1. Specificitatea Dreptului Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene reprezintă un sistem juridic autonom,integrat dreptului intern al statelor membre, acest principiu antrenândconsecin e practice extrem de importante.ț

Pentru a în elege ra ionamentul care a condus la realizareaț țsistemului de integrare precum i modul în care func ionează acestș țsistem i se reflectă asupra modului de adoptare, dar mai ales deșaplicare a actelor normative, trebuie să privim retrospectiv, pentru aobserva ce se dorea prin crearea unei Comunită i Europene i care eraț șmodelul disponibil la acea vreme în materie de organiza ii interna ionale.ț ț

Astfel, în anul 1950, când Robert Schuman prime te de la omologiișsăi din Marea Britanie i SUA misiunea de a identifica o solu ie pentru aș țreaduce Germania în concertul occidental, deoarece, lăsată izolată ar fireprezentat un poten ial pericol împotriva păcii,ț în realitate, se doreacrearea unui cadru capabil să controleze, într-un mod rezonabilGermania, control pe care ea însă i să îl accepte.ș

Modelul de organiza ie interna ionalăț ț avut la dispozi ie, deoarecețs-a pornit de la premisa că viitoarea colaborare cu Germania va luaaceastă formă, era cel al cooperării, sistem care func ionează, sinteticțprezentat astfel:statele membre trimit proprii reprezentan i înțorganismele organiza iei respective, care au rolul de a adopta decizii,țacte normative. Principala problemă, însă, era aceea a aplicării acestordecizii interna ionale la nivel intern, în dreptul statelor membre. ț În cazulcooperării, este necesar ca legisla ia interna ională (în forma negociatăț țde reprezentan ii statelor) să fie ratificată potrivit procedurilorțconstitu ionale interne, existând, evident, posibilitatea să fie refuzatățratificarea. Altfel spus, sistemul cooperării oferă statului posibilitatea ca,la nivel intern, prin parlament, să hotărească dacă aplică sau nu actulinterna ional negociat i semnat de guvern în cadrul organiza iei.ț ș ț

Revenind la contextul anului 1950, trebuie spus că acest sistem nuera cel adecvat scopului urmărit, i anume controlul Germaniei, pentrușcă i se dădea posibilitatea ca, prin parlamentul propriu, să refuze odecizie luată în cadrul organiza iei.ț Era, deci, imperrativ să se găseascăo solu ie care să nu cunoască acest obstacol. ț Jean Monnet a găsitvarianta cea mai potrivită: eliminearea necesită ii ratificării interne aținstrumentului juridic interna ional.ț Apare, astfel, ceea ce numim

Subsemnatul __________________________ declar pe proprieraspundere, sub incidenta legii penale şi a Legii dreptului de autorcă lucrarea de diploma prezentata este elaborata de mine si amrespectat normele deontologice de folosire a bibliografiei

Data predarii lucrarii, Semnatura,

integrare, sistem care presupune, din punctul de vedere al tehniciinormative, faptul că dreptul Uniunii Europene, în domeniile precizate,face parte automat, din momentul intrării sale în vigoare, din ordineajuridică internă a statului membru, căruia îi este interzisă, practic,ratificarea.

Iată, deci, că, pentru a servi unui anumit scop, a fost gândită ometodă, care la prima vedere, pare o solu ie evidentă, simplă, dar care ațavut nevoie de acceptul politic al statelor, pentru că, alături de acestmecanism tehnico-normativ, regăsim un transfer de suveranitate la nivelsuprana ional,ț aspect destul de delicat, în special într-o perioadă în carestatele tocmai î i câ tigaseră, cu greu i în urma a două conflicteș ș șmondiale, suveranitatea.

Astfel, în teoria dreptului Uniunii Europene regăsim trei principiiesen iale, toate fiind efectele sistemului de integrare ce îi conferățtrăsătura autonomiei, i anume:ș principiul aplicabilită ii imediateț , directei ș prioritare a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică statală.1

Aceste aspecte se regăsesc în art.148 alin.2 din Constitu ieț : caurmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UniuniiEuropene, precum i celălalte reglementări comunitare cu caracterșobligatoriu, au prioritate fa ă de dispozi iile contrare din legile interneț ț , curespectarea prevederilor actului de aderare.

Regula în materia raportului dintre dreptul intern i cel interna ionalș țpublic rezultă din prevederile art.11 Constitu ie, care precizează că, înțgeneral, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptulintern, adică încorporarea le face interpretabile i aplicabile dupășacelea i reguli ca i toate celălalte norme care provin de la puterea deș șstat.

Prin excep ie de la această regulă, ț art.20 din Constitu ie stabile teț șcă tratatele interna ionale care reglementează în materia drepturilorțomului trebuie interpretate i aplicate în dreptul intern în deplină armonieșcu prevederile constitu ionale i legale,iar, în caz de contrarietate sauț șsimple neconcordan e, prioritate de aplicare vor avea acteleținterna ionale în detrimentul reglementărilor interne.ț

A doua excep ie este consacrată de art.148 alin.2 Constitu ieț ț , carereia, adaptând oarecum, con inutul normativ al excep iei anteriorț țmen ionate. De i aparent această prevedere nu consacră o normăț ș1 M.A Dumitra cu, ș Dreptul Uniunii Europene i specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic,șBucure ti, 2012, p.24-25ș

juridică nouă sau un alt tip de derogare de la regula în materie, dat fiindcă raportul dintre dreptul european i cel intern constituie unul dinșsubiectele cele mai delicate ale construc iei juridice europene,țconstituantul român a preferat să îi consacre un alineat special.

Cu privire la acest subiect există cel pu in două curente de gândireț ,unul specific mai degrabă jurisdic iilor constitu ionale na ionale, careț ț țsus in ț suprema ia Constitu iei inclusiv fa ă de dreptul europeanț ț ț , chiardacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă fa ă de toatețcelălalte norme din dreptul intern, i unul propriu jurisdic iei europene,ș țcare, cu unele fluctua ii, sus ine ț ț prioritatea de aplicare sistematică ișnecondi ionată a tuturor dispozi iilor din dreptul uniunii fa ă de toateț ț țnormele din dreptul intern, inclusiv fa ă de constitu iile na ionale.ț ț ț

Din perspectiva Uniunii Europene, i, mai ales, din perspectiva uneișjurispruden e extrem de activiste de la începuturile Cur ii de Justi ie,ț ț țprioritatea de aplicare a dreptului uniunii, atât originar cât i derivat, seșjustifică pe baza obiectivului implicit, negociat împreună de statelemembre i consfiin it în tratatele constitutive, anume acela al unificăriiș țsistemelor normative na ionale prin crearea unei ordini juridicețeuropene.2

Art.148 alin.2 din Constitu ieț consacră o variantă originală a reguliipriorită ii dreptului uniunii europene, anume ț nu tot dreptul uniunii, cinumai tratatele constitutive i celălalte reglementări unionale cu caracterșobligatoriu au prioritate i nu fa ă de orice dispozi ie din dreptul internș ț țcare s-ar afla în neconcordan ă cu acestea, ci doar fa ă de dispozi iileț ț țcontrare lor.3

S-a facut men iune despre ordinea jurudică europeană. ț Dar cesemnifică această ordine, despre care face men iune însă i Curtea deț șJusti ie?ț

Ordinea juridică europeană reprezintă rela iile de tip nouț apărute înspa iul european, care au creat o nouă ordine juridică, diferită de ordineațjuridică interna ională, cât i de ordinea juridică internă.ț ș

Ordinea juridică europeană presupune: realizarea unui raport echilibrat între dreptul uniunii

europene i dreptul intern al statelor membre;ș

2 I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Constituția României.Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,București, 2008, p.1436-1437

3 I.Muraru, E.S.Tănăsescu, op.cit., p.1440

transferul de putere legislativă de la statele membre spreinstitu iile uniunii cu competen e legislative ale căror acteț țcapătă caracter obligatoriu pentru statele membre;

autenticitatea, respectiv încredin area de către statelețmembre spre Uniunea Europeană a unei păr i dințprerogativele suveranită ii na ionale, sau, cu alte cuvinte,ț țlimitarea competen elor na ionale pentru anumiteț țdomenii.4

Până în acest punct au fost abordate punctual aspectecaracteristice dreptului Uniunii Europene. Mai departe vom trata formeleîn care se manifestă ordinea juridică europeană i mecanismele prinșcare această ordine este înfăptuită în dreptul intern al statelor membre.

2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă modalită ilețspecifice prin care regulile de conduită considerate necesare înstructurile europene devin norme de drept prin acordul de voin ă alțstatelor membre.

Normele juridice ce formează con inutul dreptului Uniunii Europenețse exprimă printr-o varietate de mijloace juridice ce reprezintă izvoarelespecifice ale dreptului Uniunii.

Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate înurmătoarele categorii:

izvoarele principale sau originare, care formează dreptulprimar al Uniunii Europene (incluzând normele juridicecuprinse în tratatele ini ialeț i ș tratatele modificatoare aleComunită ilor europene i Uniunii Europene);ț ș

izvoarele secundare, care formează dreptul derivat alUniunii Europene (incluzând normele juridice cuprinse înactele juridice adoptate de institu iile europene înțexercitarea atribu iilor ce le-au fost stabilite prin tratate);ț

izvoarele complementare (incluzând principiile generalede drept i normele juridice cuprinse în ș acordurile

4 L.Gheorgiu, Evoluția sistemelor juridice contemporane, Editura Universul Juridic,București, 2004, p.116

interna ionale încheiate de Comunită i/Uniune sau deț țstatele membre cu alt state sau organiza ii interna ionaleț ț ).5

2.1 Dreptul primar

Dreptul Uniunii Europene cuprinde, în primul rând, tratateleeuropene institutive ale Comunită ilor europeneț , respectiv tratatele de laParis i Roma. Acestora li se adaugă diferite protocoale care le-au fostșanexate, precum i tratatele modificatoare ale tratatelor constitutive. Înșacea i categorie intră tratatele, conven iile i actele de aderare a noiș ț șstate.

Tratatele originare sunt cele care au stat la baza edificării Uniuniieuropene:

tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la23 iulie 1952, prin care se înfiin ează ț Comunitateaeuropeană a cărbunelui i o elului;ș ț

tratatele de la Roma, care instituie Comunitateaeconomică europeană i ș Comunitatea europeană aenergiei atomice.

Voca ia tratatelor europene nu se limitează la dimensiuneațcontractuală a oricărei conven ii interna ionale, a cărei func ie este de aț ț țcrea drepturi i obliga ii pentru statele semnatare,ci, după modelulș țcartelor constitutive ale organiza iilor interna ionale î i asumă o for ăț ț ș țconstitutivă.

Curtea de Justi ie a pus în eviden ă această caracteristică într-oț țformulă devenită clasică, potrivit căreia, tratatele constitutive suntdesemnate ca fiind Carta Constituantă de bază a Comunită ilor.ț

Tratatele determină câmpul de aplicare a dreptului Uniunii rationemateriae, ratione loci i ratione temporisș , atribuie competen e institu iilorț ți enun ă principiile i procedurile ce trebuie respectate în vedereaș ț ș

realizării finalită ilor i obiectivelor prevăzute, asigurând respectareaț ș

5 N.Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-a revizuită, Editura Lumina Lex,București, 2011, p.79

acestora printr-un control jurisdic ional, putând sanc iona încălcareaț țacestora.

În ceea ce prive te ș aplicarea ratione loci tratatele sunt aplicabileteritoriilor europene ale statelor membre, precum i teritoriilor europeneșîn care un stat membru î i asumă rela ii externe.ș ț După cum se observă,no iunea de teritoriu este o no iune func ională.ț ț ț 6

Drept exemplu vom ilustra cauza Bourquain7. La 26 ianuarie 1961,la Bône (Algeria), domnul Bourquain, angajat în Legiunea străinăfranceză, a fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea deTribunalul Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise pentrusăvâr irea infrac iunilor de dezertare i de omucidere cu inten ie.ș ț ș ț

În aplicarea Codului francez de justi ie militară pentru trupele dețuscat, acest tribunal militar permanent a considerat ca dovedităîmprejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze latrecerea de frontieră algeriano-tunisiană, domnul Bourquain a împu catșmortal un alt legionar, tot de cetă enie germană, care a vrut să împiedicețdezertarea.

Domnul Bourquain, refugiat în Republica Democrată Germană, nuar fi aflat de notificarea hotărârii pronun ate în lipsă, iar pedeapsațaplicată prin hotărârea considerată pronun ată întrț -o procedurăcontradictorie nu a putut fi executată.

Domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul urmăririi penale, niciîn Algeria, nici în Fran a. De altfel, în Fran a, toate infrac iunile săvâr iteț ț ț șîn legătură cu războiul din Algeria au fost amnistiate. În schimb, înRepublica Federală Germania a fost deschisă o anchetă împotriva sapentru acelea i fapte i, în 1962, a fost transmis un mandat de arestareș șautorită ilor din fosta Republică Democrată Germană, care lț -au respins.

La sfâr itul anului 2001, sș -a descoperit că domnul Bourquain locuiaîn regiunea Regensburg (Germania). La 11 decembrie 2002,Staatsanwaltschaft Regensburg (parchetul din Regensburg) l-a trimis înjudecată sub aspectul infrac iunii de omor, la instan a de trimitere, pentruț țacelea i fapte, în temeiul articolului 211 din Codul penal german.ș

Curtea de Justi ie a statuat că în ceea ce prive te domeniul deț șaplicare teritorial al articolelor 54-58 din CAAS8, se impune precizarea6 L.Gheorgiu, op.cit., p.127-129

7 C-297/07 2008 I-09425

8 Convenția de aplicare a acordului Schengen

că, de i, astfel cum rezultă din articolul 6 din Decizia 1999/436 coroboratșcu articolul 138 din CAAS, articolul 54 din CAAS nu a fost niciodată învigoare pe teritoriul Algeriei, unde s-a pronun at prima condamnare ațdomnului Bourquain, aplicarea articolului 54 nu poate, în împrejurărispeciale precum cele care caracterizează condamnarea amintită, sădepindă de locul în care s-a pronun at această condamnare, elementulțdecisiv fiind pronun area acestei condamnări de către o autoritatețjudiciară competentă dintr-un stat devenit Parte contractantă la CAAS.

Cu toate că această cauză nu prive te o dispozi ie din tratateleș țconstitutive mutatis mutandis, totu i exemplul rămâne relevant.ș

Jurispruden a unională a stabilit caracterul ireversibil al Uniuniiț ,statuând că statele membre au convenit să instituie o Comunitate dedurată nelimitată, dotată cu institu ii permanenteț , investite cu puterireale, izvorâte dintr-o limitare a competen elor sau dintr-un transfer dețatribu ii de la state la această Comunitateț ; de aceea, o desesizare deatribu ii, astfel conferite, i o întoarcere a obiectivelor la care se referăț șnumai domeniul competen ei statelor membre nu ar putea intervenițdecât în baza unei dispozi ii exprese din tratat.ț 9

2.2 Dreptul derivat al Uniunii Europene10

Conform art.288 TFUE pentru exercitarea competen elor Uniunii,ținstitu iile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări i avizeț ș .

Curtea de Justi ie a statuat că ț natura juridică a unui act nu estedată de denumirea sa, ci de con inutul său.ț În acest sens, Curtea poatesă procedeze la recalificarea actului sau la invalidarea acestuia dacă nus-a respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.

9 L.Gheorghiu, op.cit., p.129

10 Actele politico-juridice specifice pilonului III (adoptate în perioada 1993-2009). Conformdispozițiilor art.K6(34) alin.2 TUE, Consiliul statuând în unanimitate, la inițiativa unui statmembru sau a Comisiei, poate: a) să adopte poziții comune definind abordarea de cătreUniune a unei anumite chestiuni; b) să adopte decizii-cadru în scopul aproprieriidispozițiilor legislative și de reglementare a statelor membre; Deciziile-cadru suntobligatorii pentru statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins lăsândinstanțelor naționale opțiunea asupra formelor și mijloacelor; ele nu pot avea efect direct;c) să adopte decizii cu orice alt scop conform obiectivelor tratatului, cu excepția oricăreiaproprieri a dispozițiilor legislative și de reglementare a statelor membre. Aceste deciziiau un caracter obligatoriu și nu pot avea efect direct. Consiliul statuând cu majoritatecalificată, adoptă măsurile necesare pentru punerea în practică a acestor decizii la nivelulUniunii; d) să stabilească convenții a căror adoptare o recomandă statelor membreconform regulilor lor constituționale.

Conform art.296 TFUE, în cazul în care tratatele nu prevăd tipulactului care trebuie adoptat, institu iile aleg de la caz la caz, cuțrespectarea procedurilor aplicabile i a principiului propor ionalită ii.ș ț țAdoptarea fiecărui act de către institu iile Uniunii trebuie ț să fie motivată,fiind considerată ca un viciu de formă nu numai lipsa motiva iei, dar iț șinsuficien a acesteia. Actele ț pot fi modificate oricând de organul care le-aemis.11

2.2.1 Regulamentele12

În dreptul Uniunii Europene, regulamentul este asemănător legii îndreptul na ional,ț motiv pentru care este numit, adesea lege europeană.El este general-abstract i impune o conduită obligatoriu de urmat. Are oșaplicabilitate generală i directăș . Aceasta înseamnă că regulamentul seaplică unui număr nedefinit de persoane i de raporturi juridice, nefiindșnecesară adoptarea de acte de aplicare, încorporare sau transformare.Spre deosebire de directive, regulamentele nu lasă statelor membreposibilitatea de a alege forma i mijloacele de punere în aplicare așprevederilor lor.13

Curtea de Justi ie a fost confruntată ț în cauza Variola c.Admministrazione della Finanze14 cu întrebarea dacă un stat membrupoate introduce în ordinea juridică internă prevederile unui regulament.

Curtea a răspuns că aplicabilitatea directă a regulamentuluiînseamnă că „intrarea sa în vigoare i aplicarea sa în favoarea sau înșdauna subiectelor de drept se realizează independent de orice măsurăde preluare în dreptul na ional. ț

Statele membre sunt obligate, în virtutea obliga iilor ce decurg dințTratat i asumate prin ratificarea acestuia, de a nu obstruc iona efectulș țdirect inerent regulamentelor i altor norme juridice comunitare.ș

Respectarea strictă a acestei obliga ii este o condi ieț țindispensabilă pentru aplicarea simultană i uniformă a regulamentelorșcomunitare pe întreg teritoriul Comunită ii.ț11 N.Diaconu, op.cit., p.83

12 Conform art.288 TFUE regulamentul are aplicabilitate generală, iar acesta esteobligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

13 G.Gorning, I.E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București,2007, p.80

14 C-34/73 1973 00981

Mai exact, statele membre au obliga ia de a nu întreprinde măsurițsusceptibile să afecteze competen a Cur ii de a se pronun a cu privire laț ț țorice problemă de interpretare a legisla iei comunitare sau de validitate ațunui act al institu iilor Comunită ii, ceea ce presupune că ț ț nu esteadmisibil niciun procedeu prin care natura comunitară a unei normejuridice să fie ascunsă fa ă de justi iabili.ț ț

Conform art.177 din Tratat în special, Curtea rămâne pe deplincompetentă, în ciuda dispozi iilor na ionale care urmăresc transformareaț țunei norme a dreptului comunitar în normă de drept na ional.”ț

Regulamentul este direct aplicabil, dacă con ine norme complete iț șnecondi ionate, ce pot fi aplicate direct de organele sau instan eleț țjudecătore ti ale statelor membreș . Din contră, un regulament incomplettrebuie explicat printr-o normă a Uniunii sau a statelor membre, dupăcaz.

Regulamentul poate institui nu doar pentru statele membre, ci ișpentru cetă enii Uniunii, în mod direct, drepturi sau obliga ii.ț ț Spredeosebire de directive, care se adresează doar statelor membre,regulamentul poate produce i un efect orizontal, în rela ia dintreș țcetă enii Uniunii, putând fi, spre exemplu, invocat de către particulari într-țun litigiu în fa a instan elor na ionale.ț ț ț

Din aplicabilitatea directă a regulamentului i din principiul priorită iiș țdreptului Uniunii rezultă că regulamentul are prioritate fa ă de oricețprevedere na ională contrară.ț Dreptul na ional contrar este inaplicabilțdacă nu este în conformitate cu un regulament.

Conform principiului loialită ii fa ă de Uniune, statele membreț țtrebuie să se ab ină de la emiterea de norme juridice care să îngreunezețaplicabilitatea directă a regulamentelor.15

2.2.2 Directivele

Directiva, spre deosebire de regulament i decizie, ș nu areaplicabilitate generală decât în cazuri excep ionale i atunci precizeazăț șexpres acest lucru. Directiva are anumi i ț destinatari desemna i (numaițstatele membre, nu i resortisan ii),ș ț în plus fiind incompletă din punct devedere juridic, în sensul că ea cuprinde un singur element (care este ișobligatoriu), i anume ș scopul pe care statele membre trebuie să îl atingă;

15 Ibidem, p.80-81

mijloacele, formele de atingere a obiectivului sunt lăsate la latitudineaacestora.

S-a constatat practica institu iilor Uniunii Europene în direc iaț țelaborării unor directive din ce în ce mai detaliate, astfel încât marja demanevră a statelor este mult diminuată. Această practică a fost criticatăîn fa a Cur ii de Justi ie a Uniunii Europene, spunându-se că în acestț ț țmod directiva se transformă practic într-un regulament. Curtea a răspunsprin precizarea că nu este nimic rău în a adopta directive clare i precise,șacest lucru nu reprezintă un pericol, deoarece există un element care vaîmpiedica întotdeauna transformarea directivei într-un regulament, ișanume: directiva, spre deosebire de regulament, va avea întotdeaunanevoie de măsuri interne de transpunere, lucru care nu este valabilpentru regulament.16

Ar mai fi de precizat un aspect: statele sunt obligate să aleagămăsuri legislative corespunzătoare, care să fie capabile să facă directivasă func ioneze efectiv, i aici ne referim la for a juridică a actului deț ș țaplicare a directivei, precum i la publicitatea de care beneficiază,șelemente care constituie limite în plus pentru alegerea formei de aplicarede către state.17

În ceea ce prive te ș posibilitatea de a alege forma i mijloacele deșpunere în aplicare a directivelor, Curtea de Justi ie a schi at două limităriț țale acesteia:

statele membre trebuie să adopte acele măsuri caregarantază efectul util al directivei;

actul trebuie să aibă acela i rang cu normele care aușreglementat anterior materia în cazuză.

În consecin ă, Curtea de Justi ie a respins o simplă trimitere laț țpractica administrativă sau o emitere a unei circulare ca modalitate detranspunere a unei directive.

Statelor membre nu le este permis ca, în termenul de punere înaplicare a directivei, să adopte alte măsuri care să împiedice atingereascopurilor directivei. Principiul loialită ii nu permite statelor membre sățadopte măsuri care să îngreuneze sau să prejudicieze punerea înaplicare a directivei.18 16 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.154-155

17 Ibidem

18 G.Gornig, I.E.Rusu, op.cit., p.82

2.2.3 Deciziile

Deciziile sunt reglementate prin dispozi iile art.288 TFUE. Conformțacestor reglementări, decizia este obligatorie în toate elementele sale. Încazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentruace tia.ș

Deciziile se caracterizează prin următoarele trăsături: deciziile nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-

se unor destinatari preci i,ș desemna i sau identifica i, deț țregulă, conform articolului final al acestora. Decizia poatesă se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, înspecial în cazurile privind concuren a, când se adreseazățîndeosebi agen ilor economici.ț Prin aceste decizii se potimpune subiec ior cărora le sunt adresate unele obliga ii,ț țsau aplicarea unor sanc iuni.ț

pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fienotificate destinatarului, lipsa aceeteia atrăgând neintrarealor în vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu ducela nevaliditatea lor, ci doar la situa ia de a fi ț inopozabile,chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al UniuniiEuropene.

deciziile trebuie motivate în mod clar i pertinentș , iar celecare se bazează pe o practică constantă, pot fi motivate ișsumar.

deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatariiacestora.19

2.2.4 Recomandările i avizeleș

Se caracterizează prin faptul că sunt lipsitee de fect olbigatoriu, elenelegând statele la o conduită anume.

Recomandările i avizele constituie instrumente foarte utile deșorientare a comportamentelor i legisla iilorș ț , o sursă indirectă deapropriere a legisla iilor na ionale.ț ț

19 N.Diaconu, op.cit., p.87

În jurispruden a sa, Curtea de Justi ie a considerat căț țrecomandările nu sunt lipsite de orice efect juridic i că ș judecătoriina ionali sunt inu i să le ia în considerare dacă lămuresc interpretareaț ț țdispozi iilor na ionale, pentru a asigura deplina aplicare.ț ț

După unele păreri, o distinc ie între aviz i recomandare este greuț șde făcut. Se consideră însă, că avizul este, mai degrabă, expresia uneipăreri asupra unei probleme date, în timp ce recomandarea este uninstrument de ac iune indirectă urmărind aproprierea legisla iilorț ț i nușdiferă de directivă decât prin absen a for ei obligatorii.ț ț 20â

2.3 Ierarhia normelor juridice ale Uniunii Europene

Raportul dintre dreptul european i dreptul na ional este guvernatș țde principiul priorită ii sau superiorită ii ori suprema iei dreptuluiț ț țeuropean, dedus din natura Uniunii Europene, principiu ce pune îneviden ă necesitatea aplicării prevalente a dreptului european, în situa iaț țîn care dispozi iile sale sunt într-un raport conflictual cu normele dreptuluițna ional al statelor membre. Ca atare ț dreptul european are prioritate fa ățde orice prevedere a dreptului na ional, chiar fa ă de prevederileț țconstitu ionale a e statelor membre.ț ș 21

Normele juridice ale Uniunii Europene sunt integrate într-un sistemde drept în care fiecare categorie ocupă un loc bine determinat, într-oformă piramidală, asemănătoare normelor juridice ale fiecărui stat.

În func ie de acest sistem ierarhic, ț fiecare categorie are o anumităfor ă juridică i -pe această bază- se determină raporturile care existăț șîntre acestea precum i între dreptul Uniunii Europene i dreptul na ionalș ș țal statelor membre.22

Ierarhia normelor de drept al Uniunii nu presupune faptul că existădeosebiri din punct de vedere al obliga iei subiectelor de drept de a sețconforma normelor juridice i ș nu instituie deosebiri în ce prive te for aș țjuridică a acestora.

20 L.Gheorghiu, op.cit., p.143-144

21 M.Fodor, Întrebarea preliminară în aplicarea uniformă a dreptului comunitar european,Dreptul comunitar și dreptul intern. Aspecte privind legislația și practica judiciară.Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice 17 aprilie2008, Editura Hamangiu, București, 2008, p.89

22 N.Diaconu, op.cit., p.99

Tratatele constitutive se află, într-o reprezentare grafică a ierarhieinormelor juridice, în vârful piramidei, având cea mai mare for ă juridicăț ,dat fiind că dispozi iile tuturor celorlalte acte juridice unionale trebuie sățle fie conforme. Normele tratatelor constitutive beneficiază de oprezum ie absolută de legalitate.ț

Ordonarea celorlalte norme juridice ale sistemului de drept alUniunii Europene nu poate fi făcută în mod abstract i cu aplicareșgenerală. Pentru fiecare situa ie particulară, va trebui să se stabilească,țîn concret, prin aplicarea principiului specialită ii i/sau principiuluiț șsuccesiunii în timp, care normă are o for ă juridică superioară.ț

Principiile generale ale dreptului au rangul dreptului primar.Dreptul Uniunii derivat (legisla ia uniunii secundară) are rangț

inferior tratatelor constitutive, cu excep ia situa iilor în care actele uniuniiț țsecundare completează sau modifică tratatele.

În virtutea priorită ii dreptului Uniunii, prevederile na ionale contrareț ț-chiar i cele constitu ionale- din sfera raporturilor juridice de dreptulș țUniunii, devin inoperante.23

3. Suprema ia dreptului Uniunii Europeneț

Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoaresuperioară faţă de legislaţiile naţionale ale statelor membre. Principiulsupremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au caracterobligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţionalăcare ar fi contrară dreptului european.

Principiul supremaţiei garantează superioritatea dreptului europeanasupra legislaţiilor naţionale. Acesta este un principiu fundamental aldreptului european. La fel ca principiul efectului direct, acesta nu estemenţionat în Tratate, însă a fost consacrat de CJUE.

De abia Protocolul nr.30 la Tratatul CE privind aplicarea principiilorsubsidiarită ii i propor ionalită ii, introdus în anul 1993, a făcut, pentruț ș ț țprima dată, referire la principiile care guvernează raportul dintre dreptulna ional i dreptul Uniunii.ț ș

De asemenea declara ia nr.17 din Proiectul de decizie a ConsiliuluițEuropean privind exercitarea pre eden iei Consiliului revine asupraș țsuprema iei dreptului Uniunii statuând în felul următor: „Conferin aț ț

23 G.Goring, I.E.Rusu, op.cit., p.93-94

reaminte te că, în conformitate cu jurispruden a constantă a Cur ii deș ț țJusti ie a Uniunii Europene, tratatele i legisla ia adoptată de Uniune peț ș țbaza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, încondi iile prevăzute de jurispruden a men ionată anterior.ț ț ț

În plus, Conferin a a hotărât ca Avizul Serviciului juridic alțConsiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), săfie anexat prezentului act final:

Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007Din jurispruden a Cur ii de Justi ie reiese că suprema ia dreptuluiț ț ț ț

comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. ConformCur ii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunită iiț țEuropene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurispruden ețconsacrate, suprema ia nu era men ionată în tratat. Situa ia nu s-aț ț țschimbat nici astăzi. Faptul că principiul suprema iei nu va fi inclus înțviitorul tratat nu va schimba în niciun fel existen a principiului iț șjurispruden a în vigoare a Cur ii de Justi ie.”ț ț ț

Curtea de justi ie a atins problema suprema iei în cauza Van Gendț țen Loos24, însă această problemă a fost abordată integral în cauzaCosta25.

„Spre deosebire de tratatele interna ionale obi nuite, Tratatul CEEț șa instituit o ordine juridică proprie care, de la intrarea în vigoare atratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice ale statelormembre i este obligatorie pentru instan ele judecătore ti ale acestora.ș ț ș

Într-adevăr, prin crearea unei Comunită i cu durată nelimitată,țdotată cu institu ii proprii, personalitate juridică, capacitate dețreprezentare pe plan interna ional i, mai ales, cu competen e realeț ș țnăscute din limitarea competen ei statelor membre sau din transferul dețatribu ii dinspre statele membre spre Comunitate, statele membre i-auț șrestrâns drepturile suverane, chiar dacă numai în domenii limitate,creând astfel un set de norme juridice aplicabile atât resortisan ilor, cât iț șstatelor membre.

Integrarea dispozi iilor de origine comunitară în dreptul fiecărui statțmembru i, în general, termenii i spiritul Tratatului au drept corolarș ș

24 C-26/62 1963 ECR 1

25 C-6/64 1964 ECR 585

imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, fa ă de o ordine juridicățacceptată de ele pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioarăcare nu poate astfel să-i fie opozabilă.

For a executorie a dreptului comunitar nu poate să varieze de la unțstat la altul în favoarea unor legi interne ulterioare, fără a periclitaatingerea obiectivelor Tratatului prevăzute în art.5 alin.2 i nici nu poateșda na tere unei discriminări, care este interzisă de art.7.ș

Obliga iile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunită iiț țnu ar fi necondi ionate, ci doar poten iale, dacă ar putea fi puse subț țsemnul întrebării prin actele legislative viitoare ale semnatarilor.

Suprema ia dreptului comunitar este confirmată de art.189,țconform căruia regulamentele sunt obligatorii i se aplică direct în fiecareșstat membru.

Această dispozi ie, care nu face obiectul vreunei rezerve, ar fițlipsită de sens dacă un stat ar putea să-i anihileze unilateral efecteleprintr-o măsură legislativă opozabilă textelor comunitare.

Rezultă din ansamblul acestor elemente că, izvorât dintr-o sursăautonomă, dreptul născut din Tratat nu poate fi, din pricina naturii salespecifice, surclasat de către normele juridice interne, oricare ar fiacestea, fără a- i pierde caracterul comunitar i fără ca însu iș ș șfundamentul juridic al Comunită ii să fie pus în discu ie.ț ț

Transferul de drepturi i obliga ii corespunzător dispozi iilorș ț țTratatului, întreprins de către statele membre, din cadrul ordinii lorjuridice interne, în beneficiul ordinii juridice a Comunită ii, implică oțlimitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar puteaprevala un act unilateral ulterior incompatibil cu no iunea de Comunitate.”ț

Curtea de Justi ie expune o serie de argumente pentru a- i justificaț școncluzia că dreptul comunitar trebuie să primească un rang prioritar fa ățde dreptul na ional.ț

Pe primul loc se situează afirma ia că Tratatul i-a creat o ordineț șjuridică proprie care a devenit imediat parte integrantă a sistemelorjuridice ale statelor membre.

În al doilea rând, poate chiar mai discutabilă, este afirma ia Cur iiț țcu privire la modul în care statele membre au creat, în termeniconstitu ionali, această ordine juridică. Aceasta s-a realizat, a spusțCurtea, prin transferul de către statele membre către noile institu iițcomunitare a unor competen e reale rezultate din limitarea suveranită ii.ț ț

La fel ca în cauza Van Gend, Curtea nu a făcut nicio referire la constitu iațunui anumit stat membru pentru a vedea dacă era avut în vedere saudacă era posibil un astfel de transfer sau limitare a suveranită ii, înțconformitate cu acea constitu ie.ț

În cadrul celui de-al treilea argument, Curtea s-a inspirat din spirituli obiectivele Tratatului pentru a concluziona că este imposibil ca stateleș

membre să acorde prioritate dreptului intern. Spiritul Tratatului impuneaca toate statele membre să ac ioneze cu aceea i diligen ă pentru aț ș țacorda efect deplin legilor comunitare pe care le-au acceptat pe bază dereciprocitate. Din moment ce obiectivele Tratatului erau integrarea ișcooperarea, realizarea lor ar fi periclitată de refuzul unui stat membru dea pune în aplicare o lege comunitară care, conform în elegerii lor, arțtrebui să le oblige pe toate în mod uniform i egal. Acest argument a fostșunul mai mult practic i teleologic decât unul textual, un argument peșcare Curtea l-a folosit în mod repetat: asigurarea uniformită ii i eficien eiț ș țdreptului comunitar este necesară în vederea realizării obiectivelorconcrete prevăzute de tratate.

Al patrulea argument a fost acela că obliga iile asumate de cătrețstatele membre prin Tratat ar avea un caracter poten ial i nuț șnecondi ionat, dacă acestea ar putea fi subordonate actelor legislativețulterioare ale statelor.

Singurul motiv cu adevărat textual adus de Curte a fost inclus înultimul său argument: expresia aplicare directă ar fi lipsită de sens dacăstatele ar putea anula efectul dreptului comunitar prin adoptarea uneilegisla ii ulterioare discordante.ț 26

Mai departe Curtea de Justi ie a dezvoltat principiul suprema iei înț țcauza Internationale Handelsgesellschaft27 i cauza Simmenthalș 28.

În cauza Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Einfuhr-undVorratsstelle fur Getreide und Futtermittel Curtea de Justi ie a decis căț„recurgerea la reguli sau no iuni juridice de drept na ional în scopul de aț țaprecia validitatea actelor adoptate de către institu iile Comunită ii, arț țaduce atingere unită ii i eficacită ii dreptului comunitar.ț ș ț

26 P.Craig, G.de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină.Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009, p.433-434

27 C-11/70 1970 ECR 1125

28 C-106/77 1978 ECR 629

Validitatea unor asemenea acte nu poate fi apreciată decât înlumina dreptului comunitar.

Într-adevăr, dreptul născut din Tratat, izvorât dintr-o sursăautonomă, nu poate, din cauza naturii sale, să fie surclasat de normelede drept na ional, oricare ar fi acestea, fără a- i pierde caracterulț școmunitar i fără că însu i fundamentul juridic a Comunită ii să fie pusș ș ș țîn discu ie.ț

În consecin ă, invocarea unor atingeri aduse fie drepturilorțfundamentale, astfel cum sunt ele formulate de către constitu ia unui statțmembru, fie principiilor structurii constitu ionale na ionale, nu poateț țafecta validitatea unui act comunitar sau efectul său pe teritoriul statmembru respectiv. În cauza Simmenthal o societate care importase carne de vită dinFran a în Italia, a introdus o ac iune în fa a Pretorului, solicitândț ț țrestituirea taxelor care îi fuseseră perecepute pentru inspec ia sanitar-țveterinară efectuată la frontieră, pe motiv că această taxă eraincompatibilă cu dreptul comunitar. În cadrul procedurii pentrupronun area unei hotărâri preliminare, Curtea a hotărât că astfel de taxețerau într-adevăr contrare Tratatului. Atunci când pretore a dispus, înconsecin ă, restituirea sumelor cu dobândă, autorită ile fiscale italiene auț țobiectat că o instan ă na ională nu putea refuza pur si simplu să aplice oț țlege na ională contrară dreptului comunitar, ci mai întâi trebuia sățsesizeze Curtea Constitu ională italiană cu această problemă, pentru cațlegea italiană să fie declarată neconstitu ională. Prin urmare, pretore ațînaintat din nou o cerere preliminară în aceea i cauză, întrebând dacă înșaceste condi ii legea na ională trebuie ignorată fără a a tepta să fieț ț șînlăturată de autoritatea constitu ională competentă.ț

Curtea de Justi ie a decis că „în temeiul principiului suprema ieiț țdreptului comunitar, dispozi iile Tratatului i actele direct aplicabile aleț șinstitu iilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelorțmembre, nu doar inaplicabilitatea de plin drept, prin simplul fapt al intrăriilor în vigoare, a oricărei prevederi contrare din legisla ia na ionalăț țexistentă, ci i -atât timp cât aceste dispozi ii fac parte integrantă, cuș țrang prioritar, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintrestatele membre- împiedicarea adoptării valabile a noilor acte legislativena ionale, în măsura în care ar fi incompatibile cu normele comunitare.ț

Într-adevăr, recunoa terea unei eficacită i juridice cât de mici aș țactelor legislative na ionale care intervin pe domeniul în carețComunitatea î i exercită atribu iile legislative sau care sunt în orice alt felș țincompatibile cu dispozi iile de drept comunitar, ar echivala cu negareațcaracterului efectiv al angajamentelor asumate necondi ionat iț șirevocabil de către statele membre, în temeiul Tratatului i ar pune astfelșla îndoială înse i fundamentele Comunită ii.ș ț

În final Curtea de Justi ie a concluzionat că orice instan ă na ionalăț ț țsesizată în limitele competen ei sale are obliga ia de a aplica integralț țdreptul comunitar i de a proteja drepturile pe care acesta le conferășpersoanelor private, lăsând neaplicată orice dispozi ie care ar putea fițcontrară din legisla ia na ională, indiferent dacă aceasta este anterioarăț țsau posterioară normei comunitare.”

Curtea a mers mai departe i a statuat că „orice dispozi ie a uneiș țordini juridice na ionale sau orice practică legislativă, administrativă sauțjudiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacită ii dreptului comunitarțca urmare a împiedicării instan ei competente să-l aplice, de a face lațmomentul aplicării tot ceea ce este necesar în vederea înlăturăriiprevederilor legale na ionale care formează un eventual obstacol înțcalea deplinei eficacită i a normelor comunitare, este incompatibilă cuțcerin ele inerente naturii dreptului comunitate.ț

Aceasta ar fi situa ia dacă, în ipoteza unui conflict dintre oțprevedere a dreptului comunitar i o lege na ională ulterioară,ș țsolu ionarea acestui conflict ar fi rezervată unei alte autorită i decâtț ținstan a chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, investită cuțcompeten ă de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul care ar rezultațde aici pentru deplina eficacitate a dreptului comunitar nu ar fi decâttemporar.

Astfel, instan a na ională însărcinată cu aplicarea, în limiteleț țcompeten ei sale, a prevederilor dreptului comunitar, are obliga ia de aț țasigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiudacă este necesar, orice prevedere contrară din legisla ia na ională, chiarț țulterioară, fără a trebui să solicite sau să a tepte eliminarea prealabilă așacesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constitu ional.”ț

Principiul Simmenthal a fost aplicat i extins în cauza Factortameș 29.Dreptul englez nu permitea la acel moment solicitarea luării unei măsuri

29 C-213/89 1990 ECR I-2433

provizorii împotriva Coroanei. Curtea de Justi ie a repetat o mare parte ațhotărârii Simmenthal, cu privire la nevoia de eficien ă a dreptuluițcomunitar i de aplicare automată, a dreptului comunitar capabil de efectșdirect, dar a mai adăugat că „eficien a deplină a dreptului comunitar ar fițîn egală măsură diminuată dacă o regulă de drept na ional ar puteațîmpiedica o instan ă sesizată cu un litigiu guvernat de dreptul comunitarțsă dispună măsuri provizorii în scopul de a asigura efectul deplin alhotărârii ce urmează a fi pronun ată cu privire la existen a drepturilorț ținvocate în temeiul dreptului comunitar. Rezultă de aici că o instan ățcare, în aceste condi ii, ar dispune măsuri provizorii dacă nu ar existațnorma de drept na ional, este obligată să înlăture aplicarea acesteițnorme.”

Principiul Simmenthal a fost extins i mai mult în cauza Larsyș 30, încare Curtea a hotărât că nu doar instan ele na ionale, ci i organeleț ț șadministrative corespunzătoare, în spe ă o institu ie na ională pentruț ț țasigurări sociale, trebuie să înlăture legile na ionale conflictuale, pentru ațda efect principiului suprema iei dreptului comunitar.ț 31

3.1 Consecin ele aplicării principiului suprema ieiț ț

a) regulile de drept european care au efect direct trebuie să fieaplicate începând de la data intrării lor în vigoare, chiar dacă se constatăexisten a unei legi na ionale incompatibile;ț ț

b) neaplicarea legii na ionale contrare se impune tuturorțautorită ilor na ionale competente, inclusiv celor ale administra iei;ț ț ț

c) statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzateparticularilor prin violarea dreptului european, judecătorul na ional avândțposibilitatea să stabilească în ce măsură aceste prejudicii suntimputabile acestora. În ceea ce prive te condi iile de exercitare a ac iuniiș ț țîn responsabilitate, ele sunt cele prevăzute în ordinea juridică internă,care stabile te jurisdic ia competentă i regulile procedurale;ș ț ș

d) există o legătură între principiul suprema iei i principiul integrăriiț șdreptului european, deoarece aplicarea primului depinde de efectul directal dreptului european;

30 C-118/00 2001 ECR I-5063

31 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.438

e) judecătorul na ional este obligat să suspende aplicarea uneițmăsuri na ionale, chiar dacă este o lege, când există îndoială serioasățasupra compatibilită ii acesteia cu normele dreptului european, până lațsolu ionarea problemei incompatibilită ii. Curtea de Justi ie a stabilit că oț ț ținstan ă na ională poate suspenda o dispozi ie na ională, luată înț ț ț țvederea aplicării unei norme europene a cărei validitate este contestată,numai dacă sunt întrunite următoarele condi ii:ț

să existe o îndoială serioasă asupra validită ii actuluiț

european, cu privire la care Curtea va fi sesizată printr-ochestiune prejudicială;

să existe o urgen ă i recurentul să fie amenin at de unț ș ț

prejudiciu grav i ireparabil;ș judecătorul na ional să ia în considerare interesul Uniuniiț

i să ină cont de hotărârile luate, de către Curtea deș țJusti ie.ț

f) interpretarea dispozi iilor na ionale trebuie făcută prin prismaț țdreptului european; g) în cazul în care actul na ional contrar dreptului comunitar a avutțconsecin e financiare pentru persoana fizică sau juridică, care a plătit cuțacest titlu sume de bani, autorită ile na ionale sunt obligate să-i returnezeț țaceste sume; h) statele membre ale Uniunii au obliga ia să verifice aplicareațnormelor de drept european i să sanc ioneze neaplicarea lor cuș țsanc iuni eficace, disuasive, i propor ionale cu cele aplicate în cazulț ș țviolării de o natură i o importan ă comparabilă a dreptului na ional.ș ț ț 32

4. Principiul efectului direct

Dreptul Uniunii Europene, ca sistem autonom de drept, pentru a fiaplicabil trebuie să se integreze în sistemul de drept intern al statelormembre. Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptulna ional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct.ț

Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene se impune decica un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de

32 L.Gheorghiu, op.cit., p.166-167

ierarhia celor două sisteme, care constă în suprema ia dreptului UniuniițEuropene fa ă de dreptul intern.ț 33

4.1 Efectul direct al prevederilor Tratatului

Originile efectului direct se regăsesc în faimoasa cauză Van Genden Loos34. În cauză se ridica problema aplicării unei taxe de importmărite prin schimbarea clasificării tarifare de pe o pozi ie cu un tarifțredus, pe o pozi ie cu un tarif mai ridicat, după intrarea în vigoare ațTratatul CEE, contrar dispozi iilor art.12ț 35. În cauză a fost formulatăîntrebarea dacă art.12 are efect pe plan intern, adică dacă justi iabilii potțsă valorifice în temeiul acestui articol drepturi individuale pe carejudecătorul este obligat să le protejeze.

Curtea de Justi ie a decis în felul următor: „Pentru a stabili dacățdispozi iile unui tratat interna ional au un domeniu de aplicare atât deț țlarg, este necesar să se ia în considerare spiritul acestor dispozi ii,țeconomia textului i termenii folosi i.ș ț

Obiectivul Tratatului CEE, acela de instituire a unei pie ii comune ațcărei func ionare este de interes direct pentru justi iabilii din Comunitate,ț țpresupune că acest Tratat reprezintă mai mult decât un acord care dăna tere unor obliga ii reciproce în statele contractante.ș ț

Această concep ie este confirmată în preambulul Tratatului, carețnu men ionează numai guvernele, ci i popoarele i, într-un mod maiț ș școncret, de faptul că au fost create institu ii înzestrate cu drepturițsuverane al căror exerci iu afectează atât statele membre, cât i peț șresortisan ii acestora.ț

De altfel, trebuie remarcat că resortisan ii statelor reunite înțComunitate sunt chema i să colaboreze la buna func ionare aț țComunită ii, prin intermediul Parlamentului European i al Consiliuluiț șEconomic i Social.ș

În plus, rolul Cur ii de Justi ie, în contextul art.177, al cărui scopț țeste de a asigura uniformitatea de interpretare a Tratatului de către33 N.Diaconu, op.cit., p.100

34 C-26/62 1963 ECR 1

35 În relațiile comerciale reciproce, statele membre se abțin să introducă între ele noi taxevamale la import și la export sau taxe cu efect echivalent, precum și să le majoreze pecele în vigoare.

instan ele na ionale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptuluiț țcomunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată de către resortisan iițlor în fa a acestor instan e.ț ț

De aici se poate trage concluzia că Comunitatea constituie o nouăordine juridică de drept interna ional, în beneficiul căreia statele i-auț șlimitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii, ișale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci i resortisan iiș țacestora.

Prin urmare, independent de legisla ia statelor membre, a a cumț șdă na tere la obliga ii în sarcina persoanelor private, dreptul comunitarș ținten ionează i să le confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic.ț ș

Aceste drepturi iau na tere nu numai atunci când sunt conferite înșmod expres prin Tratat, ci i în virtutea obliga iilor pe care Tratatul leș țimpune într-un mod bine definit atât persoanelor private, cât i statelorșmembre i institu iilor comunitare.ș ț

Textul art.12 enun ă o interdic ie clară i necondi ionată, care esteț ț ș țo obliga ie de a nu face, i nu o obliga ie de a face. Această obliga ie nuț ș ț țeste înso ită de nicio rezervă din partea statelor membre, prin carețpunerea sa în aplicare să fie subordonată unui act pozitiv de drept intern.Prin însă i natura sa, această interdic ie este ideală pentru a produceș țefecte directe în raporturile juridice dintre statele membre i justi iabiliiș țacestora.

Punerea în aplicare a art.12 nu necesită vreo interven ie legislativățdin partea statelor.

Faptul că prin acest articol statele membre sunt desemnate casubiecte ale obliga iei de a nu face nu implică i faptul că resortisan iiț ș țacestora nu ar putea fi beneficiarii acestei obliga ii.ț

Mai mult, argumentul dedus din art.169 i 170 din Tratat, invocat deșcele trei guverne36 care au prezentat observa ii Cur ii, se dovede te a fiț ț șgre it.ș

Împrejurarea că Tratatul, în articolele sus men ionate, permitețComisiei i statelor membre să aducă în fa a Cur ii un stat care nu i-aș ț ț șîndeplinit obliga iile, nu înseamnă că persoanele private nu pot să invocețaceste obliga ii, dacă este cazul, în fa a instan ei na ionale, după cumț ț ț țfaptul că Tratatul pune la dispozi ia Comisiei modalită i prin care săț țasigure respectarea obliga iilor impuse celor care sunt parte la Tratat nuț

36 Belgian, german și olandez

exclude posibilitatea invocării încălcării acestor obliga ii, în cazul unorțlitigii între persoane private în fa a instan ei na ionale.ț ț ț

Limitarea garan iilor împotriva unei încălcări a articolului 12 dețcătre statele membre numai la procedurile prevăzute de articolele 169 iș170 ar suprima orice protec ie jurisdic ională directă a drepturilorț țindividuale ale resortisan ilor statelor membre.ț

Recurgerea la procedura prevăzută de aceste articole riscă să sedovedească ineficientă dacă intervine după punerea în executare a uneidecizii na ionale luate cu nerespectarea dispozi iilor Tratatului.ț ț

Vigilen a persoanelor private interesate să î i protejeze drepturileț șconstituie un control eficace, care se adaugă atribu iilor de controlțîncredin ate prin art.169 i 170 Comisiei i statelor membre.ț ș ș

Din considerentele de mai sus rezultă că, în conformitate cuspiritul, economia i textul Tratatului, art.12 trebuie interpretat în sensulșcă produce efecte imediate i dă na tere unor drepturi individuale peș șcare organele jurisdic ionale na ionale trebuie să le protejeze.”ț ț

În opinia Cur ii, Tratatul a creat o comunitate nu doar de state, ci iț șde popoare i persoane i că, prin urmare, nu doar statele membre, ci iș ș șpersoanele private trebuie privite ca fiind subiecte de drept comunitar.Aceasta este consecin a unui ideal democratic care se traduce prințaceea că în cadrul Comunită ii, la fel ca într-un stat constitu ionalț țmodern, guvernele nu mai pot spune ceea ce erau obi nuite să spună înșdreptul interna ional: ț L´Etat, c´est moi. Dimpotrivă, Comunitatea reclamăparticiparea tuturor, cu consecin a că persoanele private nu le suntțimpuse doar sarcini i obliga ii, ci au i prerogative i drepturi careș ț ș ștrebuie să fie protejate prin lege. Prin urmare, aceasta este o idee înmare măsură politică, inspirată dintr-o percep ie asupra sistemuluițconstitu ional al Comunită ii care se află la baza hotărârii ț ț Van Gend enLoos i care continuă să inspire întreaga doctrină care decurge din ea.ș 37

În cauza Van Gend en Loos, Curtea de Justi ie a fixat condi iileț țini iale care trebuie întrunite pentru ca un articol din Tratat să fiețconsiderat ca având efect direct. Ea a stabilit cerin a, cunoscută dințdreptul interna ional, ca o prevedere să fie în primul rând executorie ț perse. Astfel, criteriile care îi permiteau unui articol din Tratat să beneficiezede efect direct constau în aceea că articolul era: clar, negativ,necondi ionat, fără vreo rezervă din partea statului membru iț ș37 P.Pescatore, The Doctrine of Direct Effect: An Infant Disease of Community Law citat înP.Craig, G.de Burca, op.cit., p.342

independent de vreo măsură na ională de implementare. Dezvoltareațconceptului de efect direct în anii următori s-a caracterizat prinextinderea i relaxarea condi iilor ini iale.ș ț ț 38 Această politică de relaxare aînceput odată cu cauza Reyners39.

Domnul Reyners era un cetă ean olandez care i-a făcut studiile înț șdrept în Belgia, dar căruia i-a fost refuzată admiterea în Baroul belgiandoar pe motiv că nu avea cetă enia belgiană. Acesta a contestatțlegisla ia belgiană în fa a Consiliului de Stat care a înaintat Cur ii deț ț țJusti ie întrebarea dacă art.52 CEEț 40 avea efect direct în absen ațdirectivelor de implementare.

Curtea de Justi ie a decis în felul următor. „Regula tratamentuluițna ional reprezintă una dintre dispozi iile juridice fundamentale aleț țComunită ii.ț

În condi iile în care face trimitere la un ansamblu de dispozi iiț țlegislative aplicate fectiv de către ara de stabilire a proprilor resortisan i,ț țaceastă regulă este, în esen ă, susceptibilă de a fi invocată direct dețcătre resortisan ii tuturor celorlalte state membre.ț

Prevăzând că libertatea de stabilire trebuie realizată până lasfâr itul perioadei de tranzi ie, art.52 impune astfel o obliga ie de rezultatș ț țprecisă, a cărei executare ar trebui să fie facilitată, nu condi ionată, dețpunerea în practică a unui program de măsuri progresive.

Faptul că acest caracter progresiv nu a fost respectat lasă intactăobliga ia în sine, după împlinirea termenului prevăzut pentru executareaței.

Împotriva unui astfel de efect nu se poate invoca împrejurarea căConsiliul nu a adoptat directivele prevăzute de art.5441 i 57ș 42 sau faptulcă unele dintre directivele care au fost efectiv adoptate nu ar fi dus larealizarea pe deplin a obiectivului nediscriminării cerut de art.52.

38 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.343

39 C-2/74 1974 ECR 631

40 În conformitate cu dispozițiile următoare, restricțiile privind libertatea de stabilire aresortisanților unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru se elimină treptat peparcursul perioadei de tranziție. Această eliminare treptată vizează și restricțiile privindînființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabilițipe teritoriul altui stat membru.Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și la exercitareaacestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor, în speță a societăților însensul articolului 58 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii delegislația statului membru de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privindcapitalurile.

Într-adevăr, după expirarea perioadei de tranzi ie, directivelețprevăzute de capitolul referitor la dreptul de stabilire au devenit de prisospentru punerea în aplicare a regulii tratamentului na ional, aceasta fiindțde acum înainte consacrată chiar de către Tratat, ca normă cu efectdirect.”

Condi iile ini iale ale efectului direct au fost, prin urmare relaxate înț țdecursul anilor după Van Gend en Loos, de i încă mai există cauze înșcare Curte de Justi ie stabile te că un articol din Tratat nu are efectț ș41 (1) Înainte de încheierea primei etape, Consiliul, la propunerea Comisiei și dupăconsultarea Comitetului Economic și Social și a Adunării, adoptă în unanimitate unprogram general de eliminare a restricțiilor impuse libertății de stabilire în cadrulComunității. Comisia supune această propunere aprobării Consiliului în primii doi ani dinprima etapă.Programul stabilește, pentru fiecare categorie de activități, condițiile generale derealizare a libertății de stabilire și în special etapele acesteia.(2) Pentru punerea în aplicare a programului general sau, în absența acestuia, pentrufinalizarea unei etape a realizării libertății de stabilire în vederea desfășurării uneianumite activități, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea ComitetuluiEconomic și Social și a Adunării, hotărăște în unanimitate până la încheierea primei etapeși ulterior cu majoritate calificată, prin intermediul directivelor.(3) Consiliul și Comisia exercită funcțiile care le revin în conformitate cu dispozițiilemenționate anterior, și în special:(a) acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul cărora libertatea de stabilireconstituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilorcomerciale;(b) asigurând o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente, pentru acunoaște aspectele deosebite ale diferitelor activități în cadrul Comunității;(c) eliminând acele proceduri și practici administrative care decurg din dreptul intern saudin acordurile încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar constitui unobstacol pentru libertatea de stabilire;(d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui altstat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura oactivitate independentă, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să leîndeplinească în cazul în care ar sosi în acest stat la data la care intenționează să inițiezeaceastă activitate;(e) asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi terenuriși construcții situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu aduceatingere principiilor stabilite la articolul 39 alineatul (2);(f) eliminând treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură deactivitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare deagenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiilede acces al personalului aparținând sediului principal în funcțiile de conducere sau desupraveghere a acestor agenții, sucursale sau filiale;(g) coordonând, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiilesolicitate în statele membre societăților în sensul articolului 58 al doilea paragraf pentru aproteja deopotrivă interesele asociaților și ale terților;(h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile destabilire.

42 (1) În vederea facilitării accesului la activități independente și la exercitarea acestora,Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Adunării, care hotărăște înunanimitate în cursul primei etape și ulterior cu majoritate calificată, adoptă directive învederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale decalificare.

direct. Pozi ia actuală poate fi sintetizată astfel: unui articol din Tratat i sețrecunoa te efect direct cu condi ia ca acesta să fie menit să confereș țdrepturi persoanelor private i să fie suficient de clar, precis iș șnecondi ionat.ț 43

4.2 Efectul direct al Directivelor

În cazul regulamentului argumentul referitor la aplicabilitate estetextual, iar în privin a deciziei tratatul prevede expres că aceasta estețobligatorie în toate elementele sale, iar ca un corolar al acestui aspect,nu există nici un motiv pentru care aceasta să nu poată fi invocate directîn fa a instan elor.ț ț

Conform art.288 TFUE directiva este obligatorie pentru fiecare statmembru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsândautorită ilor na ionale competen a în ceea ce prive te forma i mijloacele.ț ț ț ș șDupă cum se poate observa situa ia se prezintă diferit în cazulțdirectivelor. După cum am men ionat i după cum bine se tie directivaț ș șapare ca un instrument folosit la nivel european în vederea armonizariilegisla iilor na ionale, de depă ire a diferen elor, a contradic iilor, deț ț ș ț țmulte ori substan iale, dintre reglementările interne ale diverselor statețmembre ale Uniunii Europene.

Bazele efectului direct în materia directivelor sunt reprezentate decauzele Van Duyn44 i Rattiș 45.

În Van Duyn Curtea de Justi ie a statuat că „excluderea, dețprincipiu, a posibilită ii ca obliga ia pe care directiva o impune să poată fiț ț

(2) În același scop, înaintea încheierii perioadei de tranziție, Consiliul, hotărând lapropunerea Comisiei după consultarea Adunării, adoptă directivele cu privire lacoordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membreprivind accesul la activități independente și la exercitarea acestora. Unanimitatea estenecesară pentru materiile care, cel puțin într-un stat membru, sunt reglementate de legiși pentru măsurile care privesc protejarea economiilor, în special distribuția creditului șiprofesia bancară și care privesc de condițiile de exercitare, în diferitele state membre, aleprofesiunilor medicale, paramedicale și farmaceutice. În celelalte cazuri, Consiliulhotărăște în unanimitate în cursul primei etape și ulterior cu majoritate calificată.(3) Liberalizarea treptată a restricțiilor cu privire la profesiunile medicale, paramedicale șifarmaceutice este subordonată coordonării condițiilor de exercitare a acestora în diferitelestate membre.

43 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.345

44 C-41/74 1974 ECR 1337

45 C-148/78 1979 ECR 1629

invocată de persoanele interesate, ar fi incompatibilă cu efectulobligatoriu atribuit directivelor.

Mai ales în cazurile în care autorită ile comunitare au obligat statelețmembre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectulutil al unui asemenea act ar fi diminuat dacă justi iabilii ar fi împiedica iț țsă se prevaleze în justi ie de acest act i dacă organele na ionale cuț ș țatribu ii jurisdic ionale ar fi împiedicate să îl ia în considerare ca elementț țde drept comunitar.

De altfel, art.177, care permite organelor na ionale cu atribu iiț țjurisdic ionale să sesizeze Curtea cu privire la valabilitatea iț șinterpretarea tuturor actelor institu iilor, fără distinc ie, implică faptul căț țaceste acte sunt susceptibile de a fi invocate de către justi iabili în fa aț țorganelor respective.

În fiecare caz în parte, este necesar să se examineze dacă natura,economia i termenii dispozi iei în cauză pot produce efecte directe înș țraporturile juridice dintre statele membre i persoanele private.”ș

În hotărârea Van Duyn, Curtea de la Luxembourg oferă douăargumente în favoarea efectului direct al directivelor, i anume:ș

un argument de natură func ională, în sensul că directiveleț

sunt obligatorii i vor fi aplicate mai eficient dacășparticularii se pot prevala de ele;

al doilea argument este textual: art.177 CEE permite

instan elor na ionale să adreseze Cur ii întrebări cu privireț ț țla orice măsură, inclusiv directivele, ceea ce implică faptulcă aceste acte juridice pot fi invocate de către particulari înfa a instan elor na ionale.ț ț ț

De asemenea hotărârea Van Duyn consacră i efectul util alșdirectivei, i anume punerea sa în aplicare efectivă, prin acte deștranspunere na ionale care au for a i natura juridică adecvate în acestț ț șsens.46

În cauza Ratti, Curtea a men ionat, din nou, faptul că excluderea,țîn principiu, a posibilită ii ca persoanele vizate să poată invoca obliga iaț țpe care directiva o impune, ar fi incompatibilă cu efectul obligatoriu pecare art.189 CEE îl atribuie acesteia. În cazul în care autorită ilețcomunitare, prin intermediul unei directive, ar impune statelor membre

46 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.94

obliga ia de a adopta o anumită conduită, eficien a unei asemeneaț țmăsuri ar fi diminuată în cazul în care justi iabilii ar fi împiedica i să seț țprevaleze de aceasta în justi ie, iar instan ele na ionale ar fi împiedicateț ț țsă o ia în considerare ca element de drept comunitar. Prin urmare, statulmembru care nu a adoptat în termenul stabilit măsurile de punere înaplicare impuse de directivă nu poate invoca împotriva persoanelorparticulare propria neîndeplinire a obliga iilor con inute de aceastăț țdirectivă. În consecin ă, o instan ă na ională sesizată de un justi iabil,ț ț ț țcare s-a conformat dispozi iilor unei directive, cu o cerere în vedereațeliminării unei dispozi ii na ionale incompatibile cu directiva respectivă,ț țneintrodusă în ordinea juridică internă a unui stat membru în culpă,trebuie să solu ioneze această cerere, în cazul în care obliga ia în cauzăț țeste necondi ională i suficient de clară.ț ș 47

Al treilea motiv, formulat în cauza Ratti, este argumentul estoppel:statele membre nu pot refuza să recunoască efectul obligatoriu al uneidirective invocate împotriva lor, din cauza faptului că nu au implementatîn mod corespunzător respectiva directivă. Ideea, în cazul de fa ă,țconstă în aceea că statul membru ar fi trebuit să implementeze directivai, dacă ar fi făcut aceasta, atunci persoana privată ar fi avut posibilitateaș

de a se prevala de legea na ională de implementare. Având în vedere cățastfel statul membru a comis o gre eală prin neimplementarea directivei,șel nu ar putea invoca acea gre eală în scopul de a nega efectulșobligatoriu al directivei înse i, după ce perioada de implementare așexpirat. În cazul în care este necesar, norma na ională aflată în conflictțva trebui să nu fie aplicată.48

În ceea ce prive te întinderea efectului direct, Curtea de Justi ie deș țla început a sus inut în mod constant faptul că efectul direct al directiveițnu poate fi îndreptat împotriva unei persoane private, ci doar împotrivastatului.

Edificatoare în acest sens este cauza Marshall49. „În ceea ceprive te argumentul că o directivă nu poate fi invocată împotriva uneișpersoane, trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu articolul 189 dinTratatul CEE, caracterul obligatoriu al unei directive, pe care seîntemeiază posibilitatea invocării acesteia în fa a unei instan e na ionale,ț ț ț47 Ibidem, p.95-96

48 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.350

49 C-152/84 1986 ECR 723

există numai în legătură cu fiecare membru destinatar. Rezultă de aici căo directivă nu poate prin ea însă i să creeze obliga ii în sarcina uneiș țpersoane private i că o prevedere a unei directive nu poate fi invocatășca atare împotriva unei astfel de persoane.

În această privin ă, trebuie arătat că atunci când justi iabilii sunt înț țmăsură să se prevaleze de o directivă împotriva statului, o pot faceindiferent de calitatea în care ac ionează acesta din urmă, angajator sauțautoritate publică. Într-adevăr, în oricare dintre cazuri, statul trebuieîmpiedicat să profite de pe urma propriei nerespectări a dreptuluicomunitar.”

Prin jurispruden a sa novatoarea Curtea de la Luxembourg aținstituit ceea ce se nume te efectul direct administrativ.ș

În cauza Fratelli Constanzo50 Curtea de Justi ie a statuat înțconsiderentul nr.31 în felul următor: „Mai mult, am da dovadă deinconsecven ă dacă am hotărî că persoanele private au dreptul săținvoce dispozi iile unei directive care îndeplinesc condi iile definite maiț țsus în fa a instan elor na ionale, cu scopul de a cenzura autorită ileț ț ț țadministrative, i am re ine în acela i timp că acele autorită i nu auș ț ș țobliga ia de a aplica dispozi iile directivei prin înlăturarea dispozi iilorț ț țneconforme de drept na ional. Rezultă că, atunci când sunt îndeplinitețcondi iile cerute de jurispruden a Cur ii pentru ca dispozi iile uneiț ț ț țdirective să poată fi invocate de persoanele private în fa a instan elorț țna ionale, toate organele administra iei, inclusiv autorită ileț ț țdescentralizate precum primăriile, sunt obligate să pună în aplicaredispozi iile respective.”ț

Mai departe cauza Foster51 a adus interpretarea no iunii de organțde stat în contextul aplicării directivelor.

Ceea ce face interesantă această cauză este faptul că reclaman iițerau angaja i ai societă ii British Gas, a cărei politică era aceea de aț țsolicita femeilor să se pensioneze la vârsta de 60 de ani, iar bărba ii lațvârsta de 65 de ani. La acel moment, British Gas era o întreprinderena ionalizată care de inea monopolul asupra sistemului de distribuire aț țgazului din Regatul Unit i răspundea pentru acesta. ș

Curtea de Justi ie a ra ionat în felul următor. „Prevederileț țnecondi ionate i suficient de precise ale unei directive pot fi invocate deț ș

50 C-103/88 1989 ECR 1839

51 C-188/89 1990 ECR I-3313

către justi iabili împotriva organismelor sau entită ilor supuse autorită iiț ț țsau controlului statului sau care dispuneau de competen e specialețdepă ind pe cele care decurg din regulile obi nuite aplicabile înș șraporturile dintre persoanele private.

Astfel, Curtea a statuat că prevederile unei directive pot fi invocateîmpotriva autorită ilor fiscale, a colectivită ilor teritoriale, a autorită ilorț ț țindependente din punct de vedere constitu ional responsabile cuțmen inerea ordinii i securită ii publice precum i a autorită ilor publiceț ș ț ș țcare asigură serviciile de sănătate publică.

Din considerentele de mai sus rezultă că acel organism care,indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al uneiautorită i publice să îndeplinească sub controlul acesteia un serviciu deținteres public i care dispune în acest scop de competen e speciale careș țle depă esc pe cele ce decurg din regulile obi nuite aplicabileș șraporturilor dintre persoanele private, intră în catrgoria entită ilorțîmpotriva cărora pot fi invocate prevederile unei directive susceptibile dea avea efect direct.”

5. Principiul efectului indirect

A a cum rezultă din analiza anterioară, Curtea de Justi ie aș țrecunoscut, în anumite condi ii, efectul direct al directivelor în scopul deța da eficien ă juridică acestora. Însă, a a cum se va observa înț școntinuare, instan a de la Luxembourg nu a încetat să recunoascățefectul direct al directivei pe motivul interpretării armonioase/conforme.52

În plus recunoa terea efectului indirect, a apărut ca urmare așfaptului că instan a de la Luxembourg în mod constatnt a refuzat sățrecunoască efect direct orizontal directivei.

Punctul de pornire al principiului interpretării conforme estereprezentat de cauza Von Colson53.

„Trebuie totu i să se precizeze că obliga ia statelor membre, careș țdecurge dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta,precum i îndatorirea lor, în temeiul art.5 din Tratat, de a lua toateșmăsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinireaacestei obliga ii, se impun tuturor autorită ilor statelor membre, inclusivț ț

52 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.99

53 C-14/83 1984 ECR 1891

autorită ilor cu atribu ii jurisdic ionale, potrivit competen elor acestora.ț ț ț țRezultă de aici că, în activitatea de aplicare a dreptului na ional i maiț șales a dispozi iilor unei legi na ionale special introduse în vedereaț țaplicării Directivei 76/207, instan a na ională este inută să interpretezeț ț țdreptul său na ional în lumina textului i a finalită ii directivei.ț ș ț

Este de competen a instan ei na ionale să dea legi adoptate înț ț țvederea aplicării directivei o interpretare i o aplicare conforme cușexigen ele dreptului comunitar, în măsura în care dreptul na ional îiț țacordă o marjă de apreciere.”

Von Colson se referea la o directivă care fusese impelementată înmod necorespunzător, iar ac iunea fusese introdusă împotriva unuițangajator de stat. Totu i, cauzele ulterioare au stabilit că obliga iaș țimpune instan ei na ionale să interpreteze dreptul na ional în lumina uneiț ț țdirective neimplementate sau implementate necorespunzător chiar ișîntr-o cauză împotriva unei persoane private, eludându-se într-un felinterdic ia efectului direct orizontal.ț 54 Acest aspect reiese foarte bine dincauza Marleasing55.

Societatea Marleasing SA a introdus o ac iune împotriva societă iiț țLa Comercial în vederea constatării nulită ii actului constitutiv al pârâtei,țdeoarece societatea a fost constituită cu unicul scop de a frauda i eludașcreditorii, creditori printre care se afla i reclamanta. Prima Directivă așConsiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, agaran iilor impuse societă ilor în statele membre, în în elesul art.58 alț ț țdoilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asocia ilor sauțter ilor nu cuprindea, printre motivele de nulitate ale contractului dețsocietate, i pe cea referitoare la lipsa cauzei, de i Codul civil spaniolș șprevedea nulitatea contractelor pentru acest motiv. În aceste împrejurări,instan a spaniolă a întrebat Curtea dacă Directiva respectivă pitea aveațefect direct între particulari, astfel încât să excludă constatarea nulită iițcontractului de societate pentru alte motive decât cele prevăzute dedirectivă.56

„Pentru a răspunde la această întrebare trebuie amintit că, dupăcum a arătat Curtea în hotărârea pronun ată în cauza Von Colson,țconsiderentul 26, obliga ia statelor membre, care decurge dintr-oț54 P,Craig, G.de Burca, op.cit., p.359

55 C-106/89 1990 ECR I-4135

56 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.100-101

directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum ișîndatorirea lor, în temeiul art.5 din Tratat, de a lua toate măsurilegenerale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acesteiobliga ii, se impun tuturor autorită ilor statelor membre, inclusivț țautorită ilor cu atribu ii jurisdic ionale, potrivit competen elor acestora.ț ț ț țPrin urmare, în aplicarea dreptului na ional, indiferent dacă este vorba dețprevederi anterioare sau ulterioare directivei, instan a na ională chematăț țsă îl interpreteze trebuie să facă aceasta, în măsura în care este posibil,în lumina textului i a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatulșurmărit de acesta din urmă.”

De asemenea din această hotărâre mai reiese un aspect important,i anume acela că obliga ia de interpretare se aplică i în ipoteza în careș ț ș

dreptul intern este anterior directivei.S-a pus întrebarea de când devine aplicabilă obliga ia instan elorț ț

na ionale de interpretare conformă. Răspunsul a fost oferit în cauzațAdeneler57: „În ipoteza transpunerii tradive a unei directive, olbiga iațgenerală care incumbă instan elor na ionale de a interpreta dreptul internț țde o manieră conformă cu directiva nu există decât de la expirareatermenului de transpunere a acesteia.”

În cauza Inter-Environment Wallonie58 Curtea a decis că „rezultăcă, de la data intrării în vigoare a directivei, instan ele statelor membrețtrebuie să se ab ină pe cât posibil, de la interpretarea dreptului internțîntr-un mod care ar putea compromite grav, după expirarea termenuluide transpunere, atingerea obiectivelor urmărite de directiva respectivă.”

Din această cauză reiese obliga ia statului de a se ab ine de laț țîntreprinderea oricăror măsuri, care ar putea pune în pericol rezultatulurmărit de către directivă, chiar înainte de expirarea termenului detranspunere.

O limită importantă adusă obliga iei de interpretare armonioazățeste reprezentată de răspunderea penală. Cauza Kolpinghuis59 este maimult decât edificatoare în acest sens. „Obliga ia unei instan e na ionaleț ț țde a se raporta la con inutul unei directive atunci când interpreteazățregulile pertinente din dreptul na ional este limitată de principiile generaleț

57 C-212/04 2006 ECR I-6057

58 C-129/96 1997 ECR I-7411

59 C-80/86 1987 ECR 3969

de drept, care fac parte din dreptul comunitar i în special de principiileșsecurită ii juridice i neretroactivită ii. ț ș ț

O directivă nu poate prin ea însă i i independent de existen a uneiș ș țlegi adoptate pentru punerea ei în aplicare, să angajeze sau să agravezerăspunderea penală a persoanelor care îi încalcă prevederile.”

În cauza Centrosteel60 Curtea a pronun at o hotărâre prin carețreitera obliga ia de interpretare conformă.ț

Centrosteel a pretins plata unei sume în baza unui contract deagen ie comercială cu pârâta Adipol. Aceasta din urmă a invocatțnulitatea contractului pe motiv că Centrosteel nu ar fi îndeplinit cerin ațlegii italiene privind înregistrarea obligatorie a agen ilor comerciali.țCentrosteel se baza pe Directiva 86/653 privind agen ii comercialițindependen i, a cărei unică cerin ă pentru validitatea unui contract deț țagen ie era întocmirea unui document scris.ț

Curtea a concluzionat că „directiva se opune unei reglementărina ionale care condi ionează validitatea unui contract de agen ie deț ț țînscrierea agentului comercial în registrul corespunzător. Instan ațna ională este inută, atunci când aplică dispozi iile de drept internț ț țanterioare sau posterioare directivei men ionate, să interpretezețdispozi iile respective, pe cât posibil, în lumina textului i a scopuluiț șdirectivei, astfel încât dispozi iile să fie aplicate într-un mod conform cuțobiectivele urmărite de directivă.”

Această hotărâre sugerează că Adipol ar avea obliga ia legală de ațachita suma datorată ca urmare a contractului cu Centrosteel. Dacă însădreptul italian nu ar fi interpretat în lumina directivei i contractul deșagen ie ar fi fost anulat pentru încălcarea legii italiene privindțînregistrarea, Adipol nu ar avea această obliga ie. Acest gen de efect ațfost numit efect de excludere al unei directive, adică directiva împiedicăaplicarea dreptului na ional contrar, dar nu ajunge până la un efect dețsubstituire, din moment ce obliga iile păr ilor sunt impuse de contractulț țcomercial i nu de directivă.ș 61

În cauza Oceano Grupo Editorial62, solu ionată în acela i an cuț șCentrosteel Curtea a continuat să se concentreze asupra obliga iei deținterpretare conformă.60 C-456/98 2000 ECR I-6007

61 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.367

62 C-240-244/98 2000 ECR I-4491

Cauza era reprezentată de o ac iune introdusă de Oceano pe rolulțunei instan e din Barcelona pentru o plată datorată în baza unui contractțde pârâtul Quintero. Întrebarea era dacă instan a din Barcelona erațcompetentă în cauză, conform unei clauze din contract de alegere ainstan ei competente. În vreme ce legea spaniolă nu era foarte clară câtțprive te validitatea acestei caluze contractuale, Directiva comunitarășprivind clauzele abuzive, care nu fusese implementată în dreptul spaniolla acel moment, o considera ca ilicită.63 Curtea a statuat că „instan a de trimitere sesizată cu un litigiu carețse înscrie în domeniul de aplicare a directivei i care a fost cauzat deșfapte ulterioare expirării termenului de transpunere a acesteia, areobliga ia, atunci când aplică dispozi iile de drept na ional în vigoare laț ț țdata producerii faptelor, să le interpreteze pe cât posibil în conformitatecu directiva i de a a manieră încât să poată fi aplicate din oficiu.ș ș

Reiese că instan a na ională este obligată, în momentul aplicăriiț țdispozi iilor de drept na ional anterioare sau posterioare directiveiț țmen ionate, să le interpreteze, pe cât posibil, în lumina textului i aț șscopului directivei. Cerin a unei interpretări conforme impune în specialținstan elor na ionale să favorizeze interpretarea care i-ar permite săț țrespingă din oficiu atribuirea unei competen e care îi este conferită înțvirtutea unei clauze abuzive.”

Din economia hotărârii nu rezultă că instan a spaniolă trebuie să- iț șdecline competen a, prin interpretarea dreptului na ional în conformitateț țcu prevederile directivei, ci numai faptul că instan a na ională ar trebui săț țfavorizeze această interpretare.

Hotărârile Oceano64, Centrosteel65, Coote66 i Pfeifferș 67 arată căcerin a interpretării armonioase este în continuare prezentă i că, atunciț șcând circumstan ele o permit, Curtea oferă o orientare fermă instan elorț țna ionale cu privire la modul în care ar trebui să interpreteze armoniosțdreptul na ional, chiar i atunci când aceasta are ca efect impunerea înț ș

63 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.103

64 precit.

65 precit.

66 C-185/97 1998 ECR I-5199

67 C-397-403/01 2004 ECR I-8835

sarcina unei persoane de drept privat a răspunderii civile conformdreptului na ional.ț 68

6. Răspunderea statului pentru neimplementarea uneidirective

Un important mod în care o persoană privată se poate întemeia peprevederile unei directive, în ciuda interdic iei efectului direct orizontal,țeste acela de a ac iona statul pentru despăgubiri, în scopul reparăriițprejudiciului cauzat ca urmare a neimplementării unei directive.69

Bazele răspunderii statului, au fost puse în faimoasa cauzăFrancovich70.

În această cauză situa ia de fapt se prezenta în felul următor. ț Italianu a implementat Directiva nr.80\987 cu privire la protecţia muncitorilor încaz de insolvabilitate, care cere garantarea plăţii remuneraţiei şi creareaunor instituţii de garantare care să se ocupe de cereri de plată aremuneraţiei. Încălcarea din partea Italiei a fost constată de CJCE încazul Comisia vs. Italia (Cazul 22\87). Francovich şi Bonifaci au depuscereri de plată a remuneraţiei împotriva companiei declarate falimentatăîn 1985. Neputând să recupereze plata din partea companiei, au intentatacţiuni în faţa instanţei împotriva statului italian, cerând ca Italia să leplătească o compensare, în lumina obligaţiei precizate de directivă. Celedouă instanţe naţionale au cerut CJCE să determine măsura în carestatul membru trebuie să răspundă.

Curtea a abordat problema răspunderii reamintind că „Tratatul CEEa creat o ordine juridică proprie, integrată în sistemele juridice alestatelor membre i care se impune organelor jurisdic ionale ale acestora,ș țale căror subiecte sunt nu numai statele membre, ci i resortisan iiș țacestora i că, a a cum a creat obliga ii în sarcina persoanelor private,ș ș țdreptul comunitar este menit să creeze i drepturi care să intre înșpatrimoniul lor juridic; acestea se nasc nu numai atunci când suntmen ionate expres în Tratat, ci i în temeiul obliga iilor pe care Tratatul leț ș țimpune într-un mod bine definit atât persoanelor, cât i statelor membreși institu iilor comunitare.”ș ț

68 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.368

69 Ibidem, p.374

70 C-6 și 9/90 1991 ECR I-5357

Curtea a mai amintit de asemenea că „astfel cum decurge dintr-ojurispruden ă constantă, sarcina de a asigura efectul deplin alțdispozi iilor de drept comunitar i de a proteja drepturile pe care acesteaț șle conferă persoanelor, revine organelor jurisdic ionale na ionaleț țînsărcinate cu aplicarea acestor dispozi ii, în limitele competen elor lor.”ț ț

Mai departe ra ionamentul Cur ii se prezintă în felul următor.ț ț„Trebuie să constatăm că eficacitatea deplină a normelor comunitare ar fiafectată i protec ia drepturilor pe care acestea le recunosc ar fiș țdiminuată, dacă persoanele private nu ar avea posibilitatea de a ob inețrepara ii atunci când le-au fost lezate drepturile printr-o încălcare ațdreptului comunitar imputabilă unui stat membru.

Posibilitatea de a ob ine repara ii din partea unui stat membru esteț țindispensabilă în special atunci când, ca în cauza de fa ă, efectul deplințal normelor comunitare este subordonat condi iei unei ac iuni din parteaț țstatului i când, prin urmare, persoanele private nu pot, în lipsa uneișastfel de ac iuni, să invoce în fa a instan elor na ionale drepturile care leț ț ț țsunt recunoscute de dreptul comunitar.

Rezultă de aici că principiul răspunderii statului pentru prejudiciilecauzate persoanelor private ca urmare a încălcării imputabile a dreptuluicomunitar, este inerent sistemului creat de Tratat.

Obliga ia statelor membre de a repara aceste prejudicii ă i găse teț ș șîn egală măsură fundamentul în art.571 din Tratat, în temeiul căruiastatele membre sunt obligate să ia toate măsurile generale sau specialenecesare pentru a asigura îndeplinirea obliga iilor care le incumbă înțtemeiul dreptului comunitar. Or, printre aceste obliga ii se numără iț șaceea de a elimina consecin ele ilicite ale unei încălcări a dreptuluițcomunitar.

Rezultă din cele expuse mai sus că dreptul comunitar impuneprincipiul conform căruia statele membre sunt obligate să repareprejudiciile cauzate persoanelor private prin încălcări ale dreptuluicomunitar care le sunt imputabile.”

Principiul răspunderii statului a fost clarificat i extins în cauzașBrasserie du Pecheur72.71 Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asiguraîndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din acteleinstituțiilor Comunității. Statele membre facilitează Comunității îndeplinirea misiunii sale.Statele membre se abțin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilorprezentului tratat.

72 C-46/93 și 48/93 1996 ECR I-1029

Curtea de Justi ie a plasat aici principiul răspunderii statului înțcontextul prevederilor Tratatului privind răspunderea Comunită ii,țprevăzută de art.28873, care se bazează la rândul său, în mod expres, peprincipiile generale comune statelor membre (considerentele nr.28 i 29ș„De altfel, art.215 alin.2 din Tratat face trimitere, în materia răspunderiiextracontractuale a Comunită ii pentru prejudiciile cauzate de cătreținstitu iile sau agen ii săi în exercitarea func iilor lor, tocmai la principiileț ț țgenerale comune sistemelor de drept ale statelor membre; principiulrăspunderii extracontractuale a Comunită ii, stabilit astfel în mod expresțde către art.215 din Tratat, nu reprezintă altceva decât expresiaprincipiului general recunoscut în ordinile juridice ale statelor membre,conform căruia o ac iune sau o omisiune ilicită atrage obliga ia reparăriiț țprejudiciului cauzat. Această dispozi ie reflectă în egală măsură obliga iaț țautorită ilor publice de a repara prejudiciile cauzate în exercitareațfunc iilor lor.”).ț

Inspirându-se de principiile de drept interna ional i dinț șjurispruden a sa, Curtea a hotărât că statul este răspunzător oricare ar fițorganul vinovat de încălcare i indiferent de separa ia internă a puterilorș țîntre autorită ile constitu ionale. În cauze ulterioare, Curtea a hotărât căț țprincipiul răspunderii nu impune statelor membre să modifice distribu iațcompeten elor i responsabilită ilor între organele publice i că, în cazulț ș ț șstatelor cu structură federală, repararea prejudiciului nu trebuie să fierealizată neapărat de către statul federal. În mod simetric, în statele încare nu au o structură federală, repararea prejudiciului cauzatpersoanelor private poate fi realizată în mod corespunzător de o entitatede drept public distinctă din punct de vedere juridic de stat sau de cătreun organ teritorial autonom căruia i-au fost delegate sarcini de naturălegislativă sau administrativă.74

În final mai aducem în aten ie cauza Koblerț 75, care a adus oimportantă adi ie principiului răspunderii statului.ț

„Având în vedere rolul esen ial jucat de puterea judecătorească înțprotejarea drepturilor conferite persoanelor private prin normelecomunitare, eficien a deplină a acestor norme ar fi afectată i protec iaț ș țdrepturilor recunoscute de acestea ar fi diminuată dacă persoanele ar fi73 Art. 340 TFUE

74 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.415-416

75 C-224/01 2003 ECR I-10239

împiedicate să ob ină despăgubiri, în anumite condi ii, atunci cândț țdrepturile lor sunt lezate printr-o încălcare a dreptului comunitarimputabilă hotărârii unei instan e a unui stat membru care judecă înțultimă instan ă.ț

În această privin ă, trebuie subliniat că o instan ă care decide înț țultim grad reprezintă, prin defini ie, ultimul organ judiciar în fa a căruiaț țpersoanele pot valorifica drepturile care le sunt recunoscute de dreptulcomunitar. Având în vedere că încălcarea acestor drepturi printr-ohotărâre a unei astfel de instan e, care a devenit definitivă, nu mai poatețfi corectată de regulă, persoanele private nu pot fi lipsite de posibilitateade a angaja răspunderea statului pentru a ob ine în acest fel protec iaț țdrepturilor lor.

De altfel, tocmai pentru a preveni nerespectarea drepturilorconferite persoanelor de dreptul comunitar, o instan ă ale cărei hotărârițnu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată săsesizeze Curtea, în temeiul art.234 alin.3 CE.

Prin urmare, din cerin ele inerente protec iei drepturilor persoanelorț țprivate care se prevalează de dreptul comunitar, rezultă că acesteatrebuie să aibă posibilitatea de a ob ine în fa a unei instan e na ionaleț ț ț țrepararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi ca urmarea hotărârii unei instan e care judecă în ultim grad de jurisdic ie.”ț ț

Astfel, Curtea a decis că principiul răspunderii statului pentrudaunele cauzate persoanelor ca rezultat al încălcărilor culpabile aledreptului comunitar se aplică i atunci când încălcările reies dintr-oșhotărâre judecătorească dată în ultimă instan ă, dar în modțexcep ional.ț 76

Condi ile a căror îndeplinire trebuie verificată de către instan aț țînvestită cu ac iunea în despăgubiri sunt:ț

norma de drept al Uniunii încălcată să confere drepturi

persoanelor; încălcarea să fie suficient de serioasă.

Cu privire la această condi ie i aplicarea ei în vederea angajăriiț șrăspunderii statului pentru hotărâri irevocabile ale instan elor na ionale,ț țtrebuie să se ină cont de specificul activită ii jurisdic ionale i deț ț ț șexigen ele legitime ale certitudinii raporturilor juridice. Con tientă deț ș

76 B.A.Grigoriu, Procedura hotărârilor preliminare, Editura Hamangiu, București, 2010,p.252

impactul hotărârii sale, Curtea a stabilit că răspunderea statului pentruîncălcări ale dreptului comunitar rezultate din hotărâri judecătore tișirevocabile poate surveni numai în cazul excep ional în care judecătorulța încălcat flagrant legea aplicabilă.

Curtea a arătat că, pentru verificarea îndeplinirii acestei condi ii,ținstan a na ională învestită cu solu ionarea ac iunii în despăgubiri trebuieț ț ț țsă ia în considerare to i factorii care caracterizează situa ia de fapt,ț țprintre care se numără:

- gradul de claritate i de precizie al normei încălcate;ș- dacă încălcarea a fost inten ionată sau a fost o eroare deț

drept scuzabilă;- existen a unei pozi ii luate, eventual, de o institu ie aț ț ț

Uniunii cu privire la problema de drept respectivă;- nerespectarea de către instan a în cauză a obliga iei de aț ț

formula o cerere pentru pronun area unei hotărârițpreliminare conform alineatului 3 al articolului 267 TFUE;

- în orice caz, încălcarea este considerată suficient deserioasă atunci când hotărârea respectivă a fostpronun ată cu încălcarea evidentă a jurispruden ei Cur ii.ț ț ț

să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcareaobliga iei de către stat i prejudiciul suferit.ț ș 77

7. Întrebarea preliminară

Procedura hotărârii preliminare este o procedură prin care, încursul unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribu ii jurisdic ionale alț țunui stat membru UE, ca urmare a sesizării formulate de către organuljurisdic ional, Curtea de Justi ie pronun ă o hotărâre preliminară sau oț ț țordonan ă motivată, obligatorie pentru organul jurisdic ional de trimitere,ț țprin care dezleagă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii sau devaliditate a actelor adoptate de institu iile Uniunii, dezlegare necesarățorganului jurisdic ional pentru solu ionarea litigiului.ț ț 78

Conform punctului nr.1 din nota Informativă cu privire la formulareacererilor pentru pronun area unei hotărâri preliminare de către organelețjurisdic ionale na ionale, ac iunea pentru pronun area unei hotărâriț ț ț ț

77 Ibidem, p.252-253

78 Ibidem, p.35

preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului comunitar,mecanism menit să confere organelor jurisdic ionale na ionale mijloaceleț țde a asigura o interpretare i aplicare unitară a acestui drept în toateșstatele membre.

Principiul suprema iei, principiul efectului direct i al efectuluiț șindirect, nu ar fi putut exista fără dialogul constant purtat între instan elețstatelor membre i Curtea de Justi ie, dialog înfăptuit prin intermediulș țprocedurii întrebărilor preliminare.

În acest sens vom reda cuvintele judecătorului Mancini, fostmembru al Cur ii: „în vreme ce doctrina efectului direct i doctrinaț șsuprema iei dreptului comunitar sunt considerate pilonii gemeni aițsistmului de drept al Comunită ii, procedura trimiterilor preliminare estețcheia de boltă a edificiului, fără de care acoperi ul s-ar prăbu i i dinș ș șceoi doi piloni n-ar rămâne altceva decât o ruină fără via ă, care ar amintițde templul de la Capul Sunion -superb, dar fără prea multă utilitatepractică.”

Conform art.266 TFUE în cazul în care o chestiune referitoare lainterpretarea dreptului Uniunii se invocă în fa a unei instan e dintr-un statț țmembru, această instan ă poate, în cazul în care apreciază că o deciziețîn această privin ă îi este necesară pentru a pronun a o hotărâre, săț țceară Cur ii să se pronun e cu privire la această chestiune. În cazul înț țcare o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fa a uneiținstan e na ionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac înț țdreptul intern, această instan ă este obligată să sesiseze Curtea.ț

Două cauze esen iale sunt necesare a fi prezentate pentruțlămurirea dispozi iilor men ionate.ț ț

În cauza Cilfit79 reclaman ii au sus inut că anumite impozite impuseț țde legea italiană încălcau Regulamentul 827/68. Ministerul italian alsănătă ii a solicitat Cur ii de Casa ie, ale cărei decizii nu mai puteau fiț ț țsupuse unei căi de atac potrivit dreptului intern, să nu trimită o cerere depronun are a unei hotărâri preliminare la Curtea de Justi ie, pe motiv căț țrăspunsul la întrebare era atât de evident încât înlătura orice necesitatea adresării unei întrebări. Curtea de Casa ie a decis că până i aceastăț șsus inere era o chestiune de drept comunitar i, ca urmare, a solicitat oț șhotărâre preliminară de la Curte prin care aceasta să decidă dacăobliga ia de trimitere impusă de alin.3 al art.266 era necondi ionată sauț ț

79 C-283/81 1982 ECR 3415

dacă presupunea existen a unei îndoieli rezonabile cu privire lațrăspunsul care urma a fi dat întrebării.

Răspunsul Cur ii a fost următorul. „În acest cadru, este necesar sățse precizeze sensul comunitar al expresiei în cazul în care o asemeneachestiune se invocă în fa a unei instan e judecătore ti, pentru a stabili înț ț șce condi ii o instan ă na ională ale cărei hotărâri nu pot face obiectul uneiț ț țcăi de atac în dreptul intern are obliga ia de a sesiza Curtea de Justi ie.ț ț

În această privin ă, trebuie să se sublinieze, în primul rând, cățart.177 nu constituie o cale de atac deschisă păr ilor într-un litigiuțpendinte în fa a unei instan e na ionale. Prin urmare, nu este suficient caț ț țo parte să sus ină că litigiul ridică o problemă privind interpretareațdreptului comunitar pentru ca instan a na ională respectivă să fie obligatăț țsă considere că este vorba despre o chestiune invocată în sensulart.177. Pe de altă parte, după caz, instan a na ională respectivă poateț țsesiza Curtea de Justi ie din proprie ini iativă.ț ț

În al doilea rând, din raportul dintre al doilea i al treilea alineat alșart.177 rezultă că instan ele vizate de al treilea alineat se bucură dețaceea i putere ca toate celălalte instan e na ionale de a aprecia dacă oș ț țhotărâre a Cur ii asupra unui aspect de drept comunitar este necesarățpentru a le permite pronun area unei hotărâri. Prin urmare, acesteținstan e na ionale nu sunt obligate să trimită o întrebare privindț ținterpretarea dreptului comunitar ridicată în fa a lor în cazul în carețrespectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferentcare ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicioinfluen ă asupra solu ionării litigiului.ț ț

Dimpotrivă, în cazul în care instan ele na ionale constată că esteț țnecesară recurgerea la dreptul comunitar pentru a reu i să solu ionezeș țlitigiul cu care au fost sesizate, art.177 le impune acestora obliga ia de ațsesiza Curtea de Justi ie pentru orice întrebare adresată în interpretare.ț

Întrebarea adresată de către Curtea de Casa ie urmăre te să afleț șdacă, în anumite împrejurări, obliga ia prevăzută la art.177 alin.3 arțputea totu i să fie supusă unor limite.ș

Trebuie amintit în această privin ă că în hotărârea Da Costa,țCurtea a declarat că de i art.177 alin.3 obligă fără nicio restric ieș ținstan ele na ionale ale căror hotărâri nu pot face obiectul unei căi deț țatac în dreptul intern, să adreseze Cur ii orice chestiune de interpretarețridicată înaintea lor, autoritatea interpretării date de aceasta în temeiul

art.177 poate priva această obliga ie de scopul său, golind-o astfel dețcon inut; aceasta este situa ia mai ales atunci când chestiunea ridicatăț țeste identică din punct de vedere substan ial cu o întrebare care a făcutțdeja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară.

Acela i efect, în ceea ce prive te limitele obliga iei formulate deș ș țart.177 alin.3, poate rezulta dintr-o jurispruden ă constantă a Cur ii careț ța rezolvat problema de drept respectivă, indiferent de natura procedurilorcare au condus la această jurispruden ă, chiar în absen a unei stricteț țidentită i a întrebărilor în litigiu.ț

Cu toate acestea, se în elege că, în toate aceste împrejurări,ținstan ele na ionale, inclusiv cele men ionate la art.177 alin.3, î iț ț ț șpăstrează întreaga libertate de a sesiza Curtea în cazul în careconsideră acest lucru oportun.”

Astfel, instan ele na ionale î i pot întemeia deciziile pe hotărâriț ț șanterioare ale Cur ii de Justi ie, care au dezlegat o anumită problemă deț țdrept.

Mai departe Curtea a statuat că „aplicarea corectă a dreptuluicomunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase locniciunei îndoieli rezonabile privind modul de solu ionare a întrebăriițadresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situa ie,ținstan a na ională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune înț țmod la fel de evident i instan elor na ionale ale celorlalte state membreș ț ți Cur ii de Justi ie. Doar în cazul în care aceste condi ii sunt îndeplinite,ș ț ț ț

instan a na ională se poate ab ine să mai trimită această întrebare Cur iiț ț ț țde Justi ie i poate să o solu ioneze pe propria răspundere.ț ș ț

Cu toate acestea, existen a unei astfel de posibilită i trebuie să fieț țevaluată în func ie de caracteristicile dreptului comunitar i de dificultă ileț ș țspecifice pe care le prezintă interpretarea acestuia.

În primul rând, trebuie să se ină seama de faptul că textele dețdrept comunitar sunt redactate în mai multe limbi i că diversele versiunișlingvistice sunt toate autentice; astfel, o interpretare a unei prevederi dedrept comunitar implică o comparare a versiunilor lingvistice.

De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitarfolose te o terminologie proprie, chiar i atunci când există oș școncordan ă deplină a versiunilor lingvistice. În plus, trebuie subliniat cățno iunile juridice nu au în mod necesar acela i con inut în dreptulț ș țcomunitar i în dreptul na ional al diferitelor state membre.ș ț

În sfâr it, fiecare prevedere de drept comunitar trebuie să fieșplasată în contextul său i interpretată în lumina ansamblului prevederilorșacestui drept, a finalită ilor i a stadiului evolu iei acestuia la data la careț ș țrespectiva prevedere trebuie să fie aplicată.”

Acelea i concluzii prezentate au fost preluate i în nota informativăș șelaborată de către Curte. Astfel punctul 11 statuează că orice organ dejurisdicţie poate să sesizeze Curtea cu o cerere în interpretarea uneireguli de drept comunitar dacă apreciază că acest fapt este necesarpentru soluţionarea unui litigiu cu care a fost învestit. Mai departe punctul12 prevede că un organ jurisdicţional împotriva hotărârilor căruia nupoate fi formulată nici o cale de atac trebuie, în principiu, să sesizezeCurtea, în afară de cazul când există deja o jurisprudenţă a Curţii înmateria respectivă (şi contextul cauzei nu ridică nici un dubiu cu privire laposibilitatea de a aplica această jurisprudenţă) sau în cazul în careinterpretarea corectă ce trebuie dată regulii de drept comunitar esteevidentă.

În final punctul 13 concluzionează că În consecinţă, un organjurisdicţional ale cărui hotărâri sunt supuse unei căi de atac poate, înspecial în situaţia în care se consideră suficient de lămurit dejurisprudenţa Curţii, să decidă el însuşi asupra interpretării corecte adreptului comunitar şi a aplicării acestuia situaţiei de fapt dedusejudecăţii. Cu toate acestea, formularea unei cereri pentru pronunţareaunei hotărâri preliminare se poate dovedi în mod special utilă, într-unanumit stadiu al procedurii, în situaţia în care se ridică o problemă deinterpretare ce prezintă interes general pentru aplicarea uniformă adreptului comunitar în cadrul Uniunii sau când jurisprudenţa existentă nupare a fi aplicabilă situaţiei de fapt.

BIBLIOGRAFIE

1. Beatrice Andre an-Grigoriu, ș Procedura hotărârilorpreliminare, Editura Hamangiu, Bucure ti, 2010;ș

2. Dreptul comunitar i dreptul intern. Aspecte privindșlegisla ia i practica judiciară, ț ș Comunicări prezentate laSesiunea tiin ifică a Institutului de Cercetări Juridice 17ș țaprilie 2008, Editura Hamangiu, Bucure ti, 2008;ș

3. Emanuela Ignă oiu-Sora, ț Egalitatea i nondiscriminareașîn jurispruden a Cur ii Europene de Justi ie, ț ț ț Editura C.H.Beck, Bucure ti, 2008;ș

4. Georgiana Tudor, Drago Călin, ș Jurispruden a CJCE,țVolumul I, Editura C.H. Beck, Bucure ti, 2006;ș

5. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul UniuniiEuropene, Editura C.H.Beck, Bucure ti, 2007;ș

6. Ioana Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constitu iațRomâniei. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,Bucure ti, 2008;ș

7. Ion Deleanu, Prolegomene juridice, Editura UniversulJuridic, Bucure ti, 2010;ș

8. Lumini a Gheorghiu, ț Evolu ia sistemelor juridicețcontemporane, Editura Universul Juridic, Bucure ti,ș2004;

9. Mihaela Augustina Dumitra cu, ș Dreptul UniuniiEuropene i specificitatea acestuia, ș Editura UniversulJuridic, Bucure ti, 2012;ș

10.Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene.Comentarii, jurispruden ă i doctrină. Edi ia a IV-a,ț ș țEditura Hamangiu, Bucure ti, 2009;ș

11.Marius-Cristian Ispas, Aplicarea dreptului european deinstan ele române, ț Editura Universul Juridic, Bucure ti,ș2012;

12.Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Edi iața II-a, Editura Lumina Lex, Bucure ti, 2011;ș

13.Silvia Tăbu că, ș Efectele hotărârilor CEDO i CJUE înșdreptul intern, Editura C.H.Beck, Bucure ti, 2012;ș

Cuprins

1. Specificitatea Dreptului Uniunii Europene ...................................................................... 3

2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene .............................................................................. 6

2.1 Dreptul primar ................................................................................................................ 7

2.2 Dreptul derivat al Uniunii Europene ............................................................................... 9

2.2.1 Regulamentele ........................................................................................................ 9

2.2.2 Directivele ............................................................................................................. 11

2.2.3 Deciziile ................................................................................................................. 12

2.2.4 Recomandările i avizeleș ...................................................................................... 13

2.3 Ierarhia normelor juridice ale Uniunii Europene ........................................................... 13

3. Suprema ia dreptului Uniunii Europeneț ........................................................................ 14

3.1 Consecin ele aplicării principiului suprema ieiț ț .............................................................. 20

4. Principiul efectului direct ............................................................................................... 21

4.1 Efectul direct al prevederilor Tratatului ......................................................................... 22

4.2 Efectul direct al Directivelor ......................................................................................... 27

5. Principiul efectului indirect ............................................................................................ 30

6. Răspunderea statului pentru neimplementarea unei directive .................................... 35

7. Întrebarea preliminară .................................................................................................... 39

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 44