Cursul ICantitativ şi calitativ în ştiinţele socioumane

În ştiinţele socioumane se întâlnesc o serie de dihotomii (diviziune/împărţire) însă una care se discută cu o frecvenţă deosebită este cea dintre cercetările de tip cantitativ şi cele de tip calitativ. În timp, în limbajul ştiinţelor sociale, termenii de cantitativ şi calitativ au cunoscut o trecere spre o sfera mult mai largă decât în accepţiunea lor iniţială ajungând în cele din urmă să se constituie în două mari paradigme (modele). Într-un câmp al ideilor extraordinar de vast, cum este cel al ştiinţelor socioumane, racordarea la una sau alta dintre cele două paradigme a sociologilor cercetători a fost mai mult decât firească, unii dintre ei afirmând deschis superioritatea sau inferioritatea unei paradigme în raport cu alta. Pe de altă parte, alţii au văzut în ele numeroase complementarităţi şi inferenţe (T.Rotariu, P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997, p.24), aşa după cum o certifică si poziţia lui T.Herseni care insistă asupra faptului că sociologia trebuie să utilizeze deopotrivă metodele cantitative şi pe cele calitative ca formă de întregire reciprocă. Acelaşi sociolog menţionează cu claritate că nu există realitate socială numai calitativă, după cum nu există realitate socială numai cantitativă, cele două elemente presupunându-se reciproc. Ideea de a cuantifica unele dintre metodele sociologiei, adică de a introduce măsurarea, a fost una benefică şi va continua să rămână aşa daca se vor respecte două condiţii: 1)a nu se părăsi metodele calitative; 2) aplicarea metodelor cantitative să aibă loc atunci când se obţin rezultate reale, nu formale. Acest raţionament este argumentat prin aceea că o corelaţie sau un calcul de covarianţă nu asigură prin ele însele adevărul sociologic, ci numai în măsura în care faptele cuprinse în ele sunt reale (T.Herseni, Sociologie, 1982, pp.196-197).

Ca orientare metodologică abordarea cantitativă se plasează pe poziţia pozitivismului, care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii, chiar A.Comte oferind termenului de sociologie alternativa lingvistică de fizică socială, militând pentru trecerea studiului societăţii sub semnul studiului pozitiv (exact) al faptului, cu ajutorul unor metode identice sau analoage celor din ştiinţele naturii, pentru a se trece de la speculaţia despre om şi societate la cercetarea efectivă. La înregistrare, numărare şi măsurare. Pe de altă parte au existat voci precum cea a lui W.Dilthey care s-au opus unei astfel de abordări, insistând pe deosebirea de esenţă dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele culturii şi ale spiritului. El a motivat această deosebire prin aceea că socio-culturalul şi istoria sunt produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor lor. De aceea cunoaşterea sociumanului nu se poate face din exterior, obiectiv, ci de pe baze interioare, cele ale subiectivităţii umane care stă în spatele faptelor, fenomenelor şi proceselor ce compun realitatea socială. În acest fel a apărut şi opoziţia dintre comprehensiune (înţelegere) şi explicaţie. În cadrul explicaţiei, plasată pe poziţiile pozitivismului, deci a abordării cantitative, se lucrează cu scheme cauzale, metode statistice, se determină influenţele unor fenomene asupra altora prin luarea în considerare a unor variabile independente şi altele dependente. În cadrul comprehensiunii, plasată pe poziţiile fenomenologiei, deci a abordării calitative, se mizează pe subiectivitatea umană, se face ale la intuiţie şi empatie (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.40-41).

Mulţi autori din literatura de specialitate, atât din străinătate cât şi din ţara noastră, au realizat adevărate tablouri comparative privitor la cercetările de tip cantitativ şi calitativ evidenţiind diferenţele care apar între ele, dar şi anumite asemănări.

Diferenţe între abordările de tip cantitativ şi calitativ :

1.Cercetările cantitative sunt plasate epistemologic pe poziţia pozitivist-explicativă, în timp ce abordările calitative pe o poziţie fenomenologico-comprehensivă (fenomenologie = curent filosofic ce studiază fenomenele conştiinţei sau sufleteşti prin prisma orientării şi a conţinutului lor, făcând abstracţie de omul real, activitatea lui psihică şi de mediul social, vezi D.Unguraş, A,Staicu, Dicţionar filosofic, 1994, p.67). Cu alte cuvinte cercetările cantitative au o abordare asemănătoare ştiinţelor naturale, iar cele calitative o abordare etnologică si a comunicării. 2.În cercetarea cantitativă cuvintele cheie sunt cele de control şi de întindere (nivel macrosocial, global, formal). În cele calitative ele sunt comprehensiune şi profunzime (microsocial, local, contextual);3.Cercetarile cantitative sunt preocupate de obiectivitate şi generalizare, în timp ce în abordările calitative aceste chestiuni sunt secundare.4.Cercetările cantitative sunt dominate de logica verificării, iar cele calitative de logica descoperirii (emergenţă a descoperirii).5.În cercetările cantitative există interes pentru stabilirea de relaţii cauzale şi corelaţii, în cele calitative există interes pentru „cauzalitatea” locală, circulară şi simbolică6.În cercetările cantitative procedurile sunt codificate şi fixe, aspect impus de utilizarea experimentului şi a chestionarului standardizat, pe când în cele calitative procedurile sunt variabile prin însăşi natura observaţiei participative şi a interviului intensiv, metodele de bază ale acestui stil de cercetare.7.În cercetările cantitative poziţia sociologului cercetător este una exterioară, neutră, distantă, în timp ce în calitativ poziţia devine de interior, de actor participant, de aici şi relevanţa părerii cercetătorului în cercetarea cantitativă în opoziţie cu relevanţa părerii subiecţilor în cele calitative. 8.Datele rezultate în urma cercetărilor cantitative sunt considerate de mare fidelitate, iar în cercetările calitative ele sunt de o mare bogăţie şi profunzime.9.În cercetările cantitative raportul de cercetare este alcătuit din cifre, tabele, grafice, pe când în cele calitative limbajul este natural, metaforic, aproape fără date statistice şi reprezentări grafice (T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit, p.25; A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, 2002, p.57; P.Iluţ, op.cit., p.63).

Asemănări între abordările cantitative şi calitative

1.În ambele tipuri ce cercetări se pleacă de la un bagaj de informaţii socio-culturale similare, obiectul cercetării fiind acelaşi dar modul de tratare al problemei diferit.2.Chiar şi în ştiinţele naturii se face apel la intuiţie („intuiţionismul” în matematică).3.Şi în cercetările cantitative, caracterizate de distanţa dintre cercetător şi subiect, apar atitudinile empatice, cazul chestionarelor standardizate completate prin procură, adică A completează un chestionar aşa cum crede ca ar răspunde B, fiind o dovadă a acestor elemente de natură empatică.4.În cercetările cantitative completarea unor chestionare preponderent de intenţie sau motivaţionale se bazează tot pe subiectivitatea umană (L.Marina, Investigaţia socialului, 2003, pp.9-10; T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., pp.25-26).

Caracteristicile cercetării calitative

Referindu-ne strict la cercetarea calitativă în ştiinţele socioumane un studiu poate primi o astfel de calificare dacă îndeplineşte cinci caracteristici :

1.Perspectiva comprehensivă domină cea mai mare parte a cercetării.2.Abordarea obiectului de studiu se face amplu şi deschis.3.Culegerea datelor de pe teren se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun cuantificarea lor ulterioară, cum ar fi de exemplu observaţia participativă, interviul nestructurat, interviul semistructurat, interviul de grup, jurnalul de bord, introspecţia sau culegerea de documente.4.Analiza datelor culese este de factură calitativă, cuvintele fiind analizate prin alte cuvinte fără efectuarea vreunei operaţii numerice.5.Cercetarea se finalizează printr-o teorie nicidecum printr-o demonstraţie.

Constantele cercetării calitative

Chiar dacă operaţia de comparare a deosebirilor şi asemănărilor dintre cercetarea cantitativă şi cea calitativă a scos la iveala o serie întreagă de particularităţi ale fiecăreia dintre cele două tipuri de abordări există totuşi câteva elemente, constituite în constante, ce marchează definitiv cercetarea calitativă:

1. Contactul personal prelungit cu oamenii şi mediul cercetat, dublat de empatie şi sensibilitate la cele relatate de aceştia.

2. Planul cercetării, din perspectivă metodologică, este dinamic el evoluând în funcţie de rezultatele la care se ajunge.

3. Nu există o separare netă între culegerea şi analiza datelor, cele două etape putând chiar cunoaşte chiar suprapuneri (ca în etnologie, etnometodologie).

4. Cercetătorul este principalul instrument metodologic pe tot parcursul cercetării.5. Nu se urmăreşte obţinerea de „rezultatelor” ci descrierea şi teoretizarea celor studiate6. Raportul de cercetare se înscrie într-un spaţiu de dialog al descoperirii şi validării

proceselor, nu într-o logică a dovezii (A.Mucchielli, op.cit., pp.57-58).

Analiza datelor calitative

Dacă în urma unei cercetări sunt strânse o serie întreagă de date calitative aceasta nu implică în mod automat o analiză calitativă şi aceasta întrucât datele calitative nu duc în mod necesar la analiza calitativă. Trebuie distins cu foarte mare acurateţe între analiza datelor calitative şi analiza calitativă a datelor întrucât analiza datelor calitative poate fi la fel de bine statistică intrând astfel în câmpul metodelor cantitative. De altfel, analiza datelor calitative subsumează analiza calitativă (analiza fenomenologică, analiza calitativă de teoretizare, analiza tematică) şi analiza cantitativă a datelor calitative, la intersecţia lor situându-se analiza cvasi-calitativă (analiza de conţinut, analiza propoziţională a discursului, analiza de protocol) al cărei statut nu este nici calitativ, nici cantitativ operaţiile calitative fiind urmate de altele cantitative (A.Mucchielli, op.cit., pp. 32-33).

Cursul IITradiţia şi epistemologia cercetării calitative

Cercetarea de natură calitativă nu este o apariţie de dată recentă în

câmpul ştiinţelor sociale, dimpotrivă, ea având o tradiţie îndelungată, ce rezultă

chiar din consubstanţialitatea calitativismului cu ştiinţele socioumane. Istoria

cercetării calitative comportă chiar etapizări, după cum este şi următoarea:

1. prima etapă (1890-1930 ) – este perioada în care, virtual, toate cercetările au fost

de natură calitativă, simultan dezvoltându-se primele departamente universitare de

cercetare a socialului, lucrările clasice din sociologie, aparţinând unor nume ca

Emile Durkheim, Max Weber, George Mead sau Georg Simmel etc, dovedind din

plin acest lucru. G.Simmel se pronunţă chiar împotriva maniei de a căuta legi

sociologice, (aluzie la Durkheim) preconizând înlocuirea treptată a „vânătorii de

legi” cu „istorismul” care descrie evoluţia socială şi grupează fenomenele

omogene, înscriindu-se aşadar pe linia unei sociologii contextualiste şi

comprehensive. Explicaţia pentru primordialitatea cercetării calitative este simplă,

sociologia fiind în aceea perioadă într-o legătură naturală şi deosebit de strânsă cu

filosofia, şi celelalte discipline umaniste, de la care a împrumutat maniera de

abordare a realităţii (speculativă) (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului,

1997, p.42-44; Sandra Dungaciu, Georg Simmel şi sociologia modernităţii, 2003,

pp.81-82). Unul dintre numele mari ale cercetărilor calitative este cel al lui

Bronislaw Malinowski, inventatorul principalei metode calitative, observaţia

participativă, şi primul care o pune în practică, el înţelegând că singura posibilitate

de a-i cunoaşte pe ceilalţi aşa cum sunt ei este aceea de a participa la existenţa lor.

Malinowski este tipul antropologului prin excelenţă, care ne-a arătat cum trebuie să

fie o cercetare de teren, demonstrând că aceasta nu are nimic de-a face cu

activitatea „anchetatorului” care chestionează „informatorii” (subiecţii) (Francois

Laplantine, Descrierea etnografică, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp.97-98; Jean

Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999,

pp.62-63). O altă cercetare emblematică a acestei perioade, şi de orientare

calitativistă (analiza documentelor), este cea a lui Thomas şi Znaniecki: Ţăranul

polonez în Europa şi America. Contribuţia acestei cercetări a fost una excepţională,

ea consacrând sociologul ca cercetător de teren, iar din punct de vedere teoretic, în

favoarea evoluţiei sociologiei moderne, a depăşit tentaţia reducţiei biologizante sau

naturalizante a faptelor sociale. Studiul este în întregime ghidat de efortul

observării faptelor sociale, sesizând factorii obiectivi şi subiectivi ai acţiunilor

umane, Thomas lansând în urma studiului său trei personalităţi ideal tipice:

filistinul sau conformistul, boemul sau caracterul deschis la orice influenţă şi

creativul, adept al schimbării şi al implicării în activităţile de producţie. (T.Vedinaş,

Introducere în sociologia rurală, 2001, pp.17-18).

2. a doua etapă (1931-1960) – se face remarcată pătrunderea cercetărilor cantitative

(experimentul şi ancheta) atât în viaţa universitară cât şi în cea publică, mai ales

sub forma sondajului de opinie. Există încă preocupări pentru cercetările calitative

dar metodelor ei (observaţiei, interviului intensiv şi analizei documentelor) li s-au

dat tratări cantitative. Oricum este certă dominaţia practicilor de cercetare pozitivist

– cantitativistă, determinată de declanşarea interesului pentru cercetările

sociologice la nivel macro-social, comparativ cu cele de tip calitativ axate pe

microsocial.

3. ultima etapă, în care ne aflăm şi astăzi, a debutat după 1960, şi caracteristica ei

fundamentală o constituie critica la adresa funcţionalismului (între 1950-1960 a

fost perspectiva dominantă în sociologie prin lucrările lui R.Merton şi T.Parsons,

fondatorii ei fiind A.Comte, Herbert Speccer şi E.Durkheim; funcţionaliştii văd

societatea ca pe un sistem alcătuit din mai multe subsisteme, iar funcţionarea lui

depinde de realizarea funcţiilor care le revin. Funcţionarea sistemului social este

asigurată de controlul social; a se vedea I.Mihăilescu, Sociologie generală, 2000,

p.22 ) şi cantitativismului, precum şi o reîntoarcere la studiile de tip calitativ şi

consolidarea modelului interpretativist - calitativist. În cadrul acestui model intră ca

elemente componente următoarele :

a) interacţionalismul simbolic (P.Iluţ, op.cit., pp.44 – 45) - are la bază

considerentul după care indivizii umani sunt capabili să producă şi să utilizeze

simboluri (sunete, grafice, gesturi etc), atrăgând atenţia asupra rolului individului în

viaţa socială (I.Mihăilescu, op.cit., pp.24-25);

b) etnometodologia – nu trebuie înţeleasă ca metodologie specifică etnologiei, nici

ca o abordare metodologică a sociologiei. Originalitatea ei constă în concepţia

teoretică asupra fenomenelor sociale. Termenul a fost inventat de fondatorul

curentului, Harold Garfinkel, şi are în vedere analiza „modurilor de a face”

obişnuite pe care actorii sociali le mobilizează pentru a realiza acţiuni cotidiene.

Etnometodologii au privit lumea ca pe un obiect al percepţiilor şi al acţiunilor

simţului comun, sociologia însemnând studiul activităţilor cotidiene, ea însăşi fiind

o activitate cotidiană obişnuită. Foloseşte observaţia participativă şi convorbirile

libere, fiind într-o relaţie specială cu fenomenologia şi interacţionalismul simbolic

(A.Mucchieli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.111; p.138).

c) etnografia - studiază comunităţile de scală mică şi mijlocie, observaţia

participativă de lungă durată, interviurile intensive, analiza documentelor materiale

şi simbolice fiind metodele care îi sunt caracteristice. Aşa după cu afirmă Francoise

Laplantine în etnografie este mobilizată capacitatea de a privi adecvat şi de a privi

totul, de a distinge şi a discerne ceea ce vedem ( F.Laplantine, op,cit., p.44)

Din această trecere în revistă a etapelor care au caracterizat evoluţia

cercetării calitative rezultă cu certitudine că paradigma pozitivistă a dominat

paradigma comprehensivă vreme îndelungată, chiar dacă de-a lungul timpului au

existat încercări venite din partea unor mari gânditori sociali de a impune abordarea

calitativă. Astăzi, ştiinţa trebuie să facă faţă unui univers din ce în ce mai

fragmentat şi plin de incertitudini, unei situaţii în care ordinea este înlocuită de

dezordine iar stabilitatea de instabilitate. În acest nou context se pune problema

modificării metodologiilor şi a logicii, căci trebuie analizată schimbarea şi nu

stabilitatea, ca până acum. Pe acest fundal se încearcă o revenire la empirismul

idealist (empirism = experienta senzorială este considerată ca primă sursă a

cunoaşterii şi a cunoştinţelor) al Şcolii de la Chicago şi totodată o reajustare a lui, o

reactualizare, constituindu-se în fundamentul abordării calitative actuale. Ideea

centrală a empirismului idealist este aceea că fiinţele umane îşi construiesc propria

realitate socială, iar scopul cercetărilor este de a ajunge să cunoască, să înţeleagă

acest proces de construire a realităţii sociale. Pentru realizarea scopului propus

observaţia participativă şi povestirile vieţii par a asigura accesul la „materialul

sociologic perfect”, iar „adevăratele fapte” sunt manierele în care indivizii definesc

situaţiile. Iată deci o poziţie plasată la polul opus celei abordate de pozitivism şi

concepţiei lui despre „fapt” (faptele sociale sunt considerate ca lucruri). În această

viziune, realitatea socială se schimbă dacă se schimbă actorul social, sau dacă îşi

schimbă maniera de a o percepe, căci conştiinţa are o capacitate nelimitată de a

determina schimbarea. Empirismul sociologic a adus astfel o contribuţie deosebită

la epistemologia ştiinţelor umane: arată subiectul social în calitatea sa de creator şi

totodată de element component al realităţii sociale, subliniind importanţa

subiectivităţii în dobândirea cunoştinţelor (Alex Mucchieli, op.cit., pp.112-113).

Cursul IIIMetodologia unei cercetări calitative

Punctele de vedere expuse asupra semnificaţiei noţiunii de metodologie sunt multiple în literatura de specialitate ele aparţinând numeroşilor sociologi care s-au consacrat ca autori de cărţi, tratate sau articole cu specific metodologic, şi nu numai. Reamintim aici doar două dintre concepţiile expuse despre semnificaţia metodologiei:1.„Metodologia este o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale, având un caracter predominant normativ” (L.Vlăsceanu, Metodologia cerecetării sociologice, în, Dicţionar de sociologie sub coordonarea lui L.Vlăsceanu şi C.Zamfir, 1993, p.353);2.„Metodologia înseamnă traiectoria demersului ştiinţific”, satisfacerea deplină a exigenţelor epistemologice, singura care poate asigura “saltul” spre maturitate al ştiinţei (V. Miftode, Metodologie sociologică, 1995, p.39); Plasându-ne în cadrele unei perspective absolut calitativiste metodologia apare ca o reflecţie prealabilă asupra metodei care se cuvine a fi pusă la punct pentru a conduce la o cercetare, metoda calitativă fiind la rândul ei definită ca o strategie de cercetare ce utilizează diferite tehnici de culegere şi de analiză calitative cu scopul de a explica, prin comprehensiune, un anumit fenomen uman. Sintetizând, se poate spune ca în abordarea calitativă reflecţia metodologică îşi propune elaborarea unui program de utilizare a instrumentelor şi a tehnicilor de culegere şi de analiză calitative.

O importantă distincţie care trebuie să fie făcută este cea dintre obiectul unei cercetări calitative şi cel al unei cercetări din ştiinţele naturii. În cercetarea socială de natură calitativă obiectul este în mod obligatoriu un fenomen sau fapt uman, însă el nu este direct vizibil, diferind în mod semnificativ şi de „faptul social” teoretizat de Durkheim. Sunt necesare pe această cale eforturi intelectuale pentru a înţelege acest fapt uman de sorginte calitativă, eforturi puse în valoare de tehnicile de culegere şi analiză calitativă a datelor care îl pun pe cercetător într-o relaţie specială cu obiectul de cercetat, cu cercetarea însăşi şi cu grupul de oameni cu care trebuie să lucreze. În plus, datorită diferenţei dintre instrumentele utilizate în ştiinţele naturii, exterioare cercetătorului, în cercetarea calitativă din sociouman instrumentul este una cu cercetătorul, în întregime integrat în persoana sa. Un astfel de fapt a determinat o relaţie specială între cercetător şi obiectul cercetat, distanţa dintre cele două elemente ale relaţiei fiind practic inexistenţă, sociologul cercetător trebuind să interacţioneze cu oamenii, să aibă încredere în ei ( A.Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, pp.239-240).

Disputa dintre cantitativişti şi calitativişti, pe marginea metodelor folosite de cele două abordări a cunoscut chiar şi expresii radicale. De exemplu, N. Denzin, unul dintre reprezentanţii calitativiştilor, a susţinut că practicarea metodelor cantitative este un exerciţiu imoral de represiune a gândirii libere sub masca imparţialităţii ştiinţifice, iar cei care resping măsurarea şi modelarea matematică sunt nişte eroi morali. Răspunsul cantitativiştilor nu s-a lăsat aşteptat: de o astfel de moralitate beneficiază cei care în mod normal pică atunci când ideile lor sunt supuse testării, vericabilităţii, adică adepţii calitativismului, care doresc ca ideile lor, oricât ar fi de vagi şi de contradictorii să fie considerate valide şi valoroase. Acelaşi N.Denzin sugerează că metodologia cantitativistă este alcătuită dintr-un corp de principii şi metode insuficient fundamentate care sunt transmise necritic de la o generaţie la alta. Răspunsul a fost următorul: cantitativiştii acceptă într-o măsură mult mai mare critica metodologică deoarece pentru ei

valabilă este afirmaţia „Aici este ceea ce am făcut eu. Se poate verifica”, pe când calitativiştilor le este proprie o altă afirmaţie „Cazul meu este special, viziunea mea este unică”. În fine, N.Denzin, susţine că ştiinţele sociale, prin pretenţia obiectivităţii şi a imparţialităţii, sunt nedemocratice şi antidemocratice, oamenii având dreptul să creadă şi să facă ceea ce doresc ei, nu să urmeze canoanele impuse de o ştiinţă anume. Cantitativiştii replică prin aceea că pentru a-şi putea forma o părere şi a emite judecăţi apreciative oamenii trebuie să ştie, iar metodele cantitative, de genul anchetelor şi sondajelor, oferă informaţii corecte (statistic vorbind) despre micro sau macro mediul în care trăiesc.

Dincolo de faptul că criticile aduse calitativismului de către cantitativişti sunt pertinente se află totuşi contribuţiile abordării calitative în cunoaşterea sociumanului, teoreticienii, metodologii şi practicanţii din aceste discipline resimţind anumite necesităţi:1.aplicarea şi în alte discipline, altele decât antropologia culturală, a observaţiei participative de lungă durată, a interviului intensiv, a descrierii minuţioase a vieţii cotidiene etc;2.cercetările calitative nu sunt simple anexe ale celor cantitative, pe care le completează în explorarea prealabilă a populaţiei în vederea stabilirii conceptelor, ipotezelor şi instrumentelor standardizate, ci pot de unele singure să emită teorii consistente, prin metoda inducţiei analitice sau a comparaţiei permanente pe eşantioane teoretice;3.studierea atentă a microsocialului, a localului, are valoare în sine şi nu presupune abandonarea ideii de descriere şi explicaţie obiectivă şi nici chiar descoperirea unor legi locale;4.precizarea expresă a poziţiei adoptate de cercetător în raport cu obiectul cercetării, şi relatarea modului în care s-a făcut cercetarea;5.importanţa perspectivelor pluraliste şi a metodelor multiple promovate de calitativisti, urmată de o înscriere a rezultatelor într-o imagine de ansamblu

Să remarcăm că orientarea calitativistă, şi implicit metodologia ei, nu exclude combinarea dintre metodele calitative şi cele cantitative în practica curentă de cercetare. Dacă pentru cantitativişti metodele calitative (interviuri libere, observaţii din interior) au în primul rând rolul de a oferi instrumente standardizate (chestionar, ghid de observaţie), pentru calitativişti metodele şi datele cantitative sunt auxiliare şi subordonate metodologiei calitative, fie în faza de selecţie a comunităţilor de cercetat, fie în faza de interpretare mai largă a rezultatelor cercetării, prin raportarea lor la date globale, cum ar fi de exemplu cele de la nivel naţional (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.64-67; p.69). Pentru o fixare cât mai bună a elementelor de natură calitativă care există în cadrul unei cercetării din sociouman, precizăm etapele strict calitative ale unei astfel de cercetări:

1.analiza problemei în general: sunt folosite tehnici precum discuţiile cu specialiştii, discuţii de grup cu persoane competente, diverse lecturi etc;2.formularea problematicii generale: se face apel la ansamblul competenţelor şi cunoştinţelor cercetătorilor pentru a aprecia pertinenta problematicii propuse;3.studiile pregătitoare cercetării: sunt utilizate o serie întreagă de tehnici pregătitoare, precum: documentaţia preliminară (1. însuşirea unor studii anterioare; 2.analiza documentelor; 3.discuţii de grup cu privire la temele cercetării), interviurile „experţilor” (se discută la maniera non-directivă cu oamenii care „cunosc” problema în cauză), exploatarea interviurilor cu experţii (analiza de conţinut a acestor interviuri), pre-ancheta (se face o incursiune în mediul ce urmează a fi cercetat evaluându-se dificultăţile ce vor fi întâmpinate), alegerea metodei;4.reformularea problematicii: etapa pregătitoare permite cizelarea problematicii, în sensul ajustării şi adaptării ei la interesele şi posibilităţile echipei de cercetare (A.Mucchielli, op.cit., pp.241-242).

Caracteristicile esenţiale ale metodelor cercetării calitative

1.cercetarea calitativă este inductivă;2.în metodologia calitativă, subiecţii sau grupurile nu sunt reduşi la variabile, ci sunt consideraţi ca un întreg;3.cercetătorul calitativ este atent la influenta sa asupra persoanelor cu care intră în interacţiune, mai ales la interpretarea datelor;4.în cercetarea calitativă se încearcă înţelegerea subiecţilor pornind de la propriul lor sistem de referinţă;5.pentru cercetătorul calitativ toate punctele de vedere sunt valoroase, indiferent de poziţia celui care le exprimă, deoarece toţi subiecţii sunt egali, dar toţi rămân unici; 6.metodele calitative sunt inspirate din curentul umanist care implică deschidere spre celălalt şi spre social;7.în cercetarea calitativă accentul se pune pe validitatea datelor, în opoziţie cu cercetările cantitative în care atenţia este axată pe fidelitatea datelor şi replicabilitatea cercetărilor;8. spre deosebire de abordarea cantitativă, care este standardizată, în abordarea calitativă cercetătorul este un artizan, creându-şi singur propria metodologie (A.Mucchielli, op.cit., pp.113-114)

Cursul IVObservaţia

Consideraţii generale

Observaţia directă, de teren, constituie metoda principală de investigaţie sociologică, deoarece ne oferă informaţii cu valoare de fapte care alcătuiesc cel mai bogat şi mai diversificat material, susceptibil de analize calitative. În ciuda unei anumite imprecizii şi nesistematizări sau a volumului uriaş de date observaţia de teren trebuie să constituie baza oricărei cercetări şi analize sociologice. Raţionamentul celor spuse anterior este simplu: observaţia este sursa indispensabilă de date şi în acelaşi timp proba decisivă a valorii şi semnificaţiei concluziilor la care se ajunge în urma studiului (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, p.126).

Traian Rotariu au Petru Iluţ au încercat realizarea un clasament al metodelor fundamentale utilizate în ştiinţele socioumane, concluzionând că ele sunt în număr de cinci: experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor, ancheta şi interviul. Analizând îndeaproape aceste metode a rezultat că observaţia include în cadrele ei analiza documentelor, ancheta şi interviul, clasamentul anterior rezumându-se la două metode fundamentale: experimentul şi observaţia. Mai mult, există chiar metodologi care apreciază că observaţia are capacitatea de a include în sfera ei de cuprindere toate celelalte metode şi tehnici, distingând între: observaţia pasivă, cu şi fără interacţiune socială, precum şi între observaţia activă, cu şi fără interacţiune socială (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.74-75).

Dacă astăzi observaţia (participativă) are statutul de metodă în etnologie, nu a fost întotdeauna aşa, în secolul al XIX-lea numeroşi teoreticieni antropologi bazându-şi cercetările pe documente cu origine îndoielnică, pe diferite povestiri ale diverşilor călători, impregnate firesc cu propriile lor judecăţi de valoare (A. Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.270). Aşa după cum atenţionează V.Miftode, experienţa etnologilor este foarte importantă pentru sociologi deoarece regulile observaţiei de tip etnologic se aplică aproape în întregime observaţiei sociologice de teren, în ambele cazuri cercetătorul intrând în contact direct cu realitatea socială, observând şi descriind fenomenele şi procesele în curs de desfăşurare şi apelând cu prioritate la fapte şi nu la opinii. Acelaşi autor precizează că şi în condiţia unei observaţii întâmplătoare, nesistematice, ea nu se reduce la o simplă descriere şi înregistrare pasivă a datelor, fiind implicată o selecţie mai mult sau mai puţin conştientă a datelor dintr-un anumit domeniu, în funcţie de personalitatea individului/cercetătorului, de opiniile şi interesele lui etc (V.Miftode, op.cit., p.132)

Clasificarea şi caracteristicile diferitelor tipuri de observaţii

O primă încercare de catalogare a observaţiilor le includ pe acestea în următoarele categorii: a) observaţia spontană (fără nici un fel de intenţionalitate), observaţia intenţionată nesistematizată (sau impresionistică, proprie ziariştilor, reporterilor etc) şi observaţia ştiinţifică (când există intenţie şi scop bine determinat). În mod evident diferenţele care există între

observaţiile impresionistice şi cea ştiinţifică sunt de esenţă şi bine fixate, dar anumite caracteristici ale primelor se regăsesc în cadrul ultimei, asigurându-i o anumită bază de plecare.

Caracteristicile observaţiei spontane:

1.este întâmplătoare – se observă ceea ce intră în spaţiul imediat al observatorului;2.este fragmentară – sunt reţinute fapte izolate, rupte de „sistemul de fapte” , de „întregul” fenomenelor şi proceselor sociale;3.este vagă şi imprecisă – se desfăşoară sub imperiul emoţiilor, afectelor şi a primei impresii, exagerându-se importanţa unor fapte comparativ cu altele;4.este subiectivă – este dominată de opiniile şi interesele observatorului, generate de nivelul de instruire şi de cultură al acestuia;5.este necritică – cele observate nu sunt trecute prin filtrul gândirii gândiri critice şi neprelucrate logic, acceptându-se totul ca atare;6.nu este înregistrată/consemnată - cele observate spontan se reţin la nivelul memoriei, care oricât de exersată ar fi odată cu trecerea timpului induce grave distorsiuni asupra celor reţinute anterior

Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

1.este fundamentată teoretic – adică vehiculează concepte, teorii, modele explicative cu privire la cele investigate;2. este sistematică, integrală şi metodică - studiază fenomenul observat în totalitatea sa, ca un sistem, după reguli epistemologice şi metodologice bine stabilite;3.este analitică – altfel nu ar putea fi sistematică şi integrală, descompunând fenomenul în elementele lui componente;4.este repetabilă şi verificabilă – acest lucru nu este realizabil în cazul fenomenelor sau evenimentelor unice, dar întâlnit în cazul celor care cunosc o anumită ciclicitate, prin observaţii repetate constituindu-se ştiinţa/cunoaşterea şi nu prin evenimente unice;5.are finalitate teoretică sau practică (V.Miftode, op.cit., pp.133-134; G.Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, 2003, p.290).

În cadrul observaţiei ştiinţifice se disting două mari tipuri: observaţia structurată (cantitativă) şi observaţia nestructurată sau calitativă, cunoscută şi sub numele de observaţie participativă. Dacă observaţia cantitativă are o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită, actul de observaţie constând în introducerea celor observate în cadrul acestor categorii, observaţia calitativă, participativă, înseamnă a studia o comunitate din interior, printr-o participare de lungă durată, fără nici un fel de schema prestabilită (P.Iluţ, op.cit., p.77). Observaţia participativă constă în participarea în mod real la viaţa şi activităţile celor observaţi, căci după cum spunea şi Levi Strauss, nu putem studia oamenii decât comunicând cu aceştia, împărţind existenta cu ei în mod durabil sau trecător. Înţelegerea celorlalţi, a altor culturi, înseamnă pătrunderea grupului din interior, impregnarea cu categoriile mentale ale celor care sunt studiaţi, iar aceasta se face cu preţul unei lungi observaţii, a familiarizării şi încrederii reciproce (A.Mucchielli, op.cit., pp.269-267).

Indiferent de tipul observaţiei, dar mai ales în cea calitativă, reies la suprafaţă câteva caracteristici care o avantajează în comparaţie cu alte metode:

- înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce fac ei, nu ceea ce spun, diferenţa dintre fapte şi spuse fiind semnificativă;

- oamenii sunt observaţi în mediul lor, existând şansa de a fi surprinsă acţiunea complexului de factori ce conlucrează în creionarea unei situaţii de viaţă socială;

- nu există nici un element de artificialitate în aceasta metodă, ea privind interacţiunile şi comportamentele fireşti ale oamenilor, nu cele provocate prin experiment sau întrebări (P.Iluţ, op.cit., pp.77-78).

Cursul V

Se continuă cu clasificarea şi caracteristicile diferitelor tipuri de observaţie

Parcurgând mai departe traseul clasificării diferitelor tipuri de observaţie întâlnite în

sociouman le putea cataloga pe acestea după scopul lor, nivelul de implicare al observatorului şi gradul de structurare al observaţiei.

1.După scopul lor, avem: observaţia de explorare, observaţia de diagnostic şi observaţia experimentală, odată cu trecerea de la una la alta cercetarea câştigând în rigoare şi precizie.

a) Observaţia de explorare: este specifică mai ales etnologiei, care studiază o serie de societăţi „îndepărtate” istoriceşte din punctul de vedere al mentalităţilor de care dau dovada, al obiceiurilor şi tradiţiilor, al comportamentelor etc. Apare foarte clar că acest tip de observaţie are loc în momentul în care cercetătorul ia pentru prima dată contact cu fenomenul social în cauză, după cum la fel de clar este şi că datele şi concluziile obţinute în urma acestui tip de observaţie nu pot fi transferate sau generalizate asupra altor cazuri, chiar dacă sunt asemănătoare, ele putând fi folosite în postura de ipoteze ale unor investigaţii ulterioare (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, pp.131-132; G.Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, 2003, p.290).

b) Observaţia de diagnostic: din însăşi titulatură ne dăm seama că este vorba de o analiză de profunzime a situaţiei care este supusă observaţiei, iar diagnosticul rezultat pe baza unei astfel de investigaţii implică două componente: diagnosticul descriptiv (descrierea amănunţită a situaţiei observate) şi diagnosticul explicativ (sunt inventariate cauzele care au condus la declanşarea anumitor situaţii în cadrul grupului/fenomenului social studiat).

c) Observaţia experimentală: presupune un nivel ridicat de cunoaştere al obiectului analizat, al existenţei ipotezelor şi verificării lor. Observaţia de laborator este un model pentru observarea grupurilor naturale, iar controlul pe care cercetătorul îl deţine asupra situaţiei ne îndreptăţeşte pe deplin să afirmăm că posibilităţile observatorului de a utiliza aceleaşi mijloace de investigaţie în teren ca şi în laborator sunt mult mai reduse, în acest sens observaţia directă de teren fiind dominant calitativă.

2.După nivelul de implicare al observatorului, avem: observaţia externă (nonparticipativă) şi observaţia participativă.

a) Observaţia externă (nonparticipativă): presupune plasarea observatorului în afara sistemului observat, ea fiind utilizată de către jurnalişti, oameni de ştiinţă, medici, asistenţi sociali etc mai ales în cazul în care încadrarea observatorului în sistemul de status-rol propriu unui grup sau colectivităţi este foarte dificilă dacă nu chiar imposibilă (instituţiile religioase, militare, politice, academice etc).

d) Observaţia participativă: caracteristica ei de bază rezidă în integrarea observatorului în comunitatea cercetată, pentru o lungă perioadă de timp, având în vedere cunoaşterea de profunzime a acesteia, şi în orice caz de tip calitativ. Practicând acest tip de observaţie, cercetătorul nu doar că este prezent în colectivitatea studiata, dar se şi integrează în situaţia observată, în viaţa cotidiană a grupului (G.Neamţu (coord.), op.cit., p.291; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, pp.413-414)

3.După gradul de structurare, avem: observaţia nestructurată şi observaţia structurată.

a) Observaţia nestructurată: este cunoscută şi sub numele de observaţie calitativă, ea nefăcând apel la o schemă prealabilă de categorii sau ipoteze. Este utilizată în studiile antropologice, etnologice, sociologice precum şi în practica asistenţei sociale, sub forma observaţiei participative. În acest tip de observaţie cercetătorul nu trebuie să se lase impresionat de ceea ce iasă din comun, pentru că scopul său şi al observaţiei ştiinţifice nu este acela de a realiza o colecţie de excentricităţi. Aceasta nu înseamnă anularea importanţei unor fapte de observaţie ieşite din comun, dar capitale, în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să le lărgească pe cele existente. Astfel de fapte sunt numite de către Robert Merton drept serendipitate (capacitatea de a descoperi lucruri excepţionale, care nu făceau obiectul observaţiei).

b) Observaţia structurată: este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică ce apelează la o grilă de categorii ce ghidează observaţia şi ajută la ordonarea materialului empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt clase de fenomene sociale, comportamente, atitudini, reprezentări etc

4.O altă clasificare se face după criteriul duratei observaţiei. În acest fel distingem între: observaţia continuă şi observaţia eşantionată.

a) Observaţia continuă: se referă în fapt la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi, dar centrate pe anumite comportamente ce urmează a fi observate. Comportamentele alese să fie supuse observaţiei sunt atent selectate, principiul de bază fiind acela că este imposibil să observi toate comportamentele unui individ.

b) Observaţia eşantionată: mai este numită şi instantanee, aplicarea ei fiind facilă şi comodă, beneficiind şi de avantajul faptului că nu se perturbă viaţa sau activitatea celor observaţi. Se aplică în cazul unor activităţi variate, fixându-se intervalele dintre observaţiile instantanee în funcţie de timpul totalde studiu, de cel al activităţilor ce se desfăşoară etc. la final se va completa o fişă de observaţie în care sunt trecute numărul observaţiilor, ziua, ora, tipul de activitate şi anumite remarci care se impun (G.Neamţu (coord.), op.cit., pp.291-293; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, pp.413-418).

Cursul VIObservaţia participativă

Caracteristici generale ale observaţiei participative

Diferenţele majore care se impun în delimitarea observaţiei de tip calitativ de cea de tip cantitativ consistă atât în faptul că prima nu are o modalitate concretă si prealabilă de consemnare şi sistematizare a celor observate, cât şi în aceea că dă dovadă de o mare flexibilitate şi supleţe, codificarea celor observate având loc pe parcursul cercetării, ţinându-se cont de ceea ce este relevant pentru grupul sau colectivitatea ce se constituie în unitate de analiză (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.79-80)

În altă ordine de idei, observaţia participativă nu are un caracter „atomistic”, aşa cum se întâmplă de regulă în cazul chestionarului şi interviului, când sunt vizaţi indivizi izolaţi, urmând apoi agregarea părerilor lor prin prelucrarea datelor, ci vizează ansamblul grupurilor prin ceea ce au ele mai definitoriu şi mai pronunţat. Principala problemă ridicată de observaţia participativă este cea a acceptării prezenţei observatorului în cadrul grupului analizat (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, pp.136-137). De altfel, numeroşi sociologi şi etnologi caracterizează observaţia participativă ca pe o rupere de viaţa obişnuită a observatorului şi totodată ca o expunere a propriului corp şi a propriei personalităţi la toate evenimentele care au loc în grup, aceasta făcând parte din angajamentul observatorului de a trăi în acelaşi ritm cu membrii grupului observat (A.Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.272).

Sintetizând, putem spune că observaţia participativă surprinde existenţa cotidiană a unui grup, fiind un studiu comprehensiv şi holistic asupra acestuia, de tip calitativ, derulat după un set riguros de principii şi reguli metodologice şi deontologice (G.Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, 2003, p.291)

Gradul de implicare al cercetătorului în observaţie

Gradul de implicare al observatorului şi raportul observaţie-participare pot lua forme multiple: participant complet, participant observator, observator participant şi observator complet (postură întâlnită mai ales în studiile etnografice, acolo unde se notează tot). În ultimele decenii s-au afirmat ca tipuri majore trei roluri ale cercetătorului: cercetător ca membru complet, cercetător ca membru activ şi cercetător ca membru periferic, în fiecare dintre cele trei ipostaze cercetătorul putând să aibă fie o identitate deschisă (subiecţii ştiu că sunt observaţi), fie o identitate ascunsă (observarea se face sub protecţia anonimatului, aspect ce ridica numeroase probleme etice).

Rolul de membru complet al unui grup revine acelor cercetători care se integrează pe deplin în grupul respectiv pe timpul investigaţiei, observaţie din interior devenind de fapt chiar o auto-observaţie. Rolul de membru activ presupune păstrarea unei anumite distanţe/bariere între cercetător şi membri. Deşi cercetătorul se implică activ în viaţa grupului el nu aderă total la sistemul lor de valori, la scopurile şi interesele care îi domină şi motivează în acţiunile lor. În fine, rolul de membru periferic este adoptat mai ales în cazurile în care grupul ce urmează să fie observat dă dovadă de o anumită închidere în sine, identitatea observatorului fiind necesar să fie ascunsă. Cu toate acestea, observatorii participă la activităţile colaterale activităţii de esenţă a

grupului, devenind persoane de încredere, care îşi pot forma o părere despre grup din interiorul său dar nu din centrul său profund (P.Iluţ, op.cit., p.80-81)

Reguli pentru desfăşurarea observaţiilor participative

Pătrunderea în cadrul unui grup ridică înainte de toate problema acceptării cercetătorului ca membru al său, permiterea acestuia să fie martor la evenimentele sale, la activităţile şi celelalte elemente care îl definesc ca grup de un anumit tip şi nu de altul. În acest sens au fost elaborate o serie de reguli necesar să fie respectate în cadrul observaţiei participative de către sociologul cercetător:

1.respectarea normelor de convieţuire socială şi tradiţiile specifice colectivităţii respective;2.să se evite izolarea, retragerea de sub lupa colectivităţii, formularea de opinii separate; să adopte un comportament natural care să conducă la evitarea naşterii unor suspiciuni care să pericliteze colaborarea şi încrederea;3.să evite şocarea grupului prin cunoştinţele şi vocabularul pe care îl posedă, precum şi erijarea într-o autoritate, conducător sau persoană atotcunoscătoare ce poate să dea sfaturi şi sugestii;4.deşi nu trebuie să fie o prezenţă ascunsă, observatorul nu trebuie să se impună prea mult, să facă parte din toate interacţiunile ce au loc, să fie participant la toate conversaţiile, el trebuind să manifeste un interes asemănător cu cel al membrilor simpli, fără a pierde însă nimic din vedere;5.să evite forţarea notei prin indiscreţie sau printr-un interes exagerat;6.să se preocupe în mode deosebit de antrenarea unor subiecţi în cercetare, prin captarea atenţiei şi încrederii lor, totodată manifestând o atenţie deosebită legat de persoanele cheie din grup: liderii formali şi informali;7.numeroase idei exprimate cu privire la durata observaţiei converg spre una şi aceiaşi concluzie: aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite cercetătorului să observe ceea ce trebuie observat şi destul de mică pentru a nu permite transformarea observatorului în membru al grupului, cu alte cuvinte pentru a nu se pierde însuşirile de observator în favoarea celor de subiect (V.Miftode, op.cit., pp.137-139). Etapele observaţiei calitative

1.„inspectarea generală” a contextului de cercetat. De la observaţiile de ansamblu, cu caracter general, se va ajunge la o observaţie focalizată, pe aspecte şi dimensiuni ale practicilor şi interacţiunilor umane etc;2.fixarea obiectivelor de urmărit conduce la observarea şi consemnarea lor minuţioasă. Se folosesc deopotrivă mijloacele audio-vizuale dar şi consemnările de teren scrise. Se impun două remarci: a) a consemna minuţios nu înseamnă a înregistra totul sau orice; b) sunt consemnate descrierile şi nu impresiile;3.precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor. Este o etapă ce urmează firesc celei în care sunt focalizate minuţios obiectivele de investigat;4.elaborarea sau construcţia unor teorii

Dificultăţile observaţiei participative

1.probleme de ordin epistemologic şi metodologic, legate de fidelitatea şi validitatea datelor culese. Din aceasta perspectivă s-a încercat oferirea unor soluţii de credibilitate a datelor observaţionale, printre care: folosirea mai multor observatori, de vârste şi sexe diferite; folosirea unor observaţii repetate pe aceiaşi realitate; utilizarea unui stil în descrierile prezentate astfel încât să se creeze senzaţia de verosimil, de autentic;2.este o metoda foarte costisitoare, din multe puncte de vedere. În primul rând, necesită un personal foarte bine instruit. În al doilea rând, este necesar ca acest personal să renunţe la viaţa sa obişnuită pentru perioade relativ lungi de timp. În al treilea rând, sunt necesare cheltuieli financiare însemnate, pentru recompensarea celor care îşi dedică o foarte mare parte din timp unui astfel de studiu;3.se ridică probleme de natură etică, mai ales atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi, argumentul principal fiind acela că oamenii au dreptul la viaţa privată şi intimitate (P.Iluţ, op.cit., pp.82-85).

Cursul VIIINTERVIUL

1. Caracteristici generale

Termenul de interviu este împrumutat din limba engleză şi semnifică în limba română una dintre cele mai obişnuite şi normale activităţi umane: comunicarea, convorbirea, discuţia, transmiterea verbală de informaţii etc. Dar interviul nu este doar o simplă discuţie ci şi o metodă de investigaţie ştiinţifică aplicată în vederea cunoaşterii unui fenomen din domeniul social, căpătând în acest fel valenţe noi şi deosebite de interviul jurnalistic, de exemplu, sau de convorbirile care au loc între medic-pacient, procuror-martor, profesor–elev etc (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, p.232-233). Rezultă aşadar că interviul este comparabil cu întrevederea, conversaţia, dialogul sau interogatoriul dar nu se confundă cu nici unul dintre acestea, fiind suficient de multe argumente care să susţină aceasta afirmaţie:

- oamenii se întâlnesc nu doar din raţiunea de a schimba informaţii, ci şi pentru simpla plăcere de a se vedea, de a fi împreună;

- nu orice conversaţie se constituie într-un interviu; într-o conversaţie rolurile de emiţător şi receptor se schimbă frecvent, fără a exista un conducător al discuţiei, un sens spre care este direcţionată informaţia;

- nu întotdeauna prin dialog se obţin informaţii (ex: Ce zi frumoasă este astăzi ! Într-adevăr);- în interogatoriu informaţiile sunt obţinute prin presiune şi constrângere exterioară, pe când în

interviu intervine libertatea de expresie şi chiar plăcerea oamenilor de a-şi expune părerile şi concepţiile (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, p.269).

2. Clasificarea interviurilor

Modalitatea de clasificare a interviurilor este una dintre cele mai vaste, având la dispoziţie un mare număr de criterii de ordonare. Cele mai importante şi mai des întâlnite astfel de criterii în literatura de specialitate sunt cele care au condus la câteva grupaje de clasificare a interviurilor din care prezentăm câteva:

1.Un prim grupaj are în vedere următoarele tipuri de interviu:a) interviurile de opinie şi de personalitate, folosind atât tehnici intensive cât şi extensive

de cercetare;b) interviurile documentare (utilizând tehnicile extensive de cercetare) (V.Miftode,

op.cit., p.235)

2. Un al doilea grupaj se referă la următoarele tipuri de interviu:a) după genul convorbirii, distingem între: interviuri faţă în fată şi interviuri prin telefon;b) după gradul de libertate al cercetătorului în formularea întrebărilor, avem: interviuri

structurate, semistructurate şi nestructurate;c) după numărul de participanţi, avem: interviu individual şi de grup (T.Rotariu, P.Iluţ,

Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997, p.62)

3.Ce-al de-al treilea şi ultimul grupaj al interviurilor din perspectiva clasificării lor, la care ne-a oprit, se prezintă astfel:

a) după conţinutul comunicării, avem: interviul de opinie sau de personalitate şi interviu documentar;

b) după calitatea informaţiilor obţinute, există: interviul extensiv şi interviul intensiv;c) după gradul de libertate de care dispune sociologul, distingem între: interviul clinic,

interviul de profunzime, interviul centrat (ghidat sau focalizat) şi interviul structurat;d) după repetabilitatea convorbirilor, sunt: interviuri unice şi interviuri repetate;e) după numărul persoanelor participante, amintim: interviul personal şi interviul de

grup;f) după statusul socio-demografic al subiecţilor, dispunem de : interviul cu diferite

categorii demografice (copii, tineri, maturi, vârstnici), şi interviul cu personalităţi sau persoane defavorizate;

g) după modalitatea de comunicarea, se remarcă: interviurile faţă în faţă şi interviurile telefonice;

h) după funcţia pe care o îndeplinesc în investigaţie, pot fi: interviuri de preanchetă, interviuri de co-anchetă, şi interviuri de post-anchetă (V.Miftode, op.cit., pp.235-236; S.Chelcea, I.Cauc, I.Mărginean, op.cit., pp.278-279; P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.97-98).

3. Interviul calitativ (nestructurat, non directiv sau de profunzime)

1.Specificul interviului calitativ

Este o metodă bazată pe discuţie, fondată pe empatia celui care face interviul în raport cu subiectul intervievat (individ sau grup), care îşi propune culegerea de informaţii ce depind de subiectivitatea proprie celui supus interviului ( sunt expuse de către subiect o serie de puncte de vedere, descrieri ale unor situaţii aşa cum le vede şi le înţelege el, sentimente pe care le are în legătură cu anumite persoane, obiecte, întâmplări etc) . Esenţa şi specificul interviului calitativ rezidă în atitudinea non directivă ce domină de la un cap la altul acest tip de metodă, lăsând subiectului intervievat libertatea de a răspunde aşa cum a înţeles el la întrebarea deschisă care i-a fost adresată. Una dintre cerinţele fundamentale ce trebuie respectată în desfăşurarea unui interviu calitativ este aceea de a fi evitate orice fel de intervenţii asupra subiectului, care să modifice sau să introducă în câmpului lui de experienţă, înţelegând prin acesta valorile, ideile, percepţiile pe care le are, scopurile propuse etc, noi valori, idei, concepţii sau scopuri care ar modifica profund sensul original al răspunsurilor pe care le-am primi în cazul în care nu i-am fi perturbat mentalitatea cu noi informaţii, multe dintre ele contrare celor iniţiale.

Atitudinea non directivă nu trebuie înţeleasă însă ca una de tip laisser faire, ea fiind un ansamblu de tehnici de comunicare interpersonală şi de procedee nonverbale care scot în relief munca susţinută depusă de cel care intervievează. Există o serie întreagă de tehnici de provocare a exprimării: tăcerea atentă, încurajarea fără cuvinte, paralimbajul de înţelegere (mimica feţei, tonul vocii, privirea etc) toate concretizându-se în empatie. De multe ori, în interviu, apar situaţii în care se fac remarcate anumite neînţelegeri ale cuvintelor sau ale sensurilor anumitor fraze, aceasta fiind una dintre dificultăţile sau limitele majore ale metodelor directe verbale: înţelesul

diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia şi aceluiaşi cuvânt. Aici se face simţit aportul pozitiv, şi nemijlocit, al reformulărilor, ele permiţând înţelegerea autentică a celor transmise verbal către interlocutor. Reformularea se găseşte sub mai multe forme: reformularea reflectare; reformularea sinteză; reformularea prin inversiunea raporturilor figură fond; reformularea clarificare; reformularea paralimbajului (A.Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, pp.199-200; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, p.184).

Interviul calitativ (nestructurat) presupune ca cercetătorul să aibă discuţii total libere cu membrii comunităţii sau populaţiei vizate, pe una sau mai multe probleme de interes. De multe ori se întâlneşte şi situaţia în care nici temele interviului nu sunt prestabilite, urmărindu-se găsirea problemelor în urma discuţiilor purtate. De obicei, aceste discuţii, aceste interviuri libere, nestructurate, de profunzime se desfăşoară pe mai multe ore şi în mai multe întâlniri, o singură întâlnire putând să dureze câteva ore.

CURSUL VIII

2.Tipuri de interviuri calitative

Deşi interviul calitativ are un specific care nu poate fi înlăturat (atitudinea non directivă), indiferent de situaţie, conţinutul şi forma lui pot să difere în funcţie de problemele analizate, de caracteristicile celor intervievaţi (sex, vârstă, stare civilă, nivel de instruire etc), de locul în care se desfăşoară (acasă, loc de muncă, şcoală, sindicat etc), de numărul de persoane ce participă la interviu. Luându-se în calcul multitudinea de criterii anterior menţionate au rezultat mai multe tipuri de interviu cu specific non directiv: a) interviul calitativ de tip clasic – este utilizat în cercetările etnografice, antropologice şi

sociologice însoţind observaţia participativă, fiindu-i consubstanţial;b) studiile de istorie orală – se bazează aproape în totalitate, metodologic vorbind, pe interviul

nestructurat doar că elementul de noutate care intervine consistă în reconstituirea, pe cale verbală, a unor episoade de viaţă, întâmplări sau portrete ale unor oameni cu influenţă în viata economică, politică, socială etc, pe baza relatărilor participanţilor la aceste evenimente. În acelaşi timp, studiile de istorie orală ajută la surprinderea biografiilor celor care relatează faptele centrale, precum şi la înţelegerea aspectelor din viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi dar trăitori în contextul istoric la care se raportează intervievatul;

c) interviul creativ – are ca punct de plecare interviul nestructurat, dar se recomandă atât intervievatorului cât şi intervievatului să renunţe la modalităţile de gândire şi conduită formale. Interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale, sau de povestea vieţii;

d) mişcarea postmodernistă, adeptă a prezentării cât mai crude, mai autentice a celor relatate de subiecţi a susţinut şi promovat două astfel de tipuri de interviuri: interviul polifonic şi interviul interpretativ. Interviul polifonic, care îşi propune înregistrarea cât mai fidelă a spuselor fiecărui subiect, particularităţile fiecăruia, din perspectiva celor gândite şi vorbite, trebuind să se regăsească în raportul final de cercetare. Interviul interpretativ se axează pe momentele apreciate ca majore în existenţa lor, care au avut puterea să le modeleze traiectoria de viaţă;

e) interviul de grup, care chiar şi în varianta lui structurată (focus grup) este o metodă calitativă.Nici una dintre consideraţiile specialiştilor pe marginea interviului nestructurat nu au în

conţinutul lor nici măcar odată o referire cu privire la fazele şi regulile lui de desfăşurare, ci doar enunţuri cu caracter general. Aceasta deoarece în viziunea calitativiştilor interviul nu trebuie să se supună unor reguli şi principii fixe ci să dea dovadă de flexibilitate şi să fie bine condus, uşor adaptabil la împrejurările si persoanele concrete cu care se intră în contact. Pare de la sine înţeles că aplicarea unui astfel de interviu pe teren solicită din plin cunoştinţele, talentul şi experienţa sociologului (P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, pp.171-173).

3. Interviul de grup nestructurat şi focus grupul

a) Interviul de grup nestructurat

Interviul de grup nestructurat implică de cele mai multe şi mai dificile probleme de organizare, plasându-se, după R.Mucchielli, la intersecţia a patru condiţii:

- grupul să fie natural (indivizii să se cunoască între ei);- să se discute liber (să nu existe întrebări prestabilite);- discuţiile să graviteze în jurul unei probleme din viaţa grupului;- să fie conduse de o persoană competentă (sociologic vorbind)

Acest tip de interviu se mai numeşte şi interviu clasic de grup şi este precedat de o serie de conversaţii preparatorii particulare între cercetător şi viitorii participanţi, cu ocazia cărora li se explică tema interviului, durata şi importanţa opiniilor lor. În acelaşi timp trebuie asigurate o serie de condiţii:- locul unde se desfăşoară şi numărul de participanţi;- ora la care se realizează;- caracteristicile participanţilor (este de dorit sa nu fie prezente persoane cu o înaltă poziţie

socială deoarece au un efect inhibant asupra celorlalţi) (P.Iluţ, Abordarea calitativă a sociumanului, 1997, p.93)

b) Interviul de grup focalizat sau focus grupul

1.Caracteristici generale ale focus grupului

Focus grupul este un tip special de grup, scopul lui fiind acela de a asculta şi aduna informaţii despre o anumită problemă, faţă de un produs sau un serviciu, participanţii fiind aleşi pe baza unor caracteristici comune, cum ar fi de exemplu afectarea lor de un anumit fenomen etc. Una dintre regulile de bază a focus grupurilor este aceea că nu forţează pe nimeni să răspundă, ei fiind doar încurajaţi să-şi expună părerile. De asemenea, discuţia de grup are loc de mai multe ori, cu tipuri similare de participanţi pentru a se crea posibilitatea ca cercetătorul să surprindă anumite reguli şi curente de idei în legătura cu problema ce face obiectul discuţiei. Un studiu bine realizat prin aceasta metodă presupune ca discuţiile să fie planificate cu mare atenţie şi desfăşurate într-un mediu primitor, neameninţător.

Focus grupurile cunosc diferite tipuri de abordări. O primă abordare s-a dezvoltat în studiul pieţei şi comportamentul consumatorului. O a doua abordare s-a concretizat în mediul universitar şi ştiinţific, iar cea de-a treia în mediul public nonprofit. Se poate spune că focus grupurile au de obicei 5 caracteristici care prin enumerarea lor se pot transforma într-o definiţie ale acestui tip de interviu: persoane care au anumite caracteristici şi care furnizează informaţii de calitate într-o discuţie ghidată pentru a ajuta la înţelegerea temei de discuţie.

1.1.Detalierea caracteristicilor:

1.Focus grupurile presupun lucrul cu oamenii – numărul participanţilor trebuie să fie suficient de mic pentru ca toată lumea să-şi poate expune ideile, dar suficient de mare pentru a se asigura diversitatea punctelor de vedere. Atunci când sunt mai mulţi de 12 participanţi apare tendinţa de fragmentare a grupului, ceea ce este un element negativ. Limita normală a focus grupurilor, din punctul de vedere al numărului de participanţi, este de 5 până la 10 persoane. 2.Oamenii au anumite caracteristici – grupurile sunt alcătuite din persoane care se aseamănă între ele din perspectiva unui factor important pentru cercetător (exemplu: să fie adulţi, sau locuitori ai aceluiaşi cartier) dar pot să difere din punctul celorlalte caracteristici: ocupaţie, nivel de instruire, sex etc. În mod tradiţional focus grupurile au fost alcătuite din persoane care nu se cunoşteau între ele, fiind considerat drept ideal ca participanţii să nu se cunoască absolut deloc. În ultima

vreme cercetătorii au început să pună la îndoială această regulă, mai ales în studiul comunităţilor unde este aproape imposibil să găseşti persoane care nu se cunosc între ele. 3.Focus grupurile furnizează informaţii – cercetătorul analizează asemănările şi deosebirile dintre informaţiile adunate din cel puţin trei focus grupuri pe aceiaşi temă, pentru a determina maniera în care diferă opiniile persoanelor aparţinând acestor grupuri.4.Focus grupurile au o discuţie direcţionată – întrebările folosite într-un focus grup sunt stabilite dinainte, formulate şi ordonate de o asemenea manieră încât să fie uşor de înţeles şi logice pentru participanţi.5.Utilizările focus grupurilor – ajută la înţelegerea punctelor de vedere, a sentimentelor şi părerii oamenilor legat de anumite probleme, fenomene sau proces sociale, produse sau servicii etc (R.A.Krueger, M.A.Casey, Metoda focus grup, 2005, pp.21-29)

Cursul IX

2.Planificarea focus grupului

Planificarea focus grupului este o sarcină crucială, ce implică efortul tuturor membrilor echipei, care trebuie să se pună de acord asupra scopului studiului, rezultatelor la care se aşteaptă să se ajungă şi să echilibreze ceea ce ar trebui făcut prin ceea ce se poate face prin intermediul resurselor financiare şi materiale pe care le avem la dispoziţie. De multe ori se face o greşeală în acest tip de studii începându-se cu schiţarea întrebărilor. Experienţa cercetătorilor consacraţi în utilizarea focus grupului arată că este mult mai logic şi mai eficient să se înceapă cu o întâlnire între cercetători şi comanditarii studiului, lămurindu-se chestiuni, precum:- care este problema principală tratată prin acest studiu ?- care este scopul acestui studiu ?- ce fel de informaţii se doreşte de către comanditar să se afle în primul rând ?- în ce fel vor fi folosite informaţiile ?

3.Situaţii în care se aplică focus grupurile

Nu întotdeauna folosirea metodei focus grup este cea mai potrivită pentru studiul unei anumite probleme, ea putând fi aplicată mai ales atunci când:- se caută să se categorisească sentimentele şi părerile pe care oamenii le au legat de o anumită

chestiune;- se încearcă înţelegerea de viziune şi de perspectivă dintre grupuri şi categorii diferite de

persoane;- scopul este acela de a afla care sunt factorii ce influenţează opiniile, comportamentul sau

motivaţia;- se doreşte testarea reacţiei la o anumită idee, un anumit material, plan, tactică etc;- este nevoie de o informaţie vastă, eficientă şi subtilă în vederea proiectării unei cercetări

cantitative pe scara largă;- apare nevoia de a înţelege mai bine informaţiile deja deţinute prin intermediul unui studiu

cantitativ anterior;

4.Situaţii în care nu se aplică focus grupurile

- atunci când se doreşte să se ajungă la un consens;- când se doreşte o acţiune educativă asupra participanţilor;- când se cere destăinuirea unor informaţii cu caracter personal, confidenţial, ce pot fi folosite

apoi de ceilalţi participanţi la interviu;- dacă apare necesitatea unor estimări şi extrapolări statistice;- dacă încărcătura emoţională a subiectului este puternică iar o discuţie de grup ar putea genera

un conflict între participanţi;

- când cercetătorul nu este sigur că poate păstra controlul asupra grupului, dată fiind calitatea participanţilor la discuţie;

- când pot fi aplicate şi alte metode, cu rezultate cel puţin egale şi costuri mai scăzute;

5.Determinarea numărului de grupuri necesare în studiu

Regula generală ar fi aceea a obţinerii saturaţiei teoretice, înţelegând prin aceasta obţinerea tuturor informaţiilor de care avem nevoie. În general saturaţia teoretică asupra problemei analizate se obţine după trei sau patru focus grupuri. Dacă şi după organizarea acestora se mai primesc informaţii atunci este necesar să se continue cu o altă serie de focus grupuri. Motivul planificării a trei patru focus grupuri este acela al comparaţiei dintre diferitele categorii de persoane

6.Întrebările folosite într-un interviu de tip focus grup

6.1.Calităţile unor întrebări bune

De obicei, un focus grup cuprinde în jur de douăsprezece întrebări pe un interval de aproximativ două ore. Aceleaşi întrebări, puse individual, ar dura doar câteva minute, dar dezbaterea lor conduce la prelungirea timpului şi totodată la surprinderea interacţiunilor dintre participanţi, căci răspunsurile unora dau naştere la idei în minţile celorlalţi. Întrebările folosite trebuie să dispună de câteva calităţi:1.sună natural în conversaţie – prin ele însele trebuie să asigure o atmosferă degajată;2.folosesc limbajul participanţilor - nu se folosesc prescurtări, termeni de specialitate sau tehnici. Nu trebuie să inducă ideea că doar unii pot să răspundă la ele, cei mai instruiţi sau bine poziţionaţi social;3.sunt uşor de pronunţat – nu trebuie ca moderatorul să se poticnească în exprimarea lor;4.sunt clare – trebuie să fie înţelese la fel de toţi participanţii;5.sunt, de obicei, scurte;6.sunt, de obicei, deschise, fiind urmate de explicaţii, descrieri sau exemplificări, scurte şi concise pentru a nu se depăşi timpul alocat interviului;7.sunt, de obicei, unidimensionale – trebuie să se refere la un singur aspect. Nu se formulează astfel: „În ce sens acest program a fost folositor şi practic pentru dumneavoastră ?”. există persoane pentru care folositor şi practic reprezintă noţiuni total diferite conducând la anumite blocaje de înţelegere şi chiar la deturnarea întregului sens al întrebării, pentru aceştia ea conţinând de fapt două întrebări în una singură;

6.2.Categorii de întrebări

Se fac remarcate cinci categorii esenţiale de întrebări, fiecare având o funcţie distinctivă în evoluţia unui interviu focus grup:1.întrebările de deschidere – sunt întrebări uşoare dar în acelaşi timp nu sunt de identificare, personale. Au rolul de a determina pe fiecare să intervină în discuţie încă de la început. Cel mai adesea răspunsurile la întrebările de deschidere nu sunt analizate şi de aceea ele nu prezintă decât un rol de angajare în discuţie al participanţilor;2.întrebările introductive – sunt întrebări care îi introduc pe participanţi în lumea temei încurajându-i să conversese unii cu alţii. Ex: „Care este primul lucru care vă vine în mine atunci

când auziţi sintagma … ?”. Începând cu acest moment, al primelor răspunsuri, moderatorul are primele indicii cu privire la părerile participanţilor, la viziunea lor asupra temei;3.întrebările de tranziţie –îndreaptă discuţia spre întrebările cheie după care se ghidează studiul, fiind totodată elementul logic de legătură între întrebările introductive şi cele cheie. Esenţa acestor întrebări se regăseşte în încercarea de a face apel cât mai mult la experienţa participanţilor în folosirea unui anumit produs, sau serviciu, de exemplu;4.întrebările cheie – sunt cele care conduc de fapt studiul, iar numărul lor variază între două şi cinci întrebări. Este absolut necesar ca moderatorul să ştie care sunt întrebările cheie fiind posibil să le aloce mai mult timp decât celorlalte. Dacă pentru alte tipuri de întrebări sunt suficiente câteva minute de dezbateri, pentru cele cheie poate să apară nevoia unei dezbateri de zece sau chiar douăzeci de minute;5.întrebările de încheiere – se cunosc trei tipuri de întrebări de încheiere valoroase: întrebarea care are în vedere toate aspectele discutate, întrebarea de sumar şi întrebarea finală (R.A.Krueger, M.A.Casey, Metoda focus grup, 2005, pp. 38-43; pp.58-65).

Cursul X

7.Strategii pentru găsirea participanţilor la focus-grup

Se cunosc mai multe astfel de strategii din care amintim: lista, focus grupurile parazite, în locaţie, nominalizările, filtrarea telefonică aleatorie şi afişele sau anunţurile în ziare sau aviziere

7.1. ListaIdeal ar fi să se găsească liste care deja există, cu persoane care se potrivesc celor căutate

de cercetător. Această metodă este una ieftină şi rapidă. Listele pot conţine numele şi alte caracteristici socio-demografice ale unor persoane ce sunt clienţii unor companii, membrii sau angajaţii unor firme etc. Trebuie neapărat să ne asigurăm că lista este actualizată, în caz contrar ea conţinând grave erori şi fiind astfel inutilă. Fiecărei organizaţii care este dispusă să ne pună la dispoziţie lista cu membrii trebuie să i se explice că participarea este voluntară şi că participanţii vor fi remuneraţi pentru timpul petrecut în cadrul studiului.

7.2. Focus grupurile parazite

Au loc cu ocazia unui alt eveniment. Deşi participanţii au fost convocaţi cu un alt scop (o întâlnire profesională, un simpozion, o sesiune de comunicări etc) totuşi are loc o reunire a participanţilor în timpul unei mese. Astfel de focus grupuri se utilizează mai ales atunci când dorim o reprezentare naţională (exemplu: reunirea inspectorilor generali a tuturor inspectoratelor judeţene)

7.3.În locaţie

Din ce în ce mai mult recrutările pentru focus grupuri au loc în locaţiile în care participanţii vin pentru relaxare, cumpărături sau în alte scopuri. Iniţial persoanelor li se pun anumite întrebări de filtrare. În cazul în care corespund scopului nostru sunt invitaţi să participe la focus grup care se va întruni la puţin timp după aceasta într-un loc adecvat.

7.4. Nominalizările

Le putem întâlni sub două variante. Prima variantă este cea în care persoanele contactate nu participă la focus grup dar pot nominaliza posibili participanţi, care să corespundă criteriilor noastre de selecţie. Cea de-a două varianta este cea a tehnicii eşantionului „bulgărelui de zăpadă”. Nominalizările sunt făcute de participanţi care au fost deja selectaţi de către noi prin procesul filtrării, ei indicând alte şi alte persoane care li se aseamănă dintr-o anumită perspectivă.

7.5.Filtrarea telefonică aleatorie

Se aleg la întâmplare mai multe nume din cartea de telefon după care persoanele sunt sunate şi selectate prin intermediul întrebărilor filtru. Impedimentul major îl constituie numărul mare de refuzuri care se primesc. Pentru a se evita acest dezavantaj se recomandă folosirea unui moderator profesionist care să vorbească telefonic cu aceste persoane.

7.6.Afişele sau anunţurile în ziare sau la aviziere

Exemplu: „Aţi cumpărat o maşină nouă în ultimul an ? Dacă da, sunaţi la numărul de telefon ….”Sau,

„Căutăm colecţionari de antichităţi în vederea participării la un studiu de piaţă. Nu este vorba de nici o tranzacţie. Dacă sunteţi selectaţi veţi primi 25 de euro. Pentru mai multe informaţii sunaţi la numărul de telefon ….”

8.Strategii de selectare a participanţilor

8.1.Trebuie stabilite clar condiţiile/filtrele

Exemplu:

Filtrul 1: participantul trebuie să fie o femeie;Filtrul 2: din oraşul X;Filtrul 3: să fie căsătorită pentru a doua oară;Filtrul 4: să aibă un copil mai mic de un an;Filtrul 5: să fie mamă pentru prima dată.

8.2.Menţinerea unui control strict asupra procesului de selecţie

Cercetătorul trebuie să se implice activ în controlul selecţiei participanţilor. Există şi situaţii când recrutarea sau selecţia participanţilor nu este făcută de cercetător ci de alte persoane (exemplu: cercetarea are loc în alt oraş, şi din cauza bugetului limitat cercetătorul nu poate să îşi permită vizite repetate în acel oraş, care implică masă, cazare, transport etc). Acelor persoane, de la faţa locului, trebuie să li se explice foarte clar condiţiile de recrutare şi selecţie, în caz contrar riscând să avem în focus grup reprezentanţi atipici ai categoriei care ne interesează în mod special.

8.3.Trebuie eliminată subiectivitatea

Subiectivitatea îşi poate face loc în mod subtil în cadrul selecţiei şi va marca negativ calitatea studiului:

- trebuie să ne ferim să alegem persoanele din memorie; memoria este limitată şi selectivă într-un mod diferit de ceea ce urmărim în studiu;

- nu trebuie să includem în studiu persoane doar pentru că si-au manifestat interesul pentru temă; ele trebuie să corespundă şi celorlalte criterii de selecţie;

- nu trebuie să includem în studiu persoane doar pe considerentul că gândesc ca noi; în acest caz nu vom afla nimic altceva din ceea ce ştim deja, ci vom primi confirmări;

- nu trebuie aleşi participanţi atipici, care se deosebesc flagrant de majoritate

8.4.Alegerea aleatorie a participanţilor

Este o strategie care nu se aplică decât rareori întregii populaţii. În cazul unui focus grup vom recurge la o astfel de procedură de alegere doar în cazul în care toate persoanele de pe lista noastră întrunesc criteriile de selecţie, tocmai pentru a evita subiectivitatea.

9.Determinarea oamenilor de a participa la focus grup

9.1.Stabilirea datei, orei şi locului întâlnirii

Data şi ora întâlnirii trebuie să fie unele care nu se suprapun peste alte activităţi ale oamenilor sau peste anumite evenimente importante (sărbători religioase, sărbători legale precum 1 mai sau ziua naţională, zile de naştere, evenimente sportive foarte mediatizate, ziua alegerilor locale sau generale etc). Locul de întâlnire trebuie bine ales şi necesită chiar cheltuieli suplimentare atunci când cercetătorul decide să închirieze o sală special concepută pentru aşa ceva. În orice caz, locul de întâlnire nu trebuie să fie zgomotos, şi să fie lipsit de orice alte elemente care ar putea distrage atenţia participanţilor de la discuţie.

9.2.Stabilirea unui contact personal cu potenţialii participanţi

Un astfel de contact are loc de regulă cu două săptămâni înainte de realizarea focus grupului, uneori chiar cu o lună (cazul unor persoane foarte ocupate). Este absolut obligatoriu să subliniem importanţa studiului şi modul în care vor fi valorificate rezultatele. Se poate apela chiar la serviciile unei persoane importante, cu prestigiu care să facă invitaţiile, în această situaţie participanţii considerându-se onoraţi că sunt invitaţi de o persoană care le inspiră încrederea şi care la rândul ei îşi face timp să discute personal cu ei (telefonic).

9.3.Scrisorile personalizate de confirmare

După ce am primit acceptul de participare la focus grup, fiecărui viitor participant îi va fi trimisă o scrisoare personalizată, care va ajunge la destinatar cu o săptămână înainte de întâlnire. Scrisoarea va fi una oficială, va purta antetul instituţiei pentru care lucrează cercetătorul, va fi semnată de una dintre persoanele implicate în cercetare şi va conţine totodată un salut personal, oferindu-se în acelaşi timp câteva detalii despre întrunire, locul unde va avea loc şi tema pusă în discuţie.

9.4.Telefonul

Înainte cu o zi de întrunirea focus grupului cercetătorul va contacta telefonic pe fiecare dintre participanţi reamintindu-le de întâlnire.

9.5.Stimulentele pentru participare

Nu trebuie să se uite că participantul face anumite eforturi pentru a veni la întâlnire (îşi lasă copiii singuri, traversează jumătate din oraş pentru a ajunge la locaţia întâlnirii, petrece câteva ore într-o discuţie în loc să se plimbe prin parc sau să se odihnească etc). de aceea aproape ca este imposibil în anumite situaţii să se organizeze un focus grup fără prezenţa stimulentelor pentru participare. Banii sunt cel mai comun tip de stimulent, şi toţi participanţii trebuie să fie plătiţi la fel (în nici un caz nu se oferă o sumă foarte mică, aceasta insultând participanţii). Dar stimulentul poate să fie şi simbolic, înlocuind banii. Astfel, se poate oferi o masă, care poate varia de la o gustare uşoară şi până la o masă completă. La fel de bine se pot oferi cadouri, dar participanţii trebuie să ştie despre ce fel de cadouri este vorba pentru a nu fi dezamăgiţi (calendare, agende, anumite broşuri sau reviste etc)

10. Calităţile unui bun moderator

- să respecte participanţii şi opiniile lor;- să aibă capacitatea de a audia de mai multe ori aceleaşi idei, fără a se arăta plictisit;- să asculte fiecare persoană din grup, şi mai mult, să dea impresia că ascultă activ;- moderatorul trebuie să se simtă onorat că moderează o astfel de discuţie, şi să nu o

conceapă ca pe o treabă oarecare;- să dea dovadă de empatie;- să aibă cunoştinţe de fond adecvate cu subiectul discuţiei;- să posede capacitatea de a comunica clar, simplu, atât în scris cât şi oral;- să nu fie ataşaţi de subiectul discuţiei, şi dacă sunt sa fie rezervaţi în exprimarea părerilor

personale;- să aibă o atitudine prietenoasă şi simţul umorului bine dozat; nu se râde pe seama cuiva şi

nu se fac ironii (R.A.Krueger, M.A.Casey, Metoda Focus Grup, 2005, pp.101-128)

Cursul XI

Analizarea rezultatelor focus grupurilor

11.Caracteristicile analizei focus grupului

Analiza poate reprezenta un obstacol de netrecut pentru cercetătorii care efectuează studii de calitative, volumul mare de informaţii şi complexitatea lor ridicând mari probleme. În primul rând nu trebuie uitat că analiza se ghidează după scop, şi de acesta depinde profunzimea şi intensitatea ei. Scopul influenţează toate aspectele studiului, de la elaborarea întrebărilor şi până la cantitatea de timp şi de resurse alocată. Uneori apare o nepotrivire între resursele pentru analiză şi problema studiată. Acest aspect poate avea două consecinţe: fie o analiză elaborată a unor informaţii nerelevante, fie o analiză inadecvată a unor probleme complexe şi de interes major. De aceea se impune o echilibrare între resursele disponibile şi informaţiile care vor fi analizate.

1.Analiza este sistematică şi secvenţială – cu alte cuvinte este intenţionată şi planificată, aceasta însemnând că va reflecta tot ce s-a spus în cadrul grupurilor, fiecare membru al echipei de cercetare putând să răspundă de ce s-a ajuns la anumite concluzii;2.Analiza este verificabilă – şi alţi cercetători ar trebui să ajungă la aceleaşi concluzii dacă folosesc documentele şi informaţiile pe care le punem la dispoziţie;3.Analiza este un proces continuu – analiza focus grupurilor diferă mult de analiza cifrelor. Spre deosebire de analiza cantitativă, care începe doar atunci cân am recoltat toate datele de pe teren, sau o parte considerabilă dintre ele, analiza calitativă începe mai devreme, odată cu primul focus grup, deci în acelaşi timp cu acumularea de informaţii. Este o procedură care favorizează, transcrierea conversaţiei de pe casetă ajutând moderatorul să înţeleagă dacă are nevoie de mai multă informaţie sau nu despre un anumit element/problemă ce survine în discuţie.

12.Baza de analiză

În funcţie de scopul studiului, de durată, de buget şi de nevoile clientului se folosesc diferite metode de înregistrare a informaţiilor ca bază pentru analiză: transcrierea, înregistrările audio, notiţele şi memoria.

1.Transcrierea – acest tip de analiză se bazează pe transcrierea integrală a discuţiilor focus grupurilor. Transcrierea se poate întinde de-a lungul a 30-50 de pagini. Iată câteva principii care ajută în transcrierea interviurilor de tip focus grup:- evidenţiaţi enunţurile moderatorului (litere mari, îngroşate , subliniate etc);- folosiţi peste tot acelaşi stil (comentarii spaţiate la un singur rând, spaţiu dublu între vorbitori

diferiţi, numerotarea paginilor şi antet pentru fiecare pagină, care să indice data şi numele grupului);

- nu se transcriu pauzele verbale de tipul „ăăăăăă” sau „aaaa” etc;- conversaţia se scrie cuvânt cu cuvânt; nu se corectează gramatical spusele participanţilor;

- folosiţi parantezele pentru momentele în care participanţii râd, vorbesc foarte tare, ţipă, sau se întrerup;

- alocaţi timp suficient transcrierii – de obicei transcrierea unei înregistrări de o oră durează între 4-8 ore;

- folosiţi aparatură de calitate pentru redarea înregistrării;- în timpul transcrierii reduceţi la minimum lucrurile ce vă pot distrage atenţia

2.Casetele – se ascultă casetele pe care au fost înregistrate focus grupurile şi apoi se elaborează varianta condensată a acestora. În acest fel vom avea o transcriere prescurtată, de la 15 până la 30 de pagini.3.Notiţele – de obicei notiţele moderatorului sunt incomplete, schematice întrucât este atent la discuţie. De aceea când se face analiza se apelează la notiţele asistentului moderator.4.Memoria – analiza pe baza memoriei cere abilităţi deosebite şi de aceea trebuie lăsată pe seama profesioniştilor, a celor care au o experienţă considerabilă în domeniu.

13.Strategii de analiză

De obicei este punctul în care cercetătorii se blochează, întrebându-se ce au de făcut cu toate transcrierile, notiţele şi casetele. Cercetători foarte experimentaţi în analiza focus grupurilor recomandă analiştilor începători să utilizeze metoda „mesei încăpătoare”.Metoda „mesei încăpătoare” – utilizează o tehnologie de nivel scăzut, dar verificată în timp. Nu este nici elegantă, nici sofisticată, dar funcţionează. Avem nevoie de:- o cameră în care să se poată desfăşura toate materialele culese şi unde pot rămâne nemişcate

până la finalul analizei. Este nevoie de una sau mai multe mese încăpătoare; - transcrieri, foarfece, carioci, hârtie colorată pentru copierea transcrierilor; panou sau hârtie de ziar

Lucrul propriu-zis: transcrierile se taie în bucăţi, şi se numerotează fiecare rând al transcrierii pentru ştii de unde provine fiecare citat (în acest fel putem recompune întregul text). De asemenea transcrierile pot fi listate pe culori diferite, fiecare culoare indicând un anumit tip de public (exemplu: verde pentru grupurile de elevi, albastru pentru cele de părinţi etc). În plus, pentru identificarea grupurilor de acelaşi tip pot fi folosite liniile, trasate în partea stângă a fiecărei transcrieri: o linie verde pentru primul grup de elevi; două linii verzi pentru al doilea grup etc. se vor utiliza câte două copii ale fiecărei transcrieri: una de lucru, şi una care se păstrează intactă în dosar. Se recomandă să nu se lucreze cu transcrieri intercalate. Dacă se începe cu analiza grupurilor de elevi, atunci se va continua cu al doilea şi cel de-al treilea grup pentru a putea să sesizăm schimbările care este posibil să survină de la grup la grup. Panoul sau hârtia de ziar va fi amplasată pe mese, pe podea sau pe pereţi. Dacă analizăm zece întrebări ne trebuie 10 astfel de panouri sau hârtii de ziar. Întrebarea se va trece în susul fiecărei pagini. Aceiaşi hârtie, cu aceiaşi întrebare analizată, poate fi împărţită în trei: comentariile elevilor, comentariile părinţilor, comentariile profesorilor. Se recomandă să nu se scrie direct pe panou, ci să se folosească bucăţi de hârtie care se lipesc cu bandă adezivă. În scurt timp panoul se va umple cu observaţiile participanţilor. Este foarte posibil ca multe răspunsuri să nu fie oferite întrebării care ne interesează, ci să devieze de la subiect. În nici un caz nu le aruncăm, ci le adunăm într-o cutie plasată în mijlocul camerei care ne va servi astfel ca loc de depozitat. Pentru fiecare pagină vom face câte un rezumat descriind cum a răspuns fiecare grup la o întrebare. Vom compara între ele asemănările şi deosebirile. Este momentul în care trebuie să oferim o

interpretare a lucrurilor şi să facem recomandări. Trebuie să ne decidem căror elemente le vom acorda o mai mare importanţă şi greutate. În acest proces vom lua în calcul câţiva factori:1.frecvenţa – nu întotdeauna lucrurile care sunt menţionate cel mai des sunt şi cele mai importante. Trebuie să fim atenţi şi să identificăm o remarcă valoroasă atunci când dăm de ea;2.precizia – de obicei suntem mult mai atenţi la comentariile precise, care oferă detalii;3.implicarea emoţională – de obicei acordăm mai multă importanţă subiectelor care îi implică emoţional pe participanţi, răspunsurile lor fiind dominate de pasiune, entuziasm, elocvenţă;4.răspândirea – deşi se aseamănă cu frecvenţa, sunt totuşi diferite. Răspândirea se referă la câte persoane au spus acel lucru, pe când frecvenţa are în vedere de câte ori s-a spus acel lucru.

14.Prezentarea rezultatelor focus grupurilor. Rapoartele

1.Rapoartele scrise - se întâlnesc sub mai multe forme, şi anume:

1.1.Raportul narativ - de obicei are între 15-30 de pagini, dar pot fi şi mai lungi ajungând chiar până la 100 de pagini. Pericolul extinderii excesive este că s-ar putea să plictisească clientul, şi de aceea se recomandă o anumită moderaţie;

1.2.Raportul punctelor cheie – este de obicei unul provizoriu, sau preliminar, concentrându-se pe elementele cheie ale studiului. De cele mai multe ori au doar câteva pagini. Se folosesc cu precădere în studiile de piaţă, de multe ori beneficiarii studiului urmărind discuţiile din spatele unor oglinzi unidirecţionale şi luând decizii pe bază de impresii.

Indiferent de tipul de raport ales trebuie ţinut seama de câteva cerinţe:- redactarea trebuie să fie exigentă şi să treacă prin mai multe corecturi;- e absolut obligatoriu să se folosească un limbaj clar, lipsit de cuvinte şi fraze întortocheate;- raportul trebuie să fie atractiv din punct de vedere vizual, aparenţele contând foarte mult.

2.Rapoartele verbale – sunt dificil de realizat, pentru multe persoane ele constituindu-se într-o experienţă înspăimântătoare. Cu toate acestea ele au succes dacă se iau în considerare câteva strategii:- trebuie să se ştie cu exactitate cât timp avem la dispoziţie, unde susţinem prezentarea şi cine

sunt cei cărora ne adresăm;- se începe prin a se menţiona lucrurile cele mai importante, mai ales dacă în auditoriu sunt

persoane ce dispun de timp limitat;- trebuie evitată cu orice preţ plictiseala publicului atrăgând atenţia asupra importanţei

deosebite a studiului şi asupra rezultatelor, care aplicate conduc la mari economii de timp, resurse etc;

- argumentele folosite trebuie să se limiteze la 5, maxim 7, transpuse în sintagme scurte, nu în propoziţii complete;

- utilizarea stimulentelor vizuale şi a citatelor sunt de un real folos; se folosesc diferite planşe sau coli tip A4 care sunt împărţite publicului;

- alegerea unui raportor potrivit.

3.Rapoartele electronice - se poate folosi retroproiectorul, videoproiectorul, şi implicit computerul (R.A.Krueger, M.A.Casey, Metoda Focus Grup, 2005, pp.157-188).

Cursul XIIMetoda biografică

Metoda biografică este utilizată din plin în disciplinele socioumane şi de aceea dorim să facem o prezentare a ei inclusiv din perspectiva etnobiografiei.

I. Etnobiografia

Cuvântul desemnează folosirea de către etnolog a metodei biografice, dar şi prezentarea finală a cercetării întreprinse. Mai detaliat, etnobiografia „constituie, plecând de la informator, o metodă de maieutică socială (ajungere la adevăr pe calea discuţiilor, a dialogului) care-i permite subiectului să se regăsească pe sine însuşi şi care-i dă posibilitatea să fie martor al grupului său, al societăţii şi culturii sale”. Să mai subliniem că etnobiografia este cea mai recentă formă a abordării biografice în ştiinţele umane şi mai ales a culegerii de povestiri ale vieţii, metodă dezvoltată de sociologii calitativişti ai Şcolii de la Chicago (A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.122). Rezultă că biografia constituie una din sursele pe care etnologii le întrebuinţează cu predilecţie, dar poate contribui, de asemenea, la cunoaşterea sociologică, biografiile aparţinând tradiţiei sociologice, dovadă stând lucrarea lui Thomas şi Florian Znaniecki despre Ţăranul polonez în Europa şi America (R.Boudon (coord.), Dicţionar de sociologie, 1996, p.31).

Forme ale etnobiografiei

1.Etnobiografia singulară – este cea care se leagă de o singură autobiografie. Scopul său este de a include biografia în contextul de care aparţine, şi se cristalizează în trei etape:

- interviul sau „ascultarea activă”;- lectura critică: anchetatorul cere naratorului să facă o autoestimare şi o autocritică celor

povestite, mai întâi în mod spontan şi apoi ghidat de către cercetător;- examenul critic exterior: cercetătorul intervievează şi alţi informatori, care au fost

martorii existenţei naratorului. Aceştia, nu doar că pot estima gradul de adevăr al povestirii, dar o pot şi critica, depune mărturie şi completa cele spuse iniţial. În acest fel povestirea singulară se lărgeşte, se aprofundează dar nu se constituie într-un demers multiplu.

2.Etnobiografia multiplă – constă în încrucişarea unui anumit număr de povestiri ale vieţii. Această încrucişare presupune fie un număr mic de biografii, dar intensive, fie un număr mare de biografii, dar extensive. Sunt foarte puţine cazuri în care se poate spune că suntem în prezenţa unei etnobiografii multiple, cele mai multe încercări eşuând în nişte povestiri juxtapuse. Acest final nedorit se datorează faptului că încrucişarea povestirilor vieţii este o artă grea, puţine fiind încrucişările care conduc la adevărate sinteze, la analogii, la creionarea unui context în care traiectoriile individuale se întrepătrund ţesând imaginea unei entităţi în unitatea ei specifică.

Etapele metodei etnobiografice

1.Colectarea, sau culegerea materialului – se poate constitui într-o povestire unica sau într-un grup de povestiri cumulate. Povestirea singulară are în centru evenimentele şi situaţiile trăite de narator, colectarea având loc în urma unor discuţii repetate, sub forma conversaţiei, al cărei ritm şi stil este impus de narator. Cercetătorul are patru activităţi simultane: să asculte cu atenţie, să supravegheze înregistrarea, să pună întrebări pentru a aprofunda tema şi să orienteze interviul. În cazul povestirilor cumulate colectarea presupune existenţa unui ghid de interviu stabilit în prealabil, dar foarte lejer, pentru a nu se transforma discuţia într-una prea directivă.2.Transcrierea – are loc în momentul în care povestirea este înregistrată pe bandă magnetică sau audio-video.3.Punerea poveştii sau povestirilor cumulate în situaţia socioculturală – fiecare povestire va fi recitită de către narator împreună cu cercetătorul, în cursul unui dialog natural. În acest fel povestirea este completată, corectată, verificată. În acest fel apare posibilă şi apariţia unor contra-biografii, a persoanelor citate în povestirea iniţială.4.Analiza de conţinut a povestirilor vieţii – este o analiză de tip deschis, descriptivă şi clasificatoare (A.Mucchielli (coord.), op.cit, pp.122-126).

II. Metoda biografică

Accepţiunile metodei biografice

Această metodă poate fi înţeleasă prin intermediul a două accepţiuni:a)cea clasică, de biografie socială, care presupune analiza biografiilor individuale sau de grup, care descrie şi explică realităţile proprii anumitor fenomene socioumane;b)mijloc de compunere de către autori a biografiilor unor personalităţi sau oameni obişnuiţi.

O lămurire de principiu se poate aduce şi asupra termenului de autobiografie. El poate fi utilizat când desemnează relatările subiecţilor despre anumite fapte şi întâmplări la care au fost martori, fie când cercetătorul notează aspecte semnificative despre propria viaţă sau despre activitatea sa.

Trăsături definitorii pentru metoda biografică

1.în cadrul biografiilor sunt strâns împletite între ele: viaţa personală, micromediul social şi anumite dimensiuni ale macromediului;2.interacţiunea individului cu mediul social este redată ca un proces temporal;3.ne ajută să înţelegem din perspectivă interioară anumite procese şi fenomene sociale majore: urbanizarea, migraţia, industrializarea etc.4.sunt proiectate pe un anumit fundal socio-istoric;5.sunt relevante în cadrul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, atunci când este descris raportul personalitate – cultură, iar în societăţile complexe atunci când se reconstituie identitatea personală şi socială a naratorului

Tipurile biografiilor sociale

1.după modul de expunere, avem: biografii provocate, atunci când se solicită persoanelor să-şi povestească viaţa, cunoscând forma nedirijată/spontană, când subiectul povesteşte ce crede de

cuviinţă, şi cea dirijată, când există un ghid după care se desfăşoară relatarea şi neprovocate – subiecţii descriu singuri, fără solicitarea cercetătorului, traseul vieţii lor;2.după modul în care sunt înregistrate relatările subiecţilor, avem: biografii vorbite (înregistrate audio-video) şi scrise.

Conform altor surse, biografiile sociale se găsesc sub următoarele tipuri/forme:

1.biografia obiectivă: deşi practic imposibilă sunt autori care consideră că o interpretare minimă din partea biografului asigură o obiectivitate sporită;2.biografii de tip erudit-istoric: ce contează în acest tip de biografie este elementul factual care să respecte cu stricteţe ordinea cronologică a evenimentelor, dar pe baza unui puternic fundal istoric şi social. Este puternic resimţită în text prezenţa autorului;3.biografii de tip erudit-artistic: deşi respectă cerinţele biografiilor erudit-istorice sunt redactate într-o maniera literară, cu detalii cât mai interesante şi mai plastic prezentate;4.biografiile narative: în cadrul acestora factualul şi iamginarul se combină, multe dintre aspectele expuse fiind prezentate sub forma unor scene şi conversaţii;5.biografia ficţională: se aseamănă unui roman istoric, importanţa acordată surselor concret factuale fiind minimă. De domeniul realului ţin doar situaţiile şi personajele, dar plasate într-un context fictiv (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.98-103; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, pp.201-203

Dezavantajele metodei biografice

În principal aceste dezavantaje pornesc din natura expresivă (emoţională) a acestor documente, care alături de scrisori, jurnale personale, biograme (autobiografii) sunt puţin utilizate în investigaţia sociologică. Primul aspect asupra căruia trebuie să ne asigurăm atunci când utilizăm un astfel de document este cel al autenticităţii lui. În al doilea rând trebuie să îndreptăm atenţia asupra surselor de eroare ce vizează atât autorul cât şi analistul (cercetătorul) documentului. Legat de autorul biografiei vom aborda motivele ce stau la baza redactării unui astfel de document şi factorii distorsionanţi care îşi pun amprenta asupra ei.Motivele redactării:

- nevoia de justificare;- nevoia de „eliberare” sau de „descarcare” psihică;- dorinţa de prestigiu;- dorinţa de „nemurire”, de a rămâne în memoria oamenilor după moarte;- plăcerrea de a scrie.

Factori distorsionanţi:- eludarea conştientă sau nu a anumitor fapte, întâmplări etc;- amprenta autorului se face simţită extrem de puternic prin modalitatea de selectare,

reunire şi structurare a datelor;- înfrumuseţarea trecutului, o coerenţă mai mare a acestuia decât în realitate.

În ceea cel priveşte pe analistul documentului erorile ce ţin de acesta sunt următoarele:- în cazul în care nu cunoaşte contextul social în care a fost elaborat documentul poate

folosi termeni, noţiuni şi o modalitate greşită de interpretare a faptelor;

- dacă există anumite „goluri” în biografia studiată, evident cunoscute de autorul ei dar neînregistrate, analistul poate crede că va deduce pe baza celor relatate şi pe baza faptelor care urmează ceea ce lipseşte, fapt care introduce grave erori şi falsifică realitatea (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, pp.164-165).

Cursul XIIIStudiul de caz

Caracteristici generale. Definiţia studiului de caz

Deosebit de important este a fi reţinut faptul că deşi studiul de caz se constituie într-o metodă calitativă, ea nu este totuşi o modalitate efectivă de culegere a datelor aşa cum este interviul sau observaţia. Caracteristicile esenţiale ale studiului de caz rezidă în capacitatea lui combinatorie, de integrare a unor modalităţi diferite de culegere a datelor cu scopul de a se ajunge la o imagine holistică a unei entităţi sociale (indivizi, grupuri, comunităţi, organizaţii) (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, p.105; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, p.199).

Definiţie: „Studiul de caz este o investigaţie empirică prin care se investighează un fenomen contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci când graniţele dintre fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate” (R.K.Yin, Studiul de caz, 2005, p.30). Aşadar, studiul de caz ne furnizează o situaţie în care putem observa jocul unui număr mare de factori care interacţionează, permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor sociale. Cu alte cuvinte studiul de caz ne permite explicarea legăturilor care sunt prea complexe pentru strategii de anchetă sau pentru strategii experimentale ( A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.407).

Colectarea dovezilor în cadrul studiilor de caz

Cel mai des folosite surse de dovezi în desfăşurarea studiilor de caz, sunt: documentele şi datele de arhivă, interviurile, observaţia directă, observaţia participativă şi artefactele fizice. Dar lista acestor surse poate continua adăugându-se filmele, fotografiile, casetele video, teste psihologice, istorii de viaţă etc.

1.Documente şi date de arhivă.

a) Documentele - informaţiile documentare sunt relevante pentru orice temă de cercetare. Sunt mai multe tipuri de documente:

- scrisori, memorii, comunicate;- programe, anunţuri, procese verbale, rapoarte scrise asupra anumitor evenimente;- documente administrative proprii organizaţiilor;- diferite studii şi evaluări;- articole de ziar etcPentru studiile de caz cel mai important rol al documentelor este de a corobora dovezile provenite din alte surse. Ce nu trebuie să pierdem din vedere este că fiecare document a fost scris pentru un scop şi un public anume, altele decât cele ale investigaţiei pe care o facem. În acest caz

cercetătorul este un observator interimar, iar dovezile documentare ne oferă o comunicare ce a avut loc între alte părţi.

b) Datele de arhivă – se întâlnesc adeseori sub formă de fişiere sau baze de date electronice. Aici întâlnim:

- diferite tipuri de registre pe o anumită perioadă de timp(exemplu: cel al cazărilor la un hotel, al celor care şi-au reparat maşinile etc);

- documente organizaţionale (organigramele, bugetele etc);- hărţi, grafice, desene etc ce se referă la geografia şi topografia unui anumit loc;- date de sondaj, date provenite din recensăminte etc;- diferite documente personale: jurnale, diferite însemnări, agende, lista cu numere de telefon

etc

2.Interviul – este una dintre cele mai însemnate surse de informare pentru studiul de caz. Interviurile necesare studiului de caz au de obicei o natură deschisă, dar ele pot lua şi forma unor interviuri direcţionate, datele cantitative fiind alăturate celorlalte dovezi. Totuşi, interviurile ar trebuie să fie considerate întotdeauna doar rapoarte verbale.

3.Observaţia directă - vizitând locaţia studiului putem face observaţii directe, atât formale (pe baza unor protocoale de observaţie) cât şi mai puţin formale (observăm starea clădirilor, dotările, felul în care sunt mobilate birourile etc). Se poate lua în considerare chiar efectuarea de fotografii ce ne vor ajuta mai târziu în relatările pe care le vom face. Benefică ar fi participarea mai multor observatori, atât în maniera formală cât şi în cea informală, mărindu-se în acest fel fidelitatea dovezilor observaţionale.

4.Observaţia participativă – oferă oportunităţi deosebite pentru colectarea datelor necesare studiului, trebuind să se respecte toate condiţiile cerute de această metodă. În cazul unui studiu de caz despre vecinătăţi şi organizaţii rolurile pe care şi le poate asuma observatorul participant sunt numeroase:

- stabilirea reşedinţei în zona ce face obiectul cercetării;- angajarea pe post de supraveghetor într-un magazin;- lucru ca membru într-un cadrul organizaţional etc.

5.Artefactele fizice – au mai puţină relevantă în cadrul unor studii de caz tipice. Dacă ajungem totuşi să le considerăm drept relevante, ele se pot constitui într-o componentă însemnată a cazului.

Principii de colectare a datelor în studiile de caz

1.Folosiţi surse multiple de dovezi – abordarea unei singure surse nu este recomandată pentru realizarea studiilor de caz, dimpotrivă, trebuie ajuns la aşa numita triangulare a datelor, adică

datele trebuie culese dintr-o multitudine de surse dar care să conveargă spre confirmarea aceloraşi fapte sau fenomene.

1.1.Cerinţe pentru utilizarea surselor multiple de dovezi:

- dispunerea de fonduri necesare unui astfel de studiu, o abordare ce implică folosirea mai multor surse fiind mult mai costisitoare decât una ce implică o singură sursă;

- cercetătorul trebuie să ştie să aplice diferitele metode şi tehnici de culegere a datelor.

2.Crearea unei baze de date a studiului - lipsa unei baze de date formale în cercetarea cazurilor este un neajuns semnificativ care trebuie remediat. Elementele componente ale bazei de date sunt următoarele:

a) notele – se pot întâlni sub forma însemnărilor din timpul interviurilor, observaţiilor şi analizei documentelor. Pot fi scrise de mână, la maşină, înregistrate pe bandă magnetică sau sub forma unor fişiere electronice. Indiferent de forma sau conţinutul lor notele trebuie astfel organizate încât şi alte persoane în afara cercetătorului să le poată folosi în mod eficient;

b) documentele – vor ocupa mult spaţiu de depozitare, şi de aceea este necesar să stabilim un lot primar şi unul secundar;

c) tabelele – pot fi colectate direct de la locaţia studiată sau create de echipa de cercetare. În cazul tabelelor întâlnim date din sondaje sau alte date cantitative;

d) texte narative – răspunsul la întrebările deschise.

3.Succesiunea logică a dovezilor – cititorul raportului trebuie să urmărească linia de raţionament ce leagă toate dovezile, de la întrebările iniţiale de studiu şi până la concluzii (R.K.Yin, op.cit.,pp.107-130)

Tipuri de studii de caz

Se cunosc trei tipuri de studii de caz:

1.Studiul de caz intrinsec – se preocupă de o situaţie cu caracter unic sau foarte rar (o situaţie istorică sau un eveniment deosebit care necesită o analiză profundă). Sunt situaţii care se cer studiate fără a se face însă acest lucru în lumina unei teorii iniţiale, preexistente;

2.Studiul de caz instrumental – cuprinde un mare număr de trăsături tipice în raport cu un obiect dat. Este cazul unor fenomene definite în prealabil printr-un model teoretic;

3.Studiul de caz multiplu (colectiv)– constă în identificarea fenomenelor recurente din anumite situaţii. Ideea este de a studia intensiv mai multe cazuri, ce pot fi similare sau contrastante pentru a vedea dacă au sau nu trăsături comune, şi în ce configuraţie (A.Mucchielli (coord), op.cit., pp.408-409; P.Iluţ, op.cit., 1997, p.108; P.Iluţ, op.cit., 2001, p.200).