, lucru care face imposibil actul montei (la masculi). Cerinţele de substanţe nutritive şi energie pentru tineretul de reproducţie până la 50-60 kg sunt oarecum asemănătoare cu cele ale tineretului supus creşterii pentru îngrăşare, cu menţiunea ca proporţia de porumb din raţie să nu depăşească 35%, iar zooforturile să fie specifice animalelor de reproducţie. Astfel, nivelul proteic al amestecurilor de concentrate sau a nutreţurilor combinate trebuie să fie de 16-17% P.B., urmând ca la introducerea la reproducţie acesta să fie de cel puţin 15% P.B.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

311

Cu privire la furajele indicate, acestea sunt cele clasice, cu menţiunea că în reţetă trebuie să fie incluse obligatoriu ovăz, furaje proteice de origine animală (2-3%) şi drojdii furajere (1-3%). În cazul în care scrofiţele aparţin rasei Landrace sau Landrace belgian, reţetele de nutreţuri combinate vor avea în componenţa lor proporţii crescute de orz şi reduse de porumb (până la 30%). De asemenea, nivelul proteic va fi mai ridicat cu 2-3% faţă de cel utilizat în mod curent, precum şi conţintul în lizină va fi la limita superioară (de 1,3%). În unităţile de tip industrial, care au sectoare pentru tineret de prăsilă destinat înlocuirii mătcii, sau în alte unităţi, hrănirea se poate face şi cu nutreţuri combinate din reţeta R 0-3 până la greutatea de 50-60 kg (cu un nivel proteic de 16% P.B.), cu condiţia ca zoofortul să fie specific pentru reproducători. În perioada cu greutatea de peste 60 kg, hrănirea se face cu reţeta R 0-5, cu nivel proteic de 14,5% (reţetă destinată scroafelor lactante). În fermele unde se fac amestecuri pe plan local, se poate utiliza următoarea reţetă: 40-50% porumb, 20-30% orz, 5-10% ovăz, 5-6% mazăre, 7-10% tărâţe de grâu, 5-7% şroturi de floarea soarelui, 2-8% şroturi de soia, 2-3% făinuri de origine animală, 2-10% făină de lucernă, 1,5% carbonat de calciu şi 0,5% sare. Se va evita utilizarea furajelor mucegăite, care prin toxinele ce le conţin deteriorează formarea şi funcţionarea normală a aparatului genital. Cu privire la tehnica de furajare, trebuie menţionat că hrănirea se face restricţionat, aşa încât şi indicatorii de producţie sunt mediocri: în general, se planifică 300-400 g spor mediu zilnic. Cantităţile zilnice de nutreţuri combinate sau amestecuri de concentrate variază între 1,5 kg la greutatea de 30 kg şi 2,5 kg la peste 70 kg. Alţi autori recomandă cantităţi zilnice cuprinse între 2,5-3,0 kg/100 kg greutate vie. Hrana se administrează în 2-3 tainuri pe zi, în jgheaburi, asigurându-se fiecărui animal un front de furajare de 20-30 cm. Pe timp de vară se pot administra suplimentar furaje verzi (în special lucernă), iar pe timp de iarnă suculente (morcovi, sfeclă), în cantităţi zilnice cuprinse între 1-3 kg. Aceste furaje se pot administra şi tineretului de reproducţie provenit (procurat) din unităţile de selecţie, din fermele de înmulţire sau de hibridare, având o influenţă pozitivă asupra funcţiei de reproducţie. Apa se indică a fi la discreţie, prin adăpători tip pipă sau în jgheaburi, în stare proaspătă. La vârsta de 160 de zile se efectuează vaccinarea antileptospirică, iar la vârsta de 180 zile vaccinările antipestoase (V3) şi antirujetică (V3).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

312

CAPITOLUL 14

COLECTAREA, TRATAREA ŞI

VALORIFICAREA DEJECŢIILOR

Omul a crescut animale din cele mai vechi timpuri, însă efectivele au fost mici şi răspândite în teritoriu, fapt pentru care nu au pus probleme deosebite privind stocarea şi tratarea dejecţiilor, ci dimpotrivă, acestea au contribuit la ridicarea fertilităţii solului, utilizându-se uneori şi ca materiale de foc pentru încălzirea locuinţelor. Dezvoltarea creşterii animalelor a constituit şi constituie o necesitate obiectivă pentru ridicarea nivelului de trai al populaţiei umane, impunând în unele zone concentrarea în unităţi mari, organizate ca exploataţii de tip industrial. Efectivele sporite crescute pe suprafeţe relativ restrânse a determinat şi acumularea unor cantităţi mari, chiar imense, de dejecţii care poluează aerul, solul şi se concentrează apoi în ape, afectând uneori echilibrul ecologic, prin schimbarea caracteristicilor normale ale emisarilor naturali. În acest sens, este suficient să amintim că, de la un complex industrial, cu sarcina anuală de livrare a 150 mii porci graşi, zilnic se colectează circa 4000 m2 de dejecţii. În aceste condiţii, reciclarea nepoluantă a dejecţiilor constituie pentru specialiştii din zootehnie nu numai o obligaţie profesională dar şi o îndatorire socială. Păsările şi porcii sunt speciile cele mai poluante, dintre animalele de fermă, deoarece acestea se hrănesc cu furaje bogate în amidon şi azot, eliminând reziduuri concentrate în substanţe organice, puţin sau greu biodegradabile. Masa corporală şi starea fiziologică la suine sunt factori care determină variaţii importante ale dejecţiilor; scroafelor lactante şi tineretul suin sunt cele mai poluante categorii pe unitatea de masă corporală, deoarece şi alimentaţia acestora se bazează pe componente cu conţinuturi ridicate de proteine, iar temperatura relativ crescută din adăposturi contribuie la degradarea lor. Tratarea dejecţiilor pune probleme deosebite, fiind necesare tehnologii bine puse la punct, alături de utilizarea unor cantităţi mari de apă şi de substanţe chimice, deci cheltuieli foarte mari.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

313

14.1. Caracteristicile dejecţiilor provenite de la suine

Măsurile care se instituie pentru reciclarea nepoluantă a dejecţiilor provenite de la suine, impune cunoaşterea atât a caracteristicilor cantitative cât şi a celor calitative ale acestora. 14.1.1. Caracteristicile cantitative

În general, de la suine rezultă cantităţi relativ reduse de dejecţii, faţă de celelalate animale de fermă. Majoritatea autorilor sunt de părere că suinele elimină zilnic circa 11 kg fecale şi urină la fiecare 100 kg greutatea corporală. Substanţa uscată din acestea reprezintă o proporţie de 15%, din care cca. 82% se elimină substanţele volatile, care impurifică mediul înconjurător. Producţiile zilnice de dejecţii variază de la o categorie de porcine la alta, cele mai mari înregistrându-se la scroafele cu purcei (tabelul 92).

Tabelul 92

Cantităţi zilnice de dejecţii şi de elemente minerale la suine

Conţinutul (g/zi) în Categoria

Greutatea animalului

(kg)

Prod.zilnică de dejecţii

(kg)

Producţia părţii solide

(g) N P K Purcei 16 1,0 9,1 7 2 5 Tineret 30 1,9 18 13 4 9 Porci în creştere 70 4,5 41 31 10 20 Porci în finisare 90 5,9 545 41 14 27 Scroafe gestante 125 4,0 320 28 10 18 Scroafe cu purcei 170 15,0 454 104 35 68 Vieri 160 5,0 454 35 12 23

Colectarea şi dirijarea prin canale a dejecţiilor, cu ajutorul apei, sporeşte volumul dejecţilor de 8-12 ori, caz în care problema creşte în importanţă, deoarece trebuiesc manipulate cantităţi mari de apă, fecale şi urină. În unităţile cu efective reduse şi unde colectarea dejecţiilor se face manual sau mecanic, fără a utiliza apa sau în cantităţi reduse, acţiunea nu pune probleme deosebite, aici organizându-se platforme de fermentare a gunoiului. 14.1.2. Caracteristicile calitative

Dejecţiile sau apele uzate provenite din complexele de creştere a suinelor sunt compuse din: materii fecale, urină, microorganisme şi apa de spălare (partea adăugată. Materiile fecale sunt reziduuri de digestie, de consistenţă păstoasă, cu structură variabilă, pigmentaţie diferită şi cu miros caracteristic. Caracteristicile materiilor fecale variază în funcţie de mai mulţi factori, prioritari fiind vârsta suinelor, alimentaţia practicată şi starea de sănătate. Mirosul dezagreabil şi respingător al materiilor fecale este determinat de prezenţa produşilor volatili bazaţi pe azot şi sulf, cum ar fi: amoniacul, scatolii, indolii, mercaptanii, hidrogenul sulfurat etc.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

314

Cantitatea de materii fecale eliminate zilnic reprezintă, în medie, 6% din greutatea corporală vie a animalelor. Materiile fecale provenite de la suine conţin, în medie, cca. 55% apă şi au o reacţie acido-alcalină. Urina este un reziduu de metabolism elaborat la nivelul rinichilor şi se prezintă ca o soluţie apoasă, foarte complexă şi compusă din: azotaţi, mucus, sulf legat organic, alte substanţe neazotate şi pigmentare. Substanţele minerale sunt reprezentate de cloruri, carbonaţi, fosfaţi de sodiu şi de potasiu, sulfaţi de sodiu şi de potasiu etc. Cantitatea de urină eliminată zilnic de suine, variază între 2-6 litri (în funcţie de vârstă şi greutate), reprezentând cca 5% din greutatea corporală. Microorganismele sunt componentele cele mai instabile, dar şi cele mai importante din punct de vedere al reciclării dejecţiilor la suine; de aici şi necesitatea ca, prin orice mijloc posibil, să se ajungă la distrugerea germenilor patogeni, dar să se păstreze capacitatea de dezvoltare a acelor microorganisme care favorizează activitatea de oxido-reducere a substanţelor organice din apele uzate. Cercetările efectuate în domeniul patogeniei dejecţiilor au demonstrat că, cel puţin 100 dintre bolile transmisibile de la animale la om, pot fi vehiculate prin intermediul dejecţiilor şi a produselor animaliere. Astfel, s-a stabilit că leptospirele se transmit cu precădere prin urină, iar salmonelele prin fecale. Apele de spălare constituie partea adăugată sau de împrumut a dejecţiilor, fiind componenta cea mai variabilă, atât cantitativ cât şi calitativ.

Cantitativ, depinde de sistemul de evacuare a dejecţiilor, de canalizarea apelor de incintă, reprezentând cca. 30 l/animal/zi, iar calitativ depinde de conţinutul în detergenţi, în substanţe dezinfectante, de resturi de furaje, stimulatori de creştere, reziduuri de antibiotice, aditivi furajeri etc. Compoziţia chimică a dejecţiilor Compoziţia chimică a dejecţiilor de la suine prezintă diferenţe mari faţă de alte specii de animale de fermă. În medie, dejecţiile suinelor au următoarea compoziţie chimică (kg/tonă): 81,3 kg substanţă uscată, 8,0 kg azot total (din care 3,6 kg azot amoniacal), 4,4 kg anhidridă fosforică (P2O5), 4,07 kg oxid de potasiu (K2O), 0,86 kg oxid de sodiu (Na2 O) şi alte substanţe. Se apreciază că 1000 kg greutate vie de suine produc zilnic cca. 110 kg dejecţii, din care 60 kg sunt fecale, iar 50 kg urină.

În aceste condiţii consumul biologic de oxigen (CBO5) din substanţa uscată este de 2,5 kg/zi, iar cantităţile de azot de 530 g/zi, cele de fosfor de 170 g/zi şi cele de potasiu de 200 g/zi. Compuşii volatili au la origine cca. 20 de constituienţi gazoşi rezultaţi din fermentaţii anaerobe, cum ar fi: sulfurile, aminele şi carboxilii. Trebuie menţionat că, în comparaţie cu celelalte specii de animale, procentul de CBO5 din substanţa uscată a dejecţiilor de suine este cel mai ridicat (de 3,5 ori mai ridicat faţă de ovine şi cu cca. 50% mai mare faţă de păsări). De asemenea, dejecţiile suinelor se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în azot, fosfor şi potasiu total, în comparaţie cu dejecţiile altor specii de animale (tabelul 93).

Poluarea mediului datorită activităţilor zootehnice poate fi evitată, în primul rând prin aplicarea unor măsuri generale şi apoi prin tratarea şi utilizarea dejecţiilor animale.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

315

Tabelul 83

Principalele caracteristici ale fecalelor de animale

Masa proaspătă Masa uscată CBO5, N, P2O5, K2O, Specia (%) din masa vie

a animalului) din cea

proaspătă (%) % din

SU % din

SU % din

SU % din

SU Vaci lapte 9,4 9,3 16,2 4,0 1,1 1,7

Boi 4,6 17,2 20,4 7,8 1,2 1,8 Oi 3,6 29,7 8,8 4,0 1,4 2,9

Porci 5,1 13,5 31,8 5,6 2,5 1,4 Păsări 6,6 15,3 21,4 5,9 4,6 2,1

Măsurile de ordin general se referă la amplasarea crescătoriei de porcine la distanţă şi în aval faţă de oraşe, sate, zone de agrement şi de odihnă, a surselor de apă potabilă etc, pe terenuri în pantă uşoară şi cu apă freatică la adâncime. Măsurile speciale de evitare a poluării mediului sunt în strânsă legătură cu perfecţionarea tehnologiilor de exploatare a porcinelor, evitându-se pe cât posibil utilizarea unor cantităţi mari de apă, alături de modernizarea tehnologiilor de colectare, transport, depozitare, epurare şi valorificare a dejecţiilor. De menţionat că, valoarea CBO5 la scroafele cu purcei este de 0,454 kg/zi, fiind cea mai ridicată.

14.2. Colectarea şi evacurea dejecţiilor de suine

Metodele de colectare şi evacuare a dejecţiilor din adăposturile de creştere a suinelor sunt diferite, în funcţie de sistemul de întreţinere şi de exploatere adoptat. În unităţile gospodăreşti, colectarea şi evacuarea se face pe cale mecanică, pe când în cele industriale primează sistemul hidraulic. Colectarea şi evacuarea manuală. Este metoda cea mai nepoluantă, însă solicită volum mare de muncă, aşa încât este predominantă în unităţile gospodăreşti, sau în cele cu efective reduse. În boxe se folosesc paiele şi rumeguşul pentru aşternut, care sunt scoase zilnic şi transportate cu mijloace mecanice sau chiar cu roaba la platformele de fermentare. În aceste condiţii nu se utilizează apa pentru spălare, deci nu se ridică umiditatea din adăposturi şi nu se impune existenţa unei staţii de epurare a apelor uzate, ci doar fose sau bazine de reţinere a eventualelor pierderi de apă şi de urină. Periodic apa din aceste fose sau bazine este scoasă cu ajutorul vidanjelor, care după diluare cu multă apă, este împrăştiată pe terenurile agricole, după un plan de fertilizare ce are la bază analizele chimice ale solului. În unităţile cu efective relativ mai mari, dejecţiile sunt raclate spre portiţa boxei şi apoi încărcate în vagonete pe linii de decovil, care la capătul adăpostului sunt descărcate în remorci, sau transportate la platformele de fermentare. În alte unităţi se utilizează cu succes racleţii sau lopata mecanică, variante adoptate când nu sunt acumulate cantităţi mari de apă. În platformele de fermentare se aştern straturi succesive de dejecţii de la toate speciile de animale domestice, inclusiv de la porcine; se tasează şi chiar se adaugă apă în perioadele

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

316

fără precipitaţii, sau când straturile care se tasează posedă umiditate scăzută (pentru a facilita procesele de fermentare). În final se realizează un îngrăşământ deosebit de valoros, mai ales pentru solurile calcaroase sau alcaline. Colectarea dejecţiilor în rigole constă în dirijarea acestora în rigole sau în canale situate la capătul boxelor, care sunt acoperite cu grătare şi mai rar deschise. Pardoseala boxelor este compactă pe aproape toată suprafaţa, aşa încât aceasta se spală zilnic cu jetul de apă la presiune. În acţiunea de igienizare, pe lângă jetul de apă, se utilizează lopeţi sau razuri din lemn pentru debarasarea părţilor aderente şi pentru a economisi apa. Metoda necesită cantităţi mari de apă, alterând microclimatul din adăpost şi îngreunând manipularea dejecţiilor în staţia de epurare. Pentru această variantă este necesară existenţa unei staţii de epurare a apelor uzate. Colectarea dejecţiilor în fose, canale sau bazine cu peliculă de apă este indispensabilă unităţilor de tip industrial sau a celor cu efective mari, deoarece ridică foarte mult productivitatea muncii. În unele variante constructive bazinele sunt de fapt canale mai largi. Fosele sau canalele (bazinele) sunt de mărimi variabile, în funcţie de suprafaţa boxei şi de proporţia de grătar a pardoselelor; ambele caracteristici fiind corelate cu categoria de suine. Fecalele trec uşor printre fantele grătarelor datorită, atât a consistenţei lor reduse cât şi călcării animalelor în mişcare. În fose sau canale (bazine) se găsesc în permanenţă o anumită cantitate de apă, reglată cu ajutorul supraplinelor şibărelor sau sifoanelor. Periodic, apa cu fecale şi urina colectate se deversează prin canalele secundare şi apoi prin cele principale spre bazinele staţiei de epurare. Prin urmare, fosele sau canalele posedă pante de scurgere de 1-2%, cu fundul şi părţile laterale foarte bine sclivisite. Colectarea dejecţiilor, în această variantă, necesită cantităţi relativ mai reduse de apă, dacă adăposturile funcţionează normal, în comparaţie cu varianta de colectare în rigole. Normele de restituţie sunt prezentate, pe categorii de suine, în tabelul 94, norme care se depăşesc adesea dacă adăpătorile sunt defecte, sau se utilizează prea multă apă de spălare.

Tabelul 94 Norme de restituţie (kg/cap/zi) a apelor uzate în cazul folosirii peliculei de apă

Categoria de suine Fecale Urină Apă tehnologică TOTAL Vieri de reproducţie 4,0 6,0 23,3 33,3 Scroafe de reproducţie 3,6 7,3 22,1 33,0 Tineret de reproducţie 3,3 4,4 20,7 28,4 Tineret în creştere 1,2 0,7 7,8 9,7 Porci la îngrăşat 2,6 3,2 20,2 26,0

Metoda dă rezultate bune dacă suprafaţa zonei grătarului este bine corelată cu cerinţele de apă ale animalelor din boxă, fără să afecteze microclimatul din adăpost. Excedentul de apă şi urină (purin) este preluat de la adâncimea de 20-25 cm cu ajutorul unui sifon, favorizându-se dezvoltarea la suprafaţă a unui strat de mucegai, sau se interpune o peliculă de ulei mineral uzat. Prin construcţia sifonului, sau a şibărului, apa nu se deversează de la suprafaţă, ci cu 10-

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

317

15 cm sub luciul acesteia, menţinându-se pelicula protectoare pentru limitarea emanaţiei de gaze şi evaporarea apei. Colectarea şi evacuarea pneumatică. Este o metodă împrumutată din crescătoriile intensive de păsări şi constă în colectarea dejecţiilor cu ajutorul unui vacuum creat de o pompă. Cu ajutorul compresoarelor se crează o presiune în bazine (de 5-8 atmosfere) de unde, printr-o conductă subterană, dejecţiile sunt evacuate, la distanţe de 1-2 km, direct în bazinele de decantare şi de neutralizare biologică.

14.3. Metode de epurare a dejecţiilor de suine

Indiferent de mărimea unităţilor crescătoare de suine, o măsură obligatorie este epurarea apelor uzate, deoarece acestea posedă o mare capacitate de poluare, comparativ cu cele provenite de la alte specii de animale. Soluţii şi metodele de epurare a apelor uzate sunt diferite, în funcţie de tehnologiile de întreţinere, având la bază funcţionarea unor staţii, pe principii variate. Staţii de epurare de tip clasic Aceste staţii au la bază principiul tratării anaerobe a dejecţiilor. Schema fluxului tehnologic la aceste staţii cuprind următoarele operaţiuni principale: • curăţirea boxelor şi dirijarea dejecţiilor în fose cu peliculă de apă, sau în canale de

evacuare; • dirijarea dejecţiilor către decantoare, prin diferenţă de nivel şi mai rar prin pompare; • decantarea pasivă a fazei solide din apa uzată; • preluarea părţii lichide şi clorinarea acesteia; • dirijarea nămolului prin pompare şi fermentarea acestuia în paturi de uscare; • uscarea nămolului şi raclarea paturilor de uscare cu mijloace mecanice; • încărcarea şi transportarea nămolului uscat pentru a fi utilizat ca îngrăşământ.

Fig.88 Schema funcţională a unei staţii de epurare de tip clasic

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

318

Aceste soluţii de epurare au suferit, între timp, îmbunătăţiri prin introducerea a două trepte de sedimentare (primară şi secundară), ca şi a unei trepte de activare a nămolului, prin introducerea de aer în masa acestuia cu ajutorul unui sistem de tubulaturi perforate. Staţii de epurare biologică aerobă Metoda are la bază principiul fermentării aerobe a dejecţiilor, care având un conţinut ridicat de bacterii descompun materiile organice prin procesele de oxido-reducere. Schema fluxului tehnologic cuprind următoarele operaţiuni principale: • curăţirea boxelor şi colectarea apelor uzate în fose cu peliculă de apă, sau în canale de

evacuare; • dirijarea prin canale, către separatorul mecanic; • separarea părţii lichide de cea solidă (partea sau faza solidă este transportată la beneficiar); • dirijarea părţii lichide către canalul de oxidare, unde aerarea se face mecanic; • trecerea fazei lichide (puternic aerate) în bazinul, sau tancul de sedimentare; • partea lichidă este preluată şi dirijată, prin canale, la un clorinator, după care într-un emisar

natural (situat la cel puţin 500 m); • nămolul este pompat spre paturile de uscare, unde are loc scurgerea, fermentarea şi

uscarea, după care se raclează şi se încarcă în remorci.

Fig. 89 Schema funcţională a unei staţii de epurare biologică aerobă

Eficienţa acestui procedeu depinde de cantitatea de oxigen produsă de alge şi de aerul introdus forţat, aşa încât substanţele organice să se biodegradeze într-un timp cât mai scurt. Substanţa organică se poate descompune în proporţie de 92-95%, dacă temperatura, pH-ul şi cantitatea de oxigen sunt optime. Iazurile biologice sunt un mijloc simplu şi destul de eficace de epurare a apelor uzate provenite de la crescătoriile de suine, însă necesită suprafeţe mari de teren şi depind de condiţiile atmosferice.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

319

Fluxul tehnologic are următoarele etape: • colectarea dejecţiilor din boxe şi dirijarea prin canale spre iazurile biologice; • separarea părţii lichide de cea solidă cu ajutorul unei site, în mai multe variante (vibratoare

aşezate pe un plan înclinat, înfăşurată pe un tambur sau chiar presată printr-un cilindru perforat);

• aerarea părţii lichide cu ajutorul unei instalaţii de agitare, prevăzută cu o pompă; • trecerea apelor aerate în bazine de decantare, care se golesc la anumite intervale de timp; • dirijarea nămolului către paturi biologice. Pentru reducerea timpului de şedere în iazurile biologice se introduce forţat aer, care accelerează procesele de oxido-reducere. Staţii speciale de epurare a dejecţiilor la suine Aceste staţii au ca scop producerea de biogaz şi de îngrăşământ natural. Producerea de biogaz are la bază fermentaţia microbină anaerobă şi este influenţată de calitatea dejecţiilor, de temperatură, de valaorea pH-ului şi de condiţiile de anaerobioză. Pentru aceasta se impune: lipsa luminii, spaţii ermetic închise, temperatura de 30-33°C, pH-ul între 7-8, cantitatea de acizi graşi volatili de maximum 2 g/l, prezenţa a cel puţin 100 mg N/l dejecţii şi îndepărtarea periodică a spumei. Procesul de fermentare anaerobă, cu degajarea de gaz metan şi CO2, poate fi etapizat în două faze: • faza acidogenă, sau de mobilizare a substanţelor organice; • faza metanogenă, sau de reducere a acizilor graşi volatili până la CO2 şi CH4. Tipul de staţionare în tancurile de fermentare este de cel puţin 3-4 zile, la temperatura de 33°C. Sunt de preferat tancurile cu alimentare continuă. Dintr-o tonă de gunoi proaspăt rezultă cca. 60 m.c. de biogaz cu o putere calorică de 5500-6000 Kcal/m.c. dejecţii. * * * În ultimul timp se fac cercetări pentru aplicarea de tehnologii de colectare şi de transportare a dejecţiilor fără prea multă apă, bazate pe raclarea uscată a acestora sau fixarea lor pe materiale absorbante de tipul aşternutului din paie, ca atare sau tocate, urmate de fermentarea amestecului în platforme bine organizate şi exploatare. În platforme se amestecă cu dejecţiile de la rumegătoare, se tasează şi se adaugă, după conjuctură, apă, precum şi componentele cu proporţii mari de zaharuri fermentescibile, aşa încât fermentarea să fie eficientă şi în măsură să distrugă, prin temperatura ridicată, o parte din germenii patogeni. În alte situaţii, partea lichidă a dejecţiilor, după ce a fost tratată parţial, se reutilizează ca apă tehnologică, mai ales când în unitate nu sunt boli contagioase. Reutilizarea apei se face numai în cazurile de extreme, când alimentarea cu apă a unităţii crescătoare nu asigură necesarul de apă tehnologică, rămând la dispoziţia animalelor mai multă apă potabilă. 14.4. Valorificarea dejecţiilor de suine

Valorificarea dejecţiilor de suine pune probleme specifice, deoarece acestea au aciditate sporită şi conţin unele substanţe dezinfectante şi medicamentoase, pe lângă mirosul dezagreabil ce-l emană.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

320

14.4.1. Utilizarea dejecţiilor ca îngrăşământ Dejecţiile de la suine pot fi utilizate ca îngrăşământ organic numai după fermentarea lor şi când umiditatea nu pune probleme transportului şi împrăştierii mecanice. Totuşi, folosirea ca îngrăşământ a fazei grosiere rezultate de la suine este mai puţin preferată faţă de reziduurile zootehnice de la rumegătoare, deoarece conţinutul organic degajă cantităţi mari de azot amoniacal şi posedă cantităţi destul de mari de substanţe cu acţiune potenţial toxică. Folosirea ca îngrăşământ în doze mari a dus la fenomene nedorite: intoxicarea plantelor prin exces de săruri solubile; căderea cerealelor şi întârzierea maturării plantelor prin exces de azot; acumularea în sol a unor cantităţi mari de cupru şi zinc, care devin toxice pentru plante în prima etapă şi apoi pentru animale. Pe lângă acestea, excesul de dejecţii de suine induce un raport necorespunzător între calciu şi magneziu. Prin urmare, utilizarea fazei grosiere nefermentate şi în doze mari este riscantă atât în ce priveşte schimbarea caracteristicilor solului şi apoi ale plantelor, cât şi a contaminării mediului ambiant cu agenţi patogeni. Faza grosieră, în stare fermentată şi în amestec cu dejecţii provenite de la alte animale de fermă, se poate utiliza ca îngrăşământ organic cu bune rezultate, mai ales pe solurile calcaroase. Din calculele efectuate se consideră că îngrăşămintele zootehnice provenite de la toate speciile de animale de fermă din complexele actuale, pot asigura 403,9 mii tone azot, 228,2 mii tone potasiu şi 98,1 mii tone fosfor, adică o fertilizare anuală a terenurilor agricole cu 40 kg azot, 23 kg potasiu şi 10 kg fosfor pentru fiecare hectar. Se recomandă dozele de 10-30 tone nămol fermentat la hectar, în funcţie de planta cultivată, de reacţia chimică a solului, de textura acestuia şi de conţinutul în humus. Trebuie avut în vedere că nămolul uscat şi fermentat în platforme (până la umiditatea de 70%) conţine 3,4% azot (din substanţa uscată), 2,0% fosfor, 0,3% potasiu etc. Se suspectează şi efectul nociv asupra plantelor prin excesul de sodiu, ca urmare a utilizării sodei caustice ca dezinfectant. Faza lichidă, după o tratare cel puţin aerobă, se poate utiliza împreună cu apa de irigare pe perioade de cel mult 3 ani şi cu indicaţia ca diluţia să se facă cu multă apă, iar periodic să se determine încărcătura în săruri minerale şi agenţi patogeni. 14.4.2. Utilizarea dejecţiilor ca medii de cultură

Dejecţiile rezultate de la suine pot fi utilizate ca medii de cultură pentru microorganisme, dar într-o mai mică măsură decât cele colectate de la rumegătoare sau chiar de la păsări. Restricţia se datorează cantităţilor mari de gaze agresive şi substanţe toxice, alături de studii încă neaprofundate cu referire la utilizarea acestora. La noi în ţară s-a pus parţial la punct un procedeu care constă în valorificarea dejecţiilor proaspete ca mediu de cultură pentru drojdia furajeră tip Torulla, cu rezultate îmbucurătoare. În S.U.A. dejecţiile de la suine se folosesc ca medii de cultură pentru bacterii, pornindu-se de la constatarea că acestea îşi pot dubla biomasa în timp de 20-60 minute. În prezent se fac cercetări pentru selecţionarea unor tipuri de bacterii mai productive şi perfect adaptabile la condiţiile de mediu nutritiv asigurate de dejecţiile de suine. Făina

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

321

bateriană, care rezultă din izolarea, uscarea şi măcinarea acestor bacterii dezvoltate pe dejecţii, posedă un conţinut ridicat de proteină brută, de 50-55% şi o digestibilitate de 70%. 14.4.3. Autocoprofagia la suine

Autocoprofagia la suine este destul de limitată, deoarece dejecţiile conţin cantităţi sau proporţii mari de gaze agresive şi chiar substanţe toxice. În general autocoprofagia trebuie limitată datorită încărcăturii cu agenţi patogeni, acţiune care se realizează prin igienizarea zilnică şi prin întreţinerea animalelor pe pardoseală cu grătar, proproţionate la circa 40% din suprafaţa totală a boxei. Sunt observaţii care indică stimularea autocoprofagiei pentru scăderea din importanţă a unor boli, dar aceasta numai în cazul animalelor perfect sănătoase. La animalele adulte se scontează pe un surplus de vitamine şi chiar pe o îmbunătăţire a florei digestive pentru digerarea celulozei. Încurajarea acestei acţiuni este foarte riscantă, atât pentru sănătatea animalelor cât şi pentru stăpânirea evoluţiei unei boli. În unele cercetări, se fac referiri la utilizarea dejecţiilor în hrana altor specii de animale, soluţii admise numai în cazuri speciale. Se indică utilizarea în hrana porcilor la îngrăşat a fazei solide, respectiv a risipei de la halele de păsări, (cu cel puţin 30% SU), în amestec cu făina de porumb. Pentru aceasta, cu cel puţin 2 zile înainte de administrare, se adaugă melasă, borhot de spirt, apă de var şi apă caldă, aşa încât amestecul să aibă o temperatură de cca. 32°C pentru o bună fermentare. Bune rezultate s-au înregistrat prin introducerea dejecţiilor, în anumite proporţii, în amestecul de furaje verzi pentru murare, îmbogăţindu-l în substanţe proteice. Se pot prepara şi amestecuri (pentru murare) speciale care constau din: 41% dejecţii de suine, 41% paie de grâu tocate mărunt şi 16% ciocălăi de porumb măcinat foarte bine. Cu toate acestea, se menţine pericolul îmbolnăvirii animalelor de salmoneloză, tuberculoză, colibaciloză etc.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

322

CAPITOLUL 15

TRANSPORTUL SUINELOR 15.1. Reguli generale de transport

Suinele se caracterizează printr-o rezistenţă scăzută la eforturi, datorită particularităţilor morfo-fiziologice, mai ales rasele ameliorate. Aceasta se explică prin dezvoltarea cu precădere a trenurilor mijlociu şi posterior, faţă de cel anterior, în care se găsesc organele cu importanţă vitală, cum ar fi inima şi plămânii. Din această cauză, în caz de efort, inima şi plămânii porcinelor care aparţin raselor ameliorate, fiind mult solicitate, nu fac faţă eforturilor cauzate de stresul de transport. La aceasta se mai adaugă şi lipsa de antrenament (prin mişcare), deoarece şi boxele din unităţile intensiv-industriale sunt reduse ca spaţiu. În consecinţă, stresul cauzat de efortul la transportul suinelor trebuie diminuat, acţiune care se realizează prin respectarea unor reguli cu caracter general. Astfel, îmbarcarea în mijloacele de transport trebuie efectuată cu calm şi răbdare, prin culoare sau spaţii special amenajate, aşa încât animalele să nu se poată întoarce, să nu sesizeze că urcă o pantă şi să nu perceapă întreruperea de pardoseală. În acest sens, părţile laterale ale culoarelor vor fi compacte, iar pardoselile rugoase, spălate şi răzuite de dejecţiile umede. Dirijarea animalelor se face cu panouri mobile, confecţionate din plăci "tego" , atenţionarea făcându-se cu bastoane scurte terminate cu panglici de cauciuc. Se lovesc doar părţile laterale ale despărţiturilor sau panourilor mobile, evitându-se lovirea animalelor. Uneori se folosesc şi bastoane electrice. Mijloacele de transport se verifică în prealabil, punând-se accent pe următoarele: - dacă mijlocul de transport este în bună stare de funcţionare până la punctul de destinaţie; - ce număr de animale se pot transporta, aşa încât 1/5 din suprafaţa acestuia să rămână liberă, după îmbarcarea tuturor animalelor; - dacă platforma este uscată, nealunecoasă, iar părţile laterale fără asperităţi sau cauzatoare de răni; - dacă mijloacele de transport sunt acoperite , indiferent de sezon; - dacă mijlocul de transport are capacitatea prea mare să se găsească posibilităţi de compartimentare, prin interpunerea de panouri transversale, aşa încât la porniri sau opriri bruste animalele să nu se aglomereze în spaţii reduse;

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

323

- dacă în timpul transportului animalele se pot furaja şi adăpa în condiţii bune (în cazul transporturilor de durată); - dacă dejecţiile se pot depozita în zone sau containere speciale, fără a le împrăştia pe calea de transport. Toate aceste măsuri se instituie cu scopul ca, la destinaţie, animalele să ajungă sănătoase, fără pierderi şi cu cheltuieli minime. Când transporturile durează mai mult de 12 ore se vor asigura, din timp şi în locurile dinainte stabilite, furajele şi apa necesară. În general, hrana se administrează în 2 tainuri zilnic, urmate de adăpare (de preferinţă pe timpul staţionării mijlocului de transport şi când temperatura este mai redusă). Personalul însoţitor va avea asupra lui: furci, lopeţi, felinare de vânt sau lanterne, mături, furtune pentru racorduri la sursele de apă, rezervoare suplimentare de apă, cuţite, saci sau folii din material plastic şi tifoane. Indiferent de mijlocul de transport, nu se permite degajarea pe traseu a fecalelor, urinei, paielor utilizate, a furajelor şi, în special, a cadavrelor. Îmbarcarea şi debarcarea animalelor se face numai pe rampe special construite sau amenajate. Înălţimea finală a pardoselei rampei trebuie să corespundă cu cea a mijlocului de transport, sau să se poată amplasa un oblon de trecere, care face legătura dintre acestea. Între aceste două elemente (rampă-mijloc de transport) nu trebuie să existe spaţii mai mari de 2 cm, pentru a nu afecta regiunea unghiilor şi chiar integritatea membrelor. Pe timp de caniculă nu se permite transportarea animalelor între orele 10-20. 15.2. Pregătirea şi efectuarea transportului de suine

Pregătirea transportului se referă atât la pregătirea animalelor cât şi a mijlocului de transport, precum şi la efectuarea acestuia în siguranţă şi în bune condiţiuni. Pregătirea şi efectuarea transportului pe distanţe mici, între diferite adăposturi apropiate, presupun măsuri de pregătire şi se efectuează în condiţii speciale. Tineretul înţărcat şi grăsunii sunt categorii care nu dau naştere la conflicte şi se pot manipula uşor. Operaţiunea constă din extragerea animalelor din boxele de fătare-alăptare sau din cele de creşă, în funcţie de dezvoltarea corporală şi sex; mai întâi indivizii insuficient dezvoltaţi, apoi cei cu dezvoltare medie şi în final plus-variantele. Loturile astfel constituite, se dirijează pe culoare spre camera de legătură şi de aici la mijlocul de transport. La îmbarcare, categoriile mici (de sub 15 kg/individ) se prind de membrul posterior stâng cu mâna dreaptă după care se trec cu atenţie pe platformă sau se aglomerează uşor spre un oblon-pantă (cu părţile laterale asigurate). Mijlocul de transport (multicar sau remorcă) se trece pe cântar, apoi la uşa viitorului compartiment, unde se rabatează oblonul-pantă şi se dirijează animalele prin camera de legătură şi alei până la boxele pregătite din timp. Mijlocul de transport va fi acoperit indiferent de sezon, iar calea de rulare fără denivelări. În unităţile cu efective reduse şi distanţe mici între adăposturi, animalele se pot dirija pe jos, cu condiţia ca traseul să fie de cel mult 100 m, drept, uscat, nealunecos, eliberat de diferite obstacole, cu gurile de canal acoperite şi efectuat pe timp frumos. Dacă pe acest traseu s-au manipulat anterior şi alte animale sau categorii de suine, acesta se răzuieşte, se spală şi apoi se dezinfectează, prin pulverizare cu sodă caustică.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

324

De menţionat că, la introducerea lotului de animale în boxe, se definitivează lotizarea, aşa încât sexele să fie separate, iar diferenţele de greutate între indivizii din grupă să nu fie mai mari de 200 g (aprecierea cu ochiul liber). Numărul de animale în boxă nu trebuie să depăşească 20 de indivizi. După terminarea operaţiunilor animalele se adapă, însă după cca. 20 minute, mai ales când timpul este călduros. După parcurgerea acestor etape, mijlocul de transport se recondiţionează, prin depunerea unui nou strat de rumeguş, iar în final se dezinfectează cu soluţii dezinfectante, după care se poate efectua un nou transport din alt compartiment. Pregătirea şi efectuarea transportului pe distanţe mari, implică măsuri mai severe, atât în ceea ce priveşte siguranţa deplasării cât şi evitarea pierderilor şi contaminarea traseului. În primul rând, transportul se organizează din timp, apelând la vagoane dezinfectate în staţii speciale, la mijloace auto echipate adecvat şi dezinfectate şi mai rar la avioane. Toate acestea vor fi sigilate şi însoţite de certificate care să ateste dezinfecţia şi pregătirea . Transportul se referă la scrofiţe şi masculi ieşiţi de la testare cu destinaţia unităţilor beneficiare, la porcine îngrăşate cu destinaţia abatoarelor şi mai rar la scroafe şi vieri de reproducţie transferate de la o unitate la alta. Dirijarea animalelor se face cu calm şi grijă, pe culoare, spre rampele de încărcare. Sensul de mers se realizează cu ajutorul unor panouri compacte (manevrate de către un muncitor), astfel dimensionate încât să închidă complet culoarul. Numărul de animale se corelează cu suprafaţa platformei mijlocului de transport, calculând 1,0 m2 pentru fiecare reproducător tânăr sau porc gras în greutate de 100-110 kg, sau 1,5 m2 pentru categoriile mai mari. Transportul se face vara, numai noaptea, iar în celelalte sezoane şi dimineaţa, precum şi către seară. În cazul în care transportul durează mai mult de 12 ore, se lasă spaţiu şi pentru furaje concentrate şi apă (în vase). Reîmprospătarea recipientelor cu apă se face în staţiile de cale ferată (anunţate din timp) şi din surse cu apă potabilă pe şosele. Este indicat ca la fiecare 80-100 km autovehiculul să se oprească, când animalele se adapă şi se furajeză alături de o verificare minuţioasă a stării de sănătate. Platforma mijlocului de transport va fi prevăzută cu aşternut din paie sau rumeguş, care se verifică, de 2 ori pe zi iar după umectarea acestuia se adună într-un container, înlocuindu-se cu altul uscat. Hrănirea se face de 2 ori pe zi, urmată de adăpare, numai în timpul staţionării mijlocului de transport. Debarasarea de aşternutul uzat se face numai în staţii speciale, sau la destinaţia animalelor, în locuri indicate de personalul sanitar-veterinar. Acelaşi regim îl au şi animalele sacrificate pe traseu cu condiţia ca sângele şi organele interne să se depoziteze în recipiente adcvate, iar ambalarea carcaselor să se facă în saci speciali, cu etichetarea lor. Descărcarea animalelor se face numai pe rampe, fiind dirijate către spaţiile de carantină, pentru cele de reproducţie, sau către padocurile de dietă, pentru cele care se sacrifică. Adăparea se face după 20-30 minute de la terminarea introducerii în boxe, evitându-se aglomerarea la jgheaburi sau adăpători şi numai după liniştirea animalelor.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

325

15.3. Consecinţele transportului

Indiferent de grija care s-a acordat animalelor în timpul transportului, la acestea se înregistrează pierderi în greutate şi mai rar în efectiv. În general, stresul cauzat de transport, este sesizat mai pregnant la categoriile adulte de suine, decât la tineret. Principalii factori favorizanţi sunt: • timpul călduros sau prea răcoros; • perioada de timp de la îmbarcare şi până la debarcare; • organizarea şi efectuarea transportului; • sensibilitatea crescută a raselor perfecţionate. Dintre toate rasele de suine, rasa Piétrain este cea mai sensibilă la stresul de transport, înregistrându-se chiar şi cazuri de mortalitate. De menţionat că, în astfel de situaţii animalele sunt extrase din mijlocul de transport şi imediat sacrificate; personalul de însoţire fiind instruit în acest sens. Temperatura aerului extern influenţează pierderile, alături de sezon şi perioada din zi. Aşa de exemplu, pierderile în greutate, între orele 10-15, pe timp de vară, sunt de 6,9%, pe când iarna acestea sunt de numai 2,3%, deci practic jumătate (tabelul 95). Dimineaţa aceste pierderi sunt aproximativ egale, indiferent de sezon, deşi animalele sunt mai rezistente la temperaturi scăzute.

Tabelul 95 Influenţa sezonului şi a orei de sosire în abator asupra pierderilor la suine

Procentul (%) de pierderi: Ora sosirii vara iarna

Dimineaţa (5-10) 3,2 3,6 La prânz (10-15) 6,9 2,3 Seara (15-20) 5,7 2,8

Media ( x ) 5,7 2,6 Densitatea animalelor de pe platforma mijlocului de transport are influenţă asupra pierderii în greutate; cele mai reduse valori se înregistrează când pentru fiecare m2 se stabilesc 1,0-1,2 porci graşi, la temperatura de 10°C (pierderi de circa 1,0%), iar cele mai mari când sunt 3 porci la m2 şi temperatura de 15°C (pierderi de circa 5,6%), deci aglomeraţia şi temperaturile crescute sunt factori cumulativi. Suprafeţele necesare, pe categorii de suine, pentru transportarea animalelor în bune condiţiuni, sunt redate în tabelul 96.

Cu cât distanţa este mai mare şi temperatura mai ridicată, cu atât pierderile în greutate sunt mai mari (tabelul 87).

În timpul transportului, oricât de bine ar fi organizat şi efectuat cu mijloacele adecvate, la suine se înregistrează pierderi în greutate, influenţate de: distanţă, timpul de transportare şi categoria de animale. Pentru aceasta se iau în calcul pierderile în greutate, denumite calou, care nu influenţează recepţionarea loco-fermă, deci sunt prevăzute prin acte normative (tabelul 98).

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

326

Tabelul 96

Suprafaţa necesară (m2) pentru transportarea animalelor pe distanţe mijlocii şi lungi

Suprafaţa necesară (m2): Categoria de animale iarna vara

Scroafe cu purcei 1,50 2,00 Vieri, pe loturi 0,9-1,0 1,0-1,2 Vieri, separaţi (în cuşetă) 1,50 2,00 Porci graşi, peste 180 kg 1,50 2,00 Porci graşi, între 120-180 kg 0,7-0,8 0,9-1,0 Porci graşi, între 120-180 kg, distanţe lungi 0,8-0,9 1,0-1,1 Porci graşi, sub 120 kg 0,60 0,80 Porci graşi, sub 120 kg, distanţe lungi 0,7-0,8 0,9-1,0 Tineret suin, 60-80 kg 0,70 0,90 Tineret suin, 25-35 kg 0,30 0,45

Tabelul 97

Influenţa distanţei şi temperaturii asupra procentului de pierderi la transport (porci graşi)

Procentul (%) de pierderi la: Distanţa (km) 10°C 10-15° 15°C

0-15 2,90 4,92 3,19 15-30 3,09 3,74 6,28 30-45 2,52 4,47 7,70

45 2,35 6,48 7,97 Tabelul 98

Caloul admis la transportul porcilor graşi

Distanţa (km) Timpul (ore) Calou admis (%) sub 100 sub 24 3 101-200 48 4 201-300 72 4 301-500 96 5 peste 500 peste 96 6

Conform tehnologiei de sacrificare a suinelor îngrăşate, acestea nu se sacrifică imediat după debarcare, ci sunt lăsate un timp în padocuri sau adăposturi pentru dietă. Această măsură evită obţinerea unor carcase cu cantităţi prea ridicate de acid lactic în muşchi. Pierderea în greutate vie variază în funcţie de durata dietei (care trebuie să fie de cel puţin 10 ore) şi de finisarea îngrăşării porcilor. Redăm în tabelul 99 pierderile admise (caloul) pentru a fi calculate randamentele de sacrificare şi apoi incluse în actele justificative.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

327

Tabelul 99 Pierderile (%) admise la sacrificarea porcilor graşi în funcţie de durata dietei

premergătoare sacrificării

Calitatea de Durata dietei: Pierderi (%) la: îngrăşare 6 ore 12 ore 18 ore semigraşi 3,84 4,81 6,96 şuncă 4,48 4,48 5,32 Greutatea vie bacon 3,29 3,80 5,28 semigraşi - 1,50 2,50 şuncă 0,10 1,20 1,50

Carnea şi grăsimea

bacon 0,20 0,70 1,50 Transportul suinelor este o acţiune care influenţează în foarte mare măsură rezultatele economice din unitatea crescătoare mai ales când animalele sunt destinate prăsilei, precum şi a celor dirijate la tăiere. În acest sens, proprietarul trebuie să acorde o atenţie sporită tuturor elementelor şi evenimentelor care ar putea surveni pe traseu, luându-se în calcul starea drumurilor, funcţionalitatea mijlocului de transport, sensibilitatea categoriei de suine, starea lor de sănătate şi promptitudinea de intervenţie în cazuri extreme, deoarece suinele sunt specii foarte sensibile la stresul de transport.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

328

CAPITOLUL 16

TEHNOPROFILAXIA SUINELOR Menţinerea stării de sănătate a suinelor reprezintă condiţia de bază pentru realizarea indicatorilor de producţie, cu implicaţii directe în eficienţa economică a creşterii acestei specii. Starea de sănătate condiţionează şi buna desfăşurare a fluxului tehnologic de producţie; înrăutăţirea acesteia perturbă grav trecerea animalelor (ca număr şi greutate uniformă) de la o categorie la alta, respectiv de la un sector la altul şi în final, la livrare. Cunoaşterea stării de sănătate şi stăpânirea măsurilor de prevenire şi de combatere a epijootiilor înlătură sau evită pierderile, care în multe cazuri pot fi dezastruase. În general , este mai uşor de prevenit o boală, decât de a o combate (sau trata). Aplicarea corectă a tehnologiilor de creştere şi exploatare intră în atribuţiile directe ale specialistului în zootehnie, fără a le separa de măsurile de prevenire şi salubrizare a fermelor. Asigurarea unor compartimente şi boxe igienice, menţinerea în permanenţă a animale curate, utilizarea unor furaje de bună calitate şi echilibrate în substanţe nutritive, igienizarea incintei crescătoriei, limitarea circulaţiei persoanelor sau animalelor străine, respectarea perioadei de carantină şi funcţionarea eficientă a filtrului sanitar-veterinar, sunt doar o parte din condiţiile sau măsurile care asigură păstrarea stării de sănătate a suinelor. Dintre animalele de fermă, suinele sunt cele mai sensibile la boli contagioase, fapt pentru care şi măsurile sanitar-veterinare sunt mai severe, mai ales în sectoarele de maternitate şi creşă.

16.1. Măsuri generale privind sănătatea suinelor

Întreaga activitate sanitar-veterinară se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii sanitar-veretinare nr. 75 din 1991, a normelor şi măsurilor elaborate în baza acesteia, precum şi a "Programului de acţiuni sanitar-veterinare de prevenire şi de combatere a bolilor la animale" (Caiete de sarcini). În complexele de tip industrial, precum şi în fermele mici, de tip gospodăresc, sunt obligatorii următoarele acţiuni: • aplicarea raţională şi corectă a tehnologiilor de adăpostire, hrănire, îngrijire, reproducţie şi

exploatare a tuturor categoriilor de suine; • asigurarea bazei materiale pentru prevenirea şi combaterea bolilor, prin corelarea devizelor

de cheltuieli cu necesarul de medicamente, produse biologice şi substanţe dezinfectante, precum şi a aparatelor şi utilajelor necesare;

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

329

• instituirea şi respectarea măsurilor de profilaxie generală pentru prevenirea şi stoparea difuzării bolilor transmisibile. Pentru eficientizarea acestei acţiuni se vor urmări: diagnosticarea precoce a tuturor bolilor transmisibile, asigurarea funcţionalităţii filtrelor, instalarea şi asigurarea funcţionalităţii dezinfectoa- relor la intrarea în hale şi în compartimente, limitarea circulaţiei personalului străin, a altor specii de animale, dezinfecţia mijloacelor auto sau hipo, utilizarea echipamentului de protecţie, izolarea animalelor procurate din alte unităţi; distrugerea vectorilor implicaţi în transmiterea bolilor prin acţiune de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare (şobolani, şoareci etc).

• utilizarea în hrana animalelor a subproduselor de origine animală, a reziduurilor culinare, precum şi unele ingrediente proteice numai cu avize sau buletine, din care să rezulte securitatea şi oportunitatea folosirii lor;

• mişcarea animalelor între diferite localităţi se va efectua numai pe baza unor certificate sanitar-veterinare şi cu mijloace de transport dezinfectate şi adecvate categoriei de suine;

• adăparea suinelor se va face numai de la surse de apă autorizate, pe baza unor certificate sanitar-veterinare şi cu mijloace care să respecte igiena publică; Sursele de apă trebuiesc autorizate de către laboratoarele specializate din cadrul Institutului de igienă publică (inclusiv controlul periodic);

• funcţionarea eficientă a staţiilor de epurare a apelor uzate, precum şi manipularea autorizată a dejecţiilor pe diferite distanţe;

• modernizarea interiorului şi a exteriorului adăpostului va ţine seama de criterii epizootologice;

• controlul medical obligatoriu a personalului de îngrijire la angajare şi apoi trimestrial pentru evitarea transmiterii zoonozelor;

• respectarea regulilor de igieneă în spaţiile de prelucrare, depozitare şi valorificare a produselor de origine animală;

• anunţarea în cel mai scurt timp a personalului de la circa sanitar-veterinară, apropiată precum şi a inspectorului-şef cu privire la apariţia sau suspiciunea oricărei boli transmisibile.

La specia porcine filtrul sanitar-veterinar trebuie să funcţioneze ireproşabil; toate persoanele care intră sau ies vor fi dezinfectare şi echipate adecvat, pe lângă spălarea în camere speciale şi dezinfecţia cu soluţii adecvate. Filtrul trebuie dotat cu dulapuri-vestiar, cuiere, chiuvete, duşuri, săpun, prosoape sau tifoane şi vase cu substanţe dezinfectante. Se interzice introducerea animalelor în unitate fără carantinizare (timp de 60 de zile), cu excepţia celor din fermele proprii de înmulţire şi de hibridare (dacă nu sunt la distanţă). Livrarea animalelor se face numai prin rampe de încărcare-descărcare şi însoţite de certificate sanitar-veterinare, în care sunt specificate acţiunile imunoprofilactice la care au fost supuse acestea în perioada de creştere sau de îngrăşare. Pentru supravegherea şi menţinerea stării de sănătate, personalul sanitar-veterinar sau proprietarul are următoarele obligaţii: a) Zilnic: • examene clinice şi anatomopatologice; • verificarea funcţionării instalaţiilor de adăpare, precum şi a surselor de apă pentru

igienizare;

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

330

• încadrarea în parametri optimi a microclimatului din compartimente; • atenţionarea asupra stării precare de igienizare a boxelor; • confruntarea rezultatelor din buletinele de analiză cu diagnosticul precizat sau suscipiunea

existentă; • stabilirea conduitei terapeutice, în funcţie de categoria de suine şi de specificitatea cazului,

precum şi evidenţierea individului sau a efectelor suspecte în registrul tip. b) Periodic • prelevări de probe de sânge, de alte produse de metabolism (urină, fecale, etc), de organe,

de părţi din organe sau ţesuturi, ori de cadavre etc. şi trimiterea acestora în condiţii speciale la laboratoarele Inspectoratului sanitar-veterinar judeţean sau alte instituţii specializate.

c) De necesitate, în cazurile de modificare a stării de sănătate a efectivelor: • prelevări de probe; • trimiterea de probe la laborator, însoţite de fişa prevăzută prin Legea nr. 75/1991. Tratamentele care se efectuează prin introducerea medicamentelor în furaje se fac sub supravegherea medicului şi în dozele prescrise de acesta. Omogenizarea trebuie să fie perfectă, iar dozele se constituie pe boxe, compartimente şi hale, după necesitate, urmărindu-se indivizii care nu consumă spre a fi izolaţi în vederea aplicării altor tratamente adecvate. Activitatea sanitară este consemnată în registre speciale, conform prevederilor legale şi în corelaţie cu evidenţele zootehnice şi economice din fermă. 16.2. Dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea adăposturilor

Dezinfecţia este o operaţiune obligatorie în cadrul tehnologiei de producţie din fermele de porcine. Acestea se execută la finalul fiecărui ciclu de producţie şi are ca scop prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase şi parazitare. La efectuarea dezinfecţiei se vor respecta următoarele etape: • dezinfecţia de fixare, care se realizează prin stropirea tuturor suprafeţelor (necurăţate

mecanic) cu o soluţie de 1% sodă caustică; • curăţirea mecanică, care constă în răzuirea tuturor supafeţelor şi îndepărtarea furajelor

rămase în hrănitori. De menţionat că grătarele se răzuiesc pe ambele feţe. În general, îndepărtarea părţilor aderente, precum şi a celor care atârnă (păianjeni) se face de sus în jos.

Urmează apoi spălarea cu jet de apă la presiune de 10 atmosfere şi îndepărtarea în continuare a părţilor aderente. Se spală şi toate obiectele de inventar din boxă; covoraşe din cauciuc, furci, lopeţi, mături, furtune, bazinele sau canalele de colectare a dejecţiilor etc; • dezinfecţia propriu-zisă este precedată de etanşeizarea compartimentului, prin închiderea

şi blocarea uşilor, geamurilor, gurilor de ventilaţie etc. şi cuprinde următoarele etape: - împrăştierea prin pulverizare, peste toate suprafeţele, a unei soluţii de sodă caustică fierbinte cu concentraţia de 2-3% şi în cantitatea de 1 l/m2; - gazarea interiorului compartimentului cu un amestec format din clorură de var şi formol, în proporţii egale, expus, din loc în loc, în tăvi de metal. Compartimentul rămâne închis (cât mai etanş) timp de 12 ore, după care se aeriseşte şi se clăteşte cu apă la presiune.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

331

După uscare se flambează cu lampa de benzină la imbinarea părţilor metalice şi în zonele puţin accesibile, după care se îndepărtează părţile sau elementele care trebuiesc reparate, uneori se tencuiesc pereţii, iar în final se văruieşte tot interiorul , începând cu tavanul şi terminnd cu pardoseala şi aleile de serviciu. Practic nimic nu trebuie să rămână fără contactul cu soluţia dezinfectantă, cu flacăra şi cu varul. De menţionat că, tot inventarul după fixare şi spălare se ţine timp de 24 de ore în soluţie de sodă caustică 2-3%. Se procedează apoi la reaşezarea obiectelor de inventar în boxe şi în compartimente, se pun în funcţiune instalaţiile de iluminat, ventilat şi încălzit, după care adăpostul se încuie şi se sigilează timp de 24 de ore pentru a se definitiva dezinfecţia. Toate aceste operaţiuni se vor încadra într-o perioadă de timp de 5 zile, cu respectarea strictă a timpilor de fixare a dezinfecţiei, de gazare şi de odihnă a compartimentului. Dezinsecţia are ca scop combaterea insectelor şi a acarienilor, care vehiculează şi transmit boli infecto-contagioase, sau parazitare. În principal, operaţiunea constă în distrugerea muştelor şi a altor insecte cu diferite mijloace, prioritate având substanţele chimice. Operaţiunea este obligatorie în timpul evoluţiei unei epizootii, având însă grijă de respectarea concentraţiilor, a prescripţiilor de manipulare , de evitarea intrării în contact cu furajele sau cu produsele animaliere. Acţiunea se extinde, de la boxe, la compartimente şi hale, precum şi la staţia de epurare, sau alte zone unde staţionează insectele (platforme de gunoi, WC-uri). Dezinsecţia se face de către un personal special instruit şi autorizat, conform unui protocol de acţiune profilactic sau de necesitate. Cele mai eficace substanţe chimice sunt: Neguvonul, Clorofosul, Alfacronul etc. O atenţie deosebită se va acorda substanţelor cu efect remanent, evitându-se aplicarea acţiunii înainte de sacrificarea animalelor, de introducerea scroafelor la maternitate etc. Deratizarea are ca scop prevenirea şi combaterea transmiterii unor boli infecţioase şi parazitare de la animal la animal, precum şi de la animal la om, sau invers. Această acţiune se execută de o echipă instruită special şi autorizată, sau de către intreprinderi D.D.D. Deratizarea presupune depopularea completă a adăpostului, precum şi a împrejurimilor (padocuri exterioare). Când animalele nu pot fi evacuate, se aplică momeli toxice sau prafuri raticide în zonele de circulaţie a şobolanilor, dar fără trecerea prin boxele animalelor a acestor vectori. În acţiunea de deratizare se vor lua, anticipat, unele măsuri de evitare sau de împiedicare a dezvoltării şobolanilor: evitarea risipei de furaje, construcţii solide din cărămidă şi beton, păstrarea ordinei în camerele de legătură, blocarea căilor care duc la elementele de construcţii cu vată minerală, sau în depozitele cu aşternut, precum şi la Buncărele cu furaje. Deratizarea începe cu depistarea galeriilor, apoi se trece la plasarea momelilor în cele mai frecventate locuri, dar ferite de accesul oamenilor şi a animalelor. Locurile unde s-au plasat momeli trebuie marcate vizibil, personalul de îngrijire avertizat, iar furajele recuperate din apropierea momelilor se vor îndepărta de la consum. Cadavrele de rozătoare se colectează imediat, pentru a nu fi consumate de către porci, iar momelile (recuperate în totalitate) se ard la crematoriu sau se îngroapă la 1 m adâncime, după tratarea cu clorură de var. Toate operaţiunile vor fi supravegheate de către medicul veterinar, iar în final se încheie un proces-verbal din care să rezulte oportunitatea şi eficienţa acţiunii pe sectoare, puncte de lucru, elemente de construcţii şi zile, cu specificarea restricţiilor în cauză.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

332

BIBLIOGRAFIE

1. ARIŞANU, I. - Ridicarea eficienţei în creşterea porcinelor prin îmbunătăţirea unor soluţii

tehnologice în complexele industriale. Revista de creştere a animalelor, nr.9, Bucureşti, 1979.

2. ARIŞANU, I. - Unele probleme actuale privind ridicarea eficienţei complexelor de creştere a porcinelor. Revista de creştere a animalelor, nr.1, Bucureşti, 1980.

3. ARIŞANU, I. - Noi aspecte privind tehnologia de utilizare a silozului de ştiuleţi în îngrăşarea porcilor. Revista de creştere a animalelor, nr.11, Bucureşti, 1982.

4. AUMAITRE, A. - Utilization of maize in animal feeding. Ref. J. korma i kormlenie, nr.7, 1981.

5. BACIU, V. - Finisarea porcilor pentru sacrificare. Revista de Zootehnie şi Medicină Veterinară, nr.11, Bucureşti, 1996.

6. BEST, P. - Metode noi de creştere a porcinelor din Anglia. Farmer's Digest, 45, 2, USA, 1981.

7. BICHARD, M. - Over thirty pigs per sow a year. Pig Farming, nr.28, 9, England, 1980. 8. BOGDAN, ALEX. şi colab. - Reproducţia animalelor de fermă. Scrisul românesc,

Craiova, 1981. 9. BOYD, I. - The nutitional route to more pigs reared. Improv. sow productivity, 3-5,

England, 1985. 10. BULIGA, J. - Soluţii tehnologice pentru ferme cu 20 de scroafe matcă. Revista de

zootehnie şi med.veterinară, nr.5, Bucureşti, 1996. 11. BURSTALLER, G. - Maiskolbensilagen als Schweinemastfutter Fastschr. Landwirt, 58,

20, Austria, 1980. 12. BURLACU, GH. - Valoarea nutritivă a nutreţurilor, normele de hrană şi întocmirea

raţiilor. Vol.I şi II, Edit. CERES, Bucureşti, 1983. 13. CHIRILĂ, C. şi colab. - Efectul unor tehnologii de hrănire în îngrăşarea intensivă a

porcilor. Revista de creştere a animalelor, nr.9, Bucureşti, 1978. 14. CING MARS şi colab. - Response of piglets to suboptimal protein diets suplemented

with lysine, metionine and tryptophan. Canad, J. anim, Sc. nr.68 (p.311-313), Canada, 1988.

15. CLAUSEN, N. ş.a. - Testarea descendenţei la porci în Danemarca. Tierzucht, 23, 5, D.D.R., 1969

16. COLE, D.J.A., VARLEX, M.A. end HUGHES, P.P. - Studies in sow reproduction, 2. The effect of lactation lenght on the subseguent reproductive performance of the sow. Anim.Prod. 20, 401, 1975.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

333

17. CUC, AURELIA şi colab. - Contribuţii la elaborarea unui sistem de ierarhizare a reproducătorilor după însuşirile de creştere şi de calitate a carcasei la porcine. Revista de zoot. şi de med. veterinară, nr.4, Bucureşti, 1992.

18. CURTIŞ, S.E., JENSEN, A.A. - Environmental influence on yong pig performance. Illinois Pork Industry Day, Urbana-Champaign, 1971.

19. CUTUHAN, M. şi colab. - Eficienţa economică a creşterii animalelor. Edit. CERES, Bucureşti, 1980.

20. DEXAMIR, A. - Substituirea nutreţurilor proteice de origine animală. Edit. CERES, Bucureşti, 1976.

21. DINESCU, S. - Concepte moderne în zootehnie. Edit. CERES, Bucureşti, 1996. 22. DINU, M. - Creşterea suinelor. Edit.did. şi pedag. Bucureşti, 1973. 23. DINU, M. şi colab. - Urmările consangvinizării asupra unor indici de reproducţie la suine.

Revista de zootehnie şi med.veterinară, anul XLIII, nr.4-5, Bucureşti, 1993. 24. DINU, I., STAN, Tr. şi colab. - Probleme speciale de ameliorare şi exploatare a suinelor.

Edit. did. şi pedag. Bucureşti, 1981. 25. DINU, I. şi colab. - Cartea fermierului - creşterea porcinelor. Edit. CERES, Bucureşti,

1987. 26. DINU, I. - Tendinţe şi perspective în zootehnia mondială. Edit. CERES, Bucureşti, 1989. 27. DINU, I., TĂRĂBOANŢĂ, GH. şi colab. - Tehnologia creşterii suinelor. Edit. did. şi

pedag., Bucureşti, 1990. 28. DRĂGHICI, C. - Influenţa factorilor atmosferici asupra animalelor domestice. Edit.

CERES, Bucureşti, 1982. 29. DUMITRESCU, D. şi colab. - Folosirea reziduurilor zootehnice în agricultură. Bult. inf.

agr., nr.8, Bucureşti, 1985. 30. DUMITESCU, I. şi colab. - Însămânţările artificiale la animale. Edit. CERES, Bucureşti,

1978. 31. DVINSKAIA, L.A., PETUHOVA, E.A. - O vitaminnom pitanii jîvotnîh jivot, nr.6 (18-

20), SSSR, 1984. 32. EWABANK, R., MEESE, G.B. - Agressive behaviour of domesicated pigs on removal

and return of individuale. Animal Production, 13, part.4, 1971. 33. FEVRIER, G. - Le mais humide grain, épi an planté. INRA, France, D.C. în creşt. anim.,

nr.5, Bucureşti, 1981. 34. FRANCIS, URBAN and all - Warld Agriculture. Outlook and Situation Report, USA,

juni, 1984. 35. FRASER, D. - The effect of straw an the behaviour of saws in tetherstalls. Anim. Prod.,

21, 1975. 36. FRAYSSE, JEAN-LOUIS et DARRÉ AAFKE - Produire des viandes. Vol.1, ech. et.,

Docum., Lavoisier, Paris, 1990. 37. GRAU, A. şi colab. - Nota sobre la composicion guimica y posibilidades de utilizacion de

las desperdicios de comedores familiares en la alimentacion porcine. Cinecia tecnica en Agr. Gonodo porcino, vol 4, nr. 3, Cuba, 1983.

38. HANZHONG, CHEN - Inside China - a view of the Chinese pig industry today. Pig international - july, p.15, 1984.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

334

39. HALMAGEAN, P. - Tehnologia creşterii porcinelor. Edit. CERES, Bucureşti, 1984. 40. HANSSEN, L.L. ş.a. - A general survey of environmental influnce on the social

hierarchy function in pigs. Arta Agric. Scandinavica, 30. 1980. 41. HANS, WERNER, KRUTSH - Clasificarea carcaselor de porcine şi bovine în

R.F.Germania. Revista de zootehnie şi med.veterinară, nr. 3-4, (p-64), Bucureşti, 1990.

42. HOLE, O.M. ş.a. - Effects of farced exercise during gestation on forrowing and weaning performance of swine. J.Anim.Sci, 52, 6, USA, 1981.

43. IAROV, I.I. - Traveanaia muka i kukuruznîi siloz o lormlenii svinei. Sel. hoz. za rubezom, 12, SSSR, 1977.

44. ISAR, MARIANA şi colab. - Extrudatele de mazăre şi de orz în alimentaţia purceilor. Revista de zootehnie şi med.veterinară, nr. 9, Bucureşti, 1996.

45. IVANOVICI, V.G. - Fiziologhiceskie i biochimiceskie asnovî karmlenia poroseat pri otiome ih ot svinomatok v raznom vazraste. Sel. hoz. za rubezom, nr.1 (36-40), SSSR, 1980.

46. JENSEN, A.H. and all - Effects of space restriction and management on prea past - puberat response of female swine. J.Anim.Sci., 31, 4, 1970.

47. LAWRENCE, T. - Ulcers - a problem with the feed. Pig Farming, nr.11, England, 1985. 48. LOUVARD, G. - Méllange grainrafles de mais: les porcs allemands apprécient. L'elevage

porcin, France, 1982. 49. MADSEN, A., KELLER-NIELSEN, E. - Housing systems and muscle developement

and quality in pigs. Acta Agic. Scand. Supp., 21 Stockholm, 1979. 50. MILOS, M. şi colab. - Probleme speciale de preparare şi controlul calităţii nutreţurilor.

Edit. did. şi pedag. Bucureşti, 1983. 51. MODELLI, A. - Etiologia suina e structture di allevamento. Rev. Suinicoltura, 17, 5,

Roma, 1976. 52. MOSKUTELO, L. şi colab. - Goroh v sostave kombikorov dlea sosunov i otiomîsei.

Svinovodstva, nr.5, (31, 32), SSSR, 1984. 53. NEDELCIUC, V. şi colab. - Aspecte privind calitatea carcasei şi a cărnii de porcine, la

principalele rase ameliorate din ţara noastră. Rev. de creştere a animalelor, nr.5, Bucureşti, 1982.

54. NICULESCU-MIZIL, Eugenia - Implicaţii tehnice, tehnologice şi sociale ale bioingineriei. Edit. ştiinţ. şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

55. NIKITCENKO, I.N. - Selektia svinei v usloniiah promîsliennogo svinovodstvo. Jivotnonodsva, nr.3, SSSR, 1984.

56. OLSSON, O. - Methods of reducing the slaugheter period of fattening pigs and the developement of a new individual feeding sistem based upon eating behaviour. The Agr.Univ. of Narway, 1, 1977.

57. OVERCIUK, L.A. - Intensificaţia svinovodstva v SSA. Jivotnonodsva, nr.8, (63), SSSR, 1986.

58. PARAIPAN, V. - Diagnosticul infecundităţii suinelor. Edit. CERES, Bucureşti, 1977. 59. PARASCHIVESCU, GALIETA - Influenţa numărului de fraţi din lotul de testare după

performanţele proprii asupra coefientului de corelaţie dintre spor şi consum. Luc.şt. ale SCCP-Periş. Vol.II, Bucureşti, 1977.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

335

60. PĂSĂRIN, B., STAN, TR. şi colab. - Contribuţii la stabilirea unor particularităţi de calitate a carnei de suine în funcţie de reacţia acestora la testul halotan. Lucr.şt., seria Zoot. Vol 37 şi 38, U.A.M.V.Iaşi, 1994/1995.

61. PĂSĂRIN, B., STAN, TR. şi colab. - Cercetări privind influenţa vârstei la monta fecundă asupra activităţii de reproducţie la scroafe. Lucr. şt., seria Zoot. Vol 37 şi 38, U.A.M.V.Iaşi, 1994/1995.

62. PĂSĂRIN, B., STAN, TR. şi colab. - Cercetări privind influenţa genelor Hal+ şi Hal- asupra unor indici de producţie şi reproducţie la scroafe. Lucr.şt., seria Zoot. Vol 37 şi 38, U.A.M.V.Iaşi, 1994/1995.

63. PFEIFFER, H. - Tierprodcuktion Schweinezucht. Veb Deutscher Landwirtschaftsverlag, Berlin, 1984.

64. PEDERSON, O.K. - Entwicklungenperbewertung biem Schwein in der Leistungsprfung.Tierzchter, DBR, nr.11 (480), 1978.

65. PREDERSON, O.K. - Testing of breeding animals for meat production and meat guality in Denmark. Acta agr. Scandinavica, Supp, 21, Stockhelm, 1979.

66. PELZER, P.H. - Du grain humide pour les porcs. Agromais, nr.1. 67. PIMENTEL, D. and all - Food and Energy Resources. Academic Press, Inc., (p.1-24),

USA, 1984. 68. POPOVICI, FELICIA şi colab. - Date comparative privind testarea individuală şi în

grup a masculilor la porcine. Rev. de creştere a animalelor, nr.3, Bucureşti, 1980. 69. POPOVICI, FELICIA şi colab - Stadiul de ameliorare a raselor de porcine din unităţile

de elită. Rev. de creştere a animalelor, nr.11, Bucureşti, 1982. 70. POSEA, GH. şi colab. - Nutriţia în sisteme moderne de exploatare a animalelor. Edit.

CERES, Bucureşti, 1972. 71. ROŞU, E. - Alimentaţia animalelor domestice. Edit. did. şi pedag., Bucureşti, 1966. 72. ROŞU, E. şi colab. - Proteinele din furaje. Edit. CERES, Bucureşti, 1972. 73. RUSSETT, J.C. ş.a. - Choline reguirement of young swine. J.Anim.Sci., vol.48, nr.6,

USA, 1979. 74. SADOVNICOVA, M.T. - Acropromîşlennce proizvodstvo opît problemî i tendentîi

razvitio. Nr.1, (p. 42-48), SSSR, 1988. 75. SALAUN, C., SAVLNIER, J. - Le pois,une opportunite. L'elevage porcin, nr.154, (p.35-

36), France, 1985. 76. SERCKOVIC, A. ş.a. - Breed vareties slaughter weight and protein level as related to

porcine meat quality. Acta agric. Scandinavico, supp.21, Stockholm, 1979. 77. STAN, TR. - Sucul de lucernă verde în hrana tineretului porcin la îngrăşat. Cercet. agr. în

Moldova, iulie-august, Iaşi, 1974. 78. STAN, TR. şi colab. - Observaţii asupra hrănirii porcilor cu rziduuri culinare. Cercet. agr.

în Moldova, Iaşi, sept., 1975. 79. STAN, TR. şi colab. - Efectul înlocuirii concentatului proteic cu lizină din hrana

tineretului porcin cu alte concentrate proteice. Cercet. agr. în Moldova, vol.2, Iaşi, 1979.

80. STAN, TR.şi colab. - Influenţa preparatului COLUROM ZO1 în hrana tineretului porcin insuficient dezvoltat. Cercet. agr. în Moldova, vol.1, Iaşi, 1980.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

336

81. STAN, TR. şi colab. - Preparate vitamino-proteice din lucerna verde în nutriţia animalelor. Cercet. agr. în Moldova, vol.1 (53), Iaşi, 1981.

82. STAN, TR. - Tehnologia creşterii suinelor. Lucr.practice, Inst. Agronom. Iaşi, xerox, Iaşi, 1990.

83. STAN, TR. - Tehnologia creşterii suinelor. Curs, lito, Univ.Agr.şi de Med.Vet.Iaşi, 1992. 84. STEOPAN, E. - Influenţa condiţiilor de mediu asupra dimensiunilor corporale la rasele

Marele alb, Landrace şi metişii acestora şi evoluţia principalilor indici zooeconomici în condiţii de creştere intensivă. Rev.de creştere a animalelor, nr.1, Bucureşti, 1982.

85. ŞTEFĂNESCU, GH. - Hrănirea scroafelor în perioada de alăptare şi a purceilor sugari. Rev.de zoot. şi med.veterinară, nr.9, Bucureşti, 1996.

86. SULMAN, I.M. - Nespeţificeskaia profilaktika smertnosti poroseat. Sel.hoz. za rubejom, nr.2, USSR, 1980.

87. SULMAN, I.M. - Vîrascivanie poroseat atstainscih v roste. Jivotnonodsva, nr.3, (p.59-60), SSSR, 1986.

88. TĂRĂBOANŢĂ, GH., PLĂMĂDEALĂ, STAN, TR. şi colab. - Influenţa greutăţii corporale la montă şi a modului de întreţinere în perioada de gestaţie asupra principalilor indici de reproducţie la scrofiţe în condiţii industriale. Lucr.ştiinţ.ale I.A.Iaşi, vol.23. seria Zoot.med.vet.,Iaşi, 1979.

89. TĂRĂBOANŢĂ, GH şi colab. - Tehnologia creşterii suinelor. Edit.did. şi pedag. Bucureşti, 1983.

90. TĂRĂBOANŢĂ, GH., STAN, TR., LAZĂR ŞT. - Tehnologia creşterii suinelor. Lucr. practice, ed. a III-a, xerox, Inst. Agr. Iaşi, 1990.

91. VEBB, I. - Genetic opportunities, Pig. farming, nr.12, (p.46-51), ENGLAND, 1985. 92. VERSTEGEN, N.W. - Growing and fattening of pigs in relation to temperature of

hausing and feeding level. Can. J.Anim.Sci., vol.58, nr.1. Canada, 1978. 93. ZENECI, N., BERIS, L. şi colab. - Efectele materne, sursă de variabilitate genetică şi

implicaţiile în producerea femelelor F1, la porcine. Rev. de zoot. şi med. vet., anul XLIII, nr. 4-5, Bucureşti, 1983.

94. YSCHEIDT, M. - CCM atetese Hogyeszen. Magyar mezogozdasag, 36, 31, Hungary, 1981.

95. WERNER KRUTSH, HANS - Clasificarea carcaselor la porcine şi bovine în R.F.Germania. Rev. de zoot. şi med.vet., nr.3-4 (p.59-64), Bucureşti, 1990.

96. WOOD, M. - Conveniente il mais umido nell'alimentazone del suine. Informatore Agrario, 38, 23,, Itali, 1982.

97. *** - Production yearbook. FAO, vol.32-46, Roma, 1978-1995. 98. *** - Le second Salen des Fourrages a fait une plae a la production porcine. L'Elevage

porcin, 111, France, 1981. 99. *** - Anuarul statistic al României, anul 1996. 100. *** - Prospecte ale firmelor BIG DUTCHMAN şi HUWECA, 1995-1997.

BENONE PĂSĂRIN TEHNOLOGIA CREŞTERII SUINELOR

337

Consilier editorial: Vasile V~NTU Tehnoredactare: Cristina HARHĂTĂ Corector: Benone PASARIN Bun de tipar: 20.VI.2006 Ap\rut: 2007, Format 70 x 100/16 Editura: “Ion Ionescu de la Brad” Ia[i Aleea M. Sadoveanu, 3 Tel. 032-218300; 032-140820 (int. 159) E-mail – [email protected]

ISBN: 978-973-7921-88-8 Tiparul executat sub comanda 11/2000 la Tipografia “AGROPRINT” Ia[i, Aleea M. Sadoveanu, 3

PRINTED IN ROMANIA


Recommended