+ All Categories
Home > Documents > Curs Preistorie

Curs Preistorie

Date post: 29-Jun-2015
Category:
Upload: laurentiu-schwartz
View: 1,271 times
Download: 12 times
Share this document with a friend
118
Curs de PREISTORIE GENERALĂ Autori: lector dr. Carol Căpiţă asist. Alexandra Ţârlea (obligatoriu pentru studenţii secţiei Istorie; facultativ pentru studenţii secţiilor RISE şi Istoria Artei) INTRODUCERE Cuprins 1.1. Obiective 1.2. Competenţe 1.3. Definiţii, concepte şi termeni 1.4. Metode de lucru în cercetarea preistoriei 1.5. Bibliografie 1.6. Răspunsuri la testele de autoevaluare 1.1. Obiective familiarizarea cu principalele etape ale preistoriei analiza principalelor probleme de ordin metodologic legate de cercetarea domeniului analiza conceptelor fundamentale din domeniu 1.2. Competenţe operarea cu limbajul de specialitate operarea cu principalele instrumente de lucru din domeniu elaborarea de răspunsuri scurte (oral şi în scris) la o problema dată Preistorie generala 1
Transcript
Page 1: Curs Preistorie

Curs de PREISTORIE GENERALĂ Autori: lector dr. Carol Căpiţă

asist. Alexandra Ţârlea

(obligatoriu pentru studenţii secţiei Istorie; facultativ pentru

studenţii secţiilor RISE şi Istoria Artei)

INTRODUCERE

Cuprins1.1. Obiective

1.2. Competenţe

1.3. Definiţii, concepte şi termeni

1.4. Metode de lucru în cercetarea preistoriei

1.5. Bibliografie

1.6. Răspunsuri la testele de autoevaluare

1.1. Obiective• familiarizarea cu principalele etape ale preistoriei

• analiza principalelor probleme de ordin metodologic legate de cercetarea

domeniului

• analiza conceptelor fundamentale din domeniu

1.2. Competenţe• operarea cu limbajul de specialitate

• operarea cu principalele instrumente de lucru din domeniu

• elaborarea de răspunsuri scurte (oral şi în scris) la o problema dată

Preistorie generala 1

Page 2: Curs Preistorie

1.3. Definiţii, concepte şi termeni1.3.1. Criterii de definire a preistoriei

Elemente definitorii 0 definiţie a preistoriei presupune câteva elemente:

• raportarea la ceea ce nu este preistorie;

• delimitarea trăsăturilor caracteristice, proprii numai

preistoriei;

• identificarea elementelor care sunt comune cu celelalte

ştiinţe;

• stabilirea realităţilor pe care preistoria le subîntinde.

Metodologie

Criterii de ordin metodologic

• analiza arheologică (arheologie);

• studii cu privire la primitivii contemporani (antropologie,

etnografie, etnologie);

• studii asupra resturilor osteologice (antropologie fizică,

paleontologie);

• studii asupra resturilor organice (palinologie, C14,

dendrocronologie, paleobotanică etc.);

• studii asupra straturilor geologice şi asupra condiţiilor de

paleo-climat şi micro-geografie (sedimentologie, studiul

carotelor marine etc.);

Domeniul conceptual

Criterii de ordin conceptual

• termenii de "preistorie" sau "primitiv" sunt înşelători; în

general, utilizarea termenului de "primitiv" are conotaţii

peiorative, la fel cum cel de "preistorie" are conotaţii

cronologice care nu sunt neapărat valide (cel puţin nu mereu);

poate cei mai neutri termeni sunt cei de societate "arhaică" şi/

sau "tradiţională” (chiar dacă etnografii ar avea ce să

comenteze) sau, mai bine, de societăţi “pre-literate”;

• termenul de "cultură" pare să fie cel mai stabil din punct

de vedere conceptual; orice societate posedă o cultură, doar o

parte a acesteia fiind acoperită de ceea ce se numeşte "cultură

arheologică” (totalitatea resturilor materiale, anorganice

Preistorie generala 2

Page 3: Curs Preistorie

şi/sau organice, recuperate prin intermediul investigaţiei

arheologice); o parte a resturilor materiale (în general cele

perisabile) şi cea mai mare parte a fenomenelor spirituale ne

scapă;

• termenul de « societate » este, la rândul său, folosit

frecvent şi reprezintă, într-o oarecare măsură, principiul

organizatoric al unei culturi; societatea ca atare este

constituită din indivizi şi relaţiile dintre aceştia, relaţii care se

manifestă prin instituţii; indivizii interacţionează conform

unor reguli prin intermediul statutelor (moştenite sau

dobândite) şi a rolurilor (asumate sau atribuite);

Cronologie

Criterii de ordin cronologic

• criteriile de ordin cronologic sunt cele mai relative; în

primul rând, metodele de datare utilizate (în general,

aparţinând ştiinţelor naturii), nu au precizia cu care suntem

obişnuiţi în cazul epocilor mai apropiate; erori de câteva mii

sau sute de ani sunt obişnuite pentru perioadele mai

îndepărtate de noi;

• în al doilea rând, durata epocilor este foarte îndelungată;

chiar dacă ritmul schimbării se accelerează pe măsură ce ne

apropiem de perioade mai recente, în termeni istorici, duratele

sunt extrem de lungi; mai mult de 99 % din traseul urmat de

umanitate se desfăşoară în preistorie;

• în sfârşit, absenţa unei serii cronologice unice;

diversitatea evoluţiilor locale face ca o cronologie generală să

fie aplicabilă doar pentru primele faze ale preistoriei, atunci

când uniformitatea culturală se explică prin dimensiunea

culturală.

Ştiinţă socio-umană

1.3.2. Definirea preistoriei

Ceea ce putem spune de la început este că preistoria nu este

istorie pur şi simplu. În primul rând, studiul preistoriei face

parte din ansamblul ştiinţelor socio-umane, dar îşi păstrează

Preistorie generala 3

Page 4: Curs Preistorie

individuală individualitatea datorită câtorva elemente:

• ansamblul instrumentelor de investigaţie este particular;

chiar dacă metodele – luate individual – sunt utilizate şi de

alte domenii ale cunoaşterii, combinaţia dintre acestea este

proprie preistoriei;

• trăsătura fundamentală rămâne, încă, absenţa surselor

scrise;

• reconstrucţia "realităţii" preistorice implică o participare

ridicată a ipotezelor de lucru.

Din acest punct de vedere, studiul preistoriei are în vedere atât

analiza evoluţiei speciei umane (desprinderea din lumea

animală), cât şi studiul societăţilor umane pre-literate care şi-au

dezvoltat o cultură adaptată nevoilor şi condiţiilor în care îşi

desfăşoară existenţa.

Această analiză nu ţine cont decât în regim secund de

problemele de cronologie; discuţia despre preistorie va include

şi analiza societăţilor arhaice contemporane (chiar dacă este

încă în dezbatere dacă sunt "autentice" - deci reproduc un mod

de viaţă "preistoric" - sau reprezintă fenomene de aculturaţie

datorate împingerii lor în zone defavorizate ecologic (cazurile

boşiman, vedda, etc.). 1.3.3. Condiţii climatice în preistorie

De la început trebuie să subliniem câteva elemente care vor

ghida discuţia noastră asupra preistoriei:

• asemeni scării cronologice, nu există o uniformitate

climatică pe arii extinse;

Preistorie generala 4

Page 5: Curs Preistorie

Rolul climei în procesul de antropogeneză

Perioadele glaciare

• clima rămâne un factor important în preistorie, dar nu

poate fi considerat decisiv în procesul de antropogeneză

tocmai datorită labilităţii adaptive a speciei umane;

• fluctuaţiile climatice sunt de durată lungă şi afectează un

şir mare de generaţii; ritmul şi durata acestora par să se

modifice în ultimele faze ale preistoriei;

• sistemul cronologic bazat pe secvenţele glaciare:

descoperit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi dezvoltat la

începutul secolului al XX-lea, acesta rămâne un fenomen al

emisferei nordice (în emisfera sudică este înlocuit de perioade

pluviale), cu fenomene glaciare pandante în America de

Nord;

• perioada glaciară: marcată de răcire în termeni statistici

(scăderea temperaturilor medii în lunile de vârf, iunie şi

ianuarie); se reflectă prin durata diferită a anotimpurilor, cu

reflex direct în faună şi vegetaţie; zona interesantă este cea

periglaciară (zona de loess); marcaje geologice: sediment de

tip loess, relief glaciar (văi cu secţiunea în "U", morene,

lacuri glaciare etc.); influenţa faunei (marile rumegătoare);

■ Pliocen (până către 1,8 -1,6 mil. ani): Biber - Donau -

începutul interglaciarului Günz-Donau;

■ Pleistocen (1.8/1.6 mil. ani - 11.000/10.000 ani): inferior

(până la 750.000), cu Günz-Donau şi Günz; mijlociu (până la

120.000), cu Günz-Mindel, Mindel (Elster inferior, mijlociu,

superior), Mindel-Riss (Holstein), Riss (Saale inferior,

mijlociu, superior); superior (până la 11/10.000), cu Riss-

Würm (Eem, Mikulino), Würm (Vistula, Weichsel,Valdai) în

patru faze (I, II, III şi tardiglaciar);■ Holocen: pre-boreal, boreal, atlantic, sub-atlantic

De notat este că sistemele de datare şi identificare a fazelor

climatice sunt cu doza lor de relativitate (în special palinologia).

Preistorie generala 5

Page 6: Curs Preistorie

În multe situaţii (mai ales atunci când acestea sunt aplicate

situaţiilor dintr-o aşezare), datarea absolută şi relativă a

straturilor presupune combinarea metodelor de datare (de

exemplu, C14 cu palinologia).1.3.4. Concepte şi termeni

• preistorie : perioadă a istoriei umane în care are loc

procesul de apariţie a speciei umane, marcată de absenţa

surselor scrise şi a valorii în expresie monetară, de absenţa

statului şi a structurilor birocratice;• antropologie : « ştiinţa despre om », reprezintă un

domeniu integrat de cunoaştere, axat pe analiza funcţionării

societăţilor (trecute şi moderne), pe modul de interacţiune

dintre indivizi în cadrul instituţiilor (de exemplu, căsătoria);

scopul antropologiei este de a analiza raporturile şi

interacţiunile umane, încercând să reconstituie societăţi şi

prin aceasta moduri de viaţă ;• glaciaţiune : perioadă climatică marcată de scăderea

temperaturilor medii, de coborârea limitei gheţurilor

permanente; se subîmparte în faze glaciare mai reci (stadii) şi

faze mai calde (interstadii); glaciaţiunile sunt separate de faze

de climă călduroasă (interglaciare) ; diferitele etape (în

special stadiile glaciare) pot fi reci şi umede (cu extinderea

pădurilor) sau reci şi uscate (marcate de o vegetaţie de

savană) ;• cultură : ansamblul de elemente materiale şi spirituale

care caracterizează un grup uman într-un moment dat al

evoluţiei sale ; are componente materiale (identificate

arheologic) şi spirituale (la care se ajunge mediat, prin

intermediul analizei resturilor materiale, sau prin analiza

comparativă cu comportamente şi fenomene spirituale

înregistrate etnografic) ; cultura cuprinde atât obiectele

materiale, cât şi tezaurul de credinţe, idei, instituţii care

Preistorie generala 6

Page 7: Curs Preistorie

particularizează un grup uman în raport cu alte grupe.

1.4. Metode de lucru în cercetarea preistoriei

Cercetare pluridisciplinară

1.4.1. Introducere

Cercetarea preistoriei presupune, poate mai mult decât alte

domenii ale ştiinţelor istorice, combinarea cât mai multor

metode de lucru. Deşi tradiţia afirmă că preistoria este prin

excelenţă domeniul arheologiei, situaţia s-a schimbat radical în

ultimele decenii. Tot mai mult, cercetarea preistorică presupune

studii realizate de colective de cercetători – de la arheologul de

teren la specialistul în dezvoltarea bazelor de date, de la geologi

la biologi specializaţi pe diverse aspecte legate de resturile

organice, iar lista poate continua.

Importanţa arheologiei în cercetarea preistoriei

1.4.2. Cercetarea arheologică

Cercetarea de tip arheologic rămâne, incontestabil, principala

formă de analiză a preistoriei. Dincolo de tradiţia veche de

aproape două sute de ani, câţiva sunt factorii care contribuie la

această situaţie:

• absenţa textelor scrise face ca cea mai mare parte din

istoria umanităţii să depindă de persistenţa în timp a resturilor

materiale lăsate în urmă de activităţile comunităţilor umane;

• distanţa în timp permite nenumărate speculaţii – aşa cum

a fost cazul curentului protocronist din timpul comunismului

– care pot fi mai mult sau mai puţin eliminate cu ajutorul

cercetării arheologice;

• cercetarea arheologică nu se reduce doar la analiza

societăţilor preistorice; dimpotrivă, arheologia ca domeniu se

extinde permanent; această extindere se manifestă prin

creşterea gradului de complexitate a cercetării şi prin

expansiunea ariilor în care arheologia devine o metodă de

cercetare; pentru a da doar două exemple: ultimele trei

Preistorie generala 7

Page 8: Curs Preistorie

decenii au statuat apariţia a două noi subramuri ale

arheologiei, cea industrială (dedicată analizei urmelor lăsate

de procesul de industrializare din secolele XIX-XX) şi etno-

arheologia (un demers comparativ care pune în discuţie

asemănările sau deosebirile dintre urmele lăsate de

comunităţile preistorice şi cele tradiţionale contemporane);

• ca şi antropologia, arheologia reprezintă un domeniu

integrat de studiu, ultimele decenii atestând capacitatea

acesteia de a asimila evoluţii din domeniul ştiinţelor naturii,

dar şi al ştiinţelor fizico-chimice şi al ştiinţelor exacte.

Caracteristicile demersului arheologic

Elementele fundamentale ale arheologiei ca metodă de

cercetare pot fi rezumate astfel:

• arheologia este o disciplină destructivă – săpătura

arheologică odată realizată, ea nu mai poate fi corectată;

• primul postulat fundamental este cel care afirmă că

obiectele găsite de către arheologi în straturile de pământ

(sedimente) se ordonează de jos în sus: un obiect aflat într-un

strat inferior este mai vechi decât un obiect aflat într-un strat

superior (aflat, deci, mai aproape de nivelul actual al solului,

numit şi nivel actual de călcare);

• al doilea postulat este că, deşi în unele situaţii există o

evoluţie a obiectelor de-a lungul timpului de la simplu la

complex, această situaţie nu poate fi generalizată; factorii

care pot influenţa evoluţia formei obiectelor sunt foarte mulţi,

astfel că se impune o permanentă prudenţă;

• al treilea element central este acela că obiectele, deşi

aflate în centrul analizei arheologice, nu răspund la toate

semnele de întrebare care sunt iscate de o situaţie arheologică

sau alta; “puterea argumentativă” a obiectului arheologic ţine

de contextele în care acesta se află (cu alte obiecte din aceeaşi

Preistorie generala 8

Page 9: Curs Preistorie

aşezare sau din altele, din acelaşi strat sau din straturi/niveluri

diferite);

• ca urmare, înregistrarea cu maximă fidelitate a tuturor

detaliilor este o obligaţie a arheologului;

• în sfârşit, rămâne o ultimă problemă: cea a tipului de

demers intelectual; în mod fundamental, sunt două demersuri

posibile: unul deductiv (care porneşte de la situaţia

arheologică concretă şi care doreşte să fie o descriere cât mai

precisă a acesteia, fără a avansa ipoteze care să o depăşească),

respectiv unul inductiv (analiza situaţiei arheologice în

cadrele unei teorii interpretative, a unui model teoretic

formulat anterior cercetării de teren); tot ceea ce poate fi spus

este că acceptarea unei abordări sau a alteia ţine de tradiţia de

cercetare căreia îi aparţine cercetătorul şi situaţia concretă din

teren, precum şi de evoluţia în timp a cercetării.

Etapele demersului arheologic

Etapele cercetării arheologice sunt, în funcţie de “stilul

personal” al cercetătorului, diferite, dar în linii mari se poate

stabili următoarea succesiune:

• identificarea sitului;

• stabilirea demersului practic de cercetare (săpătură);

• efectuarea excavaţiei şi înregistrarea situaţiei arheologice

şi a inventarului arheologic (a obiectelor, construcţiilor,

amenajărilor, modificărilor de relief de origine antropică

etc.);

• publicarea rezultatelor.

Identificarea sitului Identificarea sitului este, de multe ori, accidentală. Siturile

sunt identificate ca urmare a lucrărilor de amenajare a

teritoriului (terasări, construcţia de drumuri etc.), a unor

modificări naturale a peisajului (retragerea apelor, prăbuşirea

malurilor râurilor, alunecări de teren), sau ca urmare a unor

Preistorie generala 9

Page 10: Curs Preistorie

descoperiri întâmplătoare făcute de amatori. În alte ca-zuri, însă,

identificarea este rezultatul unor cercetări intenţionale ale

arheologului. O primă sursă o constituie textele antice – cazul

cel mai cunoscut este cel al descoperirii Troiei de către H.

Schliemann. O altă sursă este reprezentată de sursele

cartografice – exemplul cel mai cunoscut este Tabula

Peutingeriana. Alteori cercetarea de teren este cea care indică

arheologului locul în care să declanşeze cercetarea arheologică.

Identificarea locurilor în care resturi arheologice se află la

suprafaţă ca urmare a lucrărilor agricole sau a acţiunii factorilor

naturali (periegheză) rămâne principala modalitate de

identificare a siturilor şi în orice caz de verificare a informaţiilor

obţinute din alte surse.

Noi metode Ultimii cincizeci de ani au adus în arsenalul arheologului noi

mijloace de identificare a siturilor în teren. Aerofotogrametria

(identificarea şi analiza structurii aşezărilor pe baza fotografiilor

aeriene) este una din aceste noi metode; ei i se adaugă analiza

fotografiilor luate cu ajutorul sateliţilor (pentru identificarea

relaţiei dintre aşezări şi mediu sau resurse. O serie de metode au

fost preluate din domeniul geologiei, cum ar fi magnetodetecţia

şi rezistivitatea magnetică (care ajută la identificarea obiectelor

de metal sau a posibilelor urme de locuire aflate în straturile

aflate la adâncime).

Demersul practic Stabilirea demersului practic de săpătură este, în bună măsură,

o problemă de opţiune individuală. Criteriul fundamental

rămâne, totuşi, adaptarea unor modele generale la o situaţie

concretă şi care este determinată de câteva elemente: relieful,

tipul de sediment, factorii de eroziune (pasivi şi activi),

eventualele urme de activitate umană care au afectat situl după

încheierea locuirii (amenajări ale teritoriului, cum ar fi terasări,

Preistorie generala 10

Page 11: Curs Preistorie

drumuri etc.).

Realizarea săpăturii arheologice

Conservare şi depozitare

Există şi o serie de elemente pe care arheologul trebuie să le

respecte. În primul rând, înregistrarea precisă a poziţiei fiecărui

obiect (poziţia pe verticală şi cea pe orizontală) şi a relaţiei

acestuia cu alte obiecte sau structuri. Apoi, acţiunea de

decopertare a straturilor arheologice trebuie să fie executată cu

mare atenţie căci, aşa cum s-a mai afirmat, ele nu pot fi puse la

loc – excavaţia este irepetabilă. Identificarea unui complex

(asociere de obiecte şi sau structuri construite) este urmată de

înregistrarea specială a acestuia în documentele de şantier.

Frecvent, un complex (să spunem, un bordei) poate cuprinde la

rândul său mai multe complexe (o vatră cu cioburi, o laviţă

construită) în masa căruia se regăsesc obiecte abandonate

fiindcă nu mai erau folositoare. Ele capătă indicative separate.

Observaţiile cu privire la obiecte şi/sau complexe capătă sens

doar în asociere cu stratigrafia. Înregistrarea acesteia cuprinde,

alături de marcarea acesteia în format grafic, identificarea

caracteristicilor fiecărui strat până la cel mai mic detaliu posibil

(culoare, granulaţie, compoziţie chimică).

După realizarea săpăturii şi înregistrarea detaliilor de

stratigrafie verticală (succesiunea straturilor pe profilul

secţiunii) şi orizontală (poziţia şi adâncimea obiectelor pe

fundul secţiunii sau al stratului – grund), conservarea şi

depozitarea obiectelor se face în aşa fel încât identificarea şi

reluarea acestora pentru studiu să fie facilă. Publicarea rezultatelor

Publicarea rezultatelor (sub forma studiilor sau a

monografiilor) reprezintă încheierea cercetărilor.

Cronologie absolută şi cronologie relativă

1.4.3. Sisteme cronologice

Două sunt sistemele de cronologie utilizate în cercetarea

preistorică. Primul este sistemul de cronologie absolută, bazat

pe metodele fizico-chimice de datare şi care este exprimat în ani

(înainte sau după Hristos, sau BP/bp1). Cel de-al doilea sistem

Preistorie generala 11

Page 12: Curs Preistorie

este cel de cronologie relativă şi se exprimă în raporturi

cronologice între straturi sau situri/complexe etc. Ambele

sisteme sunt folosite şi se completează reciproc. Cu toate

acestea, nici aceste sisteme nu sunt o garanţie a datării. Probele

de C14 pot fi foarte uşor contaminate, de exemplu, iar poziţia

precisă a unui obiect arheologic poate naşte dezbateri

interminabile. De aceea, chiar şi o datare “absolută” trebuie

înţeleasă în limitele sale, mai ales dacă luăm în considerare

durata foarte lungă a unor epoci. Să luăm un exemplu. Un strat

de locuire dintr-o aşezare paleolitică poate fi datat ca având o

“grosime” cronologică de câteva mii de ani; aceasta nu

înseamnă decât că de-a lungul acestei perioade, diferite grupuri

umane s-au aşezat în acel loc pentru perioade variabile de timp.

Chiar dacă unele noi abordări permit o determinare mult mai

precisă a locuirilor succesive (este cazul microstratigrafiei),

aceste metode sunt aplicabile în condiţii precis determinate şi nu

reprezintă, credem noi, o soluţie aplicabilă peste tot.

Importanţa antropologiei

1.4.4. Cercetarea antropologică

Deşi antropologia este un domeniu deja de tradiţie în

majoritatea ţărilor occidentale, în România acesta are o situaţie

mai complexă. În ciuda tradiţiei instaurate, printre alţii, de

Tzigara Samurcaş şi de D. Gusti, antropologia (în sens larg) a

fost respinsă, interzisă în perioada comunistă. Cu excepţia unor

lucrări – cum ar fi ”Antropologia artistică” a lui G. Oprescu sau

unele studii de filosofie – chiar şi termenul era privit cu

neîncredere. Desigur, cercetări în domeniu au existat, dar ele au

aparţinut fie cercetătorilor străini care erau interesaţi de

societăţile balcanice sau sud-est europene în general, fie au fost

realizate de cercetători români, dar termenul tehnic utilizat fiind

cel de “etnografie” (este cazul, de exemplu, al şcolii create de

1 BP/bp: before present; acest tip de indicare a datei unui obiect sau sit este folosit pentru datările 14C; grafia cu majuscule indică o dată necalibrată (vezi infra).

Preistorie generala 12

Page 13: Curs Preistorie

D. Gusti şi, mai recent, al lui Paul Henri Stahl). De aici şi

confuzia care mai există cu privire la antropologie ca domeniu

de cunoaştere şi ca instrument de lucru.

Antropologia (“anthropos” – om – şi “logos” – discurs)

reprezintă studiul integrat al omului. Schema propusă de Hoebel

este una din variantele de definiţii date acestui domeniu. Cum

un astfel de studiu ar fi astăzi imposibil din cauza complexităţii

demersurilor generale de analiză şi a numărului foarte mare de

societăţi şi civilizaţii care pot fi luate în considerare de către

cercetător, au apărut ramurile specializate ale antropologiei.

Foarte pe scurt, aceste domenii sunt:

Ramurile antropologiei

• antropologia fizică (analiza evoluţiei anatomice a fiinţei

umane, variaţiile şi legităţile care stau la baza adaptărilor

biologice ale fiinţei umane);

• antropologia economică (cercetarea mecanismelor

economice, de obţinere a hranei, a bunurilor şi serviciilor

necesare funcţionării societăţilor);

• antropologia politică (preocupată de structura relaţiilor de

putere şi de modul în care societăţile structurează lanţurile de

decizie);

• antropologia socială (analiza relaţiilor şi a structurilor

sociale);

• antropologia religiei (analiza fenomenului religios).

Antropologia şi comparatismul

Din această perspectivă, antropologia lumii materiale create

de către om de-a lungul timpului este domeniul arheologiei.

Frecvent apare şi termenul de antropologie culturală, menit să

acopere analizele care combină aspecte din toate aceste

subdomenii. Dar poate mai semnificativ este faptul că acest

termen trimite mai degrabă la antropologie ca metodă de analiză

a societăţilor trecute şi prezente. Raţionamentul care pare să se

afle în spatele unui comparatism care de multe ori a fost acuzat

că ar fi “sans rivages” este acela că în orice parte a globului

Preistorie generala 13

Page 14: Curs Preistorie

societăţile umane au trebuit să răspundă la câteva întrebări,

mereu aceleaşi: cum ne hrănim, cum locuim, cum interacţionăm

în interiorul grupului şi/sau cu cei din afară, cum ne explicăm

lumea. Analiza elementelor profunde, structurale ale grupurilor

umane relevă similarităţi uneori surprinzătoare la distanţe foarte

mari. Căsătoria, de exemplu, este un fenomen general; la fel,

nenumăratele feluri de a socoti descendenţa pot fi regrupate în

câteva categorii mari. Situaţia este valabilă şi în cazul obţinerii

hranei, a formelor religioase sau a felului în care sunt construite

casele. Similarităţi, dar nu identităţi. Nu vom regăsi exact

aceleaşi unelte sau aceleaşi locuinţe – ceea ce se aseamănă sunt

principiile, limitele stabilite de medii naturale similare (ca atare,

sau ca număr şi/sau cantitate de resurse, ca relief etc.) şi modul

în care oamenii răspund întrebărilor formulate mai sus. Totul se

rezumă, deci, la identificarea elementelor comune şi a factorilor

care asigură diversitatea culturală a civilizaţiei umane.

Parafrazând o definiţie clasică a antropologiei, aceasta

reprezintă studiul diversităţii culturale şi a elementelor care stau

la baza unor trăsături comune.

Antropologia şi cronologia

Desigur, antropologia ridică problema cronologiei. Spre

deosebire de cercetarea arheologică, în care dimensiunea

cronologică este fundamentală, cercetarea antropologică pune

între paranteze cronologia. În primul rând, datorită faptului că

domeniul se ocupă de societăţi pentru care curgerea timpului are

alte valenţe. Succesiunea între generaţii, de pildă, este percepută

altfel – pentru majoritatea membrilor societăţilor tradiţionale,

generaţiile mai îndepărtate nu sunt separate cronologic; ele fac

parte, toate, din categoria strămoşilor, indiferent cât de

îndepărtate în timp ar fi ele. Ideea lui Eliade cu privire la “illo

tempore”, timp mitic al străbunilor (asemănător cu dreamtime-

ul australian) pare să se aplice şi aici. În al doilea rând, pentru

Preistorie generala 14

Page 15: Curs Preistorie

că stabilirea unei cronologii tinde să plaseze în clarobscur

problema mecanismelor fundamentale care asigură funcţionarea

unui grup uman. Până la urmă, grupurile umane, indiferent de

epoca în care au existat, sunt constituite din indivizi care,

fundamental, ne sunt asemănători.

Surse folosite în cercetarea antropologică

Dimensiunea comparativă şi relativa “atemporalitate” par să

definească antropologia ca domeniu şi ca demers ştiinţific. Mai

există încă un aspect care diferenţiază antropologia de

arheologie, anume categoriile relativ diferite de surse pe care le

utilizează.

În principal, categoria cea mai mare de surse o reprezintă

observarea directă a societăţilor tradiţionale actuale; de aici şi

asemănarea importantă cu sociologia. Această observaţie directă

are în centrul atenţiei atât activităţile umane, cât şi felul în care

elementele lumii materiale – de la locuinţe la unelte şi la

sisteme de producere sau conservare/depozitare a hranei sau la

haine – sunt produse şi folosite; prin aceasta, antropologia se

apropie de arheologie. În sfârşit, prin analiza fenomenului

artistic, antropologia se apropie de istoria artei.

Mai există o categorie aparte de surse pe care antropologia le

împarte cu istoria şi cu istoria imaginarului, de pildă. Este vorba

de jurnalele de călătorie, notele exploratorilor sau însemnările

misionarilor creştini aflaţi în Africa, cele două Americi sau în

Asia şi Pacific. Ele reprezintă, de multe ori, accesul la populaţii

care au dispărut sau care sunt atât de mult afectate de contactul

cu societăţile industriale încât nu mai sunt relevante pentru

preistorie, ci pentru sociologie sau etnografie. Aceasta explică şi

de ce unele texte, scrise uneori cu sute de ani înainte, îşi

păstrează prospeţimea şi acum. Evoluţiile intelectuale din cadrul acestui domeniu au fost

diverse şi, în bună măsură, contradictorii. Motivele sunt, credem

noi, câteva. În primul rând, faptul că poziţia comunităţilor care

Preistorie generala 15

Page 16: Curs Preistorie

constituiau “obiectul” predilect de studiu s-a schimbat în raport

cu culturile din care proveneau cercetătorii (în marea lor

majoritate societăţi de tip european). Apariţia de noi state

independente în Africa şi Asia a dus la reevaluarea poziţiei

acestui tip de cercetare – de unde şi interesul mai mare al multor

cercetători pentru grupe şi subculturi din propriile societăţi. În

al doilea rând, din cauza faptului că masa de informaţii deja

existentă solicită o reevaluare a ceea ce s-a adunat până acum.

În sfârşit, din cauza rolului de metodă de studiu pe care îl are

antropologia, de unde şi multiplicarea “antropologiilor” (de la

antropologia educaţională la, să spunem, cea a filmului ca

fenomen de masă sau a sportului).Test de autoevaluare 1

1.1. Enumeraţi ştiinţele ce vin în sprijinul cercetării preistoriei

1.2. Enumeraţi etapele cercetării arheologice

1.3. Menţionaţi categoriile de surse folosite în cercetarea

antropologică1.5. Bibliografie

1. Angrosino, M., The Essentials of Anthropology, New Jersey, 1990

2. Barnard, A., History and Theory in Anthropology, Cambridge University Press,

2000

3. Bârzu, L., Curs de preistorie generală, Bucureşti, 1991

4. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993

5. Braker, P., Techniques of Archaeological Excavation, Londra, 1996

6. Demoule, J.-P., et alii, Les methodes de l’archeologie, Paris, 2005

7. Djindjian, F., Methodes pour l’Archeologie, Paris, 1991

8. Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, vol. I, Bucureşti, 1983

9. Mohen, J.-P., Les Temps de la Prehistoire, SPF, Edition Archeologia, 19891.6. Răspunsuri la testele de autoevaluareTema de autoevaluare 1

1.1. Ştiinţele ce vin în sprijinul cercetării preistoriei sunt: arheologia (cercetarea culturii

materiale); antropologia culturală cu ramurile sale, etnografia şi etnologia (studierea

Preistorie generala 16

Page 17: Curs Preistorie

primitivilor contemporani); antropologia fizică şi paleontologia (studierea resturilor

osteologice); palinologia, paleobotanica, dendrocronologia, analizele C14 (studierea

resturilor botanice); geologia şi sedimentologia (studierea straturilor geologice şi a

sedimentelor).

1.2. Etapele cercetării arheologice sunt: identificarea sitului; stabilirea demersului practic

de cercetare (săpătura); efectuarea săpăturii, înregistrarea situaţiei arheologice şi a

inventarului arheologic; publicarea rezultatelor.

1.3. Sursele folosite în cercetarea antropologică se pot împărţi în două mari categorii:

observarea directă a societăţilor tradiţionale actuale şi folosirea jurnalelor de

călătorie, a notelor exploratorilor sau a însemnărilor misionarilor creştini (care oferă

acces la informaţii privind în cele mai multe cazuri societăţi în prezent dispărute).

DIMENSIUNEA BIOLOGICĂ

Cuprins2.1. Obiective

2.2. Competenţe

2.3. Antropogeneza

2.4. Structuri economice (1): vânătoarea şi culesul

2.5. Structuri economice (2): economia productivă

2.6. Bibliografie

2.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare

2.1. Obiective• familiarizarea cu principalele teorii legate de antropogeneză

• analiza conceptelor fundamentale legate de evoluţia speciei umane

• identificarea etapelor evoluţiei tehnicilor de obţinere a subzistenţei în preistorie

Preistorie generala 17

Page 18: Curs Preistorie

2.2. Competenţe• operarea cu informaţii şi surse legate de viaţa economică a comunităţilor preistorice

• analiza, ordonarea şi ierarhizarea informaţiilor oferite de sursele arheologice şi cele

antropologice

• elaborarea de eseuri structurate pe o tema dată

2.3. Antropogeneza

Crearea lumii şi a

omului

2.3.1. Teorii ale antropogenezei

Concepţia sacră (inclusiv cea biblică) asupra apariţiei

omului

Pentru perioade lungi ale istoriei, concepţia biblică asupra

istoriei a avut rangul de teorie ştiinţifică, fiind în unele cazuri

dezvoltată asemeni unei teorii şi argumentaţii de ordin

pragmatic (vezi cazul Newton); utilizarea concluziilor ca

argument de autoritate este elementul care a creat problemele

legate de această ipoteză. Concepţia sacră asupra apariţiei

omului (antropogonia) este în majoritatea cazurilor legată de

apariţia universului (cosmogonia); omul este parte a universului

şi ca atare are o geneză asemănătoare acestuia. Intervenţia

divină este explicată în mai multe feluri: singurătatea divinităţii,

dorinţa acestuia de a avea supuşi care să preia părţile dure ale

existenţei, instinct ludic. Actul propriu-zis al genezei variază

destul de mult, dar şi aici se pot stabili câteva modele: (a)

intervenţia asupra unui element al lumii materiale deja create

Preistorie generala 18

Page 19: Curs Preistorie

(cel mai frecvent); (b) acţiune asupra propriului corp (în sens

mistic); (c) sacrificiu. Semnificativă ni se pare distincţia care se

poate face între miturile antropogonice ale societăţilor complexe

şi clasice (frecvent cu ierarhizarea divinităţilor şi existenţa unui

lanţ de comandă în cadrul acţiunii divine) şi miturile societăţilor

tradiţionale (unicitatea divinităţii şi, mai important, existenţa

unei participări umane - prin strămoşii sau generaţiile

arhetipale). În ultimul caz, frecvente sunt trecerile dintr-un

univers în altul (Polinezia, Australia, Africa sud-sahariană, sud-

vestul american), incestul sau paricidul şi fratricidul fondator.

„Bunul sălbatic” şi

critica societăţii

moderne

Mitul “vârstei de aur”

Diferit de problematica genezei umane, mitul "vârstei de aur"

trimite nu atât la acţiunea creatoare, cât la starea primordială a

fiinţei umane. Cu o ascendenţă importantă – “vârsta de aur” ca

o caracteristică a illo tempore – acest mecanism explicativ apare

pe arii destul de largi (Grădina Edenului, poemul lui Hesiod

“Munci şi zile”, Lucretius "De rerum naturae") şi este preluat,

sub o forma rafinată, de gândirea iluministă. Problematica

ridicată de ideea contractului social utilizează ideea timpului

paradisiac pentru a scoate în evidenţă tarele societăţii moderne.

Evident, acest timp idilic este materializat prin “bunul sălbatic”

- personaj abstract, dar cu o cariera impresionantă până în

secolul XX. Acesta, neinfluenţat de proprietate şi de ierarhiile

rezultate în urma contractului social iniţial, este imaginea ideală

a fiinţei umane. Această ipoteză a influenţat şi pe primii

didacticieni (D'Holbach, Voltaire, Jean-Jaques Rousseau etc.).

“Vârsta de aur” se caracterizează prin starea paradisiacă a

indivizilor. De fapt, este o lume a rebours; lumea vârstei de aur

este ceea ce nu este lumea modernă şi, asemeni utopiilor create

în Europa începând cu sec. XVI, este un instrument de critică

socială mai mult decât o concluzie ştiinţifică. Ceea ce ne

Preistorie generala 19

Page 20: Curs Preistorie

interesează pe noi este faptul că acest construct abstract şi

european a găsit ecouri în dezbaterea asupra preistoriei şi asupra

societăţilor tradiţionale contemporane. În plus, recursul la

origini a avut importanţa sa în geneza naţiunilor moderne. Geneza teoriilor ştiinţifice ale secolelor XVIII-XX; factorii

care au contribuit la elaborarea teoriilor ştiinţifice

0 discuţie asupra primelor teorii elaborate cu privire la

originea omului trebuie să ţină cont de întreaga evoluţie

intelectuală din epocă. Fără a intra în amănunte, câteva sunt

elementele care pot fi luate în considerare: (a) expansiunea

cunoaşterii şi punerea sub semnul întrebării a unor “adevăruri”

considerate până atunci a fi absolute; (b) contactele europenilor

cu lumi – deci, culturi – diferite de presupoziţiile lor; (c)

apariţia unor noi domenii de cunoaştere care au permis abordări

noi. Teoriile asupra antr opogenezei

Principalele teorii formulate în secolele XVIII-XIX sunt teoria

catastrofică şi teoria evoluţionistă.

Încercări de

împăcare a religiei şi

ştiinţei

Teoria catastrofică: elaborată de Jean-Baptiste Lamarck, unul

din fondatorii paleontologiei ca ştiinţă; el presupune existenţa

mai multor catastrofe (32 la număr), fiecare însoţită de o nouă

geneză (evident, divină), cu acumulare progresivă de

caracteristici transmise ereditar (1809 – “Filosofia zoologică”).

Sursa acestei teorii o constituie observaţiile făcute de Lamarck

cu privire la evoluţia fosilelor în succesiunea straturilor

geologice; el a observat că straturile inferioare au fosile

directoare mai primitive (în sensul de mai depărtate de speciile

contemporane) decât cele din straturile geologice mai recente.

Evident, Lamarck încerca să pună de acord creaţionismul cu

noile date apărute odată cu naşterea geologiei ca ştiinţă. Teoria

este rafinată şi îmbogăţită de Georges Cuvier (1812 – “Cercetări

asupra osemintelor fosile”).

Preistorie generala 20

Page 21: Curs Preistorie

Selecţia naturală a

speciilor

Teoria evoluţionistă (darwinism): apărută după mijlocul

secolului al XIX-lea, rămâne cea mai importantă şi disputată

teorie cu privire la evoluţia şi originea omului (două faţete ale

aceleiaşi probleme). La baza teoriei se află datele acumulate de

tânărul Charles Darwin în timpul călătoriei efectuate în jurul

lumii cu nava “Beagle” în anii 1833-1835. Scopul călătoriei era

acela de a aduna date care să confirme creaţia divină. Mult mai

târziu şi la insistenţele prietenilor săi, va publica lucrarea sa

fundamentală, “Originea speciilor prin selecţie naturală sau

păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă” (1859).

Rezultatul a fost, însă, altul. Confruntat cu varietatea deosebită

a speciilor de animale (în special cazul sturzilor din Galapagos),

Charles Darwin a fost obligat să accepte ideea că teoriile

creaţioniste nu reuşesc să explice varietatea speciilor.

Rezumând, teoria lui Darwin propune următoarea interpretare:

speciile evoluează nu atât datorită mutaţiilor, care sunt

rezultatul hazardului, ci datorită adaptării la mediu. Altfel spus,

presiunea mediului duce la selecţie naturală; speciile care nu pot

să se adapteze la noile condiţii pot să dispară, lăsând loc celor

care au, în parte datorită mutaţiilor, acest potenţial adaptiv.

Evident, ca multe alte teorii, concepţia darwinistă are unele

merite certe: punerea în discuţie a unui factor semnificativ

(mediul), stabilirea unui raport între mediu şi speciile zoologice.

Important de reţinut este faptul că, cel puţin iniţial, această

teorie nu se aplica fiinţelor umane. Darwin niciodată nu a

încercat să explice apariţia omului în termenii propriei sale

teorii. Într-o scrisoare adresată unui prieten şi redactată după

publicarea lucrării sale (care nu a stârnit imediat pasiuni

academice), el remarca faptul că ar fi interesant de aplicat teoria

selecţiei naturale şi problemei apariţiei omului (o va face, dar

mult mai târziu). Contemporanii sunt cei care au adus în centrul

Preistorie generala 21

Page 22: Curs Preistorie

dezbaterilor teoria sa.

Antropogeneza şi

cercetările genetice

Nuanţări şi evoluţii ale teoriei evoluţioniste: odată cu apariţia

geneticii şi identificarea mecanismelor ascunse ale evoluţiei

speciilor, teoria darwinistă a selecţiei naturale a intrat sub atacul

celor care, din motive uneori foarte diferite, puneau sub semnul

întrebării ipoteza unei evoluţii graduale a fiinţei umane.

Adevărat, existenţa unei “verigi lipsă” (rezultatul firesc al

limitelor instrumentelor de lucru) a fost şi este exploatată în

această dezbatere. În acelaşi timp, s-au adus unele nuanţări la

teoria şi formulările iniţiale.Neodarwinismul (Weismann; Dobzhonski, Mayr, Simpson)

subliniază rolul mutaţiilor şi evită să implice presiunile

ecologice; punctul central îl constituie preadaptarea genetică

(existenţa latentă a unor schimbări) şi polimorfismul genetic

(menţinerea unor mutaţii defavorabile); concluzia la care ajung

aceştia este că scopul selecţiei naturale este transmiterea unui

set de posibiltăţi. Au fost aduse o serie de retuşe şi acestei noi

orientări (Vandel, Ruffie, Zucker-kandl), subliniindu-se faptul

că evoluţia ca specializare reprezintă creşterea cantităţii

informaţionale.Neolamarckismul încearcă să demonstreze că mutaţia genetică

se datorează stimulilor ecologici, genele noi reprezentând

răspunsul adaptativ. Neutralismul (Kimura) - hazardul este mai puternic decât

presiunea ecologică.“ Arca lui Noe " : teoria elaborată de W.W. Howell propune un

mecanism diferit şi are ca obiectiv doar decelarea mecanismelor

care au dus la apariţia umanităţii moderne (unul din punctele

majore de dispută). Conform acestei teorii, care se bazează şi pe

particularităţile transmiterii informaţiei genetice în raport cu

sexul, variantele moderne de umanitate ar fi apărut de la un

strămoş comun de sex feminin pe la 200.000 BP, cu

variabilitate genetică redusă (la nivelul ADN-ului) şi cu

Preistorie generala 22

Page 23: Curs Preistorie

răspândire relativ rapidă (prin grupul de femei descendente şi

înrudite). “ Grădina Edenului ” : teoria reprezintă o dezvoltare a teoriei

"arcei lui Noe”; ea presupune existenţa a două ramuri moderne,

separate şi fără contacte între ele; una dintre acestea prezintă, în

timpul deplasării sale, o “gâtuitură” (bottleneck), înlocuind-o pe

cealaltă fără a avea schimb/flux genetic (speciaţia) pe la

200.000 BP. Policentrismul: toate teoriile anterioare pornesc de la premisa

că specia umană a apărut într-un singur loc (Africa);

Weidenreich respinge această ipoteză iniţială (1949) şi propune

existenţa a cel puţin două centre de geneză, anume Africa şi

China sau Strâmtoarea Sunda. Argumentele sale sunt legate de

continuitatea regională în Africa şi China (în ultima regiune,

par să existe legături între Homo erectus şi Homo sapiens

recens, demonstrate de dentiţia Sinanthropului); transferul

genetic între cele două grupuri ar demonstra faptul că cele două

grupe aparţin aceleiaşi specii.2.3.2. Factorii care influenţează antropogeneza

Factorii care par să fi jucat un rol în procesul de

antropogeneză pot fi rezumaţi astfel:

• mediul înconjurător : atât varietatea acestuia, cât şi sursele

de alimentaţie, concurenţa cu alte specii pentru habitat au

avut un rol nu atât în supravieţuirea speciei, cât în precizarea

unor amănunte anatomice;

• comportamentul general al primatelor : studiile efectuate

de De Vore au demonstrat rolul adaptiv al comportamentului

social (protecţia femelelor şi a puilor, identificarea surselor de

hrană etc.);

• gradul de izolare/contact între populaţii : precizarea

speciei (definită ca un grup de organisme separat de alte

grupe similare prin bagajul genetic şi imposibilitatea de

Preistorie generala 23

Page 24: Curs Preistorie

metisaj) se realizează prin absenţa/prezenţa fluxului genetic

dintre populaţii (cu influenţă directă asupra transmiterii

variaţiilor intra-specifice şi a mutaţiilor). 2.3.3. Criteriile antropogenice

Criteriile care atestă evoluţia spre umanitate demonstrează

complexitatea problematicii. Încă din secolul al XIX-lea,

criteriile care indică umanitatea erau stabilite măcar în linii

generale:

“Condiţiile pentru mersul erect, aşa cum sunt ele

manifestate în scheletul uman, sunt cele care urmează: 1.

Craniul trebuie să fie într-o poziţie echilibrată, sau aproape,

pe atlas; 2. Curburile şi orientarea generală a coloanei

vertebrale trebuie să fie astfel încât centrul de greutate al

trunchiului să fie peste planul pelvis-ului şi trecând prin

capetele oaselor coapsei; 3. extremităţile inferioare pe care

este plasat pelvisul să aibă axele coapselor şi ale piciorului în

unul şi acelaşi plan vertical; 4. Labele picioarelor trebuie să

fie orientate în unghiuri drepte pe axa picioarelor, cu talpa

sprijinită de sol”

(T. S. Savage & J. Wyman, 1847; apud J. C. Burnham 1971)

Evident, schimbările anatomice indică modificări

comportamentale şi la nivelul psihismului; problema este

identificarea schimbărilor care au o relaţie directă cu psihismul

şi, mai mult, dacă relaţia este unilaterală sau nu.

La nivel anatomic, schimbările care indică evoluţia spre

umanitate sunt: poziţia în mers (“knuckle-walking”, bipedie şi

poziţie erectă), modificarea membrelor (pierderea opozabilităţii

degetului mare, evoluţia comisurii tălpii piciorului, alungirea

membrelor) şi a coloanei, lărgirea bazinului şi adâncirea

acestuia (modifică durata de sarcină şi mecanica naşterilor),

modificarea cutiei craniene.

Preistorie generala 24

Page 25: Curs Preistorie

La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza

modificărilor cutiei craniene. Aceasta indică creşterea ariilor

anterioare (lobii frontali) după evoluţia occipitalului, precizarea

ariilor corticale (specializare), dezvoltarea creierului prin

apariţia circumvoluţiunilor.

La nivel comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele

vizează comportamentul legat de obţinerea hranei (vânătoarea

diurnă şi cooperativă, prezenţa uneltelor, repartiţia sarcinilor pe

sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulţi, raportul

dintre adulţi şi copii, tipul de comunicare), abilităţile de

comunicare (limbajul/apariţia elementelor de gândire abstractă). 2.3.4. Primatele

Primatele sunt mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70

mil. ani în urmă. Majoritar arboricole, acestea prezintă câteva

elemente interesante în raport cu problema pe care o discutăm.

Strict rezumativ, aceste trăsături sunt: reducerea volumului feţei

în raport cu scheletul cranian, dezvoltarea regiunii corticale

anterioare (psihism ridicat), orbite frontale, poziţie verticală a

trunchiului în poziţie şezândă, 5 degete, mâini prehensile (şi cu

picior prehensil, dar nu la om şi tarsieni), degete cu unghii plate

(deci nu sub forma ghearelor, care au o secţiune semicirculară),

2 mamele în poziţie pectorală, dimorfism sexual limitat. Prosimienii reprezintă primul grup care se individualizează în

cadrul primatelor (altfel spus, care capătă o anumită coerenţă în

dosarul fosil). Se caracterizează prin bot alungit, creier relativ

mic, perioadă activă nocturnă. Familiile grupului sunt: în

Madagascar: Lemurieni, Indridieni, Daubentonieni; în Africa şi

Asia: Lorisidiene; în Indonezia şi Filipine: Tarsidieni. Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în

două mari grupe: platirhinieni (cu narinele spre exterior, coadă

prehensilă, 36 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 3/3 premolari,

3/3 molari); această grupă este prezentă in America de Sud;

Preistorie generala 25

Page 26: Curs Preistorie

catarhinieni (cu narinele în jos, coadă neprehensilă sau

absentă, 32 de dinţi (2/2 incisivi, 1/1 canini, 2/2 premolari, 3/3

molari) şi sunt prezenţi în restul lumii. Acest ultim grup se

împarte in Cynomorphae, Pongidae (Hylobates, Pongidae) şi

grupul Hominidae.

Primele exemplare ale acestei familii sunt Aegyptopithecus

Zeuxi (Fayoum) la 30 mil. ani (Oligocen Inf.), Dryopithecus în

Europa, Proconsul în Africa, Sivapithecus în India.

În Miocen începe diferenţierea în interiorul acestor mari

familii, iar evoluţia spre umanitate este mai pronunţată:

Dryopithecus Fontani, Proconsul (Maior/Africanus, Nyanze),

Uranopithecus, Giganthopithecus (Blacki, identificat doar pe

baza denitiţiei, dinţii acestuia fiind “dinţii de dragon” din

farmacopeea tradiţională chineză, Bilaspurensis), în fine

Sivapithecus gracilis. Grupul Hominidae-lor apare pe la 14-12 mil. ani cu

Ramapithecus, primul exemplar cu o clară poziţie bipedă, chiar

dacă accidental sau de scurtă durată.

Variaţia genetică

2.3.5. Clasificările existente şi problemele lor

Câteva sunt problemele principale ridicate de clasificările

existente în acest moment. O parte a acestora se datorează

istoricului cercetării, o altă parte este rezultatul evoluţiei fiinţei

umane ca organism biologic.

În primul rând, variaţia genetică mai marcată la nivelul

populaţiilor umane preistorice în raport cu populaţiile actuale

(diferenţele dintre indivizii de acum, să spunem, un milion de

ani sunt mai mari decât diferenţele dintre indivizii actuali) a dus

la apariţia unor fosile destul de diferite unele de altele pentru a

crea o varietate de clasificări şi de determinări ale filogeniei

pornind de la un singur exemplar, de unde şi diferitele denumiri

date unor exemplare identificate până acum. Apoi, condiţiile de descoperire au creat, cel puţin în unele

Preistorie generala 26

Page 27: Curs Preistorie

Condiţiile de

descoperire

situaţii, confuzii temporare legate de definirea cronologică şi,

mai ales, de achiziţiile culturale (este cazul lui Zinjanthropus

boisei, pe care soţii Leakey l-au considerat iniţial ca fiind

producător de unelte). În alte situaţii, absenţa contextului

stratigrafic a dus la încadrări cronologice relative (este cazul

unor descoperiri din Australia sau din America de Nord). O

categorie aparte de descoperiri sunt cele pierdute (de la Chou-

Kou-Tien nu mai avem decât mulaje, piesele originale s-au

pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial).

„Marcajele”

evolutive

O discuţie separată o reprezintă criteriile legate de

identificarea “marcajelor” evolutive. Altfel spus, este greu de

stabilit care trăsătură anatomică – aşa cum apare aceasta în

dosarul fosil – este cea mai relevantă. Evoluţia cutiei craniene,

evoluţia membrelor şi a coloanei, evoluţia mâinilor sau a

bazinului, toate acestea au fost luate în considerare şi postulate

ca fiind determinante. Trebuie ţinut, însă, cont de faptul că

organismul uman evoluează ca un întreg; modificările la nivelul

poziţiei în deplasare a corpului duc la schimbarea modului de

inserţie a măduvei spinării în creierul mic; bipedia eliberează

mâinile de rolul lor în deplasare şi le face apte pentru activităţi

delicate (posibile şi datorită evoluţiei şi specializării ariilor

corticale). Şi aşa mai departe. În plus, evoluţia psihică este

sesizabilă indirect – prin apariţia şi caracteristicile culturii

materiale, prin elementele legate de dimensiunea omului ca

fiinţă socială (existenţa grupului, tipurile de locuinţă, apariţia

comportamentelor simbolice etc.).

Mecanismele de

evoluţie

O altă problemă o constituie mecanismele prin care fiinţele

umane au evoluat. Mecanismele ipotetice trebuie să respecte

câteva criterii – să explice diversitatea anatomică a acestor

specii (aşa cum apare aceasta în dosarul antropologic), să

justifice coexistenţa uneori îndelungată a diferitelor specii, în

sfârşit, să ofere posibile interpretări legate de şansele de

Preistorie generala 27

Page 28: Curs Preistorie

supravieţuire.

Mutaţiile genetice

Procesul de speciaţie: definiţia ”genetică” a speciei este cea

de grup de fiinţe care se află în incapacitate de metisaj cu alte

grupe similare şi care transmit de-a lungul generaţiilor un set

relativ coerent (dar nu constant, căci mutaţii apar aleatoriu, dar

pe termen lung au tendinţa de a apărea cu o anumită

regularitate) de trăsături genetice, manifestat la toţi indivizii

grupului; din această perspectivă, problema o reprezintă modul

în care apar specii noi. O posibilă explicaţie este izolarea

geografică a unui grup de indivizi de grupul principal; ca

urmare, de-a lungul timpului mutaţiile genetice din cele două

grupe tind să ducă la incompatibilitate genetică între cele două

grupe (mutaţiile dintr-un grup nu se pot răspândi şi la celălalt).

Un astfel de mecanism a fost presupus în cazul separării

grupului de australopithecine în Africa de Est (”East Side

Story”) de restul primatelor, dar şi la nivelul separării altor

tipuri umane (”Grădina Edenului” şi ”Prima Evă”). În ultimele

două cazuri, este subliniat faptul că mutaţia genetică a apărut la

nivelul unui grup foarte restrâns de indivizi, astfel că în fazele

iniţiale noua specie a fost reprezentată de un număr foarte mic

de indivizi.2.3.6. Australopithecinele

Australopithecus sp . (1O mil. ani)

Precizarea genului are loc între 6,5 -3,7 mil. ani; definirea

genului este îngreunată de raritatea fragmentelor identificate:

Lukeino (Kenia) - 1 molar, Lothagam (Kenia, la SE de

Turkana) – 1 fragment de mandibulă, Chewerou (Kenia, la N de

Marele Rift) – 1 fragment de os temporal dreapta, Konapoi

(Kenia, la S de Turkana) – 1 fragment de humerus, Garusi

(Tanzania, la N de lacul Eyasi) – 1 fragment de maxilar.Australopithecus afarensis

Specia se precizează după 3,7 mil. ani. Are o talie redusă

Preistorie generala 28

Page 29: Curs Preistorie

Australopithecus afarensis

(1.10 - 1,30 m) şi un volum cranian redus (3-400 cm3).

Principalele caracteristici sunt poziţia bipedă (brahiaţie sau

knuckle-walking, utilizarea membrelor superioare ca balansier),

verticala tinde spre centrul de greutate în centrul de sustentaţie.

Modificările scheletale sunt relativ ample la nivelul craniului

(scheletul facial este mai gracil şi tinde spre reducerea

prognatismului, orificiul occipital tinde spre orizontală), al

centurii pelviene (osul sacru şi iliac) şi bazinului (scurtare,

adâncire, alungire) datorită modificării centrului de greutate, al

coloanei vertebrale (curbura accentuată pentru amortizare şi

echilibru), al labei piciorului (curbura tălpii) şi mâinii (evoluţia

degetului opozabil). Semnificativ este faptul că o serie de

schimbări - în special la nivelul membrelor - par să indice şi

schimbări neuronale (la nivelul sistemului nervos central).

Principalele puncte în care au fost identificate resturi fosile ale

lui A. afarensis sunt Hadar (Afar), Etiopia (exemplarul denumit

"Lucy", unul dintre cele mai complete schelete identificate până

acum), Laetoli, Tanzania (la 40 km S de Olduway). A. afarensis

nu are habitat amenajat (adăposturi sub forma paravanelor sau

al platformelor amenajate) sau unelte; probabil avea

comportamentul unui vânător de talie redusă, cu o puternică

înclinaţie spre vânătoarea cooperativă şi exploatarea carcaselor

abandonate de marii carnasieri.

Australopithecus robustus

Australopithecus robustus

Specia se precizează pe la 3 mil. ani, iar durata de existenţă se

întinde între 3 şi 1 mil. ani. Cu o talie net superioară (1,50 m) şi

un volum cranian de 500-550 cm3, A. robustus reprezintă o

evoluţie spre specializare în parte datorată şi alimentaţiei

(orientarea spre vegetale de savană, cu un procent ridicat de

silice şi celuloză). Amănuntele anatomice sunt următoarele:

bipedie perfectă, craniu rotunjit mult peste arcada supraorbitală,

Preistorie generala 29

Page 30: Curs Preistorie

unghi închis la baza craniului, creastă sagittală, orificiu occipital

care evoluează spre orizontală, arcada dentară diastemică (I + C

< M); probabil poseda un encefal mult mai complex.

Exemplarele identificate sunt răspândite pe o arie mult mai

largă, iar influenţa nişelor ecologice variate poate explica unele

diferenţe care apar între diferitele exemplare. Descoperirile cele

mai importante sunt următoarele: Omo/Shungura (Etiopia) -

2,2/1,8 mil. ani; Olduway/Bed 1 (Tanzania) - 1,8 mil. ani,

denumit iniţial Zinjanthropus boisei, cu un volum cranian de

500 cm3, faţa foarte dezvoltată, cutie craniană teşită, creastă

sagittală, torus supraorbital, torus (coc) occipital puternic);

Swartkrans (Africa de Sud) - 1,8 mil. ani, denumit iniţial

Paranthropus cressidens, mult mai masiv, creastă sagittală, torus

supraorbital, dentiţie modernă la nivelul molarilor; Chessowanja

(Kenia) - 1,8 mil. ani, foarte asemănător cu Swartkrans;

Kromdraai (Africa de Sud) - 1.8 mil. ani, denumit iniţial

Paranthropus robustus, faţă largă, fosă subtemporală profundă;

East Turkana (Ileret, Koobi Fora) (Kenia) -1,8/1,5 mil. ani, cu

un volum cranian de aprox. 500 cm3, craniu foarte robust,

dimorfism sexual (creastă sagittală la masculi), prognatism

accentuat şi molari foarte accentuaţi în raport cu caninii şi

premolarii, oase excepţional de groase. Este sub semnul

întrebării dacă aceştia au produs unelte (la Olduway, resturi de

A. robustus au fost identificate în acelaşi nivel cu H. habilis). Australopithecus africanus

Datat între 3 - 1 mil. ani şi cu o talie cuprinsă între 1,30 - 1,40

m, A. africanus are un volum cranian de 4-500 cm3. Este mai

puţin specializat, deci cu o capacitate evolutivă mai mare. În

condiţiile în care savana era domeniul marilor rumegătoare şi a

carnasierelor, iar pădurea era apanajul primatelor (în special a

celor adaptate la mediul arboricol sau care continuau să aibe

Preistorie generala 30

Page 31: Curs Preistorie

Australopithecus africanus

mâinile prehensile), singura nişă disponibilă era cea dintre

savană şi pădure – sau o zonă de tip parkland. Este tipul de nişă

care se extinde în Africa cam în aceeaşi perioadă (3 – 1 mil.

ani). Spre deosebire de A. robustus, perfect adaptat unei diete

vegetale, A. africanus are un comportament alimentar omnivor

(comportamentul oportunistic este mai accentuat) şi, probabil,

face primii paşi spre vânătoarea cooperativă. De notat este

faptul că A. africanus este primul tip de australopithec

identificat; în 1925, doctorul sud-african Raymond Dart

descoperea la Taung, în Africa de Sud, calota craniană a unui

copil de aproximativ 6 ani (cu un posibil volum cranian la

maturitate de aprox. 600 cm3) pe care l-a numit Pleisanthropus

transvaalensis. Tot Dart este cel care consideră că aceşti indivizi

ar fi creat aşa-numita cultură osteodontokeratică (unelte produse

din oase, fildeş/dinţi de animal şi lemn); ipoteza este

discutabilă, mai ales că este nevoie de condiţii speciale pentru

conservarea resturilor organice pe o perioadă aşa de lungă. Alte

exemplare identificate: Makapansgaat, Africa de Sud (435 cm3);

Sterkfontein, Africa de Sud (500 cm3, cu un număr de

asemănări cu omul contemporan la nivelul orbitelor, al

orificiului nazal şi al osului iliac).

Homo habilis

2.3.7. Homo sp.

Homo habilis

Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din

genul uman propriu-zis. Acum separaţia dintre fiinţa umană şi

“verii” ei este clar marcată. Cronologic, H. habilis ocupă părţi

importante din teritoriul Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani; are o

talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul cranian este de 650 - 750

cm3, semnificativ mai mare decât la strămoşii imediaţi. Câteva

sunt amănuntele anatomice specifice: o bipedie perfectă, faţă

înaltă (deşi se menţine prognatismul) şi fruntea mai bombată,

Preistorie generala 31

Page 32: Curs Preistorie

calota craniană mult mai înaltă, spatele craniului mai rotunjit

(encefalizare), mâinile şi labele piciorului încep să fie foarte

apropiate de cele moderne (dispare treptat opozabilitatea

degetului mare, se conturează comisura tălpii). O serie de

modificări sunt, însă mult mai greu perceptibile direct în dosarul

antropologic; ele pot fi intuite pe baza achiziţiilor culturale.

Acestea din urmă sunt utilajul, spaţiul amenajat (platforme de

locuit din pietre de dimensiuni relativ mici sau, cel mult,

paravane de vânt din crengi) şi rudimentele unui limbaj

articulat. Prima achiziţie presupune capacitatea de vedere

stereoscopică, o minimă abilitate de a constitui un lanţ

tehnologic (relaţia cauză – efect dintre lovirea unui bloc de rocă

cu un percutor şi posibila desprindere de aşchii), dar şi un

control mai mare asupra membrelor (eliberate de ultimele

“sarcini” legate de deplasarea pe sol); toate acestea atestă

dezvoltarea encefalului. A doua achiziţie este legată mai mult

de dimensiunea socială. Spre deosebire de primate, omul

construieşte adăposturi pe care le foloseşte (măcar) mai multe

nopţi la rând şi se reîntoarce la aşezare/tabără pentru a consuma

alimentele culese sau vânate. În plus, adăposturile sunt

construcţii artificiale (contrar opiniei comune, omul nu a folosit

peşterile decât târziu, iar aceasta nu a însemnat că privea

totalitatea peşterii ca o locuinţă – există argumente care să

susţină ipoteza că spaţiul considerat “umanizat” nu se confunda

cu întreaga peşteră). Ultima achiziţie – limbajul articulat – este,

poate, cea mai importantă. Deşi imposibil de demonstrat direct,

putem să acceptăm ca ipoteză de lucru apariţia rudimentelor de

limbaj articulat (legat de dezvoltarea ariei 44 corticale, aşa-

numita “arie a lui Broca”); în absenţa acestuia este greu de

explicat persistenţa în timp a elementelor tipologice ale

uneltelor litice – dacă în interiorul unei generaţii informaţia

Preistorie generala 32

Page 33: Curs Preistorie

referitoare la producerea uneltelor putea fi asimilată prin

mimetism, la nivelul transferului de la o generaţie la alta

lucrurile sunt mai complicate şi presupun un cod de comunicare

mai complex. Principalele descoperiri aparţin, în continuare, spaţiului

african:

Koobi Fora, East Turkana (Kenia) – 2,44 - 1,6 mil. ani, craniul

KNMER 1470, cu un volum cranian de 775 cm3, inserţii

musculare atenuate, prognatism facial, faţa mai înaltă, torus

supraorbital atenuat, orbite şi orificiu nazal foarte umane, aria

lui Broca foarte dezvoltată;

Olduway/Bed I şi II (Tanzania) – craniul OH 7, datat la 1,7 mil.

ani, volumul cranian de 650 cm3, curbura calotei craniene

asemănătoare celei de Homo sapiens, mandibulă mai puţin

robustă (dinţi cu un diametru mai mic decât la

Australopithecus); craniul OH 24, datat la 2 mil. ani, 1,40 m,

biped, orbite rotunjite, torus supraorbital asemănător lui Homo

erectus, contemporan cu Zinjanthropus boisei; craniile OH 13 +

OH 16 = (1,6 - 1,4 mil. ani);

Omo (Etiopia): fragment de craniu asemănător cu cele de la

Olduway şi 24 de dinţi, toate fragmentele datate la 2 - 1,5 mil.

ani; aria KBS (2,5 mil. ani), resturi osteologice si utilaj pe o arie

aprox. circulara de 12 -15 m; aria DK 1 (baza Bed I), cerc de

pietre (paravan); aria HAS, resturile de la 1 hipopotam si utilaj

pe o arie de aprox. 7 m (activitate specializată ?);

Sterkfontein/nivel 5 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil.

ani, asemănător cu cele din Africa de Est;

Swartkrans/nivel 1 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil.

ani;

Omo/Shungura (Etiopia): craniul Omo 71, datat la 2,3 mil. ani

şi asociat cu galete sparte, 1 chopper lateral cu 5 desprinderi;

Preistorie generala 33

Page 34: Curs Preistorie

craniul Omo 123 (2 mil. ani), asociat cu resturi de debitaj,

nuclee, aşchii fasonate, lame, lamele etc.

Melka-Kunturé (Etiopia): Gomboré I (abri), datat la 1,7 mil. ani,

sunt prezente choppere, poliedre, aşchii retuşate; situl Garba IV

(1,5 mil. ani), cu galete, bifaciale, hachereaux;

Homo erectus

Homo erectus

Acest palier al antropogenezei reprezintă, la rândul său, un

moment crucial. Chiar dacă, strict anatomic, există unele

trăsături care pot fi considerate “primitive”, în ansamblu

evoluţia lui H. erectus se înscrie pe direcţia acumulărilor, atât

anatomice, cât mai ales culturale. Are o talie de peste 1,50 m şi

un volum cranian de 1000 cm3 în medie; craniul este alungit şi

aplatizat, fruntea relativ teşită şi torus supra-orbital, retracţie

post-orbitală, cutia craniană are pereţi masivi şi (cel puţin la

unele exemplare) creastă sagittală, bărbie redusă. Dar dentiţia şi

membrele (în special mâinile) sunt asemănătoare celor ale lui

H. sapiens. Poate cea mai importantă achiziţie la nivel anatomic

este creşterea volumului cutiei craniene, astfel că s-a şi formulat

ipoteza unui “Rubicon cerebral”, a unui nivel de creştere a

masei cerebrale (undeva peste 750-800 cm3) la care schimbările

sunt mai degrabă calitative decât pur şi simplu cantitative – cum

ar fi creşterea numărului de conexiuni neuronale şi dezvoltarea

sistemului de circumvoluţiuni, precizare ariilor corticale. Sunt,

însă, câteva elemente care trebuiesc a fi luate în considerare. În

primul rând, variabilitatea deosebită a speciei şi potenţialul

evolutiv deosebit. Acoperind o perioadă foarte lungă de timp,

diferenţele dintre primele exemplare şi ultimele cunoscute sunt

destul de mari. Mai mult, există şi diferenţe regionale. Apoi,

este de presupus că achiziţiile culturale au acum un rol mult mai

mare în adaptare şi supravieţuirea indivizilor. Fenomenul

principal este expansiunea speciei umane în afara Africii. Chiar

Preistorie generala 34

Page 35: Curs Preistorie

dacă există şi ipoteza policentrică (din păcate prea politizată în

ultima vreme), direcţiile de expansiune par să indice, totuşi, o

origine africană pentru populaţia umană de pe glob. Ţinând cont

de faptul că cele mai timpurii exemplare de H. erectus din afara

Africii se află în zone care şi astăzi sunt tropicale sau sub-

tropicale, este mai uşor de susţinut o răspândire a speciei pe nişe

ecologice (deci o răspândire în zonele mai apropiate de habitatul

originar). În ceea ce priveşte răspândirea omului în zonele

temperate, aceasta a fost posibilă după apariţia focului. Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi

timp. Prepararea cărnii a însemnat o reducţie a aparatului

masticator, ceea ce a înlesnit înălţarea feţei şi a calotei craniene

(deci o creştere a volumului cranian), dar şi o modificare a

obiceiurilor alimentare. Influenţa la nivelul comportamentelor

este mai dificil de sesizat; ea poate fi doar intuită. Nu este chiar

imposibil de susţinut faptul că tipul de interacţiune dintre

membrii grupului s-a schimbat. În primul rând, se accentuează

diferenţa faţă de restul primatelor – spre deosebire de acestea,

care îşi schimbă locul de tabără în fiecare seară, taberele şi

aşezările umane, chiar şi în cazul grupelor umane cu un grad

ridicat de mobilitate, au o persistenţă mai lungă în timp. Apoi,

durata de activitate în fiecare zi este mult crescută, la fel ca şi

capacitatea omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a

utiliza, pentru prima dată, peşterile. Dar schimbarea cea mai

importantă o reprezintă modificarea comportamentului în

interiorul grupului ; în majoritatea aşezărilor există o singură

vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că rezultatul

vânătorii şi/sau al culesului era consumat în comun sau, cel

puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa

mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului (vezi

cap. referitoare la economie). În sfârşit, amenajarea spaţiului

Preistorie generala 35

Page 36: Curs Preistorie

interior. De la acest nivel, în aşezările umane par să existe două

spaţii, unul ”privat” (dedicat somnului) şi unul ”public” (dedicat

activităţilor cotidiene). O achiziţie care a stârnit discuţii îndelungate este cea legată de

posibila apariţie a comportamentelor simbolice (practic, a

fenomenelor legate de lumea abstractă). Deşi capacitatea de

gândire abstractă este, în general, legată de Homo sapiens (prin

apariţia artei şi a înmormântărilor), credem că este cazul să

coborâm nivelul cronologic la care are loc această îmbogăţire a

bagajului cultural uman. Câteva sunt argumentele în favoarea

acestei aserţiuni. În primul rând, faptul că prelucrarea uneltelor

este, deja, foarte elaborată ; apariţia uneltelor bifaciale lucrate

pe cea mai mare parte a suprafeţei rocii (nucleului) din care au

fost prelucrate şi care atestă schimbarea unghiului de lovire de

mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme

eficiente indică, în opinia noastră, capacitate de abstractizare (în

sensul că H. erectus este capabil să stabilească un lanţ operator

complex, care să-l ducă de la materia primă la o formă

prestabilită). Cel de-al doilea argument este ceva mai solid. De

la acest nivel (Ngandong în Indonezia şi Chou-Kou-Tien în

China, dar şi Cauna del Arago în Franţa) avem atestat consumul

de carne umană. Este de discutat dacă avem de-a face cu un

canibalism alimentar sau cu unul ritualic ; dacă la Chou-Kou-

Tien ne este foarte greu să ajungem la o concluzie (fragmentele

de oase calcinate de om au fost aruncate în acelaşi loc cu cele de

animale vânate), la Ngandong în Indonezia situaţia este mai

limpede. Acolo, au fost identificate craniile a 11 indivizi care au

suferit o moarte violentă. O parte din aceste cranii au faţa

smulsă, iar o altă parte au orificiul occipital (foramen magnum)

deformat (lărgit). Aceasta presupune că, probabil, consumul de

materie cerebrală era un consum ritualic – un astfel de stigmat

Preistorie generala 36

Page 37: Curs Preistorie

putea fi realizat doar în urma unei operaţii complicate

(desprinderea craniului de pe trunchi, eliminarea primei

vertebre şi a tendoanelor extrem de rezistente de la baza

craniului, lărgirea orificiului occipital cu un băţ) efectuată doar

cu ajutorul uneltelor de piatră şi în momentul decesului victimei

(calităţile plastice ale oaselor umane se pierd relativ repede

după deces). Oricum, comportamentul acesta implică şi

existenţa unui univers de idei abstracte, legate de transferul de

abilităţi de la victimă la cel ce consumă carnea acestuia – cu

astfel de fenomene ne întâlnim până în epocă istorică. Un ultim

element legat de viaţa spirituală a H. erectus o reprezintă

posibila utilizare a coloranţilor (anume ocrul). Lista exemplarelor identificate nu este exhaustivă; ea dă doar

un ordin de mărime al distribuţiei speciei umane pe glob.

Remarcabilă este şi îndelunga supravieţuire în timp a

acestei « specii» ; spre sfârşitul existenţei sale, el pare să fie

contemporan cu H. sapiens fossilis şi H. sapiens sapiens.

Africa

Koobi-Foora (craniul KNM-ER 3733), zona Turkana, Etiopia

(1,8 -1,5 mil. ani): aprox. 850 cm3, bolta craniană joasă, pereţi

groşi, torus occipital şi supraorbital, retracţie postorbitală,

depresiune supraorbitală, prognatism lejer, dinţi anteriori mari şi

molari mici, afinităţi cu exemplarele din NE Chinei;

Olduvai (Bed II/aria FLK II, craniul OH 9), Tanzania (1,1 mil.

ani): aprox. 1000 cm3, bolta craniană lungă şi joasă, torus

occipital accentuat, frunte foarte fugindă (teşită), torus

supraorbital foarte gros, depresiune supraorbitală, asociat cu

utilaj acheulean tipic (numeroase bifaciale);

Ternifine, Algeria (0,7 mil. ani): iniţial denumit Atlantropus

mauritanicus, are mandibule masive, cu dimorfism sexual

pronunţat, asemănări cu Sinanthropus;

Preistorie generala 37

Page 38: Curs Preistorie

Salé, Maroc (0,35 mil. ani): cu un volum cranian de aprox. 950

cm3;

Rabat, Maroc (aprox. 0,12 mil. ani): prezintă asemănări cu

Sinanthropus;

Broken Hill, Zambia (0,15 mil. ani): singurul craniu paleolitic

cu carii, asociat cu utilaj;

Hopefield, Zambia (0,15 mil. ani): asemănător cu Broken Hill,

acheulean

Bodo, Etiopia (0,125 mil. ani): craniul prezintă un torus

supraorbital, pereţi foarte groşi, asemănător cu exemplarul de la

Broken Hill, utilaj pe aşchii Levallois;

Laetoli (strat Ngaloba), Tanzania (0,120 mil. ani): are un volum

cranian de 1200-1300 cm3, poate fi considerat un H. erectus

recent, asemănător cu Broken Hill şi Elandsfontein

Asia

Trinil, Indonezia: este una din cele mai vechi descoperiri (făcută

la sfârşitul secolului XIX de doctorul belgian Eugene Dubois,

care i-a dat numele de Pithecanthropus erectus), are un volum

cranian de 900 cm3, bolta craniană puternic aplatizată, frunte

teşită, torus supraorbital foarte accentuat, retracţie postorbitală

foarte puternică;

Sangiran (craniul 31) (1,1 mil. ani): denumit iniţial

Pithecanthropus robustus, are peste 900 cm3, torus occipital

foarte puternic, a fost găsit cu o mandibulă de 1,8 mil. ani

(asemănătoare cu cea de Australopithecus robustus şi denumită

Meganthropus paleojavanicus);

Sangiran (craniul Pithecanthropus VIII), (0,25 mil. ani): are un

volum cranian de 1100 cm3, o faţă înaltă şi largă, orificiu nazal

şi orbite mari, dentiţie mare, dar cu un aspect modern;

Modjokerto: tot o descoperire relativ timpurie, denumit inţial

Pithecanthropus modjokertensis, are un volum cranian de 700

Preistorie generala 38

Page 39: Curs Preistorie

cm3 (este un copil la vârsta infans, 6-7 ani, dar la maturitate

putea atinge aprox. 1000 cm3);

Sanbungmachan: volumul cranian de 1100 cm3, este un individ

cu aspect arhaic (se apropie de exemplarele de la Ngandong);

Ngandong (11 indivizi): media volumelor craniene de 1100 -

1300 cm3, craniile sunt foarte aplatizate, iar torus-urile foarte

groase; pare să repezinte legătura dintre H. erectus şi H. sapiens,

posibile urme de canibalism (orificiu occipital distrus, lărgit),

fără foc şi structuri de habitat, în zonă de preerie, dar cu utilaj

asemănător celui de la Quina (sit european);

China

Eyuan (1,7 mil. ani)

Lantian (0,5 mil. ani): denumit şi H.e. Lantian, are un volum

cranian de 770 cm3, pare mai arhaic decât Sinanthropus,

prezintă retracţie supraorbitală şi postorbitală, o calotă craniană

foarte groasă, iar mandibula este asemănătoare celei de

Sinanthropus;

Chou-Kou-Tien: are mai multe denumiri (H.e.Pekinensis,

Sinanthropus Pekinensis), (0,5 - 0,25 mil. ani): mai mulţi

indivizi, cu un volum cranian de 850 -1300 cm3 şi o înălţime de

aprox. 1,56 m, lăţimea maximă a craniului este la baza acestuia

şi nu sus, torus supraorbital gros şi continuu (deci nu este mai

redus deasupra fosei nazale), dinţi largi cu relief mult mai

complicat decât la alte exemplare de H. erectus, asociat cu un

inventar compus din 2000 unelte, urme clare de utilizare a

focului, posibile urme de canibalism ; o problemă o reprezintă

faptul că aceste cranii au fost pierdute în timpul celui de-al

Doilea Război Mondial, astfel că astăzi orice comparaţie se

bazează pe o serie de mulaje realizate în perioada interbelică;

Dali (Shanxi), (0,2 - 0,15 mil. ani): volum cranian de aprox.

1120 cm3, torus foarte gros;

Preistorie generala 39

Page 40: Curs Preistorie

Europa

Mauer (0,65 mil. ani): mandibulă

Tautavel (Cauna de l’Arago), Franţa, individul Arago XXI:

volum cranian de 1150 cm3, orbite joase, largi şi adânci, torus

supraorbital puternic, curbură joasă a calotei, frunte teşită;

Vertesszöllös, (sfarsit Mindel): 1100-1200 cm3, utilizarea

focului, asociat cu utilaj bazat pe piese foliacee;

Swanscombe, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,28 mil.

ani): volum cranian de aprox. 1300 cm3;

Steinheim, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,25 mil. ani):

torus supraorbital, bolta craniană joasă, dentiţie asemănătoare

celei moderne;

Petralona, (0,2 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3;

Biache St. Vaast (0,12 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200

cm3, asociat cu utilaj de tip acheulean;

Ehringsdorf (90.000 mii ani): volum cranian de aprox. 1400

cm3, torus supraorbital masiv, convexitate accentuată a frunţii

(boltă lungă, torus occipital), practic ultimul exemplar de H.

erectus din Europa;

Alte situri relevante: Montmaurin, Orgnac, Fontechevade,

Soleihac, Grotte du Prince, Vallonet, Chillac, Lazaret, La

Chaise, Terra Amata, Bilzingsleben, Stromska-Skala, Cueva

Negra, Bañolas, Atapuerca, Azich.Homo sapiens

Homo sapiens fossilis (Neanderthal)

Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are o datare

nesigură; momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între

240.000 şi 100.000 ani, dar au fost propuse date mergând până

la 450.000 î.Hr. Oricum, acesta rezistă până către 35.000-

25.000 î.Hr.

Câteva sunt problemele majore care însoţesc apariţia speciei

Preistorie generala 40

Page 41: Curs Preistorie

Homo Sapiens Neanderthalensis

moderne. În primul rând, problemele climatice; perioada aceasta

este marcată de fluctuaţii climatice destul de puternice, în

primul rând de glaciaţiunea Würm (una din cele mai dure faze

glaciare) – climatul glaciar pare să fi influenţat o serie de

atribute biologice (în special masivitatea trunchiului, existenţa

unui torus supra-orbital foarte marcat), dar şi şansele de

supravieţuire ale speciei. În al doilea rând, raportul dintre H. s.

fossilis şi H. erectus. Dacă filiaţia dintre cele două specii pare să

fie sigură, trebuie lămurită diversitatea tipurilor antropologice,

atât la nivelul H. erectus, cât mai ales la nivelul H.s. fossilis.

Aceasta cu atât mai mult cu cât specia care evoluează din H.

erectus nu este H. s. fossilis, ci un tip generic de H. sapiens.

Varianta clasică de H. s. fossilis, anume cea europeană

(neanderthalienii) reprezintă o adaptare specială la un climat

periglaciar. Altfel spus, din H. erectus evoluează o specie nouă,

H. sapiens, care tinde să se specializeze anatomic şi în funcţie

de condiţiile climatice, un fenomen prezent şi la nivelul

populaţiilor actuale. Locul de apariţie a noului tip de umanitate

pare să fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se extind spre

Orientul Apropiat, Asia şi Europa, iar mai apoi, cândva între

60.000 şi 20.000 î.Hr., pătrund între cele două Americi,

simultan cu ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult

mai târziu, în mileniile I şi II ale erei noastre. Mecanismul

propriu-zis de apariţie a noului tip uman este încă dezbătut, dar

ipoteza care pare să ofere o soluţie este cea intitulată “prima

Evă”. Conform acestei ipoteze, noul tip de umanitate a apărut ca

un grup restrâns de femei înrudite şi care au transmis – numai

pe linie feminină – noile trăsături genetice. Aceasta ar explica şi

lunga supravieţuire a lui H. erectus şi lunga perioadă de

contemporaneitate dintre cele două tipuri umane. La nivelul evoluţiilor culturale, apar câteva elemente

Preistorie generala 41

Page 42: Curs Preistorie

semnificative. În primul rând, apariţia diversităţii culturale – la

nivelul uneltelor, apar cele 5 tipuri de tradiţii industriale

musteriene (clasic, de tip Ferrassie, de tip Quina, de tip

Levallois, cu denticulate), care delimitează o serie de

“provincii” culturale. Elementul important îl reprezintă

complexitatea debitajului de tip Levallois, care presupune o

foarte mare doză de gândire abstractă şi de planificare. În plus,

există dovezi din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului

(colorant mineral) şi primele elemente de artă. Creşterea

varianţei culturale reprezintă şi trecerea la adaptarea pe baze

culturale la mediu şi la resurse. Continuă evoluţia specializării

habitatului (distincţia dintre aşezări principale şi halte de

vânătoare este mult mai clară, apar mai multe vetre în aşezări,

peşterile încep să fie utilizate cu regularitate). Acum apar şi

dovezi clare de cult al morţilor (la Teshik-Tash, Monte-Circeo –

cu occipital lărgit, La Ferrasssie); continuă să apară dovezi de

canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina). Principalele tipuri neanderthaliene sunt:

) Engis, Neanderthal, Trou de la Naulette (oasele lungi foarte

groase, dar moderne, craniu jos şi arcade pronunţate), Spy;

) Gibraltar, Spy, Monte Circeo;

) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 -

80.000): aprox. 1200 cm3, variantă arhaică (talie mai mica);

δ) Cariguela (doar fragmente parietale şi frontale), Krapina, La

Chapelle-aux-Saints (aprox. 1625 cm3);

ε) Qafzeh (aprox. 1550 cm3), Amud I (1740 cm3, o talie de 1,77

m, craniu lung şi relativ înalt, arcade pronunţate, faţa şi orbite

mari, torus occipital), El Tabun & Skhul (1500 cm3, arcade mai

puţin marcate, bărbie redusă), Mugharet el Zultyeh (aprox 1400

cm3, boltă craniană mai înaltă, frunte mai puţin fugindă). Aceste

exemplare reprezintă grupul cel mai timpuriu de H. s. fossilis,

Preistorie generala 42

Page 43: Curs Preistorie

adaptat însă unui mediu cald (alungirea membrelor pentru a

înlesni schimbul termic); volumul cranian este, cel puţin în

unele cazuri, mai mare decât media actuală a volumului cranian.

Aceasta pare să ateste faptul că adaptarea biologică rămâne,

încă, importantă.

Homo Sapiens Sapiens

Homo sapiens sapiens (recens)

Umanitatea modernă (nu cea contemporană) este, măcar în

parte, contemporană cu H.s. fossilis. Ipoteza unei succesiuni

cronologice între cele două specii s-a născut din situaţia specială

europeană. Într-adevăr, H. s. sapiens pătrunde în Europa cândva

în jurul datei de 40.000 î.Hr. Dar originile sale se plasează în

grupul din Orientul Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.), aflat

mai aproape de H. s. sapiens decât de neanderthalienii europeni.

Evoluţia în timp a oamenilor moderni este cea care duce la

apariţia raselor moderne – un fenomen relativ recent, poate

chiar de la sfârşitul paleoliticului şi reprezentând ultima formă

de adaptare biologică a fiinţei umane la mediu. Adevărat, rasele

actuale sunt deosebite anatomic, uneori foarte evident. Ceea ce

trebuie subliniat cu tărie este faptul că doar amănuntele

biologice cu rol adaptiv sunt cele care dau un aspect diferit

raselor (de ex., tendinţa corpurilor umane de compactare în

zonele reci pentru a limita pierderea de căldură, respectiv

alungirea membrelor pentru un efect invers, accentuarea

ţesuturilor adipoase pentru menţinerea umidităţii, apariţia

pliului ocular pentru protejarea globului ocular etc.). Potenţialul

intelectual este identic, iar apartenenţa raselor la o singură

specie este demonstrată de posibilitatea metisajului. La nivel

anatomic înregistrăm evoluţii în parte paralele ale diferitelor

tipuri; în general, au talie mare (Cro-Magnon = 1,80 m,

Grimaldi = 1,80 - 1,95 m) sau mică (Combe-Capelle = 1,63 m,

Chancelade = 1,60 m), dar în ambele cazuri capacitatea craniană

Preistorie generala 43

Page 44: Curs Preistorie

este mare (Cro-Magnon = 1600 cm3, Chancelade = 1710 cm3). Succesiunea tipurilor pare să fie Combe-Capelle (perigordian

inferior) -> Cro-Magnon (aurignacian) -> Chancelade

(magdalenian). Alte exemple relevante sunt Paviland, Solutré,

Laugerie-Basse, Grimaldi, Predmosti, Obercassel. Dar practic

fiecare regiune a lumii a dat la iveală resturi ale lui H. s.

sapiens. Principalele achiziţii culturale (şi aici ne referim la paleolitic)

pot fi ordonate pe mai multe paliere. La nivel tehnologic,

asistăm la diversificarea tradiţiilor tehnologice şi a tipologiilor;

de la nivelul paleoliticului superior, evoluţia uneltelor începe să

fie în bună măsură regionalizată. Alături de utilajul litic, capătă

o pondere deosebită utilajul din os şi corn sau fildeş; din aceste

materiale (foarte probabil utilizate şi înainte, dar în proporţie

mai mică) se produc unelte mai eficiente (de tipul harpoanelor,

al vârfurilor de suliţă). Dar poate ceea ce este mai important

este faptul că apare prima unealtă care multiplică forţa umană –

propulsorul. Acesta practic măreşte distanţa loviturii eficace de

suliţă, ceea ce se traduce într-o vânătoare mai eficientă. La nivel

cultural, principala achiziţie este arta (vezi infra). Complexitatea

acesteia reprezintă separarea clară a omului modern de toţi

predecesorii săi.Test de autoevaluare 2

2.1. Enumeraţi şi comentaţi factorii care au influenţat procesul

de antropogeneză.

2.2. Enumeraţi principalele achiziţii culturale caracteristice

speciilor de hominide.2.4. Structuri economice (1): vânătoarea şi culesul

2.4.1. Importanţa şi semnificaţia temei

Această temă poate fi abordată din multe puncte de vedere şi

poate avea multe semnificaţii. O interpretare marxistă ar

presupune o poziţie dominantă a acestei dezbateri despre

structurile economice primitive şi ar enunţa primatul acestora

Preistorie generala 44

Page 45: Curs Preistorie

asupra ansamblului societal. În schimb, o interpretare

clasicizantă a acestui segment al cercetării preistorice ar lua în

considerare mai degrabă analiza obiectelor, a tehnicilor şi

tehnologiei, circulaţia şi rolul jucat de acestea în evoluţia

colectivităţilor preistorice.

Am optat, însă, pentru un demers structuralist. Altfel spus, ne

vom ocupa de structurile economice mai degrabă ca instrumente

de adaptare a grupurilor umane la mediu şi la resurse, în

condiţiile unei tehnologii date.

Vom încerca să explorăm raportul care există între grupurile

umane (structura lor) şi modul de obţinere a hranei şi a luxului.

Interpretarea marxistă susţine că luxul este un produs al

suprastructurii, născut din aproprierea de către unii a muncii

multora; prin urmare, luxul este o realitate a istoriei, iar nu a

preistoriei. În spatele acestei afirmaţii se ascunde ideea că luxul

– exprimat în cantitate sau în calitate, deci în număr sau în

raritate – este produsul claselor sociale. Această aserţiune poate

fi susţinută doar în condiţiile în care analizăm învelişul material

al obiectelor, iar aceasta pe baza unor definiţii rigide ale

preistoriei, valorii etc. O definiţie şi o înţelegere mai elastică a

însăşi conceptului de preistorie duce, însă, la alte rezultate.

Alimentaţia şi modul de locuire sunt, poate, domeniile cele

mai bine delimitate în cadrul antropologiei economice. Sunt, la

limită, cele mai vizibile elemente constitutive ale unei societăţi

şi clasificarea societăţilor umane a fost multă vreme (în parte

încă este) determinată de modalităţile specifice de obţinere a

subzistenţei. Dezbaterea legată de “modul de producţie” nu s-a

încheiat odată cu reculul statelor cu ideologie marxistă şi – chiar

dacă se poate vorbi de “sisteme de producţie” – rolul analizei

economiilor societăţilor non-literate rămâne un domeniu

important de analiză a elementelor generice ale vieţii

Preistorie generala 45

Page 46: Curs Preistorie

economice.

Ceea ce ridică o problemă suplimentară este dimensiunea

ideologică a analizei sistemelor economice. Discuţia despre

modurile de producţie (primitiv, asiatic, sclavagist etc.) din

teoria clasică marxistă indică, de exemplu, câteva inadvertenţe:

fluctuaţia criteriilor de clasificare (tipul de obţinere a hranei,

localizarea geografică, rolul unei categorii sociale), ierarhia

dubioasă a criteriilor (rolul obţinerii bunurilor materiale,

ignorarea dimensiunii sociale a obiectelor), extrapolarea unor

elemente legate de analiza societăţilor industriale asupra

societăţilor pre- sau non-industriale. La fel, antropologia

evoluţionistă (Firth şi Service) pare să ignore elementele de

constanţă din economia primitivă. În mod fundamental, ne putem orienta spre câteva definiţii ale

economiei. Beals şi Hoijer (1966:451-452) rezumă discuţia în

trei întrebări:

“(1) How are the goods and services wanted or needed by

human societies produced? […] (2) How are the goods and

services that are produced distributed or allocated among the

members of human societies? […] (3) How are the goods and

services that are produced and distributed in human

societies eventually put to use and consumed, and what

patterns of behaviour govern this process?”

Kottak (1994: 308) adaugă o nouă întrebare:

“What motivates people in different cultures to produce,

distribute or exchange, and consume?”2.4.2. Definiţia economiei şi a instituţiilor economice la

nivelul societăţii primitive

Termenul de “economie” aplicat preistoriei a fost şi rămâne

sursa unor controverse acerbe între specialişti. Se confruntă

două mari şcoli de gândire, ambele cu partizani dinamici şi

argumente extrem de credibile. O primă şcoală consideră că

Preistorie generala 46

Page 47: Curs Preistorie

preistoria reprezintă o perioadă specială în evoluţia societăţii

umane, cu reguli şi mecanisme speciale, care nu se mai

reîntâlnesc în alte perioade. Adversarii acestui punct de vedere

atrag atenţia asupra faptului că există dovezi care par să

demonstreze existenţa unor mecanisme economice complexe;

ca urmare, susţin aceştia, analiza societăţilor primitive poate

utiliza concepte economice care, în general, sunt aplicate altor

epoci.

Economia de

subzistenţă

Termenul fundamental este cel de “economie de subzistenţă”.

În termeni simpli, este vorba de obţinerea hranei, deci a

resurselor necesare susţinerii vieţii. Factorii care influenţează

obţinerea subzistenţei sunt:

• mediul fizic (nu determină comportamentul, dar limitarea

opţiunilor determină pattern-urile culturale); limitările induse

sunt legate de materiile prime disponibile, resursele

alimentare şi permanenţa/ciclicitatea acestora; activităţile

economice şi organizarea acestora depind de raportul dintre

resursele ce pot fi culese şi cele ce sunt vânate (în cazul celor

vânate este vorba de dimensiunea vânatului, dificultatea

vânătorii şi a transportului vânatului etc., în timp ce la nivelul

resurselor culese ne putem gândi la caracterul sezonier al

acestora, durata până la care pot fi stocate, gradul de

concentrare într-o singură zonă sau mai multe etc.);

• distanţa în raport cu alte grupe (stabileşte nivelul

concurenţei pentru un set dat de resurse),

diversitatea/uniformitatea acestora (posibilitatea de

suplimentare a resurselor prin reciprocitate);

• dimensiunea populaţiei (stabileşte raporturile dintre

indivizi, dintre aceştia şi resurse; în sfârşit, raporturile dintre

societăţi);

• tehnologia disponibilă (precizează gradul de eficienţă al

Preistorie generala 47

Page 48: Curs Preistorie

exploatării resurselor, raportul cu mediul etc.); Rezultatele acestor factori sunt multiple. În primul rând,

stabilirea strategiilor de subzistenţă. În general, sunt acceptate

trei mari strategii: vânătoare şi cules (assault, trapping, snaring,

pitfall, poisoning); ”intensive foraging” (domesticire şi

agricultură incipientă); agricultură intensivă şi pastoralism. Este

evident faptul că termenul de “strategii” corespunde, în fapt,

celui de nivel tehnologic (incluzând aici nu numai uneltele, ci şi

modul de utilizare al acestora şi ocupaţiile). Mai corect ni se

pare termenul de “sisteme economice”. Ele cuprind indivizii,

tehnologia pe care o posedă şi relaţiile pe care aceştia le au între

ei şi cu mediul (resursele etc.). Pentru a da un exemplu,

vânătoarea cooperativă implică atât cunoştinţe legate de

comportamentul animal, de mediul înconjurător şi de

producerea uneltelor de vânătoare, cât şi stabilirea anumitor

relaţii între indivizii participanţi (sprijin reciproc, reguli de

împărţire a prăzii, reguli ale vânătorii etc.). Rezumând discuţia de până acum, putem considera, măcar

ipotetic, că elementele structurale ale economiei primitive sunt:

tehnologia, instituţiile economice şi relaţiile sociale cu impact

direct asupra economiei.2.4.3. Elementele structurale ale vieţii economice

Tehnologia şi utilajul litic

Partea cea mai cunoscută a economiilor primitive este cea

legată de unelte. Faptul că în săpăturile arheologice acestea

reprezintă zdrobitoarea majoritate a obiectelor recoltate, că

multe grupe primitive contemporane produc şi utilizează şi

astăzi astfel de unelte le face categoria cea mai sigură de obiecte

pe care să se bazeze analiza comportamentelor economice

primitive.Istoricul cercetării

Uneltele de piatră sunt cunoscute de multă vreme. Unii autori

Preistorie generala 48

Page 49: Curs Preistorie

antici (cum ar fi Lucretius) asociază uneltele de lemn şi de

piatră cu sălbăticia, idee păstrată până în secolul XX. În

perioada Renaşterii, vârfurile de săgeţi (mai ales cele cu o formă

asemănătoare celor din metal) erau denumite «ceraunii» şi erau

folosite ca amulete împotriva trăsnetelor; se considera că

”cerauniile” sunt rezultatul coagulării vârfului fulgerului –

acesta pătrunde 6 m în pământ, apoi urcă spre suprafaţă cu un

metru pe secol. Mult mai târziu, la sfârşitul secolului XVIII,

doctorul belgian Schmelling (primul care a afirmat că oasele

neobişnuite găsite în unele peşteri din Ţările de Jos ar putea

proveni de la oameni preistorici) se va întreba dacă nu cumva

aceste ceraunii nu sunt, de fapt, decât unelte preistorice. În

prima jumătate a secolului XIX, Boucher de Perthes va redacta

o carte în trei volume, în care afirmă caracterul intenţional al

acestor piese litice şi le va da primele denumiri, inspirate din

denumirile de unelte contemporane lui. Din acest moment se

poate discuta de începutul analizei ştiinţifice a inventarului litic

preistoric. Dar adevăratul început este realizat de fraţii de

Mortillet (Gabriel şi André), care realizează, în 1883, prima

tipologie a uneltelor cioplite. O bună parte a acesteia este şi

astăzi în vigoare. Cercetările ulterioare au adăugat la numărul

de tipuri de unelte, au rafinat tipologia acestora, au stabilit

variante şi particularităţi regionale ; dar, în linii mari, ideile

celor doi sunt la baza analizelor tipologice. Contribuţii majore

la acest domeniu vor apare de-abia după al doilea Război

Mondial. François Bordes realizează o tipologie a paleoliticului

inferior şi mijlociu, iar Denise de Sonneville-Bordes şi Jean

Perrot tipologia paleoliticului superior. Începând cu anii ’60, noi

abordări sunt încercate şi în acest domeniu, în parte datorate

utilizării calculatorului, dar şi faptului că numărul detaliilor care

erau luate în considerare a crescut foarte mult. Alături de

Preistorie generala 49

Page 50: Curs Preistorie

detaliile tehnice (modul de cioplire, tipurile de retuşe etc.) au

început să fie luate în considerare şi lanţurile de operaţii care

aveau loc.Elemente de tipologie şi tehnologie

Părţile componente ale uneltei

Vocabularul descriptiv al utilajului cioplit cuprinde câteva

categorii de termeni care au importanţă specială atunci când se

încearcă atribuirea culturală a unui inventar.

Principalii termeni sunt următorii :

• piese pe nucleu şi pe produse de debitaj: piese realizate

dintr-o bucată de materie primă (nucleu) sau piese realizate

din părţi desprinse din nucleu (aşchii sau lame, primele având

lăţimea apropiată de lungime, iar ultimele fiind mai degrabă

lungi);

• detaliile tehnice sunt analizate şi în funcţie de locul în

care acestea se află pe piesă şi de poziţia faţă de cel ce

analizează piesa; există o parte proximală (partea mai groasă

a piesei pe nucleu sau partea cu bulbul de percuţie la aşchii şi

lame), o parte mesială (la mijlocul uneltei) şi una distală (la

capătul acesteia, cuprinzând de regulă vârful şi/sau partea

activă);

• în cazul pieselor pe produse de debitaj, există o suprafaţă

ventrală (cu bulb de percuţie şi stigmate de desprindere,

rezultată din desprinderea de nucleu) şi una dorsală (care

cuprinde suprafaţa exterioară a nucleului);

• partea activă a piesei este constituită de muchia sau vârful

(acesta din urmă prelucrat special) ; după desprinderea aşchiei

sau lamei din nucleu, aceasta prezintă o parte activă ”a vif”

(sau naturală), foarte tăioasă dar foarte fragilă; retuşele care

se aplică pe aceste muchii sunt menite să creeze un unghi

obtuz care să mărească rezistenţa acesteia; în cazul burin-

Preistorie generala 50

Page 51: Curs Preistorie

ului, partea activă este realizată prin retezare; la fel, unele

microlite (şi probabil şi lamele neolitice) erau folosite fără

retuşare;

• partea pasivă a piesei este folosită pentru prindere cu

mâna sau pentru înmănuşare (într-un mâner de lemn, de corn

sau de os, cu ajutorul unor sfori vegetale sau animale sau cu

ajutorul răşinilor); în unele cazuri, prinderea se făcea doar

prin presiune (cazul unor piese de tipul topoarelor

epipaleolitice).

Chopping tool

Principalele categorii de material (unelte, produse de debitaj)

litic cioplit:

Tipurile de unelte, pentru toată perioada paleoliticului, sunt

peste 150. Aceasta nu înseamnă că nu se pot regrupa în

categorii mari. Criteriile de regrupare pot fi strict tipologice (în

funcţie de formă) sau legate de posibila utilizare a acestora. Mai

pot fi grupate în funcţie de materia primă (de regulă în opoziţia

roci – materii prime organice), sau dacă sunt piese simple,

duble, multiple (mai târziu şi compozite). Totuşi, principalele

categorii rămân încă cele tipologice.

Fără pretenţia exhaustivităţii, o clasificare sumară ar putea fi

următoarea:

• materie primă: nuclee – primare, preparate; primele sunt

de regulă galete, celelalte sunt nuclee prelucrate pentru a

uşura desprinderea pieselor de debitaj (aşchii, lame, vârfuri);

• piese pe nucleu: toate piesele masive (de tipul chopper,

chopping tool, vârfuri, pic-uri, racloare, unele gratoare

carenate);

• piese pe produse de debitaj: toate uneltele care au ca

suport lame şi sau aşchii (în general grattoir-e, piese

denticulate, unele vârfuri – cum sunt cele de tip levallois sau

cele din fazele finale ale paleoliticului, burin-e, unelte duble,

Preistorie generala 51

Page 52: Curs Preistorie

o serie de aşa-numite couteaux à dos, toată gama de microlite

– acestea fiind realizate pe lamele). Evident, sunt şi situaţii mai complexe, care nu pot fi strict

clasificate (cum ar fi vârfurile de tip levallois, unele unelte

realizate în tehnică bifacială pe aşchii masive sau piese

microlitice considerate iniţial unelte, dar care la o analiză mai

atentă s-au dovedit a fi resturi de prelucrare).

O altă problemă o reprezintă raportul dintre piesele de calitate

şi piesele realizate într-o tehnică mai puţin sofisticată. În multe

ocazii, populaţiile paleolitice realizau un set limitat de piese de

calitate (deci cu toate detaliile tehnice), în timp ce majoritatea

pieselor – în special cele masive – erau realizate rapid. Această

situaţie poate avea mai multe explicaţii. O primă motivaţie ar fi

aceea a comodităţii – nu ai nevoie de o piesă masivă perfectă

atunci când ea foloseşte doar la spargerea oaselor pentru a

extrage măduva; chiar dacă pentru realizarea unui vârf nu este

nevoie de mai mult de 15 minute, s-ar putea ca termenul de

”randament” să nu aibă sens pentru primitivi. Un alt motiv

poate fi acela al îndemânării diferite – la Baume-Bonne s-a

putut observa cum piesele de calitate sunt mai aproape de vatră

(loc mai avantajos, poate ”controlat” de indivizii mai

îndemânateci), iar piesele mai grosolane se află la o distanţă mai

mare de sursa de lumină şi de căldură. Dar explicaţiile cu un

grad mai ridicat de probabilitate sunt legate de materia primă şi

de mobilitatea acestor grupe umane. Încă de la nivelul

paleoliticului inferior târziu s-a observat (la Bilzingsleben, de

exemplu) că grupele umane preferă – cel puţin pentru piesele de

dimensiuni mari – materia primă locală, chiar dacă aceasta este

de calitate mai slabă; materia primă de calitate este folosită

pentru piesele care sunt bine prelucrate, iar acestea au tendinţa

de a se conforma dimensiunilor materiei prime (în general de

Preistorie generala 52

Page 53: Curs Preistorie

micşorare). Mobilitatea grupelor impune şi alte restricţii asupra

inventarului litic. Chiar dacă primitivii contemporani au

mijloace care să faciliteze transportul (coşuri şi plase, travois,

mai târziu sănii şi bărci, diferite specii de animale de tracţiune),

principala forţă motrice rămâne cea umană. În consecinţă,

rezultatul este nevoia de reducere la maxim a obiectelor ce

trebuiesc transportate. La nivelul inventarului litic, aceasta se

traduce prin existenţa unui set minimal de unelte foarte bine

realizate şi care încorporează toate elementele tehnologice din

tradiţia grupului (”basic tool-kit”, un fel de modele la scară

1:1) ; pornind de la acesta, membrii grupului pot reface întregul

inventar obişnuit. Tehnici de producere a uneltelor cioplite

Tehnicile de producere a utilajului litic sunt cele care ajută

(alături de diferiţi indici statistici) la datarea relativă şi la

încadrarea culturală a inventarelor litice.

Percuţia cu percutor moale

Tipuri de percuţie

Principalele tipuri de percuţie sunt percuţia cu percutor dur (o

bucată de rocă, de obicei o galetă, cu o duritate egală sau mai

mare decât a materiei prime), cu percutor moale (o bucată de

rocă mai moale decât materia primă sau, mai frecvent, un os

mare, o bucată de corn de animal), percuţia prin presiune

(desprinderile nu se fac prin lovire, ci prin apăsare), percuţia

”pe nicovală” (desprinderile se realizează cu ajutorul atât al

loviturii percutorului, cât şi al contra-loviturii bucăţii de rocă

sau de os folosită ca nicovală). Fiecare tip de percuţie lasă

stigmate specifice pe partea ventrală (piesele realizate cu

percutor dur au, de regulă, un bulb de percuţie pronunţat,

aşchieri numeroase, suprafaţă vălurită) sau în aspectul general

(lamele, de exemplu, au un profil curbat). Percuţia cu percutor

moale are ca rezultat alungirea lamelor şi a aşchiilor, reducerea

bulbului de percuţie; desprinderile prin presiune permit

Preistorie generala 53

Page 54: Curs Preistorie

obţinerea unor lame foarte lungi şi drepte. În cazul pieselor pe

nucleu, cea mai răspândită combinaţie este percuţia dură pentru

realizarea degroşării şi a principalelor desprinderi, retuşate apoi

cu ajutorul desprinderilor cu percutor moale.Tipuri de debitaje

Câteva sunt debitajele (tehnicile de producere a uneltelor) care

sunt reprezentative. Literatura de specialitate face referiri la

debitaje de tip clactonian, la debitaj de tip levallois şi la o serie

de debitaje determinate spaţial (pe diferite regiuni geografice).

Cel mai interesant rămâne, însă, cel de tip levallois. Acesta

presupune o serie întreagă de operaţiuni înainte de extragerea

pieselor levallois (vârfuri şi lame).Tipuri de retuşe

Retuşele au ca principal scop facilitarea mânuirii pieselor sau

a înmănuşării acestora. Ele apar fie pe părţile active (au ca scop

realizarea unui unghi mai obtuz al muchiilor à vif pentru a mări

rezistenţa la uzură a acestora), fie pe părţile distale sau

proximale (subţierea sau retezarea acestora pentru a facilita

înmănuşarea, cu sau fără răşini, cu sau fără fibre vegetale sau

tendoane de animal).

Principalele tipuri de retuşe sunt cele ecailleuses (în solzi),

cele envahissantes (invadatoare, pătrunzând de pe margini pe

partea centrală a piesei), aurignaciene (limitate la părţile active).

Harpoane din os

Unelte din materii organice

Existenţa uneltelor din materii organice a fost presupusă de

foarte timpuriu, atât de către autorii antici, cât şi de cercetătorii

secolului XX. Problema este legată de faptul că materiile

organice, în special lemnul, împletiturile şi textilele,

supravieţuiesc în condiţii cu totul speciale. Este nevoie ca

mediul de depunere al obiectului respectiv să fie constant, atât

ca temperatură, cât şi ca nivel de umiditate. În plus, este nevoie

ca oxigenul (principalul agent de descompunere) să lipsească.

Preistorie generala 54

Page 55: Curs Preistorie

Astfel de condiţii se întâlnesc în climate extreme (cum ar fi

zonele alpine sau polare, zonele deşertice) sau în condiţii

speciale (turbăriile din nordul Europei, unele cimitire sau în

straturile foarte marnoase). O situaţie mai bună o au piesele din

os şi corn, care intră într-un proces de fosilizare, deci au şanse

mai mari de supravieţuire. Principalele tipuri de unelte sunt

vârfurile de suliţă şi harpoanele, suliţele, percutoarele şi

propulsoarele. La acestea se pot adăuga categoria mijloacelor de

transport (sănii, schiuri, patine, rachete, bărci, travois).2.4.4. Ocupaţiile şi randamentul

Principalele activităţi rămân vânătoarea şi culesul. S-a

speculat foarte mult cu privire la rolul celor două ocupaţii în

procesul de antropogeneză. Este foarte adevărat faptul că o

concluzie definitivă cu privire la regimul alimentar al

anthropoidelor (în primele etape de evoluţie) nu a putut fi

stabilită – talia şi dentiţia sugerează o alimentaţie vegetală sau

omnivoră (incapacitatea de a concura marile carnasiere, de a

vâna rumegătoarele din savană), bazată pe exploatarea

carcaselor animalelor ucise de carnasiere (scavenging) sau

vânătoarea animalelor de talie foarte mică, alături de culesul

plantelor şi a tuberculilor. În fazele ulterioare, după nivelul H.

habilis, rolul vânătorii pare să ia amploare. Ceea ce este greu de

decis este importanţa celor două activităţi (vânătoarea şi

culesul) în asigurarea subzistenţei comunităţilor paleolitice şi

mezolitice. De fapt, un răspuns la această întrebare reprezintă

răspunsul la întrebarea dacă aceste societăţi reprezentau o lume

a afluenţei sau nu. Vânătoarea umană este diurnă şi cooperativă; se bazează pe

colaborarea grupului de bărbaţi adulţi care exploatează în

comun teritoriul de vânătoare (la unele populaţii din Canada,

însă, există ”loturi” individuale/familiale de vânătoare). Fie că

este vorba de animale de talie mare (aşa cum pare să fie cazul în

Preistorie generala 55

Page 56: Curs Preistorie

paleolitic), fie că este vorba de vânat de dimensiuni mici (aşa

cum o atestă comunităţile primitive actuale), cooperarea dintre

adulţii grupului este necesară pentru a asigura un randament

acceptabil, asigurat şi de dimensiunea animalelor (mamut, ren,

cervide, rinocer lânos, cai sălbatici etc.). Trecerea la climatul

contemporan de-a lungul epipaleoliticului a schimbat

vânătoarea, în sensul că – odată cu dispariţia sau retragerea

animalelor mari spre nordul Europei – rolul vânatului mic şi al

pescuitului cresc semnificativ. Este de presupus că rolul

plantelor şi al fructelor (în special al celor care pot fi conservate

mai mult timp) creşte şi el. Vânătoarea pare să asigure un procent important din caloriile

necesare întreţinerii corpului uman. Cu toate acestea, trebuie să

ţinem cont de caracterul sezonier al resurselor obţinute din

vânătoare. Altfel spus, chiar dacă asigură un belşug alimentar,

vânătoarea este mult mai nesigură decât culesul, ceea ce

înseamnă că resursele vegetale (în special nucile, rădăcinile

etc.) sunt cele care asigură supravieţuirea grupului între

perioadele de belşug datorate vânătorii. Caracterul sezonier al resurselor duce şi la o caracteristică

fundamentală a comportamentului uman paleolitic (şi care pare

să se accentueze în mezolitic), anume nomadismul accentuat,

aşa cum pare să fie demonstrat de situaţia de la Terra Amata

(revenirea unui grup pe acelaşi loc timp de 11 ani). Nu este

vorba de o deplasare pe teritorii foarte întinse, ci pe teritorii

relativ bine delimitate (”graniţele” fiind precizate cu ajutorul

unor elemente de relief cu valoare simbolică) şi care sunt

caracterizate prin caracterul sezonier al resurselor. Deplasarea

dintr-un punct în altul se face ca urmare a abundenţei resurselor,

nu a epuizării acestora (grupele abandonează un teritoriu nu

fiindcă nu mai sunt resurse, ci fiindcă există o abundenţă de

resurse în altă parte). La nivelul mezoliticului, pattern-ul de

Preistorie generala 56

Page 57: Curs Preistorie

deplasare pare să se modifice, în sensul că grupele umane

însoţesc animalele care se retrag spre nordul Europei (renul şi

mamutul), iar apoi dezvoltă mecanisme de obţinere a

subzistenţei bazate exclusiv pe aceste animale. Această

deplasare sezonieră a grupelor umane înlesneşte şi contactul cu

celelalte grupe învecinate.

Caracterul afluent al societăţii paleolitice trebuie înţeles în

relativitatea sa – perioade scurte în care există o abundenţă de

calorii de origine animală, urmate de perioade la limita

subzistenţei. De altfel, o serie de instituţii şi mecanisme sociale

au apărut ca urmare a nevoii de a suplini prin adaptare socială

ceea ce tehnologia nu putea asigura. Obţinerea hranei este elementul fundamental al aproape

oricărei societăţi umane. Ca atare, el ţine de esenţa biologicului

şi nu şi-ar găsi locul într-o discuţie despre societatea umană

dacă nu ar exista distincţii fundamentale între satisfacerea

acestei nevoi de completare a caloriilor pierdute. Discuţia poate fi plasată pe două mari coordonate: obiectele şi

comportamentele.

Obiectele – mai bine zis – grupurile de obiecte – care compun

aspectele materiale ale obţinerii hranei, pot fi la rândul lor

împărţite în mai multe categorii (unelte propriu-zise, unelte

pentru produs unelte, unelte pentru multiplicarea energiei

aplicate). Luarea în considerare a unei singure categorii în

clasificarea sau stabilirea “nivelului tehnologic” (ca să nu ne

mai referim la conceptul de “dezvoltare culturală”) este riscantă,

la fel ca şi extinderea nepermisă a categoriilor legate de

resursele energetice disponibile. Să dăm câteva exemple şi să ne

gândim şi la dimensiunea arheologică, deci la raportul dintre

comportamentele umane şi comportamentele care sunt

sesizabile prin cercetarea arheologică. Progresul realizat la trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel

Preistorie generala 57

Page 58: Curs Preistorie

superior este de cele mai multe ori echivalat cu aspectele legate

de un debitaj mai complex, de diversificarea tipurilor formale

de unelte, de creşterea complexităţii tehnologice şi de definirea

unor “provincii culturale”. Mult mai puţină atenţie s-a acordat

inovaţiilor pe care le presupune includerea pe scară largă a unor

noi materii prime (os, corn, fildeş) şi apariţia propulsorului şi a

harponului. Aceste noi elemente, însă, sunt cel puţin la fel de

importante. Materiile organice dure au câteva avantaje: ele

permit o prelucrare mai precisă, sunt mai rezistente (prin

flexibilitate), cresc complexitatea lanţului tehnologic (folosirea

apei sau a aburului pentru prelucrare), măresc gradul de folosire

a animalelor vânate. În ceea ce priveşte harponul şi propulsorul,

acestea permit intensificarea vânătorii prin creşterea numărului

de animale vânate pe aceiaşi suprafaţă şi prin utilizarea mai

multor nişe ecologice. În esenţă, avem de-a face cu o modificare

a ierarhiei obiectivelor economice, pe măsură ce se schimbă şi

tehnologia. Altfel spus, schimbarea se propagă pe o linie:

resurse limitate (nişă ecologică limitată) -> inovaţie

(intensificare la nivelul resurselor existente) -> expansiunea

resurselor (de regulă asociată cu un spor demografic peste

nivelul absorbţiei naturale) - > nou ciclu de inovaţie. La fel, trecerea la economia productivă este de cele mai multe

ori analizată din perspectiva utilajului litic şi, în general, din

perspectiva instrumentarului material (ceramică, locuinţe etc.).

În ceea ce priveşte subzistenţa, analizele sunt axate mai degrabă

pe schimbări decât pe continuitate. Tipică este asocierea

cultivării plantelor cu creşterea animalelor şi cu ceramica, toate

fiind, la rândul lor, cauze ale sedentarizării. O analiză a comportamentelor asociate diferitelor paliere

poate lămuri câteva dintre aspectele rămase în suspensie. Un

prim text poate indica o atitudine mai degajată decât goana

continuă după hrană.

Preistorie generala 58

Page 59: Curs Preistorie

Cu excepţia a unul sau doi bărbaţi – fără putere reală, dar

dornici să coopereze şi să primească răsplăţi ocazionale –,

pasivitatea grupei este într-un contrast puternic cu dinamicul ei

şef. Este ca şi cum grupa, după ce a renunţat la unele avantaje

în favoarea şefului, s-ar fi bazat în schimb pe acesta pentru

[asigurarea] intereselor şi a siguranţei ei […] Trupa de

băştinaşi şi propriul meu grup au pornit împreună într-o

călătorie presupusă a fi scurtă; dar din cauza animalelor pe

care le luasem cu mine, şeful a decis că drumul obişnuit printr-

o pădure densă nu putea fi folosit. El ne-a dus prin teren

deschis, a rătăcit calea de mai multe ori, astfel că nu ne-am

atins ţinta la data planificată. Proviziile erau epuizate şi nu se

vedea nici un vânat. Perspectiva deloc străină a unei zile fără

mâncare s-a insinuat morocănoasă între băştinaşi. Dar de data

aceasta era responsabilitatea şefului. Întregul plan fuses al său,

la fel ca şi încercarea de a găsi o cale mai uşoară. Aşa că, în

loc să încerce să găsească mâncare, băştinaşii flămânzi s-au

aşezat la umbra arbuştilor şi au aşteptat ca liderul lor să-i

scoată din această situaţie foarte neplăcută. El nu a aşteptat

sau a comentat; din contră, luând incidentul aşa cum era, el

pur şi simplu a părăsit tabăra acompaniat de una dintre

nevestele sale. În tabără, ziua a fost petrecută cu somn, bârfă şi

lamentări. Dar târziu, la apus, şeful şi soţia lui au reapărut

încărcaţi din greu cu coşuri umplute până la refuz. Vânaseră

toată ziua lăcuste […] Aceste alimente au fost primite cu

entuziasm, împărţite şi consumate în mijlocul bunei dispoziţii

recâştigate. A doua zi dimineaţă, toată lumea s-a înarmat cu o

creangă desfrunzită şi a plecat la vânătoare de lăcuste.

Cl. Levi-Strauss, 1944, referitor la Nambikwara (apud

Cohen & Middleton). Al doilea text, referitor la alte spaţii, indică un comportament

Preistorie generala 59

Page 60: Curs Preistorie

similar; important este şi faptul că cele două situaţii privesc

populaţii care nu trăiesc în zone optime din punctul de vedere al

resurselor. Obiceiurile de vânătoare ale !Kung nu cer ca vânătorii să se

limiteze la propriul lor teritoriu, iar proprietatea asupra

animalelor vânate nu se bazează pe teritorii. Animalele nu

aparţin cuiva până în momentul în care sunt vânate […] Micile

lor săgeţi ucid mai degrabă prin otravă decât prin perforare

adâncă şi, atunci când au lovit un animal, dacă acesta este

mare, el poate să rătăcească pentru încă 3-4 zile până când

moare din cauza otrăvii […] Odată ce o săgeată a nimerit un

animal, acesta aparţine proprietarului săgeţii. Prima săgeată

care loveşte animalul astfel încât rămâne înfiptă este cea care,

teoretic, stabileşte cine este proprietarul. Proprietarul poate să

fie unul dintre vânători sau nu, poate să fie un bărbat sau o

femeie […] Indiferent unde moare animalul, carnea este dusă

la grupul proprietarului săgeţii. Dacă animalul moare într-un

teritoriu altul decât al acestuia, vânătorii vor face un dar din

carne proprietarilor teritoriului dacă îi întâlnesc, dar nu este

obligatorie plata vreunui tribut. Mici creaturi cum sunt

broaştele ţestoase aparţin celui care le prinde pe teritoriul său.

Persoana care posedă aceste terenuri le poate împărţi cu

propria sa familie nucleară şi dependenţii acesteia, sau cu alţii

cărora vrea să le dea. Animalele mari, însă, sunt împărţite cu

toată lumea din grup. Şi vizitatorilor li se poate da carne.

L. Marshall, 1960, referitor la !Kung La nivelul populaţiilor horticole, situaţia se prezintă oarecum

asemănător. Kunbun este un bărbat tânăr, căsătorit, plin de energie, de

aproximativ 23 de ani. Soţia lui Kunbun, Rameka, are un copil,

un băiat. În iunie 1965, Kunbun avea două grădini în cultivare.

Trezindu-se în zori, [Rameka] îşi începe ziua treptat dând de

Preistorie generala 60

Page 61: Curs Preistorie

mâncare fiului ei şi punând lemne pe jarul din vatră. Ea

mănâncă fie ceva deja gătit şi păstrat peste noapte în frunze

sau tuberculi copţi dimineaţa pe vatră. După ce a mâncat şi

dacă este însorit, Rameka se alătură grupului de femei care se

află în apropierea casei ei sau a celei din apropiere şi care

bârfesc, fac sfoară sau saci din plasă şi care se caută de

păduchi una pe cealaltă. După o oră şi ceva de stat în soare, ea

se pregăteşte să părăsească gospodăria cu plantatorul ei şi doi

saci de plasă, unul fiind un leagăn pentru copilul ei, iar celălalt

o sacoşă pentru produsele grădinii. Drumul până la grădina 1

durează o jumătate de oră, cel până la grădina a doua aproape

o oră. În grădini, ea lucrează la recoltare şi la plivit. Ea scoate

buruienile mici cu rădăcinile şi le pune să se usuce pe buturugi,

pietre sau buşteni; buruienile mai puternice sunt scoase cu

băţul sau tăiate cu macheta pe care o poartă uneori cu ea. Ea

culege în acelaşi timp cu plivitul; pe măsură ce se plimbă prin

grădină, ea culege un cartof dulce aici, o mână de păstăi

dincolo. Frecvent, ea se opreşte să se joace cu bebeluşul sau

să-l alăpteze. Atunci când Kunbun este în grădină, şi el pliveşte

şi recoltează, dar arareori pentru o perioadă de timp atât de

îndelungată cât Rameka. Între două şi trei după amiaza,

Rameka porneşte spre casă cu copilul ei şi cu sacul din plasă,

acum plin cu tuberculi, păstăi şi alte produse cântărind cel

puţin 10-15 kilograme. Pe drumul spre casă ea ar putea să

culeagă ceva lemn de foc din copacii tăiaţi mai devreme de

Kunbun astfel încât să se usuce. Atunci când ajunge la

gospodărie, ea îşi depune poverile şi aduce apă dacă este

nevoie sau trimite un copil după apă. Apoi, împreună cu

Kunbun şi cu alţii începe prepararea mesei zilnice.

Zilele lui Kunbun sunt mult mai puţin regulate. El poate să

realizeze lucrări de grădinărit pentru sine sau membrii

Preistorie generala 61

Page 62: Curs Preistorie

clanului. Poate să plece într-o expediţie de cules. Sau poate să

lenevească. El poate să înceapă un lucru şi să ajungă să facă

cu totul altceva, cum ar fi întâlnirea cu un porc feral [sălbatic]

şi plecatul la vânătoare. Pe drumul spre casă, el adesea adună

lemne de foc, sau frunze de ferigă, banane şi trestie de zahăr

pentru a le aduce acasă.

W. Clark, 1971, referitor la Bomagai-Angoiang, apud

Cohen & Eames Nici activităţile direct legate de subzistenţă nu par să aibe o

urgenţă deosebită. Calendarul activităţilor legate de grădinărit

pare să fie foarte liber stabilit.10 ianuarie. Începe defrişarea unui lot într-o zonă de pădure

secundară (cel puţin 40 de ani), afirmând astfel drepturi asupra

acestui lot. Defrişarea înseamnă, acum, tăierea vegetaţiei şi

smulgerea lăstărişului.

24 ianuarie. Continuă eliminarea vegetaţiei spontanee.

Luminişul este acum de câteva mii de picioare pătrate.

9 februarie. Prima dată când sunt tăiaţi copaci mari. Cei doi

proprietari (al treilea nici nu apare în zonă) sunt ajutaţi de un

prieten şi de unii trecători. După două ore de tăiat copaci (au

căzut zece), munca continuă cu aranjarea resturilor pentru a se

usca. Unul din cei doi plantează primii butaşi de bananier.

1-15 martie. Continuă defrişarea vegetaţiei spontanee; mai

sunt plantate câteva trestii de zahăr şi manioc.

16 martie – 12 mai. Continuă defrişarea, dar într-un ritm

aleatoriu; suprafaţa ajunge la doi acri, împărţită între cei trei

“proprietari”, care marchează părţile lor de grădină.

Continuă plantatul (trestie de zahăr, manioc, taro, bananieri).

17 mai. Începe arderea ierburilor (grămezile de iarbă sunt

incendiate, apoi jarul este împrăştiat pe sol), simultan cu

plantarea altor plante.

19-28 mai. Continuă plantarea şi arderea ierburilor uscate.

Preistorie generala 62

Page 63: Curs Preistorie

După W. Clarke, 1971 Desigur, nu întotdeauna vânătoarea este simplă. Fie că este

vorba de duritatea implicată de actul vânătorii în sine, fie că este

vorba de elementele ritualice asociate, această activitate este

mai complexă decât se crede. Vânarea căprioarei consistă în hăituirea acestuia pentru

două zile – niciodată mai puţin de o zi. Tarahumara ţin

constant animalul în mişcare. Doar ocazional vânătorul vede

cu coada ochiului vânatul, dar îl urmăreşte neabătut datorită

abilităţii sale neobişnuite de a citi urmele. Indianul vânează

căprioara până când aceasta se prăbuşeşte de epuizare, adesea

cu copitele tocite cu totul.

C. Bennett & R. M. Zingg, 1935, referitor la Tarahuara

din Mexic (apud E. A. Hoebel, 1968) Nici distribuţia animalelor vânate se desfăşoară aşa paşnic,

mai ales atunci când există o criză de carne. […] Toţi au descălecat şi au alergat împingându-se unul pe

celălalt asemeni unor câini hămesiţi; fiecare trăgea de partea

pe care a putut să o prindă începând imediat să mănânce din

aceasta; unii aveau ficatul, alţii rinichii; pe scurt, nici o parte

din cele la care noi ne uităm cu desgust nu le-a scăpat. Unul

dintre ei, care apucase vreo doi metri de măruntaie, mesteca de

unul dintre capete, în timp ce le curăţa abil cu mâinile, golind

conţinutul [acestora] prin capătul opus.

M. Lewis & W. Clark, 1804-1805, referitor la indienii

Shoshone (apud E. A. Hoebel, 1968). În acest din urmă caz, foamea ţine şi de nişa ecologică în care

se află aceşti indieni: “În funcţie de sezon, ei migrează dintr-un loc în altul pentru a

căuta rădăcini sărăcăcioase care constituie singura lor hrană;

chiar şi animale se găsesc rar aici”

E. Domenech, 1860, I,242 (apud E. A. Hoebel 1968). Rezultatul exprimat în calorii ridică unele probleme. Ceea ce ni se pare a fi semnificativ este faptul că aceste

Preistorie generala 63

Page 64: Curs Preistorie

descrieri se referă la populaţii aflate într-un climat post-glaciar.

Dacă evidenţa arheologică este relevantă, atunci trecerea de la

climatul glaciar la cel post-glaciar s-a tradus prin scăderea

dramatică a rolului vânătorii – exprimată prin creşterea

consumului de timp şi energie pe unitate calorică şi prin

creşterea gradului de nesiguranţă cu privire la această sursă

alimentară. Rezultatul îl constituie o strategie de obţinere a

subzistenţei care îmbină elemente de vânătoare şi cules cu cele

de pastoralism incipient (cazul grupelor din Papua-Noua

Guinee, dar şi al unor populaţii din America de Nord). Revenind la horticultură – definită de Beals şi Hoijer ca “the

cultivation of domesticated plants for food and other purposes

without the use of the plow” (1966, 385) – ea este forma cea mai

răspândită astăzi la nivelul societăţilor non-industriale. Credem

că principalele motive sunt flexibilitatea sistemului economic

(dată de menţinerea mobilităţii sezoniere a grupurilor şi de

posibilitatea utilizării mai multor resurse), menţinerea

numărului de indivizi la dimensiunea grupurilor de vânători-

culegători, adaptarea acestui tip de agricultură la condiţiile de

sol, raportul foarte bun dintre nivelul tehnologiei şi factorii

anteriori. S-a discutat foarte mult de “complexul maniocului”,

tipic pentru lumea amazoniană. Grupele din junglă au dezvoltat

metode de eliminare a acidului prusic, dar nu au dezvoltat

producţia din cauza absenţei unei pieţe care să justifice creşterea

producţiei. Un factor secundar este cel legat de aculturaţie. Populaţiile

non-industriale s-au aflat în contact cu grupe mai avansate,

preluând selectiv unele elemente culturale.Pastoralii

Grupele pastorale reprezintă, în opinia noastră, o problemă

specială. Nu există pastoralism pur – grupele, chiar şi cele

sesizabile doar arheologic, considerate strict pastorale sunt mai

Preistorie generala 64

Page 65: Curs Preistorie

degrabă un construct ipotetic. Trebuie, de la început, făcută

diferenţa dintre nomadism pastoral (Rendille, Dinka),

transhumanţă şi agro-pastoralism (Jie, Uganda). Câteva sunt

problemele pe care le ridică aceste texte. În primul rând, cât de

relevante sunt situaţiile prezentate mai sus? Hoebel consideră că

situaţiile sunt destul de frecvente şi oferă în sprijinul acestei

afirmaţii o serie de detalii grupate în trei tabele care au la bază

catalogul lui Murdoch. O primă concluzie este aceea că complexitatea socială nu se

dezvoltă strict ca urmare a trecerii la agricultura intensivă. Mai

degrabă, avem de-a face cu creşterea complexităţii sociale ca

urmare a intensificării tuturor strategiilor economice; altfel

spus, doar agricultura sau doar pastoralismul nu sunt argumente

suficiente. Nevoia de coordonare care apare ca urmare a

îmbinării diferitelor activităţi pentru eliminarea riscurilor duce

la creşterea complexităţii sociale. Pentru alte epoci şi alte spaţii,

cercetătorii au ajuns la concluzia că evoluţia complexităţii

sociale este rezultatul complexităţii strategiilor de subzistenţă.

Aceasta impune, mai ales dacă este dublată de o reţea de schimb

amplă, o creştere a gradului de coordonare (diacronică şi

sincronă) care duce la permanentizarea unor instituţii la nivelul

aceleiaşi familii (e.g., regalitatea) şi la apariţia scrisului (ca

formă de contabilizare a resurselor, distribuţiilor etc.).

“Divorţul” dintre grupul uman şi formele materiale ale

autorităţii sunt doar rezultatul şi nu cauza acestor schimbări.2.4.5. Instituţiile economice (reciprocitatea, proprietatea,

schimbul)

Toate elementele de mai sus sunt dublate de dimensiunea

”instituţională” a societăţilor primitive. Ele sunt cele care dau

consistenţă grupelor umane şi traduc ”solidaritatea” indivizilor.

Departe de a fi vorba de o ”comună primitivă”, grupele

paleolitice – iar aici luăm în considerare o echivalenţă între

Preistorie generala 65

Page 66: Curs Preistorie

aceste societăţi şi cele contemporane – au o serie de mecanisme

sociale şi economice care pornesc de la un set de elemente care

apar şi în economiile considerate ”moderne”, cum ar fi

proprietatea, dimensiunea contractuală a obligaţiilor economice,

valoarea. Aceste elemente, care se întrepătrund cu instituţiile

sociale, pot fi analizate aproape la fel ca şi cele moderne.

Aproape, căci – spre deosebire de societăţile industriale –

tocmai absenţa separării dintre economic (producerea şi

distribuţia de bunuri) şi social (instituţii care normează

comportamente umane şi interacţiunile dintre indivizi) este ceea

ce obturează aspectele economice ale acestor societăţi.

Asemănarea comportamentelor economice nu aduce cu sine şi

asemănare la nivelul conceptelor, ceea ce înseamnă că problema

utilizării unor concepte curente pentru economiile moderne

rămâne deschisă. Este de discutat dacă unele concepte (cum ar

fi plusvaloare, rentabilitate, piaţă etc.) sunt aplicabile şi la

economiile societăţilor primitive. La urma urmelor, relaţiile de

rudenie sunt înlocuite astăzi de contracte. Dar, totul se reduce la

acceptarea faptului că dacă astăzi dimensiunea contractuală are

în spate coerciţia legii ca principiu abstract şi logica

economicului, în societăţile tradiţionale aceasta este înlocuită de

coerciţia cutumei şi a tradiţiei şi logica socială ca producătoare

de subzistenţă. Principalele ”instrumente” sunt reciprocitatea,

proprietatea şi schimbul. Reciprocitatea – analizată de Mauss şi Sahlins – presupune

schimbul de bunuri şi servicii între indivizii din aceiaşi

comunitate, schimb normat de rudenie (intensitatea şi

ritmicitatea sunt în funcţie de gradul de rudenie) şi de teama de

a nu fi exclus. Regulile reciprocităţii sunt :• obligativitatea de a da – semn al disponibilităţii de a ajuta,

dar şi măsură de prevedere (elimină posibilele agresiuni şi

constituie o ”măsură de siguranţă” pentru timpuri de limitare

Preistorie generala 66

Page 67: Curs Preistorie

alimentară);

• obligativitatea de a primi – arată disponibilitatea de a

ajuta şi absenţa intenţiilor agresive;

• obligativitatea de a da înapoi – exprimă îndeplinirea

obligaţiilor, dar este şi o posibilitate de concurenţă cu ceilalţi

membri; capacitatea de a da mai mult este în măsură să ridice

prestigiul celui care arată că posedă suficiente resurse pentru

a da şi celorlalţi mai mult decât a primit. Argumentul moral, invocat în special de M. Mauss, este acela

că obiectul tranzacţionat conţine şi o parte din personalitatea

celui care face darul şi care încearcă să ajungă înapoi la

proprietar. M. Sahlins adaugă la această interpretare şi

dimensiunea de obligativitate economică. Altfel spus, în

condiţiile în care într-ajutorarea (mai ales la nivelul bunurilor de

subzistenţă) este o condiţie a supravieţuirii, nerespectarea

angajamentelor poate fi fatală pentru cel ce nu respectă regulile

jocului. Excluderea indivizilor din lanţurile de reciprocitate

poate însemna dispariţia prin înfometare. Sahlins ajunge şi la

concluzia că rudenia împarte reciprocitatea în trei mari

segmente:• reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), nivel la

care calculele economice sunt umbrite de proximitatea

sociologică – ajutorul nu este cuantificat exact şi nu se

aşteaptă un retur egal şi rapid;

• reciprocitatea echilibrată (între rude simbolice, de clan

sau trib), în care partenerii ştiu cu precizie ce au primit, ce

urmează să dea şi când;

• reciprocitatea negativă – este zona negaţiei, a indivizilor

care sunt străini prin excelenţă. De remarcat este faptul că în interiorul unui grup aceste tipuri

se suprapun şi se întrepătrund, uneori de o manieră curioasă. La

australieni, de pildă, deşi produsele obţinute pe cale tradiţională

Preistorie generala 67

Page 68: Curs Preistorie

se subordonează reciprocităţii, cele obţinute din sprijinul

material al guvernului australian (zahăr, tutun, făină etc.) sunt

mai susceptibile de a fi ascunse (adevărat, dacă cineva este

suspectat că a ascuns ceva, ceilalţi membri ai comunităţii caută

produsele ascunse – dacă sunt găsite, posesorul acestora nu

poate să se opună distribuţiei). Dimensiunea contractuală este mai marcată la nivelul unei

instituţii particulare, potlatch-ul. Forma clasică este întâlnită la

indienii haida. În esenţă, este vorba de distribuţia, dincolo de

limitele normalului economic, de bunuri alimentare şi obiecte

sau de distrugerea acestora în public (ceea ce M. Mauss numea

consum agonistic).2.4.6. Relaţiile sociale (descendenţa)

Una din diferenţele majore dintre economia primitivă şi

economiile moderne o constituie valoarea economică a relaţiilor

sociale. Adevărat, şi astăzi există relaţii sociale care au

semnificaţie economică (în primul rând relaţiile de rudenie).

Dar, spre deosebire de ceea ce constituie astăzi aspecte

reglementate, de exemplu, în codul familiei, situaţiile întâlnite

în comunităţile arhaice contemporane sunt diferite.

Printre elementele de diferenţiere putem enumera perspectiva

particulară asupra socotirii descendenţei, distribuţia specifică a

proprietăţii între sexe, rolul fundamental al rudeniei în accesul

la proprietate.2.4.7. Vocabular

Agricultură: creşterea şi recoltarea deliberată a plantelor;

prin extensie – abuzivă, în opinia noastră – include şi creşterea

animalelor; uneori se face distincţia între “agriculturalists” (sau

“farmers”, “cultivators”) şi “peasants” (agricultori sub controlul

unei instituţii politice complexe); există mai multe tipuri de

agricultură, definite în funcţie de mai multe criterii (plante

cultivate, regimul proprietăţii, tipul de utilizare/prelucrare a

Preistorie generala 68

Page 69: Curs Preistorie

solului, sursele de apă, tip de asolament etc.); se pare că

promovează o diviziune mai mare a rolurilor economice pe sexe

decât se credea; intensificarea nu trebuie înţeleasă, mai ales la

nivelul agriculturii la scară mică, drept doar efortul de creştere

(maximizare) a rezultatelor muncii investite – o altă formă de

intensificare este legată de eliminarea riscurilor (prin nivelarea

sincopelor de la o medie optimă), care implică şi opţiuni

economice dezavantajoase strict economic (vânzare în pierdere,

cumpărare la suprapreţ), dar care au conotaţii sociale mai

accentuate. Barter: schimbul direct şi simultan de bunuri şi servicii, fără

utilizarea conceptului (sau a formei materiale) de monedă; se

deosebeşte de schimbul de daruri prin absenţa datoriei

(obligaţiile post schimb); se deosebeşte de schimbul de marfă

prin faptul că nu se ajunge la stabilirea unui preţ. Big-man: din pidgin melanezian bikpela (big fellow), traduce

statutul dobândit al unui individ care excelează în activităţile

masculine tipice culturii din care face parte; diferenţa dintre

acesta şi şef este dată de caracterul ereditar sau nu al autorităţii,

dar şi de gradul de centralizare a deciziei, de stratificare

economică etc.; forma clasică de manifestare a competenţei big-

man este capacitatea de redistribuţie şi de mobilizare a

resurselor comunităţii. Brideprice: transferul de bunuri semnificative la nivel

simbolic de la rudele mirelui la rudele miresei ca parte a

căsătoriei; ajută la validarea schimbărilor de statut şi poziţie

socială; poate fi înlocuit de muncă în familia/gospodăria miresei

(pe o durată determinată) şi reprezintă o compensaţie pentru

pierderea suferită de familia miresei (potenţial reproductiv, de

forţă de muncă etc.), uneori folosită de fratele miresei pentru

aducerea altei mirese în familie; în plan diacronic, asigură unele

drepturi ale familiei mirelui asupra copiiilor născuţi de soţie (în

Preistorie generala 69

Page 70: Curs Preistorie

alte cazuri, “childwealth” este negociat separat); poate fi utilizat

şi ca mecanism de stratificare sau de întărire a diviziunilor

dintre clasele de vârstă (mai ales acolo unde “bridewealth” este

de amploare). Capitalism: sistem de organizare a vieţii economice centrat

pe schimb şi pe maximizarea profitului (mai ales în expresie

materială), iar mecanismul de reglare este piaţa; în viziunea lui

Marx, capitalismul este un sistem axat pe producţia de marfă şi

pe existenţa muncii ca marfă (v. salariul/retribuţia) – muncitorul

trebuie să fie liber ca să poată să-şi vândă capitalul (capacitatea

de muncă); Weber consideră că elementele definitorii ale

capitalismului sunt “spiritul capitalist”, sisteme de evaluare

raţională (excluderea simbolicului) şi un sistem instituţional

(bunurile de producţie ca proprietate ce poate fi înstrăinată,

piaţă liberă, tehnologie “raţională”, legislaţie scrisă, forţă de

muncă liberă), rezultatul fiind crearea unui sistem unic de

referinţă (dispariţia diferenţelor dintre rude, în sensul larg, şi

străini) prin anularea diferitelor paliere de reciprocitate. Cargo-cult: cult centrat pe achiziţia de bunuri materiale prin

acţiuni rituale (ceremonii foarte asemănătoare cu cele dedicate

strămoşilor); viziunea milenaristă (harul unui lider de a re-aduce

belşugul material, exprimat în bunuri “occidentale”, prin

intermediul ceremonialului) este şi un instrument de afirmare a

celor ce vor statutul de big-man. Conversie: schimbul dintre diferitele sfere ale unei economii

multicentrice (transformarea unei categorii de bunuri uzuale în

bunuri de prestigiu, schimbarea valorii sociale a bunurilor); un

exemplu îl reprezintă transformarea bunurilor agricole în bunuri

dezirabile în reţelele de schimb, un altul este dat de rolul pe care

îl capătă bunuri uzuale (alimente, metale în stare brută etc.) în

cadrul ceremonialului. Economizare: alocarea raţională a resurselor/mijloacelor

Preistorie generala 70

Page 71: Curs Preistorie

pentru scopuri alternative (implică procesul de selecţie şi

ierarhizare a scopurilor economice); este altceva decât simpla

formulă “making means meet ends”, fiindcă presupune opţiuni

care uneori sunt determinate cultural (cum ar fi investiţia în

lucrări de amploare care nu au un reflex direct în economie). Fond ceremonial: resurse investite în activităţi ceremoniale

(v. potlatch); este foarte apropiat de fondul social (v. infra); spre

deosebire de acesta, însă, el presupune cheltuieli publice ale şi

în numele comunităţii, iar scopul este – şi el – public. Fond de înlocuire: resursele investite în tehnologie şi alte

elemente necesare producţiei.

Fond de rentă: resursele pe care un individ aflat pe o treaptă

socială inferioară trebuie să le dea unui individ sau instituţii

aflate pe o poziţie superioară.

Fond de subzistenţă: resursele investite în în procurarea

hranei şi care compensează caloriile pierdute în activităţile

cotidiene (timp, unelte, efort).

Fond social: resursele investite în asistenţa dată rudelor,

vecinilor, prietenilor; reprezintă o parte a sistemului de

reciprocitate (v. infra). Intensificare: proces de creştere economică prin modificare

calitativă a sistemului economic; intensificarea are în vedere

atât inovaţia tehnică, cât şi pe cea la nivelul organizării

(economizare, distribuţie, control etc.). Kula: schimb de bunuri de prestigiu; kula a devenit celebru

datorită lucrărilor lui B. Malinowski (în special “Argonauts of

the Western Pacific”); implică schimbul ritualizat a două

categorii de bunuri (coliere din discuri ştanţate din cochilii de

scoici şi brăţări din sidef) între posesorii acestora; cele două

categorii de bunuri nu sunt interschimbabile şi sunt

tranzacţionate în cicluri separate şi pe direcţii diferite (colierele

sunt schimbate pe coliere şi de la V la E, brăţările sunt

Preistorie generala 71

Page 72: Curs Preistorie

schimbate pe brăţări şi de la E la V); scopurile finale ale acestui

schimb sunt sublinierea statutului participanţilor (şefi ai

comunităţilor sau big-men) şi “mascarea” schimbului cu

finalitate practică (gimwali) care este realizat de către

persoanele cu statut inferior. Mijloace de producţie: pământ, forţă de muncă, tehnologie,

capital; reprezintă forma instrumentalizată a proprietăţii; în

ciuda teoriilor marxiste, care aveau în vedere existenţa unei

etape în care acestea erau un bun al comunităţii, există serioase

argumente în favoarea includerii acestora în cadrul proprietăţii

(terenurile de vânătoare şi loturile de grădină aparţin indivizilor

ca bunuri uzufructuare, singura formă de bunuri care are sens

într-o economie de subzistenţă sau agricolă). Moneda cu funcţie generică: unitate monetară care

funcţionează ca mijloc de schimb, modalitate de plată şi etalon

al valorii Potlatch: forma clasică a consumului public şi ritualizat de

resurse, diferit de expunerea de bunuri (“conspicuous display”);

exemplul clasic îl constituie potlatch-ul populaţiilor din zona de

vest a Canadei şi a Statelor Unite; deşi aparent are forma darului

şi a consumului disproporţionat de resurse alimentare, scopul

concurenţial este chiar mai pregnant decât în cazul simplei

dispense de daruri de ospeţie sau a reciprocităţii; incapacitatea

de a returna potlatch-ul este semnul inferiorităţii celui care-l

primeşte. Proprietate: totalitatea obiectelor materiale, a cunoştinţelor şi

a serviciilor la care are acces legitim o persoană juridică; Redistribuţie: sistem de schimb de bunuri şi servicii între

persoane care au poziţie socială inegală; ca regulă, redistribuţia

implică activitatea unui big-man, care concentreză resursele de

care dispune la nivelul reciprocităţii generalizate şi le

canalizează la nivelul reciprocităţii echilibrate; returul bunurilor

şi serviciilor se face nu direct către big-man, cu către rudele

Preistorie generala 72

Page 73: Curs Preistorie

care au susţinut acţiunea iniţială a acestuia. Un exemplu clasic îl

constituie expediţiile comerciale din Pacific (Sandwich), în

cadrul cărora şeful comunităţii distribuie bunuri alimentare

(rudele îl ajută, căci calitatea ospăţului are o influenţă directă

asupra imaginii acestuia), apoi cere sfatul bătrânilor cu privire

la utilitatea unei expediţii; acordul odată dat, toată comunitatea

contribuie la aceasta (construcţia corăbiei, provizii, bunuri

pentru schimb, participare la călătorie). La întoarcere, un nou

ospăţ este dat întregii comunităţi. Comunitatea primeşte o parte

a bunurilor dobândite ca urmare a iniţierii de către şef a

schimbului, rudele primesc, sub forma bunurilor şi a serviciilor,

returul “investiţiei” iniţiale, iar şeful îşi vede confirmată poziţia.Test de autoevaluare 3

3.1. Enumeraţi factorii care influenţează obţinerea

subzistenţei.

3.2. Enumeraţi părţile componente ale unei unelte litice.

3.3. Enumeraţi şi descrieţi tipurile de reciprocitate în

viziunea lui M. Sahlins, subliniind criteriul ce a stat la baza

acestei clasificări.2.5. Structuri economice (2): economia productivă

2.5.1. Introducere

Economia productivă reprezintă un punct central în analiza

lumii preistorice. Nu numai faptul că societatea umană de astăzi

este majoritar tributară modelelor de existenţă subordonate

producerii hranei şi celor necesare traiului, sau că peste 90 %

din comunităţile umane sunt producătoare de hrană, bunuri şi

servicii au transformat tranziţia de la vânătoare şi cules la

agricultură într-o temă de continuă dezbatere. La fel de

important este faptul că acest proces de tranziţie are o

complexitate deosebită, are puternice conotaţii ideologice şi

ridică problema modelului pe baza căruia comunităţile umane

îşi schimbă radical modul de viaţă şi structura.

Preistorie generala 73

Page 74: Curs Preistorie

2.5.2. Teorii cu privire la tranziţia spre economia

productivă

Termenul de teorie este, poate, exagerat; conceptul de

“model” (cu sensul de construct abstract, realizat pe baza unor

date mai mult sau mai puţin disparate, care să sintetizeze fapte

şi evoluţii regionale uneori foarte diferite) este mai aplicabil. În esenţă, două sunt modelele dominante. Ambele, însă,

pornesc de la premisa că schimbările de la sfârşitul perioadei

glaciare (pleistocen) şi începutul etapei climatice actuale

(holocenul) au marcat o rupere dramatică în modul de viaţă

bazat pe vânătoare şi cules. Stepele – dominate în egală măsură

de rumegătoare mari şi de carnasiere – au fost înlocuite de

păduri populate de vânat de talie mai mică, ceea ce făcea

vânătoarea mult mai puţin eficientă, de unde şi condiţiile de

stress mai accentuate în care trebuie să trăiască aceste

comunităţi. Grupurile umane, cele care supravieţuiesc

schimbării, au mai multe soluţii:• să se deplaseze pe urma turmelor de animale mari, aflate

în retragere spre nordul Europei, perpetuând astfel un mod de

viaţă tradiţional;

• să inoveze la nivelul ocupaţiilor şi al inventarului litic şi

din materii organice, mărind gradul de mobilitate. Schimbările acestea sunt evidente la nivelul dosarului

arheologic. Comunităţile mezolitice sunt mai sărace din punctul

de vedere a ceea ce constituia “bogăţia” predecesorilor lor

paleolitici. Aşezările par a fi de scurtă durată, iar inventarul,

microlitic şi realizat din roci locale, pare să indice o pierdere de

tradiţii tehnologice. Dar “scăderea” cea mai sesizabilă este, în

majoritatea situaţiilor, la nivelul artei. Cu câteva excepţii

notabile (Levantul spaniol şi nordul Africii, printre altele), arta

parietală dispare. În schimb, arta mobiliară înfloreşte – de la

piesele timpurii (în termeni cronologici) aziliene la piesele de

Preistorie generala 74

Page 75: Curs Preistorie

podoabă care se asociază cu o simbolistică mai nouă, totul pare

să indice orientarea spre un tip de expresie artistică care să fie,

înainte de toate, uşor de purtat. În plus, se pare că este o perioadă violentă. Această perioadă

este cea care cunoaşte primele dovezi clare de moarte violentă –

un caz mai cunoscut este cel de la Schela Cladovei (la periferia

oraşului Drobeta Turnu Severin), unde mai mulţi indivizi au

murit în urma unor lovituri de săgeată. În sfârşit, continentul

european pare să fie depopulat, în acelaşi timp cu primele

prezenţe umane în zona nordului Germaniei şi a Scandinaviei

(cercul cultural Kunda). Dar deplasarea grupelor este, măcar în prima fază, o soluţie.

Dovada o constituie persistenţa în timp a grupelor paleolitice

din nordul Europei şi evoluţia lor lentă spre un tip de societate

care combină elementele economiei de subzistenţă cu cele ale

economiei productive. Pentru a rezuma, tranziţia la climatul contemporan (mai cald

şi mai umed) a dus la schimbarea cantităţii şi a frecvenţei

resurselor necesare pentru a menţine un mod de viaţă bazat pe

vânătoare şi cules. Grupele umane au aplicat două strategii de

eliminare a riscurilor crescute: anume retragerea în zonele unde

animalele mari – eficiente din punctul de vedere al vânătorii

paleolitice – se refugiază şi respectiv inovaţia. Inovaţia s-a

manifestat la nivelul inventarului litic (apariţia microlitelor şi a

uneltelor compozite, care îmbină osul, cornul sau fildeşul cu

silexul sau obsidiana) şi la nivelul unor noi ocupaţii (cum ar fi

pescuitul). Această din urmă strategie este cea care pare a fi de succes.

Succesiunea probabilă a procesului este, în opinia noastră,

următoarea:

• schimbare ecologică, urmată de deplasare pe văile

râurilor;

Preistorie generala 75

Page 76: Curs Preistorie

• modificarea modului de obţinere a hranei prin

multiplicarea surselor luate în considerare;

• eficientizarea obţinerii hranei prin apariţia utilajelor

specializate;

• creşterea gradului de dependenţă de noile resurse, odată

ce acestea ajung să producă mai mult (în termeni calorici)

decât vânătoarea şi culesul;

• schimbarea tipului de societate (de la nomadism limitat la

sedentarism, de la diversitate ocupaţională la specializare);

• apariţia structurilor sociale complexe, determinate de

mărirea numărului de indivizi din comunităţi. Dimensiunea ideologică pare a fi mai puţin evidentă. Dar

sensul acordat şi motivaţiile identificate pentru un proces sau

altul sunt ideologice. Friedrich Engels, considerând că apariţia

economiei productive a însemnat – odată cu apariţia bunurilor

care pot fi stocate – tranziţia spre diferenţele de avere şi spre

însuşirea forţei de muncă a unora de către alţii, ignora faptul că

solidaritatea reprezintă o dimensiune fundamentală şi că

“plusprodusul” nu se exprimă, în societăţi pre-industriale, cu

necesitate în formă materială. Opoziţia dintre cei ce au şi cei ce

nu au este un fenomen mult mai recent. Antinomia presupusă de

Engels ar trebui reformulată (vezi şi supra) în termenii “cei ce

au dreptul să participe/au acces în opoziţie cu cei ce nu au

dreptul să participe/nu au acces”. Dar această antinomie ţine de

structurile sociale şi nu de economie, chiar dacă determină în

bună măsură manifestările legate de obţinerea bunurilor

materiale.2.5.3. Intensificarea

Intensificarea reprezintă un concept vehiculat în literatura

antropologică şi arheologică de relativ puţină vreme. El este

formulat în studii semnate de Michael Rowlands (în legătură cu

societăţi pastorale) şi Colin Renfrew (pentru societăţi agrare şi

Preistorie generala 76

Page 77: Curs Preistorie

insulare). De la studiile lor din anii ’60, o literatură amplă s-a

adunat cu privire la acest termen, mai ales că el a fost folosit în

legătură cu arii şi paliere cronologice foarte diverse (de la

paleolitic la Renaşterea europeană). Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume

acela de a explica ceea ce este, în bună măsură, cunoscut; altfel

spus, reprezintă o reaşezare conceptuală pe care literatura de

specialitate încă o dezbate. De altfel, conceptul s-a născut din nevoia de a argumenta (mai

bine, de a da nume) unor evoluţii plasate în momente cheie –

cele de tranziţie. Să dăm înainte de toate o definiţie de lucru. Intensificarea,

după Rowlands, de pildă, reprezintă fenomenul prin care

societăţile avansează de la un palier cultural la altul. Teoria sa

este aceea că societăţile nu se modifică strict pe baza unui

algoritm de tradiţie marxistă (acumulările cantitative duc la

salturi calitative), ci pe baza unor modificări cu caracter

endogen. Intensificarea este fenomenul prin care agricultura sau

pastoralismul pot duce la apariţia structurilor sociale complexe.

Cum complexitatea socială constituie, poate mai mult decât

progresul tehnologic, pasul esenţial în schimbarea culturală,

avem aici cheia mecanismelor de tranziţie. Situaţia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori

externi care modifică echilibrul → identificarea de noi ocupaţii

→ echilibru între vechile şi noile ocupaţii → progres tehnologic

→ intensificare → creşterea complexităţii sociale → schimbare

culturală. Problema este că realitatea din teren nu se potriveşte cu teoria.

Ori schimbăm realitatea, ori schimbăm teoria. Câteva puncte

trebuiesc lămurite. În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare

intensificarea – nevoia nu pare să fie un motiv sensibil: dieta de

la nivelul vânătorilor-culegători este suficientă pentru a nu fi

Preistorie generala 77

Page 78: Curs Preistorie

nevoie de efortul suplimentar de inventa lucruri. Boşimanii !

Kung au o dietă, fără mari eforturi, la fel de bună ca cea a clasei

mijlocii americane, ba chiar cu un surplus de 165 de calorii şi

33 de grame de proteine; în zona arctică a Canadei, o oră de

muncă poate aduce câteva mii de calorii sub formă de carne de

elan sau caribou sau peşte prins cu plasa. La nivelul

alimentaţiei, deci, nu pare să existe o motivaţie clară pentru a

inventa ceva aşa de complicat cum este agricultura sau creşterea

animalelor – mai ales dacă ne gândim la schimbarea dramatică

de comportament pe care aceasta o presupune. Nici dorinţa de

acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este

un motiv plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este

înregistrat la nivelul unor societăţi care nu sunt agricole sau

pastorale; unele din acestea nu sunt nici măcar la nivelul de

horticultori sau de pastorali transhumanţi (aşa cum este cazul

unor societăţi polineziene sau a laponilor). Cantităţile de

alimente consumate atunci sunt, păstrând scara, aproape

imposibil de atins de societăţile industriale. Schimbarea climatică nu pare să fie, nici ea, o motivaţie

solidă. O bună parte a fenomenelor de intensificare au avut loc

în situaţii de echilibru ecologic. Dimpotrivă, intensificarea pare

să fie cauza modificărilor ecologice (este cazul dispariţiei

calului în America de Nord din cauza vânătorii intense,

aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a irigaţiilor şi a

defrişărilor, caracterul de spaţiu ostil acordat unor insule

mediteraneene prin introducerea unor animale de tipul caprelor

etc.). Dacă ar fi să rezumăm situaţia concretă, putem spune că nu

par să existe motivaţii pertinente pentru intensificare şi pentru

apariţia unor agriculturii sau păstoritului, ceramicii sau

scrisului. Ipoteza de lucru este aceea că fenomenul intensificării este

Preistorie generala 78

Page 79: Curs Preistorie

rezultatul presiunii sociale. În esenţă, sporul demografic şi

concurenţa dintre comunităţi sunt factorii care trebuie luaţi în

considerare. Să explicăm mai pe larg.

Sporul demografic şi

intensificarea

Factorul care este în general ignorat, poate fiindcă este atât de

banal încât este subînţeles, este sporul demografic. Din cauza

concentrării cercetării asupra speranţei de viaţă foarte redusă ca

medie statistică, există tendinţa de a ignora (fără intenţie,

desigur), numărul mare de adulţi de vârstă înaintată pe care îi

întâlnim în necropole. S-ar putea ca numărul mare de copii

morţi să indice un pattern cultural în care numărul mare de

morţi la naştere a copiilor este un fapt de viaţă care se lasă

contrabalansat tocmai de numărul mare al acestor naşteri (pe

vechea înţelepciune populară “facem mai mulţi ca să

supravieţuiască câţiva”). Altfel spus, s-ar putea să supraevaluăm

numărul de morţi la această vârstă în raport cu dinamica

generală a populaţiei. Două exemple par să susţină acest

argument. Un prim argument este, sau a devenit, banal:

Neanderthalul a devenit un tip uman extinct din cauza unei

diferenţe minime de natalitate (sau speranţă de viaţă la naştere)

faţă de tipul Sapiens. Al doilea exemplu este mai discutabil, cel

al difuziunii neoliticului în Europa. Cercetarea a căzut de multă

vreme de acord că neolitizarea Europei este, în termenii

cronologici ai preistoriei, un fenomen rapid, de aproximativ un

mileniu. Ceea ce presupune însă această aserţiune este o rată a

natalităţii în condiţii în care nu pare să existe un spor de resurse

semnificativ – populaţia creşte pe baza unor resurse care au

crescut mai puţin. Intensificarea înregistrată la acest palier ţine

mai degrabă de comportament decât de economic. O privire la

schema rezultată din teoria lui Ammermann şi Cavalli-Sforza ne

arată că rata de difuziune este una în progresie geome-trică, în

total defazaj cu rata progresului tehnic de la acea dată. Ceea ce

Preistorie generala 79

Page 80: Curs Preistorie

poate suplini inovaţia (sau, mai bine, schimbarea la nivelul

tehnicii) este comportamentul de grup, pattern-ul social. Altfel

spus, redistribuţia (sau alt mecanism social) în interiorul

comunităţilor suplineşte rămânerea în urmă a tehnicilor şi

utilizează mai eficient surplusul existent. De-abia când resursele

acestui tip de ajustare sunt epuizate există motivaţiile pentru

inovaţie tehnică. Ipoteza că epuizarea resurselor de

adecvare/ajustare socială este cea care dă ghes inventatorului

este interesantă şi ar merita o analiză mai în amănunt. Oricum,

aceasta ar explica unele surprinzătoare constante şi fenomenul,

relativ rar, al adaptării prin pierderea de bagaj cultural.

Concurenţa şi

intensificarea

Al doilea element este cel al concurenţei dintre comunităţi.

Fenomenul este, iarăşi, bine documentat etnografic; din punct

de vedere arheologic, acesta poate fi presupus, dar pentru

orizonturi culturale care nu ne privesc acum. Concurenţa dintre

comunităţi poate fi una de tipul potlatch-ului (structură care mai

degrabă se axează pe rudenie) sau de tipul consumului public de

resurse pentru ceea ce s-a numit “proiecte comunitare”. Cea de

a doua categorie reprezintă de departe aspectul cel mai

spectaculos. Câteva lucruri, însă, surprind. În primul rând,

densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea rând,

faptul că investiţia este simbolică pentru comunitate (sunt

morminte colective sau locuri de cult). Dar elementul cel mai

interesant îl constituie investiţia pe care acestea o reprezintă – în

resurse care solicită alte resurse: lucrătorii trebuie hrăniţi. Poate

că aici se găseşte una din motivaţiile intensificării de la sfârşitul

epocii bronzului (aici avem de discutat ipoteza lui Sherratt cu

privire la “revoluţia produselor secundare”). În concluzie, credem că nevoia socială şi nu cea economică

duce la intensificare. În ciuda a ceea ce afirmă înţelepciunea

colectivă a antropologiei, intensificarea este mai puţin un

fenomen economic cât unul social. Starea de echilibru este

Preistorie generala 80

Page 81: Curs Preistorie

răsturnată de expansiunea socialului asupra economicului, iar

soluţiile fac parte, cel puţin la nivelul primei reacţii, din acelaşi

orizont. Altfel spus, inovaţia tehnologică şi tehnică atât de

indispensabilă şi deci dragă arheologului este rezultatul unor

fenomene care ţin de alt domeniu de investigare.2.5.4. Modelul oriental/agricol

Poate cel mai bine cunoscut, tranziţia la economia productivă

din Semiluna Fertilă a devenit un fel de standard pentru

evaluarea altor spaţii şi culturi. Desigur, există argumente

serioase în favoarea acestei situaţii – caracterul dramatic al

schimbărilor, excelenţa civilizaţiilor apărute (ca amploare şi ca

rezistenţă în timp), existenţa arhivelor care să lămurească a

posteriori geneza acestor societăţi, prezervarea unui corpus

semnificativ de mituri şi legende care să permită analiza

momentelor de geneză ale acestor societăţi. În sfârşit, pentru

unele segmente ale lumii europene, impulsul iniţial de trecere

de la o economie de subzistenţă la una productivă pare să se fi

realizat sub impulsul unor migraţii de populaţii dinspre Orient

care, trecând peste Egeea şi prin Balcani sau peste Caucaz prin

vestul stepelor ruseşti, au ocupat teritorii în Europa de Est sau

au influenţat populaţiile locale. Procesul prin care s-a realizat această trecere este relativ

simplu de urmărit. Trecerea la climatul contemporan s-a

manifestat în zonă prin aridizare (un fenomen similar s-a

petrecut şi în nordul Africii, dar câteva milenii mai târziu),

obligând grupurile umane şi turmele de animale să se

concentreze pe văile râurilor. Această situaţie a oferit pentru un

anumit timp o relativă stabilitate grupelor de vânători-culegători

epipaleolitici. Fenomenul de aridizare a continuat, obligând

aceste grupe să caute noi soluţii adaptative. O primă soluţie a

fost culesul preferenţial, dar acesta a vizat nu neapărat plantele

cu un randament ridicat ci, pur şi simplu, plantele care puteau fi

Preistorie generala 81

Page 82: Curs Preistorie

recoltate mai uşor. Să nu uităm că dependenţa oamenilor de

atunci de o anumită plantă nu se manifesta încă. Aceasta explică

de ce principalele plante de civilizaţie au fost grâul, orezul,

meiul, sorghul şi porumbul – trăsătura comună a acestora este

faptul că, dincolo de randamentul caloric ridicat, presupun o

investiţie sezonieră limitată (ca efort şi ca timp) şi pot fi culese

relativ simplu. Culesul preferenţial (axarea calendarului

activităţilor pe datele de recoltă ale unei plante) nu a constituit

decât prima etapă care, probabil, a cuprins o fază de selecţie

artificială a plantelor şi de apariţie a unor noi unelte (cum ar fi

secera cu tăiş din microlite). Randamentul iniţial a fost mic –

suprafeţele erau reduse, iar randamentul plantelor era mic (după

unele estimări, în jur de câteva sute de kg la hectar), astfel că

vechile ocupaţii au continuat să joace un rol important. În ceea

ce priveşte domesticirea animalelor, cea de-a doua soluţie,

situaţia este mai complicată. Unele dovezi par să indice faptul

că, într-adevăr, câinele a fost primul animal domesticit. Chiar

dacă la Star Carr (în Anglia), câinii găsiţi în nivelurile datate pe

la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este greu de spus dacă erau

folosiţi la vânătoare sau ca resursă de proteine. Succesiunea

domesticirii animalelor este, cel puţin pentru Orient,

următoarea: oi şi capre, vaci, cai şi măgari, porci. Datarea de

detaliu este, de multe ori, încă dificilă, datorită faptului că

schimbările la nivelul anatomiei (talie, robusteţe, modificări ale

oaselor etc.) acestor animale au loc pe o durată de un mileniu

sau nu se pot trasa distincţii clare între diferitele specii (de unde,

de exemplu, denumirea de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire

la domesticirea măgarului şi a calului). Oricum, animalele

domestice ajung la o talie apropiată de cea de astăzi doar în

epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar această evoluţie este

legată de ceea ce Sherratt numea “secondary products

Preistorie generala 82

Page 83: Curs Preistorie

revolution”. Modul în care s-a realizat această domesticire este

neclar datorită, printre altele, şi diversităţii speciilor implicate.

O ipoteză afirmă că procesul de aridizare a avut ca urmare

apropierea topografică dintre diferite specii şi grupele umane.

Apoi, fie că turmele au fost mânate în zone care pot fi uşor

închise şi controlate (văi cu o singură ieşire, canioane) şi în care

animalele erau uşor de ucis, fie că acestea s-au apropiat de

aşezările umane fiindcă deşeurile acestora (în special paiele de

la recoltă) constituiau o resursă importantă, cert este că se

ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai

au, în primă fază, trăsăturile speciilor sălbatice. Doar în timp,

prin selecţie artificială şi prin apariţia unor noi elemente de

cultură materială (cum ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste

animale să ofere un randament semnificativ. Această

intensificare a economiei a asigurat caracterul sedentar al

comunităţilor şi tot ceea ce decurge din aceasta – specializarea

activităţilor productive, apariţia structurilor sociale complexe

(ierarhizate), inventarea scrisului.2.5.5. Problema ”revoluţiei neolitice”

Formula de “revoluţie neolitică” propusă de Vere Gordon

Childe este una din formulele cele mai longevive din cercetarea

preistorică. Conform acesteia, tranziţia mezolitică odată

încheiată, comunităţile umane au realizat, odată cu inventarea

“triadei neolitice”, un salt cultural care a echivalat cu o

revoluţie. Argumentele oferite de Childe au puterea lor

argumentativă de netăgăduit. Neoliticul a reprezentat o etapă

dincolo de care singura opţiune/strategie rămasă comunităţilor

umane este cea a intensificării – altfel spus, nu se putea merge

înapoi. Amploarea schimbărilor şi viteza cu care s-au răspândit

elementele definitorii ale “triadei” (agricultura, creşterea

animalelor, ceramica) l-au făcut pe Childe să folosească

Preistorie generala 83

Page 84: Curs Preistorie

termenul de “revoluţie”. Într-adevăr, continentul european pare

să se “neolitizeze” în aproximativ un mileniu, iar viteza cu care

noile comunităţi par să ocupe noile teritorii indică faptul că

producerea hranei este o strategie adaptivă de succes. Cu toate

acestea, o serie de nuanţări sunt necesare:• “triada neolitică” are de multe ori o prezenţă mai degrabă

discretă; cele trei elemente apar uneori izolat şi nu există o

relaţie de determinare reciprocă între agricultură, ceramică şi

creşterea animalelor; la Ierichon, de exemplu, primele faze

neolitice sunt aceramice (faza PPNA – Pre-Potterry Neolithic

A), chiar dacă aşezarea este sedentară iar comunitatea are

suficiente resurse pentru a întreţine un număr semnificativ de

indivizi ocupaţi cu altceva decât producerea de hrană;

• ritmul pare, în comparaţie cu epocile anterioare, extrem

de rapid; dar să nu uităm faptul că un mileniu reprezintă 30 de

generaţii;

• difuziunea neoliticului s-a realizat în primă fază prin

migraţie, apoi prin contact şi prin difuziune de trăsături

culturale; dar viteza se datorează şi faptului că aceste

comunităţi erau extrem de selective în ceea ce priveşte locul

de stabilire a unei noi aşezări – locul trebuia să fie aproape de

surse de apă, uşor de izolat (boturi de deal care puteau fi

închise pe partea de acces – nu atât de teama atacurilor, cât de

a feri animalele de prădători), iar pământul agricol trebuia să

fie în apropiere şi, cel puţin în primă fază (agricultură cu

săpăliga), uşor de lucrat (cum ar fi solurile nisipoase);

rezultatul este că aceste comunităţi se deplasează pe distanţe

mari ignorând regiuni care sunt mai puţin interesante şi care

rămân, măcar pentru scurt timp, teritorii în care vânători şi

culegători mezolitici îşi continuă existenţa; doar inventarea

unui instrumentar care să permită exploatarea unor soluri mai

Preistorie generala 84

Page 85: Curs Preistorie

conmplicate, grele, de tipul cernoziomului şi reducerea

teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare

în interiorul regiunilor “neolitizate” în prima fază;

• trebuie să ţinem cont de faptul că aşezările neolitice au, de

multe ori, o durată relativ scurtă de existenţă (aproximativ o

generaţie); spre deosebire de modelul oriental, unde domină

aşezări de tip tell, iar agricultura este susţinută de structuri

sociale complexe care susţin un sistem de irigaţii, în Europa

nord-alpină colectivităţile se mută foarte des, ca urmare a

epuizării relativ rapide a solurilor (agricultura cu săpăliga

utilizează doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la

sărăcirea, în câţiva ani, a loturilor de pământ); în consecinţă,

răspândirea în spaţiu a acestor comunităţi a avut loc foarte

repede – nu are sens, ca agricultor, să ai lotul de pământ la o

zi distanţă de locuinţă, mai degrabă îţi muţi locuinţa;

• randamentul noului tip de economie a fost suficient de

redus pentru a obliga comunităţile neolitice să-şi menţină

soluţii de rezervă – vânătoarea şi culesul probabil au rămas

ocupaţii importante; prezenţa gropilor de provizii implică

existenţa unor resurse care să asigure supravieţuirea în

perioade când resursele lipsesc.2.5.6. Modelul stepic/de savană/pastoral

În opoziţie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu

par să fi produs civilizaţii majore. Desigur, ca atare par să fie

excluşi din “filiaţia” culturilor majore care au realizat tranziţia

la istorie. Cu toate acestea, culturile pastorale au produs cultură

şi au avut capacitatea să realizeze structuri politice de amploare.

Ceea ce nu au fost capabili să producă au fost aşezări sedentare,

structuri administrative şi să devină societăţi mai mult sau mai

puţin literate. Procesul de intensificare s-a realizat altfel, dar a

reprezentat o adaptare de succes a acestor populaţii la condiţii

Preistorie generala 85

Page 86: Curs Preistorie

de multe ori mai dure decât cele cărora au trebuit să le facă faţă

populaţiile sedentare. Aceste societăţi non-sedentare sunt societăţi care contrazic, de

cele mai multe ori, ecuaţia agricultură + creşterea animalelor +

ceramica = civilizaţie avansată. Să revenim la o serie de

argumente care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea

ce diferenţiază cel mai mult societăţile pastorale sau non-

sedentare de cele agricole este contextul ecologic. Spre

deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de cele mai multe ori,

localizaţi în areale care permit, cel mult, o agricultură de

curătură, menită să suplimenteze doar resursele alimentare de

origine animală. Zonele de stepă sau cele muntoase, la fel ca

cele semi-aride, oferă puţine soluri care să fie eficiente din

perspectiva exploatării pe termen lung. Aportul redus de

minerale, tipul pedologic şi eroziunea eoliană sau fluviatilă

împiedică o agricultură intensivă. Rezultatul îl constituie

focalizarea colectivităţilor pe mecanisme de obţinere a

subzistenţei adaptate zonei şi care au ca trăsătură fundamentală

mobilitatea. Evident, este vorba de păstorit şi de schimb,

asociate unei agriculturi de curătură. Dar aceasta nu înseamnă că rezultatul este – din punct de

vedere al satisfacerii nevoilor comunităţilor umane – mai slab,

mai nesigur. Dimpotrivă, chiar şi o privire superficială asupra

unor fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-

europenizare) atestă viabilitatea acestui tip de adaptare.

Problema este că absenţa structurilor administrative şi a

scrisului, a aşezărilor stabile şi a acumulărilor de bunuri sub o

anumită formă este un eşec doar din perspectiva agricultorilor,

deci a celuilalt model.

Test de autoevaluare 4

4.1. Menţionaţi principalele strategii de supravieţuire adoptate

Preistorie generala 86

Page 87: Curs Preistorie

de către comunităţile umane la sfârşitul paleoliticului.

4.2. Comentaţi termenul de „triadă neolitică”.

4.3. Enumeraţi principalele activităţi ale economiei productive

şi tipurile de societăţi rezultate ca urmare a adoptării acestora.2.6. Bibliografie

1. Bârzu, L., Curs de preistorie generală, Bucureşti, 1991

2. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993

3. Evans-Pritchard, E.E., The Nuer, Oxford, 1969

4. Gordon Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966

5. Leakey, R., Originea omului, Bucureşti, 1995

6. Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 1983

7. Lévi-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, 1968

8. Mauss, M., Eseu despre dar, Iaşi, 1997

9. Sahlins, M., Stone Age Economics, 1974

10. Tican-Rumano, M., La vânătoare în Congo, Bucureşti, 19682.7. Răspunsuri la testele de autoevaluareTest de autoevaluare 2

2.1. Factorii care au influenţat procesul de antropogeneză sunt: mediul înconjurător,

comportamentul primatelor şi gradul de izolare/contact între populaţii. Mediul

înconjurător (varietatea mediului, sursele de alimentaţie, concurenţa cu alte specii pentru

habitat) a avut un rol nu atât în supravieţuirea speciei, cât în precizarea unor amănunte

anatomice (talie, conformaţie, dentiţie). Comportamentul social al primatelor, cu rol

adaptiv, se regăseşte şi în cazul speciilor umane: protecţia femelelor şi puilor,

identificarea surselor de hrană, dar şi crearea de alianţe şi de ierarhii. Gradul de

izolare/contact între populaţii influenţează precizarea speciei. În cazul izolării prelungite

a unor grupuri din aceeaşi specie se poate ajunge, datorită mutaţiilor genetice apărute în

interiorul lor, la apariţia unor noi specii. Contactul dintre grupuri poate fi paşnic,

implicând inclusiv flux genetic între grupe diferite (transfer de gene), sau violent, putând

duce chiar la dispariţia unor grupuri, şi implicit a unor gene.2.2. Principalele achiziţii culturale ale Hominidae-lor sunt: realizarea uneltelor şi a

adăposturilor artificiale (odată cu Homo habilis); folosirea focului şi canibalismul (odată

cu Homo erectus); înmormântări (odată cu Homo sapiens fossilis); artă (odată cu Homo

Preistorie generala 87

Page 88: Curs Preistorie

sapiens sapiens).Test de autoevaluare 3

3.1. Factorii care influenţează obţinerea subzistenţei sunt: mediul fizic; distanţa în raport

cu alte grupe; dimensiunea populaţiei; tehnologia disponibilă. Mediul fizic determină

modele culturale prin opţiunile pe care le oferă comunităţilor; limitările se leagă de

materiile prime disponibile, resursele alimentare şi permanenţa/ciclicitatea acestora.

Distanţa dintre comunităţi are o influenţă directă asupra gradului de concurenţă pentru

resurse, oferind însă şi baza pentru relaţii de schimb. Dimensiunea populaţiei influenţează

raporturile dintre indivizi, dintre societăţi, precum şi raporturile dintre indivizi şi resurse.

Tehnologia disponibilă stabileşte gradul de eficienţă în exploatarea resurselor.3.2. Piesele litice pot fi piese pe nucleu (realizate dintr-un bolovan – nucleu – cioplit) sau

piese pe produse de debitaj (aşchii sau lame desprinse dintr-un nucleu). Detaliile tehnice

sunt analizate în funcţie de locul în care acestea se află pe piesă şi de poziţia faţă de cel ce

analizează piesa: partea proximală (cea mai apropiată de cel ce analizează piesa – partea

mai groasă la piesele pe nucleu şi partea cu bulbul de percuţie la piesele pe produse de

debitaj); partea mesială (mijlocul piesei); partea distală (capătul îndepărtat, care cuprinde

de obicei şi partea activă – partea care se utilizează – a piesei). Piesele pe produse de

debitaj au o suprafaţă ventrală (cu bulb de percuţie şi urme de desprindere – cea care s-a

aflat spre nucleu) şi o suprafaţă dorsală (suprafaţa exterioară a nucleului). Partea activă a

piesei – muchia sau vârful – poate fi lăsată aşa cum rezultă în urma desprinderii din

nucleu, dar, deşi foarte tăioasă, este şi foarte fragilă. De aceea, de regulă se recurgea la

retuşe, pentru crearea unui unghi obtuz ce sporeşte rezistenţa muchiei.3.3. M. Sahlins consideră că relaţiile de rudenie împart reciprocitatea în 3 mari segmente:

reciprocitatea generalizată (între rude de sânge), caz în care ajutorul nu este cuantificat

exact şi nu se aşteaptă un retur egal şi rapid; reciprocitatea echilibrată (între rude

simbolice, de clan sau trib), în care partenerii ştiu cu exact ce au primit, ce urmează să

dea şi când; reciprocitatea negativă (între străini), caz în care se încearcă a se da cât mai

puţin şi a primi cât mai mult.Test de autoevaluare 4

4.1. Grupurile umane au recurs la două strategii de supravieţuire diferite, odată cu

schimbările climatice marcante de la sfârşitul paleoliticului. Unele grupuri au ales să

urmeze turmele de animale mari ce se retrăgeau spre nord, în căutarea unor regiuni cu

Preistorie generala 88

Page 89: Curs Preistorie

climă mai rece (precum renii), şi să-şi păstreze modul de viaţă şi tipul de economie, în

timp ce alte grupuri au rămas pe loc, alegând inovaţia pentru a supravieţui schimbărilor.4.2. În viziunea lui V. Gordon Childe, elementele „triadei neolitice” sunt: agricultura,

creşterea animalelor şi realizarea ceramicii (olăritul). Această „triadă” a fost multă vreme

considerată ca fiind caracteristică sau definitorie pentru societăţile neolitice. Principala

problemă este că cele trei elemente ale triadei apar uneori separat şi nu există o relaţie de

determinare reciprocă între ele.4.3. Principalele activităţi ale economiei productive, ce apare în neolitic, sunt agricultura

şi creşterea animalelor, activităţi ce duc la obţinerea de surplus. Comunităţile umane s-au

bazat în grade diferite pe aceste activităţi economice, dar în mare pot fi încadrate în două

modele: modelul agricol (care mai este numit şi „oriental”, deoarece îşi găseşte cea mai

bună expresie în societăţile neolitice ale Orientului Apropiat, caracterizate prin

sedentarism) şi modelul pastoral (numit şi „de stepă” sau „de savană”, deoarece a fost

adoptat de comunităţi din cauza condiţiilor speciale de mediu în care trăiau, şi care

presupune un anumit grad de nomadism).

DIMENSIUNEA SOCIALĂ

Cuprins3.1. Obiective

Preistorie generala 89

Page 90: Curs Preistorie

3.2. Competenţe

3.3. Structuri sociale

3.4. Religia

3.5. Arta

3.6. Bibliografie

3.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare

3.1. Obiective• abordarea fenomenului religios preistoric dintr-o perspectiva antropologică

• analiza inventarului simbolic al artei paleolitice şi post paleolitice

• identificarea relaţiei dintre mesajul artistic şi conţinutul religios al artei preistorice

3.2. Competenţe• operarea cu surse primare vizuale şi scrise

• evaluarea relevanţei surselor arheologice şi antropologice

• elaborarea unui eseu nestructurat pe o tema dată

3.3. Structuri sociale3.3.1. Introducere

Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de

specialitate, mai degrabă “împărţite” în trei mari categorii:

căsătoria, familia, descendenţa. Această segmentare mai

degrabă scolastică este, însă, utilă atunci când trebuie prezentate

Preistorie generala 90

Page 91: Curs Preistorie

o serie de mecanisme acţionale şi simbolice mult mai

complicate. Căsătoria este actul simbolic care duce la formarea

unei familii care, conform multor cercetători, constituie baza

descendenţei. Aceasta din urmă este cea care legitimează relaţii

evidente prin intermediul comportamentelor (reale sau

simbolice). Situaţia se complică şi mai mult dacă luăm în considerare

funcţiile fiecăreia din aceste elemente, mai ales la nivelul

stabilirii distincţiilor dintre rude şi non-rude. Fiind perfect

conştienţi de faptul că pentru fiecare comportament social

întâlnit pe teren există informaţii din alte culturi care

demonstrează comportamente opuse, trebuie totuşi să luăm în

considerare o dimensiune comparativă. În plus, dezbaterea cu privire la familie şi la structurile şi

instituţiile asociate constituie un exemplu clasic de dezbatere

axată pe terminologie şi de distanţă a antropologiei culturale de

arheologie.

Structura socială

3.3.2. Statut şi rol social

Structura socială reprezintă căile şi modurile în care indivizii

şi grupurile relaţionează în interiorul unei societăţi. Structura

socială se compune din:• instituţii sociale: reţele de proceduri concentrate pe

anumite interese (de exemplu, instituţiile sociale sunt cele

centrate pe producţie, distribuţie şi consum)

• carte ale instituţiilor: explicaţii privind existenţa şi

scopurile instituţiilor

• statute sociale: poziţia ocupată de un individ în societate

(„job descriptions”)

• roluri sociale: modurile în care statutele sunt activate în

comportament; pot fi descrise ca gama comportamentelor

admise asociate unui anumit statut Statutele sociale pot fi:

• înnăscute: cu care indivizii se nasc şi care de regulă nu se

Preistorie generala 91

Page 92: Curs Preistorie

pot schimba (de exemplu, fiu/fiică, femeie/bărbat)

• dobândite: învăţate şi asumate pe parcursul vieţii (de

exemplu, soţ/soţie, mamă/tată) Toate structurile sociale implică un anumit grad de

diferenţiere (ranguri), deoarece nu toate statutele sunt

considerate a avea valoare egală. Dar societăţile ierarhice sunt

cele în care se tinde să existe diferenţe mari în accesul la avere

şi putere.

Diferenţe de statut

Determinanţi ai diferenţelor de statut:

• genul: bărbaţii şi femeile tind să facă lucruri diferite în

toate societăţile, iar rolurile atribuite sunt dependente cultural

• vârsta: în societăţile tradiţionale statutul individului tinde

să se modifice şi să crească odată cu înaintarea în vârstă

• abilităţile/calităţile personale: în special în societăţile

bazate pe merit, mai puţin în cele bazate pe statute înnăscute

Definiţii ale familiei

3.3.3. Familia

Primele definiţii erau simple şi nenuanţate: “Familia este un

grup caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică

şi reproducere. Aceasta include adulţi de ambele sexe, dintre

care cel puţin doi menţin o relaţie sexuală acceptată social, şi

unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, ai adulţilor care

se află în relaţie sexuală” (G. P. Murdock, 1949:1; apud John

Terrell în Barfield 1997). Dar, din cauza diversităţii formelor întâlnite de către

antropologi în teren, definiţia de mai sus - limitativă şi rigidă –

a fost mai degrabă abandonată în favoarea unor definiţii mai

nuanţate sau mai abstracte. Pentru Hoebel, familia este “un

grup constituit din soţi căsătoriţi şi urmaşii acestora. Ea

defineşte un set de statute, roluri asociate şi aşteptări care

guvernează relaţiile [membrilor] grupului nuclear ca soţi,

părinţi, urmaşi şi fraţi. Ea defineşte statutele şi rolurile lor în

relaţie cu grupe mai largi de rude şi cu lumea mai amplă a

Preistorie generala 92

Page 93: Curs Preistorie

non-rudelor” (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevăr, o definiţie

mai largă şi mai abstractă dată familiei este în măsură să fie mai

aplicabilă diversităţii formelor întâlnite.

Funcţiile familiei

Funcţiile familiei sunt, în unele opinii, următoarele: sexuale,

reproductive, economice, educaţionale. Altfel spus, familia are

ca scop normalizarea relaţiilor sexuale prin stabilirea

“monopolului” sexual reciproc al partenerilor; asigurarea

creşterii copiiilor şi a enculturaţiei; creşterea şanselor de

supravieţuire prin cumularea resurselor (obiecte, drepturi

uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunoştinţe de

la o generaţie la alta pentru a asigura persistenţa în timp a

grupului şi a culturii proprii (deci, a identităţii acestuia). Dar, la o analiză mai atentă, situaţiile concrete nu par să

susţină întrutotul aceste consideraţii. Diversitatea situaţiilor pare

să eludeze orice încercare de sistematizare. Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de

câteva instituţii şi comportamente validate social. Un prim

exemplu este cel al ghotul-ului (Cohen & Eames); un al doilea

este legat de faptul că există dovezi clare cu privire la “căsătorii

de probă” (care apar şi la popoarele germanice).

Funcţia de regulator sexual

Dar trei sunt exemplele pe care le considerăm a fi clasice.

Întâi o observaţie făcută de B. Malinowski cu privire la

distincţia pe care o fac trobriandezii între incestul real şi cel

fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte

răspândit). Ceea ce pare să indice această situaţie este că aceste

grupuri ştiu să facă distincţia dintre rudenia reală şi

clasificatorie. Apoi, inexistenţa, la unele grupuri australiene, a

relaţiei dintre actul sexual şi concepţia copilului; acesta din

urmă pare să fie mai degrabă rezultatul unui act de voinţă al

spiritelor ce populează teritoriul aflat în posesia grupului. În

sfârşit, existenţa, în Africa de Vest, a căsătoriei dintre două

femei, dintre care una îşi asumă statutul masculin (plăteşte

Preistorie generala 93

Page 94: Curs Preistorie

zestrea şi emite pretenţii asupra urmaşilor femeii cu care este

“căsătorită”). Acest exemplu indică şi altceva, anume distincţia

marcată pe care o fac aceste grupe umane între sex şi gen (cazul

berdache-ului este la fel de semnificativ).

Funcţia de reproducere

A doua trăsătură este la fel de discutabilă. De multe ori,

enculturaţia este realizată de rudele pe linia care dă descendenţa

(unchiul matern, de pildă) sau de familia adoptivă. Mai mult,

există societăţi în care clasele de vârstă sunt izolate (satele

generaţionale şi, iarăşi, ghotul) şi deprind principalele elemente

de inserţie culturală cu ajutorul unui membru adult al grupului

care nu este rudă cu ei. Uneori, enculturaţia ia forme extreme

(vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturaţia este un element

care este prezent la cel mai mare număr de cazuri înregistrate. Funcţia economică, însă, este mult mai discutabilă. În ciuda

celor afirmate de adepţii unei abordări marxiste sau neo-

marxiste, această trăsătură nu este atât de prezentă pe cât se

pare. Există, de pildă, cazul soţilor vizitatori şi, chiar mai

evident, cazul moştenirii trobriandeze (pe linia unchiului

matern).

Preistorie generala 94

Page 95: Curs Preistorie

Funcţia economică

Adevărat, criteriile economice sunt prezente – fie sub forma

alianţei între două grupuri similare pe care o presupune

căsătoria (cu accesul reciproc şi precis determinat la resursele

celuilalt), fie sub forma descendenţei (dreptul familiei mamei –

în grupurile cu descendenţă matriliniară – la copiii rezultaţi

şi/sau eludarea acesteia prin plata “preţului soţiei”), sau, în

sfârşit, sub forma tipului însuşi de familie (nucleară sau extinsă)

şi al modului de acces la statutul de căsătorit/ă. Dar exemplele

de mai sus atestă că dimensiunea economică trebuie luată cu

multă rezervă în calcul.

Enculturaţia

Ultimul criteriu, cel al educaţiei, este, probabil, poate cel mai

nesigur, căci transferul de cunoştinţe pe care îl realizează

familia este foarte limitat. Statutuele sunt extrem de diferite şi

transferul cunoştinţelor legate de informaţia culturală centrală

pentru grup este de resortul întregii comunităţi, de unde şi

implicarea acesteia în riturile de trecere. Că situaţia este aceasta

este demonstrat de existenţa, la arunta australieni, a miturilor

false. Problema rezidă, credem noi, în încercarea de a găsi una şi

aceeaşi explicaţie pentru toate tipurile de familie. Dar o

distincţie fundamentală trebuie făcută între familia nucleară (fie

două generaţii, fie două generaţii cu afinalii respectivi) şi cea

extinsă, între rudenia reală şi cea fictivă.3.3.4. Căsătoria

Căsătoria reprezintă o instituţie sancţionată cultural pentru

reglementarea împerecherii (care este un fenomen biologic) şi

presupune un set complex de credinţe şi activităţi ce definesc şi

controlează relaţiile dintre cei doi membri ai cuplului şi ale

acestora cu rudele lor, familiile lor şi societatea în ansamblul ei. Căsătoria este rareori lăsată la alegerea indivizilor, deoarece

societatea este mult prea interesată de rezultatul căsătoriei

pentru a o lăsa la voia întâmplării. Societatea este interesată de

Preistorie generala 95

Page 96: Curs Preistorie

următoarele aspecte:• perpetuarea fizică a grupului

• perpetuarea culturii

• păstrarea anumitor interese privind prestigiul, proprietatea

şi schimbul de bunuri şi servicii între familiile noului cuplu Familiile rezultate în urma căsătoriei pot fi clasificate în

funcţie de diferite criterii. În funcţie de numărul de persoane prinse în legătura maritală

pot exista:

• monogamia (un soţ/o soţie) care presupune familii

nucleare formate dintr-un set de părinţi şi copiii respectivi

• poligamia care presupune familii extinse şi prezintă două

forme:

- poligynia (un soţ/mai multe soţii): în cazul în

care soţiile sunt surori între ele avem de-a face

cu poligynie sororală

- poliandria (o soţie/mai mulţi soţi): există ca

regulă doar poliandria adelfică (fraternală), cu

toţi fraţii dintr-o familie căsătorindu-se cu

aceeaşi soţie Din punct de vedere statistic, pe primul loc se situează

polyginia (ca număr de societăţi ce prezintă această formă de

căsătorie), urmată de monogamie. Poliandria se întâlneşte cel

mai rar, şi tinde să se regăsească în nişe ecologice (Tibet, Sri

Lanka, populaţia Toda din India). În funcţie de locaţia în care se mută noua familie:

• rezidenţă virilocală: în vecinătatea familiei soţului

• rezidenţă uxorilocală: în vecinătatea familiei soţiei

• rezidenţă patrilocală: în casa tatălui soţului

• rezidenţă matrilocală: în casa mamei soţiei

• rezidenţă avunculocală: în locuinţa unchiului matern al

soţului

Preistorie generala 96

Page 97: Curs Preistorie

• rezidenţă neolocală: locaţie neutră În funcţie de grupul din care este ales partenerul de căsătorie:

• exogamie: căsătorie în afara grupului social de care

aparţine individul

• endogamie: căsătorie în interiorul grupului social de care

aparţine individul Familia nucleară este întotdeauna exogamă, aici intervenind

tabu-uri legate de incest: interzicerea căsătoriei cu părinţii,

fraţii/surorile şi fii/fiicele se întâlneşte în plan universal,

indiferent de societate. Eventualele excepţii se regăsesc la

nivelul unor grupuri restrânse, cu statut special, nu la nivelul

societăţii ca întreg (de exemplu, în cazul familiei regale

egiptene se pare că au existat situaţii de căsătorie între fraţi, sau

mai probabil demi-fraţi). Alte grupuri exogame pot fi: familiile

extinse, linia de descendenţă, clanul sau chiar satul în întregime.

Mireasă din India

Endogamia este mult mai puţin întâlnită decât exogamia. Cel

mai cunoscut caz este sistemul castelor din India: un individ nu

se poate căsători în afara castei din care face parte. Un sistem de

caste este un sistem de clase din care posibilitatea mobilităţii

sociale a fost îndepărtată.

Forme speciale de căsătorie:

• leviratul: la moartea soţului, soţia se căsătoreşte cu cea

mai apropiată rudă masculină a soţului (cel mai adesea un

frate sau văr al acestuia)

• sororatul: la moartea soţiei, soţul se căsătoreşte cu cea

mai apropiată rudă feminină a soţiei (soră sau verişoară)

Obligaţii economice

Încheierea unei căsătorii este văzută ca formarea unei alianţe

între două grupuri sociale şi ca atare presupune şi o serie de

obligaţii economice de ambele părţi sau numai de o parte. Este

posibil ca familiei soţiei să îi revină obligaţia de a-i da acesteia

zestre la momentul întemeierii noii familii, constând de obicei

în bunuri mobile şi mult mai rar în bunuri imobile. În cazul

Preistorie generala 97

Page 98: Curs Preistorie

societăţilor tradiţionale însă, mai frecvent se întâlneşte însă

situaţia în care marea parte a obligaţiilor economice revine

familiei viitorului soţ, sub forma aşa-numitului „preţ al

miresei” („brideprice”). Acest termen poate duce la confuzii,

creând impresia că familia soţului o cumpără pe mireasă de la

familia acesteia. De fapt, în loc ca statutul social al noii soţii să

scadă în urma plătirii brideprice (cum s-ar întâmpla în cazul

unei cumpărări efective de persoană, care şi-ar schimba statutul

de la cel de om liber la cel de sclav), acesta creşte proporţional

cu preţul plătit, femeia fiind cu atât mai preţuită cu cât preţul

oferit familiei ei a fost mai mare. Tocmai pentru a nu se crea

confuzii, în lucrări mai noi se preferă termeni precum

childwealth sau progeny price, care exprimă mult mai bine

situaţia reală: familia viitorului soţ nu plăteşte pentru viitoarea

soţie în sine, ci practic răscumpără de la familia acesteia

drepturile asupra viitorilor copii. Acest „preţ” poate fi achitat în

muncă (ginerele munceşte pentru socru, uneori un număr mare

de ani) sau în bunuri de valoare în societatea respectivă, adesea

în animale: vite în multe societăţi africane (de exemplu Massai),

cămile în societăţile arabe tradiţionale, cai în unele societăţi

nord-americane. Tot cu ocazia căsătoriei, au loc de regulă

schimburi de daruri între cele două grupuri implicate.3.3.5. Descendenţa

Societăţile europene actuale reprezintă mai degrabă o excepţie

decât regula prin accentul pus pe familia nucleară. În cazul

societăţilor tradiţionale, organizarea socială este mult mai

frecvent bazată pe grupuri familiale extinse. Extinderea familiei

se poate face prin extinderea legăturii maritale (rezultând în

familii poligame) şi/sau prin extinderea liniei de descendenţă.

Astfel, unitatea socială de bază nu este familia nucleară, ci

grupul de descendenţă. Există mai multe tipuri de descendenţă:

Preistorie generala 98

Page 99: Curs Preistorie

• descendenţă bilaterală: este recunoscută descendenţa

prin ambii părinţi; întâlnită în sistemul european

• descendenţă uniliniară: descendenţa numai prin unul

dintre părinţi; există două variante, descendenţa patriliniară

(pe linie paternă) şi descendenţa matriliniară (pe linie

maternă); cea mai frecventă formă de descendenţă în

societăţile tradiţionale

• descendenţă ambiliniară: descendenţa prin oricare din

cele două linii (dar nu din ambele în acelaşi timp, ca în cazul

descendenţei bilaterale)

• dubla descendenţă: descendenţa prin ambii părinţi, dar

pentru scopuri diferite; cu alte cuvinte, descendenţii

moştenesc lucruri diferite de la fiecare dintre părinţi (de

exemplu, statutul social se moşteneşte de la tată, iar

proprietatea de la mamă) Grupul de rude (kindred) include toate persoanele între care

există o legătură, fie „de sânge” (relaţie consanguină), fie prin

căsătorie. Această formă există numai în societăţile cu

descendenţă bilaterală.

Ramage include toate persoanele cu care cineva este înrudit

fie pe linie maternă, fie pe linie paternă într-o societate cu

descendenţă ambiliniară.

Linia de descendenţă (lineage) include toate persoanele cu

care cineva este înrudit pe linie maternă, în cazul societăţilor

matriliniare, sau pe linie paternă, în cazul societăţilor

patriliniare. O linie de descendenţă este un grup extins de rude

uniliniare care descind dintr-un strămoş comun cunoscut, nu

mai mult de 5-6 generaţii în urmă.

Clanul este un grup format din două sau mai multe linii de

descendenţă ce recunosc o legătură între ele. În acest caz, însă,

strămoşul comun este atât de îndepărtat încât este înlocuit de o

Preistorie generala 99

Page 100: Curs Preistorie

figură mitologică. Funcţiile grupurilor de descendenţă uniliniară:

• lărgirea bazei grupului prin ajutor reciproc, protecţie şi

suport

• reglarea şi controlul căsătoriei

• reglarea disputelor şi fixarea standardelor de comportare

• administrarea proprietăţii comune

• reglarea activităţilor religioase3.3.6. Rituri de trecere

Toţi oamenii, în toate culturile, trebuie să se confrunte cu

patru momente de prag în cursul vieţii: naşterea,

adolescenţa/maturitatea, căsătoria, moartea. Odată cu tranziţia la

o nouă etapă, individul renunţă la anumite statute sociale şi

dobândeşte altele, împreună cu rolurile sociale aferente.

Ritualurile ce comemorează aceste tranziţii dintr-o etapă a vieţii

la alta se numesc rituri de trecere.Test de autoevaluare 5

5.1. Enumeraţi funcţiile familiei.

5.2. Menţionaţi principalele criterii de clasificare a familiilor

rezultate în urma căsătoriei.

5.3. Enumeraţi tipurile de descendenţă.

3.4. Religia3.4.1. Definiţii ale religiei

De-a lungul ultimelor două secole, definiţiile date religiei au

cuprins un cadru foarte larg de elemente. Două par să fie

principalele teorii. Prima (pornită de la Tylor), “intelectualistă”,

consideră că religia reprezintă un sistem explicativ – credinţele

sunt un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturală

şi lumea din jurul lor. Cea de-a doua (cu sursa în textele lui

Preistorie generala 100

Page 101: Curs Preistorie

Durkheim), “simbolistă”, consideră că religia reprezintă un

sistem explicativ al lumii sociale şi nu al ordinii naturale. De fapt, cele două interpretări sunt, în opinia noastră, legate.

Într-adevăr, magia şi religia, pe de o parte, ştiinţa pe de altă

parte reprezintă forme de cunoaştere, deci modalităţi de luare la

cunoştinţă, de ordonare şi de explicare a lumii înconjurătoare.

Diferite sunt mijloacele şi mecanismele de explicare, dar

aceasta nu poate fi un criteriu de negare a unuia dintre domenii

de către celălalt. Altfel spus, religia ca formă de cunoaştere este

la fel de validă ca şi ştiinţa câtă vreme analiza se face în limitele

şi paradigmele impuse de către aceasta; situaţia este identică şi

în cazul ştiinţei. Religia nu are de ce să demonstreze existenţa

materială a divinităţii, fiindcă religia nu porneşte de la

postulatul materialităţii; cel mult, poate discuta modalităţile de

manifestare ale divinităţii. La fel, ştiinţa nu are de ce să se

preocupe de problema credinţei, câtă vreme are altceva de

demonstrat. Adevărat, o bună parte a confuziei se datorează şi

evoluţiei ştiinţelor naturale în ultimele două secole. Un exemplu

clasic este cel legat de problema apariţiei speciei umane. Discuţia de mai sus ridică o mare problemă. Dacă atât religia,

cât şi ştiinţa sunt valide, care este relaţia primei cu societatea?

Aici se află, poate, cele mai importante contribuţii ale lui

Claude Levi Strauss şi Clifford Geertz. Discutând modalităţile

de ordonare a lumii naturale, primul ajunge la concluzia că

relaţiile dintre speciile animale sunt indicative pentru relaţiile

dintre grupele umane – relaţia mitică dintre două specii este

similară cu cea dintre grupele umane care le au ca indicativ

sociologic (totemuri). Geertz, mai preocupat de aspectele

funcţionale, afirmă că religia este un mecanism de adaptare a

fiinţei umane la condiţii speciale, de limită. Astfel, el consideră

că credinţa (latura personală a religiei) ajută individul aflat la

limita cunoaşterii, a rezistenţei fizice şi în criză a valorilor.

Preistorie generala 101

Page 102: Curs Preistorie

Limitele cunoaşterii şi spaima de necunoscut duc la

“inventarea” de explicaţii; ritualurile de însănătoşire sunt foarte

dureroase, dar au efect, în timp ce lipsa reperelor morale clare

duce la construirea de ierarhii axiologice capabile să susţină

decizia umană. Pentru a rezuma, religia în societăţile pre-industriale are rolul

de instrument intelectual de ordonare a lumii cunoscute şi prin

mimetism a celei umane. Manifestările materiale ale acesteia

sunt doar modalităţi de vizualizare şi de participare a grupului la

un adevăr considerat evident.

Şaman african

3.4.2. Şamanismul

Fenomenul şamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei

preistorice. Mai mulţi factori au dus la această situaţie. În

primul rând, preocuparea foarte timpurie a cercetătorilor de

teren cu acest fenomen, o situaţie care s-a reflectat şi în

amploarea bibliografiei dedicate şamanismului. În al doilea

rând, datorită faptului că toţi marii analişti ai religiei preistorice

s-au ocupat de acest fenomen; este greu de găsit un autor

important care să nu se fi ocupat, măcar în treacăt, de

şamanism. Dimpotrivă, sunt câteva mari personalităţi care au

dedicat studii foarte ample (cele mai accesibile în România sunt

studiile lui A. van Gennep, Cl. Levi-Strauss şi M. Eliade). În al

treilea rând, datorită faptului că şamanismul – spre deosebire de

alte fenomene spirituale din preistorie – poate fi relativ bine

sesizat şi arheologic, fie că este vorba de obiecte din “arsenalul”

şamanului (tobe, bastoane, piese de podoabă), fie că este vorba

de reprezentări din arta parietală. Principalele caracteristici ale şamanismului sunt, pe scurt,

următoarele:

• recrutarea şamanilor ţine de demonstrarea de către

potenţialul şaman a “harului” şi numai în rare cazuri de

descendenţă; cel ce va deveni şaman are un comportament

Preistorie generala 102

Page 103: Curs Preistorie

aparte: este retras, vorbeşte singur, are perioade de afazie etc.;

chiar dacă noi putem da un diagnostic medical şi putem

identifica şi cauzele fiziologice şi/sau psihologice ale acestui

comportament (carenţe în alimentaţie, schizofrenie etc.),

lucrul nu este valabil pentru membrii comunităţii din care

prezumtivul şaman face parte; oricum, relaţia dintre

şamanism şi psihoze pare să confirme relaţia specială dintre

zonele circumpolare şi acest tip de comportament sacru, iar

labilitatea psihică este un element care înlesneşte stările de

transă;

Iniţierea• iniţierea tânărului şaman se face de către un şaman în

vârstă; alături de transferul de cunoştinţe, şamanul în vârstă

capătă şi rolul de tată spiritual (manifestat şi prin rolul

acestuia în “renaşterea” viitorului şaman);• tânărul devine şaman în cadrul unei ceremonii care

implică o moarte simbolică – tânărul intră în transă şi devine

“mâncat” de un monstru care apoi îl regurgitează ca şaman; în

alte tradiţii, cel ce l-a iniţiat îl “diseacă” şi îi recompune

scheletul, tranformându-l pe tânăr într-o nouă fiinţă; oricum,

ceea ce este semnificativ este trecerea printr-o fază de

“moarte” – şamanul este, în proprii săi ochi şi în cei ai

comunităţii, o fiinţă cu totul diferită de personajul laic;

Vestimentaţie şi

instrumentar

• şamanul îşi asociază o serie de specii biologice cu rol

simbolic sau practic, de regulă specii cu o simbolistică

psihopompă (de cele mai multe ori păsări, dar şi lupi, cerbi,

rar cai); speciile acestea au rolul de a însoţi şamanul în

activităţile sale de vindecător sau reprezintă vehicolul pentru

călătoriile spirituale ale acestuia; costumul şamanului poartă

însemnele acestor specii (fie că este vorba de piese de costum

realizate din blana sau din penele speciilor luate ca

“emblemă”, fie că sunt accesorii, cum ar fi bastonul pentru

lovirea tobei şamanice sau pielea din care este aceasta

Preistorie generala 103

Page 104: Curs Preistorie

realizată);

Locuinţa• locuinţa şamanului este izolată de restul aşezării; în unele

tradiţii, acoperişul acesteia este perforat de un copac care

reprezintă un axis mundi şi un punct de legătură dintre

diferitele planuri ale lumii (la limită, cel subteran, cel al

oamenilor şi cel celest); totodată, acest copac este şi “traseul”

care înlesneşte călătoria in spiritu a şamanului;Şamanul ca

vindecător• activitatea fundamentală a şamanului este cea de

vindecător; de aici porneşte şi distincţia fundamentală dintre

acesta şi categoria vrăjitorilor; spre deosebire de aceştia din

urmă, şamanul este mult mai specializat şi – chiar dacă este

deţinătorul tradiţiilor grupului şi nu are interdicţii majore

legate de viaţa laică – este înainte de toate un mijloc de

dialogare cu lumea spiritelor (sub toate formele pe care

acestea le pot lua);• spre deosebire de medicina modernă, şamanismul se

bazează pe credinţa că sursa răului este dezechilibrul creat de

comportamentul uman, de transgresia unor reguli; ceea ce

contează în eliminarea bolii (care reprezintă doar simptomul

dezechilibrului) este înlăturarea cauzei de ordin spiritual

(identificarea transgresiei şi repunerea în echilibru a lumii

umane cu cea spirituală);Călătoria • “tratamentul” propriu-zis are mai multe faze, dar ele sunt,

fundamental, două: călătoria in spiritu a şamanului pentru a

identifica originea maladiei şi tratamentul;• “călătoria” şamanică reprezintă elementul cheie al

ceremonialului”; şamanul se abţine de la consumul de

alimente, efectuează ritualuri complicate şi obositoare

(dansuri de mai multe ore acompaniate de bătăi de tobă)

asociate cu consumul de narcotice (sub forma fumului emis

de plante aruncate în foc sau fumate); stresul, abstinenţa

alimentară şi narcoticele facilitează intrarea în transă, pe

parcursul căreia şamanul efectuează o călătorie (de multe ori,

Preistorie generala 104

Page 105: Curs Preistorie

sub forma unei păsări) în lumea spiritelor şi unde

investighează cauzele bolii;Vindecarea • “reîntors” din această călătorie cu cunoaşterea cauzelor,

şamanul efectuează ceremonialul propriu-zis de vindecare (de

multe ori, acesta se rezumă la mimarea actului de extirpare a

unui obiect din corpul pacientului); vindecarea se bazează pe

credinţa pacientului şi a comunităţii deopotrivă în eficacitatea

ritualui (efectul placebo);• eficacitatea este şi o funcţie a corectitudinii cu care se

efectuează ritualul; spre deosebire de religiile avansate, în

care relaţia dintre divinitate şi comunitate este mediată strict

de sacerdot şi ierarhică, în societăţile preindustriale relaţia

dintre individ şi divinitate este directă, iar “specialistul”

(şamanul, vrăjitorul) este capabil – prin acurateţea

ceremonialului – să oblige divinitatea să îndeplinească

doleanţele suplicantului.Test de autoevaluare 6

6.1. Menţionaţi principalele definiţii ale religiei.

6.2. Enumeraţi căile prin care şamanul poate intra în transă,

pentru a realiza călătoria sa în lumea spiritelor.

3.5. Arta

Arta ludică

3.5.1. Geneza artei

Dezbaterea cu privire la originea artei este foarte lungă.

Pornind de la premisa că arta reprezintă un fenomen spiritual

superior, bazat pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul

că grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a

vieţii spirituale care să fie numită artă. Au contribuit la aceasta

şi concepţiile, răspândite în secolul al XIX-lea, că popoarele din

colonii (şi, prin extensie, şi primitivii) nu sunt capabile de

gândire abstractă. De aceea s-a şi negat la început autenticitatea

artei parietale (descoperitorul picturilor din peştera Altamira din

Spania a fost chiar acuzat că el ar fi pictat pereţii). Creşterea

Preistorie generala 105

Page 106: Curs Preistorie

numărului de descoperiri şi identificarea elementelor care

autentifică aceste picturi a dus până la urmă la acceptarea

acestui fenomen ca fiind autentic. Dar, spre sfârşitul secolului al

XIX-lea, interpretarea dată acestei arte a fost aceea a unei arte

ludice, născută din spiritul infantil al primitivului; altfel spus,

arta este rezultatul jocului, al lipsei de griji faţă de ziua de

mâine (de unde şi superioritatea civilizaţiei moderne,

interpretată ca şi civilizaţie europeană industrială) – se

fundamenta, astfel, politica colonială dusă de marile puteri

europene în special în Africa. Au existat şi încercări de a

compara această artă cu desenele făcute de copii de 5-7 ani. Este meritul lui S. Reinach şi al abatelui H. Breuil de a fi

susţinut şi argumentat caracterul profund religios al acestei arte.

Magia vânătorii

Ei au demonstrat (iar interpretarea lor a fost dominantă până

după anii 50’ ai secolului XX) că această artă este o formă de

magie a vânătorii – figurarea animalului pe pereţii peşterii ar

duce la capturarea spiritului (şi, deci, şi a corpului) animalului.

De aceea multe figuri ar fi avut reprezentate pe ele săgeţi sau

suliţe şi urme de răni.

Arta simbolică

După anii 50’ însă, perspectiva s-a schimbat din nou. Pornind

de la textele lui M. Raphaël şi A. Laming-Emperaire, A. Leroi-

Gourhan a dus o nouă viziune. El consideră că aceasta este o

artă simbolică, menită să reprezinte fertilitatea şi fecunditatea

lumii naturale. Ideea nu este cu totul nouă, dar era luată în

considerare doar cu privire la statuetele feminine care aveau

atributele sexuale foarte pronunţate. Pe scurt, A. Leroi-Gourhan

postulează existenţa unei perechi masculin-feminin (identificată

în asocierea bizon-cal, extrem de frecventă) şi care reprezintă

principiul fertilităţii. În jurul acestei perechi se organizează,

asemeni picturilor dintr-o biserică, toate celelalte figuri, iar

peştera ar trebui să fie “citită” ca un ansamblu compus din

panouri care reproduc în mic discursul general. Figura umană

Preistorie generala 106

Page 107: Curs Preistorie

nu ar avea decât un rol subordonat. Evident, această teorie îşi

are meritele sale şi este foarte convingătoare, chiar dacă

asociaţia cal-bizon nu este atât de răspândită. Ideea unei viziuni

foarte complexe despre natură şi ciclurile naturale este realistă.3.5.2. Elementele constitutive ale artei paleolitice

Elementele constitutive ale artei paleolitice:

• în funcţie de suport: artă parietală, artă rupestră, artă

mobiliară, plachete, altele;

• în funcţie de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă,

mulaje, ronde-bosse, plastică propriu-zisă şi “tracées”;

• în funcţie de tipul de reprezentări: zoomorfe,

antropomorfe, abstracte, reprezentări compozite, fantastice

sau prefigurative.

Caii de la Chauvet

Suportul

Arta paleolitică este reprezentată de creaţii pe mai multe

categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase –

sunt şi cele mai cercetate şi majoritatea

interpretărilor pornesc de la analiza acestei

categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe

pereţii peşterilor, de unde şi calificativul de

“parietală”. De la două-trei reprezentări la câteva

sute sau mii, reprezentările din arta parietală

constituie majoritatea reprezentărilor. Evident,

avem de-a face cu un corpus de imagini cu o

valoare specială pentru colectivităţile paleolitice. Arta rupestră, obiectele găsite în peşteri, constituie o

categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu

semnificaţie, probabil, specială. Această

categorie este compusă în principal din blocuri

de mari dimensiuni pe care au fost realizate

reprezentări în relief adânc sau ronde-bosse şi

care, după cum sugerează situaţia arheologică în

Preistorie generala 107

Page 108: Curs Preistorie

care au fost găsite, erau aşezate asemeni unei

frize în zona locuită a peşterii.

Venus de la Abri Pataud

Spre deosebire de categoria anterioară, ascunsă din punct de

vedere topografic (cea mai mare parte a ansamblurilor pictate se

află în zona interioară a peşterilor, uneori la sute de metri de

intrare), reprezentările rupestre sunt mai legate de viaţa

cotidiană a colectivităţilor. De notat este faptul că acestea

amintesc de reprezentările parietale care utilizează denivelările

pereţilor peşterii pentru a da impresia de tridimensionalitate

(uneori, autorul picturilor a creat imaginea animalului astfel

încât corpul să fie plasat pe un segment convex al peretelui – ca

şi cum trupul animalului ar fi fost material – sau ca ochiul să fie

reprezentat de o denivelare nodulară).

„Propulsor” de la

Bruniquel

Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri

din os sau corn perforate şi gravate, imitaţii de dinţi de animal –

în special de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” –

numite şi “bastoane de comandament”, statuete din fildeş, corn,

os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu

cenuşă. Ele au o distribuţie geografică imensă, din Spania până

în Siberia şi sunt în general realizate prin gravură şi decupaj,

uneori fiind şi pictate cu ocru. Categoria pare să se împartă în

două grupe distincte: obiectele de podoabă corporală (plachete

perforate, pandantive şi elemente de colier), respectiv obiectele

care sunt plasate la vedere dar a căror utilizare este mai puţin

evidentă. Desigur, se pot imagina modalităţi de prindere a unora

dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate asemeni

pandantivelor, dar cu siguranţă aceasta nu este cazul pentru

toate statuetele şi cu atât mai puţin pentru “propulsoare”.

Caprina de la Derava

Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic.

Cea mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din

Franţa şi sunt pachete din şist gravate cu reprezentări mult mai

realiste. Cu privire la ele s-a şi formulat ipoteza că ar constitui

Preistorie generala 108

Page 109: Curs Preistorie

un fel de “caiete de schiţe” care ar fi circulat în epocă. Într-

adevăr, un astfel de mecanism este posibil (obiectele circulă în

preistorie pe distanţe surprinzător de mari) şi ar explica

uniformitatea de stil şi de program iconografic. Dar, distribuţia

foarte limitată în spaţiu contrazice această ipoteză. Ultima categorie este reprezentată de descoperiri cu caracter

foarte limitat ca număr. Este cazul mulajelor de bizoni din Tuc

d’Audoubert (din lut) sau al statuetelor de lut uscat (nu este o

ardere propriu-zisă a lutului) şi de chihlimbar de la Vogelherd

(Germania). Tot aici pot fi incluse şi “pietrele aziliene”, chiar

dacă la nivelul datării ele se plasează dincolo de limitele

cronologice ale paleoliticului. Identificate în Elveţia şi Franţa,

foarte rar în alte părţi ale Europei, ele sunt pietre de râu plate

care au fost ornamentate cu simboluri abstracte sau figuri

antropomorfe schematizate. Ele au fost prima dată identificate

în peştera Mas d’Azil; aici toate exemplarele erau sparte

intenţionat. Evident, aceste categorii nu sunt stricte; există situaţii în care

un tip de suport este folosit şi pentru alte tehnici artistice.Tehnica

Câteva sunt tehnicile de realizare a acestor reprezentări.

Ren de la Les Combarelles

Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică

paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei

muchii cu un vârf obtuz), atât pe pereţii peşterilor, cât şi pe

suport moale (os, corn, fildeş). Foarte probabil, aceste unelte de

dimensiuni mici erau înmănuşate în mânere de os sau de lemn.

Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de

magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl

amesteca într-un recipient realizat din stalagmite retezate cu

grăsimi sau cu apă. Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul

unui pămătuf din plante şi care îndeplinea rolul de pensulă sau,

mult mai frecvent, utiliza un tub de trestie cu ajutorul căruia

Preistorie generala 109

Page 110: Curs Preistorie

„Căluţul chinezesc” de la Lascaux

sufla ocrul aflat în gură; după unele cercetări, unele reprezentări

(cele realizate într-o tehnică asemănătoare cu pointillée) au fost

realizate prin suflarea direct din gură a pigmentului.

Operaţiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă, căci sunt

multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are

calităţi astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în

tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); deşi nu există

dovezi clare, ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc

de a preveni înţepăturile de insecte (închide porii şi constituie

un strat protector pentru piele). Ca şi în cazul gravurilor

parietale, situaţia concretă în care au fost găsite aceste picturi

ridică o serie de probleme. Întâi, absenţa urmelor de torţe (sunt

doar câteva identificate, prea puţine) sau de lămpi (realizate tot

din stalagmite), deşi este de presupus că era nevoie de lumină.

În al doilea rând, unele reprezentări se află la câţiva metri de

solul peşterii – modul de realizare al acestor figuri rămâne în

discuţie. O bună parte a reprezentărilor combină cele două tehnici;

probabil gravura avea rolul de “crochiu” care să realizeze

conturul figurii ce urma să fie pictată.

Bizon de la Tuc d’Audoubert

Mulajele sunt doar câteva, poate şi din cauza şanselor mai

mici de a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de

la Tuc d’Audoubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele

realizate din lut uscat din nordul Germaniei.

Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele

incluse în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală sau

la cea mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai

degrabă rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul

utilajului folosit, care trebuia să fie mai rezistent şi nu mai

precis. Câteva piese au devenit elemente esenţiale în

interpretările date artei paleolitice – la Laussel (unde au fost

Preistorie generala 110

Page 111: Curs Preistorie

Venus de la Laussel

găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste obiecte

înfăţişează un personaj feminin ţinând în mână un corn

(interpretat ca fiind un corn al abundenţei), respectiv un bărbat

care, foarte probabil, trage cu arcul.

În categoria plasticii am inclus aşa-numitele “venus

aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ

mici, steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un

romb, partea mediană – cu atributele sexuale şi sânii – fiind

exagerată, în timp ce extremităţile – capul şi picioarele – sunt

schematizate).

Venus din Willendorf

Repartiţia lor geografică este mai largă decât cea a picturilor

parietale şi par să existe mult mai multe stiluri de reprezentare.

De la figuri cu o steatopigie accentuată la figuri suple, de la

reprezentări în care capul este doar indicat sau faţa este

acoperită de coafura sugerată la reprezentări extrem de realiste

ale chipului, aceste statuete au fost şi rămân un argument

frecvent utilizat în analiza globală a artei paleolitice.

Categoria numită “tracées” este circumscrisă foarte precis

geografic (Franţa) şi cronologic (începutul artei paleolitice, în

aurignacian). Artistul preistoric a utilizat mondmilch-ul

(calcarul dizolvat din rocă şi care se depune pe pereţii peşterilor

sub forma unei paste albicioase şi umede) pentru a trasa cu

degetul figuri abstracte (“maccaronis”) sau reprezentări

zoomorfe (într-un stil foarte primitiv, atestând începuturile

artei). Ea dispare pe măsură ce utilizarea burin-ului şi a picturii

devine norma tehnică de realizare a reprezentărilor artistice.Reprezentările

Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de

uniforme. Principalele categorii sunt următoarele :

Preistorie generala 111

Page 112: Curs Preistorie

Bizon de la Altamira

• reprezentări zoomorfe : acestea cuprind peste 80 % din

totalul reprezentărilor şi se pot identifica câteva regrupări

semnificative; există o primă categorie de reprezentări care

domină numeric – cal, bizon, mamut, ren şi cervidee, apoi o

categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o serie de

animale periculoase (rinocer, urs, feline), peşti, păsări şi

insecte; dar, toate reprezentările par să fie asociate în mod

voit (perechea cal – bovideu, asocierea acestei perechi cu

mamutul şi cu cervideele etc.); reprezentările zoomorfe sunt,

făcând abstracţie de evoluţia stilistică, în general mai realiste,

dar nu se poate spune că reprezintă o copie fidelă a speciilor

naturale – în unele cazuri, atribute semnificative ale speciei

sunt exagerate (în special masivitatea corpului, accentuarea

trenului anterior etc.);

Impresiune palmară de

la Pech Merle

• reprezentări antropomorfe : considerate iniţial ca fiind

reduse numeric (sub o sută), reprezentările umane sunt, la o

analiză mai atentă, mai răspândite decât s-a presupus;

subcategoriile pe care le luăm în considerare sunt

următoarele: reprezentări naturaliste (corpul uman este redat

cu trăsăturile sale fundamentale, fără distorsiuni notabile),

reprezentări schematice (doar trăsăturile esenţiale ale corpului

uman sunt redate – trunchiul şi membrele, capul şi sexul),

reprezentări simbolice (reprezentări ale organelor genitale,

mergând de la cele mai realiste la cele mai schematice); o

categorie aparte (majoritatea reprezentărilor provin de la

Gargas) o reprezintă “mâinile”, un grup de reprezentări de

mâini umane, unele cu falange lipsă, realizate prin pulverizare

(peste mâna plasată pe perete, rezultând un “negativ” al

acesteia) sau prin plasarea mâinii vopsite pe perete (există un

singur exemplu de reprezentare de mână pictată uzual);• reprezentări abstracte : în această categorie intră o serie

de desene abstracte, de formă geometrică sau nu – linii, şiruri

Preistorie generala 112

Page 113: Curs Preistorie

Şir de puncte ovale de

la Lascaux

de puncte (pictate sau adâncite în peretele peşterii sau pe

plachete de os) sau de crestături, forme complexe (denumite

“tectiforme” şi “piepteni”), unele semne care pot fi şi figuri

umane extrem de stilizate, linii şi săgeţi sau reprezentări

lentiloide (interpretate şi ca simboluri sexuale); această

categorie este foarte răspândită şi apare încă de la începuturi

(s-a formulat ipoteza că primele forme de artă – şiruri de

puncte şi de linii – sunt legate de reprezentarea ritmurilor

naturale (ciclul lunar şi/sau cel menstrual));• reprezentări compozite : deşi redusă numeric, este o

categorie spectaculoasă în care sunt incluse reprezentări

compozite, de animale cu elemente umane sau de fiinţe

umane cu trăsături zoomorfe (categoria “vrăjitorilor”); cele

mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères, Gabillou,

Lascaux şi Marsoulas; de regulă sunt figuri care combină

trăsături de bovidee (în special capul şi trunchiul) cu cele

umane (poziţia bipedă şi membrele superioare şi inferioare);

uneori sunt asociate şi obiecte (comparate cu instrumente

muzicale); tot aici ar putea fi incluse şi reprezentările de

animale (în special bizonii) al căror chip este “umanizat” (faţa

este modificată pentru a semăna, din profil, cu un chip uman);• reprezentări fantastice : categoria include un număr

foarte limitat de reprezentări; este vorba de figuri care redau

posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, aşa-

numitele “fantome”) sau animale care sunt prea vag

reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale;• reprezentări prefigurative : în această categorie intră

reprezentările de tipul “maccaroni” realizate în mondmilch-ul

de pe pereţii peşterilor.3.5.3. Interpretarea artei paleolitice

Este greu de dat un răspuns definitiv la întrebarea despre

sensul acestei arte. Desigur că această artă transmite ceva din

Preistorie generala 113

Page 114: Curs Preistorie

bagajul spiritual şi conceptual al comunităţilor paleolitice care

au produs aceste reprezentări. Ceea ce este de reţinut este că

ceea ce diferă este absenţa bagajului de forme abstracte de care

beneficiază societatea modernă; absenţa limbajului artificial

(scrierea este un limbaj artificial, valoarea semnelor fiind dată

prin convenţie culturală) nu înseamnă absenţa comunicării, ci

doar că aceasta foloseşte reprezentări naturaliste pentru a

transmite concepte care pot fi abstracte. Problema este complicată şi de alte elemente. Există dovezi

care documentează situaţia paradoxală în care realizarea acestor

picturi a însemnat un efort considerabil, pentru ca apoi toate

ansamblurile picturale să nu fie “utilizate” – zonele cu picturi

rupestre nu au fost vizitate decât extrem de rar. În plus,

uniformitatea stilurilor pe arii foarte întinse implică mecanisme

de comunicare şi o problematică spirituală comună pentru foarte

multe comunităţi. O soluţie vine din partea antropologiei

culturale. Există nenumărate comunităţi (cele mai cunoscute

sunt cele australiene şi polineziene) în care miturile sunt

destinate doar celor care fac parte din grup şi sunt iniţiaţi;

străinilor şi celor neiniţiaţi (cei care nu au trecut prin ritualurile

de trecere la statutul de adulţi) li se oferă variante false ale

miturilor, căci a cunoaşte tradiţiile sacre ale unui grup înseamnă

să deţii o putere asupra acestuia. “Ascunderea” picturilor în

adâncurile peşterilor este în acord cu acest comportament atestat

etnografic. Sunt şi câteva elemente figurative care trimit la

valoarea de discurs mitic a acestei arte – vrăjitorii (interpretaţi

ca şamani ai grupului), repertoriul de animale bune de mâncat

(dar nu numai acestea sunt reprezentate şi nu există o relaţie

directă între speciile consumate şi cele pictate), scene care trimit

la ritualuri şamanice (personaje umane sau compozite care par

să danseze). O soluţie parţială este aceea că arta paleolitică reprezintă

Preistorie generala 114

Page 115: Curs Preistorie

“bagajul” mitic al acestor colectivităţi, o formă de înregistrare a

relaţiei dintre elementele naturale care organizează nu numai

lumea naturală, ci reprezintă modelul de organizare a sferei

umane; relaţii – grafice, de astă dată – dintre specii pot fi

similare cu relaţiile dintre grupele umane (clanuri sau familii).

Relaţia dintre semnificat, referent şi semnificat – deci, dintre

imagine, specia naturală şi ideea pentru care stau cele două –

pare să funcţioneze în structurile intelectuale obişnuite ale

gândirii umane. Această artă este o artă a vânătorii în măsura în

care utilizează elemente naturale. Sensul dat acestor specii

reprezentate, însă, poate fi foarte abstract.3.5.4. Arta şi tranziţia spre economia productivă

Tranziţia la economia productivă a avut un impact dramatic

asupra artei preistorice. Unele dintre aceste schimbări sunt

evidente:• schimbarea formelor artistice : arta paleolitică dispare,

practic, din zonele pe care le-a dominat, fiind înlocuită de o

artă mobliară sau de ceea ce astăzi s-ar numi “artă aplicată”;

desigur, există şi excepţii – cum ar fi zona nordului Africii

(Tassili, etc.);• modificarea materialelor (suport, unelte etc.) : suportul

predilect devine ceramica, lutul ars; el este un material care

presupune un set mai elaborat de cunoştinţe şi care impune o

serie de limite asupra artistului;• modificarea inventarului de simboluri : este evidentă

evoluţia spre simboluri abstracte şi spre geometrizare; figurile

devin mai schematice, în parte şi datorită tehnicilor şi al

suportului (este cazul reprezentărilor de pe ceramica pictată);

la fel de adevărat, un set de elemente continuă să fie prezente

– la urma urmelor, sfera simbolurilor utilizabile este mai mult

sau mai putin asemănătoare;• modificarea raportului dintre opera de artă şi grup :

arta devine, măcar în parte, o activitate a unor experţi tehnici

Preistorie generala 115

Page 116: Curs Preistorie

mai mult decât a unor experţi ai sacrului (de pildă). Există şi continuităţi ce ar putea părea, la prima vedere,

surpirnzătoare. Aceste schimbări sunt însoţite de o serie de schimbări mai

discrete, care ţin de “utilizarea” artei într-un anumit context

social. Elementele legate de perioada de tranziţie par să indice o

serie de schimbări care atestă o nouă utilizare a artei. Atât arta

din Levantul spaniol, cât şi o serie de reprezentări rupestre din

Italia sunt foarte departe de caracterul static al artei palelolitice.

O analiză a acestei arte indică un alt set de reprezentări:

activităţi economice (vânătoare, culesul mierii), conflicte,

ceremonii. Spre deosebire de arta perioadei anterioare, figura

umană este centrală, iar animalele sunt în poziţie secundară.

Această trăsătură devine clară în perioada care ne preocupă

acum. Trecând peste arta aplicată ceramicii, discuţiile referitoare la

această artă par să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au

căpătat o pondere specială atunci când s-a luat în considerare

viziunea cu privire la societăţile neolitice.Test de autoevaluare 7

7.1. Enumeraţi tipurile de suport întâlnite în arta paleolitică.

7.2. Enumeraţi principalele categorii de reprezentări din arta

paleolitică.

7.3. Enumeraţi principalele caracteristici ale statuetelor de tip

„Venus”.3.6. Bibliografie

1. Angrosino, M., The Essentials of Anthropology, New Jersey, 1990

2. Bârzu, L., Curs de preistorie generală, Bucureşti, 1991

3. Bârzu, L., Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993

4. Lévi-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, 1968

5. Petrescu, N. Primitivii, Bucureşti, 2003

6. Radcliffe-Brown, A.R., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Iaşi, 2000

7. Ries, J., Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Iaşi, 2000

Preistorie generala 116

Page 117: Curs Preistorie

8. Van Gennep, A. Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Iaşi, 2000

9. Van Gennep, A., Riturile de trecere, Iaşi, 19963.7. Răspunsuri la testele de autoevaluareTest de autoevaluare 5

5.1. Se consideră că funcţiile familiei sunt următoarele: funcţia de regulator sexual;

funcţia de reproducere; funcţia economică; enculturaţia.

5.2. Principalele criterii de clasificare a familiilor rezultate în urma căsătoriei sunt:

numărul de parteneri implicaţi în căsătorie (familii monogame şi poligame); locaţia noii

familii (familii matrilocale, patrilocale, uxorilocale, virilocale, avunculocale sau cu

locaţie neutră); grupul din care este ales partenerul (endogamie – partenerii provin din

acelaşi grup; exogamie – partenerii sunt aleşi din grupuri diferite).

5.3. Descendenţa poate fi: bilaterală (prin ambii părinţi); uniliniară – matriliniară (pe linie

maternă) sau patrilinară (pe linie paternă); ambiliniară (fie pe linie maternă, fie pe linie

paternă, dar nu simultan prin ambele); dublă descendenţă (prin ambii părinţi, dar

descendenţii moştenesc drepturi, obligaţii şi bunuri diferite de la fiecare).Test de autoevaluare 6

6.1. De-a lungul timpului au fost propuse mai multe definiţii ale religiei. Printre primele

se remarcă cea “intelectualistă”, propusă de Tylor (credinţele sunt un mijloc creat de

oameni pentru a explica ordinea naturală şi lumea din jurul lor) şi mai târziu cea

“simbolistă”, propusă de Durkheim (religia reprezintă un sistem explicativ al lumii

sociale şi nu al ordinii naturale). Aceste două teorii au în comun faptul că prezintă religia

ca pe un sistem explicativ, în primul caz al ordinii naturale, în al doilea caz al ordinii

sociale. Ulterior, contribuţii importante au avut Lévi-Strauss, care a cercetat fenomenul

totemic, şi Geertz, care afirmă că religia reprezintă un mecanism de adaptare a fiinţei

umane la condiţii speciale, de limită.6.2. Pentru ca şamanul să poată acţiona ca vindecător (principala sa atribuţie), el trebuie

să întreprindă o călătorie în lumea spiritelor pentru a afla cauzele bolii şi leacul

corespunzător. În acest scop, şamanul poate recurge la diferite metode pentru a intra în

transă şi a permite spiritului să călătorească. Printre cele mai bine cunoscute practici se

numără: muzica (în special bătăi ritmice în tobă) şi dansul; privarea de hrană, băutură şi

somn; consumarea unor substanţe cu efecte halucinogene sau inhalarea fumului (seminţe

de cânepă, tutun, ciuperci sau plante otrăvitoare). Există şi cazuri în care transa se

Preistorie generala 117

Page 118: Curs Preistorie

produce în mod natural, fără a fi indusă din exterior, atunci când şamanii suferă de

epilepsie, catalepsie, schizofrenie etc.Test de autoevaluare 7

7.1. Tipurile de suport folosite în arta paleolitică sunt: pereţii peşterilor (arta parietală);

blocuri de mari dimensiuni descoperite în peşteri sau adăposturi sub stâncă (arta

rupestră); fildeş, os, corn, roci moi, lut crud amestecat cu cenuşă (arta mobiliară).

7.2. Principalele categorii de reprezentări din arta paleolitică sunt: reprezentările

zoomorfe (cele mai numeroase, formând peste 90% din reprezentările din arta parietală);

reprezentările antropomorfe (rare în arta parietală şi arta rupestră, dar numeroase în arta

mobiliară – statuetele feminine numite „Venus”); reprezentările abstracte (şiruri de linii,

puncte, diverse motive geometrice); reprezentările compozite (reprezentări om-animal);

reprezentările fantastice; reprezentările prefigurative (aşa-numitele „maccaroni”).

7.3. Statuetele de tip „Venus” sunt realizate din diferite materiale (lut nears amestecat cu

cenuşă, fildeş, os, calcar) şi au dimensiuni relativ mici. Multe dintre aceste siluete

feminine prezintă steatopigie, o acumulare de ţesut adipos în zona sânilor, pântecelui,

şoldurilor şi coapselor. Acest fapt, împreună cu tratarea schematică a extremităţilor (cap,

mâini, picioare), duce la posibilitatea de a reprezenta trupul ca fiind înscris într-un romb.

Există însă şi siluete suple. Trăsăturile feţei pot lipsi, dar sunt şi cazuri în care apar

schiţate; sunt şi situaţii în care capul prezintă un decor ce a fost interpretat ca o coafură

sau acoperământ de cap.

Preistorie generala 118


Recommended