CAPITOLUL ICAPITOLUL I

CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI

1.1. Conceptul de monedă

Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi, cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de mărfuri.

Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice.La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai

intensă şi mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de bani, dar şi pe cea normală lor şi anume de utilizare sau de consum.

După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă, devenind monedă. Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur sau argint.

În perioada când banii se găseau sub formă de monedă metalică, ei aveau o latură comună cu celelalte bunuri economice, deci erau consideraţi monedă marfă. Era cazul îndeosebi, al monedelor de aur şi argint, care aveau o valoare proprie apropiată de valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.

Există deci, pe lângă valoarea lor legală, adică cea imprimată de stat sau de organul de emisiune, o valoare comercială dată de valoarea metalului preţios conţinută. De aceea, nu era necesară simpla numărare în procesul schimbului, ci şi cântărirea, deci determinarea valorii reale. Se poate afirma că această deosebire între marfă şi monedă, concretizate în acelaşi bun economic se mai practică şi acum, chiar dacă nu mai este aproape nici o legătură între monedă şi aur. De exemplu, de curând au fost emise de către B.N.R., monezi de aur şi argint, care înglobau în valoarea lor nominală, atât valoarea metalului preţios, cât şi valoarea numismatică. Evident că înainte de 1974 (când a fost eliminat etalonul aur) această practică era mult mai frecventă, deşi banii de hârtie deveniseră atotputernici în circulaţie.

Aurul şi argintul puteau fi cumpărate ca marfă, chiar dacă se găseau sub formă de monedă, ca urmare a utilizării lor în industrie, ca bijuterii, în medicină etc.

Limita dintre marfă şi monedă era stabilită precis prin lege (se putea schimba la bancă o anumită cantitate de aur şi se putea obţine o anumită cantitate de monedă, sau altfel spus, monedă de o anumită valoare). Deci aurul nu avea întotdeauna calitatea de monedă, ci doar când lua forme monetare, precis stabilite prin lege.

În definirea banilor nu putem face abstracţie de un element extrem de important şi anume că ei au în principal destinaţia de a folosi la circuitul normal, la schimbul altor

5

bunuri şi de a stabili valoarea acestora. Banii nu sunt un scop în sine, ci sunt utilizaţi într-un scop bine determinat. Ei au un rol imens în economie, aceasta neputând exista fără bani.

De-a lungul secolelor şi chiar mileniilor, banii au influenţat foarte puternic economia, modul ei de organizare şi desfăşurare.

În abordarea problematicii monedei, nu este suficient să cunoaştem numai conţinutul, evoluţia, formele şi procesul monetar, ci şi aspectele legate de natura şi esenţa economiei (de schimb sau autarhică, de piaţă sau planificată etc.), sistemele monetare, puterea de cumpărare, inflaţia, politicile şi tehnicile monetare, instrumentele şi formele de plată.

Conceptul de bani este complex, subtil, dar esenţial pentru orice economie modernă. Banii nu trebuie confundaţi nici cu moneda, nici cu avuţia, bogăţia sau veniturile. Valoarea banilor depinde şi de modul cum sunt ei acceptaţi, utilizaţi şi cum servesc circulaţiei celorlalte bunuri. Ea depinde de modul în care sunt îndeplinite funcţiile monedei.

În teoriile monetare moderne, banii nu sunt definiţi numai ca monedă. Banii au o sferă mai largă decât moneda. Numai o mică parte din valoarea în bani a schimburilor, a cumpărăturilor este plătită cu ajutorul monedei.

Banii cuprind nu numai moneda propriu-zisă, ci şi depozitele şi disponibilităţile din conturi (cecurile).

Banii sunt depozite esenţiale, iar moneda este o formă redusă de exprimare a sistemului monetar. De pildă, oamenii de afaceri nu utilizează numerarul, ci în principal, fluxul, transferul fără fir, adică prin mesaje.

Banii nu pot fi confundaţi nici cu avuţia pentru că nu cuprind acţiunile, obligaţiunile şi alte forme de avuţie.

Moneda poate fi definită numai prin rolul şi funcţiile sale în economie, anume în economia de piaţă.

Prin cele de mai sus, banii şi moneda au acelaşi înţeles deoarece au acelaşi rol şi funcţii.Fluxurile monetare însoţesc procesele economice şi contribuie la modificarea şi

dezvoltarea acestora. Deşi economia reală are rolul hotărârilor, moneda se întrepătrunde permanent cu economia, ea este în centrul vieţii economice a unei ţări şi pe planul economiei mondiale.

Conţinutul monedei s-a modificat de îndată ce moneda-marfă a fost eliminată din mecanismele monetare şi din circulaţia monetară propriu-zisă, fiind înlocuită cu moneda-semn.

1.2. Funcţiile monedei

Moneda are următoarele funcţii:- instrument unic de schimb;- etalon al valorii;- instrument de rezervă a valorii;- instrument de plată;- mijloc de transfer al valorilor;- bază a creditului.Manualul „Monedă, credit, bănci“, elaborat de catedra de monedă din ASE în

coordonarea Prof.univ.dr. Cezar Basno, subliniază că cele mai importante funcţii ale monedei sunt:

a) moneda - instrument unic al tranzacţiilor;

6

b) moneda - etalon al valorii;c) moneda - rezervă a valorii.1

De altfel, moneda are mult mai multe funcţii decât cele enumerate mai sus, dat fiind rolul copleşitor al ei în economia de piaţă.

Funcţiile acestea s-au consolidat de-a lungul vremii, pentru că moneda a urmat pas cu pas dezvoltarea economică.

Necesitatea monedei a apărut şi s-a impus din nevoia schimbului produselor şi serviciilor.

1.2.1. Moneda, instrument unic de schimb

Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării unui instrument care să mijlocească schimbul economic. Acest instrument de schimb serveşte în acelaşi timp ca măsură a valorii bunurilor schimbate.

Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operaţiuni: M-B-MB M BAcestea se realizează continuu prin intervenţia monedei.Marele economist Victor Slăvescu susţinea că „moneda este tot atât de necesară

schimbului de bunuri şi servicii economice, pe cât este de necesar graiul pentru înţelegerea oamenilor între ei“.2

Mijlocirea schimbului este cea mai importantă funcţie a monedei, pentru că şi economia de piaţă se bazează în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o economie a banului.

Moneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura marfă general acceptată. Fiecare din participanţii la schimb ştie că o poate ceda pentru a obţine un alt bun de care are nevoie.

Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică.Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a două produse. Cu

ajutorul monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare şi cumpărare, despărţite în timp şi spaţiu. Prin monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acţiune şi de mişcare.

Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei în schimbul produselor şi serviciilor.

Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale şi monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare şi fluxuri reale (cumpărare).

Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracţie de rolul finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea capacitatea de a cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investiţii).

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed.P. 2000, pag 8.2 Victor Slăvescu, Curs de monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova 1932, pag.90.

7

1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

Desigur că mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri ce se schimbă.

Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un numitor comun între bunuri eterogene.

Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică şi implicit diversificarea şi multiplicarea bunurilor.

Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau scade pentru asigurarea unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o posedă şi foloseşte celor ce o datorează. Dacă puterea monedei creşte (de cumpărare), folo-seşte celor ce o posedă şi dăunează celor ce o datorează.

Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu funcţia acesteia de etalon al valorii şi cea de schimb de bunuri.

Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, dezavantajaţi.

În calitate de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este şi instrument de plată.

Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toţi „actorii“ de pe piaţă. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligaţiile între aceşti actori. Moneda naţională unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul şi autorităţile, agenţii economici şi persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată.

Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru aceasta elaborează politica monetară.

1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii

Moneda este un rezervor de valoare pentru că permite înmagazinarea valorii într-o marfă compactă, acceptată unanim şi care poate fi păstrată în mod nedefinit, fără pierderi (în condiţii de stabilitate).

Oamenii păstrează bani din mai multe motive (prudenţă, prevedere, vanitate). Condiţia este ca moneda să poată fi păstrată vreme îndelungată, să-şi menţină valoarea şi să poată fi schimbată oricând contra altor bunuri.

Moneda nu este niciodată marfă de ocazie. Ea este totdeauna egală cu ea însăşi şi nu pierde nimic dacă este înmagazinată.

Pentru monedă nu există riscul deteriorării fizice şi este totdeauna uşor schimbabilă.Moneda favorizează economisirea într-o formă foarte uşoară şi mobilă. Într-o mare

perioadă de timp, moneda simbolizează bogăţia însăşi.În orice moment ea se poate schimba în altă bogăţie.Această funcţie a monedei prezintă actualmente o importanţă mai redusă în economiile

moderne.Acum banii sunt folosiţi pentru depozite, procurarea de acţiuni şi obligaţiuni. Moneda

nu numai că se păstrează, dar se şi înmulţeşte prin dobânzi, dividende etc.Desigur că funcţia monedei de rezervă a valorii nu poate să dispară. De exemplu, între

două tranzacţii, orice firmă are o rezervă de valoare, fiind un instrument de tezaurizare. Orice persoană fizică păstrează monedă pentru procurarea curentă de bunuri de consum.

8

Pentru agenţii economici moneda este un activ ca oricare altul (depozite, acţiuni, obligaţiuni, bunuri imobiliare). Moneda face parte din activele lichide (poate fi schimbată în orice moment). Rezerva de valoare înseamnă de fapt, puterea de cumpărare (evident, alături de alte active cu un mare grad de lichiditate). Puterea de cumpărare mai înseamnă şi capacitatea de schimb a agenţilor economici şi persoanelor fizice.

Faţă de alte active lichide, moneda prezintă avantajul că poate fi schimbată imediat, fără cost de transformare şi cu un risc minim.

1.2.4. Moneda ca instrument de plată

Moneda este un instrument legal al fiecărui stat de efectuare a plăţilor. Plăţile în moneda naţională sunt obligatorii pe teritoriul unei ţări (evident că doar pe piaţa internă şi cu unele excepţii). Plăţile într-o anumită monedă sunt unanim acceptate.

Cu excepţia unor pieţe monetare internaţionale (de exemplu, zona EURO), pe teritoriul fiecărei ţări există o singură monedă cu curs legal şi a cărei valoare este stabilită prin lege sau prin calcule complexe. Toţi „actorii“ pieţei monetare sunt obligaţi să primească moneda naţională ca plată. Evident că unele plăţi sunt legate de convertibilitatea monedei naţionale. De exemplu, cu leul românesc încă nu se fac plăţi internaţionale, întrucât are o convertibilitate limitată. Statul este obligat să asigure toate condiţiile pentru ca moneda naţională să poată fi un mijloc de plată deplin.

1.2.5. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor

Această funcţie poate fi îndeplinită, întrucât moneda poate cuprinde o valoare mare într-un volum mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constantă, mai stabilă şi care poate fi schimbată pe alte valori. Prin această funcţie, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul. De asemenea, când schimburile de mărfuri sunt inegale, se poate face compensarea valorilor rămase neachitate.

Chiar avuţia unei persoane fizice poate fi mai uşor transferabilă în bani, decât în bunuri.

1.2.6. Moneda, bază a creditului

Creditul este de multe ori emisiune monetară. O dată ce a fost aprobat creditul, se deschide un cont clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plăţi diverse.

Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală.De asemenea, moneda serveşte pentru efectuarea unor plăţi amânate. Moneda mijloceşte

deci, creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor încheiate între parteneri.

În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii şi circulaţiei titlurilor de credit (obligaţiuni, cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominală, una de piaţă etc., dar exprimate în monedă. În aceste tranzacţii este indicat ca moneda să aibă o valoare cât mai constantă, bazată pe o putere de cumpărare relativ ridicată.

1.3. Evoluţia monedei

În perioadele de început ale schimburilor, funcţiile banilor erau îndeplinite de alte bunuri economice, care în acelaşi timp serveau şi scopurilor de întrebuinţare sau consum

9

(animale, cereale, peşti, metale). Când banii au căpătat forma lor proprie şi precisă, ei au devenit monedă.

Moneda a fost confecţionată mult timp din metale, îndeosebi metale preţioase. Tocmai prin aceasta s-a diferenţiat mult faţă de alte bunuri, mărfuri.

Evoluţia monedei a fost determinată de însăşi funcţia pe care ea o îndeplinea în viaţa economică.

În perioada când banul era reprezentat de moneda metalică, el mai avea o latură comună cu celelalte mărfuri şi anume că materialul din care era confecţionat putea fi socotit marfă.

Monedele de aur şi argint aveau o valoare proprie nu departe de valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.

Dar pe lângă valoarea legală imprimată şi fixată de stat, monedele metalice aveau şi o valoare comercială egală cu valoarea metalului preţios ce îl conţinea. Diferenţele de conţinut metalic atrăgeau după sine diferenţe de valoare. Apăreau incertitudini în determinarea valorii reale a monedei, de aceea, schimbul se făcea prin cântărirea monedelor, deci prin cantitatea de metal preţios conţinut de monedă. Aceste diferenţe au condus la abuzuri în emiterea monedelor.

Monedele de aur şi argint puteau fi uşor apreciate şi cumpărate ca marfă. Moneda era marfă, dar nu orice obiect (marfă) de metal preţios este monedă.

Deosebirea s-a accentuat şi a devenit definitivă o dată ce banul a luat forma proprie de hârtie-monedă, adică bilete de bancă. Acestea nu mai au o valoare intrinsecă, ci doar garanţia celor ce le-au emis, sau cea conferită de autoritatea statului care le punea pe piaţă.

Pentru a se ajunge aici a fost nevoie de o lungă evoluţie istorică, de o puternică dezvoltare economică şi de cadrul juridic bine precizat.

Prin ea însăşi, crearea de monedă nu aduce avantaje. De pildă, dacă creăm mai multe bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine.

Dacă producem mai multă monedă, nu se poate spune acelaşi lucru. Cu toate acestea, moneda şi instituţiile legate de ea au o mare însemnătate pentru economie.

Moneda este mai activă într-o societate cu o economie dinamică, dezvoltată. O dată cu sporirea veniturilor primare sau derivate, fluxul de monedă sporeşte.

Fluxurile monetare influenţează puternic procesele economice, deţinând un rol esenţial în mecanismul de funcţionare a acestora, în mecanismele autoreglării. Economia nu poate fi despărţită de monedă, pentru că aceasta este prezentă permanent în schimburile dintre persoane fizice, firme, stat, organisme financiare internaţionale.

Totuşi aurul nu a dispărut de pe piaţă, chiar dacă a fost eliminat ca bază a sistemelor monetare. El este utilizat mai ales în tranzacţiile internaţionale şi ca rezervă valutară în toate ţările.

1.4. Semnele monetare

O dată cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse schimbului, pe când producerea de monedă-marfă sau metalică (metalele preţioase) era limitată. A apărut un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă marfă, ceea ce a avut drept efect apariţia monedei de hârtie (fiduciare).

Moneda de hârtie se prezintă sub două forme:- bancnotele (biletele de bancă);- moneda de cont (scripturală).Apariţia monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comerţ sau scrisori de

schimb. Ea a apărut prima dată în Europa la sfârşitul secolului al XII-lea şi a avut drept

10

cauză, limitarea pericolului transportului de monedă metalică. Efectele de comerţ propriu-zise sau tratele comerciale au apărut de fapt în secolele XVII - XVIII.

Scrisoarea de schimb şi tratele nu au o valoare intrinsecă. Ele sunt doar un angajament de plată al celui ce le emite, pentru o anumită dată.

În aceeaşi perioadă apar primele bilete de bancă şi moneda de cont.Moneda de hârtie sau biletele de bancă puteau fi schimbate oricând în monedă metalică,

la ghişeele băncii şi era garantată de rezerva de aur-monedă pe care o deţinea banca emitentă. Moneda de hârtie s-a generalizat în secolul al XIX-lea.

Moneda de cont sau scripturală a apărut ca urmare a dezvoltării băncilor comerciale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Băncile comerciale au creat moneda de cont, adică înscriau într-un cont suma de bani deţinută de un client al său-titular de cont. Actualmente, sunt mult mai multe forme ale monedei scripturale printre care amintim aici cecurile şi viramentele (ordinul de virament, de plată).

Moneda scripturală şi moneda de hârtie sunt forme ale monedei semn, şi au aceleaşi funcţii şi valoare precum moneda marfă.

Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleagă în acest scop, o instituţie de emisiune, care de regulă este banca centrală.

Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfă.Sub formă de valută, moneda semn preia şi rolul de a realiza tranzacţiile pe plan

internaţional, avându-se în vedere însă, convertibilitatea.În epoca modernă, se face şi emisiune de monedă internaţională de către FMI (DST) sau

Sistemul Monetar European (ECU, EURO).S-a ajuns şi la dispariţia (în unele cazuri) a suportului de hârtie al monedei scripturale

prin apariţia cărţilor electronice de plată şi de credit, care înlocuiesc cecurile clasice.

1.5. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor.

Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea bunurilor ce pot fi procurate diferă şi ele.

Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie de:- perioade;- loc;- situaţii conjuncturale.Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ.Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că această fluctuaţie este de

fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naţionale este greu de determinat şi se schimbă rapid în sensul descreşterii ei.

Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei monede naţionale. Această asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a

11

aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din aur sau argint.

Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate în circulaţie. De asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare parte sinonimă în această situaţie, cu revalorizarea sau aprecierea monetară.

Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate fi schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia iniţială, este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat.

O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa excedentelor bugetare şi a balanţei de plăţi externe.

În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a unei monede.

Puterea de cumpărare a unei monede se poate stabili pe plan naţional şi la nivel internaţional. Şi în acest din urmă caz, puterea de cumpărare are la bază sistemul de preţuri, dar prin raportare la alte monede naţionale prin cursul valutar sau rata de schimb. Raportarea se face de cele mai multe ori nu în mod direct, ci pe baza unor monede de referinţă cum ar fi: dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez.

Pe plan internaţional, în stabilirea puterii de cumpărare a intervenit noţiunea de standard al valorii. Standardul de valoare este moneda naţională într-o anumită perioadă şi care se bazează pe funcţia banilor de mediu de schimb şi pe lichiditatea lor. Pentru determinarea puterii de cumpărare sunt luate în consideraţie doar moneda, cecurile de călătorie şi depozitele stocabile.

Alţi specialişti americani acordă o mai mare atenţie în determinarea puterii de cumpărare a monedei, a raportului macroeconomic între venituri şi cheltuieli. De exemplu, cheltuielile de consum sunt explicate cu ajutorul venitului disponibil, avuţiei, investiţiilor şi ratelor dobânzii. Sau alt exemplu: schimbările în mărimea avuţiei determină urmări majore asupra cheltuielilor consumatorilor.

În concluzie, se poate afirma că puterea de cumpărare a monedei, înseamnă de fapt valoarea ei în raport cu un bun. Deci ce cantitate dintr-un bun poate fi achiziţionată cu o unitate monetară sau cu un număr de unităţi monetare. De exemplu, dacă o pâine are un preţ de 2000 lei, puterea de cumpărare a leului nostru este de 1/2000 dintr-o pâine.

Teoria modernă privind puterea de cumpărare a monedei utilizată pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se bazează pe un „coş“, în care bunurile sunt ponderate în funcţie de rolul lor în operaţiunile comerciale şi care la rândul lor au în vedere utilitatea produselor luate în consideraţie. „Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiuri, necesităţi stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o zonă geografică caldă, în coş nu va intra încălzirea apartamentelor pe timpul iernii.

În conformitate cu produsele pe care le cuprinde, coşul are un preţ, care poate fi exprimat prin următoarea relaţie matematică:3

3 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit, pag. 22.12

P = aipi

în care:P = preţul coşului;ai = ponderea produsului „i“ în totalul operaţiunilor comerciale;pi = preţul monetar al produsului i.

În final se stabileşte valoarea produsului „coş“, format din i produse şi care - aşa cum am mai arătat, diferă de la o ţară la alta.

Rezultă că fiecare monedă naţională are o putere de cumpărare internă şi una externă.Aceasta din urmă are la bază cursurile reale de schimb, care sunt determinate de

organisme financiar-monetare internaţionale, de marile bănci sau de burse, pe baza unor indicatori printre care: produsul intern brut, productivitatea muncii, inflaţia, dobânda, riscul de ţară, creşterea economică, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe etc.

În practică, puterea de cumpărare a unei monede naţionale pe plan extern se determină pe baza parităţii monetare.

13

CAPITOLUL IICAPITOLUL II

SISTEME MONETARE

2.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar

În literatura de specialitate, conceptul de sistem monetar are înţelesuri şi abordări diferite.

Costin Kiriţescu a dat definiţia cea mai cuprinzătoare la noi „Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat“.1 Pentru ca Sistemul Monetar să fie omogen este necesară şi existenţa unui sistem de relaţii între instituţiile ce au ca obiect de activitate circulaţia monetară (bănci, trezoreria publică, organisme specializate, casieriile etc.)

Fiecare ţară are sistemul său monetar.Sistemele monetare sunt foarte diferite. De aici apare necesitatea calculării echivalenţei de

valoare (curs valutar şi schimb valutar). Nu se poate ajunge la un sistem monetar unitar.Încercări de realizare a unor sisteme monetare unitare au fost făcute mai de mult, dar

primul mai elaborat şi mai credibil a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea prin crearea Uniunii Latine. A fost un eşec total. Nu s-a putut ajunge la un sistem monetar unitar şi pentru că ţările şi cetăţenii lor ţin la monedele lor naţionale, fiind considerate uneori chiar simbol al independenţei ţării respective. Dovada că aşa stau lucrurile este recenta realizare a Pieţei Monetare Europene, când introducerea monedei EURO a determinat mari convulsii interne şi între ţările membre ale Uniunii Europene, o parte din aceste ţări amânând intrarea în zona EURO, tocmai pentru motivele menţionate mai sus.

Sistemul monetar unitar nu poate fi realizat nici ca urmare a disparităţilor de curs, de pondere de cumpărare, paritate sau etalon monetar.

Etalonul este unitatea monetară stabilită şi recunoscută de către stat şi care este utilizată ca unitate de bază pentru măsurarea valorilor bunurilor şi serviciilor.

2.2. Sisteme monetare

Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor preţioase, folosite ca material pentru confecţionarea diferitelor monede.

Ca urmare, la baza primelor sisteme au stat monedele metalice.

Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă unul sau două metale din care putea să-şi confecţioneze monedele etalon.

Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea monometalist. Dacă erau folosite doua metale, era sistem monetar bimetalist. La rândul lor, aceste sisteme erau de mai multe feluri. De exemplu, cel monometalist putea fi:

1 Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică, 1982, p.27814

- sistem monetar monometalist de aur;- sistem monetar monometalist de argint.În orice caz, numai monedele confecţionate din aceste metale aveau putere totală, adică

erau considerate monede etalon.Bimetalismul, ca sistem monetar poate fi şi el:

- integral (când se stabilea un raport de valoare între cele două metale preţioase şi ambele metale aveau aceeaşi putere de plată, iar confecţionarea lor era nelimitată);

- parţial (când numai aurul se putea folosi nelimitat în confecţionarea monedei, iar argintul era fixat de stat a fi folosit doar pentru un număr şi o valoare limitate de monede);

- paralel (când cele două monede au o putere nelimitată şi sunt independente una de alta, neexistând între ele un raport de valoare).

Cel mai vechi sistem monetar monometalist a fost cel de argint.El nu excludea şi utilizarea şi a altor monede în circulaţie, de exemplu a celor de argint.

Acestea aveau însă, doar o valoare comercială, etalon, moneda legală, atotputernică, era numai din argint. Celelalte monede erau considerate ca orice marfă.

Etalonul de argint s-a manifestat mai puternic în secolele XVI-XVIII în ţări dezvoltate, precum Anglia, Franţa, Germania, dar şi în ţări ca Rusia şi în întregul continent european. Cu timpul, au început să circule tot mai multe monede de aur, creându-se un sistem monetar paralel.

Deprecierea permanentă a argintului, descoperirea mai multor zăcăminte (ceea ce a dus şi mai mult la scăderea valorii acestui metal) a contribuit hotărâtor la introducerea sistemului monetarist bazat pe etalonul aur. Monedele de aur erau tot mai mult tezaurizate sau utilizate în plăţi peste graniţă. În sistemul monetar de aur, numai monedele de aur aveau putere legală şi puteau fi confecţionate nelimitat. Dar nu mai era absolut necesar şi obligatoriu să fie puse în circulaţie numai monedele de aur. Ele puteau fi confecţionate şi din aur, dar şi din alte metale, inclusiv din argint.

Confecţionarea monedelor din alt material era însă limitată şi o putea face numai statul.Sistemul bimetalist. În acest sistem, confecţionarea monedelor era total liberă, iar

circulaţia celor două monede era simultană.Se stabilea un raport între aur şi argint, în general acesta fiind de 1/15,5-16 (un kilogram

de aur echivala cu 1/15.5-16 kilograme de argint).Ţara clasică a bimetalismului a fost Franţa, care a introdus acest sistem încă din anul

1803. Ambele monede (de aur şi de argint) aveau o valoare corespunzătoare valorii legale imprimate pe ele. Deci ambele monede aveau o valoare intrinsecă şi erau socotite ca monede principale. Dar foarte greu putea să se menţină pe o perioadă de timp, o echivalenţă, un raport corect între valoarea legală şi valoarea intrinsecă.

Moneda slabă alunga din circulaţie moneda bună (criteriul lui Gresham). Deşi aurul se devaloriza din mai multe cauze, el devenea tot mai mult, „moneda rea“ care izgonea din circulaţie „moneda bună“, adică cea de argint, care se răreşte ca monedă de circulaţie.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost făcută şi prima încercare de sistem monetar internaţional. Este vorba de Uniunea Latină creată prin Convenţia Monetară din 23 Decembrie 1865. La ea au aderat iniţial Franţa, Belgia, Elveţia, iar din 1874 şi Grecia. Ea s-a format având la bază următoarele principii:

- menţinerea sistemului bimetalist integral (monedele de aur şi argint erau considerate în continuare monede etalon, deci puteau fi emise nelimitat şi acceptate fără limită);

- pentru monede sub 5 franci se reducea dreptul de emisie iar suma limită liberatorie era de până la 50 de franci; peste această sumă, nimeni nu putea să fie obligat să primească în plată aceste monede;

- fixarea unei anumite cantităţi de monede (de exemplu 6 franci pe locuitor).

15

În anii 1870, preţul aurului a sporit, iar al argintului a scăzut. Valoarea monedelor de argint a scăzut şi ea ca urmare a modificării raportului aur-argint de la 15 la 1, la 20 la 1 şi chiar mai mult. A fost necesară retopirea unor monede de argint şi rebaterea lor cu adăugarea unei cantităţi noi de argint. Dar acest lucru era foarte greu de realizat şi a devenit necesar un nou acord între state. În 1878 a fost convocată o nouă Convenţie (o conferinţă internaţională), care la 5 noiembrie 1878 părăseşte definitiv sistemul monetar al bimetalismului. A urmat aşa-zisul sistem monetar bimetalist şchiop.

Apoi a urmat sistemul monetar monometalist aur. El a avut diferite forme şi diferite raporturi între aur şi argint în funcţie de condiţiile din fiecare ţară. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin legea din 14 martie 1900, s-a instituit dolarul-aur ca bază monetară, dar s-a păstrat şi pentru dolarul de argint, puterea de circulaţie nelimitată. În timp, s-a pierdut importanţa argintului ca bază a unui sistem monetar, cu toate ca această pierdere a fost de durată, ca urmare a tradiţiei de 300 de ani a sistemului monetar bazat pe argint. Unul din factorii care au îngreunat părăsirea sistemului monetar bazat pe argint a fost respectarea principiului stabilităţii preţurilor (de multe ori variaţiile de preţ nu se datorau schimbării valorii bunurilor şi serviciilor, ci mai ales modificării valorii monedelor).

Încă din secolul al XIX-lea, sistemele monetare metalice au avut de suferit prin apariţia monedei de hârtie, puse în circulaţie de către bănci de emisiune. Totuşi, această monedă fiduciară avea acoperire în aur, ceea ce a fost încă un factor al devenirii aurului în plan mondial în comparaţie cu argintul.

A început deci, perioada de existenţă a sistemelor monetare bazate pe etalonul aur (aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize) şi moneda de hârtie.

Hârtia monedă a îmbrăcat două forme şi anume:- moneda de hârtie reprezentativă;- moneda de hârtie convenţională.

1. Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o valoare reală.Această valoare nu este încorporată în moneda de hârtie (aşa cum era cazul cu moneda

metalică). Valoarea reală este dată de reglementările foarte precise ale emisiunii şi circulaţiei acestei monede. Mai intervine şi aspectul psihologic al încrederii. Elementul de încredere se mai numeşte şi fiduciar şi este determinant în cazul monedelor de hârtie. De aceea, moneda de hârtie se mai numeşte şi moneda fiduciară. Moneda de hârtie este reprezentată de biletul de bancă sau bancnotă.

2. Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie din ordinul şi pe cheltuiala statului. Ea nu are altă acoperire sau garanţie. Statul nu are obligaţii cu privire la modalităţile şi condiţiile de rambursare. Această monedă se asimilează titlurilor de credit ale statului şi care nu sunt purtătoare de dobândă. Ea are putere de plată legală şi nelimitată.

Această monedă convenţională a fost utilizată în momente mai grele pentru stat şi anume: conflicte armate, crize economice, tulburări sociale.

Aşa cum s-a amintit deja mai sus, un alt tip de sistem monetar este cel bazat pe etalonul aur. El a funcţionat la noi şi în lume, până la începutul anilor ’70. Etalonul aur a constituit baza sistemelor monetare naţionale. Conform acestui sistem, metalul monetar circula liber pe piaţa monetară internă şi internaţională. În paralel, circula şi moneda de hârtie.

Emisiunea monedelor de aur era liberă, ca şi convertibilitatea bancnotelor.Etalonul aur-monedă a fost introdus şi generalizat în Anglia în 1818. În România, el a

fost aplicat începând cu anul 1890.Un alt sistem bazat pe etalonul aur a fost etalonul aur-lingouri. Perioada lui de aplicare a fost scurtă (după primul război mondial). În cazul lui, aurul-

monedă a fost retras de pe piaţă şi păstrat la băncile emitente sub formă de lingouri. În felul acesta a fost limitată convertibilitatea în aur a monedei de hârtie.

16

Mai aproape de zilele noastre a fost utilizat sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize. El a fost adoptat de majoritatea statelor, încă din 1944, la Conferinţa de la Brettan Woods. Pentru prima dată, un sistem monetar are şi instituţiile financiar-monetare care să îl organizeze şi să îl susţină. Pentru prima dată, băncile de emisiune depozitează pe lângă aur, titluri de credit şi valute puternice. Cu timpul, valutele forte au devenit principala rezervă a băncilor centrale.

O dată cu introducerea etalonului aur-devize şi cu gestionarea circulaţiei monetare internaţionale de către instituţiile specializate (FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc.), circulaţia monetară internaţională şi în interiorul multor ţări s-a dezvoltat foarte mult, scăzând treptat rolul aurului. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a slăbit foarte mult, iar în 1974 a fost abandonat.

Din anul 1974, sistemul monetar este construit pe baza unui nou etalon şi anume puterea de cumpărare a monedei naţionale. Era firesc să se ajungă aici, întrucât circulaţia monetară este direct legată de vânzare-cumpărare, deci de preţuri, de cantitatea de bunuri şi/sau servicii care pot fi procurate cu o unitate monetară.

S-au dezvoltat şi fenomenele inflaţioniste şi dezechilibrele, o dată cu intrarea în vigoare a acestui sistem monetar bazat pe puterea de cumpărare.

Puterea de cumpărare reprezintă un etalon aparte. El se bazează pe contribuţia bunurilor şi serviciilor fiecărei ţări la determinarea cursului monetar. La determinarea puterii de cumpărare a unei monede naţionale, sarcini şi contribuţii mari revin acum Sistemului Financiar Internaţional şi îndeosebi Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Acestea stabilesc puterea de cumpărare a monedelor naţionale, pe baza costului valutar, care ţine seama de ponderea şi preţurile produselor de bază, dar şi de unii indicatori realizaţi de ţara respectivă, cum ar fi: preţurile interne raportate la cele internaţionale, nivelul produsului intern brut, ritmul creşterii economice, productivitatea muncii, datoria externă, deficitele bugetare şi ale balanţei de plaţi externe, etc. Etalonul putere de cumpărare este deci abstract, nu are un corespondent material, este mai degrabă un calcul, un model.

În concluzie, putem afirma că sistemele monetare moderne, performante, au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu moneda de hârtie, când aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare principale.

Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei naţionale sau internaţionale.

2.3. Sisteme monetare în România

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România nu exista un adevărat sistem monetar.

Prima lege monetară a ţării noastre a fost adoptată în 1867.Ea a adoptat un sistem monetar zecimal şi „regimul monetar bimetalist“. Tot prin această

lege a fost creată moneda naţională-leul de argint de 5 grame cu o puritate de 835/1000. De la început, România a adoptat normele monetare aplicate de Uniunea Latină. Principalele monede româneşti au fost confecţionate în Anglia şi erau de aramă. Apariţia monedelor de aur şi de argint a avut loc după 5-6 ani. La început, monedele româneşti au circulat în paralel cu monedele de aur şi argint străine. Abia în 1873 se pun în circulaţie monede de argint în valoare de 25 milioane lei (în monede de câte 2 lei). În acelaşi an se confecţionează şi monede de aur de 20 lei (în valoare de 3 milioane lei). Confecţionarea s-a realizat în Belgia.

Se consideră că legea monetară din 1867 a constituit baza organizării monetare a României. Apoi au fost efectuate reforme complementare.

Nu există o bancă de emisiune. Se recurge la sistemul monetar hârtie-monedă prin emiterea de înscrisuri (bilete) ipotecare.

17

După încheierea Războiului de Independenţă, moneda începe să se revigoreze şi se confecţionează monede de argint (1879, 1881, 1882).

În 1880-1881 se înfiinţează Banca Naţională a României.Funcţiona deja sistemul bimetalist argint-aur.În luna mai a anului 1889 România a trecut oficial la etalonul monetar aur. Până în

1915, statul era autorizat să confecţioneze şi să pună în circulaţie monede metalice în valoare de 100 milioane lei. Cea mai mare parte (78%) era confecţionată din argint, dar operaţiunile erau raportate la aur. Monedele au mai fost confecţionate în 1900, 1905, 1906 şi 1927.

Între cele două războaie mondiale, România şi-a modernizat circulaţia monetară şi sistemul bancar şi s-a aliniat tot mai mult la reglementările şi normele emise pe plan internaţional. Au acţionat parţial şi incomplet, sistemele monetare aur-lingouri şi aur-devize.

În perioada comunistă, în România, circulaţia monetară s-a rupt de contextul internaţional. Moneda naţională nu a avut practic acoperire nici în aur şi nici măcar (doar parţial) în bunuri şi servicii.

După anul 1989, România încearcă să se alinieze din nou rigorilor Sistemului Monetar Internaţional. Deşi a fost o perioadă economică grea, cu inflaţie, depreciere monetară continuă şi scădere economică, deşi a crescut mult datoria externă, publică şi deficitele, totuşi ţara noastră se implică tot mai mult în mecanismele monetare internaţionale. Fiind membră a organismelor financiare internaţionale, evident că România a adoptat sistemul monetar bazat pe puterea de cumpărare a monedei naţionale.

18

CAPITOLUL IIICAPITOLUL III

POLITICI MONETARE

3.1. Obiectivele politicii monetare

Experienţa unor ţări dezvoltate arată că politica monetară are următoarele scopuri: - stabilitatea preţurilor şi deci a monedei naţionale;- asigurarea în mai mare măsură a angajărilor;- o rată adecvată a schimbului valutar;- o rată ridicată a creşterii economice.Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrângeri, care sunt tot patru: - să prevină panicile financiare;- să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;- să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive;- să câştige şi să menţină încrederea investitorilor străini.Scopurile sau obiectivele sunt:

1. Stabilitatea preţurilorAcest obiectiv pare evident în orice economie modernă, dar este departe de a fi realizat.

Inflaţia reprezintă un mare pericol pentru că nu se redistribuie corect veniturile. Mai exact, toate salariile, contractele, legislaţia, impozitele şi procedeele contabile sunt adaptate inflaţiei.

De exemplu, dacă inflaţia este de 100%, iar productivitatea muncii creşte cu 2%, salariile cresc cu 102%, rata dobânzii cu 103% în loc de 3% etc.

Creşterea inflaţiei are trei inconveniente: - trebuie să modificăm frecvent preţul maxim şi catalogul preţurilor;- atât timp cât preţurile nu pot fi modificate continuu, ele se află în afara echilibrului pe

perioadele scurte de timp dintre două modificări;- inflaţia îndeamnă la păstrarea unei cantităţi foarte reduse de valută pentru că valuta

păstrată îşi pierde valoarea, fără a beneficia de o rată nominală a dobânzii mai mare decât alte active.

Politica monetară are în vedere că inflaţia nu poate fi totdeauna anticipată corect, iar economia nu poate nici ea să fie indexată în întregime.

De exemplu, venitul nominal (salariul etc.) este mai supus taxelor decât venitul provenit din dobânda reală.

Politica monetară încearcă să reducă alocarea ineficientă a fondului de investiţii pe perioade de inflaţie.

Politica monetară are în vedere să reducă impactul inflaţiei asupra distribuirii venitului şi avuţiei. Neanticiparea inflaţiei deranjează pe creditori, pe cei pensionaţi şi este în favoarea debitorilor. Impactul inflaţiei dezavantajează pe salariaţi dacă salariile se află în urma preţurilor.

19

Politica monetară poate ajuta totuşi pe cei săraci când dispune ca distribuirea veniturilor să fie mai puţin inegală. Distribuirea veniturilor are loc şi prin faptul că unele familii sunt doar solicitante de împrumuturi, iar altele doar ofertante.

Inflaţia provoacă nesiguranţă şi incertitudine. Familiile nu îşi pot planifica viitorul pentru o perioadă mai lungă pentru că nu cunosc ce valoare reală vor avea activele lor fixe. Oamenii sunt înclinaţi să economisească, dar neanticiparea inflaţiei îi pedepseşte aspru.

Inechitatea îi face să-şi piardă încrederea în puterea politică.Efectele corozive ale inflaţiei îi copleşeşte pe toţi.Inflaţia măreşte veniturile guvernului faţă de cheltuieli.Politica monetară trebuie să stabilească cu cât. Nu trebuie rupt echilibrul. Guvernul este

cel mai mare debitor din economie şi deci el câştigă din inflaţie. Politica monetară este cea care trebuie să stabilească acest câştig.

Când rata inflaţiei creşte, valoarea reală a datoriilor statului şi dobânzile ce trebuie să le plătească se reduc.

Statul mai deţine privilegii în perioade de inflaţie şi pentru că este deţinător de valută şi rezerve bancare (ex.: Bancorex, ca bancă de stat a rezistat mulţi ani, doar ca urmare a reevaluării fondurilor sale în valută).

2. Angajări mai multePolitica monetară are drept obiectiv şi creşterea de angajări (să evite şomajul). Problema

principală care se ridică este determinarea nivelului cel mai indicat al şomajului.Există două criterii de alegere: - rata şomajului să fie eficientă din punct de vedere al maximizării producţiei;- o rată minimă a şomajului, stabilită pe baza urmăririi lunare a familiilor.Ultima este incertă şi mai puţin eficientă, deci conduce în final la accelerarea inflaţiei.

Aceasta şi pentru că datele privind şomajul nu pot fi exacte. De exemplu, sunt eliminaţi cei care au renunţat să mai caute de lucru sau cei care lucrează cu program redus nu sunt socotiţi parţiali şomeri.

Numărul de şomeri depinde şi de nivelul şi de durata plăţilor compensatorii.

3. O rată adecvată de schimb valutarDesigur că politica monetară trebuie să aibă în vedere creşterea ratei de schimb a

monedei naţionale (deci a cursului valutar). Aceasta conduce şi la scăderea ratei inflaţiei. Exportatorii câştigă, iar urmarea directă este intrarea în ţară a unei cantităţi mai mari de valută.

Politica monetară trebuie să manifeste şi aici un echilibru (al cursului valutar).

4. Creşterea economicăPolitica monetară contribuie hotărâtor la o rată permanentă a creşterii economice. Nu

este bine ca rata creşterii economice să fie mică.Politica monetară poate promova creşterea creditelor şi chiar creşterea monetară pentru

creşterea economică. Pentru a promova investiţiile, politica monetară are în vedere o rată reală a dobânzii foarte reduse.

Această măsură trebuie să fie însoţită de o politică fiscală restrictivă, inclusiv menţinerea unui deficit bugetar mai mic.

Investitorii trebuie să aibă în vedere în primul rând, echipamente noi. O rată mai mare a investiţiilor să însemne neapărat mai mult capital productiv pe muncitor.

Constrângerile:

1. Prevenirea panicii financiarePanica financiară şi recesiunea economică conduc la creşterea şomajului, deci nicidecum

la creşterea numărului de salariaţi, care s-a văzut că este un obiectiv al politicii monetare. De

20

exemplu, se produce panică atunci când, după ce au crescut spectaculos preţurile, urmează perioada de reducere a lor.

Cei care au cumpărat active pe credit, le pot vinde achitându-şi obligaţiile către creditori. Pe măsură ce unii din solicitanţii de credite dau faliment, pentru că nu-şi pot achita creditele, unii dintre creditorii acestora dau şi ei faliment (de exemplu, băncile). Falimentele bancare şi incapacitatea lor temporară de a-şi reface depozitele au constituit principalele trăsături ale panicilor financiare. Pentru prevenirea panicilor financiare, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată au fost create rezerve (ex.: în SUA – Rezervele Federale).

2. Stabilitatea ratei dobânziiMenţinerea relativ stabilă a ratelor dobânzii este o politică monetară a echilibrului, dar

trebuie prevenite vârfurile prea ridicate ale ratei dobânzii. Pieţele financiare operează mai eficient dacă dobânzile sunt stabile. Dacă ratele dobânzii cresc foarte mult, scade valoarea portofoliilor băncilor şi societăţilor de asigurare, ceea ce echivalează cu o pierdere de capital. Panicile financiare se realizează şi pentru că oamenii au aversiune faţă de riscuri. De aceea, preferă să-şi vândă activele la preţuri care se află sub valoarea lor. Ratele instabile de dobânzi conduc şi la fluctuaţii ale cursurilor de schimb valutar. Dacă ratele dobânzilor vor creşte în SUA, străinii vor cumpăra dolari pentru a achiziţiona titluri de asigurări în SUA. Datorită cererii mai mari de dolari, cursul acestei monede va creşte. Acest lucru creează probleme, atât economiei americane, cât şi celei străine.

Publicul vociferează şi panica financiară creşte. În general, panicile financiare cresc în perioade de instabilitate monetară. Politica monetară este cea care ia decizia ca rata dobânzii să fie la nivelul la care oferta şi cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani, o dată cu schimbarea cererii de bani.

3. Suportarea sarcinii politicii restrictive de către unele sectoare economicePolitica monetară restrictivă face ca unele sectoare să aibă mai mult de suferit decât altele.

Cele mai afectate sunt sectoarele care exportă.De asemenea, sectorul construcţiei de locuinţe este mai afectat.Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, când această cerere este

excesivă şi prea inflaţionistă.

4. Încrederea investitorilor străini trebuie menţinutăPolitica monetară trebuie să acorde o mai mare atenţie modului în care investitorii

străini răspund la modificările aduse în circulaţia monetară şi pe piaţa financiară. Dacă activele unei ţări sunt în declin, investitorii străini îşi vor retrage capitalul. Ei vor vinde şi stocurile şi obligaţiile deţinute în ţara respectivă. De aceea, preţurile stocurilor şi obligaţiunilor se reduc (creşte oferta). Această reducere a preţurilor conduce la reducerea avuţiei şi creşterea costului investiţiilor şi în final, la recesiune economică.

3.2. Instrumente ale politicii monetare

Obiectivele politicii monetare se suprapun în mare parte cu cele ale politicii fiscale în măsura în care ambele reprezintă instrumente de stabilizare macroeconomică. O altă posibilitate pe care o are politica monetară pentru îmbunătăţirea circulaţiei monetare este constrângerea bugetului şi anume, posibilitatea acestuia de a se finanţa din împrumuturi.

Datoria, adică deficitul bugetar poate fi monetizat (de exemplu: emisiunea monetară şi stabilizarea ratei dobânzii).

În general, într-o economie de piaţă dezvoltată, politica monetară nu impune legi prin care să crească sau să reducă cererea globală.

Printre instrumentele utilizate de politica monetară, reţinem:

21

1. Operaţiuni pe piaţa liberăDe exemplu, cumpărările şi vânzările de asigurări (poliţe). Este vorba de un număr

redus de agenţi de asigurare care aparţin unor bănci sau altor instituţii specializate în vânzarea de asigurări guvernamentale.

Acest instrument este aplicat prin Banca Naţională a României care cunoaşte tot timpul preţul şi rata dobânzii. De asemenea, BNR acordă credite băncilor pentru relansarea economiei, în primul rând a investiţiilor.

BNR conduce operaţiunile de pe piaţa liberă (de ex.: operaţiunile cu efecte de comerţ sau titluri financiare şi de credit). Tot BNR poate creşte sau reduce rezervele de stat sau valutare. BNR poate dirija operaţiunile cu titluri de stat (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie etc.).

2. Mecanismul scontăriiEl constă în posibilitatea unor bănci de a se împrumuta la banca centrală sau la rezerve.

Tot BNR este ofertant de împrumuturi de ultim moment. Dacă băncile ca instituţii depozitare se confruntă cu reducerea lichidităţii, mecanismul scontării trebuie utilizat pentru extinderea cumpărărilor de pe piaţa liberă. A doua funcţie a mecanismului scontării este de a oferi soluţia pentru creşterea lichidităţii unor instituţii aflate în dificultate.

A treia funcţie este legată de încurajarea sau descurajarea împrumuturilor prin modificarea ratei de scont. Banca Naţională a României mai are din acest punct de vedere şi funcţia de a informa piaţa asupra intenţiilor sale viitoare privind modificarea ratei de scont. Banca poate face des împrumuturi de la BNR, dar aceste credite trebuie limitate.

Ele trebuie să împrumute numai în caz de nevoie.BNR poate varia rata de scont (a dobânzii). BNR poate obliga băncile să-şi creeze

provizioane şi rezerve pentru a putea ţine stabilă rata de scont. Totuşi schimbarea mai frecventă a ratei de scont se face ca o reacţie la creşterea ratei dobânzii pe piaţa liberă. Dacă BNR măreşte rata scontului, ea validează creşterea precedentă a ratei dobânzii.

3. Modificarea necesarului de rezerveBNR are puterea de a varia necesarul de rezerve în cadrul anumitor limite. Creşterea

necesarului de rezerve afectează stocul de bani (de ex.: dacă rezervele sunt excedentare, se apelează la emisiunea monetară).

Dacă rezervele sunt mari, băncile nu mai constituie depozite ale persoanelor fizice şi juridice sau scad dobânzile. În ţările dezvoltate, necesarul de rezerve nu se modifică zeci de ani.

4. Contractele selectiveCele trei instrumente prezentate mai sus acţionează asupra cererii globale prin

modificarea rezervelor şi a ratei dobânzii şi afectând în acest fel, întreaga economie.Controalele se efectuează mai cu seamă pe pieţele financiare mai izolate, unde rolul

factorilor locali este mai mare. Controlul are ca principal rol, depistarea problemelor nedorite care apar când cererea este excesivă.

De exemplu, se controlează cu deosebire:- creditul destinat procurării stocurilor (se stabileşte un cost marginal al acestui

împrumut);- creditul consumatorului (de consum).

5. Convingerea moralăEa constă în faptul că BNR (banca centrală în general) îşi foloseşte puterea sa de

convingere asupra băncilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea să-şi schimbe comportamentul (ex.: limitarea împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat).22

6. Publicitate şi consiliereCreşte atenţia acestor bănci, băncile centrale sunt mai solicitate de către presă. Aceasta

ajută la promovarea politicii monetare. Există consilieri de afaceri care ajută în promovarea politicii monetare.

23

CAPITOLUL IVCAPITOLUL IV

MASA MONETARĂ

4.1. Conţinutul şi structura masei monetare

Moneda este o creanţă, o formă de avere. Dar nu toate creanţele sunt monedă, dintr-un motiv foarte simplu şi anume, că ele nu pot circula libere (de ex.: depozitele bancare).

Averea monetară este utilizată pentru schimb, pentru procurarea altor active în vederea obţinerii unui profit. De pildă, sunt cuprinse aici depozitele pe diferite termene sau procurarea de valută.

În practică, de multe ori este dificil să separăm activele monetare de cele nemonetare.Moneda apare ca o creanţă în bilanţurile firmelor, agenţilor economici.Activele monetare sunt formate în primul rând, din numerar şi depozite, dar şi din

rezervele în numerar ale băncilor şi depozitele băncilor la banca centrală şi de emisiune. Cele de mai sus sunt creanţe monetare pentru că sunt creanţe asupra unor bănci, fie ele bănci centrale sau bănci de depozite.

Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii dintr-o ţară.

Masa monetară cuprinde următoarele active:- numerarul (moneda efectivă) ;- moneda de cont sau disponibilităţile în conturile curente;- depozitele (sumele depuse la termen, de obicei la băncile de depozit);- alte active monetare.Cea mai mare parte a numerarului este deţinută de persoanele fizice şi agenţii

economici şi este utilizată pentru procurarea de produse şi servicii, deci în tranzacţiile comerciale şi valutare (în ţara noastră, moneda naţională are o convertibilitate limitată). Numerarul este activul monetar cel mai lichid, pentru că poate fi schimbat, folosit în orice moment şi în mod nemijlocit.

Moneda de cont este dată de disponibilităţile din conturile curente. În limita acestor disponibilităţi din conturi pot fi eliberate cecuri de plăţi sau pot fi achitate datoriile. Moneda de cont poate fi transformată oricând în numerar, totuşi ea este mai puţin lichidă decât numerarul, întrucât sumele trebuie mai întâi retrase din cont.

Depozitele prezintă o mare variaţie de forme, tipuri, termene de retragere. Spre deosebire de moneda de cont, depozitele nu dau dreptul eliberării pe seama lor de cecuri sau carduri.

Uneori însă, ele pot fi desfiinţate şi utilizate, cel mai des, pe baza unui preaviz. Actualmente, depozitele au o pondere foarte mare în totalul activelor monetare, pentru că sunt aducătoare de mari venituri reprezentate de dobândă. Totuşi, esenţialul este că depozitele au un grad mai mic de lichiditate, întrucât nu pot fi utilizate oricând.

24

În categoria alte active sunt cuprinse cele plasate în diferite titluri de pe piaţa monetară.Ele cuprind cambiile şi biletele la ordin, biletele de trezorerie şi bonurile de casă.

Acestea sunt pe termen scurt şi au un grad mai mare de lichiditate decât titlurile pe termen lung şi mediu şi care sunt reprezentate de acţiuni şi obligaţiuni. Titlurile pe termen scurt au o lichiditate mai mare pentru că pot fi valorificate înainte de termen, deci sunt negociabile. Deţinătorii lor le pot vinde oricând pentru a-şi achita datorii sau pentru mărfuri şi servicii.

Chiar dacă diferă în funcţie de durata lor de viaţă, pe total, titlurile au un grad de lichiditate mai mic decât alte active monetare.

Determinarea masei monetare este foarte dificilă şi complexă, tocmai din cauza variaţiei acestor forme sub care ea se găseşte în economie. De exemplu, în cadrul titlurilor, un grad mai mare de lichiditate îl au bunurile de tezaur şi obligaţiunile. Motivul este tot valorificarea lor înainte de termen.

Din cele afirmate mai sus se poate constata că în marea lor majoritate activele monetare, masa monetară reprezintă o sumă de creanţe asupra sistemului bancar, chiar dacă se găsesc la persoane fizice şi firme nebancare. Dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare a făcut ca în ultimul timp să apară noi produse monetare, ceea ce a diversificat şi masa monetară.

4.2. Agregatele monetare

Au apărut ca instrumente de analiză a masei monetare, ca o necesitate de a dezvolta şi poziţiona indicatorii legaţi de masa şi circulaţia monetară.

Aşa cum afirmă profesorul universitar Silviu Cerna „banii de hârtie şi moneda scripturală se creează cu ocazia monetizării unor active nemonetare“.1 În activele nemonetare sunt cuprinse: aurul, devizele, creanţele asupra trezoreriei statului, creanţe asupra economiei.

Pentru a analiza masa monetară, cât şi evoluţia acesteia este necesar să se ţină seama de cursurile flotante, şomaj, inflaţie, criză economică.

Cei mai mulţi monetarişti şi îndeosebi cei americani consideră şi acum că moneda are un rol dominant în viaţa economică, ceea ce înseamnă că instrumentele monetare şi mai ales circulaţia bănească, inclusiv masa monetară influenţează economia.

Această influenţă poate fi determinată cu ajutorul indicatorilor monetari, care la rândul lor nu au în vedere doar moneda, banii, ci şi procesele economice principale, adică producţia, comerţul, preţurile, operaţiunile valutare, bugetul, balanţa de plăţi externe.

De altfel, această influenţă este reciprocă.Conform monetariştilor, indicatorii monetari se împart în două grupe:- indicatorii care determină evoluţia masei monetare;- indicatorii ce estimează efectele politicii monetare asupra economiei.Această împărţire este valabilă pentru ţările cu economii de piaţă dezvoltate.Obiectivele şi caracteristicile monetare sunt definite, determinate cu ajutorul

indicatorilor ratei dobânzii şi agregatelor monetare.Influenţa puternică a unor factori nemonetari a făcut ca mai demult, rata dobânzii să nu

mai fie un indicator suficient pentru analiza, structura şi evoluţia masei monetare. El nu este atât de complex pentru a putea determina toate influenţele şi perturbările.

Deşi rolul indicatorului ratei dobânzii a rămas însemnat, acum se pune accent pe indicatori de politică monetară, adică indicatori monetari complecşi cuprinşi în agregate monetare, care la rândul lor sunt utilizate în modele de analiză a masei monetare şi a circulaţiei monetare în general. Aceste modele complexe ţin seama şi de rata dobânzii.

Agregatele monetare se grupează în trei categorii şi anume:

1 Silviu Cerna, Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică 1996, pag.6825

1. Moneda primară sau moneda de rezervă (baza monetară). Această monedă este creată şi controlată de banca centrală 2 şi se determină ca diferenţa între totalul activului şi totalul pasivului bilanţului acestei bănci. Banca centrală creează moneda prin distribuirea de credite băncilor şi altor instituţii de credit şi tezaurului, cât şi prin reescontarea efectelor comerciale şi publice. Aceste creaţii monetare se regăsesc în activul bilanţului.

Pasivul bilanţului băncii centrale arată volumul şi repartizarea pe deţinători a monedei primare. Este vorba de biletele de bancă (bancnotele), moneda divizionară, disponibilităţile tezaurului şi disponibilităţile în conturile băncilor creatoare de monedă scripturală.

Combinarea elementelor de activ şi pasiv este foarte variată, de aceea şi agregatele monetare sunt foarte variate.

Pentru a determina corect moneda primară trebuie să ţinem seama de modificarea bazei monetare şi de multiplicatorul monetar sau al creditelor.

1) Moneda ca mijloc de plată mai este denumită şi masă monetară în sens restrâns. Ea este constituită din produsele monetare create de băncile centrale, celelalte bănci şi instituţii financiare.

2) Moneda avuţie netă este formată din produsele monetare enumerate mai sus, inclusiv activele neutilizate ca mijloace de plată curente dar care pot fi transformate relativ uşor în lichidităţi.

Agregatele monetare necesită alegerea grupului de active, măsurarea performanţelor faţă de evoluţia preţurilor şi PIB, cât şi agregarea activelor monetare selectate.

Agregatele cuprind atât mijloacele de plată, cât şi plasamentele financiare care pot fi transformate rapid în mijloace de plată.

Agregatele monetare au tocmai rolul de a integra succesiv produsele monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi nefinanciari. În raport de modul de includere a diferitelor active monetare în structura masei monetare, avem următoarele agregate monetare.3

M1 este agregatul care cuprinde toate mijloacele de plată sub forma monedei efective şi depunerilor în cont curent. Acest agregat este partea cea mai activă a masei monetare sau lichiditatea primară. Având în vedere că o unitate monetară este utilizată de mai multe ori este necesar să determinăm cu ajutorul acestui agregat viteza de rotaţie a banilor. Din acest punct de vedere, agregatul M1 reprezintă un stoc, iar rotaţiile un flux monetar. Viteza de rotaţie se determină astfel ca un raport între valoarea bunurilor tranzacţionate într-o perioadă de timp sau PIB şi agregatul M1:

unde:V = viteza de rotaţie;VBTR = valoarea bunurilor tranzacţionate într-o perioadă de

timp.

Din acest punct de vedere se mai poate spune că M1 înseamnă capacitatea monedei de a se cheltui în totalitate.

M2 include agregatul M1, la care se adaugă plasamentele la termen şi cele în vederea economisirii, dar care pot fi oricând transformate în lichidităţi (prin eliberare de cecuri sau cărţi de plată cu preaviz). Deci M2 cuprinde pe lângă M1 şi lichiditatea secundară.

M3 cuprinde agregatul M2, dar şi alte active cu grad diferit de lichiditate şi anume, certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri emise de firme pe piaţa monetară.

2 Cezar Basno, N.Dardac, C.Floricel, Monedă, credit, bănci, EDP 1994, pag. 82.3 Documente ale BNR, Caiete de studii, Buletine BNR.

26

L cuprinde agregatul M3, dar şi titlurile emise pe termen lung şi mediu, negociabile.În cele ce urmează, prezentăm situaţia titlurilor de creanţă negociabile în Franţa.

4.3. Titluri de creanţe negociabile

Analiza titlurilor de creanţă negociabile nu poate fi înţeleasă, decât dacă este amplasată într-un cadru mult mai larg şi anume, reforma pieţei de capital. Aceasta vizează modernizarea pieţei financiare, dându-i instrumentele şi structurile necesare unei astfel de mutaţii.

În analiza titlurilor de creanţă negociabile trebuie să ţinem seama de caracteristicile produsului şi de modul de acţionare pe piaţa primară şi secundară.

Caracteristicile comune se referă la:- suma minimă;- negocierea;- o piaţă primară;- o piaţă secundară;- subscriitorii (fără excepţie, deci de toate categoriile);- calitatea judiciară;- prima de emisiune şi de rambursare;- durata;- sursele de informare statistică;- reglementările şi fondurile de plasament.Titlurile de creanţe negociabile intră în categoria valorilor care nu sunt cotate. Ele

cuprind în principal, bonurile de tezaur, biletele de trezorerie, certificatele de depozit negociabile, bonuri ale instituţiilor şi societăţilor financiare.

Titlurile de creanţă negociabile sunt emise de Ministerul Finanţelor, întreprinderi (altele decât cele de credit), instituţiile de credit, instituţiile financiare de specialitate bancară, societăţi bancare supuse regimului rezervelor obligatorii. Durata maximă a acestor titluri este de 7-10 ani. În Franţa, suma minimă a titlurilor de creanţe negociabile este de 5 milioane franci.

O dată cu schimbările de ordin financiar intervenite în economie, trebuie regândită noţiunea de agregate monetare.

Dezvoltarea titlurilor de creanţe negociabile, în care scadenţele se reduc mult (de exemplu, în Franţa, de la 6 luni la 10 zile), fac total imposibil un clasament nemonetar al acestor instrumente.

Printre agregatele monetare, alături de cele clasice poate fi creat şi un agregat de lichidităţi, incluzând titluri de creanţe negociabile de origine nebancară.

Un model al noilor agregate ar putea fi în Franţa:M1 = cuprinde toate mijloacele de plată emise sau girate de instituţiile de credit bancar,

centrele de cecuri poştale şi de Trezorerie (bilete, monede divizionare, depozite la vedere);M2 = M1+ ansamblul plasamentelor la vedere (librete A, B, Bleu, librete obişnuite de

bancă, librete de economii pe termen lung, librete populare de economii);M3 = M2 + conturi în devize, plasamente cu scadenţă nenegociabile (conturi la termen,

bonuri de casă şi de economii, bonuri de tezaur) şi titluri de creanţe negociabile bancare (certificate de depozit, BSF etc.);

27

L = M3 + titluri de creanţe negociabile, emise de agenţi nebancari, cum ar fi economiile contractuale (planul de economii pe termen lung, librete de economii ale întreprinderilor).

L- bilete de trezorerie- bonuri de tezaur negociabile- bonuri ale instituţiilor financiare specializate nebancare

M3

- bonuri ale instituţiilor financiare specializate bancare

- certificate de depozit negociabile- bonuri ale societăţilor financiare

M2

Bonuri de tezaur negociabile

CaracteristiciReforma bonurilor de tezaur este elementul central şi dominant al renovării pieţei de

capital. Prin introducerea titlurilor de creanţe negociabile, Ministerul Finanţelor dă fiecărui participant (întreprinderi, bănci, stat) un nou instrument de finanţare negociabilă şi de gestiune a datoriei publice. Aceasta apare, se amplifică prin creşterea nevoilor de finanţare ale statului şi lipsa de adaptare a instrumentelor existente.

Prioritatea reformei pieţei monetare nu este crearea biletelor de trezorerie, ci reintroducerea bonurilor de tezaur. Aceasta pentru că într-o ţară doritoare de a menţine o politică monetară prin intermedierea ratei dobânzii, bonurile de tezaur sunt negociabile pe o piaţă veritabilă, unde pot interveni toţi operatorii. Aici Banca Centrală este suportul privilegiat. Pentru a se realiza acest lucru, ele trebuie să fie fungibile, standardizate, lichide şi accesibile la toţi subscriitorii, ceea ce nici în Franţa nu a fost posibil până în anul 1986.

Situaţia bunurilor de tezaur înainte de reformă

Tipologia bonurilor de tezaurSe face diferenţa între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate băncilor

şi altor organisme financiare. Băncile şi alte organisme financiare sunt obligate să depună banii în conturi curente la banca centrală, bonurile de tezaur pe care le deţin în portofoliu şi de a efectua în conturile curente subscripţiile lor ulterioare.

Modelul francez grupează astfel bonurile de tezaur:- bonuri în cont curent (pentru intervenţiile pieţei monetare nemateriale);- bonuri pentru formele (participaţiile) care au un suport material, printr-un titlu

imprimat (pentru public), (acestea două diferă în funcţie de priorităţile politicii economice);

- bonuri în cont curent emise prin adjudecarea unor instrumente (datorii) de pe piaţa monetară;

- bonuri pe formule subscrise la ghişeu şi ale căror rate fixe constituie un instrument de politică de economii.

28

Pot fi emise două categorii de bonuri:- cu dobândă progresivă cu o durată maximă de 5 ani;- bonuri de tezaur de 1-2 ani (când dobânzile sunt plătite în avans, atunci când se face

subscrierea).

Bonurile de tezaur în conturi curenteAceste bonuri constituie piaţa cea mai importantă pentru finanţarea pe termen scurt a

bugetului (Trezoreriei).Înainte de reforma din Franţa, aceste titluri erau rezervate băncilor şi instituţiilor

financiare, băncilor cu statut special, agenţilor de schimb, curtierilor (societăţilor) de valori mobiliare sindicalizaţi. Bonurile de tezaur sunt depozitate în mod obligatoriu la Banca Centrală, care deschide pentru fiecare instituţie depozitară un cont. Bonurile sunt emise prin adjudecare şi ele pot avea o rată a dobânzii variabilă sau fixă.

Ţările cu economie de piaţă dezvoltată îşi propun - şi deja au realizat în mare măsură - să raţionalizeze şi să dezvolte bonurile de tezaur în conturi curente, să atragă şi prin acest mijloc, investitorii, să faciliteze negocierea pe o piaţă secundară largă şi activă.

Şi la noi, în viitor, se va pune problema simplificării evidenţei bonurilor de tezaur prin conturile curente şi a transformării populaţiei în astfel de investitori, cât şi normalizarea procedurilor de emisiune.

Piaţa bonurilor de tezaur negociabile se concretizează, atât pe piaţa primară, cât şi pe piaţa secundară.

Piaţa primară presupune mai întâi ca la fiecare început de trimestru, Ministerul Finanţelor să fixeze calendarul de adjudecare şi nivelul fiecărei adjudecări (valoarea bonurilor adjudecate).

De asemenea, se fixează modul de adjudecare a bonurilor cu rată fixă şi variabile, tipurile bonurilor ce vor fi adjudecate, suma supusă adjudecării, accesul sau nu al publicului, modalităţile practice de subscriere.

Biletele de trezorerieÎn Franţa, apariţia biletelor de trezorerie a însemnat un element esenţial (al doilea, adică

după bonurile de tezaur) al reformei pieţei monetare.I s-a făcut cea mai mare publicitate. A fost pusă în cauză din nou autoritatea monetară

bancară, care a refuzat mereu operarea directă între întreprinderi. Înainte de biletele de trezorerie au existat biletele industriale, care erau de fapt, împrumuturi ale companiilor de asigurări, garantate de bănci.

Biletul de trezorerie este un titlu de creanţă negociabil, la purtător, născut din creanţa ce rezultă din împrumuturi pe care le face emitentul.

Biletele de trezorerie pot fi emise de către toate societăţile pe acţiuni, care au o anumită vechime şi care dispun de un capital social cel puţin egal cu emisiunea. Sunt excluse: statul, băncile, instituţiile şi societăţile financiare.

Emisiunea trebuie să aibă un nivel minim, de exemplu în Franţa 1,5 milioane sau 5 milioane de franci. Durata poate fi de la 10 zile la 7 ani.

Ratele dobânzii diferă şi în funcţie de durată. Rata poate fi fixă sau flotantă.Biletele de trezorerie sunt bilete la ordin, sunt la purtător şi sunt reprezentate printr-un

document scris (ca orice bilet la ordin).Banca centrală nu instituie un plafon al emisiunii biletelor de trezorerie, dar asigură un

control, care se referă la obligativitatea declarării volumului emisiunii.

29

Biletele de trezorerie pot fi cumpărate de către oricine (particulari, agenţi economici, companii de asigurare, instituţii cu scop nelucrativ, bănci).

Piaţa biletelor de trezorerie cuprinde pe emitenţi, intermediari şi investitori.Băncile pot fi intermediari, alături de emitenţii de bilete care nu vor să facă un

plasament greşit, agenţii pieţei interbancare (curtieri) şi agenţii de schimb, cât şi de investitori (particulari, agenţi economici etc.).

Certificatele de depozitCertificatul de depozit este un titlu de creanţă negociabil la un nivel minim. Durata 10

zile - 7 ani. Este vorba de un depozit la termen negociabil.Emitenţii sunt instituţiile de credit abilitate să administreze fondurile populaţiei, care

pot fi la vedere sau pe un termen mai mic de 2 ani.

ObligaţiunileObligaţiunile reprezintă o creanţă a deţinătorilor asupra emitenţilor. Deţinătorul unei

obligaţiuni are dreptul să încaseze o dobândă. Obligaţiunile sunt răscumpărate la scadenţă de către cel ce le-a emis.

Obligaţiunile sunt foarte importante pentru cei care le-au emis, pentru că alte resurse de fonduri nu aveau, ori acestea erau insuficiente. Ele reprezintă deci un mijloc de mobilizare a capitalurilor de împrumut.

Obligaţiunile pot fi emise de firme, instituţii publice şi/sau private, bănci, organisme internaţionale, consorţii bancare etc.

Rambursarea obligaţiunilor, care se mai numeşte şi amortizarea împrumutului obligatar poate fi făcută o singură dată la termenul scadent sau prin anuităţi (cote anuale la care se adaugă dobânda aferentă).

Dobânda poate fi determinată ca o cotă fixă la valoarea obligaţiunii sau ca o rată procentuală. Dobânda se mai numeşte în cazul obligaţiunilor, cupon. Fie că se percepe dobândă, fie cupon, valoarea de rambursare a obligaţiunii este de obicei egală cu valoarea nominală sau de emisiune.

Emisiunea şi circulaţia obligaţiunilor presupune următorii participanţi:- emitentul;- investitorii;- instituţiile organizatoare şi gestionare.Uneori, obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni ale emitentului sau ale altei firme,

evident cu acceptul acestora.Obligaţiunile reprezintă pasive pe termen lung. Ele sunt deci datorii pe termen lung,

făcute pe piaţa de capital.Dintr-un alt punct de vedere, obligaţiunile (bonds) reprezintă documente, titluri emise

de cei care au nevoie de capital, deci contractează un împrumut. Prin aceste documente se face promisiunea legală de a restitui suma împrumutată plus dobânda sau comisionul aferente.

Specific emisiunii de obligaţiuni este faptul că o firmă descompune o sumă mare de bani de care are nevoie, în foarte multe unităţi mici numite obligaţiuni. Aceste obligaţiuni sunt vândute publicului.

Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile nu aparţin capitalului social, adică al acţionarului firmei. Deţinătorii de obligaţiuni nu au drept de vot şi nu primesc dividende.

Firma care emite obligaţiunile numeşte un curator care reprezintă şi apără interesele deţinătorilor de astfel de titluri.

Această funcţie de curator este îndeplinită de regulă de bănci.30

Emisiunea de obligaţiuni fiind un împrumut pe termen lung, ea trebuie garantată cu o parte din activele companiei.

Obligaţiunile prezintă un mare grad de lichiditate. Ele pot fi vândute oricând (deci şi înainte de scadenţă), de obicei prin intermediul unui broker prin bursa de valori, la preţul pieţei.

Obligaţiunile au deci o valoare de piaţă, care reprezintă un procentaj din valoarea nominală sau valoarea de scadenţă.

Valoarea de piaţă a obligaţiunilor este influenţată de rentabilitatea curentă (raportul dintre valoarea cuponului sau dobândă şi preţul de piaţă curent), rata de rentabilitate a altor investiţii, timpul până la care obligaţiunile ajung la scadenţă şi încrederea în firma ce a emis obligaţiunile.

Obligaţiunile pot fi asigurate (cu ipotecă) sau neasigurate.În ultimul caz, nu este necesară asigurarea datorită încrederii generale în firma emitentă.În general, firma emitentă are voie să răscumpere în avans obligaţiunile (callable). În

acest caz, preţul este de regulă mai mare decât valoarea nominală, pentru a-i determina pe deţinători să renunţe la investiţia lor.

Obligaţiunile prezintă mai multe avantaje pentru firma care le-a emis, printre care foarte important este faptul că impozitarea firmei se face la suma rămasă după ce s-a scăzut dobânda sau cuponul pentru obligaţiuni.

Pentru a nu avea probleme cu răscumpărarea, firmele emitente îşi creează din timp, un fond de amortizare. În general acest fond de amortizare se concretizează într-un depozit la bancă.

El este de aceeaşi mărime cu fondurile ajunse la scadenţă, dar firma realizează un câştig suplimentar din dobânda primită de la bancă pentru aceste depozite.

Acest fond de amortizare nu este cuprins în activele curente ale firmei emitente, întrucât nu poate fi utilizat pentru acoperirea (plata) unor pasive curente.

În cazul obligaţiunilor este de mare importanţă actualizarea. Este vorba de a stabili în mod repetat valoarea „la zi“ (azi) a unei „sume viitoare“.

Prin faptul că obligaţiunile pot fi cumpărate şi răscumpărate înainte de scadenţă, ele pot fi considerate uneori şi ca instrumente de plată, alături de cambie şi biletul la ordin.

În acelaşi timp, ele sunt o formă alternativă de creditare ca şi leasingul, factoringul, scoringul etc., rolul major în gestionarea obligaţiunilor revenind băncilor.

31

CAPITOLUL VCAPITOLUL V

INFLAŢIA

5.1. Conţinut

O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei asupra vieţii economice şi sociale şi anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de cumpărare, atât a monedei naţionale, cât şi a consumatorului în general.

Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai periculoasă este inflaţia.

Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind „creaţia nemăsurată de semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a banilor“.1

Inflaţia apare când moneda naţională nu mai este garantată prin bunuri reale, ci pusă în circulaţie de nevoile statului.

Inflaţia este deci crearea de semne monetare, fără susţinere efectivă în viaţa economică. Dacă este inflaţie, valoarea bunurilor este răsturnată, iar o dată cu ea şi preţurile, întrucât moneda este pusă în circulaţie în mod forţat, adică la un curs forţat.

Inflaţia poate fi definită şi ca o depreciere a monedei naţionale, concretizată în creşterea preţurilor mai mult de 1% pe an.

Determinarea exactă a inflaţiei este îngreunată de faptul că mişcarea preţurilor este greu de controlat, din care cauză şi indicii preţurilor prezintă un grad mare de probabilitate şi lipsă de precizie. Legat de determinarea raportului preţuri-inflaţie amintim şi întârzierile şi aproximările în stabilirea exactă a calităţii noilor produse şi a profiturilor realizate pe seama acestora. De exemplu poate fi o creştere a preţurilor produselor cu 4% pe an datorită creşterii calităţii, fără să existe inflaţie.

5.2. Tipuri de inflaţie

Pentru a fi inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să se manifeste pe o perioadă lungă. După diverşi specialişti această creştere variază între un an şi trei ani. Creşterile întâmplătoare şi episodice de preţuri nu pot constitui inflaţie.

Inflaţia este de următoarele tipuri:1) Inflaţia târâtoare, când creşterea preţurilor este de 1-3 % pe an, iar moneda

naţională respectivă este devalorizată la jumătate într-un termen de 24 ani.2) Inflaţia moderată, când creşterea preţurilor este sub 50% pe an, dar pentru anumite

standarde şi condiţii este necesar să nu depăşească 25% pe an (de exemplu, pentru a putea primi unele credite sau alte fonduri de la organismele financiar-bancare internaţionale).

Inflaţia moderată sau medie face suportabilă economia, dar cu semne şi tendinţe mici de creştere. Acest tip de inflaţie este şi cea care menţine un echilibru între şomaj şi creşterea

1 Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag. 182-183.32

economică sau stabilitatea monedei naţionale comparativ cu alte monede (cursul de schimb valutar).

3) Hiperinflaţia depăşeşte o creştere a preţurilor de 50% pe lună şi uneori ajunge la cote incredibile în perioade de războaie, recesiune economică profundă, instabilitate politică, economică şi ca urmare a unor alţi factori puternic perturbatori. În aceste situaţii, deprecierea monedei naţionale are loc şi ca urmare a faptului că economiile populaţiei, cât şi multe afaceri se bazează nu pe moneda naţională, ci pe monede stabile, puternice, ce constituie valute de rezervă pentru marea majoritate a ţărilor. În perioadele de hiperinflaţie, banii exprimaţi în monedă naţională nu mai sunt consideraţi etalon de valoare.

Cele mai multe dintre inflaţii sunt cele târâtoare, într-o economie stabilă, aşa cum stau lucrurile în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

De asemenea, deşi rata inflaţiei este de cele mai multe ori exprimată în procente pe an, evoluţia creşterii preţurilor se urmăreşte pe luni, aşa cum rezultă şi din datele tabelului următor:

Tabel nr.1: INDICII PREŢURILOR DE CONSUM - total ţară

Evoluţia lunară în anii 1999-2004 faţă de luna anterioară*

Anii Ian. Feb. Mar. Apr. Mai. Iun. Iul. Aug. Sept Oct. Nov. Dec.

LUNA ANTERIOARĂ = 100

1999 111.5 108.2 109.2 110.0 130.4 105.5 113.2 110.8 110.9 116.3 114.2 107.42000 104.9 105.9 108.3 106.1 105.0 102.6 101.6 101.8 103.9 104.4 102.8 102.12001 102.0 101.4 100.9 101.6 101.1 101.3 102.6 101.0 101.6 103.5 104.1 103.72002 101.2 101.9 101.7 101.9 105.3 101.0 107.5 103.8 102.4 103.4 105.8 110.32003 113.7 118.8 130.7 106.9 104.3 102.3 100.7 103.5 103.3 106.5 104.3 104.52004 104.9 107.2 103.8 102.7 102.3 101.3 101.3 100.6 102.7 103.9 - -

1999 107.0 105.7 115.2 111.8 130.3 100.4 110.1 109.7 112.0 117.1 111.3 108.72000 103.9 106.9 111.1 105.9 015.5 101.1 100.6 100.4 105.0 104.9 102.6 101.42001 103.0 101.5 100.3 101.4 100.7 100.1 103.1 100.0 101.2 103.5 104.2 102.92002 101.1 101.9 101.5 102.4 106.9 100.6 105.4 101.9 102.3 103.6 106.8 110.22003 110.6 125.2 131.4 105.5 102.8 101.0 99.5 103.9 102.1 106.0 104.1 103.42004 104.5 107.0 102.5 102.1 100.7 100.0 99.0 99.0 102.7 105.1 - -

1999 117.6 111.9 103.1 108.5 132.5 108.9 114.0 113.0 111.1 116.7 111.3 108.72000 105.7 104.7 104.9 106.3 104.1 103.2 102.7 102.8 102.7 103.6 102.6 101.42001 101.1 101.3 101.0 102.1 101.0 101.9 101.9 101.5 101.6 103.3 104.2 102.92002 101.5 101.8 101.5 101.3 103.9 101.4 110.0 105.0 102.1 103.2 106.8 110.22003 117.1 112.3 127.5 107.9 106.4 102.4 101.7 102.7 103.2 106.0 104.1 103.42004 102.8 107.0 105.2 102.3 104.1 102.6 102.6 101.9 101.8 105.1 - -

1999 109.8 105.0 108.6 107.8 123.8 114.9 121.9 107.5 106.9 111.9 116.1 109.72000 106.1 106.0 108.8 106.1 105.7 106.6 102.0 103.8 103.7 104.9 102.3 101.92001 101.1 101.6 103.6 100.9 102.6 104.4 102.7 102.8 103.0 104.4 104.9 103.02002 100.8 102.1 103.3 101.8 103.9 101.5 108.4 106.8 103.4 103.4 103.0 105.62003 114.4 116.7 138.4 109.3 103.3 106.6 101.6 104.8 107.8 109.4 105.1 103.52004 111.6 106.2 103.8 105.7 102.2 101.6 104.5 101.9 105.1 106.5 104,9 111,2

* date ipotetice

Sursa: Comisia Naţională de Statistică

Datele tabelului mai demonstrează că indicele inflaţiei sau de creştere a preţurilor (ceea ce nu este în totalitate acelaşi lucru) se urmăreşte atât pe total, cât şi pe cele trei grupe principale de mărfuri şi servicii şi anume, mărfuri alimentare, nealimentare şi servicii.

Din datele tabelului se mai poate deduce că în ţara noastră, între anii 1998-2004, inflaţia a fost destul de mare, dar nu s-a ajuns la hiperinflaţie.

33

Total

Mărfuri alimentare

Mărfuri nealimentare

Servicii

5.3. Factorii ce influenţează inflaţia

Inflaţia este legată în primul rând, de şomaj şi salarii. Studiile întreprinse în U.S.A. de către A.W. Philips sunt cunoscute drept „curbele lui Philips“. În conformitate cu acestea, pot fi stabilite unele corelaţii, raporturi şi dependenţe între rata şomajului şi inflaţie. Reducerea inflaţiei poate conduce la reducerea ratei şomajului, dar de cele mai multe ori costul acestei reduceri este o nouă rată a inflaţiei şi mai mare.

De asemenea, frecvenţa creşterii salariilor depinde de rata şomajului. Pot fi angajaţi mai mulţi muncitori de către firmele care au nevoie, dar cu salarii stabilite anterior şi mai scăzute decât ar fi normal, tocmai pentru că între timp are loc majorarea preţurilor. Tot la accelerarea ritmului inflaţiei conduce şi creşterea mai mare a salariilor faţă de productivitatea muncii.

Curba Philips de scurtă durată demonstrează că cu cât rata şomajului este mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.

Mai există curba Philips în condiţiile aşteptării ca preţurile să crească.În acest model este introdus un coeficient prin care se poate determina ca salariile să

crească mai rapid decât preţurile.Curbele Philips pot constitui formule convenabile în alegerea politicii monetare şi

salariale.Se poate stabili cu anticipaţie rata inflaţiei prin ajustarea anuală a aşteptărilor

inflaţioniste. Luăm însă în consideraţie şi credibilitatea mică a guvernelor în perioade de inflaţie, ceea ce face ca de multe ori, politica inflaţionistă să nu dea rezultatele scontate.

Există şi o rată a şomajului care nu accelerează inflaţia. Această rată trebuie să fie relativ ridicată şi se mai numeşte şi rata naturală a şomajului. Ea se concretizează şi în aplicarea unor legi privind salariul minim sau reducerea locurilor de muncă. Rata şomajului nu poate rămâne multă vreme la nivel scăzut, întrucât acest lucru ar accelera inflaţia.

Cauzele inflaţiei sau factorii ce o influenţează sunt:- oferta de bunuri, ca parte a cererii globale (cererea globală de bunuri creşte);- creşterea economică şi veniturile, care produc dezechilibre, nu sunt totdeauna

sincronizate, corelate;- creşterea şomajului (reduce puterea de cumpărare);- emisiunea de bani fără acoperire;- creşterea ratei dobânzii (ratele dobânzii cresc pe măsură ce stocul de bani reali se

reduce);- factorii conjuncturali (economici, politici, de ţară, tulburări sociale etc.) ;- factori externi (de ex.: dacă se dublează preţul unui produs strategic) ;- creşterea stocurilor de mărfuri;- costurile din unele ramuri economice (de ex.: presiunea unor sectoare ca energetica,

raritatea resurselor etc.);- variaţia cursului de schimb al monedei naţionale;- politica de susţinere a unor sectoare (de ex.: susţinerea mineritului subvenţionat a

crescut rata inflaţiei).În abordarea factorilor ce influenţează inflaţia, este necesar să avem în vedere că

aceasta, aşa cum afirma şi marele economist Milton Friedman, este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar.

Prin inflaţie se manifestă de cele mai multe ori, diferite dezechilibre economice.

Efectele inflaţiei pot fi:- modificări structurale ale economiilor naţionale inflaţioniste;

34

- reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale;- creşterea şomajului;- favorizarea investiţiilor (debitorii sunt de exemplu favorizaţi, când utilizează

credite);- scad creditele şi economiile;- cresc profiturile, întrucât preţurile de vânzare ale mărfurilor sunt mai mobile: uneori

preţurile (unele) cresc mai mult decât inflaţia realizându-se în acest fel profituri mai mari;

- în expresie nominală, averea, bogăţia, patrimoniul îşi modifică valoarea (aceasta creşte);

- sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii), întrucât, indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face întotdeauna mai târziu.

5.4. Reducerea inflaţiei

Inflaţia este un fenomen foarte complex, care vine oarecum în contradicţie cu teoria modernă a tendinţei de echilibru, elaborată de Milton Friedman. Dimpotrivă, inflaţia este rezultatul şi în acelaşi timp, cauza mai multor dezechilibre. Creşterea inflaţiei şi deci a preţurilor reduce permanent puterea de cumpărare a monedei naţionale.

Inflaţia este legată direct de utilizarea integrală a forţei de muncă.Reducerea inflaţiei poate avea loc ţinând seama de următorii factori:- armonizarea preţurilor cu veniturile, deci atingerea unui punct de echilibru în acest

domeniu;- eliminarea favorizării debitorilor faţă de creditori;- menţinerea unui curs valutar stabil, în raport cu principalele valute;- reducerea deficitelor bugetare şi ale balanţelor de plăţi externe, cât şi obţinerea unor

excedente;- reducerea unor cheltuieli bugetare (de exemplu, a salariilor foarte mari din regiile

autonome) ;- contractarea unor împrumuturi externe pentru a reduce cererea globală de bani;- creşterea impozitelor;- efectuarea de împrumuturi publice (în acest caz, scade masa monetară din circulaţie);- reducerea taxei scontului şi a ratei dobânzii;- controlul preţurilor.Inflaţia poate fi combătută prin influenţa unor factori, care să acţioneze complex şi în

interdependenţă. Acţiunea aceasta complexă este asanarea monetară, care se poate realiza printre altele şi prin deflaţie, care constă în esenţă, în retragerea de pe piaţa monetară a unei cantităţi de bani (a unei mase monetare) care nu are acoperire.

Inflaţia poate fi redusă sau chiar eliminată şi prin măsuri ce se iau la nivelul firmelor şi sectoarelor economice de echilibrare a veniturilor cu cheltuielile, de creştere a productivităţii muncii în mai mare măsură decât salariile, de plată la timp a impozitelor şi taxelor şi evitarea în general a evaziunii fiscale.

35

CAPITOLUL VICAPITOLUL VI

CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ

6.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei

Masa monetară existentă în circulaţie depinde de cantitatea de bani necesară şi dorită de micul şi marele public. De exemplu, dacă o parte din deţinătorii de depozite le transformă în cecuri, carduri sau numerar, cantitatea de bani din circulaţie nu mai rămâne aceeaşi.

În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, nu se efectuează un control nemijlocit asupra masei monetare din circulaţie. Sunt controlate şi urmărite doar oferta de depozite şi rezervele băncilor şi altor instituţii financiare.

Emisiunea monetară este foarte complexă astăzi. Ea a evoluat de la baterea monedelor de metal cu valoare intrinsecă, până la creaţia monetară modernă, inclusiv punerea în circulaţie a fondurilor pentru creditare sau emisiunea unor titluri cu un grad diferit de lichiditate, aşa cum a fost prezentată situaţia în capitolul precedent.

Realizarea de monedă de hârtie are în vedere punerea în circulaţie în condiţii legale stricte şi pe baza unor norme general acceptate în fiecare ţară (pentru moneda ei naţională).

Emisiunea monetară nu poate fi o creaţie spontană de monedă, ea este rezultatul unei lungi evoluţii economice.

Nevoile de schimb, funcţiile monedei fac să difere masa monetară din circulaţie şi să se creeze forma şi instrumentele monetare cât mai suple.

Moneda de hârtie a apărut şi s-a dezvoltat în perioada de început, ca formă complementară a monedei metalice. O dată ce avantajele monedei de hârtie s-au conturat tot mai clar, aceasta a câştigat tot mai mult teren, a devenit dominantă. Moneda de hârtie s-a transformat şi s-a modelat ea însăşi pentru a-şi îndeplini eficient funcţiile care au devenit tot mai complexe.

Moneda de hârtie este reprezentativă atât timp cât are la baza ei o valoare reală. Această valoare nu este însă încorporată în ea (cum este cazul cu moneda metalică cu valoare intrinsecă), dar nici nu este cazul cât timp emisiunea şi circulaţia acestei monede este clar şi strict reglementată.

În circulaţia monedei de hârtie mai intervine şi elementul psihologic al încrederii (elementul fiduciar).

Deţinătorii monedelor de hârtie trebuie să aibă permanentă încredere în existenţa garanţiilor reale care stau la baza lor. Oricând deţinătorii bancnotelor le pot schimba în alte valori reale, ale unor mărfuri (bunuri) şi servicii.

Biletele de bancă, forma cea mai reprezentativă a monedei de hârtie, sunt emise şi puse în circulaţie de către anumite instituţii financiare, numite şi bănci de emisiune, care au menirea să reglementeze strict emisiunea şi circulaţia bănească pe baza unor legi organice. Prin banca de emisiune, bancnotele sunt investite de către stat cu calitatea de monedă naţională şi legală. Ca atare, ea are putere liberatorie nelimitată şi se lansează cu mare uşurinţă pe piaţă, putând mijloci toate tranzacţiile economice interne ale unei ţări.36

Pentru ca moneda de hârtie să fie reprezentativă, se impune ca valoarea ei nominală să fie garantată efectiv cu valori reale (metale preţioase, cambii, bunuri şi servicii etc.).

Emisiunea monetară înseamnă de fapt, ieşirea de la ghişeele băncii de emisiune (la noi BNR), a biletelor de bancă în funcţie de cererea de credit a sectoarelor economice, pe măsură ce acestea pun în circulaţie noi produse şi servicii. Când emisiunea bănească nu mai este comandată de interesele şi cerinţele producţiei, economiei reale, ci - să zicem - de interesele statului, care este cel mai mare debitor, moneda de hârtie nu mai este fiduciară, deci scade încrederea în ea. Consecinţele asupra economiei sunt foarte grave şi circulaţia monetară trebuie asanată.

Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie pe socoteala statului, de către o instituţie a sa, fără nici o altă garanţie sau acoperire. Moneda convenţională sau hârtia monedă poate fi comparată cu titlurile de credit (şi chiar asimilată acestora) nepurtătoare de dobândă, dar care au putere legală de plată pe timp nelimitat.

Hârtia monedă sau moneda convenţională în exces este emisă pe perioade de războaie, crize profunde, tulburări sociale sau într-o dezorganizare cvasitotală a finanţelor unui stat. Ea reflectă necesitatea de consum a statului, este chiar un impozit deghizat.

În această perioadă moneda pierde din valoarea ei printr-o depreciere continuă. Înseamnă că emisiunea monetară a fost prea mare şi ea va fi retrasă din circulaţie la o valoare mult mai mică (la un curs inferior valorii ei normale).

Dacă emisiunea monetară este realizată de stat şi în limite raţionale, cât şi în raport de puterea de absorbţie a economiei naţionale, ea poate îndeplini toate funcţiile.

Dacă emisiunea monetară încalcă preceptele economiei de piaţă şi nu în ultimul rând cererea şi oferta de bani în raport strict de nevoile economiei reale, ea are urmări financiare, economice şi sociale grave. Ea se face numai pentru a procura mijloace băneşti necesare statului când acesta este în situaţia de mare debitor. Aceasta este practic o monedă falsă, mult depreciată care se întoarce împotriva statului ce a emis-o şi împotriva întregii economii naţionale.

Deci când moneda era confecţionată din metale preţioase şi avea o valoare integrală, înseamnă că valoarea intrinsecă era egală cu valoarea nominală.

Emisiunea de monedă cu valoare integrală era realizată liber. Oricine deţinea aur se putea prezenta la monetăria statului cu metalul preţios şi cerea să fie transferat în monedă. Când cererea de monedă creştea, deţinătorii de lingouri le transformau în monedă. Când oferta de monedă creştea, valoarea ei scădea şi deţinătorii de monedă (unii) o transformau în lingouri.

În epoca modernă, statul a monopolizat emisiunea monetară. Actualmente, moneda este considerată un venit al statului. Ea apare (aşa cum s-a văzut din capitolul privitor la masa monetară şi agregatele monetare) în bilanţul băncii centrale şi de emisiune. Activul bilanţier o înregistrează ca venit, iar pasivul drept creanţă faţă de Tezaur.

Moneda de hârtie apare ca o obligaţie a băncii emitente faţă de posesorii bancnotelor.Creaţia monetară poate avea loc şi prin alte mijloace şi anume:- când o bancă cumpără valută de la un client;- când banca face o operaţiune de scont (cumpără la vedere un activ financiar) ;- când banca cumpără un activ patrimonial (imobile, acţiuni etc.) ;- când banca acordă credite (calea cea mai frecventă şi cu ponderea cea mai mare

acum, la noi).Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară, aceasta din urmă

putând fi realizată, practic, de către toate băncile. Creaţia monetară de către bănci se concretizează în procurarea unor active nemonetare.

Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în circulaţie a monedei de hârtie, în mecanismul complex al circulaţiei monetare există şi fenomenul opus şi anume retragerea banilor din circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea activităţii economice, reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor de mărfuri

37

nevandabile, reducerea schimburilor şi tranzacţiilor comerciale şi valutare, restrângerea depozitelor bancare. De asemenea, rezervele excedentare de la BNR trebuie diminuate, atunci când situaţia economică se înrăutăţeşte.

În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie, este necesar să avem în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea veniturilor. Înseamnă că oferta de bani depinde de cererea de bani.

Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa monetară. Ea poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea ratei de scont, a ratei dobânzilor, prin presiunile făcute asupra băncilor pentru a limita sau spori creditele. Foarte eficient poate acţiona banca centrală (la noi, Banca Naţională a României) prin gestionarea şi supravegherea banilor de mare putere, cum ar fi rezervele investiţiilor depozitare şi valuta deţinută de public.

6.2. Convertibilitatea monedei

Condiţiile de garanţie ale monedei nu sunt suficiente. Se mai cere şi convertibilitatea. Pentru ca o monedă să fie reprezentativă cu adevărat, ea trebuie să fie convertibilă la vedere, adică să poată fi răscumpărată de către banca emitentă sau prin alte valute.

La începuturi, convertibilitatea monedei se făcea în metal preţios. Numai aşa moneda de hârtie devenea fiduciară. Deţinătorul unui bilet de bancă se putea prezenta la oricare din ghişeele băncii emitente şi cerea plata biletului în monedă metalică etalon. În felul acesta se mai poate spune că biletele de bancă reprezentau trate sau cambii în mâna oricărui deţinător, asupra băncii de emisiune. Pentru aceasta, banca de emisiune avea grijă să dispună permanent de un stoc metalic (monede şi/sau lingouri) într-o anumită proporţie faţă de bancnotele puse în circulaţie. Altă parte ce acoperea bancnotele era prezentată de portofoliul comercial cu scadenţe de plată pe termen scurt. Mecanismul era următorul: când cambia se prezintă la bancă pentru scontare, biletul este pus în circulaţie de la ghişeul băncii; când cambia ajunge la scadenţă şi este achitată, bancnotele revin la ghişeele băncii, ieşind astfel din circulaţie.

Unele bănci de emisiune pot suprima convertibilitatea monedei numai temporar.Convertibilitatea monedelor naţionale este necesară şi pentru că valoarea monedei de

hârtie este mult mai variabilă decât cea a monedei metalice.După ce moneda de hârtie s-a separat de moneda de aur (sau moneda cu valoare

intrinsecă în general), a apărut limitarea convertibilităţii interne şi apoi externe.În sensul modern, convertibilitatea monedei este capacitatea acesteia de a circula

liber pe pieţele monetare internaţionale şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.

Actualmente, convertibilitatea monedei se bazează pe puterea de cumpărare, pe modul cum fiecare economie (ţară) garantează emisiunea şi circulaţia monedei naţionale. Acoperirea monedei este dată de oferta de bunuri şi servicii făcută de o economie naţională, dar şi rezervele valutare ale fiecărei ţări.

Convertibilitatea monedelor naţionale este de mai multe tipuri. Astfel, din punct de vedere al puterii de cumpărare a monedei şi de spaţiul de circulaţie a ei, convertibilitatea poate fi:

- deplină (cinci monede cu o circulaţie nelimitată practic şi anume: dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez);

- externă (celelalte ţări cu economie de piaţă dezvoltată cum ar fi francul elveţian, lira italiană, guldenul olandez, francul belgian etc.);

- limitată (la graniţele ţării sau la anumite tranzacţii).Din punct de vedere al conţinutului, convertibilitatea poate fi:- de cont curent;- de capital.

38

Moneda noastră naţională leul (ROL) are o convertibilitate limitată, adică numai de cont curent. Persoanele fizice şi juridice pot face depozite în lei sau valută. Leii pot fi transformaţi în alte valute, fie pe piaţa interbancară fie la casele de schimb nebancare. Dar nu pot fi făcute investiţii de capital în străinătate în lei şi nu pot circula pe pieţele monetar-valutare internaţionale. În mod obişnuit, plăţile în ţara noastră se fac numai în lei, nu în lei şi/sau altă valută. Investitorii străini, creditorii externi nu agreează să facă afaceri, tranzacţii şi operaţiuni în lei.

6.3. Modalităţi şi instrumente de plată

Mecanismele şi instrumentele cu care se face plata bunurilor şi serviciilor sunt asigurate de bănci. De altfel, întregul sistem de plăţi este strâns legat de sectorul bancar. În calitatea lor de intermediari financiari, băncile efectuează plăţile între vânzători şi cumpărători, între debitori şi creditori, între „actorii“ de pe piaţa monetară.

Numai băncile, ca mari instituţii financiare în sens larg, au puterea de a asigura mari lichidităţi necesare complexelor operaţiuni monetare şi valutare din economie. Lichidităţile sunt procurate prin bănci şi pentru că acestea acordă marea majoritate a creditelor. Rezultă că participanţii la sistemul şi operaţiunile de plăţi sunt moneda, băncile, banca centrală, casele de compensaţii, alte instituţii financiare, agenţii economici şi persoanele fizice.

După ce moneda de credit a luat locul monedei de aur cu valoare intrinsecă, a avut loc o mare accelerare a plăţilor.

Plăţile trebuie să fie efectuate rapid pentru a fi eficiente. Pe măsura accelerării plăţilor s-a dezvoltat sfera afacerilor.

Clienţii, actorii participanţi la sistemul de plăţi sunt titulari de cont, adică au deschise conturi în bănci. În aceste conturi sunt inserate, operate creanţele şi datoriile reciproce. Contul reflectă orice operaţiune de încasări şi plăţi efectuată, de aceea, de fiecare dată el se află într-o altă poziţie (situaţie), sau situaţia dintre bancă şi client este alta de fiecare dată. Când contul în bancă al clientului se creditează, înseamnă că a avut loc o încasare, iar când se debitează, s-a făcut o plată.

Un client poate deschide la o bancă mai multe conturi, printre care: cont curent, conturi de depozite, conturi de împrumut.

Plata, în sensul normelor în vigoare ale Băncii Naţionale a României este „orice operaţiune, atât de plată, cât şi de încasare, rezultată în urma unei operaţiuni comerciale realizată de o unitate bancară pentru contul unui client al său, sau în numele şi pentru contul său“.1

Plăţile se fac prin două modalităţi şi anume:- în numerar;- prin virament.

6.3.1. Plăţi în numerar

La noi, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu şi ca volum) deţin primul loc.

Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute de persoanele fizice, agenţii economici şi bănci.

Aşa cum s-a constatat dintr-unul din capitolele anterioare, moneda de hârtie este un titlu de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste bilete de bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.

1 BNR, Regulament privind compensarea multilaterală a plăţilor interbancare, nr.10/1994, pag.5.39

Numerarul este mijlocul de plată primar şi el a dominat în timp, în cadrul modalităţilor de efectuare a plăţilor. De la începuturi şi până în prezent, numerarul este un instrument, un mod de plată general valabil şi are efect imediat. Are gradul de lichiditate cel mai ridicat.

Numerarul nu este grevat de nici o altă obligaţie (cum sunt de exemplu, titlurile de credit).

Plăţile în numerar se efectuează prin casieriile firmelor şi ale băncilor sau altor instituţii financiare.

Rolul casieriilor este imens în circulaţia monetară cu numerar şi mai ales în relaţiile cu publicul. Se poate spune că organizarea şi funcţionarea casieriilor sunt autonome în raport cu alte activităţi ale firmelor şi băncilor.

Casieriile îşi desfăşoară activitatea complexă şi îndrumând clienţii şi promovând normele legale de circulaţie monetară. Ele operează cu mari valori şi contribuie hotărâtor la desfăşurarea unei circulaţii băneşti eficiente, performante într-o economie de schimb.

Operaţiunile de casierie constau în depuneri şi ridicări de numerar pentru/din conturile deschise la o bancă.

Prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiuni cu numerar în valută, deşi de cele mai multe ori există casierii organizate special în acest scop.

Managerii băncilor şi firmelor răspund de organizarea şi funcţionarea eficientă a casieriilor.

Încadrarea personalului de la casierii se face prin angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu încasările şi plăţile efectuate.

Operaţiunile de casierie sunt:- de încasări în numerar şi cu instrumente de plată în monedă scripturală (cecuri);- de plăţi (cecuri, salarii, diurne, materii şi materiale procurate cu numerar etc.).Mare pondere şi însemnătate în activitatea casieriilor are verificarea actelor şi banilor şi

înscrierea lor în registrul de casă, cât şi momentul predării lor către serviciul (biroul) contabilitate.

Tot casieria (mai ales a băncii, dar şi a firmei), urmăreşte ca la efectuarea plăţii să existe disponibilităţi în cont, fonduri din credite), apoi pregăteşte bancnotele (cupiurile) pe grupe de mărime, efectuează calculele, numără banii, anulează cecul prezentat la plată, înmânează numerarul şi cere clientului să numere banii şi să semneze.

În casieriile mari se pot organiza ghişee separate pentru încasări sau plăţi, ori cel puţin programe diferite pentru fiecare din acest gen de operaţiuni.

Într-unul din capitolele următoare vor fi prezentate şi alte aspecte cu privire la organizarea şi funcţionarea casieriilor (păstrarea cheilor, sigiliilor, închiderea şi deschiderea tezaurului la bănci, organizarea casei de circulaţie monetară, verificarea şi împachetarea bancnotelor, siguranţa păstrării numerarului, plafoane etc.).

6.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament

A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca volum este viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.

Viramentul este de două tipuri:- de credit;- de debit.Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că plătitorul (debitorul)

dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata. Deci nu este necesar un consimţământ prealabil al plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de plată, cecul şi cambia.

40

În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale.

Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă toate demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă, şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în contul său.

În cele ce urmează, prezentăm principalele instrumente de plată prin virament.

6.3.2.1. Ordinul de plată

Ordinul de plată este instrumentul cel mai des utilizat în plăţile fără numerar. El este o dispoziţie necondiţionată dată de către emitentul ordinului, unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar, o sumă de bani.

Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni ordin de plată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea lor de la cel ce a dat dispoziţia (emitentul);

- nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.Plata începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată. Plata se finalizează prin

acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu. Plătitorul poate fi un client al

băncii iniţiatoare sau chiar banca iniţiatoare.Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să

primească o anumită sumă de bani. Beneficiarul poate fi un client al băncii destinatare sau banca destinatară.

Banca destinatară este cea care recepţionează şi acceptă un ordin de plată.Banca emiţătoare este orice bancă cu excepţia celei destinatare, care emite un ordin de

plată.Banca intermediară este orice bancă emiţătoare sau receptoare, alta decât banca

iniţiatoare sau destinatară.Ordinul de plată are următoarele menţiuni:- este necondiţionat;- este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul contului acestuia;- denumirea băncii iniţiatoare;- denumirea băncii receptoare;- elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către banca iniţiatoare.Emitentul este considerat obligat prin ordinul de plată, numai dacă acesta a fost emis de

el sau de către o persoană mandatată. Emitentul este obligat să plătească băncii receptoare, atunci când aceasta îl acceptă.

Se consideră că plata este efectuată, în momentul debitării contului emitentului, sau când banca emiţătoare creditează contul băncii receptoare deschis la ea şi aceasta utilizează fondurile desemnate de suma respectivă. Se mai consideră că plata este efectuată în momentul în care decontarea finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare deschis la Banca Naţională a României.

Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii.Ordinul de plată poate fi emis pe suport de hârtie (clasic) sau pe suporturi

neconvenţionale (magnetic, electronic).Ordinul de plată este un transfer de credit (virament de credit).Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi onorarea ordinului de plată.

Dacă banca întârzie executarea plăţii din vina ei, plăteşte dobânzi de întârziere.Banca receptoare este obligată să execute un ordin de plată în ziua în care l-a acceptat sau

cel mai târziu în ziua bancară următoare.

41

Dacă suma înscrisă pe un ordin de plată de către banca receptoare este mai mică decât cea acceptată anterior în vederea executării, această bancă este obligată să emită un ordin de plată pentru diferenţă. Dacă această sumă este mai mare, banca are dreptul să recupereze diferenţa de la beneficiar.

Până la finalizarea transferului credit, fiecare bancă are obligaţia să sprijine pe plătitor sau banca emitentă anterioară, cât şi dreptul de a cere sprijinul unei bănci receptoare ulterioare în scopul completării procedurilor bancare cu privire la acest transfer-credit.

În momentul în care transferul-credit este acceptat, banca destinatară devine obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de plată acceptat. Finalizarea transferului credit nu împiedică exercitarea dreptului beneficiarului de a recupera ulterior, totalul spezelor bancare de la plătitor.

6.3.2.2. Cambia

Operaţiunile cu cambii şi bilete la ordin sunt reglementate prin Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin modificată prin Legea nr.83/1994. A fost reintrodusă în sistemul de plăţi al României prin Ordonanţa Guvernamentală nr.11/1993.

Operaţiunile cu cambii şi bilete la ordin sunt efectuate de bănci şi alte societăţi de credit.Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile şi în acelaşi timp, instrumente

de plată, care constată şi atestă obligaţia asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o anumită scadenţă, beneficiarului sau la ordinul acestuia o anumită sumă de bani determinată.

În contextul acestui capitol, cambia este tratată doar ca un instrument de plată şi are următoarele caracteristici:

- este transferabilă (trece de la o persoană la alta, rămânând însă obligaţia plătitorului sau debitorului);

- este negociabilă; o dată cu cambia se transferă şi creanţa; în timpul transferului se negociază la valoarea de piaţă;

- cei ce deţin cambia răspund solidar în cazul în care ultimul deţinător al cambiei nu îşi poate primi banii la scadenţă;

- este un instrument de plată pe termen lung (este o plată amânată, de fapt); între părţi există relaţii de credit, iar cambia este tocmai o expresie a acestor relaţii.

Cambia (din limba italiană: cambio = schimb) a apărut din lipsă de lichidităţi, ca un angajament, o garanţie. În acest fel este posibilă plasarea capitalurilor disponibile. Fiecare deţinător al cambiei are un venit, un profit, pentru că dobânda se împarte între ei.

Fiind un titlu de credit, cambia este un înscris sub semnătură privată.Cambia cuprinde următoarele elemente:- denumirea de cambie;- ordinul necondiţionat de a plăti;- numele celui ce trebuie să plătească;- scadenţa;- locul unde va fi făcută plata;- locul şi data emiterii;- semnătura celui care emite cambia.Cambia are două forme:- biletul la ordin;- trata.Biletul la ordin presupune doi participanţi şi anume, beneficiarul şi plătitorul.

Operaţiunile cu biletul la ordin au loc în cazul tranzacţiilor comerciale. Beneficiarul vinde marfa în favoarea cumpărătorului, care devine astfel, debitor, adică viitor plătitor. Acest debitor semnează biletul la ordin, obligându-se să efectueze plata la scadenţă.

42

Emitentul sau subscriitorul biletului la ordin menţionează „voi plăti acest bilet la ordin la scadenţă“ şi semnează.

Faţa biletului la ordin este alcătuită din 6 zone ale căror amplasări, conţinut şi dimensiuni se realizează după normele Băncii Naţionale a României.

Trata are la noi acelaşi conţinut ca şi cambia.În cazul tratei, există trei participanţi:- trăgătorul;- trasul;- beneficiarul.Trăgătorul este cel care dă ordinul să se plătească. El obligă pe tras să plătească.În cazul tratei şi al biletului la ordin, ordinul de a plăti se bazează pe transferul anticipat

al valorilor către tras.De obicei, trăgător este comerciantul cu ridicata care livrează mărfuri către comercianţii

cu amănuntul, obligându-i pe aceştia să plătească mai târziu, conform tratei şi în condiţiile stipulate în aceasta.

Beneficiarul poate fi o altă persoană în favoarea căreia se face plata. Este interzisă tragerea unei cambii în favoarea altei cambii.

Când beneficiarul nu este trăgătorul se spune că această cambie este trasă pentru un terţ. În acest caz, între trăgătorul şi beneficiarul cambiei nu există o relaţie directă. Beneficiarul nu este indicat expres în cambie.

Dacă faţă de acest terţ (beneficiar), trăgătorul are o datorie (este debitor), atunci trăgătorul completează pe cambie şi numele beneficiarului. Pentru contul terţului, trăgătorul îşi asumă obligaţiile pe care le are orice trăgător faţă de beneficiarul unei cambii şi purtătorii ulteriori ai acesteia.

Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un termen, trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de dobândă. Dobânda curge de la data emiterii cambiei, dacă altă dată nu este înscrisă. Se înscrie şi rata dobânzii sau masa ei.

Obligaţia cambială poate fi asumată prin mijlocirea unui mandatar sau a unui reprezentant.

Trăgătorul cambiei răspunde de acceptarea şi plata ei. El nu se poate elibera în nici un caz de răspunderea de plată.

Există şi cambii în alb, dar pentru a putea fi acceptate de BNR şi de bănci, acestea trebuie în prealabil completate. Completarea se poate face în orice moment, dar neapărat anterior prezentării la plată.

Cambia este transmisibilă prin gir. Girul poate fi făcut chiar în interesul trasului, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să gireze din nou cambia.

Girul este necondiţionat.Girul este total, cel parţial nu se ia în consideraţie, deci este nul. Cel ce face girul se

numeşte giratar. El poate fi orice persoană care se obligă cambial, indiferent dacă s-a obligat sau nu anterior prin titlul respectiv.

Girarea titlului de către o societate bancară se numeşte scontare şi constituie o modalitate prin care posesorul cambiei îşi poate procura prin gir fonduri, înainte de scadenţă.

Girul este necondiţionat, adică nu poate fi grevat de contraprestaţii sau raporturi cauzale.

Girul trebuie să fie înscris pe cambie sau pe prelungirea acesteia (alonjă) şi să fie semnat de girant. Girul se mai numeşte andosare.

Dacă trasul nu poate plăti, beneficiarul cambiei cere execuţia acceptanţilor şi avaliştilor. Acest demers se numeşte protest.

Avalistul este persoana ce garantează efectuarea plăţii pentru una din persoanele cuprinse şi implicate în cambie. Avalizarea nu poate fi făcută de tras sau trăgător.

43

6.3.2.3. Cecul

Plăţile prin cec sunt reglementate de Legea nr. 59/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994.

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător (cel puţin valoarea cecului). Disponibilul a fost constituit anterior printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar.

Băncile fac comerţ cu cecuri pentru ele şi clienţii lor. Banca Naţională a României efectuează operaţiuni cu cecuri numai pentru propria sa activitate.

Cecul impune trei participanţi:- trăgătorul;- trasul;- beneficiarul.Cecul este creat de trăgător, care dă băncii sale un ordin necondiţionat. Ca atare, banca

apare în situaţie de tras. Banca trebuie să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau chiar trăgătorului emitent când acesta apare în poziţie de beneficiar.

Cecul este un instrument de plată de debit. Nu se admit cecuri fără acoperire. De regulă cecul este vizat şi certificat de banca ce l-a emis (banca trăgătorului).

Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă. Banca eliberează clientului său, trăgătorul, mai multe formulare necompletate, pe care le transformă în cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii.

Conţinutul cecului:1. Denumirea de cec;2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;3. Numele celui care trebuie să plătească;4. Fixarea locului unde se face plata;5. Fixarea datei emiterii;6. Semnătura celui care a emis cecul.Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare. Totuşi cecul tras şi plătibil în

străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o bancă.Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras şi are drept de a

dispune asupra acestuia. Disponibilul trebuie să fie deci lichid, cert şi exigibil.Cecul este un instrument de plată la vedere. Trasul nu îşi asumă nici un fel de obligaţie.

Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate fi tras pentru contul unui terţ. Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi decât când acesta are două firme diferite.

Cecul poate fi plătibil la domiciliul unui terţ, fie în localitatea unde trasul are domiciliul, fie într-o altă localitate, cu condiţia ca terţul să fie o bancă.

Într-un cec, suma de plată poate fi înscrisă în orice parte de pe faţa (recto) instrumentului, adică în cadrul textului şi nu în diagonală sau sub semnătura trăgătorului.

Trăgătorul răspunde de plată. Dacă există obligaţii de regres, cei ce sunt implicaţi răspund de plata cecului.

Operaţiunea de regres se produce în caz de refuz la plată. Plata poate fi refuzată numai în caz de furt şi pierdere a carnetului de cecuri. Dacă în termenul prevăzut, trasul (banca) nu onorează cecul, atunci beneficiarul îşi exercită dreptul de regres împotriva diferiţilor semnatari (giranţi, avalişti).

Există mai multe tipuri de cec:1. Din punct de vedere al modului de încasare:

- cec nebarat (sau de casă, sau alb);- cec barat;- cec de virament;- cec certificat;

44

- cec circular;- cec de călătorie.

2. Din punct de vedere al beneficiarului:- cec nominativ (girabil);- cec la purtător (cineva desemnat de beneficiar).

De obicei, cecul este nebarat. Uneori însă trăgătorul sau posesorul unui cec poate să-l bareze. Bararea se face cu două linii paralele puse pe faţa cecului. Bararea este generală când între cele două linii nu se indică nimic.

Bararea specială apare când banca este înscrisă între cele două linii.La bararea generală cele două linii paralele sunt verticale sau oblice (deci nu orizontale).

Cecul cu barare generală poate circula prin girare şi este valabil în persoana ultimului posesor.Cecul cu barare specială poartă două linii paralele verticale sau oblice şi are înscrisă

între linii, denumirea băncii.În cazul cecului barat, beneficiarul este obligat să recurgă la serviciul unei bănci printr-o

unitate bancară operativă aparţinând acesteia şi care să primească plata în locul său.Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător, sau în cursul circulaţiei

acestuia, de către oricare din posesorii lui.Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise în cec.Trăgătorul, cât şi posesorul unui cec pot interzice plata în numerar, inserând transversal,

pe faţa cecului, cuvintele „plătibil în cont“ sau „numai pentru virament“. Aceste clauze pot fi revocate de către posesorii ulteriori ai cecului.

Cecul mai poate fi inserat cu termenul „netransmisibil“ poate fi plătit numai ultimului posesor sau beneficiar. La cererea acestuia, suma poate fi creditată în contul său.

Cecul purtând clauza „netransmisibil“ şi poate fi girat numai unei bănci.Girul efectuat în aceste condiţii poartă denumirea de gir pentru încasare, chiar se înscrie

expresia „girat pentru încasare“.Posesorul cecului poate exercita dreptul de regres asupra giranţilor, trăgătorului şi

celorlalţi obligaţi, dacă cecul prezentat în termeni utili nu este plătit şi dacă refuzul de plată este contestat.

Dovada refuzului de plată poate fi făcută:- prin protestul refuzului la plată;- printr-o declaraţie a trasului;- printr-o confirmare oficială şi datată a unei case de compensaţii, prin care se arată că

cecul a fost adus spre compensare în timp util, dar nu a fost plătit.Cecul de virament este cel ce este însoţit de clauza „plătibil în cont“ deci plata nu

poate fi făcută în numerar.Cecul certificat este atunci când o bancă aflată în poziţia de tras, confirmă, certifică

beneficiarului că fondurile necesare există în cont.Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o bancă asupra subunităţilor sale

sau asupra altei bănci. Este şi el plătibil la vedere şi are menţiunea expresă de „cec circular“.Pe acest cec este înscris şi numele primitorului, adică al clientului băncii emitente.Cecul de călătorie este emis în sumă fixă, precum banii de hârtie şi este pus în

circulaţie pe timp limitat. Trăgătorul vinde cecul de călătorie unei persoane care devine posesor. Posesorul remite file de cec beneficiarilor în schimbul cumpărării de bunuri şi servicii.

Beneficiarul filei încasează suma de la o bancă locală, iar aceasta recuperează suma de la banca emitentului.

Cecul are valoare de titlu executoriu pentru suma înscrisă în el, împreună cu dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării, plus cheltuielile de protest şi notificare.

45

6.3.2.4. Cardurile, instrumente moderne de plată

Sunt tot mai des folosite aceste instrumente. Sunt implicaţi:- emitentul;- deţinătorul;- comerciantul. CARDUL este un instrument de plată fără numerar, prin care posesorul autorizat al

cărţii plăteşte, achită contravaloarea unor bunuri sau servicii, numai de la anumiţi vânzători (comercianţi) abilitaţi să accepte asemenea cărţi (plăţi).

Prin utilizarea cărţilor de plată se mai pot obţine lichidităţi de la banca emitentă, în limitele soldului din cont.

Cărţile de plată sunt de foarte multe feluri (tipuri).De exemplu: după caracteristicile tehnologice, cărţile de plată sunt: - pe suport magnetic; - cu microprocesor. în raport de funcţiile pe care le au, cărţile de plată sunt:

- de credit;- de debit;- de obţinere de numerar;- de transfer electronic de fonduri la punctele de vânzare;- de garantare a cecurilor;- multifuncţionale.

Mai sunt şi alte criterii de grupare a cărţilor de plată.Acest instrument de plată se perfecţionează cel mai rapid, acest lucru producându-se şi

ca urmare a concurenţei foarte mari.CARDURILE magnetice sunt emise de bănci, sunt confecţionate din material plastic şi

prezintă pe faţă denumirea şi simbolul emitentului, numărul cărţii de plată, numele posesorului autorizat şi data expirării. Pe verso există o bandă magnetică şi un loc de semnă-tură.

CARDURILE cu microprocesor (inteligente) au memorie şi circuite integrate, iar informaţiile sunt grupate pe mai multe niveluri (securitate, aplicaţie, operare). Sunt emise de către bănci, dar şi de firme.

Cartea de credit se caracterizează prin faptul că posesorului ei i-a fost aprobată şi deschisă o linie de credit.

Cartea de debit se caracterizează prin faptul că permite posesorului ei să procure bunuri şi servicii prin debitarea directă a contului său personal.

Cărţile de plată sunt emise de bănci, de comercianţi, alte instituţii, firme.Dat fiind că reprezintă un instrument modern de plată, cărţile de plată sunt utilizate de

câţiva ani şi în România. Aici au pătruns organizaţii de mare prestigiu, cum ar fi: VISA, MASTERCARD, EUROCARD, AMERICAN EXPRESS, DINERS CLUB, JCB etc., adică acele firme care îşi dispută piaţa internaţională a cărţilor de plată.

CARDURILE pot fi în lei sau în valută şi au tot mai multe utilizări şi la noi.

6.3.2.5. Plăţi electronice

Aceste instrumente presupun un transfer electronic al fondurilor (banilor). Se mai poate denumi şi circuitul monedei electronice.

46

Prin monedă electronică înţelegem totalitatea instrumentelor şi tehnicilor moderne, care permit transferul de fonduri fără suport de hârtie sau magnetic. În sistemul electronic de transfer al banilor intervin următoarele verigi:

- distribuitorul automat de numerar (Cash Dispenser);- automatul bancar (Bancomatul sau trezorierul automat);- terminalele de la punctele de vânzare.Transferul electronic al fondurilor necesită terminale la punctele de vânzare (cu circuit

deschis şi/sau închis), operaţii de decontări la punctele de vânzare cu certificator, operaţiuni specifice efectuării plăţilor cu cărţi de plată în lei.

6.3.2.6. Compensarea multilaterală a plăţilor

Pentru că plăţile sunt în număr foarte mare (milioane pe zi), efectuarea acestora a devenit foarte dificilă. Plăţile sunt îngreunate şi prin faptul că există mai multe circuite monetare paralele (emisiunea de bancnote a BNR, emisiunea de monedă divizionară a Tezaurului şi Ministerului Finanţelor, emisiunea de monedă scripturală a băncilor).

Obiectul compensării multilaterale îl constituie plăţile interbancare fără numerar pe suport de hârtie, care au o valoare mai mică de 10 milioane lei.

Băncile introduc şi acceptă în compensarea multilaterală ordine de plată şi cecuri barate. Acestea se mai numesc şi instrumente de plată compensabile.

În fiecare zi lucrătoare se ţine în mod obligatoriu o şedinţă de compensare a plăţilor interbancare de mică valoare, în sucursalele şi Centrala Băncii Naţionale a României.

Şedinţa obţine ca rezultat unic poziţia debitoare sau creditoare a fiecărei bănci care participă la compensare.

Conducerea Direcţiei Plăţi şi Decontări Bancare a BNR şi inspectorii de compensare din sucursale au dreptul să modifice programul şedinţei de compensare.

Instrumentele de plată sunt grupate de către băncile iniţiatoare şi pe bănci destinatare, astfel:

- instrumente de plată compensabile;- instrumente de debit;- instrumente de credit.Aceste grupe de instrumente formează pachete de instrumente de plată compensabile.

Fiecare pachet este însoţit de o bandă de control totalizatoare a sumelor înscrise pe instrumente. Textul fiecărei benzi de control este preluat de o dispoziţie centralizatoare care este de două tipuri:

- de încasare;- de plată.Dispoziţiile centralizatoare de încasare se întocmesc în 4 exemplare astfel:- exemplarul 1 de culoare albă;- exemplarul 2 şi 3 de culoare roz;- exemplarul 4 de culoare vernil.Exemplarul 4 este păstrat la banca prezentatoare constituind document justificativ

pentru operaţiunile sale.Exemplarul roz nr. 3 este remis, fără a fi introdus în compensare, în plicul care conţine

instrumente de plată compensabile, al băncii primitoare, în vederea verificării, constituind document justificativ al operaţiunilor acesteia.

Exemplarul roz nr. 2 este remis în ziua compensării băncii primitoare, în vederea compensării instrumentelor de plată compensabile (cecuri) prezentate anterior.

Exemplarul nr. 1 (alb) este remis în cadrul şedinţei de compensare inspectorului de compensare, constituind documentul justificativ şi de control pentru sumele totale preluate din borderourile dispoziţiilor centralizatoare ale băncii prezentatoare.

Dispoziţiile centralizatoare de plată se întocmesc în 3 exemplare cu acelaşi conţinut.

47

Exemplarul nr. 3 (vernil) este păstrat de banca prezentatoare constituind document justificativ pentru operaţiunile sale.

Exemplarul nr. 2 (roz) este remis în plicul care conţine pachetul de instrumente compensabile, băncii primitoare, constituind document justificativ pentru operaţiunile acesteia.

Exemplarul nr. 1 (alb) este remis în cadrul şedinţei de compensare inspectorului de compensare, constituind document justificativ şi de control pentru sumele totale preluate din borderourile dispoziţiilor centralizatoare ale băncii prezentatoare.

Pe baza dispoziţiilor centralizatoare, banca prezentatoare (iniţiatoare) completează câte un borderou al dispoziţiilor centralizatoare pentru fiecare bancă primitoare (destinatară).

Instrumentele de plată compensabile primite de la celelalte bănci participante sunt analizate de banca destinatară (primitoare) în vederea acceptării sau refuzării lor.

Fiecare formular de refuz este însoţit de o bandă de control totalizatoare a sumelor înscrise pe instrumentele de plată compensabile refuzate.

După pregătirea instrumentelor de plată şi de refuz, băncile prezentatoare sau iniţiatoare completează formularul de compensare, separat pe sume de încasat şi sume de plătit, sume de încasat refuzate, sume de plătit refuzate.

Formularul de compensare se întocmeşte în două exemplare.Exemplarul vernil nr. 2 este păstrat la bancă, constituind document justificativ pentru

operaţiunile sale.Exemplarul alb nr. 1 este remis la sfârşitul şedinţei de compensare inspectorului de

compensare, constituind document justificativ şi de control, pentru sumele totale preluate în formularul centralizator de compensare.

După închiderea şedinţei de compensare, într-un interval de maxim o oră, inspectorul de compensare este obligat să transmită Centralei BNR, Direcţia Plăţi şi Decontări bancare, conţinutul formularelor centralizatoare de compensare.

Pentru serviciile de compensare oferite, BNR percepe comisioane şi speze.

6.3.2.7. Plăţi prin banca la domiciliu

Banca la domiciliu este un instrument de plăţi creat şi dezvoltat relativ recent. Este comod pentru persoanele fizice şi firme mici.

Acest sistem de plăţi cuprinde procedurile şi documentele care permit contactul cu banca, fără o deplasare la sediul acesteia, ci direct de la domiciliu, prin conectarea la calculator, fax, telex, telefon.

Prima formă a băncii la domiciliu a fost banca prin telefon, apoi banca prin video, apoi la marile sisteme de plăţi şi informative. Tot aici sunt cuprinse televiramentul, facturile electronice, comenzi de carduri sau de cecuri.

La noi, acest sistem este abia în fază incipientă.

48

CAPITOLUL VIICAPITOLUL VII

ORGANIZAREA SECTORULUI BANCAR ROMÂNESC

7.1. Rolul băncilor în economia românească

Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele au fost constituite, atât prin contribuţia capitalului român, cât şi a celui străin.

Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistem monetar naţional.

Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având capital de stat şi privat. Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A

apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au fost constituite pentru a

fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească. O dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi privată. Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse, servicii şi facilităţi bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în economia capitalistă pentru care România era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.

O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un „vârf de lance“ în înfăptuirea tranziţiei.

Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoare restructurate se numără şi cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:

- desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;- reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;- capitalizarea băncilor;- privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;- înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;- diversificarea tipurilor de bănci;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;- extinderea reţelei teritoriale;- realizarea unui management performant, participativ şi eficient;- desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute proprii fiecărei bănci;- informatizarea bancară;- deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

49

- sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale construcţiei economiei de piaţă;

- perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost făcute

unele progrese şi toţi factorii de răspundere (politici, economici, specialişti etc.) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piaţă.

7.2. Organizarea sectorului bancar românesc în economia de tranziţie

La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar. Principalele laturi şi trăsături ale activităţii sectorului bancar vor face obiectul unor capitole separate în acest manual.

Reorganizarea declanşată în 1991 a fost necesară nu numai ca urmare a schimbărilor fundamentale în teoria şi practica economică, ci şi pentru faptul că trebuia valorificat un potenţial mare al activităţii bancare, mai ales sub aspectele:

- pregătirii foarte bune a specialiştilor bancari existenţi;- reţelei teritoriale relativ dezvoltate;- nevoii de continuitate mai ales în creditarea economiei naţionale, dar şi în efectuarea

plăţilor, înlăturarea blocajului financiar, diversificarea produselor şi serviciilor bancare.

Modernizarea sectorului bancar nu se putea face în România şi din cauza vidului legislativ. De aceea, printre primele măsuri luate a fost şi aprobarea unei legi cu specific bancar. Mai întâi, menţionăm că, fiind organizate pe principiile unei societăţi comerciale producătoare de profit, băncile respectă în primul rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, dar şi legislaţia specifică.

7.2.1. Banca în economia de piaţă

În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând în promovarea reformei şi manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a sistemului economico-financiar.

Şi în perioada de tranziţie, băncile sunt de mai multe tipuri şi organizate pe mai multe niveluri. Activitatea bancară în ţara noastră de exemplu, este mult mai complexă faţă de perioada de dinainte de 1990. În primul rând, sectorul bancar este organizat pe două niveluri şi anume, băncile comerciale şi Banca Naţională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat foarte mult produsele şi serviciile bancare. Însăşi esenţa activităţii bancare s-a îmbunătăţit, prin organizarea lor ca societăţi pe acţiuni şi prin demararea procesului de privatizare. S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici şi strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare noi şi diminuarea riscului, în special a riscului de creditare. Am pus accentul pe riscul de creditare, întrucât băncile româneşti sunt – actualmente – în primul rând, bănci de credit, ponderea creditului în total produse şi servicii variind foarte mult.

Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operaţiuni bancare, care conduc la conceperea, realizarea şi înregistrarea produselor şi serviciilor bancare. Un grup de operaţiuni omogene legate de un produs bancar, un segment al activităţii bancare, o metodologie, strategie etc. constituie tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind în primul rând, operaţiunile şi tehnicile ca părţi ale activităţii bancare în ansamblu.

În esenţă, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operaţiunile bancare, evidenţa bancară şi controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază

50

se poate aprecia că activitatea este puternic influenţată de strategiile şi politicile băncilor şi de politica şi normele Băncii Naţionale a României. De asemenea, analiza fenomenului bancar influenţează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.

La rândul lui, fenomenul bancar influenţează strategiile, produsele şi serviciile bancare şi oferă noi date managementului bancar şi analizei bancare. Deci, banca înseamnă şi organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor bancare, a evidenţei bancare şi controlului bancar în concordanţă cu strategiile şi managementul băncilor. Dat fiind rolul cu totul special al Băncii Naţionale, ca bancă centrală de emisiune, supraveghere şi control, în curs nu se fac referiri la operaţiunile şi tehnicile acestei bănci, decât în măsura în care ele influenţează direct activitatea băncilor.

Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al economiei. De aceea, se poate aprecia că toate operaţiunile bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile bancare influenţează foarte mult dezvoltarea şi modernizarea sectorului bancar românesc.

Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.

Trecerea la economia de piaţă face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poată funcţiona ca înainte. Marile schimbări intervenite în sistemul de produse şi servicii bancare, în structura partenerilor de afaceri, în legislaţia şi reglementările cu privire la întreaga activitate din economie, impun ca băncile să-şi adapteze strategiile la „provocările“ noului mediu.

Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe cât cheltuieşte, ce venituri realizează, cât de eficientă este activitatea. Pentru aceasta trebuie să folosească la maximum toate opţiunile partenerilor de afaceri, să stabilească cât de puternică este identitatea sa proprie (a băncii), cea a clienţilor săi sau a altor parteneri de afaceri. Alte probleme şi întrebări cruciale pentru bănci ar trebui să fie:

cum alegeţi? unde începeţi? ce îmbunătăţiri puteţi aduce? în ce mediu lucraţi? ce metode optime aţi identificat pentru a obţine cele mai bune rezultate? ce metode utilizaţi pentru selecţia şi evaluarea clienţilor şi a altor parteneri de

afaceri? cum vă modernizaţi structurile funcţionale? ce obiective strategice majore vă propuneţi? cum folosiţi publicitatea? cum stimulaţi marketingul produselor şi serviciilor bancare? aveţi strategii alternative?Luarea în consideraţie a întrebărilor de mai sus şi a altora, poate oferi o înţelegere mai

clară a naturii şi sferei de cuprindere a activităţii bancare. Prezentată pe capitole uşor de urmărit, problematica activităţii şi strategiei bancare poate fi cunoscută şi considerată ca esenţială. De exemplu, banca trebuie să cunoască nevoile de bază ale clienţilor. Aceste nevoi ale clienţilor trebuie să fie întreţesute în întreaga structură bancară, pentru a crea o nouă bancă – banca managementului serviciilor.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piaţă, pentru că el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor băneşti din economie şi dirijării lor în scopul desfăşurării normale a activităţii social-economice. Banii, circulaţia bănească, creditul, procesele valutare în general, încep să devină şi la noi instrumente active în stimularea activităţii economice. Pârghiile sistemului financiar-bancar stimulează orice feno-men economic pozitiv şi descurajează activităţile ineficiente.

51

Spre deosebire de situaţia dinainte de decembrie 1989, sistemul financiar-bancar pune mai mare accent pe realizarea unor rezultate financiare favorabile, concretizate în primul rând în profit. În această privinţă se poate afirma chiar că, economia de piaţă admite şi unele activităţi speculative, dar întemeiate pe organisme specializate, cum ar fi speculaţiile de bursă (de valori şi, mai rar, de mărfuri).

Din elemente de servire a unor structuri social-economice, băncile devin parteneri activi, în principal ai agenţilor economici. Băncile stimulează şi menţin trează atenţia agenţilor economici spre probleme majore, şi anume resursele şi utilizarea acestora, gestiunea întreprinderii, eficienţa utilizării resurselor, modul de utilizare a profitului. Băncile comerciale au chiar obligaţia de a opri pe agenţii economici să angajeze activităţi nerentabile şi riscante. Acest lucru se poate realiza cu ocazia acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, a efectuării plăţilor prin cont. Prin intervenţia băncilor (ca parteneri, nu ca autoritate) se pot evita unele implicaţii, care ar comporta riscuri în gestiunea agenţilor economici. Deci nu este vorba de o tutelă a băncilor asupra agenţilor economici, ci de un sprijin în realizarea unei flexibilităţi în adaptarea la cerinţele pieţei, în funcţie de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea economică. Realizarea unei astfel de flexibilităţi şi cu ajutorul băncilor comerciale, are menirea de a acţiona continuu, astfel încât să-şi poată reorienta oricând activitatea. Băncile sunt implicate şi interesate în realizarea acestei flexibilităţi în activitatea agenţilor economici, întrucât prin aceştia, mecanismul pieţei poate acţiona din punct de vedere al riscului şi asupra instituţiilor şi organismelor bancare. Dar, în cazul băncilor, extensia şi efectele negative ale riscului au consecinţe mult mai nefavorabile, întrucât greutăţile se repercutează şi asupra economiei în general, dar mai cu seamă asupra unui mare număr de agenţi economici ce formează clientela băncii respective.

În economia de piaţă funcţionează mai multe feluri de bănci, organizate ca societăţi comerciale, sau pe feluri de produse şi servicii bancare. Activând însă într-un domeniu cu totul special al vieţii economice, băncile trebuie să aibă un regim de organizare şi funcţionare care să dea drept de îndrumare, supraveghere şi control băncii centrale, care în România este Banca Naţională. În cazul de faţă, controlul nu trebuie să se suprapună cu monopolul sau centralizarea. În orice ţară cu o economie de piaţă dezvoltată, există o bancă centrală, care dirijează procesele şi fenomenele financiar-bancare de mare însemnătate pentru ţara şi naţiunea respectivă. În mare parte, băncile (fie ele şi comerciale) îşi menţin rolul de instituţii publice, deci activitatea lor trebuie reglementată riguros şi bine coordonată de către banca centrală. Aceasta din urmă, prin împuternicirile pe care le are, precum şi prin metodele şi tehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin politica monetară şi strategia dezvoltării sectorului financiar-bancar, acordă un sprijin calificat fiecărei bănci comerciale.

Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparaţie cu întreprinderile economice industriale şi comerciale. Astfel, primele bănci moderne au apărut cu 200-250 de ani în urmă. Începuturile întreprinderii de bancă se concretizează la individul sau grupul de indivizi, care se ocupau cu anumite operaţiuni specifice băneşti. Operaţiunile acestea erau limitate ca formă şi volum la comerţul cu bani şi credit. Dimpotrivă, într-o economie de piaţă, instituţiile bancare practică operaţiuni din cele mai complexe şi variate. Actualmente şi în România, câmpul de activitate a băncilor este mult lărgit, prin produsele şi serviciile realizate pentru cei ce activează în domeniul economic, dar nu numai. Băncile au devenit organisme atât de indispensabile, încât o economie naţională fără asemenea instituţii nu mai poate fi concepută.

După evenimentele din decembrie 1989, în România băncile au fost organizate ca societăţi pe acţiuni, cu excepţia Băncii Naţionale care a devenit Banca Centrală de Stat. Banca Naţională are menirea să dea un nou impuls activităţii bancare în ţara noastră, contribuind la aducerea băncilor comerciale la nivelul standardelor internaţionale. Aceasta este o necesitate, cu atât mai mult, cu cât în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial, România avea un 52

sector bancar relativ dezvoltat. Astfel, în anul 1934 existau în ţara noastră peste 1200 de bănci şi multe alte bănci-cooperative. Din august 1947 s-a procedat la desfiinţarea a 2062 de bănci, astfel că în 1948 a rămas în funcţiune, practic, o singură bancă. Pasul uriaş înapoi făcut prin desfiinţarea băncilor comerciale române în anii 1947-1948 a constat nu numai în „demolarea“ aproape în totalitate a instituţiilor bancare, ci şi în lichidarea a circa 100 000 specialişti de bancă, aceştia reprezentând un „capital“ uman de primă importanţă.

Actualmente, se încearcă stabilirea unui „dialog“ între Banca Naţională şi băncile comerciale. Nu mai este vorba de a accepta un monopol accentuat al Băncii Naţionale asupra celorlalte bănci, deşi acesta îşi mai face totuşi uneori simţită prezenţa. Conlucrarea dintre aceste două sectoare distincte ale sectorului bancar presupune luarea în consideraţie a specificului fiecărei bănci, a propunerilor făcute de bănci. Prin Asociaţia Română a Băncilor, se caută găsirea unor soluţii cât mai adecvate în rezolvarea programelor strategice şi de modernizare a întregului sistem bancar. Chiar dacă se lucrează pe un domeniu foarte fragil, Asociaţia Română a Băncilor susţine interesele instituţiilor bancare, deoarece ele execută toate operaţiunile în lei şi valută atât pentru români, cât şi pentru străini, pentru agenţi economici şi pentru populaţie. De multe ori această asociaţie reprezintă şi apără interesele băncilor pe lângă Banca Naţională, pe lângă Federaţia Bancară a Comunităţii Economice Europene şi pe lângă alte organisme. De asemenea, această instituţie îşi aduce o contribuţie însemnată la pregătirea specialiştilor bancari, alături de Banca Naţională. Asociaţia Română a Băncilor promovează unele principii, care vor contribui la modernizarea întregului sector bancar românesc. Printre acestea, menţionăm: apartenenţa la profesie; desfăşurarea concurenţei loiale; eliminarea centralismului în activitatea bancară; elaborarea unor strategii de dezvoltare pentru întregul sistem bancar; o disciplină severă în interiorul sectorului bancar; asigurarea, în primul rând prin băncile comerciale, a funcţionării instrumentelor de reglare a mecanismului monetar şi a lichidităţilor băneşti necesare.

Având în vedere rolul lor deosebit în economie, băncile trebuie să treacă mai devreme la desfăşurarea activităţii în condiţiile de piaţă. De fapt, băncile apărute după 1989, atât cele mixte, cât şi cele de stat sau particulare trebuie să lucreze în condiţii de piaţă încă de la începutul activităţii lor.

Actualmente, în România a avut loc o schimbare importantă a concepţiei privind activitatea şi organizarea bancară. În actuala perioadă de tranziţie la economia de piaţă, se profilează următoarea structură a sistemului bancar român:

- Banca Naţională (centrală şi de emisiune);- celelalte bănci (de depozite, credit, import-export, ipotecare, garantare, cooperativele

mutuale);- în viitor vor fi înfiinţate şi alte bănci.

7.2.2. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune

În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţională a României ocupă un loc deosebit.

Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie. Banca Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu alte fonduri de către banca centrală.

53

Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 se stipulează: „Ea este organul de emisiune al statului şi stabileşte reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională a României refinanţează societăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. Banca Naţională a României asigură supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare“.

Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă centrală şi de emisiune. Astfel, ea promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de intermediere bancară, poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituţie sau agent economic, are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele bancare internaţionale. Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim al capitalului social şi cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi perioada de subscriere. Banca Naţională este singurul agent al statului desemnat să supravegheze tranzacţiile valutare efectuate de societăţile bancare. Banca Naţi-onală este sesizată de către Ministerul Finanţelor şi Garda Financiară despre eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societăţile bancare. De asemenea, Banca Naţională, ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare. Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a Acţionarilor şi a Băncii Naţionale. Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea şi activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea personalului bancar. În cazul încălcării grave a normelor de prudenţă bancară, Banca Naţională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere şi conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a respectivei bănci comerciale. Una din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea elaborează studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului bancar.

Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în bilanţul anual, după acoperirea altor destinaţii.

În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.

Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste nivelul rezervelor internaţionale, diferenţa trebuie să fie acoperită prin următoarele active:

- avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi împrumuturi garantate de acesta;

- titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;- active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi altor instituţii de credit;- cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca Naţională le-a scontat sau le

deţine în portofoliu. Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri de casă, prezente

în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională poate asigura servicii de compensare şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi,

54

lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor bancare şi asupra altor socie tăţi în scopul realizării politicii monetare şi ţinând seama de situaţia specifică a pieţei.

Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de efectuare a operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.

Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte documente ale băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora.

În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei Statului. Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligaţiunilor şi al

altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri şi cheltuieli.

Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active externe, sub forma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte active de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în valută, bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele.

Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi bonuri de tezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiare interguvernamentale, bănci centrale şi guverne străine.

Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea operativă este exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament la propunerea primului ministru.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă de stat. Ea a avut în multe perioade şi sarcini de creditare operativă directă. În toată perioada de funcţionare, Banca Naţională a acţionat şi ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând credite în mod direct producătorilor, fie prin credite de refinanţare pentru băncile specializate în creditarea şi finanţarea economiei, fie prin garantarea unor credite sau chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este totuşi contrar preceptelor economiei de piaţă.

Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr. 101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii noastre centrale în realizarea politicii valutare:

- stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;- înfăptuieşte politica valutară;- intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;- obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;- bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;- stabileşte regimul valutar;- aplică regimul valutar;- organizează activitatea valutară pe teritoriul României;- este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;- înfăptuieşte controlul valutar al statului;- acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;- solicită şi primeşte informaţii valutare;- primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;- ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;- avizează credite în valută;

55

- aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;- efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport cu alte

valute;- achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);- reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;- elaborează balanţa de plăţi externe;- stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;- participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;- păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;- dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;- monitorizează tranzacţii valutare.Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în privinţa

creditării băncilor:- acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;- creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau recipise

de depozit, depozite constituite la B.N.R.;- stabileşte condiţiile de creditare;- stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;- stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe

baze competitive;- stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;- încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;- încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor asumate;- reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru prudenţialitatea bancară, s-a întărit

supravegherea activităţii de creditare a băncilor. B.N.R. are competenţe exclusive în autorizarea băncilor să desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală este împuternicită să emită reglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să aplice sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice alte documente ale băncilor autorizate.

Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ, respectă şi aplică planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10% pentru participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului propriu).

7.2.3. Băncile în etapa tranziţiei la economia de piaţă

Legea bancară nr. 33/1991 arată la art. 3 că „societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite“.

Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, în general, un rol operativ. Ele nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri, convenţii, care să le asigure o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu pot obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.

Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională şi să menţină la aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la banca centrală.

56

Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre care: depozite la vedere şi la termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri. Una din activităţile principale ale băncilor comerciale este creditarea. La acordarea creditelor, băncile comerciale urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în vederea rambursării la scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile de creditare şi de garanţii se concretizează şi în contracte de credite.

Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri în gaj şi în păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea băncilor se referă la: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase, cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, plasamente, gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de valoare, consulting bancar, garanţii, mandatări, alte operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.

Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie provizioane pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă sunt societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.

Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi economici, dar fără să depăşească 20% din capitalul firmei. De asemenea, creditele acordate de banca comercială unui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi rezervele acestei instituţii de credit.

În perioada de tranziţie către economia de piaţă atragerea depozitelor şi desfăşurarea activităţii de creditare constituie funcţii de interes public; de aceea, băncile comerciale cad sub incidenţa regimului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).

Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia este mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice. Deci băncile reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital. Legea bancară a României din 1934 defineşte foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi de mare actua-litate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte operaţiuni în legătură cu acestea“. Sunt şi bănci care au o activitate mai limitată şi anume, de a acorda credit sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă de comerţul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.

Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii lor, obţinerea de profit, deci câştigul sau rentabilitatea capitalului.

În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi utilizării capitalului, cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor particulare şi celor ale statului. Privită din acest unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o asociaţie de capitaluri.

În viitor, în ţara noastră pot apărea şi bănci de credit funciar rural şi urban. Ele se pot constitui din iniţiativa şi cu ajutorul capitalului particular. Aceste bănci se sprijină pe garanţia mutuală a proprietăţii celor ce compun societatea. Este deci vorba de existenţa lor numai ca mijlocitoare de credit prin garanţia mutuală, solidară a tuturor membrilor societari.

Statul român, în primul rând prin guvern, stimulează şi protejează capitalurile băncilor comerciale.

În felul acesta statul poate contribui ca băncile să se angajeze în rezolvarea intereselor generale ale economiei în care activează.

În cei zece ani de tranziţie, activitatea bancară s-a perfecţionat continuu, astfel că Legea nr. 33 s-a perimat.

57

Începând din 1998, acţionează Legea bancară nr. 58/1998, care stipulează noi criterii şi condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara noastră.

Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la următoarele:- a dispărut termenul de „bancă comercială“, fiind înlocuit cu cel de „bancă“ (în multe

privinţe);- pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte instituţii decât cele bancare,

cu respectarea prevederilor acestei legi;- sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din activitatea bancară (bancă,

filială, afiliată, depozit, credit, acţionar semnificativ, ordin, capital etc.);- se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;- se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi supravegherea prudenţială bancară;- se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise băncilor;- autorizarea băncilor;- fuziunea şi divizarea băncilor;- conflictul de interese;- secretul profesional;- transferul de fonduri;- administrarea specială a băncilor.De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în privinţa activităţilor

permise băncilor: acceptarea de depozite; contractarea de credite; operaţiuni de factoring; scontarea efectelor de comerţ; forfetare; emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; plăţi şi decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:

- cambii, cecuri, certificate de depozit;- valute;- instrumente financiare derivate;- valori mobiliare;- metale preţioase şi pietre preţioase.

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;

administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare; depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare; închirierea de casete de siguranţă; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat; activităţi la bursa de valori.Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie specială creditului, ci el este pus

pe acelaşi plan cu depozitele. Cu alte cuvinte nu se mai poate afirma că băncile româneşti sunt numai bănci de credit, ci bănci care realizează o diversitate de produse şi servicii.

58

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A UNEI BĂNCI (CENTRALĂ)

DIRECŢIA GENERALĂ DE STRATEGIE ŞI MARKETING1. Serviciul Strategie şi Politică Bancară2. Serviciul Studii şi Marketing3. Serviciul Publicaţii, Publicitate, Relaţii cu Presa4. Serviciul Recuperarea/Restructurarea Creditelor Neperformante5. Serviciul Documentare şi Biblioteca

DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A INDUSTRIEI1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Majoritar de Stat şi a Regiilor

Autonome2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale şi Regiilor Autonome din Construcţii-

Montaj, Prestări Servicii, Ape şi Mediu3. Serviciul Creditării Societăţilor Industriale şi Societăţilor Comerciale cu Capital

Privat4. Serviciul Creditării Asociaţiilor Familiale şi Producătorilor Particulari5. Serviciul de Sinteză şi Metodologie6. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii

DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A AGRICULTURII1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale şi a Regiilor Autonome din Agricultură2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat din Agricultură3. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii4. Serviciul de Sinteză şi Metodologie

DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A COMERŢULUI, SERVICIILOR ŞI ALTOR SECTOARE1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital de Stat2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat3. Serviciul Creditării Turismului, Transporturilor şi altor Sectoare4. Serviciul Creditării Persoanelor Fizice5. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii6. Serviciul de Sinteză şi Metodologie

DIRECŢIA GENERALĂ DE ORGANIZARE, PERSONAL ŞI RESURSE UMANE1. Serviciul de Organizare şi Normare a Muncii2. Serviciul de Salarizare3. Serviciul Personal4. Serviciul de Formare şi Pregătire a Personalului5. Serviciul de Secretariat al Organelor de Conducere

DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ1. Serviciul de Metodologie Contabilă şi Buget de Venituri şi Cheltuieli2. Serviciul Contabilitate Proprie3. Serviciul Contabilitate Valutară şi Plăţi Externe

59

4. Serviciul Metodologie, Îndrumare Contabilă, Control, Statistică şi Balanţă de Plăţi Externe

5. Serviciul Casierie şi Operaţiuni cu Numerar6. Serviciul Decontări7. Serviciul Analiză, Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital8. Serviciul de Dotare, Întreţinere şi Asigurarea Materialelor pentru Tehnica de Calcul9. Serviciul Comunicaţii Bancare10. Serviciul de Exploatare

DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTROL1. Serviciul de Control2. Serviciul de Programare şi Valorificare a Materialelor de Control3. Serviciul de Control Operativ

DIRECŢIA GENERALĂ DE RELAŢII EXTERNE ŞI COOPERARE INTERNAŢIONALĂ1. Serviciul Cooperare Internaţională2. Serviciul Gestionare Credite BIRD/BERD3. Serviciul Refinanţare Credite în Valută4. Serviciul SWIFT şi Comunicaţii Poştale5. Serviciul Protocol

DIRECŢIA GENERALĂ DE OPERAŢIUNI VALUTARE1. Serviciul Trezorerie şi Corespondenţă2. Serviciul Arbitraj şi Licitaţii3. Serviciul Plăţi Externe şi Control Plăţi4. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Export5. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Import

DIRECŢIA GENERALĂ DE TREZORERIE, TITLURI ŞI SINTEZĂ1. Serviciul de Operaţiuni pe Piaţa de Capital 2. Serviciul de Trezorerie şi Resurse3. Serviciul Atragere de Depozite de la Clienţi, Persoane Fizice4. Serviciul de Analiză, Sinteză şi Statistică5. Serviciul de Titluri şi Hârtii de Valoare

DIRECŢIA GENERALĂ DE LOGISTICĂ1. Serviciul de Aprovizionare şi Transport2. Serviciul de Întreţinere şi Intendenţă3. Serviciul Protocol-Secretariat4. Serviciul de Pază şi Pompieri

DIRECŢIA GENERALĂ JURIDICĂ1. Serviciul Legislaţie şi Reprezentare Juridică2. Serviciul Contracte şi Studii Juridice3. Serviciul Executări Creanţe Bancare

DIRECŢIA GENERALĂ DE MANAGEMENT

DIRECŢIA GENERALĂ DE PROMOVARE A NOILOR PRODUSE

60

DIRECŢIA GENERALĂ DE RISC

DIRECŢIA GENERALĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT

61

CAPITOLUL VIIICAPITOLUL VIII

MANAGEMENTUL BANCAR

8.1. Băncile, principal finanţator al economiei

Băncile mobilizează foarte multe resurse băneşti existente în economie. Principala mobilizare se realizează cu ajutorul depozitelor pe care persoanele fizice şi juridice le constituie în bănci. Astfel, în luna mai 1999, numai economiile populaţiei în bănci ajunseseră la fabuloasa sumă (pentru noi) de 41.000 miliarde lei. Pe lângă aceste depozite, în bănci mai sunt mari sume de bani rezultate din disponibilităţile în conturile curente ale firmelor şi persoanelor fizice, dar şi ale unor instituţii publice. De asemenea, mai există fondurile proprii ale băncilor, care însumează circa 10.000 miliarde lei şi care constituie tot fonduri pentru finanţarea economiei naţionale. Şi Banca Naţională este un mare furnizor de fonduri pentru celelalte bănci, care la rândul lor plasează aceste fonduri pentru acoperirea nevoilor financiare ale economiei.

Plasamentele băncilor se concretizează în primul rând în credite pentru economie (ceea ce va constitui un motiv de prezentare pe larg în această lucrare, a creditului ca principal produs bancar).

Nevoile permanente şi mari ale economiei, determină băncile să manifeste o elasticitate foarte mare în procurarea de resurse, deci de capitaluri.

Fiind cei mai mari finanţatori ai economiei, băncile sunt influenţate în activitatea lor de premiza şi principiul că împrumuturile trebuie direcţionate cu precădere spre activitatea de producţie şi de investiţii ale unor sectoare prioritare ale economiei. Aici se poate vorbi de rolul politicii bancaro-monetar-financiare în utilizarea mai eficientă a fondurilor şi anume, în primul rând pentru finanţarea nevoilor de producţie şi de investiţii. Politicile băncilor pot limi-ta iniţiativele nerentabile.

Ca principali finanţatori ai economiei, băncile pot crea active monetare. Băncile realizează creaţie monetară, spre deosebire de intermediarii financiari, care doar redistribuie, mobilizează fondurile, nu au nici o legătură cu creaţia monetară. O dată ce creează monedă, aceasta se răspândeşte în tot sistemul bancar şi deci în economie.

Rolul băncilor de principali finanţatori este dat şi de faptul că fondurile proprii sau/şi atrase ale firmelor sunt foarte mici în această perioadă de tranziţie. Se dovedeşte încă o dată valabilă afirmaţia că băncile „lucrează cu banii altora şi îi fructifică“ (aşa cum afirma marele finanţist Ştefan Dumitrescu).

8.2. Conţinutul şi necesitatea unui management bancar performant

8.2.1. Caracterizare şi perspective ale managementului bancar

Se poate afirma, fără nici o îndoială, că în perioada de tranziţie pe care deja am traversat-o managementul bancar a fost deficitar. Afirmaţia se bazează pe următoarele:

62

1. Deciziile au fost luate de multe ori în condiţii de nesiguranţă (inflaţie, scădere economică, deficit bugetar şi al balanţei comerciale, piaţa financiară internă foarte slabă);

2. Nu au fost cunoscute foarte bine şi de la început limitele expunerii la risc pentru bănci şi nu au fost evaluate riscurile bancare, îndeosebi legate de creditare;

3. Piaţa titlurilor de valoare a fost foarte puţin dezvoltată. Ne referim în primul rând, la piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor;

4. Nu a existat o piaţă diversificată de produse şi servicii bancare şi nici un portofoliu diversificat al băncilor, astfel încât să fie o anulare reciprocă a riscurilor (fie ea şi parţială);

5. Programele strategice au fost introduse târziu, iar obiectivele lor nu au fost întotdeauna bazate pe un marketing bancar;

6. De multe ori creditul unei bănci a fost concentrat într-un număr redus de sectoare (ex. Banca Agricolă a acoperit până la 90% din necesarul de fonduri al agriculturii);

7. S-a trecut târziu la o rată variabilă a dobânzii, ceea ce a agravat expunerea băncilor la risc;

8. Deteriorarea permanentă a cursului de schimb al monedei naţionale, a condus la creşterea datoriilor băncilor, în caz că împrumuturile erau contractate în valută;

9. Nu au fost corect selectate activele şi nu au fost stabilite covariaţii între randamentul activelor şi costurile pasivelor (covariaţie avem de exemplu, când un produs bancar este mai puţin eficient, o bancă să lanseze şi alte produse cu un grad mare de rentabilitate).

A existat şi un vid legislativ care a îngreunat exercitarea unui management bancar modern. Acest management va trebui să fie în viitor performant, participativ şi eficient.

Au fost făcute unele eforturi pentru îmbunătăţirea managementului bancar, dar acestea au fost firave şi incomplete şi nu au condus la rezultatele scontate. Astfel, s-a încercat privatizarea unor bănci cu capital integral sau majoritar de stat. Rezultatele sunt foarte puţin încurajatoare. S-au adoptat legile nr. 58/1998 (Legea bancară) şi nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţio-nale a României, dar aplicarea unora din prevederile lor încă mai întârzie. De asemenea, nu s-a putut elimina penuria de resurse de creditare, cu toate că băncile au fonduri (în principal din depozite), dar preferă să cumpere bonuri de tezaur şi bilete de trezorerie (împrumută statul), transformându-se în „paraziţi“, „tăietori de cupoane“, în loc să fie sprijin pentru economia reală în primul rând pentru finanţarea/creditarea investiţiilor.

Considerăm că în viitor, nu se mai poate ca un sector atât de important al economiei româneşti să fie gestionat după metode şi principii care nu îl situează ca vârf de lance spre economia de piaţă. Principalele direcţii în care trebuie să acţioneze pentru a realiza un management performant sunt:

1) Restructurarea compartimentelor funcţionale prin crearea şi îmbunătăţirea unor direcţii, servicii, cât şi prin modificări în structurile consiliilor de administraţie din bănci. Astfel, trebuie create direcţii de Management şi marketing, Strategie, Pregătirea resurselor umane, Informatizarea, Cooperarea Internaţională. Este necesară eliminarea persoanelor politice din Consiliile de Administraţie, cât şi a directorilor executivi numiţi pe criterii politice şi care nu sunt specialişti bancari de înalt profesionalism.

2) Introducerea şi gestionarea unor produse bancare de mare performanţă. Este vorba în primul rând, de produse alternative la creditare (leasing, factoring, opţiuni), dar şi utilizarea în mult mai mare măsură a instrumentelor moderne de piaţă, care vor contribui la eliminarea blocajului financiar. Utilizarea unor căi de creditare a economiei reale, deci folosirea în mod productiv a creditului, în primul rând prin investiţii şi deci creştere economică. Ţara noastră are mare nevoie de relansare economică, de fonduri, băncile nu mai trebuie să finanţeze (prin procurare de bilete

63

de trezorerie şi bonuri de tezaur) deficitele bugetare din depozitele populaţiei. Este cazul să se respecte o relaţie fundamentală a economiei de piaţă:

E = I(Investiţiile provin din economii)

Băncile trebuie să participe la realizarea unor investiţii privilegiate. Băncile – prin sistemul participaţiilor, adică al achiziţionării de acţiuni – pot să-şi îmbunătăţească ele însele performanţele, prin obţinerea de dividende.

3) Nu poate exista management bancar performant, fără consolidarea bazei de capital, deci fără o substanţială capitalizare. Firmele de consultanţă şi de rating au în vedere tocmai slaba capitalizare când tot scad notele băncilor noastre.

4) Sporirea prudenţei bancare, mai ales în activitatea de creditare (creditul rămâne de departe cel mai important produs al băncilor româneşti), printr-o evaluare modernă a fiecărui credit. Acest lucru se poate realiza printr-un management participativ (comitete de risc, comitete de credite, scoaterea în afara bilanţurilor a creditelor subvenţionate, dacă acestea vor mai exista în viitor).

5) Intrarea în bănci a investitorilor străini. Aici nu ne referim numai la aducerea unui volum mare de capital, ci şi la echipamente moderne, clientelă selectă, pregătirea înaltă a personalului şi eliminarea celui depăşit, conservator şi ineficient.

6) Un management performant este acela care reuşeşte să creeze o imagine distinctă pentru fiecare bancă. Imaginea şi notorietatea sunt în mare măsură date de lider, de prestaţia lui.

7) Managementul performant presupune implementarea strategiei prin planuri de acţiune, bugete şi stimulente.

8) Performanţele managementului ar trebui să se caracterizeze prin permanenta pregătire pentru schimbare prin organizare, planificare şi instruirea personalului.

9) Managementul performant poate fi realizat numai prin identificarea permanentă a unor centre şi domenii de profit potenţial.

8.2.2. Banca de date, condiţie a managementului bancar performant

Banca de date a unui centru de profit sau de gestiune reprezintă stocarea de informaţii necesare organizării şi funcţionării acestuia. Ea permite:

- realizarea unor analize de grup;- stabilirea şi ţinerea unui catalog de referinţă pentru clienţii băncii;- indicatori;- lucrări de sinteză;- documente contabile, statistice şi de plan;- obiective din programul strategic;- date monografice (punct de plecare care trebuie să evolueze).Banca de date este „memoria centrului de gestiune“. Ea trebuie să fie capabilă să

înregistreze, să controleze, să organizeze şi să restituie informaţii brute elaborate şi destinate conducerii centrului (informaţii necesare luării deciziilor) şi valorificate prin sectorul operaţional. Acum despre informaţii se vorbeşte ca despre o resursă.

Alte date de gestiune care pot fi stocate:- date referitoare la fiscalitate;- date referitoare la echipamente, tehnică;- date referitoare la diferite contacte între centre de gestiune şi clienţii săi;- date referitoare la anchete diverse;- date de fişiere, contabilitate internă a centrului de gestiune şi fişiere despre clienţi;

64

Obiectivele acestei grupări de informaţii sunt diversificate pe utilizatori:1. Conducerea (gestionarea) centrului:

- decizia de a crea un nou produs;- după analiza de piaţă şi cercetarea potenţialului;- segmentarea clientului în raport cu produsele existente;- personalizarea prestaţiilor;- relansarea după contacte.

2. Produsele centrului:- analiza pe grupe de calitate, pe termen scurt şi cu costuri reduse; studiul se face

prin generalizarea analizei de grup;- referinţe indispensabile pentru introducerea unui consiliu global de un înalt nivel

(audit, analize etc.);- realizarea de studii diverse la nivele sectoriale şi geografice diverse, îndeosebi la

nivel regional prin agregarea informaţiilor altor centre de gestiune;- punerea la dispoziţie de referinţe integrate cu informaţii despre alte structuri de

gestiune.Banca de date este deci baza sistemului informaţional al centrului de gestiune. Întregul

personal al centrului participă la realizarea băncii de date, dar cu informaţii şi obiective diferite, nu numai din banca comercială, ci şi de la clienţi, piaţă etc.

Funcţionalităţile solicitate

fişierele de diverse origini sunt legate între ele într-un mod foarte transparent; accesul la date este foarte simplificat; definirea unei table de materii (inventar) pentru fiecare client (parte a fişierului de

semnalizare). Această tablă de materii este constituită din informaţii stabile care permit caracterizarea clientului:

- informaţii speculative;- informaţii de mediu;- informaţii privind aderenţa clienţilor;- clasificarea clienţilor;- indicele (gradul) de prezenţă a informaţiei stocate, tipul ei (economică, fiscală,

financiară etc.) şi calitatea ei;- informaţii pentru perioada următoare şi gestiunea zilnică (curentă).

Această organizare permite:- gestiunea directă şi simplă a activităţii la zi;- accesul direct şi aducerea la zi a informaţiei (prin automatizare) din tabla de materii;- determinarea rapidă a potenţialului bazei (răspuns cantitativ şi calitativ la o întrebare

de informare la un apel de ofertă);- accesul direct la criteriile ce caracterizează clientul (clasificări, eşantioane, constante-

indicatori).Baza definită în acest mod corespunde bazei comune a tuturor centrelor de gestiune. Ea

permite stocarea informaţiilor financiare, fiscale, de declarare a T.V.A., elemente de rezultate, elemente tehnice, informaţii despre clienţi şi mediu, despre alte bănci.

Inserţia noilor fişiere conţinând informaţii complementare faţă de cele stocate în baza comună, specifice, care poate deveni necesară, este prevăzută. Aceste noi date vor fi corelate şi legate cu restul bazei într-un mod foarte simplu, fiind definitivate în fişierul de semnalizare.

Prevăzut ca o „geometrie variabilă“, fiecare centru de gestiune al unei bănci va putea stoca în bază tot ceea ce este mai important. Această organizare răspunde cerinţelor de supleţe şi de posibilităţi de evoluţie a informaţiilor necesare centrelor.

65

Gestiunea şi informarea bazei

Un program de control permite: garantarea prezenţei informaţiei; asigurarea coerenţei datelor şi a legăturilor dintre ele (contabile, descriptive şi în

interiorul fiecărei categorii); determinarea bonităţii fiecărui client; calcularea indicilor de calitate a informaţiilor pe pachete de programe de date pe

calculator şi pentru asigurarea de teste. Exemple de pachete de programe pe calculator:

- achiziţiile pentru aprovizionarea cu stocuri de materiale (imprimante, calculatoare etc.);

- imobilizările;- depozitele etc.

Aceste rezultate sunt stocate în fişierul de semnalizare, în partea denumită „tabla de materii“ (inventar). Niciodată nu este respinsă apriori sau eliminată.

Baza de date a programelor pe calculator s-a dezvoltat permiţând:- asigurarea stocurilor cu geometrie variabilă (prezenţa lor minimă);- asigurarea fiabilităţii fiecărui pachet de date;- utilizarea prezenţei informaţiilor şi fiabilitatea acestora după criterii stricte;- constituirea şi asigurarea eşantioanelor.Uneori nu pot fi menţinute date disponibile în baza de date, rămase astfel încât să poată

da răspunsul la obiectivele fixate.Dar ele pot fi găsite – poate – în fişierul de semnalizare.

Exploatarea bazei

se pot face consultaţii şi calcule la cerere cu parametrii stabiliţi pe baza unor procente medii;

să se creeze simplu noi variabile fără să crească stocul de date (calcule); să se extragă clienţii şi datele despre ei pe baza unor programe (extragere

programabilă); aceste programe conţin parametrii:- de variabile;- individuale;- tipuri de fişiere de ieşire pentru a dirija informaţiile spre tabele, grafice, alte baze

de date, programe cu caracter statistic şi programe de prelucrare a textelor.Această organizare a băncii de date permite şi acces la toate nivelurile, stocarea adaptată

la orice informaţie şi la orice tip de client cu posibilităţi de evoluţie a instrumentelor, organizării şi metodelor pentru exploatarea bazei.

Consecinţele organizării centrului (sucursalei unei bănci comerciale)

Introducerea unui sistem de informaţii în banca de date are numeroase consecinţe asupra organizării centrului (sucursalei).

La nivel contabil

La acest nivel reţinem în primul rând, utilizatorii principali ai sistemului informaţional. Ei aduc zilnic informaţii în banca de date pentru o mare parte din clienţi.

O dată cu crearea centrelor de gestiune a avut o tendinţă favorabilă evoluţia competenţelor şi definirea funcţiilor. O formaţie este necesară pentru a şti să utilizeze banca de date, să consulte informaţia, să realizeze mici studii de grup, care să permită valorizarea informaţiilor colectate pentru şi despre clienţii săi sau pentru ea (sucursală). Centrele de

66

gestiune trebuie să fie conştiente de interesul mare pe care trebuie să-l aibă pentru culegerea şi introducerea de date în bancă. Aceste date trebuie să fie de calitate şi „la zi“.

La nivelul contabil şi al consilierilor

Crearea de fişe pentru clienţi şi includerea acestor fişe într-un sistem informaţional (punerea lor la dispoziţie), este presupusă. Introducerea acestui instrument trebuie să fie expresia unei cerinţe (nevoi). Exploatarea acestor informaţii trebuie să constituie un ajutor în activitatea cotidiană şi să permită relansarea, să faciliteze contactele şi transmiterea de cunoştinţe privind clientul-aderent şi de la un agent la altul.

La nivelul consilierilor

Este indispensabil ca într-o perioadă de introducere (constituire) a băncii de date să se apeleze la un consilier de specialitate (pentru administrarea băncii de date). Va fi o interpunere între instrumente, date şi utilizatori, ceea ce va facilita accesul la informaţii. Evoluţia băncii de date va fi în funcţie de cerinţele exprimate de utilizatori. Acest consilier poate elabora studii mai sofisticate (complexe). El are şi un rol pedagogic foarte important, pentru că trebuie să-i înveţe pe colegi să utilizeze un sistem informaţional cotidian.

Pentru managementul centrului (sucursalei)

Un sistem informaţional permite realizarea tuturor studiilor prealabile ale investitorilor (necesare), simularea pieţei, stabilirea tabloului de bord al concepţiei de strategie şi marketing, diferenţiate în funcţie de ţinte bine definite. Este un instrument de pilotaj şi de previziune a activităţii, care trebuie să fie introdus progresiv.

Centrele de gestiune trebuie să înceapă să organizeze şi să centralizeze informaţiile existente dar care nu sunt totdeauna uşor disponibile, deci, uneori inutilizabile. Este nevoie de etape de completare, în funcţie de cerinţe şi mijloace.

Din cele prezentate mai sus se poate deduce că managementul bancar performant presupune şi descentralizarea deciziei bancare, transformarea sucursalelor, cel puţin a celor coordonatoare (judeţene) în centre de profit şi implicit în centre de gestiune.

Dar pentru ca o sucursală să devină un centru de gestiune al unei bănci, managementul bancar este necesar să gestioneze fondurile, să cunoască şi să dirijeze eficient fondurile de cheltuieli şi să realizeze venituri mari, în conformitate cu următoarea lor structură:

8.2.2.1. Structura cheltuielilor pe elemente la nivelul unei sucursale bancare

I. Cheltuieli de exploatare bancară

1. Cheltuieli cu operaţiuni de trezorerie şi interbancare:- cheltuieli cu dobânzi la B.N.R., bănci, conturi de corespondent, valori date în

pensiune, titluri cu posibilităţi de răscumpărare;- alte cheltuieli cu dobânzile;- comisioane.

2. Cheltuieli cu operaţiunile cu clientela:- dobânzi la conturile de factoring;- dobânzi la împrumuturile primite de la clientela financiară;- dobânzi la valori date în pensiune;- dobânzi la conturi curente;- dobânzi la depozite;- cheltuieli diverse cu dobânzile;- comisioane.

67

3. Cheltuieli pentru operaţiuni cu titluri:- dobânzi la titlurile date în pensiune;- pierderi la titlurile de tranzacţie;- cheltuieli cu titluri de plasament;- cheltuieli cu titluri de investiţie;- cheltuieli privind datorii constituite prin titluri (dobânzi privind titlurile pe piaţa

interbancară, titlurile de creanţe negociabile, obligaţiunile);- alte cheltuieli cu titlurile;- comisioane.

4. Cheltuieli cu operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate.5. Cheltuieli privind datoriile subordonate şi fondurile publice alocate.6. Cheltuieli privind operaţiunile de schimb:

- pierderi din operaţiunile de schimb şi arbitraj;- comisioane.

7. Cheltuieli privind operaţiunile în afara bilanţului:- cheltuieli cu angajamente de finanţare;- cheltuieli cu angajamente de garanţie;- cheltuieli cu angajamente primite.

8. Cheltuieli cu prestaţiile de servicii financiare:- cheltuieli cu mijloacele de plată;- alte cheltuieli.

9. Alte cheltuieli de exploatare bancară:- cota parte privind operaţiuni bancare efectuate în comun;- venituri retrocedate privind operaţiuni bancare efectuate în comun;- cheltuieli diverse de exploatare bancară.

II. Cheltuieli cu personalul

1. Cheltuieli cu salariile.2. Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială:

- C.A.S.;- ajutorul de şomaj;- alte cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială.

3. Alte cheltuieli privind personalul.

III. Impozite şi taxe

1. Cheltuieli cu impozitul pe salarii.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate.

IV. Cheltuieli cu materialele, lucrările şi serviciile executate de terţi

1. Cheltuieli cu materialele.2. Cheltuieli privind obiectele de inventar.3. Cheltuieli privind alte stocuri.4. Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi:

- întreţinere şi reparaţii;- energie şi apă;- cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii;- cheltuieli cu colaboratorii şi de intermediere;- cheltuieli cu deplasări, transferuri, transport personal;

68

- alte cheltuieli cu terţii:- prime de asigurare;- redevenţe privind operaţiunile de leasing şi asimilate;- redevenţe privind concesiunile, locaţiile de gestiune şi chiriile;- alte cheltuieli.

5. Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.

V. Cheltuieli diverse de exploatare

1. Venituri retrocedate din operaţiuni nebancare efectuate în comun.2. Cota-parte privind operaţiuni nebancare efectuate în comun.3. Cota-parte din cheltuielile sediului social.4. Pierderile din cesiunea imobilizărilor.5. Alte cheltuieli diverse de exploatare.

VI. Cheltuielile cu amortizările privind imobilizările necorporale şi corporale

VII. Cheltuieli cu provizioane şi pierderi din creanţe nerecuperabile

1. Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare:- pentru risc de credit;- pentru risc de dobândă.

2. Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela:- pentru risc de credit;- pentru risc de dobândă.

3. Cheltuieli cu provizioane privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse:- pentru deprecierea titlurilor;- pentru deprecierea stocurilor;- pentru creanţe restante şi îndoielnice.

4. Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate (deprecierea părţilor sociale şi a titlurilor de participare, pentru deprecierea imobilizărilor etc.).

5. Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:- pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură;- pentru facilităţi acordate personalului;- pentru risc de ţară;- pentru alte riscuri şi cheltuieli.

6. Cheltuieli pentru provizioane reglementate.7. Cheltuieli din creanţe nerecuperabile acoperite cu provizioane.8. Pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane.

VIII. Cheltuieli excepţionale

1. Cheltuieli excepţionale privind operaţiunile de gestiune:- despăgubiri, amenzi, penalităţi;- donaţii şi subvenţii acordate;- cheltuieli privind sponsorizările;- pierderi din debitori diverşi;- alte cheltuieli.

2. Cheltuieli excepţionale privind amortizările şi provizioanele:- pentru amortizarea imobilizărilor;- pentru provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;- pentru provizioane pentru deprecieri;- pentru provizioane reglementate.

69

3. Alte cheltuieli excepţionale.

IX. Cheltuieli cu impozitul pe profit

8.2.2.2. Structura veniturilor realizate de către sucursalele unei bănci

I. Venituri din activitatea de exploatare bancară1. Venituri din activitatea de trezorerie şi operaţiuni interbancare:

- dobânzi de la B.N.R.;- dobânzi de la conturile de corespondent;- dobânzi de la conturile de depozite la bănci;- dobânzi de la credite acordate băncilor;- dobânzi de la valorile primite în pensiune;- alte venituri din dobânzi;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;- comisioane.

2. Venituri din operaţiunile cu clientela:- dobânzi de la creanţe comerciale şi credite acordate clientelei:

- de la operaţiuni de scont, asimilate şi alte operaţiuni comerciale;- de la operaţiuni de factoring;- de la operaţiuni de trezorerie;- de la creditele pentru export;- de la alte credite acordate clientelei.

- dobânzi de la creditele acordate clientelei financiare;- dobânzi de la valorile primite în pensiune; - dobânzi de la conturile curente debitoare;- alte venituri din dobânzi;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;- comisioane.

3. Venituri din operaţiuni cu titluri:- dobânzi de la titlurile primite în pensiune livrată;- venituri din titlurile de tranzacţie;- venituri din titlurile de plasament:

- dobânzi;- dividende şi venituri asimilate;- venituri din cesiune.

- venituri din titlurile de investiţii:- dobânzi;- venituri din prime.

- venituri diverse din operaţiunile cu titluri;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;- comisioane.

4. Venituri din operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate:- venituri din operaţiunile de leasing şi asimilate:

- din chirii; - din cesiunea imobilizărilor date în leasing şi asimilate;- din provizioane pentru operaţiuni de leasing.

- venituri din operaţiuni de locaţie simplă:- din chirii;- din cesiunea imobilizărilor date în locaţie simplă;- din provizioane pentru operaţiuni de locaţie simplă.

70

- venituri din creanţe restante şi îndoielnice.5. Venituri din credite subordonate, titluri de participare şi titluri ale activităţii de

portofoliu:- dobânzi la creditele subordonate la termen;- dobânzi la creditele subordonate pe durată nedeterminată;- dividende şi asimilate;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice.

6. Venituri din operaţiuni de schimb:- din operaţiuni de schimb şi arbitraj;- comisioane.

7. Venituri din operaţiunile în afara bilanţului:- din angajamente de finanţare (cu alte bănci, cu clientela);- din angajamente de garanţie (cu alte bănci, cu clientela);- din alte angajamente date.

8. Venituri din prestaţiile de servicii financiare:- comisioane din activităţi de asistenţă şi consultanţă;- venituri privind mijloacele de plată;- alte venituri.

9. Venituri din activitatea de exploatare bancară:- cota-parte privind operaţiuni de exploatare bancară efectuate în comun;- cheltuieli refacturate privind operaţiuni de exploatare bancară efectuate în comun;- transferuri de cheltuieli de exploatare bancară;- venituri diverse de exploatare bancară.

II. Venituri diverse din exploatare

1. Cheltuieli refacturate.2. Cota-parte privind operaţiuni de exploatare nebancare efectuate în comun.3. Cota-parte din cheltuielile sediului social.4. Venituri din cesiunea imobilizărilor.5. Venituri accesorii.6. Alte venituri diverse din exploatare:

- transferuri de cheltuieli de exploatare nebancară;- cota-parte din subvenţiile de investiţii trecute la venituri;- venituri din subvenţii de exploatare;- venituri din producţia de imobilizări;- veniturile privind bunurile mobile şi imobile din executarea creanţelor;- alte venituri.

III. Venituri din provizioane şi recuperări de creanţe amortizate

1. Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare:- din provizioane specifice de risc de credit;- din provizioane specifice de risc de dobândă.

2. Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiunile cu clientela:- din provizioane specifice de risc de credit;- din provizioane specifice de risc de dobândă.

3. Venituri din provizioane privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse:- venituri din provizioane pentru deprecierea titlurilor;- venituri din provizioane pentru deprecierea stocurilor;- venituri din provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice.

4. Venituri din provizioane pentru valori imobilizate:71

- pentru deprecierea părţilor deţinute la societăţi, a titlurilor de participare şi a titlurilor de portofoliu;

- venituri din provizioane pentru deprecierea imobilizărilor;- venituri din provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice.

5. Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:- pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură;- pentru facilităţi acordate personalului;- pentru risc de ţară;- pentru alte riscuri şi cheltuieli.

6. Venituri din provizioane reglementate.7. Venituri din recuperări de creanţe reglementate.

IV. Venituri excepţionale

1. Venituri excepţionale din operaţiunile de gestiune:- din despăgubiri şi penalităţi;- alte venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune.

2. Venituri excepţionale din provizioane:- pentru riscuri şi cheltuieli;- pentru deprecieri;- din provizioane reglementate.

3. Alte venituri excepţionale.

V. Venituri din reevaluarea rezervei generale pentru riscul de credit

Desigur că, în afara elementelor de venituri şi cheltuieli prezentate mai sus trebuie avute în vedere şi alte cheltuieli şi venituri care rezultă din operaţiuni efectuate în afara bilanţului şi care ţin de modul în care se realizează un management performant.

8.3. Diversificarea produselor şi serviciilor bancare, obiectiv major al managementului bancar

Băncile constituite în România după 1989 sunt societăţi pe acţiuni şi realizează toate produsele şi serviciile bancare, pentru toate ramurile, sectoarele şi segmentele economiei naţionale. Nu mai există bănci îngust specializate. Cel puţin în această perioadă de tranziţie. De exemplu, înainte de al doilea război mondial, specializarea ajunsese aşa de departe în sectorul bancar, încât existau bănci organizate special pentru credite ipotecare.

Este necesară în această perioadă, diversificarea cât mai mare a băncilor, produselor şi serviciilor lor, din următoarele motive:

- concurenţa altor bănci;- nevoia de apropiere a băncilor de agenţii economici serviţi;- diversificarea atribuţiilor şi rolului băncilor în economia de piaţă;- diversificarea activităţii economice în economia de piaţă în comparaţie cu limitarea

sectoarelor economice existente înainte de 1990;- găsirea de noi forme de atragere a resurselor băneşti necesare băncilor;- diversificarea plasamentelor;- constituirea, dezvoltarea şi consolidarea bursei de valori (participare);- participarea băncilor la constituirea de capital social al unor societăţi comerciale;- participarea băncilor româneşti la circuitul mondial al informaţiei bancare (SWIFT,

INTERNET, REUTER, bănci corespondente, participarea la tranzacţii financiar-valutare internaţionale);

72

- plăţile interne şi internaţionale au fost diversificate;- cibernetizarea informaţiei;- sporirea participării băncilor la viaţa economică şi socială a ţării;- utilizarea publicităţii, ca mijloc de promovare a produselor şi serviciilor bancare;- alinierea structurii funcţionale şi evidenţei băncilor comerciale la standardele

internaţionale;- diferenţierea dobânzii;- diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor populaţiei (carnete

de economii, depozite bancare, conturi personale, participarea la licitaţii, emisiuni de acţiuni, obligaţiuni, ipoteci, cambii, alte hârtii de valoare);

- plăţi internaţionale pe bază de carduri;- cumpărări-vânzări de aur şi alte metale preţioase;- angajarea în viitor a unor operaţiuni de leasing;- promovarea unor activităţi de asigurări bancare;- gestionarea unor credite în valută, acordate de bănci şi alte organisme internaţionale.Numai printr-o dezvoltare foarte mare a produselor şi serviciilor, băncile pot fi luate în

consideraţie, în competiţia pentru ocuparea unui loc în rândul băncilor moderne.Politica de diversificare face parte din politica băncilor. Ea este înscrisă în deciziile

luate la nivelul cel mai înalt al managementului băncilor, dar totodată se acordă o largă autonomie unităţilor teritoriale. Este vorba deci de includerea diversificării produselor şi serviciilor bancare în programele strategice ale băncilor comerciale. La cele mai multe din aceste bănci, diversificarea produselor şi serviciilor este înscrisă ca un obiectiv prioritar.

Diversificarea produselor şi serviciilor apare şi ca urmare a faptului că actualmente, băncile româneşti sunt atât bănci de afaceri, cât şi bănci de dezvoltare.

Ca urmare a acestei diversificări a produselor şi serviciilor, în bănci a fost necesară o reorganizare şi restructurare a compartimentelor funcţionale, care au devenit mai transparente şi eficace, pe lângă faptul că sunt în mai mare măsură axate pe nevoile clienţilor, ceea ce contribuie în final la reducerea costurilor.

Prin diversificarea produselor şi serviciilor, băncile contribuie din plin la înfăptuirea politicii financiar-monetare şi valutare a ţării. Astfel, diversificându-se instrumentele de plată utilizate de bănci, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Prin participarea la licitaţiile valutare, băncile contribuie la stabilirea zilnică a raportului dintre moneda naţională şi valutele străine (deci a cursului valutar). Temperând cererea de credite (fie şi măcar pentru faptul că nu există destule resurse), băncile contribuie la limitarea inflaţiei. La această reducere a inflaţiei contribuie şi faptul că băncile acordă diferenţiat creditele, în funcţie de gradul de bonitate a agenţilor economici. Cooperarea mai mare între bănci facilitează operaţiunile de investiţii şi de împrumut, realizându-se studii de fezabilitate şi participând la elaborarea şi punerea în aplicare a proiectelor de investiţii şi de creditare. Tot în cazul relaţiilor de cooperare se poate aprecia că se va pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiară şi bancară.

Băncile trebuie să introducă elemente de marketing în determinarea cererii de produse şi servicii bancare.

Comportamentul băncilor româneşti vizează tot mai mult orientarea spre profit. De aceea, este necesară în primul rând, cunoaşterea cererii de produse şi servicii bancare. Factorii care influenţează această cerere de produse bancare pot fi consideraţi următorii:

- preţurile produselor sau tarifele serviciilor bancare;- puterea de cumpărare a solicitanţilor de astfel de produse şi servicii;- concurenţa şi gradul de dezvoltare a reţelei bancare;- politica băncilor privind dezvoltarea produselor şi serviciilor;

73

- gradul de utilizare a unor produse şi servicii bancare alternative;- calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii;- utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela (pachete de produse,

banca la domiciliu etc.);- periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare;- gestiunea activelor şi pasivelor fiecărei bănci;- gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară;- factori conjuncturali.Preţurile şi tarifele constituie un aspect foarte puţin abordat în legătură cu cererea de

produse şi servicii bancare şi implicit cu managementul bancar. Acestea nu au fost abordate în mod complex. De exemplu, dacă o bancă îşi vinde produsele ea obţine pe ele un preţ. Acelaşi produs bancar reprezintă costuri pentru cumpărători, întrucât cheltuielile pentru achiziţionarea acestor produse vor fi incluse în costurile de producţie. Dacă produsul este creditul, banca îl vinde la un preţ format din suma ce reprezintă împrumutul propriu-zis, dobânda aferentă şi eventuale majorări şi comisioane. Desigur că acest credit propriu-zis presupune o resursă echivalentă, ceea ce pentru bancă înseamnă costuri. Se poate afirma deci, că şi în cazul produselor bancare cea mai mare parte a preţurilor o constituie costurile. Complexitatea preţurilor şi tarifelor bancare determină tot mai mult utilizarea noţiunii „costul capitalului“. Fie că este vorba de preţ sau de cost, de bancă sau de clientul care utilizează creditul, elementul central este capitalul, pe care unii îl vând iar alţii îl cumpără dar în final, ambele părţi trebuie să-l fructifice, adică să obţină profit. Cererea de produse bancare nu va fi mare, dacă profitul va fi însuşit numai de bancă. De exemplu, percepând o dobândă prea mare la creditul acordat, banca încarcă prea mult costurile agentului economic împrumutat şi acesta nu mai poate obţine profit. Produsul bancar „credit“ devine pentru acesta inaccesibil şi inacceptabil. De aceea, în determinarea preţurilor produselor bancare, costurile de capital trebuie cunoscute în fiecare fază şi având în vedere interesele ambilor parteneri. Unul din aceste interese este pentru bancă, menţinerea unei cereri ridicate la produsele sale.

În cele ce urmează, prezentăm variaţia preţurilor produselor bancare în funcţie de cerere şi ofertă.

Influenţa puterii de cumpărare a solicitanţilor de produse bancare se manifestă în mod direct asupra nivelului cererii. Dacă persoanele fizice nu deţin valută, ele nu vor solicita produsul bancar „card în valută“ pentru că nu îşi vor putea deschide cont în valută, care presupune depunerea unei sume de bani. Uneori puterea de cumpărare este mică datorită condiţiilor împovărătoare pe care le pune banca. De exemplu, agenţii economici au nevoie de fonduri de credite, dar dobânzile pot fi fixate la rate aşa de înalte încât să descurajeze pe solicitanţi. Aşa se poate vorbi şi în cazul produselor bancare de o cerere solvabilă.

Concurenţa şi dezvoltarea reţelei bancare influenţează puternic cererea de produse şi servicii bancare. Concurenţa face să scadă preţurile produselor bancare, ceea ce echivalează cu creşterea cererii acestor produse. De asemenea, cererea este favorizată de dezvoltarea reţelei teritoriale a fiecărei bănci. În unele zone ale ţării, s-a continuat preferinţa unor persoane fizice pentru produsele C.E.C. – de exemplu, carnetele de economii – cu toate că dobânda oferită era mai mică decât la alte bănci. Cauza a fost tocmai reţeaua mai dezvoltată în teritoriu a C.E.C., ceea ce a creat facilităţi de deplasare mai ales în cazul persoanelor mai în vârstă.

Politica băncilor de dezvoltare a produselor şi serviciilor are un rol esenţial la nivelul cererii. Astfel, într-o primă perioadă de dezvoltare a băncilor, în dorinţa de a cuceri segmente de piaţă cât mai mari, acestea acordau credite cu foarte mare uşurinţă, ceea ce a condus la sporirea cererii de credite. În ultimii ani, politica băncilor s-a schimbat, în sensul respectării cu mai multă stricteţe a principiului prudenţei bancare. Au fost înăsprite condiţiile pentru acordarea creditelor, ceea ce a condus la reducerea cererii pentru acest produs (credit).

74

Gradul de dezvoltare a unor produse şi servicii bancare alternative conduce la reducerea cererii de produse bancare „clasice“. De pildă, dezvoltarea unor produse bancare de leasing, scoring, contribuie la reducerea cererii de credite, tocmai pentru că acestea constituie forme alternative de creditare.

Calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii pot conduce în cel mai înalt grad la dezvoltarea produselor bancare de calitate şi moderne, ceea ce are ca efect direct sporirea cererii de astfel de produse. Profesionalismul înalt înseamnă şi comunicare, marketing, activitate promoţională intensă. Şi de ce să nu spunem, profesionalism înseamnă învingerea concurenţei. Profesionalism înseamnă şi performanţe ridicate pentru bancă şi pentru salariaţii săi. De exemplu, dacă într-o bancă profitul net pe un salariu este foarte mare, clienţii vor înţelege că au de a face cu o bancă puternică şi că procurarea produselor acestei bănci nu comportă riscuri mari.

Utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela duce la creşterea cererii de astfel de produse. Desigur, aceste produse trebuie să creeze facilităţi mai mari faţă de produsele bancare „clasice“. Este vorba de pachete de produse, banca la domiciliu şi alte facilităţi, care consolidează relaţiile cu clienţii şi sporesc eficienţa acestor relaţii.

Periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare conduce la scăderea cererii. În general, băncile preferă să „vândă“ produse care au un mare grad de frecvenţă. De exemplu, creditele sezoniere se acordă mult mai rar decât cele de trezorerie iar băncile sunt interesate să dezvolte astfel de produse.

Managementul activelor şi pasivelor fiecărei bănci reprezintă un factor de bază în dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Astfel, dacă într-o bancă, activele corporale, creditele neperformante şi provizioanele au un volum şi o pondere foarte mare, nu se poate vorbi de obţinerea unor performanţe foarte înalte. De asemenea, acordarea unor credite subvenţionate, dar fără garanţii asiguratorii demonstrează de cele mai multe ori, că banca gestionează prost activele, în loc de a dezvolta alte produse şi servicii bancare cu un grad mai mic de risc, care au o căutare mai mare pe piaţă (deci o cerere mai mare) şi aduc mari venituri.

Gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară influenţează în mare măsură dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Dovadă în acest sens este şi reacţia întârziată pe care o au clienţii obişnuiţi ai băncii la apariţia şi deci procurarea unor produse bancare noi. De asemenea, nu putem explica altfel, decât printr-o lipsă de minimă cultură bancară, faptul că la noi, contul curent personal este foarte puţin răspândit, sau că reţeaua bancară este încă foarte puţin dezvoltată.

Factorii conjuncturali pot avea de multe ori, influenţe foarte mari asupra activităţii bancare şi dezvoltării produselor şi serviciilor bancare. De exemplu, rata mare a inflaţiei determină o rată a dobânzii de asemenea, foarte mare, ceea ce îndepărtează mult pe clienţi de la solicitarea de credite. Riscul de ţară crescut conduce la reducerea creditelor acordate de băncile străine şi gestionate de băncile româneşti.

Cererea de produse şi servicii bancare trebuie determinată pe baze ştiinţifice, deci pe baza studiului pieţei. Acest lucru se poate realiza numai prin organizarea unei reţele de valorificare a resurselor bancare, a unui circuit de valorificare şi constituirea unei echipe complexe de specialişti care să cerceteze piaţa, concurenţa şi să promoveze fiecare produs bancar. Practic, această echipă pregăteşte comercializarea produselor şi serviciilor bancare. Prin marketingul bancar se poate stabili care este decizia optimă de cumpărare a produsului bancar şi factorii ce influenţează această decizie. Astfel, echipa de cercetare analizează cu prioritate următorii factori de influenţă a deciziei de cumpărare a produselor bancare: preţul, calitatea produsului, publicitatea, metodele de distribuţie. În cazul ultimilor doi factori se poate spune chiar că ei aparţin activităţii propriu-zise de marketing în funcţie de modul în care activitatea de marketing reuşeşte să creeze contactul dintre client şi produsul bancar, de modul

75

în care se realizează comunicarea, cererea de astfel de produse poate să fie mai mare sau mai mică.

8.4. Profesionalismul şi exigenţele calităţii produselor bancare, premisă a managementului bancar performant

Sectorul bancar se dezvoltă mai rapid în perioada de tranziţie în raport cu alte domenii ale economiei şi societăţii. Aproape toate băncile viabile au traversat deja mai multe etape ale strategiei lor printre care amintim strategia de cucerire, cea de dezvoltare, iar unele bănci deja au intrat în etapa strategiei de consolidare. Rezultă de aici, în primul rând, faptul că băncile comerciale româneşti îşi desfăşoară activitatea pe baza unor strategii complexe, care jalonează întreaga evoluţie pe perioada următoare.

Strategia se bazează în mare parte pe comunicare, pe calitatea relaţiilor interne din fiecare bancă, dar şi pe relaţiile băncilor cu clienţii. Calitatea relaţiilor interne este definită şi de profesionalismul specialiştilor bancari. Am putea afirma că profesionalismul, deci calitatea managementului şi munca specialiştilor bancari reprezintă factorul hotărâtor în realizarea unei calităţi înalte a produselor şi serviciilor bancare. Acest lucru se poate realiza, desigur, prin elaborarea unor strategii complexe, cu misiuni şi obiective precise, inclusiv sub raportul comunicării şi pregătirii resurselor umane.

Profesionalismul este însă influenţat şi chiar determinat de clienţii băncii, pentru că în funcţie de structura produselor şi serviciilor solicitate de către aceştia, de calitatea acestor produse, pregătirea personalului se face într-un anumit fel sau în altul. Profesionalismul presupune din acest unghi de vedere şi calitatea relaţiilor interne, deci între specialiştii băncii, valorificarea produselor şi serviciilor bancare, parteneriatul şi spiritul de responsabilitate.

Se poate afirma – pe baza celor subliniate mai sus – că, de fapt, calitatea produselor şi serviciilor bancare se bazează pe o adevărată cultură, care într-o anumită măsură subordonează obiectivul obţinerii de profit unui alt obiectiv major al activităţii bancare şi anume, satisfacerea cerinţelor clientului. Această satisfacere se poate realiza numai când în bănci se desfăşoară o creativitate, la nivelul managementului, în loc să se lase acest domeniu în sarcina unor factori de execuţie. Este deci necesar să se reconsidere domeniul relaţiilor cu clienţii şi anume că obiectivul de bază al băncilor este satisfacerea utilizatorului final prin perfecţionarea permanentă a pregătirii resurselor umane.

Promovarea unor exigenţe sporite în privinţa calităţii produselor bancare presupune însă, eliminarea oricăror divergenţe între strategia elaborată de fiecare bancă comercială şi mijloacele de punere în practică a ei. Numai în acest fel, profesionalismul băncii este în afara pericolului de a se deteriora, iar banca se găseşte în afara pericolului de a-şi asuma riscuri disproporţionate.

Pentru a contribui la sporirea calităţii produselor şi serviciilor bancare, strategia fiecărei bănci îşi propune conturarea unui profesionalism prudent dar entuziast. În acest fel, profesionalismul, nivelul ridicat al pregătirii profesionale a personalului din fiecare bancă, nu mai poate fi în primul rând, atributul compartimentului organizatoric (de organizare a muncii), ci un element al gestionării băncii prin elemente strategice, al managementului.

Profesionalismul, ca factor al creşterii calităţii produselor bancare, presupune reducerea treptelor ierarhice. Acest lucru înseamnă mai multă supleţe în gestiunea bancară şi deci sporirea competenţei. Există aici şi un factor subiectiv care susţine afirmaţia că mai cu 76

seamă tinerii specialişti bancari au un sentiment de neputinţă, când constată că au de urcat zeci de trepte ierarhice. Reducerea treptelor ierarhice presupune favorizarea relaţiilor directe şi multiple între specialiştii bancari, ceea ce reduce grija gradelor profesionale punându-se astfel accent pe misiuni şi competenţe.

O bancă modernă trebuie să pună accent şi pe altă trăsătură a specialiştilor şi deci a perfecţionării pregătirii profesionale şi anume, reactivitatea. Aceasta are în vedere complexitatea tot mai mare a activităţii bancare. De pildă, elaborarea proiectelor de finanţare (creditare) presupune şi o gestionare şi o conducere a lor. Dar gestionarea unui proiect presupune participarea mai multor compartimente funcţionale, care aparţin mai multor linii ierarhice. De multe ori, această situaţie conduce la un consum prea mare de muncă, timp, energie. Reducerea ierarhiilor presupune reactivitatea ca o calitate complexă, totală, specifică unor specialişti bancari de o înaltă calificare profesională, care presupune în plus, rigoare, instrumente de conducere şi control al activităţii. În plus, reactivitatea presupune capacitatea ordonării întregului ansamblu (de exemplu a elaborării, finanţării şi gestionării proiectului). Reactivitatea presupune, de asemenea, acordarea unei atenţii mai mari valorilor umane. Prin aceasta, reactivitatea impune schimbarea, care nu poate fi făcută de către o singură persoană, ci de către o echipă de consilieri-organizatori, care are totuşi un coordonator. Reactivitatea presupune produse bancare de mare calitate, dar această performanţă trebuie privită prin prisma clientului, deci a utilizatorului final. Calitatea se măsoară mai ales la nivelul clientului. Pentru bancă, această calitate înseamnă şi comercializarea produsului bancar la un preţ mai mare decât costurile sale.

8.5. Comunicarea şi funcţia financiară în bănci, componente ale managementului bancar

Băncile sunt mari unităţi economice organizate pe principiile societăţilor comerciale. De aceea, ele au multe trăsături comune cu întreprinderile economice, printre acestea fiind şi o funcţie financiară.

Pentru ca băncile să-şi poată desfăşura activitatea, ele îşi procură, în primul rând, capital. Şi în cazul băncilor procurarea capitalului se face prin asocierea deţinătorilor de disponibilităţi băneşti. Desigur că în cazul băncilor, altele sunt modalităţile de asociere, acestea cuprinzând în sensul larg, inclusiv realizarea de depozite bancare. Pentru bănci aceste depozite reprezintă resurse atrase şi au devenit principala formă a fondurilor băneşti utilizate de bănci pentru plasamentele în credite. Se poate vorbi de o asociere a băncilor cu deponenţii săi în scopul fructificării capitalului existent la populaţie (în principal) sub formă de economii. Ca urmare a acestei asocieri, cele două părţi asociate (banca şi titularul depozitului) îşi încasează profitul cuvenit şi concretizat în acest caz, în dobândă.

Şi în cazul băncilor este necesar să se facă distincţie între capitalul total şi capitalul real. Practic, numai capitalul real este important, pentru că numai acesta se află într-un circuit aducător de venituri şi deci de profit. În principal, capitalul băncilor care prezintă un mare grad de utilitate şi eficienţă în circuitul său este cel plasat în credite performante, titluri de valoare şi alte creanţe certe.

Funcţia financiară a băncii constă în primul rând, în realizarea obiectivelor esenţiale ale activităţii acesteia, mai ales în realizarea de profit. Ca orice societate pe acţiuni, banca are ca principal scop al activităţii, obţinerea de profit. Realizarea de profit este facilitată în bănci de faptul că ciclul de realizare a produselor bancare este relativ scurt iar stocurile de valori materiale lipsesc aproape cu desăvârşire, ceea ce contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor, iar în final la creşterea profitului.

77

Funcţia financiară presupune în bănci, mai mult decât în alte sectoare, formarea şi utilizarea capitalului prin intermediul operaţiunilor monetare.

O altă trăsătură a funcţiei financiare a băncilor constă în faptul că obţinerea profitului, maximizarea acestuia au loc într-o piaţă concurenţială mai puternică decât în celelalte sectoare economice, iar băncile trebuie să ţină seama în mai mare măsură de incertitudine şi risc.

Funcţia financiară a unei bănci devine operaţională prin gestiunea financiară în cadrul căreia un loc important îl ocupă deciziile, activitatea de realizare a acestora, personalul şi compartimentele funcţionale care au sarcina să le îndeplinească. Desigur că este vorba de decizii şi operaţiuni care se referă la procurarea şi utilizarea capitalurilor, cât şi la rezultatele financiare. Se poate afirma că deciziile financiare reprezintă un element esenţial al gestiunii financiare, al managementului bancar.

Funcţia financiară în bănci este realizată însă în foarte mare măsură prin operaţiuni şi tehnici bancare, adică prin întreaga activitate de realizare şi valorificare a produselor şi serviciilor bancare. De exemplu, decizia financiară de plasament (decizia de investiţii), cât şi cea de finanţare a activelor sunt transpuse în practică prin activităţi concrete şi foarte diverse, printre care:

- operaţiuni de procurare a capitalurilor;- operaţiuni de subscriere;- vărsăminte;- creditare;- emitere de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri;- achiziţionarea şi gestionarea activelor financiare (acţiuni etc. emise de alte societăţi

comerciale);- optimizarea valorilor de exploatare;- amortizarea capitalului fix;- operaţiuni de calcul privind costul capitalului;- efectuarea de plăţi, garanţii, asigurări;- participări la capitalul social al unor societăţi comerciale;- desfăşurarea unei intense activităţi cu marele public (retail);- studii de marketing;- planificare strategică;- programe de informatizare;- pregătirea resurselor umane;- dezvoltarea reţelei teritoriale;- recuperarea creditelor neperformante;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare, mai ales a produselor derivate şi

alternative la creditare (titularizare, leasing, factoring, scoring, contracte SWAP, COOLAR, CAP etc.).

Funcţia financiară şi gestiunea se realizează în bănci şi prin comunicare, cu atât mai mult cu cât există în structurile băncilor, compartimente funcţionale de informare, planificare, produse noi, control de gestiune.

Ca şi alte societăţi pe acţiuni, băncile trebuie să-şi finanţeze proiectele şi serviciile la cele mai mici costuri. Managementul băncii comunică compartimentelor de strategie şi trezorerie, decizia ca rata randamentului să fie mai mare decât costul capitalului. A apărut şi în bănci, necesitatea determinării şi respectării costului marginal al capitalului. De asemenea, este necesar ca rata randamentului (calculată ca un raport între profitul brut şi capitalul total) să se situeze la un nivel superior celui al concurenţei, întrucât numai în felul acesta banca respectivă se poate menţine şi dezvolta pe piaţă. De exemplu, atât timp cât Banca Agricolă a acordat agriculturii credite subvenţionate, la aceste produse costurile au fost mai

78

mari decât veniturile. Ca urmare a faptului că aceste credite aveau o pondere foarte mare în totalul costurilor băncii (datorită dobânzilor mari plătite pentru resursele atrase) rata randa-mentului s-a situat la un nivel inferior faţă de concurenţă.

În legătură cu cele de mai sus, prin comunicare se reduce uzura morală a cunoştinţelor profesionale ale salariaţilor din bănci. În cazul de faţă, comunicarea înseamnă şi transmiterea către managementul băncii a unor date referitoare la: numărul de personal, vârsta medie a salariaţilor, gradul de calificare, stabilitatea, nivelul productivităţii muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale, participarea la profit, nivelul retribuţiei. Comunicarea asigură informaţia necesară fundamentării deciziilor financiare majore, care să conducă la realizarea funcţiei financiare a băncii. Compartimentele funcţionale ale băncii sunt interesate de calitatea informaţiei, utilizarea şi siguranţa păstrării fondului de informaţii, întrucât numai în acest fel, comunicarea se poate folosi de conservarea de potenţial în informaţii.

În determinarea influenţei pe care o are comunicarea asupra realizării funcţiei financiare a băncii, trebuie să avem în vedere că fără o evaluare riguroasă a informaţiei nu poate fi elaborată strategia băncii. Comunicarea pe baza informaţiei de calitate promovează încrederea ca tip de resursă. Este vorba de credibilitatea băncii.

Comunicarea este foarte necesară în analiza băncii. Schimbările pot apărea în bănci în măsura în care acestea sunt preocupate în tot mai mare măsură de atragerea specialiştilor (experţilor). Aceştia au un mai mare grad de autonomie profesională, care le dă dreptul la controlul unui anumit tip de resurse. În felul acesta, se pot crea centre alternative de putere motivate de faptul că provin din medii şi instituţii care permiteau o flexibilitate mare a deciziilor. Deci, nu este suficient să se facă o schimbare rapidă a structurii organizatorice a unei bănci, dacă se perpetuează vechiul tip de funcţionalitate. Schimbarea trebuie să ţină seama şi de transferurile de influenţe şi de dezvoltarea de oportunităţi pentru specialişti.

Prin comunicare se poate răspunde la întrebarea:FENOMENUL DE PUTERE, REDISTRIBUIREA PUTERII STIMULEAZĂ SAU

ÎMPIEDICĂ INOVAŢIA ÎN ORGANIZAŢII?Într-o lucrare relativ recentă,1 François Pichault readuce în discuţie tipologia elaborată

de Mintzberg cu privire la relaţiile de putere care să stimuleze inovaţia în organizaţii. Pentru a putea da un răspuns corect, este introdusă distincţia între sistemele de influenţă centripetă şi cele de influenţă centrifugă. Sistemul de influenţă centripetă pune accentul pe concentrarea puterii la nivelul managementului strategic şi al liniilor ierarhice, iar cel de influenţă centrifugă pe dispersia polilor de putere datorită existenţei operatorilor calificaţi. Teoria modernă a organizaţiei subliniază că experţii sunt esenţiali în organizaţie, prin capacitatea lor de iniţiativă şi implicare.

În cele ce urmează, prezentăm structurile de organizare apropiate celor două tipuri de influenţe.

Tip de structură

„Actorul“ ce deţine influenţa

dominantă

Modul de coordonare a

muncii

Sistemul de influenţă

Simplă Managerul charismatic

Supraveghere directă

Centripetă

Birocraţie mecanică

Conducerea strategică şi analiştii

Standardizarea procedeelor

Centripetă

1 François Pichault, Resources humaines et changement strategique. Vers un management politique., Ed. De Beeck Universite, 1993.

79

tehnostructuriiDivizionară Statul major şi

linia ierarhică superioară

Standardizarea rezultatelor

Centripetă

Birocraţie profesională

Operatorii calificaţi

Standardizarea calificărilor

Centrifugă

Adhocraţie Operatorii calificaţi

Coordonarea mutuală

Centrifugă

În cazul sistemelor de influenţă centripetă la baza distribuirii puterii stă controlul personal, iar în cazul celor centrifuge competenţele specializate ale operatorilor.

Schimbările în bănci nu trebuie percepute ca o ameninţare (ca în cazul sistemelor de influenţă centripetă). Pentru operatorii calificaţi schimbarea organizaţională este percepută ca o oportunitate de a-şi extinde registrul expertizei profesionale. Schimbarea poate deveni, în acest caz, o provocare pentru inovaţie.

Funcţia financiară a unei bănci nu poate fi realizată dacă nu cuprinde şi politica de dividende, aceasta presupunând la rândul ei un mare grad de comunicare. Aceasta presupune existenţa unor fluxuri de informaţii cu privire la decizia de privatizare a băncii, valoarea de piaţă a acţiunilor, calcularea impozitului pe profit, respectarea principiului reinvestirii dividendelor, efectele reevaluării capitalului social. Comunicarea este cea care demonstrează condiţionarea financiară a procesului decizional din bănci.

Pentru a fi eficientă, comunicarea presupune un anumit comportament managerial. Complexitatea activităţii unei bănci ar trebui să facă imposibilă promovarea unor manageri autocraţi, care nu admit schimbul de idei şi nu se consultă cu subalternii, din care motiv performanţele lor sunt cel puţin îndoielnice. Pentru bănci, cel mai eficient model de comportament managerial este cel de susţinere a angajaţilor în obţinerea unor performanţe înalte. Acest comportament presupune implicarea unor angajaţi în procesul managerial. El face parte din modelul de management al resurselor umane. Conform acestui model, subordonaţii se implică în procesul decizional. Acest model trebuie completat cu modelul drumului deschis de manager, conform căruia, subordonaţii urmează comportamentul liderului.

8.6. Marketingul şi rentabilitatea, obiectiv şi scop în managementul bancar

Fie că vrem să colectăm sau să difuzăm informaţia, să conturăm imaginea sau să studiem o ofertă de produse, viitorul marketing trebuie să fie centrat în jurul clientului. Rentabilitatea băncii care oferă servicii marelui public poate fi ameliorată semnificativ.

Ultimii ani au fost marcaţi de o accelerare remarcabilă a activităţii de concentrare în sectorul financiar, ceea ce a fost salutat de bursele din lumea întreagă, care îşi conduc afacerile într-o economie oscilantă şi restrângând la maximum cheltuielile generale.

Revoluţia actuală în marketing contribuie la ameliorarea rentabilităţii băncilor. Este vorba de instituţiile capabile să introducă o strategie în marketing, centrată pe client şi poate contribui la creşterea rentabilităţii băncilor de la 50 la 100% .

Mai mulţi factori limitează eficienţa marketingului în băncile de retail. În aceste bănci, cheltuielile cu activitatea de marketing deţin mai puţin de 2% din cheltuielile generale, în comparaţie cu 15% în cazul fabricanţilor de bunuri de consum.

Organizarea tradiţională a unei bănci este defavorabilă introducerii într-o perspectivă apropiată a marketingului centrat pe client. De exemplu, direcţia de marketing este structurată pe linie de produse care nu pot fi promovate printr-o campanie de plasament care să

80

presupună şi un contract de asigurare de viaţă pentru acelaşi segment de clientelă. O altă deficienţă constă în faptul că mai multe reţele de distribuţie (agenţii, bănci la distanţă, prescriptori) coexistă cu obiective comerciale ale concurenţei. Este o lipsă de coordonare cu concurenţa. Puţine bănci de retail se dezvoltă selectiv.

Actualmente au fost identificate unele acţiuni importante pentru ameliorarea eficienţei marketingului bancar. Aceste acţiuni „se articulează“ în jurul a cinci axe.

1. Ameliorarea valorii de percepţie a ofertei

Multe bănci îşi fundamentează activitatea de marketing pe ipoteza că produsele şi serviciile bancare sunt complet banalizate. Preţul va fi deci mijlocul principal de demarcare faţă de concurent.

Este probabil exact faptul că valoarea obiectivă a unui produs bancar (de exemplu, cont curent sau credit auto) variază puţin de la o bancă la alta. Dar o altă variabilă poate fi sursă de diferenţiere şi anume, valoarea percepută de client pentru oferta de produse şi servicii ale unei bănci. Patru pârghii permit înţelegerea acestui lucru:

a) Dezvoltarea strategiilor relaţionale pentru fiecare segment al clientelei. Relaţiile dintre bancă şi clienţii săi sunt determinate şi produc o diferenţiere durabilă, datorită faptului că este mai greu să imiţi concurenţa decât alte componente ale ofertei. O strategie relaţională este specifică fiecărui segment al clientelei şi se caracterizează, printre altele, prin frecvenţa contactului direct (faţă în faţă) cu clientul şi informarea acestuia cu privire la eventualele incidente privitoare la contul său şi tehnicile de vânzare privilegiate (preferenţiale).

b) Să asigure coordonarea relaţiilor bancă-client. Coerenţa şi pertinenţa mesajelor transmise clientului pe diferite canale de distribuţie sunt esenţiale pentru eficienţa marketingului ofertei. Pentru a răspunde acestui deziderat, o bancă poate constitui de exemplu, o fişă unică a clientului, care să conţină toate informaţiile disponibile ale unui client şi care să fie utilizate pentru actualizarea ansamblului activităţii cu clientul. Acest tip de instrument poate fi conceput în dublu rol: de a optimiza exploatarea informaţiilor accesibile clientului şi de a defini cadrul reglementar.

c) Să determine performanţa în termeni care să satisfacă clientul. Într-o logică ce presupune focalizarea clientului „actorii“ cei mai sofisticaţi au creat tablouri de bord care să satisfacă nevoile clientului.

d) Să se alieze cu partenerii distribuitori nebancari. Mai multe bănci europene sunt deja implicate în parteneriate cu agenţii de voiaj, agenţii imobiliare şi chiar mari distri-buitori, cu care au puncte de vânzare şi fac vânzări în comun. Interesul acestui parteneriat trebuie privit astfel încât să fie evaluat în termeni de complementaritate a participanţilor la piaţă, a bazei clientelei şi a marketingului operaţional.

2. Dinamizarea capitalului care poartă marca băncii

Marca băncii, notorietatea, contribuie la generarea valorii puse de client chiar pe denumirea (eticheta) bunurilor de larg consum. Acest procedeu permite unei bănci să exploateze forţa mărcii sale pentru a vinde produsele realizate de alte instituţii financiare, întărind relaţia cu clientul şi amortizând costurile de marketing şi de distribuţie.

3. Creşterea eficienţei marketingului operaţional

Eficienţa marketingului operaţional răspunde unei preocupări permanente de culegere a informaţiilor despre clientelă cu un grad de sofisticare adecvat. O dată cu schimbarea clientelei se înregistrează diferite evenimente ce afectează viaţa clienţilor săi, până la crearea de fişiere automate. Pot fi reţinute declaraţiile de schimbare a stării civile, cheltuielile

81

importante, bunurile de folosinţă îndelungată. Aceste informaţii asupra ciclului de viaţă al clientului permit anticiparea modificărilor comportamentului cumpărătorilor, identificarea clienţilor cu mare probabilitate de a cumpăra o reşedinţă, un automobil. Scopul este de a fi incluşi în ţintele unei companii de vânzare a unor produse şi servicii. Datele mai sunt necesare şi pentru a completa analizele sistematice efectuate de bancă şi pentru a asigura optimizarea continuă a alocării resurselor prin marketingul operaţional.

4. Să obţină profit maxim din informaţiile privind clienţii

În această perspectivă, dezvoltarea mijloacelor de analiză a informaţiilor despre clientelă în baza de date trebuie îmbunătăţită. Pot fi reţinute în acest sens, trei tipuri de analiză complementară.

Segmentul client asigură pertinenţa pachetului de informaţii propus pentru fiecare categorie. Acest segment ţine seama de rentabilitate.

Modelarea profilelor. Aceste modele permit elaborarea unui prospect al unui segment al clientelei privind existenţa unor date accesibile pentru bănci (de exemplu, caracteristicile socio-demografice).

Modelarea prognozei de comportament permite anticiparea situaţiei concurenţei în actele de cumpărare şi estimează probabilitatea răspunsurilor pozitive ale unei operaţiuni promoţionale.

5. O demarare progresivă

Bancherii convinşi de interesul acestei evoluţii a marketingului, nu trebuie să aştepte rezultate imediate sau în câteva luni. Este necesară adoptarea unei demarări progresive. Eforturile trebuie centralizate către o acţiune ţintă şi cu miză mare pentru bancă. Rezultatele obţinute din această primă acţiune vor fi utilizate pentru a asigura adeziunea „actorilor şefi“ la schimbările ce vor veni. Aceste prime acţiuni trebuie, de asemenea, să constituie ocazia de a realiza un diagnostic global punând în evidenţă în primul rând, disfuncţiunile şi mizele majore din practica marketingului, apoi selectând priorităţile. Trebuie testate mai întâi, soluţiile mai simple şi puţin costisitoare (transferul de date din bazele clienţilor, produsele, analizele de baze de date).

82

CAPITOLULCAPITOLUL IX IX

CONŢINUTUL STRATEGIEI BANCARE

9.1. Conţinutul şi specificul strategiei bancare

Deşi Banca Naţională este bancă centrală în ţara noastră, stabilind principalele reglementări în domeniul monetar, valutar, de credit şi de plăţi şi refinanţând sectorul bancar, totuşi într-o economie liberă (aşa cum este şi cea de piaţă), fiecare bancă îşi elaborează propria strategie. Elementele de strategie se manifestă în întreaga activitate a băncilor, adică în atragerea de resurse, plasamente, plăţi, credite, operaţiuni valutare, relaţii financiare internaţionale, organizarea structurilor funcţionale, dezvoltarea reţelei teritoriale, relaţii cu clienţii, publicitate, gestionarea unor credite acordate de organisme internaţionale, utilizarea titlurilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), elaborarea de norme şi tehnici bancare, organizarea contabilităţii şi a sistemului informaţional (inclusiv cibernetizarea acestuia), pregătirea cadrelor, participarea la capitalul social al unor societăţi comerciale, elaborarea de programe şi proiecte de creditare pentru unele sectoare prioritare ale economiei naţionale. Strategia bancară se circumscrie politicii financiare a statului şi celei monetare, de credit şi valutare elaborate în principal de către Banca Naţională.

Strategia băncilor se bazează pe prudenţă bancară şi pe supraveghere generală a societăţilor bancare având în vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia de piaţă. Strategia băncilor comerciale are în vedere în perioada actuală, faptul că a fost extinsă foarte mult sfera operaţiunilor şi tehnicilor bancare în comparaţie cu perioada dinainte de 1990. Astfel, în prezent, băncile pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament, atât pe cont propriu, cât şi în contul terţilor. Băncile comerciale pot primi titluri în gaj sau în păstrare, pot practica subscrierea, gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri, garanţii şi mandatări. În lucrarea sa „Strategie bancară“, Hervé de Carmoy susţine că aceasta (strategia bancară) înseamnă „refuzul derivei“1, ceea ce are o semnificaţie deosebită. Strategia bancară ţine de natura şi transformările majore intervenite în sectorul bancar mondial. Într-o primă perioadă de după război băncile au activat într-o linişte confortabilă, preocupările principale ale politicii economice îndreptându-se spre refacerea, dezvoltarea şi consolidarea industriei. Până în ultimii 20 de ani, băncile îşi duceau activitatea în condiţii de risc industrial (al evoluţiei industriale), dar se conturase părerea că ele îndeplineau o funcţie socială deosebită. După 1970, odată cu primele tulburări monetare majore, au intervenit şi schimbări mari în politica băncilor de prestigiu. În primul rând, a fost modificată concepţia privind întreprinderea de bancă. A avut loc o revoluţie rapidă a progresului tehnic în domeniul activităţii financiare, ceea ce a condus la apariţia multor servicii şi produse bancare.

Progresul a condus la alte facilităţi, ce se referă la transmiterea aproape instantanee a datelor în toată lumea bancară, utilizarea sateliţilor, computerizarea complexă, investiţii mari în proiecte de finanţare. Strategiile de dezvoltare ale băncilor au avut în vedere tot mai mult costurile mondiale. În al doilea rând, băncile au trebuit să-şi transforme sectoarele lor

1 Hervé de Carmoy „Strategie bancaire“ – Presses Universitaires de France – 1988, pag. 1.83

tradiţionale. A apărut o vastă piaţă de intermediere, care a adăugat particularităţi şi a modificat relaţiile băncilor comerciale cu statul, cu băncile centrale.

Aproape că nu mai există bănci cu un singur produs sau serviciu bancar, ci cu o gamă foarte variată de activităţi, desfăşurate pe o piaţă unde jocul concurenţei este foarte presant. Concurenţa se manifestă nu numai între statele puternice şi cele sărace, ci şi între marile întreprinderi şi ceilalţi agenţi economici. Pe aceste pieţe, riscul a crescut, au apărut noi incertitudini. Natura şi intensitatea concurenţei sunt tot mai mult comparate cu dimensiunea progresului tehnic. Nu se poate face faţă concurenţei, fără să se adapteze evoluţia tehnică. Adaptarea tehnică nu poate însă, fi făcută fără cunoaşterea presiunii concurenţei.

Adaptarea este o luptă permanentă şi implică luarea în consideraţie a modificării atitudinii statelor faţă de activitatea bancară. De exemplu, restrângerea pieţei de prescripţii publice a făcut să crească libertatea băncilor în elaborarea strategiilor proprii. Actualmente, băncile pot negocia şi stabili alianţe financiare, care în trecut erau inaccesibile. Apariţia unor noi riscuri pe piaţa mondială necesită o restructurare şi modernizare a controlului. În al treilea rând, băncile pot să-şi asume accelerarea schimbărilor tehnice, comerciale şi de reglementare fără să-şi creeze dificultăţi serioase în gestiunea proprie şi în numărul salariaţilor. Tehnica poate duce la restructurarea personalului şi a profesiunii lor concrete, dar fără eliminarea formaţiei lor de bază. Salariaţii se adaptează mai degrabă unei evoluţii lente a progresului tehnic. De aceea, strategia fiecărei bănci trebuie să aibă în vedere schimbarea într-un termen scurt a mentalităţii şi comportamentului salariaţilor. În al patrulea rând, este important să se cunoască modalităţile prin care să fie incitaţi salariaţii mai în vârstă la recalificare, la utilizarea noilor tehnici, la cerinţele noilor pieţe de capital şi de credit. Trebuie să se ştie că uneori nu este posibil să fie puse în practică toate schimbările fără să se facă apel la oamenii dint-o altă generaţie, capabili să asimileze şi să practice o altă meserie. Punctajul rezultat din vârstă, formaţie profesională şi specializare, modul de activitate şi salariul pot influenţa capacitatea personalului şi deci pot fi sesizate oportunităţile în activitatea unei bănci. Dispunerea resurselor umane este deci mai progresivă în comparaţie cu echipamentele, care pot fi introduse mai rapid. Totuşi cele două laturi sunt foarte strâns legate între ele. Eficienţa activităţii băncilor de mâine va depinde de capacitatea lor de a mobiliza şi uni acest ansamblu complex de personal care desfăşoară activităţi tehnice comerciale şi instituţionale. Aceasta se poate realiza printr-un program, deci printr-o strategie. Pentru bancă se pune problema de a realiza un profit cât mai mare, deci volumul activelor nete să fie maxim posibil. Acest profit maxim este întotdeauna unul din obiectivele strategice majore ale fiecărei mari bănci. Pe plan mondial, se consideră că o bancă este mare şi modernă, dacă răspunde corect la următoarele forme de strategie:

- strategia de cucerire, care estimează locul în cursa de concentrare a băncilor pe plan mondial şi regional;

- strategia de repliere şi restaurare, când banca îşi dă seama că nu poate face faţă concurenţei şi se mulţumeşte cu un rol subaltern;

- strategia de consolidare, aleasă de băncile care consideră că timpul va trece în favoarea lor, dacă perseverează în îndeplinirea anumitor obiective.

Este necesară o profundă cunoaştere a situaţiei financiare a unei bănci, a bonităţii ei, pentru a putea fi încadrată în mod corect într-una din situaţiile de mai sus. Strategia bancară poate fi definită ca fiind ordonarea unor valori obiective, a unor elemente de politică bancară, care cer o preocupare permanentă în scopul aplicării lor în principalele domenii ale activităţii băncilor. Elaborarea strategiilor presupune determinarea obiecti-velor şi scopurilor, fixarea metodelor şi instrumentelor cu ajutorul cărora pot fi realizate, politicile şi programele ce vor fi folosite. Strategia nu este o acţiune izolată a unui anumit compartiment dintr-o centrală a unei bănci sau a unităţilor teritoriale. Ea presupune o activitate extrem de complexă a multor compartimente, manageri, executanţi, acţionari şi

84

clienţi. Evident că aceştia din urmă influenţează strategia băncii comerciale în calitate de partener de afaceri. De asemenea, un rol deosebit în realizarea strategiei băncilor comerciale îl au stadiul reformei economice şi al tranziţiei la economia de piaţă, intervenţia statului în economie (inclusiv în sectorul bancar), politica Băncii Naţionale, participarea organismelor financiare internaţionale, piaţa financiară şi îndeosebi piaţa capitalului şi a creditului. Elaborarea strategiei fiecărei bănci comerciale se poate face numai pe baza unei riguroase evaluări interne. Aceasta trebuie să cuprindă printre altele, gradul de capitalizare şi privatizare, nivelul resurselor, structurile funcţionale şi organizatorice, implicarea pe piaţa capitalului, sfera produselor şi serviciilor bancare, reţeaua teritorială, penetraţia în rândul agenţilor economici şi clienţilor, pregătirea personalului, echipamentele de lucru, concurenţa, situaţia financiară, cibernetizarea informaţiei, gestiunea titlurilor de valoare. Lansarea de noi produse de către băncile comerciale se face în funcţie de cerinţele pieţei printr-un proces complex de planificare. Lansarea se bazează pe studii, informaţii cu privire la situaţia pieţei, condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, banca ce lansează produsul. Este necesară determinarea măsurii în care banca respectivă poate utiliza la maximum capacitatea sa de a realiza acest produs, inclusiv de a-l vinde pe piaţă.

Promovarea unor noi produse, declanşează în bănci o activitate foarte complexă, care este de fapt, o strategie a produsului. Banca trebuie să ia o serie de măsuri pentru asigurarea succesului produsului său nou. Ele se referă la computerizarea informaţiei contabile, comercializarea produselor, atragerea unui număr mare de clienţi, promovarea prin publicitate a unei imagini foarte favorabile a băncii. De asemenea, trebuie să extindă mult reţeaua de filiale şi agenţii înzestrate cu echipament electronic. În plus, este necesară stabilirea unor priorităţi pe baza cărora banca îşi va desfăşura activitatea cu noile produse şi servicii. Acestea se referă la profit, gradul de satisfacere a clienţilor, riscul, calitatea produselor şi impune şi reorganizarea structurii funcţionale şi sporirea capacităţii de a reacţiona la schimbări.

Toate departamentele şi salariaţii angajaţi în lansarea noilor produse trebuie să fie de acord cu strategia elaborată, întrucât aceasta determină succesul sau insuccesul. Strategia produsului va include în mod obligatoriu aspecte privind descrierea produsului, inclusiv modificări ale acestuia şi avantajele pe care le prezintă, date comparative privind produsele similare ale concurenţei, segmentul de piaţă solicitat, preţul, livrarea, marketingul. Se insistă pe căile prin care produsul este prezentat pe piaţă, modul în care clienţii cunosc produsul şi cum sunt încurajaţi să-l cumpere, cum sunt satisfăcuţi clienţii. Printre previziunile pieţei, principalele faze se referă la ciclurile de viaţă a produselor, strategiile concurenţei, modificarea condiţiilor economice principale pe perioada implementării, limitele de capital (resurse), competenţele şi evaluarea resurselor umane. Planul de implementare reprezintă ultima fază înainte ca proiectul să înceapă. Acest plan are patru părţi principale:

- planul de acţiune;- alocarea resurselor;- programul;- evaluarea performanţelor.Planul de acţiune include ce activităţi concrete trebuie să fie desfăşurate pentru lansarea

produsului, colaborări cu alte firme şi instituţii, dezvoltarea sistemelor, reclamă, relaţii cu publicul, aprobările legale. Prin această etapă se realizează efectiv pătrunderea produsului nou pe piaţă într-un mod cât mai rapid şi mai avantajos. Partea de alocare a resurselor cuprinde date cu privire la obţinerea resurselor, modul cum vor fi acoperite şi utilizate eficient. Programul cuprinde momentele previzionate ale acţiunii. Banca trebuie să aibă o imagine foarte clară asupra momentului final, astfel încât să elimine incertitudinile din cadrul unor etape ale procesului de implementare. Pentru evaluarea performanţelor sunt prevăzute criteriile în funcţie de care se vor stabili realizările echipei. Este foarte apreciată flexibilitatea echipei de implementare, cât şi a conducerii, astfel încât să poată fi exploatate toate po-

85

sibilităţile apărute şi evitate riscurile. Deci, atunci când începe procesul propriu-zis de implementare, banca să fie sigură că este un produs performant şi se poate obţine un venit apreciabil.

9.2. Managementul în bănci în contextul elaborării şi aplicării strategiei bancare

Rolul managementului creşte în sectorul bancar comparativ cu alte sectoare ale economiei. Cauza constă în complexitatea activităţii bancare şi în faptul că uneori, o bancă are relaţii de afaceri cu sute de mii de agenţi economici şi persoane fizice, a căror activitate şi bonitate trebuie foarte bine cunoscută şi exact apreciată. Se poate afirma că în bănci, managementul, în sensul de conducere modernă, eficientă, a apărut odată cu aceasta. Acolo unde el nu a fost prezent băncile au dat rapid faliment. Cu atât mai mult în bănci se poate spune că managementul este o artă şi o ştiinţă. În acelaşi timp, managementul în sectorul bancar este în primul rând o profesiune. De fapt, profesiunea de bancher, de om de bancă, include în mod necesar, esenţial managementul. Specialiştii, profesioniştii în management sunt foarte necesari în bănci. A apărut ca atare noţiunea de management bancar, ca un domeniu cu totul aparte al managementului. În acelaşi timp, formaţia profesională de economist bancar este mai apropiată de condiţia de manager, comparativ cu alte profesiuni. Aceasta, pentru că în mod intrinsec, economistul financiar-bancar are trăsăturile unui manager. Este aproape o vocaţie. Evident că avem în vedere, nu toate categoriile profesionale dintr-o bancă comercială, ci segmentele de mare complexitate, coordonare, strategie, control, analiză, studii, creditare, trezorerie, eficienţă. Pătrunzând în aceste sectoare bancare (şi în altele), managementul bancar devine tot mai mult o profesie, adică mai mult decât ştiinţă. Mai concret, el capătă tot mai mult, în bănci, caracteristicile unei profesii. Dar acest deziderat se poate realiza numai în condiţiile în care „omul de bancă“ are o înaltă pregătire profesională pe care şi-o perfecţionează mereu, numai aşa putând să utilizeze cele mai moderne metode manageriale. Evident că aceste înalte cunoştinţe de specialitate, managerul le împleteşte cu acţiunea şi capacitatea de a lucra cu salariaţii. Într-o bancă, poate fi acceptată, mai mult decât în alte sectoare, părerea lui David H. Hamphil că managementul este „putere, autoritate influentă“2 şi eficientă, am adăuga noi. Managementul bancar înseamnă de asemenea, în mai mare măsură decât în alte sectoare economice – să obţii rezultate prin alţii. Evident că rezultatele activităţii unei bănci sunt şi urmare a activităţii clienţilor săi. Dacă agenţii economici şi persoanele fizice care fac afaceri cu o bancă, obţin rezultate de producţie şi financiare slabe, ei vor avea credite restante, vor bloca sau îngreuna plăţile, bonitatea lor va fi foarte scăzută, ceea ce va crea mari greutăţi băncii respective. Managerii băncii ştiu că îşi asumă responsabilitatea pentru aceste rezultate slabe ale partenerilor lor de afaceri. De aceea, pentru managementul bancar este foarte importantă cunoaşterea faptelor şi prevederea evoluţiei lor. Dar acest lucru înseamnă deja, strategia bancară a managementului. Cuprinzând puternice elemente de strategie, managementul bancar contribuie din plin la expansiunea băncii comerciale, respectiv pe piaţa financiară şi îndeosebi de credit, la o profitabilitate foarte ridicată.

Managementul bancar se bazează foarte mult pe eficienţă, activitatea de marketing şi publicitate. Dar managementul bancar face apel în foarte mare măsură la motivaţia individuală, la echipa managerială şi consultanţă, la comunicare, informare şi control.

Rolul managementului bancar creşte şi ca urmare a faptului că în perioada tranziţiei spre economia de piaţă, în toate sectoarele economice creşte necesarul de fonduri, ceea ce echivalează cu o dezvoltare permanentă a pieţei de capital, unde băncile deţin poziţii cheie. În mare parte, tocmai băncile sunt cele care asigură satisfacerea în cea mai mare măsură a necesarului de fonduri. Dar management bancar nu înseamnă numai asigurarea cu aceste

2 David H. Hamphil: What is Leadership Canadian Administrator – Vol. VIII nr. 2/196886

fonduri. Asigurarea cu fonduri trebuie făcută la timp şi în condiţiile în care tot băncile comerciale exercită controlul operaţiunilor angajate cu aceste fonduri şi urmăresc eficienţa utilizării lor. Esenţa managementului bancar o constituie decizia bancară. Aceasta se realizează şi cu ajutorul unor instrumente şi laturi ale strategiei bancare cum ar fi bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi, programul strategic, studii de marketing, programe de dezvoltare şi restructurare, de informatizare, privatizare şi capitalizare. Managementul bancar are în vedere, cu prioritate, capitalul social şi sporirea lui permanentă. Putem spune chiar că, în această privinţă, băncile comerciale din România au înregistrat deja unele progrese notabile. Capitalul lor social a fost sporit considerabil. Dacă la începutul anului 1991, aproape toate băncile comerciale din ţara noastră aveau capital integral de stat, acum acestea s-au înscris pe linia privatizării. Au apărut alte bănci, îndeosebi cu capital privat. Băncile care aveau numai capital de stat, acum sunt cu capital mixt, iar câteva au tendinţa ca într-un viitor nu prea îndepărtat să devină instituţii de credit cu capital majoritar privat. De cea mai mare însemnătate pentru managementul bancar sunt capacitatea şi competenţa managerilor. Această problemă se pune nu numai la nivelul centralelor băncilor comerciale, ci şi la nivelul unităţilor operative teritoriale (sucursale, filiale, agenţii). Se impune în această ordine de idei, descentralizarea activităţii de conducere şi creşterea competenţelor managerilor de la nivelul unităţilor operative, adică la nivelul la care se constituie resursele şi se efectuează plasamente, plăţi şi încasări, se întocmesc dosare de credite şi studii de bonitate şi de piaţă. Strategia bancară şi managementul bancar se presupun reciproc. Trecerea la aplicarea programului strategic înseamnă de fapt, manifestarea concretă a managementului bancar. Aceasta pentru că planul strategic nu este altceva decât transpunerea în practică a unor decizii majore privind direcţiile principale ale activităţii de viitor.

Acest program nu poate fi transpus în practică fără conducere modernă, competentă, eficientă. În acelaşi timp, fără o strategie bancară de perspectivă, managementul bancar nu ar avea obiect şi nu ar fi eficient. De exemplu, managementul nu şi-ar îndeplini misiunea principală, dacă nu s-ar traduce în practică, unul din obiectivele planului strategic şi anume permanenta pregătire profesională, perfecţionarea activităţii de conducere. Managementul bancar complex asigură calitatea produselor şi serviciilor bancare. Şi în acest domeniu este necesară conjugarea cu succes a experienţei profesionale înalte, cu o excelentă cunoaştere a realităţilor financiare, bancare şi monetare. Înaltul management bancar se bazează pe studii de specialitate cum ar fi cele de piaţă, cele financiare, comerciale, cele privitoare la gestiunea şi managementul agenţilor economici. De exemplu, studiile şi analizele financiare sunt destinate evaluării întreprinderilor, realizării unui scenariu financiar previzional. Ele permit stabilirea unui diagnostic financiar exact şi realizarea unui raport privind gestiunea unei strategii financiar-bancare pe termen scurt, mediu şi lung. În contextul existenţei unui management modern eficient, strategia băncilor comerciale a permis elaborarea propriului sistem de pro-grame.

9.3. Strategia bancară presupune cunoaşterea strategiei clienţilor

Strategia bancară nu poate fi elaborată independent de viaţa economică cu care este legată esenţial. De aceea, ca un studiu preliminar, apar pentru băncile comerciale cunoaşterea strategiei agenţilor economici, a fermierilor, a persoanelor fizice care intră în relaţii de afaceri cu ele. Atunci când banca angajează un credit, o asigurare sau o altă activitate importantă, trebuie să facă sau să primească o analiză complexă a stării trecute şi actuale a întreprinderii respective. De mare importanţă este luarea în consideraţie de către bancă a situaţiei economico-financiare şi a rezultatelor, a problemelor de risc, de garanţii, a pieţei de desfacere a produselor realizate de agentul economic. De asemenea, sunt analizate aprofundat datele cu privire la previziunile de cheltuieli, resurse de capital, de credite bancare. În cele ce urmează,

87

prezentăm câteva aspecte privind cunoaşterea strategiei întreprinderilor de către băncile comerciale din străinătate (bănci din ţări cu economia de piaţă avansată) cât şi elementele de contact şi întrepătrundere ale strategiei bancare vis-a-vis de strategia agenţilor economici. Este vorba, în principal, de modalităţile în care strategia bancară este influenţată de strategia întreprinderii. În ordinea de idei semnalată mai sus, considerăm că trebuie luate în analiză următoarele elemente de strategie bancară:

- analiza complexă a stării trecute şi actuale a băncii şi agenţilor economici;- estimarea stării actuale de rezultate;- probleme de risc;- studiul pieţei creditelor, valutelor, situaţiei agenţilor economici – clienţi ai băncii;- studii complexe privind economia (evoluţii, perspective, organizare investiţii);- previziuni în demarajul activităţii;- cheltuieli financiare;- situaţia rambursărilor de capital;- situaţia împrumuturilor.Strategia bancară trebuie stabilită în trei situaţii:- de favorabilitate (certitudine);- incertă;- dereglată.

De exemplu, existenţa plăţilor restante înseamnă o situaţie financiară fragilă. Deci trebuie pornit cu perioada de înfiinţare, de instalare. Rezultatele contabile au încă din această fază un rol foarte mare. Este necesar să se determine starea de sănătate economico-financiară. Această investigaţie pune în lumină dacă unitatea economică sau banca activează într-o gestiune echilibrată si dacă susţinerea este necesară (subvenţia etc.). Strategia ilustrează sugestiile departamentului de specialitate în privinţa unor obiective specifice certe şi diverse câmpuri de activitate.

Ele pot fi grupate în trei:- reforme instituţionale şi politice;- promovarea schimburilor tehnologice;- gestiunea resurselor.Această grupare ajută personalul băncii şi responsabilii săi, în eforturile lor de a elabora

un concept şi a construi un viitor mai bun activităţii de credit a băncii însăşi. Formarea unei strategii eficiente este o sarcină dificilă şi ambiţioasă, la care trebuie să participe toţi cei pe care îi interesează activitatea băncii, care operează în sânul său şi care fac deschiderea către exterior, strategia trebuie să scoată în evidenţă şi progresele realizate în diversele sectoare economice, mai ales în cele noi, considerând că majoritatea oamenilor de bancă pot să se intereseze de câte un domeniu existent sau de toate. De exemplu, într-o bancă comercială din vest, partea împrumuturilor către agricultură în portofoliul total a scăzut. Acest declin a fost însoţit de căderea semnificativă a performanţelor proiectului. Misiunea de dezvoltare a băncii cere o atenţie sporită spre agricultură. Zonele rurale cuprind 60% din populaţia mondială în curs de dezvoltare şi reprezintă foaierul unor obiective foarte importante din programul băncii:

- să amelioreze soarta săracilor;- să asigure resursele alimentare de bază la preţuri accesibile;- să protejeze mediul şi resursele naturale.

Pentru a promova o creştere economică şi ecologică suportabilă în zonele rurale ale ţărilor în curs de dezvoltare, strategia bancară trebuie să cuprindă trei elemente principale:

1. Reforma politică şi instituţională care favorizează investiţiile private şi o producţie eficientă, totul având la bază nevoia de a menţine producţia naţională de bunuri alimentare de bază.

88

2. Dezvoltarea şi aplicarea în sectorul agricol a tehnologiilor pentru a creşte producţia şi productivitatea.

3. Conservarea şi gestiunea resurselor naturale pentru protejarea productivităţii intrărilor. O resursă naturală la care conservarea şi gestiunea au un potenţial deosebit pentru a spori rezervele alimentare şi veniturile este agricultura.

În Franţa, de exemplu, procentajul împrumuturilor agriculturii scade ca destinaţie, agricultura şi dezvoltarea rurală se ridică la 30,2% din împrumuturile totale în anii 1976-1980, la 20,5% între 1986-1990 şi până la 17,7% în 1990. Partea relativă a agriculturii este destinată cunoaşterii unei creşteri marginale pentru a atinge 19% din creditul total între 1991-1995. Această pierdere de teren este legată de patru factori:

a) un deplasament de atenţie privind marile proiecte în Asia, către proiectele de dimensiuni mai mici în Africa, mărimea mijlocie a proiectelor trecând de la 86,4 milioane de dolari in 1986 la 65,3 milioane de dolari în 1990;

a) atenţia băncilor s-a îndreptat spre împrumuturi de „ajustare a structurilor“ şi teme de politică economică au încetinit proiectele de exploatare şi au fost diminuate fondurile afectate direct creditelor agricole;

b) oscilaţia preţurilor produselor şi dificultăţile financiare ale numeroaselor state au descurajat investiţiile agricole într-o parte a ţărilor în curs de dezvoltare;

c) proiectele agricole cer un plus de timp, ca urmare a penuriei de personal tehnic (ceea ce a redus capacitatea băncii de a pregăti şi superviza proiectele de credit agricol).

Raporturile băncilor asupra performanţelor au reperat două elemente determinante pentru calitatea proiectului în cadrul macroeconomic şi politic unde operează cultura şi calitatea pregătirilor şi supervizărilor proiectului. Calitatea pregătirii influenţează direct performanţele proiectului.

Analizele băncilor asupra creşterii părţii de credit agricol arată că acesta trebuie îndreptat spre eliminarea obstacolelor, spre investiţii rurale ridicate şi eficiente. Rol mare în acest cadru îl are dialogul politic şi sprijinul adus în modificările politice:

- o politică foarte riguroasă asupra operaţiunilor financiare: să plaseze operaţiunile de credit agricol în interiorul unui sistem financiar funcţional;

- simplificarea arhitecturii proiectelor;- diferenţierea activităţii de creditare;- creşterea competenţelor tehnice interne pentru supervizarea şi pregătirea proiectului.

Strategia băncilor pentru dezvoltarea agricolă şi rurală în anii `90 este legată de problemele expuse mai sus. Investiţiile rurale trebuie să fie ridicate pentru creşterea productivităţii rurale şi veniturilor pentru a proteja mediul şi resursele naturale şi pentru a asigura resursele alimentare adecvate. O creştere a activităţii de credit va reclama o politică şi un cadru instituţional îmbunătăţit, astfel încât să se lărgească mult capacitatea de acţiune a băncilor faţă de ţările în curs de dezvoltare.

În ansamblu, strategia se focalizează asupra următoarelor:- o atenţie permanentă acordată reformei instituţionale şi politice; angajamentul băncii

în favoarea unui cadru instituţional şi politic foarte propice trebuie să continue să aibă în vedere că reforma în agricultură se realizează mai dificil decât în alte sectoare şi astfel, guvernanţii nu pot realiza schimbările promise, sau modul de creştere a costurilor resurselor şi să provoace distorsiuni de preţ la produse, în detrimentul agriculturii;

- promovarea dezvoltării tehnologice prin cercetare şi implementare, sunt două angajamente majore ale băncii în favoarea inovaţiei tehnologice necesare pentru creşterea productivităţii muncii în sectoarele agricole ale ţărilor în curs de dezvoltare şi stimulează diversificarea necesară în drumul său pentru transformarea societăţii agricole;

89

- conservarea şi restituirea resurselor naturale – activitate de credit rural şi foarte legată de problemele tipice ale resurselor naturale (eroziunea solurilor, degradarea hidrică, salinizarea). Ameliorarea capacităţilor băncii şi reducerea de personal tehnic al băncilor, contrastează cu faptul că proiectele agricole cer o pregătire şi o competenţă cu aproape 20% superioară celei reclamate de alte sectoare; tendinţa nu poate să se accentueze, dacă nu creşte angajamentul către o anumită zonă geografică. Banca cere o întărire a efectivelor pentru toate zonele de activitate, dar fixează, în plus, domeniile cu nevoile cele mai sensibile (de exemplu: silvic, irigaţiile, pescuitul). Costul total de susţinere a agriculturii în 24 de ţări membre ale Confederaţiei Internaţionale a Creditului Agricol (C.I.C.A.) s-a ridicat la 12% în 1995 cu un total de 300 miliarde de dolari. Se impune ca impozitele directe să nu fie mari. Strategia cere preocupări majore pentru:- surse de procurare a creditelor;- surse de procurare a tehnologiilor;- asigurări de lichidităţi;- identificarea blocajelor financiare;- localizarea şi mărimea pieţei;- tipul clienţilor;- procentul de piaţă deţinut de firmă;- factorii ce influenţează creşterea cererii;- scenarii;- probleme ale distribuirii produselor;- să fie lăsat un rol foarte mare pieţei în adaptarea stocurilor şi a cererii;- tensiunile comerciale trebuie cunoscute;- riscul de dezvoltare a blocurilor comerciale regionale;- preţurile;- să se ţină seama dacă subvenţiile agricole se deplasează din ce în ce mai mult

asupra consumatorilor.Este necesară în primul rând, o gândire strategică bazată pe principii şi concepte clare

despre un posibil scenariu de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Strategia presupune în primul rând un program de instrumentare a activităţii băncii. Pentru a elabora o strategie este necesar să fie cât mai bine cunoscută situaţia existentă. Aceasta este necesară pentru a avea elementele de evaluare. De exemplu, se elaborează o anchetă anuală asupra comportamentului băncii şi agenţilor economici. Banca Franţei ia un eşantion de circa trei mii agenţi economici şi urmăreşte:

- evoluţia efectivelor, a cifrelor de afaceri, a exporturilor, a cheltuielilor de investiţii şi excedentul brut al întreprinderii;

- evoluţia prevăzută a investiţiilor înaintea exerciţiului care debutează;- o scurtă retrospectivă a activităţii agenţilor economici, urmată de o analiză sintetică a

marilor laturi ale activităţii bancare;- informaţii statistice privind trei exerciţii (ani) privind sindicatele profesionale,

stabilimentele publice, administraţiile;- o notă asupra consumului şi una privind evoluţia structurilor comerţului;- notă de conjunctură regională.Banca acordă concursul capitalurilor sale sau garanţia sa. Creditul rezultă din

combinaţia a trei factori:- timpul: perioada în care beneficiarul dispune de fondurile împrumutate;- încrederea acordată de creditor debitorului;- promisiunea restituirii fondurilor împrumutate.

90

Creditul este o operaţiune riscantă, care presupune luarea unor măsuri ferme destinate să reducă riscul. Nu există credit lipsit total de risc. Riscul este practic inseparabil de credit.

Cele relatate mai sus, sunt de natură să arate că persoanele fizice şi juridice care au legătură cu banca (deponenţii, creditorii neasiguraţi, deponenţii asiguraţi, împrumutaţii etc.) preferă un nivel ridicat al capitalizării bancare. Băncile au tot interesul să-şi asculte creditorii, să coopereze cu ei pentru a realiza împreună cu aceştia o ofertă adaptată necesităţii lor. Legat de aceasta, este demnă de luat în consideraţie, preocuparea băncilor comerciale de a se delimita şi diferenţia de concurenţă, de a manifesta o mai mare disponibilitate faţă de clienţi şi de a asigura o acoperire rentabilă a segmentului de piaţă care le interesează.

9.4. Strategia resurselor băncilor, alocarea acestora, programul de împrumut

În înţelegerea problematicii complexe a resurselor, avem în vedere faptul că banca se ocupă în primul rând, de mijlocirea creditului. Deci orice bancă apare – mai ales în economia de piaţă – ca o instituţie primitoare şi distribuitoare de capital, de credit. Ca atare, problematica capitalului cuprinde tratarea unitară a constituirii resurselor, cât şi alocarea acestora, în contextul existenţei unui program de credite care să ţină seama de posibilităţile viitoare de acumulare de capital (fonduri) în economie şi cele mai eficiente plasamente, atât pentru băncile comerciale, cât şi pentru clienţii săi. În vederea desfăşurării activităţii lor complexe, băncile comerciale au nevoie de resurse de finanţare-creditare. Aceste resurse sunt formate din totalitatea mijloacelor proprii şi atrase, necesare realizării obiectivelor de creditare şi efectuării altor operaţiuni specifice. Neconcordanţa dintre plasamente şi resurse, atât ca volum, cât şi ca scadenţe, reprezintă caracteristica esenţială, intrinsecă a activităţii bancare. Cât de lungă poate fi această neconcordanţă în timp şi ca sume şi care să fie rezolvarea acestei neconcordanţe, ţine de abilitatea şi eficienţa fiecărei bănci.

Ca şi în cazul celorlalte societăţi comerciale, pentru băncile comerciale, resursele reprezintă mijlocul de existenţă, de dezvoltare şi prosperitate. În cazul băncilor, resursele reprezintă totalitatea mijloacelor financiare necesare realizării obiectivelor strategice fixate pentru fiecare perioadă de activitate. În acelaşi timp, resursele băncilor cuprind totalitatea mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia lor şi pe care le folosesc în operaţiuni de credit şi alte operaţiuni specifice. Obiectul principal de activitate al băncilor este cel care determină şi structura şi volumul resurselor. Rolul resurselor pentru o bancă este scos în evidenţă şi din gruparea principalelor operaţiuni (în viziune modernă):

- operaţiuni cu caracter de procurare de resurse;- operaţiuni cu caracter de plasare a resurselor;- operaţiuni de servicii şi auxiliare.Procurarea de resurse presupune primirea de fonduri în depozitele băncii spre păstrare şi

fructificare. Acestea sunt acordate de instituţii bancare sau financiare sub formă de credite, sau prin dotare de la stat, Banca Naţională. Tot mai mare pondere în resursele băncii o deţin depozitele clienţilor şi populaţiei, dar pentru a spori substanţial aceste resurse, nu trebuie neglijate reescontările de portofoliu la alte bănci şi orice alte operaţiuni de pe urma cărora banca devine debitoare faţă de cei care i-au procurat fondurile. Băncile comerciale se sprijină în activitatea lor pe capitalurile depuse de cei care le au disponibile, cât şi pe cele obţinute pe calea creditului. Se potriveşte şi în cazul băncilor comerciale expresia „banca este instituţia ce lucrează cu banii altora“. Capitalul propriu şi fondurile proprii servesc mai mult ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le-ar putea avea plasamentul capitalurilor din afară.

Banca apare ca fiind legătura între cei ce au spirit de întreprindere şi cei ce dispun de mijloace băneşti (capital). Considerăm că în viitor, resursele unei bănci comerciale vor fi constituite din:

91

1. Capitalul propriu. 2. Împrumuturi de la intermediarii financiari (Banca Naţională, conturi curente ale

băncilor, organismelor şi stabilimentelor financiare, disponibilităţi zilnice, împrumuturi la termen).

3. Obligaţiuni şi împrumuturi participative. 4. Depozite ale clienţilor (conturi curente creditoare ale societăţilor pe acţiuni,

întreprinzătorilor particulari, alţi deţinători cât şi în conturi la termen şi cu regim special, bonurile de casă).

5. Economiile populaţiei depuse la bancă (la vedere şi la termen).6. Titluri de valoare.7. Provizioane diverse.8. Alte fonduri.În viitor va creşte foarte mult ponderea împrumuturilor altor instituţii bancare către

băncile comerciale. În acelaşi sens vor evolua depunerile clienţilor şi ale populaţiei, titlurile de valoare şi provizioanele. De mare însemnătate în stabilirea resurselor băncii este fixarea unui nivel astfel încât să se îmbunătăţească radical raportul dintre capitalul social şi împrumuturile acordate, şi acesta să se apropie de standardele impuse de F.M.I. În conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998, societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice, sub forma de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen precum şi acordarea de credite. Societăţile bancare pot efectua operaţiuni de depozite la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de la persoanele juridice şi fizice, în vederea păstrării şi fructificării lor. Tot în legătură cu resursele, legea privind activitatea bancară stipulează că societăţile bancare pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor.

Principalele resurse ale unor bănci comerciale sunt constituite din:I. Fondurile proprii care la rândul lor cuprind capitalul social, fondul de rezervă,

fondul de dezvoltare, provizioanele de risc, fondul propriu în valută, alte fonduri proprii.1. Capitalul social a fost constituit încă de la înfiinţarea băncii. Capitalul social înscris

iniţial de stat a fost diferit de la o bancă la alta. Capitalul este subscris printr-un număr de acţiuni nominative. Capitalul social nu poate fi majorat şi nu se emit acţiuni până nu sunt achitate cele din emisiunea precedentă. Pe parcurs, pot fi emise alte acţiuni, începând, de fapt, procesul de privatizare. Acţiunile pot fi cumpărate de către persoane fizice şi juridice în lei şi valută. Acţiunile sunt purtătoare de dividende din profiturile băncilor, acestea distribuindu-se participanţilor la capitalul social sau deţinătorilor de acţiuni. La propunerea Consiliului de administraţie, Adunarea generală a acţionarilor poate hotărî majorarea capitalului, fixând totodată condiţiile, data emisiunii de noi acţiuni şi drepturile de preferinţă pentru vechii acţionari. Acţi-onarii răspund pentru activitatea băncii numai în limita capitalului acţiunilor subscrise.

2. Fondul de rezervă se constituie din preluarea în fiecare an a 20% din profitul brut anual, până când fondul astfel constituit egalează capitalul, apoi maximum 10%, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. Fondul de rezervă constituie garanţia angajamentelor băncii şi poate fi utilizat numai cu aprobarea Consiliului de administraţie şi pentru acoperirea anumitor pierderi.

3. Fondul de dezvoltare se constituie şi se utilizează potrivit aprobării adunării generale, din veniturile brute aprobate pentru fiecare exerciţiu financiar. Acest fond este destinat dezvoltării băncii, pe seama investiţiilor proprii, constituind şi o garanţie a angajamentelor acesteia.

92

4. Fondul de risc. Se constituie şi se utilizează cu aprobarea Consiliului de administraţie la acoperirea eventualelor credite care nu mai pot fi recuperate. Acest fond se constituie, atât din profitul brut, în limita a 0,5% din totalul creditelor acordate, cât şi din cele nete. Adunarea generală a acţionarilor poate hotărî constituirea şi a altor fonduri. Tot adunarea generală hotărăşte dacă o parte din mijloacele financiare ale fondului de rezervă şi fondurilor cu destinaţie specială pot să fie plasate în titluri de stat sau alte valori.

II. Depozitele clienţilor băncii.Acestea, împreună cu mobilizările de pe piaţa financiară, deţin de departe ponderea cea

mai mare în totalul resurselor băncii. Depozitele clientelei se constituie în lei sau în valută, în conturi curente, la termen sau la vedere. Deci resursele acestea provin din disponibilităţile clienţilor în lei sau în valută şi care în mod curent sunt utilizate de agenţii economici ce le deţin pentru acoperirea cheltuielilor de producţie şi de investiţii (în acest din urmă caz, disponibilităţile se află în conturi pentru investiţii), sau disponibilităţile cu destinaţie specială. Depozitele clienţilor reprezintă o categorie de resurse, care corespund funcţiei de intermediere a băncii. Colectarea de depozite de la populaţie, reprezintă una dintre cele trei operaţiuni care caracterizează băncile, nu numai în conformitate cu normele şi legile bancare, dar şi cu orga-nizarea instituţiilor de credit. Este necesară solicitudinea particulară, unde clienţii sunt o parte a puterii publice. Rezultă că depozitele clienţilor cuprind conturi curente creditoare (ale societăţilor, întreprinzătorilor particulari, altor deţinători), conturi la termen (cu aceeaşi titulari ca la conturile curente), conturi în regim special, conturi pentru librete de economii populare la vedere şi la termen, alte sume depuse de clientelă, bonurile de casă etc. Mărimea, felul şi dinamica depozitelor sunt deosebit de sensibile la situaţia economică din fiecare perioadă, direcţiile prioritare şi stabilitatea, constituind în acelaşi timp, principalul element de risc al activităţii bancare, corespunzător rolului de depozitar şi administrator al lichidităţii temporar disponibile.

III. Atragerile de pe piaţa financiară. Sunt constituite, în principal, din depozitele în lei şi în valută ale altor bănci comerciale în conturi deschise la banca comercială respectivă.

Aceste atrageri de pe piaţa financiară sunt de fapt împrumuturi ale respectivei bănci pe piaţa financiară. Ele sunt cuprinse în conturi curente ale băncilor, organismelor şi instituţiilor financiare şi pot fi folosite de către bancă la vedere sau la termen.

IV. Depozitele publice constituite, în principal, din depozitele bugetului statului pentru finanţarea şi creditarea unor acţiuni speciale aprobate de guvern (campanii agricole, importuri speciale, acoperirea unor credite neperformante şi care nu mai puteau fi rambursate la scadenţă etc.).

V. Pasivele interbancare se constituie din împrumuturi de refinanţare de la Banca Naţională, de la alte bănci comerciale, C.E.C. etc. Împrumuturile de refinanţare se obţin de la Banca Naţională, de regulă, pe termen scurt, adică pentru maximum 90 zile calendaristice, cu unele excepţii. Creditele de refinanţare se acordă băncii comerciale sub forma unei linii de credite sau a creditului de licitaţie. În acest din urmă caz, rata dobânzii se fixează în funcţie de cerere şi ofertă într-o şedinţă de licitaţie la cererea băncii respective.

9.5. Marketingul, componenta de bază a strategiei bancare

Produsele şi fenomenele bancare au cunoscut în ultimul timp o mare expansiune. Apariţia unor noi bănci a modificat datele concurenţei, care a condus la dezvoltarea spectaculoasă a sistemului bancar şi a adus contribuţia şi existenţa unui mediu deosebit de favorabil în ţările cu economie de piaţă foarte dezvoltată. Printre alţi factori care au propulsat activitatea bancară la un nivel fără precedent menţionăm: dezvoltarea industriei, urbanizarea, consumul, creditul, inflaţia. Tendinţa de dezvoltare a fenomenului bancar nu a fost însă permanentă, ci a avut şi scăderi în perioadele de criză economică. Au fost, de exemplu,

93

perioade scurte de reducere a creditului, ceea ce a condus la diminuarea investiţiilor. După destrămarea comunismului, societăţile bancare sunt puternic confruntate cu un nou mediu economic. Banii se găsesc mai greu. Băncile trebuie să susţină structurile importante ale economiilor. De asemenea, ele impun noi tehnici pentru a ameliora randamentele lor. Piaţa nu poate fi aceeaşi pentru toată lumea dintr-o dată. Agenţii economici care beneficiau de privilegii sunt în situaţia de a le pierde în mod treptat (de exemplu, împrumuturile bonificate pe librete de economii, anumite sume nesupuse fiscalităţii etc.). Băncile, care înainte erau specializate, caută să-şi diversifice activitatea, propunând noi produse clienţilor lor. Se fac încercări de „a pune piciorul“ pe pieţele unde, anterior, nu aveau acces. Băncile, ca toată lumea, aşteaptă rezultatele pe termen scurt. Băncile nu pot să se dezvolte decât prin cucerirea de noi clienţi şi printr-o restructurare a factorilor care concură la realizarea profitului. Apar deci elementele noii strategii. Băncile comerciale din România urmăresc, de exemplu, prin strategiile lor, cât din produsele şi serviciile lor să fie dirijate către sectorul privat şi cel de stat, cât în agricultură şi industrie, cât în mediul urban şi rural, cât în ţară şi străinătate. Băncile comerciale nu pot eluda problemele echilibrului lor financiar. Sporirea marjei dobânzii cauzată de inflaţie şi obţinerea resurselor cât şi utilizarea plasamentelor, tind să redefinească tehnicile de gestiune şi chiar sectoare ale strategiei bancare. În condiţiile concurenţei, lupta se angajează în interiorul pieţei bancare, îndeosebi asupra clientelei generatoare de dobânzi şi comisioane mai mari. Mediul economic este cel care hotărăşte viitorul instituţiilor bancare, inclusiv (sau mai ales) al instituţiilor bancare nou înfiinţate. Tocmai de aceea se poate vorbi de o strategie comercială a societăţilor bancare. Executarea şi prelucrarea tranzacţiilor financiar-bancare sunt activităţi strâns legate de strategia bancară şi constituie, de fapt, laturi ale aceleaşi activităţi. Executarea şi prelucrarea tranzacţiilor financiare cuprind operaţiuni de lansare şi prelucrare a cecurilor, operaţiuni ale caselor de compensaţii, de plăţi şi încasări, de contractare, acordare şi rambursare a creditelor de încasări şi plăţi ale dobânzilor şi comisioanelor, transferul electronic de fonduri, întreţinerea activelor, încasările de acreditive, brokerajul pieţelor de capital, prelucrarea informaţiilor culese de pe piaţa de capital, operaţiuni de custodie, de consultanţă, de control, de studii de fezabilitate şi analize. În principal, aceste operaţiuni de executare şi prelucrare sunt produse şi servicii operative ale băncilor, dar cu influenţă majoră asupra profitului şi succesului fiecărei instituţii bancare. De aceea, faţă de elementele semnalate mai sus, au apărut noi servicii şi produse cu caracter de execuţie şi prelucrare, şi anume: constituirea depozitelor, contracte de leasing şi locaţie, garanţii şi asigurări, fuziuni şi achiziţii, subscrierea hârtiilor de valoare, finanţarea unor companii, inginerie financiară, planificare financiară individuală, administrarea investi-ţiilor. În cazul unora dintre aceste operaţiuni, reuşita este dificilă. Intervine deci strategia. Intervenţia are în vedere nu numai sporirea profitului băncii, ci şi acceptarea riscului de către partenerii ei. Clienţii plătesc băncii pentru capacitatea acesteia de a-i face să câştige bani. Cele mai frecvente schimbări în activitatea de marketing se referă la :

- condiţiile de desfacere;- programele de publicitate;- prioritatea pieţelor financiare;- reţele de distribuţie.Se ţine seama evident, şi de cheltuielile pe care le implică aceste schimbări pentru un

produs sau pentru un grup de produse bancare. Se poate determina relativ uşor şi efectul acestor schimbări asupra rentabilităţii produselor sau serviciilor bancare asupra cărora au fost efectuate schimbări de marketing. Cu această ocazie se determină şi nivelurile critice şi recuperarea posibilă a investiţiilor efectuate în acest sens de către bancă. Pentru a realiza aceste schimbări, cu rezultate favorabile pentru bancă, este necesar să se respecte următoarele reguli:

- costurile directe să fie realist determinate;

94

- încadrarea realizărilor în nivelurile planificate să fie permanent urmărită;- să se analizeze periodic gradul de îndeplinire a prevederilor de marketing, încât să se

păstreze caracterul lor realist.Cele trei reguli enunţate mai sus dau posibilitatea concentrării rapide a atenţiei asupra

abaterilor de la planul de marketing, deci şi asupra măsurilor de remediere a acestora. Urmărirea abaterilor şi a eliminării lor poate avea loc pe arii de răspundere, de exemplu pe sucursalele şi filialele unei bănci.

Deci poate fi analizată orientarea activităţii fiecărei unităţi operative a unei bănci centrale sau sucursale judeţene. Această analiză poate fi extinsă asupra compartimentului şi chiar persoanelor care răspund de marketingul unui produs sau serviciu bancar. Se pune accent pe producţia, desfacerea şi distribuţia, personalul implicat în utilizarea produselor şi serviciilor bancare. De mare însemnătate sunt în această muncă de analiză, determinarea şi aprecierea corectă în stabilirea eficienţei activităţii bancare cu implicarea laturii de marketing. Este vorba de veniturile directe realizate prin lansarea unui produs sau serviciu bancar, costurile directe pe care la implică această lansare. Se mai calculează şi coeficientul venitul brut/costurile directe, care trebuie să fie supraunitar. De asemenea, un mare rol în analiza economică are indicatorul „venituri marginale“ determinat ca diferenţă între veniturile brute şi costurile directe. Urmărit pe produse şi servicii bancare sau pe unităţi operative ale băncii şi făcând diferenţa dintre datele de plan şi cele realizate, se pot determina uşor abaterile, deci se pot face aprecieri asupra eficienţei activităţii.

Până de curând, în domeniul marketingului nu se dispunea de date sistematizate privind costurile şi nici nu se utilizau tehnici previzionale şi de control al cheltuielilor. Informaţiile erau deci nesigure. Abia în ultimii 20 de ani a crescut importanţa funcţiei de marketing în ansamblul activităţilor de conducere. Datele privind costurile directe oferă o bază mult mai fermă pentru fundamentarea deciziilor. De exemplu, în vederea elaborării unor decizii strategice, trebuie să ştim:

- câte filiale de desfacere a produselor sunt necesare?- care ar fi nivelul raţional al cheltuielilor cu publicitatea?Pentru a da răspuns unor astfel de întrebări, trebuie analizate nivelul şi structura

cheltuielilor periodice în diferite variante. De asemenea, structura comisioanelor este luată în calcul în adoptarea deciziilor privind unele elemente de costuri. Metoda costurilor directe permite asocierea costului informaţiilor în diferite variante privind produsele şi pieţele. Aceasta permite soluţionarea mult mai uşoară a problemelor referitoare la structura desfaceri-lor şi repartizarea pe zone a angajaţilor băncii. Ea permite, totodată, analiza riguroasă a contribuţiei la profit a fiecărui element de marketing. Au fost fixate şi normative de cheltuieli de marketing. De pildă, pot fi stabilite normative privind distribuţia fizică a produselor, adică pentru activităţile legate de depozitarea şi livrarea produselor (de exemplu, pentru procedurile de prelucrare a cererilor şi comenzilor de cecuri sau de cărţi de plată). În privinţa altor funcţii, care reprezintă de fapt esenţa marketingului (desfacerile pe diferite pieţe, publicitatea şi promovarea desfacerilor), se constată că restricţiile calitative şi cantitative nu pot fi tratate ca certe. De aceea, pentru stabilirea unor normative raţionale, pe baza cărora să se poată controla costurile, datele privind costurile directe trebuie folosite în combinaţie cu tehnici probabilistice, care permit luarea în considerare a gradelor de certitudine a restricţiilor respective. Neapărat este necesar ca în această etapă să se ţină seama de complexitatea activităţilor de marketing. Orice piaţă, inclusiv cea bancară, este compusă dintr-un conglomerat de cereri neuniforme pentru diverse bunuri şi servicii. Mărimea acestor cereri variază în timp şi în funcţie de cantităţile de produse şi servicii înlocuitoare, lansate de concurenţă pe piaţă. Schimbarea este un fenomen permanent pe piaţă, şi anume:

- în dorinţele cumpărătorilor;- în metodele de distribuţie;

95

- în uzura morală a produselor;- în conceptele de comercializare (valorificare) ale băncii pentru a contracara acţiunile

concurenţei.Foarte multe aspecte ale pieţei nu pot fi măsurate. De aceea, în activitatea de marketing,

este necesar nu numai să se ţină o evidenţă bine organizată asupra datelor certe privind cheltuielile, dar să se şi dezvolte metode perfecţionate pentru a se putea reduce domeniile de incertitudine. Printre atribuţiile principale ale şefului compartimentului de marketing amintim şi :

- planificarea şi executarea desfacerilor;- planificarea şi execuţia deplasărilor pe produse la momentul optim şi pe diferite

segmente ale pieţei, în limitele stabilite ale cheltuielilor;- controlul asupra programării şi desfacerii produselor;- deţinerea de informaţii operative asupra situaţiei curente a pieţei;- deţinerea de date detaliate asupra efectelor pe care le au schimbările de condiţii, pe

diferite pieţe, asupra cheltuielilor de distribuţie a produselor şi serviciilor. Specialiştii de marketing furnizează caietele de sarcini. Dacă statisticile se elaborează,

de regulă, la nivel naţional, băncile au nevoie de date regionale, departamentale, zonale şi locale. Lucrările efectuate la cerere se rezumă la câteva lucruri. De exemplu, este posibil oricând să obţii liste cu adrese. Pentru a face studii de marketing, este foarte uşor pentru o bancă de a întocmi un fişier pentru a obţine statistici indispensabile pentru o zonă precisă sau pentru a studia propriul fichet al întreprinderii şi a-l separa de cel bancar prin coduri şi simboluri. Principala dificultate constă în cuantificarea pieţei interne. Unicul organ de centralizare a informaţiilor bancare este, de exemplu, pentru Franţa, Banca Franţei. Conform cu principiul general că preţurile trebuie modificate permanent în economia de piaţă în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, considerăm că una din cheile succesului în afacerile bancare constă în reacţia rapidă şi inteligentă faţă de situaţia existentă pe piaţă. Urmărirea indicatorului „venitul marginal“ permite identificarea operativă şi cu multă claritate a limitelor în care trebuie să se încadreze reacţiile. O estimare corectă a preţului de desfacere a produsului bancar trebuie să aibă în vedere costurile directe. Costul direct reprezintă criteriul limită de la care se poate obţine venit marginal. Determinarea preţului de desfacere implică:

- stabilirea preţului net, care reprezintă de cele mai multe ori recuperarea cheltuielilor de investiţie;

- adăugarea profitului net aferent cheltuielilor periodice pentru produsul bancar şi obţinerea venitului marginal;

- repartizarea venitului marginal total la numărul produselor bancare destinate desfacerii.

De îndată ce se cunoaşte venitul marginal realizat pe produs, responsabilul cu dimensionarea preţurilor produselor bancare are foarte multe posibilităţi de a acţiona. Contează nu numai venitul marginal, ci şi volumul produselor bancare lansate pe piaţă. Aceasta se poate determina prin „schema beneficii-volum“, care este, de fapt, o schemă de niveluri critice, întrucât exprimă profitul sau pierderea corespunzătoare anumitor niveluri de desfacere a produsului sau serviciului bancar. În fixarea acestor puncte critice, este evident că esenţialul depinde de nivelul costurilor, acestea afectând rezultatele operaţionale ale diferitelor niveluri de desfacere. Şi în sectorul bancar se pune problema învingerii concurenţei încă de la început, deci de la „prima tranşe“, astfel încât o bancă, lansând un produs să câştige rapid un cap de pod de piaţă. De aceea, trebuie să ofere informaţiile necesare cu privire la cererea produsului pe cale de a fi lansat, condiţiile de vânzare, gradul de competitivitate în raport cu concurenţa. Reclama trebuie să devanseze vânzarea produsului sau serviciului bancar. Ea are şi un rol de a „împinge“ produsele bancare pe piaţă şi de a crea deja o cerere în rândul consumatorilor. Tehnicile promoţionale sunt foarte diverse, ele cuprinzând printre

96

altele: reclama sub diversele ei forme, distribuirea de mostre (mai rar în cazul produselor bancare de bază), demonstraţiile de la expoziţii şi târguri, stimulente băneşti care să încurajeze lansarea produselor bancare.

Cercetătorul de marketing bancar este un bun cunoscător al concurenţei, cunoaşte tehnicile şi mijloacele utilizate de aceasta (o parte a acestora pot fi preluate chiar de către banca unde lucrează acest cercetător, dacă acestea sunt foarte eficiente), cheltuielile efectuate de concurenţă pentru lansarea şi vânzarea produsului similar, cât şi sprijinul promoţional acordat de terţi (agenţi, mijlocitori, clienţi). Pe baza tuturor acestor investigaţii, cercetătorul de marketing îşi elaborează raportul de promovare a produsului sau serviciului bancar. Promovarea are un rol foarte mare în alegerea canalelor de marketing mai eficiente. Este vorba în primul rând, de canalele de vânzare şi distribuţie. Promovarea produselor presupune participarea unor servicii tehnice, a reclamei şi a altor forme de publicitate, utilizarea unor variate canale de informare, cunoaşterea agenţilor economici şi persoanelor fizice interesate în procurarea serviciilor sau produselor bancare. Cercetătorul de marketing deţine profunde cunoştinţe cu privire la dimensiunea firmelor cu care banca face afaceri, forţa de vânzare a produsului, aria geografică pe care se va realiza vânzarea produsului sau serviciului bancar, facilităţile de service, poziţia pe piaţă a clienţilor, eventualele conflicte de interese, evoluţia vânzărilor unor produse similare. Strategia de marketing bancar are în vedere şi alte elemente cum ar fi: limitele practice ale penetrării produsului bancar, oferta produselor concurente, „preţul“ produselor concurente (de exemplu, în cazul creditului bancar, costul acestuia este dat de rata dobânzii), reacţia concurenţei, avantajele produsului lansat în comparaţie cu altele similare, garanţiile, canalele de reclamă, capacitatea de management etc. Pentru ca activitatea de marketing să dea rezultate, este nevoie de un buget rezonabil, în caz contrar nu poate fi utilizată reclama. Obiectivele cercetării de marketing trebuie să exprime opţiunile şi intenţiile conducerii. Cercetătorul de marketing are datoria să evite unele erori, care ar prejudicia lansarea şi vânzarea produsului bancar. De exemplu, în cazul lansării carnetelor de economii ale unei bănci ar fi putut să fie făcute unele erori ca:

- să nu fie luat în consideraţie mediul rural;- să se rezume la fermieri agricoli;- să nu elibereze aceste carnete decât persoanelor fizice şi juridice care au cont deschis

la această bancă;- să deschidă foarte multe filiale şi agenţii, în loc de birouri de lucru;- să nu fie cercetată piaţa instrumentelor de economie şi depozite;- să elibereze carnete de economii numai cetăţenilor români;- să nu localizeze „pieţele“ cele mai favorabile pentru acest produs (zonele agricole

puternice, localităţi cu mulţi salariaţi şi pensionari);- să nu diversifice formele şi carnetele de economisire;- să nu ia în consideraţie semnificaţia socială a acestui produs;- să nu acorde dobânzi stimulative;- să nu pună pe calculator întreaga activitate referitoare la carnetele de economii;- să se bazeze numai pe munca de birou, fără să facă cercetări „pe viu“.Este evident că există un moment de început, când banca se adresează celor care

economisesc pentru a-i invita să se adreseze şi să subscrie părţi din economiile sau chiar capitalul lor. Banca trebuie să explice anticipat, în formule cât mai puţin sofisticate, persoanelor fizice că este bine să folosească acest produs financiar de valori mobiliare. Populaţia este informată cum va evolua şi ce va deveni venitul său economisit, adică suma înscrisă în carnetele de economii. Din birou nu pot fi obţinute toate informaţiile necesare şi nici nu pot fi exploatate pe deplin. Cercetătorul de marketing trebuie să dea dovadă de imaginaţie pentru a găsi noi surse de desfacere a produsului bancar lansat pe piaţă. Cea mai mare parte a informaţiilor sunt culese de pe teren. Abia după colectarea tuturor informaţiilor

97

se trece la analiza acestora, după care se trece la redactarea şi prezentarea referatului de cercetare, care poate fi utilizat drept instrument al strategiei băncilor comerciale. Cercetarea de marketing trebuie deci să aibă centrul de greutate în teren. De aceea, se elaborează în primul rând, un program de cercetare-marketing. Acesta specifică sursele de informare, eşantioanele, tehnicile utilizate. În afara programului, de mare însemnătate sunt chestionarele, interviurile, eşantionarea, tehnicile de cercetare, prelucrarea datelor pentru analiza propriu-zisă şi interpretarea.

În activitatea de marketing se ţine seama în mod obligatoriu de trăsăturile specifice ale acestuia în sectorul bancar. Printre aceste particularităţi ale marketingului bancar amintim: imaterialitatea, participarea clientului la realizarea produsului sau serviciului bancar, existenţa banului ca suport al oricărei activităţi bancare, relaţia unică a băncii cu clienţii săi (împrumutători, clienţi-furnizori-plătitori). De asemenea, produsele şi serviciile bancare au puternice semnificaţii sociale şi psihologice. Aceasta pentru că există un rol şi o influenţă mare a bancherului în societate, ceea ce dă naştere la presiuni de opinie. În marketingul produsului sau serviciului bancar trebuie să luăm în consideraţie că banul, circulaţia bănească se bucură de mare atenţie şi grijă din partea guvernanţilor. De aceea, liberalizarea activităţilor se face mai greu decât în alte sectoare, de cele mai multe ori iniţiativa aparţinând statului. În acest context, agenţii economici şi persoanele fizice percep de cele mai multe ori banca asemeni unei curele de transmisie a puterii (în principal economice). În cercetarea pieţei bancare avem în vedere şi importanţa mai mare pe care o are criteriul risc.

Inflaţia şi strategia generală a dezvoltării economice contribuie şi ele în mare măsură la conturarea marketingului bancar. Din prezentarea câtorva trăsături ale marketingului, rezultă că în sectorul bancar el reprezintă o analiză şi o prognoză asupra întregii gestionări a afacerilor. În activitatea de marketing sunt cuprinse crearea şi adaptarea produselor şi serviciilor bancare, strategia comercială a acestor produse, utilizarea unor instrumente pentru aplicarea acestei strategii, identificarea pieţelor profitabile, elaborarea programului de marketing, promovarea produselor şi serviciilor bancare. Marketingul bancar presupune satisfacerea unor grupuri de clienţi selectaţi pe principiile bonităţii şi rentabilităţii.

Marketingul bancar trebuie constituit ca o reţea. Deci se ţine o legătură permanentă cu clienţii pentru ca împreună aceştia să realizeze o ofertă adaptată necesităţilor lor. Prin marketingul de reţea se realizează diferenţierea şi detaşarea de concurenţă, creşte calitatea servirii la ghişee, unităţi operative, creându-se, în acelaşi timp, o mai mare disponibilitate faţă de client, o acoperire eficientă a pieţei şi o mai mare rapiditate a serviciilor din sediile unităţilor teritoriale şi centrală. Marketingul bancar presupune deci introducerea şi generalizarea relaţiei bancă-clienţi, cât şi a relaţiei dintre reţeaua bancară şi serviciile de producţie bancară. Prin aceasta marketingul contribuie la reducerea cheltuielilor şi dezvoltarea unei imagini favorabile despre bancă. Funcţia de marketing a activităţii băncilor comerciale trebuie prezentată clar în organigramele acestora. În acest fel, marketingul are şanse să devină o stare de spirit la nivelul tuturor compartimentelor funcţionale ale băncilor comerciale şi să fixeze responsabilităţi pe compartimente şi chiar salariaţi. În contextul strategiei bancare de ansamblu programul de marketing trebuie să cuprindă:

- planul produsului;- planul de comunicare;- planul de distribuţie;- planul de informare;- planul de promovare a vânzării produsului sau serviciului bancar;Pe baza acestor planuri se stabilesc rezultate previzionale şi tablouri de bord privind

activitatea şi conducerea.Marketingul bancar nu poate ajuta activitatea băncilor comerciale dacă nu devine o stare

de spirit. De aceea, el trebuie să corespundă şi următoarelor condiţii:

98

- să se bazeze pe ascultare şi observare;- să dea dovadă de simplitate şi pragmatism;- să fie suplu şi flexibil;- să fie creativ.De fapt, acestea sunt condiţii de cunoaştere a pieţei, de motivare şi implicare, de

adaptare la evoluţia pieţei, de realizare a obiectivelor băncii, de confirmare a capacităţii de a inova. Marketingul bancar nu înseamnă numai cunoaşterea pieţei în general, ci şi a fiecărui client al băncii, în particular.

Marketingul bancar înseamnă în primul rând, vânzarea produselor şi serviciilor bancare. Marketingul trebuie să prezinte informaţii de calitate, care să permită promovarea produselor. Potrivit Asociaţiei Americane de Marketing, marketingul înseamnă realizarea activităţilor economice care dirijează fluxul bunurilor şi serviciilor de la producător la consumator sau utilizator3. Definiţia este perfect valabilă şi în cazul marketingului bancar, cu excepţia cazului că se lucrează cu produse şi servicii bancare.

9.6. Publicitatea în strategia bancară

Publicitatea bancară este parte componentă a politicii bancare şi anume a politicii promoţionale. Prin publicitate, orice bancă comercială participă şi se raportează la activitatea pieţei financiare sub diversele ei forme (piaţa creditului, bursa de valori, piaţa resurselor de capital etc.). Publicitatea bancară este o activitate foarte complexă. Ea cuprinde totalitatea acţiunilor de prezentare a unui mesaj în legătură cu un produs sau serviciu bancar. Mesajul poate să se refere însă şi la o bancă sau la prezentarea unei activităţi bancare în ansamblul ei. De exemplu, prin publicitate, pot fi prezentate performanţele unei bănci comerciale, reţeaua ei teritorială, rolul ei în creditarea unui sector al economiei naţionale.

Băncile comerciale urmăresc prin publicitate, o informare cât mai cuprinzătoare a persoanelor fizice şi juridice interesate, despre produsele şi serviciile bancare pe care la pot oferi.

Scopul imediat al publicităţii bancare este să convingă şi să determine partenerii de afaceri să cumpere produsele şi serviciile bancare.

Formele şi mijloacele utilizate de publicitate sunt foarte diverse. Această diversitate decurge şi din faptul că publicitatea are atât un rol strategic, cât şi unul tactic. Din punctul de vedere al strategiei bancare, publicitatea bancară are particularitatea că nu se adresează marelui public, ci unui număr redus de persoane juridice şi fizice, deci unui segment limitat al pieţei. Scopul publicităţii bancare este să stimuleze cererea de produse şi servicii bancare. Iar dacă ne referim la anumite produse bancare, cum ar fi de exemplu, carnetele de economii, se poate afirma că publicitatea se adresează în acest caz (deci cu titlu de excepţie) marelui public, întrucât toate persoanele fizice din ţară pot să-şi procure carnete de economii. În general se poate afirma că publicitatea, prin puterea ei de comunicare şi penetraţie, poate contri-bui la transformarea cererii de consum în comportament de cumpărare efectiv.

Publicitatea nu acţionează ca un factor singular, izolat, în realizarea obiectivului de vânzare a produselor şi serviciilor bancare.

Publicitatea trebuie neapărat conjugată cu alte instrumente promoţionale şi activităţi ale altor compartimente funcţionale. Tot din acest punct de vedere, ţinem seama că publicitatea nu se adresează – de regulă – indivizilor, ci grupurilor şi segmentelor mari ale pieţei bancare. Mesajul nu este transmis direct de către băncile comerciale cumpărătorilor de produse bancare, ci de cele mai multe ori, prin intermediul mijloacelor de informare în masă. Acesta este încă un motiv pentru ca publicitatea să nu acţioneze izolat, ci conjugată cu alte instrumente promoţionale.

3 Glosarul de termeni de marketing. Chicago - 1969, pag. 1599

Activitatea de publicitate ia în consideraţie şi latura educativă. De exemplu, o bancă comercială poate insista în acţiunea de publicitate a unui produs bancar, pe influenţarea viitorilor posesori ai carnetelor de economii, având în vedere că aceştia au o educaţie în acest sens, primită de pe vremea când Casa de Economii şi Consemnaţiuni era singura „producătoare“ a acestor carnete. Rolul educativ al publicităţii apare, în mod evident, când aceasta prezintă astfel de materiale publicitare, încât carnetele să fie preferate depozitelor populaţiei. În viitor, considerăm că activitatea de publicitate bancară se poate desfăşura eficient numai pe baza informării din raportul informativ de afaceri. Acest raport tinde să devină obligatoriu în băncile comerciale şi prezintă stadiul realizării afacerilor principale ale băncilor, în ordinea de prioritate stabilită individual. De exemplu, în cuprinsul acestui raport, pot fi găsite date cu privire la ultimul bilanţ, contul de profit şi pierderi, date comparative pe trei ani privind situaţia financiară, bonitatea băncii, ghidul creditelor şi al estimării acestora, informaţii cu privire la capitalizare, operaţiuni bancare, date din unităţile din teritoriu. Publicitatea presupune stăpânirea unor procedee specifice şi pregătirea unui compartiment pentru realizarea unor campanii în acest scop. Alte cerinţe ale unei publicităţi eficiente se referă la modul de utilizare a unor mijloace mas-media, cunoaşterea unor reguli de redactare a unui anunţ publicitar, a unui articol pentru a prezenta banca, un produs sau un serviciu bancar. Importantă este şi gestionarea unor informaţii şi documente publicitare.

Publicitatea înseamnă relaţii publice şi deci, contactarea personalităţilor, cât şi intervenţia în cadrul reuniunilor publice pentru a prezenta banca sau produsele sale. De asemenea, publicitatea se poate realiza şi cu ocazia manifestărilor pe plan local (festivităţi, târguri, prezidarea unor cluburi, olimpiade etc.). Este bine să cunoaştem mijloacele prin care să administrăm bugetul publicitar:

- suporturile adecvate (vectori TV, radio, presa scrisă) de comunicaţie;- dialog cu agenţii publicitari;- forma publicităţii;- gestiunea bugetului publicitar.O anumită publicitate aduce uneori deservicii. Publicitatea nu trebuie să fie neapărat

originală sau creativă. Publicitatea trebuie considerată ca o investiţie. Agenţii publicitari trebuie să ştie că primul lor obiectiv este de a genera încasări suplimentare. Dacă anunţurile publicitare sunt atrăgătoare, dar nu se adresează celei mai bune ţinte (alegerea nepotrivită a suportului) sau nu sensibilizează (datorită unui mesaj greşit conceput), ele nu sunt eficiente. Publicitatea trebuie să fie generatoare de cifră de afaceri suplimentară. De aceea, înainte de toate, trebuie să ai bun simţ şi să asculţi solicitatorii de produse şi servicii bancare. Există şi anumite reguli („porunci“) în activitatea de publicitate:

- să cunoşti perfect produsul;- să cunoşti ceea ce a fost făcut deja în domeniu şi cu ce rezultate;- să chestionezi consumatorii (într-un limbaj accesibil; să ştii ce produs caută, ce

aşteaptă);- să-ţi poziţionezi produsul (ce întrebuinţare are, cărei ţinte îi este destinat);- să alegi imaginea de marcă pe care o vei atribui produsului (personalitate proprie,

imaginea produsului determină reacţia consumatorilor);- să ai o idee genială (bună măcar);- să faci din produsul tău „EROUL“;- să prezinţi produsele clar şi pozitiv;- să nu schimbi o echipă care câştigă;- un bun mesaj publicitar = vânzare.De asemenea, este necesară cunoaşterea sectorului economic în care se desfăşoară

activitatea:- este în dezvoltare?

100

- este influenţat de fluctuaţiile economice?- prognozele existente sunt promiţătoare?- produsul/ serviciul este cerut pe piaţă?- există pe piaţă produse similare?- identificaţi uşor segmentul de piaţă căruia i se adresează produsul sau serviciul dvs.?- piaţa produsului dvs. este în creştere stabilă, în descreştere?- este mai avantajoasă oferta dvs.?- concurenţa este cunoscută (cine domină piaţa, lasă şi alte firme pe piaţă)?- sisteme de investigare a opiniilor clienţilor;- demersuri pentru cunoaşterea şi îmbunătăţirea imaginii publice a firmei.Există puţine studii ale pieţei, adică ale cererii şi ofertei de credite şi alte servicii

bancare. Se fac totuşi investigaţii cu privire la stabilirea necesarului de credite, vânzarea de acţiuni, carnete de economii, atragerea de depozite, lansarea unor titluri de valoare etc. Practicăm utilizarea reclamei (în presă, radio şi televiziune). Imaginea băncii este formată şi îmbunătăţită şi prin buletinele informative ale băncii, anumite lucrări tipărite, participări la consfătuiri şi congrese internaţionale. În băncile comerciale încă nu sunt puse la punct tehnici moderne de marketing (studii de fezabilitate, studii complete de piaţă, de determinare a pieţei unui produs pe care banca îl creditează) dar se fac pregătiri în acest sens, inclusiv prin formarea unor salariaţi pe specificul activităţii de marketing bancar.

Activitatea de marketing (inclusiv de publicitate) a băncilor comerciale contribuie la sporirea încrederii investitorilor. Prin marketing pot fi anticipate deciziile de finanţare, de investiţii, de orientare a plasamentelor, de obţinere a resurselor. În acest sens, marketingul bancar utilizează şi sisteme de investigare a opiniilor clienţilor şi face demersuri pentru cunoaşterea şi îmbunătăţirea imaginii publice a băncii.

În urma activităţii de marketing, băncile comerciale influenţează pe agenţii economici sau persoanele fizice să ia decizii optime şi să prospere. De exemplu, la problemele stringente ale agriculturii româneşti, băncile comerciale trebuie să răspundă prin:

- o gamă variată de produse şi servicii bancare;- efectuarea unui diagnostic complet al activităţii agentului economic din agricultură

(în vederea acordării creditelor);- o proiecţie în viitor a realizării unor mari obiective pentru agricultura românească;- realizarea unor mari performanţe ale băncii astfel încât să se situeze deasupra

concurenţei (a altor bănci);- acces mai mare al agenţilor economici din agricultură la produsele, serviciile şi

instrumentele băncii;- seriozitate şi încredere;- credite cu dobânzi reduse;- perioade de graţie şi termene de rambursare la creditele pentru investiţii.În băncile comerciale româneşti, activitatea de marketing ia o mare amploare. În felul

acesta, produsele şi serviciile bancare sunt lansate şi realizate pe bază de studii complexe care au la bază utilitatea şi eficienţa.

Publicitatea are menirea4 să asigure cucerirea pieţei în cadrul strategiei actuale a băncilor comerciale, să promoveze realizarea scopului funcţiei comerciale a unei bănci prin:

- depistarea unor puncte de vânzare a produselor bancare;- sporirea ponderii pe care o bancă o deţine pe o anumită piaţă;- crearea condiţiilor pentru înfiinţarea de birouri cu scopul de a-şi consolida poziţia

dobândită şi a asigura pătrunderea pe alte pieţe;

4 Gilbert Cazaux, Strategia comercială a agenţiilor bancare. CLET editions BANQUE - 1987101

- menţinerea poziţiei dobândite pe o piaţă atunci când banca o menţionează în strategia sa, îmbunătăţind rentabilitatea. Publicitatea şi studiile de marketing în general, respectă principiul: „a cunoaşte pentru a negocia mijloacele“ şi anume:

- inventarul pieţei;- alegerea obiectivelor în funcţie de vocaţia băncii şi de politica ei;- inventarul şi alegerea produselor pentru a atinge scopurile propuse;- determinarea mijloacelor specifice şi organizarea lor pentru a atinge obiectivele

băncii;- negocierea cu grupul sau cu clienţii a mijloacelor (procedeelor) şi organizarea lor.Serviciul de publicitatea are şi atribuţia de a stoca, a gira, a exploata orice informaţie

utilă. Pentru acestea sunt necesare: - fişierul: funcţionarea (reportare la dosar);- stăpânirea şi exploatarea practică a listelor şi datelor statistice pentru a defini

obiectivele (clienţii);- difuzarea în rândul personalului a tuturor cunoştinţelor utile pentru lansarea şi

vânzarea produselor şi serviciilor bancare;- difuzarea obiecţiilor întâlnite la clienţi precum şi „răspunsurile la obiecţii“;- documentarea asupra vieţii şi economiei locale (crearea de întreprinderi, depuneri de

bilanţuri, evoluţia pe termen scurt şi mediu, existenţa altor bănci concurente în zonă, proiecte pe termen lung, târguri, activitatea concurenţilor;

- informarea conducerilor băncilor comerciale;- stăpânirea procedeelor şi pregătirea unei agenţii în vederea unei campanii publicitare;- utilizarea mijloacelor mas-media: cunoaşterea regulilor de redactare a unui anunţ, a

unui articol pentru a prezenta banca, un produs sau un serviciu;- administrarea stocurilor de documente publicitare.Contactele şi relaţiile publice se pot dezvolta pe următoarele căi:- prin scrisori, telefon, contact direct;- dezvoltarea unor reţele de recomandări personale în interiorul cluburilor sau

asociaţiilor;- stabilirea de relaţii cu instituţii sau organizaţii (cadre didactice, comercianţi,

funcţionari, sindicate);- contactarea personalităţilor;- intervenţia în cadrul reuniunilor publice pentru a prezenta banca, un produs sau

serviciu bancar;- reprezentarea băncii cu ocazia manifestărilor pe plan local.Organizarea, stimularea, controlul activităţii:- organizarea activităţii publicitare, definirea şi repartizarea sarcinilor astfel încât,

activitatea grupului să fie operaţională şi eficientă;- administrarea fişierului şi a stocurilor de documente publicitare de către secretariatul

de marketing sau documentare;- verificarea realizării de contacte de către secretariate şi agenţii publicitari ai băncilor;- formarea personalului la vânzarea noilor produse.Controlul activităţii publicitare şi de marketing se poate realiza prin:- controlul activităţii agenţilor economici din exterior şi din interior (vizite, aplicarea

cunoştinţelor dobândite cu ocazia stagiilor de formare, a rezultatelor);- controlul operaţiunilor realizate de agenţii economici şi de bancă;- controlul relansărilor prevăzute de bănci;- analizarea soluţiilor la problemele întâlnite în activitatea băncilor;- evaluarea activităţii de prospectare şi gestionare a portofoliului (utilizarea dărilor de

seamă şi a altor documente ale băncii, dintre care, unele chiar operative).

102

Compartimentul de publicitate al unei bănci poate anima o firmă sau un grup prin :- asigurarea exprimării participanţilor într-un climat de încredere;- menţinerea discuţiei asupra problemelor de promovare şi vânzare a produselor

bancare şi să nu se exagereze dificultăţile;- transmiterea unui mesaj şi verificarea dacă formularea este adecvată pentru ca

mesajul să fie asimilat, reţinut şi exploatat;- manifestarea capacităţii de a schimba suportul comunicării (scris, oral, tabele, video)

pentru o mai bună înţelegere a mesajului publicitar;- în urma şedinţelor de lucru, fiecare participant va trebui să înţeleagă motivaţia pentru

asumarea misiunii;- exploatarea soluţiilor depistate şi cercetate de către grup.Compartimentul de publicitate este un grup care acţionează pentru atingerea

obiectivelor de promovare a produselor şi serviciilor bancare. Acest compartiment dispune de un ansamblu de mijloace destinat îmbunătăţirii activităţii băncii (din punct de vedere al marketingului şi publicităţii). Din punct de vedere al personalului, compartimentul este un grup organizat de persoane a cărui finalitate este să permită urmărirea stocurilor băncii, cu ajutorul obiectivelor înscrise în programul strategic şi alte planuri operative. Acest grup promovează obiectivele băncii. Scopurile compartimentului de publicitate, cât şi a studiilor lui trebuie să fie clare, oficiale, explicite.

103

CAPITOLUL XCAPITOLUL X

PLANIFICAREA STRATEGICĂ ÎN BĂNCI

10.1. Conţinutul planificării strategice bancare

Planificarea strategică cuprinde, în primul rând, elaborarea planului strategic al afacerilor de bancă. Dar elementele componente sunt mult mai numeroase. De exemplu, planificarea strategică în bancă cuprinde şi elaborarea şi aplicarea unor tehnici. De asemenea, planificarea strategică presupune inclusiv trecerea programului strategic în faza de execuţie. Planificarea strategică înseamnă şi utilizarea unor instrumente care pot ţine de planificare în general, sau sunt anexe şi studii preliminare financiare, de analiză, de piaţă etc. Principalele laturi ale planificării strategice în băncile comerciale sunt:

- misiunea băncii;- scopurile strategice;- obiectivele strategice;- strategia propriu-zisă sau încorporarea celor trei puncte anterioare în strategia băncii;- acţiuni de plan strategic.Luarea în consideraţie a primelor patru aspecte, presupune realizarea unor acţiuni

concrete de plan strategic. În aspectele enumerate mai sus trebuie să implicăm toate sectoarele bancare. În acelaşi timp, avem în vedere că este greu să fie sustraşi oamenii de bancă de la treburile zilnice pentru probleme strategice. Dar acest lucru este absolut necesar.

Aplicând strategia băncii, îi implici pe toţi salariaţii. Unora li se pare că programul strategic nu este bine venit.

STRATEGIA PLANIFICATĂ ESTE O ARTĂ, UN MOD DE A INTRODUCE PLANUL ŞI DE A FI ACCEPTAT DE CONDUCĂTORII BĂNCII.

Introducerea programului strategic se realizează eficient dacă activitatea bancară este perturbată cât mai puţin, folosindu-se o metodologie adecvată.

Planul strategic este un instrument de bază al managementului. El are scopul de a introduce în activitatea managerială procesul de organizare într-un mod cât mai raţional. Programul strategic anticipează viitorul. Dar pentru aceasta este nevoie de existenţa unui mediu foarte competitiv.

Planificarea strategică se impune în organizarea de activităţi competitive. Dată fiind complexitatea condiţiilor interne şi externe băncile comerciale nu pot avea un control deplin asupra întregii problematici. Este necesară planificarea, încât băncile să facă faţă acestor condiţii. Există variabile interne în activitatea unor bănci care caracterizează puncte tari şi puncte slabe. La acestea, banca respectivă poate avea controlul. Nici băncile nu realizează că au multe slăbiciuni şi puncte tari.

Planificarea strategică ajută managerii să descopere puncte tari şi puncte slabe. Punctele slabe pot fi transformate în puncte tari. Băncile comerciale pot să-şi folosească punctele tari pentru a evita unele pericole şi „ameninţări“ din afară. Toate acestea sunt luate în consideraţie în contextul în care considerăm că planificarea strategică este determinarea în viitor a efectelor actuale sau efectul viitor al deciziilor actuale. Dar, cine se ocupă de planificarea

104

strategică într-o bancă? Pentru a afla răspunsul, este necesar să ţinem seama de organizarea concretă a fiecărei bănci comerciale. Nu poate fi folosit un model unic. Totuşi unele din modelele utilizate mai des se pot caracteriza prin următoarele repere:

- misiunea şi scopul sunt fixate de către conducerea superioară a băncii (consiliul de administraţie), împreună cu şefii unor departamente cheie, pentru că ei deţin „cheia strategiei“;

- includerea în colective a unor specialişti cu mare competenţă şi vechime în activita-tea bancară, astfel încât să se poată elabora o viziune clară şi largă asupra întregii activităţi, inclusiv prin cunoaşterea presiunilor interne din bancă; ei pot fi creativi şi pot furniza sugestii;

- planificarea propriu-zisă să aparţină unor compartimente de specialitate din fiecare bancă comercială (strategie, studii, marketing).

Acest model de care s-a amintit mai sus pare uşor de realizat dacă se au în vedere următoarele:

- o bancă serioasă trebuie să aibă grijă de depozitele clienţilor şi să le gestioneze eficient;

- orice bancă urmăreşte creşterea veniturilor în primul rând din depozite şi comisioane;- orice bancă oferă clienţilor săi, produse şi servicii cât mai bune;- asigurarea unor condiţii de lucru cât mai bune pentru salariaţii băncii;- deciziile să fie cât mai inteligente;- condiţiile de mai sus să fie îndeplinite cu respectarea legislaţiei ţării.De fapt, prin cele şase alineate de mai sus se defineşte conceptul de MISIUNE a băncii.

Conceptul de misiune trebuie să fie uşor accesibil salariaţilor, celor care se ocupă de supravegherea bancară a clienţilor. De aceea, informaţiile trebuie să fie cât mai clare. Cele cuprinse în alineatele de mai sus, sunt principii fundamentale ale planificării strategice, deci nu numai ale misiunii planului strategic. Din enumerarea acestor principii rezultă că planifi-carea strategică este o atribuţie de mare răspundere a conducerii băncilor comerciale, a consiliilor de administraţie, a şefilor departamentelor cheie.

Cine pune laolaltă scopurile şi obiectivele planificării strategice? Cine le îmbină şi coroborează? Într-o bancă mică, această misiune revine aceluiaşi grup de manageri enumeraţi mai sus. În băncile comerciale acest al doilea pas al planificării strategice este făcut de un alt grup (decât cel care a fixat misiunea băncii). Acesta este un grup specializat, un departament creat expres în fiecare bancă. Încă din anul 1992 s-a încercat să se elaboreze conceptul de planificare strategică. În principal, conceptul cuprinde misiunea, obiectivele şi planurile de acţiune. Aceste planuri sunt elaborate pentru toate sectoarele de activitate. Când membrii grupului de planificare lucrează împreună, acţiunea devine competiţie, întrecere. Activitatea de planificare strategică nu se poate realiza fără cooperare. Planificarea strategică trebuie redusă la lucruri cât mai concrete. Este deci necesară o nouă concepţie, o nouă filosofie, cu privire la planificarea strategică.

Rezultă că cele 4 puncte ale conceptului de planificare strategică pot fi prezentate astfel:- să considere viitorul deciziilor curente ca un raport cauză-efect;- definitivarea strategiilor şi planurile de acţiune să fie considerate ca un proces de

decizie logică;- atitudinea, filosofia să fie socotite un exerciţiu intelectual;- structurile de plan să cuprindă planuri în sensul larg (general), planuri strategice,

planuri proiect şi operaţiuni de plan-buget. Dimensiunea şi eşalonarea planului strategic depind de mărimea băncii şi complexitatea

planului. Planul strategic poate cuprinde o perioadă de unu-cinci ani. Există mai multe feluri de planuri şi cicluri de plan. De exemplu, sunt planuri anuale de strategie, care cuprind şi planul financiar şi pe cel organizatoric. Pentru planificarea strategică, cinci ani reprezintă o

105

perioadă prea mare. Cel mai des, pentru un program strategic se iau în considerare trei ani. Rezolvarea problemelor de strategie bancară poate folosi foarte multe şi variate soluţii. De exemplu, unele din marile firme industriale americane au devenit şi instituţii de credit sau utilizează produsele şi serviciile unor mari companii de asigurări. Marea firmă americană IBM şi-a creat un centru de cercetare şi tehnologie bancară. La început, existau doar două compartimente cu activitate bancară şi anume, ghişeele şi ofiţerii de credite. Ofiţerul de credite se ocupă de toate problemele unui client. Apoi, compartimentele s-au înmulţit. Acum, ofiţerul de credite are la dispoziţie comunicaţii cu toate compartimentele bancare de care clientul are nevoie. În felul acesta, activitatea clientului cu banca înseamnă mai puţină oboseală şi mai multă plăcere. Ca urmare, rolul ghişeelor a scăzut cu timpul, rămânând pe primul loc ofiţerii de credite. Apoi activităţile s-au extins şi au avansat şi tehnologiile bancare. Au apărut computere performante şi accesibile, care erau specializate pentru activitatea bancară. Prin computere se puteau realiza jocuri, unde clienţii puteau pune tot felul de întrebări de genul „ce se întâmplă dacă…“ Desigur că cele mai multe întrebări erau legate de viitorul împrumut. Utilizând tot mai mult calculatoarele în depozitarea şi tehnologia bancară, pot fi mai uşor încercate mai multe variante. De exemplu o activitate de marketing poate fi privită şi desfăşurată diferit în funcţie de două obiective:

- locul unde se obţin profiturile;- dacă scopul nu este obţinerea profiturilor se poate pune accent pe minimizarea

costurilor. De exemplu, dat fiind rolul pe care Banca Agricolă îl are în sprijinirea agriculturii româneşti, îndeosebi a producătorilor agricoli privaţi, nu interesează în primul rând profiturile realizate din creditele acordate acestora. Cel mai important lucru în acest caz îl constituie minimizarea costurilor creditelor acordate, astfel încât ambele părţi şi mai ales producătorii agricoli să suporte mai uşor aceste costuri. Minimizarea costurilor se face şi prin automatizarea lucrărilor operaţiunilor bancare, prin utilizarea calculatoarelor.

Explozia informaţională a creat multe ocazii competiţionale şi de informaţii. Marea provocare este de a pune de acord planificarea strategică cu un buget strategic. Cu cât este mai productivă munca celor ce sprijină activitatea bancară, inclusiv prin planificare strategică, cu atât este mai mare presiunea celor care lucrează în sectorul marketing. Ce oameni angajaţi în activitatea de marketing:

- fanatici pentru muncă?- competitivi?- agresivi?- creativi?Cât de mult să fie creativi şi cât agresivi? Avem deci întotdeauna mai multe strategii de

ales. Important este să avem costuri cât mai mici. Strategia este cea care optimizează abilitatea băncii de a acţiona pe piaţă. În planificarea strategică, obiectivele de performanţă sunt fixate de către consiliul de administraţie şi acţionari. Dar, vorbind cinstit, ei nu se prea ocupă de strategie. Ei vor profituri. De aceea, tot ei trebuie să taie nodul gordian. Să îmbine, să înţeleagă. De exemplu, dacă vrem să maximizăm profiturile, trebuie în acelaşi timp, să minimizăm riscurile. Planificarea strategică ţine seama şi de contextul politico-economic general. De exemplu, în Polonia, băncile sunt criticate că nu ajută economia. Criticii nu au dreptate. Când o bancă abordează o nouă firmă este obligată să ia în consideraţie capitalul investit în ea. Aceasta înseamnă şi profit şi risc. Tot în Polonia, în afară de parlamentari sau alţi oameni politici, există şi oameni de afaceri începători care critică băncile. Ei vor capital circulant, împrumut, dar băncile comerciale trebuie să ştie cum arată creanţele lor. Dacă firma respectivă, are multe facturi neîncasate, nu este bine , pentru că avem de-a face cu imobilizări de capital circulant. De exemplu, pentru băncile comerciale este mai uşor să cumpere bonuri de tezaur de la stat, pentru că în acest caz nu există risc. Dar în acest caz profitul băncii este

106

„la mila“ celor care fixează dobânda la bonurile de tezaur. Strategia este cea care alege soluţii şi variante. Multe probleme de împrumuturi sunt legate de ipoteci. Este necesar ca România să folosească experienţa ţărilor cu economie de piaţă din vest. Experienţa lor înseamnă inclu-siv evitarea greşelilor pe care acestea le-au făcut. În ţara noastră există forţă de muncă ieftină, iar investiţiile în crearea tehnologiilor bancare sunt reduse, pentru că le luăm gata din apus. Există deci premise ca băncile comerciale să fie competitive. Dar cel mai dificil lucru de stabilit este RISCUL.

Planificarea strategică are în vedere mai multe feluri de risc şi faptul că acestea sunt asociate activităţilor aducătoare de profit (cele mai multe). Acesta este de cele mai multe ori riscul de nerambursare. Mai există riscul presupus de sprijinul acordat agenţilor economici. De exemplu, faptul că o bancă sprijină agricultura, comportă un risc mai mare, dată fiind influenţa mare a factorilor pedoclimatici şi uneori a lipsei de garanţie. Unele feluri de risc sunt foarte greu de depistat. Dacă cumpărăm calculatoare pentru o bancă, fără ca aceasta să aibă un plan strategic, situaţia poate fi catastrofală. De aceea, trebuie adunate toate datele necesare pentru a cunoaşte implicaţiile, riscul. Unele bănci au transformat calculatorul în evidenţă contabilă (cartea mare), iar uneori şi în maşini de scris. Calculatoarelor trebuie să le dăm mult mai multe aplicaţii (de exemplu, pe probleme de costuri, trezorerie, personal). În unele bănci, o problemă atât de importantă cum este gestiunea creditelor, a fost aproape dată la o parte în privinţa utilizării calculatorului. De asemenea, au investit în tehnologii care nu funcţionează. Se adună şi alte costuri adiţionale. Mai avem până când sistemul cibernetic va deveni o realitate. Înainte de a cheltui banii pe calculatoare, băncile comerciale trebuie să ştie care le sunt obiectivele prioritare. Cunoscând aceste obiective, banca poate schiţa o bază de date. Se poate de asemenea, face o diagramă a muncii efectuate în acest scop. De exemplu, pentru scopuri de marketing, interesează cui şi pentru ce plăteşte banca, cât şi dacă este vorba de o acţiune eficientă. Tot în privinţa cibernetizării activităţii se pune problema ce număr de funcţii trebuie să îndeplinească sistemul cibernetic. Deci se analizează o diagramă, o schemă. Specialiştii în calculatoare, cât şi cei de la strategie, vor consulta în mod obligatoriu pe cei care fac programele, nu pe cei care vând calculatoarele. Pentru aceştia din urmă, în occident s-a consacrat chiar expresia „Feriţi-vă de animale de pradă“. Băncile comerciale trebuie să decidă care să fie capacitatea programelor aplicate, astfel încât să fie uşor recuperată investiţia.

Rezultă că în cazul planificării strategice se include atât planul de marketing al acţiunilor, cât şi planul de suporturi de tehnologie informaţională. Planul de marketing influenţează mult modul cum se stabilesc suporturile, deci al doilea plan. Obiectivul planificării strategice nu este planul, ci să pornim şi să adaptăm organizarea. Să urmărim procesul de planificare strategică, acţiunile întreprinse.

PLANUL NU ESTE NIMIC, PLANIFICAREA ESTE TOTUL(„Nimic nu este permanent, mai puţin schimbarea“)Procesul de planificare strategică cere existenţa unor lucruri clare. Aici indicatorii sunt

foarte rari. Ne trebuie EXPERIENŢĂ, TINEREŢE, VIOICIUNE sau mai degrabă o linie medie a acestora. De multe ori, salariaţii sau chiar managerii cu vechime în bancă au idei preconcepute. Dar tot idei preconcepute au şi cei care vin. Este necesar să se lupte împotriva acestora, să se caute toate posibilităţile. Cei de la strategie trebuie să fie flexibili la toate ideile. Există specialişti care spun că „marketingul nu are ce căuta în bancă“, dar el prezintă un interes în plus pentru om. Alteori, oamenilor le este frică să vină cu sugestii, pentru că există şi şefi mărginiţi. Dar aceste idei, neapărat trebuie să fie promovate, pentru că băncile sunt amplasate în ramura serviciilor financiare, unde competiţia „vine din toate direcţiile“, iar înlocuitorii sunt foarte rari. Banca reacţionează la toate sferele de activitate. De aceea, procesul de luare a deciziilor trebuie să ţină seama de toate modificările. Planificarea

107

strategică trebuie să ţină seama că BĂNCILE SUNT AGENŢI CARE TREBUIE SĂ ACŢIONEZE PENTRU CONŞTIENTIZAREA DECIDENŢILOR.

Cum acţionaţi dacă o altă bancă foloseşte tehnici de marketing pentru a vă atrage clienţii? Evident că veţi folosi toate tehnicile de sporire a profiturilor. Dacă este necesar, schimbările le veţi introduce şi cu ajutorul planificării strategice. Aceste schimbări nu se fac uşor, totuşi există multe posibilităţi, soluţii, variante. La început se insistă pe necesitatea unor schimbări. În această privinţă, avem două coordonate: agenţii schimbărilor şi conducerea schimbărilor.

Schimbarea înseamnă înfăptuirea unui proces fundamental în organizare. Este necesară implementarea planificării strategice în cadrul politicii generale a băncii. De exemplu, putem implica criteriile de creditare în planificarea strategică. Aşa găsim noi soluţii. Planificarea strategică în băncile comerciale poate fi realizată fie de firme specializate, fie de comparti-mentele specializate, sau un grup de specialişti ai fiecărei bănci. În România, în marile bănci comerciale s-au înfiinţat de curând, departamente de strategie, care elaborează şi programul strategic. În orice caz, băncile sunt obligate să prezinte un program strategic pentru a fi considerate bănci moderne, conform standardelor internaţionale. Firmele care fac expertizarea bilanţului contabil, solicită cu acest prilej şi programul strategic. Aceste firme acordă de fapt, consultanţă în elaborarea şi aplicarea programului strategic. În Statele Unite ale Americii, numărul băncilor comerciale a scăzut în ultimii 10 ani. Cele care au luat în serios strategia au devenit mari bănci. Ele au elaborat un judicios plan strategic şi îndeosebi de marketing. Prin planul de marketing se poate pune problema şi achiziţionării unor bănci de către alte bănci.

ÎN MEDIUL BANCAR, A RĂMÂNE LA ACEEAŞI DIMENSIUNE ÎNSEAMNĂ SĂ TE APROPII DE „MOARTE“. ÎNSEAMNĂ DE FAPT, SĂ NU AI STRATEGIE.

O strategie corespunzătoare contribuie la creşterea valorii acţiunilor unei bănci. Marketingul face ca băncile comerciale să cumpere ieftin produse bancare. Şi aceasta tocmai pentru că nu toate băncile au o strategie bine planificată şi aplicată. Planificarea strategică mai are în vedere:

- schimbarea comportamentului instituţiilor bancare este greu de îndeplinit;- implicarea în prea mare măsură a psihologiei;- impresia unor manageri de bănci că nu au prea mulţi investitori.Pentru unele bănci, uneori, studiile de marketing nu mai par aşa bune ca la început.

Schimbarea îi stânjeneşte pe oameni, mai ales când a fost elaborată o analiză retrospectivă. Este uşor să uiţi că în momentul iniţial, ideea a fost considerată bună.STRATEGIA ESTE O SCHIMBARE, IAR SCHIMBĂRILE ÎNSEAMNĂ RISC. Unii managerii de bancă se întreabă „de ce să risc?“ Acesta este conservatorism. TREBUIE DECI SCHIMBAT MANAGEMENTULAceastă schimbare intră foarte des în planificarea strategică. Este necesar să schimbăm

două domenii:- economic;- social.Cele mai profunde semnificaţii le are schimbarea socială. Când ceri oamenilor să

schimbe ceva, este ca şi când ar schimba ceva din viaţa lor. Unele schimbări se fac intuitiv. Nu este bine. Este nevoie ca schimbările să fie făcute sistematic. Pentru aceasta, avem în vedere grupurile de interes. Deci ţinem seama de cei afectaţi, nu neapărat băneşte. Aceste grupuri depind într-o anumită măsură de bancă şi sunt:

- angajaţii;- acţionarii;- consultanţii.La aceste grupuri, schimbările au un grad diferit de percepţie. Ele sunt chemate când

apar dereglări. Unora, schimbarea li se pare minunată, alţii vor opune rezistenţă. De exemplu,

108

rezultă că salariaţii de la contabilitate înţeleg mai greu schimbarea şi opun rezistenţă. Se pune problema:

CUM DEPĂŞIM REZISTENŢA UNOR GRUPURI?Depăşirea rezistenţei poate fi realizată făcând mai întâi o grupare pe diverse criterii. În

felul acesta găsim subdiviziuni pe profesii, grupe de vârstă, vechime etc. Poate cei mai tineri vor accepta schimbarea, sau chiar o vor dori. Mai repede ei sunt dornici să înveţe lucruri noi. Unii vor să lucreze doar 8 ore, alţii rămân peste program. Tinerii au mai multă energie, sunt mai receptivi, iar uneori încă nu au familie. Este foarte important să identificăm aceste grupuri. Schimbarea socială se realizează pe baza unui model, care are trei „paşi“. Primul pas înseamnă stabilirea unor ponderi. Este necesar să se stabilească cine sunt cei rezistenţi, activi şi cine sunt cei care vor schimbarea într-un mod entuziast. Se întocmeşte o scală cu punctaj de la 1 la 10. Pentru cei rezistenţi activi se acordă un punct, iar pentru cei entuziaşti, 10 puncte. În final, punctajul dă o scară a rezistenţei. În al doilea pas se face o evaluare a resurselor sociale pe care le are banca şi salariaţii săi.

Problemele sunt foarte complexe, ajungându-se până la cunoaşterea şi luarea în consideraţie a unor aspecte privind voinţa, devotamentul, toate acestea influenţând planificarea strategică. Pasul al treilea înseamnă adoptarea unor principii. Acestea sunt necesare pentru a putea opta pentru soluţia optimă. De exemplu, un şef de compartiment din cadrul departamentului de strategie al unei bănci comerciale ajunge la următoarea dilemă: să se schimbe el sau procesul component al strategiei?

NU SE PORNEŞTE CU SCHIMBĂRILE CELE MAI DRAMATICEEste necesar să testăm unde este cea mai mică rezistenţă şi ce este mai uşor de introdus.

De exemplu, multe din băncile comerciale din România au introdus sistemul de a vira salariile în contul fiecărui angajat. Schimbările trebuie să se facă pe un cadru cât mai puţin rezistent. Printre principiile ce trebuie adoptate în planificarea strategică cu privire la schimbările sociale amintim:

1. Principiul credibilităţii. De exemplu, carnetele de economii devin credibile, atunci când clienţii observă că sunt eficiente.

2. Principiul separabilităţii. Schimbările să nu afecteze alte domenii de activitate. Uneori este necesar să izolăm alte activităţi şi apoi să facem schimbările. Este necesar să se apeleze la utilizarea zvonurilor („zvonistica“), pentru că ele reprezintă cel mai bun sistem de răspândire a informaţiei în bancă. Se revăd unele procese. În felul acesta se repară greşelile înainte de a apărea efectiv (ci doar în plan, sau schiţa de plan).

3. Principiul creşterii. Schimbarea trebuie să genereze la rândul ei schimbare. Activitatea de planificare strategică are în vedere ca schimbările să se facă sub un control. Nu se fac schimbări înainte de a controla dimensiunile, efectele, înainte de a le ţine sub control. Schimbarea trebuie să susţină creşterea pe care o avem în vedere. De exemplu, introducerea hârtiilor de valoare şi tranzacţionarea lor la bursă, conduce la dezvoltarea pieţei financiare, la creşterea vitezei de rotaţie a valorilor mobiliare, inclusiv a unor produse şi servicii bancare. Înseamnă că schimbarea şi-a susţinut creşterea.

SĂ FOLOSIM METODE ALTERNATIVE PENTRU INTRODUCEREA SCHIMBĂRILOR STRATEGICE

Este vorba de necesitatea utilizării unor metode reale ale schimbărilor. Printre cele mai cunoscute şi eficiente menţionăm:

1. Metoda pas cu pas a implementării logice. Este metoda introducerii schimbărilor în tranşe sau EŞALONAREA. Planificarea strategică nu porneşte direct şi dintr-o dată. Fiecare sector din bancă îşi dezvoltă cum crede punctele de schimbare. Procesul repetat conduce la strategia generală. Dacă activitatea băncii este raţională, eficientă, micile strategii vin şi se îmbină foarte bine una cu alta. În această situaţie, conducerea băncii, sau departamentul de

109

strategie face doar mici modificări. Evident că activitatea sectoarelor din bancă sub raportul „micilor strategii“ trebuie coordonată şi desfăşurată în cooperare cu celelalte compartimente.

2. Metoda de organizare. Conducerea băncii nu trebuie să se ocupe neapărat de strategii. Strategia o face departamentul specializat şi celelalte departamente. Dezvoltarea strategiilor ajunge însă la date şi cote concrete. Este vorba de o direcţionare a obiectivelor, a procedurilor care vin de jos. Problema care se pune în această etapă este ca departamentul de specialitate să convingă celelalte structuri să aplice strategiile. Tot în acest sens, este necesar ca şefii să-şi convingă subalternii, dar în acelaşi timp să le lase mână liberă în realizarea unor procese strategice. Este deci un proces complex de organizare, comunicare, management. Este o abordare antreprenorială.

SE FACE TREPTAT TRECEREA DE LA PLANIFICARE LA ACŢIUNEUneori se poate crea o societate specială. În orice caz este nevoie de un grup inventiv,

cu oameni talentaţi şi foarte pricepuţi. Ideile grupului pot fi preluate de alte firme şi dezvoltate foarte mult.

ATENŢIE LA CONCURENŢĂ!Ideile strategice ale băncii, nu trebuie preluate prea devreme de concurenţă. Sferele de

influenţă nu trebuie să fie prea mult penetrate de alte bănci sau alte firme. Această metodă a organizării, care mai este denumită şi de introducere antreprenorială sau de introducere a schimbării, face necesară revenirea la grupurile de interese. Pentru organizarea şi introducerea schimbărilor este necesar să identificăm în banca noastră grupurile de interese. Chiar când unii din grup greşesc, este nevoie să-i ascultăm şi pe ei. Acest lucru este foarte important, pentru că în acest fel evităm greşelile în deciziile noastre.

SCHIMBAREA POATE FI ACCEPTATĂ ATUNCI CÂND ESTE ÎNŢELEASĂ. CÂND NU, AMENINŢĂ SECURITATEA BĂNCII

O schimbare este acceptată mai bine, dacă grupurile sau salariaţii au lucrat la propunerea de schimbare, decât dacă ea a fost impusă din afară. De asemenea, este mai bine ca schimbarea să nu fie impusă printr-un ordin, ci să urmeze unei serii de schimbări deja reuşite. Deci o schimbare este mai bine primită şi acceptată când apare după o primă schimbare care a fost asimilată, decât în urma uneia care a provocat confuzie. O schimbare este acceptată mai uşor când persoanele sunt noi (de curând venite). O schimbare este mai uşor asimilată, dacă persoanele ce schimbă, împart şi profitul. Tot mai uşor se face schimbarea şi în cazul în care banca planifică şi organizează unele acţiuni, deci nu este statică.

PLANIFICAREA NU ESTE EXPERIMENT.

10.2.Rolul marketingului bancar în planificarea strategică

Planul de marketing este o parte a planului băncii comerciale. El este foarte complex, cuprinzând şi o metodologie de management. De asemenea, prin marketing se poate cunoaşte cum poate fi aplicat un plan strategic într-o bancă comercială. Marketingul cuprinde mai multe aspecte de organizare, politică, proceduri. Planul de marketing este planul suport pe care se bazează veniturile, cheltuielile, profiturile băncii. Marketing nu înseamnă numai publicitate. Aceasta este numai partea finală a marketingului. Ca urmare a activităţii de marketing, putem şti la ce program TV trebuie făcută publicitatea, la ce oră de maximă solicitare a televiziunii, de către oamenii de afaceri. De exemplu, mai puţini oameni de afaceri vizionează meciuri de fotbal. Şi atunci este utilă şi eficientă publicitatea pe stadion? S-a dovedit prin marketing de exemplu, că în Statele Unite ale Americii, orele cele mai potrivite pentru reclame la televiziune sunt 18,30-19,00. Aceasta pentru că oamenii de afaceri au ajuns acasă, au mâncat şi se aşează în faţa televizorului. De aceea, publicitatea mai este denumită şi „tabletă contra indigestiei“. Marketingul dovedeşte că publicitatea este costisitoare, dar se şi câştigă foarte mult de către cel ce o utilizează. Dar pentru aceasta este necesar ca audienţa să fie foarte mare. Publicitatea trebuie să-şi găsească locul potrivit pentru fiecare produs bancar. 110

MARKETINGUL ESTE VÂRFUL AISBERGULUI Marketingul cere cooperare între toate departamentele băncii, însă este necesar un

compartiment specializat. De asemenea, în bănci trebuie să existe ofiţeri de marketing, compartimente şi un departament. În marketingul bancar există un concept, numit poziţionare, care spune cum poate fi prezentată banca pentru toate categoriile de clienţi. De exemplu, dacă vrem să ştim care sunt depozitele cele mai stabile la termen, în S.U.A., vom constata că acestea se situează în categoria sub 100.000 dolari şi aparţin clienţilor din regiunea în care banca îşi are sediul. De ce oare aceste depozite sunt cele mai stabile? Pentru că până la această sumă se face asigurarea de către Corporaţia Federativă de Asigurare a Depozitelor. Se ştie de către clienţi că dacă banca dă faliment, ei vor primi înapoi suma asigurată, nu şi dobânzile. Dacă depozitele de până la 100.000 dolari sunt considerate a fi cele mai stabile, se merge mai departe în ierarhizarea siguranţei acestora. De exemplu, dacă pe contractul de depozit apar trei semnături (sau în cont) Corporaţia asigură 300.000 dolari. Urmează depozitele fermelor mici, care sunt aproape stabile. Pe durata împrumutului, banca ştie că banii sunt la ea. Cei mai instabili sunt clienţii întâmplători. Pornind de la aceste depozite centrale, stabilitatea începe să descrească. Dacă banca are de a face cu o mare companie, sunt implicate şi conturile personale ale celor ce sunt proprietarii firmei (deci sunt luate în consideraţie şi persoanele fizice). Se investighează câte servicii din bancă foloseşte persoana respectivă. La ce foloseşte împrumutul? Ce alte servicii ale băncii mai foloseşte clientul în afara împrumutului (cărţi de plată, depozite etc.)? Însumate, aceste noi produse şi servicii ale băncii pot deveni foarte complexe. Dar banca trebuie să ia în consideraţie competiţia şi posibi-lităţile de adaptare a soluţiilor pe care tocmai această competiţie le-a găsit. O strategie de marketing corespunzătoare influenţează pozitiv activitatea întreagă a unei bănci.

PLANIFICAREA STRATEGICĂ ÎNCEPE NUMAI DUPĂ CE SE FACE UN STUDIU DE MARKETING

Studiul de marketing necesar planificării strategice ar putea să cuprindă: - clienţii care folosesc produsele şi serviciile băncii;- raza de utilizare a produselor şi serviciilor băncii;- preţurile produselor băncii în raport cu ale concurenţei;- costurile băncii.Banca nu poate determina foarte exact la ce nivel se vor ridica costurile produselor noi

dar, prin studii de marketing, se încearcă acest lucru. Una dintre cele mai dificile probleme este definirea a ceea ce înseamnă relaţiile cu clienţii.

SĂ FIXĂM COSTURI PENTRU FIECARE CLIENT ŞI FIECARE PRODUSAceasta mai ales că, de regulă, fiecare client are relaţii cu o bancă anume, dar şi cu alte

bănci. Uneori clienţii se folosesc de băncile concurente şi fac împrumuturi la banca noastră. În acelaşi timp, încasările clienţilor respectivi se fac la o bancă concurentă. Studiul şi concluziile, soluţiile sunt foarte dificile. Uneori pot fi acordate facilităţi salariaţilor firmei respective. Putem menţine această relaţie? În ce condiţii? Cu ce costuri? În fond, întreaga activitate a băncii se desfăşoară în jurul profitabilităţii pe client. Concluziile pot fi eronate. De aceea, nu este bine să ne oprim din activitatea de marketing, de a dezvolta aceste procese de analiză a afacerilor clienţilor băncii. Numai aşa putem formula ipoteze privind baza de clienţi. De aceea, este nevoie să implicăm pe toată lumea în planificarea strategică. Pornirea planului strategic nu se poate face fără un plan de marketing. Atunci când ajungem în miezul planului de acţiune, când şefii departamentelor vor pune cap la cap deciziile, vor constata că toate aceste decizii au fost trimise la preşedintele băncii, şeful planificării strategice şi directorul general al contabilităţii. Reacţia firească a fiecărui director este să abordeze aceste schimbări

111

la nivelul departamentului său. În acest caz, directorul este un manager veritabil. Dacă se primesc informaţii de sus, cu privire la cum să elaborăm programul de marketing, fără ipoteze concrete, nu este bine. În acest caz, răspunderea pentru succesul departamentului de marketing nu mai este a şefului strategiei. Deci nici meritul nu mai este al lui. Este deci imperativ ca banca să recunoască valoarea cercetării de marketing şi să-i dezvolte o bază de date.

Cele de mai sus sunt valabile şi pentru ofiţerii de credite pentru a-şi atrage clienţii în afaceri.

Baza de date elaborată de ofiţerii de marketing este folositoare pentru toate departamentele importante ale băncii. O mare parte a acestor informaţii, deci din baza de date, există pe undeva prin bancă, deci nu se cheltuieşte mult pentru culegerea lor. Foarte multă atenţie trebuie acordată situaţiilor contabile şi statistice. Deci modul de pornire este tentant, ieftin. Avem în vedere şi faptul că uneori banca nu este prea încântată de noutăţi pentru că i se cer bani. Pentru că fiecare compartiment din bancă vrea să aibă acces la informaţii se apelează la computer, la programul pe calculator. Numai aşa se poate cunoaşte implicarea fiecărui compartiment al băncii în planul strategic. Părerea clienţilor în aprecierea activităţii băncii este foarte importantă pentru planificarea strategică. Câteodată, părerea clienţilor poate constitui un avertisment pentru bancă. Dar, atenţie! Modul cum punem întrebarea obligă pe client să dea un anumit răspuns şi nu este bine. Nu se întreabă clientul: „Nu aţi vrea să faceţi un depozit la banca noastră, care a lansat de curând acest nou produs?“ Clientul înţelege că până în prezent nu aţi avut produsul, sau clienţi mulţi şi atunci el se duce la alte bănci care deja aveau, mai demult, depozite.

FIŢI FOARTE ATENŢI CU CLIENŢII DUMNEAVOASTRĂBăncile comerciale au nevoie de persoane care să se ocupe în mod special de

planificarea de marketing. Nu trebuie ca întotdeauna să ne mişcăm prea repede. Este necesar să facem studiul în primul rând, în bancă. Să vedem care sunt persoanele receptive şi care refractare.

NU PORNIM CU PLANUL DE MARKETING PÂNĂ NU AM OBŢINUT ACORDUL GENERAL

Acest acord presupune avizul tuturor departamentelor din bancă. Ele pot găsi deficienţe ale planului de marketing şi este mai bine ca ele să fie înlăturate încă de la început. Cercetarea de marketing se regăseşte doar în aspectele de bază ale planificării strategice. Printre altele, planificarea de marketing trebuie să răspundă la întrebările:

- unde suntem?- unde vrem să mergem? - cum să facem să ajungem acolo?- cum să facem să ştim când am ajuns?Se pune deci problema de a identifica „piesele“ ce trebuie să le dezvoltăm şi destinaţia

finală a investigaţiei şi activităţii.

10.3. Managementul planului strategic

Prima întrebare care se pune este:CE IMPORTANŢĂ ARE PLANUL STRATEGIC?Este reacţia celor cărora le vorbim despre planul strategic sau le prezentăm acest plan.

Această reacţie se datorează şi faptului că problemele de bancă nu prea se învaţă în şcoli. De aceea, ele sunt dezvoltate de mai multe ori de firme de consultanţă. Cheia managementului nu constă în rezolvarea problemelor. Aceasta ar însemna doar că lucrurile merg normal. Abia de aici încolo, însă, se poate spune că banca funcţionează profitabil. Dacă pentru manager problemele sunt prea multe, el îşi caută consilierii şi aceştia îl ajută. Important este să

112

identificăm problemele şi să le definim, cât mai clar cu putinţă. Trebuie să revenim de câteva ori la ele, ca să le aprofundăm. Cu timpul, problemele încep să se redefinească.

IERARHIZAREA DECIZIILORLa ce nivel trebuie luate deciziile? Dacă structurile organizatorică şi funcţională sunt un

obstacol, managerii nu trebuie să ezite să facă schimbări. Chiar politica băncii poate fi redefinită. Mai pot fi schimbate proceduri, persoane şi fluxul de lucru din bancă.

BIROCRAŢIA TREBUIE ÎNLĂTURATĂÎn băncile S.U.A., numărul rapoartelor ce trebuie înaintate s-a redus de la 80 la 6!

Reducerea este cu atât mai necesară, cu cât unele rapoarte se contraziceau între ele. Managementul planului strategic impune ca problemele să fie abordate logic şi structural şi înainte de a avansa cheltuieli. Se fixează mai întâi o ţintă, apoi scopul, apoi aspectele specifice, după care se ajunge la o situaţie a strategiilor ce pot fi utilizate. În sfârşit, este elaborat planul de acţiune. Înainte de a trece la execuţia planului strategic, este necesar să discutăm cu salariaţii, astfel încât să fie identificate puncte de vedere, obstacole, etape ale planului deja stabilit.

Important este să o identificăm noi, fără să modificăm prea mult structura de bază a programului strategic.

EXPERIENŢA VINE DIN JUDECĂŢILE PROASTE FĂCUTE ANTERIOREste necesar să alegem calea minimei rezistenţe, iar pe cât posibil să nu intrăm în

conflict. Primii clienţi vor fi cei din conducerea superioară a băncii, deci cei care deţin controlul asupra activităţii băncii. Când se lucrează cu conducerea superioară a băncii, şefii strategiei trebuie să ştie foarte clar care sunt priorităţile şi ce este în mintea acestor conducători. Cu alte cuvinte, înainte de a porni acţiunea de plan strategic este necesar să abordăm pe şefi în privinţa priorităţilor. Aceasta este o condiţie prealabilă în scopul de a realiza un nivel confortabil al acţiunii de plan strategic. Şeful strategiei are sarcina să convingă conducerea băncii să oficializeze două sectoare sub forma unei politici şi anume:

- procesul decizional, deci procedura standard de luare a deciziilor;- o metodologie uniformă.Managementul planului strategic cunoaşte mai multe faze, „paşi“. Pasul 1: constă în

stabilirea problemei. Este vorba de o listare cu recomandări privind problemele prioritare şi rezolvarea lor. Munca aceasta este complexă. Se utilizează automatizarea datelor, dar să nu uităm că:

INFORMATIZAREA TOTALĂ ÎNSEAMNĂ LIPSA UNOR INFORMAŢIISe pune problema unde să găsim aceste informaţii? Ele se găsesc începând cu centrala

băncii şi până la unităţile operative din teritoriu. Pentru a reduce costurile, datele sunt căutate în primul rând, în centrala băncii. Pasul 2: datele odată culese, poartă denumirea (generic) de „generator de programe“. Deci în această etapă, definim informaţiile (le fixăm), apoi studiem baza de date. Completăm lista de recomandări, apoi facem o detaliere a acestora, după care stabilim durata cercetării şi defalcarea pe stadii. Tot în această etapă este necesar să se stabilească:

- cine este răspunzător;- când va fi completată lista;- dozarea pe diverse etape.În calculator există deja programe care să ajute pe cei ce elaborează managementul

planului strategic. Detalierea sarcinilor trebuie făcută pe aspecte concrete, elemente. De exemplu, culegerea datelor din contabilitate este o problemă a întregii bănci. Ea poate fi o problemă de procedură sau de sistem, în funcţie de politica băncii (permite sau nu accesul tuturor la obţinerea de date). Este necesar să se ia o decizie comună, pentru că aspectele fac parte, atât din planul strategic, din analiza activităţii interne a băncii, cât şi din afacerile cu clienţii. Importantă în acest stadiu este şi analiza capacităţii sistemului. În acest fel, prin

113

sistem, urmărim procedura. Pasul 3: constă în verificarea integrităţii informaţiilor. Pentru aceasta este necesar accesul la datele de bază din contabilitate. La sfârşit, conducerea băncii are un raport cu date foarte bine verificate, raport pe care îl avizează. Sarcinile managementu-lui planului strategic ţin de politica băncii şi pun în această etapă următoarele probleme:

- la ce nivel atribuim sarcina?- identificarea problemelor imediate;- recomandări;- priorităţi.Este foarte necesar să deţinem controlul asupra problemelor imediate, pentru că ele

prezintă pericol pentru activitatea bancară. Deci este necesar să descoperim obstacolele pentru fiecare proces în parte. Planificarea strategică face apel la proiectarea sistemului afacerilor. Ea încorporează şi specificaţiile şi marketingul, care sunt incluse în proiectul general al băncii. Schema sistemului de organizare şi funcţionare este foarte necesară. Proiectul informatic determină apoi, specificaţiile tehnice. De aceea, metodologia devine foarte valoroasă, cât şi documentaţia proiectului. Modificările în proiect trebuie să fie înregistrate, altfel, multe se pierd şi nu se mai înţelege nimic. Sistemele au module care înregistrează automat modificările. Deci le înregistrăm şi trecem parola. Foarte importantă pentru cele două proiecte este autorizarea unor schimbări. Autorizarea se face în scris şi există un plan de modificări. Ideal ar fi ca modificările să se facă într-un mediu de testare. Este mult mai eficient să nu facem testările direct pe sucursale sau filiale, ci prin simulare şi prin legătura permanentă cu colegii de la informatică. Modificările reflectă modul cum funcţionează banca.

SĂ CEREM INFORMAŢII CU COSTURI MICI SAU FĂRĂ COSTURI, CHEMÂND FURNIZORII SĂ FACĂ DEMONSTRAŢII

Avem în vedere că în fond, consultanţii lucrează pentru bancă, nu invers. Managementul în domeniul consultanţei trebuie să fie activ. Un rol mare în planificarea strategică îl joacă ofiţerii de plan. Ei au în vedere că dezvoltarea procesului de planificare strategică este un catalizator al întregii activităţi de bancă. Ei dezvoltă o abordare intensă a tuturor problemelor de planificare strategică şi îl asistă pe şeful planificării şi chiar pe preşedintele băncii în elaborarea politicii. Ofiţerul de planificare strategică este cel care pregăteşte calendarul anual al acţiunilor de planificare şi al studiilor speciale. El identifică conflicte, este consultat de grupul de planificare, ajută la rezolvarea unor diferende, creează mediul propice planificării. Atribuţiile ofiţerului de planificare se modifică în funcţie de condiţiile concrete din fiecare bancă şi de prezentarea cronologică concretă a evenimentelor.

GÂNDIŢI CRITIC, DUPĂ CARE CĂUTAŢI NIŞTE PRIETENI BUNI DIN BANCĂ ŞI RUGAŢI-I SĂ CRITICE CE AŢI FĂCUT

Şefii departamentului de planificare strategică şi ofiţerii de plan trebuie să caute tot timpul obstacole şi să implementeze pas cu pas programul, chiar dacă trebuie să aştepte. Dacă problemele de planificare nu sunt bine gândite, se vor găsi oricând şefi puternici ai altor departamente care nu vor dori să facă schimbări sau să rezolve aspecte de planificare strategică.

Planificarea strategică nu trebuie să ignore modificarea locului băncii pe piaţă, penuria de resurse, plasamentele şi produsele altor bănci, controale slabe şi încrederea excesivă.

Planificarea strategică foloseşte şi o schemă a circuitului informaţional. În fiecare bancă există centre cheie care prelucrează informaţiile, le primesc, le generează. În băncile din ţările apusene, unul din centrele cheie îl constituie comitetul de gestionare a activelor şi pasivelor băncii. Important este să găsim un nucleu de oameni şi un punct de plecare, care să anticipeze viitorul. Este extrem de important să fie corect determinat nivelul depozitelor, cererile de împrumut viitoare, să fie anticipate portofoliul, modificările de preţuri, să se echilibreze activele cu pasivele. De asemenea, planificarea strategică este cea care găseşte locul pe piaţă al produselor şi serviciilor băncii, al furnizorilor şi clienţilor şi le câştigă încrederea.

114

Responsabilii cu planificarea strategică nu pierd niciodată din vedere că printre obiectivele planificării se numără introducerea unui proces pe care vrem să-l continuăm şi elaborarea documentaţiei de planificare.

115

CAPITOLUL XICAPITOLUL XI

PRINCIPALELE OPERAŢIUNI ŞI TEHNICI BANCARE

11.1. Operaţiunile pasive ale băncilor

În principiu, operaţiunile pasive reprezintă constituirea resurselor fiecărei bănci comerciale. Alături de operaţiunile active, cele pasive constituie baza activităţilor băncilor comerciale. Pe lângă aceste două feluri de operaţiuni mai sunt:

- operaţiuni accesorii;- operaţiuni conexe.Operaţiunile accesorii sunt:- de cumpărare, vânzare, custodie şi administrare de active monetare;- de transferuri;- de operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament;- de primire de titluri în gaj sau în păstrare.Operaţiunile conexe sunt:- operaţiuni valutare;- operaţiuni cu metale preţioase sau cu obiecte confecţionate din metale preţioase;- plasamente de titluri;- gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri;- consulting bancar;- garanţii;- mandatări în contul clienţilor.Operaţiunile pasivePentru înţelegerea acestor operaţiuni pornim de la idea că banca este o întreprindere ce

primeşte şi plasează capital. Banca are ca activitate principală stimularea şi primirea de depozite în numerar (deci colectarea de capitaluri) şi plasarea lor în activităţi economice pe calea scontului avansurilor, participanţilor.Orice bancă, pentru a-şi începe activitatea, are nevoie de un capital iniţial – capitalul său propriu.

Operaţiunile pasive afectează patrimoniul băncii. Acestea sunt: - de fructificare:

- la vedere;- la termen.

- depuneri de economii pe librete;- conturi curente creditoare;- reescontul:

- la alte bănci;- la Banca Naţională a României.

- emisiunea de bonuri de casă, obligaţiuni şi scrisuri funciare;

116

- dotarea.Băncile se sprijină în activitatea lor pe capitaluri depuse sau atrase. Banca este instituţia

ce lucrează cu banii altora1. Deci, capitalul propriu nu este suficient. El este mai mult o primă de asigurare contra riscurilor determinate de plasarea capitalurilor.

Fondurile din afară pe care le procură o bancă pot avea provenienţe, scop, condiţii şi termene diferite. Ele constituie obligaţiuni pentru bancă, de aceea conturile în care se înregistrează le găsim în partea dreaptă a bilanţului (la pasiv). De aici sunt denumite operaţiuni pasive.

După modul cum îşi procură fondurile, băncile pot fi:- de depozite;- de rescont (primesc prin scont portofoliul comercial născut din circuitul bunurilor şi

îl trec Băncii Naţionale pe calea reescontului);- de emisiune de scrisuri funciare, obligaţiuni simple şi/ sau ipotecare;- bănci de emisiune.Operaţiunile de procurare de fonduri sunt:1. Primirea de sume ca depuneri spre fructificare:

- la vedere;- la termen.

2. Primirea de sume ca depuneri de economii pe librete.1. Conturi curente creditoare. Există contractul de cont curent ce reglementează aceste

operaţiuni bancare.2. Reescontul la alte bănci şi la Banca Naţională a României. Este o operaţiune

complexă ce se face numai în urma unui aranjament între bănci, adică între banca ce scontează şi cea care reescontează.

3. Emisiunea de bonuri de casă, obligaţiuni, scrisori funciare. Acestea sunt nişte titluri personale sau nepersonale ce pot fi cumpărate de cei ce au capitaluri disponibile şi le încredinţează băncilor comerciale având particularitatea de a fi transformate oricând în numerar.

Când aceste titluri au caracter accidental şi individual, sunt bonuri de casă.Când emisiunea lor se face în masă, pentru sume importante, cu dobânzi şi

condiţii uniforme, iar titlul este impersonal, atunci avem emisiune de titluri de obligaţiuni.

4. Dotare sau filiaţiune – reprezintă operaţiunea prin care banca mai mică (creaţie a unor bănci mame) îşi poate asigura disponibilul necesar de fonduri, fără a recurge la nici una din căile de mai sus. Această operaţiune reprezintă forma obişnuită de relaţii actuale (bancă comercială centrală şi sucursalele judeţene sau filiale).

Depuneri (depozite) sau primirea de sume de bani de către bănci. Depozitele sunt producătoare de interes (dobândă). Dobânzile sunt un contract real, bilateral, prin care o persoană depune o sumă de bani, cu obligaţia băncii de a o restitui împreună cu dobânda cuvenită.

Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii ale băncilor comerciale.

Depozitele bancare au dublu caracter:- sunt obligaţie (pentru bănci);- sunt creanţe (pentru clienţi).A. Depozitele bancare reprezintă o formă de existenţă a banilor, a banilor de cont sau

scriptuali. Depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor şi

economiilor temporar disponibile.

1 Ştefan Dumitrescu – Manual de credit şi bancă - 1941117

După natură şi termen depozitele sunt:La vedere – Depunătorii pot dispune oricând de ele. Dar dobânda este mică. Suma soldurilor succesive rămâne la dimensiuni relativ apropiate şi în creştere. Depozitele la vedere au mai multe forme de existenţă:a) Conturile curente sunt conturi prin care agenţii economici şi persoanele fizice îşi

desfăşoară operaţiunile de casierie. 1) Intrări de sume prin cecuri, viramente, ordine de plată etc.2) Plăţi prin cecuri, viramente, ordine de plată.

b) Conturi de depozite, care urmăresc fructificarea unor economii pe un termen mai lung. Depozitele la termen pot fi pe o perioadă de:

- 1 lună;- 3 luni;- 6 luni;- 9 luni;- 12 luni;- 24 luni.

c) Conturi de economii pe carnete.B. Reescontul reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea

portofoliului de efecte comerciale provenit din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau băncii de emisiune. Băncile de depozit recurg la operaţiuni de reescontare pentru a obţine resurse. Băncile de depozit au profit în aceeaşi zi în care au preluat fondurile. Profitul reprezintă diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai mare) şi taxa scontului (dobânda practicată de banca de emisiune) – mai mică.

Similar reescontului avem şi operaţiunile de lombard, adică cele de împrumut pe garanţiile de efecte publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur). Operaţiunile de lombard sunt cele prin care băncile de depozit (comerciale) obţin de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-şi astfel hârtiile de valoare pe care le deţin.

Reescontul şi lombardarea sunt de fapt operaţiuni de recreditare. C. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă.Au un aport relativ redus în total resurse şi anume:- la înfiinţare prin emisiuni şi subscriere de acţiuni;- fondurile de rezervă şi de risc se constituie treptat prin repartizarea unei părţi din profit.

11.2. Operaţiunile active ale băncilor comerciale

Sunt operaţiunile prin care banca îşi angajează resursele în vederea îndeplinirii funcţionalităţilor statutare şi a obţinerii de profit.

Operaţiunile active sunt:- de creditare a agenţilor economici;- de creditare a persoanelor fizice;- de plasament.Operaţiunile de creditare sunt:- pentru nevoi de capital fix;- creditarea cheltuielilor de exploatare a agenţilor economiciCreditele privind cheltuielile de exploatare sunt:Creditarea creanţelor comerciale.Aceasta înseamnă preluarea contra monedă a creanţelor comerciale pe care

întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Este vorba de fapt de o operaţiune de scontare. 118

Scontarea înseamnă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei.

Va=Vn- Sîn care: Va = valoarea actuală a cambiei;

S = scontul, adică dobânzile pentru perioada de scontare până la scadenţă;Vn = valoarea nominală

Scontarea are următoarele trăsături:- cedarea cambiei prin scontare care are caracter de act de vânzare-cumpărare;- scontarea cambiei este o vânzare specială (se stabilesc obligaţii pentru transfer,

trăgător);- scontarea cambiei este o operaţiune de creditare (reprezintă transferul unui

instrument de creditare şi determină plasarea resurselor unei bănci) pe un termen, pentru care se primeşte dobândă.

Deci, scontarea este operaţiunea prin care creditul comercial se transformă în credit bancar.

Pensiunea este operaţiunea bancară prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite.

Aceste operaţiuni se desfăşoară îndeosebi între bănci. Banca cumpărătoare primeşte angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar şi borderoul efectelor respective.

Împrumutul pe efecte comerciale în gaj

Se practică în cazul în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii. Împrumutul asigură, de regulă, doar parţial, valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Împrumuturi de gaj pe efecte publice şi acţiuni (lombard), se efectuează când există o abundenţă a titlurilor de împrumut.

1. Credite de trezorerieSunt credite pe termen scurt. Sunt legate de buna desfăşurare a ciclului de fabricaţie şi

comercializare. Aceste credite cuprind :- avansul în cont curent;- credite specializate;- de campanie;- pentru stocuri;- de prefinanţare; (ex. aceste credite pot fi acordate pentru loturi destinate exportului).2. Operaţiunile de creditare a persoanelor fizice:- creditare pentru locuinţe;- creditare pentru bunuri de folosinţă îndelungată;- creditarea cheltuielilor curente;- împrumuturi personale;- împrumuturi pe baza cărţilor de credit.Acestea din urmă se acordă pe două-trei luni şi nu depăşesc nivelul veniturilor

solicitantului.3. Operaţiunile de plasament cuprind: - achiziţionarea de efecte publice şi acţiuni. Băncile vor să deţină în general active uşor

lichidabile (bonuri de tezaur, titluri de împrumuturi de stat);- imobilizarea activelor băncii în titluri, reduce posibilitatea de creditare a economiei

naţionale.

119

11.3. Contractele bancare

Obiectul contractelor bancare îl constituie operaţiunile bancare. Contractele fac parte din categoria actelor juridice consensuale care se încheie pentru activitatea practică bancară.

Contractele bancare sunt contracte de consens la prevederile de adeziune.Culpa contractuală a băncilor apare:- când rezilierea se face unilateral fără să se respecte legea;- când nu se verifică un efect de comerţ- când o cambie este prezentă cu întârziere la plată;- când refuză nejustificat să plătească un cec;- întârzierea cu plată a efectuării unei operaţiuni ordonate de client;- furnizarea de către bancă a unor informaţii false.Felurile contractelor bancare:- de cont de depozit cu următoarele operaţiuni:

- deschiderea contului;- blocarea ;- închiderea;- transferul;- calculul soldului;- de virament (giro);- de cont curent;- de creditare;- de leasing;- de garantare;- de asigurare;- de plăţi (VISA etc.);

- alte contracte.

120