UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ”ANDREI ȘAGUNA”

DIN SIBIU

CURS LA

ISTORIA ȘI FILOZOFIA RELIGIILOR

ANUL IV SEM. I

(Lect. Dr. Alina Pătru)

SIBIU, 2013

2

PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

Cursul de Istoria și filozofia religiilor predat în Facultatea de Teologie Ortodoxă

”Andrei Șaguna” din Sibiu își propune să ofere studentului teolog câteva instrumente

necesare pentru înțelegerea lumii religioase în ansamblul ei. Experiența religioasă a

omului a cunoscut diferite forme și moduri de manifestare pe coordonatele timpului și

ale spațiului. Toate aceste forme sunt, pe de o parte, mărturia unui etos religios

universal, prezentând astfel unele caracteristici comune, pe de altă parte rezultatul unor

condiționări socio-culturale din cele mai diverse, condiționări ce duc la diferențe în

modul de înțelegere a realităților religioase și în practica religioasă concretă.

Multă vreme Europa a fost un continent în care dominantă era o singură religie:

creștinismul. Pluralitatea religioasă era astfel localizată în primul rând în interiorul

creștinismului, datorită existenței mai multor variante confesionale ale acestuia. În

afară de creștinism, în Europa mai era prezent doar iudaismul, cu care contactele erau

destul de reduse, iar la marginea de sud-est a continentului se întindea amenințător

islamul, ale cărui influențe concrete se limitau la zone restrânse ale Europei de Est.

Astăzi, datorită globalizării și a mijloacelor de circulație și comunicare moderne,

asistăm la o pluralitate religioasă mult mai accentuată și care pare să ia proporții tot mai

mari în anii ce vor urma. Europa de Vest este deja patria mai multor religii, grupările

moderne de imigranți proveniți din toate spațiile religioase ducând la o diversitate fără

precedent, ce atrage după sine o serie de probleme de conviețuire socială. În Europa de

Est și în România, migrația este încă la început, dar nu este absentă. Atât imigranții

veniți la noi în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite decât în țara lor, cât și

imigranții intelectuali (studenți bursieri, persoane care organizează sau participă la

schimburi economice sau culturale) sunt prezenți și încep să își pună amprenta asupra

mediului lor interacțional. Mai mult decât atât: celelalte religii sunt prezente pe rafturile

librăriilor, prin afișe care invită la cursuri de yoga sau de alte forme de spiritualitate

extracreștină, pe internet și în mass-media, astfel încât conținutul religios extracreștin

are astăzi multe posibilități de a pătrunde în mintea și sensibilitatea românilor.

Viitorul preot și viitorul profesor de religie trebuie să fie capabili să intre în

dialog cu credincioșii și pe teme ce privesc diversitatea religioasă. Orice absolvent al

Facultății de Teologie trebuie să poată încadra un fenomen religios în ansamblul

existenței religioase din toate timpurile, să știe dacă este vorba despre un aspect

3

particular, specific doar unei religii, sau de un element cu o reprezentare mai largă; să

știe care este valoarea respectivului element în ansamblul constructului soteriologic al

religiilor în care el apare, să știe când a apărut și cum a evoluat el în timp. Sincretismul

religios contemporan operează în același timp o reinterpretare a fenomenelor pe care le

preia din alte religii, modificându-le sensul astfel încât ele nu mai corespund principiilor

niciunui spațiu religios. Astfel de exemplu în religiile orientale reîncarnarea este văzută

ca un lucru rău, o suferință, o necesitate dictată de neîmplinirea programului

soteriologic în cursul unei singure vieți, dezideratul acestor religii fiind tocmai acela de

a-i ajuta pe adepții lor să iasă din circuitul reîncarnărilor, să nu mai fie nevoiți să se

reîncarneze. Pentru europeanul contemporan secularizat, ideea reîncarnării poate

părea atrăgătoare: gândul că nu totul se sfârșește o data cu moartea, ca poate reveni pe

pământ pentru a trăi noi și noi plăceri și experiențe face din reîncarnare un lucru de

dorit. În acest caz, conceptul de reîncarnare a fost preluat din religiile orientale, însă a

fost reinterpretat, astfel încât el nu mai corespunde conținutului doctrinar al religiilor

din care provine. Reîncarnarea în viziunea ezoterismului european contemporan este

astfel un simplu construct mental menit să satisfacă anumite nevoi psihologice ale

omului secularizat și nu un element preluat întocmai din vreuna din religiile istorice.

Cunoașterea celorlalte religii oferă și șansa înțelegerii și aprecierii mai corecte a

realităților din propriul spațiu religios și este așadar utilă și pentru înțelegerea de sine a

oricărui membru al Bisericii. Orice credincios familiarizat cu Creștinismul ortodox știe

să prețuiască acele elemente care îl susțin în viață și care îi permit să experieze

comuniunea cu Dumnezeu. În același timp însă, un om care cunoaște numai Ortodoxia

inevitabil va trece cu vederea multe din elementele ei caracteristice. Lărgirea

perspectivei și așezarea propriului spațiu religios în contextul mai larg al existenței

religioase de pe toate meridianele și din toate timpurile permite sesizarea unor aspecte

noi, nebănuite, fără de care bogăția și valențele propriei apartenențe religioase nu ar

putea fi înțelese pe deplin.

Pentru următoarele două semestre, cursul de istoria și filozofia religiilor își

propune familiarizarea studenților cu principalele repere ale marilor religii. Mai precis,

vom studia câteva tipologii religioase: religia Greciei Antice ca tip exemplar pentru

religiile politeiste ale Antichității și marile religii contemporane: hinduismul, budismul,

iudaismul şi islamul. Cu ajutorul reperelor obţinute prin studiul acestor religii vom

putea să înţelegem lumea religioasă în diversitatea ei.

4

În cazul fiecăreia dintre religii vom avea în primul rând o abordare istorică,

urmată de o parte doctrinară. În partea istorică vom privi fiecare din aceste religii ca pe

un organism viu care sufera modificări în timp, care își îmbogățește conținutul preluând

influențe din exterior, dar care se modifică și sub presiunea problemelor proprii,

interne. În același timp, vom cunoaște diversitatea internă a acestor religii, grupările de

factură confesională care pretind, fiecare dintre ele, că dețin interpretarea corectă a

mesajului respectivei religii. Vom vedea astfel că religiile nu sunt blocuri monolitice și

că afirmații de tipul: ”hindușii cred că...” sau ”budiștii practică...” sunt de multe ori

improprii pentru că nu țin cont de diversitatea internă, manifestată în spațiu și timp, a

respectivei religii.

În privinţa doctrinei ne vom concentra pe probleme legate de modul cum apare

sacrul în respectiva religie, şi pe modul cum e văzută relaţia dintre sacru şi lumea

creată. Această împărţire corespunde unei scheme clasice a dogmaticii ortodoxe.

Învăţătura de credinţă creştină e structurată în două părţi mari: teologia (învăţătura

despre existenţa lui Dumnezeu în sine, fiinţa şi atributele lui Dumnezeu, triadologia), şi

iconomia (învăţătura despre relaţiile dintre Dumnezeu şi lume: creaţia, antropologia,

hristologia, soteriologia, eclesiologia, sacramentologia, eshatologia).

Conceptele necesare pentru partea doctrinară au fost stabilite în semestrele

anterioare, în cadrul cursului de filozofia religiei. În cele ce urmează le vom relua pe

scurt și vom sistematiza acele elemente cu care vom opera cel mai frecvent în abordarea

fiecărei religii în parte.

PROBLEMA SACRULUI

Dimensiunea personală și cea suprapersonală sau nedefinită a sacrului

Sacrul este perceput de om în mai multe moduri. Sacrul e cel ce mă depăşeşte,

cel ce e dincolo de toate conceptele şi reprezentările mele, chiar dincolo de capacitatea

mea de a-l experia, dar în acelaşi timp este cel care mi se adresează într-un mod

personal, cel care mă cheamă să relaţionez cu el şi cel pe care îl percep ca pe un vis-a-

vis. Ţinând cont de aceasta deosebim în sfera sacrului o dimensiune personală,

definită sau structurată de una nepersonală, suprapersonală sau nedefinită.

În terminologia dogmatică folosită de Sfinții Părinți, Ființa lui Dumnezeu

corespunde sacrului suprapersonal sau nedefinit, iar cele trei Persoane ale Sfintei

5

Treimi reprezintă sacrul de tip personal. În ortodoxie nu s-au accentuat unilateral nici

Ființa, nici Persoanele Sf. Treimi, ci în teologie accentul a fost pus în mod egal pe cele

două realități. Astfel teologia ortodoxă păstrează un echilibru perfect între cele două

dimensiuni ale sacrului, echilibru care nu se regăsește în această formă în alte spații

religioase.

Spiritualitatea ortodoxă dă la rândul ei mărturie despre echilibrul perfect păstrat

în Ortodoxie între catafatism și apofatism. Ele trebuie în permanență ținute împreună.

Chiar și atunci când un mistic se află pe culmile apofatismului, Ortodoxia recomandă să

păstreze neîncetat în minte numele lui Iisus, pentru ca astfel elementul personal al

sacrului să nu lipsească din trăirea sa ce îl pune în comuniune în primul rând cu zona

sacrului nedefinit, iar el să nu piardă tocmai acest echilibru care e una din

caracteristicile principale ale spiritualității noastre.

Unicitatea și multiplicitatea sacrului

Atât în Sf. Scriptură, cât şi în lumea exterioară avem argumente atât pentru

unicitatea, cât şi pentru multiplicitatea sacrului.

Unicitatea sacrului

Apare cu frecvenţă în VT. Se constată în VT o direcţie monoteistă clară. NT

păstrează ideea unicităţii lui Dumnezeu (Ioan 10,30: Eu şi Tatăl Meu una suntem), dar o

completează cu Revelația Sfintei Treimi.

Unicitatea sacrului e descoperită şi de reflexia umană autonomă. Deja în filozofia

presocraticilor, de ex. la Xenofan din Colofon (sec. VI-V i.Hr.) , apare ideea caracterului

absolut al lui Dumnezeu, de aici necesitatea ca Dumnezeu să fie unic pentru că dacă ar

exista două fiinţe absolute ele s-ar relativiza una pe alta + absolutizarea include şi

atotprezenţa. În unul absolut nu există şi al doilea, afirmă deja Xenofan. Acest tip de

argumentație a fost preluat apoi și de Sf. Părinți, de ex. de Sf. Chiril al Alexandriei în

Catehezele baptismale.

Multiplicitatea sacrului

În VT avem mărturii implicite, nu explicite: apariţia pluralului Elohim, forme de

plural (Facere 1,27), arătări de tipul celei de la stejarul Mamvri. Ele vor fi interpretate ca

mărturii ale unei pluralităţi în interiorul sacrului doar în lumina NT. Iudeul nu se

gândeşte la o pluralitate a sacrului. Abia în NT pluralitatea triadică a sacrului apare în

mod explicit.

6

Din punctul de vedere al reflexiei umane există un principiu logic, conform căruia

orice element prezent în efect trebuie să se găsească şi în cauză (ex: multiplicitatea lumii

create arată că există o multiplicitate şi în interiorul lui Dumnezeu).

Sintetizând cele de mai sus, avem trei moduri de fiinţare a sacrului, cu care vom

opera în cadrul cursului, sau trei dimensiuni ale sacrului:

- Sacrul unic-personal (în Creștinism: un Dumnezeu),

- Sacrul multiplu-personal (în Creștinism: trei Persoane),

- Sacrul suprapersonal sau nedefinit (în Creștinism: Ființa lui Dumnezeu).

Există o complexitate neegalată a sacrului în creştinism; un echilibru perfect

între toate aceste moduri de fiinţare a sacrului din care se poate extrage şi un argument

teologic al superiorităţii religiei creştine faţă de alte religii. Simultaneitatea ontică a

unului şi a multiplului este o realitate specifică doar creştinismului. Dubla modalitate de

fiinţare este o realitate afirmată azi în fizica particulelor elementare, dar în perioada

patristică reprezenta o serioasă piatră de poticnire. Formularea dogmei Sfintei Treimi a

reprezentat astfel un act extraordinar de curaj şi smerenie intelectuală. Ea trebuie

receptată într-un mod adecvat şi azi.

Toate celelalte religii accentuează una sau alta din dimensiunile sacrului, şi tind

ca pe celelalte să le treacă cu vederea. Ele nu sunt însă în nici o religie absente total, aşa

cum vom vedea pe parcursul analizei noastre. Ele sunt prezente în toate formele

religioase şi nu pot lipsi niciodată complet.

PROBLEMA RELAȚIEI DINTRE SACRU ȘI MUNDAN

Vom investiga aici modul apariţiei lumii, tipul de relaţie existent între sacru şi

mundan (panteism, transcendenţă absolută sau o variantă intermediară), cauzele

deteriorării raportului, aşa cum le imaginează religia respectivă, şi mai ales modalităţile

de restaurare a relaţiei dintre sacru şi mundan.

În termenii cursului de filozofia religiilor, conceptul de comuniune desemnează

raportul dintre sacru și mundan, parțializarea comuniunii se referă la deteriorarea

acestui raport, iar încercările de restaurare a comuniunii cuprind toată viziunea

soteriologică a respectivei religii.

7

Restaurarea comuniunii desemnează tot ceea ce face ca viața omului să fie mai

bună pe acest pământ. Redobândirea sănătății, obținerea unor succese dorite, a unor

realizări în plan material sau spiritual în urma unor eforturi de tip religios sunt toate

văzute ca forme de comuniune restaurată cu sacrul. În sens restrâns, restaurarea

comuniunii se referă la depășirea integrală a condiționărilor și limitărilor specifice

acestei vieți. Ea reprezintă finalitatea eforturilor soteriologice ale fiecărei religii, fiind de

regulă o stare accesibilă după moarte, în eshaton.

Pentru restaurarea raportului avem mai multe căi:

– intervenţia sacrului în scopul restaurării,

– Eforturile umane (rugăciuni, eforturi ascetice, fapte bune),

– Actele cu caracter mixt (actele de cult, care pe lângă elementele de rugăciune și

ofrandele aduse de comunitate pornesc de la premisa că într-un fel sau altul e prezent și

sacrul, că el e activ, preia darurile și le transformă și se face pe sine însuși accesibil

comunității prin intermediul realității liturgice).

Toate rugăciunile, jertfele, eforturile ascetice sunt mijloace de restaurare a

comuniunii sacru mundan. Există restaurări prin intervenţii punctuale (hierofanii,

teofanii) şi prin asumarea continuă şi deplină a firii umane în Hristos. Din perspectivă

creştină, Întruparea Mântuitorului este singurul mod autentic şi deplinde restaurare a

comuniunii.

RELIGIA GRECIEI ANTICE

Este o religie politeistă, aşadar una care pune accentul pe sacrul multiplu

personal, însă nici celelalte dimensiuni ale sacrului nu lipsesc cu desăvârşire.

Exista religii care au luat naştere ca urmare a acţiunii unui întemeietor şi religii

de sinteză. Religia Greciei Antice (RGA) este o religie de sinteză.

Teoria indo-europenismului

Pentru formarea civilizaţiei greceşti, un fenomen imprtant îl constituie invazia

triburilor indo-europene. Această invazie are loc începând cu anul 2000 i.Hr. şi se

continuă succesiv până la 1200 i.Hr. Cine sunt însă indo-europenii și cum a fost

descoperită prezența lor?

8

S-au constatat pe baza unor studii lingvistice nişte similitudini între limba

sanscrită şi între limbile germanice, s-a observat că rădăcină unor cuvinte germanice e

aceeaşi cu a cuvintelor sanscrite. Max Müller, cercetător care a trăit în sec XIX, observă

aceste similitudini lingvistice, iar apoi el constată similitudini şi în ceea ce priveşte

zeităţile. Comparatistica dintre limbile germanice şi sanscrita nu e doar la nivelul

lexicului ci şi în domeniul sacrului. Studiind textele sanscrite, între religiile vechilor

germani şi a vechilor indieni, se constată că divinităţile din aceste spaţii sunt în

corespondență cu fenomenele naturii şi acoperă aceleaşi sectoare ale realităţii. Pe baza

acestor observaţii se formează conceptul de limbi indo-germanice şi cel de religii indo-

germanice sau ariene. Cu timpul, analiza lingvistică şi religioasă este extinsă, incluzând

şi alte limbi şi religii din spaţiul european. Se constată existenţa aceloraşi elemente

comune. De acum se introduc în limbaj noţiunile de limbi indo-europene şi religii şi

culturi de tip indo-european.

În mileniul II i.Hr. atât în spaţiul Iranului şi al Indiei cât şi al Europei au avut loc

invazii mari de triburi, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de aici. Aceste

triburi migratoare vădesc similitudini culturale şi par a proveni din aceeaşi zonă. Ele

pătrund în Europa venind dinspre nord-est, şi în India şi Iran venind dinspre nord-vest.

Astfel arheologia vine în sprijinul teoriei indo-europenismului.

Se pune întrebarea: care e patria de origine a acestor triburi? Ea nu a putut fi

localizată cu ajutorul arheologiei. Se postulează ca triburile indo-europene au venit din

nordul Mării Caspice, din zona Volgăi şi a Munţilor Urali şi de aici s-au îndreptat atât

spre est cât şi spre vest. Dar în zonele numite nu s-au găsit nici un fel de dovezi

arheologice ale existenţei lor aici. Teoria indo-europenismului are astfel unele aspecte

rămase neexplicate.

Indo-europenii întâlnesc în spaţiul Greciei o cultură de un anumit tip, numită în

literatura de specialitate cultura preelenă. Ea reprezintă o structură a neoliticului,

perioadă care începe în zona Greciei în jurul anului 8000 i.Hr. Începutul neoliticului

coincide cu descoperirea agriculturii, cu aşa-numita revoluţie agrară. O dată cu aceasta

în existenţa oamenilor au loc schimbări majore, devin sedentari, valorizează altfel

timpul cosmic şi relaţia cu sacrul. Implicit, și experiența lor religioasă se modifică

profund:

Caracteristicile culturii preelene

9

În neolitic, sacrul se transformă: o mulţime de zeităţi feminine apar, sacrul

capăta o amprentă feminină. În centrul existenţei stă obţinerea fertilităţii şi succesiunea

ciclurilor de viaţă. Această cultură ne este cunoscută din descoperirile arheologice şi din

izvoare scrise descoperite pe teritoriul Cretei.

Grecia pre-elenă este o societate de factură neolitică, agrară, având în centru

femeia. Ea dezvoltă un tip de sacralitate axat în jurul zeiţelor fertilităţii. Un rol central îl

joacă Marea Mama, ca zeiţă. Este o religie care valorizează spaţiul, timpul, ciclurile

cosmice şi care dezvoltă o societate de tip paşnic, sedentar.

Caracteristicile culturii indo-europene

Indo-europenii dezvolta o societate de factură patriarhală cu o cultură pastorală,

având o societate structurata pe clase: – preoţii, – războinicii (aristocraţia militară), –

negustorii şi producătorii, - slugile sau sclavii.

Spre deosebire de religiozitatea de tip neolitic, structura religioasă indo-

europeană e dominată de zei războinici, puternici. Aici nu ritmurile ciclice ale existenţei

sunt importante, nu revenirea periodică a anotimpurilor, ci timpul are o direcţie liniară.

Păstorul nomad care se preumblă dintr-un spaţiu în altul întâlneşte mereu situaţii noi,

el e în permanenţă deschis pentru a face faţă caracterului surprinzător al existenţei.

Pentru el, ziua de mâine nu reprezintă o repetiţie a unei situaţii trăite mereu la interval

de un an, ci ea constituie un novum absolut. Din perspectiva sacrului avem panteonuri

complexe dominate de zeităţi masculine puternice, apte să îl apere pe acesta de

pericolele existenţei nomade şi de riscurile războaielor.

Întâlnirea dintre cele două tipuri de civilizaţie se soldează cu victoria armată a

indo europenilor, mult mai versaţi în tehnici de luptă şi dotaţi cu arme mult mai

performante. Indo-europenii cunosc şi prelucrează bronzul, pe când pre elenii sunt în

epoca pietrei.

Cele două tipuri de culturi se întâlnesc şi sunt nevoite să convieţuiască. Între cele

două forme de religiozitate se dezvoltă un proces de sinteză: panteonurile se lărgesc

acum pentru a cuprinde zeii ambelor grupări, iar profilul zeilor se specializează. Zeul

puternic pe care îl adoră învingătorii şi zeiţa populaţiei cucerite trebuie să aibă amândoi

loc într-un sistem comun. Astfel încep să fie imaginate relaţii de rudenie între zeii celor

10

două grupări. De cele mai multe ori, zeul cuceritorilor devine soţul zeiţei, mai rar relaţia

ce se stabileşte între ei este de filiaţie sau de fraternitate.

Asemenea fenomene de sinteză religioasă au loc pe teritoriul întregii Elade.

Populaţia neolitică de pe aceste teritorii nu are o religiozitate unitară, ci există multe

zeiţe locale. Toate sunt relaţionate zeilor cuceritorilor, în special lui Zeus şi lui Poseidon.

Sistematizarea miturilor şi ordonarea lor într-un ansamblu unitar are loc abia în

sec. VIII-VII, fiind opera lui Homer şi a lui Hesiod. Atunci se trage linie şi se constată că

Zeus are în total 41 de soţii şi în jur de 90 de fii, iar Poseidon 45 de soţii şi în jur de 80

de fii. După ce Homer şi Hesiod au făcut ordine între mituri, unificând conţinuturile

RGA, au început să apară, o dată cu presocraticii, şi primele forme de critică la adresa

„imoralităţii” zeilor. Dar trebuie observat că acest caracter imoral e doar rezultatul

sistematizării ulterioare. Zeii nu au fost concepuţi de la început cu trăsături imorale.

Fiecare mit relatând despre vreuna din „aventurile” lui Zeus are ca sursă o altă tradiţie

culturală.

PERIODIZAREA RGA

Perioada pre-indo-europeana (8000-2000 î.Hr.)

Perioada migraţiei indo-europene (2000-1200 î.Hr.)

Sec XII-VIII, o perioadă neagră în care lipsesc vestigiile, datorată ultimului val de

migratori, care au înnăbuşit orice încercare de evoluţie culturală.

În sec VIII – VII i.Hr, procesul de sinteză a miturilor este încheiat şi faza mitică a

religiei GA ajunge la apogeu. S-a ajuns la o plinire a vremii, poporul elen îşi încheie

procesul de formare etnică, deci e timpul pentru ordine şi sinteză şi între diferitele

mitologii. Apar scrierile lui Homer şi Hesiod care sintetizează miturile. Sec VIII – IV

reprezintă perioada arhaică a culturii GA, în care se sintetizează miturile, apar primele

speculaţii filozofice, apar primele creaţii literare, lirice şi dramatice.

Sec VII, apar primii filozofi presocratici care inaugurează o fază nouă a RGA- prin

speculaţiile lor de factură religioasă. Apare un nou mod de a aborda domeniul religios,

dintr-o perspectivă filozofică şi se dezvoltă o manieră critică de a privi modalitatea

anterioară (de factură mitologica). Este vorba despre etapa filozofică a RGA. Această

perioadă ajunge la apogeu în sec IV i.Hr în timpul lui Platon şi Aristotel.

11

Următoarea perioadă importanta a RGA este perioada secularizată, începe în

sec IV i.Hr, în vremea lui Alexandru Macedon, şi o regăsim din plin în perioada

imperiului Roman, în timpul lui Octavian Augustus. Un excelent exponent îl reprezintă

poetul Publius Ovidius Naso. În” Metamorfosele” sale, Ovidiu reia temele mitografilor,

dar din altă perspectivă, una literară. Nu crede în ele ci le redactează de dragul

frumuseţii cuvintelor. Ovidiu se foloseşte de temele mitologice doar ca de un pretext,

pentru că scopul lui este acela de a produce artă pentru artă. El prezintă succesiv mituri

cu privire la apariţia lumii; apoi se referă la perioada mitologică, eroică; urmată de

perioada istorică: Eneea, Războiul Troiei; şi de perioada politic – istorică: Octavian

Augustus, În această succesiune se poate indentifica şi intenţia de glorificare a faptelor

lui Augustus, plasate într-un cadru mergând până la întemeierea lumii.

În fazele de secularizare a unei religii sunt prezente împrumuturile şi

sincretismul, proliferează cultele de mistere. Există diferite raportări la religios, şi toate

acestea sunt considerate legitime. Secularismul este o formă de critică la adresa unei

religii care s-a anchilozat şi care nu mai satisface toate nevoile; în această situație

credinciosul caută răspunsuri în alte părți și împrumută din alte cadre religioase

elemente care par a veni mai bine în întâmpinarea nevoilor sale spirituale.

În cazul RGA, etapa secularizată a fost urmată de o fază a dispariţiei acestei

forme de religiozitate. Conţinuturile religiei Greciei Antice ne-au fost transmise până

astăzi doar pentru valoarea lor culturală. Astăzi se înregistrează pe plan mondial unele

mişcări de revenire la o formă de neopăgânism. În acest curent se înscrie şi o mişcare

apărută în spaţiul grec, care îşi propune reînvierea RGA, reînălţarea de temple pentru

cei 12 zei olimpieni şi restabilirea cultului politeist grec. Adepţii acestei mişcări sunt

totuşi foarte reduşi numeric.

În paralel cu elementele menţionate se dezvoltă şi un tip de religiozitate de

mistere, un sacru de tip mistic. Religiile de mistere (ex. Orfismul, Misterele eleusine,

cultele lui Mithra, Dionisos etc.) reprezintă o altă formă de raportare la sacru. Mistica e

foarte liberă cu privire la formă şi schimbă ușor aderența, pune accent pe trăirile

interioare. Un mistic poate uşor trece de la o religiozitate la alta când cealaltă îi oferă

trăiri mistice mai elaborate. În Creștinism acest pericol este evitat prin legarea strânsă a

misticii de dogmatică, de un anumit sistem doctrinar fundamentat pe Revelație,

formulat în sinoade ecumenice și transmis în Biserică. În GA există mai multe culte care

îşi dezvoltă teorii proprii și care sunt mai uşor deschise spre sincretism.

12

IZVOARELE RELIGIEI GRECIEI ANTICE

- Miturile regăsite în special la Homer şi Hesiod.

- Opera filozofica din antichitatea greacă.

- Operele dramaturgilor şi ale poeţilor.

- Istoriografia (Herodot).

- Scrierile unora din Sfinţii Părinţi, în special apologeţii.

- Izvoarele de factură arheologică.

DOCTRINA RGA

Vom sintetiza doctrina RGA așa cum apare ea în faza mitică a acestei religii, mai

precis, vom porni de la sistematizarea miturilor operată de Homer și Hesiod. In RGA

predomină sacrul multiplu personal, fiind o religie politeistă, dar sunt prezente şi:

- sacrul unic personal (vezi Iliada, Cântul 8: Zeus, exponentul sacrului unic, e mai

puternic decât toți ceilalți yei la un loc, pentru că el cumulează în sine și toate atributele

acestora, deci in acest text, unicitatea prevalează asupra multiplicității); şi

- sacrul nedefinit (în Teogonia lui Hesiod: Haosul primordial care cuprinde în

sine toate potențele pe baza cărora se va structura ulterior lumea, deci și toate valențele

sacrului. Primele forme ale scrului sunt de asemenea nedefinite, ele ”se iscă”, emană din

acest haos).

Cele două texte au fost distribuite și discutate la ora de seminar.

Panteonul grecesc are 12 zei principali:

1. Zeus – Jupiter (zeul cerului dar şi zeul lumii locuite, stăpânul fulgerului) –

conducătorul panteonului olimpian.

2. Poseidon – Neptun (zeul mărilor) – frate cu Zeus.

3. Hades – Pluto (zeul tărâmurilor subpământene, al infernului) – frate cu Zeus.

El nu este dintre cei 12, pentru că a ales să se izoleze de grup, supărat că prin sorţi i-au

revenit lui tocmai ţinuturile morţilor.

4. Hera – Junona (zeiţa căsătoriei, a familiei) – sora şi soţia lui Zeus5. Ares –

Marte (zeul războiului) – fiul lui Zeus cu Hera.

13

6. Afrodita – Venus (zeiţa frumuseţii şi a dragostei) – se trage din Uranus, fiind

născută din spuma mării.

7. Apollo – Apollo (zeul luminii soarelui şi al cântărilor alese, al armoniei, al

artelor, simbolizat cu lira în mână) – din Zeus şi Leto.

8. Artemis – Diana (zeiţa vânătorii, a Lunii, a tinerilor, zeiţă fecioară) – din Zeus şi

Leto.

9. Hefaistos – Vulcan (faur în Olimp şi zeul prelucrării uneltelor) – Hera îl naşte

din gelozie, singură – după unii ar fi şi din Zeus.

10. Atena – Minerva (zeiţa înţelepciunii, zeiţa meşteşugurilor, zeiţă fecioară) – e

fiica lui Zeus cu Metis, se naşte din fruntea lui Zeus, pentru că acesta o înghiţise pe Metis

pe când era însărcinată.

11. Hermes – Mercur (zeul călătoriei, al negoţului, al hoţiei şi al născocitorilor,

zeul mesager) – fiul lui Zeus cu nimfa Maia12. Demetra – Ceres (zeiţa cerealelor, a

agriculturii, prototip al mamei) – soră cu Zeus.

13. Hestia – Vesta (zeiţa focului sacru de pe altare sau din cămine, zeiţă fecioară)

– soră cu Zeus.

Unii zei sunt în legătură cu elementele înconjurătoare ale naturii, alţii exprimă

stări sau sunt în legătură cu preocupări fundamentale umane. Diferitele fenomene care

îi dau omului senzaţia că ceea ce se întâmplă îl depăşeşte, nu e întru totul rezultatul

puterilor sale sau al acţiunilor sale, sunt asociate sacrului (experienţele umane ce

depăşesc capacităţile reale ale omului sunt atribuite intervenţiei sacrului). Grecii

sesizează legătura dintre sacru şi situaţiile speciale din viaţa lor, iar acesta este legitim,

corect. Apar însă şi greşeli: antropomorfismul dus până la extrem, omul îşi imaginează

în această situaţie un zeu sau o zeiţă cu trăsături umane, care influenţează viaţa sa.

Așadar, pe lângă aspectul de comuniune legitimă între Dumnezeu și om, prezent în

faptul că omul sesizează lucrarea sacrului în viața sa, apar și elemente de falsă

valorizare, întrucât omul își imaginează că un zeu cu trăsături umane, membru al unui

panteon complex și prin aceasta relativizat în raport cu alți zei, e cel care s-a manifestat

în viața lui. Datorită acestui fapt, religia GA este şi o religie de false valorizări, are un

aspect de falsa valorizare.

În perioada filozofică, cei cu preocupări speculative au dezvoltat diferite alte

concepții cu privire la existența sacrului. Nu le vom analiza în acest cadru, pentru că ele

14

au fost discutate în anii I și II la ora de filozofie. Un exemplu, cel al lui Xenofan din

Colofon, a fost totuși preluat în partea de început a cursului. Aici ne rămâne doar să

menționăm că religiozitatea de tip filozofic a fost accesibilă întotdeauna doar unor

grupuri restrânse de oameni, marea masă păstrând o abordare de tip mitic.

RELAŢIA OM – SACRU

Religia GA prezintă mai multe versiuni cu privire la apariţia omului. În general

însă accentul nu cade pe relatarea modului cum au apărut primii oameni, ci mult mai

importante sunt miturile care descriu originea zeiască a vreunei familii conducătoare.

Legitimarea conducătorilor politici se face astfel nu doar prin faptele lor de vitejie, ci și

prin legătura ontologică cu sacrul, sau mai bine spus, această legătură e cea care

determină comportamentul exemplar al vitejilor și eroilor.

Pentru declanşarea procesului de deteriorare nu se dă un răspuns exact, însă

ulterior e determinat de greşelile oamenilor care nu împlinesc dorinţele zeilor şi îşi

atrag mânia lor. Vina e întotdeauna de partea omului.

Restaurarea relaţiei optime dintre om şi sacru are loc prin toate mijloacele

posibile:

1. Prin intervenţia sacrului.

2. Prin acţiunea omului.

3. Acte de tip mixt.

1. Intervenţia sacrului poate fi evidenţiată de ex. atunci când Zeus se căsătoreşte

cu o muritoare: copilul are trăsături speciale, un destin special, trăieşte o formă de

relaţie restaurată.

2. Există multe exemple de restaurare prin supunerea omului la voinţa zeului. O

situaţie, din Iliada: Apollo şi preotul Crisis şi fiica acestuia Criseis. Agamemnon o ia pe

Criseis pradă şi nu vrea să o înapoieze tatălui său când acesta îl roagă. Crisis face

rugăciuni către Apollo, iar Apollo trimite săgeţi de foc asupra vasului lui Agamemnon,

astfel încât mulţi din soldaţii lui mor. Agamemnon se supune dorinţei zeului şi o

înapoiază pe Criseis. Astfel relaţia dintre Agamemnon şi Apollo e refăcută, iar pedeapsa

înceteaza, efectele deteriorării dispar.

15

3. Procedeele de restaurare cu caracter mixt presupun o acţiune combinată din

partea omului şi a sacrului. E vorba de formele liturgice. Exemplificăm prin misterele

eleusine, care au și o dimensiune liturgică foarte pregnantă.

Misterele eleusine

Sunt atestate începând din sec XV i.Hr, şi au fost practicate până în 396 d.Hr.,

când are loc incendierea sanctuarului de la Eleusis, deci au fost practicate timp de

aproximativ 2000 de ani.

Misterele au la bază mitul zeiţelor Demetra şi Persefona (Kore). Demetra (zeiţa

agriculturii) are o fiică numită Persefona care este răpită de Hades şi este dusă în

locaşurile morţii. Demetra o caută cu disperare, apoi se retrage într-o peşteră şi nu se

mai ocupă de agricultură. Consecinţele sunt acelea ca soarele pârjoleşte pământul şi nu

mai creşte nimic. Oamenii sunt disperaţi şi-l roagă pe Zeus să intervină. Zeus îi cere lui

Hades să o elibereze pe Persefona. Hades se supune, dar înainte de a o elibera îi da să

muşte dintr-o rodie. Persefona mușcă din neglijenţă, apoi scuipă şi îi rămâne un

sâmbure în gât, ceea ce înseamnă că este obligată să se întoarcă în acel tărâm. Soluţia de

compromis a lui Zeus este că Persefona trebuie să petreacă 4 luni în infern alături de

soţul ei, iar celelalte 8 luni alături de mama sa. Acest lucru explică şi succesiunea

anotimpurilor. Când Persefona merge în infern, pământul nu mai dă roade, deci este

iarnă. Persefona este considerată zeiţa primăverii.

Misterele eleusine dezvoltă un ritual având ca suport acest mit. Ritualul se

desfăşura toamna, după următorul program:

Doritorii de iniţiere se adunau la Atena timp de 4 zile, aveau loc ritualuri de

purificare (băi rituale în mare, post). A 5-a zi avea loc pelerinajul spre templul lui

Eleusis. Aici participanţii vizitau peştera lui Pluto, intrarea în Hades. În interiorul

templului avea loc drama sacră. Iniţierea propriu zisa nu ne este cunoscută, cunoaştem

doar anumite tehnici de iniţiere (rituri orgiastice, o înscenare sau o masă propriu zisă).

Este posibil să fie vorba de o înscenată întâlnire între Demetra şi Persefona. În urma

participării la ritual, iniţiaţilor li se garanta o existență veşnică fericită, şi acest lucru

doar pe baza participării la ritual. Faptul acesta este contestat de filozofi, că doar aceste

iniţieri asigura viaţa veşnică fără alte fapte meritorii, căci este nedrept.

Se produce o identificare a participanţilor cu personajele mitului:

16

- Persefona = omul căzut

- Demetra = cea care intervine pentru omul căzut

- Zeus = sacrul care rezolva situaţia

- Hades = reprezentantul raului.

Participantul la ritual se indentifică pe sine în chip simbolic cu Persefona, cea

care a fost scoasă din infern. Ieșirea ei din infern și revenirea alături de mama ei

echivalează în plan simbolic cu o înviere. Patricipantul la cult speră că și el se va bucura

după moarte de o revenire la viață împreună cu Persefona, întrucât deja din timpul

acestei vieți și-a legat detinul de al ei.

În 396 d.Hr sanctuarul de la Eleusis a fost incendiat. În creştinism sărbătoarea a

supravieţuit, schimbându-i-se sensul. A fost pusă în legătură cu Sf Dimitrie care este

pomenit tot toamna, care a substituit-o pe Demetra în spaţiul Greciei. În satele din jurul

Atenei, o tradiţie populară păstrată până azi vorbeşte despre o aşa-numită Sf Demetra,

căreia un turc i-a răpit fiica şi a determinat-o să pornească în căutare. Astfel se

păstrează în tradiţia populară unele elemente din perioada precreştină.

Eshatologia RGA

În perioada mitologică toţi oamenii mergeau în hades (este diferit de iadul

creştin). Este o existenţă de inconştienţă, de umbră, centrul vieţii este plasat în viaţa

terestră. După această parte principală a existenţei situată în viaţa terestră, omul nu mai

are capacitatea să întreţină relaţii. Cei care devin duşmani zeilor ajung în Tartar, loc de

chinuri. Tartarul era imaginat precum şi-l imaginau creştinii în evul mediu. Ulterior, în

perioada filozofică, termenii de hades și tartar au fost folosiți și ca sinonimi. Eroii şi cei

care s-au remarcat într-un mod ieşit din comun merg în câmpiile Elizee, ducând o

existentă paşnică dar lipsită de dinamism şi prea multă implicare. Tot aici speră să

ajungă și participanții la cultele de mistere.

HINDUISMUL

Introducere

Nu este o religie, ci un conglomerat de religii. Termenul de hinduism este atribuit

acestui conglomerat de misionarii creştini occidentali abia în secolul al XVIII-lea, pentru

17

a numi toate credinţele la modul general ale indienilor, şi a le deosebi astfel de celelalte

două religii întâlnite în India, islamul şi creştinismul.

Hinduşii nu pretind pentru ei apartenenţa la o religie, în sensul european al

termenului. Ei afirmă despre sine doar că ei sunt cei care respectă dharma. Dharma

este un concept complex, care desemnează concomitent legea care stă la baza ordinii

cosmice, legea cosmică universală, dar şi legea ce stă la baza organizării sociale

(incluzând şi sistemul castelor), şi în acelaşi timp legea individuală de existenţă pentru

fiecare om, menirea acestuia pe lume, în conformitate cu înzestrările sale.

Hinduismul nu a avut de-a lungul mileniilor preocupări de convertire a altora.

Eforturile de convertire apar doar acolo unde o religie este conştientă de identitatea sa.

El devine o religie misionară în sec al XIX-lea pt că intră în contact modul de manifestare

al creştinilor. Inspirat de misionarismul creştin, hinduismul caută şi el să îşi găsească

conotaţii universaliste, îşi dezvoltă valenţele universale.

Hinduismul este o religie dintre cele mai complexe, în care apar cât se poate de

pregnant cele două trăsături fundamentale ale sacrului, pe de o parte aspectul său

nedefinit, nestructurat, suprapersonal, iar pe de alta cel definit, personal, structurat şi în

felul acesta generator de structuri. În acelaşi timp el cunoaşte o simultaneitate enunţată

a unicităţii şi multiplicităţii la acelaşi nivel al sacrului, ceea ce îl apropie extrem de mult

de revelaţia creştină. Datorită acestor elemente şi a diferitelor modalităţi de realizare

concretă a comunicării credinciosului cu sacrul, printre altele ne referim aici în mod

special la posibilităţile de actualizare a potenţialităţilor umane prin intermediul unor

exerciţii psihofizice asociate termenului yoga, hinduismul a ajuns să fie una dintre cele

mai reprezentative religii a timpurilor noastre.

SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ

Hinduismul este o religie de sinteză formată din religia unei populaţii locale şi

cea a indo-europenilor. Hinduismul apare ca o sinteză a două universuri religioase

distincte, după care urmează o serie de aprofundări şi diversificări semnificative pentru

profilul actual al acestei religii. Important de reţinut este faptul că în perspectivă

hindusă există o reală unitate între începuturi şi realitatea religioasă actuală, motiv

pentru care recursul la sursele primare este permanent. De reţinut este în orice caz că

această religie nu are un întemeietor.

18

În cele ce urmează vom indica doar principalele momente ale evoluţiei amintite

mai sus, fără a insista descriptiv asupra lor. Cele două universuri religioase la care ne

referim sunt de origine dravidiană şi ariană.

Dravidienii reprezintă o populaţie negroidă care a locuit în India înaintea

năvălirii arienilor în secolele 15 – 13 î.H., fără a fi însă şi cea mai veche populaţie a

acestui subcontinent. Ei au creat o civilizaţie materială importantă, asociată cu numele

localităţilor Mohenjo Daro şi Harappa, pe Valea Indusului, vechi de peste 4500 de ani.

Săpăturile arheologice efectuate în aceste localităţi nu au degajat doar un ansamblu

arhitectural extrem de funcţional şi bine păstrat, ci şi o serie de obiecte cu semnificaţie

religioasă, cum ar fi simboluri ale lui Shiva (lingam) şi ale Zeiţei Mamă, sau statuete în

posturi yoghine tipice. Multă vreme s-a crezut că Yoga reprezintă o creaţie specifică în

exclusivitate hinduismului, la fel ca şi simbolurile lui Shiva şi ale Zeiţei Mamă,

presupunere infirmată de descoperirile amintite. De aici a apărut ipoteza că şi alte

caracteristici ale Hinduismului, de pildă, legea karmică, transmigrarea sufletelor,

reflexiile asupra Fiinţei Absolute, şi-ar avea originea în cultura dravidiană.

Arienii: Termenul provine din sanscritul arya, nobil, şi se referă la o populaţie

indo-europeană care a pătruns în spaţiul actual al Indiei în valuri succesive vreme de

mai multe sute de ani în prima jumătate a mileniului doi î.H. Această populaţie a adus cu

ea nu doar o serie de divinităţi de tip indo-european – Dyaus Pitar (Cerul Tată),

echivalent al lui Zeus Pater şi Jupiter; Mithra, care corespunde lui Mitra al iranienilor);

Varuna, echivalent al lui Uranos din panteonul grec – ci şi un mod specific de

interrelaţionare a lor în interiorul unui panteon.

În urma contactului cu dravidienii se constituie societatea bazată pe caste, care

sunt expresia unui categoric etos religios. Sistemul castelor are o tradiţie vedică şi

cuprinde patru caste tradiţionale: brahmanii (preoţii), kşatriya (militarii, cavalerii),

vaisyas (negustorii şi producătorii), sudras (sclavii, servitorii, de regulă ne arieni). La

aceasta se adaugă paria sau panchamas, cei intangibili, cărora nu li se recunoaşte

apartenenţa la o castă oarecare. Între caste nu există nici un fel de legături posibile, nu

se poate trece de la una la alta. Unul dintre semnele clare de distincţie între caste este

accesul la învăţătură, categoric refuzat ultimelor două în perioada veche.

19

Apartenenţa la o castă sau alta se datorează naşterii individului şi are nu atât o

relevanţă socio-economică, cât mai ales una religioasă, asupra căreia vom mai reveni.

Dorim să subliniem aici doar caracterul de sinteză al acestei realităţi socio-religioase.

Hinduismul nu trebuie înţeles doar ca o formulă religioasă limitată, vizând în

exclusivitate o anumită latură a existenţei umane, separată de cea economică, socială şi

politică, ci în primul rând ca o realitate atotcuprinzătoare, în care sunt incluse toate cele

amintite într-o sinteză care aduce întotdeauna în prim-plan religiosul.

Periodizare şi izvoare

Periodizarea este una relativă, nu este exactă pentru că hinduşii au o gândire

anistorică, axată nu pe date precise, ci una ce avea în vedere doar conţinuturile, înţelese

într-o manieră atemporală. Textele sacre hinduse, unele dintre ele străvechi prin formă

şi conţinut, au fost transmise oral prin memorizare. Ele vor fi fixate în scris abia după

sec. I d.Hr – deci nici ele nu ne ajută să fixăm în timp evenimentele. Este aşadar

imposibilă datarea exactă a fenomenelor. Se cunoaşte doar succesiunea lor. Noi vom

folosi o datare, precizând de la bun început că este una cu totul aproximativă.

1. Vedismul: În perioada cea mai veche (mileniul II î.Hr.), religia hinduşilor

poartă denumirea de Vedism (de la textele sacre cele mai vechi, numite Vede). Vedele

sunt colecţii de imne, formule şi reglementări liturgice, rostite de către brahmani atunci

când se aduceau jertfe. În general Vedele au un bogat conţinut liturgic şi mitologic. În ele

apare deja în formă schiţată un mod particular de relaţie cu sacrul unic, specific nu doar

hinduismului, dar care apar aici cu mai multă pregnanţă şi despre care se va mai vorbi,

şi anume henoteismul. Tot aici întâlnim şi trimiteri la sacrul nedefinit, Brahman. În vede,

brahman, = nepieritorul, imuabilul, temelia pe care se susţine întreaga lume. Conceptul

e abstract şi încă insuficient precizat. Tot în Vede întâlnim şi bogate referiri la un sacru

multiplu, constituit într-un Panteon (= totalitatea divinităţilor dintr-o religie),

Oameni [caste = grupe sociale]

1.brahmani = casta preoților

2. kșatria = conducători politici

3. vaisya = negustori,

producători

4. sudra = oameni de rând,

slugi

20

prezentând multe similitudini cu alte constructe de acest fel ale popoarelor indo-

europene.

Vedismul este religia indo europenilor. Ea se caracterizează prin mulţimea de zei,

cărora brahmanii le aduc jertfe, susţinând prin intermediul jertfei întreg cosmosul în

existenţă.

2. Brahmanismul: Începând ca în jurul anului 1000 î.Hr. se face simţită nevoia

de a se explica în ce mod poate jertfă de pe altare să influenţeze existenţa umană sau pe

cea cosmică. Altfel există pericolul căderii într-un simplu formalism. O dată cu aceasta

hinduismul intră în cea de-a doua etapă a sa, şi anume brahmanismul. Apar pe rând

următoarele texte sacre:

- Brahmanele – comentarii speculative la Vede, accentuează rolul ontologic al

sacrificiului, reflectează asupra puterii misterioase ce ţine universul în existenţă şi

asupra legăturii dintre sacrificiu şi cosmos. Ele izvorăsc din mistica sacrificiului şi au un

caracter speculativ.

- Aranyaka - (=scrieri silvane), rodul înţelepciunii acumulate de unii eremiţi retraşi în

pădure. Ele sunt o explicare a Brahmanelor şi în acelaşi timp un nou pas în procesul de

deplasare a accentului dinspre sacrificiu spre primatul cunoaşterii metafizice, a

înţelegerii sensului realităţilor fundamentale.

- Upanişadele, probabil începând de prin 800-600 î.Hr., sunt texte ce au fost comparate

cu dialogurile lui Platon. Ele relatează controverse de idei între căutătorii adevărului şi

momente de dezvăluire a unor învăţături secrete, destinate doar celor care au atins un

anumit nivel de intensitate a căutării. Upanişadele devalorizează atotputerea

sacrificiului. Sunt prezente deja învăţătura despre karma (legea cauzalităţii) şi samsara

(ciclul reîncarnărilor), dar efortul reflexiv al Upanişadelor vizează în mod special

coincidenţa dintre Fiinţa Absolută Brahman, cu sinele individual – atman.

Karman, la singular, desemna iniţial fapta prin excelenţă mântuitoare, jertfa.

Forma de plural a lui karman este karma, care a ajuns ulterior să desemneze totalitatea

faptelor unui om, însoţite de efectele acestora, manifestate ca un bagaj, ca o încărcătură

de condiţionări pe care omul respectiv e obligat să o poarte.

De ce fapta are efectul pe care îl are? Fapta are o importată şi o influenţă limitată

în timp. Niciodată efectul ei nu e absolut pt că nicio faptă nu are o putere universală.

Dacă fapta nu are impact veşnic atunci nici cei ce mor nu pot sta veşnic în iad sau

21

paradis, deci după o vreme vor trebui să se reîntoarcă. Pe de altă parte, efectul faptei e

de neînlăturat, şi el trebuie neapărat să se consume, fie în viaţa aceasta, fie dincolo de

moarte, fie într-o viaţă viitoare.

Brahmanismul e tot o religie a claselor superioare care sunt capabile de

speculaţie, joacă un rol important brahmanii (preoţii).

Din Upanişade se vor desprinde ulterior 6 direcţii (şcoli) filosofice, numite

darsane. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

- Sistemul Vedanta (sistem monist, există o singură realitate fundamentală, prezentă în

toate, se vorbeşte despre identitatea dintre atman şi brahman).

- Sistemul Yoga (sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile

materiei).

3. Hinduismul clasic (după 200 î. Hr.) apare pe fondul unor tensiuni puternice

existente în societatea Indiei, datorate faptului că membrilor castelor inferioare nu le

erau recunoscute nevoile religioase și se considera că aceștia nu pot avea acces la

mântuire în cursul acestei vieți, ci numai într-o viață viitoare, când vor avea șansa să se

nască într-o castă superioară. Refuzul inițial al brahmanilor de a crea mijloace religioase

specifice castelor de jos a dus la apariția a două noi religii, budismul și jainismul, care

promit tuturor șanse la mântuire și astfel atrag un număr însemnat de adepți. Abia în

urma acestor rupturi reușește și hinduismul să vină în întâmpinarea nevoilor tuturor

adepților săi. Este un moment de reformă interioară ce schimbă radical profilul acestei

religii. Scrierea sacră asociată acestei reforme este Bhagavad-Gita.

Hinduismul clasic se naște din nevoia castelor inferioare de a dezvolta modalități

de raportare la sacru specifice lor. Credinciosul din aceste caste este în general mai

puțin înclinat spre reflexia speculativă, viața lui având în primul rând o dimensiune

acțională. Raportarea la sacru se transformă radical în perioada hinduismului clasic.

Una din modificări e aceea că în general oamenii, familiile, comunitățile au ca protector

un singur zeu, căruia îi acordă însă toate atributele sacrului. Fenomenul poarta

denumirea de HENOTEISM. Nu e vorba doar de alegerea unui zeu şi uitarea celorlalţi, ci

de faptul că toate aspectele relaţiei cu sacrul se concentrează spre această divinitate.

Henoteismul este adorarea a tot ceea ce ţine de sfera sacrului într-o singură divinitate.

Prin raportarea la o singură divinitate, omul acoperă tot ceea ce este necesar în relația

22

dintre el și sacru: respectiva divinitate îl ajută în toate situațiile vieții lui, trăirile mistice

sunt legate de aceeași divinitate, rugăciunile și ofrandele îi sunt închinate, toate miturile

și doctrinele cunoscute o au în centru.

Scrierile acestei perioade sunt marile epopei Ramayana (Calea lui Rama) şi

Mahabharata (Marile fapte ale Bharaților), din care cel mai important fragment îl

constituie Bhagavad-Gita. Epopeile nu au valoarea de sacralitate a scrierilor mai vechi,

însă sunt mult mai acesibile păturilor largi. Pe lângă acestea apar alte istorisiri epice

mitografice mai mici, numite purane, acestea fac să înțeleagă omenirea cum trebuie să

se raporteze la sacru.

Forme de religiozitate henoteistă ale hinduismului clasic:

• Vişnuismul (vaishnavismul) – cultul lui Vişnu, păstrătorul, zeul care se

întrupează sub forma unor avatari şi coboară pe pământ pentru a reface raporturile

dintre om şi sacru,

• Shivaismul – cultul lui Shiva, zeul distrugerii şi al reînnoirii, anahoretul prin

excelenţă dar şi partenerul sexual, zeul extazelor de orice fel.

• Shaktismul – cultul zeiţei Shakti, sau Kali – are în centru principiul feminin,

matern, dinamica universală este înţeleasă în dimensiunea ei feminină,

şi alte forme asemănătoare, cu o extensiune spaţială mult mai mică.

Venerarea celor trei zei este împărțită pe zone în India. Există zone în care este

venerat numai Vișnu, zone în care este cinstită numai Shakti, sau zone în care tradiția

este de a îl venera numai pe Shiva. Brahma, zeul creator (a nu se confunda cu Brahman,

realitatea sacrului nedefinit!) nu este venerat aproape niciunde în India. Există pe toată

suprafața Indiei doar două sau trei temple mai mari care îi sunt dedicate.

Conceptul de TRIMURTI a fost interpretat din punct de vedere creştin ca fiind o

reprezentare a Treimii. Brahma (creatorul), Vişnu (păstrătorul), Shiva (distrugătorul)

nu sunt însă niciunde în hinduism veneraţi împreună, ca o treime de persoane luate

împreună. Conceptul de trimurti există, dar nu ca venerare a unei treimi de persoane, ci

Trimurti reprezintă succesiunea celor 3 momente ale existenţei: creaţia, păstrarea şi

distrugerea, iar acestea sunt asociate zeilor de mai sus. Trimurti apare ca reprezentare

de statui pe templele hinduse abia începând cu sec 8 d. Hr. Hinduşii recunosc cele trei

relaţii ale sacrului cu lumea: creaţia, păstrarea şi distrugerea, dar nu o treime de

23

persoane, aşa cum au crezut unii interpreţi creştini. Creaţia e valorizată negativ,

păstrarea e pozitivă, distrugerea e pozitivă şi negativă (e negativă pentru că pricinuieşte

durerea şi e pozitivă pentru că deschide perspectiva unui nou început).

Avatarul sau avatarele sunt formele de încarnare ale sacrului – întrupări, ceea ce

presupune existenţa unui zeu care se poate întrupa. De ex. Vişnu se întrupează când

lumea e periclitată, când e deteriorată ordinea lumii. Avem 10 întrupări clasice ale lui, în

forme animale şi umane (mistreţul, peştele, țestoasă, leu, pitic, etc). Cei mai cunoscuţi

avatari ai lui Vişnu sunt întruparea a VII-a în Rama şi întruparea a VIII-a în Krsna. Cea

de a noua întrupare este o întrupare negativă în Buddha. Ultimul avatar al lui Vișnu al X-

lea este Kalkin care va veni la sfârşitul veacurilor.

În interpretările moderne ale hinduismului, numărul avatarilor lui Vişnu se

lărgeşte. Chiar şi Iisus Hristos e receptat în hinduism ca fiind unul din avatarii moderni

ai lui Vişnu.

Întruparea sub formă de avatar, specifică mai ales lui Vișnu, are ca scop

repararea unei situații, refacerea condițiilor existenței lumii atunci când acestea s-au

deteriorat peste măsură.

Shiva intervine atunci când nu se mai poate repara nimic, când deteriorarea este

prea mare. El distruge tot, adică înlătură tot ce este rău, creând astfel premisele ca viața

să înceapă din nou de la zero, pe baze noi și nepervertite.

Shaktismul se dezvoltă în sec 7-8 d. Hr. Este un curent ce pune în fruntea

panteonului şi în centrul cultului o figură feminină. Zeiţa e universală şi e partea

dinamică într-o relaţie, cum ar fi relaţia dintre ea şi Shiva. Shiva fără parteneră sa nu ar

fi putut face nimic. Dinamica universului e personificată într-o formă feminină.

O dată cu apariția jainismului și a budismului de dezvoltă și doctrina non-

violenței sau a respectului față de toate ființele vii, întrucât toate animalele și toți

oamenii sunt suflete aflate pe o treaptă sau alta în circuitul reîncarnărilor. Doctrina non-

violenței e preluată de hinduismul clasic, si are drept consecință chiar renunțarea la

jertfele sângeroase, elementul central al vedismului. De acum se aduc zeităților doar

ofrande nesângeroase: fructe, produse de patiserie, lapte etc. Jertfa nesângeroasă și

ceremonia în cadrul căreia este adusă se numesc puja.

24

4. Din anul 1100 d. Hr. Putem vorbi de un hinduism al sectelor, din cauza

fărâmiţării tot mai mari în culte individuale, funcţionând în paralel. Întâlnirea dintre

hinduism şi islam duce la noi formule religioase, şi chiar la apariţia unei religii noi –

sikhismul (Sikh e întemeietorul, din sec al 16-lea). E o religie care preia din islam

conceptele monoteiste, ideile profetice şi soteriologice, iar din hinduism raportarea la

sacrul nedefinit şi unele practici care îl vizează pe acesta. Sikhismul nu mai e nici

hinduism nici islam.

5. Hinduismul modern (neohindiusmul) – începând din sec. al XIX-lea,

hinduismul dezvoltă curente misionare, care îşi adaptează mesajul pentru a face faţă şi

în alte cadre culturale. Acest lucru se petrece din cauza traumelor colonializării

europene şi ca reacţie la misiunea creştină îndreptată spre ei. Trebuie subliniat faptul că

până astăzi cei mai mulţi hinduşi nu sunt misionari, ci contestă mişcările noi, afirmând

că idealul religios nu trebuie să fie cel al cuceririlor exterioare, al extinderii teritoriale a

religiei, ci cel al interiorizării şi al experienţei personale.

A se remarca faptul că în cazul diferitelor perioade ale hinduismului a fost

precizat doar începutul lor în timp, niciodată însă şi încheierea lor. Aceasta deoarece ele

nu se încheie, ci coexistă în continuare, alături de formele mai noi. Astăzi impresia

generală pe care o are occidentalul e că hinduismul e o religie compozită, din care

fiecare poate să-şi aleagă ce vrea.

SACRUL ÎN HINDUISM

Fiecare din dimensiunile sacrului se bucură de atenţie egală în hinduism, fiind

elementul central în anumite școli și curente.

Conform filozofiei Vedantei, sacrul nedefinit se numeşte în hinduism Brahman.

Se consideră că acesta stă la baza întregii existenţe – aici viziunea hindusă e monistă,

cunoaşte o singură substanţă, o singură realitate absolută fundamentală. Brahman este,

în reflexia filozofico-religioasă, realitatea fundamentală a sacrului. El fiinţează în sine

însuşi, dincolo de orice concept sau experienţă umană, chiar dincolo de conceptul de

fiinţă. E simbolizat prin metafora apei, a oceanului cosmic. La un moment dat el iese din

25

sine, fără un motiv anume, pentru a duce o viaţă autonomă în cadrul lumii create, în

diferite forme. Se “sparge în bucăţi”, care se împrăştie şi se opresc la o distanţă mai

mare sau mai mică de centru, de brahman însuşi:

Brahman decide să se spargă într-o mulțime de bucăți, toate acestea fiind, în

esența lor, în continuare părți din Brahman:

Brahman = ...... zei...... brahmani..... cavaleri.... negustori.... slugi.... paria....

....animale..... plante.... pietre

Cei mai apropiaţi de Brahman sunt zeii. Apoi urmează oamenii, pe caste: casta

brahmanilor – cavaleri – negustori şi producători – muncitori şi slugi – paria (aici intră

şi cei din alte religii, pentru că nu trăiesc conform dharmei). La cea mai mare distanţă se

află regnul animal şi cel vegetal, apoi cel mineral.

Se observă că în sfera sacrului, Brahman este şi sursă a celorlalte divinităţi, care

sunt astfel relativizate în raport cu acesta. Sacrul nedefinit este astfel mai bine cotat

decât formele personale ale sacrului.

Toate aceste entităţi, inclusiv zeii, sunt chemate să se reunească în Brahman

printr-o serie de reîncarnări succesive, după care vor ajunge una cu el. Ele au nevoie de

aceste reîncarnări, în cursul cărora fiecare trebuie să îşi descopere atmanul (esenţa

proprie, sinele său cel mai profund), iar prin meditare (meditaţie) şi interiorizare să

recunoască intuitiv că acesta e identic cu Brahman.

Tot Vedanta vorbeşte despre maya – iluzia care te face să crezi că toate

realităţile sunt separate între ele şi diferite una de cealaltă. Dacă depăşeşti iluzia vei

vedea că eşti asemenea celui de lângă tine, chiar identic cu el.

Sacrul personal apare sub formă multiplă atunci când vorbim de o mulţime de

zei. Panteonul hindus are câteva sute de mii de divinităţi. Se realizează astfel acoperirea

tutor zonelor realului. De fapt panteonul în sine formează o unitate cu lumea material

iluzorie, care nu e niciodată singură, ci se află totdeauna sub cârmuirea sacrului.

Sacrul personal-unic apare în formulele henoteiste, specific hinduismului clasic,

atunci când un anumit zeu e înzestrat cu toate atributele sacrului. Conform gândirii

henoteiste, panteonul reuneşte mai multe manifestări ale aceluiaşi sacru, manifestări

26

care în fond toate se reduc la una, cea centrală. Reversul este dat de faptul că acest unu

apare în mod necesar sub o formă multiplă. Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu

devine astfel foarte complex.

Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu

Pentru înţelegerea acestui raport ne folosim de mituri din tradiţiile hinduismului

clasic:

1. Din vişnuism – un mit cosmogonic: Vişnu stă întins pe ape, pe oceanul cosmic,

sau pe şarpele cosmic, după o altă variantă, hotărât să înceapă un proces de creaţie.

Oceanul, apa e asociată sacrului nedefinit, haosului şi lumii neorganizate. Şarpele şi în

general regnul oficial apar asociate în general apei, adâncurilor. Haosul ţine de adâncuri,

de smârcuri, de apele întunecoase.

Din ombilicul lui Vişnu (= centrul persoanei, dar şi al universului) răsare un lotus cu

1000 de petale de aur. El reprezintă prin numărul 1000 suma întregii creaţii, cu toate

componentele ei până la sfârşitul veacurilor. Aurul are menirea să arate perfecţiunea

iniţială a acestei creaţii, a existenţei în ansamblu. Din pericapul acestui lotus apare,

stând în poziţie lotus, Brahma creatorul, care nu este altceva decât un yoghin desăvârşit

dintr-un ciclu cosmic anterior. Acesta creează lumea fenomenală în multiplicitatea să:

întâi întregul panteon, apoi lumea cu cele 3 nivele (văzduhuri, pământ, lumea

subpământeană), fiecare domeniu cu populaţia adecvată.

Mitul arată unitatea fundamental a sacrului cu profanul. Multiplicitatea ia

naştere din unicitate (din Vişnu). În unicitatea de la început avem atât sacrul unic

nedefinit reprezentat de oceanul cosmic cât şi sacrul unic definit, personal, care e Vişnu.

2. Un mit din shivaism arată modul de impunere a unităţii în cadrul

multiplicităţii. În cazul mitului lui Shiva e vorba de o secetă cumplită care pune în

pericol existenţa tuturor fiiţelor vii. Fenomenul e interpretat simbolic ca întrerupere a

comuniunii sacru-profan. Salvarea = restabilirea ei, tot în plan simbolic. Nimeni nu

cunoaşte soluţia problemei. Un ascet deosebit de înzestrat porneşte nişte exerciţii

ascetice foarte eficiente, iar în final, prin asceză, ajung să se întâlnească cu Brahma

creatorul, căruia îi cere o soluţie. Soluţia ar fi coborârea Gangelui cosmic pe pământ pe

care îl poate coborî doar Shiva. Yoghinul ajunge după altă perioadă de asceză la Shiva pe

care îl roagă să intervină şi să deschidă zăgazurile cerului din care să coboare Gangele.

27

Shiva îi îndeplinește rugămintea şi cu propria frunte preia sarcina apei ce cade pentru

ca aceasta să nu distrugă pământul. Seceta e oprită, fiinţele vii vor fi salvate.

Mitul arată modul de impunere al unei divinităţi până atunci secundară,

respectiv modul de impunere a unului în multiplu. Arată continuitatea dintre sacru şi

profan prin intermediul apei şi constituie temei pentru existenţa fluviilor sacre.

Intervenţia sacrului în forţă poate fi distrugătoare, dar sacrul însuşi e în stare să-şi

administreze propria implicare.

3. Mit din ciclul shaktist (Zeiţa Kali) – un monstru cosmic atacă universul şi nici

unul din zei nu îi poate veni de hac. Zeii se aşează într-un cerc, îşi întind mâinile spre

centru (într-o altă versine ei suflă spre centrul cercului) şi din energia tuturor ia naştere

zeiţa Kali – o divinitate puternică, războinică, ce se dovedeşte în stare să-i vină de hac

monstrului. Aici multiplicitatea este temeiul unicităţii, fără a o putea înlocui – cele 2

forme ale sacrului sunt corelative şi complementare.

Raportul dintre sacrul nedefinit şi cel definit

Cele două forme ale sacrului apar mereu împreună. Este vizibil în mitul despre

Vişnu întins pe oceanul cosmic, sau pe şarpe. Din punct de vedere hindus acesta e

reprezentarea firescului din existenţă, a coexistenţei permanente dintre sacrul definit şi

cel nedefinit.

Sacrul nedefinit e numit Nirguna Brahman (Brahman fără însuşiri). Sacrul definit

este numit Şaguna Brahman (Brahman cu însuşiri)

Raportul dintre bine şi rău în hinduism

Hinduismul reuşeşte să exprime şi unitatea fundamentală a fiinţei, dincolo de

bine şi de rău. De exemplu există un mit care vorbeşte de zeul Krna – o întrupare, un

avatar al lui Vişnu pe pământ. În copilărie, Krşna trăieşte pe lângă un râu unde apare un

şarpe mare ce pune în pericol copiii şi vieţuitoarele de acolo. Krşna se repede să-l

omoare, iar în clipa când e gata să-i ia viaţa, şarpele îl opreşte zicându-i: “de ce mă

omori? Că tu m-ai trimis. Eu sunt tu şi tu eşti eu.”

Bivalenţa aceasta, existenţa separată a binelui şi a răului este o realitate doar în

maya, binele şi răul fiind totuna. Acest rău e o problemă de percepţie. Dincolo de maya,

28

atunci când se depăşeşte iluzia cosmică, realităţile sunt monovalente, pentru că toate

participă la aceeași esență, toate sunt părți din Brahman care intervin așa cum le e

rostul și acolo unde le e locul.

ASPECTE ALE RAPORTULUI DINTRE SACRU ŞI PROFAN ÎN HINDUISM

Creaţia lumii.

Deja în Vede se pune întrebarea „de ce?”, însă ea rămâne fără răspuns. În Rigveda

(imnul creaţiei) se pun întrebările fundamentale, care rămân fără răspuns până la

sfârşit. Lumea este ciclic creată şi distrusă într-un joc nesfârşit, ca o plictiseală a lui

brahman. Cu privire la modul apariției lumii există foarte multe mituri în diferitele

tradiții. Nici miturile explică de ce-ul creaţiei, ci doar o descriu.

Parţializarea comuniunii se petrece:

1. Prin acţiunea demonului, sau a unui monstru, sau şarpe (ca în miturile

amintite mai sus)

2. Prin fapta umană – Karma, încărcătura de fapta pe parcursul vieţii care duce la

reîncarnare. Fapta odată făcută este definitivă, nu poate fi înlăturată. Efectele faptei sunt

însă limitate în timp (fericirea şi nefericirea nu pot fi veşnice). Hinduismul e religia prin

excelenţă a faptei de neşters, cu relevanţă cosmică. Fapta personală e relevantă pentru

destinul personal şi cel cosmic.

Diferitele fapte negative au repercusiuni asupra destinului fiecăruia şi asupra

legii morale cosmice, dharma. Aceasta se degradează încet, sub povara faptelor

negative. Fapta are deci capacitatea de a modifica legea universală a universului –

dharma. Dharma este o realitate eternă, însă ea suferă totuşi o degradare în cursul

existenţei universului. Acest fapt se petrece la anumite momente date, când se

acumulează o masă critică de fapte negative.

Existenţa universului este structurată ciclic în patru etape mari:

MAHA-YUGA reprezintă un ciclul cosmic complet, de la crearea universului până

la sfârşit. Ea este formată din patru perioade numite YUGA:

1. KRITA-YUGA (yuga creaţiei) – perioada de început în care dharma este

perfectă. Avem un zeu, o veda şi un ritual. Cultul este unitar. Perioadă este reprezentată

29

simbolic printr-o vacă cu 4 picioare. Sistemul castelor funcţionează bine, oamenii trăiesc

conform dharmei, şi pot să îşi împlinească menirea de a deveni una cu brahman. Totuşi

unii fac şi fapte negative, degradând dharma, iar când se acumulează foarte multe fapte

negative se produce o răsturnare calitativă: un sfert se pierde din dharma.

2. Perioada a II-a – în care dharma e diminuată cu un sfert. În spectrul religios

apar jertfele sângeroase, care nu sunt caracteristice şi perioadei dintru început.

Reprezentarea simbolică este o vacă cu 3 picioare. Şi în această parte se acumulează

fapte negative => la un moment dat se pierde încă un sfert din dharma.

3. Perioada a III-a – a rămas o jumătate din dharma. Veda se împarte în 4, avem 4

”vede”, pe care nimeni aproape că nu le mai studiază. Reprezentarea simbolică este o

vacă cu 2 picioare.

4. KALI-YUGA (yuga cea neagră) – a mai rămas un sfert din dharma. Perioada

este simbolizata printr-o vacă cu un picior. Apăr o serie de teorii sofisticate, apar multe

dispute de idei şi o mulţime de texte care oricum nu vor avea nici un efect ontologic

asupra oamenilor, nu vor reuşi să îi facă mai buni şi să îi apropie de idealul soteriologic.

Domină bolile, suferinţele, disperarea. Noi trăim acum în această din urmă perioadă,

trăim „zilele de apoi”. Kali-yuga a început în anul 3102 i.Hr, an considerat data morţii lui

Krsna, avatarul lui Vişnu. La sfârşitulfiecărei perioade yuga, dar mai ales la sfârșitul

perioadei a III-a şi începutul ultimei perioade apar în număr mare avatari pe pământ,

pentru a reface ceea ce se mai poate reface.

Kali-yuga durează 432 000 ani.

Perioada a III-a ține 2 x 432 000 ani.

Perioada a II-a ține 3 x 432 000 ani.

Perioada I ține 4 x 432 000 ani.

În total Mahayuga ține 10 x 432 000 = 4 320 000 ani.

La sfârşit, conform miturilor din ciclul vișnuit, Vișnu iniţiază combustia cosmică,

totul arde, iar în final rămâne numai Vișnu întins pe ape. A se observa că în miturile

vișnuite Vișnu preia și funcția de distrugător, specifică lui Shiva. După aceasta, creaţia o

va lua de la capăt: din ombilicul lui Vișnu va ieşi cândva o nouă floare de lotus, din care

ia naştere un nou univers, ce va trece exact prin aceleaşi cicluri... Fenomenul se repetă la

nesfârşit...

Succesiunea existenţei a 1 000 de universuri, 1 000 x 4 320 000 ani = 1 zi din

viaţa zeului Brahma.

30

RESTAURAREA COMUNIUNII DINTRE SACRU ȘI MUNDAN

Și în această religie, o comuniune restaurată e echivalentă cu o stare de bine, de

împlinire resimțită la nivelul vieții de zi cu zi. Restaurarea finală și deplină, scopul

eforturilor soteriologice ale hinduismului este ieșirea din circuitul reîncarnărilor. Omul

tinde să ajungă la starea în care este liber de condiționări, în primul rând de

condiționarea din partea faptelor sale, și în care nu mai este nevoit a veni din nou și din

nou pe lume pentru a consuma efectul faptelor din viețile anterioare. Abia atunci el

poate cunoaște o stare de eternă pace și fericire. Conform filozofiei Vedantei, acest lucru

se petrece atunci când omul înțelege intuitiv identitatea dintre sinele său cel mai

profund, atman, și realitatea universală și nedefinită a sacrului, Brahman.

Modalități de restaurare a comuniunii

1. Jertfele aduse de brahmani,

2. Invocarea divinităţii de către oameni (se produce o restaurare limitată în timp şi

spaţiu), intervenţia acestor divinităţi,

3. Intervenţia voluntară a divinităţilor, de ex. sub forma avatarilor,

4. Efortul ascetic, care în hinduism are efect ontologic,

5. Efortul filozofic de meditaţie şi înţelegere a realităţilor fundamentale.

Restaurarea prin acțiunea sacrului

Există situaţii în care sacrul intervine în putere şi restaurează comuniunea

pentru un timp şi un spaţiu dat (vezi de ex. mitul cu zeiţa Kali).

O formă mai aparte de acţiune a sacrului e întruparea prin avatari specifica lui

Visnu (avem 10 avatari clasici a lui Visnu care fac parte din regnul animal şi cel uman:

peste, leu, mistreţ etc.). Visnu se întrupează când dharma se deteriorează foarte

puternic spre finalul ciclurilor yuga. La sfârşitul celei de a treia yuga avem mai multe

întrupări ale lui Visnu, cele mai cunoscute sunt:

A şaptea – întruparea ca Rama, care e un om ce se naşte la curtea regală şi va

duce o viaţă de erou, toate vicisitudinile existenţei umane şi în acelaşi timp normalitatea

acesteia prin dragostea pentru Sita, cu care se şi însoară. În numele Sitei se regăseşte

31

lexemul fiinţei, Sat = fiinţă, Sita = cea plină de fiinţă. Viaţa lui Rama e povestită în

epopeea Ramayana.

A opta – întruparea sub forma lui Krsna, avatar total, în care divinul şi umanul

sunt prezente în întregime. Moartea lui Krsna marchează începutul perioadei Kali –

yuga. Unele relatări despre el sunt cprinse în epopeea Mahabharata.

Întruparea a 9-a lui Vişnu este Buddha. Avem aici o încercare a hinduismului de

a integra în gândirea sa un sistem nou, cu care se va confrunta, şi anume budismul.

Buddha este un avatar cu conotaţii negative, a venit să separe, să aducă tulburare.

Buddha răspândeşte intenţionat doctrine pernicioase, nihiliste. Menirea acestul fapt e

de a separa spiritele, de a cerne grâul de neghină.

A 10-a întrupare, Kalkin, este o aşteptare eshatologică. El va veni la sfârşitul

perioadei kali-yuga.

Restaurarea prin eforturile omului

Dintre modalitățile de restaurare ce au în prim plan efortul uman ne vom

concentra atenția în mod special asupra formelor de yoga. Yoga e un concept complex,

ce desemnează atât un sistem filozofic, cât și o serie de practici menite să ducă la

eliberarea umanului de diferitele sale condiționări. În cele ce urmează vom vedea care

este istoria conceptului de yoga, care sunt sensurile sale și care sunt modalitățile de

practică asociate termenului yoga.

Forme de yoga în hinduism:

1. Precizări preliminare:

Etim. „yuj” = a lega laolaltă, a ţine împreună.

În sens larg, termenul desemnează orice mijloc sau metodă pentru a realiza

unificarea interioară, degajarea spiritului şi astfel a obţine eliberarea.

Pe baza descoperirilor arheologice se poate constata că practici specifice yogăi

au fost cunoscute încă din perioada pre-indo-europeană, urmând ca ulterior conceptul

și practicile să se dezvolte și să se precizeze

Lucrare de referinţă în domeniu: M. Eliade, Yoga, nemurire şi libertate,

Humanitas, Bucureşti 2006.

2. Yoga în Bhagavad-Gita

32

Opera Bhagavad-Gita (~sec. ÎI î.Hr.), o parte din Mahabharata, reprezintă un

moment de reformă interioară a hinduismului în urma crizei care a dus la apariţia

budismului şi a jainismului. Bhagavad-Gita e mărturia unui efort de integrare,

reinterpretare şi investire cu atribute soteriologice clare a celor 3 căi (marga)

tradiţionale pe care se manifestă existenţa religioasă hindusă:

- Jnana-marga/jnana-yoga (a cunoaşterii) – similară eforturilor intelectuale ale

brahmanismului. În tradiţia jnana-yoga, pentru delimitarea de eul superficial se recurge

de ex. la tehnica înlocuirii persoanei I cu pers. a III-a în vorbirea curentă, rezultând un

clivaj între realitatea acţională umană şi eul profund.

- Karma-marga/karma-yoga (a faptei). Fapta trebuie recunoscută ca

inconsistentă ontologic, aşa cum este de altfel orice situaţie umană, şi înfăptuită cu

totală detaşare faţă de roadele acesteia. Neurmărind să profite de pe urma rezultatelor

acţiunii sale, omul îşi transformă faptele în sacrificii aduse pentru menţinerea bunului

mers al universului. El îşi transcende astfel propria dimensiune acţională. În acest mod,

chiar omul născut într-o castă a cărei dharma îl obligă la acţiune se poate elibera de

legăturile faptei, de nucleele karmice pe care aceasta le creează în mod obişnuit,

ajungând nemijlocit la mântuire.

- Bhakti-marga/bhakti-yoga (a devoţiunii) – considerată în Bhagavad-Gita şi în

hinduismul clasic cea mai înaltă formă de yoga; reprezintă concentrarea care are ca

obiect Fiinţa Supremă. Practicantul dezvoltă o relaţie de iubire cu zeul ales, prin graţia

căruia obţine eliberarea, concepută ca o stare de unire mistică cu sacrul personal. De

remarcat păstrarea identităţilor distincte, fără fuzionare. Formule specifice: „Atât de

mult te iubesc, încât nici nu mai vreau să mă contopesc cu tine.”

3. Yoga clasică – yoga în sens restrâns

- Sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile materiei.

- sistematizat de Patanjali, în Yoga-Sutra (~sec. ÎI d. Hr.).

- Cuprinde practica raja-yoga (yoga regală), program yoga complet, având 8

etape:

- Înfrânările (yama): abţinerea absolută de la fapte sau imbolduri negative şi de

la practici sau tendinţe sexuale; de la tot ce la gânduri și fapte rele.

33

- Disciplinele (niyama): respectarea strictă a unor reguli de curăţenie şi asceză;

încetinirea mișcărilor, adcă reducerea acestora deoarece se produce un consum de

energie.

- Poziţiile corpului (asana): refuzul de a se risipi în mişcare necontenită şi sterilă;

de a practica fapte care să îți producă o stare de bine o stare de curăție.

- Ritmul respiraţiei (pranayama): încetinirea ritmului respirator. Aceasta

favorizează retragerea din conştiinţa diurnă, fragmentară, şi pătrunderea în stări de

conştiinţă superioară proprii somnului, fără a pierde însă luciditatea;

- Interiorizarea (pratyahara): retragerea simţurilor din obiecte, emanciparea

activităţii senzoriale de sub dominaţia obiectelor exterioare, obţinerea autonomiei faţă

de lume exterioară;

- Concentrarea (dharana): fixarea spiritului într-un singur punct (ex: centrul

ombilicului, lotusul inimii, un adevăr intelectual, Fiinţa Supremă);

- Meditaţia (dhyana): concentrarea devenită continuum într-un interval de timp

mai lung, adică să stai concentrat o perioadă îndelungată pe ceva;

- Supraconştiinţa sau Iluminarea (samadhi): contemplarea unitivă, în starea,

identificarea subiectului cu obiectul meditaţiei.

În funcţie de obiectul asupra căruia se concentrează spiritul în ultimele 3 trepte

(sam yama), practicantul capătă un anumit tip de puteri speciale. Ex: asupra ombilicului

=> cunoaşterea sistemului corpului; Asupra cavităţii gâtului => dispariţia foamei şi a

setei; asupra inimii => cunoaşterea spiritului; Asupra formei corpului => poate deveni

invizibil; asupra karmei care a început să dea roade => cunoaşterea momentului morţii;

Asupra întipăririlor mentale (samskara) => cunoaşterea vieţilor anterioare; de

asemenea poate obţine cunoaşterea gândurilor altora, a trecutului şi a viitorului, a

graiurilor tuturor fiinţelor etc. Orice obiect poate fi asimilat în meditaţie. Dar

dobândirea acestor puteri reprezintă o tentaţie care îl îndepărtează pe yogin de la

adevăratul său scop: eliberarea de condiţia umană, libertatea absolută, necondiţionatul.

Eliberarea finală se produce atunci când yoginul se concentrează asupra Sinelui sau a

Fiinţei înseşi, unindu-se astfel cu Fiinţa pură, ce reuneşte în sine totul. Atunci el

regăseşte plenitudinea originară, integrând toate nivelurile existenţei, îmbogăţite cu

dimensiunile libertăţii şi ale supra conştiinţei.

4. Tradiţii yoga mai târzii:

34

- Tantra yoga, yoga experienţei totale, integrează niveluri de experienţă

eterogene (precum iconografia, sunetele mistice, gesturile, energiile corpului,

sexualitatea) într-o meditaţie şi o practică riguroasă, cu pronunţat caracter simbolic. Se

urmăreşte refacerea unităţii primordiale a spiritului pornind de la polaritatea

fundamentală cosmică a masculinului şi a femininului. Tantra yoga e specifică kali yugăi,

condiţiei carnale a existenţei. Acum, omul trebuie să pornească de la experienţele

fundamentale ale condiţiei sale, pentru a străbate cursul înapoi, spre cunoaşterea

adevărului şi realizarea unităţii. Este vorba însă despre o disciplină religioasă iniţiatică,

practicată numai sub îndrumarea atentă a unui guru, şi nu despre exaltarea

dezordonată a pornirilor trupeşti.

- Hatha-yoga îşi propune obţinerea eliberării în interiorul acestei lumi, iar

aceasta se realizează într-un corp desăvârşit. Se urmăreşte purificarea organismului de

rezid-uri, bună circulaţie a energiei prin canalele energetice şi prin chakre, dezvoltarea

tuturor potenţelor umanului. E o formă de yoga care poate fi detaşată de substratul

religios hindus, rămânând un simplu set de exerciţii destinate bunei funcţionări a

organismului. În această accepţiune a fost preluată de cercuri laice sau creştine din

Occident. Practicanții vor să fie sănătoși, să trăiască cu corpul acesta în condiții de bună

funcționare a sa până la sfârșitul vieții.

HINDUISMUL ASTĂZI

HINDUISMUL MISIONAR ŞI YOGA ÎN OCCIDENT

În sec al XIX-lea hinduismul dezvoltă curente misionare. Ele se dezvoltă ca

reacţie la misionarismul creştin (Romano-catolic, Protestant şi Anglican). Aceste

curente operează o serie de reinterpretări, atât ale hinduismului cât și ale religiei din

zona căreia i se adresează (în cazul nostru creștinismul), pentru a arăta deplina

compatibilitate între oferta lor religioasă și profilul religios al publicului-țintă. De

reținut așadar că hinduismul, așa cum îl prezintă diferiții misionari hinduși în Occident,

nu este identic cu hinduismul așa cum este el practicat la el acasă, ci este un hinduism

adaptat.

Pentru a ilustra acest lucru vom folosi exemplul vacii ca animal sfânt. Așa cum

am văzut, majoritatea elementelor religioase nu au o singură semnificație pentru

35

hindușii din toate grupările și din toate timpurile, ci sensul lor a diferă în funcție de locul

și timpul la care ne referim.

Vaca – animal sacru în India

Cinstirea vacii poate fi urmărită în India înapoi în timp până în vremurile

străvechi, dar motivul pentru care a fost venerată vaca și asocierile care s-au facut cu

acest animal au fost foarte diferite. Astfel, cinstirea vacii datează încă din perioada

preariană și e legată de mitul unei zeițe a pământului, Prithvi, care este descrisă ca

existând sub formă de vacă, și în legătură cu care mitul spune că primii oameni au

supraviețuit datorită laptelui ei. Deja aici apar premisele asocierii dintre vacă și

elementul matern.

Atunci când au venit arienii, au intordus sacrificiile, inclusiv sacrificii în cinstea

zeului focului, Agni, căruia îi sacrificau unt care întreținea focul. Astfel, rolul vacii

rămâne unul important.

Când sacrificiul a ieșit din uz, datorită apariției jainismului și a budismului și a

dezvoltării doctrinei non-violenței, s-a consolidat semnificația vacii ca Gautama (mama-

vacă) și de Aditi (mamă a zeilor). În cele din urmă, vaca a fost asociată și cu întreaga

Indie, țara-mamă.

În diferitele tradiții ale hinduismului clasic, elementul vacă rămâne unul central.

În vișnuism vaca e asociată lui Krsna, care apare în unele mituri și reprezentări ca

Krsna Govinda sau Gopala, ambii termeni însemnând ”păstor la vaci”. Semnificația

primă a lui Krsna este acela de protector la vaci, iar semnificația secundă, metaforică,

este acela de protector al țării. În cazul shivismului, animalul de călărie a lui Shiva este

taurul Nandi și în felul acesta și în shivaism se face referire la elementul bovin, la vacă și

o include în cinstirea sa tot ca pe un element demn de venerare și sfânt.

În perioadele mai noi vaca simbolizează solidaritatea împotriva invadatorilor

musulmani, vaca devenind astfel un simbol al Indiei hinduiste, așa cum este până astăzi.

În sec. al XX-lea, Mahatma Ghandi considera că unul din cele mai frumoase daruri pe

care India le-a făcut omenirii în general e tocmai acesta al cinstirii vacii.

În viața practică, venerarea vacii atrage după sine și probleme. Vacile sunt

imposibil de sacrificat. Țăranii din India se folosesc de vaci din punct de vedere

utilitarist, consumând însă nu carnea, ci doar laptele, untul, brânza adică produsele

derivate din lapte, dar și bălegarul care este folosit nu doar pentru foc ci și ca

36

dezinfectant, s-a constatat cu analize chimice că bălegarul este un foarte bun

dezinfectant. Astfel din punct de vedere practic toate produsele vacii sunt bune.

Problema este când o vacă îmbătrânește și nu mai ai ce să faci cu ea fiindcă legea îți

interzice să o sacrifici, ci trebuie să aștepți să moară. Pentru valorificarea vacilor

bătrâne s-a dezvoltat o întreaga economie subterană care funcționează datorită

nivelului ridicat al corupției din India. Mulți dintre proprietari însă le lasă libere pe

străzi aceste vaci, lucru care îi frapează pe turiști, astfel vacile se hrănesc mai liber, mai

igienizează orașul fiindcă mănâncă mizeriile de pe străzi fiindcă sistemul de salubrizare

nu este așa de bine pus la punct la ei.

Misionarii hinduși de astăzi pun cinstirea vacii în legătură cu doctrina non-

violenței, ceea ce e impropriu, pentru că vaca se bucură de un statut special în

comparație cu alte ființe vii, la care se refera doctrina non-violenței. În plus, cinstirea

vacii nu a drivat din această doctrină și nu s-a fundamentat niciodată prin ea. Pe langa

aceasta, misionarii hinduși contemporani leagă cinstirea vacii de preocupările

occidentale de astăzi pentru ecologie și vegetarianism, încercând să arate că prin

cinstirea vacii ei au avut un ecologism și un vegetarianism avant la lettre. Dar toate

acestea nu sunt decât reinterpretări moderne ale simbolului străvechi al vacii, fără

vechime istorică.

Misionarismul hindus este în mod tradiţional contestat în sânul societăţii Indiei.

Foarte puțini hinduși aderă la ceste curente misionare. Cei mai mulți hinduși,

aproximativ 97%, sunt în continuare de părere că nu poţi fi hindus decât dacă te naşti în

acel spaţiu. Cei care s-au născut în alt spațiu religios au avut, din punctul de vedere al

hindușilor, o karmă mai proastă. Lor nu le folosește cu nimic să fie ademeniți la

hinduism. Dacă însă duc o viață morală acolo unde s-au născut, vor acumula karma

pozitivă, care le va permite ca în una din următoarele reîncarnări să se nască în India. Și

din acest motiv efortul misionar e lipsit de utilitate: toți oamenii din lume vor avea

oricum șansa să devină hinduși prin naștere, într-o reîncarnare ulterioară, atunci când

karma lor le va permite acest lucru.

În plus, convertirea propriu-zisă la hinduism este o imposibilitate și din

următoarele considerente: ce înseamnă să te convertești la hinduism? Să începi să

venerezi un anumit zeu? Dar niciun zeu nu e atât de important încât cinstirea lui să fie

elementul definitoriu pentru hinduism. Să încerci să înțelegi identitatea dintre Sinele

37

tău și esența cosmică? Aceasta, de asemenea, nu e o doctrină universală în hinduism, în

schimb se mai regăsește și în alte spații cultural-religioase. Să practici yoga sau alte

exerciții? Acestea pot fi practicate și în afara hinduismului. Să îți însușești viziunea lor

soteriologică și să crezi că menirea ta este să încerci să ieși din circuitul reîncarnărilor?

Acest lucru nu e suficient pentru a te putea considera hindus.

Care e atunci elementul definitoriu? Așa cum am arătat la început, hindușii

afirmă despre sine că trăiesc în conformitate cu dharma. Dharma definește și locul

fiecărui individ în societate, exprimat de ex. prin apartenența la una din caste, structură

socială fundamentală care garantează ordinea cosmică. Un occidental, daca vrea să

trăiască conform dharmei, atunci trebuie sa fie ceea ce este el însuși în țara lui și la locul

lui. Niciun occidental nu poate, prin convertirea la hinduism, sa devină membru al uneia

din caste. El va rămâne oricum un occidental, un om din afara sistemului castelor, care

nu poate decât să spere că, împlinindu-și menirea pe care o are în această viață în locul

unde s-a născut, va ajunge cândva la o reîncarnare mai bună, în India.

Hinduismul este văzut în primul rând ca o religie a interiorizării, nu ca una a

cuceririlor exterioare. De multe ori, hinduşii din diaspora nici nu se organizează ca alte

diaspore religioase din Occident. Viaţa religioasă hindusă se desfăşoară în plan interior,

ea manifestă o lipsă de interes faţă de structuri exterioare.

In India există forme de organizare în jurul templelor, a unor îndrumători

spirituali (guru) sau a așramurilor. Aşramurile sunt comunităţi asemănătoare cu

mănăstirile noastre. În India exista aşramuri hinduse, creştine, sincretiste. Aşramurile

se regăsesc şi în Biserica Ortodoxă din India. Sunt nişte comunităţi care de multe ori au

pe lângă ele instituţii sociale (şcoli, azile).

Biserica Orientală Ortodoxă din India, cunoascută sub denumirea de Biserica

Ortodoxă Siriană Malankara, este foarte veche, având ca dată simbolică a începuturilor

sale anul 52 d.Hr., an în care Sf. Ap. Toma ar fi ajuns cu propovăduirea în India. Din

punct de vedere istoric, ea nu e atestată chiar din timpul Sf. Ap. Toma, dar aproximativ

din sec II – III. În prezent ea numără aproximativ un milion de credincioși și e localizată

în principal în erala, în sudul Indiei. Fiind o Biserică foarte veche, este în primul rând o

Biserică a brahmanilor, deci o Biserică de castă, o Biserică în care privilegiile castei

superioare sunt în continuare respectate. Spre deosebire, prin sec XVII – XVIII

38

misionarii occidentali au propovăduit creştinismul la toată lumea, neținând cont de

diferențele dintre caste.

În 1948 India a abolit prin lege sistemul castelor, dar el încă mai funcţionează de

facto. Exista până la 3000 de sub-caste în India. Astăzi datorită politicilor sociale din

India, cei din castele inferioare au anumite privilegii față de cei din cele superioare (au

alocate locuri speciale la Universităţi, etc).

Moduri de raportare la yoga

Prin misionarii hinduși a fost răspândită în Occident și yoga. Astăzi ea poate fi

înţeleasă și practicată în mai multe feluri. Astfel există:

- Yoga hindusă, care pune accent pe idealurile religioase hinduse. Aici, tehnicile

yoga reprezintă doar o cale de realizare a lor.

- Yoga neutră, care este detaşată de orice substrat religios. De exemplu la

Universităţile din Occident se oferă la Facultatea de Sport cursuri de yoga. În aceste

cazuri, instructorul este atent controlat să nu facă propagandă religioasă, inadmisibilă

într-un asemenea cadru, ci să preia din yoga doar partea de gimnastică și de exerciții

respiratorii. Există deci şi sportul yoga – nu se preiau din yoga decât tehnici, menite să

dezvolte condiţia fizică a practicantului.

Și în România există astfel de abordări ale yoga. Profesorul de educație fizică

Ernst Gerhard Seidner, sibian, care are la bază și studii de teologie evanghelică, a fost

atât un practicant cât și un autor în domeniu. A se vedea de ex. lucrarea sa ”Yoga și

educarea voinței”, Ed. Honterus, Sibiu 2004.

- Există şi o yoga încreştinată – de ex. Episcopia Romano-catolică de Innsbruck,

Austria, are un instructor de yoga pentru episcopie. Acesta, pe numele său Tommi

Mullur, e un hindus convertit la catolicism, care a studiat teologie catolică şi care afirmă

că nu e suficient să practici yoga ca pe un sport, detaşând-o de orice substrat spiritual.

În acelaşi timp însă el crede că nu e absolut necesar că practica exerciţiilor yoga să fie

însoţită de idei religioase hinduse, ci se poate asocia exerciţiul psihofizic cu un gând

creştin (o scurtă formulă de rugăciune, sau o idee de provenienţă biblică). Pentru el ca

om născut în India, practicile religioase ale catolicismului sunt prea statice, pun prea

mult în prim plan concentrarea pur intelectuală la slujbă sau la rugăciune. Un catolic

născut în India simte nevoia sa aibă o practică religioasă mai dinamica, afirmă el. De

aceea, el preferă să își însoțească rugăciunile de diferite mișcări preluate din yoga.

39

Modul său de practică a fost recunoscut ca legitim de episcop, care i-a și dat girul pentru

a le multiplica, oferind astfel credincioșilor din episcopie șansa de a asocia yoga cu

spiritualitatea creștină.

Misionarii hinduşi în Occident urmăresc să transmită o yoga plină de conţinut

religios hindus, chiar dacă nu o afirmă oficial. Dar în prezent există mulți profesori de

yoga în Occident care privesc aceste tehnici doar ca pe un sport. Diferitele asociaţii

practicante de yoga cu substrat religios hindus se afiliază la Federaţia Internaţională de

Yoga și la Federația Europeană de Yoga și astfel își afirmă identitatea pro-hinduistă. În

România, MISA este afiliată la aceste Federații. Organizaţiile internaţionale specifice au

ca numitor comun respectarea practicilor yoga în conformitate cu idealul religios

hindus, de aceea trebuie în orice caz evitate de credinciosul ortodox.

PROBLEMA COMPATIBILITĂŢII YOGA CU FONDUL CREŞTIN

Yoga tradițională și scopul ei trebuie diferențiate de felul în care se practică

anumite tehnici hatha-yoga în Occident. Aici, tehinicile yoga sunt folosite în primul rând

pentru îmbunătățirea performanțelor umanului, dar adeseori de oameni nemulțumiți de

oferta tradițională a Bisericilor creștine, așa cum ajunge ea până la ei. Acești practicanți

constată de multe ori ulterior, cu surprindere, că ajung la tensiuni cu reprezentanții

Bisericii, ce au în prim-plan o atitudine de prudență, vrând să îi ferească pe credincioși

de orice atitudini care le-ar putea face rău. De multe ori, tensiunile se bazează pe

neînțelegeri care apar de ambele părți. Putem clarifica lucrurile precizând următoarele:

1. Yoga însoţită de conţinut religios hindus este absolut incompatibilă cu

creştinismul.

2. Yoga poate fi detașată total de orice substrat religios hindus și percepută ca

simplă tehnică. Practica yoga în acest fel se poate accepta.

3. Riscul pentru credinciosul neavizat e acela al discernerii insuficiente. De

aceea, o atitudine prudentă reclamă abţinerea totală de la practicarea yoga, ca nu cumva

să se strecoare totuşi şi ceva din fondul ideatic hindus.

Atunci când în Biserică anumiţi preoţi se pronunţă împotriva yoga, fac acest

lucru dintr-o prudenţă pastorală de prim-plan. Ei preferă o respingere absolută a yoga,

astfel încât să îi ferească pe credincioși și de pericolele potențiale. Pentru cei care nu au

40

practicat niciodata yoga, această atitudine nu este deranjantă. Cei care au deja

experiențe în acest domeniu s-ar putea să aibă nevoie de o abordare mai diferențiată,

altfel există riscul de a-i pierde cu totul din Biserică.

4. Istoria creștinismului arată că Biserica este mereu confruntată cu situații

culturale noi, pe care le percepe ca pe niște provocări. O asemenea provocare o

constituie și răspândirea filozofiei și a tehnicilor ascetice orientale în Europa de astăzi.

Atitudinea corectă, practicată din cele mai vechi timpuri, a Bisericii față de aceste

provocări este aceea că acceptă împrumuturi, dar le subordonează mesajului creștin;

preia forme dintr-un alt spațiu cultural, dar le folosește pe acestea pentru a exprima

prin intermediul lor, mai convingător și mai pe înțelesul oamenilor din acel timp și din

acel spațiu, adevărul fundamental creștin.

Biserica s-a întâlnit încă din perioada sa de formare cu concepțiile vechiului

Israel, apoi cu cele ale spațiului elen, şi în cele din urmă, ca urmare a progresului

misiunii creștine, cu realități din spații tot mai diverse. Ea a trebuit mereu să stabilească

ce păstrează şi ce respinge. De aici s-a dezvoltat capacitatea de adaptare, de multe ori

prin găsirea de noi forme de exprimare a credinţei creştine. Adaptarea presupune

păstrarea nealterată a nucleului, a conţinuturilor religioase şi găsirea unor formule de

exprimare noi.

Și spiritualitatea ortodoxă a dezvoltat tehnici proprii de înfăptuire a vieţii în

Hristos, şi ele influenţate de altele. De ex. metania este de origine orientală, dar a fost

perfect asimilată. În același fel este posibilă o raportare și la gimnastica de tip yoga.

Toate acestea sunt doar mijloace, tehnici care pot fi folosite bine sau rău, în funcție de

scopul pe care îl au în vedere. Regula de bază este subordonarea lor idealului de viață

creștin.

5. Trebuie menționat și faptul că deja, spiritualitatea ortodoxă, în cei 2000 de ani

pe care îi are în urmă, a dezvoltat o mare bogăție de tehnici și mijloace spirituale

proprii, de ex. isihasmul, care pe lângă rugăciune a dezvoltat și o direcție psiho-fizică

elaborată. Din păcate, isihasmul este puțin cunoscut astăzi și și mai puțin practicat. Nu

reușim să îl transmitem în mod convingător credincioșilor noștri pentru că în primul

rând nu îl trăim și nu îl practicăm noi înșine. De aceea, predica noastră, deși bine

intenționată, rămâne ades ”chimval răsunător”, gol de forță duhovnicească și de

conținut.

41

Desigur, ar fi recomandabil ca tot creştinul să practice în primul rând acele

tehnici spirituale specifice tradiţiei noastre creştine ortodoxe. Acest lucru l-ar plasa

duhovniceşte într-un circuit spiritual cuprinzător, pe traseul căruia ar întâlni părinţi

fraţi duhovniceşti pe care nu-i ştie, dar care sunt alături de el în duh. Creştinul ce

practică metodele tradiţionale din spaţiul creştin se solidarizează cu toţi creştinii care

au practicat aceste metode de-a lungul timpului. Acesta este sensul profund al

comuniunii sfinților. Însăși Tradiţia nu e doar un concept exterior, ci e comuniunea vie

cu toţi cei care au trăit aceleași adevăruri și au practicat aceleași forme de spiritualitate

de-a lungul timpului. Tradiţia este integrarea vie şi dinamică în comuniunea sfinţilor.

6. Totuşi, acest lucru nu ne dă dreptul să adoptăm o atitudine exclusivistă. Când

întâlnim o persoană ce practică yoga şi afirmă că e creştin trebuie să manifestăm

deschidere pentru a-i accepta căutările. Trebuie să înțelegem ce caută de fapt sufletul lui

și cum a ajuns să aibă senzația unei împliniri pe calea tehnicilor ascetice orientale.

Nimeni nu trebuie să se simtă lezat sufletește, nimeni nu trebuie să se considere

superior sau inferior pentru că foloseşte o tehnică spirituală sau alta.

Dacă persona practică doar o gimnastică, dar nu e afectată din punct de vedere

religios, lucrurile nu sunt grave. Dacă vom constata că persoana respectivă a preluat o

dată cu tehnica şi idei religioase orientale, iar în acest sens se solicită teologului

discernământ pentru a aprecia corect cum stau lucrurile și o bună cunoaștere a

reperelor fundamentale ale istoriei religiilor, atunci trebuie intervenit, însă cu multă

grijă. În primul rând omul Bisericii trebuie să îi arate acestuia cu delicateţe şi tact că îl

acceptă total şi că nu îi cere să renunţe la ceva cu care se identifică pentru a prelua ceva

ce îi e străin. Apoi el trebuie să îi deschidă o altă perspectivă. Trebuie aplicată metoda

paşilor mărunţi, chiar foarte mărunţi, pentru ca acesta să nu se simtă bruscat sufleteşte,

ci să poată să se apropie treptat de conţinuturile existenţei creştine, până când el însuşi

va constata că astfel i se îmbogăţeşte viaţa.

BUDISMUL

Caracterizare generală

Budismul este o religie care pune accentul pe sacrul nedefinit, din punct de

vedere al sacrului primează sacrul nedefinit. Nu este o religie atee, așa cum a fost înțeles

42

în Europa din cauza faptului că nu are în centru cinstirea unei sau unor divinități

personale, ci o religie a apofatismului absolutizat, a sacrului nedefinit.

În al doilea rând putem spune că este o religie fiică, o religie care se naște din

hinduism și care este față de hinduism într-un raport asemănător cu cel al

creștinismului față de iudaism, e o religie care se naște din hinduism și care își propune,

pretinde că desăvârșește hinduismul și îl face universal.

Dacă hinduismul era religia unui singur popor, așa cum iudaismul este religia

unui singur popor, budismul preia din hinduism anumite elemente dar își propune să

universalizeze mesajul și să îl facă accesibil tuturor. Încă de la începutul apariției sale

budismul se vede pe sine ca pe o religie universală care corectează ce nu este bine în

hinduism, reține ce este bun și dezvoltă mai departe. Este o religie care de la bun

început a avut un zel misionar, care s-a concentrat pe misiune și în felul acesta s-a și

răspândit mai ales în spațiul de est al Asiei.

Budismul este o religie cu un accent puternic pe soteriologie. Budismul propune

o soluție soteriologică accesibile tuturor castelor, atât celor inferioare cât și celor

superioare, pe când în hinduism numai cei din casta brahmanilor aveau acces la

mântuire, adică cei din casta superioară, iar castele inferioare nu aveau și astfel

budismul ajunge popular destul de repede.

În Europa, budismul a fost receptat și ca o religie pesimistă, pentru că ponește de

la constatarea universalității suferinței. Această impresie despre budism se datorează

lui Arthur Schopenhauer. Dar din punctul de vedere al aderenților, budismul nu e

nicidecum pesismist, ci realist, pentru că privește în ochi realitatea, vede lucrurile așa

cum sunt, și optimist, pentru că nu se oprește la constatarea suferinței universale a

ființelor vii, ci propune și o soluție accesibilă. Mesajul budismului este tocmai acesta:

există o soluție pentru a nu mai suferi, și această soluție este accesibilă tuturor.

Întemeietor

Întemeietorul acestei religii este Buddha, acesta nu este un întemeietor divin, nu

este un zeu, ci e un om care a parcurs un anumit proces și care a ajuns la niște concluzii

pe care le împărtășește mai departe.

Buddha a trăit, conform versiunii tradiționale budiste, între anii 563 – 483

înainte de Hristos. Însă critica modernă susține că el ar fi trăit ceva mai târziu, astfel s-ar

fi născut în 448 și ar fi murit în 368.

43

Buddha (iluminatul) Gautama (numele de familie), sau Siddharta Sakyamuni

(Siddharta = cel care a devenit ceea ce trebuia să devină, Sakyamuni = ascetul sau

înțeleptul din clanul Sakya), făcea parte dintr-o familie de nobili, din tribul Sakia. El era

din casta a II-a, adică din casta cavalerilor.

Au existat câteva legende referitoare la nașterea lui. Există o legendă care

relatează că mama lui Buddha a adormit și a visat că un elefant alb a venit și a împuns-o

cu trompa în coastă și când s-a trezit era însărcinată, astfel un elefant alb este cel care

cauzează nașterea feciorelnică a lui Buddha. O altă legendă spune că înainte să se nască

un ascet i-a prezis tatălui său că acest fiu va fi ori un mare conducător militar de triburi

ori un mare sfânt. Desigur că tatăl său dorea să fie un mare conducător militar, nu îl

interesa sfințenia prea mult și atunci a făcut tot posibilul să îl ducă pe linia asta chiar

până acolo încât l-a închis în palat încât ca tânărul să nu cunoască prea mult despre

lucrurile celelalte din jur.

Se spune despre Buddha că a trăit 29 de ani numai în interiorul palatului și în

grădinile lui, pentru ca să nu cunoască ce este suferința și răul din lume, boala, moartea

etc.

La 16 ani se căsătorește cu două prințese.

La 29 de ani pentru prima dată părăsește palatul și are patru întâlniri care l-au marcat

profund.

I. Prima dată întâlnește un om foarte bătrân, el nu știa că există bătrânețe.

II. După aceea întâlnește un om foarte bolnav, el nu știa că există boală.

III. După aceea întâlnește un cortegiu funerar, el nu știa că există moarte.

IV. Iar în cele din urmă întâlnește un ascet hindus, o întruchipare a sărăciei, care

însă îi spune că nu are decât să îl urmeze pe el și are să îl învețe toate

principiile hinduismului în așa fel încât să depășești toate aceste probleme

existențiale sărăcia, boala, moartea.

În acest timp i-se naște lui Buddha primul fiu căruia îi pune numele de Rahula =

cătușă faptul că ai primul copil încătușează. Însă Buddha decide că trebuie să îl urmeze

pe acel ascet și astfel își părăsește familia, și nu îl interesează de faptul că are în lume un

copil, el pleacă să își urmeze destinul.

După cum am mai spus la vârsta de 29 de ani părăsește palatul și plecă cu acel ascet

pe care l-a întâlnit pentru a învăța cum să trăiască, cunoaște multe practici religioase.

44

Ajunge la o perioadă de asceză severă încât o perioadă îndelungată de timp nu consumă

nimic. În timp i-se alătură cinci tineri care îi devin adepți, adică ucenici ai săi.

Buddha încearcă asceza ca pe o cale soteriologică. Însă în cele din urmă își dă seama

că asceza aceasta extremă nu îl duce niciunde, iar după 6 ani de asceză severă se

hotărăște să mănânce, având vârsta de 35 de ani când ia această decizie. În urma acestei

decizii cei 5 ucenici îl părăsesc dezamăgiți, iar el se așează sub un copac și meditează. În

acest moment are lor iluminarea lui Buddha, adică el ajunge la înțelegerea intuitivă,

dincolo de orice îndoială, a esenței învățăturii sale adică:

Cele 4 nobile adevăruri

Textul integral a fost discutat la ora de seminar. Îl redăm aici.

„Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre suferinţă. Naşterea este suferinţă,

bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi împreună cu cel

neiubit este suferinţă, a fi despărţit de cel iubit este suferinţă, a nu obţine ceea ce este dorit

este suferinţă: pe scurt, cele cinci unelte ale aproprierii (upadana-skanda) sunt suferinţă.

Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre naşterea suferinţei: e vorba despre

setea care duce la renaştere (reîncarnare), care îşi caută plăcerea ici şi colo, purtată de

poftă şi ataşament; setea de plăcere, setea de devenire, setea de ceea ce este trecător.

Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre ieşirea din suferinţă: stingerea setei

acesteia prin nimicirea totală a dorinţei, detaşarea de dorinţă, depărtarea de ea,

alungarea ei cu totul, astfel încât să nu îi mai rămână nici un loc.

Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre calea de ieşire din suferinţă: este

nobila cale cu opt braţe (occipitală), care cuprinde: credinţa dreaptă / adevărată,

hotărârea dreaptă, cuvântul drept, fapta dreaptă, viaţa dreaptă, năzuinţa dreaptă,

atenţia dreaptă, meditaţia dreaptă. Aceasta este calea care duce la ieşirea din suferinţă.

Acestea, o călugărilor, sunt cele patru nobile adevăruri.”

(Predica de la Benares despre roata legii, în Samyuttanikaya V, preluat după M.

Hutter, „Die Weltreligionen”, Ed. C. H. Beck, München 2005, p.22., trad. Alina Pătru).

1. Diagnosticul : totul este suferință

2. Cauza : atașamentul sau setea fașă de tot ce este în această lume adică setea de

plăcere, setea de devenire, setea de tot ce este trecător, care provoacă suferință.

45

3. Soluția : stingerea acestei sete care se face printr-o metodă și aceasta este

Nirvana.

4. Calea cu cele 8 brațe : acesta este metoda prin care poți să stingi setea prin care

poți să te eliberezi de suferiță.

1. Credința dreaptă/adevărată – elemente centrale ale doctrinei

budiste adică să respecți cele 4 nobile adevăruri.

2. Hotărârea dreaptă – de a decide să nu te lași legat de nimic

din lume, hotărât să tai tot ce te împiedică.

3. Cuvântul drept – să vorbești precum ar vorbi Buddha.

4. Fapta dreaptă

5. Viața

6. Năzuința

7. Atenția

8. Meditația.

Imediat după iluminare, Buddha a fost ispitit de demonul Mara. Acesta îi sugera

lui Buddha să țină doar pentru el cele descoperite, pentru că propovăduirea acestor

adevăruri nu ar ajuta cu nimic, oamenii cărora li se adresează nu vor reuși să înțeleagă

lucrurile pentru că nu au parcurs și ei același traseu de inițiere pe care l-a avut Buddha.

Mara – element al sacrului; demon care îi ține pe oameni în neștiință, întruchiparea

morții și a răului.

În cele din urmă, Buddha își dă seama că aceasta este o ispită și decide că trebuie

să iasă la propovăduire, să își caute ucenicii care l-au abandonat, să răspândească

învățătura pentru că oamenii au nevoie.

Buddha își caută ucenicii și îi găsește la Benares unde și ține prima predică, cea

despre cele 4 nobile adevăruri. Se spune că prin această predică, Buddha pune în

mișcare roata legii. Ucenicii sunt impresionași și încep să propovăduiască învățătura

alături de mentorul lor. În timpul vieții sale, Buddha atrage mulți adepți, care se

organizează în comunități monahale, la început numai de călugări, iar mai apoi din

cauza presiunilor femeilor ale căror nevoi soteriologice se cer de asemenea satisfăcute

se înființează și mănăstiri de călugărițe.

Buddha propovăduiește timp de 45 de ani, până la vârsta de 80 de ani când

moare în urma unei indigestii alimentare, existând și suspiciuni de otrăvire. Buddha

Înțelepciunea

Etica remarcabilă

Elemente de meditație

46

privește însă moarte fizică cu detașare, afirmă despre trupul său: ”priviți-l cum și el se

descompune din nou”, apoi se așează în poziție lotus și intră în meditație profundă din

care trece în tăcerea veșnică.

Buddha se naște, are iluminarea și moare într-o noapte de mai cu lună plină. De

aceea, ziua când cade luna plină în luna mai este o mare sărbătoare în budism, marcând

toate elementele importante din viața lui Buddha.

PERIODIZARE, IZVOARE, DIRECȚII BUDISTE

Imediat după moartea întemeietorului apar și primele disensiuni în sânul

comunității budiste. Ele vor fi rezolvate prin sinoade. Tradiția budistă afirmă că:

Primul sinod al budismului a fost ținut la Rajagrha, după unele versiuni la 7 zile

după moartea lui Buddha, după altele în cursul primului an. La acest sinod s-au pus

bazele Canonului Tripitaka (= trei coșuri), care cuprinde scrierile sacre ale

budismului, împărțite în trei categorii:

1. Regulile doctrinare

2. Canoanele

3. Scrierile speculative care încearcă să expliciteze dogmele.

Tradiția afirmă că la acest sinod, ucenicii mai apropiați ai lui Buddha au rostit din

memorie diferitele sale cuvântari, care au fost apoi memorate și de alții și care s-au

transmis fără modificare sub forma textelor Tripitaka. După mai multe secole a început

să se aștearnă în scris învățătura lui Buddha. Acest lucru s-a întâmplat în Sri lanka, în

secolele I i.Hr – I d.Hr. Canonul tripitaka a fost fixat în scris în lima pali. Așa cum ne-a

fost transmis, el reunește cele mai vechi scrieri sacre ale budismului, fără să putem

afirma însă că ele provin în această formă direct de la Buddha.

În India, Budismul e persecutat de religia mamă, hinduismul.

Ashoka – un împărat (~ 250 î.Hr.) care a reușit să cucerească multe regate din India

și câteva insule dinafara Indiei. Acesta se convertește la budism în urma unui succes

militar, și ajunge să fie considerat cel mai important susținător politic al acestei religii,

un Constantin cel Mare al budismului. Împăratul Ashoka a ridicat pe întreg cuprinsul

imperiului său inscripții mari săpate în piatră, conținând elemente ale doctrinei budiste.

Acestea s-au păstrat în parte până azi și constituie cele mai vechi mărturii scrise ale

învățăturii budiste.

47

Ashoka organizează și un sinod, al III-lea conciliu budist, la Pataliputra. La acest

sinod se observă că există două atitudini diferite și ireconciliabile în interiorul

comunității budiste: unii călugări vor păstrarea nealterată a învățăturilor lui Buddha,

aceștia vor forma ramura Theravada a budismului; alții vor adaptări culturale și sociale

în funcție de noile contexte în care se răspândește budismul, aceștia vor forma

rădăcinile unei direcții care se va cristaliza ulterior și care poartă numele de Mahayana.

Thera/vada – Calea bătrânilor

Maha/yana – Vehicolul cel mare

Însă cea mai veche este Theravada – Calea bătrânilor, foarte strictă de alt fel

deoarece susține că păstrează ceea ce a spus Buddha. Aceasta păstrează canonul

Tripitaka. Zona sa de răspândire este sud-estul Asiei; țări precum Sri Lanka, Birmania,

Thailanda, Cambogia, Laos sunt și azi majoritar theravadine.

Idealul budismului theravada este desăvârșirea personală, atingerea statutului de

arhat. Arhat – este denumit cel care ajunge să se depășească pe sine însuși, adică ajunge

în nirvana (fericirea spirituală) încă de când este în viață, este asemenea lui Buddha,

urmând traseul propus de el.

Din punct de vedere al budismului Theravada femeile nu pot ajunge în nirvana din

această viață, ci au nevoie de încă câteva reîncarnări, la fel nici laicii nu au acces direct.

Ei susțin că numai călugării bărbați pot ajunge în nirvana adică să se mântuiască încă

din această viață.

Budismul Mahayana sau Vehicolul mare:

Se numește așa deoarece toți, călugări / călugărițe / laici / femeile etc. pot ajunge în

nirvana încă din această viață, această formă de budism e deci un vehicol care îi

mântuiește pe toți.

Aceștia îi numesc pe cei din budismul Theravada Vehicolul mic sau Hinayana, nume

care la început a fost peiorativ, dar între timp se folosește chiar de budiștii theravadini.

Zona de răspândire: spre nord-est, cuprinzând țările China, Coreea, Japonia.

Idealul în budismul mahayana nu e acela de a deveni arhat și de a intra în nirvana, ci

de a deveni un bodhisattva – o ființă a înțelepciunii. Un bodhisattva este o persoană

care a realizat întru sine idealul de desăvârșire, a atins statutul de arhat, trăiește starea

Două confesiuni mari care reies din

budism. Adică budismul se scindează.

48

sufletească de nirvana și ar putea să intre în nirvana definitivă, numită parinirvana. El

amână însă intrarea în parinirvana din multă compasiune față de celelalte ființe vii

aflate pe cale, el vrea să le ajute acestora și nu se retrage până ce se mântuiesc toți. Cel

mai cunoscut bodhisattva este Bodhisattva Avalokiteshvara, cunoscut și venerat sub

diferite denumiri în tot spațiul budismului mahayana.

În budismul Mahayana se dezvoltă alte scrieri sacre, ei nu țin canonul tripitaka.

Aceștia înființează mai multe școli, fiecare dintre ele dezvoltând tratate denumite sutra

care să-i atragă pe oameni și să le transmită adevărurile de credință.

Fiecare școală are o sutra proprie și susține că aceasta provine direct de la Buddha,

numai că până atunci nu a fost descoperită încă.

Budismul Vajrayana = vehicolul de diamant

Budismul vajrayana este considerat de unii cercetători o ramură în cadrul

budismului mahayana, alții însă consideră că particularitățile acestei forme de budism

sunt atât de mari încât o putem numi a III-a confesiune budistă. Acest budism Vajrayana

este budismul tibetan așa cum s-a răspândit el în Tibet. Apariția lui este datată din sec.

VIII după Hristos.

Böm – este denumirea religiei pe care o aveau înainte de a se converti la budism

tibetanii, și care avea foarte mulți zei.

Padmasambava este numele primului răspânditor al budismului în Tibet. El

observă că oamenii de acolo nu înțelegeau ce vrea să spună budismul și de aceea nu

voiau să se convertească, ci preferau să rămână la zeii lor. Atunci Padmasambava le

spune oamenilor că el i-a convertit pe zeii religiei Böm la budism. Zeii în care cred ei au

trecut toți la budism, iar dacă ei vor să le aducă în continuare cinstirea pe care o vor zeii,

trebuie să se convertească și ei la budism și să îi cinstească în continuare pe aceiași zei,

dar din interiorul budismului, însușindu-și și celelalte învățături fundamentale ale

budismului. Iar oamenii au fost de acord și astfel ia naștere o nouă formă a budismului

care este mai mixtă decât Mahayana, incluzând cinstirea zeilor locali, multe ritualuri și

chiar tehnici tantra-yoga care au pătruns în Tibet venind direct din India.

Zona de răspândire: Tibet, Mongolia.

Cel mai cunoscut reprezentant al budismului tibetan este Dalai Lama (Dalai =

oceanul înțelepciunii, Lama = lider spiritual), considerat a fi o manifestare a lui

Bodhisattva Avalokiteshvara. Titlul desemna iniția pe conducătorul unui ordin monahal

49

budist din Tibet. Actualmente, din cauza situaței politice, e recunoscut ca liderul

spiritual al tuturor tibetanilor și trăiește în exil, în Nordul Indiei.

Budismul Occidental modern așează accente proprii pe meditație,

interiorizare, pace sufletească. Unii consideră că acesta ar fi al patrulea tip de budism.

Excurs: Răspândirea budismului mahayana în China și Japonia

Budismul mahayana pătrunde în cele două țări ca o religie străină, venind din

exterior. Există mari diferențe între situația culturală a celor două societăți și acestea își

pun amprenta puternic pe modul de receptare a budismului.

Începând din secolul al II-lea d. Hr. budismul mahayana pătrunde în China, adus

de călugări budiști veniți din India. China este țara unei mari culturi și civilizații scrise,

vechi de peste 1000 de ani, și are deja două religii elaborate proprii: confucianismul și

daoismul (taoismul). Aceasta înseamnă că aici nu budismul a a dus cultura, cum s-a

întâmplat în Thailanda sau în alte spații, ci budismul a trebuit să se confrunte cu niște

forme culturale deja existente. Neavând rol de element culturalizator, neputându-se

impune prin superioritatea culturală, ci, din contră, întâlnindu-se cu o cultură conștientă

de sine și de valoarea sa, budismul a rămas o religie marginală, prezentă prin

intermediul câtorva comunități de diaspora.

Cei care s-au convertit însă la budism au făcut mari eforturi să arate că budismul

este o religie demnă să fie apreciată și preluată în China. Au tradus în limba chineză

toate textele sacre budiste, pentru că altfel păturile largi ale societății nu ar fi ajuns să le

cunoască, ei nu ar fi făcut efortul de a învăța o limbă străină pentru a citi texte budiste,

nefiind suficient de motivați în acest sens. Apoi, budiștii din China au așezat accente noi

atunci când au prezentat budismul, în funcție de contextul și de interesul auditorilor. În

acest fel au apărut școli budiste noi, care nu au existat și înainte în India. Se petrece

astfel un fenomen de sinizare a budismului. Procesul de adaptare a decurs și în timp,

astfel că unele școli și-au modificat profilul, altele au dispărut cu totul și altele au apărut,

în funcție de nevoile concrete ale misiunii în societate.

Budiștii chinezi sunt interesați să demostreze veridicitatea surselor, pentru că

apologetica budistă se confruntă cu întrebări de tipul: a existat Buddha cu adevărat?

Scrierile care îi sunt atribuite provin direct de la el? Pentru aceasta, budiștii chinezi se

50

duc în India să studieze și să viziteze locurile sacre, să verifice informațiile la fața

locului. Ei dezvoltă și o istoriografie budistă, pornind de la începuturile budismului, de

la budismul indian. Aceste texte istoriografice chineze sunt unele din cele mai vechi

surse de informații despre budism, indienii neavând în acea vreme preocupări

istoriografice.

Soarta budismului chinez va fi diferită și în funcție de succesiunea dinastiilor la

conducerea Chinei. Unele dinastii au favorizat budismul, altele din contră. În perioada

modernă, budismul era prezent în China atât sub formă de religie de sine stătătoare, cu

temple și mănăstiri proprii, cât și ca element ce intră în compoziția celor ”trei credințe”,

un amestec sincretic de elemente din confucianism, daoism și budism, constituind

modul de raportare la religios al celor mai mulți chinezi.

Budismul mahayana ajunge din China prin Coreea în Japonia. Primul contact al

Japoniei cu budismul se spune că ar fi avut loc în secolele IV – V. Din punct de vedere

cultural, japonezii sunt în acea perioadă tabula rasa. O legendă spune că la început, un

corean ar fi trimis la împăratul Japoniei o statuetă a lui Buddha și câteva sutre. Neștiind

ce să facă cu ele, împăratul le dă câtorva nobili să le venereze, să vadă dacă se va

întâmplă ceva, însă văzând că nu se întâmplă nimic au fost date la o parte. Primul efort

misionar al budismului în Japonia ar fi fost astfel un eșec total, din cauza nivelului

cultural atât de redus al societății.

Doar din sec. al VIII-lea avem izvoare care atestă că budismul a ajuns în Japonia.

Budismul venit din ”occidentul” chinez și corean la care japonezii se raportau cu respect

și cu teamă ajunge imediat la Curte și devine o religie a păturilor superioare. Este

receptat în primul rând nu ca o doctrină, ci ca un ritual menit să asigure viața lungă,

sănătatea și prosperitatea. Astfel, japonezii au o raportare asupra budismului de tip

magic. Încă nu sunt mulți călugări în societate și nu există călugări consacrați în Japonia,

ci doar veniți din vest.

În Japonia pătrund pe rând școlile budiste din China, fiecare cu textele sale sacre.

Japonezii nu le traduc, ci studiază textele în chineză. Până în sec. al XIII-lea, limba

folosită pentru scris în Japonia a fost chineza clasică. Mai mult decât atât, atitudinea

japonezilor față de învățăturile diferitelor școli budiste este una rigidă: efortul lor este

acela de a păstra totul neschimbat și de a îndeplini întocmai cerințele, ca pe un set de

reguli fixe, fără ca acestea să fie interiorizate, înțelese în sensul lor profund. Astfel,

51

școlile nu evoluează, ca în China, ci sunt conservate în forma în care au pătruns. Se poate

studia istoria budismului chinez pe Japonia: ceea ce în China se prezintă în evoluție

diacronică, în Japonia coexistă sincronic.

După scurt timp iau ființă mănăstirile budiste în Japonia, însă împăratul le

permite numai nobililor să intre în călugărie. Numărul călugărilor odinați în interiorul

fiecărei mănăstiri este strict reglementat de statul care se teme de călugării culți și

influenți în societate. Uneori anumite mănăstiri reușesc să se folosească de influența pe

care o au și să obțină aprobarea pentru a spori numărul de călugări. Unele mănăstiri

ajung atât de puternice încât dețin armate monahale întregi. Atunci când o mănăstire

dobândește prea multă putere, împărații se sperie și mută capitala în altă parte, astfel

încât distanța spațială față de acel centru puternic să le dea sentimentul securității.

Istoria Japoniei nu este periodizată după dinastii, pentru că dinastia Teno a condus de la

început, ci după capitale: au avut peste 10 capitale diferite de-a lungul istoriei.

DOCTRINA BUDISTĂ

Din punct de vedere al doctrinei, budismul este o religie care pune accentul pe

sacrul nedefinit. Budismul e o religie agnostică care consideră că nu se pot spune despre

sacru foarte multe lucruri.

Budismul se axează pe salvarea omului de la suferința pe care o trăiește sau pe

care o are, și nu pe speculații. Ilustrativă în acest sens este Parabola săgeții. Aceasta

povestește despre un om care a fost străpund de o săgeată. Dacă acest om nu va lăsa să i

se scoată săgeata până cțnd nu primește răspuns la unele întrebări funamentale, ca de

exmeplu cine a tras (referindu-se la existența lui Dumnezeu), de ce a tras (referindu-se

la cauza suferinței), sau când și din ce material a fost confecționată săgeata (referindu-

se la modul apariției lumii și la natura acesteia), atunci acel om va muri înainte de a afla

raspunsurile. Speculațiile despre natura lumii și a sacrului sunt inutile, întrucât despre

ele oricum nu știm nimic și chiar dacă am ști, nu ne-ar folosi. Suferința este însă o

realitate concretă pe care toți o experiază în viața de zi cu zi. Buddha susținea că ceea ce

trebuie să faci ca om este să te eliberezi de suferință.

Budiștii susțin că budismul este o religie optimistă, deoarece el oferă o soluție

sau o rezolvare, oferă calea spre eliberarea din suferință.

52

SACRUL ÎN BUDISM

Atât în budismul theravada, cât și în mahayana, în prim plan este sacrul

nedefinit. Nirvana budistă este o astfel de realitate a sacrului.

Nir/vana = fără flacără; fără suflare.

Ceea ce își propune Budismul prin nirvana este ca omul să nu mai fie

clătinat/suflat încolo și încoace ca și o flacără. Omul poate ajunge încă din această viață

la starea de nirvana, și atunci funcțiile sale fiziologice continuă să funcționeze până în

momentul morții, dar el nu mai este tulburat de nimic. Așadar nirvana e o stare ce poate

fi obținută, dar e în același timp și ființa absolută, realitatea absolută a sacrului, despre

care nu se pot face afirmații decât negative.

Nirvana = un sfârșit al tuturor dorințelor și patimilor și implicit un sfârșit al

suferinței;

= un sfârșit al tuturor condiționărilor (nimic nu te mai clatină);

= o stare de liniște și stabilitate, neschimbabilitate;

= o stare de pace și unificare;

= ființa însăși în forma ei absolută.

Imagini poetice pentru nirvana, întâlnite în textele budiste: liman de refugiu; loc

al fericirii; insulă în mijlocul mării învolburate; Transcendentul; leac pentru toate bolile;

zid neclintit; limanul ceresc; orașul sfânt; pacea fără sfârșit. Aceste descrieri metaforice

sunt foarte asemănătoare cu cele din Acatistele creștine, dar și cu poezia mistică

islamică sau cu unele elemente ale spiritualității iudaice. Practic experiența religioasă a

omenirii de pretutindeni tinde să folosească același tip de imagini atunci când descrie

comuniunea realizată cu sacrul.

În privința sacrului personal, Buddha a fost foarte radical. El spune că zeii nu

contează, el susține că sacrul personal trebuie lăsat la o parte. Buddha nu a vrut să fie

venerat nici cât a fost în viață, nici după moartea sa. Însă după ce acesta moare, lucrurile

s-au întâmplat chiar invers decât și-a dorit el, ajungând să fie foarte venerat. Atât

budismul theravada, cât și mahayana pun un mare accent pe venerarea lui Buddha, în

persoana căruia se concentrează forma unic-personală a sacrului. Aceasta arată că

omul are nevoie de o raportare și la un sacru de tip unic-personal, o asemenea raportare

este constitutivă experienței sale religioase.

53

Sacrul multiplu personal este și el prezent, dar în mod diferit în cele două mari

ramuri ale budismului. În budismul theravada, adică cei care păstrează învățătura

fidelă a lui Buddha este venerat un așa-numit Trikaya sau triplu giuvaier alcătuit din:

Buddha – întemeietorul religiei,

Dharma – învățătura mântuitoare adusă de Buddha,

Sangha – comunitatea celor care au urmat învățăturii și au

practicat bine, un fel de echivalent al Bisericii.

Iar în budismul mahayana, sacrul multiplu personal are o arie mult mai

dezvoltată, incluzând toți bodhisattva.

Bodhisattva – sunt cei care au ajuns în nirvana, dar nu vor să meargă în

parinirvana, iar aceasta din compasiune față de toate ființele vii, și față de suferința

întregii omeniri acești bodhisattva refuză șansa de a se retrage definitiv și se tot

reîncarnează, pentru ai ajuta pe ceilalți care nu au ajuns în nirvana.

Unul dintre cei mai vechi bodhisattva, unul dintre cei mai celebri și cei mai

importanți este Avalokiteshvara, peste tot în budismul Mahayana găsești temple ale

lui la care oamenii se roagă pentru a primi ajutor din parte acestuia.

Iar Dalai Lama este un bodhisattva din prezent și este o reflecție a lui

Avalokiteshvara.

Din punct de vedere al budismului mahayana Iisus Hristos este un bodhisattva.

În prezent nu există religii care să nu știe de Hristos, iar toate religiile mari îl

interpretează cumva în felul lor și îl încadrează într-o categorie a lor.

În budismul Vajrayana (vehicolul de diamant) există și bodhisattva și zei, deci

sacrul multiplu personal este mult mai extins.

ASPECTE ALE RAPORTULUI SACRU – PROFAN ÎN BUDISM

Atânt modul apariției lumii, cât și motivul pentru care existența prezentă este

una deteriorată rămân fără un răspuns definitiv în budism. Buddha își îndeamnă

aderenții să nu se piardă în asemenea speculații inutile (vezi Parabola Săgeții), ci să se

concenteze pe singurul lucru esențial, depășirea neajunsurilor condiției umane și

obținerea salvării.

54

SALVAREA SAU RESTAURAREA RAPORTULUI CU SACRUL

Meditația în Budism

Bundismul propune o soluție la problema suferinței sub forma unei gnoze, a unei

cunoaștei intuitive obținute în urma meditației și a interiorizării.

Meditația se practică pentru a ajunge să înțelegi să cunoști și să ai o raportare

intuitivă, deci o înțelegere dincolo de rațiunea aceasta discursiva a lucrurilor așa cum

sunt ele, a lumii acestea așa cum este ea. Mesajul budismului este că poți să ajungi în

nirvana chiar dacă ești într-o castă inferioară numai să meditezi.

Scopul meditației este obținerea unei liniști sau a păcii sufletești și a unificării

interioare, deoarece lumea te împarte în multe părți prin problemele sale.

Din punct de vedere a budismului trebuie să înțelegi lucrurile așa cum sunt, iar

pentru acesta important este să vrei să practici meditația și să îți iei în fiecare zi timp în

care să încerci să stai cu tine însuți, iar un prim pas este să încerci să fii în prezent, noi în

general suntem ori în trecut ori în viitor, adică gândindu-ne la o mulțime de fapte

cotidiene. Pentru a te desprinde de aceste forme în care universul și lumea exterioară te

țin înlănțuit se recomandă să fii absolut cu mintea în prezent, să stai pur și simplu să

vezi ce se întâmplă cu tine, că respiri, că stai în picioare, să poți să te gândești la întregul

organism, etc. și dacă ești cu mintea în prezent e o precondiție ca să fii adunat sufletește

și ca să poți să te gândești și ca să poți înțelegi așa cum trebuie marile adevăruri pe care

le-a adus doctrina budistă.

Iar pentru a ajunge în prezent trebuie să practici anumite tehnici, care se pot

învăța și practica și care sunt utile și te pot ajuta. Și s-au dezvoltat, mai ales în budismul

mahayana, dar și în theravada, o mulțime de astfel de tehnici.

De exemplu o formă cunoscută de budism mahayana este budismul Zen,

cunoscut destul de mult datorită răspândiri sale în China și Japonia. Ceea ce pune în

prim plan budismul Zen este depășirea dimensiunii intelectuale, raționale. Deoarece se

consideră că și cuvântul este o barieră în calea comunicării interioare. Omul trebuie să

ajungă acolo unde nu mintea lui îl mai duce să descopere un adevăr, deoarece mintea lui

totdeauna vede lucrurile parțial și deteriorat, ci unde deja a depăși această stare, și

poate să i se ofere o cunoaștere intuitivă și dintr-o dată îți dai seama cum stau lucrurile

și să nu mai ai nici un fel de îndoială. Pentru a ajunge la această cunoaștere intuitivă

55

mintea trebuie depășită, și se folosesc anumite tehnici, una dintre ele este tehnica

koan-ului.

Un koan este de obicei un mic text fără un sens rațional pe care să-l poți înțelege

foarte ușor, iar ucenicul trebuie să se gândească ani de zile la acest text pentru ca să

găsească rezolvarea. La început găsește tot felul de explicații pe care vine și i-le spune

îndrumătorului spiritual, iar îndrumătorul îi spune dacă este bine sau nu. Atâta vreme

cât ucenicul vine cu răspunsuri ale minții raționale, îndumătorul îi spune că nu este

bine; când s-au epuizat toate posibilitățile raționalului, atunci în cele din urmă omul

poate să ajungă să aibă dintr-o dată o cunoaștere care depășește acest nivel.

Exemplu de koan:

Două palme lovite fac sunetul poc. Ce sunet scoate o singură palmă?

Atunci ucenicul stă și se gândește și vine cu explicații de genul: nu scoate nici un

sunet sau scote un singur fâșâit deoarece se aude cum adie aerul. Și vine cu tot felul de

explicații din acestea raționale care sunt nesemnificative pentru koan până când tot

bătându-și capul, exercițiul acesta îl ajută să depășească nivelul acesta al rațiunii

discursive care te ține în această lume și nu poți ajunge la cunoașterea intuitivă de care

vorbește budismul.

Problema nu este ce răspuns dai la astfel de întrebări, răspunsul este că

folosindu-te de un astfel de exercițiu să depășești în timp nevoia acesta a minții de a tot

gândi. Și dacă o depășești ești cu totul deschis și poți să dobândești o cunoaștere

intuitivă.

Alte exemple de koan-uri:

Prin fereastră văd trecând capul unei vaci. Ce se întâmplă cu corpul ei?

Dacă întâlnești un călugăr daoist, să nu îl saluți nici prin cuvânt, nici prin tăcere.

Cum îl vei saluta atunci?

Meditația budistă este orice altceva decât o reflexie intelectuală, este să-ți creezi

condițiile printr-o tehnică sau printr-o stare pentru a ajunge la cunoașterea intuitivă

dincolo de rațional. Și sunt unii care încercă să obțină această performanță, ei se așează

în poziție lotus sau în oricare altă poziție și stau așa ore în șir, însă acest efort de a sta

este pentru unii foarte dificil și s-a constatat că nu este important să stai nemișcat fizic,

ci mintea să fie nemișcată, interiorul să fie nemișcat și atunci s-au dezvoltat tot felul de

alte tehnici, cum ar fi de exemplu tehnicile de luptă, specific orientale, de exemplu cum

luptă samuraii, sau artele marțiale orientale.

56

Artele marțiale tradiționale orientale sunt forme de luptă care includ două

componente majore: una spirituală și una tehnică. Atât fondul, cât și scopul este unul

spiritual, iar tehnicul furnizează doar mijloacele, calea pentru atingerea scopului.

Practicantul își însușește deprinderile tehnice, dar în același timp învață că esențială

este starea sa de concentrare. El trebuie să fie cu mintea în prezent, deschis pentru a

recepta tot ceea ce se întâmplă în sine însuși (la nivel fizic și psihic) și în exteriorul lui.

Astfel el ajunge să sesizeze toate mișcările energiei în propriul lui organism, dar și ale

energiei exterioare, cosmice. Un luptător versat nu are nevoie să vadă nimic, ci poate să

lupte cu o ceată de adversari chiar și legat la ochi; el va simți în fiecare moment ce

mișcare e oportun să facă pentru a se apăra și pentru a-și învinge adversarii.

O altă tehnică este tehnica arcului, tehnica tragerii cu arcul este o tehnică în

care omul trebuie să ajungă să nimerească ținta chiar legat la ochi. De obicei acest lucru

se întâmplă după ani de exerciții, pentru că la început practicantul își dorește prea mult

să obțină performanța, iar raționalul său e fixat pe găsirea de soluții la îndemâna minții

umane. Aceste soluții însă sunt pe de o parte obositoare, pe de alta lipsite de eficiență. În

timp practicantul reușește să parcurgă traseul interior până la detașarea de

intenționalitate, atunci el se află în starea potrivită pentru a putea nimeri oricând și fără

dificultăți ținta.

În viziunea meditației budiste dispare astfel distanța dintre subiect și obiect.

Subiectul ajunge la identificare cu obiectul și invers. Cel ce trage știe unde se găsește el

și automat știe și unde se găsește obiectul. Se realizează scopul general: depășirea

condiției individuale în favoarea unui eu universal care percepe toate componentele

lumii înconjurătoare ca părți pe care le integrează.

Nu există numai tehnici de luptă sau tehnici periculoase, ci există și tehnici „mai

domestice” de exemplu tehnica ikebana – tehnica aranjatului florilor, adică faci

aranjamente florale. Noi când mergem la florărie, florăreasa se gândește cum să

aranjeze buchetul pentru a arăta bine. În ikebana tocmai aceasta este problema să nu te

mai gândești să pui florile acolo intuitiv. Cei performanți practică acesta tehnică legați la

ochi, deoarece dacă vezi florile deja te gândești, și astfel aranjează un buchet floral care

îl exprimă pe cel care l-a făcut, astfel a reușit să creeze o legătură de tip metarațional

intuitiv cu universul exterior.

Prin asemenea tehnici omul ajunge să fie tot mai prezent în interiorul său și în

cele din urmă să dobândească și înțelegerea realităților fundamentale așa cum le-a

57

înțeles Buddha, atunci în fond tot ce este în jur, suferința aceasta nu mai contează, nu-l

mai afectează, nu mai este legat de nici o sete din lumea exterioară, și atunci ajunge de

fapt să trăiască în starea de nirvana, în starea de mântuit pe care o caută budismul și nu-

i mai trebuie altceva, când ajungi acolo îți dai seama că nu are rost să te mai consumi

pentru nimic nu există nici un fel de exterior care să justifice tot tumultul uman,

lucrurile se rezolvă de la sine, și așa cum se rezolvă ele se rezolvă bine, tu poți să stai

liniștit.

Din punctul de vedere al europeanului, toate performanțele descrise mai sus

sunt impresionante. Noi trăim de obicei la un nivel comod și nu actualizăm decât în

măsură foarte scăzută capacitățile firii noastre umane. Nu trebuie însă să se uite două

lucruri:

1. În religiile orientale exercițiul spiritual nu se practică de dragul obținerii unor

performanțe, ci pentru a obține mântuirea, adică starea de nirvana. Practicantul e

îndemnat în permanență să nu se lase sedus de performanțele obținute pe parcurs,

pentru că astfel pierde din vedere esențialul și efortul său, în loc să îl ajute în veșnicie, îi

oferă doar o satisfacție trecătoare.

2. Toate aceste realizări sunt doar performanțe în interiorul planului creatural,

ele nu îl ajută pe practicant să depășească acest nivel. Toate sunt actualizări ale unor

potențe ce există de la început în firea omului, dar de obicei ele zac în adormire. Astfel,

ele nu sunt nici bune, nici rele în sine, ci depinde de felul în care sunt valorificate – lucru

valabil, de altfel, pentru toate elementele din sfera creaturalului. În creștinism,

comuniunea cu Hristos îi dă omului șansa să acceadă la planul sacrului, ceea ce

înseamnă mult mai mult decât orice performanță a firii umane în sine. Cele două aspecte

însă nu se exclud reciproc; orice om poate să își dezvolte și capacitățile creaturale,

mulțumind lui Dumnezeu pentru orice dar (această mulțumire îl ferește de ispita de a

crede că el e atotputernic prin sine) și în același timp să își cultive și relația cu Hristos.

Alte mijloace în scopul restaurării

Acesta este în esență ceea ce a propus Buddha, soluția soteriologică a lui, însă ce

au mai dezvoltat budiștii pe lângă sunt formele de cult exprimate în recitări liturgice li

acte ierurgice. Există cărți de cântări și rugăciune și se roagă și practică și cântări,

rugăciuni de dimineață și de seară mai ales în mănăstiri, dar și în particular. Scopul

58

acestor eforturi este acela de ”a găsi adăpost” în învățătura budistă (dharma) și în cei

care au întruchipat-o (Buddha, sangha), de a găsi protecție și un sprijin în situațiile

dificile ale vieții.

Tot în mănăstiri se practică și o asceză moderată, o formă de asceză care nu

reprezintă un scop în sine, ca în hinduism, ci care arată detașarea călugărului față de

valorile lumii exterioare. Un călugăr teravadin clasic mănâncă dimineața pe la șase, apoi

pe la 11:30 hrana solidă iar după prânz nu mai consumă decât hrană lichidă, tot ce se

poate bea, lapte, iaurt, apa, etc. Călugării se consideră că sunt săraci și nu au nimic, de

aceea ies la cerșit în satul în care au mănăstirea și oamenii fac milostenie cu ei

aducându-le fiecare din ce au gătit câte ceva de mâncare, apoi se întorc cu hrana la

mănăstire și mănâncă toată obștea. În budism nu trebuie să te faci călugăr pe toată viața

ci poți să fii și pe o perioadă determinată.

Călugării au și un rol social, venind în întâmpinarea nevoilor religioase ale

credincioșilor. Ei săvârșesc slujbele la momente-limită ale vieții (căsătorii,

înmormântări), și au un rol în catehizare. În fiecare sat există și un mic templu, o mică

mănăstire care indeplinește funcțiile unei biserici parohiale. Astăzi, mănăstirile mai

mari înceracă să fie active și în plan social, prin organiyarea de școli, spitale, forme de

asistență socială.

Faptele specifice ale laicilor sunt faptele de milostenie, în favoarea călugărilor,

a altor semeni, dar și a tuturor ființelor vii.

Pe lângă acestea, budismul mahayana a dezvoltat și forme de mântuire personală

în relație cu anumiți bodhisattva, astfel încât în aceste cazuri efortul budistului este de a

dezvolta o relație cu un anumit element de tip personal al sacrului.

PROBLEMA METEMPSIHOZEI (A REÎNCARNĂRILOR)

Metempsihoza, metensomatoza, transmigrația sufletelor sau reîncarnarea

(termenii prezintă nunațe diferite, dar se referă la aceeași realitate fundamentală)

exprimă convingerea că fiecare ființă vie parcurge o succesiune de vieți întrerupte de

etape intermediare. Așadar, omul nu trăiește o singură dată pe pământ, ci revine mereu

și mereu sub diferite forme, condiționat de felul cum a trăit în viețile de până acum și

59

având mereu menirea de a crește spre un ideal situat dincolo de accesibilitatea

obișnuită.

Doctrina reîncarnărilor este specifică gândirii orientale, dar ea a mai fost

prezentă și pe alte meridiane ale religiosului. Gândirea europeană nu se confruntă acum,

în epoca globalizării și a accentuatei circulații a ideilor, pentru prima dată cu ea, ci a

întâlnit-o încă din Antichitatea greacă. În perioada preclasică și clasică a filozofiei antice

grecești avem enunțuri foarte clare de factură metempsihotică. Astfel preclasicului

Pitagora, de la care nu avem texte categoric autentice, ci i se atribuie doar anumite

centurii, i se recunoaște până la un punct doctrina ce enunță clar ciclicitatea existenței

individuale.

Învățătura pitagoreică a exercitat o fascinație și datorită caracterului abscons, de

mister. Enunțurile cele mai limpezi în această privință îi aparțin însă lui Platon. Ele sunt

consistente cu o ontologie în care lumea esențială se înstrăinează de sine într-un proces

de fulgurație apărând ideile, apoi se îndreaptă din nou spre sine, având nevoie de o

succesiune de existențe până ce reușește să facă marele salt al recunoașterii

echivalenței dintre individual și realitatea universală. Teoria preexistenței sufletului are

drept consecință posibilitatea întrupării succesive a acestuia în stări de transparență

calitativă tot mai înaltă, până când devine compatibil cu entitalea absolută. Această idee

platonică a fost refuzată categoric de Sfinții Părinți, pentru care nemurirea sufletului se

datorează comuniunii cu Dumnezeu, harului dumnezeiesc, nu ființei sale, adică sufletul

nu are nemurirea prin sine.

Aceste concepții nu s-au impus definitiv spiritului european. Chiar și în epoca

clasică Aristotel a contestat suficient de puternic această formulă soteriologică la nivelul

reflexiei filozofice și al existenței religioase concrete.

Astăzi, formula reîncarnării devine din nou atractivă pentru mulți europeni, care

o descoperă cu surprindere în curentele ezoterice moderne, multe din ele de inspirație

orientală.

În spațiul oriental ideea este la ea acasă. În spațiul oriental în hinduism, în

budism s-a impus ca o dominantă a acestor religii până astăzi.

În hinduism apare formulată explicit prima dată în perioada upanișadelor, în

vede nu avem referiri directe la o reincarnare. În upanișade însă în perioada în care se

face trecerea de la accentul acesta pus pe jertfă pe sacrificiu la doctrina karmică și la

60

ideea de atman și brahman și când soteriologia dobândește noi componente în sensul că

devine esențial ca omul să poată să scape de toate efectele karmice și să poată să

înțeleagă identitatea fundamentală dintre atmanul său (sinele său profund) și

brahman, atunci apare cu pregnanță și ideea reîncarnărilor.

Din punctul de vedere al doctrinei hinduse ea apare aproape ca o necesitate,

pentru că se costată că programul soteriologic nu poate fi îndeplinit în cursul unei

singure vieți, din cauză că efectele karmice au nevoie de un timp mai îndelungat ca să se

consume. Însăşi ideea de karma (faptă cu efect neşters, care trebuie neapărat să se

consume, omul trebuie sa plătească pentru ea) îi obligă să pornească de la premisa mai

multor vieţi. Astfel, potrivit faptelor sale, omul ajunge în rai sau în iad după moarte, însă

atunci când efectul acestor fapte se consumă, persoana vine din nou pe pământ (se

reîncarnează). Bineînţeles că mai rămân fapte ce nu se consumă în rai sau iad.

În al doilea rând și pentru că năzuința soteriologică a omului rămâne totuși

neîmplinită. Existența unui om care a trăit la modul ideal și care să spere că nu se va mai

reîncarna în general în spațiul hinduist și budist este foarte rar întâlnită, tinde spre zero,

și atunci neexistând o altă soluție apare cu necesitate ideea că e nevoie de o succesiune

de vieți în care să apară șanse soteriologice și pentru ceilalți. Imposibilitatea parcurgerii

drumului soteriologic (de mântuire) pe parcursul unei vieţi duce la postularea

existenţei unei succesiuni de vieţi, în decursul cărora omul poate dobândi mântuirea.

Din punct de vedere științific, nu se pot aduce dovezi nici în favoarea, nici

împotriva ideii de reîncarnare. Toate așa-zisele dovezi se bazează pe experiențe

individuale, care pot fi mai mult sau mai puțin subiective. Dar nici existența unei singure

vieți nu poate fi demonstrată științific. Astfel, din punct de vedere științific, amândouă

variantele rămân niște postulate, niște premise pe care le accepți sau nu prin credință,

respectiv prin aderarea metaștiințifică la un model explicativ al vieții și al fenomenelor

psihice.

Din punct de vedere oriental, doctrina reîncarnării are și ”dovezi”, în sensul că

există destul de multe mărturii ale unor oameni care adirmă că își amintesc de viețile

anterioare. Prin anumite tehnici de meditație și interiorizare, omul poate ajunge să

înțeleagă anumite zone ale psihicului său, de exemplu subconștientul. Cunoașterea

noastră despre noi înșine poate fi asemănată cu iceberg din care noi vedem doar vârful,

restul nu îl cunoaștem. Orientalul prin anumite tehnici de meditații și de interiorizare

61

specială, precum cele cuprinse în programul raja-yoga, poate ajunge să cunoască unele

lucruri mai de dedesubt din conștient, reziduuri ascunse ale subconștientului. Acestea

sunt anumite elemente (emoții sau imagini plastice care îi dau uneori sentimentul de deja-vu,

uneori și informații și idei) pe care nu le-a cunoscut sau trăit de-a lungul acestei vieți, dar

care constată că totuși sunt prezente acolo și îl marchează din punct de vedere psihic, și

atunci apare întrebarea:

Cum le explică pe acestea?

Există o mulțime de explicații, însă orientalii consideră că ele provin din viețile

anterioare, pentru că nu își explică altfel de unde pot să provină aceste reziduuri.

Subconștientul este ca și o cutie neagră pe care noi nu o cunoaștem, dar care

este dominat de emoții puternice pe care noi le-am trăit și pe care le-am ”uitat”, adică le-

am pierdut din zona conștientului, fără însă ca ele să se șteargă definitiv.

Explicații pe seama acestor reziduuri din subconștient sunt multe, cea a

orientalului după cum am văzut mai sus este reîncarnarea.

Altă explicație ar fi că acestea au fost trăite în primii ani de viață ai omului

și nu mai are cum să își aducă aminte de ele deoarece sunt de la o vârstă foarte fragedă.

Astăzi se constată chiar că un copil înregistrează traume deja din perioada intrauterină,

dinainte de a se naște. Toate emoțiile și proiecțiile părinților asupra lui (fie că și-l doresc

prea mult, fie că îl doresc prea puțin, fie că vor ca el să fie într-un anumit fel: un geniu,

un copil cu totul deosebit, un sfânt după tiparul sfântului cutare) îl încorsetează pe copil

și îl împiedică să își dezvolte adevărata vocație, cea cu care a fost înzestrat de

Dumnezeu. Astfel, părinții fac rău copilului lor fără să vrea, din cauză că ei înșiși nu

trăiesc în libertatea pe care o dă comuniunea cu Hristos. Părinții trebuie să încerce să

aibă o atitudine plină de respect față de copil încă din această fază, să îl accepte deplin și

să îl încredințeze lui Dumnezeu, fără a-i pune niciun fel de limitări. Orice copil are șansa

la o viață împlinită și la sfințenie, dar dacă părinții încearcă să îl împingă forțat într-o

împlinire după mintea lor sau la o sfințenie după imaginația lor, copilului îi va fi mult

mai greu să ajungă la împlinire sau sfințenie.

Există și alte explicații. Karl Gustav Jung vorbește de un inconștient

colectiv, adică cumva toată experiența umanității din toate timpurile face parte din acest

inconștient colectiv și prin anumite tehnici speciale pe care le practica inclusiv în

cabinetele sale psihanalitice, omul reușește să ajungă în anumite zone ale acestui

inconștient colectiv și atunci de acolo pot să vină asupra lui informații și imagini pe care

62

nu le-a trăit el personal nici în viața aceasta nici în alte vieți, dar care au fost cândva

trăite și care dintr-un motiv sau altul i se actualizează lui acum.

O altă explicație care se bucură de o oarecare răspândire în spațiul

creștin este aceea a arborelui genealogic. Atunci când ne naștem, noi nu suntem tabula

rasa, pentru că nu provenim din neant, ci avem în spatele nostru un întreg șir de

înaintași, părinți, bunici, străbunici. În sprijinul acestei teorii ar veni și genetica

modernă, aceasta arată cum embrionul uman se formează preluând o parte din

meterialul genetic al mamei și o parte din cel al tatălui, aceștia la rândul lor s-au format

pe baza materialului genetic al părinților lor etc. Astfel, fiecare nou născut are deja

anumite aptitudini și înclinații pe care le moștenește selectiv de la părinți. Este posibil

ca această moștenire genetică să fie mult mai amplă decât ne imaginăm noi în prezent.

O serie de teorii moderne ale arborelui genealogic pornesc exact de aici. De ex.

Dr. Kenneth McAll, medic creștin englez, este de părere că numeroși pacienți care suferă

de boli fizice, aud ”voci”, sunt bântuiți de imagini tulburătoare sau relatează evenimente

dramatice dinaintea nașterii lor sunt victime ale controlului ancestral. De aceea, el caută

să îi elibereze de sub acest control. Alcătuind arborele genealogic, medicul poate

identifica acel strămoș responsabil de boala pacientului. Apoi taie legătura dintre

strămoș și bolnav prin participarea împreună cu bolnavul la o Sf. Liturghie săvârșită de

un preot, slujbă prin care îl încredințează pe strămoșul chinuit lui Dumnezeu. Cartea sa

intitulată ”Vindecarea arborelui genealogic” a apărut și în traducere românească, la Ed.

Orfeu, București, 2000.

Revenind la religiile orientale, puntem spune că tehnicile lor de interiorizare

sunt eficiente, în sensul că ceea ce scot ele la iveală din zona subconștientului este

realmente prezent acolo și îl încarcă pe om. Interpretarea pe care o dau ei însă acestor

conținuturi, punându-le în legătură cu viețile anterioare, este un element de falsă

valorizare specific acestor religii. Din punct de vedere al gândiri orientale, un om

trăiește o mulțime de vieți, și în fiecare din vieți are de preluat bagajul vieții anterioare

ce a rămas nemântuit de acolo. Acest bagaj karmic cu care rămâne îl obligă să se

reîncarneze, dar îi decide și felul în care se va reîncarna, va determina din ce castă va

face parte, din ce familie va face parte.

Există câteva asemănări, dar și unele diferențe fundamentale între gândirea

orientală și cea creștină mai ales cu privire la modul în care se realizează mântuirea.

63

Deci în privința mântuirii avem două modele diferite, pe care le vom prezenta în

paralel:

Gândirea orientală Gândirea creştină

Fapta e definitivă, efectele trebuie

neapărat să se consume.

Fapta e definitivă, dar asumată de

Hristos, efectele tuturor faptelor umane

din toate timpurile sunt preluate de

Hristos și deja consumate în jertfa Lui.

Auto-mântuirea. Mântuirea în Hristos, comuniune,

omul trebuie să se deschidă spre Hristos,

spre a primi de la El mântuirea.

Asceza sau efortul uman de

meditație au un rol ontologic, ele schimbă

starea omului, ele îl mântuiesc pe om.

Scopul ascezei este acela de a ne

ajuta să ne deschidem mai mult spre

Hristos, asceza nu e un scop în sine.

Fapta umană în religiile orientale are un impact definitiv, efectul faptei nu se

poate șterge niciodată, nu există nici o posibilitate ca dacă ai făcut o faptă efectele ei,

consecințele ei să dispară să nu le mai suferi și dincolo de aceasta fiecare om trebuie să

își lucreze din răsputeri propria mântuire, deci se pune problema auto mântuirii, fiecare

se mântuiește pe sine, doar când ajunge la nivelul la care să își consume bagajul tuturor

faptelor anterioare, și prin anumite tehnici de meditație sau de yoga să nu-și mai adauge

o încărcătură nouă atunci s-a auto mântuit și atunci iese din circuitul acesta dificil al

reîncarnărilor.

Din punct de vedere creștin mântuirea nu se realizează prin auto mântuire, ci

mântuirea fiecărui om presupune deschidere spre mântuirea adusă de Hristos, acesta

este sensul termenului de comuniune, noi avem nevoie să ne deschidem spre

comuniune, mântuirea noastră se realizează în comuniune cu Hristos și nu altfel și

atunci efectele ascezei noastre sunt numai pentru a ne ajuta să îl primim mai bine pe

Hristos. Nu practicăm asceza ca scop în sine, adică nu pentru a obține anumite

performanțe, anumite merite. Tot ceea ce facem noi ca efort de spiritualizare în această

viață nu are niciodată alt scop decât să ne ajute să ne deschidem mai bine către Hristos

și să îl primim mai bine, pentru că noi oricum nu ne putem mântui singuri, creștinismul

64

pornește de la această premisă, că omul are nevoie de mântuirea pe care o aduce

Hristos, nu se poate mântui singur.

În creştinism, mântuirea se obţine în Hristos care a asumat firea umană integral

şi deci a asumat şi toate faptele noastre. Caracterul definitiv al faptei e la fel de prezent

în creştinism ca şi în gândirea orientală. Diferenţa o constituie faptul că în creştinism

faptele au fost deja asumate de Hristos care a „plătit” preţul de răscumpărare. Noi

putem alege să fim departe de Hristos, dar în acelaşi timp, avem şansa să obţinem

mântuirea dezvoltând comuniunea cu Hristos.

O aexigență fundamentală pe care o împlinesc și religiile orientale și creștinismul

este aceea că mântuirea trebuie să aibă loc și din interiorul umanului, nu vine cineva din

exterior să te mântuiască, Hristos s-a întrupat a devenit om ca să poată să asume

întreaga fire umană și să o mântuiască din interiorul ei. Acest lucru îl sesizează foarte

bine religiile orientale atunci când vorbesc despre faptul că omul însuși trebuie să

sufere pentru faptele sale și să își construiască mântuirea el însuși. Și la noi mântuirea

trebuie să aibă loc și din interiorul umanului, dar pentru că a nivel pur uman ea este

imposibilă, Dumnezeu a găsit această soluție a divino-umanului, în Hristos este prezent

umanul la modul deplin, dar e prezent și divinul la modul deplin și în felul acesta

mântuirea a devenit posibilă.

Deci soluția soteriologică pe care o propune creștinismul este una mult mai

complexă și care are în vedere la fel de bine ca și religiile orientale toate dificultățile

acestea ale lucrării mântuirii și în același timp caracterul definitiv și de neșters al faptei.

Chiar mai mult decât atât Hristos merge până într-acolo încât spune în predica de pe

munte că orice gând are un efect atât de puternic ca și cum ai fi săvârșit păcatul

respectiv. Deci exigența este mult mai ridicată în creștinism, dar este atât de ridicată

tocmai pentru că există și o soluție oferită pe care o oferă Hristos. Și fiind în comuniune

cu Hristos orice om poate face experiența faptului că se pot împlini toate aceste exigențe

ex: se poate să nu te mânii, se poate să nu te uiți pătimaș la celălalt, toate lucrurile

acestea sunt posibile, nu e doar o ștachetă ridicată, ci e și o soluție personală pe care o

trăim cu toții în măsura în care trăim comuniunea cu Hristos.

În religiile orientale lipsește acest mântuitor, și atunci toată povara cade pe

umerii umanului, care nu reușește să o împlinească cu toate efectele orientalului, iar la

mântuire se ajunge chiar foarte greu deoarece e nevoie de foarte multe eforturi. Aceasta

este de fapt soteriologia orientală care pornește de la constatarea unei dificultăți majore

65

în realizarea programului mântuirii, omul nu reușește să se smulgă din firul acesta al

reîncarnărilor, de aceea are nevoie de acest circuit de reîncarnări.

În concepția occidentală de astăzi, atunci când occidentalul modern întâlnește

ideea cu reîncarnarea și i se pare interesantă, el nu asimilează, nu asumă toată

soteriologia orientală, aceasta o trece cu totul cu vederea, pentru că nu asta îl

interesează. Pe un occidental modern din spațiul nostru îl interesează reîncarnarea

pentru că nu înțelege că dacă mori și te duci în viața veșnică împreună cu Hristos de fapt

ai fericirea eternă și deplină și mai mult de atât nu mai este nevoie, ci pentru că este atât

de legat de viața aceasta și pentru că îl sperie ideea de sfârșit, deci în primul rând

oamenii sunt secularizați și nu înțeleg mântuirea creștină, sunt speriați de moarte și

pentru ei ideea cu reîncarnarea este văzută ca o șansă de a mai reveni și mai trăi și de a

te mai bucura de plăceri încă mai multe vieți în continuare (un fel de hedonism). În

spațiul nostru cei care sunt seduși de ideea de reîncarnare sunt seduși din acest motiv,

unul cu totul și cu totul altul decât cel din religiile orientale.

Oamenii care preiau aceste influenţe orientale iubesc viaţa, dar nu pot primi sau

nu reuşesc să înţeleagă viaţa veşnică oferită de Hristos.

În religiile orientale oamenii prin fapte bune ajung doar să se reîncarneze într-o

castă mai bună în care au mai multe șanse relativ posibile la mântuire. Reîncarnarea e

privită de oriental ca o cale dificilă spre mântuire; orientalul îşi doreşte să scape din

circuitul reîncarnărilor. Această soluție soteriologică a reîncarnărilor este văzută de

aparținătorii religiilor respective ca un rău necesar. Pentru un hindus idealul religios nu

este reîncarnarea, ci iluminarea. Reîncarnarea este un instruent dureros. In budism

samsara, ciclul reincarnărilor, este vazut ca o adevarată catastrofă.

Europenii au preluat această idee pentru a face față angoasei provocate de

moarte într-o lume secularizată. Reîncarnarea apare ca o soluție pentru un mai bine și

pentru o moarte lipsită de amenințări. Dar moartea creștină=comuniune cu Dumnezeu.

Nu poti să-ți asumi condiția creștină dacă te raportezi la reîncarnare, pentru caă

în creștinism comuniunea e în Hristos. În creştinism omul nu mai are nevoie să parcurgă

mai multe vieți, pentru că nu i se cere să se automântuiască. Creştinul primește

mântuirea prin Hristos, Care realizează integral programul de finalitate, în hinduism

programul trebuie realizat de fiecare om în parte. Ori accepți că primești de la Hristos

66

mântuirea, pentru că te-ai deschis comuniunii cu El, și atunci nu e nevoie de mai multe

vieţi, ori mergi pe ideea reîncarnării. Altfel se ajunge la o contradicţie logică.

Important de reținut este că oamenii trebuie ajutați să înțeleagă mai mult ce

înseamnă mântuirea în Hristos, să înțeleagă că în Hristos nu mai e nevoie de reîncarnări

pentru că mai mult decât poți obține într-o mie de vieți primești în Hristos și ceea ce

primești în Hristos, viața veșnică fericită după moarte pe care noi o înțelegem atât de

greu și pe care cei mai multe dintre creștini nu o actualizează direct la nivelul gândurilor

lor e mai mult decât ai putea obține printr-o serie nesfârșită de reîncarnări.

Reîncarnările te mențin de fapt la nivelul acesta, ești în continuare supus patimilor, ai

întotdeauna în viață și dureri și suferințe și necazuri, ai și bucurii, depinde de modul în

care îți trăiești viața, dar în orice caz dacă o vedem ca pe o soluție este una parțială și

nedefinită. Ceea ce oferă Hristos prin viața veșnică pe care o primim imediat după o

viață trăită în această lume datorită deschiderii față de El atâta câtă este, deci noi în

cursul acestei vieți ne deschidem parțial spre Hristos, cât putem noi, suntem invitați să

ne deschidem tot mai mult. Dacă ne deschidem parțial, pentru cele pe care nu le

asumăm, nu reușim să le vindecăm în noi înșine prin deschiderea spre Hristos, suferim,

mai apare câte o boală din cauza lăcomiei din cauza mâniei, a frustrărilor, a tuturor

acestor lucruri, deci avem de suferit pentru faptele noastre.

Creştinismul nu propovăduieşte o încetare a efortului omenesc în momentul

trecerii la viața veșnică, ci o continuare, însă în alți parametri decât ai vieții terestre. În

creștinism vorbim de ideea de epectază întâlnită la Grigorie de Nyssa și care înseamnă

o creștere permanentă spre mai mult. Viața de dincolo, viața veșnică în comuniune cu

Hristos îți dă posibilitatea ca toate lucrurile bune pe care ai reușit să le realizezi în tine

în timpul acestei vieți tot ce ai reușit să dezvolți să poată să crească la nesfârșit și să-ți

aducă o fericire care să se poată dezvolta la nesfârșit.

În literatura patristică se vorbește despre faptul că toți cei care ajung dincolo la

comuniunea cu Hristos se vor cinsti cu liniște, dar dincolo de liniștea aceasta vor fi

diferențe de stări în funcție de ce a făcut fiecare. Deci în felul acesta acceptăm încă o

dată ideea caracterului definitiv al faptelor noastre și al însușirilor pe care le-am

dezvoltat în noi, Hristos le-a asumat pe cele negative și este capabil să ne vindece de ele

total din încărcătura noastră psihică, dar celelalte care sunt pozitive rămân în

continuare definitive și ne creionează în continuare starea de dincolo în felul în care

orice faptă definitivă are un efect și în felul acesta se desfășoară în timp.

67

Precizări cu privire la evaluarea semestrială la Istoria şi filozofia religiilor

Cursul va fi evaluat prin examen scris.

În cadrul examenului se va urmări înţelegerea conceptelor de bază ale religiilor

studiate, capacitatea de a opera cu ele, de a stabili corelaţii şi de a interpreta fenomene,

şi nu memorizarea simplă a unui ansamblu de date. Din acest motiv, cerinţele obligatorii

pentru pregătirea examenului nu includ parcurgerea unor liste bibliografice ample.

Noţiunile predate la orele de curs constituie un set de repere fundamentale, suficiente

scopului examenului. Studenţii sunt însă invitaţi şi chiar încurajaţi să recurgă în tratarea

subiectelor la tot bagajul suplimentar de cunoştinţe referitoare la religiile studiate pe

care îl deţin (de. ex. din cadrul orelor de seminar sau din alte lecturi sau experienţe

proprii), conferind astfel un plus de valoare lucrării lor. Obiectivul studentului aflat în

faţa foii de examen trebuie să fie acela de a dovedi că înţelege coordonatele unui spaţiu

religios diferit de cel propriu, manifestând în acelaşi timp gândire critică, libertate în

redactarea subiectelor.

Se recomandă cu insistenţă abţinerea desăvârşită de la folosirea oricărei tehnici

de fraudare a examenului. Recursul la mijloace ilicite menite să faciliteze obţinerea unei

note este absolut incompatibil cu calitatea de student teolog. Pentru studentul teolog

examenul, ca şi orice situaţie de viaţă, este în primul rând o realitate trăită în credinţă,

un act al comuniunii cu Dumnezeu. Tentaţia de a obţine o notă prin copiere sau folosind

ca sursă de inspiraţie gândirea unui coleg relevă o personalitate secularizată, care tinde

să îşi rezolve problemele prin mijloace proprii, facile, uitând să lase loc pentru lucrarea

lui Dumnezeu în viaţa sa. În această atitudine secularizată rezidă adevărata gravitate a

copiatului la examen. Traseul de formare ca teolog trebuie să includă preocuparea

permanentă pentru creşterea în relaţia cu Dumnezeu, independent de acţiunile corecte

sau false ale celor din jur, şi pentru debarasarea de obiceiuri care nu sunt numai

necreştine, ci chiar străine existenţei religioase în general.

Pentru studenţii aflaţi în imposibilitatea îndeplinirii standardului solicitat mai

sus, rămâne posibilitatea de a repeta examenul în sesiuni consecutive de câte ori va fi

necesar, până când vor ajunge la nivelul cerut de maturitate în Hristos.