Curs Inceputurile Presei

8/8/2019 Curs Inceputurile Presei

http://slidepdf.com/reader/full/curs-inceputurile-presei 1/59

CURSUL:

INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI Relaţia presă – literatură în cultura românească

Conf.univ.dr.Arié GRÜNBERG-MATACHE

Asist.univ.drd.Valeriu FRUNZARU



INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI

RECOMANDĂRI:

1. Prezenta schiţă de curs acoperă activitatea unui singur semestru

2. Schiţa are două secţiuni:

a)o introducere în istoria presei – în lume şi în România, cu bibliografia aferentă

(cuprinzand temele 1-4 din structura cursului).

b)indicaţii tematice şi bibliografice pentru studierea individuală a relaţiei presă – literatură

în spaţiul culturii româneşti (cuprinzând temele 5-7 din structura cursului).

3. Pe baza acestor repere tematice şi bibliografice, fiecare student are obligaţia de a redacta un

referat de circa 5-7 pagini, referat care va fi insoţit de minimum un text publicistic (între 2 şi 4

pagini) din autorul studiat. Acest referat asigură 50% din evaluarea finală.

4. Recomandările tematice au caracter orientativ. Ele indică posibile subiecte pentru referate,

delimitări, câteva centre de interes. Studenţii şi le pot asuma, pot propune altele sau pot delimita în

interiorul acestora alte subiecte.

2




Introducere în istoria presei

În mod firesc, primul pas în perspectiva unui dialog presupune nevoia justificării şi, implicit, un

proces de delimitare. De ce un proiect care să aibă ca obiect relaţia dintre presă şi literatură ca spaţiu

de complementaritate şi de interferenţă?De la bun început ne confruntăm nu cu puţine prejudecăţi, nu cu puţine respingeri dintr-o direcţie sau

alta.

Plasat undeva într-o zonă a “întâlnirilor”, cu frontiere frecvent încălcate, câmpul problematic pe care

vi-l propunem ar aparţine fie celor care îşi asumă studierea istoriei presei, pe de-o parte, fie celor care

cercetează istoria literaturii, pe de altă parte. Prins între aceste două perspective el riscă, paradoxal, să

rămână un teritoriu al nimănui.

Ţine de evidenţă faptul că, de-a lungul timpului, în “lungul drum” al presei de la începuturi pânăastăzi, traseul acestui mod de comunicare a fost marcat de prezenţa scriitorilor. De la Swift şi Defoe la

Dickens, de la Twain la Hemingway, de la Beaumarchais la Balzac sau Zola, un Cehov sau un

Dostoievski, pentru a da doar câteva exemple din literatura lumii, sau, pentru a completa această listă

cu siguranţă subiectiv-arbitrară, Haşdeu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Camil Petrescu,

Arghezi, Bogza, Eliade etc., ca momente de referinţă din literatura română, iată o enumerare, de altfel

palidă, care poate susţine afirmaţia de mai sus.

Cum? Cât? De ce? Cu ce implicaţii se constituie această relaţie?Fie că “întâlnirea” celor două tipuri de discurs, cel publicistic şi cel literar, acoperă doar un moment

din viaţa unor mari scriitori, fie că ea se desfăşoară de-a lungul întregii existenţe, “fenomenul” se

impune şi merită să fie cercetat fără prejudecăţi şi interdisciplinar.

Şi aceasta nu numai pentru a înţelege mai bine creaţia unor scriitori, destinul lor uman, pe de-o parte,

şi presa ca realitate, pe de altă parte. Un alt argument vizează modalitatea de structurare a

comunicării. Există specii “de frontieră”, există specii literare care s-au născut, într-o formă sau alta,

sub semnul gazetăriei şi s-au resimţit ca atare – de la schiţă la romanul foileton, sau reportajul, sau

tableta, sau pamfletul.

3




Constatam o fireasca influenta a discursului literar asupra celui publicistic in aceeasi masura in care

fenomenul se manifesta si in celalalt sens. Uneori consecintele au fost benefice, alteori nu.Există de-a lungul secolelor nenumărate exemple, vizând nu o dată palierul celor mai înalte valori,

care atestă “influenţe” la nivelul unui scriitor-gazetar între cele două tipuri de discurs, “influenţe” care

depăşesc cazul individual, cuprinzând generaţii, epoci, direcţii. De altfel, astăzi, permeabilitatea celor

două experesii se înscrie firesc postmodernismului.

Aşa dar, proiectul nostru ţine de o realitate care are o bogată şi nobilă tradiţie, un prezent consistent

şi, de ce nu, care va continua să se manifeste.

În ce măsură studiul, deloc simplu, al acestui câmp problematic se impune unor viitori comunicatori

ne obligă, credem, la câteva precizări.

El întâlneşte în mod fericit două zone importante din seducătoarea lume a comunicării. Prin presă se

interferează cu universul mass-media, prin literatură se pătrunde în lumea comunicării literare. Nici

unul dintre domenii nu poate lipsi din construcţia celui care va deveni un competent şi competitiv

comunicator.

Evident, “patul lui Procust” al unui demers didactic, cu atât mai mult unuia cuprins formulei

“învăţământului la distanţă”, nu-şi poate propune abordarea exhaustivă a unei asemenea problematici

şi a diversităţii relaţiilor pe care le presupune.

Proiectul îşi subordonează dimensiunea informaţională a perspectivei formative; el se vrea a fi o

provocare, o invitaţie la “discuţie”, o angajare interactivă prin care lectura individuală, momentul

meditativ, actul analitic, redactarea unor materiale, ca element al studiului, antrenarea în diferite

modalităţi de dialog devin valori esenţiale.

În aceeaşi perspectivă se aşază schiţa de curs pe care o propunem alături de toate indicaţiile

metodologice.

4




Să facem puţină istorie

În 1700, Pierre Bayle scria: “numărul jurnalelor şi al lucrărilor care ar meriata acest nume s-a

multiplicat atât de mult, încât ar fi momentul să le studiem istoria”.1

De atunci au mai trecut 300 de ani. Sarcina este cu atât mai actuală, cu cât este mai dificilă. De altfel,

de la început trebuie spus că nu ne propunem chiar o istorie, ci să stabilim doar câteva repere şi să

evidenţiem anumite paradigme care au străbătut timpul.

De unde putem începe?

Să acceptăm, ca ipoteză, existenţa unei “preistorii”. Şi aceasta nu numai în sensul nevoii elementarede comunicare, ca o expresie firească a omenescului.

Fie în “De la silex la siliciu”, volumul apărut în 1989 sub îngrijirea lui Giovanni Giovannini, fie în

volumul semnat de Jean-Noel Jeanneney “O istorie a mijloacelor de comunicare”, apărut în 1997,

pentru a da doar două exemple2, se pot găsi nenumărate date şi “poveşti” prin care se desenează un

amplu tablou al întregii deveniri a mijloacelor de comunicare.

Înainte de a vorbi despre epoca presei, fixată de obicei după apariţia tiparului, trebuie să coborâm

mult mai departe în timp.Istoria menţionează din vechime prezenţa unor modalităţi structurate ale comunicării publice. Nevoia

de informare „de sus în jos” şi invers, actiune care se dorea cat mai rapida, mai exacta şi mai

completa, prin care cei care conduceau erau datori să-şi transmită măsurile, dispoziţiile, actele de tot

felul, pe de-o parte, iar pe de altă parte nevoia de a obţine “ştiri” despre ce se petrece la nivelul celor

care erau conduşi, reprezintă o realitate. Această nevoie ca şi “curiozitatea” in sine au acţionat înainte

de apariţia scrisului şi, evident, înainte de apariţia tiparului.

Se citează că în Babilon şi în Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele, după cum

spune Josephe Flavius, “jour par jour”. În aceeaşi categorie se înscriu şi “afişele” evreieşti sau

“efemeridele” greceşti.

Chinezii aveau, încă din secolul al II-lea î.H., pe vremea dinastiei Han, un fel de buletin numit TI

BAO (Ti pao), un fel de gazetă oficială care menţiona, printre altele, decrete sau dispoziţii imperiale.

Vorbind despre greci, să reţinem uimirea unui cercetător al istoriei presei, Eugene Dubief, care,

menţionănd că “tous se passionent pour la chose publique” şi că eterna întrebare era quoi de

1 Apud Jean-Noel Jeanneney, “O istorie a mijloacelor de comunicare”, 1997, p. 342 Vezi in acest sens bibliografia

5




nouveau”, şi analizând campania lui Demostene împotriva lui Filip, exclama: “Quels articles de

fond, comme on dit maintenant”, apreciind forţa argumentării şi concizia stilistică

3

.O dată cu romanii “preistoria” presei capătă substanţă.

Pentru mulţi dintre cercetătorii domeniului, Du Cange, Le Clerc, Dubief, Boettinger etc., momentul

presupune o atenţie particulară, căci ei acceptă “un fel de jurnalism” în vechea Romă.

Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, păstrate în locuinţa marelui

pontif care făcea şi înscrisul. La început accesibile doar patricienilor, apoi şi plebeilor, aceste tabule

numite “analele pontifilor” (dar şi Annales maximi, Annales Pontificum etc.) erau dublate de Acta

Senatus, cuprinzând relatări asupra unor dezbateri din for.

Mult mai interesantă este forma care apare în vremea Republicii, care va căpăta “ritm” şi “stabilitate”

sub Cezar şi care va rezista până sub ultimii împăraţi romani. Este vorba despre Acta diurna,

întocmite de actuarii, scribii specializaţi, fenomen pe care Dubief il socoteşte “un veritable embryon

de journal”4 .

Şi prin conţinut şi prin “difuzare” aceste Acta diurna ies în lume.

De la Le Clerc ştim că ele conţineau informaţii despre adunările senatului, cuprinzând părţi din

procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente

militare, informaţii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamităţi şi chiar

ceea ce astăzi am numi “faptul divers”5.

După aceste Acta diurna se făceau copii care erau apoi difuzate; istoricii notează “chiar vândute”, în

afara Romei.

Evident că modernele “Buletine de informaţii” îşi pot recunoaşte aici şi acum o autentică rădăcină.

Suetonius citează astfel de documente, dar şi Cicero şi Tacitus fac apel la ele.

Ar mai fi de menţionat un element care va reveni paradigmatic de-a lungul istoriei, menţionat şi de

Jean-Noel Jeannenney, ca şi de Le Clerc sau Dubief. Aceste Acta diurna erau supuse “a la censure

du pouvoir”6 .

În secolele evului mediu găsim alte forme care anunţă apariţia “celei de-a patra puteri”.

O primă manifestare, reţinută de toţi cercetătorii, este Cronica orală , care implică oamenii a căror

misiune era aceea de a cutreiera şi de a informa. Erau ceea ce acelaşi Dubief numea “des journalist

3 Eugene Dubief, “Le journalisme”, Paris, Hachette, fa., p.24 Eugene Dubief, “Le journalisme”, Hachette, F.a., p.35 Apud Eugene Dubief, op. cit., p.46 Eugene Dubief, op.cit. p.5

6




sans journal”7 ; li se spunea novellanti în Italia sau nouvellistes în Franţa. Umblând şi afişând, ei

transmiteau noutăţi, zvonuri, bârfe, fiind de altfel angajaţi de personalităţi marcante ale marilor oraşe.Vor începe să lucreze şi pe cont propriu, se vor organiza în cercuri, vor avea întâlniri tot mai regulate

în locuri stabile (mari grădini, cafenele etc.), vor face schimbul de informaţii pe care, ulterior – oral –

le vor împărtăşi clienţilor şi publicului. Se va naşte ideea adunării informaţiilor în registre – un fel de

jurnal – după care se făceau copii manuscris pentru difuzare. De aici până la birouri de copiere, reţele

de corespondenţă ca şi recrutare a clientelei – prin citire în public sau abonamente – nu mai era decât

un pas.

Se naşte în felul acesta – ca mijloc de informare – gazeta manuscris, formă care va continua să

supravieţuiască tiparului, fiind citate exemple până la începutul secolului al XVII-lea. (se numeau

Nouvelle a mano – în Italia, Relationi – în Germania, Nouvelle a la main – în Franţa, News-letters – în

Anglia etc.).

La început acestea erau foi volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini având, cum era şi firesc, un rol

informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate în funcţie de împrejurări şi cerinţe. Se acceptă idea

că ele aveau drept obiectiv să informeze monarhii şi familiile nobiliare. Sunt citate cazurile lui Eduard

al - III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din Saxonia, din acelaşi moment, cu

importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte.

Există ştiri şi documente păstrate în Biblioteca Universităţii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau

Biblioteca Naţională din Viena care atestă, pentru sec. al XV-lea şi al XVI-lea – prezenţa unor colecţii

ale acestor foi manuscris cu informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg,

Viena, Madrid, Paris, Londra, Varşovia, Constantinopol etc.) – atestând anume reţele de

corespondenţe, aşa cum întreţinea încă din sfârşitul secolului al XIV-lea celebra casa de bancheri

Fugger din Augsburg.

Mai bine de două secole aceste “gazete” vor rezista. Mai mult chiar, în secolul al XVI-lea gazeta

manuscris va atinge un prag excepţional al succesului.

Despre nume se tot discută. De la etimologia care conduce spre un vechi cuvânt ebraic “izgad”,

conform lui Furetiere, sau spre un etimon persan – “kazed”, “kagiz”, conform lui Garcin de Tassy, la

italianul “gazza”, care denumea o mică coţofană, având şi sensul de femeie vorbăreaţă, bârfitoare - au

circulat mai multe explicaţii. Pare plauzibilă trimiterea la o mică monedă veneţiană de argint numită

“gazzetta” cu care se puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete manuscris.

7 Eugene Dubief, op. cit., p. 8. Ideea este preluată din Georges Well, “Le journal, origines, evolution et role de la presse periodique”, Paris, La Renaissance, 1934.

7




Dicţionarele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea păstrează şi forma de gazetă , dar şi cea mai nouă

de jurnal , stabilind ca notă distinctă: apariţia; gazeta apărea în anumite zile şi apoi ca foaie de ştiricotidiană, iar jurnalul “apariţie lunară” şi apoi ca referire la reviste. Ulterior, deşi păstrate ambele,

termenul de jurnal cu derivatele lui s-a impus.

S-au păstrat şi numele unor autori, redactori, editori, răspânditori precum: Cosimo Berloti la Veneţia,

Grazio Renzi la Roma, Lawrence Minol la Londra, Krasser la Augsburg etc.. C. Antip menţionează că

Biblioteca Academiei Române a achiziţionat în anii 1912-1913 câteva zeci de exemplare din perioada

1594-1601 care se ocupau de bătăliile purtate de Mihai Viteazul8.

Aceste gazete-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe, transporturi), politice

(tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse.

În secolele XVI şi XVII circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite. Istoria reţine în acest

sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franţa, Zeitung – pentru Germania, Krant – pentru

Olanda, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks – pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau

Jurnal . Mai reţin şi foile cu caracter popular – Canards - , de la canard = zvon, ştire …, care circulau

în Franţa. În aceeaşi măsură se citează şi “les libelles”, placarde şi cântece care sunt implicate în

polemici religioase şi politice, forme care vor fi supuse atât controlului laic, cât şi celui ecleziastic.

Gazetele-manuscris, la care putem adăuga şi toate aceste foi ocazionale, reprezintă o realitate care

acoperă, cum spuneam, aproape două secole.

Câteva dintre trăsăturile definitorii pentru ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a

lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulaţiei informaţiei, de “valorificarea” faptului divers,

este de reţinut şi ceea ce Jean-Noel Jeanneney socotea un fel de “presă de atitudine” prin care se

influenţează “afacerile publice”, crescând ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de

altă parte, aceste foi circulau uşor şi puteau evita “controlul” autorităţilor. În felul acesta vorbim şi

despre o altă paradigmă, a luptei dintre cenzură şi libertatea presei, dramatică relaţie care va acoperi

secolele. Ideea apare şi în “Histoire de la presse” a lui Pierre Albert9.

În acest sens toţi istoricii amintesc câteva exemple. În 1275 o ordonanţă regală prevedea în Anglia

pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534 cenzura devine o realitate în Franţa. Între 1569 –

1572 papa Pius al V-lea impune sancţiuni grave, mergând până la condamnarea la moarte, pentru cei

care deţineau sau răspândeau “avvisi” prin care era atacată biserica catolică. Se citează ca primă

8 Constantin Antip, “Istoria presei române”, Bucureşti, 1974, p.139 vezi Pierre Albert, “Histoire de la presse”, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8

8




victimă, primul “martir” al gazetăriei – Nicolo Franco, ucis prin spânzurare în 1570 din ordinul

papei

10

.Evocându-se scriitori şi istorici, facându-se trimiteri la vechile texte ale pontifilor şi mergând până la

“decodificări” din fabliaux-uri, Romanul Vulpii sau Romanul trandafirului, pentru o “rădăcină

pamfletară” pe lângă informaţii, amintindu-se de asemenea Memorii, Cronici, Scrisori, în care se

recunosc elemente de discurs care anunţau scriitura publicistică, exclamându-se, după o enumerare

din care nu lipsesc nici Rabelais, nici Erasmus, nici Ulrich de Hutten, nici Luther, nici Calvin, “ce

temperamente de ziarişti”, se ajunge la formula lui Dubief, pe care am mai citat-o, “Ce sont des

journaliste sans journal”, într-un secol al XVI-lea care “a le diable au corps, le rire ou la colere

enormes”11.

Dar trebuia să mai intervină ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Şi chiar dacă acest

“ceva”, tiparul, este un produs al secolului al XV-lea, şi chiar dacă şi celelalte elemente – hârtia,

cerneala, difuzarea – îşi găsesc afirmarea în acelaşi secol, presa tipăită îşi face loc “în timp”,

coexistănd cu formele mai vechi sau cu alte forme “de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită

evidenţiate almanahurile, “une sorte de journal annuel” (cu apariţii la date fixe şi o regularitate

anuală, numele venind de la un cuvânt arab cu sensul de “anul viitor”, cuvânt marcat încă din 1391,

concretizat la Mainz în 1448), povestirile istorice, cu notarea faptelor “jour par jour” şi publicaţiile

populare, despre care am mai amintit.

Dincolo de această “coexistenţă” se desprinde însă adevărul care atestă această lungă “preistorie” şi

care fixează momentul de autentică geneză în relaţia cu fenomenul Gutenberg (1394 – 1468).

10 vezi în acest sens Marian Petcu, “Puterea şi cultura”, Polirom, Bucureşti, 1999 – care urmăreşte întreaga relaţie pânăîn stricta actualitate.11 Eugene Dubief, op. cit., p. 9

9




Apariţia presei

Se pare că în secolul al XVIII-lea, datorită publicistului Burke, se naşte ideea că presa reprezintă cea

de-a patra putere.

Dar până la realizarea acestei conştientizări, de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au

petrecut multe şi decisive evenimente.

Este un adevăr pe care nimeni nu-l mai pune la îndoială: începutul presei în sensul modern acceptat

este legat de apariţia tiparului.

G. Weill şi H. Berr o afirmă: “L’invention de l’impremerie qui a rendru le journal possible”. Şi E.Dubief spune acelaşi lucru: ”c’est l’imprimerie qui, au vrai sens du mot, a fait le journalisme” 12.

Dar, pe de-o parte, germenii “etait dans l’air”, iar pe de altă parte procesul va mai dura.

Condiţiile politice şi economice, starea de spirit, avântul umanismului, mişcarea Reformei, ca şi toate

acumulările, despre care am mai avut prilejul să vorbim, se vor întâlni fericit în revoluţia tehnică

impusă de apariţia tiparului. Toate acestea vor asigura jurnalului periodicitate, apariţia cotidiană,

tirajele, difuzarea etc. adică factorii definitorii pentru ideea de presă modernă.

Indiscutabil, inventarea tipografiei cu litere mobile şi de metal, cu agregatele tehnologiei tipăririireprezintă o veritabilă revoluţie.

Tiparul cu litere mobile îşi găseşte originea în China încă din secolul al XI-lea. În recenta carte a lui

Jean-Noel Jeanneney, citată si de noi, dar şi în Universul cărţilor de Albert Flocon (1976) sau în

Tiparul de Horia Matei (1964)13 putem găsi întreaga istorie a fenomenului. Este cert că folosirea

literelor mobile din lut ars, lemn şi apoi din metal s-a răspândit în Japonia sau Corea.

Dar pentru Europa a trebuit să treacă mai multe secole. Abia între 1438 – 1450, Johan Genfleisch

Gutenberg reuşeşte să realizeze la Strasbourg şi Mainz tiparul cu litere mobile, metalice, izolate în

matriţe. Depăşirea copierii de manuscrise sau imprimarea tabelară şi asigurarea unor tipăriri rapide şi

într-un numar tot mai mare de exemplare au însemnat evenimente excepţionale. (După cum arată

Elisabeth Geck 14, abia în 1884 Ottmar Mergenthaler va inventa linotipul – ziarul New York Tribune va

folosi primul această tehnică de cules, iar abia în 1946 se va inventa culegerea prin fotografiere).

Şi totuşi imprimeria a mai avut nevoie de timp pentru a pătrunde în domeniul public. Presa modernă

avea să mai aştepte.

12 Eugene Dubief, op. cit., p. 10; ideea apare în toate cercetările. Vezi şi Georges Weill, op. cit., sau mai recenta lucrarea lui Jean-Noel Jeanneney, op. cit.13 Vezi Albert Flocon, “Universul cărţilor”, 1976, p. 74 sau Horia Matei, “Tiparul”, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 61.14 Elisabeth Geck, “Gutenberg şi arta tiparului”, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 85.

1




Era necesar să se realizeze, pe scară industrială, suportul şi hârtia adecvată tiparului. Într-un mai vechi

volum al lui Aurel Dîmboiu

15

sau în cel îngrijit de Giovanni Giovannini

16

se regăseşte întreaga istoriea hârtiei, de la invenţia chinezului Ţai Lun din secolul I d. H. până la pătrunderea ei în Europa

(secolul al XI-lea) şi mai ales la marile ateliere din Italia şi Germania (secolul al XIV-lea). Creşterea

producţiei şi scăderea preţului s-au întâlnit fericit cu imprimeria.

În aceeaşi măsură era necesară şi realizarea unei alte cerinţe, cerneala tipografică care să corespundă

literelor de plumb. Şi tot Gutenberg şi colaboratorii lui vor rezolva această nevoie.

Şi se mai impunea depăşirea unui alt obstacol: difuzarea.

În acest sens destinul presei se leagă de cel al instituţiei poştale. De la mesagerii particulari, la curieri

ai marilor oraşe (se citează cazul Veneţiei), dar şi prin companii comerciale se ajunge, spre mijlocul

secolului al XV-lea, la o anume organizare de stat. (în Franţa şi Anglia – prin 1444, în Germania –

după 1504); C-tin Antip citeză că în Germania, prin gestul împăratului de a da poştei în antrepriză lui

Johann von Taxis,se va crea un veritabil monopol ce va dura secole.17

Apelarea la poştă a fost, pentru atelierele tipografice, soluţia optimă. De altfel avantajele au fost

reciproce. Şi colaborarea, cu forme convenţionale, s-a întins pe secole şi a servit la realizarea

procesului de difuzare şi la îndeplinirea unei condiţii importante pentru statutul presei moderne:

periodicitatea.

Asemenea factori stau la baza presei. Când a apărut primul ziar? Cui îi revine prioritatea? Fără a intra

în prea multe amănunte, istoria fiind deosebit de bogată în date şi “surprize”, amintim falsul lui

George Chalmers care, arătând că a descoperit la British Museum un “English Mercurial” din 1588,

propunea un pionierat englez. La 15 ani de la mărturia acestuia (1839), M. Watts a demonstrat că totul

a fost o mistificare din secolul al XVIII-lea. Şi să mai dăm un exemplu ce atestă orgoliul în acest

domeniu. În “Le journalism a Troyes”, Emile Socard avansează idea că aici, la Troyes, prin 1595/6 s-

ar fi creat primul ziar.

Cercetarea a impus însă data de 17 mai 1605 , moment în care tipograful Abraham Verhoeve , la

Anvers, publică jurnalul săptămânal “Nieuwe Antwersche Tijdinghe”, cu numerotare şi date de

apariţie. Există documente păstrate la Biblioteca regală din Bruxelles. Dubief exclamă: “Voila le vrai

journal cree”. Din acest moment ideea este lansată şi va face “turul Europei”.

15 Aurel Dîmboiu, “De la piatră la hârtie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.16 “De la silex la siliciu”, sub îngrijirea lui Giovanni Giovannini, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1989.17 Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 15.

1




În 1609, Johann Carolus din Strasbourg scoate primul periodic german: Relation. În acest periodic

apar ştiri cu “relatări importante şi memorabile” cu evenimente din Germania, Franţa, Italia, Scoţia,Anglia, Spania, Polonia etc., dar şi din Transilvania, Moldova sau Walahia.

Printr-o enumerare, evident incompletă, putem evidenţia evoluţia fenomenului. Hamburg (1616),

Berlin (1617 – gazeta periodică scoasă de Christoph Frieschmann, “Frieschmann Zeitung”, după cum

reţine şi C-tin Antip18, va rezista până în 1934 sub numele Vossische Zeitung ), Londra (1622), Paris

(1631 – fiind vorba de celebra “La Gazette” scrisă de nu mai puţin celebrul Theophraste Renaudot,

despre care vom mai vorbi), Florenţa (1636), Roma (1670), Stockolm (1675), Madrid (1681),

Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703), Timişoara (1771 – “Temesvarer Nachrichten)

etc.

Fenomenul depăşeşte Europa. El poate fi urmărit în America, în America de Sud sau în Asia.

În America este citată o tentativă după modelul englez, prin 1690. Este vorba de “The Publik

Occurences”, programată cu apariţie lunară, care va fi interzisă după primul număr. Apoi alte

încercări: în 1721 James Franklin, tipograf, scoate la Boston “New England Courant” – care intră

rapid în conflict cu autorităţile, ajungându-se la condamnare, interzicere şi impunerea cenzurii; în

1726, Benjamin Franklin realizează o publicaţie , Pennsylvania Gazette, socotită “primul ziar

american original”; opt ani mai târziu apare săptămânalul “New York Weekly Journal”.

Pentru America de Sud este menţionată tot perioada 1621 – 1720, cu trimiteri la Lima şi la familia de

tipografi Contreras.

Vechile buletine chinezeşti se vor transforma şi ele. Se ajunge la o tipăritură tabelară între 1710 –

1741, iar în secolul al XVIII-lea este amintită o publicaţie oficială “King Bao”, cunoscută şi în

Europa, citată fiind şi de Voltaire, publicaţie care a dăinuit până în secolul XX.

Si exemplele pot continua.

Chiar dacă ţinuta era modestă, cu opt pagini19, cules doar pe o coloană sau două, periodicul devine o

realitate. Trăsăturile de bază ale presei se cristalizează, evantaiul de “genuri publicistice” se lărgeşte

şi, ceea ce nu este deloc lipsit de importanţă, se afirmă şi se consolidează o nouă profesie, cea de

gazetar.

În aceeaşi măsură, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea. Publicaţii orientate spre

ştiinţă, economie, literatură sau de factură umoristică încep să apară din a doua jumătate a secolului al

XVIII-lea şi începuturile secolului următor.

18 Constantin Antip, op. cit., p. 17.19 Vezi şi Pierre Albert, op. cit., p. 14

1




Este citat cu precădere “Journal de Savants” (1665), sub patronajul lui Colbert, tradus în Germania şi

devenit model pentru “Philosophical Transactions” publicat de Societatea Regală din Londra.Voltaire îl considera “le pere de tous les ouvrages de ce genne”. Tot după modelul lui se vor naşte

“Journal de Medicine”, “Journal de Commerce”, “Le Nouvelliste de Parnasse”, La Gazette

Litteraire de l’Europe” etc.

Ziarul “La Muse historique” scos de Jean Loret (1652 – 1665) este un săptămânal versificat iar “Le

Mercure galant” (1629), fondat de Donneau de Vise (scriitor cunoscut)– îşi dezvăluie o vădită

programare politică şi literară, pregătind viitoarele jurnale bulevardiere. (În treacăt amintim că în

primul număr este cuprinsă şi o analiză a lui Tartuffe).

Publicaţiei lui Jean Loret i se acordă – ca prioritate - gestul “dezminţirii” 20. Dar numele lui trebuie să

fie reţinut şi pentru “Gazette burlesque” (1652), cu o apariţie regulată – sâmbata, “tous les samedis”,

model pentru alte apariţii, cum ar fi, între 1672 – 1678, “Letters en vers et en prose” legat de numele

lui Lagrette de Mayoles, în care, în pagina a doua, apărea un mic roman epistolar, ce se continua

număr de număr, anunţându-se romanul foileton de mai târziu.

Amintim şi gestul poetului Francois Colletel, lăudat de Boileau, care doreşte să devină şi gazetar şi

fondează “Le journal de Paris” (1676), publicaţie ce urma să cuprindă “ce qui se passe de plus

memoriable pour la curiosite et avantage du public”. Prin anunţuri pe prima pagină, înainte de titluri,

ne trimite la gesturile publicitare de mai târziu, dar efortul lui nu va rezista şi ziarul va fi suprimat.

Tot secolului al XVIII-lea îi revine meritul de a fi produs şi cotidianul. Primul a fost, după cei mai

mulţi dintre cercetători, “Einkommende zeitung” . Acesta apare la 1 iulie 1650, la Leipzig, şi i se

datorează tipografului Timotheus Ritzsch. Publicaţia apare de 6 ori pe săptămână.

Ideea nu se impune încă chiar dacă necesitatea era resimţită. Pentru secolul al XVII-lea rămâne

caracteristic săptămânalul. Abia în secolul următor formula de cotidian va birui şi va cuceri Europa.

Iar primul cotidian de seară, “The Star”, apare la Londra, abia în 1788.

Un caz aparte îl formează apariţia în Franţa în 1631 a unei publicaţii care a avut un ecou ieşit din

comun. Este vorba de “la Gazette”, săptămânal ce s-a datorat lui Theophraste Renaudot, indiscutabil

unul dintre cei mai importanţi ctitori ai presei moderne.

O monografie din 1929 ni-l prezintă pe medicul Renaudot (1586 – 1683) ca pe un om plin de farmec,

ingenios – “un Figaro înainte de Beaumarchais”21, cu vederi înaintate, spirit pozitiv şi novator, abil în

stabilirea unor relaţii.

20 Vezi Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 34.21 Vezi Eugene Dubief, op. Cit., p. 28.

1




Pornind de la un proiect mai vechi, el organizează la Paris un “Birou de adrese şi intermedieri”

denumit “Au Grand Coq”, care devine instrument de publicitate, care intermediază între ofertant şisolicitant, transformându-se în Birou de plasări şi comisioane. Adaugă o foie volantă “Feuille du

Bureau d’adresse”, apoi un dispensar şi chiar o bancă populară.

Succesul este ieşit din comun, producând cântece, poezii şi chiar spectacole , “centrul” construit de

Renaudot se constituie într-un veritabil forum de viaţă culturală şi ştiinţifică, intâlnirile de luni

marcând viaţa intelectuală a Parisului.

Se anunţă apariţia revistei, al cărui prim număr devine realitate la sfârşitul lunii mai 1631, cu sprijinul

lui Richelieu. În şase luni cele patru pagini in-quarto, fără titluri, ştirile fiind marcate prin loc şi dată

(de exemplu: Veneţia, 2 mai; Viena 3 mai etc.), se dublează. Se adaugă numere extraordinare,

suplimente lunare, colecţii anuale, se lărgeşte baza de informaţii şi aria de difuzare.

Toţi cercetătorii fac apel la textul prefeţei semnată de Renaudot la colecţia pe 1631, identificând aici

câteva idei care se vor regăsi de-a lungul timpului. Reţin următoarea declaraţie: “într-un singur

domeniu nu voi ceda în faţa nimănui, în căutarea adevărului”, deşi el se apără pentru eventuale

“zvonuri false”, aducând ca argument greutăţile pe care le întâmpină.

În scrisoarea către rege, la sfârşitul aceluiaşi an 1631, el îşi justifică gestul apelând la nevoile istoriei,

la nevoia de “nouvantes”, la orgoliu, în raport cu vecinii, la trebuinţa de a sprijini memoria oamenilor

care “est trop debile” 22.

Succesul acţiunii lui Renaudot este foarte mare. Colaboratori de prestigiu îl susţin. Aceasta nu-l va

scuti de momente grele, de atacuri, invidie, denigrări. El va muri la 25 octombrie 1653, va lăsa o

dinastie, căci copiii şi nepoţii săi vor duce mai departe publicaţia, care va rezista sub diferite titluri

(ultimul fiind “La Gazette de France”) până în secolul XX.

Nu prima, dar cu siguranţă cu ecoul cel mai mare, “La Gazette” afirmă atributele de esenţă ale presei

moderne: profesionalism, responsabilitate, legarea strictă de actualitate, grija pentru ţinuta redactării,

respectarea ritmului de apariţie etc.

Despre ea va vorbi Moliere în “Mizantropul” sau Boileau în “Satire”. Despre ea vorbeşte o stampă

alegorică existentă la Biblioteca Naţională, în care Renaudot stă la masă, asemenea unui grefier într-o

sală de tribunal, “La Gazette”, într-o rochie albă cu broderii din ochi, limbi şi urechi, se află pe o

estradă, având alături adevărul şi în spate minciuna dezvăluită.

De altfel este cunoscută afirmaţia lui Renaudot: “istoria este obligată să spună adevărul; gazeta face

suficient dacă împiedică minciuna” 23.22 Apud Eugene Dubief, op. Cit., p. 29-30, şi Constantin Antip, op. Cit., p. 21-22.23 Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 34.

1




Unul dintre catrenele ce însoţesc prezentarea gazetei mi se pare revelator:

“Mille peuples divers parlent de mon merite

Je cours dans tous les lieux de ce vaste univers;

Mon sceptre fait regner et la prose et les vers

Et pour mon trone seul la terre este trop petite”

Ce s-a întâmplat cu presa după 1631 şi în special în secolul al XVIII-lea, când dezvoltarea ei capătă

un ritm şi o forţă extraordinară, parcă ar confirma că “pământul este prea mic”!

În condiţiile secolului al XVII-lea, când apariţiile se înmulţesc, când tirajele cresc de peste 4 ori ( La

Gazette ajunge de la 300 de exemplare la 1.200), presa se afirmă ca o forţă de care nu se poate face

abstracţie, veritabilă armă prin forţa ei de influenţă.

Este ceea ce “il va speria” pe Balzac, care va scrie in 1840 “daca presa nu ar exista, ea nu ar trebui

inventata”. Ceea ce nu il va impiedica sa scrie o istorie a presei, sa practice jurnalismul, si sa realizeze

atatea figuri de gazetari.

Fără a putea generaliza, trebuie să acceptăm şi noi că raportul dintre presa de vocaţie, prin care se

realizează procesul comunicaţional, în cele mai variate domenii, şi presa afacere, cu o dominantă

lucrativă, este în favoarea primei dimensiuni.

Oricum, secolul face pasul spre marele spectacol al presei. Urmărind fenomenul, Jean-Noel

Jeanneney 24 identifică trei atitudini care i se par definitorii: modestia, neliniştea permanentă şi critica

constructivă.

În prelungirea mai vechiului conflict cu puterea, cu autoritatea, care simţea nevoia de a controla, nu

odată opresiv, presa, secolul al XVII-lea aduce noi dovezi, de o înaltă demnitate, ale luptei pentru

libertatea cuvântului scris.

Georges Weill citează declaraţia lui Gedeon Flournois, un protestant de la sfârşitul domniei lui

Ludovic al XIV-lea: “Domnilor împuterniciţi ai Maiestăţii Sale pentru cercetarea cărţilor apărute,

cu cât vă veţi încăpătâna mai mult să împiedicaţi intrarea în Franţa a cărţilor bune şi a ziarelor

bune, cu cât veţi fi mai severi în această privinţă cu atât îi veţi îndemna pe francezi să le vadă, să le

aducă în ţară – indiferent de pericole şi oricât i-ar costa – şi să le citească plini de curiozitate, căci

aşa este natura omului: dispreţuieşte ceea ce-i este permis şi aleargă după ceea ce i se interzice” 25.

24 Vezi Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 33-34.25 Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 28.

1




Este surprinsă aici o relaţie care va consemna momente de maximă tensiune, cu succese de-o parte

sau de alta.Se cunosc reacţii oriunde fenomenul devenise realitate. În Germania, în Franţa (vezi gestul lui

Richelieu din 1626 prin care era condamnat oricine publica ştiri necenzurate), la Geneva (în 1682 se

interzice circulaţia de Nouvellari tipărite) sau în Imperiul otoman (era interzis cuvântul “gazetă”) şi

exemplele din secolul al XVII-lea pot continua.

În acelaşi timp se constituie o atitudine tot mai fermă şi tot mai curajoasă în favoarea presei, căci din

aceste începuturi ale presei, cu ezitări şi căutări, încep marile bătălii pentru libertate.

Anglia oferă, în acest sens, un exemplu. Poate expresia cea mai înaltă o constituie “Areopagitica” lui

John Milton, text scris în 1644. Deschiderea este mult mai largă, vizând tipărirea cărţilor în general,

dar ea cuprinde, ceea ce a fost clar de la început, şi presa, subtitlul fiind “În apărarea libertăţii de a

publica fără autorizaţie”: “cine ucide un om, ucide o fiinţă raţională ..., dar cine ucide o carte bună,

ucide însăşi raţiunea ... Trebuie să avem grijă să nu prigonim strădania vie a oamenilor care

urmăresc binele obştesc, să nu prăpădim viaţa omenească, păstrată şi înmagazinată în cărţi” 26 , iată

cuvinte care vorbesc de la sine.

În condiţiile în care în multe ţări forţa controlului era tot mai mare, în Olanda se găsea un spaţiu mult

mai relaxat, din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât aici se găseau şi tipografi foarte buni.

Este citată, după Georges Weill, o scrisoare a ambasadorului Pomponne către Ludovic al XIV-lea în

care se spunea: “oamenii s-ar lipsi de orice lucru în afară de ziare” 27 .

În ceea ce priveşte proiecţia literară a momentului, este amintită piesa lui Ben Jonson, “Prăvălia de

ştiri” (1626), o primă tratare critică la adresa ziariştilor lipsiţi de scrupule, victime ale unor forme de

corupţie care îşi fac loc încă din aceste etape de început ale presei. Să reţinem că o dată cu întegul

proces de naştere şi afirmare a presei, cu merite esenţiale pentru cultură şi civilizaţie, presa îşi produce

şi viruşii care, în diferite forme, şi în diferite momente, şi cu intensităţi diferite, îşi vor semna

prezenţa. Pe de altă parte, se pare că acum se naşte şi ideea de publicitate, ceea ce presupune o

creştere a interesului economic, desi initial acest sens nu e inca dominant. Pentru o discutie privind

aparitia reclamei se poate metiona si nota din Eseurile lui Montaigne, Cartea I, cap, 34, care

aminteste, “un proiect publicitar al tatalui sau”.

26 Apud Constantin Antip, op. cit., p. 25. De altfel toate istoriile presei îl citează. Vezi şi Marian Petcu, “Puterea şicultura”, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, utilă pentru urmărirea întregului fenomen.27 Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 27

1




Comentand aceasta prezenta, Henri Mattelart retine ca “pentru Montaigne, l’advertissement, anuntul

inserat intr-un ziar , vizeaza un rol social si se inscrie in prelungirea operelor de caritate. Inspirandu-seatat din institutia religioasa cat si din mecenat, publicitatea se doreste un fel de serviciu public”.

In Anglia se infiinteza Offices Of Inteligence si apoi, in secolul urmator ( mai exact in 1729) agentia

de publicitate patrunde in America prin Benjamin Franklin cu Pennsylvania Gazette28.

În timpul revoluţiei sau al războiului civil şi după aceea, presa – “Diurnall Occurances in

Pariament”, “Mercurius Britannicus” etc. – a fost profund implicată, de altfel, epoca născând şi pe

cel care a fost socotit “primul mare ziarist englez (Samuel Pecke). Se va desfiinţa vechea cenzură şi

“Camera înstelată”, dar se va constitui o nouă cenzură. Cromwell va suprima marea majoritate a

ziarelor, cu două excepţii. În 1662, prin “Licensing Act” , sub Carol al II-lea, se introduce – cu

acoperire juridică – cenzura preventivă care va rezista până în 1695, după o luptă din care nu poate

lipsi şi evocarea numelui lui John Locke. Dar conflictul nu se va închide. El va continua şi în secolul

al XVIII-lea, angajându-i şi pe Swift sau Defoe, ultimul ajungând la stâlpul infamiei în 1703

(pedeapsă care, de altfel, s-a transformat în triumf) şi pe unul din marii ziarişti ai epocii – John

Wilkes, celebrul autor al pamfletelor reţinute sub numele de “Scrisorile lui Junius”. În legătură cu

ultimul nume este de menţionat că în 1763 condamnarea duce la încercarea de a arde toate

exemplarele nr. 45, tentativă eşuată datorită reacţiei mulţimii. Wilkes va fi obligat să traverseze apoi 4

ani de exil în Franţa.

De-abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după căderea Bastiliei, prin “Declaraţia drepturilor

omului” (26 august 1789), se formulează explicit dreptul la libertatea presei. În articolul al XI-lea se

spune: “Libera comunicare a gândirii şi a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale

omului; fiecare cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, purtând

răspunderea dacă abuzează de această libertate, în cazurile determinate de lege”29.

Evident că trecerea de la un secol la altul nu reprezintă un criteriu care să definească anumite

momente din procesul de constituire al presei moderne.

De asemenea, procesul prezintă serioase diferenţe de la o ţară la alta, în funcţie de dezvoltarea

politică, economică, socială şi culturală a ţărilor respective.

Sunt câteva aspecte pe care “călătoria” propusă consideră că trebuie să le mai reţină.

Pentru începutul secolului al XVIII-lea ceea ce se petrecea în Anglia mi se pare cu atât mai important

cu cât se înscrie problematicii dialogului nostru.28 Henri Mattelart, l’invetion de la communication, Paris, Editions La Decouverte, 1994, p. 32229 Apud Constantin Antip, op. cit., p 29

1




Doi jurnalişti, dar şi scriitori, Richard Steele şi Joseph Addison, după experienţa cu ziarul “Tatler”

(Flecarul) din 1709, scot în 1711 “The Spectator” (Spectatorul). Această publicaţie, care atinge untiraj de peste 3.000 de exemplare, cu totul remarcabil pentru acel timp,a fost reţinută ca una dintre

cele mai importante manifestări ale presei în acel secol, determinând rapid “imitaţii” nu doar în

Anglia, dar şi pe continent.

Este imaginat un club la Londra la care se adună diferite personalităţi pentru a discuta despre poetică,

cultură, literatură etc. Personajul cel mai interesant este Sir Roger de Coverley, cel care va deveni un

veritabil arhetip. Acesta va reprezenta un ideal uman în care se echilibrează chibzuinţa, observaţia,

temperanţa, ironia blajină, stabilitatea şi el va marca întreaga dezvoltare a prozei englezeşti de-a

lungul secolului. Un procedeu literar, cu mare rezonanţă, se naşte în câmpul presei.

Pe de altă parte, amândoi ziariştii citaţi sunt reţinuţi atât de istoria presei, prin aceste publicaţii şi prin

altele pe care le vor mai scoate, cât şi de istoria literaturii.

Menţionez cum îşi apreciază Addison propria contribuţie: “Ambiţia mea va fi să se spună despre mine

că am scos filozofia din cabinetele de studii şi din biblioteci, din şcoli şi din colegii, şi că am adus-o în

cluburi şi în salvane, la mesele de ceai şi în cafenele “30.

Şi tot prin utilizarea unor decupaje, mai reţinem un eveniment din acelaşi secol în Anglia. Dacă am

amintit un fapt al începutului de veac, de data aceasta desprindem unul de sfârşit de veac. Este vorba

despre apariţia ziarului care se va bucura de cel mai mare succes de-a lungul timpului, de la primul

număr – 1 ianuarie 1788 – până astăzi: “Times”.

John Walter, om de afaceri, negustor de cărbune, crează iniţial “Daily Universal Register” (1785),

ziar care va deveni, în 1788, “Times”.

El va ajunge emblematic pentru presa modernă. J. N. Jeanneney citează următoarea caracterizare

concludentă: “Dacă ar fi să transmit generaţiilor viitoare o dovadă a civilizaţiei engleze din secolul

al XIX-lea, nu aş alege nici docurile, nici căile noastre ferate, nici edificiile noastre publice, nici

măcar magnificul Parlament. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da această dovadă, un simplu număr al

ziarului Times”31

În Franţa, pentru a mai pune în discuţie o evoluţie, procesul de diversificare al presei se extinde. 1751

Jurnal economique, 1759 La Feuille necessaire, 1765 Les Ephemerides du Cetoyen, 1762

L’observateur des spectacles, 1770 Le Nouveau spectateur care va deveni Journal des theatres, la

30 Apud Jean-Noel Jeanneney, op. cit., p. 4231 Apud Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 85.

1






Momentul este deosebit de interesant. El atestă o stare de spirit în care elita socială şi intelectuală nu

îmbrăţişează încă, în Franţa, şi nu numai, ziarul şi ziaristul. Nu va mai trece mult şi drumurile se vor întâlni, ceea ce nu înseamnă că, în timp, asemenea reacţii, altfel formulate, cu alte implicaţii, nu se vor

ivi din nou!

Un alt aspect care merită o tratare cât de cât particulară îl constituie apariţia romanului foileton. El are

implicaţii atât în istoria presei, cât şi în istoria literaturii şi reprezintă una dintre modalităţile prin care

cele două forme de comunicare se vor întâlni. Deşi se impune ideea că acestă realitate ţine de secolul

al XIX-lea, Lise Queffelec, stabilind chiar cele trei vârste (vârsta romantică – 1836-1866, o vârstă de

tranziţie – 1866-1875, şi una de maturitate – 1875-1914), arată că rădăcinile sunt mai vechi şi ne

conduc tot spre secolul al XVIII-lea 35.

Şi deşi romanul foileton este revendicat ca o invenţie franceză, găsim şi afirmaţii de tipul celei

formulate de Pierre Albert: “Daniel Defoe publia son Robinson Crusoe en feuilleton dans The Daily

Post en 1719, c’est le premiere roman-feuilleton”36

Cu siguranţă că povestea cu episoadele-publicate zi de zi – uneori chiar în josul primei pagini – îşi

găseşte embrionul, şi în Anglia dar şi pentru Franţa, în secolul al XVIII-lea.

Fără a intra în amănunte trebuie să amintim că, ulterior, şi un Dickens, şi un Balzac, şi un Zola, şi

George Sand, şi Alexandre Dumas, şi V. Hugo, la care trebuie adăugaţi şi “clasicii” genului – Eugene

Sue, cel care-şi va publica celebrul “Misterele Parisului” în Le journal des Debats (1842 – 1843), sau

Panson du Terrail, creatorul lui “Rocambole”, sau Gaboriau, creatorul lui Lecoq, strămoşul unor

Maigrat sau Poirot, fiecare în felul său, la etaje valorice diferite şi cu nebănuite implicaţii, vor

confirma formula de discurs care s-a născut în spaţiul presei.

Faptul că de la apariţie a provocat reacţii, nu o dată scandal, faptul că a devenit, destul de repede,

sinonim cu literatura proastă, că a fost “marginalizat”, nu exclude romanul-foileton din spectacol. Şi

dacă el a nutrit ulterior romanul de aventuri sau romanul poliţist, tipuri de proză ce ar necesita o altă

discuţie, nu ne poate împiedica să nu-l reţinem, atât prin implicarea marilor prozatori ai secolului, cât

şi prin acţiunea benefică asupra destinului unor publicaţii, unele salvate datorită acestor prezenţe, dar

şi asupra discursului epic care s-a resinţit sub nevoia redactării ritmice şi sub acţiunea unui alt tip de

contact cu publicul.

Fenomenul „foiletonului” are mai multe implicatii, caci cultivarea „ a senzationalului” va nutri, pe de

alta parte, ceea ce numim astazi „presa populara”35 Vezi Lise Queffelec, “Le roman-feuilleton francais au XIX-e siecle”, Presse Universitaires de France, 1989.36 Vezi Pierre Albert, op. cit., p. 17.

2




De altfel, sub aspect cultural, foiletonul si romanul foileton anticipeaza ceea ce astazi cunoastem ca

soop-opera si telenovela.

Şi încă o ultimă menţiune pentru a estompa o afirmaţie făcută anterior.

În Franţa a existat o anume rezervă a marilor filosofi iluminişti, a existat o creştere a controlului (se

citează că între 1751 – 1763 numărul cenzorilor creşte de la 82 la 121), dar fenomenul este “în marş”,

el nu mai poate fi oprit, el se impune. Şi iată chiar o “surpriză”. În 1775, magistratul, dar şi

publicistul Target, va deveni academician. Şi, se pare, i s-a spus: Profesia de ziarist este demnă de

acum, înainte de a fi exercitată de cele mai luminoase spirite”37 .

La sfârşitul secolului, în Anglia şi în Franţa, în Germania sau Olanda, dincolo de toate deosebirile

legate de condiţii şi tradiţii, presa modernă este o realitate majoră a vieţii.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea putem vorbi despre factori externi şi interni care vor

asigura pe deplin statul ei modern de “putere”.

Realitatea se impune. Lamartine scria in 1831, in “Revue Europeenne” : “inainte de sfarsitul acestui

secol…jurnalismul va insemna o forta imensa, ingloband intreaga gandire omeneasca…Singura carte

posibila de acum inainte este ziarul”.

Faptul că tirajele explodează38 iar procesul de profesionalizare continuă într-un ritm alert,

diversificarea şi specializarea, apariţia presei populare ca şi extensia dinpre centru spre provincie,

antrenarea marilor spirite, dar şi apariţia unor remarcabili gazetari sunt realităţi care se impun oricărei

cercetări. În acelaşi timp puterea caută în continuare să ţină sub control presa, vechea tensiune

exprimându-se în forme noi 39.

Factorii politici, economici, sociali şi tehnici vor contribui la accentuata dezvoltare a presei. Să nu

pierdem din vedere evoluţia instrucţiei, a urbanizării, creşterea nivelului de cultură, progresele la

nivelul imprimeriei (presa mecanică şi, evident, toate consecinţele ei, e aplicată abia în 1811 la

Times), cîştigurile pe linia tehnicilor de informare (telegraful optic, 1793; telegraful electronic, 1837)

etc. determină si modificarile de substanţă.

37 Cf. Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 55.38 Pierre Albert, op. cit., p. 32 citează că numai la Paris se ajunge, în câteva decenii, de la 36.000 exemplare la unmilion.39 Pierre Albert, op. cit., p. 32-33, vorbeşte despre ingeniozitatea legislatorilor de a crea un “arsenal de lois, règlements,dispositions diverses pour restreinde la liberté de la presse et gêner la diffusion des journaux”.

2




Ar mai trebui amintit că în aceste decenii se nasc agenţiile de presă. Prima a fost “agenţia Haves”,fondată de Charles Auguste Haves la 1835, cel care si-a impus deviza “a sti repede, a sti bine“;

agenţia Wolf a fost creată la Berlin 1849; “agenţia Reuter” a fost opera lui Justins Reuter, la Londra,

în octombrie 1851, iar in 7 ani marea majoritate a ziarelor londoneze erau deja abonate; “Associated

Presse” se naşte la New York în mai 1848 etc. Mai mult, se produc asocieri între acestea. Primul

acord “Havas”, “Wolf”, “Reuter” a fost semnat în 1859 iar peste 13 ani se adaugă şi “Associated

Presse”. Este evident că un asemenea fenomen va asigura un alt nivel calitativ şi cantitativ în

circulaţia informaţiei.

Şi, tot în acest interval, îşi face loc în presă factorul publicitate, ceea ce va determina, şi cu cele bune

şi cu cele rele, modificări în plan economic.1

Exista un raport deosebit de interesant pe care secolul al XIX-lea il pune in stare de “criza” si care isi

dezvaluie tensiunile si in dialectica contemporaneitatii noastre; jurnalism de informare/jurnalism de

opinie.

Daca la cel de al doilea element conteaza personalitatea auctoriala, primul impune anonimatul.

De-a lungul istoriei, prezenta personalitatilor cultural litarare a aplecat nu o data balanta catre

jurnalismul de opinie, ceea ce nu impiedicat aspiratia “imperialista” a jurnalismului de informare.

Orisice forma de exclusivism si intoleranta intre cele doua dimensiuni uita istoria presei si risca sa

piarda pariul cu viitorul presei!

Am vorbit despre foileton, putem aminti convertirea eseului, el insusi specie de granita, in editorial,

putem face trimitere la nasterea unui discurs-numit astazi “grand reportage” sau in SUA, “New

Journalism”, fenomen legat de intreaga avangarda poetica (de unde vin oare un Geo Bogza sau un

Brunea –Fox ?), putem evoca “romanul nonfictional” (l-as cita pe Truman Capote cu al sau “ Cu

sange rece”) sau absortia stirilor (news reels) in romanele lui John Dos Passos etc.

Cu aceasta vrem sa spunem ca relatia dintre presa si literature a fost si este reciproc productiva.

Amintind inainte aparitia “agentiei de presa”, ca un moment deosebit de important pentru intreaga

evolutie moderna a presei, fac apel la o corecta si clara analiza propusa de C. F. Popescu 40. Din

raportul stabilit intre cele doua modalitati fundamentale: jurnalismul de informare si jurnalismul de

1Deşi este citat frecvent, Emile de Girardin, scriitor şi ziarist, cu “Les Debats”, după 1835, tradiţia anunţurilor

publicitare ne conduce încă în perioada începuturilor, vezi activitatea lui Renandot, despre care am avut prilejul sădiscutăm.40 Cristian Florin Popescu, Practica jurnalismului de informare, vol. cit. p.11. Vezi de asemenea partea I a cartii ,pp. 1-67,care urmareste fenomenul.

2




opinie, in care cel dintai a avut rol de propulsor, de generator de energii si formule, s-au nascut mai

toate tipurile, scolile si stilurile de jurnalism care s-au succedat pana astazi:jurnalism de interpretare(Interpretative Reporting), jurnalism de investigare (Investigave Reporting), jurnalismul preciziei

(Precisin Journalism), noul jurnalism (New Journalism), jurmalismul de serviciu etc. Dar “placa

turnanta a tuturor acestor tipuri de jurnalism este agentia de presa”.

In felul acesta credem ca putem socoti aparitia agentiei de presa ca un moment de cotitura pentru

intreaga evolutie a presei pana astazi.

Prezentarea narativ – istorică a traseului presei început cu ceea ce am numit “o preistorie”, trecând

apoi prin etapele copilăriei şi înaintînd până în epoca maturităţii s-a propus nu ca o “poveste” bine

articulată, care să supună, ca aspiraţie, totul despre presă. Ea a decupat , nu o dată subiectiv-arbitrar,

cîteva momente, etape care ni s-au părut reprezentative, prin care acest mijloc de comunicare, atît de

important ieri şi astăzi, încât nici nu ne putem închipui, unităţi de timp accesibile, starea lumii în afara

prezenţei lui.

Ca parte în mass-media, ca parte a întregului sistem comucaţional, presa , aşa cum s-a născut ea, aşa

cum a evoluat, îşi lansează sieşi, dar şi ansamblului lumii provocări privind statutul ei viitor.

Dar aceasta este o altă “istorie”, o altă întrebare, un alt câmp problematic.

Oprind aici “dialogul” nu facem decât să vă invităm la alte “călătorii”, nu simple, nu comode, dar

seducătoare, “călătorii”, care vă vor produce sporul formativ , cultural- intelectual pe care îl aşteptaţi.

2




PRIMELE VÂRSTE ALE PRESEI ROMÂNEŞTI

În raport cu întreaga desfăşurare în timp a presei – aşa cum am încercat să o marcăm de-a lungul

capitolului precedent – istoria presei în România prezintă un tablou particular, cu o extensie temporală

mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condiţiile istorice în care a avut loc întreaga

dezvoltare a societăţii româneşti.

Şi chiar dacă drumurile presei pentru spaţiul românesc duc cu precădere către secolul al XIX-lea, când

în Europa, cum am văzut, presa era o puternică realitate, impunându-se cantitativ şi calitativ, în

structuri moderne, ca a IV-a putere, este cazul să căutăm rădăcinile şi în cultura noastră, să-i urmărimevoluţia şi să evidenţiem “ruperea de ritm”, care va permite în câteva decenii recuperarea decalajului.

Una dintre condiţiile “sine qua non” pentru apariţia presei, cunoaşterea tiparului, ne conduce către

secolul al XVI-lea.

Faptul că românii cunoşteau tiparul încă din secolul al XV-lea, adevăr atestat de menţionarea unor

maeştrii tipografi transilvăneni prezenţi la Veneţia, este interesant, dar nu permite construcţia vreunei

ipoteze care să împingă relaţia înainte de 1500 41.

Tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care, în 1508, tipăreşte la Târgovişte, în slavonă.

Abia în 1544 se tipăreşte la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcţiona încă din

1528). Ecoul extern al acestei tipărituri este evidenţiat de notarea ei într-o foaie ocazională din

Germania 42.

Fără a insista, trebuie totuşi să amintim activitatea lui Coresi între 1559 – 1583, atât de importantă

pentru întreaga evoluţie a culturii şi limbii române, trebuie să reţinem apariţia unor tipărituri în latină,

maghiară şi germană, la Sibiu sau la Cluj, cu remarcabila constribuţiei a umanistului Johannes

41 Vezi în acest sens N. Iorga, “Istoria presei româneşti”, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994. Ideea este reluată deConstantin Antip, op. cit., p. 50. Sunt citaţi: Toma Transilvăneanu din Sbiu, Andrei Corbu din Braşov sau MartinBîrseanu din Codlea, între 1472 – 1485.42 Apud Constantin Antip, op. cit., p. 51.

2






Dar atitudinea este mai veche. Marian Petcu 47 citează din “Pravila” lui Vasile Lupu (1646) pedeapsa

cu moartea pentru cei ce “suduiesc şi ocărăsc pre ştine cu scrisoarea”. Pravila vizează toate formelede redactare ale unor înscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Mai mult chiar, “cel ce va găsi o

scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva şi de nu o va sparge sau să o arză, ci o va arăta

prietenilor săi sau cui-ş va găsi, acesta se va certa ca şi acela care o va fi făcut”.

Practica interzicerii cărţilor, ca şi oricăror forme de înscrisuri, neaprobate de biserică sau de puterea

laică, oferă nenumărate exemple în secolul al XVIII-lea 48.

Căutând date care să ateste gesturi legate de istoria presei în întregul secol al XVIII-lea, până la

nivelul primelor decenii din secolul al XIX-lea, cercetarea întâmpină nenumărate greutăţi. Şi totuşi...

Nu s-au găsit probe pentru a susţine ideea unor gazete manuscris sau foi ocazionale în spaţiul

românesc.

Este posibil, însă, ca fenomenul, atât de răspândit în Europa, să fie cunoscut. Este posibil ca în

Transilvania acele case nobiliare cu mai puternice legături în Vest să cunoască aceste modalităţi de

comunicare. De altfel, faptul că unele foi care circulau în Europa citau fapte din Transilvania, Banat

sau Valahia permite afirmarea ideii că nici ceea ce se petrecea în Apus nu era străin de noi.

Aminteam “Cartea românească de învăţătură” din 1646, şi, pentru a susţine această ipoteză nu este

lipsit de interes să mai cităm câteva preziceri 49.

Se spune: “uneori se scriu hârtii cu suldame şi cu ocări asupra cuiva şi le aruncă pe uliţe sau în

mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni pentru ca să citească mulţi … alţii scriu şi lipesc hârtia

pe ziduri sau pre păreţi pe unde trec oamenii”.

Mai mult chiar se vorbeşte nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri în proză, vers, de desene şi

cântecele elaborate cu “dăscălie mare” şi “tocmite cu filosofie”50.

Nu cumva, ţinând seama şi de modele lucrării citate, identificăm gesturi care fac parte din “copilăria”

presei europene?

Dacă acceptăm ideea că interdicţia se raporta la o anume realitate, atunci nu cumva în asemenea

gesturi – cu evidentă notă satirică – putem surprinde un anume început? Aceasta ar aşeza o atitudine

de tip pamfletar încă de la nivelul primilor paşi.

47 Marian Petcu, op. cit., p. 81. Vezi în acest sens şi “Cartea românească de învăţătură”, Editura Academiei, 1960, p.158-159.48 Vezi în acest sens capitolul “Regimul cenzurii în România”, Marian Petcu op. cit., p. 81-186, care urmăreşte

fenomenul până în 1998. Interesante sunt şi precizările lui Marius Oprea, “Plimbare pe uliţa tipografiei”, EdituraFundaţiei Culturale Române, 1996.49 “Cartea Românească de învăţătură”, ed. cit., p. 159.50 O scenă de acest tip întâlnim în piesa lui Haşdeu “Răzvan şi Vidra”

2




Pe de altă parte, este uşor de demonstrat că formele care circulau în Europa erau cunoscute şi la noi.

În acest sens pot fi amintiţi şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. În mod special merită să fie citatConstantin Cantacuzino – Stolnicul (1670 – 1716), una dintre figurile enciclopedice ale culturii

noastre, care a cunoscut direct fenomenul în timpul studiilor sale la Padova. El se întâlnise cu

publicaţia de informaţii şi documente a veneţianului Mario Sando - Dario – şi se pare că el, stolnicul,

va introduce cuvântul “ziar” în limba română. Cercetarea operei şi a bibliotecii cărturarului român 51.

indică nu numai faptul că acesta ştia despre existenţa unor publicaţii, ci chiar şi studierea unor

asemenea surse.

Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent şi ele sunt citate de

N. Iorga, precum şi cei care au studiat istoria presei româneşti 52.

Să amintim câteva. La 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat

citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondenţă deasă de scrisori şi să-mi comunici vreo

noutate particulară, despre ştirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena

şi din Mantova”.

Din aceleaşi surse putem menţiona existenţa unor cheltuieli, prinse în bugetele domneşti, pentru

promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face

trimitere la 127 lei şi 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe şase luni”.

În aceeaşi măsură sunt şi boierii “abonaţi la ziare” sau care cumpărau ziare de la Iaşi sau Bucureşti.

Este vorba de gazete germane, franceze , engleze etc. care prezentau un anume interes politic,

economic, dar nu numai.

Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulţumit că

primeşte doar gazete “ Litteraires et politiques”, căci “sunt şi alte Mercurii ce se numesc numai

politiques care acelea cerem noi”53.

Asemenea aspecte arată că idea de presă era cunoscută în spaţiul românesc, că ea “era în aer”, că se

simţea nevoia unui asemenea canal de informaţii. În mod firesc vor apărea, de-o parte, gesturi care să

determine apariţia unor publicaţii în spaţiul românesc, şi, pe de altă parte, măsuri “de protecţie” din

partea autorităţilor.

Dacă în 1789 Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curţii de la Viena autorizaţie pentru editarea unei gazete în

limba română – “Foaia româna pentru economie”, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o

51 Vezi în acest sens N. Ioarga, op. cit., dar şi alte două lucrări: Corneliu Dima Drăgan “Biblioteca unui umanist român”,1967 şi Mario Ruffini “Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino”, 1973.52 Vezi şi Constantin Antip, op. cit., p. 50-57.53 Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 55.

2




notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărţi să fie tipărite, menţionează “în afară de

cele referitoare la firi şi obiceiuri turceşti şi de gazeturi”.Procesul durează şi nu e deloc uşor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru

“folosul obştesc” o tipografie, la 1817, domnul încuviinţează, dar subliniază: “gazeturi nu slobozim

Domnia mea a se tipări” 54.

Spuneam că anumite gesturi există, că se nasc proiecte, că este o bătălie care va dura . Ilarie Chendi 55,

Ioan Lupas 56, N. Iorga 57, pentru a aminti doar câteva surse, ne oferă exemple suficiente. Este o epocă

de prefaceri şi, cu precădere în Transilvania unde activitatea Şcolii Ardelene se impune, credinţa că

presa reprezintă un mijloc de răspândire a ideilor înaintate, ca şi o cale de răspândire a culturii şi

ştiinţei, devine o realitate tot mai consistentă.

De altfel, apar şi primele gazete în limba maghiară şi germană. La 18 aprilie 1771 apare săptămânalul

Temeşvarer Nachrichten la Timişoara, scos de Mathaus Heimerl, socotit prima gazetă ivită pe

teritoriul României; în 1784, la Sibiu, Siebenbürger Zeitung , scos de Michael Lebrecht, Karl Eder,

Johann von Lerchenfeld; în 1790, la Cluj şi apoi la Sibiu, Erdely Magyar Lirvivo, scos de Fabian

Daniel şi Cserei Elek.

Era firesc să se consemneze şi acţiuni în favoarea unei prese în limba română.

Am amintit într-un alt context tentativa dr. Ioan Piuaru Molnar. Deşi este sprijinit de guvernatorul

Transilvaniei, Gyorgy Banffy, care a afirmat că “cultura poporului român este un scop atât de

binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca orişiunde” 58 , acţiunea eşuează din motive

financiare.

Există ipoteza că s-ar fi scos chiar şi un exemplar de probă. Ceea ce este însă sigur se referă la

formularea unui anume program din care nu lipsesc referiri la o problematică economică, la

deprinderi şi moravuri, la ştiri militare sau la întâmplările zilei.

O anume orientare educativ-moralizatoare nu lipseşte atâta timp cât se spune: “cititorul va învăţa a

da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi toate acestea prin pilde bune şi pilde rele” 59.

O nouă încercare în 1793 a aceluiaşi Ioan Piuar Molnar înseamnă un nou eşec. Ceea ce se va repeta

un an mai târziu, când reacţia potrivnică vine şi din partea lui Banffy, care-şi schimbase între timp

atitudinea.54 Vezi şi Marian Petcu, op. cit., p. 85.55 Ilarie Chendi, “Începuturile ziaristicii noastre”, 1990; vezi şi “Scrieri”, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.56 Ioan Lupaş, “Contribuţii la istoria ziaristicii româneşti ardelene”, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926.57 Vezi N. Iorga, op. cit.58 Apud Constantin Antip, op. cit., p. 57.59 Apud Constantin Antip, op. cit., p.55.

2




O altă tentativă vine în 1794- 1795, când tipograful sibian Peter Barth încearcă să scrie o revistă cu

numele “Vestiri filosoficeşti şi moraliceşti”. Guvernul va impune două condiţii: episcopul ortodoxGherasim Adamovici să supravegheze publicaţia, oprind tot ceea ce “ar vătăma religia, persoana

domnitorului şi ceea ce ar fi putut deveni pentru ţară”, pe de-o parte, iar registratura din Sibiu să

vegheze ca “nici un exemplar să nu se vândă în Transilvania” (!) 60.

Şi totuşi apare la Iaşi Courrier de Moldavie, la 18 februarie 1790, din dispoziţia cneazului Potemkin,

aflat aici în fruntea armatei ruse care era în război cu turcii. Ea nu este o publicaţie realizată din

iniţiativă românească şi nu ţinea seama de cerinţele ţării. Ea era “un organ de informare generală a

Cartierului rus de la Iaşi”. Câteva numere se cunosc. Ele erau scrise în franceză, dar este posibil ca

alte numere să fi fost redactate parţial în limba română 61.

Seria încercărilor, cu toate greutăţile ce se iveau, continuă în secolul următor.

În 1816 şi 1817 sunt marcate tentativele lui Theodor Racoce pentru un ziar politic şi “Revista

ştiinţifică în limba română”. Peste trei ani, după eşec, va publica o parte din material în volumul

“Chrestomaticul român”.

Tiparniţa pentru care a luptat dr. Constantin Caracaş nu va avea dreptul, sub Caragea, să publice

informaţii care ar fi dăunat stăpânirii şi, oricum, nu primise “slobozire pentru tipărire de gazeturi” 62.

În 1821 Zaharia Carcalechi scoate la Buda, “pentru naţia românească”, caietul revistei Biblioteca

Românească . Autorul spune că “vreau să slujesc neamului şi să dau la lumină istoria românilor cea

veche pe limba românească de la facerea Romei” 63. “Biblioteca Românească” apare până la 1834,

dar sporadic.

Se aminteşte, de asemenea, buletinul informativ “Fama Lipscăi pentru Daţia”, imprimată în 1827 în

Germania în câteva fascicule.

Roadele acestor eforturi şi ale condiţiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi strădanii care

angajează mari personalităţi ale culturii noastre se vor ivi în curând.

În 1829 apare Curierul Românesc (8 aprilie) la Bucureşti, sub îngrijirea lui Eliade Rădulescu

(autorizarea o primise, cu un an înainte, Dinicu Golescu); în acelaşi an, la 1 iunie, apare la Iaşi Albina

Românească , având în frunte pe Gheorghe Asachi; în 1838, la 12 martie, apare Gazeta de

Transilvania scoasă de George Bariţiu.

Fără nici o discuţie aceste trei ziare constituie fundamentul presei româneşti.

60 Vezi şi Marian Petcu, op. cit., p. 84.61 Vezi Constatin Antip, op. cit., p. 59.62 Vezi Marian Petcu, op. cit., p. 86.63 Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 60.

2




Despre semnificaţia acestor apariţii vorbesc convingător documente ale epocii.

“Folosul gazetei este de obşte şi de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături, şi se adăugează în gândirile şi combinările sale;

aici liniştitul literat şi filosof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii, îndrăzneţul şi

neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însa povăţuindu-se din nenorocirile sau greşalele altor

războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile

sale; până când, în sfârşit, şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale.

Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi

cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă” 64. Asemenea cuvinte se găsesc în prospectul

“Curierului Românesc”. Ele indică nivelul de înţelegere atins de cei care au realizat naşterea presei

româneşti. Reţin sublinierea relaţiei dintre “plăcere şi folos”, ca şi deschiderea publicaţiei către toate

zonele vieţii sociale, economice, politice şi culturale, stabilindu-şi astfel un public ţintă pe o plajă cu o

extensie impresionantă.

O idee foarte interesantă se cuprinde şi în “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”.

Justificând nevoia presei în limba română, se spune: ”Un străin nu scrie în limba românească, cu

atât mai puţin în duhul românesc; un străin de ar fi înţeleptul înţelepţilor … nu cunoaşte scăderile

noastre, nu le simte pe acelea, nici nu ştie prescrie mijloace ajutătoare”.

Nevoia unor publicaţii în limba română este pusă atât în relaţie cu tot ceea ce reprezentau realităţile

noastre, cât şi prin raportarea la ceea ce se petrecea în întreaga lume.

Apariţia presei în limba română, parte a unui amplu proces, devine un obiectiv care ne poate asigura

şi înscrie în cerinţele lumii.

Înştiinţarea la apariţia “Albinei Româneşti” menţiona: “nu se află azi în lumea politică neam carele,

între alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei (s.n.) un jurnal periodic”.

Şi proiectele, şi realizările ca atare arată că între cele trei publicaţii, dincolo de câteva accente

particulare – cum ar fi problematica limbii şi literaturii sau lărgirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor – nu

există deosebiri de stare şi orientare. Este ceea ce simt şi iniţiatorii. Îi scria Eliade lui G. Bariţiu, în

1838: “îndrăznesc Domnul meu, a îmi da această părere că de aici înainte foile noastre să le facem

organul dragostei şi frăţiei românilor de obşte, că aici este mântuirea noastră” 65.

Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazetă administrativă” (Bucureşti, 1832) sau

“Buletin, foaie oficială” (Iaşi, 1833), precum şi suplimente literare, mai cunoscut: “Muzeul Naţional”

64 Apud Gh. Bulgăr, Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti”, în “Contribuţii la istoria limbii române literareîn secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, p. 79.65 Apud Constantin Antip, op. cit., p. 66.

3




şi “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul românesc”, 1836), “Alăuta românească” (pentru “Albina

Românească”, 1837), “Foaia pentru minte, inimă şi literatură” (pentru “Gazeta de Transilvania”,1838).

Să nu uităm că printre colaboratorii acestor ziare se numără Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion

Catina, Iacob şi Andrei Mureşanu, Ion Văcărescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu,

adică personalităţi ale scrisului românesc din această perioadă.

Tot în această perioadă se naşte şi primul cotidian: “România”. Era 1 ianuarie 1838 66. Acest ziar,

despre care N. Iorga scria că “face onoare epocii în care a apărut”, apare din convingerea că “o

astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuinţă”. Din înştiinţarea de la 20 decembrie 1837 reţinem câteva

precizări: “omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască întâmplările lumii; …doreşte să

cunoască orice aflare şi născocire”; ”dar omul este şi nerăbdător”; ”numai o gazetă cotidiană, care

să ese în toate zilele, poate să mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea”.

Sa retinem intelegerea moderna a nevoii de ziar-cotidian prin mentionarea factorilor curiozitate si

nerabdare, care se adauga celorlalte comandamente devenite deja constante in gandirea epocii.

Cotidianul va rezista un an, adică până în decembrie 1838, când, la ultimul număr, apare cu un chenar

de doliu. Sunt de reţinut cuvintele: “singura sa mângâiere este că oricât a fost de grea şi de trudoasă

sarcina … a isprăvit-o cu răbdare şi stăruire … numai prin jertfe simţitoare”.

Ce s-a întâmplat până în 1840, când va apărea “Dacia literară” cu atât de cunoscuta ei

“Introducţiune”, stă evident sub semnul începutului. Formatul e mic, modest, cu 4 pagini, din care 2/3

reprezentau informaţiile externe sau interne. Tirajul era mic, câteva sute de exemplare. Paginaţia era

simplă, de obicei prima pagină având două coloane. Se publicau ştiri, reportaje, articole, poezie, dar şi

mici texte narative. Existau rubrici de tipul “înştiinţării din lăuntru” şi “înştiinţării din afară”, sfaturi

practice etc. Între publicaţii au loc preluări de materiale. Au fost şi situaţii când au apărut şi numere

supliment – cum ar fi cel provocat de cutremurul din 1838. Grafica încă modestă se explică prin

caracterul încă rudimentar al tipografiilor.

Oricum, începutul presei fusese făcut. Şi el se aşază sub semnul afirmării conştiinţei naţionale şi

idealului unirii. Întregul efort nu poate fi înţeles decât în contextul în care se militează pentru şcoala în

limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific naţional.

Peste ani, Mihail Kogălniceanu, încercând o privire retrospectivă, ajunge la câteva consideraţii foarte

interesante despre condiţia presei, Trecuseră doar câteva decenii de la începuturi. “În zilele noastre

spiritul a ajuns a fi o putere atât de mare şi câteodată chiar mai grozavă decât oricare alta. Spiritul 66 Vezi în acest sens Nerva Hodoş şi Al. Ionescu, “Publicaţiunile periodice româneşti”, vol. I, catalog (1820-1906); cuintroducere de Ion Bianu.

3




acesta se manifestă prin opinia publică, iar din organele cele mai principale ale opiniei publice,

presa în general şi presa periodică sau jurnalismul în special. Presa este ehul (ecoul – n.n.) prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimei răsună până la marginile lumei civilizate.

Prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descoperă în vreo parte a lumei civilizate, se

răspândeşte în toată întinderea globului şi se face proprietate omenirei întregi. Nu nedrept s-a zis că

presa, şi mai ales presa periodică, gioacă în domeniul inteligenţei rolul ce l-a avut maşina de aburi,

aplicată la drumurile de fier, gioacă în lumea materială; ea lucrează a uni popoarele prin legătura

puternică a ideilor … ea … pregăteşte aşa triumful fraternităţii universale care într-o zi viitoare are

a face din tot neamul omenesc o singură familie mare” 67.

Nu putem să nu remarcăm atât înalta apreciere a presei, cât şi anticiparea unor tendinţe ce se vor

afirma mult peste ani.

În ceea ce priveşte retrospectiva propriu-zisă, Kogălniceanu vorbeşte în 1855 despre “Drumul

inteligenţei odată deschis de Curier şi de Albina”, după care au apărut “noi campioni” ai civilizaţiei

şi ai naţionalităţii, citând: “Foaia duminecii”, “Gazeta de Transilvania”, “Muzeul Naţional”,

“Curiosul”, “România” – “cea dintâi gazetă zilnică” – “Pământeanul”, “Mozaicul”, “Curierul de

ambe sexe”, “Vestitorul românesc”, “Alăuta românească”, “Foaia sătească”, “Osiris”, “Dacia

literară”, “Arhiva”, “Spicuitorul”, “Dunărea” etc. 68 .

Lista lui Kogălniceanu acoperă în mare primele două decenii, când presa românească iese repede din

copilărie impunându-se cu întreaga forţă a unei energii adolescentine.

Este cu totul remarcabil nivelul limbajului publicistic în această perioadă. De altfel, se militează

pentru “litere latineşti care ar sta mai bine pe toaleta noastră” 69, se îndeamnă la corectitudine, la

simplitate, la unitate, la evitarea oricăror excese.

Din acest moment ritmul este deosebit, diversificarea îşi face loc, apoi primele elemente de teorie a

presei, genurile publicistice încep să se delimiteze, apar rubricile fixe, articolul-program pregăteşte

editorialul, tiparul se îmbunătăţeşte, astfel că numai după câteva decenii putem înregistra o

desfăşurare de forţe care ne permite să vorbim, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea despre

“profesionalizarea” condiţiei jurnalistului şi de începuturile presei moderne în România.

67 Mihail Kogălniceanu, apud Gheorghe Bulgăr, “Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti”, în “Contribuţii laistoria limbii române literare în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, 1958, p. 76-77.68 M. Kogălniceanu, idem, p. 78.69 Vezi Gh. Bulgăr, op. cit., p. 84.

3




Într-o primă etapă, după aceste începuturi, se impun câteva publicaţii care vor însemna foarte mult nu

numai pentru destinul presei, ci şi pentru întreaga construcţie a culturii naţionale. Este vorba despre“Dacia literară” (1840), “Propăşirea” (1844) şi “Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei

apar la Iaşi şi sunt legate de numele lui Kogălniceanu, ultima apare la Bucureşti şi este opera lui N.

Bălcescu şi August Treboniu Laurian.

Militând pentru o literatură naţională, pentru apelul la istorie, căci din ea “vom şti ce suntem, de unde

venim şi unde mergem”, după cum spunea Kogălniceanu, recomantând întoarcerea la poezia

populară şi tradiţii, promovând cultivarea limbii române, “limba maicii sale”, cum scria G. Bariţiu,

raportându-se continuu la realităţile politice şi sociale ale vremii 70, Iorga vorbea despre faptul că

“avem aici tot crezul acelei revoluţii apropiate” 71, propunându-şi o descriere tematică din care nu

lipsesc ştiinţele exacte, economia, dreptul, învăţământul etc., cultivând constant un spirit unionist,

aceste publicaţii în care au semnat şi N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu, şi V. Alecsandri şi G. Bariţiu,

şi G. Alexandrescu şi C. Negruzzi, şi Ion Ionescu de la Brad şi Aron Pumnul, şi C. Bolliac şi Ion

Ghica etc. etc., reprezintă ieşirea din “copilărie”, manifestarea fermă a unei adolescenţe entuziaste ce

poartă încă de pe acum marca maturităţii, care nu se va lăsa mult timp aşteptată.

O sumară, şi evident selectivă, trecere în revistă a ceea ce se petrece la nivelul presei în etapa

următoare poate avea darul să indice ritmul şi extensia procesului.

În perioada revoluţiei apar în ţară: “Pruncul român” (12 iunie – 11 septembrie 1848), condus de C. A.

Rosetti şi E. Winterhalder, la care au colaborat: Ion Catina, C. D. Aricescu, Al. Pelimon etc., “Poporul

suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848), “gazetă politică şi literară”, sub redacţia lui D.

Bolintineanu, “Monitorul român”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revoluţionar

provizoriu, la ideea lui I. H. Rădulescu, “Constituţionalul” (iulie 1848), “România” (6 august – 10

septembrie 1848), săptămânal cu deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacţia lui G. Baronzi

etc. După revoluţie apar apoi publicaţii scoase de revoluţionarii aflaţi în exil: “România viitoare”

(Paris, 1850), cu Bălcescu, Golescu şi D. Brătianu, “Republica română” (Paris, 1851 şi apoi

Bruxelles, 1853) editat de I. Brătianu şi C. A. Rosetti, “Junimea română” (Paris, 1851) scos de G.

Creţianu şi Al. Odobescu etc.

70 M. Kogălniceanu scria, referindu-se la “Propăşirea”: “izbutise a exercita o mare înrâurire asupra întregii dezvoltări avieţii sociale”. Vezi “Despre literatură”, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 151.71 N. Iorga, op. cit., p. 70.

3




Să nu uităm că în Proclamaţia de la Iaşi (martie 1848) se cere la punctul 34 “ridicarea cenzurei”, că

în “Punturile naţiunii române transilvane”, adoptată la Marea Adunare de la Blaj, se menţiona la punctul 7 “Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nici o cenzură”

sau că în celebra Proclamaţie din Ţara Românească, din iunie, la punctul 8 se cerea explicit

“libertatea absolută a tiparului”. Să reţinem că primul act oficial de stat care recunoaşte libertatea

presei este Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune:

“Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a

vorbi, de a scrie şi a tipări slobod”.

În perioada care a pregătit Unirea au existat publicaţii care au servit nemijlocit această cauză. Să

amintim: “România literară” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iaşi), publicaţie condusă de V.

Alecsandri (aici apare “Jurnalismul românesc” o primă schiţă a istoriei presei româneşti, studiu

semnat de M. Kogălniceanu, din care am citat anterior câteva aprecieri), “Steaua Dunării” (1

octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iaşi), sub conducerea lui M. Kogălniceanu,

“Românul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariţii până în 1905, intrat în vremea lui Eminescu într-

o amplă polemică cu poetul-publicist) editat la Bucureşti de C. A. Rosetti, având printre colaboratori

pe Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu sau Cezar Boliac.

Să menţionăm că printre actele fundamentale ale lui Cuza se numără şi “Legea presei” promulgată în

martie 1862, lege care proclamă libertatea oricui de a-şi exprima ideile prin presă, fără cenzură (vezi

articolele 26 şi 27) şi care recunoaşte oricărui cetăţean român dreptul de a fonda un ziar. De altfel, şi

Constituţia din iulie 1866 consfinţea în articolul 5: “Românii se bucură de libertatea presei, de

libertatea întrunirilor” şi în articolul 24 stabilea că: “nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat

sau suprimat”.

Până când în presa românească se vor auzi glasurile lui M. Eminescu şi I. L. Caragiale (prin care

deschidem secţiunea a doua a dialogului nostru) spectacolul presei capătă noi dimensiuni, cu

diversificări şi specializări cu unele contribuţii majore (Haşdeu, Odobescu, Iacob Negruzzi etc.), cu

merite deosebite, dar dezvăluindu-şi, în acelaşi timp, ca oriunde în lume, viruşii interni. Dezvoltarea

presei, faptul că ea s-a impus ca realitate importantă în viaţa societăţii cu toate cele bune şi cele rele, o

va “proiecta” şi în literatură.

După 1870 “călătoria” noastră în timp se va desfăşura într-o altă strategie, la care vă invită partea a

doua din această “schiţă de curs”.

3




BILBIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU PARTEA I

1. Albert, Pierre, Histoire de la presse, Presse Universitaires de France, 1989.

1. Antip, Constantin, Istoria presei române, Bucureşti, 1979.

2. Balle, Francis, Medias et Societes, Paris, Ed. Montchretien, 1990.

3. Bellenger, Lionel, Le Talent de Communiquer, Paris, Nathan 1989.

4. Boucher, Jean-Dominique, Le reportage ecrit, Paris, 1995.

5. Curran, James, Gurovitch, Michael, Mass Media and Society, New York, Mac Millan, 1994

6. *** De la silex la siliciu, îngrijită de Giovanni Giovannini, Editura Tehnică, 1989.

7. *** Dicţionarul presei româneşti, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.

8. *** Dicţionar de pseudonime, antonime, anagrame, asteronime, criptonime, ale scriitorilor şi publiciştilor, dr. M. Stroie, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.

9. Dîmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

10. Dubief, Eugene, Le journalisme, Hachette, Paris, f.a.

11. Flocon, Albert, Univesrul cărţilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.

12. Gaillard, Phillipe, Precis de journalisme: Le reportage, Strasbourg, L’ I.I.P.,1966.

13. Geck, Elisabeth, Gutenberg şi arta tiparului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.

14. Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1994.

15. Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, E.P.L., Bucureşti, 1989.16. Jeanneney, Jean-Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Instuitutului European, Iaşi, 1997.

17. Lupaş, Ion, Contribuţii la istoria ziaristicii româneşti ardelene, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1926.

18. Maftei, Horia, Tiparul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

19. Mattelard, Armand, L’invention de la communiocation, Paris, Ed, La Decouverte, 1994.

20. Oprea, Marius, Plimbare pe uliţa tipografiei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

21. Petcu, Marian, Puterea şi cultura, Polirom, Bucureşti, 1999.

22. Popescu, Cristian Florin, Practica Jurnalismului de informare, Ed. Universitatii “Lucian Blaga” Sibiu,

2000.23. Queffélec, Lise Le roman-feuilleton franςaise au XIX-e siecle, Press Universitaires de France, 1989.

24. Sfez, Lucien, Dictionnaire Critique de la communication, Paris, P.U.F., 1993.

25. Weill, Georges, Le journal, origines, evolution et role de la presse periodique, La Renaissance de Livre,

Paris, 1934.

3




Această a doua secţiune îşi propune să ofere, prin câteva recomandări tematice şi minimereferinţe bibliografie, baza pentru studierea activităţii jurnalistice a unora dintre cei mai

importanţi scriitori-ziarişti.

Din marea familie a scriitorilor ziarişti, care se întinde de la începuturile presei româneşti până în

zilele noastre, am selectat câteva nume pe care le prezentăm cu o argumentare, repere tematice şi

trimiteri bibliografice orientative.

Urmează ca fiecare student să-şi delimiteze un anume subiect şi prin studiul individual, să

redacteze materialul (referatul) pe care ulterior să-l susţină.

3






Publicistica lui Eminescu

Prinsă între “zeificare” şi “demitizare”, “viaţa” lui Eminescu nu a fost deloc liniştită în ultimii ani.

Numărul din Dilema n-a făcut decât să acutizeze o anume stare, care încă produce reverberaţii (vezi şi

“Dosar – “Cazul Eminescu” – din “România literară”, 19-25 mai 1999, deci la un an distanţă).De altfel anii 1999 si 2000 au adus un numar impresionant de articole, emisiuni radio si TV, apariţii

editoriale, cuprinzând cele mai diferite atitudini şi ipoteze de lucru. La toate aceste se adaugă ediţii din

opera poetului, inclusiv ultimul eveniment legat de apariţia corespondenţei inedite cu Veronica Micle.

Discuţia este firească şi binevenită. O „relectură a eminescului ţine de normalitate. Ceea ce nu putem

accepta este aşa zisa demitizare progrmată, nu o dată endocrină şi fară cunoasterea reală şi profundă a

operei, în aceeaşi măsură î n care ni se pare total neproductivă din punct de vedere cultural atitudinea

idolatrizantă care respinge din pornire orişice dialog.

Fără a intra în această “dezbatere” trebuie să acceptăm că accesul la Eminescu presupune o

“reîntâlnire” cu opera, căci, după cum spune Goethe, doar “ce apropiat cunoşti uşor cuprinzi”.

Dar întâlnirea cu opera lui Eminescu presupune şi luarea în posesie a activităţii lui publicistice. Să nu

uităm că este vorba de o activitate care-i acoperă întreaga viaţă şi care adună sute de texte, ceea ce

este evident pentru oricine parcurge volumele IX-XIII din ediţia lui Perpessicius.

Cunoaşterea publicisticii eminesciene ni se pare o condiţie pentru “asumarea” poetului, dar, în acelaşi

timp şi pentru a înţelege o epocă aşa cum s-a proiectat şi cum l-a implicat pe autor.

Există însă şi o altă categorie de argumente. Ele vin din însuşi destinul presei, ca modalitate de

comunicare.

Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate genurile publicistice

– de la ştire la articolul de opinie – reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare”

al gazetarilor.

Importantă pentru Eminescu şi pentru operă, plină de semnificaţii pentru traseul presei, nu o dată

actuală prin problematică şi atitudine, activitatea publicistică a lui Eminescu trebuie cunoscută.

3




În aceeaşi măsură sunt seducătoare cercetările care urmăresc “circulaţia interioară”, “influenţa lui

Eminescu asupra lui Eminescu”, măsura în care textul publicistic este iradiat de geniul poetului, dar şimăsura în care gestul poetic suferă acţiunea gazetarului.

În acest sens vă ofer, provocator, câteva exemple.

În articolul din 18 iunie 1883, La descoperirea statuei lui Ştefan, Eminescu scria:

“… Tu, ale cărui raze ajung la noi ca şi acelea ale unui soare ce demult s-a stins, dar a cărui

lumină călătoreşte încă de mii de ani prin univers după stingerea lui…”

Nu este greu să descoperim aici o imagine care-şi va găsi locul în La steaua, poezie din 1886.

“ … de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.”

În două articole, reproduse de ediţia Creţu (Opera politică, vol. II, pg. 153 şi 181) apare ecuaţia

“puşcărie – casă de nebuni” pe care o cunoaştem din Scrisoarea a III-a. Iată citatul: “ E drept că

bugetul celor două cinstite academii de la Văcăreşti şi de la Mărcuţa s-au cam încărcat.” sau “ n-au

căutat nicicând a deplasa ilustraţiunile academiei de la Mărcuţa şi de la Văcăreşti…”.

De altfel, perfect explicabil, încă alte aspecte “comune” pot fi identificate pornind de la Scrisoarea a

III-a; ceea ce demonstrează şi D. Vatamaniuc în volumul citat la bibliografie.

În Curierul de Iaşi din 7 iulie 1876 scrie cronica Economia naţională şi D.A. Vlădescu. Doctor în

drept şi în medicină . Găsim acolo următorul text: “Apoi Domnul să ne uite, că nu-i destul ca un

bulgăraş ori un grecotei să se frizeze trei ani la Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoş” ,

ceea ce ne conduce uşor spre “Ai noştri tineri”. De altfel, această imagine mai apare în presa

eminesciană.

Din Scrisoarea a II-a ne sună versurile: Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor,

desigur, m-ar mâhni peste măsură.”

Dar Eminescu scria în Timpul din 25 martie 1879: “Îi mulţumim din toată inima de onoarea ce ni se

face şi sperăm că niciodată nu-şi va schimba această opinie, ceea ce pentru noi ar fi cauza unei mari

mâhniri.”

Şi, evident, şirul exemplelor poate continua.

3






Bibliografie selectivă:

A1.Eminescu, Mihai, Opere IX-XIII, Publicistica, 1870 – 1889, Editura Academiei, 1980 – 1985.

2.Eminescu, Mihai, Publicistică , Cartea moldovenească, Chişinău, 1990

3.Eminescu, Mihai, Poezie, proză literară, publicistică , ediţie scoasă de I. Hangiu, Editura Societăţii

de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1991

B

1.Bulgăr, Gheorghe, Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale operei, Editura Junimea, Iaşi, 1980

2.Călinescu, George, Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989

3.Călinescu, Geroge, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva,

Bucureşti, 1982

4.Munteanu, George, Hyperion, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

5. Noica, Constantin, Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

6.Oprea, Alexandru, În căutarea lui Eminescu gazetarul , Editura Minerva, Bucureşti, 1983

7.Spiridon, Monica, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994

8.Tudoran, Eugen, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

9.Vatamaniuc, Dumitru, Publicistica lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1985

10.Vianu, Tudor, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1974

4




Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură

“Eu scriu pentru dumneata, cititorule”, a spus Caragiale. Formula are o valoare emblematică şi îi va

guverna atât publicistica, cât şi literatura.

Aproape 40 de ani de presă, peste 30 de gazete la care a colaborat sau pe care le-a creat singur sau cuajutorul unor colegi de breaslă, sute de articole. O prezenţă consistentă a ziarului şi a ziaristului în

spaţiul literaturii, multiple interferenţe şi constante formează un câmp semantic seducător, absolut

necesar înţelegerii autorului şi operei, pe de-o parte, cât şi cunoaşterii spectacolului propus de presa

românească, pe de altă parte. De altfel, el reprezintă şi o condiţie pentru a cunoaşte epoca de atunci şi,

de ce nu, pentru a “înţelege” propria noastră epocă.

Ca ziarist, Caragiale a făcut de toate, de la corectură la directorat, s-a exprimat în toate genurile

publicistice, de la ştire, note, pastile, necroloage, la cronici teatrale, articole de opinie. A abordat o problematică diversă, normală pentru un autor care se definea astfel: “simt enorm şi văd monstruos”.

Interesul pentru actualitate, capacitatea unică de “a vedea”, pasiunea pentru presă, verva neostoită,

rigoarea argumentaţiei, mişcarea în spaţiul comicului – de la umor şi zeflemea, la ironie şi satiră,

întreaga artă a scriituri l-au impus ca un “ziarist profesionist”.

Pragul dintre discursul publicistic şi cel literar se trece pe nesimţite. Caragiale este, în linii mari,

acelaşi (spre deosebire de Eminescu). Genurile publicistice sunt “convertite” în literatură. Găsim

chipuri de ziarişti, de la Caracudi sau Karkaleki, la Rică Venturiano 72 presa ca atare este o prezenţă în

proză sau pe scenă73. Se simte peste tot o anume stare şi o anume atitudine comună. Cum comună este

şi “ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale: statul de vorbă”, după cum spunea Mircea

Iorgulescu.

Această afirmaţie se susţine prin studierea formelor de dialog, implicit sau explicit, factor de

teatralitate, marcă a oralităţii, care particularizează scriitura lui publicistică: “Va întreba cineva”,

“Dumneata ştiu ce-ai să-mi zici”, “ Ce putem noi să zicem?”, “Atunci, dacă e aşa, zii dumneata,

72 În acest sens se poate opera cu tipologia propusă de Pompiliu Constantinescu plasând ziaristul în formula de

“tipologii mixte” fie în clasa “prim-amorez”, fie în categoria “tipul politic şi al demagogului”, fie în cea a “cetăţeanului” – ca aspiraţie, sau a “funcţionarului” etc., neistovite fiind posibilităţile de combinare.73 Să nu uităm că în teatrul său se citeşte ziarul conform unor ritualuri care ţin de la “gestica” omului politic laautomatismele pensionarului

4




cititorule,”, “ţi s-a întâmplat poate, cititorule, ca şi mie”, “Iată ce ştim cu toţii”, “Ia să vedem

acuma”, “până când să ne tot uităm”, “zicũ dumneata”, “dar va zice cineva”, “Va întreba cineva”, Îi vom răspunde”, “Iubite cititorule”, “Stimate cititorule” etc.

Se poate ajunge la I. L. Caragiale fără a trece prin presa lui? Evident nu! Se poate înţelege opera lui

Caragiale fără a cunoaşte articolele lui? Acelaşi răspuns. Îndrăznesc să spun în acest argument-

provocare că nici la noi nu putem ajunge şi nici pe noi nu ne putem cunoaşte cu adevărat dacă ne

lipsim de Caragiale, în general, şi de publicistica lui, în particular.

Recomandări tematice

1.Traseul unui publicist – De la debutul în Ghimpele lui N. T. Orăşanu (1873), trecând prin Telegraful

, Alegătorul liber , Uniunea democratică , Claponul (scos de el), Naţiunea română (scos alături de

Frederic Dame), Calendarul claponului, România liberă , Timpul , Bobârnacul (scos de el), Voinţa

naţională , Constituţionalul , Moftul român (scos alături de A. Bacalbaşa), Vatra (scos împreună cu

Slavici şi Coşbuc), Lumea veche, Adevărul , Ziua, Epoca literară , Epoca, Drapelul , Gazeta

săteanului, Universul , din nou Moftul român, până la Românul (1911). Trec peste 30 de ani de

gazetărie în care I. L. Caragiale este fie colaborator, fie creatorul unor publicaţii. Aceşti ani de

ziaristică se interferează cu întreaga lui creaţie scriitoricească.

2.Centrele de interes publicistic – Scria I. L. Caragiale: “Asta este datoria dumneavoastră de

publicişti imparţiali, dacă sunteţi cu adevărat la înălţimea misiunii dumneavoastră atăt de frumoase;

căci să nu uitaţi, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveţi un ideal

pentru ţara asta care, altminteri, se prăpădeşte”

a)Viaţa politică

b)Teatrul

c)Literatura

d)Limba

e)Despre ziar şi ziarişti

3. Presa şi gazetarul în literatură

f)Imaginea ziaristului în proză şi în teatru

g)Imaginea ziarului în proză şi în teatru

h)Locul şi semnificaţia lecturii ziarului în teatru

3.De la discursul publicistic la literatură

4




a) Parodia reportajului, vezi – de exemplu – “Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din

strada Uranus” sau “Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii” b) Convertirea ştirii, vezi – de exemplu – “Temă şi variaţiuni”.

4.Modalităţi ale discursului publicistic

a) “Moftul” – o invenţie jurnalistică

b) Notiţa

c) Cronica

d) Reportajul

e) Portretul-caricatură

5.“Cititorul-receptor, martor, şi complice” sau despre arta dialogului în publicistica lui I. L.

Caragiale.

6. Actualitatea discursului publicistic al lui I. L. Caragiale.

4




Biliografie selectivă:

A1.Caragiale, Ion Luca, Opere I-IV, ediţie critică îngrijită de Al. Rosetti, S. Cioculescu, Liviu Călin,

Bucureşti, ESPLA, 1959 –1964 (volumul al IV-lea)

2.Caragiale, Ion Luca, Nuvele, povestiri, …, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

3.Caragiale, Ion Luca, Opere alese (I-II), antologie şi prefaţă de Marin …, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1972

B1.Cap. Bun Marina, Oglindă din oglindă, studii despre opera lui I. L. Caragiale, Editura Pontica,

Constanţa, 1998

2.* * *, I. L. Caragiale interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974

3.Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Bucureşti, EpL, 1976

4.Cazimir, Ştefan, … numai Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984

5.Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, 1982

6.Cioculescu, Şerban, Viaţa lui Caragiale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977

7.*** Comediile lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, …

8.Condescu, Alexandru, Planeta Moft , Bucureşti, Cartea Românească, 1997

9.Cremer, Ion, “Date noi despre începuturile publicistice şi literare ale lui I. L. Caragiale”, în Presa

noastră, nr. 1-2, 1964

10.Fanache, V., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997

11.George, Alexandru, Caragiale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

12.Ghiţoi, Adriana, “Cititorul-receptor, martor şi complice al publicisticii lui Caragiale”, în

Comunicările Hyperion – ziaristică , 1998

13.Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1988.

14.Iosifescu, Silvian, Momentul Caragiale, Bucureşti, EpL., 1963

15.Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucureşti, Editura Cartea

Românească, 1983

16.Munteanu, George, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975

17.Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

18.Tomaş, Mircea, Opera lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Editura Minerva, 1977

4




19.Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

4




Relaţia presă - literatură: Camil Petrescu

Gazetăria a fost o constantă a vieţii lui Camil Petrescu. El a fondat sau a condus aproape zece

publicaţii ( Banatul românesc, Cetatea literară , Foot-ball , Limba română , Ţara, Revista Fundaţiei

Regale, Universul literar etc.), a colaborat la alte circa 50 de ziare, folosind nu o data, cu precădere în

perioada de început, tot felul de pseudonime. S-a pronunţat frecvent în legătură cu statutul ziaristuluişi condiţia ziarului, a “proiectat” în spaţiul literaturii ipostaze ale ziaristului intelectual, s-a exprimat în

mai toate genurile publicistice, de la ştire, cronică de idei, comentariu sportiv, la eseu pe teme literare

sau filosofice. A fost permanent interesat de problemele “Cetăţii”, cunoscător al vieţii politice,

economice sau culturale din perioada interbelică.

Eroii romanelor şi pieselor sale sunt, nu o dată, ziarişti. Spaţiul redacţional, probleme de etică

jurnalistică, chiar şi aspecte de natură tehnică intră în atenţia scriitorului. Şi nu o dată Camil Petrescu

acceptă prelucrarea unor elemente ce ţin de discursul publicistic în construcţia discursului literar,

narativ sau dramatic. Nucleul conflictual şi problematic se găseşte şi pe teritoriul presei.

Condiţia intelectualului, “cel capabil să vadă măcar o dată ideea fără să orbeasca pe loc”,

definitorie pentru omul şi scriitorul Camil Petrescu, presupune, în intimitatea ei, şi condiţia ziaristului.

Tematica articolelor sale desenează o hartă foarte largă din care nu lipsesc aspectele vieţii politice,

problematica economică şi socială, cultura, şi, ceea ce nu este lipsit de importanţă pentru noi, însăşi

presa.

Pe cât este de amplă deschiderea, pe atât de profunde, pertinente şi actuale sunt consideraţiile sale.

Luciditatea, căci “nouă ne rămâne întotdeauna mângâierea gâdirii lucide”, şi spiritul polemic ale

eroilor săi aparţin naturii autorului.

Cum arată discursul său, cum se manifestă în ziaristica sa spiritul anticalofil, cum se dezvăluie arta

argumentării, ce reprezintă scrisul pentru el, iată alte câteva întrebări la care întâlnirea cu textul de

presă semnat de Camil Petrescu poate oferi răspunsuri de maximă importanţă.

Tensiune şi luciditate, orgoliu şi individualism, megalomanie şi complexul frustrării, varietate şi

neliniştea eşecului, curiozitatea şi spiritul polemic, nevoia de “justificare”, iată unele dimensiuni ale

omului şi operei în care se înscrie organic ziaristul şi activitatea lui publicistică.

4




Toate aceste aspecte conduc spre nevoia de a cunoaşte relaţia presă – literatură la Camil Petrescu, atât

pentru a înţelege o epocă şi spectacolul presei de-a lungul câtorva decenii, cât şi pentru a ne apropiade complexa personalitate a autorului.

4






Bibliografie selectivă

A1.Petrescu, Camil, Publicistica, Editura Minerva, Bucureşti, 1984

2.Petrescu, Camil, Teatru, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

3.Petrescu, Camil, Patul lui Procust , Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994

4.Petrescu, Camil, Maxime şi reflecţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1975

5.Petrescu, Camil, Nuvele, ESPLA, 1963

B1.Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva,

Bucureşti, 1982

2.Călin, Liviu, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975

3.Crohmălniceanu, S. Ovidiu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I , Editura

Minerva, Bucureşti, 1972 – 1975

4.Elvin, Bogdan, Camil Petrescu, E.p.L., Bucureşti, 1962

5.Ionescu, Constantin, Camil Petrescu – Texte şi comentarii, E.p.L., Bucureşti, 1968

6.Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

7.Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980

8.Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

9.Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. II , Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976

10.Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977

5




Despre reportaj; două repere: Geo Bogza şi Brunea Fox

a)

O abordare a condiţiei reportajului, fie ea straina de mari ambiţii teoretice, nu poate lipsi. În primul

rând, pentru că el, reportajul, este o realitate pe care şi-o revendică atât publicistica, cât şi literatura, înal doilea rând, pentru că ne confruntăm cu tratări “exclusivist-extremiste” care, fie resping orişice

relaţii cu literatura sau, dacă le constată, le consideră abatere, derapaj, trădarea naturii reportajului ca

gen publicistic, fie acceptă, implicit sau explicit, dimensiunea literară a reportajului, dar ca o marcă

axiologică.

Prins între asemenea atitudini, reportajul nu şi-a găsit încă o tratare teoretică cât de cât mulţumitoare.

Născut din publicistică, traversând perioade de înflorire, dar şi de “marginalizare”, angajând mari

scriitori, impunându-şi “clasicii” lui, hrănind propria-i parodiere (vezi Mark Twain sau I. L.Caragiale), absorbit în discursul post-modernist, el, reportajul, îşi desenează un traseu distinct la

“frontiera” dintre literatură şi publicistică.

Definirea reportajului prin “canalul” de difuzare, ceea ce ar conduce către ipoteza plasării lui în

spaţiul publicisticii, “este scris cu intenţia de a fi difuzat de un canal mediatic”, induce ideea, de

altfel deja formulată, că textul-reportaj publicat în presă ar fi publicistic iar cel publicat în cărţi ar

deveni automat literatură; o asemenea ipoteză mi se pare, eufemistic vorbind, o copilărie.

Încercările de clasificare din perspectiva publicistică, pornind de la criteriul retoric – în reportaje de

atmosferă sau reportaje de eveniment, sau pornind de la criteriul evaluării evenimentului (cf. L. Roşca

– vezi bibliografia), sunt doar parţial utile, căci sunt partizane şi restrictiv-didactice.

Punerea în discuţie a relaţiei “fapt şi literatură”, care antrenează dezbateri despre actualitate,

autenticitate, atitudine, expresiviate, poate deveni productivă.

Dincolo de orice discuţie teoretică, reportajul rămâne o realitate, o formă de discurs fundamentală

pentru publicistică, purtând, de asemenea, atributele literaturii.

Acest gen găseşte în presa şi literatura română exponenţi de mare forţă. Dialogul nostru vă propune

întâlnirea cu două voci care au impus reportajul în presa şi literatura noastră: Geo Bogza şi Brunea-

Fox.

5




b)C. Noica îl numea “duh plutitor peste apele româneşti” sau se mărturisea vorbind despre Bogza: “ale

cărui cuvinte şi tăceri nu încetează să mă însoţească în călătoria aceasta stranie prin viaţă” ; Diana

Turconi, cea care a scos în 1996 cartea-interviu, cartea-testament “Eu sunt ţinta”, îi spune: “personaj

năzdrăvan şi tragic”; N. Manolescu îl socotea: “suflet ingenuu de poet veşnic uimit de spectacolul

lumii”; pentru Ş. Cioculescu el “uneşte în scriitura sa de poet şi de artist toate însuşirile

vizionarului”.

Astfel sau altfel, Bogza rămâne o instanţă, un reper, “un paznic de far” fără de care decupajul propus

şi-ar pierde sensul şi justificarea.

Peste 50 de ani de presă, sute de articole, nenumărate publicaţii la care a colaborat sau pe care le-a

editat (de la “Câmpina”, “Urmuz”, “Bilete de papagal”, “Unu”, “Radical”, “Strada”, “Vremea”,

“Tempo”, “Azi”, “Viaţa românescă” la “Contemporanul”, “Luceafărul”, “ Gazeta literară” sau

“România literară” pentru a da numai câteva exemple), zeci de cărţi , o viaţă agitată, ea însăşi o operă,

reprezintă o construcţie de referinţă atât pentru destinul presei româneşti, cât şi în câmpul literaturii

noastre.

Legătura lui cu presa ţine de profunda conştientizare a condiţiei de gazetar pe care o înţelege sub

semnul a trei elemente esenţiale care formează gazetăria modernă: pamfletul, reportajul şi telegrama

de informaţii. “Ele singure fac gazetăria fierbinte şi pasionantă, ele sunt filoanele misterioase,

rădăcinile pline de sevă, care circulă permanent pe sub dedesuptul frazelor, dându-le viaţă”. Când

nota aceste cuvinte, spunea despre sine: “acela care scrie aceste rânduri nu este încă un reporter.

Are, însă, cea mai fierbinte dorinţă să devină”. Avea chiar convingerea că “reportajul este o şcoală a

vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor”.

Timpul i-a confirmat, în ceea ce-l priveşte, acestă ipoteză.

Astfel, dincolo de imaginea copleşitoare a omului, primul câmp semantic provocator este cel al

reportajului lui Bogza, în intimitatea căruia am propus câteva centre de interes (vezi recomandările

tematice).

Cea de-a doua deschidere, conform tematicii propuse, vizează tableta lui Bogza, de asemenea gen

publicistic de “frontieră”, care-şi dezvăluie capacităţi proteice, atâta timp cât în intimitatea lui există

capacitatea de a se “converti” în “fabulă” sau mic eseu, în portret sau necrolog, în “poem” sau

“notiţă”, în pamflet sau parodie, în discurs polemic sau aforism.Din acest punct de vedere tableta la Bogza demonstrează ipoteza anterioară.

5






Geo Bogza, citat mai sus, el însuşi dedicat reportajului, recunoştea că “Brunea-Fox a forţat paginile

marilor gazete cu propriul său manifest, impunând un gen necunoscut până stunci: pictor cu vitriol arealităţii”.

Unele, multe, dintre textele lui au rămas ca pagini antologice. “Trenul fantomă”, “Crucea de piatră”,

“Trustul cerşetorilor”, “Sulina – portul broaştelor”, “O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil” şi

indiscutabil celebra “Cinci zile printre leproşi” sunt exemple concludente.

Vorbind depre cel care a fost numit “prinţul reportajului”, Al. Philippide socoteşte că el “a ridicat

reportajul la treapta supremă atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte expresia”.

La moartea lui s-a scris “Cu Brunea nu dispare, ci se perpetuează nu numai o operă, ci se

perpetuează ceva viu, se perpetuează o rasă: rasa ziaristului scriitor, a reporterului-descoperitor, a

omului de condei liber, generos, exemplar, deschizător de drumuri”.

5




Recomandări tematice

a) Reportajul

1.Reportajul – gen publicistic sau specie literară.

2.Momente din istoria reportajului – de la “năvălirea lăcustelor” la reportajul contemporan.

b) Geo Bogza

1.Privire asupra activităţii publicistice; sunt aproape 50 de ani de la “Câmpina” (1927) – la

“România literară” (1975), în care a colaborat sau a editat circa 30 de publicaţii.

2.Semnificaţia scrisului la Geo Bogza. El singur spunea: “La început şi la început am scris, cum am

mărturisit atunci, din exasperare. Iar astăzi scriu … pentru că, mai mult decât oricând, cred că am ceva

de spus”. Cum singur se mărturisea în 1978, “Legământul meu a fost să nu fac niciodată nimic şi să

nu consimt vreodată la ceva de care, la o dreaptă şi severă judecată a conştiinţei mele, aş putea să mă

ruşinez”.

3. Reportajul : Aplicaţi paradoxul lui N. Iorga: “Ce trebuie să rămâie, în chip firesc, după sfârşitul

lumii? Un reporter”

1. problematica reportajului

A.locul “banalului”, dar al “fantasticului”…

B.funcţiile “privirii”

C.poetul-reporter, reporterul-poet

D.particularităţile de limbă şi stil

4.Tableta.

A.tableta ca gen proteic (devine poem, eseu, fabulă, necrolog, scenariu, notiţă cronică etc.)

B.problematica

C.titlurile

D.Bogza, ca moralist

E.Comentarea titlului “Paznic de far”

5.Imaginea lui Geo Bogza aşa cum se desprinde din volumul “Eu sunt ţinta”, de Diana Turconi (vezi

bibliografia)

6.Actualitatea lui Bogza

c) Brunea-Fox

5




1.Un destin de gazetar.

2. Reporterul . Scria Brune-Fox: “Reportajul m-a absorbit aproape integral. Nu regret nimic. Mi-a

plăcut gazetăria şi m-am dedicat ei. Dacă ar trebui să-mi aleg acum meseria, pe aceasta aş alege-o

iar, iar dacă mi-ar fi dată încă o viaţă, aş relua-o pe aceleaşi coordonate. Fără îndoială a scrie

reportaje nu este atât de uşor…Reportajul meu s-a clădit pe mii de ceasuri de căutări, de trudă.

Reportajul a fost modul meu de comunicare cu lumea”.

3. Arta reportajului la Brunea-Fox; descrierea şi portretistica; Iată ce scria Radu Popescu: “Brunea-

Fox … era scriitor din creştet până în tălpi, el a adus în scrisul său gazetăresc-riguros, nou şi

specific, fantezia, libertatea, rapiditatea, imagistica, îndrăzneala literaturii de avangardă, contopită

cu un soi de clasicism moldovernesc, făcut din umor, generozitate, cultură veche şi rafinată, şi, mai

ales, o limbă românească de o puritate, de o bogăţie, de o savoare şi de o autenticitate cum puţini au

izbutit să scrie”.

4.Analiza ciclului de reportaje “Cinci zile printre leproşi”.

5






14.Micu, Dumitru, “Fantastic în real” în Periplu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974.

15.Mihăilescu, C. Ion, prefaţa la volumul Memoria reportajelor , Bucureşti, Editura Eminescu, 1985.

16.Roşca, Luminiţa, “Reportajul” în Manualul de jurnalism, vol I – II, Polirom, Bucureşti, 1997 –

1999.

17.Scărlătescu, D., Geo Bogza, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

18.Turconi, Diana, Eu sunt ţinta – dialog cu Geo Bogza, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.

19.Vianu, Tudor, “Observaţii asupra limbii şi stilului lui Geo Bogza” în Probleme de stil şi artă

literară , ESPLA, Bucureşti, 1955.

5



Date post:	10-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	raluca-ghiata
View:	244 times
Download:	0 times

Curs Inceputurile Presei

Documents