+ All Categories
Home > Documents > Curs Experiment

Curs Experiment

Date post: 18-Dec-2014
Category:
Upload: pap-robert
View: 16 times
Download: 2 times
Share this document with a friend
Description:
m
25
EXPERIMENTUL Metoda experimentală este o metodă de investigaţie directă, presupune modificarea fenomenului pe care îl investigăm, creând condiţii speciale de apariţie şi desfăşurare, în condiţiile unui control riguros al factorilor implicaţi. Experimentul găseşte şi măsoară efectele obţinute într-o situaţie provocată prin introducerea unuia sau mai multor factori determinanţi (I. Bontaş, 1994). Se poate vorbi de trei tipuri de experimente: experimentul de laborator realizat într-un spaţiu special amenajat şi utilizând aparate şi materiale specifice. Avantajul acestei metode este acela că putem elimina factori perturbatori dar totodată prezintă dezavantajul artificializării condiţiilor şi a sarcinilor, existând riscul ca subiecţii să nu se comporte firesc. În acest caz e dificil să generalizăm rezultatele obţinute şi asupra comportamentelor în condiţiile vieţii obişnuite. experimentul în condiţii standardizate se desfăşoară în condiţii obişnuite (ex. sala de clasă), subiectul participând la probe cu care nu este familiarizat de cele mai multe ori. Probele sunt aceleaşi pentru toţi subiecţii (sunt standardizate). experimentul natural presupune studierea unei persoane sau a unui grup în condiţii obişnuite de viaţă, în condiţiile apariţiei sau provocării unei modificări (Cosmovici, 1996). De exemplu, dacă un cadru didactic doreşte să studieze consecinţele introducerii muncii pe grupe ca formă de organizare a etapei de fixare a cunoştinţelor, este indicat să colaboreze cu psihologul şcolar pentru a asigura rigurozitate studiului fenomenului şi interpretării rezultatelor obţinute. 1
Transcript
Page 1: Curs Experiment

EXPERIMENTUL

Metoda experimentală este o metodă de investigaţie directă, presupune modificarea fenomenului

pe care îl investigăm, creând condiţii speciale de apariţie şi desfăşurare, în condiţiile unui control riguros

al factorilor implicaţi. Experimentul găseşte şi măsoară efectele obţinute într-o situaţie provocată prin

introducerea unuia sau mai multor factori determinanţi (I. Bontaş, 1994).

Se poate vorbi de trei tipuri de experimente:

experimentul de laborator realizat într-un spaţiu special amenajat şi utilizând aparate şi materiale

specifice. Avantajul acestei metode este acela că putem elimina factori perturbatori dar totodată

prezintă dezavantajul artificializării condiţiilor şi a sarcinilor, existând riscul ca subiecţii să nu se

comporte firesc. În acest caz e dificil să generalizăm rezultatele obţinute şi asupra comportamentelor

în condiţiile vieţii obişnuite.

experimentul în condiţii standardizate se desfăşoară în condiţii obişnuite (ex. sala de clasă), subiectul

participând la probe cu care nu este familiarizat de cele mai multe ori. Probele sunt aceleaşi pentru

toţi subiecţii (sunt standardizate).

experimentul natural presupune studierea unei persoane sau a unui grup în condiţii obişnuite de

viaţă, în condiţiile apariţiei sau provocării unei modificări (Cosmovici, 1996). De exemplu, dacă un

cadru didactic doreşte să studieze consecinţele introducerii muncii pe grupe ca formă de organizare a

etapei de fixare a cunoştinţelor, este indicat să colaboreze cu psihologul şcolar pentru a asigura

rigurozitate studiului fenomenului şi interpretării rezultatelor obţinute.

Experimentul reprezintă, în primul rând, un mijloc de analiză. Cu ajutorul său, situaţii de viaţă

sunt miniaturizate, aduse în formă concentrată în condiţii de laborator, punând sub control factorii

implicaţi. Aducerea în laborator înseamnă reducerea numărului de variabile (cel mult 3 – 4); precizia

fiind astfel, obţinută cu preţul simplificării. O situaţie complexă – cum este, de regulă, cea din teren – nu

poate fi studiată dintr-o dată, în toată complexitatea ei .

Exemple:

1o. Obsevaţia ne arată un declin al rezultatelor învăţării sub influenţa oboselii. Ne propunem să

studiem efectul oboselii asupra păstrării materialului învăţat. Experimentul va fi centrat pe evidenţierea

relaţiei dintre oboseală (=cauză) şi rezultatul învăţării (=efect), relaţie ce poate fi notată pe scurt y=f(x),

unde y este efectul şi x este cauza. Putem adăuga imediat: x este variabila independentă şi are statutul de

cauză iar y este variabila dependentă având statutul de efect.

1

Page 2: Curs Experiment

Notăm în continuare variabila independentă cu A iar pentru cea dependentă păstrăm notaţia

utilizată. Deci y=f(A). În general, factorul experimental, adică variabilele independente le notăm cu

literele mari alfabet A, B, C.

Să observăm că oboseala poate avea grade diferite, de exemplu: uşoară, medie şi accentuată.

Notăm aceste modalităţi cu a1, a2, a3. Desfăşurarea experimentului până la acest nivel sugerează un plan

unifactorial. Dacă în continuare, materialul care se învaţă va fi prezentat prezenta ca material figural,

(concret) sau pe suport pur verbal, va apare o a doua variabilă. Notăm cu B natura materialului, care va

prezenta două modalităţi; b1 şi b2. Presupunem că efectul oboselii va fi diferit în cazul celor 2 tipuri de

material. Rezultatul învăţării (y) este pus în relaţie cu doi factori: gradul de oboseală (A) şi natura

materialului (B). Avem de-a face cu un experiment bifactorial.

Practic nu putem studia oboseala în mod global, ci luăm măsuri ale oboselii după cum nu

considerăm învăţarea în general ci măsurări ale rezultatului învăţării. Intervine deci operaţionalizarea

conceptelor ceea ce înseamnă transpunerea în termenii unei operaţii de evaluare, măsurare cu ajutorul

unor probe psihologice adecvate. Aşadar luăm o măsură a învăţării pe care o punem în relaţie cu anumite

măsuri ale oboselii. Rezultatul învăţării îl verificăm adesea prin probe de reactualizare liberă din

memorie, iar pentru evaluarea oboselii utilizăm un test de atenţie sau de eficienţă vizuală . Dar pentru a

cunoaşte efectul oboselii, va trebui să considerăm o situaţie de contrast sau o situaţie-martor de “ne-

oboseală” ori de oboseală zero. Convenim să numim aceasta “condiţia zero”, notată a0 şi care prezintă

situaţia de control. Aşadar, variabila independentă (A) va fi prezentă în experiment prin patru

modalităţi: a1, a2, a3 şi a0. Rezultatul învăţării ne va apare diferit în cele patru condiţii şi se vor compara

în final măsurări ale efectelor oboselii în condiţiile a0, a1, a2, a3 (figura 1.2.).

Pe scurt vom avea:

Fig. 1.2. Reprezentarea grafică a condiţiilor experimentale

Urmează să comparăm rezultatele învăţării în condiţia zero, apoi în condiţiile experimentale a1,

a2, a3, mai concret o măsură a învăţării în condiţia zero cu măsurări ale învăţării în condiţiile a1, a2

respectiv a3. Rezultatul final ne va apare sub forma unor diferenţe între aceste măsurări luate perechi sau

grupat (figura 1.3.).

2

conditia a0 conditiile a1, a2, a3

situatie de control situatii experimentale

a0 a1 a2 a3

Page 3: Curs Experiment

Fig.1.3. Reprezentarea grafică a comparaţiilor posibile

Aşadar, pentru a răspunde la întrebarea iniţială – referitor la învăţarea în condiţii de oboseală –

vor trebui efectuate mai multe comparaţii. Acestea vor reprezenta în formă condensată măsurări ale

rezultatului învăţării în condiţiile a0, a1, a2, a3 în combinaţii sugerate de experiment.

Pe baza exemplului prezentat se poate desprinde o schemă generală ce surprinde principalele

faze ale demersului experimental (figura 1.5.)

Figura 1.5. Fazele demersului experimental

STABILIREA IPOTEZELOR

Datele observaţiei conduc la anumite ipoteze, presupuneri, cu privire la anumite relaţii cauză – efect.

Aceste presupuneri sunt sugerate de observarea faptelor şi de cunoştinţele anterioare.. Ipoteza traduce

ideea într-o propoziţie testabilă, adică “operaţionalizează” problema. În acest domeniu nu se pot formula

reguli generale; pe baza experienţei se pot schiţa doar anumite cerinţe utile.

Testarea ipotezelor reprezintă o secvenţă crucială a procesului experimental iar a dezvolta ipoteze de

cercetare reprezintă o sarcină majoră pentru experimentator. Ipotezele de cercetare ale unui studiu îşi au

rădăcinile într-o idee iniţială, deseori vagă şi generală, în legătură cu un fenomen natural. Cercetătorul

3

OBSERVA ŢIE CURENTĂ DOCUMENTARE

FORMULAREA UNEIIPOTEZE TESTABILE

ELABORAREA UNUI DESIGNEXPERIMENTAL

SELECŢIA SUBIECŢILOR

DESFĂŞURAREAEXPERIMENTULUI

ANALIZA ŞIINTERPRETAREA DATELOR

IDEE

RAŢIONAMENTDEDUCTIV

Page 4: Curs Experiment

filtrează cu grijă ideile într-o situaţie problematică, după ce a observat iniţial fenomenul şi după ce a

revăzut cercetările ce s-au realizat în acest domeniu. Situaţia-problemă este transformată în ipoteză de

cercetare atunci când conceptele teoretice ale problemei sunt convertite în procedee specifice de

măsurare sau manipulaer. Procedeele de măsurare/manipulare se referă la definiţii operaţionale ale

conceptelor.

Cercetătorul rafinează situaţia-problemă, adăugând definiţii operaţionale care dezvoltă ipotezele de

cercetare – o predicţie asupra efectului V.I. operaţionalizată asupra V.D. definită specific. Cercetătorul

acordă multă atenţie în stabilirea ipotezelor, deoarece ele reprezintă ceea ce se testează pe parcursul

experimentului (măsurării, analizei şi interpretării) în condiţii controlate.

Trebuie să se înţeleagă faptul că situaţia-problemă, definiţiile operaţionale şi ipotezele de cercetare

sunt elemente importante la orice nivel al cercetării.

Ideea iniţială poate avea drept surse literatura de specialitate, alte cercetări, observaţii personale,

interese, nevoi, căutarea soluţiilor unei probleme. Ideea iniţială identifică aria viitoarei cercetări şi

variabilele importante.

Exemple de idei iniţiale: are vreun efect feed-back-ul imediat al rezultatelor la examen asupra

realizărilor ulterioare? Care e efectul cocainei asupra învăţării la cobai? Nutriţia influenţează

activitatea şcolară?

Definirea problemei se focalizează pe o predicţie de cauzalitate (existenţa unei relaţii cauză-efect).

Ex. Produce variabila A o schimbare specifică asupra variabilei X?

Pentru ideea iniţială mă întreb dacă nutriţia afectează activitatea şcolară se formulează problema

Un mic dejun adecvat îmbunătăţeşte activitatea şcolară?

Caracteristici:

-cuprinde mare parte din informaţia ce va determina cercetarea

-se poate pune sub forma unei întrebări

-evidenţiază o relaţie de cauzalitate

-sugerează direcţia efectelor aşteptate (feed-back-ul imediat se aşteaptă să îmbunătăţeasă

deprinderile aritmetice, administrarea de cocaină se aşteaptă să afecteze învăţarea etc.)

-sugerează modul în care va decurge cercetarea.

Exemple şi aplicaţii:

1. Prezenţa hormonilor masculini creşte rata agresivităţii în comportamentul cobailor?

2. Prezenţa unui mediator creşte probabilitatea obţinerii unui compromis într-o situaţie de

negociere?

3. Cuvintele uşor de vizualizat sunt mai repede învăţate decât cele dificil de vizualizat?

4. Prezenţa unui străin într-o încăpere provoacă plânsul la copiii mici?

4

Page 5: Curs Experiment

5. Administrarea unui tratament ajută copiii hiperactivi să-ţi controleze comportamentul?

6. Administrarea de întăriri immediate creşte precizia deplasării cobailor în labirint?

7. Persoanele frustrate au un comportament mai agresiv?

8. Privarea senzorială duce la perturbări severe în gândire şi responsivitate emoţională?

Criterii pentru o formulare corectă a problemei:

a. specificarea clară a relaţiilor dintre variabile

b. formularea clară sub formă de întrebare

c. să poată fi testată

Definiţii operaţionale

Înainte ca V.D. să poată fi măsurată, ea trebuie definită. Similar, înainte ca cercetătorul să

manipuleze V.I. (relaxarea la copiii autişti), trebuie definită relaxarea. Variabilele trebuie definite

conceptual şi operaţional.

Conceptul de relaxare se referă la o stare internă, o condiţie în care omul funcţionează normal, fără

stres sau anxietate. Nu putem observa direct această condiţie internă, dar putem să o deducem, deci este

un construct inferat. Definiţia conceptuală a relaxării ne oferă o idee asupra a ceea ce vrem să

manipulăm. Cum putem manipula ceva ce este interiorsubiectului şi nu este direct accesibil

cercetătorului? În acest caz, trebuie să definim operaţional – cum să manipulăm condiţia de relaxare a

subiecţilor. Doar dacă este definit clar modul de manipulare a relaxării, alţi cercetători vor putea replica

studiul. Vom defini relaxarea în termeni de operaţii, proceduri ce vor fi utilizate în manipularea,

controlul şi măsurarea ei. Trebuie să se descrie e la aspectul încăperii până la ceea ce face şi spune

cercetătorul pentru a induce relaxare subiecţilor. Odată definiţia formulată, termenul de relaxare trebuie

înţeles în detaliu şi cu paţii de procedură.

V.D. – crizele – trebuie definită operaţional, la rândul ei. Criza poate fi definită ca un comportament

ce perturbăactivitatea proprie sau pe cea a altor persoane. Pot fi oferite numeroase exemple de

comportamentedisruptive pentru a recunoaşte mai uşor un comportament de criză. Definiţiile

operaşionale îl ajută pe cercetător în formularea ipotezelor de cercetare.

Stabilirea ipotezelor de cercetare

Problema trebuie dezvoltată într-o predicţie testabilă care devine ipoteză de cercetare.

După ce am definit V.D. (comportament disruptiv) şi V.I. (training de relaxare), putem combina

definiţiile operaţionale şi situaţia problemă într-o predicţie specifică – ipoteza de cercetare. În acest caz,

ipoteza este: frecvenţa, durata şi intensitatea comportamentului disruptiv vor fi semnificativ mai scăzute

în urma trainingului de relaxare.

- face o afirmaţie în legătură cu relaţia dintre variabile

- este o propoziţie declarativă

5

Page 6: Curs Experiment

- sugerează modul în care cercetătorul o va testa.

Operaţionalizarea variabilelor

Variabilele independente (VI) sunt reprezentate de orice stimul care poate avea o influenţă

relevantă (cauzală) asupra unor prestaţii sau comportamente, care devin variabile dependente (VD).

Modalităţile VI pot fi fixate anticipat (“factori fixaţi”) sau pot fi selectate aleator (“factori aleatori”). De

exemplu, într–un experiment care vizează detectarea influenţei zgomotului asupra performanţelor

mnezice se pot alege zgomote de 40, 60, 80 dB pentru a vedea efectul lor asupra memoriei. Într–un

experiment ulterior pentru o generalizare a rezultatelor se pot lua alte modalităţi VI (de ex.: zgomote de

30, 50, 70, 90 dB). În capitolele lucrării de faţă se vorbeşte mai frecvent de grupe aleatoare şi de grupe

sistematice, referindu–se mai ales la modul cum sunt considerate grupele cuprinse în studiu.

Experimentele din prima categorie presupun că, nu numai compoziţia grupelor în parte este aleatoare,

dar şi alegerea lor în studiu se face la întâmplare.

În cea de-a doua categorie, grupele sunt alese pe baza unui criteriu precis, compoziţia lor

rămânând aleatoare. Această dihotomie a variabilelor sau grupelor nu este una scolastică, efectul ei

văzându–se în proceduri diferite de calcul şi mai ales de interpretare a rezultatelor în cazul analizei de

varianţă.

Variabilele dependente sunt, de regulă, performanţele comportamentale. Destul de rar reuşim să

sesizăm nemijlocit efectul VI asupra VD, ca atare. Nu putem studia comportamentul global în mod

calitativ şi trebuie să desprindem faţete. De multe ori, VD sunt operaţionalizări ale unui construct

teoretic. Dificultatea apare în faptul că multe dintre constructele psihologice – de exemplu, memoria,

gândirea, “depresia”,etc - nu au o singură definiţie operaţională.

De exemplu, depresia se poate operaţionaliza sub mai multe forme:

Scale de evaluare psihometrică- ex. MMPI.

Zile de spitalizare- pentru depresia severă

Modificări biochimice- un deficit la nivelul neurotransmiţătorilor.

Anxietatea, de pildă, poate fi operaţionalizată sub formă de variabilă dependentă ca :● Schimbări

psihofiziologice (ritm cardiac, transpiraţia mâinilor, răspuns electrodermal etc.);

● Prin senzaţii subiective resimţite de subiect (de exemplu “vertij”, “teamă”);

● Prin comportamente specifice (evitarea situaţiilor de risc, evitarea confruntărilor, performanţe

scăzute în situaţii de stres).

6

Page 7: Curs Experiment

Uneori variabila dependentă (VD), nu operaţionalizează ceea ce am stabilit noi să

operaţionalizeze; este cazul răspunsului electrodermal – în cazul detectorului de minciuni – care este mai

curând o rezultantă. De regulă, reţinem ca VD anumite faţete ale comportamentului global. De exemplu,

reacţia oamenilor într-o situaţie de aşteptare (o barieră prelungită pe şosea) prezintă mai multe faţete:

agitaţie, violenţe verbale, reacţii vegetative (creşterea pulsului, a tensiunii sangvine), creşterea

catecolaminelor ş.a.m.d. Se reţine numai o componentă a acestui comportament global.

Enumerăm câteva dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească variabila dependentă pentru

a avea un bun experiment:

● să fie sensibilă la variaţiile sau manipulările variabilei independente. De exemplu, dificultatea unei

probleme poate fi operaţionalizată prin coeficientul de reuşite şi abandonuri obţinute. Ea poate fi

operaţionalizată însă şi prin timpul necesar pentru rezolvarea problemei respective. Evident, vom opta

pentru a doua variantă de operaţionalizare, deoarece e mult mai sensibilă şi pune în evidenţă mult mai

subtil dificultatea problemei în cauză.

● variabila dependentă trebuie să fie uşor de măsurat şi clar definită, pentru a putea fi măsurată şi de

un alt cercetător în acelaşi fel.

● să fie fiabilă, adică să dea efecte statornice, nu fluctuante episodice.

Selecţia şi repartizarea subiecţilor

Orice experiment presupune selectarea unei mulţimi de subiecţi. Din păcate, selecţia subiecţilor

nu este la discreţia cercetătorului. De multe ori ea se face pe bază de voluntariat din subiecţii pe care

cercetătorul îi are la îndemână. Or, această situaţie poate induce de la început distorsiuni. Aşa cum s-a

remarcat deja (McNemar, 1946) o mare parte a datelor psihologiei se bazează pe cercetări asupra

7

Page 8: Curs Experiment

şoarecilor albi de laborator şi a studenţilor din anul I – psihologie. Idealul ar fi ca selecţia subiecţilor să

fie aleatoare, dar această pretenţie este exagerată faţă de posibilităţile reale. Adesea utilizăm grupuri

naturale intacte, în compoziţia lor datorată hazardului. De exemplu, o clasă de elevi ca atare ar satisface

această exigenţă numai că trebuie să fim atenţi la faptul dacă actuala ei compoziţie nu este rezultanta

unor selecţii pregătitoare. Situaţia trebuie totuşi avută în vedere la interpretarea rezultatelor. Într-o

cercetare clinică asupra coeficientului de recidivă la fumători s-a constatat că în urma tratamentului 80-

90 % dintre fumători recidivează (Schacter, 1982). Datele experimentale intrau în contradicţie cu

numeroase statistici care arătau că proporţia celor care au abandonat fumatul fără recidivă este foarte

mare. În acest caz, rezultatele obţinute în clinică s-au dovedit nerelevante, pentru că lotul clinic, era

format tocmai din pacienţi care recidivau.

Repartizarea subiecţilor în grupul de control şi în grupul sau grupurile experimentale se face

aleatoriu (randomizat). Randomizarea se poate face prin mai multe tehnici (vezi Nunally, 1967, pag 95).

Mai importante fiind:

● randomizarea simplă (“tragerea la sorţi “, metoda loteriei).

● randomizarea stratificată( în care populaţia este împărţită pe “straturi”, după unul sau mai multe

criterii, pentru fiecare strat, realizându-se o eşantionare aleatoare).

1.4.1. Elaborarea design-ului (planului) experimental

Trebuie să distingem între variabilele modificate, “manipulate” efectiv de experimentator – în

exemplul nostru A şi B – şi variabilele independente etichete sau clasificatori care sunt caracteristici

naturale ce permit să reperăm, să descriem subiecţii. În exemplul dat nivelul de şcolarizare (C) constituie

o asemenea variabilă – etichetă şi serveşte la repartizarea subiecţilor în diferite grupe. În general, datele

de clasificare – vârsta, sexul, nivelul de motivare, CI, nivelul socio – cultural, gradul de instruire etc. –

au acest statut de variabilă etichetă, pe care subiecţii le posedă încă din start, înaintea experienţei.

Se vorbeşte de variabile independente, care se notează cu litere mari (A, B) şi modalităţi ale

acestora, care se notează cu litere mici: a1, a2…sau b1, b2,…ş.a.m.d.

Întreg mersul experiennţei poate fi anticipat într – un tabel – care este expresia planului stabilit mintal –

şi care prevede combinaţiile relevante între modalităţile variabilelor inndependente implicate în situaţia

considerată.

Un plan factorial reuneşte toate combinaţiile posibile de factori relevanţi. Fiecare căsuţă din

tabel realizează o anumită combinaţie, sugerând şi schema de eşantionare, adică numărul de grupe de

subiecţi care vor fi formate în vederea experienţei.

8

Page 9: Curs Experiment

Există planuri de experienţă elementare sau de bază cu un singur factor de variaţie şi planuri

factoriale – mai exact multifactoriale – cu mai mulţi factori.

1.4.1.2. Design-ul experimental de bază.

Planurile experimentale de bază vizează situaţiile în care manipulăm experimental un singur

factor. Rezultatele obţinute de grupul experimental devin semnificative prin compararea lor cu scorurile

obţinute (la post-test) de grupul de control. Schema generală a planurilor experimentale de bază e

prezentată în tabelul 1.4.

Tabelul 1.4. Schema planului experimental de bază

S

A

ge gc Legendă

a1 A = factorul manipulat experimantal

a1, a2, ...an = modalităţile lui A

S = subiecţii participanţi la experiment

ge = grupul experimental

gc = grupul de control

a2

.

.

.

an

Exemple:

1o.Se instituie un experiment pentru a cunoaşte efectul unor tranchilizante asupra activităţii de

conducere auto. În acest scop se admninistrează tranchilizante cu nume diferite sau doze diferite (5 mg,

10 mg, 15 mg, 20 mg) la patru loturi de persoane stabilite după regulile selecţiei aleatoare. Se introduce

şi un grup de control, căruia nu i se administrează nici un drog. Notăm variabila independentă

(administrarea unui tranchilizant) cu A şi vom avea în studiu patru modalităţi a1, a2, a3, a4, la care se

adaugă grupa de control a0. Avem, practic, un singur factor de variaţie, prezent sub 5 modalităţi. Nu

facem nici o altă diferenţiere a subiecţilor, decât cea oferită de administrarea în doze diferite a drogului.

Efectul fiecărui medicament aplicat se dezvăluie în diferenţele sau variaţiile apărute în comportamentul

la volan. Acesta din urmă îl considerăm printr-o faţetă particulară: timpul de reacţie (TR). Ne aşteptăm

ca drogul în doze diferite sau purtând nume diferite să diferenţieze grupele cuprinse în studiu, să apară

deosebiri în ceea ce priveşte TR între grupele de experienţă şi cea de control. Sursele acestor deosebiri

sau variaţii sunt bine precizate.

9

Page 10: Curs Experiment

În cadrul acestui exemplu avem de-a face cu un singur factor de variaţie (A). Pentru a răspunde

la întrebarea iniţială, urmează să se instituie în final comparaţii multiple.

2o. Sugerăm un experiment care să verifice ipoteza: ”cuvintele al căror conţinut poate fi imaginat

se memoreaza mai uşor“(Paivio, 1982) ;în acest caz factorul manipulat (cuvintele), prezintă două

modalităţi fixate de experimentator : cuvinte cu conţinut imagistic (a1) şi fără conţinut imagistic (a2).

Aceeaşi listă de cuvinte se prezintă atât grupului experimental cât şi grupului de control, dar subiecţilor

din grupul experimental li se sugerează să-şi imagineze cuvintele memorate.

1.4.1.3. Design-ul experimental factorial.

Planurile factoriale sunt experimentele în care intervin două sau mai multe variabile controlate

sau factori de variaţie. În acest caz se vizează nu numai influenţa fiecăruia dintre aceşti factori, ci şi

influenţa interacţiunii lor asupra variabilei dependente. Cele mai frecvente sunt planurile bi- şi

trifactoriale. Planurile factoriale cu mai mult de trei factori sunt greu de realizat şi nepractice. În cazul

unui plan cvadrifactorial, de pildă, dacă presupunem că fiecare factor are numai două modalităţi,

ajungem la un plan factorial 2 x 2 x 2 x 2 = 16, ceea ce inseamnă că avem nevoie de 16 grupuri. Deşi

calculul statistic nu ridică probleme, constituirea practica a 16 grupuri de subiecţi este o sarcină extrem

de dificilă.

Cel mai simplu plan factorial este planul bifactorial (2 x 2). Schema lui generală este prezentată

în tabelul 1.5.

Tabelul 1.5. Plan factorial

B

A b1 b2 Legenda

A1 A, B – factorii de variaţie

a, b – mod. factorilor A, respectiv BA2

Exemplu:

1o. S-a iniţiat un experiment de instruire programată în care s-au utilizat, în grupuri paralele,

programe liniare (PL) şi programe ramificate (PR). De asemenea, s-a menţinut, pentru comparaţie, în

alte grupe, lecţia orală clasică (LC). Pentru o urmărire diferenţiată a efectelor, grupele au fost

dihotomizate în funcţie de CI şi anume: CI > m şi CI < m. Aşadar, avem două variabile independente: A,

10

Page 11: Curs Experiment

metoda de instruire şi B, nivelul de inteligenţă (CI). Prima variabilă prezintă trei modalităţi (PL, PR şi

LC), iar a doua variabilă are două modalităţi: CI > m şi CI < m.

Datele de bază sunt condensate în tabelul 1.6.

Tabel 1.6.

Nivel de

inteligenţă.

(B)

Metoda de instruire (A)

PL (a1) PR (a2) LC (a0)

(b1)

CI > m

(b2)

CI < m

În planul factorial apare adeseori grupuri de control prin care se realizează condiţia zero.

Planurile factoriale pun în evidenţă relaţii mult mai complexe decât planurile de bază. Ca urmare,

rezultatele obţinute pe baza lor au o mai mare validitate ecologică (= reflectă mai exact realitatea din

afara laboratorului, în care trăieşte subiectul uman). Datele obţinute dintr-un experiment probează

ipoteza care a stat la baza lui dacă sunt semnificativ statistic (lucru dovedit prin testele statistice,

ANOVA etc). La baza acestor teste se află comparaţiile intergrupale şi cele intragrupale.

1.4.1.4. Design-ul experimental mixt.

Planurile mixte vizează cercetările în care variabila dependentă este pusă în relaţie: a) cu unul

sau mai mulţi factori manipulaţi şi b) cu o variabilă clasificatorie.

O variabilă clasificatorie sau variabilă etichetă constă în repartizarea subiecţilor care participă la

experiment în clase diferite pe baza unor caracteristici imanente ale acestora (sexul, vârsta, statutul

social etc.).

Exemplu:

Presupunem că dorim să studiem eficacitatea a două metode de învăţare a limbilor străine.

Variabila manipulată are deci două modalităţi: metoda nouă, metoda tradiţională. Lansăm ipoteza că

eficacitatea acestor metode depinde de vârsta subiecţilor. În acest caz, clasificăm subiecţii după vârstă,

selectând subiecţii de 5, 7, 9 şi 11 ani (deci variabila clasificatorie are patru modalităţi). Planul

experimental arată ca în tabelul 1.7.

11

Page 12: Curs Experiment

Tabelul 1.7.

Variabila Clasificatoare (vârsta)VariabilaManipulată(metoda)

5 ani 7 ani 9 ani 11 ani

metoda tradiţională

metoda nouă

Aşadar, în planul experimental variabila clasificatorie ocupă acelaşi loc ca şi factorul manipulat

într-un plan factorial. Nu trebuie însă uitat că variabila clasificatorie nu face obiectul manipulării! Prin

urmare, relaţia dintre variabila clasificatorie şi variabila dependentă nu este una cauzală, ci de simplă

covarianţă. Dar interpretarea acestei covarianţe ridică aceleaşi probleme ca şi în cazul coeficientului de

corelaţie.

În exemplu de mai sus dacă, de pildă, metoda nouă s-a dovedit mai eficace faţă de metoda

tradiţională pentru subiecţii de 7, 9 şi 11 ani, dar cu eficacitate egală pentru subiecţii de 5 ani, nu putem

spune că vârsta (de 5 ani) este cauza acestor rezultate. Eventual, putem presupune că procese subiacente,

specifice vârstei de 5 ani, influenţează rezultatele obţinute. Probarea acestei supoziţii se face printr-un alt

design factorial, în care presupuşii factori subiacenţi sunt explicitaţi.

Utilizarea designurilor mixte este adesea extrem de utilă, deoarece:

● sporeşte senzitivitatea, constatabilă experimental, a variabilei dependente faţă de factorul

manipulat;

● oferă informaţii despre gradul de generalitate a rezultatelor obţinute

1.4.3. Design-uri experimentale defectuoase.

Rezultatele experimentale sunt considerate statistic semnificative sau nesemnificative pe baza

efectuării unor comparaţii inter şi intragrupale. Erorile comise în procesul comparaţiilor pun în evidenţă

planurile experimentale defectuoase.

12

Page 13: Curs Experiment

Erori posibile în comparaţiile intragrupale

Erori posibile în comparaţiile intragrupale pot apărea la compararea scorurilor subiecţilor unui

grup experimental înainte şi după manipularea experimentală sau pe parcursul unor măsurări repetate.

● Efectul de maturare. Pe parcursul desfăşurării unui experiment subiecţii sunt implicaţi în

procesul propriei lor evoluţii, normale, naturale. În aceste condiţii, se poate întâmpla ca diferenţele dintre

două măsurări repetate ale aceloraşi subiecţi să se datoreze maturării ce a avut loc pe parcursul

experimentului, nu manipulării experimentale. Un plan experimental care neglijează aceste aspecte duce

la rezultate eronate.

Exemple:

1. Să presupunem că dorim să vedem eficacitatea unei metode de îmbunătăţire a lecturii pentru

elevii din clasa a II-a. Se aplică metoda respectivă timp de un an. În acest sens se fac măsurări ale

performanţelor de lectură ale elevilor la începutul şi şfârşitul fiecărui trimestru. După un an se compară

scorurile obţinute de fiecare subiect şi se constată îmbunătăţirea treptată a scorurilor, deci a

performanţelor. Rezultatele se pot datora metodei practice, dar tot la fel de bine se pot datora maturizării

elevilor pe parcursul anului respectiv sau interacţiunii dintre metodă şi maturare, astfel că interpretarea

rezultatelor este pusă sub semnul întrebării.

2.Evaluarea eficacităţii unui tratament psihoterapeutic poate cădea în aceeaşi eroare.

● Efectul testării repetate. Diferenţele de scoruri dintre mai multe măsurări succesive se pot

datora administrării repetate a aceluiaşi test.

Exemplu:

Procedăm la un experiment pentru a testa eficacitatea unei probe formative pentru dezvoltarea

inteligenţei. În acest sens, înainte şi după proba respectivă subiecţilor li se administrează un test de

inteligenţă. În general vom observa o creştere a QI de la pre-test la post-test. Acest fapt se poate datora

probei formative, dar se poate datora şi readministrării testului. După cum se ştie (vezi Anastasi, 1974)

se constată o creştere a scorurilor de inteligenţă între două administrări succesive, în lipsa oricărei alte

intervenţii.

13

Page 14: Curs Experiment

● Degradarea instrumentelor de măsură. Între două sau mai multe măsurări repetate, validitatea

instrumentului de măsurare scade. Relevanţa unor teste de personalitate, de pildă, scade în cazul

readministrării lor faţă de prima administrare (Neale, 1986).

● Regresia statistică constă în tendinţa, observată deja de Galton, de regresie spre medie a

scorurilor extreme odată cu repetarea unei măsurări.

Exemplu:

Presupunem că dorim să evaluăm eficitatea unei metode psihoterapeutice asupra anxietăţii. În

acest sens, se aplică un test de anxietate (STAI, MAS etc.) în urma căruia sunt selectaţi numai pacienţii

cu scoruri extrem de ridicate. Se aplică terapia respectivă după care subiecţii sunt retestaţi. Cu siguranţă

se va constata o scădere a nivelului anxietăţii, pe baza tendinţei de regresie statistică, chiar în absenţa

oricărei eficacităţi a tratamentului respectiv.

● Evenimente externe cu relevanţă asupra evenimentului investigat pot distorsiona rezultatele

obţinute experimental.

Exemplu:

Procedăm la un experiment pentru a detecta influenţa unor emisiuni T.V. saturate în scene de

agresivitate asupra agresivităţii subiecţilor. Timp de 10 zile subiecţii vizionează programe cu conţinut

agresiv. Se măsoară nivelul de agresivitate înainte şi după manipularea experimentală. În răstimp se

declanşează un război sau alt fenomen de agresivitate colectivă extremă. Aceste evenimente, deşi

exterioare subiecţilor participanţi la experiment îşi pot pune pecetea în mod decisiv asupra rezultatelor.

Efectul unor astfel de evenimente este şi mai vizibil în cazul unui experiment asupra atitudinilor.

Erori posibile în cazul comparaţiilor intergrupale

● Erori de selecţie. Aşa cum s-a arătat, selecţia subiecţilor care participă la experiment nu este

aleatoare. Ca urmare, rezultatele experimentale pot fi nerelevante pentru populaţia în cauză.

Exemplu:

În vederea testării eficacităţii unor psihoterapii sugestive asupra "nevrozei cardiace" se face

selecţia subiecţilor pe bază de voluntariat. Ei sunt randomizaţi în grupuri diferite cărora li se aplică

tehnici sugestive diferite. La post-test apar diferenţe semnificative între grupurile experimentale pe de o

parte şi grupul martor, pe de altă parte. Se poate conchide că aceste diferenţe se datorează metodelor

sugestive. Dar, selecţia pe bază de voluntariat poate fi determinată, putându-se presupune că s-au

prezentat subiecţii convinşi de eficacitatea metodei. Rezultatele pot deveni valide prin procedarea la un

14

Page 15: Curs Experiment

plan factorial în care se introduce şi variabila "încredere în metodele sugestive". Vezi, mai sus, şi

exemplul oferit de cercetarea lui Schachter asupra redicivei fumătorilor.

● "Moartea experimentală" (= "pierderea" unor subiecţi pe parcursul deşfăşurării

experimentului, datorită oboselii, lipsei de motivaţie etc.). În acest caz, lotul de subiecţi pe care se

administrează post-testul poate să nu mai posede aceleaşi caracteristici ca şi lotul iniţial.

Exemplu:

Să presupunem că dorim să cercetăm eficacitatea unei metode de tratare a alcoolismului. Pe parcursul

tratamentului mulţi subiecţi din grupul experimental părăsesc tratamentul, în vreme ce grupul de control

rămâne aproximativ acelaşi. Compararea rezultatelor obţinute la post-test de grupul experimental şi

grupul de control poate fi nerelevantă din cauza modificării compoziţiei grupului experimental.

● Efectul difuziunii costă în răspândirea efectului manipulării de la grupul experimental la cel de

control.

Exemplu:

Dorim să cecetăm influenţa cunoaşterii datei administrării unui test de memorie asupra fidelităţii

memoriei. Subiecţii sunt solicitaţi să memoreze o listă de cuvinte. Grupului experimental i se spune că

vor fi testaţi asupra capacităţii lor mnezice după o săptămână, în vreme ce subiecţilor din grupul de

control nu li se spune nimic în legătură cu data când vor fi testaţi. Ambele grupuri sunt testate după o

săptămână. Rezultatele pot fi distorsionate prin răspândirea informaţiei furnizate grupului experimental

şi la grupul de control.

Difuzarea prezintă un factor de distorsionare a rezultatelor mai ales atunci când experimentul

presupune oferirea unei informaţii pentru grupul de control.

● Efectul compensării. Acest efect studiat amănunţit de Adler (vezi Adler, 1987) constă în

efortul compensatoriu pe care îl pot manifesta membrii grupului de control simţindu-se frustraţi că nu

fac parte din grupul experimental.

Exempul:

Să presupunem că – în condiţiile respectării tuturor cerinţelor experimentale – se aplică două

metode de învăţare a aritmeticii: una tradiţională, alta modernă, la elevii a două clase paralele. Aceste

clase sunt cunoscute în şcoală ca fiind clase rivale. În acest caz, lipsa unor diferenţe semnificative între

performanţele la aritmetică în urma aplicării celor două metode se poate datora efortului compensatoriu

al grupului de control (căruia i s-a aplicat metoda tradiţională) stimulat de rivalităţile anterioare dintre

clasele de elevi respective.

15

Page 16: Curs Experiment

● Efectul resemnării, este invers efectului de compensare. Subiecţii din grupul de control pot

obţine rezultate mai slabe datorită demotivării ce o resimt ca urmare a excluderii lor din grupul

experimental.

Pe lângă erorile rezultate din comparaţiile inter sau intragrupale, rezultatele experimentului pot fi

distorsionate inconştient de experimentator sau subiecţii care participă la experiment. Într-un studiu

retrospectv Rosenthal trece în revistă 21 de studii oferind dovezi serioase că expectanţele sau ipotezele

eperimentatorului influenţează, uneori decisiv, colectarea şi interpretarea datelor (Rosenthal, 1978).

Pe de altă parte, pe parcursul desfăşurării experimentului subiecţii îşi formează propriile lor

ipoteze asupra rezultatelor experimentului, uneori exercitând în acest fel o influenţă puternică asupra lor.

Ambele situaţii pot fi ilustrate de studii psihofarmacologice, cu substanţe placebo. Evitarea unor astfel

de distorsiuni se poate realiza, aşa cum este cunoscut, prin metoda dublu-oarbă, în care nici

experimentatorul, nici subiecţii nu cunosc scopul în care se efectuează experimentul.

● Efectul Pygmalion şi efectul Hawthorne sunt situaţii cunoscute de distorsiune a rezultatelor

experimentale.

În finalul acestui subcapitol ne mărginim să atragem atenţia cititorului asupra "efectului

cumulativ"! Inventarierea erorilor la care poate fi expus un experiment făcut cu cea mai mare bună-

credinţă poate, prin urmare, să creeze cititorului impresia că experimentul este pândit de atâtea erori

încât cel mai înţelept lucru este să privim cu scepticism rolul experimentului în cercetarea psihologică.

Or, această impresie este eronată şi neproductivă. Mai întâi, pentru că un experiment nu este obliterat

concomitent de toţi aceşti factori de distorsiune. Apoi, practica ştiinţifică face dovada unei cantităţi

imense de date experimentale certe. Ca oriunde, şi în cercetarea psihologică singura atitudine viabilă este

construcţia, nu scepticismul!

16


Recommended