COMPONENTELE PROCESULUI INSTRUCTIV – EDUCATIVALE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Fluxul mare informaţional, din toate domeniile de activitate, ne obligă

să sintetizăm, astfel încât să putem să beneficiem de cât mai multe informaţii,

concis formulate, astfel încât la momentul oportun acestea să constituie latura

aperceptivă a formarii noastre.

Aliniaţi la această cerinţă de sintetizare şi stocare a informaţiei voi

încerca a vă formula, cât mai concis cu putinţă, câteva aspecte ale domeniului

nostru de activitate.

1. Aspecte cu caracter general

Activitatea de educaţie fizică şi sport, privită ca un domeniu sistemic,

îşi are propriile ,,intrări” şi propriile ,,ieşiri.” În funcţie de obiectivele

sistemului, s-au stabilit şi componentele, care în ultimă instanţă, reprezintă

conţinutul activităţilor respective şi definesc tot odată modelul, în funcţie de

comanda socială.

În educaţia fizică, aceste componente îmbracă următoarele aspecte:

- calităţile motrice;

- deprinderile motrice;

- priceperile motrice;

- cunoştinţele de specialitate;

- cunoştinţele teoretice de specialitate;

- indicii somatici (morfologici) şi funcţionali (fiziologici) ai

organismului;

- elementele de conţinut ale altor laturi ale educaţiei generale;

II. CALITĂŢI MOTRICE (PSIHOMOTRICE)

2.1. Calităţi motrice concurente

În vederea creşterii performanţelor sportive şi mai ales a indicilor

calităţilor motrice şi-au dat concursul specialişti din domenii diferite. În anul

1981, A. Demeter afirma despre calităţile motrice că sunt ,,acele laturi ale

motricităţii omului care se manifestă în parametrii identici ai mişcării, cu

acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi biochimice

asemănătoare.”1 Tot un cadru didactic al facultăţii noastre, E. Avramoff

spunea că ,,la baza perfecţionării acestor calităţi se află restructurări

fiziologice, biochimice şi chiar histologice ale diferitelor organe, aparate şi

sisteme.”

La ora actuală se consideră că toate calităţile motrice umane au la bază

două componente determinante; una de natură genetică şi una dobândită.

Componenta genetică cuprinde reflexele motorii necondiţionate,

bagajul ereditar, ce reprezină caracteristica fiinţei umane, iar cealaltă,

dobândită prin exerciţiu, care se referă în mod deosebit sportivilor antrenaţi

sau persoanelor care practică în mod sistematic exerciţiul fizic. Încă nu s-a

putut stabili cu exactitate care este ponderea celor două componente pentru

1 Demeter, A. - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1981.

fiecare calitate motrică. Tot ce s-a putut face au fost aprecierile indirecte,

deductive, pe baza explicaţiilor fiziologice, biochimice şi histologice, în

privinţa perfectibilităţii calităţilor motrice.

Se ştie însă faptul, că la nivelul componentei genetice, rata de

perfectibilitate este foarte mică. Din acest motiv, accentul dezvoltării

calităţilor motrice se transferă spre componenta dobândită, unde printr-un

proces ştiinţific programat de antrenament, se pot dezvolta (educa), într-o

măsură mai mică sau mai mare aceste calităţi. Practica a demonstrat că cea

mai mică rată de dezvoltare o au calităţile motrice viteza şi îndemânarea, iar

la polul opus se găsesc forţa şi rezistenţa.2

Plecând de la faptul că o mare parte dintre specialişti au încadrat

detenta ca pe o calitate motrică combinată de viteză-forţă sau forţă-viteză, în

vederea dezvoltării acesteia incluzând şi o mare parte din mijloacele specifice

dezvoltării acestor calităţi, este oportună şi tratarea teoretică a calităţilor sus

amintite.

2.1.1. Viteza

Dacă din punct de vedere al formei, definiţiile diferă, conţinutul

acestora este însă, relativ acelaşi la toţi cei care s-au ocupat de studierea ei. A.

Demeter definea viteza ca fiind ,,capacitatea omului de a executa mişcări cu

mare rapiditate, timpul de execuţie fiind minim pentru condiţiile date.”

După cum se afirma anterior, calităţile motrice cunosc mai multe forme

care se adaptează în funcţie de specificul tehnico – tactic al disciplinei

sportive respective.

Dacă pentru tratarea didactică din fizică, v = , unde viteza de cele mai

multe ori este abordată drept constantă, (un corp se deplasează cu o viteză

2 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p.65-67.

constantă de...), pentru activitatea sportivă, este mult mai importantă

acceleraţia, sau creşterea progresivă a vitezei în unitatea de timp.

Din punct de vedere al clasificării, viteza nu a suferit mari modificări.

Astfel viteza de reacţie sau latenţa reacţiei motrice, depinde de natura şi

complexitatea unor stimuli externi, de nivelul însuşirii deprinderilor motrice

şi de segmentul corporal căruia îi sunt adresaţi stimulii.

Din punct de vedere fiziologic, aceasta reprezintă viteza reacţiei

motrice de la apariţia stimulului şi până la apariţia reacţiei de răspuns şi

însumează timpul scurs de la apariţia stimulului, transmiterea la sistemul

nervos central, decodificarea, prelucrarea şi elaborarea răspunsului motor la

nivelul centrilor nervoşi şi drumul eferent al comenzii către muşchi.

În continuarea vitezei de reacţie este viteza de execuţie, care se referă la

timpul necesar unei mişcări de la apariţia ei şi până la finalizare. Altfel spus,

ea se defineşte ca fiind viteza ,,mişcării singulare.”

Viteza de repetiţie este specifică tipului de activitate nervoasă

superioară, având o puternică amprentă genetică şi se defineşte ca fiind

frecvenţa maximă a mişcărilor.

Ca un corolar al tuturor acestor tipuri de viteză (reacţie, execuţie,

repetiţie) este viteza de deplasare, care pe lângă mişcările de coordonare,

implică şi lungimea paşilor, tehnica alergării, sinergismul muscular, calitatea

proceselor de relaxare ale muşchilor antagonişti, mobilitatea articulară,

nivelul încărcăturii etc.

În jocurile sportive mai ales, dar nu numai, sunt dese situaţiile de

trecere de la un regim de viteză la altul, sau chiar de la repaus la un anumit

regim de viteză, determinată de timpul necesar acestei treceri. Această formă

de manifestare este viteza de angrenare (sau accelerare).

Determinarea vitezei, sub toate formele ei, este condiţionată de factorul

central şi factorul periferic.

Factorul central este reprezentat de viteza alternanţei proceselor

fundamentale ale scoarţei cerebrale, excitaţia şi inhibiţia, iar de mobilitatea

acestor procese depinde şi rapiditatea contracţiilor musculare, cele ale ciclului

contracţie-relaxare.

Viteza mai depinde, în cazul contracţiilor musculare complexe şi de

rapiditatea şi eficienţa coordonării, prin eliminarea

contracţiilor ,,nonvoluntare” ale grupelor musculare ce nu sunt angrenate

direct în mişcarea respectivă, precum şi de relaxarea optimă a grupelor

musculare antagoniste.

Factorul periferic este reprezentat de totalitatea proceselor fiziologice şi

biochimice din muşchi, de la nivelul musculaturii striate. Se ştie că viteza se

bazează în special pe fibrele musculare fazice, fibre ,,albe” care au ca

modalitate metabolică predominantă glicoliza anaerobă pentru energia

necesară contracţiilor.

Un alt factor limitativ este gradul de irigare a muşchilor, fapt

determinat de nivelul relaxării musculare. Cu cât relaxarea va fi mai

completă, cu atât aportul sanguin va fi mai mare şi va creşte posibilitatea de

refacere.

2.1.1.1. Procedee metodice de dezvoltare (educare) a vitezei;

Din acelaşi motiv al conciziei, voi trece în revistă cele mai importante

procedee pentru educarea acestei calităţi, urmând ca dumneavoastră, cursanţii,

atunci când veţi fi puşi în faţa activităţii concrete să aprofundaţi tematica din

literatura de specialitate, urmţnd a optimiza şi obiectiviza mijloacele adecvate.

a) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri maximale;

b) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri supramaximale

(condiţii de lucru uşurate sau favorizante);

c) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri submaximale;

d) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri alternative.

2.1.2. Forţa

Deşi opiniile care încadrează detenta în cadrul calităţilor motrice

combinate, nu sunt în concordanţă cu punctul nostru de vedere, studiile

respective nu pot fi subapreciate. Astfel, M. Buhrle care a studiat în cadrul

Institutului pentru Sport şi Cultură Fizică din Freiburg raporturile de forţă şi

viteză şi structura lor dimensională, bazate ,,pe trilogia forţă maximă – forţă

viteză – rezistenţa de forţă” a ajuns la următoarele rezultate :

,,La ora actuală, îmbunătăţirea performanţelor sportive este dependentă

de o serie de adaptări ale organismului. O analiză a condiţiilor performanţelor

sportive, trebuie raportată la nivelul de dezvoltarea al calităţilor motrice ale

sportivului, acesta încercând şi trebuind să-şi adapteze capacităţile

individuale, nevoilor specifice de efort ale performanţei.

Dintre toate calităţile motrice, capacitatea de activare intenţionată este

o condiţie indispensabilă a capacităţii de forţă maximă. Forţa maximă trebuie

văzută ca o calitate de bază a forţei – viteză , iar aceasta din urmă ca o

condiţie a detentei.”

Fiecare sportiv la rândul său, reprezintă o individualitate din punct de

vederea al comportamentului motric, dispunând de calităţi motrice care pot fi

dezvoltate prin metode de antrenament specific.

Dezvoltarea calităţilor motrice, prin mijloace specifice, aduc după ele

un proces complex de adaptări morfo funcţionale specifice.

Cercetările au demonstrat că în domeniul regimului de forţă-viteză,

intră forţa de sprint, detenta, forţa de aruncare şi împingere. Această orientare

se regăseşte şi la Tiess / Schnabel (1986), care atribuie forţei maxime o

dimensiune izometrică şi una dinamică, pe care le difineşte în funcţie de

procedeele de testare.

Capacitatea de forţă maximă este determinată de :

masa musculară;

capacitatea de activare intenţionată sau voluntară;

calitatea fibrei musculare;

Masa musculară sau secţiunea transversală a muşchiului (A. Demeter -

1972)3 se referă la cantitatea de ţesut muscular. Prin tehnologii moderne, la

ora actuală se poate stabili prin tomografia computerizată, masa musculară în

secţiune transversală.

Capacitatea de activare intenţionată este posibilitatea de inervaţie a

muşchiului la frecvenţă înaltă. Din studiile existente (Ikai/Steinhaus) reiese

faptul că un individ normal nu poate angrena mai mult de 70 % din întregul

potenţial de forţă de care dispune masa musculară, în regim normal de lucru.

Rezultă că aceşti indivizi nu vor putea să activeze în mod intenţionat întregul

potenţial de forţă. Acest potenţial de forţă care nu stă la dispoziţia voinţei

noastre a fost numit rezervă autonomă, iar organismul uman are acces, la o

parte din această rezervă, doar în situaţii extreme de stres (pericole în măsură

să ducă la pierderea vieţii).

De asemenea Massalgin şi Uschakov au demonstrat că potenţialul de

forţă poate fi implicat în procesul de contracţie, prin

electrostimulare. ,,Diferenţa dintre valoarea maximă de forţă la stimularea

electrică şi valoarea forţei la inervaţie voluntară a fost numit deficit de forţă,

fiind exprimat în procente.

Valoarea forţei maxime, măsurate izometric este considerată a fi 100

%.”

Aceeiaşi cercetători, Ikai / Steinhaus au constatat că deficitul de forţă

este diferit de la individ la individ. În situaţiile limită de stres, indivizii

normali consumă mai multă forţă cu aproximativ 30 % faţă de contracţiile

voluntare, iar pentru sportivii antrenaţi special pentru eforturi maximale de

forţă, această diferenţă este de 10 %.

3 Demeter, A., - Fiziologia sporturilor, Edit. Stadion, Bucureşti, 1972, p30-42, 202-215.

Din cele de mai sus se poate trage concluzia că deficitul de forţă este un

perametru deosebit de important pentru diagnosticarea, planificarea şi

organizarea antrenamentului. Indicele deficitului de forţă poate să orienteze

procedeele şi mijloacele selecţionate pentru dezvoltarea forţei, astfel încât

creşterea indicilor acesteia, să se realizeze fie pe seama îmbunătăţirii

funcţiilor musculare, fie pe seama creşterii masei musculare.

Astfel, în cazul unui deficit de forţă mare, forţa trebuie să crescă pe

baza ameliorării funcţiilor musculare, iar în cazul unui deficit de forţă

scăzut, ,,creşterea capacităţii de forţă maximă se realizează prin creşterea

masei musculare.”

,,Deficitul de forţă poate fi apreciat prin compararea valorilor de forţă

maximă, măsurate excentric şi izometric. Se ştie că nivelul creşterii masei

musculare necesită un capitol de metode şi procedee, iar îmbunătăţire

capacităţii de activare voluntară, un alt capitol de metode şi procedee.

(Buhrle, 1985).” Astfel, contracţiile scurte, explozive cu sarcini maximale sau

submaximale reduc deficitul de forţă, pe când antrenamentul extensiv de

forţă, sau antrenamentul de rezistenţă duc la creşterea deficitului de forţă.

O altă componentă determinantă a forţei maxime este calitatea ţesutului

muscular. Larsen / Tesch (1986) au afirmat că ,,sportivii culturişti ca şi

sportivii supuşi unor intense antrenamente de forţă, dispun de o densitate a

fibrelor musculare situată mult peste normal şi la toţi aceştia, filamentele

miozinice sunt mai dese, iar distanţa faţă de filamentele actinice este mai

redusă.”

Forţa – viteza este o capacitate a individului de a dezvolta valori de

forţă ridicate cât mai rapid posibil. Viteza de activare a forţei este dată de

raportul de forţă în unitatea de timp. Mobilizarea cât mai rapidă a forţei,

independent de nivelul forţei maxime, este deosebit de importantă mai ales în

jocurile sportive, la sărituri şi cu preponderenţă la haltere, în stilul smuls.

Capacitatea de contracţie rapidă este determinată de structura fibrelor

musculare, dar şi de ,,succesiunea de activare a unităţilor motrice. Cu cât

recrutarea fibrelor de contracţie rapidă dintr-un muşchi este mai mare, cu atât

valoarea forţei de explozie rapidă este mai mare.”

Contracţia rapidă este determinată de succesiunea intrării în acţiune a

unităţilor motrice, ştiindu-se că acestea sunt activate succesiv, corespunzător

mărimii lor. Conform caracteristicilor fibrei musculare, unităţile motrice sunt

închise permanent, iar succesiunea de deschidere a acestora este cea a fibrelor

tonice şi apoi a celor fazice. Această succesiune fiziologică de recrutări, este

respectată şi în cazul proceselor de contracţie maximă rapidă, numai că

intervalul de activare este mult mai scurt.

Prin metode specifice de antrenament se presupune că întreaga

capacitate de contracţie se poate stimula. Dat fiind faptul că nu s-a putut

demonstra o sporire a participării fibrelor fazice ale muşchiului se presupune

că îmbunătăţirea capacităţii de contracţie rapidă, este condiţionată de

modificări la nivelul componentelor de recrutare, deşi nici acest aspect nu

poate fi încă, demonstrat direct.

Specialiştii care au cercetat acest domeniu de activitate au ajuns la o

concluzie : ,,capacitatea de forţă – viteză este determinată de capacitatea de

forţă maximă (dată de masa musculară) şi de capacitatea de contracţie

rapidă.”

2.1.2.1. Procedee metodice de educare a forţei

a) Procedeul cu greutăţi (inclusiv greutatea propriului corp), care se

mai găseşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de procedeul cu

încărcături, sau procedeul halterofilului, care are următoarele variante:

- creşterea continuă a încărcăturii, raportându-se totul la

posibilităţile maxime pentru exerciţiul respectiv (60%-65%-70% etc.)

- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. Rata de creştere

şi descreştere trebuie să fie ceeaşi (60% - 65% - 70% - 75% - 70 % - 65% -

60%).

- creşterea încărcăturii în trepte (60% - 60% - 70% - 70% -

80% -

80%).

- creşterea încărcăturii în val ( 60% - 70% - 65% - 75% - 70% -

80%).

b) Procedeul lucrului în circuit a fost creat de către Morgan şi Adamson

pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare. Ca principii la

procedeul lucrului în circuit, exerciţiile trebuie să fie simple, să fie cunoscute

de către elevi şi să se cunoască posibilităţile fiecărui elev, iar î succesiunea

exerciţiilor, acestea trebuie să angajeze grupe musculare diferite, să nu se

acţioneze succesiv asupra grupelor musculare ale aceluiaşi segment.

În privinţa dozării efortului trebuie să se cunoască faptul că pentru

dezvoltarea forţei este obligatoriu necesar ca pauzele să asigure revenirea

completă, altfel circuitul se transformă într-un procedeu de lucru pe intervale

şi se dezvoltă o cu totul altă calitate motrică.

c) Procedeul izometriei se recomandă a fi folosit după vârsta de 16 ani,

asupra vârstelor mai mici, acest procedeu, având efecte negative. Contracţia

izometrică nu trebuie să se desfăşoare pe o perioadă mai mare de 10-12

secunde, după care este obligatoriu a se recurge la o pauză de minimum 90-

120 secunde.

d) procedeu Power – Training îşi are la bază un număr de 12 exerciţii,

grupate câte 4 pe trei grupe :

- exerciţii cu haltere;

- exerciţii cu mingea medicinală;

- exerciţii acrobatice;

Ca element distinct, la acest procedeu se porneşte de la o încărcătură ce

permite executantului să efectueze un număr de 6 repetări (pe exerciţiu). Pe

parcursul antrenamentelor se caută creşterea numărului de repetări efectuate

de executant, astfel încât să ajungă la un număr de 12 repetări. Atunci când

aceste 12 repetări sunt executate cu o viteză acceptabilă se terece la creşterea

încărcăturii, după care ciclul se reia.

e) Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi

rapide. ,,Exerciţiile din această categorie se execută cu amplitudine maximă şi

într-o manieră cât mai apropiată, sau chiar identică cu structura unor

deprinderi sau priceperi motrice.”4

f) Procedeul eforturilor repetate până la refuz

La acest procedeu se folosesc încărcături de 35-40% pentru începători

şi de 55-60% pentru avansaţi. Eficienţa lui,pare a fi vizibilă doar la ultimele

repetări, după instalarea oboselii reale.

2.1.3. Rezistenţa

Deşi, ca formă, definiţiile diferă de la autor la autor, în conţinut ele

exprimă aproximativ acelaşi enunţ. Astfel, Ozolin o defineşte ca

fiind ,,capaciatatea de a face faţă oboselii,” D. Harre ,,capacitatea

organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai

îndelungat,” Zaţiorski, V.M. ,, capacitataea de a efectua timp îndelungat o

activitate oarecare, fără a reduce capacitatea ei.”

Dintre cercetătorii noştri, Florescu, C. şi colaboratorii, au definit-o ,,ca

timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort, de o anumită

intensitate,” iar Demeter, A. a definit-o ,,menţinerea capacităţii de lucru în

timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală

4 Cârstea, Gh. – Teoria şi metodica educaţiei fizice – pentru examenele de definitivat şi gradul didactic II, Editura AN_DA, Bucureşti, 2000, p. 80.

şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate

obositoare.”

Ca o sinteză a definiţiilor referitoare la rezistenţă, aceasta este

capacitatea omului de a presta o activitate un timp cât mai îndelungat, fără

scăderea randamentului, în condiţiile unei funcţionări economice a

organismului, a învingerii oboselii şi restabilirii rapide.

Ca definire a formelor de manifestare a acesteia, s-au conturat două

tendinţe:

- una care caută să apropie noţiunea de o formă cât mai exactă de

manifestare (Bube, Harre);

- cealaltă, care caută să surprindă substratul biologic şi implicaţiile ce

decurg de aici (Demeter, Keul);

Adepţii primei tendinţe au considerat că există două tipuri de rezistenţă:

rezistenţă generală şi rezistenţă specială. La rândul ei, rezistenţa specială ar

avea două componente; rezistenţa din eforturile ciclice ( în regim de viteză,

în regim de forţă, de durată scurtă, medie şi lungă), şi rezistenţa din

eforturile aciclice ( de durată medie şi lungă).

O altă clasificare a formelor de manifestare a rezistenţei, este făcută de

Hollman, după care, aceasta se împarte în rezistenţă generală şi rezistenţă

locală. Rezistenţa locală se adresează unor grupe musculare angrenate în efort

şi care reprezintă mai puţin de 1/6 – 1/7 din întreaga musculatură scheletică,

iar la rândul ei, aceasta poate fi clasificată în rezistenţă dinamică şi rezistenţă

statică.

Prezenţa în efort a unor grupe mai mari de 1/6 – 1/7 din întrega

musculatură scheletică, caracterizează rezistenţa generală, care, la rândul ei

poate fi de tip aerob, dacă musculatura efectuează o solicitare de peste 50 %

din capacitatea maximă de efort a aparatului cardio – vascular şi o durată de 3

minute.

E. Avramoff nu a împărtăşit clasificarea lui Harre şi a considerat

tendinţa de ,,prezentare a rezistenţei generale, ca având drept criteriu

substratul energetic mai aproape de necesităţile practice de antrenament.” Tot

el mai admite o formă de rezistenţă ,,în regim mixt (aerob – anaerob), iar

rezistenţa în regim anaerob, o disociază în rezistenţă anaerobă alactacidă şi

rezistenţă anaerobă lactacidă.

O altă clasificare este făcută de Dragnea, A. şi Bota Aura5, unde,

criteriilor de clasificare le corespund tipuri de rezistenţă. Astfel, la criteriul

participării grupelor musculare corespund tipurile de rezistenţă generală,

care implică peste 2/3 din întreaga musculatură a organismului, rezistenţă

regională, care implică angrenarea în efort a 1/3 – 2/3 din întreaga

musculatură a organismului şi rezistenţa locală care implică până la 1/3 din

musculatura organismului.

După criteriul surselor de energie, se disting, rezistenţa anaerobă,

bazată pe energia mobilizată pe cale neoxidativă şi rezistenţa aerobă unde

energia este mobilizată pe cale oxidativă.

Din punct de vedere al criteriului de durată al efortului, se disting:

rezistenţa de scurtă durată, de 45 secunde – 2 minute, rezistenţa de durată

medie, de 2 – 8 minute, rezistenţa de lungă durată (RDL) mai mare de 8

minute, care la rândul ei este este împărţită în trei categorii, în funcţie tipul

metabolic susţinător al efortului :

- RDL I – cu o durată de până la 30 de minute şi implică

metabolismul glucidic;

- RDL II – cu o durată între 30 – 90 de minute şi implică

metabolismul mixt de tip glucidic şi lipidic;

- RDL III – cu o durată de peste 90 de minute, care are ca suport

energetic, metabolismul glucidic.

5 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 234-235.

După criteriul specificului activităţii motrice se distinge rezistenţa

generală neţinând cont de tipul de activitate şi rezistenţa specifică unor ramuri

de sport, sau a unui tip special de activitate.

Ultimul criteriu al modului de combinare ale calităţilor motrice

distinge: rezistenţă în regim de forţă, rezistenţă în regim de viteză şi rezistenţă

– detentă.

Farfel, V.S. afirmă că ,,numai efortul efectuat până la oboseală şi

încercările de a o învinge, pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei.”

Plecând de la acest fapt, principalul factor limitator în ceeea ce priveşte

rezistenţa îl constituie oboseala. În general oboseala este cauzată de ,,slaba

adaptare a organismului la efort, de diminuarea activităţii centrilor nervoşi

superiori, care coordonează capacitatea de lucru a muşchilor şi în special a

funcţiilor circulatorii şi respiratorii.”6

Nu trebuie uitat faptul că oboseala chiar dacă pe moment se constituie

ca factor limitativ, în acelaşi timp se constituie şi în factorul hotărâtor de

dezvoltare a rezistenţei, prin adaptarea organismului la efort.

Cu privire la oboseală, la ora actuală se observă o largă paletă de opinii,

care se centrează pe două direcţii.

Una dintre ele este cea care face deosebirea între oboseala centrală şi

cea periferică, iar a doua caută să anuleze pe prima neadmiţând delimitarea

anterioară, considerând că oboseala trebuie tratată ca fenomen global. Din

punctul nostru de vedere, luând în calcul numai efortul anaerob, considerăm

oportună teoria lui De Marces (1979) şi Kuhler (1983), care susţin părerea

că ,,oboseala periferică sau musculară, include procesele care se desfăşoară în

sistemul neuromuscular, atunci când nevoile energetice ale muşchiului nu

sunt acoperite şi nu poate fi menţinut echilibrul între procesele metabolice de

descompunere şi cele de asimilare (acumulare de acid lactic, rezultând

6 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 123.

creşterea acidozei, scăderea ATP şi CP, carenţă în eliberarea de

neurotransmiţători în plăcile motorii).”7

Oboseala datorată unor sarcini musculare grele, care se raportează la

activitatea sistemului nervos central, este ceea ce conturează oboseala

centrală.

2.1.3.1. Procedee metodice de dezvoltare (educare) a rezistenţei

Consider că sistematizarea procedeelor de dzvoltare /educare a

rezistenţei, formulată de Gh. Cârstea este cea mai sintetică şi logică totodată:8

a) Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic

- Procedeul eforturilor uniforme când se menţine aceeaşi

intensitate şi se recurge la o creştere constantă a volumului;

- Procedeul eforturilor repetate unde intensitatea efortului

rămâne constantă, dar efortul se realizează cu un număr de

repetări în creştere a aceleiaşi unităţi de efort.

b) Procedee metodice bazate pe variaţia Intensităţii efortului fizic

- Procedeul eforturilor variabile unde se menţine aceeaşi unitate

de efort (durată, distanţă, număr de repetări), dar se modifică

intensitatea (prin creşterea sau descxreşterea ei).

- Procedeul eforturilor progresive unde se menţine aceeaşi

unitate de efort, se modifică intensitatea, dar numai în sens de

creştere.

c) Procedeul metodic cu intervale, care are la bază atât variaţia

volumului, cât şi a intensităţii efortului fizic. Variaţia intensităţii efortului

fizic se realizează numai în aceeaşi activitate de la o repetare la alta, iar

variaţia volumului efortului fizic se realizează numai de la o activitate la alta

u nu în cadrul aceleiaşi activităţi.

7 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 195.8 Cârstea, Gh. – Teoria şi metodica educaţiei fizice – pentru examenele de definitivat şi gradul didactic II, Editura AN_DA, Bucureşti, 2000, p. 71.

2.1.4. Îndemânarea

Din punct de vedere noţional, am ales îndemânarea, nu pentru că am

considera a fi cea mai fidelă acestei calităţi psihomotrice, ci datorită faptului

că, cel puţin la ora actuală este cea mai vehiculată. Dintre celelalte noţiuni

prin care se doreşte a încadra această calitate, în literatura de specialitate am

întâlnit: abilitate, coordonare, iscusinţă, capacitate coordinativă etc.

Să nu mai amintim că există şi specialişti care contestă încadrarea

îndemânării în rândul calităţilor (psiho)motrice. Dintre aceştia putem aminti

pe Mateev şi pe Zimkin.

Definiţiile diferă de la specialist la specialist, în funcţie de ponderea pe

care o acordă criteriilor de cantificare a valorii acestei calităţi. Astfel,

Bernştein, N.A. (citat de Mitra şi Mogoş, în ,,Metodica educaţiei fizice

şcolare”) acordă următoarea definiţie: ,,capacitatea de a alege şi executa

mişcările necesare, corect şi rapid, adaptat situaţiei” la care Ozolin

adaugă: ,,mai ales care care apar pe neaşteptate.” După Hirtz (citat în aceeaşi

lucrare), îndemânarea este ,,calitatea care ne permite să realizăm coordonarea

unor mişcări complicate, în al doilea rând, îndemânarea asigură însuşirea

rapidă a deprinderilor şi perfecţionarea lor, ca şi folosirea acestora în funcţie

de cerinţe şi adaptarea la situaţii variate.” Înlănţuirea definiţiilor se menţine,

însă, se face o sinteză a lor, rezultând că: ,,îndemânarea reprezintă capacitatea

individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grade de dificultate

diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi

încordările necesare, în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu

situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunii.”9

Dragnea, A. şi Aura Bota, susţin concepţia lui Blume (1981), prin care

capacităţile coordinative constituie un sistem. În funcţie de acestă opinie,

9 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 146.

autorii acordă următoarea definiţie: ,,capacităţile coordinative desemnază

generic un complex de calităţi psihomotrice care presupun capacitatea de a

învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate,

specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric

existent.”10

Viziunea modernă, de ansamblu şi de tip sistemic, asupra capacităţilor

coordinative, m-au determinat să mă alătur aceastei opinii.

Această nouă concepţie are în vedere intercondiţionări complexe între

elementele componente: capacitatea de învăţare motrică, capacitatea de

(re)adaptare motrică şi capacitatea de dirijare şi control.

,,Componenta capacităţii de învăţare motrică şi componenta capacităţii

de (re)adaptare motrică, au finalităţi aproape perechi, care se condiţionează

reciproc. Astfel, orientarea spaţială şi temporală se intercondiţionează cu

combinarea mişcărilor, reacţia rapidă cu diferenţierea kinestezică, ritmul cu

echilibrul şi mai apare ca finalitate precizia. Toate acestea acţionează asupra

capacităţii de dirijare şi control, care la rândul interacţionează cu celelalte

două componente: capacitatea de (re)adaptare motrică şi capacitatea de

învăţare motrică.”11

Factorii care condiţionează valoarea îndemânării (capacităţii

coordinative), sunt încadraţi de particularităţile individuale biologice şi

psihice, precum şi de nivelul performanţei motrice. Dintre aceştia se pot

aminti:

- nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini motrice; Se cunoaşte

faptul că orice act sau acţiune motrică implică un anumit nivel al

celoralte calităţi: viteză, forţă sau rezistenţă. Aceste niveluri de

implicare a calităţilor motrice sunt determinante pentru adapatarea

rapidă, economică şi eficientă a individului;10 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 243.11 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 243.

- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de individ.

Experienţa motrică a subiectului poate constitui un program de

acţiune, care poate să reprezinte un răspuns adecvat situaţiei create,

prin modelele automatizate sau semiautomatizate;

- calitatea funcţională a analizatorilor care recepţionează informaţia;

Fineţea şi acuitatea acestora şi în mod deosebit cea a analizatorilor

motrici: simţul muscular, al echilibrului, al ritmului şi al orientării

sunt cei care ridică indicii îndemânării.

- calitatea transmiterii nervoase şi a inervaţiei musculare; De aceşti

factori depinde în primul rând gradul de contracţie musculară,

precum şi calitatea selectării şi angrenării fibrelor musculare

solicitate, rezultând precizia şi expresivitatea mişcării.

- plasticitatea scoarţei cerebrale; Aceasta are un rol determinant în

corectarea permanentă a mişcării, prin semnalele proprioceptive şi

cele primite de la ceilalţi analizatori.

- capacitate de anticipare rapidă; Aceasta depinde de fiecare individ în

parte şi are la bază experienţa motrică şi adaptarea răspunsurilor pe

baza unor reflexe condiţionate;

- calitatea proceselor cognitive şi mnemice; Procesele cognitive,

precum şi ansamblul procedeelor care uşurează memorarea

acţiunilor motrice, pe baza unor asociaţii dirijate, permit

îmbunătăţirea manifestării îndemânării (capacităţii coordinative).

Formele de manifestare ale îndemânării (capacităţii coordinative),

având în vedere formele activităţii motrice, sunt:

- îndemânarea generală, ca rezultat al unei pregătiri polivalente, care

se poate manifesta în diferite domenii de activitate;

- îndemânarea specifică, ca rezultat al specializării unei profesii sau

unei ramuri de sport;

Din alt punct de vedere, al combinaţiilor cu alte calităţi motrice, se

distinge coordonarea în regim de viteză, coordonarea în regim de forţă şi

coordonarea în regim de rezistenţă.12

Formele de manifestare a îndemânării (capacităţii coordinative), trebuie

raportate şi la alte elemente, care reprezintă indicii valorici ai acesteia:

- gradul de dificultate – depinde de modalitatea de coordonare

pretinsă, care poate fi simetrică sau asimetrică, simultană sau

succesivă în mişcări a unuia sau mai multor segmente;

- indicele de precizie al încadrării mişcării în spaţiu; Acest indice

presupune perceperea componenetelor spaţiale, al poziţiilor şi

direcţiilor. ,,Orientarea în spaţiu depinde de nivelul de perfecţionare

a senzaţiilor musculare, de gradul de coordonare a cooperării dintre

senzaţiile musculare şi senzaţiile vizuale şi, într-o anumită măsură

de cele auditive.”13

- indicele de viteză – presupune timpul de execuţie şi încadrarea

acţiunii motrice într-un anumit tempou şi ritm de execuţie. Indicele

de viteză trebuie raportat la următoarele situaţii: timpul necesar

pentru însuşirea acţiunii la nivelul impus, timpul necesar pentru

adaptări şi corectări.

- Indicele de forţă se referă la gradul de încordare musculară, denumit

de Zaţiorski ,,coeficientul acţiunii utile.” Potrivit acestui enunţ,

consumul de energie este raportat la lucrul mecanic efectuat,

rezultând că, în condiţiile date, ,,cu cât acest consum va fi mai mic,

cu atât îndemânarea, analizată din acest punct de vedere, va fi mai

mare.”14

- indicele de sincronizare presupune adaptarea execuţiilor individuale,

automatizate sau parţial automatizate, la condiţii mereu 12 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 244.13 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 151-153.14 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 151-153

schimbătoare în spaţiu şi timp, adoptând în momentul respectiv

soluţia optimă. Acest lucru se întâlneşte cu preponderenţă în jocurile

sportive unde pe lângă acţiunile coechipierilor ca factori favorizanţi,

apar şi adversarii ca factori destructivi şi limitativi ai concepţiilor şi

acţiunilor propuse.

2.1.4.1. Procedee metodice de educare a îndemânării

În cadrul educării îndemânării se poate vorbi mai mult de principii care

trebuie respectate pentru dezvoltarea ei

a) Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii constante, printr-un număr

mare de repetări;

b) Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii complexe, în sensul creşterii

dificultăţilor de execuţie, comparativ cu condiţiile normale.

c) Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii variabile