Page 1
Cuprins
DREPT PROCESUAL PENAL............................................................................................................................. 1
PARTEA GENERALĂ........................................................................................................................................ 1
GENERALITĂŢI........................................................................................................................................................2
TITLUL I: PRINCIPIILE ŞI LIMITELE APLICĂRII LEGII PROCESUALE PENALE..........................................................3
TITLUL 2 ACȚIUNEA PENALĂ ȘI ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL.........................................................17
CAPITOLUL I ACȚIUNEA PENALĂ...............................................................................................................................17
CAPITOLUL II ACȚIUNEA CIVILĂ................................................................................................................................18
TITLUL III PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL..............................................................................................19
CAPITOLUL I: DISPOZIŢII GENERALE........................................................................................................................19
CAPITOLUL II: COMPETENŢA ORGANELOR JUDICIARE.................................................................................................27
SECŢIUNEA 1: Competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor
judecătoreşti.................................................................................................................................................27
SECŢIUNEA 3: Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor judecătoreşti...........................................31
SECŢIUNEA 4 Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară. .35
SECŢIUNEA 6: Incompatibilitatea şi strămutarea.........................................................................................40
CAPITOLUL III: SUBIECŢII PROCESUALI PRINCIPALI ŞI DREPTURILE ACESTORA...................................................................43
CAPITOLUL IV: INCULPATUL ŞI DREPTURILE ACESTUIA................................................................................................45
CAPITOLUL V: PARTEA CIVILĂ ŞI DREPTURILE ACESTEIA..............................................................................................46
CAPITOLUL VI: PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE ŞI DREPTURILE ACESTEIA..................................................................48
CAPITOLUL VII: AVOCATUL. ASISTENŢA JURIDICĂ ŞI REPREZENTAREA............................................................................51
TITLUL IV PROBE, MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI PROCEDEELE PROBATORII........................................................54
CAPITOLUL I: REGULI GENERALE............................................................................................................................54
CAPITOLUL II AUDIEREA PERSOANELOR...................................................................................................................56
SECŢIUNEA 1: Reguli generale în materia audierii persoanelor....................................................................56
SECŢIUNEA 2 Audierea suspectului sau a inculpatului..................................................................................57
SECŢIUNEA 3: Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente art. 111-11358
SECŢIUNEA 4: Audierea martorilor...............................................................................................................59
SECŢIUNEA 5: Protecţia martorilor...............................................................................................................61
SUBSECŢIUNEA 1: Protecţia martorilor ameninţaţi....................................................................................................61
SUBSECŢIUNEA 2: Protecţia martorilor vulnerabili.....................................................................................................62
SECŢIUNEA 6: Confruntarea.........................................................................................................................63
CAPITOLUL III: IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI A OBIECTELOR....................................................................................63
CAPITOLUL IV: METODE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE.........................................................................64
CAPITOLUL V: CONSERVAREA DATELOR INFORMATICE...............................................................................................68
1
Page 2
CAPITOLUL VI: PERCHEZIŢIA ŞI RIDICAREA DE OBIECTE ŞI ÎNSCRISURI.............................................................................69
CAPITOLUL VII: EXPERTIZA ŞI CONSTATAREA............................................................................................................71
CAPITOLUL X MIJLOACE MATERIALE DE PROBĂ........................................................................................................75
TITLUL V: MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE..................................................................77
CAPITOLUL I: MĂSURILE PREVENTIVE.....................................................................................................................78
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale.................................................................................................................78
SECŢIUNEA 2: Reţinerea...............................................................................................................................86
SECŢIUNEA 3: Controlul judiciar...................................................................................................................88
SECŢIUNEA 4: Controlul judiciar pe cauţiune................................................................................................89
SECŢIUNEA 5: Arestul la domiciliu................................................................................................................91
SECŢIUNEA 6: Arestarea preventivă.............................................................................................................94
SECŢIUNEA 7: Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive..........................................98
SECŢIUNEA 8: Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor..........................................98
CAPITOLUL III: MĂSURILE ASIGURĂTORII, RESTITUIREA LUCRURILOR ŞI RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE SĂVÂRŞIRII
INFRACŢIUNII........................................................................................................................................................98
TITLUL VI: ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE..........................................................................102
CAPITOLUL I: CITAREA, COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE ŞI MANDATUL DE ADUCERE............................................102
CAPITOLUL II: TERMENELE.................................................................................................................................103
CAPITOLUL III: CHELTUIELILE JUDICIARE................................................................................................................104
CAPITOLUL IV: MODIFICAREA ACTELOR PROCEDURALE, ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI
VĂDITE..............................................................................................................................................................105
CAPITOLUL V: NULITĂŢILE.................................................................................................................................105
CAPITOLUL VI: Amenda judiciară....................................................................................................................106
DREPT PROCESUAL PENAL
PARTEA GENERALĂ
Generalităţi
Săvârşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea
căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia
de a suporta consecinţele faptei sale.
2
Page 3
Pentru ca tragerea la răspundere penală să se materializeze în sancţiunea prevăzută de
lege este nevoie atât de o activitate statală, cât şi de un organism specializat care realizează
mecanismul de soluţionare a conflictului ivit între societate (respectiv stat) şi infractor. De
aceea, în orice organizare statală şi cu atât mai mult în cadrul unui stat de drept există o putere
sau autoritate judecătorească a cărei sarcină fundamentală este înfăptuirea justiţiei.
Justiţia reprezintă modalitatea în care se manifestă în mecanismul statal puterea
judecătorească, deci era firesc ca în Constituţia României să se înscrie norme care evocă
această autoritate atât sub aspectul ei organizatoric cât şi funcţional. Astfel, art.126 alin.1
precizează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege; de asemenea, art.124 alin.1 înscrie teza că justiţia se
înfăptuieşte în numele legii; referindu-se la conflictul dintre colectivitate şi infractor, izvorât
din săvârşirea infracţiunii, art.130 alin.1 subliniază că în activitatea juridică Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societăţii.
Pentru a se ajunge la actul de justiţie nu este suficientă numai activitatea instanţelor şi
a Ministerului Public. Descoperirea infracţiunilor şi realizarea tragerii la răspunderea penală a
celor vinovaţi antrenează şi alte organe specializate.
Organele statului împuternicite să realizeze ansamblul activităţilor menţionate mai sus
poartă denumirea de organe judiciare.
Noţiunea de organ judiciar este mai largă decât cea de organ judecătoresc.
Interpretarea rezultă din sensul larg, constituţional, potrivit căruia organele judiciare, ţin de
autoritatea judecătorească şi sunt grupate sub aspectul sistematizării în Capitolul VI al Titlului
III din Constituţie. În cuprinsul normelor referitoare la autoritatea judecătorească se disting, în
primul rând acele organe care au evident caracter judiciar, respectiv instanţele judecătoreşti şi
Ministerul Public, ele fiind formate din magistraţi adică persoane având calitatea de
reprezentanţi tipici şi deţinători exclusivi ai acestei autorităţii judecătoreşti.
În noţiunea de organe judiciare se cuprind şi organele de poliţie. Potrivit art.131 alin.1-
3 din Constituţie Ministerul Public îşi exercită atribuţii prin procurori constituiţi în parchete,
iar parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare. Organele de poliţie la care fac referire
normele constituţionale şi normele Codului de procedură penală sunt organizate potrivit unor
reglementări distincte; ele îşi îndeplinesc atribuţiile de regulă în cadrul urmăririi penale, dar
au sarcini şi în realizarea altor activităţi procesuale. Astfel, potrivit art.130 din Constituţie
instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor; textul se referă la poliţie ca
organ administrativ.
3
Page 4
TITLUL I: Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale
Definiţia şi scopul procesului penal
Regăsim scopul normelor de procedură penală reglementat la art. 1 alin. 2 Cod
proc.pen. constând în aceea că urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor
judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel
încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale
pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este
parte.
Principiile care guvernează dreptul procesual penal
Principiile care guvernează procesul penal sunt reglementate în cod la art. 2-12 și sunt
următoarele:
1. Legalitatea procesului penal - Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege.
2. Separarea funcţiilor judiciare - În procesul penal se exercită următoarele funcţii
judiciare: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și
libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare
a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată. Funcţiile
judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
3. Prezumţia de nevinovăţie - Orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. După administrarea
întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
4. Aflarea adevărului - Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe,
aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului. Organele de urmărire penală au obligaţia de a
strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului.
4
Page 5
5. Ne bis in idem - Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea
unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre
penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.
6. Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale - Procurorul este
obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există
probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3). În cazurile şi în condiţiile
prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă,
în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea
obiectului acesteia. În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi
exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate
sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea
unei alte condiţii prevăzută de lege.
7. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal - Organele judiciare au
obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor
procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie
constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
8. Dreptul la libertate şi siguranţă - În cursul procesului penal este garantat dreptul
oricărei persoane la libertate şi siguranţă. Orice măsură privativă sau restrictivă de
libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege.
9. Dreptul la apărare - Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei
înşişi sau de a fi asistaţi de avocat. Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au
dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării. Înainte de a
fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a
nu face nicio declaraţie.
10. Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private - Orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei
sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în
condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
5
Page 6
11. Limba oficială şi dreptul la interpret - Limba oficială în procesul penal este limba
română. Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română
ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de
piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se
asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în
vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce
ţine de soluţionarea cauzei.
Fazele procesului penal
Procesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară într-un angrenaj de acte
procesuale. Multitudinea componentelor impune o grupare a acestora, astfel încât întregul –
foarte complex dar reprezentând totuşi o unitate – să fie despărţit în mai multe diviziuni.
Împărţirea procesului penal în faze nu răspunde numai unor necesităţi metodologice de
analiză, prezentare sau studiu. Fazele procesului penal se manifestă efectiv în realitatea
desfăşurări procesuale şi se impun în realizarea acestei activităţi. Reglementarea modernă, în
contradicţie cu contrucţiile şi sistemele procesuale din vechime, a scos în evidenţă necesitatea
ca procesul să fie alcătuit din mai multe faze.
Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care se efectuează un
complex de activităţi desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat, între două momente
proeminente ale cauzei penale, pe bază de raporturi juridice caracteristice, în vederea
realizării unor sarcini specifice.
Sistemul actual al Codului de procedură penală reflectă împărţirea obiectivă, a
procesului penal în cele trei mari faze ale sale: urmărirea penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti. Între faza de urmărire penală și cea de judecată Noul cod
de procedură penală a introdus și procedura camerei preliminarii, considerată de unii autori o
fază distinctă a procesului penal.
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal şi se situează între începutul
urmăririi penale şi trimiterea inculpatului în judecată prin rechizitoriul procurorului.
Camera preliminară presupune verificarea legalității actelor de urmărire penală și a
trimiterii în judecată, judecătorul de cameră preliminară având posibilitatea înlăturării
probelor nelegale și retrimiterii cauzei la parchet în vederea continuării urmăririi penale.
6
Page 7
Judecata are loc după ce judecătorul de cameră preliminară a dispus ”începerea
judecății” şi cuprinde toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii penale.
Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază cuprinzând întreaga procedură
prin care hotărârea penală definitivă se pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat
organul de executare; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură
plasându-se în afara procesului penal.
Trecerea procesului penal prin cele trei faze reprezintă schema sa tipică. Este posibil
ca procesul penal să nu parcurgă toate aceste faze. De pildă, încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărire penală pot întrerupe continuarea procesului penal în celelalte faze;
de asemenea, pronunţarea unei achitări la judecată poate înlătura realizarea fazei de punere în
executare a hotărârii penale. De asemenea, faza judecăţii poate parcurge etapa judecăţii în
primă instanţă şi a judecăţii în căile de atac. La rândul ei judecata în primă instanţă cuprinde
măsurile premergătoare judecăţii, şedinţă de judecată şi apoi deliberarea şi pronunţarea
hotărârii. Subîmpărţirea şedinţei de judecată e posibilă în continuare în: începutul judecăţii,
cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului.
Dreptul procesual penal, ramură distinctă a sistemului de drept din România
Multă vreme normele de procedură penală nu se materializau în dispoziţii legale
deosebite de cele de drept penal substanţial, reglementarea tuturor aspectelor realizării justiţiei
penale făcându-se nediferenţiat. În asemenea condiţii, nu se putea admite existenţa unei
ramuri distincte a dreptului procesual penal în sistemul dreptului.
O reglementare procesual penală completă, sistematizată şi independentă de dreptul
material, eventual de alte dispoziţii legale, nu apare decât în dreptul modern. Codurile de
procedură penală, în accepţiunea actuală a acestor legi cu caracter general, nu se întâlnesc
propriu-zis în istoria dreptului decât în secolele XIX şi XX.
Subliniem că în dreptul românesc s-a recunoscut în mod constant, mergând înapoi încă
în veacul trecut, că dreptul procesual penal este o ramură de drept distinctă.
Fiecare ramură a dreptului, ca ansamblu de norme juridice, este studiată de o anumită
ramură a ştiinţei dreptului.
Ştiinţa dreptului procesual penal se preocupă de studierea dreptului procesual penal ca
ramură a sistemului de drept.
7
Page 8
Dreptul procesual penal reprezintă o ramură distinctă a ştiinţei dreptului având un
obiect propriu de studiu. Obiectul acestei ştiinţe îi formează studierea normelor juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal şi care în totlitatea lor constituie dreptul
procesual penal.
Dreptul procesual penal român ca ştiinţă juridică, cuprinde un sistem de cunoştinţe cu
valoare de adevăr obiectiv despre dreptul procesual penal ca ramură a sistemului de drept din
România. În timp ce obiectul de reglementare al dreptului procesual penal, ca ramură de
drept, îl constituie procesul penal, obiectul de studiu al dreptului procesual penal, în înţelesul
de ştiinţă juridică, îl constituie normele de drept procesual penal.
Întreaga activitate procesuală este înscrisă în anumite norme juridice. Ansamblul
acestor norme formează dreptul procesual penal.
Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
procesul penal.
În exprimările legii şi chiar în practica judiciară adeseori alături de terminologia de
drept procesual penal, cu sensul mai sus precizat, apare şi cel de „procedură penală”. Însăşi
codul român actual ca şi cel anterior, precum şi marea majoritate a codurilor care
reglementează desfăşurarea procesului penal în diverse ţări, poartă denumirea consacrată şi
arhicunoscută de Cod de procedură penală.
Precizările făcute ajută la departajarea dar şi apropierea noţiunilor de drept procesual
şi procedură penală. De aici şi obişnuința de a nominaliza ramura de drept care reglementează
procesul penal atât cu denumirea de drept procesual penal cât şi cu aceea de procedură penală.
În sens larg, diferenţele de nuanţă se estompează şi modalităţile de exprimare ajung
cvasinonime.
Dreptul procesual penal este format dintr-un ansamblu de norme juridice de formă, în
raport de dispoziţiile de drept penal care sunt considerate norme de fond. Se obişnuieşte a
spune că în opoziţie cu dreptul penal care constituie dreptul substanţial sau material dreptul
procesual penal este un drept formal.
Sunt considerate norme juridice de formă toate normele care tratează organizarea
jurisdicţiei represive, competenţa acesteia precum şi modul de desfăşurare a procedurii în faţa
organelor respective.
Împărţirea normelor penale în norme sau legi de fond şi norme sau legi de formă are o
importanţă teoretică şi practică deosebită.
Astfel, în ceea ce priveşte interpretarea normelor penale consecinţele vor fi mult
diferenţiate. Normele sau legile de fond sunt de cea mai strictă interpretare explicarea lor
8
Page 9
având de regulă un sens restrictiv. Opus acestei tendinţe, în interpretarea normelor de formă
explicarea sensului legii poate fi extensivă, suplimentul analogic funcţionând din plin, pentru
că ceea ce se urmăreşte este realizarea în cât mai bune modalităţi a activităţii concrete de
justiţie.
Normele juridice procesual penale
După cum e îndeobşte admis şi subliniat în întreaga doctrină procesuală, legile de
procedură cuprind trei categorii de norme: a) de organizare judiciară; b) de competenţă; c) de
procedură propriu-zisă.
Normele de organizare sunt înscrise de regulă în legile de înfiinţare şi funcţionare a
organelor judiciare. Constituie asemenea norme cele înscrise în legea de organizare judiciară,
(cuprinzând referiri şi la Ministerul Public) în actele normative vizând organizarea şi
funcţionarea organelor de cercetare ale poliţiei judiciare (în mod obişnuit din cadrul
Ministerului de Interne), precum şi a altor organe de cercetare speciale (organe militare de
cercetare, căpitani de porturi etc.). De exemplu, în Legea de organizare judiciară se indică
ierarhia instanţelor judecătoreşti sau a parchetelor de la diverse niveluri, se stabilesc modul de
compunere al instanţelor de judecată, se precizează cum se accede la funcţia de judecător şi
cum se poate pierde această funcţie, se fac referiri la atribuţiunile principale ale procurorilor
în supravegherea urmăririi penale şi în activitatea de judecată.
Normele de competenţă stabilesc drepturile şi obligaţiile organelor judiciare de a
desfăşura activităţile care le intră în atribuţii în funcţie de diferite criterii cum ar fi: natura
cauzei penale şi complexitatea acesteia, gradul sau specializarea organului judiciar îndrituit,
calitatea persoanei implicate ş.a.
Normele de procedură penală propriu-zise reprezintă cele mai multe dispoziţii din
cuprinsul dreptului procesual penal, ele disciplinând de obicei desfăşurarea urmăririi penale, a
judecăţii şi a punerii în executare a hotărârilor penale definitive.
Clasificarea normelor procesual penale. După sfera lor de aplicabilitate, normele de
procedură pot fi generale şi speciale. Normele generale mai poartă şi denumirea de norme de
drept comun. Ele se aplică totdeauna, orice excepţie sau derogare urmând să fie marcată în
mod expres.
9
Page 10
Normele speciale se aplică numai în anumite cauze speciale sau situaţii au caracter
derogator. De exemplu, normele înscrise în art.478-499 C.p.p. se aplică numai pentru acordul
de recunoaștere a vinovăției.
Categoriile juridice de normă generală şi normă specială nu trebuie confundate cu cele
de lege generală şi specială. Majoritatea normelor generale de procedură penală se găsesc,
cum este firesc, în codul de procedură penală, care este legea generală în materie cuprinzând
cele mai multe dintre reglementările procesual penale existente în legislaţie. Legea generală
poate însă cuprinde şi norme speciale, aşa cum s-a exemplificat chiar mai sus.
În sfârşit, normele generale şi speciale nu trebuie confundate cu normele de parte
generală şi parte specială ale Codului de procedură penală. Dacă o asemenea diferenţiere este
mai mult sau mai puţin categorică în materia normelor penale, similitudinea nu se regăseşte cu
tot atâta claritate, putând fi chiar disimulată în domeniul dreptului procesual penal.
Actualul Cod de procedură penală din România a intrat în vigoare la 1 februarie 2014
înlocuind cu această ocazie Codul din 1969 care a fost editat în condiţiile social-politce
corespunzătoare ale statului totalitar.
Codul actual de procedură penală este împărţit în două mari părţi: partea generală şi
partea specială.
Parte generală cuprinde principiile fundamentale şi instituţiile de bază ale procesului
penal, precum şi regulile comune cele mai însemnate care se aplică în tot cursul procesului
penal. Partea generală este formată din următoarele titluri:
- principiile și limitele aplicării legii procesuale penale (art.1-13);
- acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal (art.14-28);
- participanții în procesul penal (art.29-96);
- probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii (art.98-201);
- măsurile preventive și alte măsuri procesuale (art.202-256);
- acte procesuale și procedurale comune (art. 257 – 284)
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica
sa concretă, urmând evoluţia activităţilor şi formelor procesuale, astfel cum ele se realizează
în mod obişnuit şi cuprinde următoarele titluri:
- urmărirea penală (art.285-341);
- camera preliminară (art. 342 – 348)
- judecata (art.349-477^1);
- proceduri speciale (art. 478 – 549^1)
- executarea hotărârilor penale (art.550-601).
10
Page 11
Aplicarea legii procesual penale în timp și spațiu
Art. 13 din Cod reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp și spațiu după
cum urmează: Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi
măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu
excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii. Legea procesuală penală română se
aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile prevăzute de
lege.
Spre deosebire de Codul penal, Codul de proc.pen. este de imediată aplicare, adică se
aplică tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare cu anumite excepții prevăzute în
cuprinsul legii de aplicare. Așadar, legea procesuală în principiu nu poate fi retroactivă nici
ultraactivă. O anumită procedură, reglementată de legea în vigoare nu se poate aplica actelor
procedurale îndeplinite anterior cum nu este posibilă nici situaţia inversă ca o lege ieşită din
vigoare să producă efecte procesuale în continuare. Caracterul activ al legii de procedură
penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea ca în cazul legii
penale ci cu data când se desfăşoară activitatea procesuală.
Ca orice lege, şi legea de procedură penală intră în vigoare, de regulă, la data
publicării. Legile de mare întindere sau cele care aduc modificări numeroase şi structurale
intră de obicei în vigoare ulterior, la un termen ce se fixează în cuprinsul legii. De exemplu,
Legea nr.281/2003 de modificare şi completare a vehiului cod de procedură penală, publicată
în M.Of. nr.468 din 1.07.2003, deşi a intrat în vigoare la data publicării ei în Monitorul
Oficial, dispoziţiile privind arestare preventivă şi percheziţia au fost puse în aplicare la
1.07.2003, iar celelalte dispoziţii la 1.01.2004.
Ieşirea din vigoare a legii de procedură penală se face în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
altei legi, adică prin abrogare (totală sau parţială), modificare, sau ajungere la termen. În
privinţa situaţiilor tranzitorii ele reprezintă acele momente în care dispoziţiile unei legi sunt
înlocuite de dispoziţiile altei legi. Normele legale care reglementează trecerea de la o lege
veche la o lege nouă sunt dispoziţiile tranzitorii. Cauzele penale având o anumită durată în
timp este posibil ca judecata să se desfăşoare până la un anumit punct după dispoziţiile legii
vechi, iar în continuare potrivit dispoziţiilor legii noi.
11
Page 12
Aplicarea legii în spaţiu ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe
teritoriul aparţinând unor state diferite.
Legea procesual penală se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre fiind în principiu
teritorială. Principiul teritorialităţii legii de procedură penală decurge dintr-un principiu mai
general, al suveranităţii statului. În privinţa aplicării legii procesual penale noţiunea de
teritoriu trebuie înţeleasă în sensul ei juridic.
Aplicarea principiului teritorialităţii legii procesual penale nu poate fi limitată decât în
mod excepţional, în măsura în care derogarea se justifică pentru realizarea unor interese
majore.
Astfel, colaborarea internaţională în toate domeniile nu încalcă drepturile statelor care
intră în relaţii ci dimpotrivă le amplifică (ex. cooperarea în domeniul asistenţei juridice
internaţionale).
Lupta împotriva infracţionalităţii pe plan internaţional atrage colaborarea între state.
Aceasta impune sprijinirea activităţii desfăşurate de organele judiciare ale unui stat de către
organele judiciare ale altui stat (înmânarea de citaţii, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri,
ascultarea de martori sau părţi, percheziţii, interceptări şi înregistrări audio sau video,
extrădarea unor persoane, recunoaşterea şi executarea unor hotărâri penale străine). Pentru
asemenea situaţii legislaţia internă (Legea nr.302/2004, privind cooperarea juridică în materie
penală, publicată în M.Of. nr.594 din 1.07.2004), cât şi convenţiile internaţionale prevăd
norme derogatorii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale.
a) O primă excepţie în acest sens o constituie comisiile rogatorii internaţionale care în
ambele lor modalităţi de realizare – activă şi pasivă – necesită obiectiv restrângerea
teritorialităţii legii de procedură penală (înmânarea de citaţii, ascultarea de martori,
percheziţii, interceptări etc.). Astfel, potrivit Legii nr.302/2004 dacă la solicitarea organului
judiciar român, organul judiciar străin va îndeplini acte procedurale pe teritoriul său, evident
după legea acelui loc, acestea vor produce efecte în procesul penal din ţara noastră şi în faţa
organului judiciar român. În mod similar activităţile judiciare îndeplinite de organul român
potrivit legii nostre vor determina consecinţe juridice în procesul penal desfăşurat într-o ţară
străină.
b) Extrădarea este un act de reciprocă asistenţă juridică internaţională. Ea implică o
cerere din partea unui stat de a i se preda un infractor (extrădarea activă) şi o remitere a
acestuia de către statul solicitat (extrădare pasivă). Potrivit dispoziţiilor Legii nr.302/2004
aceste norme au un caracter subsidiar reglementarea aplicându-se în măsura în care nu se
stabileşte astfel pe baza convenţiilor internaţionale sau pe baza regulilor de reciprocitate. La
12
Page 13
cererea de extrădare se anexează anumite acte pe baza cărora organul judiciar dispune
arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, iar instanţa constată îndeplinirea condiţiilor
legale de extrădare. În urma modificărilor aduse Constituţiei prin Legea nr.429/2003 de
revizuire prin derogare de la regula înscrisă în art.19 alin.1 „cetăţeanul român nu poate fi
extrădat” a fost prevăzută şi posibilitatea extrădării cetăţenilor români în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate (art.19
alin.2).
c) Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine. Aplicarea acestei
instituţii de drept procesual penal reprezintă o altă situaţie de excepţie de la principiul
teritorialităţii legii procesual penale. Instituţia este reglementată prin dispoziţiile Legii
nr.302/2004 şi priveşte recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a unei hotărâri
penale străine, respectiv executării unei hotărâri penale române în străinătate.
Instanţa de judecată
Instanţele de judecată îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui sistemului unitar al
organelor judecătoreşti. Existenţa acestui sistem unitar îşi găseşte baza în art.126 din
Constituţia României care precizează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe stabilite prin lege. Dispoziţiile privind organizarea instanţelor
sunt înscrise în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr.576 din
29.06.2004) şi Regulamentul de ordine interioară a instanţelor aprobat prin Hotărârea
nr.387/2005 Consiliului Superior al Magistraturii (M.Of. nr.958 din 28.09.2004), iar
majoritatea normelor referitoare la activitatea judiciară a acestor organe sunt prevăzute în
Codul de procedură penală.
Legea privind organizarea judiciară cuprinde dispoziţii cu privire la sistemul comun al
instanţelor referindu-se la: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunale,
tribunale specializate, militare şi judecătorii.Prin instanţe judecătoreşti, în conformitate cu
dispoziţiile din Constituţie şi din Legea privind organizarea judiciară se înţeleg verigile care
constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti aşa cum ele sunt dispuse în piramidă de la
vârf la unităţile de bază.
Instanţa de judecată desfăşoară activitatea judiciară de principiu în faza de judecată.
Unele activităţi ale instanţei pot depăşi limitele acestei faze. Astfel, în faza de urmărire penală
instanţa se pronunţă asupra arestării suspectului sau inculpatului şi prelungirii arestării
13
Page 14
inculpatului, autorizării percheziţiei domiciliare şi a autorizării interceptărilor şi înregistrărilor
audio sau video etc.
Instanţa este subiectul procesual cel mai important. Însemnătatea deosebită a instanţei
ca participant, în cauza penală rezultă din îndeplinirea funcţiei de jurisdicţie, adică de judecare
şi soluţionare a cauzei penale, hotărârea instanţei având autoritate de lucru judecat.
Celelalte organe judiciare pot şi ele lua anumite decizii, uneori de o deosebită
importanţă cu privire la desfăşurarea procesului penal (de exemplu procurorul dispune
trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.), însă
acestea nu constituie acte de jurisdicţie şi ca atare nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
În sistemul actual al instanţelor de judecată din ţara noastră intră următoarele instanţe:
judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, tribunalul militar, curţile de apel, curtea
militară de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă superioară tuturor instanţelor judecătoreşti
din România este organizată şi funcţionează potrivit Legii nr.304/2004. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii, Completul pentru soluţionarea recursului în
interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4 complete de
5 judecători. Reglementarea este întregită prin normele Codului de procedură penală şi
Reglulamentul de organizare şi funcţionare administrativă adoptat de Secţiile Unite prin
Hotărârea nr.2/2004 (M.Of. nr.876/25.09.2004).
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică în circumscripţia cărora
funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate, potrivit legii. Tribunalele sunt
instanţe cu personalitate juridică organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului
Bucureşti şi au de regulă sediul în municipiul, reşedinţă de judeţ. În circumscripţia fiecărui
tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau după caz din municipiul Bucureşti
(sectoarele municipiului). Ca tribunale specializate funcţionează, potrivit legii între altele,
tribunalele pentru minori şi familie. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate
juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă,
sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel şi
tribunalele pot avea mai multe secţii (art.16, art.33-36 din Legea nr.304/2004).
Tribunalele militare sunt egale cu judecătoriile.
Fiecare instanţă este condusă de Colegiul de conducere şi un preşedinte. Acesta poate
fi ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Secţiile sunt conduse de un preşedinte.
Din punct de vedere al formelor în care se pot judeca cauzele, instanţele se împart în:
prime instanţe (instanţe de fond) şi instanţe de apel. Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
14
Page 15
Justiţie judecă în primă instanţă, apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă
instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, contestaţiile împotriva hotărârilor
penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de Curtea Militară de Apel şi de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apelurile declarate împotriva hotărârilor
nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă
cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel, recursurile în casaţie împotriva
hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege şi sesizările în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept. Completele de 5 judecători
judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţiei, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în
cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei,
soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor
prin lege. Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează sesizările privind
schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sesizează Curţea
Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
Compunerea instanţei de judecată. La compunerea instanţelor de judecată din ţara
noastră se folosesc ca modalităţi de organizare atât sistemul unipersonal cât şi cel colegial.
În reglementarea Legii nr.304/2004 compunerea instanţei este în general colegială
existenţa unui complet format din mai mulţi judecători constituind regula.
Instituţia judecătorului unic funcţionează în cazul judecării cauzelor în primă instanţă
şi contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi
libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale şi Contestaţiile
împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în primă instanţă de
judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un judecător. . (art.54 din
Legea nr.304/2004):
- percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale;
- cererile privind constatarea intervenţiei, amnistiei şi graţierii;
- cererile de reabilitare.
Situaţiile în care o cauză penală se soluţionează de către judecătorul unic nu trebuie
confundate cu numeroasele împrejurări când în cursul procesului penal o activitate judiciară
este efectuată de un singur judecător (preşedintele instanţei, preşedintele completului de
judecată, alt judecător de la instanţa respectivă).
Fac parte din ultima categorie (care nu au nimic comun cu instituţia judecătorului
unic) măsurile premergătoare judecăţii întreprinse de preşedintele instanţei (art.373 C.p.p.);
15
Page 16
asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei, precum şi constatarea infracţiunilor de audienţă de
către preşedintele completului de judecată (art.359-360 C.p.p.); îndeplinirea activităţilor de
punere în executare a hotărârii de către judecătorul delegat (art.550 C.p.p.) etc.
Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel. În caz de divergenţă, instanţa se constituie prin includerea în completul
de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a
judecătorului din planificarea de permanenţă.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de la nivelul Secţiei penale este format
din 3 judecători.
Reglementările privind organizarea judecătorească se completează şi cu alte norme
care se referă la statutul magistraţilor cuprinse în Legea nr.303/2004 publicată în M.Of. nr.576
din 29.06.2004. Majoritatea lor se polarizează în jurul tezei de principiu înscrisă în art.1 din
lege care prevede că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie
imparţiali.
Pentru a asigura independenţa deplină a judecătorilor cea mai eficace prevedere este
inamovibilitatea, adică sistemul de garanţii înscris în lege pentru protecţia judecătorilor
împotriva oricăror măsuri arbitrare privind suspendarea sau îndepărtarea din funcţie ori
delegarea, detaşarea, transferul sau promovarea fără consimţământul acestora. Legea mai
precizează că judecătorul care îndeplineşte condiţiile pentru a fi avansat, dar nu doreşte să
schimbe instanţa poate fi anvansat pe loc.
Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată cu
excepţia celei didactice. De asemnea, magistraţilor le este interzis să desfăşoare activităţi
comerciale, direct sau prin persoane interpuse, să participe la conducerea unor societăţi
comerciale, civile etc. şi să îndeplinească activităţi care se realizează de avocaţi, exceptând
cazurile personale sau de familie.
Magistraţii răspund civil, disciplinar, administrativ şi penal în condiţiile legii. Chiar
dacă statutul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,
răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea
credinţă sau gravă neglijenţă (art.94-96 din Legea nr.303/2004).
Legea nr.317/2004 publicată în M.Of. nr.599 din 2.07.2004 reglementează organizarea
şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii.
16
Page 17
Consiliul Superior al Magistraturii nu este un organ judiciar dar prin exercitarea
atribuţiilor sale asigură funcţionarea eficientă a sistemului judiciar, fiind implicat în mare
măsură în aspectele legate de activitatea instanţelor şi parchetelor şi cariera magistraţilor.
Potrivit art.133 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003 Consiliul
Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei şi este alcătuit din 14 magistraţi
aleşi de adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor şi validaţi de Senat. Din Consiliul
Superior al Magistraturii mai fac parte de drept preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului. Preşedintele
României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, referitoare la cariera magistraţilor, sunt
stabilite prin Legea nr.317/2004.
Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii:
- propune Preşedintelui României numirea în funcţie a procurorilor şi judecătorilor cu
excepţia celor stagiari (după numirea în fucţie judecătorii devin inamovibili iar procurorii se
bucură de stabilitate);
- numeşte magistraţii stagiari;
- dispune asupra promovării, transferării, detaşării, suspendării şi îndepărtării din
funcţie a magistraţilor judecători şi procurori;
- îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a
judecătorilor şi procurorilor;
- încuviinţează percheziţia, reţinerea şi arestarea preventivă a judecătorilor şi
procurorilor.
În cadrul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează două secţii, una compusă
din 9 judecători şi una compusă din 5 procurori. Secţiile soluţionează acţiunea disciplinară
exercitată de Colegiile de conducere ale instanţelor şi parchetelor, încuviinţează percheziţia,
reţinerea şi arestarea preventivă a magistraţilor etc.
TITLUL 2 Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal
Capitolul I Acțiunea penală
17
Page 18
Acţiunea penală este mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere
penală şi pedepsirea inculpatului.
Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni (art.14 alin.1 C.p.p.). El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni,
indiferent că acesta ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă
sau disciplinară).
Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia care rezidă în
judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni.
În art.14 alin.3 C.p.p. se precizează că acţiunea penală se poate exercita în tot cursul
procesului penal. Rezultă că tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât
aplicarea pedepsei (limitată numai la desfăşurarea procesului în faza de judecată). În condiţiile
formulării actuale a obiectului, acţiunea devine suportul juridic al întregului proces penal şi nu
numai al judecăţii.
Subiecţii acţiunii penale. Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul,
iar subiectul pasiv (generic) îl reprezintă colectivitatea, respectiv statul cu dreptul său de a
trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi
subiecţi decât statul şi inculpatul, primul având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea
fiind subiect pasiv.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, o asemenea calitate
având exclusiv statul (infracţiunile au şi un subiect pasiv prin aceasta înţelegându-se victima
infracţiunii). Persoana vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale întrucât dreptul de a
trage la răspundere penală aparţine numai statului. Statul nu apare direct în activitatea
judiciară ca subiect activ al acţiunii penale în mod obişnuit fiind reprezentat printr-un subiect
oficial calificat în persoana procurorului. În cauzele privind infracţiunile la care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, în unele cazuri, un drept de dispoziţie cu
privire la exercitarea acţiunii penale poate avea şi persoana vătămată. Persoana vătămată
poate determina în asemenea cauze prin voinţa sa punerea în mişcare sau stingerea acţiunii
introducând plângerea prealabilă, retrăgându-o sau împăcându-se cu inculpatul.
Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi: persoanele
împotriva cărora se exercită acţiunea. Acţiunea penală se pune în mişcare în contra subiectului
activ al raportului juridic conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat. Acţiunea
penală se exercită întotdeauna in personam. Cercetarea se va începe şi desfăşura până la un
punct fără cunoaşterea făptuitorului – in rem, iar mai apoi in personam, după identificarea
făptuitorului devenit suspect prin începerea urmăririi penale.
18
Page 19
Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt cele
prevăzute de art. 16 Cod proc.pen.:
a)fapta nu există;
b)fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută
de lege;
c)nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e)lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f)a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii;
h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i)există autoritate de lucru judecat;
j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la
urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge
prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze
de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul
sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Capitolul II Acțiunea civilă
Acţiunea civilă în procesul penal trebuie să aibă izvorul în acelaşi fapt material ca şi
acţiunea penală şi acest fapt trebuie să constituie o infracţiune. În faţa instanţei penale nu pot
fi deduse pe calea acţiunii civile alte raporturi juridice decât cele izvorâte din paguba
pricinuită prin infracţiune.
Întrucât acţiunea civilă se alătură celei penale ea are un caracter accesoriu. În
consecinţă, în măsura în care nu există acţiune penală declanşată sau se constată ulterior că
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare datorită unui impediment iniţial, acţiunea civilă
19
Page 20
rămâne fără suportul necesar care să permită persoanei vătămate constituirea de parte civilă.
În asemenea cazuri, chiar dacă este sesizată cu o acţiune civilă în procesul penal instanţa nu
are dreptul să o soluţioneze.
Tot pentru motivul că acţiunea civilă este un accesoriu al acţiunii penale, ea nu poate fi
exercitată decât faţă de persoanele care au calitatea de inculpat şi parte civilmente
responsabilă în cauză, eventual faţă de moştenitorii acestora.
Obiectul acţiunii civile. Potrivit art.19 alin.1 C.p.p., acţiunea civilă are ca obiect
tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii pentru
prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Prin acţiunea civilă în cadrul procesului penal inculpatul şi partea responsabilă
civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din
repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti.
Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.
Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii
pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la
cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, până la începerea cercetării judecătoreşti. Atunci
când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a
părţii responsabile civilmente.
Titlul III Participanții în procesul penal
CAPITOLUL I: Dispoziţii generale
Noţiunea de participant în procesul penal
Sensurile participaţiunii sunt diferenţiate în dreptul penal şi cel procesual penal şi nu
trebuie confundate. Astfel, în dreptul penal noţiunea reuneşte persoanele care contribuie la
săvârşirea unei infracţiunii (autori, instigatori, complici). Dimpotrivă, dreptul procesual penal
cuprinde în noţiunea de participanţi subiecţii care desfăşoară activitatea împreună în cadrul
procesului penal.
Pentru realizarea dreptului său de a trage la răspundere penală statul organizează şi
reglementează activitatea procesuală, desemnând anumite organe care participă la această
activitate şi pe care le investeşte cu funcţii procesuale.
20
Page 21
Săvârşirea infracţiunii se răsfrânge asupra unor persoane, care fie că răspund pentru
faptele lor, fie că au de realizat anumite drepturi care izvorăsc din săvârşirea faptei penale.
Aceste persoane sunt direct interesate în desfăşurarea şi soluţionarea cauzei penale, având
calitatea de părţi, întrucât în privinţa unora este angajată răspunderea penală sau civilă, iar
alţii îşi manifestă voinţa de a obţine, pe calea procesului penal, satisfacerea drepturilor lezate
prin infracţiune.
În sfârşit, la proces participă o serie de persoane care, fără a fi interesate în cauză,
desfăşoară o activitate de natură a ajuta realizarea sarcinilor procesului penal.
Organele care participă în cauza penală sunt: instanţa de judecată, Ministerul Public şi
organele de cercetare penală.
Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea civilă şi parte civilmente responsabilă.
Apărătorul are o poziţie specială între participanţi, pentru că deşi nu este interesat în
cauză direct, în nume propriu, se situează pe poziţia părţii căreia îi acordă asistenţă juridică.
Alte persoane care participă în cauza penală sunt: martorii, martorii asistenţi, experţii,
interpreţii, agenţii procedurali etc.
În sens larg, noţiunea de participanţi în procesul penal cuprinde toate categoriile
arătate mai sus: organe judiciare, părţi şi alte persoane. Sensul este folosit mai puţin frecvent
şi nu are o accepţiune tehnică, întrucât presupune reunirea în această noţiune a tuturor celor
care iau parte la proces.
Noţiunea de specialitate este mai restrânsă, înglobând numai organele judiciare,
părţile şi apărătorul. Acesta este sensul care se va folosi în continuare, urmând ca ceilalţi
subiecţi să fie examinaţi în capitolele corespunzătoare poziţiei lor procesuale.
Participanţii la activitatea judiciară intră în raporturi juridice procesual penale având în
mod corespunzător calitatea de subiecţi ai acestor raporturi. De aceea, participanţii mai poartă
şi denumirea de subiecţi procesuali.
Întrucât procesul penal se desfăşoară în condiţiile principiului oficialităţii, în literatura
de specialitate subiecţii procesuali au fost clasificaţi, ţinând seama şi de acest criteriu, în
subiecţi oficiali şi subiecţi particulari.
Subiecţii oficiali sunt: judiciari (judecătorii, procurorii, lucrătorii din aparatul
organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu atribuţii de inspecţie de stat, organele
de control, comandanţii de nave şi aeronave etc.).
Subiecţii particulari sunt: principali respectiv părţile şi secundari, toţi ceilalţi
participanţi.
21
Page 22
Succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesuali
În desfăşurarea procesului penal părţile pot să nu fie prezente la una sau mai multe
activităţi sau uneori să absenteze cu totul drepturile şi obligaţiile acestora fiind preluate de alţi
subiecţi procesuali care îi înlocuiesc. Pot fi asemenea subiecţi procesuali: succesorii,
reprezentanţii şi substituiţii procesuali.
Este de reţinut că asemenea înlocuiri nu sunt îngăduite de lege decât în ceea ce
priveşte subiecţii principali ai cauzei penale.
Succesorii. În procesul penal succesorii pot interveni numai în cadrul laturii civile.
Decesul părţilor implicate în latura penală nu permite înlocuirea acestora cu alte persoane.
Răspunderea penală fiind strict personală, decesul inculpatului este o cauză care împiedică
exercitarea în continuare a acţiunii penale şi duce la stingerea cauzei penale. De asemenea,
dreptul persoanei vătămate de a participa în proces fiind un drept personal se stinge odată cu
moartea acesteia.
Succesorii subiectului activ al acţiunii civile pot fi introduşi în cauză numai dacă
decesul a avut loc după ce acţiunea civilă a fost pusă în mişcare. În caz contrar tragerea la
răspundere civilă a acestor persoane se poate realiza numai în cadrul unui proces civil.
Succesorii vor fi introduşi în cauză în cazul decesului unei persoane fizice. Dacă una
din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză
organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în
cauză lichidatorii (art.24 C.p.p.).
Reprezentanţii. Activitatea procesuală presupune prezenţa şi participarea activă în
cauză a părţilor, care în mod obişnuit îşi realizează drepturile şi promovează interesele în
măsura în care sunt de faţă. Pentru a da o continuitate poziţiei părţilor chiar în situaţia în care
ele lipsesc, legea permite ca acestea să fie reprezentate. Reprezentanţii sunt deci persoane
împuternicite în cadrul procesului penal să participe la actele procesuale în numele şi în
interesul unei părţi din proces.
Prin reprezentare judiciară se înţelege situaţia în care o persoană îndeplineşte actele
procesuale şi participă la raporturile procesuale nu în nume propriu, ci în numele titularului
sau obligaţiei litigioase.
22
Page 23
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu
excepţia acelora care au caracter personal. De pildă, în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa
nu poate asculta în locul inculpatului absent pe reprezentantul acestuia şi nici să-i acorde la
sfârşitul dezbaterilor beneficiul ultimului cuvânt.
Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul acesteia, se
aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost de faţă însăşi persoana
reprezentată. În practica judiciară s-a decis că pentru partea civilă care a lipsit atât la dezbateri
cât şi la pronunţare, fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de
atac curge de la pronunţarea sentinţei – ca şi cum partea ar fi fost prezentă în cursul judecăţii
– şi nu de la data comunicării hotărârii.
Reprezentarea este legală sau obligatorie şi convenţională sau voluntară.
Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei
persoane desemnate de lege în locul părţii interesate, care nu are îndrituirea de a sta în cauză
în mod nemijlocit ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal. De asemenea,
când persoana vătămată nu are capacitatea de exerciţiu participă în procesul penal, în ambele
sale laturi, numai prin reprezentantul legal.
Reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu este lăsată la aprecierea
părţilor care folosesc această instituţie atunci când înţeleg ca în absenţa lor activitatea
procesuală să poată continua – ca şi cum ele ar fi prezente – interesele celor lipsă fiind
promovate şi actele procesuale îndeplinite de reprezentantul convenţional. Acesta este deci un
mandatar sau un procurator care desfăşoară activitatea în virtutea unui mandat judiciar sau
unei procuri speciale.
În literatura de specialitate este menţionată şi reprezentarea tehnică ca o modalitate
deosebită de reprezentare realizată de către apărător.
Pentru ca apărătorul să deţină şi calitatea de reprezentant este necesară o împuternicire
specială.
Faţă de mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare, reprezentarea de
către apărător cuprinde şi dreptul de a pune concluzii, care este un drept exclusiv al avocatului
nu şi al altor reprezentanţi.
În faza de urmărire penală reprezentarea suspectului sau inculpatului este posibilă
numai la acele acte de urmărire penală la care legea indică expres aceasta. Astfel, potrivit
art.159 C.p.p. când suspectul sau inculpatul se află în stare de reţinere sau este arestat şi nu
poate fi adus la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă acesta poate fi
23
Page 24
reprezentat; la fel, în cazul reconstituirii când suspectul sau inculpatul este reţinut sau arestat,
dacă nu poate fi adus la cercetare organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie
reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 193 C.p.p.).
Potrivit art. 94 C.p.p. în cursul judecăţii suspectul sau inculpatul cât şi celelalte părţi
pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa suspectului sau inculpatului este
obligatorie (ex. art.364 C.p.p.).
Chiar şi în cazurile când legea permite reprezentarea, dacă instanţa consideră necesară
prezenţa suspectului sau inculpatului la judecată dispune aducerea lui.
Substituiţii procesuali. În anumite activităţi părţile pot fi înlocuite de alţi subiecţi a
căror intervenţie produce aceleaşi afecte ca şi cel însăşi al părţii. Aceşti subiecţi au calitatea
de substituiţi procesuali.
Substituiţii procesuali sunt subiecţi eventuali şi sporadici ai procesului penal pentru că
participarea lor este întâmplătoare şi restrânsă la relativ puţine activităţi. Astfel, în
introducerea unei plângeri la organul de urmărire penală în locul celui vătămat se poate
substitui copilul major pentru părinţi precum şi unul din soţi pentru celălalt (art.289 C.p.p.).
De asemenea, unul din soţi poate fi substituit procesual al celuilalt soţ la declararea apelului,
atunci când acesta are calitatea de inculpat (art.409 C.p.p.).
Substituitul procesual nu acţionează în virtutea unei obligaţii legale sau convenţionale
ca în cazul reprezentantullui, ci în baza dreptului său propriu. De aceea, substituitul apreciază
liber dacă intervine în procesul penal, fără a răspunde vreodată de pasivitate sau neglijenţă.
Substituiţii procesuali sunt subiecţi procesuali care exercită drepturi proprii, dar în
valorificarea unor interese ale altora.
COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ
Categoria juridică de competenţă
O cauză penală nu poate fi soluţionată de oricare organ de urmărire penală sau instanţă
de judecată. În consecinţă, este necesar să se delimiteze drepturile şi obligaţiile acestor organe
judiciare între ele, respectiv să se circumscrie competenţele lor.
Competenţa penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte
procesuale care să fie valabile şi să producă toate efectele prevăzute de lege.
24
Page 25
Noţiunea de competenţă poate fi privită în două sensuri: fie sub aspectul capacităţii pe
care o are un organ judiciar de a se ocupa de o anumită cauză, fie a însuşirii pe care o are o
cauză penală de a fi dată în atribuţiunile unui organ judiciar.
Reglementarea competenţei în dreptul procesual român se bazează pe următoarele
două reguli principale:
- asigurarea unei ample cuprinderi de atribuţii organelor judiciare la care cetăţenii au
acces cel mai uşor. În acest sens, trebuie remarcat faptul că în materia urmăririi penale
organul de competenţă generală având atribuite cele mai numeroase cauze este organul de
cercetare al poliţiei judiciare, iar în materia judecăţii – judecătoria. Ambele organe au o
competenţă foarte largă, cuprinzând toate cauzele care nu sunt date în mod expres de lege în
competenţa altor organe.
- ridicarea calităţii activităţii procesuale prin atribuirea cauzelor mai complexe sau
dificile unor organe superioare având o calificare mai înaltă. Sunt de semnalat în acest sens,
atribuirea în competenţa de urmărire obligatorie a procurorului, a cauzelor prevăzute în
art.209 C.p.p., precum şi trecerea în competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel a judecării, în
primă instanţă, a unor cauze mai deosebite.
Formele fundamentale ale competenţei
Cauzele penale sunt extrem de variate prin natura sau gravitatea faptelor săvârşite,
locul unde ele au fost comise ori persoana făptuitorului, iar atribuţiile funcţionale,
specializarea şi gradul mai mult sau mai puţin ridicat de profesionalitate a fiecărui organ
judiciar constituie factori de care trebuie să se ţină seama în distribuirea cauzelor penale între
diversele organe judiciare.
Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare
impune folosirea conceptului de formă a competenţei. Formele competenţei reprezintă
criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a
urmări sau judeca diversele cauze penale.
În teoria procesuală unele din formele competenţei sunt considerate fundamentale.
Constituie, după opinia noastră, forme fundamentale ale competenţei acelea care sunt
necesare pentru determinarea concretă a competenţei unui organ judiciar într-un caz dat.
Reprezintă asemenea forme fundamentale competenţa funcţională, competenţa materială şi
competenţa teritorială, acestea nelipsind din sfera de competenţe a nici unui organ judiciar.
Competenţele fundamentale sunt întotdeauna şi concurente întrucât organul judiciar trebuie să
25
Page 26
fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după materie şi după teritoriu pentru fiecare
cauză.
Criterii cu o pondere mai redusă duc şi la alte forme ale competenţei care fac ca în
lege, în doctrină sau în practica judiciară să se vehiculeze şi alte numeroase forme sau
categorii ale competenţei. Astfel, se face referire la competenţa personală, specială sau
excepţională.
Competenţa funcţională (ratione officii) este determinată de atribuţiile specifice
conferite de lege organelor judiciare în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în
care se realizează activitatea procesuală în diferitele faze sau etape ale cauzei ori în raport de
caracterul deosebit al unor instituţii.
Din acest punct de vedere a cerceta înseamnă altceva decât a trimite în judecată, după
cum efectuarea urmăririi penale într-o cauză penală este cu totul diferit de a judeca. Din
aceleaşi considerente a soluţiona un litigiu penal pe calea judecăţii are o altă semnificaţie
decât rezolvarea unei cereri de strămutare sau a unei cereri de reabilitare.
Competenţa funcţională îşi găseşte raţiunea în regula obiectivă a diviziunii muncii în
general şi în regula subsecventă a specializării în particular care stă şi la baza stabilirii
atribuţiunilor funcţionale distincte conferite organelor judiciare.
Diversele activităţi sunt îndeplinite în cadrul procesului penal de organe diferenţiate,
având atribuţiuni deosebite. Cercetarea este efectuată de anumite organe, în timp ce
supravegherea urmăririi revine în atribuţiile altui organ; nici un organ de cercetare nu poate
sesiza instanţa la terminarea urmăririi penale, trimiterea în judecată fiind dată numai în
competenţa procurorului; anumite organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau
în recurs; există organe care nu realizează decât unele forme procesuale, neavând alte
atribuţiuni funcţionale (de exemplu: judecătoriile nu judecă decât în primă instanţă) după cum
sunt cazuri când o anumită activitate este dată în competenţa funcţională exclusivă numai a
unui singur organ (de exemplu: judecarea recursurilor în interesul legii, este de competenţa
exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar promovarea recursului în interesul legii se
face numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie).
Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de obiectul cauzei penale,
adică de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal şi în legătură cu care se
desfăşoară activitatea judiciară.
Organele judiciare sunt organizate ierarhic într-un sistem de mai multe trepte. Prima
problemă care se pune în legătură cu orice cauză penală este de a se determina nivelul
26
Page 27
organului care are dreptul, respectiv obligaţia, de a desfăşura activitatea procesuală. Astfel,
este necesar a se stabili dacă o cauză urmează a fi judecată de judecătorie, de tribunal, curtea
de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin această determinare pe linie verticală, se
circumscrie şi stabileşte competenţa materială.
Competenţa materială determină organul competent să soluţioneze o cauză penală,
dintre organele penale de grade deosebite.
Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi multiple. Dintre
acestea cele mai însemnate sunt natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei
penale. Ţinând seama de astfel de criterii legea a dat: infracţiunile de dezertare sau
insubordonare în competenţa instanţelor militare şi nu a celor civile; infracţiunea de omor în
competenţa tribunalului şi nu a judecătoriilor; infracţiunile de dare şi luare de mită ori trafic
de influenţă în competenţă de urmărire exclusivă a procurorului şi nu a organelor de cercetare
penală etc.
În reglementarea competenţei materiale se folosesc diverse sisteme de determinare
dintre care amintim câteva mai importante.
Determinarea generală se face pe grupe sau categorii mari de infracţiuni, în mod
generic şi fără o individualizare sau enumerare a acestora. De exemplu art.25 C.p.p. prevede
că judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date în
competenţa altor instanţe. Determinarea individuală se face printr-o circumscriere precisă a
cauzelor. De exemplu art.36 alin. 1 lit.a şi art.38 alin. 1 lit.a-g C.p.p. enumeră expres toate
infracţiunile care intră în competenţa tribunalului, respectiv curţii de apel, ca primă instanţă.
În majoritatea legislaţiilor există şi o reglementare care combină cele două sisteme,
posibilităţile mergând de la indicarea exhaustivă a tuturor infracţiunilor dintr-o competenţă şi
până la categorii determinate în particular de anumite criterii cum ar fi de exemplu latura
subiectivă conjugată cu urmările infracţiunii (infracţiuni săvârşite cu intenţie având ca urmare
moartea unei persoane – art.36 alin. 1 lit.b C.p.p.).
În mod obişnuit, competenţa instanţei penale este precis delimitată numai sub raportul
laturii penale, acţiunea civilă putând fi alăturată ori de câte ori se urmăreşte repararea
prejudiciului izvorât din fapta penală care formează obiectul cauzei.
Respectarea competenţei materiale este necesară pentru că numai astfel se realizează,
în cadrul sistemului de organe, activitatea procesuală la nivel corespunzător. Întrucât
ierarhizarea organelor este strict stabilită de lege, abaterea de la dispoziţiile care
reglementează competenţa materială nu este îngăduită. De aceea unii autori au dat acestei
competenţe denumirea de competenţă absolută.
27
Page 28
Competenţa teritorială (ratione loci) este competenţa în a cărei determinare s-a ţinut
seama de elementele generale de ordin spaţial (teritorial),locul săvârşirii infracţiunii, locul
prinderii infractorului, locul unde locuieşte infractorul sau persoana vătămată sau de unele
localizări speciale, infracţiuni săvârşite în străinătate ori la bordul unor nave sau aeronave,
arătate în art.41 C.p.p.
Existenţa competenţei teritoriale se justifică avându-se în vedere cel puţin două raţiuni.
Prin împărţirea teritoriului ţării în circumscripţii judiciare, fiecare organ judiciar a fost abilitat
în anumite limite spaţiale, fără suprapuneri sau imixtiuni în activitatea altor organe. Pe de altă
parte, competenţa într-o situaţie dată nu se poate determina numai după criteriul material,
întrucât prin acesta se stabileşte doar gradul organului competent, or există numeroase organe
care sunt între ele la acelaşi nivel. Pentru stabilirea exactă a competenţei este nevoie şi de o
determinare pe linie orizontală, realizată între organele de acelaşi grad. Această determinare
se face în cadrul competenţei teritoriale.
Competenţa teritorială determină organul competent să soluţioneze o cauză penală
dintre organele penale de acelaşi grad.
CAPITOLUL II: Competenţa organelor judiciare
SECŢIUNEA 1: Competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a
instanţelor judecătoreşti
Competenţa personală (ratione personae). Competenţa poate fi determinată şi de
calitatea făptuitorului. În acest caz, stabilirea competenţei se face având în vedere calitatea sau
starea unei persoane (intuite persoanae), aceasta atrăgând şi denumirea competenţei
respective. Astfel, calitatea de militar a făptuitorului determină judecarea lui de către
instanţele militare, iar calitatea de judecător la judecătorie atrage competenţa de judecată a
curţii de apel.
Calitatea celorlalte părţi din proces este irelevantă din punctul de vedere al
determinării competenţei personale cu excepţia instanţelor pentru minori şi familie (art.40 din
Legea nr.304/2004).
Competenţa personală nu exclude egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
Imunităţile de jurisdicţie prevăzute în Constituţia României în art.96, art.72 şi art.109,
pentru şeful statului, deputaţi, senatori şi membrii guvernului au implicaţii judiciare şi în
domeniul competenţei. Pentru persoanele având calităţile indicate normele constituţionale
prevăd o competenţă personală; în cazurile arătate dreptul de a judeca revine exclusiv Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
28
Page 29
Persoanele îşi pot modifica în timp calitatea; o persoană poate avea o anumită calitate
în momentul săvârşirii infracţiunii şi alta în momentul urmăririi, respectiv judecării cauzei.
În determinarea competenţei personale hotărâtor este momentul când s-a săvârşit
infracţiunea. De aceea, urmează a se observa totdeauna calitatea pe care o are făptuitorul în
momentul comiterii infracţiunii.
Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei
(art.48), cu excepţia infracţiunii săvârşite de persoanele menţionate în art.40.
Dacă infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii are o calitate care atrage o
competenţă personală, aceasta se păstrează chiar dacă inculpatul nu mai are acea calitate după
săvârşirea infracţiunii. Totuşi, competenţa se menţine, deşi s-a pierdut calitatea, dacă: a)
fapta are legături cu atribuţiunile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat citire actului de
sesizare a instanţei. (art.48 alin.1).
Competenţa specială este competenţa pe care o au organele special înfiinţate în
legătură cu infracţiuni dintr-un anumit domeniu şi care de regulă necesită o specilizare (ex. în
cadrul Ministerului Public se organizează şi funcţionează Parchetul Naţional Anticorupţie
specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie. Atribuţiile Parchetului Naţional
Anticorupţie au fost stabilite prin O.U.G. nt.43/2002 aprobată prin Legea nr.503/2002).
Competenţa este specială când se încredinţează, unor organe judiciare speciale
atribuţia de a urmări sau judeca o cauză penală pentru care legea are în vedere o protecţie
specială.
Art.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară enumeră între instanţele din
ţara noastră şi tribunalel specializate, iar în art.35 sunt menţionate tribunalele pentru minori şi
familie ca tribunale specializate.
Competenţa specială nu trebuie confundată cu competenţa organelor de cercetare
penală speciale.
Organele de cercetare penală speciale prevăzute în art.55 C.p.p. în majoritatea
cazurilor urmăresc învinuiţii sau inculpaţii nu în virtutea unei competenţe speciale ci având în
vedere calitatea persoanei cercetate.
În materia judecăţii o competenţă specială revine secţiilor maritime şi fluviale ale
tribunalelor şi curţilor de apel (art.35-36 din Legea nr.304/2004 stabileşte competenţa acestor
secţii).
Instanţele militare prezintă competenţa specială cel mai frecvent în conexiune cu
competenţa personală.
29
Page 30
Competenţa poate fi influenţată uneori de împrejurări cu totul excepţionale cum ar fi:
starea de război, starea de asediu sau altă situaţie cu totul deosebită. Aceste împrejurări pot
determina ca o cauză să fie luată din competenţa obişnuită a unui organ şi dată în mod
excepţional şi pentru perioada de timp cât durează situaţia excepţională, în competenţa altui
organ. Prin natura sa, competenţa excepţională are un caracter temporal (vremelnic).
Jurisdicţia îndeplinită de aceste organe este admisă de lege numai în mod excepţional
motiv pentru care în doctrină mulţi autori au folosit în desemnarea categoriilor juridice
corespunzătoare şi denumirea de competenţă extraordonară.
Constituţia României prin art.126 alin.5 teza I interzice înfiinţarea de instanţe
extraordinare.
Competenţa funcţională
Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoria, tribunalul şi tribunalul
militar judecă doar în primă instanţă.Tribunalele soluţionează şi conflictele de competenţă
ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege.(35-37 c.p.p)
Curtea de apel judecă: în primă instanţă, apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale, soluţionează conflictele de
competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele prevăzute la art. 36
alin. (2), precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
cazurile prevăzute de lege.(art 38 c.p.p alin. 2 şi 3)
Curtea militară de apel judecă: în prima instanţă, apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate de tribunalele militare, soluţionează conflictele de competenţă ivite între
tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile prevăzute de lege, cererile de strămutare, în
cazurile prevăzute de lege.(art 39 c.p.p)
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, apelurile împotriva
hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi
de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă în
cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care
cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi
contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute
de lege.(art.40 c.p.p)
Competenţa materială
30
Page 31
În principiu judecătoria este competentă să judece toate infracţiunile, mai puţin cele
date prin lege în competenţa altor instanţe.(art. 35)
Tribunalul este competent să judece în prima instanţă următoarele infracţiuni: 188-
191, art. 209-211, art. 254, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354
şi art. 360-367 din Codul Penal, infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca
urmare moartea unei persoane, infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune
fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, cu modificările ulterioare şi infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost
efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor
instanţe ierarhic superioare;( art. 36 alin. 1 lit. a-c)
Curţii de apel îi este oferit prin lege să judece în prima instaţă următoarele infracţiuni:
infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412, 438-445 şi infracţiunile
privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale.(art. 38 alin. 1 lit. a şi b)
Curtea militară de apel este competentă să judece în primă instanţă infracţiunile
prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412, 438-445 săvârşite de militari şi
infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de
militari.(art. 38 alin. 1 lit a şi b)
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă doar infracţiunile de înaltă
trădare.(art. 40 alin. 1 lit. a)
Competenţa personală
Din punct de vedere al competenţei personale judecătoria şi tribunalul nu au grad de
jurisdicţie.(art 35-36 c.p.p)
Tribunalul militar este competent să judece toate infracţiunile comise de militari până
la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.(art.
37 c.p.p)
Curtea de Apel judecă în prima instanţă infracţiunile comise de judecătorii de la
judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste
instanţe, avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de
Conturi, precum şi auditori publici externi, şefii cultelor religioase organizate în condiţiile
legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent
al acestuia, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la
31
Page 32
curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă
aceste instanţe, membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul
Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori.(art. 38 alin. 1 lit. c-g)
Curtea militară de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii
tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe
lângă aceste instanţe şi infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali.(art. 39 alin. 1 lit.
c şi d)
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primă instanţă conform art. 40 alin. 1 judecă
infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European,
de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior
al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
SECŢIUNEA 3: Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor judecătoreşti
PROROGAREA DE COMPETENŢĂ
Noţiunea de prorogare
Prorogarea este o noţiune întâlnită frecvent în terminologia de specialitate din doctrina
şi practica judiciară dar pe care legea de procedură penală nu o întrebuinţează.
Prin prorogare se înţelege în general extinderea unei instituţii peste limitele sale
normale sau devierea prin prelungire a anumitor dispoziţii legale dincolo de regulile obişnuite.
Extinderea competenţei pe cale de prorogare se poate realiza doar în legătură cu
aspectele care ţin de competenţa inferioară. Prorogarea competenţei poate avea loc numai în
favoarea unui organ de acelaşi grad sau a unui organ superior în grad şi niciodată în favoarea
unui organ inferior.
Competenţa în caz de reunirea cauzelor
32
Page 33
Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului
formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc
o singură infracţiune.
Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în
următoarele situaţii:
a)când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană;
b)când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;
c)când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiţiei.
În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa
aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele
şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după
calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a
judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau
pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea
sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de
competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care
competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a
judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei
civile. Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile
echivalente în grad competente potrivit art. 41 şi 42.
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării. Chestiunile
prealabile
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării. Potrivit
art.49 C.p.p. instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă chiar dacă
constată după efectuarea cercetării judecătoreşti că infracţiunea este de competenţa instanţei
33
Page 34
inferioare. Dispoziţia are în vedere o mai mare operativitate pentru a nu obliga instanţa
superioară să îşi decline competenţa într-o asemenea situaţie.
Prorogarea este posibilă numai când schimbarea calificării intervine ca urmare a
administrării probelor în faţa instanţei.
Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în cursul judecării cauzei nu
atrage incompetenţa instanţei de judecată afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune
altfel. Dacă procesul nu a ajuns în faza judecăţii schimbarea calificării faptei va atrage în toate
cazurile trimiterea în judecată la instanţa competentă potrivit calificării date de legea nouă.
Chestiuni prealabile. Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă trebuie să
aibă caracterul de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei care face obiectul
procesului penal.
Obiectul chestiunii prealabile trebuie să se referă la cerinţele esenţiale din conţinutul
constitutiv al infracţiunii, înlăturarea caracterului penal al faptei, anumite cauze speciale de
impunitate, orice alte aspecte care se referă la rezolvarea fondului cauzei. Nu pot forma
obiectul unor chestiuni prealabile problemele ce s-ar pune, de pildă, în legătură cu competenţa
instanţei (de exemplu: calitatea de militar a făptuitorului pentru stabilirea exactă a
competenţei organului judiciar).
Obiectul chestiunilor prealabile este variat şi poate aparţine oricărui ramuri a dreptului
(dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul administrativ etc.). Este raţional, juridic
şi practic ca instanţa penală să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea
cauzei.
Spre exemplu, pot constitui obiect al unor chestiuni prealabile aspecte de drept civil
cum ar fi cele referitoare la proprietatea sau posesiunea asupra obiectului material al unor
infracţiuni patrimoniale (furt, tâlhărie) sau la existenţa unor contracte de depozit, mandat,
împrumut în cazul infracţiunii de abuz de încredere.
Chestiunile prealabile pot fi chiar de natură penală. De exemplu dacă în cazul unei
infracţiuni acţiunea nu a mai fost pusă în mişcare pentru că făptuitorul a murit, în procesul
penal privitor la rezolvarea nedenunţării acelei infracţiuni se poate pune în discuţie orice
problemă în legătură cu infracţiunea rămasă nesoluţionată. Asemănătoare este situaţia oricăror
alte infracţiuni corelative: infracţiunea de tăinuire, infracţiunea de favorizare.
Prorogarea de competenţă în aceste cazuri se manifestă când competenţa în cazul
infracţiunilor perechi este diferită. Instanţa sesizată cu infracţiunea condiţionată (nedenunţare,
tăinuire, favorizare) este competentă să rezolve chestiunea prealabilă chiar dacă infracţiunea
condiţionată ar fi de competenţa altei instanţe.
34
Page 35
Principiul general înscris în art.52 C.p.p. este că instanţa care judecă aspectul principal
rezolvă şi chestiunile prealabile. Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală
potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
Uneori problema care reprezintă o chestiune prealabilă a fost rezolvată de o instanţă
civilă. În acest caz hotărârea definitivă a instanţei civile asupra împrejurării ce constituie
chestiune prealabilă în procesul penal are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
ALTE INSTITUŢII PROCESUALE LEGATE DE COMPETENŢĂ
Declinarea de competenţă şi conflictele de competenţă
Declinarea de competenţă. Pentru a putea desfăşura activitatea procesuală, orice
organ judiciar trebuie să fie competent.
Organele au obligaţia să-şi verifice competenţa din oficiu; această verificare poate
avea loc şi ca urmare a excepţiei de necompetenţă ridicată de către cei interesaţi.
Când un organ constată că nu este competent, îşi declină competenţa. Declinarea de
competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează autocontrolul asupra competenţei
organului judiciar, autocontrol care se efectuează din oficiu sau la cerere. Organul care
stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în acelaşi timp cui îi revine aceasta.
Declinarea de competenţă a instanţei penale nu este posibilă în favoarea unui organ din afara
sistemului jurisdicţional ori a unui organ judiciar străin. Asupra declinării organul de urmărire
hotărăşte prin ordonanţă, iar instanţa prin sentinţă.
Potrivit art.50 C.p.p., organul care îşi declină competenţa trimite dosarul organului
arătat ca fiind competent prin actul care dispune declinarea.
Declinarea de competenţă atrage dezinvestirea organului care a luat hotărârea. Actul
prin care s-a dispus declinarea, constituie în acelaşi timp actul de sesizare al organului în
favoarea căruia a fost declinată competenţa.
Dacă declinarea s-a dispus avându-se în vedere necompetenţa teritorială, actele şi
măsurile organului desesizat rămân valabile legea statuînd menţinerea acestora.
Declinarea de competenţă dispusă de instanţă prin hotărâre nu poate fi atacată prin nici
o cale de atac (art.50 alin.4 C.p.p.).
35
Page 36
Conflictele de competenţă. Între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un
conflict de competenţă. Conflictul de competenţă este de două feluri: negativ şi pozitiv.
Conflictul pozitiv de competenţă apare când două sau mai multe organe judiciare se
recunosc concomitent competente să soluţioneze o cauză penală.
Conflictul negativ de competenţă intervine când două sau mai multe organe judiciare
îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.
În practica judiciară anumite conflicte de competenţă se nasc şi ca urmare a
nerespectării unor dispoziţii care ar fi evitat conflictul. De exemplu, o instanţă superioară care
nu-şi prorogă competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice declinându-şi competenţa
în favoarea instanţei inferioare, poate crea inutil un conflict negativ.
Pentru evitarea oricărui conflict de competenţă, acesta trebuie rezolvat ori de câte ori
se iveşte. Potrivit art.51 C.p.p. conflictul de competenţă se rezolvă de organul ierarhic
superior şi comun organelor aflate în conflict. Când conflictul de competenţă se iveşte între o
instanţă civilă şi una militară, soluţionarea conflictului este de competenţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Sesizarea instanţei competente să rezolve conflictul pozitiv se face de către instanţa
care s-a declarat cea din urmă competentă şi de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă
competenţa în caz de conflict negativ. Sesizarea se poate face şi de către procuror sau de părţi.
Deşi legea nu prevede expres în literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a
considerat, că hotărârea prin care s-a rezolvat conflictul de competenţă nu este supusă nici
unei căi de atac.
Cu ocazia soluţionării conflictului de competenţă se poate constata că nici una din
instanţele aflate în conflict nu este competentă, aceasta revenind unei alte instanţe faţă de care
organul de judecată care rezolvă conflictul nu este superior comun. În acest caz dosarul se
înaintează instanţei superioare comune. În urma rezolvării conflictului instanţa desemnată nu
se mai poate declara necompetentă afară de cazul când în urma completării cercetării
judecătoreşti situaţia de fapt se schimbă, împrejurare ce atrage competenţa altei instanţe.
SECŢIUNEA 4 Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de
cameră preliminară
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
36
Page 37
art. 53 c.p.p.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit
competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile,
plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări ( măsurile preventive, măsurile asigurătorii,
măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu, actele procurorului, în cazurile expres prevăzute
de lege, încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de
supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii, procedura audierii
anticipate).
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
art. 54 c.p.p.
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit
competenţei acesteia:verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror, legalitatea
administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală,
soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată
precum şi alte situaţii prevăzute de lege.
SECŢIUNEA 5: Organele de urmărire penală şi competenţa acestora
Ministerul Public
Un organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe parcursul întregului proces penal este
Ministerul Public.
Prin aspectele sale funcţionale Ministerul Public are legătură şi cu executivul. Natura
juridică a Ministerului Public este în prezent total diferită de cea a vechii procuraturi ca organ
al puterii de stat, ce avea ca principală atribuţie supravegherea respectării legii.
Art. 62-63 din Legea 304/2004 fixează rolul Ministerului Public în activitatea judiciară
şi relaţia dintre acest organism şi procurorii care îl încadrează.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.
Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată.Potrivit Legii nr.304/2004
corespunzător cu actualul sistem de organizare al instanţelor judecătoreşti fiinţează
următoarele parchete: parchetele judecătoriilor, parchetele tribunalelor, parchetele tribunalelor
pentru minori şi familie, parchetele curţilor de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, şi parchetele militare. Parchetele au sediul în localitatea în care îşi au sediul
şi instanţele.
37
Page 38
Parchetele de pe lângă judecătorii şi tribunale sunt conduse de prim-procurori, iar
parchetele de pe lângă curţile de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie de către un procuror general. La parchetele tribunalelor, parchetele curţilor de apel şi
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conducătorul parchetului poate fi
ajutat de 1-3 adjuncţi. În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
parchetelor de pe lângă curţile de apel şi parchetelor de pe lângă tribunale funcţionează secţii,
servicii şi birouri care sunt conduse de procurori şefi.
În cadrul parchetelor funcţionează Colegiul de conducere care hotărăşte asupra
problemelor generale şi de conducere ale parchetelor.
Atribuţiile procurorilor sunt stabilite de art. 63 din Legea nr.304/2004 şi normele
Codului de procedură penală.
Menţionăm pe cele mai importante:
- efectuează urmărirea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi participă la
soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
- conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor
organe de cercetare penală;
- sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
- participă la şedinţele de judecată;
- exercită acţiunea civilă şi căile de atac, în condiţiile legii etc.
Potrivit art.80 din Legea nr.304/2004 în cadrul Ministerului public se organizează ca
strucutră autonomă Parchetul Naţional Anticorupţie specializat în combaterea infracţiunilor de
corupţie. Parchetul Naţional Anticorupţie este condus de un procuror general ajutat de doi
adjuncţi. Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie au fost
stabilite prin O.U.G. nr.43/2002 aprobată prin Legea nr.503/2002
Procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită
controlul asupra tuturor procurorilor respectiv coordonează activitatea Parchetului Naţional
Anticorupţie.
În conformitate cu art.132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit
principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului
justiţiei.
Principiul legalităţii care stă la baza tuturor procurorilor nu se asimilează cu funcţia de
supraveghere generală a legalităţii care revenea procurorilor în lumina reglementărilor
anterioare Constituţiei din 1991.
38
Page 39
Rolul Ministerului Public este definit de art.131 din Constituţie potrivit căruia în
activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără
ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Reprezentanţii Ministerului Public realizează principiul legalităţii numai în activitatea
judiciară, adică în condiţiile în care conflictul de drept devine un contencios de natură penală
şi este dedus în faţa organelor judiciare corespunzătoare.
Principiul imparţialităţii decurge din existenţa principiului legalităţii care obligă
reprezentanţii Ministerului Public să intervină prin intermediul acţiunii în justiţie ori de câte
ori legalitatea a fost înfrântă. Exercitarea acţiunii publice aduce pe procuror în postura de
acuzator public, or folosirea funcţiei de acuzare nu trebuie să-l conducă pe procuror la o
altitudine unilaterală de natură să restrângă sau să înlăture spiritul de obiectivitate de
nepărtinire, de echidistanţă şi respectare a tuturor intereselor, de obicei contradictorii, care vin
în conflict.
Imparţialitatea Ministerului Public este întărită şi prin dispoziţiile Legii nr.304/2004
care asigură independenţa acestui organ judiciar în relaţiile cu celelalte autorităţi publice,
chiar şi faţă de instanţele de pe lângă care funcţionează.
Principiul controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, derivă din laturile
ce leagă Ministerul Public de putea executivă şi diferenţiază statutul procurorilor de cel al
judecătorilor. Deşi sunt magistraţi, procurorii nu sunt independenţi aşa cum Legea
fundamentată prevede exclusiv pentru judecători.
Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonării ierarhice. Potrivit art .65 din
Legea nr.304/2004 procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului
respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior; dispoziţiile procurorului ierarhic sunt obligatorii pentru procurorii din subordine
dacă sunt date în scris şi în conformitate cu legea.
Cu toate acestea, procurorii sunt liberi să prezinte în instanţă concluziile pe care le
consideră întemeiate potrivit legii ţinând seama de probele administrate în cauză (art.67
alin.2).
Având în vedere că atât procurorul cât şi judecătorul au calitatea de magistraţi, Legea
nr.304/2004 prevede şi alte dispoziţii de natură a apropia statutul procurorilor de cel al
judecătorilor. Astfel, în art. 64 alin.2 se precizează că în soluţiile dispuse procurorul este
autonom.
Legea nr.304/2004 a adus modificări şi în conţinutul relaţiei de autoritate a ministrului
justiţiei asupra procurorilor. Astfel, potrivit noilor reglementări privind organizarea judiciară,
39
Page 40
autoritatea ministrului justiţiei se exercită în principal prin: a) dreptul de control asupra
procurorilor; controlul constă în verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de
serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa
parchetelor; b) solicitarea unor informări asupra activităţii parchetelor şi posibilitatea de a da
îndrumări scrise privind măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii (art.69).
Mai trebuie precizat că prevederile art.69 sunt aplicabile şi procurorilor Parchetului
Naţional Anticorupţie. Rezultă că autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor este în
esenţă de natură administrativă.
Organele de cercetare penală
În art. 55 alin. 6 c.p.p sunt precizate organele care îşi desfăşoară activitatea de
urmărire penală şi anume:
a) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
b) organele de cercetare speciale.
În Ministerul Administraţiei şi Internelor funcţionează ca organe de cercetare penală
ale poliţiei judiciare lucrători specializaţi, anume desemnaţi de ministrul de interne cu avizul
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ei pot fi
desemnaţi sau funcţionează şi în alt mod potrivit unor legi speciale. Aceşti lucrători
specializaţi îşi desfăşoară activitatea sub sutoritatea procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Actuala Constituţie, revizuită prin Legea nr.429/2003 stabileşte expres în art.131 că
parchetele supraveghează activitatea de cercetară penală a poliţiei judiciare în condiţiile legii.
Prevederile art.130 în sensul că „instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul
lor” vizează atribuţiile administrative ale poliţiei.
Legea nr.364/2004 reglementează organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare (M.Of.
nr.869 din 23.09.2004).
Potrivit art.2 din Legea nr.364/2004 din poliţia judiciară fac parte ofiţeri şi agenţi de
poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de cercetare penală cât şi cei specializaţi în
40
Page 41
efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor şi de strângere a datelor necesare în
vederea începerii urmăririi penale.
Organele de cercetare alee poliţiei judiciare sunt organizate şi funcţionează în cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi
structurile teritoriale şi îşi desfăşoară activitatea sub conducerea, supravegherea şi controlul
procurorilor, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestora.
Organele ierarhic superioare ale poliţiştilor care fac parte din poliţia judiciară nu pot
dat îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală.
Lucrătorii de cercetare penală din poliţia judiciară au dreptul de a efectua orice act de
cercetare penală pentru orice infracţiune care nu este dată în competenţa altui organ de
urmărire penală. Poliţiştii care nu fac parte din poliţia judiciară au dreptul şi obligaţia să
efectueze orice act de constatare a săvârşirii unei infracţiuni încunoştiinţând despre aceasta
procurorul sau organul de cercetare al poliţiei judiciare înaintând totodată actul de constatare.
Lucrătorii de cercetare penală din poliţia judiciară pot fi eliberaţi din funcţie de
ministrul de interne la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce
le revin în activitatea desfăşurată.
Potrivit O.U.G. nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie în cadrul
Parchetului Naţional Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie constituind poliţia judiciară a
Parchetului Naţional Anticorupţie. Ofiţerii de poliţie judiciară lucrează sub autoritatea
exclusivă şi controlul nemijlocit al procurorilor Parchetului Naţional Anticorupţie.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în
condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în
cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie
şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei
civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a
personalului.
De asemenea şi comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii
corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le
folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau
aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave
SECŢIUNEA 6: Incompatibilitatea şi strămutarea
Incompatibilitatea
41
Page 42
Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane făcând
parte din organele care desfăşoară activităţi procesual penale sau care ajută la soluţionarea
unor cauze sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Împiedicarea prevăzută de
lege se justifică prin intervenţia unor împrejurări personale de natură a pune sub semnul
îndoielii obiectivitatea acestor persoane.
Deşi incompatibilitatea nu reprezintă o negare a competenţei, totuşi cei incompatibili
nu au drept să desfăşoare activitatea procesuală dacă se află într-una din cauzele prevăzute de
lege. Pot fi incompatibile următoarele persoane: judecătorul, magistratul asistent, grefierul de
şedinţă, procurorul, organul de cercetare penală, expertul, interpretul şi asistenţii judiciari.
Judecătorul este incompatibil dacă:
a)a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal,
chiar şi în altă cauză;
b)este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie
dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual
principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c)a fost expert sau martor, în cauză;
d)este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e)a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror,
la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
f)există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau
afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele
prevăzute la art. 177 din Codul penal.
Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori
casarea hotărârii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de
cameră preliminară.
Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond
sau în căile de atac.
Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate
participa la soluţionarea contestaţiei.
42
Page 43
Pentru incompatibilitatea procurorului, magistratului asistent, grefierului, organului de
cercetare penală, expertului şi interpretului legea prevede în general unele din cazurile deja
enumerate (art.65 Cpp).
Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-una din cazurile de incompatibilitate
poate cere să fie înlocuit (art.66 C.p.p.).
Abţinerea nu produce efecte prin simpla ei declarare, ci trebuie cerută de cel aflat în
stare de incompatibilitate şi produce efecte în măsura admiterii.
Persoana care se abţine declară aceasta de îndată ce a luat cunoştinţă de existenţa
cazului de incompatibilitate. Declaraţia se face în timpul judecăţii şi se adresează
preşedintelui instanţei, iar în faza de urmărire penală procurorului care supraveghează
cercetarea penală; dacă se abţine procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală declaraţia se adresează procurorului ierarhic superior.
Abţinerea se rezolvă potrivit procedurii de soluţionare a cererii de recuzare (art.68 C.p.p.).
Recuzarea. Persoana incompatibilă care nu s-a abţinut poate fi recuzată de părţi pe tot
parcursul procesului de îndată ce se cunoaşte cazul de incompatibilitate (art.67 C.p.p.).
Recuzarea este o instituţie prin intermediul căreia părţile pot înlătura din activitatea
procesuală persoanele incompatibile. Recuzarea apare ca o garanţie a dispoziţiei care obligă
pe cei incompatibili să se abţină.
În cursul judecăţii recuzarea se formulează de către parte cu arătarea cazului de
incompatibilitate.
În cursul urmăririi penale cererea de recuzare se adresează organului de cercetare
penală, fie procurorului.
Procedura de soluţionare este reglementată de art.68 C.p.p.
În cursul judecăţii asupra abţinerii sau recuzării instanţa se pronunţă prin încheiere, iar
în cursul urmăririi penale procurorul se pronunţă prin ordonanţă.
Strămutarea cauzelor penale
43
Page 44
Orice cauză penală se judecată la instanţa competentă. În mod excepţional e posibil ca
o cauză să fie luată de la instanţa competentă şi să fie dată spre judecare altei instanţe. Aceasta
se realizează prin instituţia strămutării.
Strămutarea presupune o derogare de la competenţa teritorială. În acest mod
competenţa teritorială legală se schimbă cu una judiciară.
Art.71 C.p.p. prevede că strămutarea devine posibilă când pe baza motivelor invocate
se consideră că în felul acesta se asigură normala desfăşurare a procesului penal. Principalul
motiv de strămutare este bazat pe o prezumţie de suspiciune; suspiciunea priveşte condiţiile în
care instanţa în întregul ei judecă o cauză şi este determinată de un climat neprielnic sau de o
ambianţă nefavorabilă.
Strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei.
Cererea se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau Curții de Apel competente
teritorial şi trebuie motivată.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie/Curții de Apel la primirea cererii sau
instanţa în cursul judecăţii poate dispune suspendarea judecării cauzei.
Procedura de judecată este reglementată de prevederile art.71-74 C.p.p.
Soluţionând cauza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Curtea de Apel dispune fără
arătarea motivelor, admirea sau respingerea cererii. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din
nou afară de cazul când o altă cerere se întemeiază pe împrejurări noi.
Reglementarea nu este aplicabilă fazei de urmărire penală ci doar fazei de cameră
preliminară sau judecății.
CAPITOLUL III: Subiecţii procesuali principali şi drepturile acestora
Poziţia procesuală a părţilor
Noţiunea de parte procesuală. Subiecţii procesuali particulari cei mai însemnaţi sunt
părţile. Părţile sunt subiecţii procesuali ale căror interese contrarii se confruntă în litigiul
dedus în faţa justiţiei
Spre deosebire de Codul de procedură civilă care foloseşte noţiunea de parte, dar nu o
determină, Codul de procedură penală defineşte (exact) aceşti subiecţi în art.33 şi art.44.
Potrivit normelor indicate sunt părţi în procesul penal: inculpatul, persoana vătămată, partea
civilă şi partea civilmente responsabilă.
Părţile sunt singurii subiecţi procesuali care alături de organele judiciare pot efectua
acte procesuale.
44
Page 45
Suspectul
Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede
altfel.
Persoana vătămată
În raportul juridic de drept penal există un subiect pasiv generic care este statul, alături
de care, de cele mai multe ori, apare ca subiect special şi victima infracţiunii.
Categoria juridică de victimă aparţine dreptului penal, dreptul procesual penal operând
cu noţiunea de persoană vătămată, prin care înţelege persoana nemijlocit vătămată prin
infracţiune.
Calitatea de persoană vătămată derivă din raportul creat pe plan social între cel ce a
săvârşit fapta penală şi cel care a suferit vătămarea şi implică vocaţia de a participa în
procesul penal ca persoană vătămată sau parte civilă.
Persoana vătămată neparticipând în proces ca parte se regăseşte în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activităţi.
Persoana vătămată poate să fie audiată ca martor (art.81), poate fi solicitată să participe la
confruntare (art.131) etc.
Organele judiciare au anumite obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească faţă de
persoana vătămată. Astfel, potrivit art.111 C.p.p., aceste organe au obligaţia să cheme, spre a
fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune şi să-i pună în vedere că poate
participa în proces ca persoană vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau daună
morală poate participa în proce ca parte civilă. De asemenea, i se pun în vedere prevederile
art.20 C.p.p. Dispoziţiile privitoare la ascultarea inculpatului se aplică în mod corespunzător.
Persoana vătămată poate să-şi manifeste voinţa de a participa în procesul penal ca
parte. Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă
participă în procesul penal se numeşte persoană vătămată (art.84 C.p.p.).
Persoana vătămată prin infracţiune nu dobândeşte automat calitatea de persoană
vătămată, la aceasta ajungându-se numaî în urma unei manifestări de voinţă în acest sens. Nu
este necesar ca persoana vătămată să facă o declaraţie expresă de constituire ca persoană
vătămată, fiind suficient ca ea să fi efectuat acte specifice susţinerii laturii penale a procesului,
care relevă fără echivoc voinţa de a participa în procesul penal într-o asemenea calitate. Pot
constitui manifestări certe că persoana vătămată înţelege să participe în procesul penal:
45
Page 46
introducerea de cereri la organele judiciare; prezenţa activă la diverse termene; solicitarea de
probatorii în vederea dovedirii anumitor împrejurări; formularea de întrebări în cursul audierii
anumitor persoane etc.
Persoana vătămată este subiect în latura penală a procesului nevalorificând pretenţii
materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil, fiindcă se exercită un drept
personal care se stinge odată cu titularul său.
În practica judiciară efectul personal al poziţiei procesuale a părţii vătămate a fost
interpretat uneori exagerat considerându-se că în cazurile când acţiunea penală se pune în
mişcare la plângere prealabilă, dispariţia prin deces al celui vătămat ar împiedica exercitarea
în continuare a acţiunii penale. Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în mod greşit a
procedat prima instanţa care, constatând moartea părţii vătămate într-o cauză în care acesta a
pus în mişcare acţiunea penală prin plângere prealabilă, a dispus încetarea procesului penal.
Persoana vătămată concură la realizarea laturii penale a cauzei. Dintre toate drepturile
pe care le are, cel mai important este desigur acela care se referă la punerea în mişcare,
exercitarea şi stingerea, în anumite limite, a acţiunii penale în cauzele în care este necesară
plângerea prealabilă sau la care răspunderea penală este înlăturată prin împăcarea părţilor.
În cauzele la care participă exercitând acţiunea penală, persoana vătămată poate avea
şi funcţia de acuzare. La şedinţele de judecătă la care procurorul nu participă în cazurile
prevăzute de lege acuzarea este susţinută exclusiv de această parte.
CAPITOLUL IV: Inculpatul şi drepturile acestuia
Inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal. Întreaga activitate se
desfăşoară în jurul faptei penale săvârşite de această persoană şi în vederea tragerii sale la
răspundere.
Categoria juridică de infractor este proprie dreptului penal. În normele de procedură
penală o asemenea noţiune nu se întîlneşte pentru desemnarea acestei persoane codul folosind
alţi termeni şi anume: făptuitor, suspect, inculpat.
Făptuitorul este o persoană în legătură cu care se desfăşoară o activitate procesuală,
dar care nu este încă implicată într-o urmărire penală în sensul efectuării acesteia faţă de
persoana respectivă. Norme ca cele din art.61, 62, 147 C.p.p. se referă la făptuitor. De
exemplu, legea prevede că în cazul unor infracţiuni flagrante organele de constatare au
46
Page 47
obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor; comandanţii de nave, aeronave şi
agenţiile poliţiei de frontieră pot efectua percheziţii corporale făptuitorului; plângerea trebuie
să cuprindă indicarea făptuitorului dacă este cunoscut etc.
Odată cu începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului sau a identificării acestuia
într-o urmărire aflată în curs de desfăşurare, persoana respectivă capătă calitatea de suspect.
Potrivit art. 305 C.p.p. persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte
suspect, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Suspectul apare ca un
subiect procesual mai complex decât făptuitorul având drepturi şi obligaţiuni care îi permit o
participare activă în procesul penal.
Orice persoană supusă tragerii la răspundere penală dobândeşte prin aceasta o nouă
poziţie devenind inculpat. Art.82 C.p.p. prevede că persoana împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Inculpatul este
parte în proces pentru că el este subiect pasiv al acţiunii penale şi eventual subiect pasiv al
acţiunii civile.
Deosebirea cea mai importantă între inculpat şi suspect constă în aceea că primul are
calitatea de parte pe când celălalt nu are o asemenea poziţie. De aici rezultă că inculpatul ca
subiect faţă de care se exercită acţiunea penală poate fi supus unor îndatoriri mai mari decât
suspectul, având corespunzător şi drepturi mai largi.
Calitatea de inculpat se pierde odată cu stingerea acţiunii penale. Acţiunea penală se
stinge şi ca urmare a realizării obiectului său care constă în tragerea la răspundere penală a
celui vinovat. De aceea, odată epuizată faza de judecată prin condamnarea definitivă a
inculpatului, trecându-se la faza de punere în executare a hotărârilor penale, legea nu mai
reglementează poziţia procesuală a inculpatului înlocuind-o cu cea a condamnatului (art.404
C.p.p.).
Inculpatul ca parte în procesul penal are în general aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
oricare altă parte. Inculpatul are dreptul să participe la actele de urmărire penală şi la şedinţele
de judecată, uneori prezenţa sa fiind chiar obligatorie (art.225, art.364 C.p.p.); el poate
propune administrarea de probe, poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii;
inculpatul poate folosi căile de atac îndreptate contra hotărârilor judecătoreşti, inculpatul are
dreptul de a consulta dosarul pe toată perioada procesului penal, etc.(art. 83) Egalitatea
poziţiilor procesuale a părţilor este o condiţie pentru promovarea echitabilă a intereselor
legitime contrarii ale acestora.
CAPITOLUL V: Partea civilă şi drepturile acesteia
47
Page 48
Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte
parte civilă (art.84 C.p.p.). Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă (art.19 C.p.p.). Cel vătămat prin infracţiune poate pretinde
repararea prejudiciului suferit şi pe calea unei acţiuni introduse la instanţa civilă (art.20).
Alăturarea acţiunii civile celei penale şi constituirea de parte civilă este posibilă în
orice cauză penală.
Aceasta prezintă avantaje în raport cu realizarea acţiunii civile pe cale separată. În
majoritatea cazurilor, persoana vătămată alege prima cale pentru realizarea dezdăunării sale.
Avantajele acestei căi se manifestă atât în raport cu activitatea de justiţie cât şi în satisfacerea
intereselor părţilor.
Pentru activitatea de justiţie rezolvarea concomitentă a acţiunii penale şi civile duce la
o mai bună soluţionare a cauzei, având în vedere strânsa legătură a celor două laturi ale
cauzei, bazate pe aceeaşi situaţie de fapt. Totodată, se economiseşte timp şi efort în activitatea
instanţelor căci pentru rezolvarea aceloraşi cauze nu vor fi necesare două judecăţi distincte.
Persoana vătămată este avantajată prin constituirea de parte civilă în procesul penal
obţinând mai repede despăgubirile pe această cale, întrucât rezolvarea acţiunii civile separate
ar fi întârziată de judecarea (cu anticipaţie a) procesului penal.
Participând ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate beneficia şi de
împrejurarea că exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este scutită de taxa de
timbru. Însuşi inculpatului îi este mai favorabilă ipoteza alăturării acţiunii civile procesului
penal, pentru că nu va fi obligat a răspunde de două ori în justiţie, fiindu-i mai uşoară şi
eventual mai puţin constisitoare organizarea apărării.
Constituirea de parte civilă urmăreşte repararea pagubei materiale pricinuită prin
infracţiune, folosul de care a fost lipsită partea civilă şi reprarea daunelor morale potrivit legii
civile.
Se poate constitui parte civilă în procesul penal în principiu numai persoana care a fost
vătămată nemijlocit prin infracţiune, adică numai persoana în al cărui patrimoniu s-a produs
în mod direct vătămarea.
În literatura de specialitate s-a acreditat concepţia în sensul că în cadrul procesului
penal pot fi soluţionate şi alte pretenţii la despăgubiri decât cele ale părţii civile în sensul său
cel mai strict, adică ale persoanei care nemijlocit a fost vătămată patrimonial. Pentru aceşti
participanţi în cauza penală s-a propus şi o denumire distinctă, aceea de intervenient.
48
Page 49
Examinând articolul 79 C.p.p. se observă că dispoziţia nu distinge în privinţa modului
cum persoana a fost vătămată conferind denumirea de parte civilă oricărui subiect care
exercită acţiunea civilă în procesul penal.
Practica judiciară a rămas constantă pe această poziţie atribuind tuturor persoanelor
care satisfac cerinţa legală denumirea de parte civilă.
Un asemenea caz în care calitate de parte civilă poate dobândi şi alt subiect decât cel
nemijlocit vătămat prin infracţiune rezultă din dispoziţiile Legii privind asigurarea sănătăţii
populaţiei unde se prevede că persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune
sănătăţii altei persoane sunt obligate să suporte cheltuielile de asistenţă medicală acordată
acestora (art.313 din Legea nr. 95/2006); rezultă că unitatea sanitară are calitatea de parte
civilă în procesul penal în legătură cu restituirea sumelor reprezentând echivalentul asistenţei
medicale acordate persoanei vătămate.
Dacă s-a acordat asistenţă medicală şi inculpatului acesta suportă doar cheltuielile
decurgând din asistenţa persoanei vătămate. Pot avea calitatea de parte civilă deşi nu au fost
nemijlocit prejudiciate prin infracţiune: persoanele care au suportat cheltuielile ocazionate de
înmormântarea victimei, cei care se aflau în întreţinerea victimei infracţiunii, dobânditorul de
bună credinţă al bunului furat, subiecţii care se pot subroga prin lege în drepturile persoanei
vătămate etc. În cadrul acestei ultime categorii poate fi întâlnită situaţia asiguratorului care
poate participa în procesul civil în calitate de parte civilă subrogându-se în drepturile
asiguratului, dar numai în limita sumelor plătite în virtutea contractului de asigurare.
Când inculpatul s-a aflat în stare de provocare obligaţia sa de dezdăunare trebuie
redusă proporţional cu culpa victimei, care restrânge corespunzător îndatoririle de plată.
Potrivit art.19 C.p.p. persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra
suspectului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Aceasta nu înlătură
dreptul persoanei vătămate de a participa în proces în calitate de persoană vătămată.
Constituirea de parte civilă este posibilă atât în scris cât şi oral prin declaraţie expresă
sau prin orice formă echivalentă din care să rezulte intenţia celui vătămat că înţelege să fie
despăgubit.
Constituirea de parte civilă este posibil în tot cursul urmăririi penale, iar în cursul
judecăţii doar la prima instanţă şi numai până la citirea actului de sesizare (art.20 alin.1);
dispoziţiile privitoare la ascultarea suspectului sau inculpatului se aplică în mod
corespunzător.
49
Page 50
Partea civilă poate renunţa la exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Acţiunea
civilă fiind în principiu disponibilă, partea are dreptul să renunţe în total sau în parte la
exercitarea ei fiind aplicabile regulile prevăzute de legea civilă.
CAPITOLUL VI: Partea responsabilă civilmente şi drepturile acesteia
Răspunderea penală este strict personală. Spre deosebire, în dreptul civil este
reglementată şi răspunderea pentru fapta altuia. Pe această concepţie este întemeiată cerinţa ca
în procesul penal să existe o parte care răspunde numai din punct de vedere civil. Consecvent
unui asemenea punct de vedere, reglementarea procesual penală română a prevăzut că poate fi
introdusă în cauză partea responsabilă civilmente, care răspunde, potrivit legii civile, pentru
inculpat.
În conformitate cu art.86 C.p.p. se numeşte parte responsabilă civilmente persoana
chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin
fapta suspectului sau inculpatului. Reglementarea permite cuprinderea în calitatea de parte
civilmente responsabilă a unor persoane a căror răspundere civilă poate fi angajată personal,
dar evident decurgând din paguba provocată prin fapta inculpatului.
Partea civilmente responsabilă are în latura civilă a procesului aceeaşi poziţie ca şi
inculpatul fiind subiect pasiv al acţiunii civile şi benefiind de toate drepturile pe care legea le
prevede pentru inculpat. Între partea responsabilă civilmente şi inculpat se creează o
solidaritate procesuală, actele procesuale favorabile sau defavorabile fiindu-le opozabile în
egală măsură. Partea civilmente responsabilă are însă şi apărări proprii (de exemplu, lipsa de
răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta inculpatului).
Partea civilmente responsabilă poate fi obligată la plata despăgubirilor numai când
dauna este provocată de o faptă penală, fără a putea fi transferate asupra acestei părţi
obligaţiile inculpatului derivând din alte raporturi (de exemplu, plata unei pensii de întreţinere
decurgând din relaţiile de familie).
Pot avea calitatea de parte civilmente responsabilă numai persoanele care răspund, în
temeiul legii civile, pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite de inculpaţi nu şi acelea
care provin din culpă proprie.
Dispoziţiile legale care instituie o răspundere pentru prejudiciile materiale cauzate prin
infracţiuni de către alte persoane sunt cuprinse în prevederile Codului civil sau în anumite legi
speciale, cum este Legea nr.22/1969 modificată prin Legea nr.54/1994 şi prin Legea
187/2012.
50
Page 51
Sub aspect procesual diferenţa dintre dispoziţii are în vedere nu numai izvorul deosebit
de reglementare ci mai ales anumite implicaţii în domeniul probaţiunii. Astfel, în cazul
reglementării răspunderii din Codul civil culpa părţii responsabile civilmente este prezumată,
pe când în cazul persoanelor responsabile potrivit unor legi speciale culpa, obligaţia de
garanţie asumată şi foloasele materiale obţinute din fapta inculpatului trebuie dovedite.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil răspund pentru fapta altuia şi pot avea în procesul
penal calitatea de parte civilmente responsabilă. părinţii pentru copiii minori ,comitenţii
pentru faptele prepuşilor (art.1372,1373 C.civ)
Părinţii răspund pentru prejudiciile provocate de copii indiferent dacă filiaţia este din
căsătorie, ori din afara căsătoriei, răspunderea manifestându-se în egală măsură şi pentru copii
înfiaţi fără a se face distincţia după cum înfierea a fost sau nu cu efecte depline.
În cazul săvârşirii de către minorii de peste 14 ani a unor fapte prevăzute de legea
penală, aceştia vor fi obligaţi la plata despăgubirilor în solidar cu părinţii.
Nu pot fi obligaţi să răspundă ca părţi civilmente responsabile părinţii copiilor care au
devenit majori înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin efectul căsătoriei.
Pentru ca părinţii să aibă calitatea de parte civilmente responsabilă se cere ca
inculpatul minor să fi locuit cu aceştia.
Ţinând seama de relaţiile de muncă deosebit de complexe în condiţiile societăţii
moderne destul de frecvent se întâlneşte în practica judiciară ca partea civilmente responsabilă
să participe în procesul penal în calitate de comitent pentru a răspunde pentru faptele
prepusului său, care are calitatea de inculpat în cauză.
Temeiurile raportului de prepuşenie pot fi foarte variate, aşa cum s-a stabilit în
literatura de specialitate şi practica judiciară. În mod obişnuit, temei al acestui raport îl
constituie contractul de muncă, rămânând determinant a se stabili dacă în momentul săvârşirii
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii comitentul avea autoritatea de a da directive prepusului,
de a supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată de acesta.
Dacă prepusul depăşeşte limitele conferite de funcţia sa răspunderea comitentului nu
va mai fi angajată.
Partea civilmente responsabilă răspunde numai dacă s-a dovedit culpa inculpatului în
calitate de prepus al celui dintâi.
Comitentul nu poate fi chemat să răspundă ca parte responsabilă civilmente pentru
pagube pricinuite exclusiv din culpa sa.
Numeroase dispoziţii cuprinse în Legea nr.22/1969 privind încadrarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea de bunuri constituie temei
51
Page 52
pentru ca o persoană să răspundă în calitate de parte civilmente responsabilă. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate, pentru aceste persoane răspunderea funcţionează fie în
solidar cu gestionarul, fie în subsidiar faţă de el (ex. răspund solidar cu inculpatul pentru
pagubele pricinuite de acesta, persoanele cu atribuţii în legătură cu încadrarea în funcţia de
gestionar dacă s-au făcut vinovate de nerespectarea condiţiilor cerute de lege privind
încadrarea sau menţinerea în funcţie).
Legea instituie două căi prin care partea responsabilă civilmente participă la procesul
penal: a) la cererea celor interesaţi sau din oficiu; b) din proprie iniţiativă.
a) deobicei partea responsabilă civilmente este introdusă în cauză la cererea părţii
civile. Organul judiciar poate dispune introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente şi
din oficiu când cel vătămat este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în timp în mod
simetric cu constituirea de parte civilă, putându-se face în tot cursul urmăririi, iar în cazul
judecăţii numai în primă instanţă şi fără a depăşi momentul citirii actului de sesizare (art.21
C.p.p.).
b) persoana care răspunde din punct de vedere civil pentru faptele inculpatului poate
avea interesul de a participa în cauză ca parte. În acest scop legea a asigurat pentru partea
civilmente responsabilă posibilitatea să intervină în proces. Intervenţia poate avea loc până la
terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă, luându-se procedura din stadiul în care se
află în momentul intervenţiei (art.21 alin.3). Într-o asemenea situaţie partea civilmente
responsabilă luând cunoştinţă de actele dosarului va putea cere sau propune administrarea de
probe şi formula orice apărări.
Şi în cazul părţii responsabile civilmente organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are obligaţia prevăzută de art.256 C.p.p Dispoziţiile cu privire la ascultarea
suspectului sau inculpatului se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL VII: Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea
Asistenţa juridică. Aspecte organizatorice ale avocaturii
Apărătorul are o poziţie specială printre participanţii în cauza penală. El nu are
calitatea de parte în proces pentru că nu este subiect al raportului conflictual al cauzei penale
52
Page 53
nesusţinând interese personale. Apărătorul se situează pe poziţia procesuală a părţii ale cărei
interese le susţine şi le apără, putând exercita toate drepturile acestei părţi.
Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii îl dau părţilor în cursul
procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile lor. Asistenţa juridică este denumită
şi apărare tehnică sau profesională pentru că se efectuează de o persoană cu o pregătire de
specialitate.
Potrivit art.89 C.p.p. suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în
tot cursul procesului. Acelaşi drept este stabilit şi pentru celelalte părţi în art.93 C.p.p.
Profesia de avocat este organizată şi funcţionează pe baza dispoziţiilor cuprinse în
Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat republicată în M.Of.
nr.113/6.02.2001 şi modificată prin Legea nr.201/2004 publicată în M.Of. nr.483/28.05.2004.
Reglementarea se completează cu statutul profesiei de avocat (M.Of. nr.264 din 31.05.2001).
Apărătorii sunt cuprinşi într-un corp constituit în baza principiului autonomiei şi care
din punct de vedere organizatoric se compune din Uniunea Avocaţilor din România şi din
barouri. Uniunea Avocaţilor din România şi baroul au ca organe de conducere Congresul
Avocaţilor, Consiliul Uniunii Avocaţilor, Comisia Permanentă a Uniunii, Preşedintele Uniunii
Avocaţilor, respectiv Adunarea generală a baroului, Consiliul baroului şi Decanul baroului.
Asistenţa juridică se acordă potrivit legii numai de avocaţii din barou. În vederea
exercitării asistenţei juridice avocatul încheie un contract cu justiţiabilul care trebuie
înregistrat în registrul oficial de evidenţă.
Avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul
clientului. Pentru ca dreptul la apărare să nu fie limitat de imposibilităţile de plată ale unor
justiţiabili în lege se arată că anumite categorii de persoane pot beneficia de asistenţă gratuită.
Profesia de avocat se exercită în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi
civile profesionale. Potrivit normelor în vigoare pot fi avocaţi numai absolvenţii cu diplomă a
unei facultăţi de drept, definitivaţi în urma efectuării unui stagiu de 2 ani şi trecerii
examenului de verificare a cunoştinţelor dobândite. Avocatul stagiar poate pune concluzii
numai la judecătorii.
Asistenţa juridică falcultativă şi obligatorie. Pentru părţi asistenţa juridică constituie un
aspect al dreptului la apărare. Regula generală este că asistenţa juridică este facultativă, iar
desfăşurarea procesului penal este posibilă şi fără participarea apărătorului.
Dreptul suspectului sau inculpatului la asistenţă juridică este înscris în art.89 C.p.p..
Atenţionarea suspectului sau inculpatului asupra dreptului la asistenţă juridică încă de
la începutul urmăririi penale are importanţă mai ales în cazurile de asistenţă facultativă.
53
Page 54
Asistenţa juridică obligatorie decurge din funcţia procesuală a apărării. Cazurile când
asistenţa juridică este obligatorie constituie garanţii reale şi concrete ale dreptului la apărare.
În aceste cazuri dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător organele judiciare vor
lua măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, lipsa apărătorului constituind motiv de
nulitate absolută.
Desemnarea unui singur apărător pentru mai mulţi inculpaţi care au în cauză interese
contrare echivalează cu neasistarea acestora de către apărător în cazurile în care asistenţa
juridică este obligatorie potrivit legii.
Legea diferenţiază cazurile de asistenţă juridică obligatorie în funcţie de calitatea
procesuală a celui arestat şi ţinând seama de faza în care se află procesul penal.
Pentru suspect sau inculpat asistenţa juridică este obligatorie atât în cursul urmăririi
penale cât şi în cursul judecăţii atunci când acesta este minor, internat într-un centru de
detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă
de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză în cazul
în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani(art 90 c.p.p.).
Art.93 alin. 4 şi 5 adaugă şi alte cazuri de asistenţă juridică obligatorie valabile în
cursul judecăţii.
Astfel, în cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de
5 ani sau mai mare.
De asemenea, asistenţa este obligatorie şi atunci când instanţa apreciază că din
anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar
putea face singură apărarea. În acest caz instanţa dispune din oficiu sau la cerere luarea
măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
Dreptul la asistenţă juridică este condiţionat de prezenţa inculpatului la judecată cu
excepţia cazurilor când legea dispune altfel (ex. art.225 alin.4 sau art.235 alin.4 etc.).
Când asistenţa juridică este facultativă, părţile îşi iau un apărător în măsura în care
apreciază, având dreptul de a alege avocatul pe care îl preferă.
Alegerea apărătorului este posibilă indiferent de faptul că asistenţa juridică este
falcultativă sau obligatorie. În art .91 se prevede că în cazul în care asistenţa juridică este
obligatorie dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător să iau măsuri pentru
54
Page 55
desemnarea unui apărător din oficiu; de asemenea legea prevede că delegaţia apărătorului din
oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
Prezenţa apărătorului nu împiedică pe inculpat să ia parte activă la apărarea sa
formulând declaraţii şi cereri.
Drepturile şi îndatoririle apărătorului
Art.89 C.p.p. prevede că suspectul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un
apărător în cursul urmăririi penale şi al judecăţii organele judiciare fiind obligate să-i aducă la
cunoştinţă acest drept.
Drepturile apărătorului sunt înscrise în art. 92 C.p.p.
În cursul urmăririi penale apărătorul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste
la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii, să
consulte dosarul etc. Art.92 alin.3 mai menţionează că lipsa apărătorului nu împiedică
efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de
data şi ora efectuării actului.
Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune
memorii.
Dacă asistenţa juridică este obligatorie organul de urmărire penală trebuie să asigure
prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului; ori de câte ori apărătorul este prezent la
efectuarea unui act de urmărire penală aceasta se menţionează pentru a se putea constata
respectarea prevederilor legale, iar actul este semnat de apărător.
Pentru ca asistarea inculpatului să nu fie formală legătura acestuia cu apărătorul nu
poate fi întreruptă conform art. 89 alin. 2.În situaţiile prevăzute în art. 92 dacă cererile
avocatului nu au fost acceptate acesta se poate plânge potrivit art. 336-339 C.p.p., plângerea
urmând a fi rezolvată în termen de 20 ore.
Apărătorul capătă câmp larg de activitate şi îşi exercită din plin atribuţiile în cursul
judecăţii. La judecată apărătorul are dreptul să acorde asistenţă juridică nu numai inculpatului
dar şi părţii vătămate, părţii responsabil civilmente şi părţii civile şi să exercite toate drepturile
55
Page 56
procesuale ale acestora cu excepţia celor a căror realizare constituie un drept personal şi
exclusiv.
TITLUL IV Probe, mijloacele de probă şi procedeele probatorii
CAPITOLUL I: Reguli generale
Definiţia probei este dată de art. 97 alin. 1 din Codul de Procedură Penlă: „constituie
probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul
penal.”
Mijloacele prin care se pot obţine probele sunt reglementate de alin. 2 al aceluiaşi
articol, acestea fiind:
a)declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b)declaraţiile persoanei vătămate;
c)declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d)declaraţiile martorilor;
e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Alin. 3 ne oferă şi definiţia procedeului probatoriu, ca fiind modalitatea legală de
obţinere a mijlocului de probă.
Obiectul probaţiunii îl constituie conform art. 98:
a)existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b)faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c)faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d)orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
În cursul acţiunea penală, sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în cazul
acţiunii civile aceasta revine părţii civile sau procurorului care exercită acţiunea civila în cazul
în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu
restrânsă, suspectul sau inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să-
şi dovedească nevinovăţia, având dreptul de a nu contribui la propriu acuzare.(art. 99)
56
Page 57
Articolul 100 din Codul de Procedură Penală reglementează dispoziţiile privitoare la
administarea probelor.
Aceasta se efectuează atât în timpul urmării penale (de către organul de urmărire
penală) cât şi în cursul judecăţii(de către instaţa de judecată) .
Organul de urmărire penală are obligaţia ca în timpul urmăririi penale să strângă şi să
administreze probe în favoarea dar şi în defavoarea acestuia.
Instanţa de judecată administrează probele la cererea procurorului, părţilor, persoanei
vătămate dar şi din oficiu când aceasta consideră necesar pentru formarea convingerii sale.
În cazul în care o cerere privitoare la administarea unor probe este respinsă , aceasta
trebuie motivată de către organele judiciare, indiferent că este făcută în cursul urmării penale
sau în cursul judecăţii.
Acestea pot respinge o astfel de cerere în următoarele cazuri:
a)proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
b)se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei
au fost administrate suficiente mijloace de probă;
c)proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
d)proba este imposibil de obţinut;
e)cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
f)administrarea probei este contrară legii.
În procesul obţinerii mijloacelor de probă este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de
a se obţine probe.Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie
obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la
utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
De asemenea este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care
acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea
unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
În cazul în care nu sunt respectate aceste dispoziţii, probele se exclud conform art.
102.
Probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judeciare în urma evaluării tuturor
probele administarate în cauză.Instanţa hotărăşte motivat în privinţa existenţei infracţiunii şi a
vinovăţiei cu trimitere la toate probele. Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea
57
Page 58
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe
declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.(art. 103 c.p.p)
CAPITOLUL II Audierea persoanelor
SECŢIUNEA 1: Reguli generale în materia audierii persoanelor
Conform art. 104 persoanele care pot fi audiate în cadrul procesului penal sunt:
-suspectul
-inculpatul
-persoana vătămată
-partea civilă
-partea responsabilă civilmente
-martorii
-experţii
În cazul în care persoana nu cunoaşte limba română audierea se face prin interpret.
Dacă nu se poate asigura un interpret autorizat audierea se poate continua în prezenţa oricărei
persoane care poate comunica cu cel audiat cu obliţia de a relua audierea în momentul în care
prezenţa interpretului autorizat este posibilă.
Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu
participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această
situaţie comunicarea se poate face şi în scris. (art. 105 c.p.p.)
Regulile speciale privind audierea reglementate de art. 106 c.p.p. sunt:
-dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală
excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa
la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri
pentru ca persoana să fie consultată de un medic.
-persoana aflată în detenţie poate fi audiată la locul de deţinere prin videoconferinţă, în
cazuri excepţionale şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei
desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.
-în cazul audierii prin videoconferinţă, dacă persoana audiată se află în vreuna dintre
situaţiile de asistenţă obligatorie, ascultarea nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului la
locul de deţinere.
SECŢIUNEA 2 Audierea suspectului sau a inculpatului
art. 107-110 c.p.p.
58
Page 59
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau
inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile,
profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la
care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva
sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau
nu înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date
pentru stabilirea situaţiei sale personale.
Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat,
fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost
pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia, drepturile acestuia precum şi
oblaţiile de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă şi comunica în scris, în termen
de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei
obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră
că le-a luat la cunoştinţă.
Dacă suspectul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie i se pune în vedere să
declare tot ce ştie cu privire la faptă şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
În faza de urmărire penală, înainte de ascultare organul judiciar cere suspectului sau
inculpatului să de o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce.
Suspectul sau inculpatul este lăsat la început să declare tot ce ştie în cauză. Ascultarea
nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor date anterior. În cursul urmăririi penale
dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare este ascultat separat.
După ce suspectul sau inculpatul a făcut declaraţia i se pun întrebări cu privire la faptă
şi învinuire şi probele în apărare.
Declaraţiile orale se consemnează în scris citindu-se conţinutul sau permiţându-se
lectura.
În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi ora încheierii ascultării
suspectului sau inculpatului. Declaraţia se citeşte acestuia şi i se poate da să o citească.
Suspectul semnează declaraţia pe fiecare pagină şi la sfârşit, dacă este de acord cu
conţinutul ei.
Declaraţia se semnează şi de organul de urmărire penală, respectiv preşedintele
completului de judecată, grefier şi după caz de interpret.
59
Page 60
Dacă suspectul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta organul
judiciar îl ascultă la locul unde se află cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia că testarea sincerităţii declaraţiilor
cu ajutorul unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emoţiei nu poate fi folosită decât
cel mult ca mijloc de investigaţie extra judiciară fără a fi considerat mijloc de probă în sensul
dispoziţiilor legale în materie.
SECŢIUNEA 3: Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente art. 111-113
În afara suspectului sau inculpatului pot furniza date legate de infracţiunea săvârşită şi
celelalte părţi: persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente.
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute
în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Oorganul judiciar are obligaţia să asculte persoana care a suferit o vătămare prin
infracţiune precum şi partea responsabilă civilmente.
Înainte de ascultare persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces
ca persoană vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală că poate să se
constiuie parte civilă şi că declaraţia de participare ca persoană vătămată sau de constituire de
parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe până la
citirea actului de sesizare.
Ascultarea părţii se face potrivit aceloraşi reguli procedurale care se aplică suspectului
sau inculpatului. Având în vedere că părţile sunt interesate în cauză valoarea probatorie a
declaraţiilor acestora este aceeaşi ca şi a suspectului sau inculpatului.
Dacă persoana vătămată nu participă în proces ca persoană vătămată sau parte civilă
poate fi ascultată în calitate de martor.
Consemnarea declaraţiilor se face ca şi în cazul audierii suspectului sau inculpatului.
SECŢIUNEA 4: Audierea martorilor
Declaraţiile martorilor reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvent folosite în
procesul penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt „ochii şi urechile justiţiei”.
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal art. 114 c.p.p.
60
Page 61
Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declaraţiile lui în
măsura în care concură la rezolvarea cauzei.
Obligaţiile martorilor sunt concentrate în următoarele aspecte:
a) obligaţia de a se prezenta la chemarea organului judiciar pentru a depune mărturie.
Lipsa nejustificată a martorului în procesul penal poate fi sancţionată cu amendă judiciară
potrivit. De asemenea, martorul care nu se prezintă la chemarea organului judiciar poate fi
adus prin intermediul unui mandat de aducere.
b) obligaţia relatării adevărului. Lipsa de sinceritate a martorului în declaraţii
constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă şi se pedepseşte potrivit art.273 C.p. Aceasta
presupune ca prin tot declară, martorul să nu facă afirmaţii mincinoase şi în acelaşi timp să
spună tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
Drepturile martorului se manifestă în mai multe direcţii:
a) martorul, ca de altfel orice persoană care dă o declaraţie în cadrul procesului penal,
este la adăpost de întrebuinţarea oricăror violenţe, ameninţări, constrângeri fizice sau psihice.
b) relatările martorului se circumscriu datelor cauzei, menţionând limitele în care are
loc ascultarea acestuia. Deşi legea nu prevede expres rezultă că martorul are dreptul că refuze
răspunsurile la întrebările care exced cadrul legal al audierii sale.
c) alte drepturi ale martorului sunt de ordin patrimonial şi vizează cheltuielile
judiciare. Martorul chemat la organul judiciar are dreptul la restituirea cheltuielilor de
transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli prilejuite de chemarea sa; martorul care este
salariat are dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu, iar
martorul care nu este salariat dar realizează venituri este îndreptăţit să primească o
compensare.
Organele judiciare pot asculta ca martori în principiu orice persoană care are
cunoştinţă despre cauza penală. Pot fi audiaţi ca martori şi minorii. Potrivit art.81 C.p.p., dacă
aceştia nu au împlinit vârsta de 14 ani ascultarea lor se face în prezenţa reprezentantului legal.
Legea exceptează unele persoane de la obligaţia de a depune ca martor:
a) nu poate fi ascultat ca martor persoana obligată a păstra secretul profesional:
avocatul, notarul, preotul, personalul medical, funcţionarii care deţin anumite secrete de
serviciu etc.
La această dispoziţie există unele derogări. Astfel, obligarea păstrării secretului
profesional poate trece pe planul al doilea faţă de interese superioare (exemplu faptele
împotriva statului). De asemenea, persoanele care deţin secrete în virtutea activităţii
61
Page 62
profesionale pot fi dezlegate de obligaţia păstrării lor de persoana sau unitatea faţă de care au
obligaţia păstrării secretului.
b) nu pot fi ascultaţi ca martori persoanele care au în cauză calitatea de părţi; nimeni
nu poate fi martor în propria sa cauză; art.82 C.p.p. prevede că persoana vătămată poate fi
însă ascultată ca martor dacă nu se constituie parte civilă şi nu participă în proces ca persoană
vătămată.
c) nu pot fi obligaţi să depună ca martori soţul şi rudele apropiate ale suspectului sau
inculpatului; organul judiciar are posibilitatea ascultării ca martor a acestor persoane dacă ele
acceptă.
Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, data şi ora indicate
de organul judiciar. Ascultarea martorului începe cu identificarea lui. Apoi este întrebat dacă
este rudă cu părţile, raporturile sale cu acestea şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma
infracţiunii. Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ potrivit art.85 C.p.p.
Minorul sub 14 ani nu depune jurământ; i se atrage însă atenţia să spună adevărul.
Ascultarea martorilor se face în general potrivit procedurii de ascultare a inculpatului,
dispoziţiile art.71-74 aplicându-se în mod corespunzător.
Evaluarea judiciară a declaraţiilor martorilor. Aceasta este una dintre cele mai dificile
probleme ale practicii judiciare ţinând seama de numeroasele implicaţii pe care cercetarea
psihologică le evidenţiază în domeniul respectiv.
Exceptând cazul când martorul este de rea credinţă şi denaturează voit realitatea,
aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă în practică cu numeroase greutăţi.
Toate declaraţiile martorilor au aceeaşi valoare şi fac dovada în aceeaşi măsură ca
orice alt mijloc de probă. Ceea ce trebuie să reţină organul judiciar dintr-o declaraţie de
martor constituie o chestiune concretă de speţă. Cercetările moderne impun organului judiciar
să aprecieze declaraţia martorului ca o operaţie psihologică prin care se cumulează aspecte
legate de perceperea şi memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă şi calitativă,
reproducerea faptelor, caracteristicile temperamentale şi de personalitate ale martorului ş.a.
SECŢIUNEA 5: Protecţia martorilor
SUBSECŢIUNEA 1: Protecţia martorilor ameninţaţi
Prin Legea nr.682/2002 a fost creată instituţia juridică a protecţiei şi asistenţei
martorilor, iar prin Legea nr.281/2003 în Codul de procedură penală au fost unele dispoziţii
speciale în privinţa ascultării martorilor.
62
Page 63
Protecţia datelor de identificare. Dacă există probe sau indicii temeinice că prin
declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă
ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane se poate
încuviinţa de procuror în cursul urmăririi penale şi de instanţă în cursul judecăţii, la cererea
oricărei persoane îndreptăţite, ca martorul să nu declare aceste date atribuindu-i-se o altă
identitate.
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal care
va fi păstrat la sediul parchetului ori după caz, la sediul instanţei într-un loc special, într-un
plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul verbal va fi semnat de cel care a
solicitat măsurile de protecţie şi de cel care a dispus măsura.
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal
numai după ce procurorul prin ordonanţă sau instanţa prin încheiere a constatat că a dispărut
pericolul care a determinat luarea măsurii de protecţie a martorului.
Declaraţiile acestor martori pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Modalităţi de ascultare. În art.129 C.p.p. au fost prevăzute unele modalităţi speciale de
ascultare a martorului cu datele de identificare protejate.
Astfel, procurorul sau instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent,
la locul unde se află organul judiciar prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi
vocea distorsionate astfel încât să nu fie recunoscut.
Declaraţia martorului ascultat prin intermediul mijloacelor tehnice menţionate se face
în prezenţa procurorului, se înregistrează prin mijloace tehnice audio şi video şi se redă
integral în formă scrisă. În legătură cu modul de consemnare legea precizează că se
întocmeşte un proces verbal care va fi semnat de procuror şi de organul de cercetare penală.
Declaraţia transcrisă va fi semnată şi de martor şi se păstrează la parchet în condiţii de
maximă siguranţă.
În cursul judecăţii declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată de procuror, martor
şi de preşedintele completului de judecată şi păstrată la instanţă în condiţii de maximă
siguranţă.
Pot fi ascultaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub
acoperire. Instituţia investigatorilor sub acoperire a fost introdusă în Codul de procedură
penală prin Legea nr.281/2003.
63
Page 64
Reglementarea se aplică şi experţilor. Potrivit art.19 din O.U.G. nr.43/2002 privind
Parchetul Naţional Anticorupţie, în activitatea acestei instituţii, reglementarea este aplicabilă
şi victimelor infracţiunii.
Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original şi
sigilate se păstrează în condiţii de maximă siguranţă la parchet sau după caz la instanţă.
Mijloacele prin care au fost ascultaţi martorii pot fi verificate în cursul judecăţii prin
efectuarea unei expertize.
Procurorul, în cursul urmăririi penale ori instanţa în cursul judecăţii, poate dispune ca
organul de poliţie să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o
reşedinţă temporară supravegheată precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al
instanţei şi înapoi la domiciliu sau la reşedinţă.
Măsurile vor fi ridicate de procuror sau de instanţă când se constată că pericolul care a
impus luarea lor a încetat.
SUBSECŢIUNEA 2: Protecţia martorilor vulnerabili
Procurorul sau, după caz, instanţa poate decide acordarea statutului de martor
vulnerabil următoarelor categorii de persoane, dispoziţiile privitoare la protecţia martorilor
ameninţaţi fiind aplicabile:
a)martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b)martorului minor.
Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul şi instanţa pot dispune
măsurile de protecţie prevăzute pentru instituţia martorului ameninţat.
SECŢIUNEA 6: Confruntarea
Între declaraţiile date de unele persoane pot apare nepotriviri care se lămuresc după
metodele obişnuite de evaluare a întregului material probator şi prin coroborarea tuturor
faptelor şi împrejurărilor de natură a lămuri cauza.
Pentru contradicţiile apărute în cadrul probelor orale legea a reglementat în mod
special un procedeu probator de natură a elucida asemenea situaţii. Când se constată că există
contradicţii între persoanele ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor
persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei (art.131 C.p.p.).
Confruntarea este un procedeu probator complementar care se foloseşte după ce
procedeul primar şi obişnuit al ascultării a fost epuizat. Confruntarea duce la corecta audiere a
persoanelor ascultate.
64
Page 65
În timp ce ascultarea iniţială se realizează pentru fiecare persoană separat,
confruntarea presupune audierea simultană a persoanelor care au dat declaraţii cuprinzând
contraziceri.
Persoanele confruntate dau declaraţii una în prezenţa celeilalte. În cadrul noii ascultări
persoanele vor fi audiate numai asupra faptelor şi împrejurărilor în privinţa cărora declaraţiile
anterioare se contrazic. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa
ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Declaraţiile date de persoanele
audiate se consemnează într-un proces verbal. Procesul verbal constituie mijloc de probă.
Evaluare. Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii,
persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicaţii care să înlăture în
totul sau în parte contrazicerile. Nepotrivirile iniţiale pot persista şi după confruntare; în acest
caz organul judiciar va lămuri contradicţiile printr-o nouă evaluare a probelor existente şi
dacă este posibil prin administrarea de probe suplimentare.
CAPITOLUL III: Identificarea persoanelor şi a obiectelor
Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacă este necesară în scopul
clarificării împrejurărilor cauzei de către procuror în timpul urmării penale sau de instanţă în
cursul judecăţii.
După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face
identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl
identifice, această constând descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului,
precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute. Persoana care face identificarea este
întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi
persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori
descrise anterior.
Identificarea persoanelor
Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6 persoane
necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea,
întreaga procedură cât şi numele, prenumele şi adresa persoanelor care au fost introduse în
grupul de identificare sau ale căror fotografii au fost prezentate persoanei care face
identificarea, numele şi prenumele persoanei identificate, precum şi ordonanţa sau încheierea
prin care s-a dispus efectuarea identificării de persoane este consemnată într-un proces verbal,
sau este înregistrată audio-video dacă organul judiciar consideră necesar.
Identificarea obiectelor
65
Page 66
Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face
identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi
prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele,
dispoziţiile privind identificarea persoanelor fiind aplicabile.
În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană sau
acelaşi obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea
între cei care au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze.
Dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a
unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana
supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile
anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele
utilizate anterior.
CAPITOLUL IV: Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Conform art. 138 c.p.p. constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare
următoarele:
a)interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b)accesul la un sistem informatic;
c)supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d)localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e)obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f)reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g)utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h)participarea autorizată la anumite activităţi;
i)livrarea supravegheată;
j)obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii
speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului.
Supravegherea tehnică
66
Page 67
Aceasta se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni
contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul
infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de
spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată
electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală,
în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie,
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se
săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
b)măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi
obţinute sau gravitatea infracţiunii;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi
deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor
bunuri de valoare.
Acestea constituie mijloace de probă, în măsura în care nu sunt obţinute ilegal (de
exemplu interceptările dintre avocat şi inculpat cu condiţia ca avocatul să nu săvârşească sau
să pregătească săvârşirea unei infracţiunea din cele precizate mai sus).
Autorizaţia de interceptare este dată de judecătoreul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă şă judece cauza în primă instanţă sau de cea de care în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face procurorul care o solicită pe o perioadă
de 30 de zile putând fi prelungită tot pentru 30 zile.
În cazuri speciale procurorul poate autoriza supravegherea tehnică prin ordonanţă pe o
perioadă de 48 de ore cu condiţia ca în 24 de ore de la expirarea măsurii să informeze
judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare
activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate
care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea
persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de
supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date
67
Page 68
de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi
data şi ora la care s-a încheiat.
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel
mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a
fost luată în privinţa sa, aceasta având posibilitatea să consulte procesele verbale de
supraveghere.
Utilizarea investigatorilor sub acoperire
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare. În
cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi
folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care
desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.
Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, pe o perioadă de maximum 60
de zile, dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni
contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în
cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism sau
asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte
valori, falsificare de instrumente de plată electronică, şantaj, lipsire de libertate, evaziune
fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie,
al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se
săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul altor
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o
suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu
infracţiunile enumerate mai sus;
b)măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce
urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c)probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu
ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire
neputând depăşi 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
68
Page 69
persoană, nu poate depăşi un an, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale,
infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate
decât cea reală nu poate fi dezvăluită, aceştia cât şi familia lor pot beneficia de măsuri de
protecţie specifice martorilor ameninţaţi.
Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului sub
acoperire şi a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional.
Livrarea supravegheată
Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:
a)dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de
droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume
de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii
de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
b)dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de
transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
Livrarea supravegheată poate fi realizată în condiţiile în care procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor
tranzitate:
a)să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi
cu ieşirea acestuia de pe teritoriul statului;
b)să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de
către autorităţile competente;
Aceasta poate fi autorizată, prin ordonanţă, de către procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente.
Organele care pun în aplicare livrarea supravegheată au obligaţia de a întocmi, la
finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la
activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează procurorului.
Organele de umărire penală cu autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în
cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri
pentru a se crede că datele solicitate constituie probe pot cere:
69
Page 70
- furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorilor de servicii
de comunicaţii electronice datele reţinute
- unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia
financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a
altor situaţii financiare ale persoanei respective
- conservarea anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul
informaţional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în
posesia sau sub controlul unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui
furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în cazul în care există
pericolul pierderii sau modificării acestora.
CAPITOLUL V: Conservarea datelor informatice
Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a
inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune
conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul
informaţional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în
posesia sau sub controlul unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui
furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în cazul în care există
pericolul pierderii sau modificării acestora.
Conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara
menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în posesia
cărora se află datele informatice ori care le au sub control, numele făptuitorului, suspectului
sau inculpatului, dacă este cunoscut, descrierea datelor ce trebuie conservate, motivarea
îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), durata pentru care a fost emisă, menţionarea
obligaţiei persoanei sau furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice ori
furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a conserva imediat
datele informatice indicate şi de a le menţine integritatea, în condiţii de confidenţialitate.
Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror,
o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la
solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în
camera de consiliu.
70
Page 71
CAPITOLUL VI: Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri
art. 156-171
Pentru a fi folosite în procesul probaţiunii mijloacele materiale de probă se ridică,
păstrează uneori conservă ori valorifică după anumite reguli procedurale. Aceste obiecte
trebuie întâi găsite şi identificate. În consecinţă, printre procedeele probatorii reglementate în
cod, un loc important îl ocupă ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi efectuarea
percheziţiilor.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. În vederea examinării obiectele şi înscrisurile care
constituie mijloace materiale de probă trebuie să ajungă în posesia organelor judiciare acestea
având obligaţia să le ridice (art.169 C.p.p.). Pentru realizarea acestei obligaţii legea înscrie
corelativ şi îndatorirea pentru deţinătorii obiectelor şi înscrisurilor respective (persoană fizică
sau juridică) de a le prezenta şi preda, la cerere, sub luare de dovadă organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată (art.170 C.p.p.); de regulă obiectele sau înscrisurile care
urmează a fi ridicate sunt predate de deţinător de bună voie.
Când există opunere la predarea obiectelor sau înscrisurilor organul judiciar dispune
ridicarea lor silită. În cursul judecăţii dispoziţia de ridicare a obiectelor sau înscrisurilor se
comunică procurorului care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organele de cercetare
(art.171).
În anumite cazuri obiectele sau înscrisurile a căror ridicare este necesară constituie
obiectul unei expediţii poştale sau al unui contract de transport.
Efectuarea percheziţiei. Art.27 alin.1 din Constituţie prevede că domiciliul şi
reşedinţa oricărei persoane sunt inviolabile şi că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
locuinţa cuiva fără învoirea acestuia.
Constituţia prevede şi situaţiile legale în care se poate deroga de la principiul
inviolabilităţii domiciliului sau reşedinţei unei persoane. În alineatul 3 al art.27 se arată că
percheziţia domiciliară se dispune de judecător iar alineatul 4 interzice percheziţiile în timpul
nopţii exceptând infracţiunile flagrante.
Art.23 din Constituţie care reglementează libertatea individuală precizează în alin.2 că
percheziţionarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de
lege.
71
Page 72
În mod corespunzător Codul de procedură penală reglementează atât percheziţia
domiciliară, percheziţia corporală, informatică sau a unui vehicul.
Percheziţia se dispune când persoana căreia i s-a cerut să predea un obiect sau înscris
tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestuia precum şi ori de câte ori există indicii temeinice
că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Noţiunea de percheziţie domiciliară nu acoperă exclusiv activitatea desfăşurată la
domiciliul unei persoane. Astfel de percheziţii se pot face şi la locul de muncă ori în camera
pe care cineva o ocupă într-un hotel.
Percheziţia corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a
cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o
persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
Percheziţia domiciliară, ca activitate procesuală, poate fi efectuată cu autorizarea
motivată a judecătorului şi numai după începerea urmăririi penale; percheziţia domiciliară se
efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală însoţit de lucrători operativi
(art.159).
Instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări locale.
Percheziţia corporală poate fi dispusă după caz de procuror organul de cercetare
penală sau de judecător şi se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.
Percheziţia unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul
sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
Percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se
efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara
acestora, în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală, în prezenţa suspectului
sau a inculpatului.
Dispoziţii comune ridicării de obiecte şi înscrisuri şi efectuării percheziţiilor.
Activităţile procesuale pot fi desfăşurate în intervalul de la ora 6.00 la ora 20.00;
percheziţia începută în termen legal poate fi efectuată şi după ora 20.00 dacă intervalul de
timp menţionat satisface exigenţele art.27 alin.4 din Constituţie.
Înainte de începerea percheziţiei domiciliare, organul judiciar este obligat să se
legitime şi să prezinte autorizaţia dată de judecător; percheziţia domiciliară şi ridicarea de
obiecte şi înscrisuri au loc în prezenţa persoanei, iar în lipsa acesteia în prezenţa unui
reprezentant, al unui membru al familiei sau al unui vecin, având capacitatea de exerciţiu;
persoana reţinută sau arestată trebuie să fie prezentă; dacă acest lucru nu este posibil
72
Page 73
activităţile procesuale se vor efectua în prezenţa uneia dintre persoanele arătate mai sus; legea
obligă că aceste activităţi judiciare să se desfăşoare în prezenţa unor martori asistenţi.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care
au legătură cu fapta săvârşită sau a obiectelor şi înscrisurilor a căror deţinere este interzisă.
Obiectele sau înscrisurile supuse ridicării se identifică, păstrează conservă sau
valorifică potrivit dispoziţiilor art.163 C.p.p.
Despre ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi efectuarea percheziţiei se întocmeşte proces
verbal. Acesta trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art.161: locul şi timpul şi condiţiile
în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor
amănunţită; în procesul verbal se vor face menţiuni şi despre obiectele care nu au fost ridicate
ori au fost lăsate în păstrare. O copie de pe procesul verbal se lasă persoanei la care s-a
efectuat percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile ori reprezentantului
acestuia sau unui membru al familiei iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi dacă
este cazul custodelui.
.
CAPITOLUL VII: Expertiza şi constatarea
art. 172-183
Aflarea adevărului în anumite cauze necesită cunoaşterea şi rezolvarea unor probleme
de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le stăpâneşte. În asemenea cazuri se recurge
la cunoştinţele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea de expertize. În
practica judiciară expertizele pot interveni în domenii foarte variate. Astfel, se pot efectua
expertize criminalistice (dactiloscopice, balistice, grafice etc.) medico-legale, contabil-
judiciare, tehnice şi altele.
Rolul expertizei creşte în condiţiile dezvoltării necontenite a progresului ştiinţei. Fără
ca soluţiile şi concluziile expertului să fie hotărâtoare ele atârnă foarte greu şi adesea sunt
determinate în rezolvarea cauzei.
De exemplu suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii poate fi dispusă numai dacă
boala gravă de care suferă suspectul sau inculpatul şi care îl împiedică să ia parte la proces s-a
constatat printr-o expertiză medico-legală De asemenea, amânarea executării pedepsei sau
întreruperea executării pedepsei presupune constatarea prin expertiză medico-legală că cel
condamnat suferă de o boală care îi pune în imposibilitatea de a executa pedeapa.
Procedura dispunerii expertizei. Expertiza se efectuează potrivit art.172 şi urm.
73
Page 74
C.p.p., afară de cazul când prin lege se dispune astfel. Există domenii în care pe lângă
dispoziţiile codului se aplică şi unele norme speciale (de ex. în materie contabil-judiciară -
O.G. nr.65/1994 aprobată prin Legea nr.42/1995 sau tehnică – O.G. nr.2/2000 aprobată prin
Legea nr.156/2002 ori medico-legală – O.G. nr.1/2000 aprobată prin Legea nr.995/2001).
Ca regulă generală, expertiza este efectuată de expertul numit de organul de urmărire
penală sau de instanţă. Fiecare parte are însă dreptul să ceară ca la efectuarea expertizei să
participe un specialist recomandat de ea.
Experţii sunt desemnaţi din rândul specialiştilor din domeniul respectiv. Când în
specialitatea avută în vedere există expert oficial, nu pot fi numite persoane care nu au această
calitate, decât dacă împrejurări deoasebite ar impune-o.
Anumite expertize se efectuează de un laborator de criminalistică, un serviciu medico
legal, sau de alte institute de specialitate. În aceste cazuri, organul judiciar nu numeşte
expertul ci sesizează conducerea instituţiilor respective, care desemnează specialişti pe linie
de serviciu. Dacă instituţia solicitată consideră necesarră o colaborare din afară, poate folosi
asistenţa sau avizul unor specialiştii din alte instituţii. Părţile pot însă cere ca la efectuarea
expertizei să participe experţi recomandaţi de ele.
Obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă expertul se stabilesc de
organul judiciar.
Obiectul expertizei aparţine de obiecei unui singur domeniu de specialitate, uneori însă
particularităţile cauzei pot impune ca specialişti din diverse domenii să desfăşoare o expertiză
complexă, materializându-se un punct de vedere unic, exprimat într-un singur raport de
expertiză.
Organul judiciar fixează un termen la care sunt chemate părţile şi se citează expertul
desemnat.
Organul judiciar pune în vedere celor prezenţi obiectul expertizei şi întrebările
formulate. Părţile mai sunt încunoştiinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert
recomandat de ele. Expertul sau părţile pot cere modificarea sau completarea lor. După
examinarea cererilor şi obiecţiilor ridicate, organul judiciar se pronunţă asupra acestora.
Totodată, se aduce la cunoştinţa expertului termenul fixat pentru terminarea expertizei şi
împrejurarea că la efectuarea ei urmează să participe părţile.
Efectuarea expertizei. Expertul desemnat are obligaţia să efectueze expertiza, în
limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. El are dreptul să ia
cunoştinţă de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.
74
Page 75
Expertul poate cere informaţii sau explicaţii organului judiciar. Pot da lămuriri
expertului şi părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul judiciar.
Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport de expertiză scris,
întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experţi care au efectuat expertiza
se redactează un singur raport. Dacă există opinii deosebite, părerile se consemnează în
acelaşi raport, eventual într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus efectuarea
expertizei.
Raportul de expertiză cuprinde partea introductivă, expunerea şi concluziile şi are
conţinutul prevăzut de art.178 C.p.p.
Este posibil ca materialul pus la îndemâna expertului de către organul judiciar să nu fie
suficient. În aceste cazuri, la solicitarea expertului sau chiar din oficiu, pentru a furniza
expertului toate informaţiile trebuincioase.
În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau de alte valori,
organul judiciar poate cere lămuriri institutului de emisiune (art.182 C.p.p.).
În cazul falsurilor în înscrisuri organul judiciar poate ordona să fie prezentate scripte
de comparaţie (art.183).
Dacă expertiza nu este completă, la cerere sau din oficiu organul judiciar poate
dispune efectuare unui supliment de expertiză, de către acelaşi expert sau de către altul
(art.180 C.p.p.).
Dacă există îndoială cu privire la concluziile expertizei se poate dispune o nouă
expertiză.
Natura juridică a expertizei. În literatura juridică s-a ridicat problema valorii probatorii
a expertizei având în vedere că în legătură cu aspectele supuse expertizării s-a pronunţat un
specialist având cunoştinţe ce depăşesc, în domeniul respectiv, pe cele ale organului judiciar.
Expertul nu poate să-şi asume atribuţii de organ judiciar. Cel care fixează obiectul
expertizei este organul judiciar, expertul urmând să îndeplinească sarcina primită.
Organul judiciar poate aprecia şi admite concluziile când ele se impun prin temeiul
ştiinţific puterea de convingere şi coroborarea cu alte probe. În principiu organul judiciar este
îndreptăţit să înlăture orice probă inclusiv concluziile unei expertize. Când concluziile
expertizei nu sunt însuşite organul judiciar este obligat să-şi motiveze decizia.
Autopsia medico-legală
Elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie făcută sunt de
domeniul medicinii legale şi depăşesc posibilităţile de cunoaştere şi investigare ale organului
75
Page 76
judiciar. Potrivit art.185 C.p.p. constatarea medico-legală se dispune în următoarele situaţii: a)
în caz de moarte violentă; b) în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă;
c) când este necesară o examinare corporală asupra suspectului ori persoanei vătămate pentru
constatarea pe corpul acestora a urmelor infracţiunii.
În cazurile prevăzute de lege efectuarea constatării medico-legale este obligatorie. În
practica judiciară s-a hotărât că este nelegală şi netemeinică hotărârea prin care inculpatul a
fost condamnat pentru lovituri cauzatoare de moarte fără ca la dosar să existe raportul de
constatare medico-legală, în locul ei existând o simplă adresă a laboratorului medico-legal
judeţean ce cuprinde unele concluzii privind cauzele decesului.
Activitatea instituţiilor de medicină legală este reglementată prin O.G. nr.1/2000
aprobată prin Legea nr.495/2001 şi se realizează prin Institutul Naţional de Medicină Legală
Prof.dr. Mina Minovici, institutele de medicină legală din centrele medicale universitare,
serviciile medico-legale judeţene şi cabinetele medico-legale din oraşele reşedinţă de judeţ.
Comisia superioară medico-legală funcţionează pe lângă Institutul Naţional de Medicină
Legală Prof.dr. Mina Minovici, iar în cadrul institutelor de medicină legală din centrele
universitare funcţionează comisii de avizare şi control a actelor medicale. Prin H.G.
nr.774/2000 a fost aprobat Regulamentul de aplicare al Ordonanţei nr.1/2000 care se
completează cu Ordinul comun al ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii
nr.1134/255/2000 de aprobare a Normelor procedurale pentru efectuarea lucrărilor medico-
legale (M.Of. nr.459/2000).
Potrivit normelor de organizare a activităţii medico-legale comisiile de avizare şi
control a actelor medico legale examinează şi avizează actele de constatare sau de expertiză
medico legală efectuate de serviciile medico legale judeţene când organul de urmărire penală
sau instanţa consideră necesară avizarea.
Serviciile medico legale judeţene efectuează şi noile expertize medico legale. Înainte
de a fi transmise organelor judiciare aceste acte medico legale trebuie examinate şi avizate de
comisia de avizare şi control.
Cabinetele de medicină legală efectuează orice expertiză şi constatare medico legală la
cererea organelor judiciare cu excepţia celor care intră în atribuţiile serviciilor medico legale
judeţene.
Comisia superioară medico legală verifică şi avizează la cererea organului judiciar
concluziile actelor medico legale şi se pronunţă asupra concluziilor contradictorii.
Constatările medico legale au importanţă în corecta încadrare a infracţiunilor de lovire
sau vătămare corporală.
76
Page 77
Dispoziţiile procedurale ale constatării se aplică şi constatărilor medico legale.
CAPITOLUL X Mijloace materiale de probă
art. 197
În cauzele penale se folosesc numeroase înscrisuri pentru a face diverse dovezi.
Totuşi, în procesul penal înscrisurile ca mijloc de dovadă au o importanţă şi o frecvenţă mai
redusă în raport de procesul civil. În procesul civil au precădere înscrisurile în timp ce în
procesul penal probele orale.
În materie penală existenţa unor probe preconstituite nu capătă dimensiunile avute de
această problemă în dreptul civil. Chiar în acele puţine cazuri când ar putea fi folosite probe
preconstituite, ele nu au fost evident întocmite pentru a proba fapta penală ci pentru a
demostra existenţa anumitor aspecte în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea.
Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conţinut fapte sau
mijloace de natură să contribuie la aflarea adevărului (art.198 C.p.p.).
Noţiunea de înscris poate avea două sensuri. În sens larg prin înscris se înţelege orice
act scris, cuprinzându-se şi formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă.
Astfel, declaraţiile suspectului, declaraţiile martorilor, rezultatul expertizei, se consemnează în
scris.
În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă înţelegem numai actele, care prin
conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a
celorlalte mijloace de probă. Asemenea înscrisuri sunt: corespondenţa, chitanţele, registrele,
actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii etc.
În unele cazuri un înscris poate constitui mijloc material de probă, pentru că furnizează
elemente informaţionale nu prin conţinutul său exprimat în formă scriptică, ci ca un obiect
oarecare. Aşa este cazul când pe o scrisoare se găsesc amprentele care permit identificarea
persoanei care a avut în mână acel obiect, sau cazul unui act falsificat care poartă pe el urmele
de contrafacere ale înscrisului etc.
Un loc important între înscrisuri îl ocupă procesul verbal. Procesele verbale încheiate
de organele judiciare, sunt mijloace de probă. De asemenea sunt mijloace de probă procesele
verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe dacă legea prevede expres aceasta
(art.90).
77
Page 78
Procesul-verbal este totdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia organul
judiciar face o constatare. Prin multe procese-verbale organele judiciare constată elemente
faptice legate de săvârşirea infracţiunii şi care astfel cunoscute şi administrate în procesul
penal dau înscrisului respectiv conţinutul şi finalitatea unui mijloc de probă. Multe dintre
procesele-verbale ale organului judiciar au însă o altă funcţionalitate servind ca dovezi
procedurale. Ele atestă îndeplinirea dispoziţiilor legale necesare efectuării diferitelor acte
procedurale (ex.: procesul verbal de percheziţie)
Condiţiile de formă ale procesului-verbal sunt prevăzute în art.198 C.p.p. şi necesită
următoarele menţiuni: data şi locul încheierii, numele şi calitatea celui care încheie actul,
numele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi când există, descrierea amănunţită a celor
constatate şi a măsurilor luate, numele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă actul,
precum şi obiecţiile şi explicaţiile acestora, menţiunile prevăzute de lege pentru cazuri
speciale (de ex. menţiunea că procesul-verbal de percheziţie domiciliară s-a încheiat în dublu
exemplar, unul fiind lăsat celui percheziţionat).
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de
persoanele menţionate în înscrisul respectiv. Dacă vreuna dintre aceste persoane refuză sau nu
poate semna se face menţiunea corespunzătoare.
Comisia rogatorie
art. 200
Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să
asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau
să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei
alte instanţe egale în grad, care are posibilitatea să le efectueze.
Ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină
toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când
urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie
poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
78
Page 79
TITLUL V: Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale
Noţinea de măsură procesuală. Felurile
măsurilor procesuale
Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual penal folosite de organele
judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale şi judecăţii.
Funcţionalitatea lor constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în
bune condiţiuni a procesului penal.
Măsurile procesuale nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale a procesului
penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente celei principale.
Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în
procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea
lor. Este posibil ca desfăşurarea procesului penal să nu necesite luarea unor măsuri
procesuale, ceea ce demonstrează că instituţia nu intră obligatoriu în fondul principal al
activităţilor legate de rezolvarea cauzei.
Cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau constrângeri, personale sau
reale (vizează drepturi patrimoniale).
Nu toate măsurile procesuale au în componenţă elemente de constrângere sau
privaţiune, desfăşurarea normală a procesului penal impunând uneori luarea de măsuri
umanitare (de exemplu, în cazul luării măsurilor de ocrotire).
Datorită obiectului şi funcţionalităţii lor măsurile procesuale pot fi dispuse şi folosite
de organul judiciar numai în cadrul procesului penal.
Felurile măsurilor procesuale. Criteriile de clasificare a măsurilor procesuale sunt
numeroase, motiv pentru care se pot concepe gruparea acestor instituţii în diverse categorii.
O împărţire a măsurilor procesuale avută în vedere de către toţi autorii are drept temei
de sistematizare valoarea socială asupra căreia se îndreaptă acestea. Astfel măsurile pot fi:
personale sau reale. Sunt măsuri procesuale cu caracter personal, de exemplu: oricare măsură
privativă de libertate, măsurile de ocrotire, precum şi măsurile de siguranţă. Dimpotrivă,
restrângerile vizând anumite bunuri sau relaţiile faţă de ele constituie măsuri reale: sechestrul
asigurator, poprirea, inscripţia ipotecară, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare.
79
Page 80
Există şi alte clasificări ale măsurilor procesuale după persoanele cărora li se aplică,
după faza procesuală în care se realizează, după organul care le dispune, după subiecţii
beneficiari etc.
Cea mai importantă clasificare a măsurilor procesuale este cea dată de Codul de
procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în: măsuri preventive şi alte măsuri
procesuale.
Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai severe datorită faptului că
se referă la limitarea libertăţii persoanei.
În cea de a doua categorie intră măsurile care au ca obiect asigurarea unei ocrotiri
procesuale. Într-un fel sau altul aceste măsuri pot ocroti societatea dar şi pe suspect sau
inculpat (în cazul unui tratament medical obligatoriu ori a unei internări medicale); de
asemenea, sunt apărate interesele persoanei în cazul măsurilor de ocrotire şi sunt promovate
interesele părţii civile în cazul măsurilor asiguratorii, a restituirii lucrurilor şi a restabilirii
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
CAPITOLUL I: Măsurile preventive
SECŢIUNEA 1: Dispoziţii generale
Între măsurile procesuale un loc important ocupă măsurile de prevenţie. Aceste măsuri
sunt: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea
preventivă.
Măsurile preventive vizează starea de libertate a suspectului sau inculpatului şi au
drept efect fie privarea de libertate (reţinere, arestare), fie restrângerea libertăţii de mişcare
(controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune), reglementarea lor reflectând principiile
înscrise în art.23 şi art.25 din Constituţie.
Măsurile preventive nu sunt sancţiuni de drept procesual penal.
Potrivit art.202 C.p.p. măsurile preventive au drept scop asigurărea bunei desfăşurări a
procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală
sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Măsura preventivă poate fi
luată şi pentru realizarea numai unuia dintre aceste scopuri.
Gândirea juridică contemporană admite necesitatea obiectivă a reglementării măsurilor
de prevenţie în scopul ocrotirii intereselor generale ale colectivităţii. Se admite că limitarea
libertăţii individuale nu trebuie privită ca o sacrificare, încălcare sau abandonare a acesteia.
Măsurile de prevenţie sunt strict determinate prin lege, au un caracter provizoriu şi de
excepţie şi îşi găsesc temeiul în interesul general pe care îl deservesc.
80
Page 81
În concepţia juridică din ultimele decenii a devenit o opinie de necontestat că libertatea
persoanei trebuie garantată de legislaţia oricărui stat. Dispoziţiile care permit privarea de
libertate ca măsură juridică urmează să corespundă unor standarde de largă aplicabilitate
înscrise în diverse documente internaţionale.
În materia măsurilor preventive un important document, care stă la baza
reglementărilor din legislaţiile procesual penale europene este „Convenţia europeană a
drepturilor omului” semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, document ratificat şi de România
prin Legea nr.30/1994. În art.5 al Convenţiei europene se stipulează principiul general că
„nimeni nu poate fi privat de libertate” şi se înscriu excepţiile la această regulă între care
figurează şi arestarea preventivă.
Din prevederile Convenţiei şi a jurisprudenţei în materie se degajă câteva idei generale
din care menţionăm:
- privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele prevăzute în legislaţia
fiecărui stat, atunci când există dovezi că a fost săvârşită o infracţiune;
- arestarea poate fi dispusă numai de un magistrat care este independent faţă de
executiv şi faţă de părţi;
- cel privat de libertate trebuie informat asupra motivelor arestării şi asupra oricărei
acuzaţii;
- privarea de libertate trebuie să fie limitată în timp în aşa fel încât să aibă o durată
rezonabilă.
La dispoziţiile orientative cuprinse în Convenţia europeană urmează a se adăuga
normele din art.23 al Constituţiei României, revizuită, precum şi prevederile înscrise în Codul
de procedură penală la art.136-142 în secţiunea intitulată „Dispoziţii generale”.
În art.23, în esenţă, se prevede că:
- arestarea preventivă se dispune de judecător;
- în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se dispune pentru cel mult 30 de zile şi
poate fi prelungită de fiecare dată cu cel mult 30 zile fără ca durata totală a detenţiei
preventive să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 zile;
- în faza judecăţii instanţa este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de
zile legalitatea şi temeinicia arestării şi să dispună punerea în libertate a inculpatului dacă
temeiurile arestării au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea măsurii;
- punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele care au
stat la baza privării de libertate au dispărut.
81
Page 82
Potrivit art. 202 Cod proc. pen. măsurile preventive sunt: reţinerea, controlul judiciar,
controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.
Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea
acesteia.
Măsura preventivă prevăzută la 202 alin. (4) lit. a) poate fi luată faţă de suspect sau
inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi
penale.
Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar
în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţă de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura
de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de
către instanţa de judecată.
Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin
ordonanţă motivată.
În cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile,
plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de
consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu.
În cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin
încheiere motivată.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în
cursul urmăririi penale
Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra
măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore
de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de
drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul
cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48
de ore de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un
complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
82
Page 83
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea
unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este
suspensivă de executare. Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile
de la înregistrare.
Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea
propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau
înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta
lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă
majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către
un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în
procedura camerei preliminare
Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra
măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore
de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de
cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul
cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48
de ore de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor
preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea
unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este
suspensivă de executare.
Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei
măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se
soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. În vederea
soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
83
Page 84
Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta
lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă
majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către
un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în
cursul judecăţii
Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor
preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat
încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în
termen de 48 de ore de la înregistrare.
Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra
măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea
inculpatului.
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea
unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este
suspensivă de executare.
Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei
măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se
soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o
măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei
acesteia. În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară
verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei
acesteia, cu citarea inculpatului.
84
Page 85
Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există
temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune
prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.
Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea
măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au
apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului,
dacă nu este arestat în altă cauză.
În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din
oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au
determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu.
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii
Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin
5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.
Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu
citarea inculpatului.
În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai
târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării
preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.
Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive.
Art.139 C.p.p. prevede că dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea
măsurii, aceasta se înlocuieşte cu altă măsură (alin.1), iar când nu mai există vreun temei care
justifică menţinerea ei trebuie revocată din oficiu sau la cerere (alin.2).
Întrucât luarea unei măsuri preventive, când sunt îndeplinite condiţiile legale, este
apreciată totdeauna de organul judiciar, în principiu, şi înlocuirea unei măsuri preventive cu
altă măsură este facultativă şi se dispune când organul judiciar socoteşte că aceasta se impune.
În privinţa revocării, în lumina art.23 alin.9 din Constituţie, textul art.139 alin.2
trebuie interpretat mult mai categoric în sensul că eliberarea celui reţinut sau arestat este
obligatorie.
85
Page 86
Încetarea de drept a măsurilor preventive.
Art.241 C.p.p. înscrie următoarele cazuri în care măsura preventivă încetează de drept:
a)la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b)în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa
de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
c)la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
d)în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:
a)în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea
duratei maxime prevăzute de lege;
b)în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare.
Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată în faţa căreia se
află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea
administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul
celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reţinut ori
arestat în altă cauză.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive
chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt
obligatorii.
Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor instituţiilor cu
atribuţii în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanţa sau
încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.
Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă
măsură preventivă
Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat
temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea
măsurii, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a
suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
86
Page 87
Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai
uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma
evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut
la art. 202 alin. (1).
Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai
grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma
evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la
art. 202 alin. (1).
În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către
procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are
obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea
conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile
comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta
sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24
de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de
drepturi şi libertăţi, când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică
revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.
Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se
adresează, în scris, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară
sau instanţei de judecată, după caz.
În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi
dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore
de la solicitarea acestuia de către judecător.
În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune
citarea inculpatului.
Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea
acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales
sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se
prezintă, deşi a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră
ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din
87
Page 88
oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este
obligatorie.
Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii
arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea
întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa
de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte
valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.
Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de
consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe
cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea
de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Dacă nu se depune
cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa
inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat.
SECŢIUNEA 2: Reţinerea
Reţinerea este măsura preventivă, privativă de libertate cea mai uşoară, având o durată
de cel mult 24 de ore (art.209 alin.3).
Potrivit art.209 C.p.p. pentru luarea măsurii reţinerii trebuie să fie îndeplinită condiţia
generală a existenţei unor probe sau indicii temeinice că suspectul a săvârşit o infracţiune.
Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în
prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la
cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit
din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii
referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Suspectul sau inculpatul reţinut are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales
sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta.
Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Persoanei reţinute
nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru
motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de
cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de
cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu.
88
Page 89
Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în
condiţii care să asigure confidenţialitatea.
Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă,
care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea
începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.
Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei de
reținere. Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau
procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor
acestuia.
Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l
informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace.
Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea
penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă.
În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de
luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a
celui reţinut.
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul
ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost
încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-
procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în
libertate a inculpatului.
Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în
vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte
de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a
solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale
ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde
este reţinută.
SECŢIUNEA 3: Controlul judiciar
89
Page 90
Controlul judiciar este o măsură restrictivă de libertate. Legiutorul a introdus o
asemenea măsură de prevenţie pentru a acoperi situaţiile în care privaţiunea de libertate nu se
impune, dar inculpatul nu poate fi lăsat într-o deplină libertate fără restricţii şi fără garanţia
nesustragerii lui de la urmărire penală.
În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar
faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului
prevăzut la art. 202 alin. (1). Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).
Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea
inculpatului aflat în stare de reţinere. Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în
limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii
controlului judiciar.
Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în
prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Procurorul dispune luarea măsurii controlului
judiciar prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului.
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în
termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată
Judecătorul de cameră preliminară în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin
încheiere, luarea măsurii controlului judiciar sau instanţa de judecată faţă de inculpat, la
cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată sesizat potrivit alin. (1)
dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la
termenul fixat. Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
Conţinutul controlului judiciar
Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele
obligaţii:
a)să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară
sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
90
Page 91
b)să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se
află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c)să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat.
Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul
controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu
încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b)să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
doar în locurile stabilite de acesta;
c)să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d)să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de
membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi
sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct
sau indirect, pe nicio cale;
e)să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta;
f)să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g)să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării;
h)să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i)să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k)să nu emită cecuri.
În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt
prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia
şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura
controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării
preventive.
SECŢIUNEA 4: Controlul judiciar pe cauţiune
În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului
judiciar pe cauţiune faţă de inculpat, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 223 alin.
91
Page 92
(1) şi (2), luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202
alin. (1), iar inculpatul depune o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organul
judiciar.
Condițiile prevăzute la 223. Alin. 1 și 2 sunt:
a)inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau
de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b)inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale
de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c)inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o
înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d)există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi
infracţiuni.
(2) dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune
intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea
unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi
speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de
terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de
libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune
săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a
modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta
provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se
constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru
ordinea publică.
Conţinutul cauţiunii
Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de
bani determinate la dispoziţia organului judiciar ori prin constituirea unei garanţii reale,
mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi organ
judiciar.
Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi se determină în raport cu gravitatea
acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materială şi obligaţiile legale ale acestuia.
92
Page 93
Pe perioada măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligaţiile prevăzute la art. 215 alin.
(1) şi i se poate impune respectarea uneia ori mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art.
215 alin. (2).
Cauţiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de către
acesta a obligaţiilor prevăzute la alin. (3).
Instanţa de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauţiunii, dacă măsura
controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, pentru motivele prevăzute la alin. (9).
În celelalte cazuri, instanţa de judecată, prin hotărâre, dispune restituirea cauţiunii.
În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul dispune şi
restituirea cauţiunii.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul încalcă,
cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu
intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea
acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile
prevăzute de lege.
SECŢIUNEA 5: Arestul la domiciliu
Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către
judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru
realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).
Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de
gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi
alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.
Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul
care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.
Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub
semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2),
dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a
93
Page 94
solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în
care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din
care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune,
la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.
Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea împreună cu
dosarul cauzei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen de soluţionare în camera de
consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.
Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze
propunerea înaintată de procuror.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este
prezent. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin
încheiere motivată.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de arestare preventivă a
inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive
prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza
poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a
procurorului sau din oficiu.
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune citarea
inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.
Conţinutul măsurii arestului la domiciliu
Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă
determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a
dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de
acesta.
Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:
94
Page 95
a)să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este
chemat;
b)să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi
participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane
stabilite de organul judiciar.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un
sistem electronic de supraveghere.
În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres
obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare
cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi
înlocuită cu măsura arestării preventive.
Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru
prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.
La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite
acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ
sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor
esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă
determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese
legitime ale inculpatului.
În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără
permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a
instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta
instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat
măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.
Durata arestului la domiciliu
În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30
de zile.Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de
necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri
noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
Prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la
95
Page 96
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a
constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către
procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei acesteia.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen de soluţionare a propunerii
procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi
dispune citarea inculpatului. Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin
încheiere motivată.
Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180
de zile.
SECŢIUNEA 6: Arestarea preventivă
Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii,
numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi
există una dintre următoarele situaţii:
a)inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau
de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b)inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale
de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c)inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o
înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d)există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi
infracţiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o
infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune
96
Page 97
contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de
trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj,
ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori
mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a
acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale
Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o
propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea
temeiului de drept.
Propunerea împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere,
locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin
încheiere motivată iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
respinge propunerea procurorului. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul
de drepturi şi libertăţi poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la
art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Când măsura arestării preventive a fost luată faţă de un inculpat în a cărui ocrotire se
află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau
curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor,
autoritatea competentă este încunoştinţată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de
ocrotire pentru persoana respectivă.
Mandatul de arestare preventivă
97
Page 98
În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară
emite de îndată mandatul de arestare preventivă.
Dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se
emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei.
În mandatul de arestare preventivă se arată:
a)instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea
măsurii arestării preventive;
b)data emiterii mandatului;
c)numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis
mandatul;
d)datele de identitate ale inculpatului;
e)durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea
datei la care încetează;
f)arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii
acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege;
g)temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h)ordinul de a fi arestat inculpatul;
i)indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j)semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k)semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face
menţiune corespunzătoare în mandat.
Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a
emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate şi organului de
poliţie.
În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 30
de zile, în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă
temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a
inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la
98
Page 99
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere,
locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Dacă arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de către un judecător de drepturi şi
libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi şi
libertăţi de la instanţa competentă în momentul soluţionării propunerii de prelungire sau de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere,
locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata
arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi
libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toţi inculpaţii.
Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la
judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării
preventive. Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii
de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se
comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi
i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor
pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui avocat,
ales sau numit din oficiu.
În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării
sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de
forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată
în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru
a pune concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a
arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului
nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special
99
Page 100
prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate
cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.
SECŢIUNEA 7: Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive
Măsurile preventive încetează de drept:
a)la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b)în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa
de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
c)la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
d)în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:
a)în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea
duratei maxime prevăzute de lege;
b)în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare.
SECŢIUNEA 8: Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor
Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod
excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii
şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii.
La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere
vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei
măsuri.
CAPITOLUL III: Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii
Măsurile asiguratorii sunt măsuri care se iau în procesul penal în vederea garantării
realizării efective a reparării pagubei produse prin infracţiune ori a executării pedepsei
amenzii.
Măsurile de asigurare constau în indisponibilizarea unor bunuri. Înstrăinarea unor
bunuri indisponibilizate de cel care avea obligaţia să le păstreze constituie infracţiunea de
sustragere de sub sechestru.
100
Page 101
Măsurile asiguratorii nu pot fi luate în afara procesului penal (de ex., în cadrul actelor
premrgătoare sau după începerea executării hotărârii penale). În faza de urmărire penală
măsura se ia de procuror sau de judecătorul de cameră preliminară, iar în faza de judecată se
dispune de instanţă.
Măsurile asiguratorii se pot institui pe bunurile celor care răspund civil în cadrul
procesului penal şi anume: suspectul sau inculpatul precum şi partea civilmente responsabilă.
Întrucât măsurile de asigurare garantează repararea unui anumit prejudiciu, ele trebuie
instituite până la concurenţa valorii pagubei. Pe parcursul procesului această valoare poate
varia prin stabilirea unei pagube mai mari sau mai mici, determinând o extindere sau
restrângere a măsurii aplicate. Despăgubirea persoanei vătămate pe parcursul procesului, de
către cei care răspund pentru paguba provocată, are drept consecinţă ridicarea măsurii
asiguratorii luate anterior.
Aplicarea măsurii asiguratorii se poate face în principiu pe toate bunurile, afară de cele
arătate în art.249 alin.8 C.p.p. şi anume: a) bunuri care fac parte din patrimoniul public; b)
bunuri exceptate de lege
Măsura asiguratorie se dispune în cursul urmăririi penale prin ordonanţă sau încheierea
judecătorului de cameră preliminară, iar în cadrul judecăţii prin încheierea instanţei (art.249
alin. 1 C.p.p.).
Ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către organul de
urmărire penală care a dispus măsura. Când urmărirea penală se efectuează de procuror,
acesta poate dispune ca măsura să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.
Hotărârea instanţei prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii se aduce la
îndeplinire prin executorul judecătoresc.
Măsurile asiguratorii dispuse de organul de urmărire sau instanţă sunt aduse la
îndeplinire de organele de cercetare penală.
Luarea măsurilor asiguratorii se face la cererea părţii civile sau din oficiu. În general,
aplicarea măsurii este facultativă, legea lăsând instituirea ei la aprecierea organului
competent. Măsurile sunt obligatorii numai când cel vătămat este lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art.249 alin.7).
Măsurile asiguratorii se realizează prin aplicarea pe bunurile indisponibilizate a unui
sechestru penal, care poate avea diferite forme de realizare. Codul de procedură penală
reglementează următoarele forme de sechestrare: a) sechestrul propriu-zis, aplicabil bunurilor
mobile; b) luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor imobile; c) poprirea sumelor de bani.
101
Page 102
Procedura sechestrului a inscripţiei ipotecare, respectiv a popririi este reglementată de
art.253-254 C.p.p.
Suspectul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi orice persoană interesată pot
contesta în termen de 3 zile de la aducerea la cunoştinţă a ordonanţei împotriva măsurii luate
şi a modului de aducere la îndeplinire (art.250 C.p.p.); plângerea se adresează judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond
Sechestrul poate fi aplicat şi în vederea asigurării executării pedepsei amenzii.
Dispoziţiile care reglementează acest sechestru şi procedura sa de aplicare sunt în
general comune cu cele instituite în vederea asigurării despăgubirilor civile.
Măsurile asiguratorii privind despăgubirile civile au în vedere garantarea unei reparaţii
viitoare ale cărei limite şi condiţii vor fi stabilite ulterior prin hotărârea definitivă. Alături de
măsurile având această natură juridică legea a instituit şi altele care să realizeze – deşi cu titlu
provizoriu – o reparaţie imediată, dând pe de o parte de îndată satisfacţie celui vătămat, pe de
altă parte evitând (ca şi în cazul măsurilor asiguratorii) riscul nereparării prejudiciului datorat
relei credinţe a suspectului sau inculpatului.
Constituie asemenea măsuri imediate: restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare.
Restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare
Restituirea lucrurilor reprezintă o modalitate de recuperare în natură a pagubei
pricinuite prin infracţiune. Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul
urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de
cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile
ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt
proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia
sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri numai dacă prin aceasta nu sunt
îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel
căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul
penal.
În interesul persoanei vătămate legea a prevăzut modalitatea necesară pentru a apropia
acest moment în aşa fel încât cel prejudiciat să recapete, încă în cursul procesului penal,
102
Page 103
lucrurile de care a fost deposedat şi care au fost ridicate de la suspect, inculpat sau orice altă
persoană.
Codul a înscris alături de măsurile asiguratorii şi restituirea lucrurilor, prin aceasta
grăbind repararea prejudiciului şi totodată asigurând lucrurile respective împotriva riscului
unor înstrăinări viitoare de către suspect sau inculpat.
Restituirea lucrurilor are caracter provizoriu, cel căruia i se face restituirea având
obligaţia păstrării obiectelor până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Restituirea lucrurilor se dispune pe parcursul procesului penal, după caz de procuror
sau instanţă.
Persoanele care pretind un drept asupra lucrurilor pot face contestaţii, în aceleaşi
condiţii ca împotriva măsurilor asiguratorii, cerând stabilirea drepturilor avute şi restituirea
lucrurilor.
În anumite situaţii, obiectele care potrivit legii ar fi supuse în mod obişnuit confiscării
speciale, pot fi dintre acelea care în urma ridicării de la inculpat urmează a fi restituite. În
aceste cazuri va avea precădere măsura restituirii lucrului înaintea realizării altor instituţii de
drept procesual penal.
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este o altă modalitate de
reparare în natură a prejudiciului adus prin infracţiune. Ca şi în cazul restituirii lucrurilor,
există acelaşi interes ca restabilirea să aibă loc cât posibil mai repede şi nu numai după
definitiva soluţionare a cauzei penale. De aceea, natura juridică a acestei măsuri este
asemănătoare cu cea a restituirii lucrurilor.
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune de către instanţă (art.256 C.p.p)
Pentru aplicarea măsurii se impune ca:
- schimbarea situaţiei a cărei restabilire se urmăreşte să fi rezultat vădit din
comiterea infracţiunii;
- restabilirea să fie posibilă.
Restabilirea are caracter provizoriu, definitivarea făcându-se prin hotărârea care
soluţionează cauza penală.
Restabilirea situaţiei anterioare devine uneori obligatorie constituind singura
modalitate juridică de a produce efecte eficace. Astfel, după punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti prin care inculpatul a fost obligat, pe cale civilă anterioară, să lase în deplină
posesie părţii vătămate unele anexe gospodăreşti, aceasta s-a reinstalat în ele împiedicând
victima să le folosească.
103
Page 104
În acest caz instanţa penală, încă înainte de aplicarea pedepsei prevăzută pentru
nerespectarea hotărârii judecătoreşti va lua din oficiu cu titlu provizoriu măsura restabilirii
situaţiei anterioare. Aceasta se impune întrucât, sentinţa civilă fiind deja pusă în executare, nu
s-ar mai putea proceda la o nouă punere în posesie a celui vătămat, iar condamnarea
inculpatului ar fi impatibilă cu menţiunea rezultatului infracţiunii.
Persoanele lezate prin restabilire pot folosi calea contesaţiei împotriva măsurilor
asiguratorii.
TITLUL VI: Acte procesuale şi procedurale comune
CAPITOLUL I: Citarea, comunicarea actelor procedurale şi mandatul de aducere
Citaţia
Actul procedural prin care persoanele sunt chemate în faţa organului judiciar se
numeşte citaţie (art.175 C.p.p.). Citaţia este scrisă dar chemarea în faţa organului judiciar se
poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.
Înmânarea citaţiilor se face prin agenţi procedurali anume însărcinaţi sau prin
intermediul serviciului poştal.
Citaţia este individuală, nechemându-se prin acelaşi act mai multe persoane.
Conţinutul citaţiei este stabilit de art.176 C.p.p.
Art.177 C.p.p. reglementează minuţios locul unde urmează a se trimite citaţia având în
vedere multiple situaţii concrete posibile.
Citaţia se înmânează de regulă celui citat acesta semnând dovada de primire care se
înaintează organului competent. Dacă persoana nu vrea să primească citaţia sau nu voieşte ori
nu poate să semneze dovada agentul procedural încheie un proces-verbal pe care îl remite
organului emitent. Dacă persoana citată nu este găsită citaţia se afişează pe uşa locuinţei şi se
încheie un proces-verbal. Procesele-verbale încheiate de agenţii procedurali conţin menţiunile
oricărui proces-verbal. Ele cuprind în plus menţiunile prevăzute de art.181 C.p.p.
Mandatul de aducere şi comunicarea actelor de procedură
Înfăţişarea persoanelor în faţa organului judiciar poate fi realizată şi baza mandatului
de aducere. Dacă persoana citată nu s-a prezentat, iar prezenţa ei este necesară, aceasta poate
fi adusă în faţa organului judiciar prin mandat de aducere (art.183).
104
Page 105
Împotriva suspectului sau inculpatului se poate emite mandat de aducere chiar înainte
de a fi chemat prin citaţie dacă se constată motivat că măsura se impune în interesul rezolvării
cauzei.
Prin modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003 au
sporite garanţiile procesuale în materia mandatului de aducere. Astfel, s-a prevăzut că
persoana adusă cu mandat de aducere nu poate rămâne la dispoziţia organului judiciar decât
strictul necesar pentru audiere în afară de cazul în care se dispune luarea unei măsuri
preventive. Persoana adusă prin mandat este ascultată de îndată de organul judiciar.
Mandatul de aducere are în general conţinutul unei citaţii şi se execută prin organele
de poliţie sau prin comandantul unităţii ori garnizoanei militare după caz.
Dacă suspectul sau inculpatul refuză să se supună mandatului el va fi constrâns la
aceasta.
Comunicarea altor acte de procedură. Comunicarea celorlalte acte de procedură se
face potrivit aceloraşi reguli generale care reglementează citarea, dispoziţiile aplicându-se în
mod corespunzător (art.182 C.p.p.).
La comunicare actelor de procedură în străinătate urmează a se avea în vedere
dispoziţiile din Convenţiile internaţionale ori regulile de reciprocitate.
Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale
Generalităţi
Actele procedurale au o anume durată urmând a se îndeplini în timpul prevăzut de
lege. Pentru limitarea lor în timp legea a prevăzut şi reglementat instituţia termenului.
Actele procedurale trebuie îndeplinite în conformitate cu dispoziţiile legale,
nerespectarea legii atrăgând anumite sancţiuni procedurale.
Realizarea diferitelor acte procedurale presupune cheltuieli din partea participanţilor la
proces şi care trebuie recuperate; de aceea, legea a prevăzut şi reglementat instituţia
cheltuielilor judiciare.
Neîndeplinirea unor acte de procedură sau îndeplinirea lor greşită este considerată de
lege abatere, iar pentru sancţionarea celor vinovaţi a fost reglementată instituţia amenzii
judiciare.
105
Page 106
CAPITOLUL II: Termenele
Noţiune. Termenul este intervalul de timp înlăuntrul căruia sau până la care se pot ori
trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal.
Clasificare. Termenele se pot clasifica după numeroase criterii dintre care menţionăm:
durata termenului, caracterul acestuia, efectele sale, sensul de calculare etc.
a) termenele sunt fixate fie prin lege fie de organul judiciar. Termenele stabilite de
lege se numesc termene legale, iar termenele fixate de organele judiciare poartă denumirea de
termene judiciare;
b) în raport de durata lor termenele pot fi pe ore, zile, luni, ani;
c) după sensul de calculare termenele pot fi de succesiune sau de regresiune;
d) cele mai importante termene prevăzute de Codul de procedură penală sunt:
termenele procedurale şi termenele substanţiale. Termenele procedurale sunt impuse de
interese pur procedurale şi urmăresc asigurarea realizării la timp şi în mod just a scopului
procesului penal. Termenele substanţiale deşi sunt reglementate de Codul de procedură penală
privesc drepturi şi interese care sunt în general extraprocesuale (vizează libertatea persoanei,
dreptul de proprietate ş.a).
Calcularea termenelor. Termenele au un moment iniţial, de începere (a quo – de la
care), un moment final, de împlinire (ad quem – până la care) şi o durată.
Pentru calcularea termenelor exprimate în unităţi de timp nu prea îndelungate (cum
sunt orele şi zilele) sunt folosite ca modalităţi de calcul sistemul inclusiv şi sistemul exclusiv.
În cadrul sistemul inclusiv sau al unităţilor pline de timp prima şi ultima zi a
termenului se includ în acesta şi deci intră în calcul. În sistemul exclusiv sau al unităţilor
libere de timp prima şi ultima zi a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie
adăugate la începutul şi sfârşitul numărului de zile indicate de lege. Aceste sisteme se
regăsesc din plin în calcularea termenelor procedurale.
Pentru calcularea termenelor exprimate în luni sau ani se foloseşte sistemul
calendaristic.
La calcularea termenelor se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionate în actul
care provoacă curgerea termenului. În sistemul calendaristic termenele socotite pe luni sau ani
expiră după caz la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi al lunii
corespunzătoare din an. Termenul procedural se prorogă când ultima zi cade într-o zi
nelucrătoare (art.169).
106
Page 107
Termenele substanţiale se calculează potrivit art.271 C.p.p. La calcularea acestor
termene se foloseşte sistemul pe unităţi pline, prima unitate de timp şi ultima unitate de timp
intrând în calcul. Termenele substanţiale nu se prorogă.
CAPITOLUL III: Cheltuielile judiciare
Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea de cheltuili
judiciare. Legea reglementează diferenţiat cheltuielile făcute de participanţi. Cheltuielile
avansate de stat prin intermediul organelor judiciare poartă denumirea de cheltuieli de
procedură, iar cele avansate de părţi se numesc cheltuieli de judecată. Cheltuielile judiciare
sunt cuprinse distinct după caz la bugetul Ministerului Justiţiei, Ministerului Public,
Ministerului de Interne. Modul în care se realizează acoperirea sumelor cuvenite martorului,
expertului şi interpretului este reglementat de art.273 C.p.p.
Legea reglementează distinct plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare
(art.274) şi plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri(art. 275).
Art.276.p.p. detaliază plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi.
CAPITOLUL IV: Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi
înlăturarea unor omisiuni vădite
Modificarea actelor procedurale. Actele procedurale pot fi supuse unor modificări
ulterioare. Adăugirile, corecturile sau suprimările în text sunt luate în seamă numai dacă sunt
confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cel care l-a semnat
(art.277C.p.p.).
Îndreptarea erorilor materiale. În cuprinsul unui act procedural pot apare erori. Pentru
a fi supuse procedurii de îndreptare prevăzute de art.278 C.p.p. erorile trebuie să fie materiale
şi evidente. Erorile se îndreaptă din oficiu sau la cererea celor interesaţi de organul judiciar
care a întocmit actul, putând fi chemate şi părţile pentru lămuriri. Îndreptarea se consemnează
într-un proces-verbal sau într-o încheiere.
Înlăturarea omisiunilor vădite. Procedura prevăzută în art.278 C.p.p. pentru
îndreptarea erorilor materiale se aplică şi în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei
omisiuni vădite nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi sau
apărători potrivit art. 272 şi 273.Extinderea prevederilor art.278 are loc şi în cazul omiterii
pronunţării cu privire la restituirea lucrurilor sau ridicarea măsurilor asiguratorii.
CAPITOLUL V: Nulităţile
107
Page 108
Principiul legalităţii procesuale impune ca toate normele juridice să fie respectate şi
aplicate întocmai; nerespectarea dispoziţiilor legale atrage pentru cei care le-au încălcat
sancţiuni juridice corespunzătoare. Dintre toate sancţiunile procedurale cea mai importantă
este nulitatea.
Nulitatea procedurală este sancţiunea care decurge din neîndeplinirea actelor
procedurale potrivit legii şi are drept efect desfiinţarea şi refacerea acestora.
Nulităţile se clasifică în: a) nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; nulităţile exprese sunt
acelea pe care legea le prevede ca atare ;nulităţile virtuale nu sunt expres prevăzute de lege
decurgând din reglementarea generală; b) nulităţi absolute şi nulităţi relative. Nulitatea
absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată (acoperită) în nici un mod, se ia
în considerare în orice stare a procesului, putând fi invocată de oricine(exceptând dispoziţiile
art. 281 alin. 1 lit. e şi f care trebuiesc invocate până la încheierea procedurii în camera
preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei
preliminare;, în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; în
orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a
fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.; nulitatea relativă are caracteristici
simetrice opuse; poate fi înlăturată prin voinţa celui vătămat, se ia în considerare până la un
anumit moment, poate fi invocată numai de către cel căruia actul supus anulării i-a produs o
vătămare.
Nulităţile nu operează automat prin simpla încălcare a legii. Pentru a produse efecte
ele trebuie invocate de cei interesaţi sau ridicate din oficiu.
Nulităţile absolute sunt prevăzute expres de art. 281 alin. 1 şi privesc încălcarea
dispoziţiilor privitoare la :
a)compunerea completului de judecată;
b)competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
c)publicitatea şedinţei de judecată;
d)participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e)prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii;
f)asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi,
atunci când asistenţa este obligatorie.
În privinţa efectelor nulităţilor există în general obligaţia de refacere a actului declarat
nul, indiferent de faptul că nulitatea are un caracter absolut sau relativ. Refacerea deşi
108
Page 109
obligatorie nu are loc în cazul existenţei unor piedici obiective (exemplu: imposibilitatea
reaudierii unui martor decedat).
CAPITOLUL VI: Amenda judiciară
Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la îndeplinirea diferitelor acte procedurale
constituite potrivit art.283 c.p.p. abatere judiciară pe care legea o sancţionează cu amendă
între 100 de lei şi 5000 de lei.
Amenda judiciară este o sancţiune procesuală aplicabilă în cazul săvârşirii uneia din
abaterile prevăzute de Codul de procedură penală.
Amenda se aplică după caz prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea
instanţei. Cel amendat poate cere scutirea de amendă sau reducerea amenzii în termen de 10
zile de la comunicare ordonanţei ori a încheierii.
109
