Curs Drept

Elemente de teoria generală a dreptului

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DREPTULUI

1. Sensurile şi etimologia termenului “ Drept”1.1 Sensul filozofic şi juridic al termenului “drept”Dreptul este un fenomen deosebit de complex şi dinamic, un

fenomen social aflat în permanentă evoluţie, ce poartă amprenta epocilor istorice pe care le traversează, dar şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor cărora le aparţine.

Datorită complexităţii şi importanţei sale, dreptul a constituit încă de la apariţia sa obiect de cercetare şi de reflecţie pentru gândirea umană.

De-a lungul evoluţiei sale istorice, dreptul a preocupat pe marii gânditori, generând diverse idei, curente şi şcoli.

Datorită rolului său în ordonarea şi orientarea comportamentului uman, dreptul a fost studiat iniţial dintr-un unghi filozofic încă din antichitate de către Platon, Aristotel, Cicero, Augustin etc. Mai târziu, în perioada reformei din epoca medievală şi a revoluţiilor burgheze, diverşi filozofi şi moralişti, cum ar fi Thomas d’Aquino, Hugo Grotius, J. Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau şi alţii, au fundamentat o serie de idei pentru explicarea acestui fenomen. Marii gânditori – moralişti, filozofi, sociologi – au plecat în definirea dreptului de la ideea de just, echitabil, dreptul fiind conceput în sensul de dreptate, justeţe, echitate.

În sens filozofic, prin drept se înţelege îndatorirea de a trăi onest (“honeste vivere”), de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (“ suum cuique tribuere”), de a nu dăuna altei persoane ( “alterum nos laedere”).

Sensul filozofic al dreptului mai include pe lângă aceste principii elementare pe acela de stabilire a unui echilibru între interesele conflictuale, în scopul asigurării unei ordini în societate. Astfel, în limbajul filozofic, termenul drept desemna mai mult o valoare fundamentală a societăţii, un ansamblu de reguli de conduită cu rol de stabilire a ceea ce este just sau injust, un mijloc de realizare a dreptăţii şi echităţii.

3


Concomitent cu studierea dreptului de către filozofi, a avut loc şi analiza sa de către jurisconsulţii romani: Gaius, Ulpian, Papinian etc1. Celsius, de exemplu, definea dreptul ca fiind arta binelui şi a echităţii (“Jus est ars boni et aequi”). Această definiţie rămasă celebră, reflectă realitatea acelui timp, când dreptul se afla sub tutela moralei, scopul său fiind realizarea binelui ce se identifica cu valorile morale.

În sens juridic2, termenul drept nu presupune din partea subiecţilor cărora li se adresează o adeziune internă, de conştiinţă, ci supunerea acestora la normele juridice ce reglementează relaţiile sociale, ca relaţii interumane.

În sens juridic, termenul drept desemnează totalitatea regulilor de conduită emise de puterea publică, reguli a căror respectare este obligatorie pentru toţi destinatarii lor.

1.2.Etimologia termenului “drept”Cuvântul “drept” (ca de altfel şi corespondentele sale în alte

limbi – droit, diritto, derecho, right, recht), derivă din latinescul “directus” care în sens denotativ înseamnă drept, rectiliniu, în linie dreaptă. Corespondentul termenului “directus” în plan juridic era cuvântul “jus”, care însemna drept, dreptate, legi.

In limba română, ca de altfel şi în celelalte limbi, termenul drept are două accepţiuni3:

- dreptul obiectiv, care cuprinde normele juridice din societate;

- dreptul subiectiv, ca drept ce aparţine unei persoane în temeiul unei norme juridice.

În limba engleză, de exemplu se folosesc tot două denumiri pentru a desemna acest termen, respectiv “law” pentru dreptul obiectiv şi “right” pentru dreptul subiectiv.

La romani cuvântul “drept” avea două accepţiuni: “norma agendi” pentru dreptul obiectiv şi “facultas agendi” pentru dreptul subiectiv.

2.Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv2.1. Dreptul obiectiv. Noţiune şi trăsăturiDreptul obiectiv desemnează totalitatea regulilor juridice de

conduită sau a normelor juridice din societate. El reprezintă totalitatea normelor de conduită instituite de organele statului şi impuse

4


indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar prin forţa de constrângere a statului.

Dreptul obiectiv este reprezentat de o multitudine de reguli de conduită ce influenţează şi orientează comportamentul oamenilor în societate. Acest drept nu are însă o existenţă independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, de interesele grupurilor şi categoriilor sociale, ci dimpotrivă, exprimă voinţa şi interesele acestora care sunt obiectivizate în normele juridice impuse de puterea publică.

Dreptul obiectiv poate fi analizat sub două aspecte, respectiv: sub aspect static (concretizat în acte normative, jurisprudenţă, cutumă, ce reprezintă de fapt izvoare ale dreptului) şi sub aspect dinamic (concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de către autorităţile competente în acest sens.)

Dreptul obiectiv are următoarele trăsături caracteristice:- are un caracter normativ – adică este format din reguli

juridice ce stabilesc comportamentul oamenilor în societate (care reglementează conduita indivizilor);

- are un caracter obligatoriu – pentru că regulile de conduită care-l formează sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează, în sensul că, atunci când nu sunt respectate de bună voie, intervine forţa coercitivă a statului care impune respectarea acestor norme juridice de către destinatarii lor;

- are un caracter general – pentru că regulile de conduită care-l alcătuiesc sunt reguli generale ce se adresează tuturor subiecţilor de drept, unor categorii de subiecte de drept sau unei persoane anume, ca titulară a unei funcţii;

- are un caracter de actualitate – deoarece cuprinde norme juridice care se află în vigoare;

- dreptul obiectiv este format din reguli de conduită care, deşi sunt numeroase, sunt totuşi limitate ca număr;

- dreptul obiectiv este format din norme de conduită care sunt impersonale şi tipice4, abstracte; normele juridice ce-l alcătuiesc există independent de raportul juridic în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii;

- dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduită a căror aplicare este asigurată, adică este garantată de puterea publică (de stat);

5


- dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor subiective, cadrul de recunoaştere şi de exercitare a acestor drepturi;

- dreptul obiectiv este considerat a fi un pilon central al fenomenului drept, pentru că în jurul său, de la el şi înspre el iradiază celelalte manifestări ale fenomenului juridic (respectiv ideile, teoriile, drepturile subiective etc.).

Cel mai răspândit sens al termenului “drept” este cel de drept obiectiv, de aceea atunci când se foloseşte expresia „drept” fără alte atribute, se înţelege dreptul în sens obiectiv.

2.2. Dreptul subiectiv. Noţiune şi trăsăturiDreptul subiectiv este prerogativa recunoscută subiectului

unui raport juridic de a avea o anumită conduită sau de a pretinde unui alt subiect de drept, să dea, să facă sau să nu facă ceva, în temeiul normelor juridice.

Dreptul subiectiv este dreptul pe care o persoană (fizică sau juridică) îl foloseşte şi îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de titular.

Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică prerogativele (facultăţile) unui subiect de drept de a-şi valorifica sau proteja împotriva terţilor un anumit interes apărat de dreptul obiectiv. (ex. dreptul de proprietate, dreptul de autor etc.)

Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce configurează personalitatea umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) valori care, sancţionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul juridic al acestuia. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală; dreptul la proprietate; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie etc.

Drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile subiective nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice; deci ele există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute de dreptul obiectiv, pentru că numai recunoaşterea şi ocrotirea printr-o normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de obiect al unui drept subiectiv.

Deşi cele două accepţiuni ale dreptului (dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv), sunt diferite ca semnificaţie terminologică, ele

6


reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului unic, care este dreptul. Sunt considerate astfel pentru că, drepturile subiective nu există şi nu pot exista în afara dreptului obiectiv, care este, de fapt, fundamentul, acestora, este cadrul de principialitate şi reglementare juridică a drepturilor subiective şi de executare a obligaţiilor corelative. Dreptul obiectiv priveşte şi ocroteşte dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv.

Drepturile subiective prezintă următoarele trăsături caracteristice:

- sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relaţiile cu societatea;

- sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinat al unui raport juridic concret;

- sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege şi de morală;

- sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecţia puterii publice a statului;

- pot avea natură juridică diferită, în funcţie de ramura de drept ale cărei norme juridice le reglementează;

- unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de drept îi corespunde o obligaţie corelativă a altui subiect de drept5.

3. Alte accepţiuni ale termenului “drept”In afară de cele două accepţiuni de bază, principale, ale

fenomenului drept, acest termen se utilizează şi sub alte accepţiuni.3.1. Dreptul în accepţiunea de „drept pozitiv” Dreptul pozitiv este alcătuit din totalitatea normelor juridice în

vigoare într-un stat, adică dreptul care se aplică la un moment dat într-un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.

Dreptul pozitiv se constituie prin legiferare6, prin legi scrise. Normele nelegiferate sunt norme morale ce devin juridice prin legiferare scrisă, situaţie în care ele sunt transformate în drept pozitiv.

Dreptul pozitiv românesc este dreptul obiectiv actual, este dreptul în vigoare în ţara noastră.

3.2. Dreptul în accepţiunea de “drept naţional”

7


Dreptul naţional denumit şi lege naţională sau sistemul naţional de drept, este dreptul obiectiv ce aparţine unui stat. Dreptul românesc în ansamblul său, constituie dreptul nostru naţional.

3.3. Dreptul în accepţiunea de “drept străin”Dreptul străin este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce

aparţin unui sistem naţional de drept, altul decât cel al ţării a cărui instanţă de judecată îl aplică. Dreptul străin, se poate aplica unui alt stat numai în măsura în care legea naţională a acestuia permite, în condiţiile, limitele şi materiile prestabilite de normele sale. Aplicarea dreptului străin se face pe bază de reciprocitate şi se realizează cu ajutorul normelor juridice conflictuale.

3.4. Dreptul în accepţiunea de “drept moral”Dreptul moral este un sens metajuridic al dreptului. Termenul

“drept” atunci când este utilizat ca dimensiune morală (ex. om drept, pedeapsă dreaptă, lege dreaptă etc.) având un dens conţinut moral, întăreşte şi subliniază regula morală, principiul etic. Romanii considerau că dreptul nu poate fi conceput fără a avea un dens conţinut moral, cum de altfel nici morala nu poate fi concepută a fi înfăptuită dacă cele mai importante reguli ale sale n-ar fi transformate în reguli juridice obligatorii.

3.5. Dreptul ca artăDreptul ca artă, se prezintă ca un ansamblu de mijloace

utilizate atât de organele care creează dreptul (organele legislative) cât şi de organele care îl aplică (organele judecătoreşti).

Arta organelor legislative constă în a selecta din multitudinea de nevoi sociale pe cele ce răspund în cel mai înalt grad unor nevoi reale.

Arta organelor de aplicare a dreptului (judecător, procuror, avocat, funcţionar administrativ) constă în a folosi normele juridice în scopul aflării adevărului şi a înfăptuirii justiţiei într-un mod eficient.

4. Originea şi apariţia dreptului7

Dreptul ca ştiinţă născută din şi pentru societate, este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, şi de particularităţile sale în diferite etape istorice.

Apariţia şi formarea dreptului este un proces de durată şi de mare complexitate.

Întrebarea care se pune în legătură cu momentul apariţiei dreptului, este dacă se poate vorbi despre existenţa dreptului odată cu

8


apariţia societăţii, sau dacă dreptul (ca de altfel şi statul) apare doar pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii?

Se ştie că omul nu poate trăi decât în societate şi că această societate are nevoie de organizare, de ordine, fapt ce necesită apariţia unor reguli de conduită ce se impun colectivităţii. De aceea, odată cu apariţia primelor comunităţi umane a apărut necesitatea unei organizări, a unei discipline. S-au format reguli, obiceiuri, tradiţii şi norme rudimentare de a căror respectare a fost interesată întreaga colectivitate. Aceste reguli de comportare erau complexe şi puternic impregnate de valorile religioase, mistice, respectarea lor fiind dată atât de motivaţii moral-religioase, cât şi de măsuri sancţionatorii luate de întreaga colectivitate şi de conducerea ei. Sancţiunile care se aplicau pentru violarea acestor norme de conduită erau diferite: răzbunarea sângelui, expulzarea din colectivităţi, răscumpărarea materială etc8.

Cu timpul, s-a format un sistem primitiv de orientare a relaţiilor dintre oameni, ce a cuprins iniţial norme tribale de interdicţie, tabu-uri al căror misticism le sporea stricteţea (de exemplu, interzicerea incestului, a contactului sexual între rude).

Cauzele apariţiei dreptului ca şi cele ale apariţiei statului, trebuiesc căutate în evoluţia societăţii primitive, în sfera vieţii materiale şi spirituale care a necesitat o formă nouă de organizare socială şi un sistem nou de reguli sociale.

Printre aceste norme de comportare apar şi germenii normelor juridice, care au început să se distingă de celelalte norme prin obligativitatea respectării lor, bazată pe forţa coercitivă a puterii publice ce apare treptat.

Procesului complex de apariţie şi formare a dreptului nu i se poate stabili deci o dată precisă, normele din perioada de început a societăţii omeneşti fiind bazate pe obiceiuri, tradiţii şi practici religioase.

Procesul formării dreptului se caracterizează prin coexistenţa destul de îndelungată a normelor juridice noi cu cele vechi, care reprezentau obiceiul pământului.

Dreptul ca entitate bine conturată apare odată cu constituirea puterii publice în ţările din Orientul antic şi în antichitatea greco-romană, când alături de normele juridice cutumiare apare dreptul scris reprezentat prin marile opere legislative: Codul lui Hammurapi (în

9


Babilon), Codul lui Manu (în India), Legile lui Moise (la Evrei), Legile lui Solon (în Grecia), Legea celor XII table (în Roma). Este o perioadă a societăţii umane caracterizată printr-o strânsă corelaţie a normelor juridice cu cele morale şi religioase9. Codificarea primelor reguli juridice a reprezentat momentul de referinţă în apariţia dreptului.

Realitatea istorică arată deci că, dreptul este un fenomen social complex inerent societăţii omeneşti. Această realitate a fost exprimată foarte clar de către romani prin dictonul “Ubi societas, ibi jus” (unde este societate este şi drept). Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, dar nici dreptul fără societate “Ubi jus, ib societas,” datorită credinţei lor în veşnicia dreptului roman şi a societăţii romane.

Sf. Augustin, fondatorul Şcolii originii divine a dreptului în Evul Mediu, explica provenienţa dreptului din poruncile puterii supranaturale ale lui Dumnezeu, comunicate şi interpretate de slujitorii bisericii creştine. Sursa supranaturală a dreptului conferea acestuia forţa în societate şi totodată autoritate suveranului asupra supuşilor săi. Iată de ce, biserica a jucat în acele timpuri un rol important în crearea şi aplicarea dreptului.

Adepţii Şcolii Dreptului natural pornesc de la concepţia lui Aristotel potrivit căreia omul este un animal social (zoon politikon) destinat vieţii în comunitate, considerând că din nevoia instinctivă a acestuia de a trăi în societate se naşte şi nevoia de a crea norme juridice, bazate pe apetitul social al omului (appetitus societas). În concepţia Şcolii dreptului natural, fundamentul dreptului este de ordin raţional, pentru că dreptul este creaţia raţiunii iar mijlocul de exprimare a dreptului este norma juridică ca expresie a raţionalismului. Hugo Grotius, reprezentantul de seamă al Şcolii Dreptului natural, a considerat că apetitul social al omului nu este suficient pentru satisfacerea nevoilor sale în societate, fiind necesare o serie de principii, de precepte dictate de raţiune, cum ar fi:

- respectarea a tot ce aparţine altuia (aliendi abstinentia);- respectarea angajamentelor (promissorum impendorum

obligatio);- repararea pagubelor cauzate (domni culpa dati reparatio);- pedeapsă echitabilă (poenae inter homines meritum).

10


Pe aceste principii se clădeşte dreptul natural, ca drept veşnic, ideal, perfect şi neschimbător.

Legiuitorii Revoluţiei franceze, s-au bazat pe aceste idei în elaborarea proiectului Codului civil francez, considerând raţiunea naturală ca fiind izvorul tuturor legilor, ce guvernează oamenii10.

Filozoful german Helmut Coing, consideră că dreptul apare atunci când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de colectivitate (familie, gintă, trib. etc.), când relaţiile bazate pe legătura de sânge îşi pierd din autoritate şi când personalitatea sa se conturează.

Doctrina marxistă, aprecia că dreptul nu a existat în comuna primitivă pentru că nu existau clase antagoniste (el fiind expresia voinţei şi intereselor clasei dominante), şi el va dispare în comunism odată cu dispariţia împărţirii societăţii în clase.

Referitor la întrebarea “când a apărut dreptul”? în literatura juridică de specialitate s-au conturat două opinii:

Cei ce, consideră că dreptul este format din orice fel de reguli de conduită, sunt adepţii opiniei potrivit căreia dreptul a apărut odată cu apariţia primelor forme de organizare socială. Deci, conform acestei opinii dreptul este anterior statului;

Cei ce, consideră că dreptul exprimă nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică sunt adepţii opiniei potrivit căreia, dreptul apare odată cu organizarea politică a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului.

Această ultimă opinie este cea înspre care au înclinat o serie de autori, fiind motivată printr-o serie de argumente plauzibile legate de originea şi apariţia dreptului.

Se poate spune că, apariţia şi dezvoltarea dreptului ca fenomen social dinamic şi complex, se produce în funcţie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi naţionale din fiecare ţară. Formarea dreptului ca sistem de reguli generale şi obligatorii este un proces de durată şi de mare complexitate, apariţia sa corelată cu apariţia statului reprezentând o necesitate istorică.

În concluzie, se pot stabili trei modalităţi11 de creare a dreptului:

- prima modalitate de constituire a dreptului constă în preluarea unor obiceiuri, reguli de conduită nescrise din societatea

11


primitivă, adaptarea lor la noile realităţi şi înzestrarea lor cu forţă obligatorie şi astfel s-a constituit dreptul cutumiar, obişnuielnic;

- a doua modalitate o constituie crearea de norme noi ce reprezintă dreptul scris (edicte, legi) dar în care au persistat unele norme de drept cutumiar;

- a treia modalitate de constituire a dreptului constă în formarea normelor juridice pe baza soluţiilor date de judecători în instanţă, deci pe baza practicii judiciare, a jurisprudenţei.

5. Definiţia dreptuluiPe parcursul existenţei sale milenare, dreptul a fost definit de

către diverşi autori în mod diferit în funcţie de poziţia şi orientarea lor filozofică, de şcoala juridică sau curentul din care au făcut parte.

Cea mai cunoscută şi mai evocată definiţie dată dreptului în antichitate rămasă celebră este cea dată de Celsius: “ Jus est ars boni et aequi” adică “ dreptul este arta binelui şi a echităţii”. Jurisconsultul roman Ulpian a definit dreptul prin formularea a trei principii fundamentale: să trăieşti onest, să nu dăunezi altuia şi să-i dai fiecăruia ce i se cuvine. Cicero12, considera dreptul ca fiind o lege adevărată, conformă cu natura, eternă şi neschimbătoare, ce va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile. Sofocle spunea că: “Dreptul este o poruncă divină impusă oamenilor … nimeni nu ştie de unde vin legile, ele sunt veşnice.”

După aceste definiţii date dreptului în antichitatea greco-romană au urmat o serie de definiţii cu puternice nuanţe filozofice.

Hugo Grotius, a considerat că dreptul pozitiv trebuie întemeiat pe dreptul natural a cărui esenţă se află în raţiunea umană şi nu în cea divină. Ideea lui Hugo Grotius privind dreptul natural şi raţionalist s-a reflectat şi în constituirea Codului civil francez din 1804.

Şcoala istorică germană a dreptului, considera dreptul ca fiind emanaţia spontană a unei evoluţii istorice îndelungate a spiritului unui popor, ce ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii şi obiceiurilor acestuia.

Marele filozof german I. Kant a definit dreptul ca fiind “totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, conform unei legi universale a libertăţii.” Profesorul Mircea Djuvara definea dreptul ca fiind acea “normă de

12


conduită raţională ce se referă la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”.

Profesorul american Bergman preciza într-una din lucrările sale că “dreptul este cel mai profund concern al civilizaţiei omului” el fiind cel mai important instrument de luptă contra tiraniei şi anarhiei, contra amestecului arbitrar în interesele individuale.

Teoria marxistă arată că dreptul este voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Dreptul este forma pe care o îmbracă economicul, formă ce derivă şi se subordonează atât economicului cât şi politicului în scopul apărării orânduirii sociale şi de stat, a relaţiilor de producţie şi de proprietate, interesele acelei clase.

Şcoala sociologică franceză, prin reprezentantul său de seamă Leon Duguit, definea dreptul ca fiind regula de conduită impusă indivizilor în societate, respectul său fiind o garanţie a interesului comun al membrilor societăţii, violarea antrenând reguli de conduită o reacţie colectivă împotriva celui ce a nesocotit-o.

Profesorul Ioan Ceterchi considera că dreptul este ansamblul regulilor de conduită elaborate sau recunoscute de către stat, reguli ce stabilesc drepturi şi obligaţii juridice în sarcina oamenilor, menite să orienteze comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale, a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, cu scop în organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării consistenţei libertăţilor, apărării drepturilor omului ţi justiţiei sociale.

În concluzie, putem să definim dreptul ca fiind: ansamblul normelor de conduită generale, impersonale şi obligatorii, instituite sau sancţionate de stat, norme ce reglementează relaţiile sociale în acord cu interesele fundamentale ale societăţii, prin stabilirea de drepturi, libertăţi şi obligaţii pentru destinatarii lor, respectarea lor fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Numeroasele definiţii date dreptului nu reflectă incertitudinile autorilor lor, fie ei filozofi, fie teoreticieni jurişti, ci bogăţia şi amploarea acestui fenomen social complex.

CAPITOLUL II

13


SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei1

Ştiinţa este ansamblul sistematizat al cunoştinţelor raţionale despre natură, societate şi gândire, pe care omenirea le-a acumulat în decursul timpului, cu scopul de a cunoaşte legile generale ale naturii, ale existenţei şi dezvoltării societăţii.

Ştiinţa este o metodă de cunoaştere a societăţii, un ansamblu de ipoteze şi terorii cu privire la realitatea exterioară, formulat într-un limbaj specific. Ea este considerată ca fiind un factor important în dezvoltarea producţiei şi un izvor permanent de idei, principii şi terorii filozofice despre lume.

Ştiinţa este un fenomen social, un sistem în continuă dezvoltare, care are atât un aspect static (sistem de idei, reprezentări, principii, teorii) cât şi un aspect dinamic (sistem ce se dezvoltă şi produce permanent cunoştinţe noi).

Ştiinţa prezintă următoarele trăsături caracteristice:- este un izvor de idei, ipoteze, principii, teorii; - este veridică, adică redă în enunţuri adevărate ceea ce

descoperă;- este raţională, în sensul că, enunţurile făcute sunt corecte sub

aspect logic;- este perfectibilă, adică este dispusă să integreze noile

descoperiri în sistemul său explicativ;- foloseşte un limbaj propriu, caracteristic;- foloseşte metode şi tehnici de cercetare adecvate;- are un domeniu de cunoaştere, de cercetare propriu;- utilizează un sistem propriu de noţiuni, legi, principii,

ipoteze şi teorii;Sistemul general al ştiinţelor cuprinde anumite subsisteme,

fiind acceptată clasificarea acestuia, astfel:- Ştiinţele despre existenţă, care cuprind:- ştiinţele naturii, ştiinţele despre societate şi ştiinţele despre

gândire;- Ştiinţele acţiunii, din care fac parte: - ştiinţele tehnice, administrativ-teritoriale, educaţionale;

14


- Ştiinţele de sinteză (generale), din care fac parte:- matematica, cibernetica, filozofia etc.

Din punct de vedere al conţinutului obiectului său şi din punct de vedere tradiţional, ştiinţa dreptului face parte din categoria ştiinţelor despre societate, a ştiinţelor despre existenţă.

2. Sistemul ştiinţelor sociale. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţele sociale denumite şi ştiinţe despre societate sau ştiinţe umaniste, formează în ansamblul lor, un sistem care este alcătuit din patru categorii de ştiinţe:

- ştiinţele nomotetice – care au ca obiectiv activităţile umane, iar ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare. În categoria lor intră: economia politică, psihologia, sociologia, demografia, ligvistica etc.;

- ştiinţele istorice - care au ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului;

- ştiinţele juridice, etica şi alte ştiinţe- care au ca obiect studierea fenomenului juridic ( a dreptului) în complexitatea sa, precum şi conduita oamenilor;

- cercetarea epistemologică a ştiinţei (cercetarea gnoseo-logică)2 ca disciplină socio-umană.

Ştiinţele socio-umane sunt acele ştiinţe care au ca scop cunoaşterea legilor generale privind existenţa şi evoluţia societăţii, studierea formelor istorice de organizare socială, studierea modalităţilor de manifestare a diferitelor componente ale realităţii sociale.

Ştiinţele juridice sunt o componentă esenţială a ştiinţelor sociale, având ca obiect analiza realităţii juridice şi obiectul ei, mai precis explicarea raţiunii dreptului. Ele studiază juridicul, în toate formele (instituţiile politice şi juridice) şi formulează principii generale de acţionare asupra relaţiilor sociale.

Ştiinţele juridice cercetează aspecte fundamentale ale realităţii juridice, cum ar fi:

- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului;- instituţiile politice şi juridice şi formele lor concrete;- corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social;- structurile economice ale societăţii;

15


- conduita umană în viaţa socială, drepturile cât şi obligaţiile persoanelor.

Se poate spune că, ştiinţele juridice ca ştiinţe explicative, cercetează forma juridică a existenţei societăţii, natura juridicului, caracteristicile legate de structura sa, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept, conştiinţa juridică etc.

Ca ştiinţă normativă, ştiinţa dreptului studiază dinamica participării oamenilor la circuitul civil, în calitate de titulari de drepturi şi obligaţii.

Ca orice ştiinţă socială şi ştiinţa dreptului operează cu definiţii, idei, categorii, concepte, principii şi teorii, fiind considerată ca o teorie creatoare a dreptului însuşi.

Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu normele morale şi religioase, subliniind specificitatea acestora. Ea explică în mod teleologic şi normativ viaţa socială, tratând toate domeniile juridice în mod descriptiv critic, adică prin raportare la adevăr şi justiţie.

În evoluţia sa istorică, ştiinţa dreptului a trecut printr-un proces de specializare permanent, înregistrând serioase acumulări în planul cunoaşterii. În epoca contemporană, ştiinţa juridică a cunoscut o dezvoltare extraordinară, datorită creşterii rolului dreptului în societate.

Ştiinţele juridice, sunt supuse unei dezvoltări continue şi evidente, justificate de o serie de factori cum ar fi:

- complexitatea şi dezvoltarea continuă a relaţiilor sociale ce necesită a fi reglementate;

- construirea statului de drept care să aibă la bază un sistem juridic eficient şi bine închegat;

- necesitatea apariţiei unor noi ramuri de drept ( dreptul nuclear, dreptul mării, dreptul spaţial, dreptul comunitar etc.) care să aibă un obiect de reglementare nou, distinct.

Printre definiţiile de început date ştiinţei dreptului, o putem aminti pe cea care aparţine lui Ulpian, care afirma că: “Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ce e drept şi ceea ce e nedrept”3.

3. Sistemul ştiinţelor juridice3.1. Consideraţii generale

16


Relaţiile sociale sunt multiple şi complexe, ele se formează şi se desfăşoară pe baza unor reguli specifice, reguli ce sunt în conformitate cu interesele generale şi fundamentale ale statului. Aceste reguli sunt preluate şi analizate de ştiinţa dreptului, fiind transformate în norme juridice prin adăugarea elementului sancţionator, care reprezintă trăsătura definitorie şi distinctivă prin care regulile de drept se deosebesc şi se individualizează de regulile din alte domenii (regulile politice, economice, morale, religioase etc.).

Ştiinţa dreptului, ca şi dreptul de altfel, extrage din componentele sistemului social global, acele relaţii sociale ce necesită o analiză aprofundată, pentru a formula concluzii, idei, teorii, principii, concepţii de drept. Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare a cercetării acestui fenomen de către ştiinţa dreptului. Dreptul trebuie studiat atât din perspectiva globală, cât şi din perspectivă istorică şi structurală4.

Ştiinţele sociale constituie în ansamblul lor, un sistem din care fac parte anumite subsisteme (componente). Ştiinţele juridice sunt subsisteme ale ştiinţelor sociale, şi totodată sunt considerate ca sisteme în raport cu componentele lor ( în temeiul principiului conform căruia fiecare subsistem poate fi considerat ca sistem în raport cu propriile sale componente).

Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem constituit din subsisteme, are la bază următoarele motivaţii:

- dreptul este un sistem, format din totalitatea normelor juridice ce reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice, politice etc.;

- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din toate aceste domenii, precum şi relaţiile sociale reglementate de aceste norme;

- complexitatea fenomenului social-juridic determină o cerce-tare de ansamblu a acestuia, dar şi a componentelor sale;

- studierea dreptului în perspectivă istorică.Sistemul ştiinţelor juridice, este alcătuit din următoarele

subsisteme (componente), în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului:

- ştiinţele juridice istorice;- ştiinţele juridice de ramură;- ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative);- teoria generală a dreptului;

17


3.2. Ştiinţele juridice istoriceŞtiinţele juridice istorice sunt acele ştiinţe care efectuează

studiul istoric al dreptului. După modul de abordare a cercetări istorice a dreptului, se

pot distinge următoarele ştiinţe juridice istorice:- ştiinţe juridice istorice ce studiază istoria dreptului dintr-o

anumită ţară ( de exemplu: Istoria dreptului românesc);- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia generală a

fenomenului juridic, istoria dreptului în general, (de exemplu, Istoria generală a dreptului);

- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia istorică a diferitelor idei, curente, teorii sau şcoli de drept (cum ar fi: Şcoala istorică a dreptului, Pozitivismul juridic, Istoria doctrinelor juridice);

- ştiinţe ce cercetează istoria unei instituţii sau ramuri de drept (cum ar fi: Istoria dreptului penal, Istoria dreptului de proprietate etc.).

Ştiinţele juridice istorice au o importanţă deosebită5 în cadrul ştiinţelor juridice în general, importanţă ce rezultă din faptul că:

- demonstrează legăturile strânse dintre dreptul românesc şi alte bazine de civilizaţie juridică;

- dovedeşte că actuala structură juridică îşi are originea în instituţii juridice străvechi, că ea a avut o evoluţie istorică continuă şi un progres juridic real;

- întreţine ideea de progres juridic, ajutând la studierea evoluţiei instituţiilor juridice din ţara noastră;

- istoria dreptului românesc, atestă originea şi continuitatea poporului român în acest spaţiu, precum şi vechile forme ale dreptului românesc.

3.3 Ştiinţele juridice de ramurăŞtiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare

juridice, respectiv ramurile dreptului.Ramurile de drept, sunt grupări de norme şi instituţii juridice

legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă folosită pentru reglementarea obiectului lor. Deci, domeniul relaţiilor sociale reglementate de normele şi instituţiile juridice, constituie criteriul fundamental al constituirii ramurilor dreptului, iar metoda de reglementare juridică, principiile juridice, caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi voinţa legiuitorului constituie criteriul auxiliar al constituirii ramurilor de drept.

18


Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice ce aparţin ramurii de drept corespunzătoare, în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul ei de reglementare juridică. De exemplu, ştiinţa dreptului penal studiază normele juridice ce aparţin dreptului penal ca ramură de drept în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme; ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale pe care ele le reglementează.

Pe lângă ştiinţele juridice de ramură tradiţionale (ştiinţa dreptului civil, penal, administrativ, constituţional, financiar, familiei etc.), în prezent ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice (atât interne cât şi internaţionale), sunt reglementate juridic noi domenii şi aspecte, fapt ce duce la apariţii de noi ştiinţe juridice de ramură, cum ar fi: dreptul mediului înconjurător, drepturile omului, dreptul afacerilor, dreptul comunitar etc.

3.4. Ştiinţele ajutătoare (auxiliare)Ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative) sunt acele

discipline care fără să facă parte propriu-zis din sistemul dreptului, ajută la cunoaşterea fenomenului juridic, şi la corecta aplicare a normelor juridice.

Aceste ştiinţe oferă importante date statistice şi informaţii ştiinţifice cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, a conţinutului şi formelor de realizare ale unor raporturi sociale etc.

În categoria ştiinţelor ajutătoare intră următoarele discipline: criminalistica, medicina legală, statistica juridică, sociologia juridică, psihologia judiciară, contabilitatea etc.

Ştiinţele ajutătoare servesc atât practica judiciară, cât şi ştiinţa juridică. Ele au rolul de a ajuta organele jurisdicţionale în activitatea lor, aducând o valoroasă contribuţie la soluţionarea unor cazuri concrete.

Această categorie de ştiinţe speciale, utilizează deseori pentru investigaţia unor situaţii şi mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (de exemplu, în criminalistică se folosesc pentru fotografia juridică şi pentru conservarea probelor, o serie de procedee fizico-chimice).

3.5. Teoria generală a dreptului3.5.1. Necesitatea şi importanţa Teoriei Generale a DreptuluiTeoria generală a dreptului, este ştiinţa juridică care

cercetează dreptul ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de

19


manifestare. Ea cercetează categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale dreptului, elaborând cele mai generale concepte valabile pentru toate ramurile ştiinţei dreptului, cum ar fi: drept obiectiv şi subiectiv, norma juridică, izvor de drept, tehnica juridică, raporturi juridice, răspunderea juridică. Fără cunoaşterea acestor concepte nu este posibilă cercetarea celorlalte discipline juridice.

Teoria generală a dreptului presupune o explorare profundă a conceptului de “drept”, este ştiinţa care explică realitatea juridică, prin cercetarea fenomenului juridic atât din perspectiva filozofică cât şi ştiinţifică. Ea este o disciplină de bază pentru ştiinţa dreptului, necesitatea ei fiind impusă atât de cerinţe teoretice cât şi practice. Scopul său este acela de a îmbogăţi atât ştiinţa cât şi practica dreptului servind nemijlocit procesului de elaborare şi de aplicare a dreptului.

Ca ştiinţă fundamentală de sinteză, Teoria generală a dreptului este materia juridică (şi nu ramura dreptului) care studiază dreptul în ansamblul său, fiind caracterizată printr-o mare generalitate şi principialitate juridică. Din generalitatea sa derivă şi caracterul introductiv al acestei ştiinţe, al iniţierii în celelalte domenii ale juridicului.

Teoria generală a dreptului este în strânsă legătură şi conexiune cu celelalte ştiinţe ale sistemului juridic, de la care preia o serie de date esenţiale privitoare la drept şi cărora le furnizează, metode de cercetare şi soluţii pentru problemele practice, în scopul influenţării conduitei umane în sens util şi pozitiv.

Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului are caracter de introducere în studierea ştiinţelor juridice, ea deschide porţile universului juridic6.

3.5.2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea Teoriei generale a dreptului

Hegel arăta în lucrarea “Filozofia dreptului”, că toţi marii filozofi ai omenirii au studiat filozofia dreptului, aceasta avându-şi rădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel.

Studierea dreptului de pe poziţiile teoriei generale, datează de mult timp. În anul 1275 Wilhelm Durantis elaborează lucrarea “Speculum juris”, considerată ca fiind prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Concepte şi categorii cu care operează teoria dreptului au fost elaborate de Ch. Montesquieu în opera sa

20


“Despre spiritul legilor” şi de Jean Jaques Rousseau în “Contractul social”7. La începutul secolului al XIX –lea, Teoria generală a dreptului denumită şi Enciclopedia dreptului a căpătat o fundamentare ca urmare a contribuţiei deosebite a unor autori ca: Edmond Picard, Leon Duguit, Jean Bergel, John Austin, Victor Cousin, E.R. Bierling, Giorgio del Vecchio şi alţii,.

Pentru această disciplină, s-au folosit de-a lungul timpului, o serie de denumiri. Astfel, autorul belgian Edmond Picard considerat părintele Enciclopediei juridice, în lucrarea sa “ Le droit pur ” (1899), considera că există şase direcţii specifice studiului enciclopedic al dreptului, şi anume:

- Enciclopedia universală a dreptului;- Enciclopedia vulgară a dreptului (care era o iniţiere în drept

pentru începători);- Enciclopedia preliminară (considerată o introducere în

drept);- Enciclopedia complementară ( care era o completare a

cercetării particulare a dreptului cu noţiuni generale);- Enciclopedia naţională (considerată un studiu al dreptului

naţional,al fiecărui stat);- Enciclopedia formală denumită şi “ drept pur ”, (care se

ocupa cu studiul constantelor, al permanenţelor juridice).În privinţa apariţiei şi evoluţiei istorice a Teoriei generale a

dreptului, în ţara noastră au existat contribuţii valoroase în literatura juridică. Astfel, profesorul Mircea Djuvara elaborează şi publică în anii ’30 opera cu titlul “ Teoria generală a dreptului” în trei volume, în care, consideră că obiectul Enciclopediei juridice este studiul permanenţelor juridice, a elementelor de continuitate în drept. De asemenea, profesorul Eugeniu Speranţia, în lucrările sale: “Introducere în filozofia dreptului” şi “Principii fundamentale de filozofie juridică”, consideră că Enciclopedia juridică studiază constantele dreptului, pe care le grupează în cinci categorii, astfel: definiţia dreptului; clasificarea şi sensurile dreptului; originea şi evoluţia istorică a dreptului; principiile ideologice ale dreptului; istoria doctrinelor în drept.

3.5.3. Teoria generală a dreptului - ca disciplină de învăţământ

21


Această disciplină ştiinţifică se regăseşte în toate planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţările europene sub denumirea frecventă de: “Enciclopedia dreptului ”, “Teoria generală a dreptului”, “Introducere în studiul dreptului ”, “Jurisprudenţa generală”, sau “Preliminarii”.

Istoria învăţământului juridic românesc este foarte veche.Nevoia studierii ştiinţei dreptului este subliniată în Ţara

Românească de măsurile luate de Ion Vodă Caragea care cu prilejul reorganizării Şcolii Domneşti în anul 1816, numeşte ca profesor de drept pe unul din marii cărturari ai vremii8. In anul 1850 demarează organizarea învăţământului juridic superior într-o formă modernă, de trei ani, în care se vor preda nouă cursuri de legi. Acest demers este urmat de înfiinţarea în anul 1866 a Universităţii din Bucureşti, al cărui prim rector a fost profesor de drept.

Necesitatea învăţământului juridic s-a impus şi în Moldova, unde prin Constituţia din1822 se prevedea înfiinţarea unei “Şcoale de Drept”, lucru finalizat în anul 1830, când la “Ghimnazia Vasiliană” s-a numit primul profesor de drept ce urma să deschidă în limba română un curs privat de ştiinţa legilor romane, prima lecţie tipărită şi păstrată în limba română fiind: “ Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti”.

În anul 1836, Grigore Ghica Vodă înfiinţează la Iaşi, Facultatea de Drept, în care a predat Simion Bărnuţiu cursul de “Dreptul natural şi al ginţilor” (între 1856-1864), urmat de alţi profesori iluştrii ce au predat Filozofia dreptului şi chiar Enciclopedia juridică.

În anul 1913 se înfiinţează la Bucureşti, datorită efortului deosebit al profesorului Dissescu, Catedra de enciclopedia şi filozofia dreptului, care de-a lungul anilor a fost onorată de nume prestigioase ale culturii juridice româneşti.

După reforma învăţământului din anul 1948, se introduce în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţara noastră, cursul de Teoria generală a statului şi dreptului, care explica la acea vreme fenomenul politico-juridic din punct de vedere materialist – dialectic marxist. Acest curs s-a predat la anul I de studiu al facultăţilor de drept, neîntrerupt între anii 1948-1990.

În literatura juridică de specialitate se consideră că Teoria generală a dreptului, este ştiinţa ce vizează fenomenul juridic la un

22


nivel de maximă generalitate, fapt ce o deosebeşte de celelalte ştiinţe juridice ale căror abordări au caracter aplicat.

Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de cuprindere globală a dreptului, completată de datele concrete pe care le oferă analiza directă a fenomenului juridic în cadrul ştiinţelor juridice de specialitate.

Teoria generală a dreptului oferă disciplinelor de ramură, noţiuni, categorii, concepte şi principii de bază necesare pentru abordarea specializată a fenomenului juridic, reprezentând premisele general-teoretice, conceptuale şi metodologice ale iniţierii în celelalte domenii ale juridicului.

Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, juridică, generală şi introductivă, ce preia de la ştiinţele juridice de ramură datele esenţiale privind formele de manifestare particulare ale dreptului şi cărora le oferă criteriile de apreciere critică a principiilor şi postulatelor, precum şi metodele şi rezultatele cunoaşterii mecanismului de influenţare a conduitei umane de către drept.

4. Metodologia studierii ştiinţifice a dreptului 4.1. Noţiuni generale privind metodologia cercetării

fenomenului juridic Cuvântul metodă provine din grecescul “methodos” - care

înseamnă cale, drum, mod de expunere. Metoda este un ansamblu de mijloace şi procedee ce ne dezvăluie

realitatea înconjurătoare.Interesul manifestat pentru perfecţionarea metodei a dus la

apariţia metodologiei, care este ştiinţa despre metodă. Metodologia juridică reprezintă ansamblul operaţiilor

intelectuale ce constau din principii, metode, şi procedee tehnice cu ajutorul cărora se studiază dreptul în toată complexitatea sa.

Pe baza metodologiei se realizează înţelegerea ştiinţifică a fenomenului drept, a funcţiilor, formei şi conţinutului său, precum şi a legăturilor sale complexe şi multiple cu societatea.

In literatura juridică din ţara noastră au existat şi există preocupări legate de definirea metodologiei juridice, dar şi de analiză a metodelor concrete de cercetare ştiinţifică a dreptului9.

În cercetarea fenomenului juridic se utilizează o metodologie specifică ce poate fi definită ca un ansamblu de factori (principii, norme, criterii metodologice) ce au ca obiect raporturile, relaţiile ce se

23


stabilesc între diferite metode în procesul de cunoaştere a fenomenului juridic.

4.2. Metodele specifice cercetării ştiinţifice juridiceMetodele de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice sunt

studiate în cea mai mare parte de Teoria generală a dreptului.Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă juridică preponderent deductivă,

foloseşte pentru investigarea fenomenului juridic, o paletă largă de metode de cercetare, cum ar fi:

- metoda logică;- metoda istorică;- metoda sociologică;- metoda comparativă;- metode cantitative;

- metode prospective.4.2.1. Metoda logicăMetoda logică sau raţională, este o metodă de largă folosinţă

în orice act de gândire ştiinţifică, fiind specifică în general ştiinţelor normative. Datorită complexităţii fenomenului juridic, toate ştiinţele juridice se folosesc de legile şi raţionamentele logice.

Metoda logică ca metodă specifică cercetării juridice, poate fi definită ca fiind, totalitatea procedeelor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice cu ajutorul cărora se pot cunoaşte structura şi dinamica raporturilor necesare între componentele sistemului juridic ale unei societăţi.

Datorită specificului şi caracterului dreptului, ştiinţa dreptului este considerată ca fiind o ştiinţă sistematică, iar dreptul, o matematică a ştiinţelor sociale. Caracterul sistematic al dreptului se îmbină cu caracterul său logic.

Logica juridică este folosită pentru clarificarea şi explicarea numeroaselor fenomene juridice, pentru înţelegerea logicii normelor juridice, a conduitei impuse în relaţiile sociale etc.

Logica juridică10 este aplicabilă unei sfere largi de probleme juridice, cum ar fi: definiţii legale, formarea şi clasificarea conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea conflictelor de norme juridice, interpretarea normelor juridice şi aplicarea lor, scopul dreptului, valorile ocrotite de drept etc. Utilizarea metodei logice în drept se justifică prin diferite raţiuni cum ar fi: autoritatea legii implică respectarea legilor logice de gândire; orientarea activităţii

24


legislative conform unui model raţional; activitatea de aplicare a dreptului necesită un caracter logic etc.

Metoda logică se aplică în materia sistematizării normelor juridice, a soluţionării conflictelor de norme juridice, a interpretării normelor juridice, în probaţiunea judiciară, şi asupra altor problematici.

4.2.2. Metoda istoricăPentru ca instituţiile politico-juridice să fie cunoscute şi

înţelese ele trebuie studiate în succesiunea lor istorică.Cunoaşterea reglementărilor şi formelor dreptului în evoluţia

lor istorică, este un important document pentru istorie. În acest sens, Legea celor XII Table, Codul lui Justinian, Codul lui Manu, Codul lui Mu, Codul lui Napoleon sunt monumente legislative pentru istoria popoarelor respective, dar şi documente juridice cu o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Ele ajută la înţelegerea originii şi evoluţiei dreptului, a societăţii omeneşti, dar şi a intereselor care au determinat această evoluţie.

Marele filozof german Hegel, a acordat o mare importanţă metodei istorice în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice, considerând că este necesară cunoaşterea conceptelor pentru o mai bună înţelegere a instituţiilor juridice. Cu ajutorul istoriei se află originea şi ascendenţa dreptului, vechimea, evoluţia, configuraţia şi funcţiile marilor instituţii juridice.

Cu ajutorul istoriei, se află factorii de configurare ai evoluţiei dreptului, formele succesive ale fenomenului juridic.

Dreptul a urmat încă de la apariţia sa firul evoluţiei sociale, el fiind o oglindă a nivelului dezvoltării culturale şi spirituale a societăţii. Valoarea creaţiei juridice la diferite popoare şi în diferite epoci istorice este integrată în cultura lor şi în epoca pe care o traversează, ea depinde şi contribuie la nivelul acelei culturi. Dreptul acumulează în evoluţia sa, aspecte istorice tradiţionale, ideile juridice se propagă de la un popor la altul, de la o epocă istorică la alta, generând o aşa numită contaminare juridică şi în final, o adevărată civilizaţie juridică.

Pentru cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului juridic, juristului îi sunt necesare concluziile istoricului, care trebuie să dea socoteală de ceea ce a fost şi este, iar istoricului îi sunt necesare documentele juridice pentru tratarea obiectivă a istoriei11.

25


4.2.3.Metoda sociologicăMetoda sociologică, ca metodă de cercetare juridică,

contribuie la cunoaşterea conţinutului normelor juridice şi a legăturilor lor cu viaţa socială, la cunoaşterea dreptului ca fenomen social ce nu poate fi conceput în afara vieţii sociale.

Deşi au existat preocupări în scopul determinării legăturii dreptului cu viaţa socială încă din cele mai vechi timpuri ( Platon, Aristotel, Cicero, Hugo Grotius, Montesquieu), se poate vorbi despre o sociologie juridică doar începând cu sec. al XIX-lea.

Bazele sociologiei juridice au fost puse de către juristul german Eugen Erlich, care susţinea necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a fenomenului juridic.

Preocupări de cercetare sociologică a dreptului în ţara noastră au existat de mult timp, lucru evidenţiat prin înfiinţarea unei Şcoli sociologice la Bucureşti şi prin cercetările efectuate de către profesori iluştrii care au elaborat lucrări de referinţă..

Cercetările sociologice ale fenomenului juridic, analizează modul în care societatea influenţează dreptul şi în care dreptul la rândul său, influenţează societatea. Sociologia defineşte dreptul ca fiind un fapt social pe care-l studiază din exterior.

Folosind metode specifice ( observaţia, sondajul de opinie, interviul, ancheta socială, chestionarul), sociologia juridică cercetează12 domenii ca: cel al creării dreptului, al cunoaşterii dreptului de către destinatarii lor, al raporturilor juridice, al cercetării cauzelor concrete care au dus la încălcarea dreptului, al formelor juridice de influenţare a conduitei oamenilor etc.

Dreptul este o realitate socială, fapt pentru care organul care-l creează sau îl aplică, trebuie să acorde o atenţie deosebită aspectelor sociologice ale dreptului, pornind de la considerentul că, juridicul pentru a-şi îndeplini funcţiile, trebuie să oglindească realitatea socială şi ritmul transformărilor sociale.

În ţara noastră, metoda sociologică constituie un instrument deosebit de util în orientarea procesului normativ, în desfăşurarea activităţii de legiferare, în cunoaşterea, realizarea şi aplicarea dreptului. Sociologia juridică s-a conturat ca o disciplină de sine stătătoare, fiind rezultatul analizei factorilor sociali de influenţare a dreptului.

26


În literatura de specialitate13, s-a afirmat că cercetarea sociologică concretă, în special metoda experimentului este eficientă în cunoaşterea efectelor unor măsuri aplicate în dreptul penal (executarea pedepselor, suspendarea lor etc.), şi în combaterea fenomenului infracţional.

4.2.4. Metoda comparativăComparaţia este operaţiunea cu ajutorul căreia se stabilesc

atât elementele comune cât şi cele specifice în cazul fenomenelor juridice ce sunt supuse unei analize.

Cu ajutorul metodei comparative se compară diferite norme juridice, instituţii juridice sau chiar sisteme de drept, în scopul constatării elementelor comune şi distincte, pentru o mai bună analiză şi cunoaştere a acestora.

Metoda comparativă are un caracter ştiinţific fiind considerată ca o metodă cu puternice valenţe în studierea fenomenului juridic. Ea arată calea de folosire a experienţei legislative şi judiciare a sistemelor de drept din diferite ţări şi modalitatea de îmbogăţire reciprocă a acestora.

Metoda comparativă ajută la construirea tipologiilor juridice, a clasificărilor şi în procesul de legiferare14, unde furnizează informaţii preţioase pentru legiuitor cu privire la alte sisteme de drept.

Importanţa comparatismului rezultă şi din crearea Dreptului comparat, ca ramură distinctă în sistemul ştiinţelor juridice, precum şi a unor catedre şi chiar institute de drept comparat.

4.2.5. Metodele cantitativeMetodele cantitative folosite în studierea fenomenului juridic

contribuie la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii de realizare a dreptului.

Cele mai frecvente metode cantitative folosite în activitatea organelor legislative şi executive sunt: statistica juridică şi informatica juridică.

Introducerea metodelor cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului este motivată de nevoia de a descoperi noi aplicaţii precum şi noi soluţii în practica juridică.

Metodele cantitative au un rol deosebit de important în:- elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;

27


- evidenţa legislativă şi evidenţa deciziilor organelor de aplicare a dreptului;

- sistematizarea informaţiei juridice;- evidenţa evoluţiei fenomenului juridic;- evidenţe şi studii criminologice;- evidenţa făptuitorilor (după mod de operare);- informatizarea cercetării juridice şi a practicii jurisdicţionale.- prevenirea şi combaterea fenomenului infracţionalCalculatorul este considerat ca fiind instrumentul de lucru cel

mai modern şi eficient în sistemul judiciar, “o adevărată enciclopedie a practicii judiciare”.

Metodele moderne ale statisticii şi informaticii sunt folosite în mod curent şi de diferite organisme europene şi internaţionale, atât pentru soluţionarea unor probleme practice cotidiene, cât şi pentru elaborarea unor programe de cooperare şi dezvoltare comunitară în diferite domenii.

4.2.6. Metodele prospectivePrognoza socială şi juridică are un caracter complex, ce

necesită un ansamblu diversificat şi ordonat, de metode, tehnici şi procedee noi.

Un domeniu prioritar al cercetării prospective îl constituie cercetarea activităţii legislative, investigaţia previzională fiind o condiţie prealabilă a adoptării actelor normative a interpretării şi aplicării lor, un instrument important de cunoaştere a cerinţelor legice şi a tendinţelor dezvoltării sociale.

Alături de cercetarea prospectivă, un rol deosebit de important în adoptarea deciziilor legislative îl joacă şi prognoza juridică care implică alături de rezultatele cercetării ştiinţifice şi elementul de decizie.

Metodele prospective aplicabile diferitelor domenii concrete ale fenomenului juridic sunt deosebit de variate15. Astfel, putem aminti:

- metoda extrapolării (folosită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului);

- metoda morfologică (utilizată în domeniul în care acţionează factorul decizional legislativ);

- metoda modelării (cu rol în optimizarea prognozelor de decizii);

28


Prin introducerea acestor metode în domeniul ştiinţei dreptului, se urmăreşte atât creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor cât şi creşterea rolului

funcţiei explicative. CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI

1. Consideraţii generale1.1 Noţiunea de izvor de drept. ClasificarePentru ca norma juridică să devină obligatorie, ea trebuie să

îmbrace o anumită formă de exprimare. Izvoarele dreptului sunt acele surse complexe, de natură

directivă şi subiectivă, individuală şi socială care duc la apariţia normelor juridice1.

Izvoarele dreptului sunt modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului. Ele reprezintă formele, procedeele de exprimare ale normelor juridice, respectiv, actul normativ în care sunt cuprinse aceste norme.

Prin forma de exprimare a normelor juridice se înţelege modalitatea de instituire sau de recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

Izvorul de drept este considerat a fi expresia creaţiei în drept, el constituie originea, sursa, factorii de creare şi determinare a dreptului.

Izvoarele dreptului se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii:

a) După criteriul raporturilor dintre conţinut şi formă, izvoarele dreptului pot fi:

- izvoare materiale2 (reale, sociale) - reprezentate prin ideile materializate în normele juridice, prin conştiinţa juridică a societăţii reflectată prin tehnica juridică;

- izvoarele formale (juridice) - reprezentate prin procedeul, forma specifică prin care se exprimă izvorul material3, procedeul prin care aceste idei sunt materializate în reguli de conduită obligatorii.

b) După criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, , izvoarele de drept pot fi:

- izvoare scrise (inscripţii, documente, acte normative etc.);- izvoare nescrise (tradiţii orale, cutume, date arheologice

29


etc.).c) După criteriul sursei normative, distingem:- izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt actele

normative (legi, decrete, hotărâri etc.) elaborate nemijlocit de stat, având forţă juridică obligatorie;

- izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt normele obişnuielnice (obiceiul juridic), actele organelor nestatale, actele şi tratatele internaţionale4, care capătă forţă juridică numai după ce sunt recunoscute, sancţionate sau consacrate ca atare de către autoritatea publică.

În funcţie de alte criterii, teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului distinge următoarele clasificări:

- izvoare oficiale (legile, actele normative subordonate legilor şi jurisprudenţa) şi izvoare neoficiale (obiceiul juridic şi doctrina);

- izvoare fundamentale ( Constituţia, tratatele internaţionale), izvoare generale (legi ordinare, coduri) şi izvoare detaliatoare (decrete, ordonanţe, decizii);

- izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice, factorul potenţial fiind voinţa socială) şi izvoare actuale (reprezentate de toate actele normative în vigoare);

- izvoare creatoare ( sunt legea, care emană de la puterea publică şi cutuma creaţie a colectivităţii, pentru că ele creează norme juridice noi) şi izvoare interpretative (sunt doctrina şi jurisprudenţa pentru că ele nu creează norme noi, ci doar le interpretează pe cele existente).

Analiza izvoarelor dreptului, evidenţiază cele două accepţiuni de bază ale noţiunii de izvor de drept, respectiv, izvorul material şi izvorul formal al dreptului.

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt considerate ca fiind un “dat” al dreptului, realităţi ce determină acţiunea legiuitorului, forţe creatoare ale dreptului. Izvoarele materiale constituie geneza regulilor juridice, originea lor. În conţinutul izvoarelor materiale intră: factorii de configurare ai dreptului (naturali, social-politici şi umani), dreptul natural5 şi raţiunea umană, conştiinţa juridică, starea economică şi izvoarele culturale (ideologice).

Aceste elemente determină şi definesc conţinutul concret al dreptului pozitiv6, legiuitorul fiind obligat a le lua în considerare la

30


elaborarea dreptului. Deoarece în aceste elemente constitutive ale izvoarelor de drept sunt concretizate nevoile reale ale vieţii, ele se prezintă sub forma unor adevărate comandamente sociale.

Izvoarele formale ale dreptului reprezintă forma exterioară a normei de drept, sau forma de exprimare a normei juridice.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului a preocupat şi preocupă şi în prezent gândirea juridică, dată fiind atât importanţa teoretică dar şi incontestabilele virtuţi practice ale acestora.

Dezvoltarea şi evoluţia istorică a dreptului demonstrează pluralitatea izvoarelor dreptului în sistemul juridic al fiecărei ţări. Această pluralitate, diversitate de izvoare de drept este motivată pe de-o parte, de complexitatea şi multitudinea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, iar pe de altă parte, de varietatea formelor şi instrumentelor de organizare şi guvernare a societăţii, precum şi de organizarea activităţii şi competenţei autorităţii publice.

Toate tipurile de drept au cunoscut în evoluţia lor istorică o pluralitate de izvoare (acte normative, cutume, precedente judiciare, doctrina etc.)

2. Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia istorică a

fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa (practica judiciară) şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

Aceste izvoare reprezintă formele prin care normele juridice sunt exprimate, atât sub aspect intern (al structurii interne a normei juridice – articole, alineate, paragrafe, părţi, capitole etc.) cât şi extern (prin ce se exprimă reglementarea juridică – legi, decrete, hotărâri de guvern etc.).

Aceste forme variate de exprimare a dreptului au existat în toate tipurile de drept, ponderea unora sau altora dintre aceste izvoare fiind diferită, în funcţie de timp şi spaţiu, dar şi în funcţie de complexitatea relaţiilor sociale ce au constituit obiectul lor de reglementare. De exemplu, înaintea revoluţiilor burgheze, ponderea izvoarelor de drept o deţinea obiceiul, iar după revoluţii, actul normativ a căpătat ponderea cea mai mare. Jurisprudenţa şi doctrina au fost recunoscute ca fiind izvoare de drept în diferite ţări şi perioade,

31


având un rol important în crearea unor norme juridice noi, concurând prin aceasta autoritatea legii.

2.1. Obiceiul juridic (cutuma)Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai

important izvor formal al dreptului, constituie cel mai vechi izvor de drept, prima formă în care s-au exprimat normele juridice. El a constituit expresia unor necesităţi legate de conservarea valorilor sociale, fiind rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, a repetării unei practici îndelungate în credinţa că se respectă o regulă de drept.

În relaţiile dintre ei oamenii aplică unele reguli care prin repetiţie, duc la convingerea că sunt utile şi necesare devenind astfel, obiceiuri. Nu toate obiceiurile pe care le-a creat societatea au devenit însă, izvoare de drept.

Pentru ca un obicei din sistemul general al normelor sociale să treacă în sistemul izvoarelor dreptului este nevoie ca el să fi fost recunoscut (sancţionat) de organele legislative şi încorporat într-o normă oficială sau, instanţa de judecată să-l valideze ca regulă juridică la cererea părţilor7.

Obiceiul reprezintă o practică socială îndelungată (inveterata consuetudo) ce are în conţinutul său o adevărată bogăţie sociologică.

Obiceiul sub formă de datini, tradiţii, practici religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relaţiilor sociale în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii.

Caracteristic în general, societăţilor cu ritm lent de transformare, obiceiul apare ca o convenţie tacită a membrilor societăţii.

Obiceiul juridic era numit la romani “mores majorum”, adică “moravurile bătrânilor”. Ulpian considera obiceiul ca fiind drept şi lege pentru problemele care nu erau tratate în dreptul scris.

Primele legi scrise ale antichităţii (Codul lui Hammurapi, Codul lui Manu, Legile lui Solon, Legea celor XII table etc.) au fost constituite în principal, din culegerile de obiceiuri perpetuate în colectivităţile respective, impregnate cu reguli etico-religioase.

La romani, în perioada jurisconsulţilor, întinderea dreptului cutumiar a fost mai modestă - mai ales până la căderea imperiului, datorită grijii acestora de a reglementa relaţiile sociale prin legi scrise.

32


După căderea Imperiului roman, obiceiurile încep să capete importanţă, subminând astfel celebrul edificiu legislativ al Romei, prin extinderea mai târziu a dreptului obişnuielnic.

În Evul Mediu, dreptul cutumiar înregistrează o mare extindere (exceptând Imperiul bizantin), culminând cu codificarea cutumelor. Sunt cunoscute în aceea perioadă coduri ca: Oglinda germană, Oglinda saxonă, Oglinda şvabă, Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt. Acest proces de codificare, deşi a contribuit la cunoaşterea rapidă şi respectarea regulilor cutumiare, a dus la dispariţia treptată a caracterului de drept nescris al cutumei.

După revoluţiile burgheze, în sistemele de drept din familia romano-germanică, scade influenţa obiceiului datorită politicii legislative, fiind înlocuit de norme juridice de drept public şi privat, politică impusă de rapidele schimbări în plan economic şi social. Aceste schimbări au necesitat o mobilitate şi o dinamică puternică a dreptului, care nu putea fi realizată cu ajutorul regulilor obişnuielnice lente şi conservatoare.

Deşi legea câştigă teren în detrimentul obiceiurilor, acestea continuă să existe şi să acţioneze atât în dreptul public cât şi în dreptul privat. În dreptul public obiceiul se păstrează prin aşa-numitele “tradiţii” constituţionale, parlamentare, republicane şi monarhice, iar în dreptul privat, obiceiul acţionează în special în materie civilă şi comercială.

În ţara noastră, cutumele geto-dace au constituit izvor de drept important pentru dreptul pozitiv, reglementând atât relaţiile sociale interne cât şi externe. În perioada democraţiei militare, reglementarea acelor relaţii era sub forma obiceiurilor nejuridice căpătând forma normei juridice în perioada de formare a statului geto-dac8. Începând cu secolul al VI-lea î.e.n., s-a accelerat procesul de transformare a obiceiurilor în norme juridice, în primul rând pentru că, uniunile tribale aveau un caracter politico-juridic pronunţat.

După cucerirea Daciei de către romani, sistemele juridice prezentau o dualitate a izvoarelor de drept, respectiv, cutuma ca drept autohton pentru spaţiile libere ale fostului stat geto-dac, dreptul roman pentru provinciile romane, sau ambele ţinând cont de dinamica transformărilor sociale. Dreptul autohton geto-dac9 format pe baza cutumei a existat însă mult timp în paralel cu dreptul roman (ce se

33


aplica cetăţenilor romani rezidenţi şi peregrinilor sub forma de „jus gentium”).

O poziţie puternică a avut dreptul cutumiar în Evul Mediu, fiind cunoscut sub denumirea de “Jus Valachicum” sau “Jus Valachorum”, adică, “dreptul românilor”. După formarea statelor româneşti feudale acest drept a constituit “Lex terrae”, adică, legea ţării sau obiceiul pământului. În procesul de codificare a normelor juridice, obiceiul pământului a constituit una din sursele de inspiraţie pentru diferite coduri precum: Codul lui Calimach (1817 în Moldova), Codul lui Caragea (1818 în Ţara Românească). Codul civil român din 1864 inspirat din Codul civil francez de la 1804, restrânge rolul obiceiului, dar face totuşi unele trimiteri la acesta10.

În prezent, rolul cutumei este subsidiar, obiceiul juridic este invocat în Codul civil român (în art.970, referitor la convenţii), în Constituţie (în art.41, privitor la protecţia proprietăţii private), şi în Codul familiei (privitor la statutul femeii căsătorite).

Pentru sistemele de drept anglo-saxone, dreptul cutumiar continuă să fie un izvor de drept important.

În dreptul internaţional public, alături de tratat, un izvor de drept important îl constituie şi cutuma internaţională, considerată a fi o practică constantă a statelor, o expresie tacită a consimţământului lor privind recunoaşterea unei reguli drept regulă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele11.

În dreptul penal, rolul cutumei este exclus pentru că, cele două principii, respectiv, principiul legalităţii pedepsei şi principiul legalităţii încriminării, presupun ca izvor de drept penal, legea scrisă.

Unele obiceiuri sunt consacrate de lege şi recunoscute ca fiind necesare şi utile existenţei şi dezvoltării sale, altele sunt doar acceptate fără a fi consacrate, iar alte obiceiuri (numite obiceiuri condamnabile) care contravin legii sunt sancţionate de ea, fără a fi acceptate sau consacrate.

Inserarea obiceiului juridic în dreptul contemporan prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje se pot specifica, consacrarea de valori morale şi spirituale ale popoarelor. Ca dezavantaje ale includerii obiceiului juridic în categoria izvoarelor de drept contemporane, menţionăm: întreţinerea discriminărilor naţionale şi rasiale, a intoleranţei religioase, a arbitrariului datorită ambiguităţii interpretării, nesincronizarea cu dinamica actelor normative, lipsa de

34


certitudine oferită de dreptul scris etc. Obiceiul juridic fiind o componentă a tradiţiei normative, este considerat ca purtător al trăsăturilor acesteia: conservatorism, rigiditate, lipsă de certitudine.

În majoritatea sistemelor de drept în care obiceiul este acceptat ca şi izvor de drept, în raport cu legea are un rol subsidiar, secundar. Există însă şi excepţii, de exemplu, în doctrina Germaniei se susţine că, cutuma are aceeaşi forţă juridică ca şi legea, pe care poate să o suplinească, să o completeze şi chiar să deroge de la ea.

2.2. Doctrina12 (Ştiinţa juridică)Doctrina juridică cuprinde totalitatea analizelor,

comentariilor, opiniilor şi interpretărilor făcute de către specialiştii în drept cu privire la fenomenul juridic.

În decursul istoriei, rolul doctrinei ca izvor de drept a fost diferit. Jurisconsulţii romani au contribuit la dezvoltarea şi adaptarea dreptului roman la evoluţiile sociale şi politice. În perioada împăratului Augustus, jurisconsulţii aveau dreptul de a da avize obligatorii pentru judecători (care nu erau specialişti în drept) în soluţionarea unor litigii. De asemenea, consultaţiile date de către aceştia au constituit “Jus publicae respodendi”. Împăratul Adrian a hotărât că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a creatorilor dreptului. Mai târziu, ca urmare a creşterii numărului de jurisconsulţi şi a contradicţiilor dintre pronunţările lor, s-a ajuns să se ia în considerare părerile a patru jurisconsulţi (Paul, Papinian, Ulpian şi Modestin) instituindu-se astfel “Jus vetus”, recunoscut ca izvor formal al dreptului.

Operele marilor jurisconsulţi Paul şi Ulpian au constituit sursa de inspiraţie pentru împăratul Iustinian în opera sa “Digestes” care a stat apoi la baza elaborării Codului lui Iustinian (“Codex juris civilis”).

În Evul Mediu doctrina câştigă autoritate, opinia comună şi concordantă a juriştilor având putere de lege şi fiind invocată în hotărârile pronunţate în instanţele judecătoreşti. Un rol deosebit a avut consensul savanţilor, aşa numitul drept al profesorilor şi cutuma specialistului.

Odată cu procesul de codificare, de publicare şi sistematizare a normelor juridice în mari coduri, rolul doctrinei ca izvor de drept a scăzut simţitor, fără însă să dispară. De exemplu, scrierile profesorului Savigny au fost codificate în Codul civil german din 1900; Codul

35


comercial american a fost iniţiativa unui grup de profesori de drept, fiind adoptat ulterior pe cale legislativă în toate statele S.U.A.

În prezent, doctrina exercită o influenţă incontestabilă asupra procesului de creare, interpretare, aplicare şi adaptare a normelor juridice. Ea formulează principii, elaborează concepte şi categorii juridice, sistematizează regulile şi instituţiile juridice. Cursurile, tratatele, studiile de drept comparat, articolele specialiştilor în drept, constituie fundamentul pregătirii juridice a practicienilor dreptului, a căror activitate practică va fi puternic influenţată de interpretările şi soluţiile date de aceştia.

Doctrina este considerată ca fiind un izvor de drept indirect, interpretativ, cu rol în studierea legii, interpretarea şi chiar criticarea ei, drept pentru care, ea poate să propună prin studii de drept comparat, norme şi soluţii noi adaptate cerinţelor societăţii prezente. Deşi are un rol important în cunoaşterea fenomenului juridic, a relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, în perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului, doctrina nu mai poate fi considerată în prezent ca fiind un izvor de drept direct, formal.

2.3.Jurisprudenţa (Practica judiciară) şi precedentul judiciar

Jurisprudenţa13 este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, prin care s-au interpretat sau aplicat normele juridice la diferite situaţii concrete.

Jurisprudenţa este un izvor de drept formal ce include experienţa practică a organelor judecătoreşti ce aplică dreptul pozitiv şi căruia îi probează şi legitimează valabilitatea. Jurisprudenţa este rezultatul interpretării şi aplicării dreptului, realizată de organul judiciar asupra voinţei legiuitorului care a redactat norma de drept.

De cele mai multe ori, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unor norme juridice. În cazul existenţei conflictelor dintre instanţele inferioare, Curtea Supremă de Justiţie impune acestora o anumită interpretare, prin pronunţarea unor soluţii constante şi unitare (decizii ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie). Astfel de soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească. Aceste decizii însă, nu completează, nu dezvoltă legea şi nici nu creează norme noi de drept, ci doar explică sensul real al unei norme juridice (îl interpretează). Ele nu sunt izvor

36


de drept şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători, dar pot fi avute în vedere de către instanţele de judecată, date fiind, prestigiul şi poziţia organului de la care emană. Acest lucru s-ar motiva prin faptul că, deciziile instanţelor superioare sunt urmate în general de către instanţele inferioare pentru a nu-şi expune deciziile ce le pronunţă, desfiinţării de către acestea, ca urmare a exercitării căilor de atac de către părţi.

Jurisprudenţa sau practica judiciară nu a avut acelaşi rol în toate sistemele de drept.

În antichitate şi feudalism (la fel ca şi cutuma), jurisprudenţa a constituit un izvor de drept important, care s-a diminuat apoi în epoca modernă în ţările europene, odată cu creşterea ponderii actelor normative.

În dreptul roman, jurisprudenţa a fost un izvor de drept important, ce a constituit fundamentul evoluţiei acestuia. Soluţiile, hotărârile pretorilor au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii formând dreptul pretorian, considerat a fi sursă importantă pentru instituirea de norme şi instituţii juridice.

În secolul al XIII-lea au apărut în Anglia colecţii de jurisprudenţă (reports). În ţările în care dreptul este reprezentat prin common law (Anglia, SUA, Canada etc.) există concepţia că înţelesul dreptului este cel dat de instanţele judecătoreşti, deci, conţinutul normelor juridice este determinat în precedentul judiciar (ex. Hotărârile date de Consiliul privat al Camerei Lorzilor în Anglia). În aceste împrejurări, judecătorul era considerat ca fiind autoritatea care creează dreptul, care instituie reguli noi de drept14. În raport cu aceste reguli, legea era privită ca fiind auxiliară, subsidiară (legile existente fiind simple corective ale practicii judiciare), dreptul comun (common law) fiind considerat ca având o existenţă obiectivă chiar dacă nu era exprimat în acte.

Creşterea puterii monarhului în ţările din Europa, precum şi creşterea rolului actelor normative însoţite de codificări, au redus câmpul de aplicare al jurisprudenţei (de exemplu, Codul penal al Germaniei şi Codul civil francez au interzis aplicarea ei). Jurisprudenţa îşi pierde treptat rolul de izvor de drept, rămânând un izvor formal, subsidiar de drept.

Cu timpul, unele curente şi şcoli juridice s-au pronunţat defavorabil menţinerii practicii judiciare între izvoarele de drept.

37


Acest lucru era motivat de faptul că jurisprudenţa opune rezistenţă la nou, neputând oferi astfel modele juridice corespunzătoare schimbărilor sociale. De asemenea, jurisprudenţa îşi pierde din importanţă şi ca urmare a dezvoltării activităţii normative a statului.

În timpul Revoluţiei burgheze franceze, rolul practicii judiciare s-a limitat. Robespierre arăta că termenul „jurisprudenţă” ar trebui şters din limba franceză. Cu ocazia adoptării Codului Civil francez din 1804, Portalis afirma că trebuie să existe o jurisprudenţă cu rol de a umple golurile legii, susţinând în acelaşi timp că, „toate materiile trebuie reglementate de legi ... abandonând jurisprudenţei cazurile rare şi extraordinare precum şi cele neprevăzute de legi”.

Dreptul românesc contemporan, nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept, pentru că, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii, puterea judecătorească nu este competentă să legifereze (să creeze legea) ci doar să aplice legea care este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat). De altfel, Codul civil român în art.4. prevede expres interdicţia ca judecătorul să creeze norme juridice cu caracter general prin hotărârea pe care o pronunţă. Există însă situaţii în practica judiciară pentru a căror soluţionare nu există prevederi normative sau chiar dacă există nu sunt suficiente sau destul de clare, dar pe care judecătorul este obligat să le rezolve conform principiilor de drept specifice şi conştiinţei sale juridice15 (în caz contrar va fi vinovat de denegare de dreptate, conform art.3. din Codul civil).

Hotărârea pronunţată de judecător într-o cauză are forţă obligatorie numai faţă de cauza pentru care s-a dat (numai pentru speţa respectivă) nu şi pentru alte cauze similare. În practica judiciară nu se creează norme juridice noi ci numai se interpretează sau se completează normele juridice existente.

Practica organelor judiciare16 prezintă însă o importanţă deosebită într-un stat de drept, chiar şi ca izvor subsidiar de drept, ea fiind deosebit de valoroasă în procesul rezolvării multiplelor probleme social-economice şi politice.

Deşi nu primeşte în dreptul contemporan românesc considerarea de izvor de drept totuşi, activitatea judiciară a Curţii Constituţionale de exemplu, poate impune respectarea Constituţiei chiar şi legiuitorului, prin declararea neconstituţionalităţii oricărui act emis de către acesta. Deci, prin competenţa sa, Curtea Constituţională

38


instituie o jurisprudenţă ce poate nesocoti voinţa legiuitorului, jurisprudenţă din care rezultă decizii importante care pot să confirme sau să infirme în mod nemijlocit, normele juridice adoptate de forul legislativ. De asemenea, deciziile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, la sesizarea Procurorului General, sunt general-obligatorii, ca şi legea, pentru toate instanţele.

2.4. Contractul normativDefiniţia contractului este dată de Codul civil în art.942. în

care se precizează că: “Contractul este acordul17 între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic” .

Contractul18, ca act juridic civil naşte drepturi şi obligaţii pentru părţi (respectiv, naşte, modifică sau stinge raporturi juridice concrete) producând efecte juridice doar în sarcina părţilor. El nu e considerat în doctrină ca fiind izvor de drept.

Când însă contractul conţine reguli de conduită cu aplicabilitate largă, (adică reguli cu caracter general impersonal şi repetabil) pentru a orienta comportamentul părţilor, el are valoarea de act normativ (contract normativ) şi este izvor al dreptului pozitiv.

În literatura juridică de specialitate se consideră că, contractul normativ este izvor de drept, în dreptul constituţional, în dreptul internaţional public şi în dreptul muncii şi securităţii sociale.

În domeniul constituţional, contractele normative sunt izvoare de drept, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor (deci, în cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor de state), ele fiind acte prin care se stabilesc regulile şi principiile convenite de statele membre în vederea existenţei lor federative (asociate), acte ce devin odată cu crearea statelor federale, adevărate constituţii ale acestora

Prin contractul normativ s-au reglementat în decursul istoriei domenii importante ale construcţiei social-politice. De exemplu, în procesul de formare a Constituţiei Angliei în perioada medievală, prin intermediul unui astfel de contract normativ, Magna Charta Libertatum (1215) încheiat între Regele Ioan şi baronii şi cavalerii ţării, s-au reglementat relaţiile dintre regalitate şi nobilime.

În dreptul internaţional public, contractul normativ se întâlneşte sub forma tratatelor, fiind expresia liberului consimţământ

39


al statelor semnatare prin care se creează, se modifică sau se sting norme de drept internaţional (de exemplu, Carta O.N.U. adoptată în 1945 la care au aderat toate statele membre ale O.N.U., Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg adoptat la Londra în acelaşi an).

Contractul normativ este un izvor important al dreptului muncii şi securităţii sociale, unde apare sub forma de contract colectiv de muncă, încheiat prin negocieri între angajator şi sindicate, sau sub formă de statute şi regulamente de ordine interioară. El cuprinde clauze cu caracter economic şi social şi stă la baza încheierii contractelor individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul. Contractul colectiv de muncă prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, reglementează relaţiile dintre cele două categorii de subiecte ale raportului juridic de muncă, stabileşte drepturi şi obligaţii a căror neîndeplinire este considerată încălcare de lege şi atrage după sine răspunderea juridică19.

Contractul colectiv de muncă este considerat în doctrină20 ca fiind o normă convenţională ce s-a negociat între părţi, o modalitate de reglementare a relaţiei sociale de muncă, având putere de lege în sfera sa de aplicare. 2.5. Legea21

Conceptul de lege poate fi utilizat cu două sensuri. În sens larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ juridic emis de un organ de stat competent, conform unei proceduri prestabilite. Actele normative cuprind toate formele sub care sunt experimentate normele juridice edictate de organele statului: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, ordine şi regulamente ministeriale etc.

În sens strict (stricto sensu), prin lege se înţelege numai acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă (Parlament), după o procedură specială prestabilită.

Actele normative au o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor dreptului (în sistemele de drept moderne), sunt izvoare de drept precise. Ca izvoare de drept create de organele publice investite cu competenţe normative (Parlament, Guvern, Preşedinţie, organe administrative locale etc.), actele normative cuprind norme general-obligatorii, fiind izvoare de drept importante prin particularităţile pe care le reprezintă. Astfel, actele normative reflectă schimbările rapide şi dinamice ale transformărilor sociale, pe de-o parte, iar pe de altă

40


parte, prin forma scrisă pe care o îmbracă, prin caracterul general, precis, dar şi constant, precum şi prin mijloacele statale specifice de publicitate, constituie garanţii de certitudine în raport de alte izvoare de drept.

Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legea, ca emanaţie directă a autorităţii statului (a puterii legislative), ca act conştient elaborat de organul puterii legiuitoare care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Toate celelalte acte normative se subordonează legii, ele fiind elaborate în vederea executării legilor.

2.5.1. Trăsăturile legiiLegea prezintă unele trăsături specifice, prin care se distinge

de celelalte acte normative, cum ar fi:

- legea este emisă de puterea legiuitoare; - legea reprezintă principalul izvor de drept;- legea este un izvor de drept oficial;- legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte ale

organelor executive pot avea atât caracter normativ cât şi individual);- legea se adoptă după legi procedurale (ce provin de la

organul legiuitor);- legea este revoluţionară în raport cu alte izvoare de drept (ea

poate modifica unele situaţii de drept pozitiv, poate modifica sau desfiinţa alte acte normative) care sunt conservatoare;

- legea este scrisă şi se poate constata uşor;- legea conferă legalitate structurii etatice, formei de

guvernământ, regimului politic, drepturilor şi libertăţilor persoanelor etc.;

- legea este cel mai de seamă instrument de realizare a dreptului;

- legea este generală, obligatorie tipică, impersonală şi permanentă.

2.5.2. Clasificarea legilorÎn funcţie de anumite criterii, clasificarea legilor se face astfel:a) După forţa lor juridică, legile sunt:- legi fundamentale sau constituţionale - Constituţia şi legile

constituţionale reprezintă baza juridică a întregii vieţi de stat având forţă juridică superioară. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia;

41


- legi organice – ocupă locul secund în ierarhia legilor, ele reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi intervin în domenii de activitate foarte importante, care sunt expres prevăzute de lege22;

- legi ordinare - codurile şi legile speciale - cuprind norme juridice ale unei ramuri de drept sau domeniu de activitate. Ele pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor ce sunt rezervate legilor constituţionale şi organice23.

b) După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate, legile pot fi:

- legi generale - conţin dispoziţii comune pentru o categorie largă de relaţii sociale (codurile). Legea generală este numită dreptul comun;

- legi speciale - se aplică pentru disciplinarea, reglementarea unei situaţii particulare faţă de reglementările legii comune. În caz de concurs cu legea generală se aplică principiul “lex speciali derogat generali”;

- legi excepţionale - se emit în situaţii deosebite (cum ar fi: starea de necesitate, starea de război etc.);

c) După criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în:- legile materiale - ce reglementează activitatea subiectelor de

drept (persoane fizice şi juridice) şi raporturile dintre ele;- legi procedurale - ce stabilesc forma de desfăşurare a unei

activităţi publice sau private, precum şi forma de emitere a actelor juridice şi de sancţionare a celor ce încalcă legea materială. Ele cuprind norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă.

d) După criteriul reglementării juridice, există: legi cu caracter civil, penal, administrativ, financiar etc.

În ierarhia lor, legile sunt situate după criteriul autorităţii lor juridice (al forţei juridice), după care legile se clasifică în legi fundamentale şi legi ordinare.

Constituţia României prevede în art.72 că: “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.

După importanţă şi după notele fundamentale, în cadrul legilor se remarcă legile constituţionale (Constituţia, legile electorale etc.) care reglementează cele mai vitale relaţii sociale, fiind baza juridică a întregii vieţi de stat.

42


Constituţia dispune de forţă juridică superioară faţă de orice act normativ, datorită conţinutului reglementărilor sale şi procedurii speciale de elaborare şi de adoptare. Ea constă într-un sistem închegat de norme juridice cu forţă juridică superioară, ce consacră şi oglindesc structurile economice şi formele proprietăţii, organizarea de stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului.

Constituţia fixează cadrul general al ordinii de drept şi concretizează în cel mai înalt grad ideea de justiţie şi dreptate în societatea organizată. Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei şi trebuie să se conformeze spiritului şi literei acesteia.

Constituţia este cea mai importantă lege în stat, fiind denumită pentru acest considerent şi Legea fundamentală.

Filozoful L. Duguit considera Constituţia ca fiind “legea deasupra legilor”, pentru că ea formulează valorile fundamentale în cadru normativ şi crează convingerea că există o regulă de drept a puterii publice superioară.

Pe lângă semnificaţia sa etimologică (constitutio = aşezare cu temei), importanţa sa juridică şi spirituală (este starea de spirit a unui popor), Constituţia este oglinda stării unui popor, ea reflectă gradul său de dezvoltare şi înţelegere. Filozoful german Hegel spunea în acest sens că:”…..fiecare popor are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”.

În literatura juridică de specialitate au existat încercări de clasificare a constituţiilor, astfel:

- Constituţie cutumiară (cuprinde un ansamblu de reguli cutumiare) şi Constituţia scrisă (elaborată sistematic după o procedură prestabilită);

- Constituţie suplă (se poate revizui de organele care adoptă legi ordinare după procedura folosită la adoptarea acestora) şi Constituţie rigidă (nu poate fi revizuită decât de un organ distinct după o procedură specială prestabilită);

Legile organice deţin un loc secund în ierarhia legilor, au o forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar superioară celorlalte izvoare de drept datorită importanţei obiectului lor de reglementare juridică. Legile organice sunt considerate o prelungire a normelor constituţionale, pentru că intervin în domeniile de activitate expres prevăzute de Constituţie ca fiind foarte

43


importante. Aceste legi sunt situate la un nivel intermediar între Constituţie şi legile ordinare.

În art.72 alin.3. din Constituţie sunt prevăzute expres şi limitativ domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice. Astfel, prin lege organică se reglementează:

- sistemul electoral;- organizarea şi funcţionarea partidelor politice;- organizarea şi desfăşurarea referendumului;- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării;- regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă;- infracţiunile, pedepsele şi regimul lor de executare;- acordarea amnistiei şi graţierii colective;- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti şi Curţii de Conturi;- statutul funcţionarilor publici;- contenciosul administrativ;- regimul juridic general al proprietăţii;- regimul general al cultelor;- regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi

protecţia socială;- organizarea generală a învăţământului, etc.Legile organice sunt adoptate prin votul majorităţii absolute a

membrilor din fiecare cameră sau prin majoritate absolută în şedinţa comună a celor două Camere, dacă procedura de mediere nu a dat rezultate.

Legile ordinare reglementează orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi organice. Pentru aceste considerente, se impune conformitatea legilor ordinare cu cele organice, în caz contrar, ar putea fi declarate neconstituţionale.

Iniţiativa legislativă pentru aceste legi aparţine Parlamentului, Guvernului şi chiar cetăţenilor. Legile ordinare cuprind norme juridice ce reglementează raporturi sociale foarte diverse. În categoria acestor legi se remarcă codurile considerate legi de sinteză (Codul civil, Codul penal, Codul silvic, Coduri de procedură, etc.) şi legile speciale.

Legile ordinare se adoptă de fiecare cameră, potrivit regulei majorităţii relative sau în şedinţa comună a ambelor Camere, dacă, prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord.

44


Decretele legi – sunt adoptate de anumite organe executive, în situaţii excepţionale, când organul legiuitor nu funcţionează în condiţii normale. Deşi, nu emană de la organul legislativ, ele au putere de lege24.

2.6. Actele normative subordonate legii Dată fiind complexitatea vieţii economice, sociale şi politice, precum şi multitudinea relaţiilor sociale ce trebuiesc reglementate, este imposibilă reglementarea exhaustivă prin lege a tuturor aspectelor unui raport social. De aceea, pe lângă activitatea legislativă a Parlamentului este necesară şi o activitate normativă a celorlalte organe ale statului.

Pentru ca actele normative ale acestor organe etatice (Preşedinte, Guvern, Ministere etc.) să producă efecte juridice, trebuie să se îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie conforme cu legile, adică să nu conţină dispoziţii contrare legilor constituţionale, organice sau ordinare;

- să intervină “secundum legem”;- să intervină în domeniile în care legea nu a intervenit;- să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative în stat;- să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru ele;- să intervină în limitele competenţei teritoriale şi materiale

ale organului emitent.Aceste acte normative, deşi sunt subordonate legii, se

conformează totuşi prevederilor sale şi produc efecte juridice obligatorii ca şi legea, pentru subiectele de drept cărora li se adresează. Când însă, intră în dezacord cu legea care are prioritate de aplicare, aceste acte îşi pierd efectul lor juridic.

După organul de la care emană, aceste normative se clasifică astfel:

a) Decrete prezidenţiale - sunt acte normative emise de şeful statului.

Există decrete prezidenţiale normative şi individuale. Decretele normative sunt actele emise de Preşedinte în situaţiile prevăzute de Constituţie (declararea stării de mobilizare, a stării de urgenţă, a stării de război). Aceste acte se semnează de către Preşedinte şi se contrasemnează de Primul Ministru.

Decretele prezidenţiale individuale sunt emise în scopul acordării şi avansării în grade militare, numiri şi revocări din funcţii.

45


b) Hotărârile Guvernului cu caracter normativ - se fundamentează pe Constituţie şi pe legi, şi prevăd măsurile de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii. Conform art.113 din Constituţia României, Guvernul poate adopta ordonanţe ce se supun ratificării ulterioare de către Parlament, ordonanţe emise pentru domenii ce ţin de legile ordinare25;

c) Ordinele, instrucţiunile, regulamentele miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională, Direcţia Centrală de Statistică, etc.) se adoptă pe baza prevederilor exprese ale legii şi ale actelor normative emise de Guvern.

d) Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice sub formă de decizii date de prefecturi şi primării şi dispoziţii date de către conducătorii organelor locale de specialitate.

În concluzie, se poate preciza că forţa juridică a actelor normative şi deci locul lor în ierarhia izvoarelor de drept depind de poziţia de autoritate a unui organ de stat în sistemul autorităţilor publice, precum şi de caracterul general sau special al competenţei sale materiale. Actele normative subordonate legii, dacă sunt în conformitate cu aceasta (nu derogă de la ele), au aceeaşi forţă juridică pentru destinatarii lor, în măsura în care sunt valide, sunt la fel de obligatorii, ei fiind ţinuţi cu aceeaşi forţă să le respecte.

Deoarece fiecare act normativ are o anumită forţă juridică, există o ierarhie a actelor normative după acest criteriu. Datorită acestei ierarhii a actelor normative, actele emise de un organ inferior trebuie să fie subordonate actelor emise de un organ superior şi să se conformeze acestora.

Pentru că toate actele normative sunt pătrunse de legile constituţionale, organul care le adoptă este prezumat legal că va respecta Constituţia. Garantul constituţionalităţii legilor este Parlamentul, ca organ legislativ şi Curtea Constituţională, ca organ jurisdicţional.

CAPITOLUL IV

PRINCIPIILE DREPTULUI

46


1. Consideraţii privind apariţia şi evoluţia principiilor dreptului

Studiul originii principiilor dreptului (ca de altfel şi studiul originii fenomenului juridic), a constituit o preocupare permanentă pentru filosofi şi pentru diverse şcoli de gândire juridică.

Considerate ca prescripţii sau idei fundamentale ce călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice, principiile dreptului au fost formulate încă din antichitate, la început, sub forma unor dictoane sau adagii1. Acestea au însă, un grad de cuprindere mai redus decât principiile, deoarece, vizează numai anumite secvenţe ale fenomenului juridic şi nu acesta în ansamblul său. Totuşi, maximele, adagiilor, axiomele, îmbogăţesc principiile dreptului, le dau substanţă prin definiţiile sugestive ce privesc fenomenele tipice din domeniul relaţiilor juridice.

Şcoala dreptului natural considera că, dreptul este format din “precepte întemeiate pe echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie să ţină seama dacă voieşte să facă o lege bună”2. Hugo Grotius, reprezentant de seamă al acestei şcoli, a stabilit principii generale de drept3 întemeiate pe raţiunea umană.

Adepţii şcolii istorice a dreptului (Savigny, Pucha, Gustav Hugo), prezintă dreptul şi principiile de drept ca fiind produsul conştiinţei colective, a conştiinţei generale a poporului şi nicidecum produsul arbitrar al raţiunii pure. Filozoful german I. Kant considera că principiile sunt de două feluri: principii ce aparţin intelectului pur (axiome, postulate) şi principii ce aparţin raţiunii pure (idei directoare).

Marele filosof, Thomas Hobbles considera că, principiile dreptului au fost formulate iniţial sub forma unor idealuri, iar puterea statului rezultă tocmai din aceste principii; în concepţia sa, principiul dominant este reprezentat de “starea de război a tuturor contra tuturor” (bellum omnia contra omnes)4.

În decursul istoriei s-au formulat de către marii gânditori ai umanităţii o serie de principii. Astfel, lui Montesquieu îi aparţine principiul separaţiei puterilor în stat, recunoscut şi consacrat la sfârşitul sec.XVIII, iar lui J.J. Rousseau, principiul fundamental al ordinii de drept. De asemenea, Leon Duguit consideră că, oamenii nu trebuie să se supună unor norme contrare principiilor de dreptate şi justiţie. Montesquieu, Kant şi Fichte au definit conceptele de

47


proprietate şi libertate şi le-au explicat pornind de la principiile libertăţii şi egalităţii.

În gândirea românească, primele principii care s-au afirmat au fost: principiul supremaţiei legii, care trebuie să călăuzească legiuitorul, şi principiul abrogării textelor vechi, printr-o lege nouă care trebuie să răspundă comandamentelor sociale5; principiile de libertate şi egalitate6; principiul virtuţii7; principiul dreptăţii8; principiile Constituţiei celei nouă9.

Diferiţi autori10, au stabilit că nici legiuitorii, nici doctrinarii şi nici practicienii dreptului nu creează principiile, ci doar le descoperă şi le formulează pe cele descoperite.

Deşi există diferenţieri cu privire la denumirea sau clasificarea principiilor dreptului, existenţa lor este recunoscută şi consacrată ca atare. Este semnificativă în acest sens menţiunea din Charta O.N.U.: “principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiunile civilizate”.

2. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptuluiPrincipiile dreptului nu pot fi disociate de evoluţia societăţii,

ele se dezvoltă şi evoluează în strânsă legătură cu principiile generale ce guvernează activitatea umană.

Principiile dreptului sunt comandamente ale vieţii sociale, ce vizează garantarea ordinii sociale şi evoluţia relaţiilor umane în cadrul societăţii, influenţând comportamentul indivizilor şi grupurilor sociale.

Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare sau recomandări directoare ale conţinutului normelor juridice.

Fiind strâns legate de valorile sociale , aceste percepte călăuzitoare stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări, având rol în orientarea reglementărilor juridice şi în aplicarea dreptului. Se consideră că, principiile dreptului au un dublu rol11: un rol constructiv (în procesul de realizare, de constituire a dreptului) şi un rol valorizator ( în procesul de aplicare a dreptului). Deci, principiile de drept au un rol hotărâtor atât în momentul construirii soluţiilor juridice necesare satisfacerii necesităţilor sociale, cât şi în momentul aplicării acestor soluţii juridice.

Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice de cea mai mare generalitate care trebuie luate în considerare atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi în procesul de aplicare al lui.

48


Cuvântul principiu provine din latinescul principium12 care reprezintă un început în planul ideal, o sursă şi o cauză a acţiunii.

În filozofie, cuvântul principiu este definit ca fiind izvorul primordial, teza fundamentală cu caracter logic.

Principiile de drept constituie esenţa dreptului, fundamentul sistemului juridic căruia i se asigură prin intermediul lor, unitatea, echilibrul, coerenţa şi transformarea sa pozitivă permanentă.

Principiile fundamentale ale dreptului nu sunt pure speculaţiuni ci sunt rezultatul unor observaţii şi reflecţii continue şi necesare nevoilor societăţii, având ca rol primordial punerea de acord a sistemului juridic cu schimbările sociale inerente evoluţiei societăţii.

Între principiile generale ale dreptului – care exprimă cele mai importante elemente de conţinut ale dreptului, - şi conceptele şi categoriile juridice există o strânsă corelaţie13 în sensul că acestea servesc drept elemente de mijlocire a principiilor de drept, iar principiile la rândul lor, dau un conţinut concret categoriilor juridice.

Principiile generale de drept, au ca scop, sincronizarea sistemului juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia asigură funcţionalitatea conceptelor şi categoriilor juridice.

Se consideră că, în general, normele sociale sunt cele mai simple principii care reglementează relaţiile interumane. Principiile fundamentale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme juridice superioare, generale, formulate expres în textele actelor normative fundamentale (în Constituţii), sau deduse după valorile sociale pe care le promovează.

Principiile fundamentale ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice, ce cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării dreptului, şi cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.

2.1. Importanţa principiilor generale ale dreptuluiPrincipiile fundamentale ale dreptului călăuzesc atât

activitatea de creare cât şi cea de aplicare a dreptului, având deopotrivă, importanţă teoretică şi practică. Sub aspect teoretic, principiile dreptului sunt importante pentru că exprimă relaţiile directe dintre concepţiile politice şi juridice, precum şi unitatea între suprastructura politică şi juridică.

49


Din punct de vedere al utilităţii practice a studiului acestor principii se consideră că dreptul nu poate fi conceput în afara lor pentru că ele orientează activitatea legiuitorului (deci au un rol constructiv), încă din momentul conceperii normei juridice care trebuie să asigure promovarea unei conduite umane conformă principiilor dreptului.

Principiile dreptului au un rol şi în aplicarea dreptului, ele fiind considerate spiritul legii, spirit în care trebuie să fie administrată litera legii. De asemenea, când apar anumite neînţelegeri cu privire la normele juridice, organele de aplicare vor trebuie să interpreteze astfel legea încât să corespundă cel mai bine principiilor de drept, lămurindu-se astfel exact conţinutul normelor juridice.

Importanţa practică a principiilor dreptului este dată şi de situaţiile în care judecătorul soluţionează anumite cauze care nu au o normă juridică care să le reglementeze, apelând la principiile care călăuzesc dreptul. Deci, principiile neincluse în textul legii, devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judiciară. Astfel, când legea tace, judecătorul soluţionează cazul apelând la principiile generale de drept ca măsuri ale întregului sistem juridic (el neputând refuza soluţionarea cazului invocând absenţa unei norme de drept, pentru că poate fi acuzat de denegare de dreptate). Practica judiciară aduce o contribuţie permanentă la promovarea şi dezvoltarea principiilor generale ale dreptului şi a principiilor specifice fiecărei ramuri de drept, prin soluţiile în diferite cazuri concrete.

Impactul principiilor dreptului a fost studiat de diferiţi cărturari şi filozofi. John Locke, considera că “principiile au o influenţă atât de mare asupra opiniilor noastre încât prin ele judecăm adevărul şi cântărim posibilitatea”, iar Jean Carbonnier a subliniat influenţa principiilor dreptului asupra comportamentelor individuale şi colective15.

3. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptuluiPrincipiile dreptului sunt extrase din dispoziţiile constitu-

ţionale, deduse pe cale de interpretare, sau stipulate în unele documen-te internaţionale importante16.

În literatura juridică de specialitate au existat mai multe clasificări a principiilor de drept, astfel:

după conţinutul lor, principiile pot fi:

50


- principii cu caracter filozofic, politic, social (ex: principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului politic sau principiul pluralismului formelor de proprietate);

- principii cu caracter juridic (ex: principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat).

după gradul de ierarhizare, există:- principii generale sau fundamentale, care sunt de regulă

înscrise în Constituţie şi care deci, au forţa juridică superioară (ex: separaţia puterilor în stat, democratismul politic etc.);

- principiile proprii unor ramuri de drept, înscrise de regulă în coduri sau alte legi (ex: principii ale dreptului penal, dreptului civil, dreptului familiei etc.);

- principii ale dreptul internaţional, care stau la baza relaţiilor dintre state (ex: principiul bunei vecinătăţi, principiul pacta sunt servanda, principiul reciprocităţii etc.).

Încercând o prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului, aşa cum sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau deduse pe calea interpretării, se constată că, deşi au un anumit grad de subiectivism pentru că sunt rodul unor activităţi de cercetare ştiinţifică, ele răspund unor necesităţi ce se impun legiuitorului.

3.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului de drept (principiul separaţiei puterilor în stat)

Principala caracteristică a statului de drept este cucerirea puterii pe baza legală şi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, pentru înfăptuirea voinţei suverane în deplină democraţie este nevoie de separaţia celor trei puteri17: legislativă, executivă şi judecătorească, pentru că numai astfel se poate exercita puterea conform cerinţelor legalităţii.

Guvernarea prin drept se bazează pe principiul asigurării libertăţii politice şi a exercitării puterii politice, care să reflecte drepturile cetăţenilor. În prezent, guvernarea constituţională presupune separarea puterilor în stat, autoritatea legii şi exercitarea puterii prin organe de stat specializate.

Acţiunea principiului asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, constituie premisa existenţei statului de drept.

51


3.2. Principiul libertăţii şi egalităţiiCaracterul democratic al unei societăţi se bazează pe ideea

potrivit căreia statul garantează libertatea şi egalitatea indivizilor.Filozoful german Hegel spunea că, “ideea dreptului este

libertatea”, ea este substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite.

Ca principiu fundamental al dreptului, libertatea presupune: elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor să se realizeze potrivit opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membrii ai colectivităţii; aplicarea legii de către organele statului astfel încât să dea siguranţa fiecărui individ că este ocrotit în ceea ce face.

Marii gânditori ai umanităţii au dat diferite definiţii comandamentelor principiului libertăţii. Voltaire afirma că “a voi şi a acţiona înseamnă a fi liber”, iar Robespierre sublinia că “legea tuturor este libertatea, care se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia”. Leon Bourgeos a arătat că “libertatea nu înseamnă a trăi după bunul plac, ci a trăi după legi drepte”.

Atât în procesul de creare cât şi în cel de aplicare a normelor juridice, libertatea individului trebuie corelată cu libertatea celorlalţi, pornind de la considerentul că în societatea umană libertăţile coexistă pe baza unor legi drepte.

Montequieu considera că “libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legea”, şi constă în exercitarea voinţei noastre. Libertatea are căi de manifestare multiple (cum ar fi: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei etc.), cărora le corespund drepturi legale ale individului (dreptul la exprimare liberă, dreptul la libertate religioasă etc.).

Libertăţile omului (în raport cu natura, societatea şi cu sine însuşi) sunt înscrise în Constituţii şi în documentele internaţionale privind drepturile omului18.

Principiul general al libertăţii se regăseşte în toate ramurile dreptului, sub forma libertăţilor generale şi intelectuale, care sunt solidare în sensul că, încălcarea uneia atrage afectarea celorlalte.

Între principiul libertăţii şi cel al egalităţii există o legătură indisolubilă, în sensul că, egalitatea există numai între oameni liberi, iar libertatea există numai între oameni egali din punct de vedere juridic19. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte posibilitatea oamenilor de a acţiona liber fără nici un fel de îngrădiri.

52


Principiul egalităţii dă oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu respectul cuvenit şi că se bucură de dreptatea pe care o merită.

Acest principiu presupune: tratarea tuturor indivizilor în mod egal; soluţionarea oricăror probleme (conflictuale sau juridice) fără nici o discriminare.

Marele filozof şi scriitor Seneca, considera că “temeiul dreptăţii este egalitatea”, iar Montesquieu afirma că “principiul egalităţii este fundamental într-o democraţie”, şi că “dragostea de democraţie este dragostea de egalitate”. Jean J. Rousseau sublinia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie nevoit să se vândă”.

Comandamentele principiului egalităţii trebuie să călăuzească atât activitatea legiuitorului, cât şi pe cea a organelor de aplicare.

Principiul egalităţii este stipulat atât în Constituţia ţării noastre cât şi în documente internaţionale esenţiale20.

3.3. Principiul responsabilităţiiCa principiu general de drept, responsabilitatea implică:

promovarea valorilor sociale şi umane prin intermediul normelor juridice şi acţiunea conştientă de apărare a acestor valori, în procesul de realizare a dreptului.

Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă angajarea individului în procesul integrării sociale, asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunilor sale.

Responsabilitatea este o prezenţă a voinţei libere a personalităţii, ea presupunând existenţa unor factori externi (ce ţin de relaţiile sociale) şi interni (ce ţin de structura psihologică internă a individului).

Principiul responsabilităţii se regăseşte deopotrivă în procesul elaborării legilor şi în procesul complex al realizării dreptului.

Responsabilitatea este strâns legată de acţiunea omului, este o coordonată intrinsecă a comportamentului uman, cu rol hotărâtor în realizarea liberă şi conştientă a dispoziţiilor juridice şi în prevenirea încălcării lor.

Cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii îl constituie acţiunea socială, pentru că responsabilitatea este de fapt, o asumare a răspunderii omului faţă de rezultatele acţiunii sociale.

Condiţia fundamentală a responsabilităţii o constituie libertatea, între cele două fenomene existând o strânsă corelaţie.

53


Gradul de responsabilitate a individului indică starea legalităţii şi este strâns legată de progresul general al societăţii.

3.4. Principiul echităţii şi justiţiei21

Principiul echităţii este un principiu fundamental de drept, ce presupune: cumpătarea legiuitorului în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor în procesul elaborării dreptului, imparţialitatea organelor de aplicare a dreptului.

Cuvântul echitate provine din latinescul “aequitas” care înseamnă: dreptate, cumpătare, potrivire. La romani, acest cuvânt era folosit în sensul de nepărtinire, dreptate.

Jurisconsulţii romani: Paul, Ulpian, Papinian, Modestin, considerau că echitatea îl obligă pe cel ce aplică dreptul la nepărtinire, deoarece “grave ar fi urmările dacă am judeca cu părtinire”. Cicero sublinia necesitatea cârmuirii statului cu cumpătare, deoarece numai prin cumpătare şi imparţialitate se pot da soluţii echitabile.

În înţelesul modern al cuvântului, principiul echităţii se înfăptuieşte atât în activitatea de elaborare cât şi în cea de interpretare şi aplicare a dreptului, cei chemaţi să facă şi să aplice legea fiind obligaţi să ia în considerare nevoile oamenilor, ţinând seama de statutul lor real.

Principiul justiţiei presupune soluţii bazate pe dreptate, egalitate, corectitudine atât în procesul de creare a dreptului cât şi în cel de aplicare.

Justiţia este starea generală şi ideală a societăţii, ce se realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale indivizilor.

Termenul de justiţie a fost definit diferit; astfel, G del Vechio afirma că justiţia este o conformare la legea juridică; Lalande considera că justiţia “este proprietatea a ceea ce este drept”; Montesquieu afirma că, “justiţia este o luptă”; E. Kant considera ideea de justiţie ca fiind “un scop în sine”. În alte concepţii legate de ideea de justiţie se consideră că, ea este prima calitate a instituţiilor sociale, este produsul istoriei şi al experienţei umane.

Principiul justiţiei dăinuie din perioada romană: “Fiat justitia, pereat mundus” (să se facă dreptate de ar fi să piară lumea), cu sensul de a face dreptate, de a triumfa justiţia cu orice preţ.

Tot din perioada romană dăinuie principiul “Lex injusta non este lex”, sub influenţa puternică a ideii de justiţie. De aceea, cei

54


chemaţi să facă legea sunt obligaţi să respecte exigenţele principiului justiţiei, care se regăsesc şi în procesul de aplicare a dreptului pozitiv în viaţa socială.

4. Concluzii referitoare la principiile generale de dreptDupă prezentarea şi analiza principiilor fundamentale ale

dreptului, concluzia la care se ajunge este că, pentru o cunoaştere mai bună a unui sistem de drept se impune să se pornească de la examinarea modului în care principiile generale sunt reflectate în acel sistem juridic. Astfel, se justifică faptul că în prezent, teoreticienii şi practicienii dreptului, manifestă un deosebit interes pentru principiile dreptului, atât în privinţa normelor şi instituţiilor dreptului intern, cât şi a celui internaţional.

Concluzia care se impune este că, analiza profundă a principiilor de drept, considerate ca fiind adevărate supape ce deschid sistemul de drept şi asigură legătura sa cu realitatea, constituie primul pas al unei analize comparatiste a reglementărilor juridice din diferite state.

Principiile generale ale dreptului, considerate a fi acele idei călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice, determină şi exprimă trăsăturile fundamentale ale normelor juridice în special şi ale întregului sistem de drept, în general.

Principiile de drept se desprind din diferite instituţii şi norme de drept, între ele existând o unitate firească. Ele nu pot exista în afara normelor juridice, drept pentru care sunt privite ca fiind un fel de norme de interpretare şi completare a normelor juridice.

Pornind de la definiţia principiilor generale ale dreptului român, se pot formula următoarele consideraţii:

- fiecare sistem de drept de drept naţional are la bază principii fundamentale proprii;

- principiile fundamentale ale dreptului se degajă de regulă, din Constituţie, dar şi din alte legi;

- principiile de bază ale dreptului se găsesc deci, în întreaga legislaţie;

- principiile generale ale dreptului cuprind cerinţele obiective ale societăţii;

- principiile fundamentale de drept stau la baza principiilor de ramură;

55


- ca şi dreptul, principiile generale de drept se caracterizează prin mobilitate;

- principiile fundamentale de drept se delimitează de categoriile şi conceptele juridice, acestea fiind elemente de mijlocire pentru principii, iar principiile fiind cele ce dau conţinutul categoriilor juridice;

- principiile de drept au o importanţă teoretică (în opera de creare şi aplicare a dreptului) şi o importanţă practică (în elaborarea actelor normative, în administrarea justiţiei, în aplicarea drepturilor omului, la suplinirea legii când este cazul, contribuind la continua perfecţionare a dreptului şi dezvoltare a ştiinţei dreptului etc.

- principiile generale ale dreptului sunt formulate pe planul Teoriei Generale a Dreptului.

5. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptuluiPrincipiile generale ale dreptului constituie fundamentul

principiilor de ramură.Principiile de drept se regăsesc atât în normele constituţionale

cât şi în normele juridice penale, civile, administrative, de dreptul muncii.

Principiile specifice fiecărei ramuri de drept, constituie generalizarea într-o haină juridică, a principiilor politice formulate de societate cu privire la diferite domenii ale relaţiilor sociale.

5.1. Principii specifice dreptului penalPrincipiile călăuzitoare ale dreptului penal, au o semnificaţie

recunoscută datorită rolului pe care-l exercită în reglementarea raporturilor juridice penale. Acestea sunt:

principiul “Nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege), după care, infracţiunea trebuie să fie expres prevăzută de lege, pentru a se putea deosebi de celelalte fapte ilicite şi pentru a determina prevenirea săvârşirii ei. Numai legea poate preciza faptele ce intră în categoria infracţiunilor.

principiul “Nulla poena sine lege” (nu există pedeapsă fără lege), potrivit căruia, în cazul săvârşirii unor infracţiuni, se aplică numai acele pedepse care sunt prevăzute de legea penală, în limite precis stabilite.

principiul caracterului personal al răspunderii penale, după care, răspunde penal doar persoana care a săvârşit infracţiunea.

56


principiul egalităţii în faţa legii penale, potrivit căruia, toate persoanele sunt egale în faţa dispoziţiilor penale, fără nici o deosebire de: sex, vârstă, rasă, apartenenţă politică etc.

principiul după care infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, deci răspunde penal doar cel ce a săvârşit o faptă penală, respectiv, o infracţiune.

principiul umanismului dreptului penal.5.2. Principiile specifice dreptului civil23

Principiile dreptului civil sunt idei călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice civile, determinând caracterele lor fundamentale. Aceste principii sunt:

principiul egalităţii părţilor, după care, participanţii la raporturile juridice civile se află pe poziţie de egalitate juridică, au statut civil egal şi sunt trataţi în mod egal de legea civilă.

principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor, în sensul că, legea civilă asigură şi ocroteşte atât posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii pentru satisfacerea intereselor legitime ale subiecţilor de drept civil, cât şi exercitarea liberă a acestor drepturi, în acord cu scopul lor social.

principiul garantării efective a drepturilor subiective, exprimă ideea că prin reglementarea legală a interesului legitim şi a dreptului subiectiv civil, ele sunt recunoscute, ocrotite şi garantate. Drepturile subiective civile sunt ocrotite de lege pe toată perioada existenţei titularului acestora.

principiul apărării proprietăţii, a apărării în egală măsură a tuturor formelor legal recunoscute ale dreptului de proprietate, prin normele juridice civile care pun la dispoziţia titularilor acestui drept, mijloace juridice specifice de apărare, cum ar fi: acţiunea în revendicare, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse etc.

principiul bunei credinţe al părţilor raportului juridic civil, după care, se consideră că acestea au o intenţie sinceră, loială şi dreaptă, se comportă în relaţiile lor cu onestitate, adică cu bună credinţă.

CAPITOLUL V

DREPTUL ŞI STATUL

57


1. Consideraţii generale1.1. Noţiuni generale despre stat

Dreptul şi statul sunt două fenomene politice strâns legate între ele, două fenomene inseparabile.

Etimologia cuvântului “stat” provine din latinescul “status” care exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii, ideea unei anumite poziţii1. Acest termen a dobândit semnificaţie politică prin adăugarea unor atribute2 sau prin scrierea sa cu majuscule.

Statul a apărut în Orientul Antic, acum aproape şase milenii, fiind o variantă de organizare social-istorică a unei comunităţi sociale, dar şi instrumentul conducerii sociale, principala instituţie politică a societăţii.

Termenele utilizate pentru desemnarea acestei instituţii au fost diverse: stat; republică; principat; signeurerie.

În prezent, în limbajul cotidian termenul “stat” circulă în două sensuri:

- în sens istorico-geografic, prin “stat” se înţelege populaţia organizată de pe un anumit teritoriu, precum şi relaţiile economice, politice şi culturale ale acestuia. În acest sens, noţiunea de “stat” este sinonimă cu noţiune de “ţară”3.

- în sens politico-juridic, prin noţiunea de “stat” se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din totalitatea organelor statului, respectiv, puterea publică4.

În ştiinţa dreptului se utilizează expresii cum ar fi: “stat”, “putere de stat” şi “aparat de stat”, expresii care sunt sinonime, adică între acestea nu există deosebiri de conţinut, ci doar de nuanţă, putând fi utilizate una în locul celeilalte. Dintre toate aceste noţiuni, cea de “stat” prezintă cel mai ridicat grad de abstractizare şi generalizare, putând fi utilizată şi când este vorba de puterea publică şi când este vorba de modul de organizare al acesteia.

Expresia de “aparat de stat” sau “mecanism de stat” acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sens politico-juridic, dar sub un aspect mai concret, ca o diversitate extremă de organe.

Expresia de “putere de stat” este utilizată mai ales în împrejurări revoluţionare, când configuraţia viitoarei structuri politice nu se poate preciza cu certitudine.

1.2. Elementele constitutive ale statului

58


Pentru existenţa unui stat sunt necesare trei elemente constitutive ce trebuiesc întrunite simultan şi cumulativ: populaţia, teritoriul şi puterea de stat. Dintre toate aceste elemente constitutive, puterea de stat sau puterea publică cum mai este denumită, reprezintă elementul cel mai caracteristic, ce prezintă următoarele trăsături:

- este o putere politică;- se manifestă într-un cadru organizat, instituţionalizat;- este o putere de comandă ce instituie dispoziţii obligatorii

pe care le aplică la nevoie prin forţa sa coercitivă;- are caracter general, pentru că se aplică tuturor aspectelor

şi se exercită asupra întregii populaţii de pe un teritoriu;- este o putere unică, pentru că deţine monopolul instituirii normelor de drept şi al constrângerii;- este o putere suverană, supremă, ce nu cunoaşte nici o altă

putere deasupra sa în interiorul statului, fiind independentă în raport cu alte state. Suveranitatea are două laturi:

- o latură internă – exprimată prin supremaţie, potrivit căreia puterea de stat este superioară oricărei puteri sociale din interior;

- o latură externă – exprimată prin independenţă, potrivit căreia statul îşi rezolvă problemele sale fără nici o imixtiune, respectând drepturile celorlalte state, precum şi normele dreptului internaţional.1.3. Rolul şi scopul statuluiSe opinează că5, rolul şi scopul statului este acela de apărare a

interesului general al cetăţenilor, dar şi al fiecăruia în parte.Hegel considera că6: “scopul statului este fericirea cetăţenilor,

cărora dacă nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”.

Kant sublinia că statul de drept are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale omului. Această idee a fost preluată şi dezvoltată de curentul liberalismului clasic, în sensul că cetăţeanul este etalonul suprem la care se raportează eficienţa guvernanţilor.

Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine că rolul primordial în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii îl are colectivitatea. Experienţa arată însă că, în procesul dezvoltării sociale interesele individuale cu cele colective se îmbină,

59


iniţiativa individuală contribuind la dezvoltarea economică a întregii comunităţi.

În concepţia marxistă, statul era considerat ca fiind instrumentul de dominaţie a unei clase asupra alteia, forma în care cei ce aparţin clasei dominante îşi promovează interesele lor comune.

Esenţial pentru exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative a cetăţenilor şi pentru respectul vieţii private ca atribut important al libertăţii, este principiul non-intervenţiei statului în treburile private.

1.4. Funcţiile statuluiRolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale care

sunt: funcţii interne şi funcţii externe.a) Funcţiile interne ale statului sunt:- funcţia economică, ce se realizează prin:

- activităţi publice, de natură să asigure funcţionarea efectivă a economiei private;

- controlul mediului, în scopul protejării şi a prezervării sale pentru generaţiile prezente şi viitoare;

- combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale; - atribuţii în domeniul relaţiilor financiar-valutare,

vamale, în domeniul fiscalităţii; - atribuţii în domeniul educaţiei şi al protecţiei

sociale etc.- funcţia normativă (de elaborare a actelor normative);- funcţia de asigurare a ordinii publice, de combatere şi

prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei organizate etc.;

- funcţia de promovare a drepturilor şi libertăţilor indivizilor.

b) Funcţiile externe ale statului sunt:- funcţii de promovare a cooperării economice şi tehnico-

ştiinţifice cu alte state;- funcţia de statornicire şi dezvoltare a unor relaţii de

bună-vecinătate cu alte state;- funcţia de apărare a ţării pe calea cooperării politico-

militare;- funcţia de reprezentare a ţării în cadrul organismelor

internaţionale.

60


Funcţiile interne şi externe ale statului se realizează în principal prin activitatea statului, iar în subsidiar şi prin participarea organelor nestatale.

1.5. Definiţia statuluiStatul este definit ca fiind “entitatea politică constituită pe un

teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată”7.

Pornind de la elementele definitorii, distinctive, ale statului care se regăsesc în toate analizele ştiinţifice efectuate, respectiv: teritoriul, populaţia şi forţa publică, statul se poate defini ca fiind principala organizaţie politică a societăţii, constituită din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, investit cu atribuţii de putere legislativă, executivă şi judecătorească.

2. Forma de stat2.1. Noţiuni şi elemente componenteForma de stat este un concept complex ce desemnează modul

de organizare al conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.

În literatura de specialitate8, forma de stat este definită ca fiind modul de organizare a conţinutului puterii de stat.

Forma de stat are următoarele elemente componente:- forma de guvernământ;- structura de stat;- regimul politic.2.2. Forma de guvernământForma de guvernământ este definită9 ca fiind organizarea

puterii supreme în stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului.

Clasificarea cea mai generală a formelor de guvernământ este în: republică şi monarhie.

a) Republica este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de un organ colegial ce este ales pe o perioadă de timp limitată. Republica poate fi parlamentară, când rolul primordial în stat aparţine Parlamentului, sau prezidenţială, când rolul primordial în stat îl are şeful statului.

b) Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de o singură persoană. Monarhia poate fi constituţională, când rolul monarhului este restrâns în favoarea

61


Parlamentului (de ex. în Marea Britanie, Belgia, Danemarca Suedia) sau absolută, când atribuţiile monarhului sunt întinse şi nelimitate (ca de exemplu, în evul mediu).

Primele teorii privind forma de guvernământ datează încă din Antichitate. Astfel, Aristotel împărţea formele de guvernământ în: monarhie, aristocraţie şi democraţie, care puteau însă în concepţia sa, să degenereze în contrariul lor (monarhia în tiranie; aristocraţia în oligarhie şi democraţia în demagogie).

Teoria formelor de stat a fost dezvoltată de diferiţi gânditori din perioada formării ideologiei burgheze, iar mai târziu de către filozofii germani Kant, Hegel şi Hans Kelsen.

Montesquieu arăta10 în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, că există trei forme de guvernământ: republican (când întregul popor deţine puterea supremă), monarhic (când monarhul conduce singur, dar conform unor legi fixe prestabilite), şi despotic (când monarhul conduce singur, după voia şi capriciile sale).

J.J. Rousseau, în lucrarea “Contractul social”, distinge tot trei forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia şi monarhia, care prezintă multe elemente caracteristice asemănătoare celor prezentate de Montesguieu în clasificarea sa.

Kelsen considera că formele de guvernământ trebuiesc detaşate în: democraţii şi autocraţii, care deşi sunt diametral opuse, reprezintă două tipuri ideale.

2.3. Structura de statStructura de este aceea componentă a formei de stat care se

referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială, precum şi la caracterul relaţiilor reciproce dintre componentele statului, dintre aceste componente şi stat în întregul său.

Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi:a) State unitare (simple) – care au un singur rând de organe

supreme ale puterii de stat şi un singur guvern (de exemplu: România, Franţa etc.), deci au o singură unitate naţională teritorială.

b) State compuse (federative) – formate din mai multe state unitare care-şi păstrează identitatea şi atributele lor suverane (de exemplu, S.U.A.). Structura de stat federativă presupune mai multe unităţi naţionale

62


teritoriale şi mai multe rânduri de organe supreme ale puterii de stat. Statele federative – prezintă următoarele caracteristici:

- sunt formate din mai multe state membre;- existenţa unei constituţii a federaţiei;- fiecare stat respectă constituţia statului federativ, având în

acelaşi timp o constituţie proprie;- populaţia are dublă cetăţenie (a statului federativ şi a celui

federal);- existenţa la nivelul federaţiei de organe legislative

executive şi judecătoreşti;- între statele membre ale federaţiei nu există frontiere;- întreţin relaţii directe cu alte state (deci, au calitatea de

subiecţi de drept internaţional);- au armată proprie (spre deosebire de statele ce le compun

care nu dispun de propria lor armată).Statele federative se deosebesc de asociaţiile de state11

(confederaţii, uniuni personale şi uniuni reale) pentru că acestea nu dau naştere unui nou stat.

2.4. Regimul politicRegimul politic este acea componentă a formei de stat ce

reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor de guvernare.

Se cunosc două tipuri de regimuri politice:- regimuri democratice;- regimuri autocratice (dictatoriale).a) Regimul democratic, se caracterizează prin faptul că

puterea de stat se exercită pe baza normelor democraţiei. În acest regim există posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică, la influenţarea politicii interne şi externe a statului, la exercitarea controlului asupra activităţii organelor de stat.

Regimurile politice democratice se împart, după modul în care poporul îşi exercită puterea, în:

- democraţii directe, ce reprezintă acel regim politic în care poporul exercită puterea publică prin el însuşi fără a exista intermediari (un individ sau grupuri de indivizi, cum ar fi, parlamentul);

63


- democraţii indirecte, în care puterea supremă în stat nu se exercită direct de popor, ci prin intermediul unui parlament, statul acţionând prin trei categorii de organe: legislative, executive şi judecătoreşti.

a) Regimul autocratic, în care poporul nu are posibilitatea să determine sau să influenţeze politica internă sau externă a statului, sfera de aplicare a normelor democratice este restrânsă, iar puterea de stat se exercită prin mijloace autocrate. Este un regim nedemocratic, dictatorial, în care nu se recunoaşte pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul separaţiei puterilor în stat şi în care, nu sunt promovate şi apărate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

3. Statul de drept3.1. Conceptul de stat de dreptConceptul statului de drept se referă la constituirea şi

exercitarea puterii de stat pe baza legii şi reprezintă corelaţia dintre drept şi stat, dintre norma juridică şi realitatea politică statală.

Statul prin puterea sa legiuitoare emite norme juridice pe baza cărora vor funcţiona chiar instituţiile sale. Deci, statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii care există ca urmare a existenţei activităţii legislative a statului de drept.

În doctrină12, se consideră că statul de drept este acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, a existenţei unui sistem democratic de adoptare a legilor şi a independenţei justiţiei.

3.2. Principiile statului de dreptStatul de drept presupune respectarea riguroasă a următoarelor

principii fundamentale:- Accesul la putere să aibă loc prin vot popular, exprimat

în condiţiile respectării regulilor democratice;- Exercitarea puterii să se facă pe baza legii;- Izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa liber

exprimată suverană a poporului.Constituţia ţării noastre prevede la art.1 alin.3 că: “România

este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii

64


umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.

Statul de drept este o realitate istorică şi un concept teoretic ce reprezintă o formă superioară de organizare politico-socială.

Statul de drept implică aşezarea instituţiilor sale pe temelia valorilor juridice, precum şi adoptarea unui comportament politic moral.

Legea, justiţia şi moralitatea sunt valori ale societăţii civilizate, ce stau la baza statului de drept, pe temelia lor putându-se orândui prezentul şi viitorul unei naţiuni şi garanta libertatea şi demnitatea cetăţenilor ei.

Constituţia statului de drept presupune atât recunoaşterea şi respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a pluralismului politic, cât şi adoptarea de măsuri practice care să le asigure şi să le garanteze viabilitatea.

4.Legătura dintre drept şi stat3.3. Consideraţii generaleÎn legătură cu noţiunea statului şi dreptului au existat în

literatura juridică de specialitate13 o serie de discuţii terminologice. Dreptul desemnează ansamblul normelor juridice instituite sau

sancţionate de stat care este o organizaţie bazată pe constrângere.Statul prin organele sale elaborează norme juridice şi le

asigură aplicarea prin forţa sa de constrângere. Fără garanţia forţei publice, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa. Prin voinţa statală se reglementează acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

Între drept şi stat, ca moduri de ordonare a societăţii, există o legătură profundă, de complementaritate. Ca organizaţie politică, statul include în noţiunea sa dreptul, activitatea sa desfăşurându-se pe baza normelor juridice. Prin normele juridice se stabilesc competenţele organelor de stat şi se atribuie puterii statale capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială. Dreptul exprimă voinţa generală a statului, care la rândul său îşi desfăşoară activitatea pe baza normelor juridice.

În concluzie, se poate spune că, dreptul este creaţia statului, fiind garantat în aplicarea lui de către stat, iar activitatea statului constă în elaborarea şi aplicarea dreptului. Se consideră că14 dreptul este etatizat, iar o parte a activităţii statului este normativizată. Se

65


afirmă chiar15, că, statul este legiuitorul şi organizatorul dreptului, creatorul dreptului pozitiv şi subiectul de drept care este chemat să respecte şi să aplice ceea ce a creat.

4.2. Concepţii cu privire la legătura dintre drept şi statIndiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul

istoriei (monarhie, republică, stat totalitar), caracteristica sa fundamentală constă în faptul că, poate lua hotărâri generale obligatorii.

Între drept şi stat există o legătură indisolubilă, dreptul fiind instrumentul de lucru al organelor statului, dar şi baza de desfăşurare a activităţii acestora. Dreptul exprimă voinţa statului, iar validitatea şi legitimitatea statului constă în respectarea normelor de drept pe care chiar organele sale le-a elaborat.

Problema pusă în doctrină în legătură cu corelaţia dintre cele două fenomene este: dacă există drept în afara statului (pe care actele normative îl consacră doar), dacă există un drept superior statului (care să limiteze statul în activitatea sa), sau dacă dreptul este o simplă emanaţie a statului (căruia statul i se supune sau nu).

În literatura juridică de specialitate16 sunt considerate relevante următoarele teorii despre stat:

Teoria clasică franceză, al cărei susţinător este Esmein, defineşte statul ca fiind naţiunea (ca persoană juridică) titulară a suveranităţii, reprezentată prin mandatari responsabili. Această teorie consideră că prin pactul social oamenii se asociază şi formează naţiunea (care are personalitate proprie, conştiinţă şi voinţă proprie) ce se impune voinţei individuale, iar statul apare atunci când naţiunea a constituit mai multe organe de reprezentare ce vor exprima voinţa ei.

Teoria şcolii germane, având ca reprezentanţi pe Gerber, Laband şi Jellinek, critică teoria clasică franceză pe motiv că, naţiunea ar avea o personalitate distinctă de cea a statului.

Adepţii acestei teorii consideră că statul este persoana juridică formată din naţiune (fixată pe un teritoriu şi organizată în guvernământ), persoană juridică pe care o numesc putere publică şi care este titulara suveranităţii.

Această teorie, spre deosebire de teoria clasică franceză care desemnează naţiunea ca persoană juridică titulară a suveranităţii, consideră naţiunea numai un organ al statului.

66


Ambele teorii însă, formulează noţiunea de stat ca titular al suveranităţii, fiind astfel imposibilă o limitare eficace a statului prin drept, deoarece noţiunea suveranităţii este incompatibilă cu teoria limitării.

Teoria lui Kelsen, critică teoria şcolii germane pe care o consideră metajuridică şi elaborează o teorie pur juridică a statului. El consideră statul ca fiind personificarea normelor juridice care îl organizează, suveranitatea fiind atributul statului, care este deci, suprema ordine de drept.

În această concepţie, statul se confundă cu dreptul, ordinea de stat fiind identică cu ordinea de drept, statul fiind limitat juridiceşte prin el însuşi.

Teoria lui Berthelemy, consideră că statul acţionează prin două categorii de acte juridice: acte juridice de autoritate create în mod unilateral (legi, regulamente etc.) şi acte juridice de gestiune create ca simplu particular (acte contractuale). El consideră că statul este o persoană morală când realizează acte de gestiune, deoarece atunci îşi exercite drepturile patrimoniale şi nu atunci când realizează acte de autoritate deoarece atunci el îşi exercită forţa publică, deci nu-şi exercită un drept ci o funcţie.

Teoria lui Duguit17, reprezintă o limitare absolută a statului prin drept. Conform acestei teorii statul pentru a fi limitat prin drept, dreptul trebuie să fie anterior, exterior şi superior statului. Duguit consideră că teoria subiectivistă despre drept nu corespunde realităţii şi o respinge. În opinia sa oamenii nu trăiesc izolat în societate, ei au nevoi comune (ce pot fi satisfăcute numai prin viaţa în comun, fenomen numit solidaritatea socială) şi nevoi diferite (ce se satisfac prin punerea la dispoziţia nevoilor altora a aptitudinilor unora, fenomen denumit interdependenţă socială). Din cauza celor două fenomene, a solidarităţii sociale şi a interdependenţei sociale, se consideră că omul este nevoit să trăiască în societate, fapt ce necesită o normă socială care să reglementeze relaţiile interumane. Aceste norme sociale devin norme juridice în momentul în care omul a conştientizat necesitatea ca norma să fie sancţionată de către stat.

Potrivit acestor motivaţii, dreptul este considerat independent de stat, având capacitatea de a limita statul. Norma de drept fiind o emanaţie a interdependenţei sociale impune atât statului cât şi persoanelor să facă totul pentru a menţine ordinea de drept. Astfel, se

67


garantează şi autonomia individului, care în calitate de element esenţial al interdependenţei sociale, se află sub scutul normei juridice.

Teoria lui Randomir Lukic18, fixează trei direcţii principale privind legătura dintre drept şi stat şi anume:

- statul este independent de drept, dreptul fiind creaţia şi instrumentul statului. Statul este primordial, anterior dreptului, iar dreptul este secundar, o simplă emanaţie a statului, a voinţei care este cel mai puternic aparat coercitiv din societate. În această concepţie, dreptul se confundă cu forţa fizică a statului, care-l creează numai când are nevoie de el în scopul utilizării mai eficiente a forţei. Fiind creat de stat, dreptul poate fi înlăturat oricând.

- dreptul este independent de stat, şi anterior statului Dreptul există de când există societate iar statul a apărut mai târziu, într-o societate relativ dezvoltată, având rol de aparat tehnic în aplicarea mai eficientă a dreptului. Dreptul ca fenomen inerent societăţii, se aplică prin aparatul statului. Astfel, există o legătură între drept şi stat, care însă, dacă violează dreptul este considerat ilegal şi poate fi înlăturat.

- statul şi dreptul se află într-o strânsă interdependenţă, ele neputând exista unul fără celălalt. Statul ca organizaţie politică nu poate exista fără drept, ca organizaţie juridică.

Dreptul reglementează organizarea statului şi sarcinile acestuia. Fără drept, funcţiile statului nu ar avea conţinut şi n-ar putea fi traduse în viaţă. În acelaşi timp, statul este instrumentul de realizare a dreptului şi de aplicare a lui prin forţa sa coercitivă. De asemenea, toate actele şi activităţile statului trebuie să fie reglementate juridic.

Deci, statul şi dreptul sunt factori egali, ce nu pot exista unul fără celălalt, fiind într-o dublă relaţie: statul influenţează dreptul, iar dreptul acţionează asupra statului.

În concepţia lui Lukic, statul nu creează toate normele de drept în mod direct (de exemplu, normele cutumiare), dar are o influenţă indirectă asupra acestora, investindu-le cu sancţiune juridică. Deci, statul intervine în formarea dreptului în mod direct sau indirect. El consideră că, dreptul stabileşte organele statului şi activitatea lor, activităţile fiind statale doar atunci când sunt reglementate ca atare de

68


drept. De asemenea, actele prin care statul creează dreptul trebuie să se bazeze pe o normă de drept anterioară care este încredinţată organului de stat interesat în elaborarea unor norme juridice.

Face excepţie, primul act de formare a dreptului, respectiv, crearea Constituţiei, care este un act pur etatic.

4. Separaţia puterilor în stat5.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în

statÎn lucrarea sa “Politica”, Aristotel subliniază că există trei

categorii de organe de stat, care au atribuţii distincte: Adunarea Generală, Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc.

Problema separaţiei puterilor în stat s-a pus pentru prima dată de către John Locke19, care în lucrarea sa “Essay on civil gouvernament”, se referea la trei puteri:

- puterea legislativă (ce aparţine parlamentului şi care constă în elaborarea normelor de drept);

- puterea executivă (ce se va exercita de rege, constând în aplicarea legilor şi rezolvarea acelor situaţii nelegiferate);

- puterea federativă (ce aparţine tot regelui şi constă în dreptul acestuia de a declara război, de a încheia pace şi tratate).

Marele gânditor englez considera că, puterea legislativă şi cea executivă nu trebuie să aparţină aceleiaşi persoane, deoarece dacă cel ce face legile are şi puterea să le execute “ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care le face”. În schimb, puterea executivă şi cea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane (monarhul) deoarece în concepţia sa, forţa statului nu poate fi încredinţată mai multor persoane între care nu există nici o subordonare. Din concepţia sa, lipseşte puterea judecătorească, pe care o consideră un accesoriu al puterii legislative.

Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat aparţine lui Montesquieu20, după care, în fiecare stat există trei puteri distincte: legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă are dreptul să elaboreze legile şi să urmărească aplicarea lor, fără să aibă dreptul să frâneze puterea executivă. Puterea executivă apără ordinea publică, declară război, încheie pace, stabileşte relaţii diplomatice. Puterea judecătorească soluţionează litigiile dintre particulari pe baza legilor

69


adoptate de puterea legislativă, deoarece judecătorul este doar “gura care rosteşte cuvintele legii”.În concepţia sa, separaţia celor trei puteri este necesară deoarece, dacă puterea legislativă şi cea executivă aparţin aceluiaşi monarh sau senat, se pot face legi tiranice care să se aplice în mod tiranic”, iar dacă puterea judecătorească s-ar îmbina cu puterea executivă “judecătorul ar avea forţa unui agresor”. În asemenea situaţii nu ar exista libertate, iar dacă cele trei puteri ar fi exercitate de aceleaşi persoane, atunci “totul ar fi pierdut”. Deşi cele trei puteri ale statului au atribuţii distincte, cele ale puterii executive sunt mai preponderente, ea având drept de veto asupra puterii legislative, pentru a împiedica corpul legislativ să fie despotic şi să anihileze celelalte puteri.

Jean Jaques Rousseau, considera că separaţia puterilor în stat în: legislativă, executivă şi judecătorească reprezintă instrumentul posibil pentru limitarea absolutismului monarhic.

Principiul separaţiei puterilor în stat a avut atât o importanţă teoretică, fiind considerat o sursă a libertăţii politice, cât şi practică.

În secolul al XVIII-lea, primele constituţii ale statelor americane Massachussets, Maryland, Virginia, au introdus în cuprinsul lor pentru prima dată acest principiu. Revoluţia burgheză din Franţa (1789) a consacrat acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”, care la art.16 prevedea că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”.

Conţinutul acestui principiu a evoluat în timp, fiind însă atenuat prin aceea că separarea iniţială rigidă a puterilor statului a fost înlocuită prin colaborarea dintre acestea.

Concepţiile actuale ale acestui principiu pornesc de la recunoaşterea perenităţii lui, catalogarea de a fi reprezentat o concepţie arhaică, perimată şi merg chiar până la negarea lui totală.

5.2. Particularităţile celor trei puteri ale statuluiSeparaţia puterilor în stat nu exclude aşa cum am menţionat,

colaborarea dintre ele în sensul că, deşi fiecare are o funcţie în principal, participă şi la funcţia exercitată de celelalte.

a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să dezbată şi să adopte legi constituţionale, organice21 şi ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea

70


legislativă ocupă locul primordial în sistemul constituţional al României22.

b) Puterea executivă, se exercită de către organele administraţiei de stat care au atribuţii de aplicare a legilor şi actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte administrative pe baza şi în executarea legilor. Conducerea generală a activităţii executive pe întreg teritoriul ţării, se exercită de către Guvern23, ca organ suprem al Puterii executive. Guvernul participă la activitatea legislativă sub forma: iniţiativei legislative, a participării la promulgarea legilor şi a elaborării unor acte normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine, ordonanţe etc.

c) Puterea judecătorească, se exercită de către judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie24, care au ca atribuţii, aplicarea prevederilor actelor normative, conform principiilor şi dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării25.

CAPITOLUL VI

SISTEMUL DREPTULUI

1. Conceptul de sistem al dreptuluiDreptul, ca fenomen social complex şi dinamic1, format din

norme juridice cu rol în reglementarea comportamentului uman, se caracterizează prin faptul că, se prezintă sub forma unui sistem instituţionalizat de norme. Aceste norme juridice nu există însă izolat, accidental, ci dimpotrivă, în structura dreptului întâlnim o întreagă reţea de relaţii organizate şi ordonate într-un sistem unitar.

În teoria dreptului, analiza de sistem are ca obiect juridicul, legislaţia şi organizarea dreptului, astfel încât se disting următoarele tipuri de sisteme:

- sistemul juridic - care priveşte juridicul ca parte componentă a realităţii sociale;

- sistemul legislativ - ce priveşte toată legislaţia în vigoare într-un stat;

71


- sistemul dreptului - care priveşte organizarea dreptului ca fenomen normativ, cu componentele sale.

Sistemul dreptului are ca elemente componente: normele juridice, categoriile sau conceptele juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept. Între aceste componente există atât relaţii de ordin logic cât şi relaţii de ordin material, care-i conferă sistemului de drept unitate, coerenţă internă, dar şi posibilitatea stabilirii legăturilor sale cu exteriorul. Dreptul se prezintă astfel, ca un sistem deschis, ce primeşte permanent informaţii din exterior ( de exemplu: nevoi sociale, conflicte sociale etc.) pe care le prelucrează în formă juridică (sub formă de acte normative, hotărâri judecătoreşti). Aceste instrumente juridice, acţionând asupra sistemului social realizează de fapt funcţiile dreptului (funcţia normativă, de conducere a societăţii, de apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, de orientare a componentelor umane, de soluţionare a posibilelor conflicte etc.).

Sistemul dreptului nu se prezintă sub forma simplă a unei sume aritmetice a elementelor sale, ci ca un ansamblu al acestora structurate pe baza unor principii şi care au ca scop o anumită finalitate2.

Normele juridice dintr-un stat formează sistemul dreptului ce aparţine statului respectiv, în care se reflectă atât unitatea dintre aceste norme cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice.

Normele juridice, ca elemente primare ale sistemului de drept nu există deci izolate, ci se grupează în instituţii şi ramuri de drept. Ele reprezintă particularul3 în raport cu sistemul dreptului care constituie generalul şi care este rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor dreptului.

2. Importanţa cunoaşterii sistemului dreptuluiCunoaşterea sistemului dreptului prezintă atât o importanţă

teoretică cât şi practică. Studierea sistemului serveşte organului legislativ în procesul de elaborare a normelor juridice să se orienteze just, să descopere şi să completeze anumite lacune, să elimine normele perimate şi să asigure concordanţa dintre normele dreptului pozitiv.

Importanţa studierii sistemului dreptului constă în aceea că, el reprezintă un ghid important pentru organele de stat componente în procesul de elaborare şi de perfecţionare a dreptului.

72


De asemenea, cunoaşterea sistemului dreptului influenţează activitatea de interpretare şi de aplicare a dreptului, contribuind astfel la sesizarea aspectelor esenţiale ale normelor juridice, a legăturilor dintre diferitele norme şi instituţii juridice.

Se consideră că, studierea sistemului dreptului stă la baza sistematizării întregii legislaţii în ambele forme (încorporare şi codificare).

Din punct de vedere al scopurilor didactice şi ştiinţifice, studierea sistemului dreptului contribuie la buna organizare şi predare a dreptului în învăţământului juridic universitar, dar şi la buna organizare a cercetării juridice.

3. Caracteristicile sistemului dreptuluiSistemul dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături

esenţiale4:- prin mobilitatea normelor juridice şi gruparea lor în ramuri

de drept (de exemplu ramura dreptului penal, a dreptul civil);- prin mişcarea de reunire a normelor sale ( de exemplu:

dreptul mediului reuneşte atât norme de drept public cât şi norme de drept privat);

- prin interacţiunea internă a componentelor sale (condiţionarea lor reciprocă), dar şi prin interacţiunea externă (cu sistemul social);

- prin dinamicitatea şi flexibilitatea componentelor sale care determină o adaptare lejeră la schimbările vieţii sociale;

- prin complexitatea elastică întemeiată pe faptul că, unele norme juridice apar iar altele dispar, unele instituţii se modifică sau dispar iar unele ramuri de drept se reunesc sau se diferenţiază.

4. Instituţia juridică şi ramura de drept - părţi componente ale sistemului dreptului

În analiza sistemului dreptului, o problemă fundamentală o constituie stabilirea criteriilor în raport cu care se configurează elementele sale componente.

Majoritatea teoreticienilor5 consideră că, împărţirea pe ramuri de drept şi instituţii juridice trebuie să pornească de la cele două criterii fundamentale: obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare. Prin obiectul reglementării juridice, se înţelege caracterul specificul distinct şi unitar, precum şi trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu, care fac posibil ca ele

73


să fie reglementate de o anumită categorie de norme juridice. Prin metoda de reglementare juridică se înţelege modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale.

4.1. Instituţia juridicăDreptul, ca subsistem al sistemului social este alcătuit la

rândul său din subsisteme numite ramuri de drept. Ele sunt subsisteme în raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme în raport cu instituţiile juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Deci, norma juridică este element al instituţiei juridice, care este parte a ramurii de drept şi aceasta la rândul ei, este parte componentă a sistemului dreptului, ca sistem integrativ.

Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o categorie aparte de raporturi juridice6. Ea desemnează totalitatea de norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective, îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, căsătoria este reglementată de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei; normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate.

Sunt instituţii juridice care au o sferă mai largă şi care se împart în subdiviziuni ce formează la rândul lor o instituţie juridică. De exemplu, instituţia contractelor cuprinde mai multe instituţii juridice cu statut de subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de vânzare – cumpărare; contractul de depozit; contractul de împrumut; instituţia familiei cuprinde instituţia înfierii, a filiaţiei; instituţia succesiunii cuprinde instituţia succesiunii legale şi a succesiunii testamentare.

Instituţia juridică poate fi alcătuită din norme ce aparţin exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, instituţia căsătoriei grupează norme numai din dreptul familiei), sau poate fi alcătuită şi din norme ce revin altor ramuri de drept, situaţii în care, instituţia juridică are un caracter complex şi constituie clasa instituţiilor juridice fundamentale.

Instituţia juridică are o sferă mai restrânsă decât cea a ramurii de drept, este subordonată acesteia şi face parte integrantă din ramura de drept.

74


4.2. Ramura de dreptRamura de drept, cuprinde o grupare mai mare de norme

juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă.

Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele criterii:

- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice considerat a fi criteriu principal obiectiv;

- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului;

- criteriul principiilor comune care stau la baza distincţiunii normelor şi instituţiilor juridice ce formează ramuri de drept.

Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, între care există legături organice-funcţionale şi structurale, norme ce reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau complex de metode şi au principii comune.

Privită în mod general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice, legate organic între ele prin obiectul, metodele şi principiile lor comune.

Delimitarea unei ramuri de drept de alta, este o problemă complexă, pentru că este destul de dificil de stabilit gradul de diferenţiere a relaţiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumită categorie de norme juridice şi reunite apoi într-o ramură de drept.

Complexitatea ramurilor de drept constă şi în faptul că, în cadrul unora dintre ele, mai multe instituţii juridice pot forma prin grupare, o subramură, ce poate face obiectul unei reglementări juridice distincte (de exemplu: din ramura dreptului civil face parte dreptul maritim).

Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă.

Există ramuri de drept propriu-zise, de sine-stătătoare (drept civil, penal, constituţional, administrativ etc.) şi ramuri de drept noi (dreptul mediului, dreptul comunitar etc.).

5. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privatAnalizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată,

că el a avut o anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură

75


determinată de forma de proprietate dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.

Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisio a acestuia, îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian7, care a împărţit dreptul, după interesul ocrotit, astfel:

- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului;

- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor.

O altă încercare de grupare a dreptului a fost cea făcută de jurisconsultul roman Paul, în:

- Jus singulare (dreptul de excepţie);- Jus comune (dreptul comun).

Jurisconsulţii romani au procedat şi la diviziunea dreptului în: dreptul cetăţii sau în dreptul popoarelor. Clasificarea lui Ulpian în Jus civilis şi Jus gentium reluată şi de alţi jurisconsulţi s-a păstrat până în prezent, sub denumirea de: drept intern şi drept internaţional.

Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are rigoare juridică, fapt ce a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a dreptului, sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.

Unul dintre cei mai mari teoreticieni jurişti ai secolului XX, profesorul Mircea Djuvara considera că8, criteriul interesului ocrotit nu este potrivit, pentru că interesul individului trebuie să fie foarte mare în toate normele juridice ce privesc organizarea puterilor şi a serviciilor publice.

Apariţia codurilor a constituit cauza împărţirii dreptului în ramuri, în sensul cunoscut în prezent, fiind influenţată pozitiv şi gruparea legislaţiei pe materii urmată de predarea dreptului pe discipline didactice.

În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat nu mai are justificare.

76


Se apreciază că, utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat9, se justifică prin următoarele considerente:

- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public (de exemplu, în materia obligaţiilor);

- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară neapărat dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu, pentru încheierea unui contract civil);

- în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;

- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat)10;

- regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;

- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.

Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat, reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această divizare11, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţia de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale etc.).

6. Ramurile dreptuluiCriteriul de bază, obiectiv al grupării normelor juridice în

ramuri de drept în cadrul sistemului dreptului, îl constituie obiectul reglementării juridice, respectiv, grupul distinct de relaţii sociale pe care acestea le reglementează.

Primele ramuri de drept s-au conturat în orânduirea burgheză, ca urmare a apariţiei unor coduri (a sistematizării dreptului), ceea ce a facilitat apariţia sistemului dreptului, format din drept public şi drept privat.

77


În sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare divizării sistemului dreptului în drept public şi drept privat.

În dreptul public intră următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (civil şi penal), dreptul internaţional public.

În dreptul privat intră următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.

În continuare, vom prezenta succint cele mai importante ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a releva acele trăsături ce le unesc în sistemul dreptului.

a) Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării de stat, structura şi modul de funcţionare a organelor statului, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constituţional îl prezintă deci, relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării puterii de stat12.

Raporturile de drept constituţional, ca raporturi sociale ce apar în procesul exercitării şi organizării puterii de stat, se stabilesc între diferitele organe ale puterii de stat, între organele puterii de stat şi cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.

Principalul izvor de drept constituţional îl reprezintă Constituţia, ca lege supremă în stat urmată de legile constituţionale.

Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.

b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul

78


administraţiei de stat, raporturi ce se statornicesc în procesul organizării şi înfăptuirii activităţii executive.

Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul administrativ se distinge prin obiectul său de reglementare, respectiv, prin raporturile juridice ce se nasc, modifică sau sting în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, ce constă din organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative.

În raporturile de drept administrativ (ca şi în cele de drept constituţional) părţile apar ca purtători de drepturi şi obligaţii şi ca titulari ai puterii, în acelaşi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o parte, între diferite organe ale puterii de stat, şi între organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi juridice, este metoda imperativă. Subiectul raportului juridic administrativ nu se află pe poziţie de egalitate juridică, iar conduita lor este reglementată de norme juridice imperative.

Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotărâri de guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni etc.), ca urmare a diversităţii domeniilor pe care le reglementează normele sale de drept.

Violarea normelor de drept administrativ atrage răspunderea autorului, sancţiunea fiind de regulă, o sancţiune administrativă (contravenţională).

c) Dreptul financiar13 - cuprinde ansamblul normelor juridice care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti. Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de organele puterii de stat cât şi de cele ale administraţiei de stat şi reglementează activitatea financiară a statului, întocmirea bugetului, perceperea taxelor şi impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor băneşti alocate prin bugetul de stat anual, creditul, asigurările etc. Normele de drept financiar au un dublu caracter: patrimonial şi organizatoric.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, este metoda imperativă.

d) Dreptul penal - este ramura de drept alcătuită din totalitatea normelor juridice, care reglementează raporturile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi de executare a acestora.

79


Obiectul de reglementare al normelor juridice penale îl constituie relaţiile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Acest obiect propriu de reglementare îi conferă dreptului penal un caracter autonom, de sine stătător.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul (subiect activ) şi infractorul (subiect pasiv).

Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, pot fi clasificate în două grupe: raporturi de conformare şi raporturi de conflict.

e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în soluţionarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor comise şi a infractorilor, pentru sancţionarea lor şi punerea în executare a acestor sancţiuni.

Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect de reglementare, raporturile organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu cetăţenii, asupra cărora se răsfrânge activitatea lor.

f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice referitoare la forma şi condiţiile de soluţionare de către instanţele de judecată a cauzelor civile, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Normele dreptului procesual civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile; competenţa teritorială şi materială a instanţelor de judecată; procedura de administrare a dovezilor; procedura de desfăşurare a dezbaterilor în faţa instanţei; forma şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti; căile de atac ce se pot exercita împotriva acestor hotărâri; executarea hotărârilor judecătoreşti etc.

Normele juridice procesuale civile reglementează raporturile dintre organele de înfăptuire a justiţiei (judecători, tribunale) şi cetăţeni, precum şi raporturile dintre cetăţeni ca părţi în proces.

g) Dreptul civil - este acea ramură a dreptului privat ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice patrimoniale şi cele nepatrimoniale (personale) stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică14.

80


Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie raporturile juridice patrimoniale (care au conţinut economic) şi raporturile nepatrimoniale (lipsite de conţinut economic). Metoda de reglementare utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a subiecţilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt preponderent supletive sau dispozitive, iar sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor au de regulă, caracter reparator15.

h) Dreptul familiei16 - cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.

Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul familiei îl constituie relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei (relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii), precum şi relaţiile dintre aceştia şi alte persoane.

Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în Codul familiei, dar şi în legi speciale, ele având de regulă, caracter permisiv.

i) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă. Obiectul de reglementare al acestor norme juridice îl constituie raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi alte raporturi sociale ce derivă din raporturile sociale de muncă. Normele juridice de dreptul muncii se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, la condiţiile muncii, salarizării, la disciplina şi protecţia muncii, acordarea concediilor de odihnă, la pregătiriea profesională etc.

7. Dreptul internaţional17

Dreptul internaţional este dreptul ce aparţine mai multor state, reprezentând voinţa acestora.

Subiectele de drept internaţional sunt în principal statele, fapt ce-l deosebeşte de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atât statul cât şi persoanele (fizice sau juridice). Normele de drept internaţional reglementează relaţiile internaţionale, care sunt în principal, relaţii între state suverane şi independente.

Dreptul internaţional, se divide în: drept internaţional public şi drept internaţional privat.

7.1. Dreptul internaţional public18 Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc

prin acordul statelor, egale în drepturi şi suverane, acord ce exprimă

81


voinţele concordante ale acestor state în relaţiile dintre ele, în cadrul comunităţii internaţionale. Normele juridice ce reglementează relaţiile dintre state sunt asigurate la nevoie prin constrângerea exercitată de state, colectiv sau individual.

Dreptul internaţional public cuprinde norme juridice create de state, cărora acestea li se supun, deci nu există un organ legislativ internaţional. Aceasta, este o particularitate a dreptului internaţional care-l deosebeşte de dreptul intern, în care normele juridice sunt create de un organ legislativ distinct de destinatarii lor.

De asemenea, în dreptul internaţional public nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea normelor juridice, care să rezolve litigiile născute între părţile participante la raportul juridic.

Normele dreptului internaţional public au caracter consensual, ele se creează prin colaborarea dintre state (pe bază de tratate, acorduri, pacte etc.), colaborări în cadrul cărora statele îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi, unele faţă de altele. Există însă şi norme de drept internaţional public formate pe cale cutumiară.

7.2. Dreptul internaţional privatDreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor

juridice care reglementează în principal, rezolvarea conflictelor de legi ce se nasc în raporturile de drept civil în care intervine unul sau mai multe elemente străine (de extraneitate). Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt ce creează conflictul de legi (între legea naţională şi cea străină) şi care pune problema alegerii legii competente ce urmează să reglementeze raportul respectiv.

Normele juridice de drept internaţional privat reglementează raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul muncii sau din dreptul familiei care conţin un element străin. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie deci, raporturile sociale în care părţile sunt persoanele fizice şi juridice străine. Normele juridice care formează această ramură de drept, sunt de regulă, norme conflictuale, ele desemnează care anume lege naţională (dintre cele cu vocaţie de aplicare), va reglementa raportul juridic respectiv.

CAPITOLUL VII

82


NORMA JURIDICĂ

1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli, a

unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creaţia oamenilor, varietatea lor fiind determinată de complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează (relaţii politice, economice, de familie etc.), precum şi de diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor.

Deşi normele sociale sunt extrem de variate (morale, religioase, politice, juridice etc.), ele prezintă şi anumite trăsături comune, cum ar fi:

- normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le stabilesc anumite acţiuni obligatorii, permisive sau prohibitive;

- normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu ţelurile generale ale societăţii şi prevăd stimulente în acest sens;

- normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru comportamentele deviante de la cerinţele impuse;

- normele sociale reflectă condiţiile social-economice ale epocii căreia îi aparţin, precum şi raporturile dintre clasele şi grupurile sociale;

- normele sociale nu sunt statice, ele au caracter dinamic, evolutiv, influenţate de natura orânduirii sociale.

Normele sociale1 pot fi definite ca fiind acele reguli de conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să fie atât eficientă cât şi pozitivă. Deci, normele sociale sunt prospective, adică prefigurează o acţiune, un component viitor.

Normele sociale se pot clasifica în trei categorii generale, în funcţie de domeniile în care acţionează, astfel:

- norme acţionale – ce privesc activitatea oamenilor în raporturile lor cu natura şi societatea. Ele au aceeaşi valoare şi eficienţă pentru toţi indivizii, fără nici o deosebire. În această categorie de norme sociale intră: norme de ordin tehnico-productiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc.

- norme comportamentale – ce privesc raporturile dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale (vizează,

83


deci comportamentul oamenilor în societate). Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, estetice etc.

- norme organizaţionale - privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc.

2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice2.1. Noţiunea normei juridice2

Norma juridică (norma agendi) este elementul constitutiv al dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Norma juridică este elementul primar al dreptului, pe baza căruia se alcătuieşte întregul labirint juridic.

Norma juridică ordonează şi reglementează conduita umană, relaţiile interumane, în conformitate cu idealurile şi valorile societăţii. Ea este etalonul (modelul) comportamentului uman impus de puterea de stat, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor societăţii .

Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte componentă a ordinii sociale, dar şi garant al afirmării şi menţinerii ordinii sociale, al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia esenţială a echilibrului social şi garanţia funcţionării corecte a instituţiilor de stat şi a realizării drepturilor fundamentale ale oamenilor. Normele juridice sunt reguli de conduită care reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror atingeri ce li se pot aduce.

Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul, care este pluralul.

Norma de drept nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă regulă de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul

84


că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii, descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică conţine, în general, dispoziţii obligatorii, fiind mijlocul de realizare al idealului în justiţie, conform cu voinţa socială. Ea conţine practic, ceea ce trebuie să facă un subiect, ceea ce are dreptul să facă, i se recomandă sau este obligat să facă.

În această privinţă, este reprezentativă precizarea jurisconsultului roman Modestin: “Legiis virtus haec est imperare, vetare, permitere, premire” adică “forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.”

De aceea, se impune pentru o corectă şi completă înţelegere a normei juridice, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura sa.

2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice2.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonalÎncă din antichitate, Ulpian afirma că: “dreptul se rânduieşte

nu pentru fiecare om în parte”, adică dreptul, norma juridică care-l alcătuieşte, vizează un număr nedeterminat de cazuri.

Jurisconsultul roman Julian explica generalitatea şi impersonalitatea normelor juridice în opera sa, astfel: “nici legile, nici senatusconsultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.

Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz concret”.

Caracterul general al normei juridice îi permite să-şi îndeplinească funcţia sa, aceea de a conferi siguranţă şi certitudine desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i conţinutul, vor putea să prevadă consecinţele conduitei pe care doresc să o urmeze. Sunt însă şi cazuri (limitate ca număr) când se creează o normă juridică pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală (de exemplu: decret de numire a unor ambasadori, de graţiere individuală etc.).

Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică

85


trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în timp şi spaţiu.

Caracterul difuz, general al normei juridice o deosebeşte de actul individual, care este concret, personal

2.2.2. Norma juridică are un caracter impersonalCaracterul impersonal al normei juridice constă în faptul că,

ea nu se adresează cuiva anume, ci este incidentă tuturor persoanelor aflate în condiţiile determinate de lege. Şi prin acest caracter, norma juridică se deosebeşte de actul individual care este personal.

Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii. Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Deci, normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor.

Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu se înţelege că acestea se vor aplica pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi situaţiile în care se poate afla un subiect de drept.

Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în următoarele categorii:

- norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept (de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.);

- norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.);

- norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.);

- norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de frontieră, etc.).

2.2.3. Norma juridică are caracter tipic

86


Caracterul tipic al normei juridice rezultă din faptul că, ea stabileşte modelul, tipul de conduită pe care destinatarii săi trebuie să-l urmeze.

Conduita tipică pe care o prescrie norma juridică, stabileşte drepturi şi obligaţii în sarcina participanţilor la raporturile juridice, în mod generic. Norma juridică, devine astfel, criteriul de orientare şi apreciere al conduitei umane, standardul după care o conduită este apreciată ca fiind licită sau ilicită, adică se conformează sau nu normei care a prescris-o.

Exprimând un model comportamental, norma juridică prescrie o conduită unică pentru subiectul de drept, situaţie în care ea constituie criteriul unic de apreciere a conformităţii conduitei subiectului de drept cu exigenţele normative.

2.2.4. Norma juridică este obligatorieObligativitatea este un caracter esenţial al normei juridice ce

rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie, un comandament impus de puterea publică, un imperativ a cărui respectare este obligatorie.

Fără caracterul obligatoriu, normele de drept (public şi privat), şi-ar pierde scopul existenţei lor ca norme sociale menite să stabilească ordinea de drept în societate. Deci, obligativitatea normei juridice este dictată de finalitatea sa, de scopul său, acela de a da garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate, asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor3.

Pentru ca norma juridică să devină efectiv obligatorie, ea se bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere, în cazul în care nu este respectată de bună voie de către destinatarii săi. Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate pentru respectarea lor, încă din cele mai vechi timpuri.

În antichitate, Sofocle afirma că: “niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”.

W. Shakespeare a constatat că obligativitatea normei juridice este deosebit de însemnată, pentru că, după părerea sa “acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei, nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.

87


Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea se aplică din momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei din vigoare (continuu) şi în mod necondiţionat.

Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public ori privat), sau de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde (legi, decrete, hotărâri).

În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun următoarele precizări.:

- normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt imperative, prohibitive sau permisive de conduită;

- nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a actului în care este cuprinsă norma de drept;

- caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar.

Există în literatura juridică de specialitate, părerea conform căreia, obligativitatea normelor juridice este pusă la îndoială în privinţa normelor dreptului internaţional, lucru motivat prin: absenţa instanţelor judecătoreşti înzestrate cu forţă de constrângere şi lipsa sancţiunilor eficiente. Deşi, războiul a fost considerat multă vreme ca fiind cea mai bună sancţiune pentru încălcarea normelor internaţionale, este totuşi o sancţiune riscantă şi ineficientă. Alături de sancţiuni cum ar fi: boicotul, embargoul, ruperea relaţiilor diplomatice, pretenţia statelor de a fi respectate pentru ceea ce reprezintă ele în faţa lumii întregi, le determină să respecte obligaţiile impuse prin normele internaţionale.

2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitivRegula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar

excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”.

Caracterul coercitiv este inerent normei de drept, el o individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale.

Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi aparţin în special justiţiei şi administraţiei.

2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptivCaracterul prescriptiv al normei juridice constă în faptul că ea

stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru

88


destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop.

Norma juridică nu descrie realitatea ci prescrie o conduită obligatorie. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat.

2.2.7. Norma juridică are un caracter bilateralNorma juridică nu implică doar o conduită unipersonală (aşa

cum face regula morală), ci un raport intersubiectiv, un raport între două subiecte. Deşi norma juridică este o prescripţie generală, tipică şi impersonală, ea se adresează omului individual în raport cu semenii săi.

Norma juridică are un caracter bilateral atunci când reglementază un raport în care unuia dintre subiecte i se impune o obligaţie, iar celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv4. Ea poate avea însă un astfel de caracter şi când se nasc acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), pentru că şi în aceste cazuri se au în vedere anumite relaţii, chiar dacă nu sunt imediate.

Participarea unui subiect la viaţa juridică, presupune o raportare permanentă la ceilalţi subiecţi, obligaţia unui subiect de drept faţă de altul implicând o limitare a acţiunilor sale, fără ca prin aceasta să-i fie afectată libertatea.

2.2.8. Norma juridică are un caracter volitivPotrivit caracterului volitiv al normelor juridice, acestea

depind de voinţa oamenilor, ele sunt produsul voinţei şi conştiinţei lor, lucru ce le deosebeşte de legile naturii care constată ceea ce există, sunt dependente de fenomene şi se realizează independent de voinţa omului.

Caracterul volitiv al normei juridice înseamnă forma subiectivă în care o comandă socială este preluată de legiuitor şi exprimată prin voinţa sa, devenind normă de drept. Legiuitorul însă, nu elaborează normele juridice numai după bunul său plac, el este obligat în reglementarea relaţiilor sociale, să ţină seama de cerinţele realităţii obiective.

2.2.9. Norma juridică generează efecte juridiceNorma de drept poate genera efecte juridice, constând în

naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt

89


generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi impersonală), ele fiind rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin aplicarea normei de drept.

2.2.10. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea juridică

Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a celui vinovat.

În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară. Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate.

2.2.11. Norma juridică are caracter repetabilSpre deosebire de actul juridic individual al cărui efect

încetează prin executarea lui într-o situaţie dată, norma juridică se aplică în mod repetat. Aceasta înseamnă că atâta vreme cât există, respectiv, din momentul intrării până în cel al ieşirii din vigoare, ea se aplică constant, fără întrerupere, tuturor situaţiilor pe care le prevede.

3. Structura normei juridiceNorma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi

o structură logico-juridică (internă)5.Structura tehnico-legislativă (externă), este construcţia

externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică. Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni, secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri.

Structura logico-juridică (internă), este partea stabilă şi internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale acesteia.

Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică are o alcătuire trihotomică (este alcătuită din trei elemente): ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de

90


regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi deduse pe cale de interpretare logică6 sau prin coroborarea mai multor norme cu structură incompletă, pentru a forma o normă completă.

Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de structura tehnico-legislativă a acestora.

3.1. Elementele normei juridiceA. IpotezaIpoteza este acel element constitutiv al normei juridice care

arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte la care face referire conţinutul dispoziţiei.

Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite criterii astfel:

a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ nedeterminată (subînţeleasă).

Ipoteza strict determinată, stabileşte cu exactitate condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice.

De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se poate desface căsătoria o constituie deci, existenţa unor motive temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În acest exemplu, ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală.În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată.

91


Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu sunt prevăzute cu exactitate, în detaliu, ele se subînţeleg, rezultând din contextul reglementării.

De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii faptei şi persoana care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.

b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea poate fi: ipoteză simplă şi ipoteză complexă.

Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice.

Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani”.

Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care este oprită căsătoria, respectiv: între cel ce adoptă sau ascendenţii săi pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte; între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.

Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”, constituie un exemplu de ipoteză complexă.

Un alt exemplu concludent, folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este

92


cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”.

Subiectele la care se referă conţinutul normei juridice pot avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc.Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 din Constituţie prevede că: „Nimeni nu e mai presus de lege”.

B. DispoziţiaDispoziţia este considerată7 ca fiind elementul esenţial, de

bază al normei juridice. Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care

prevede conduita propriu-zisă (drepturile şi obligaţiile) pe care trebuie să o urmeze destinatarii normei juridice în anumite împrejurări date. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră că ea formează conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită, interdicţia sau permisiunea unei conduite.

În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:

a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi:Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric

drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă;Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea

subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege o variantă sau alta de conduită.

b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se grupează în:

Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun

93


declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii sunt considerate imperative, obligatorii, pentru că impun executarea unei acţiuni fără a se putea deroga.

Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip, care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii privind încheierea căsătoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.

Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele pot rezulta în mod logic8.

Dispoziţiile prohibitive sunt considerate (la fel ca şi dispoziţiile onerative), a fi categorice, imperative, deoarece impun în mod categoric subiecţilor de drept, abţinerea de la săvârşirea unor acţiuni.

Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care doresc să o urmeze, ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană majoră poate dispune de bunurile sale prin testament”; sau art.685 din Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu art.54 care prevede că: “Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”, iar art.57 Codul familiei prevede posibilitatea ca tatăl să-şi recunoască fiul din afara căsătoriei, astfel: “Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”.

În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive, legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc.

94


Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia familiei şi a contractelor.

Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar dacă nu se hotărăsc, organul de stat competent va interveni şi va suplini voinţa lor.

În acest sens, codul familiei prevede în art.40. că la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită), sau dacă instanţa nu a încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut înainte de căsătorie. Sau, un alt exemplu, oferit de art.36. Codul familiei este cel cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de divorţ; astfel, soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în conformitate cu legea.

Putem afirma că, o caracteristică importantă a normelor supletive o constituie faptul că, atunci când subiectele cărora li se adresează nu folosesc libertatea (permisivitatea) acordată, norma juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ.

Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Art.99 din Codul muncii prevede astfel de dispoziţii de stimulare pentru persoanele încadrate în muncă.

c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de generalitate, dispoziţiile se clasifică în:

Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei guvernează o anumită ramură de drept

Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi, guvernează de regulă o anumită categorie de relaţii dintr-o ramură de drept.

95


Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de dispoziţii prezintă interes pentru că de ea se ţine seama în aplicarea regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special”9.

Dispoziţiile de excepţie - sunt o completare a dispoziţiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte că: “Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.

Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe dorinţa legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele prevăd o reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau specială.

Dispoziţia normei juridice este esenţială, lipsa ei ar lipsi de conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin orientarea fermă a conduitei acestora într-o direcţie considerată socialmente utilă.

C. Sancţiunea11

Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei juridice.

Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei ce impune o ordine juridică socială. Ea este un avertisment pentru cei tentaţi să încalce dispoziţia unei norme juridice în vigoare, cărora le indică dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită. Acest avertisment poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic.

Sancţiunea, ca şi consecinţă a actelor de violare a legii este considerată ca fiind o măsură luată împotriva voinţei şi dorinţei celui care prin conduita sa încalcă dispoziţiile normelor juridice. Ea se aplică de către organele de stat competente, în scopul restabilirii

96


ordinii de drept încălcate, a prevenirii încălcării ei în viitor, prin îndreptarea celui vinovat.

Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială, trebuie să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase.

Sancţiunea este considerată a fi un element important al normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi eficacitate10

De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea ordinii de drept.

Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit), efectivitatea, echitatea etc. Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol educativ pentru că urmăreşte îndreptarea celui vinovat şi un rol preventiv pentru că urmăreşte să determine abţinerea de la săvârşirea unor fapte antisociale.

Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele criterii:

a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în:- sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului

cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare;- sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii

asupra persoanei vinovate;- sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite.b) După natura şi după gravitatea lor, distingem:- sancţiuni penale - care la rândul lor se grupează în pedepse

(principale, complementare şi accesorii), măsuri de siguranţă şi măsuri educative.

- sancţiuni civile - care au mai mult un rol reparator şi vizează direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc.

97


În literatura juridică de specialitate sancţiunile civile se clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii: pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea succesorală, exhederarea, decăderea) şi pedepse prin care se micşorează patrimoniul persoanei pedepsite (amenzi civile, prestaţii către stat).

- sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contravenţională, închisoarea contravenţională.

- sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Din această categorie de sancţiuni fac parte: mustrarea, avertismentul, retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare, reducerea salariului, retrogradarea, transferul disciplinar, desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Aceste sancţiuni sunt stabilite în Codul muncii şi în Regulamentele interne de funcţionare.

c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica astfel:

- sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate de către legiuitor precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândiri lor bunuri comune….orice convenţie contrară este nulă”.

- sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili sancţiunea corectă. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”

- sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe

98


sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă, art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”, deci, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune sau altul.

- sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174 din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

CAPITOLUL VIII

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt: timpul (sau durata lor), spaţiul (sau teritoriul) şi persoana destinatară. Altfel spus, normele juridice se aplică în timp şi spaţiu, adică acţionează într-o perioadă de timp şi pe un teritoriu supus unei anumite suveranităţi, asupra cetăţenilor statului pe teritoriul căruia acţionează1.

1. Acţiunea normelor juridice în timpOrice normă juridică are o măsură temporală, adică are o durată

considerată a contribui la realizarea scopului său juridic. Timpul unei norme juridice defineşte durata şi rezistenţa ei, perioada în care ea va produce efecte juridice.

În trecut, ritmul transformărilor legislative era lent datorită ritmului greoi al dezvoltării economice şi sociale, lucru ce justifică de altfel, existenţa de norme juridice cu efecte îndelungate în timp (de exemplu, Legea celor XII Table a rezistat peste zece secole, iar Codul lui Iustinian a suferit în decurs de 1.000 de ani doar mici modificări).

Atunci când normele de drept nu mai răspund nevoilor sociale, ele trebuie înlocuite cu norme noi, fapt ce generează succesiunea în timp a normelor juridice.

Pentru a analiza acţiunea normei juridice în timp, este necesar să se examineze trei situaţii distincte: a intrării în vigoare, a acţiunii şi a ieşirii din vigoare a normei juridice.

99


1.1. Intrarea în vigoare a normei juridiceActul normativ presupune un ansamblu de norme juridice

structurat şi organizat tehnico-legislativ şi elaborat de puterea legiuitoare. Din momentul elaborării şi adoptării actului normativ, fiecare normă pe care o fixează are putere juridică şi deci, produce efecte juridice.

Intrarea în vigoare a unei norme juridice în forma actului normativ, este o necesitate impusă de faptul că o reglementare nouă, ce se adresează conduitei umane, trebuie să fie cunoscută de către destinatarii săi.

Conform principiului de drept că “nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii” (“nemo censetur ignorare legem”), este necesar să se asigure condiţiile pentru cunoaşterea normelor juridice de către toţi cei chemaţi să le respecte, pentru ca prin cunoaştere să-şi dirijeze conduita conform reglementărilor lor.

Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are caracter general-valabil pentru toate normele juridice indiferent de forma lor (legi, decrete, hotărâri), iar celui obligat să o respecte nu-i va folosi nici un mijloc de probă prin care să dovedească necunoaşterea ei.

Normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, respectiv de la data publicării lor. Publicarea legilor este obligatorie, pentru că ele devin executorii numai după ce s-a îndeplinit această procedură.

În principiu, actele normative intră în vigoare în momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României, regulă generală prevăzută în art.78 din Constituţie2. De la această regulă, face excepţie situaţia în care se prevede în mod expres în textul actului normativ o dată ulterioară a intrării lui în vigoare. De exemplu, Codul familiei în dispoziţiile sale finale indică în mod expres că, el intră în vigoare de la data de 1 februarie 1954. Stipularea de date ulterioare de intrare în vigoare a unor acte normative este motivată de necesitatea unor măsuri de ordin organizatoric, sau de faptul că un anumit act normativ poate să atragă modificări fundamentale în planul socio-uman.

Norma juridică, din momentul intrării sale în vigoare, guvernează relaţiile sociale pe care le reglementează, respectarea ei fiind obligatorie. Nu se admite scuza ignoranţei, a sustragerii de la prevederile sale pe motiv de necunoaştere sau cunoaştere inexactă, pentru că, în această materie funcţionează prezumţia absolută a

100


cunoaşterii normelor juridice în baza căreia, toţi destinatarii lor trebuie să le cunoască şi să se supună lor.

De la această regulă se cunosc două excepţii3:- când o parte a teritoriului ţării este izolat din motiv de forţă

majoră, astfel că necunoaşterea unui act normativ nu se datorează unei cauze particulare, ci unor motive obiective;

- în materia convenţiilor, când o persoană încheie un contract (civil sau comercial), fără să cunoască consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contractul respectiv. În acest caz, există eroare de drept care viciază voinţa şi dă posibilitatea celui în cauză să ceară anularea acelui contract.

Regulile privitoare la momentul intrării în vigoare (cel al publicării în Monitorul Oficial sau cel indicat în însuşi actul normativ), sunt aplicabile în principal, legilor şi actelor normative emise de Guvern.

Actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat (ordine, regulamente, instrucţiuni etc.), se difuzează organelor subordonate care le aduc la cunoştinţa destinatarilor lor, iar actele normative emise de organele locale ale administraţiei de stat (decizii ale prefecturilor şi primăriilor), se aduc la cunoştinţa destinatarilor prin intermediul publicaţiilor locale.

1.2. Acţiunea normei juridiceDurata normei juridice este determinată cu ajutorul

conceptului juridic “vigoare”, care-i conferă forţa de a fi respectată sau aplicată conform voinţei legiuitorului, între cele două limite: “de la…….până la…”.

Între aceste două limite sau momente stipulate în actul normativ, norma juridică este incidentă tuturor faptelor ce se petrec şi se includ în domeniul relaţiilor sociale reglementate de norma juridică.

Acţiunea normei juridice în timp este guvernată de următoarele principii:

- principiul activităţii normei juridice;- principiul neretroactivităţii normei juridice;- principiul neultraactivităţii normei juridice.a. Principiul activităţii normei juridiceConform acestui principiu de bază, norma juridică activează,

produce efecte juridice pe toată durata ei de aplicare, respectiv din momentul intrării în vigoare până în momentul ieşirii ei din vigoare.

101


Norma juridică nouă este incidentă şi se aplică tuturor faptelor prezente şi viitoare pe motiv că, tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.

Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea nu-şi întinde acţiunea nici înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. Deci, norma juridică nici nu retroactivează şi nici nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă până la ieşirea ei din vigoare, fiind aplicabilă din momentul intrării ei în vigoare tuturor celor cărora li se adresează.

Acest principiu are valoare constituţională, fiind instituit prin art.15 din Constituţie, care prevede că: “Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile”.

Conform acestui principiu, dar şi a principiului legalităţii încriminării, art.10 şi art.11 din Codul penal, stipulează: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Ea nu se aplică faptelor care, la data când ele au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

b. Principiul neretroactivităţii normei juridiceInvocând principiul de bază al acţiunii temporale a normei

juridice, acela al activităţii acesteia, şi făcând apel la prevederile incluse în Constituţia României şi în Codul penal, am subliniat de fapt, indirect, caracterul neretroactiv al normei juridice.

Principiul neretroactivităţii legii este formulat şi în art.1 din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”4.

Deci, o lege nouă se aplică numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice ce s-au petrecut anterior. Conform prevederilor art.15. din Constituţie, nici chiar legiuitorul nu poate dispune ca o lege nou adoptată să se aplice retroactiv, pentru că el stabileşte absolut şi unilateral intrarea în vigoare şi starea de evenimente cu durată a legilor.

Raţiunea instituirii acestui principiu are în vedere următoarele:

- stabilitatea ordinii de drept se poate asigura doar dacă dispoziţiile legiuitorului se pot da numai pentru viitor, eliminându-se astfel arbitrariul precum şi acţiunile contrare acestui principiu;

102


- echitatea şi legalitatea aplicării normei juridice după care un act este valabil şi legal numai dacă nu este contrar legilor în vigoare în momentul realizării lui;

- prezenţa normei juridice în viaţa socială.În privinţa tratatelor internaţionale, Convenţia de la Viena din

anul 1961, stabileşte în art.24 următoarele posibilităţi de intrare în vigoare a acestora (pe baza negocierilor dintre state):

- la data şi conform procedurilor stabilite de statele semnatare fie în dispoziţiile tratatului, fie printr-un acord separat;

- la data exprimării consimţământului prin semnătură, ratificare, schimb de instrumente, alte mijloace stabilite consensual de părţi;

- când consimţământul unui stat de a încheia un tratat este posterior intrării acelui tratat în vigoare, pentru acel stat, data consimţământului este data intrării în vigoare a tratatului.

Când norma juridică nouă stipulează drepturi câştigate sub norma juridică veche, acestea se vor menţine în temeiul regulii potrivit căreia, drepturile odată câştigate nu pot fi nerecunoscute sau retrase pentru că, s-ar încălca principiul echităţii şi justiţiei.

Când însă, norma juridică nouă se referă la alte drepturi decât cele câştigate în trecut aceasta va opera numai pentru viitor.

De la principiul neretroactivităţii normei juridice există însă unele excepţii, determinate de necesităţi de ordin practic sau umanitar, cum ar fi: excepţia legilor interpretative, excepţia legii penale mai favorabile şi retroactivitatea expresă.

- Excepţia legilor interpretativeLegile interpretative5 sunt acele legi care explică dispoziţiile

unei legi anterioare (explică sensul, înţelesul şi conţinutul acelei legi), fără să introducă dispoziţii noi. Aceste legi nu modifică norma juridică anterioară, nu cuprind dispoziţii noi, ci doar explică şi analizează textul acesteia. Deoarece, normele juridice interpretative fac corp comun cu normele juridice interpretate, ele sunt retroactive, caracter conferit în mod expres de către legiuitor. Funcţia interpretativă a acestor legi, le conferă aşa numita „retroactivitate naturală”.

- Excepţia legii penale mai favorabileExcepţia legii penale mai blânde (favorabile) este stipulată

expres atât în Constituţia României cât şi în Codul penal român.

103


Potrivit acestei excepţii, în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea penală ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea veche, fie că este legea nouă.

Astfel, art.13 din Codul penal prevede că, “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.

Deci, în astfel de situaţii, norma juridică penală care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil se va aplica retroactiv, deşi nu era în vigoare la data când infractorul a săvârşit fapta pe care o incriminează. De regulă, problema aplicării legii penale mai favorabile se pune între legea penală veche (sub imperiul căreia s-a săvârşit infracţiunea) şi legea penală nouă (sub imperiul căreia urmează să se judece fapta). Când însă, între data săvârşirii infracţiunii şi judecata ei se succed mai multe legi penale, se va aplica oricare dintre legile succesive care este mai favorabilă. Se consideră că, dacă legea veche este mai favorabilă, trebuie să se aplice aceasta, pentru că prevederile sale au fost cunoscute de făptuitor în momentul săvârşirii faptei; iar dacă legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta, deoarece se consideră că ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva infracţionalităţii.

În cazul pedepselor complementare, dacă legea veche este mai favorabilă şi aceste pedepse au corespondent în legea nouă, ele se aplică în limitele prevăzute de aceasta, iar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă, nu se mai aplică.În cazul pedepselor definitive, Codul penal stipulează două situaţii: când aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie şi când aplicarea ei este facultativă6.

Aplicarea legii penale mai favorabile (ca excepţie de la principiul neretroactivităţii legii) este preferabilă, nu neapărat pentru că îl favorizează pe infractor ci, pentru că, corespunde cel mai bine intereselor apărării sociale şi politicii penale contemporane. Acest regim juridic îşi găseşte raţiunea în considerente de umanism al legii.

- Retroactivitatea expresăRetroactivitatea expresă este acea excepţie de la principiul

neretroactivităţii, ce rezultă chiar din textul normei juridice, în sensul că, în textul respectiv există prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior. Deci, în cazul retroactivităţii exprese,

104


legiuitorul indică expres caracterul retroactiv al normelor juridice respective, el fiind singurul în drept să facă o lege să retroactiveze.

În doctrină s-a precizat că în privinţa retroactivităţii exprese se poate folosi fie expresia “lege retroactivă”, fie prevederea că “legea se aplică şi în trecut”.

b. Principiul neultraactivităţii normei juridiceConform acestui principiu, norma juridică nu ultraactivează,

adică nu se poate aplica după ieşirea ei din vigoare, ea neputându-şi extinde efectele după acea dată.

De la acest principiu, fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional, sub imperiul cărora s-a comis fapta.

-Excepţia normelor juridice temporareÎn literatura juridică de specialitate, se consideră că în materie

penală, o lege temporară este în acelaşi timp o lege cu termen, dar şi o lege excepţională.

Normele juridice temporare (de aplicare scurtă) ultraactivează, adică produc efecte juridice şi după ieşirea lor din vigoare. În acest sens, Codul penal prevede în art.16: “Legea penală temporară se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

Prin aceasta, se urmăreşte să nu rămână nepedepsite anumite fapte penale săvârşite sub imperiul unor legi temporare, înlăturându-se astfel posibilitatea de eludare a legii penale de către unii infractori care cunoscând caracterul temporar, săvârşesc infracţiuni spre sfârşitul duratei de aplicare a legii penale respective. O normă dependentă de o stare excepţională prezintă pericolul sustragerii de la descoperirea faptei, precum şi tergiversarea premeditată a judecării cauzei până la data ajungerii la termen.

1.3. Ieşirea din vigoare a normei juridiceNormele juridice ies din vigoare, adică încetează să mai

producă efecte juridice prin următoarele modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi abrogarea normelor juridice.

a. Ajungerea la termen a normelor juridice rezultă din textul actului normativ. Normele juridice temporare sunt acele norme care au stabilită durata printr-o dată fixă, situaţie în care se numesc legi cu termen. Când legile sunt date pentru anumite situaţii provizorii, excepţionale (stare de război, calamitate etc.), ele se numesc legi

105


excepţionale. Deci, atât legile cu termen cât şi cele excepţionale, fac parte din categoria legilor temporare.

Normele juridice cu termen sau excepţionale îşi încetează activitatea când ajung la termenul fixat sau când încetează starea excepţională care le-a generat.

De regulă, formula privitoare la durata lor de aplicare este: “Prezenta lege intră în vigoare la data de……..şi se aplică până la data de……”.

b. Desuetudinea7 - este o altă modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice, determinată de trecerea timpului care face ca aplicarea lor să nu mai fie de actualitate, să nu mai aibă obiect de reglementare, să fie depăşite de realitate.

O normă juridică cade în desuetudine, atunci când ea este neabrogată, este în vigoare doar formal, fără să se mai aplice, deoarece schimbându-se condiţiile social-economice care au generat-o, ea nu mai are teren de aplicare deoarece obiectivul ei de reglementare a dispărut.

Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice se mai numeşte şi învechirea sau perimarea normei juridice.

De exemplu, normele juridice care reglementau funcţionarea cooperativelor agricole de producţie, desfiinţate în urma evenimentelor revoluţionare din 1989, au încetat să se mai aplice respectiv, au căzut în desuetudine, fără a fi abrogate. Sau, arbitrajul de stat reglementat de vechiul Cod de procedură civilă, a căzut în desuetudine, deoarece în prezent în ţara noastră nu mai există judecata arbitrilor ci doar a organelor judecătoreşti. La fel, se pot aminti şi unele norme ce reglementează relaţiile de proprietate socialistă care deşi nu au fost abrogate, relaţiile sociale respective transformându-se, normele juridice ce le reglementau au devenit desuete.

Desuetudinea intervine de regulă, în perioadele de tranziţie din viaţa economică şi socială, când rămân formal în vigoare acele norme juridice al căror obiect de reglementare specific perioadei anterioare a dispărut. Legea rămâne formal în vigoare şi chiar dacă nu mai produce efecte juridice, poate să influenţeze în domeniul normelor morale, a normelor de convieţuire socială.

c. Abrogarea - este modalitatea clasică, cea mai frecventă de ieşire din vigoare a normelor juridice. Abrogarea este o manifestare de voinţă a legiuitorului, ea fiind cauza de încetare a acţiunii normei

106


juridice ale cărei dispoziţii nu vor mai produce efecte juridice ca urmare a intrării în vigoare a unei norme juridice noi.

Abrogarea este de două feluri: expresă şi tacită8. Abrogarea expresă poate fi la rândul ei, directă şi indirectă.Abrogarea expresă directă, există când noul act normativ

stipulează în mod expres şi nemijlocit în conţinutul său, care act normativ, părţi sau articole din acel act, se abrogă. De exemplu, în actul normativ nou prevede că “de la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea nr…….”.

Abrogarea expresă indirectă, există când actul normativ nou prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă să le menţioneze în mod expres. De exemplu, actul normativ nou stipulează că “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie contrară”.

Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea nouă nu cuprinde nici o prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare. Norma juridică nouă reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare9.

Pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a incompatibilităţii lor şi deci a imposibilităţii de a se aplica simultan.

Abrogarea tacită poate fi de două feluri: totală, când legea este scoasă integral din vigoare şi parţială, când sunt scoase din vigoare numai anumite texte de legi (articole, capitole etc.).

Atât abrogarea expresă cât şi abrogarea tacită presupune faptul că s-a adoptat un act legislativ nou.

Pentru existenţa unei tehnici legislative eficiente, pentru favorizarea aplicării în practică a principiului legalităţii precum şi pentru înlăturarea eventualelor confuzii sau neînţelegeri privind abrogarea reglementărilor precedente, este preferabilă modalitatea abrogării exprese directe.

Abrogarea normei juridice, ca modalitate frecventă de încetare a activităţii ei, contribuie la asigurarea principiului respectării normei de drept în societate şi a aplicării ei de către organele de stat competente. Destinatarii normei juridice trebuie să-i cunoască atât conţinutul cât şi gradul actualităţii sale, pentru evitarea conflictului de

107


legi în timp şi a situaţiilor contradictorii legate de caracterul activ al reglementărilor.

Abrogarea normei juridice se deosebeşte de derogare, care reprezintă o excepţie, o reglementare diferită faţă de reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci derogă, se abate de la prevederile sale fără să intre în conflict cu ea, limitându-i astfel sfera de aplicare.

Abrogarea se distinge şi de suspendarea unui act normativ pentru anumite cauze determinate. De exemplu, în situaţii excepţionale se pot restrânge sau suspenda temporar garanţiile constituţionale (cazul legii marţiale etc.).

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiuÎn privinţa acţiunii normei juridice în spaţiu, experienţa

istorică arată că principiul care guvernează această materie este cel potrivit căruia “fiecare popor este cârmuit de dreptul său”.

Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului unui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanaţia statului, normele sale juridice acţionează în teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea.

Noţiunea de teritoriu este definită de art.142 din Codul penal şi de Constituţia României, ca fiind spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe, frontiere care sunt inviolabile ca şi teritoriul statului10. În noţiunea de teritoriu sunt cuprinse, în sens juridic următoarele elemente: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora.

Prin extensie, se consideră că din teritoriul ţării noastre fac parte şi navele şi aeronavele româneşti oriunde s-ar afla, ca urmare a extinderii efectelor spaţiale ale dreptului nostru intern şi nu ca urmare a lărgirii noţiunii de teritoriu. În acest sens, Codul penal prevede în art.142 şi art.143 că, orice infracţiune comisă pe o navă sau aeronavă română, este considerată ca fiind săvârşită pe teritoriul României.

Efectele normelor juridice în spaţiul unui stat, depind şi de competenţa teritorială a organului emitent. Astfel, dacă organul emitent este central, normele emise de acesta au efecte pe tot teritoriul ţării, iar dacă organul emitent este local, efectele normelor juridice emise se vor limita la unitatea administrativ-teritorială respectivă (judeţ, municipiu, oraş sau comună). De asemenea, organul legiuitor

108


sau alte organe emitente pot stabili ca normele juridice să acţioneze pe o porţiune determinată a teritoriului, pe o anumită zonă a teritoriului statului (în zona de frontieră, în zone calamitate, în zona portuară etc.).

Norma juridică română se aplică cetăţenilor statului nostru, conform principiului cetăţeniei române, dar şi asupra cetăţenilor străini şi asupra apatrizilor (persoanelor fără cetăţenie) aflaţi pe teritoriul României.

Normele juridice române (ce alcătuiesc legea naţională) se aplică pe teritoriul statului nostru de către organele sale judiciare.

2.1. Principiul teritorialităţii Principiul de bază care guvernează aplicarea normelor juridice

în spaţiu este principiul teritorialităţii (locus regit actum), conform căruia legea îşi extinde efectele sale asupra întregului teritoriu al statului, excluzând deci, acţiunea legilor altor state.

Acest principiu guverna încă din Evul Mediu, când legile ţării se aplicau exclusiv în interiorul graniţelor sale. În Italia de exemplu, în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, statutele reale (legile ce se refereau la bunuri) aveau competenţă teritorială, iar statutele personale (legile cu privire la persoane) constituiau excepţia, având aplicaţiune extrateritorială.

Principiul teritorialităţii este un principiu de bază în cadrul acţiunii legii penale în spaţiu, fiind consacrat în art.3 din Codul penal care stipulează fără echivoc că: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Deci, din momentul intrării în vigoare a legilor penale, acestea sunt obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul ţării noastre.

Dacă legea penală stipulează stricta aplicare teritorială a normelor juridice penale, Codul civil prevede în art.2., în materia regimului juridic al imobilelor, că: “Numai imobilele aflătoare în cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”.

În privinţa statutului persoanei fizice, Legea nr.105/92 prevede în art.11 că: “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”. Aplicarea legii personale cu privire la starea civilă şi capacitatea persoanelor reiese şi din art.2 din Codul civil care dispune că: “Legile relative la starea civilă şi

109


capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”.

În ceea ce priveşte forma actelor, se aplică legea locului, conform regulii “locus regit actum”.

Deşi principiul teritorialităţii stabileşte că legea are efecte pe întreg teritoriul statului, excluzând astfel efectele legilor străine, în scopul menţinerii şi dezvoltării relaţiilor cu alte state, se impune şi acceptarea excepţiilor de la acest principiu (a excepţiilor de extrateritorialitate).

2.2. Excepţiile de extrateritorialitateAceste excepţii indică faptul că principiul teritorialităţii nu

este absolut.Excepţiile de la principiul teritorialităţii se aplică atunci când

pe teritoriul unui stat sunt persoane şi locuri asupra cărora nu se aplică normele juridice ale statului respectiv, sau când aplicarea normelor juridice străine se recunoaşte pe teritoriul altui stat.Aceste excepţii, nu afectează principiul suveranităţii statului, ci dimpotrivă, asigură dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre state, dacă se aplică cu respectarea principiilor democratice internaţionale (principiul egalităţii şi suveranităţii statelor, al reciprocităţii, al liberului consimţământ etc.).

Excepţiile de extrateritorialitate, vizează:a) imunitatea diplomatică; b) regimul juridic al consulilor;c) regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie

(apatrizilor);d) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;a. Imunitatea diplomaticăReglementând conduita umană, acţiunea normelor juridice se

raportează nu numai la spaţiu şi timp, dar şi la persoane. Toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat sunt obligate să cunoască şi să respecte dispoziţiile legii naţionale. Sunt însă, situaţii de limitare a acţiunii normelor juridice cu privire la anumite persoane, care beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceste limitări sunt de fapt tot expresia suveranităţii statelor şi se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a acestora, fiind stabilite prin convenţii internaţionale, în scopul desfăşurării normale a relaţiilor dintre ele11.

110


Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi locurile unde acestea îşi desfăşoară activitatea. Ele sunt deci, personale, adică sunt legate de calitatea celui ce beneficiază de ele.

Imunitatea de jurisdicţie este consacrată în art.8. Cod penal, care stipulează: “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. Deci, nu vor putea fi trase la răspundere penală persoanele care beneficiază de o imunitate, nici în temeiul principiului teritorialităţii, nici în temeiul celorlalte principii (al personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale).

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea persoanelor care desfăşoară activităţi diplomatice de la juridicţia statului străin pe teritoriul căruia se găsesc. Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente (pe baza acordului dintre state), la inviolabilitatea persoanelor s-a adăugat inviolabilitatea reşedinţei particulare a agentului diplomatic şi a sediului reprezentanţei diplomatice. Această excepţie a extrateritorialităţii constă în aceea că, asupra acestor persoane nu au incidenţă normele juridice naţionale.

Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Viena din anul 1961 personalul misiunii diplomatice se compune din: personalul diplomatic, personalul tehnic şi administrativ şi personalul de serviciu.

Personalul diplomatic se bucură de un sistem de drepturi şi privilegii cum sunt: inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutirea de taxe şi impozite, de prestaţii personale, imunitatea de jurisdicţie.

În legătură cu imunitatea diplomatică s-au formulat mai multe teorii dintre care, cele mai reprezentative sunt: teoria exteriorităţii, teoria reprezentării şi teoria funcţiei.

Teoria exteriorităţii - a fost formulată de Hugo Grotius în sec. al XVII-lea. Conform acestei teorii, localul misiunii diplomatice este considerat ca făcând parte din teritoriul căruia îi aparţine misiunea diplomatică, iar agenţii diplomatici consideraţi a-şi păstra domiciliul legal pe teritoriul statului căruia îi aparţin.

Această teorie a fost criticată ca fiind o simplă ficţiune, cu consecinţe absurde şi inadmisibile.

Astfel, conform acestei teorii:

111


- toate infracţiunile săvârşite în localul misiunii diplomatice, chiar de cetăţenii statului unde este sediul, sunt considerate infracţiuni săvârşite în străinătate;

- dacă un infractor se refugiază în localul misiunii diplomatice, el nu poate fi arestat, ci va trebui extrădat;

- personalul diplomatic fiind pe teritoriul statului său, nu este obligat să respecte legile statului de reşedinţă.

Teoria reprezentării - susţine că diplomatul fiind reprezentantul suveranului său, acesta personificând statul, cum nici statul şi nici suveranul nu pot fi supuse unei jurisdicţii străine, atunci nici reprezentantul lor nu poate fi supus unor astfel de jurisdicţii.

Teoria funcţiei - consacrată în multe tratate internaţionale, susţine că imunităţile se acordă reprezentanţilor diplomatici nu pentru beneficiul lor personal, ci pentru a-şi putea îndeplini funcţiile ce le-au fost încredinţate. Aceste funcţii determină atât acordarea cât şi întinderea imunităţilor. Teoria funcţiei este de fapt o dezvoltare a teoriei reprezentării, care nu lămureşte nici ea raţiunea acordării imunităţilor diplomatice.

Justificarea existenţei acestei imunităţi se bazează pe reciprocitatea de interese a statelor, care în temeiul suveranităţii, fac unele concesii cu privire la dreptul lor de jurisdicţie din nevoia de a asigura libertatea de acţiune a diplomaţilor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată. Astfel, fiecare stat renunţă la dreptul său de jurisdicţie privind reprezentanţii diplomatici, şi se obligă să nu pătrundă în localul misiunii diplomatice fără permisiunea şefului acesteia. Aceste teorii, deşi acceptate şi susţinute în trecut de o serie de autori, în prezent sunt criticate de majoritatea celor care susţin că inviolabilitatea reprezentanţei diplomatice şi a personalului diplomatic nu are nevoie de aceste ficţiuni pentru a fi considerate legale.

Imunitatea diplomatică priveşte inviolabilitatea agentului diplomatic, dar şi pe cea a reprezentanţelor diplomatice (local, locuinţa particulară a diplomatului), a mijloacelor de transport, corespondenţă, acte sau documente. Drepturile patrimoniale ale reprezentantului diplomatic sunt inviolabile numai dacă sunt legate de atribuţiile de serviciu.

Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic constă în faptul că acesta nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Inviolabilitatea implică şi faptul că agenţii ordinii publice

112


ai statului acreditar nu ai acces în sediile misiunii diplomatice decât cu consimţământul şefului misiunii respective. Personalul diplomatic este exceptat atât de la jurisdicţia penală, cât şi de la cea civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă. Dacă însă, acesta nesocoteşte legile ţării de reşedinţă în care a fost acreditat, poate fi declarat “persona non grata”, fiind rechemat în ţară sau expulzat12.

Din motive politice şi de curtoazie internaţională, statele acordă aceste imunităţi şi personalului tehnico-administrativ şi personalului de serviciu. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că personalul tehnico-administrativ beneficiază de privilegiile şi imunităţile de care se bucură agenţii diplomatici, exceptând imunitatea de jurisdicţie. Personalul de serviciu este scutit de taxe şi impozite pe salarii şi li se acordă imunitate pentru actele comise în exercitarea funcţiei lor.

b. Regimul juridic al consulilorMisiunile consulare s-au creat pentru ocrotirea intereselor

economice, culturale şi juridice ale statului care le stabileşte, precum şi ale cetăţenilor săi, care se află în ţara de reşedinţă. Funcţionarii consulari stabilesc contacte numai cu autorităţile locale, nu şi cu guvernul. Prin convenţii internaţionale şi bilaterale, imunităţile consulare au primit, cu excepţia unor infracţiuni grave, o reglementare similară cu cea a imunităţilor diplomatice. Funcţionarii consulari beneficiază de inviolabilitate personală, de imunitate de jurisdicţie penală, de scutiri fiscale şi vamale.

c. Regimul juridic al străinilorAre statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată,

care se află pe teritoriul unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau nu are cetăţenie.

Se cunosc trei forme de reglementare a regimului juridic al străinilor, respectiv: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Regimul naţional - reprezintă regimul juridic ce se acordă străinilor în condiţii de reciprocitate şi constă în recunoaşterea pentru aceştia a drepturilor de care se bucură proprii cetăţeni (drepturi civile, economice, sociale şi culturale), cu excepţia drepturilor politice (dreptul de a alege, de a fi ales).

113


Regimul special - constă în acordarea pentru cetăţenii străini şi a unor drepturi prevăzute în pacte şi tratate internaţionale sau în legislaţiile naţionale.

Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate13 - este un regim consacrat în acorduri bilaterale, pe baza cărora statul de reşedinţă acordă străinilor aflaţi pe teritoriul său acelaşi tratament, la fel de avantajos, ca cel acordat cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat, deci, le conferă drepturi ce nu pot fi mai restrânse decât drepturile recunoscute oricărui alt stat. Acest regim este de natură juridică contractuală, deoarece devine operant numai după încheierea unei convenţii bilaterale în acest sens. Obiectul clauzei naţiunii celei mai favorizate are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instanţe, drepturi de creaţie intelectuală etc.

Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de natură politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea oricăror discriminări.

d. Regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătateDe la principiul general al teritorialităţii există anumite

excepţii legate de unele fapte ce se petrec pe teritoriul mai multor state. Deşi suveranitatea oricărui stat se întinde numai în limitele frontierelor sale, sunt cazuri când legea sa naţională se aplică şi unor fapte ce se petrec în afara acestor frontiere, pentru ca astfel de fapte să nu rămână nepedepsite, precum şi pentru apărarea unor interese deosebite pentru statul respectiv.

O persoană fizică, fiind cetăţeanul unui stat, este supusă jurisdicţiei statului respectiv oriunde s-ar afla, având drepturi şi libertăţi (deci protecţia statului), dar şi obligaţii.

Constituţia României prevede în art.50 că “fidelitatea faţă de ţară este sacră”, deci cetăţenii români sunt obligaţi să respecte legile ţării şi să-i apere interesele indiferent unde se găsesc.

Codul civil român (ca de altfel, majoritatea codurilor civile contemporane) prevede că, normele de drept ce privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor, îi urmăresc pe cetăţenii români oriunde ar avea reşedinţa. Se poate întâmpla de exemplu, ca o căsătorie să se încheie într-o ţară iar convieţuirea sau desfacerea ei să aibă loc în altă ţară, situaţii ce pot genera conflicte între legile ţărilor respective, conflicte care de regulă, se rezolvă prin convenţii internaţionale. Conflictele de legi în spaţiu justifică aplicarea unei legi străine în ţara

114


noastră, dar şi aplicarea legii române dincolo de limitele teritoriale ale statului nostru.

Codul penal român stabileşte trei cazuri ce constituie excepţii de la aplicarea legii penale române numai pe teritoriul statului nostru, instituindu-se astfel principii ce derogă de la principiul teritorialităţii legii penale14. Astfel:

- principiul personalităţii legii penale este consacrat de art.4. din Codul penal care prevede că: “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau fără cetăţenie, dar cu domiciliul în ţară.”

- principiul realităţii legii penale este consacrat de art.5. din Codul penal, conform căruia: “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra unui cetăţean român, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării”. Acest principiu se mai numeşte în literatura juridică de specialitate şi principiul protecţiunii reale sau al naţionalităţii pasive, aplicarea lui fiind justificată de necesitatea apărării intereselor generale (ale statului), dar şi a intereselor speciale (ale cetăţenilor români).

- principiul universalităţii legii penale, consacrat de art.6. Cod penal, stabileşte că legea penală română se poate aplica şi altor fapte săvârşite în străinătate sau împotriva statului român sau al unui cetăţean român de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în România, dacă fapta penală săvârşită este dublu incriminată15.

Aplicarea legii penale în conformitate cu aceste principii, are drept scop realizarea unei acţiuni eficace şi totale de represiune a faptelor ilicite şi de limitare a fenomenului infracţional, atât pe plan intern cât şi internaţional.

În literatura juridică de specialitate se consideră că nu există de fapt o acţiune spaţială a normei juridice şi nici a actelor juridice care o cuprind, ci există o extensiune spaţială a forţei ei imperative, ceea ce generează de fapt împărţirea normelor juridice în două clase: de drept intern şi de drept internaţional.

115


CAPITOLUL IX

ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA NORMELOR JURIDICE

1. Noţiuni introductiveSubstanţa dreptului este determinată de totalitatea relaţiilor

sociale aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare şi este inserată în ordinea de drept cu ajutorul tehnicii juridice.

Din complexul relaţiilor sociale, puterea de stat (prin organele sale competente), le va promova pe cele pe care le consideră importante şi pozitive, transpunându-le din planul social în planul juridic. Aceste relaţii sociale, odată consfiinţite prin lege, devin obligatorii.

Existenţa normelor juridice şi a conceptelor juridice1 este rezultatul activităţii constructive desfăşurate de organele legislative, îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale de bază din societate şi să organizeze astfel ordinea de drept a unei naţiuni.

Activitatea organelor legislative se desfăşoară pe baza unor reguli de tehnică juridică cu ajutorul căreia are loc transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Transpunerea faptelor şi relaţiilor sociale în relaţii normativ-juridice implică o activitate complexă de cunoaştere deosebită, dar şi o muncă calificată de apreciere valorică, de evaluare şi de valorizare a conţinutului acestora. Dreptul, devine astfel expresia realităţilor înconjurătoare, fiind rezultatul unei legiferări eficiente, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a acestor realităţi.

Sarcinile organelor legislative se amplifică ca urmare a dezvoltării sociale actuale şi a complexităţii relaţiilor interumane, ceea ce determină şi perfecţionarea tehnicii juridice.

2. Tehnica juridică2.1. Noţiunea de tehnică juridicăÎn procesul de cunoaştere a dreptului, un rol fundamental îl

are tehnica juridică precum şi procedeele tehnice cu ajutorul cărora cerinţele vieţii sociale primesc aşa numita “ştampilă juridică”, îmbrăcând astfel, forma juridică.

Problema teoretică a procesului legislativ a preocupat gândirea juridică încă din cele mai vechi timpuri. Reprezentantul

116


Şcolii istorice a dreptului, Savigny, considera că tehnica juridică este elaborarea ştiinţifică, raţională a dreptului; francezul J. Bonnecase definea tehnica juridică ca fiind totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora apar, se aplică şi se sting regulile de drept. În cultura juridică franceză, Fr.Geny în definiţia dată tehnicii juridice2, acordă un rol esenţial elementului raţional, deoarece raţiunea creează opera juridică, ea este cea care apreciază toate realităţile care interesează ordinea socială şi securitatea raporturilor umane.

Tehnica juridică presupune cunoaşterea şi utilizarea unui sistem de procedee de ordin material şi intelectual3, cu scop în eficientizarea juridică a unor reguli de conduită şi în perfecţionarea permanentă a reglementării juridice.

O condiţie esenţială pentru o legiferare eficientă este cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor sociale. Tehnica juridică prin procedeele sale, stabileşte modelele de conduită în funcţie de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu acele categorii de valori ce necesită ocrotire prin mijloace juridice specifice.

Noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex, ce implică receptarea şi selectarea de către organul legiuitor a comandamentului social, urmat apoi de elaborarea normei de drept, de interpretarea şi realizarea ei. Cu alte cuvinte, tehnica juridică cuprinde tehnica legislativă, tehnica interpretării şi realizării dreptului.

Tehnica juridică se poate defini ca fiind ansamblul mijloacelor, procedeelor şi conceptelor juridice folosite în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, cu scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită, care primesc formă juridică şi devin astfel, aplicabile la complexitatea vieţii sociale.

2.2. Caracteristicile tehnicii juridiceTehnica juridică prezintă următoarele trăsături:- constă dintr-un ansamblu de mijloace şi procedee variate ca

număr şi formă;- mijloacele şi procedeele utilizate dau formă juridică nevoilor

vieţii sociale;- este forma prin care politica legislativă a unui stat este

exprimată în drept:- noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex pentru

că implică:- receptarea de către legiuitor a relaţiilor sociale ce

117


necesită reglementare;- aprecierea selectivă şi elaborarea normei juridice de către legiuitor;- aplicarea normei juridice în practică (realizarea dreptului);

- tehnica juridică include tehnica legislativă, tehnica realizării, interpretării şi aplicării dreptului;

- tehnica juridică reprezintă întregul (genul) în raport cu tehnica legislativă care reprezintă partea (specia);

- între tehnica juridică şi deci tehnica legislativă există o strânsă legătură, o interacţiune reciprocă, raportul dintre ele fiind raport ca de la întreg la parte.

3. Tehnica legislativă4

3.1. Noţiunea de tehnică legislativăConţinutul regulilor de drept se modelează şi se exprimă într-

o formă specifică prin intermediul activităţii de tehnică juridică şi legislativă.

Cei doi termeni nu sunt sinonimi, chiar dacă termenul de tehnică juridică este utilizat mai frecvent, pe motiv că el include şi operaţia de legiferare.

Tehnica juridică are o sferă mai largă, în care se includ atât aspectele tehnice legate de elaborarea dreptului, cât şi cele legate de realizarea şi aplicarea lui, pe când tehnica legislativă are o sferă mai restrânsă deoarece include doar aspectele tehnice ale procesului de elaborare a dreptului.

Tehnica legislativă poate fi definită ca fiind partea constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un ansamblu de metode şi procedee tehnice prin care se elaborează actele normative.

În literatura juridică de specialitate5, tehnica legislativă a fost definită ca fiind “tehnica legiferării” sau “tehnica elaborării dreptului”.

Tehnica legislativă implică următoarele aspecte:- o regulă de drept ajunge în forma tehnică corespunzătoare

prin acţiunea conştientă a legiuitorului;- elaborarea dreptului presupune măiestria şi experienţa

legiuitorului, dar şi luarea în considerare a întregului sistem de valori;

118


- procedeele tehnice de elaborare a normelor de drept nu sunt alese arbitrar de către legiuitor, ci pe baza unor principii ce stau la baza legiferării;

- are rol creator.4. Legiferarea4.1. Aspecte ale legiferăriiOrganul legiuitor are un program politic ce cuprinde alături de

politica social-economică şi culturală şi politica legislativă.Politica legislativă se desfăşoară prin operaţia de legiferare şi

cuprinde totalitatea scopurilor, strategiilor şi instrumentelor folosite de legiuitor pentru asigurarea ordinii juridice în societate.

Politica legislativă, pentru a fi eficientă, trebuie să răspundă voinţei generale a comunităţii sau naţiunii pe care o slujeşte legiuitorul.

Totalitatea formelor şi metodelor de exprimare a politicii legislative constituie tehnica legislativă.

Legiferarea cunoaşte două momente esenţiale6:- constatarea existenţei situaţiilor sociale ce necesită o

reglementare juridică (momentul cognitiv); - modelarea normativ-juridică a rezultatelor cognitive.Trecerea relaţiilor sociale din existenţa nonjuridică în

existenţa juridică este condiţionată de cunoaşterea sistematică şi profundă a acestora, deoarece numai astfel poate exista o legislaţie conformă cu justiţia, cu idealurile umane şi cu evoluţia societăţii.

În prezent, modelului democratic de organizare a societăţii îi corespunde o politică legislativă în care originea reformelor se află în revendicări ce vin de la baza societăţii şi nu din vârful piramidei acesteia. Exercitarea puterii legislative de către reprezentanţii poporului aleşi, este considerată a corespunde tipului democratic de organizare a unei societăţi moderne.

Legiferarea implică în prezent, tendinţa de inovare, de schimbare a unor soluţii juridice cu altele, considerate a fi mai bune decât cele existente, legiuitorul folosind în acest scop o serie de mijloace şi procedee tehnice variate şi complexe.

4.2. Principiile legiferăriiAlegerea tehnicii şi procedeelor tehnice de legiferare se face

de către legiuitor, fără însă ca acestea să fie arbitrare.

119


La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din reglementări constituţionale, iar altele prevăzute în metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare.

Principiile legiferării, fiind idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, trebuie urmărite atât în practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi în practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt:

a. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice

În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, este nevoie ca legiuitorul să efectueze în prealabil, investigaţii economice şi sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între fapt şi drept. În scopul găsirii celor mai bune soluţii, se va putea porni de la practică, folosind raţionamentul.

Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică, se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului care reprezintă un moment hotărâtor al operei de legiferare.

În doctrină7 se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă:

- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept;

- analiza judecăţilor de valoare cu privire la stabilirea situaţiilor de fapt ce urmează a fi transformate în situaţiile juridice.

Obiect al cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului trebuie să-l constituie prognozele sau proiectele legislative care provin de regulă, de la organisme juridice specializate.

b. Principiul corelării sistemului legislativSistemul legislativ (sistemul actelor normative) implică

multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente care deşi sunt diferite se află într-o corelaţie perfectă, ceea ce-i conferă rolul de mecanism funcţional.

Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte ce reglementează relaţiile sociale, cum ar fi: legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc. Între aceste elemente

120


componente există atât o relaţie organică (toate pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), care le conferă forţă juridică.

Legea este cel mai important act normativ, dar ea nu exclude acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă acestea trebuie să se conformeze prevederilor sale. Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă în faptul că, pentru fiecare dintre ele, se rezervă prin lege, domeniile de reglementare. Corelaţia strânsă dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.

c. Principiul accesibilităţii actului normativPentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari,

ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Măiestria legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, lipsite de echivoc, ce pot fi receptate de toţi cei cărora li se adresează, luând în considerare faptul că destinatarii lor au nivele culturale diferite şi deci receptare diferită a mesajelor acestora, existând astfel posibilitatea unor confuzii, controverse şi chiar eludarea lor. De altfel, cei dispuşi să violeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi sau deficienţe ale reglementării, datorate în cea mai mare parte limbajului juridic utilizat.

Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe:

- alegerea formei exterioare a reglementării - pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După materia reglementată şi natura relaţiilor sociale ce sunt supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.

- alegerea modalităţii de reglementare juridică - adică a modului de impunere a conduitei prescrise de către legiuitor subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este în funcţie de specificul relaţiilor sociale,

121


de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce trebuie satisfăcute şi de semnificaţia valorică a reglementărilor;

- utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat - este o cerinţă ce priveşte: construcţia şi structura normei, fixarea tipului de conduită ce trebuie urmată, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ.

Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze termeni de largă circulaţie, iar terminologia să fie constantă şi uniformă, în scopul înţelegerii clare de către subiecţi a mesajului actului normativ.

5. Părţile componente ale actului normativActul normativ cuprinde două categorii de elemente

constitutive:- elemente facultative: expunerea de motive, preambulul şi

formula introductivă;- elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile

generale, dispoziţiile de conţinut, dispoziţiile finale şi cele tranzitorii.a) Expunerea de motive - este un element component

facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, apariţia, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.

b) Preambulul actului normativ - este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, fiind o argumentare a actului normativ cu scopul de a-l face mai convingător. Deşi conţinutul său nu are forţă juridică, ci explicativ-justificativă, existenţa sa este o decizie a legiuitorului mai ales, în legătură cu actele normative mai importante.

c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ.

d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare a legii, necesar, care trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie

122


scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul exprimă obiectul reglementării. De exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”

e) Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind prevederi prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, definirea unor noţiuni, şi stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc.

f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din propoziţii organizate în articole şi aliniate, ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse).

g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la abrogarea (totală, parţială sau deloc) a altor acte normative.

h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat, sau una dintre ele poate să apară sau nu.

Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.

6. Elementele de structură ale actului normativStructura internă a normei juridice este cuprinsă în articolele

actului normativ. Articolul este deci, elementul structural de bază al actului

normativ, tot aşa cum norma juridică este elementul structural de bază al dreptului.

Articolul, prezintă următoarele caracteristici:- conţine, de regulă, o dispoziţie normativă de sine-stătătoare;- poate conţine o singură normă de drept, sau mai multe;

123


- elementele structurale ale normei juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) se pot găsi cumulativ în acelaşi articol, în articole diferite ale aceluiaşi act normativ, sau chiar în alte acte normative;

- articolele se află în strânsă legătură, structurarea lor făcându-se de regulă, într-o ordine de expunere logică;

- articolele se divid uneori în paragrafe şi aliniate;- enumerările în cadrul unui articol sunt punctate prin litere;- unele acte normative importante (Constituţie, Coduri), au

articole cu note marginale ce redau conţinutul articolului respectiv;- articolele se pot grupa (pentru o mai bună sistematizare a

actului normativ) în secţiuni, capitole, titluri şi părţi ce poartă denumiri.

Deci, elementele de structură ale actului normativ sunt: alineatul, articolul, capitolul, secţiunile, titlurile şi părţile.

7. Elaborarea actelor normative şi etapele eiDenumirea de act juridic o poartă toate formele actelor juridice

scrise, legiferate după o procedură prestabilită de organele competente ale statului sub formă de: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine, decizii, instrucţiuni.

Legiferarea aparţine organului legislativ, şi parcurge cinci etape:

a. Iniţiativa legislativă(iniţierea proiectului de lege) - reprezintă dreptul de sesizare a Parlamentului cu un proiect sau propunere de lege, însoţit de obligaţia acestuia de a declanşa mecanismul procedurii legislative. Art.73 din Constituţie prevede că: “Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot”. În acest caz, Parlamentul va supune proiectul sau propunerea legislativă dezbaterii în comisii şi în plenul Senatului (este vorba numai de legile organice şi ordinare, deoarece pentru legile constituţionale este necesară o procedură specială, prevăzută de Constituţie). Autorii propunerilor legislative sunt obligaţi să le prezinte în forma cerută pentru proiectele de lege8 (cu expunere de motive sistematizată pe capitole, secţiuni, articole şi aliniate, în limbaj accesibil şi cu respectarea regulilor de procedură legislativă). Nu fac obiectul iniţiativei legislative, problemele cu caracter fiscal, internaţional, amnistia şi graţierea.

124


Propunerile legislative se supun spre avizare Consiliului Legislativ, după care ele vor fi înregistrate la Parlament.

b. Dezbaterea proiectului de lege - este stabilită în Constituţia României şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi are loc prin prezentarea expunerii de motive, urmată de dezbaterea pe articole.

c. Adoptarea proiectului de lege - urmează procedura stabilită de art.74 (alin.1 şi 2)din Constituţie:

- legile organice şi hotărârile privind Regulamentul Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;

- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Propunerile legislative adoptate de o Cameră se trimit celeilalte Camere a Parlamentului, care dacă le respinge, se retrimit pentru o nouă dezbatere Camerei ce le-a adoptat. Dacă ele vor fi din nou respinse, respingerea e definitivă.

Preşedinţii celor două Camere vor iniţia procedura de mediere atunci când, una din Camere adoptă o propunere legislativă într-o altă redactare decât cea aprobată de cealaltă Cameră. Dacă comisia de mediere nu rezolvă divergenţa dintre cele două texte, acestea se vor supune dezbaterii în şedinţă comună a celor două Camere.

d. Promulgarea legii - se face de către Preşedintele României, după ce legea a fost votată. Promulgarea legii este un act juridic prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului legii9. votate în Parlament, şi se dispune să fie publicat în Monitorul Oficial. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii.

e. Publicarea legii - este etapa finală a elaborării actelor normative, data publicării fiind de regulă, data intrării în vigoare. Art.76 din Constituţie prevede că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare de la data publicării sau de la data prevăzută în textul ei”.

8. Sistematizarea actelor normative10

8.1. Noţiunea de tehnică a sistematizării actelor normativeSistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, care

se află în strânsă legătură. Deoarece actele normative care intră în structura sistemului legislativ sunt foarte variate, se impune sistematizarea lor în scopul unei bune cunoaşteri, interpretări şi aplicări.

125


Prin sistematizarea actelor normative se urmăreşte punerea lor în ordine, realizarea unei simplificări, reduceri şi concentrări a reglementărilor.

Operaţiile de sistematizare sunt importante atât pentru elaborarea, cât şi pentru realizarea şi aplicarea dreptului, deci, pentru perfecţionarea dreptului pozitiv.

8.2. Formele sistematizăriiCele mai importante forme de sistematizare a actelor

normative sunt: încorporarea şi codificarea.a. Încorporarea - este cea mai veche şi mai simplă formă de

sistematizare a actelor normative. Ea constă în aşezarea actelor normative în funcţie de anumite criterii exterioare (cum ar fi: criteriul cronologic, alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice), cu scopul de a putea fi cunoscute cu mai multă uşurinţă de către practicieni.

Prin încorporarea actului normativ nu se modifică conţinutul acestuia, deşi se pot corecta eventualele erori gramaticale sau tipografice.

În funcţie de subiectul care face încorporarea, aceasta este de două feluri: oficială şi neoficială.

- Încorporarea oficială, este realizată de un organ de stat care întocmeşte: colecţii de acte normative, repertorii legislative etc.

- Încorporarea neoficială, este realizată de persoane particulare, de organizaţii nestatale, instituţii de cercetare, învăţământ, edituri, sub formă de îndrumare legislative.

b. Codificarea - este forma superioară a sistematizării actelor normative şi constă în cuprinderea într-un cod ce are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept.

Prin codificare, legiuitorul prelucrează întregul material normativ, îndepărtează normele perimate şi repetările, completează lacunele, şi ordonează logic întreg materialul normativ.

Codificarea este o operă complexă şi importantă11 ce se realizează de legiuitor în trei etape:

- adunarea şi selecţionarea materialului legislativ supus codificării (format din acte normative de importanţă generală);

- împărţirea materialului legislativ pe capitole şi articole, aşezarea logică a întregului material şi obţinerea unităţii codului;

126


- adoptarea legii de sinteză (prin prezentarea proiectului de cod în faţa Parlamentului în vederea analizei şi dezbaterii lui, urmată de votarea şi promulgarea lui).

Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, porneşte de la principiile generale ale sistemului dreptului şi cele specifice unei ramuri de drept şi redă într-un act unic şi complet toate normele juridice dintr-o ramură a dreptului.

De aceea, Codul deşi are forţa juridică a unei legi, este un act legislativ unic, în care normele juridice sunt aşezate logic şi reflectă structura internă a ramurii de drept căruia îi aparţin12.

Codificarea a apărut la început din necesitatea depăşirii practicii cutumiare, fiind considerată o operă progresistă (receptată de marii oameni de stat, de specialiştii din domeniul dreptului şi de societate în general), fiind considerată o adevărată revoluţie legislativă.

În prezent, ca rezultat al codificării normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept, în sistemul de drept românesc există

următoarele coduri: Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, Codul familiei, Codul silvic, Codul

muncii, Codul aerian etc. CAPITOLUL X

REALIZAREA DREPTULUI

1. Conceptul realizării dreptuluiElaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu

cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă doar o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască1, să le respecte şi să le execute.

Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de a orienta conduita practică a celor cărora li se adresează.

Realizarea dreptului reprezintă o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale, şi un element constitutiv al conducerii societăţii.

127


Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de o serie de factori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, al organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic etc.), dar şi de personalitatea şi de libertatea fiecărui individ.

Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte multiple, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, dar şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona pentru asigurarea mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate2.

Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială, acceptarea de către societate şi încorporarea ei în psihicul indivizilor.

Realizarea dreptului reprezintă procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică3.

Din analiza definiţiei, putem contura următoarele idei:

- realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de transpunere în viaţa socială a conţinutului normelor juridice;

- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută dispoziţiile normelor juridice;

- organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor;- pentru transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale,

este necesară asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător valorificării prerogativelor lor;

- realizarea dreptului este influenţată de procesele sociale majore care există într-un stat;

- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi aplicarea lui de către organele de stat competente în acest scop.

2. Formele realizării dreptuluiRealizarea dreptului este mijlocul eficient pentru atingerea

obiectivelor de organizare socială aşa cum au fost stabilite de către legiuitor.

În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme principale de realizare a dreptului:

128


- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni;

- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.

2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale

Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita prescrisă de normele juridice, subordonare care se concretizează atât în acte de respectare, cât şi în acte de executare a prevederilor acestora.

Această formă de realizare a dreptului denumită şi realizarea dreptului prin conformare, este considerată a fi cea mai importantă, şi constă în îndeplinirea obligaţiilor cuprinse în normele juridice.

Dreptul, considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în cea mai mare libertate, libertate care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul doreşte să disciplineze conduita omului, oferindu-i în acest scop modele de comportament necesare şi utile convieţuirii umane.

Modelul de comportament pe care-l oferă dreptul este legat de statutul individului şi cuprinde totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de acesta. Comportamentul individului, împreună cu pretenţiile societăţii faţă de el, constituie premisele de la care se pleacă în stabilirea reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.

Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor ei. Deci, în ambele ipoteze (respectare şi executare a legii), dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare a societăţii în faţa eventualelor excese.

Respectarea şi executarea dispoziţiilor normelor juridice implică obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să poată să le cunoască conţinutul, şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice. Pentru aceste considerente, legiuitorul stabileşte că nimeni nu se poate scuza pentru

129


fapta sa invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare legem”) .

Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:

- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;- depinde de o serie de factori ca: acceptarea legii de către

destinatari, gradul de cultură juridică, nivelul lor de trai etc.;- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca

intensitate;

- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul că, activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără încheierea unor acte scrise, fără îndeplinirea unor condiţii speciale de formă sau de fond);

- activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice;

- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile ce le revin.

2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (Aplicarea dreptului)

A. Noţiunea aplicării dreptuluiAplicarea normelor juridice este o altă formă principală de

realizare a dreptului, ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, desfăşurată de organele statului, în conformitate cu competenţa lor.

Aplicarea dreptului este deci, o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor de stat, statul fiind organizarea supremă a societăţii4, cu atribuţii atât în edictarea cât şi aplicarea normelor juridice.

Aplicarea dreptului este acea activitate etatică, ce constă în emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept.

Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se realizează în baza legilor şi a celorlalte acte normative. Ea prezintă următoarele particularităţi:

- aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de realizare a dreptului;

130


- aplicarea dreptului implică declanşarea şi desfăşurarea unor raporturi juridice în care un subiect este totdeauna un organ al statului cu competenţă stabilită prin lege;

- cetăţenii nu pot aplica dreptul;- organele de aplicare ale dreptului sunt titulari ai atributelor de

putere; - actele de aplicare ale dreptului sunt acte de autoritate, cu

caracter individual, concret;- organele de aplicare ale dreptului constată sau recunosc

drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor participanţi la raporturile juridice şi stabilesc sancţiunile ce se impun pentru conduitele deviante;

- finalitatea aplicării dreptului o constituie pe de o parte, înfăptuirea normelor juridice, (transpunerea în practică a dispoziţiilor acestora), iar pe de altă parte, restabilirea ordinii de drept încălcate.

B. Actul de aplicare a dreptuluiActivitatea complexă de aplicare a dreptului, se exercită de

organele statului în forme prevăzute de legiuitor şi se concretizează într-un rezultat specific, denumit act de aplicare.

Se consideră că5 un organ care elaborează un act normativ poate elabora şi acte de aplicare. De exemplu, un ministru poate elabora un Regulament de funcţionare a unui compartiment din minister, pe baza căruia poate emite un Ordin de promovare sau destituire a unei persoane.

Între actele normative şi actele de aplicare există următoarele deosebiri:

- actele normative conţin reguli de conduită cu caracter general, tipic şi impersonal, iar actele de aplicare a dreptului conţin dispoziţii cu caracter individual, concret;

- actele normative produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până în momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devin obligatorii în principal, din momentul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării lor);

- actele normative acţionează în mod repetat, deci produc efecte continuu, atâta timp cât sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptului îşi consumă efectele odată cu soluţionarea cauzei respective, (respectiv, în momentul adoptării lor);

131


- actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice6, care au caracter de subordonare, de autoritate, în timp ce actele normative nu creează raporturi juridice, ci doar le reglementează pe cele existente;

- validitatea actelor normative este condiţionată de reguli metodologice de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelor de aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a proceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor proceduri prestabilite;

- actele normative se deosebesc de actele de aplicare a dreptului şi prin principiile procedurale ce stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, din momentul comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate fi contestat de partea nemulţumită. Actele de aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când, legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice (controlul parlamentar sau judecătoresc). Actele normative ale Parlamentului pot fi modificate sau abrogate numai de Parlament, iar controlul constituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale;.

- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, ca expresie a principiului legalităţii;

- activitatea normativă se realizează de unele categorii de organe ale statului, iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de orice organ al statului şi de organizaţii nestatale (în limite determinate);

- actele de aplicare, sunt acte juridice concrete cu rol în asigurarea respectării actelor normative, în raporturi juridice concrete.

C. Fazele procesului de aplicare a dreptuluiFazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în

activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operaţii de generalizare şi abstractizare, cât şi activităţi şi procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale.

În activitatea de aplicare a dreptului, organul de stat competent este obligat să îndeplinească unele sarcini care sunt inerente soluţionării corecte a unui caz concret. Astfel, organul de stat este dator să stabilească circumstanţele de fapt şi de drept, să formuleze concluzii şi să soluţioneze cauza definitiv.

Procesul de aplicare a dreptului este în fapt un proces unitar, fazele de aplicare nu înseamnă fragmentarea acestui proces, ele se află într-o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă. Aceste faze sunt:

132


a. Stabilirea stării de fapt; b. Alegerea normei de drept aplicabile; c. Interpretarea normelor de drept; d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare; e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.

a. Stabilirea stării de faptÎn această primă etapă, se culeg şi se consemnează date

concludente pentru cunoaşterea detaliată a circumstanţelor, a împrejurărilor cauzei concrete. Organele de aplicare a dreptului vor cerceta împrejurările legate de conduita indivizilor, precum şi consecinţele unor evenimente ce pot produce prin lege, efecte juridice.

În scopul emiterii unui act de aplicare în acord cu realitatea şi bine fundamentat, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize, va audia martori, va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc.

Toate activităţile ce fac parte din etapa stabilirii stării de fapt sunt incluse în procesul efectuării probaţiunii, documentele putând să aibă sau nu, valoare probatorie.

Toate informaţiile şi datele obţinute de organul de aplicare, trebuie să fie reale, să stabilească circumstanţele cauzei, să înlăture eventualele neclarităţi şi să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt. Codul de procedură civilă prevede în art.130 că, judecătorii trebuie “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”, pentru că numai astfel se pot pronunţa hotărâri temeinice şi legale7.

Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică mai simplă sau mai complexă, în funcţie de particularităţile actului de aplicare în cauză8.

b. Alegerea normei de drept aplicabile9

După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să aleagă, să selecteze, acele norme juridice pe baza cărora se va califica juridic starea de fapt stabilită, deci, se va lua hotărârea.

Între cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de fapt şi alegerea normei legale aplicabile), există o strânsă legătură, fiind considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel, stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, va uşura activitatea de identificare a dispoziţiilor adecvate, pe când comiterea de erori în stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor dispoziţii juridice inadecvate cazului concret.

133


O încadrare juridică a stării de fapt, conferă actului de aplicare a dreptului, trăsături de legalitate. Pentru o încadrare juridică corespunzătoare, organul de aplicare a normei de drept este obligat să îndeplinească următoarele operaţiuni prealabile:

- selectarea normei juridice;- verificarea autenticităţii şi a forţei juridice a acesteia;- stabilirea relaţiilor sale cu celelalte norme juridice;- determinarea conţinutului normei juridice;- stabilirea acţiunii normei juridice selectate.c. Interpretarea normelor juridiceInterpretarea normelor de drept este operaţiunea logico-

raţională de lămurire a sensului şi conţinutului acestora. Pentru ca cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este necesară utilizarea celor mai adecvate mijloace şi procedee de interpretare juridică.

d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicareElaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, constituie ultima

fază a procesului de aplicare a dreptului, fiind rodul efortului raţional şi al manifestării volitive a organului de stat competent. Atât demersul raţional (stabilirea circumstanţelor cauzei), cât şi manifestarea de voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi calificarea), sunt realizate de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării normei juridice selectate la un caz concret.

Emiterea actului juridic de aplicare (a hotărârii), este operaţiunea finală în aplicarea dreptului, ce presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

Natura juridică a hotărârii diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, soluţionarea unei cauze penale, presupune o hotărâre de condamnare sau de achitare a făptuitorului, iar, soluţionarea unei cauze civile, implică o hotărâre de obligare la plata unor despăgubiri, la plata reparaţiilor etc. În dreptul muncii, actul de aplicare (hotărârea) poate privi încheierea sau desfacerea contractului de muncă.

e. Executarea actelor de aplicare a dreptului10

După elaborarea actului de aplicare, acesta va fi adus la cunoştinţa celor interesaţi, în vederea executării lui. Executarea actului de aplicare a dreptului este o cerinţă a desfăşurării normale a relaţiilor sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept.

134


Procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii în viaţă a actelor normative, se încheie şi devine o realitate efectivă, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului.

CAPITOLUL XI

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1.Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridiceNormele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să

fie aplicate unor cazuri concrete, în raport cu specificul acestora.Traducerea în viaţă a prevederilor normelor juridice se face

fie pe calea respectării şi executării lor de către cetăţeni, fie pe calea aplicării lor de către organele de stat competente.

Organul de aplicare1 care dispune de un sistem de norme juridice trebuie să selecţioneze aceea normă de drept care se aplică unui caz particular şi individual.

Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor, fapt ce necesită interpretarea acestora.

Interpretarea normelor juridice are loc concomitent cu aplicarea lor, pentru că ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de către organul de aplicare

Instituţia interpretării dreptului a fost cunoscută şi aplicată în dreptul roman de către juriştii Romei antice, la început folosind interpretarea gramaticală susţinută de Celsus care afirma că „a şti legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”.

În epoca imperială, Iustinian a interzis comentarea sau interpretarea operei sale legislative, el fiind declarat singurul în drept să poată interpreta legile, lucru ce a dus la decretarea caracterului obligatoriu şi exclusiv al interpretării imperiale şi deci, la excluderea interpretării private, conform principiului după care „interpretarea legii o poate face doar cel ce a creat-o”.

În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat

135


multe abuzuri dar şi opoziţia doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu), care au negat necesitatea interpretării spiritului legii.

În concepţia lor, judecătorii erau obligaţi să respecte întocmai “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, judecătorii naţiunii fiind doar “gura care rosteşte cuvintele legii”2. Savigny considera că “legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”.

Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a dreptului, o întârziere a legilor faţă de fapte, formulându-se ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină numai legiuitorului, judecătorul dobândind astfel treptat dreptul de a completa eventuale lacune ale legii.

Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit lipsa utilităţii interpretării legilor. Se conturează două concepţii: concepţia statică, după care sensul legii este stabilit pentru totdeauna din momentul creării ei, şi concepţia evoluţionistă, după care, conţinutul legii poate fi extins şi adaptat, interpretarea fiind deci posibilă3.

În prezent, interpretarea normei juridice, este considerată ca fiind necesară şi utilă, pentru clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru definirea precisă a voinţei legiuitorului, precum şi pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului4.

Înţelegerea corectă a mesajului normei juridice, presupune luarea în considerare a intenţiei legiuitorului în momentul edictării ei.

În procesul de legiferare există o preocupare constantă pentru o redactare cât mai clară şi mai concisă a normelor juridice. Aceasta nu exclude însă, posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradicţii între gândire şi limbaj. De altfel, complexitatea vieţii sociale, nevoile extinse ale societăţii, fac imposibile pentru legiuitor, prevederea tuturor situaţiilor reale în scopul reglementării lor, dat fiind faptul că normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri concrete.

Rezultă că, interpretarea legii este nu numai necesară5, dar şi obligatorie, lucru susţinut prin următoarele argumente:

- normele juridice nu pot să prevadă toate cazurile, situaţiile la care urmează să se aplice6;

136


- în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare), pot apărea fapte noi care n-au fost prevăzute iniţial;

- legiuitorul foloseşte un limbaj sintetic, concentrând la maxim ideile pe care vrea să le exprime, interpretul fiind astfel obligat să identifice toate situaţiile care deşi nu au fost enumerate expres în ipoteza normei, au fost avute totuşi în vedere de către legiuitor;

- limbajul juridic are o anumită specificitate (un înţeles aparte) pentru diferite ramuri de drept, dar şi faţă de limbajul uzual;

- posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor directive cărora nu li se pot conforma;

- posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc.Luând în considerare aspectele expuse, interpretarea normelor

juridice presupune stabilirea înţelesului normei juridice şi clarificarea conţinutului său, cunoaşterea conduitei pe care norma juridică o instituie, interzice, permite sau stimulează.

Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-raţională, de lămurire a sensului şi conţinutului exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare caz concret.

Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului şi reprezintă o etapă esenţială şi necesară pentru aplicarea dreptului.

Obiectul interpretării normelor juridice îl constituie toate cele trei elemente componente ale acesteia: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Interpretarea normelor juridice nu este reglementată întotdeauna prin norme juridice exprese care să prevadă nemijlocit genurile şi metodele de interpretare. Ea este guvernată de o serie de principii şi reguli generale care au o aplicabilitate comună în toate ramurile dreptului.

2. Felurile interpretării normelor juridiceÎn interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi

interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabilitate comună în toate ramurile de drept, deci pentru întregul sistem de drept.

137


Caracterul unitar al interpretării dreptului, nu exclude însă posibilitatea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice şi care uneori sunt determinate de gradul de codificare a normelor juridice.

De exemplu, în dreptul nostru civil se admite instituţia analogiei7, pe când, în dreptul penal nu se admite interpretarea extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei, limita interpretării fiind până unde este legea penală.

Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul interpretării îl constituie normele juridice cuprinse în convenţiile internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante; în acest caz, interpretarea este autentică, iar în cazul în care este făcută de Curtea Internaţională de Justiţie, interpretarea este judiciară.

După subiectul care face interpretarea, dar şi după forţa obligatorie a acesteia, interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială şi neoficială.

2.1. Interpretarea oficialăInterpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau

organizaţii obşteşti cu atribuţii în elaborarea sau aplicarea normelor juridice.

Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi interpretare obligatorie sau interpretare cu forţă juridică. În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea poate fi de două feluri: generală şi cazuală8.

a. Interpretarea generală - denumită în practică şi interpretare autentică, este interpretarea făcută de un organ de stat sau organizaţie obştească cu atribuţii în elaborarea de norme juridice, deci este interpretarea făcută de organele legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative.

Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai frecvent de către organul de stat (Parlament, Guvern) care a emis norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, care are caracter general obligatoriu şi are deci aceeaşi forţă juridică ca şi actul pe care-l interpretează. Acest gen de interpretare se efectuează în virtutea principiului din dreptul roman9, potrivit căruia subiecte ale interpretării autentice pot fi toate organele cu drept să elaboreze norme juridice (“cine edictează legea o şi interpretează”).

138


Actul normativ interpretativ face corp comun cu actul interpretat şi are caracter retroactiv.

Obiect al interpretării autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi deci, toate organele cu drept în elaborarea de acte normative.

Interpretarea legii se face exclusiv de către Parlament, celelalte organe de stat putând emite numai acte normative în baza şi aplicarea legilor.

Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă înţelesului şi fiabilităţii unui act normativ emis anterior, constituind astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice.

b. Interpretarea cazuală - este acea formă a interpretării oficiale a actelor normative, realizată de organele de aplicare a dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti sau organele administraţiei de stat, cu ocazia soluţionării unor cauze concrete

Când subiect al interpretării cazuale este o instanţă judecătorească, această interpretare se mai numeşte şi interpretare judiciară sau jurisdicţională.

Interpretarea cazuală este o interpretare de caz ce priveşte direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce soluţionează o cauză, pentru a emite un act de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice selecţionate pentru soluţionarea cauzei respective. Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest caz, rezultatul interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare.

Deşi interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o cauză concretă, aceasta nu exclude posibilitatea ca organele care fac interpretarea cazuală, să ia în considerare soluţiile date în cauze similare, cu cele pe care trebuie să le rezolve10.

În sistemele de drept în care hotărârilor judecătoreşti li se acordă forţă obligatorie şi pentru cauze similare ulterioare, aceste hotărâri sunt denumite precedent judiciar şi au caracter de izvor de drept11. În prezent, practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc, deoarece ea nu creează norme juridice ci doar serveşte la interpretarea ori completarea acestora.

139


Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activităţii sale, să constate eventualele carenţe ale acestora şi să informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor reglementări corespunzătoare.

Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor juridice, activitatea organelor de aplicare serveşte ca izvor de inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra.

În concluzie, se poate spune că, actul prin care se face interpretarea generală (autentică) este un act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toţi destinatarii săi, iar actul prin care se face interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulară, pentru un caz concret.

2.2. Interpretarea neoficială - denumită şi interpretare doctrinară12 sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către persoane ce nu au calitatea oficială de organe ale statului, este interpretarea făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice universitare, persoane oficiale, avocaţi), în diferite împrejurări ca: pledoarii, articole, lucrări ştiinţifice, conferinţe etc.

Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică (nu şi juridică13), valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative şi juridice.

În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulţi (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică obligatorie (de exemplu, glosele).

În dreptul contemporan, Codul civil elveţian14 prevede în art.1 că: ”În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă”.

În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu, constituie un sprijin valoros pentru organele de aplicare a dreptului, pentru că le ajută să înţeleagă mai bine sensul şi litera legii.

140


Ea are o influenţă pozitivă asupra procesului de creare şi aplicare a dreptului, prin justeţea şi competenţa punctelor de vedere exprimate de doctrinari, prin forţa de convingere a argumentelor pe care se bazează.

În literatura juridică de specialitate15 se consideră că, clasificarea interpretării în oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece ar lăsa în afara sferei ei, interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului, ca subiecte cu un rol deosebit în acest proces. Se consideră că, în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., dar în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului.

Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare.

3. Metodele de interpretare a normelor juridice3.1. Noţiune şi clasificareÎn procesul complex al interpretării, se folosesc o serie de

metode şi procedee cu ajutorul cărora se reuşeşte să se stabilească sensul exact al normei juridice, domeniul său de aplicare, efectele, finalitatea urmărită şi valorile pe care le ocroteşte.

Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului exact al normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri concrete.

Deşi au fost elaborate o serie de procedee diverse în scopul interpretării normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării.

Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în contextul elaborării şi aplicării, în contextul lingvistic, sistemic şi societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea semnificaţiei mesajului pe care îl exprimă şi pentru formarea unei viziuni de sinteză absolut necesară rezultatului interpretării16.

Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate

141


face după următoarele metode: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică şi metoda logică.

a. Metoda gramaticalăMetoda gramaticală presupune examinarea textului normei supuse

interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va analiza sensul cuvintelor şi legătura dintre ele, modul lor de folosire în text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează înţelesul specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni sau expresii pot avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din limba literară.

Metoda gramaticală, denumită şi ad literam, vizează descifrarea cât mai exactă a textului dispoziţiilor legii, prin aplicarea regulilor gramaticale obişnuite. Astfel, se examinează structura propoziţiei, acordul cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor “sau”, “ori”, “şi” etc. De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Analiza gramaticală a acestui text ne ajută să înţelegem (cu ajutorul conjuncţiei “ori”) că pedeapsa stipulată se aplică martorului atât în caz de afirmaţii mincinoase, cât şi atunci când nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale pentru cauza asupra cărora este întrebat. Analiza gramaticală a acestei norme juridice, ne ajută să înţelegem deci, conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă.

De asemenea, conjuncţiile “sau”, “şi” utilizate de exemplu, în stabilirea sancţiunilor, îl fac pe judecător să tragă concluzii diferite. Astfel, dacă în text se stabileşte pedeapsa cu închisoarea de la……până la…….şi confiscarea averii, pedeapsa este cumulativă, iar dacă, se prevede pedeapsa închisorii de la…..până la….sau amenda penală, pedeapsa este în acest caz, alternativă.

Metoda gramaticală de interpretare poate fi folosită de către legiuitor pentru explicarea sensului unor termeni juridici, iar când semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative, organele de aplicare a dreptului vor apela la interpretarea dată de doctrina sau practica juridiară17.

142


b. Metoda sistematicăMetoda sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme

juridice atât prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept, cât şi prin coroborarea ei cu alte norme juridice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de drept diferite. Această metodă, presupune în acelaşi timp şi examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor juridice. Există multe norme juridice din partea specială a codurilor care se completează prin norme şi principii din partea generală a acestora18, iar normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) îşi capătă conţinutul deplin prin adăugiri realizate cu ajutorul interpretării.

Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura indisolubilă ce există între elementele componente ale dreptului, ce constituie o unitate formată din părţi interdependente. Pornind de la acest considerent, normele juridice nu pot fi înţelese dacă sunt separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele constituţionale de cele ale unor ramuri de drept etc.

c. Metoda istoricăMetoda istorică utilizează procedee ce presupun examinarea

împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică supusă interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al acesteia. Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi social-politice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi obiectivele urmărite prin adoptarea ei (ratio legis).

Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor pregătitoare adoptării legii, a expunerii de motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi adoptării ei, a lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc. De asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei juridice supuse interpretării cu norma anterioară (abrogată sau modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea sau abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi.

d. Metoda logicăMetoda logică de interpretare a normei juridice este cea mai

des folosită, ea urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi sensul legii (mens legis). Această metodă presupune folosirea legilor

143


logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei juridice.

În doctrină19 se contestă de către unii autori o existenţă separată a metodei logice pe motiv că, toate metodele se bazează pe logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de interpretare. Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe care o tratează independent de celelalte metode considerând că, deşi fiecare dintre acestea se bazează pe o gândire logică, există unele raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice.

Raţionamentele, argumentele logicii formale, sunt reguli de principiu deosebit de utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecvenţa lor au dat naştere unor dictoane latine, astfel:

- Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice. Acest raţionament demonstrează imposibilitatea logică a unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este posibilă.

De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă; drepturile de creanţă nefiind drepturi absolute şi exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră că, dreptul de preemţiune este un drept real.

- Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur), ceea ce înseamnă că, în cazul noţiunilor contradictorii, doar una este adevărată, cealaltă este falsă iar o a treia posibilitate este exclusă.

Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză, neagă teza contrară” (“qui dicit de uno, negat de altero”).

În literatura juridică de specialitate se consideră că numai în cazul normelor juridice de excepţie, de derogare de la principiu, şi în cazul utilizării enumerării limitative, se poate folosi acest argument pentru că numai în astfel de situaţii se poate stabili că legiuitorul a exclus ideea contradictorie. De exemplu, din dispoziţiile art.1307 Cod civil, conform căruia “vânzarea nu se poate face între soţi…”, se deduce că, per contrario (dimpotrivă), vânzarea este posibilă între concubini. Sau, din textul art.3 Codul familiei, potrivit căruia “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”, se deduce că dimpotrivă, o astfel de căsătorie

144


este posibilă după încetarea tutelei, sau după ce persoana minoră a devenit majoră.

- Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea aplicării unei norme juridice este mai puternică într-o altă ipoteză decât cea prevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu, în practica judiciară20 se consideră că, dacă actul civil care în principiu este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar după ce şi-a produs efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ pentru motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. Sau, dacă actele civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimţământ, prin aplicarea acestui argument se deduce că, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea anulării lor este mai evidentă, mai puternică

Raţionamentul acestui argument constă în a admite că dacă ceva este posibil sau este interzis într-un anumit caz, va fi cu atât mai mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare similară21.

Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul latin: “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (qui potest plus, potest minus”).

- Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci când există situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice, conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situaţiile pentru care nu există dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie ce pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a principiului analogiei, soluţia adoptată într-o situaţie nouă trebuie să fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar22.

e. AnalogiaAnalogia este un procedeu frecvent folosit în procesul

interpretării. Instituţia analogiei s-a creat pentru înlăturarea eventualelor lacune legislative23 şi presupune rezolvarea anumitor situaţii ce se ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementează cauze similare cu cele supuse spre soluţionare.

Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l obligă pe judecător să le

145


soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris).

Jurisconsulţii Romei antice considerau că acolo unde există identitate de raţiune trebuie să se aplice un procedeu asemănător. În practica judiciară romană, atunci când judecătorul nu găsea soluţia potrivită în norma de drept, pronunţa sub jurământ următoarea formulă: „afacerea nu este încheiată” şi se retrăgea.

În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel, deoarece Codul civil român obligă judecătorul să caute şi să dea o soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru impus de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei.

Astfel, art.3 din Codul civil prevede că24: “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza sa apelând la instituţia analogiei.

Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil italian, în Codul civil elveţian (care prevede că în asemenea cazuri judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că, această instanţă poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile civilizate.

Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă, deoarece judecătorul nu poate să declare anumite fapte ca fiind infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel, principiul legalităţii încriminării şi principiul legalităţii pedepsei. Totuşi, există opinii care susţin că este permisă analogia în dreptul penal, dar cu excluderea de la aceasta a încriminării sau pedepselor. De exemplu, art.147 din Codul penal prevede care anume persoane sunt asimilate cu funcţionarii, iar art.151 precizează care obiecte pot fi asimilate armelor.

În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme:- analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o

cauză (raport social) nereglementată, a unei norme juridice care reglementează o cauză asemănătoare

- analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului.

146


Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa fel încât să se evite încălcarea legii şi căderea în arbitrariu, apelându-se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii excepţionale.

Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a organului de aplicare şi nu dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor de drept.

4. Rezultatele interpretării normelor juridiceDupă rezultatele produse, interpretarea normelor juridice

poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă.a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este

operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, textul normei juridice este corespunzător conţinutului raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare şi precis formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia.

De exemplu25, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei.

b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor.

De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative.

c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea textuală a legii este mai largă decât conţinutul său real. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili.

147


În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe care le vizează.

CAPITOLUL XII

RAPORTURILE JURIDICE

1. Conceptul de raport juridicRaportul juridic este un raport social, o relaţie de cooperare şi de

coexistenţă între oameni, stabilit în scopul realizării necesităţilor lor variate.

Raportul juridic este un raport social ce se naşte pe baza normelor juridice între două sau mai multe subiecte de drept, titulare de drepturi şi obligaţii juridice corelative, a căror realizare este asigurată la nevoi prin forţa de constrângere a statului.

Raportul juridic este raportul social care cade sub incidenţa normelor juridice, este relaţia socială reglementată de norma juridică1. În cadrul raportului juridic, participanţii sunt titulari de drepturi şi obligaţii, prin a căror exercitare se realizează de fapt finalitatea normei juridice.

Raportul juridic este un raport specific, ce apare ca o realizare a normelor juridice ce intervin în reglementarea conduitei umane. Oamenii intră în raporturi juridice dependent de voinţa lor (pentru că doresc realizarea unor interese personale sau îndeplinirea unor obligaţii impuse de dispoziţia normei juridice), sau independent de voinţa lor (ca urmare a producerii unor fapte exterioare.)

2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic2.1. Raportul juridic este un raport socialRelaţiile constitutive ale realităţii sociale sunt multiple, ele

sunt reglementate de reguli morale, de convieţuire socială şi de reguli de drept, constitutive ale realităţii juridice. După subiectul lor, relaţiile sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau colectivi; după plasarea lor în spaţiu, există relaţii interne şi externe; iar după obiectul lor, există relaţii patrimoniale sau nepatrimoniale2.

148


Acest caracter rezultă din faptul că raportul juridic este un raport ce se stabileşte între oameni3, (persoane fizice, persoane juridice, sau între persoane fizice şi juridice). Raportul juridic este un raport social, o legătură interumană reglementată de o normă de drept, care are rol în orientarea conduitei umane, fiind în acelaşi timp şi un factor de socializare deosebit de important.

Desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu prevederile normelor de drept care le reglementează, dau naştere ordinii juridice ca parte componentă a ordinii sociale.

În cadrul raporturilor sociale, rolul cel mai important revine raporturilor juridice, deoarece: contribuie la asigurarea ordinii sociale; sunt expresia colaborării interumane; promovează şi recunosc valori sociale majore; urmăresc un scop social; ocrotesc persoana fizică şi personalitatea morală a indivizilor etc.

Forma juridică a raportului social, îi conferă acestuia un tratament şi o calitate specifică, ca urmare a legăturii organice, indisolubile, ce există între participanţii la acest raport, legătură ce se datorează existenţei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale acestora. Absenţa formei juridice ar însemna imposibilitatea folosirii instrumentelor specifice dreptului pentru realizarea şi ocrotirea intereselor părţilor raportului social.

2.2 Raportul juridic este un raport de voinţă4

Raportul juridic, are caracter voliţional. El este un raport juridic dublu voliţional deoarece, întruneşte atât voinţa statală stipulată în norma juridică, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic. Între voinţa statală şi voinţa părţilor există în majoritatea cazurilor o colaborare, situaţie în care raporturile juridice sunt raporturi prin care se realizează dispoziţia normelor de drept (raporturi de conformare). Când însă, între două voinţe există o confruntare generată de faptul că subiectele participante încalcă prevederile dispoziţiilor normei juridice, raporturile juridice ce se nasc sunt raporturi prin care se realizează sancţiunea(raporturi de conflict).

Importanţa voinţei subiectelor raportului juridic variază în funcţie de categoria de raporturi juridice. Astfel, pentru raporturile de drept privat care sunt dominate de principiul libertăţii sau autonomiei de voinţă, este esenţială în general voinţa părţilor, simpla manifestare a actului de voinţă individual declanşează raportul juridic (de exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare). În schimb,

149


pentru raporturile juridice de drept public, este determinantă voinţa de stat, ca voinţă generală (de exemplu, în raporturile de drept constituţional).

Caracterul voliţional al raportului juridic prezintă atât importanţă teoretică cât şi practică. Ca sediu al voinţei comune a statului (ca voinţă generală) şi a subiecţilor (ca voinţă individuală), raportul juridic este o modalitate importantă de realizare a normei de drept, care orientează conduita umană. Numai prin corelaţia voinţei generale şi individuale se pot realiza drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic.

Deci, raportul social devine raport juridic prin voinţa legiuitorului materializată în adoptarea normei de drept care să-l reglementeze, precum şi prin voinţa concretă a părţilor între care intervine un astfel de raport. Raportul juridic poartă în conţinutul şi forma sa amprenta voinţei sociale exprimată în norma de drept care-l dirijează.

2.3 Raportul juridic este un raport valoricRaportul juridic este un raport de promovare, încurajare şi

apărare a valorilor esenţiale ale societăţii. Valorile sociale sunt stipulate, ocrotite şi promovate prin intermediul statului şi a normelor juridice pe care acesta le elaborează, deci, pe calea normativităţii juridice. Cel mai important mijloc de realizare a acestor valori îl constituie desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu normele juridice.

Normele juridice vizează promovarea acelor valori care garantează progresul şi dezvoltarea societăţii5. Raporturile juridice sunt considerate ca fiind instrument de transmitere a conţinutului valoric al normelor juridice în planul relaţional social concret. Ca modele valorice, ele îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice6. În desfăşurarea raporturilor juridice, subiectele de drept contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea valorilor sociale.

Valorile juridice sunt valori reale, valori sociale supreme, deoarece, numai cele mai importante relaţii sociale sunt apărate pe calea reglementării juridice.

2.4 Raportul juridic are caracter istoricFiecare formă de organizare socială generează raporturi

juridice proprii, în orice societate existând o vastă reţea de raporturi juridice ce au la bază un anumit tip de relaţii sociale. Tipul raporturilor juridice se modifică şi se dezvoltă în decursul istoriei, în

150


directă legătură cu evoluţia generală a societăţii, cu transformările economice, sociale şi politice. Fizionomia sa este marcată de istoria societăţii, atât în privinţa subiecţilor raportului juridic cât şi a drepturilor şi obligaţiilor acestora, elementele sale constitutive fiind variabile de la o etapă istorică la alta, de la o ţară la alta7.

Raportul juridic este un raport de drept ce va urma istoriceşte, soarta dreptului, purtând amprenta lui, el fiind mijlocul de transpunere în viaţă a normelor de drept.

2.5 Raportul juridic este în concordanţă cu interesele generale şi fundamentale ale entităţii organizată în stat

Pentru ca raportul juridic să se afle în această relaţie, este necesară concordanţa dintre norma de drept şi interesele generale şi fundamentale ale electoratului reprezentat prin legiuitor.

Pentru ca o simplă regulă de conduită să se transforme într-o normă de drept, este necesar ca regula respectivă să fie în concordanţă cu interesele electoratului, să contribuie la apărarea, consolidarea şi dezvoltarea intereselor acestuia. Numai în felul acesta se consideră că regula de conduită a trecut prin filtrul conştiinţei electoratului înfăţişat de organul legislativ. În afară de aceasta, pentru ca regula de conduită să se transforme în regulă de drept (general-obligatorie), se impune şi atribuirea elementului sancţionator, ce-i permite asigurarea respectării ei la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

3. Condiţiile raportului juridicPentru apariţia şi existenţa unui raport juridic sunt necesare

următoarele premise fundamentale: norma juridică, şi faptele juridice. 3.1. Norma juridicăNorma juridică constituie premisa fundamentală a naşterii

unui raport juridic. Ea determină calitatea de subiect de drept şi stabileşte faptele juridice ce nasc, modifică sau sting raporturile juridice.

Se consideră că, raporturile juridice reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a normei juridice, de aplicare a normei de drept în viaţa socială. Norma de drept tipică, generală şi impersonală, se individualizează, se concretizează în cadrul raporturilor juridice. Realizarea normelor juridice prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementării juridice.

În literatura juridică de specialitate se consideră că, pot exista şi raporturi juridice fără existenţa unor norme de drept exprese care să

151


le reglementeze. Un exemplu în acest sens îl constituie, instituţia analogiei (analogia iuris)8, când judecătorul în lipsa unei norme juridice exprese care să reglementeze anumite situaţii concrete, este obligat să le soluţioneze pe baza conştiinţei sale juridice, apelând la alte norme juridice referitoare la un caz analog, sau la principii generale de drept. De exemplu, în practica judiciară, normele juridice ce se referă la contractul de vânzare-cumpărare se pot aplica şi pentru anumite aspecte ale contractului de furnizare care nu sunt reglementate nemijlocit.

Deci, toate acele raporturi sociale lipsite de norme juridice exprese care să le reglementeze, se vor bucura, de protecţia judiciară prin aplicarea analogiei legii, în domeniile în care ea este admisă.

3.2 Faptele juridiceNaşterea raporturilor juridice concrete este rezultatul

producerii unor împrejurări de fapt, prevăzute de ipoteza normei juridice. Fără intervenţia acestor împrejurări (acţiuni omeneşti sau evenimente), normele juridice nu crează prin ele însele, raporturi juridice. De exemplu, pentru naşterea unui raport juridic de muncă, este necesară în primul rând, manifestarea de voinţă a celui ce doreşte să se angajeze în muncă, manifestare exprimată printr-o cerere de angajare, care dacă este acceptată, se va naşte un raport juridic de muncă între angajat şi angajator. Nu orice împrejurări constituie fapte juridice ci, numai cele de a căror existenţă normele de drept leagă consecinţe juridice.

Raporturile juridice pot fi consecinţa atât a unor fapte dependente de voinţa omului cât şi a unor fapte independente de voinţa omului. De exemplu: naşterea unei persoane generează raporturi juridice de familie; căsătoria generează raporturi juridice de căsătorie; moartea unei persoane naşte, modifică sau stinge raporturi juridice de succesiune etc.

Faptele juridice pot fi definite ca fiind acele acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice.

După caracterul voliţional al faptelor juridice (după cum sunt produse dependent sau independent de voinţa omului), acestea se grupeazã în douã categorii: evenimente şi acţiuni9.

152


a. Evenimentele - sunt acele fapte juridice ce se produc independent de voinţa umană, dar care atunci când sunt

prevăzute de norme de drept, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.

De exemplu, naşterea unei persoane este un eveniment ce determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii acestuia, care sunt obligaţi să-l întreţină, îngrijească şi să-l educe; moartea, determină stingerea unor raporturi juridice (cele în care defunctul este titular de drepturi şi obligaţii), sau apariţia unor noi raporturi juridice (cele de drept succesoral). În categoria evenimentelor sunt incluse atât fenomenele naturale (calamităţi naturale, naşterea, moartea etc.), cât şi evenimentele sociale. Nu orice evenimente produc efecte juridice, şi deci fac parte din categoria faptelor juridice, ci numai cele pe care legea le selecţionează, pe cele care au legătură cu ordinea juridică.

b. Acţiunile - sunt actele săvârşite conştient de oameni, sunt exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de normele juridice, ce dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile pot fi atât fapte de comisiune cât şi fapte de omisiune.

După raportul lor cu normele juridice în vigoare, după cum sunt sau nu în conformitate cu acestea, acţiunile se clasifică în: licite şi ilicite. Acţiunile licite sunt actele umane săvârşite cu respectarea şi în conformitate cu cerinţele normelor juridice, iar acţiunile ilicite sunt actele umane prin care se încalcă prevederile normelor juridice.

Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice, ca varietate a faptelor juridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă (orală, scrisă sau în altă formă) făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic10. Actele juridice se pot defini ca fiind acele acţiuni juridice licite săvârşite cu scopul de a produce efecte juridice.

Oamenii săvârşesc de multe ori acte juridice, fără să fie conştienţi de aceasta şi de faptul că devin astfel părţi ale raporturilor juridice. Dacă actele juridice se desfăşoară potrivit normelor juridice, elementul juridic se menţine în sfera abstractului, el nu intervine. Există situaţii când, odată cu stabilirea raporturilor juridice se întocmesc şi înscrisuri în care se consemnează manifestarea sau acordul de voinţă al părţilor, înscrisuri care dovedesc la nevoie,

153


existenţa unor raporturi juridice (de exemplu, un bilet de avion, un contract scris etc.).

În legătură cu actele juridice, se pune problema dacă ele pot fi numai licite, sau dacă există şi acte juridice ilicite. În literatura juridică de specialitate11 se consideră că, pot exista acţiuni ilicite (abateri disciplinare, contravenţii, infracţiuni etc.) dar nu şi acte ilicite. Actul juridic fiind o manifestare de voinţă, produce efecte juridice numai când ia naştere în condiţiile legii. Deci, actele juridice ilicite sunt de neconceput pe motiv că, acele manifestări de voinţă care sunt în contradicţie cu legea şi deci cu interesele statului, nu pot avea valoare juridică. Ceea ce caracterizează actul juridic este faptul că, intenţia de a produce efecte juridice trebuie să existe şi să fie conform legii, o condiţie de eficacitate a actului.

Actele juridice se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii:

- după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa, actele juridice pot fi: acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale;

- după scopul urmărit de părţi, actele juridice se grupează în: acte juridice oneroase (presupun contraprestaţii pentru prestaţia făcută, de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare) şi acte juridice gratuite (care nu presupun astfel de contraprestaţii, de exemplu: testamentul şi donaţia);

- după organul de la care emană, distingem: acte juridice oficiale (emise de un organ de stat sau organizaţie obştească, sau sunt recunoscute de către acestea) şi acte neoficiale (emană de la o persoană particulară, de exemplu: testamentul);

- după situaţia juridică creată, actele juridice pot fi: constitutive de drepturi şi obligaţii, translative de drepturi şi obligaţii şi declarative de drepturi şi obligaţii;

- după amploarea efectelor juridice produse, actele juridice se grupează în: acte juridice normative ( legea, hotărârile guvernamentale) şi acte juridice individuale (hotărâri judecătoreşti etc.).

4. Elementele raportului juridic4.1. Subiectele raportului juridic4.1.1. Noţiunea de subiect al raportului juridicDin caracterizarea raportului juridic ca raport social, rezultă

că subiectele raportului juridic sunt oamenii. Ei participă la raporturi

154


juridice ca subiecte individuale de drept, în calitate de persoane fizice, sau organizaţi în grupuri, ca subiecte colective de drept.

Pentru încheierea unui raport juridic este necesară prezenţa a cel puţin două subiecte de drept, unul activ şi unul pasiv. Există şi raporturi juridice la care participă mai mulţi subiecţi de drept. Subiectul activ este titularul dreptului de a pretinde ceva, iar subiectul pasiv este cel ce poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei. Sunt însă raporturi juridice în care fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp, subiect activ şi subiect pasiv. Deci, subiectele raportului juridic pot fi titulari de drepturi, titulari de obligaţii, sau titulari de drepturi şi de obligaţii în mod corelativ12. De exemplu, în raporturile juridice de drept financiar, serviciul financiar al primăriei este titular al dreptului de a pretinde plata impozitelor, iar cetăţeanul este titular al obligaţiei de a achita impozitele stabilite. În raporturile juridice de drept civil, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, fiecare dintre participanţi (atât vânzătorul cât şi cumpărătorul) este în acelaşi timp titular de drepturi şi obligaţii corelative (adică, este creditor şi debitor).

În majoritatea raporturilor juridice, atât titularii de drepturi cât şi titularii de obligaţii sunt determinaţi concret şi individual (de exemplu, în raporturile juridice de muncă, în raporturile contractuale etc.).

Sunt însă şi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi este individualizat (ca titular de drepturi), celălalt subiect (titularul obligaţiei) este neindividualizat, el urmând a se individualiza în momentul în care încalcă această obligaţie. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul este titularul dreptului de proprietate, iar celelalte persoane (neindividualizate) sunt obligate să-i respecte proprietatea, să se abţină de la orice acte de natură a-i aduce atingere stăpânirii în bune condiţiuni a proprietăţii respective13.

În literatura juridică de specialitate, se utilizează noţiunile sinonime de “subiect al raportului juridic” şi “subiect de drept”14. Deşi între cele două noţiuni nu există deosebiri ele având aceeaşi semnificaţie, în sensul că definesc participanţii la raportul juridic, nu se identifică, pentru că: orice participant la un raport juridic este în mod obligatoriu subiect de drept, dar nu orice subiect de drept este în mod necesar şi subiect al raportului juridic.

Raportul juridic este acea relaţie în care subiectele au capacitate juridică, fiind purtători de drepturi şi obligaţii cărora legea

155


le recunoaşte această calitate, iar statul le-o ocroteşte. Subiectele raportului juridic îşi satisfac interesele legitime pe această cale şi beneficiază de protecţia oficială a statului pentru valorificarea acestor interese. Calitatea de subiect de drept a persoanelor a fost diferită în cadrul orânduirilor sociale, fiind reglementată de către clasa dominantă în funcţie de interesele ei. De exemplu, în sclavagism, sclavii erau simple unelte vorbitoare, neavând calitatea de subiect de drept, iar în feudalism, capacitatea subiectelor de drept era în funcţie de poziţia pe care acestea o aveau în cadrul ierarhiei feudale.

Subiectul de drept este considerat un fenomen social real ce poartă amprenta tipului formelor de organizare economică şi socială, participarea sa la raporturile juridice, dimensiunea capacităţii juridice şi volumul drepturilor sale, putând fi apreciate numai prin raportarea la formele de organizare economico-socială şi la contextul social istoric existent.

4.1.2 Capacitatea juridică - premisă a calităţii de subiect de drept

Condiţia “sine qua non” pentru ca o persoană (fizică, juridică) să devină subiect de drept în general şi subiect al raportului juridic în special, este capacitatea juridică.

Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor, de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii.

Capacitatea juridică este fixată de lege în funcţie de vârstă şi de discernământ şi variază în cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice.

Capacitatea juridică este o premisă iniţială şi legală a calităţii de subiect de drept, în lipsa ei nefiind posibilă participarea indivizilor la relaţiile sociale reglementate de drept. Subiectele de drept ce dispun de capacitate juridică, sunt titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor.

În teoria dreptului, capacitatea juridică se poate clasifica în: generală şi specială. Capacitatea generală nu vizează un anumit domeniu, ea reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii, în toate raporturile juridice. Capacitatea specială se referă la un anumit domeniu, ramură sau instituţie juridică şi reprezintă posibilitatea recunoscută de lege

156


anumitor categorii de persoane de a intra în raporturi juridice datorită calităţii pe care o au (de exemplu, capacitatea juridică a militarilor, a deputaţilor, a funcţionarilor etc.).

Capacitatea juridică se poate manifesta, fie ca o capacitate civilă a persoanelor fizice sau juridice, fie ca o competenţă a organelor de stat.

Capacitatea civilă15 este condiţia obligatorie pentru calitatea de subiect de drept şi este aplicabilă în general, în toate ramurile dreptului, şi în special în ramura dreptului civil.

Capacitatea juridică se împarte în mod tradiţional, în dreptul civil, în: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu16.

a. Capacitatea de folosinţă - este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice17. Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice fără nici o discriminare (chiar şi minorilor şi alienaţilor mintali). Ea începe de la naştere (chiar din momentul concepţiei copilului, cu condiţia de a se naşte viu) şi încetează odată cu moartea persoanei, deci însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii sale. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege şi nici nu poate renunţa total sau parţial la această capacitate.

Capacitatea de folosinţă este generală, pentru că cuprinde toate drepturile subiective şi toate obligaţiile recunoscute de dreptul obiectiv, şi este egală pentru toate persoanele fizice.

b. Capacitatea de exerciţiu - este aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a şi asuma obligaţii (în mod personal, fără reprezentant legal, autorizare prealabilă sau asistare), săvârşind acte juridice. Ea reprezintă deci, aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi şi obligaţii prin acte juridice proprii.

Capacitatea de exerciţiu este condiţionată de dezvoltarea bio-psihică a persoanei, de o anumită experienţă socială şi de viaţa juridică care să-i confere discernământ asupra valorilor actelor sale.

Din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu, distingem următoarele perioade distincte:

- perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu, până la vârsta de 14 ani (când minorii participă la viaţa juridică prin reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori în lipsa acestora);

157


- perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă, de la 14 la 18 ani (când minorii pot încheia acte juridice numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui);

- perioada capacităţii depline, care începe de la 18 ani (când persoana devine majoră) şi durează toată viaţa, încetând odată cu capacitatea de folosinţă, la moartea persoanei.

Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute, existând în acest sens şi unele excepţii de la regula generală. Astfel, minorul sub 14 ani poate încheia acte juridice valabile de o mai mică importanţă, cum ar fi, cumpărarea de alimente, a unui bilet de tren. De asemenea, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, poate încheia un contract de muncă şi poate dispune singur de sumele de bani dobândite prin munca sa, fără nici o încuviinţare. O altă particularitate o reprezintă cea cu privire la vârsta legală de căsătorie a femeii care este 16 ani, respectiv 15 ani în caz de excepţie, situaţii în care aceasta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Legea prevede că şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu, când nu au discernământ (datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, fiind puse sub interdicţie judecătorească).

Minorul sub 14 ani, alături de alienaţii sau debilii mintali, de persoanele puse sub interdicţie legală sau juridică, intră în categoria celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. Prezumţia lipsei de discernământ, în cazul acestor persoane, este absolută. Minorii peste 14 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumţia lipsei de discernământ fiind relativă.

Rezultă că, există situaţii când o persoană are capacitate de folosinţă dar nu are capacitate de exerciţiu; există de asemenea, situaţii când o persoană are atât capacitate de folosinţă cât şi capacitate de exerciţiu. Nu poate exista însă, situaţie ca o persoană să aibă capacitate de exerciţiu fără a avea capacitate de folosinţă.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat.

c. Competenţa - este aceea formă a capacităţii juridice ce reprezintă atributul organului de stat sau a funcţionarului public. Competenţa este alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu care este învestit prin lege organul de stat sau funcţionarul public, în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat.

158


Competenţa organelor de stat poate fi: materială, teritorială şi temporală. Competenţa este pentru organul de stat, ceea ce este pentru persoanele fizice şi juridice capacitatea civilă.

4.1.3. Clasificarea subiectelor raportului juridicSubiectele raportului juridic se clasifică în: subiecte

individuale (persoana) şi subiecte colective.a. Persoana - ca subiect individual de dreptSubiectele de drept cu cea mai largă frecvenţă în raporturile

juridice sunt persoanele fizice, care pot fi cetăţeni, străini sau apatrizi. În principiu, cetăţenii unui stat au capacitate juridică generală, ei pot să participe la toate raporturile juridice, stabilite atât între ei, cât şi cu statul, cu organele statale sau nestatale.

Persoanele fizice acţionează ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale, stabilind raporturi juridice concrete, în scopul satisfacerii intereselor lor legitime.

Participarea străinilor şi apatrizilor la raporturile juridice este reglementată atât de legea naţională, cât şi de normele juridice cuprinse în convenţiile dintre state privind regimul juridic al străinilor.

b. Subiectele colective de drept - sunt: statul, organele statului şi persoanele juridice.

Statul - are calitatea de subiect de drept în:- raporturile juridice interne – în care apare ca

subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional19 (de exemplu, în raporturi de cetăţenie); în raporturile juridice civile; în raporturile de comerţ exterior; în raporturile rezultate din donaţii şi legate în favoarea statului etc.;

- raporturile juridice de drept internaţional – în care statul apare ca subiect de drept internaţional, în mod nemijlocit, pe baza convenţiilor şi tratatelor pe care le încheie cu alte state, indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populaţiei şi de stadiul sau de dezvoltare. Calitatea statului20 de subiect de drept internaţional se bazează pe suveranitatea sa.

Organele statului - au calitatea de subiecte de drept îndeplinind următoarele competenţe: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii; soluţionarea problemelor legate de temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de alte subiecte de drept; asigurarea constrângerii statale; ocrotirea ordinii sociale; restabilirea ordinii de drept încălcate; recuperarea prejudiciilor.

159


Organele statului participă la raporturi juridice complexe atât de ordin material cât şi procedural.

Organele de stat au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în virtutea sarcinilor legale puse pe baza activităţii lor. Spre deosebire însă de persoană, care poate dispune de exerciţiul dreptului său, organul de stat este obligat să-şi exercite drepturile în interesul general al societăţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale se numeşte competenţă.

După principiul separaţiei puterilor în stat, se poate face următoarea clasificare a organelor de stat, ca subiecte în diferite raporturi juridice:

- organul legislativ (parlamentul), este subiect de drept constituţional;

- organele administrative (centrale şi locale), sunt subiecte de drept în administrativ;

- organele justiţiei, sunt subiecte de drept în domeniul ocrotirii ordinii sociale, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private.

Persoanele juridice21 - sunt cele mai frecvente subiecte colective de drept, având statutul stabilit prin lege. Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu distinct şi afectat realizării unui scop în acord cu interesul general al societăţii.

Persoanele juridice participă la cele mai diverse raporturi juridice, având o arie largă de răspândire în circuitul juridic. Persoanele juridice ce participă în raporturile de drept privat sunt: societăţile comerciale, regiile autonome, intreprinderile, companiile, instituţiile. Pe lângă persoanele juridice cu scop patrimonial, la raporturile juridice participă ca subiecte colective de drept şi persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum ar fi: organizaţii nestatale, sindicale, de tineret, asociaţii etc.

4.2. Conţinutul raportului juridic4.2.1. Noţiune şi componenţăConţinutul raportului juridic este format din totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor juridice corespunzătoare, ce revin subiectelor raportului juridic concret.

160


În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre dreptul obiectiv (norma agendi ) şi dreptul subiectiv (facultas agendi ).

Raporturile juridice sunt relaţii interumane reglementate de normele juridice, în care subiectele de drept sunt purtătoare atât de drepturi cât şi de obligaţii.

Trăsătura esenţială a conţinutului raportului juridic o constituie unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor corelative, care sunt prevăzute în dispoziţiile normei juridice. Aceasta înseamnă că, ceea ce pretinde subiectul activ reprezintă exact obligaţia subiectului pasiv.

Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană, conform normelor juridice în vigoare formează statutul juridic al persoanei.

Există raporturi juridice simple, în care un subiect este titular numai de drepturi iar celălalt subiect este titular numai de obligaţii (de exemplu, contractul de împrumut, contractul de depozit). De asemenea, există raporturi juridice complexe, în care subiectele sunt în acelaşi timp purtătoare de drepturi şi obligaţii (ca de exemplu în contractul de vânzare-cumpărare, în raporturile de căsătorie, procesuale etc.).

4.2.2. Dreptul subiectiv22

Dreptul subiectiv constă în posibilitatea unui subiect de a avea o anumită comportare, de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde de la ceilalţi subiecţi ai raportului juridic, o conduită corespunzătoare care să ducă la satisfacerea dreptului său.

Dreptul subiectiv, oferă titularului său următoarele posibilităţi cumulative, care sunt ocrotite juridiceşte:

- o anumită conduită faţă de dreptul său (de a se bucura sau de a dispune de el);

- posibilitatea de a pretinde din partea subiectului obligat o conduită corespunzătoare;

- posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru apărarea dreptului său.

Dreptul subiectiv numit şi îndrituire, decurge din dreptul obiectiv (care este ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele juridice) şi constituie suportul acestuia.

161


Drepturile subiective, în funcţie de anumite criterii, sunt susceptibile de clasificare, astfel:

- După sfera persoanelor obligate (după gradul de opozabilitate), drepturile subiective pot fi: absolute şi relative. Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta, deci sunt opozabile erga omnes (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la proprietate, etc.). Drepturile relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor persoane, individualizate, determinate încă de la început, de a le respecta. Ele sunt deci opozabile numai faţă de persoana sau persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului juridic (de exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale).

- După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale au conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se împart la rândul lor, în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale.

- După natura raporturilor juridice în cadrul cărora se nasc, drepturile subiective se clasifică în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă etc.

4.2.3. Obligaţia juridicăObligaţia corelativă dreptului subiectiv, reprezintă îndatorirea

(de a da, a face, sau a nu face ceva), pe care subiectul pasiv al raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care subiectul activ, poate să o pretindă pe baza prevederilor normei juridice.

Obligaţia juridică este îndatorirea subiectului pasiv de a avea o comportare corespunzătoare conduitei subiectului activ (dreptului subiectiv corelativ), care-i poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Obligaţia juridică se caracterizează prin următoarele elemente:- este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al

subiectului pasiv a raportului juridic;- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită impusă

de subiectul activ;- conduita subiectului pasiv constă într-o prestaţie pozitivă (a

da, a face ceva) sau într-o abţinere (a nu face ceva);

162


- neîndeplinirea de bună voie a obligaţiei de către subiectul pasiv, dă posibilitatea subiectului activ de a apela la forţa coercitivă a statului.

Obligaţia juridică este o cerinţă socială cuprinsă în normele juridice, este o conduită impusă persoanei obligate, ce se corelează cu dreptul subiectiv al persoanei îndrituite.

Dreptul subiectiv şi obligaţia juridică sunt două fenomene sociale între care există o legătură indisolubilă, în sensul că, nu există drept subiectiv dacă nu este legat de obligaţie, şi nici obligaţie dacă nu-i corespunde un drept subiectiv.

Prin conţinutul său, reprezentat de drepturile şi obligaţiile juridice corelative, raportul juridic constituie forma fundamentală de implementare a normei de drept în viaţa socială.

4.3. Obiectul raportului juridicCu privire la obiectul raportului juridic, în literatura juridică

nu există un punct de vedere unitar. Problema obiectului raportului juridic este controversată, fiind formulate în acest sens mai multe opinii.

Într-o primă opinie, se susţine că obiectul raportului juridic îl constituie acele acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le pretinde, şi pe care celălalt subiect al raportului juridic este obligat să le înfăptuiască. Conform acestei concepţii, devenită dominantă, raportul juridic se realizează (indiferent de scopul urmărit, material ori moral), prin conduita umană ce constă într-o acţiune sau inacţiune, şi care constituie obiectul raportului juridic.

O altă concepţie, este cea care consideră că obiectul raportului juridic îl constituie bunurile materiale23. Raporturile în care nu apare nici un lucru material sunt considerate de adepţii acestei opinii, ca fiind raporturi juridice fără obiect.

Alţi autori, susţin ideea pluralităţii obiectelor raportului juridic, după care atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot constitui obiect al raporturilor juridice. Adepţii acestei concepţii consideră că, obiectul raportului juridic îl constituie fenomenele variate, reprezentate prin lucrurile materiale, conduita umană exteriorizată (sub formă de acţiuni sau inacţiuni) la care se pot adăuga şi anumite valori nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia etc.).

Aceste opinii au fost considerate ca prezentând fiecare unele neajunsuri. Astfel, prima opinie, care susţine că obiectul raportului

163


juridic este conduita umană, a fost criticată pentru că s-ar putea confunda conţinutul raportului juridic cu obiectul.

Conform concepţiei ce consideră lucrurile materiale ca fiind obiectul raportului juridic, obiectul se reduce numai la lucruri, excluzând astfel conduita umană.

A treia opinie este considerată incompletă, deoarece ignoră rezultatele creaţiei intelectuale.

Considerăm că, obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană, ce se realizează de către subiecţii participanţi la raportul juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ce le aparţin. Conduita umană este obiectul la care se referă conţinutul raportului juridic, respectiv, drepturile şi obligaţiile subiectelor.

Conduita umană (acţiunile-inacţiunile), priveşte frecvent anumite bunuri, obiecte din lumea exterioară, acestea fiind de fapt obiectul indirect al raportului juridic, pentru că ele se referă la conduita umană ca obiect direct al raportului juridic.

CAPITOLUL XIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Răspunderea juridică – Formă a răspunderii socialeOmul acţionează într-o ambianţă socială, în cadrul căreia,

parametrii acţiunii sale sunt evaluaţi prin norme sociale.Viaţa socială nu se poate concepe fără răspundere, ea se

desfăşoară într-un cadru normat impus de nevoia organică de ordine şi justiţie.

Răspunderea nu este specifică numai dreptului, ea poate fi întâlnită în orice domeniu al vieţii sociale, acolo unde se încalcă o regulă de conduită.

Răspunderea este un element component esenţial a oricărei forme de organizare, ea existând încă din societatea primitivă. Socrate se întreba în antichitate dacă “este posibil să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular?”1

Instituirea şi orientarea comportamentului uman în societate se face cu ajutorul normelor morale, religioase, politice, juridice.

164


Orice abatere de la aceste norme atrage o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică. Răspunderea constă în obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare acestor reguli şi care poartă amprenta dezaprobării sociale a unei astfel de conduite2. Deci, natura normei încălcate, determină natura formei de răspundere; toate formele de răspundere ce se pot institui fiind manifestări ale răspunderii sociale.

Formele răspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele, între ele există interacţiune, corelaţie, care are ca rezultat formarea nivelului general al răspunderii sociale.

Răspunderea socială3 este acea instituţie socială ce se referă la modelul de conduită pe care membrii societăţii îl aleg, raportat atât la interesele generale ale societăţii cât şi la cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Răspunderea socială presupune supunerea individului, o atitudine conştientă şi activă a acestuia, ce rezultă dintr-un act de voinţă şi de conştiinţă, dintr-o hotărâre a acestuia. Alegerea modelului de comportament din multiplele variante posibile, stă la baza răspunderii individului. Comportamentul individului este supus permanent unei aprecieri care este instituţionalizată cu ajutorul normelor sociale care modelează acest comportament şi îl dirijează în direcţia dorită de ordinea socială existentă.

Prin intermediul răspunderii sociale se urmăreşte promovarea şi conservarea valorilor sociale recunoscute într-o societate dată împotriva tuturor celor ce nesocotesc ordinea socială, în scopul asigurării şi promovării acestei ordini şi a binelui public. Ea se manifestă ca o expresie a cerinţelor impuse de societate şi vizează direct conservarea sistemului social.

Răspunderea socială este de ordin normativ şi implică sancţionarea socială a individului, în cazul neconcordanţei între conduita sa şi normele sociale, deci în cazul nerespectării normelor sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi prescriu individului obligaţii determinate, cu consecinţe de natură coercitivă.

Caracteristica răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei juridice instituite de organele statului. Încălcarea prevederilor normelor juridice este singurul temei al răspunderii juridice şi deci, al sancţionării juridice. Sancţiunea juridică este considerată ca fiind mai

165


gravă, mai promptă şi mai eficientă decât sancţiunea politică, morală, etică sau civică.

2. Noţiunea răspunderii juridice2.1. Definiţie şi caracteristiciRăspunderea juridică se referă deci, la comportamentul uman,

în cadrul limitelor stabilite de normele de drept impuse de societatea organizată în stat. Persoanele care încalcă aceste norme de drept, acţionând cu vinovăţie, sunt obligate să suporte consecinţele acestei conduite, respectiv, sancţiunile juridice.

Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul încălcării prevederilor legale şi are ca efect aplicarea de sancţiuni legale. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia normei juridice4.

În literatura juridică de specialitate, răspunderea juridică este considerată ca fiind acea categorie generală a dreptului, ce constă în suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită, a unor urmări inconvenabile, a unei sancţiuni juridice.

Răspunderea juridică nu reprezintă o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune juridică (penală, civilă, contravenţională etc.), ea constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei autorului, fapt pentru care, ele se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat competente care aplică măsurile de constrângere.

În doctrină5, se identifică răspunderea juridică cu sancţiunea, deşi, ele sunt noţiuni distincte, deoarece răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice.

Răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice prevăzute cu sancţiuni juridice, iar sancţiunea juridică este o premisă a instituţiei răspunderii juridice.

În literatura juridică, răspunderea juridică a primit diverse denumiri. Astfel, profesorul Ioan Gliga considera că6 răspunderea juridică nu trebuie confundată cu constrângerea de stat, ea nu se poate defini ca fiind obligaţia de a suporta o sancţionare ci, care prezintă situaţia juridică specifică aplicării constrângerii de stat ca urmare a încălcării sau nerespectării normelor de drept.

166


Profesorul Ioan Ceterchi defineşte răspunderea juridică7 ca, fiind raportul stabilit de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, raport ce are un conţinut complex format din dreptul statului de a aplica sancţiunea juridică şi obligaţia persoanelor ce au încălcat dispoziţiile legale de a se supune sancţiunilor juridice, în vederea restabilirii ordinii de drept.

Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un complex de drepturi şi obligaţii juridice corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, imputabile, ce constituie cadrul de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice corespunzătoare.

Dintr-o perspectivă mai largă8, răspunderea juridică reprezintă expresia specifică a ideii de responsabilitate socială, în conformitate cu care fiecare om trebuie să-şi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale.

Răspunderea juridică este, deci, un raport juridic social, ce se naşte în momentul în care există un fapt imputabil subiectului răspunzător şi constă în obligaţia de a suporta sancţiunea normei juridice pentru acel fapt, sancţiune ce se aplică în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a respectării ordinii de drept.

Răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici conferite atât de specificul dreptului, al normelor juridice şi sancţiunilor juridice, cât şi de faptul că, ea implică diferite grade de constrângere statală.

3. Principiile răspunderii juridiceCu toate că, răspunderea juridică îmbracă diferite forme

concrete ce prezintă multiple particularităţi, ea are o serie de principii generale aplicabile tuturor formelor sale.

Principiile răspunderii juridice sunt idei de bază, călăuzitoare ale acestei instituţii, strâns legate atât de principiile fundamentale ale dreptului cât şi de principiile diferitelor ramuri de drept, prezentând însă, anumite trăsături caracteristice. Aceste principii, nu au caracter exclusiv juridic ci, includ deopotrivă aspecte morale şi politice.

3.1.Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţieConform acestui principiu, răspunderea juridică intervine şi

deci, se aplică sancţiunea juridică, numai dacă subiectul de drept nu a respectat conduita prescrisă, de normele juridice, respectiv, numai dacă este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea

167


juridică intervine pentru că, din mai multe conduite posibile, subiectul de drept a ales-o pe aceea care încalcă interesele sociale ocrotite prin norme de drept.

Societatea instituţionalizată condamnă comportamentele deviante ale indivizilor ce săvârşesc cu vinovăţie fapte ilicite.

Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are un dublu rol: sancţionator şi educativ. Are un rol sancţionator, deoarece persoana vinovată va fi obligată să suporte sancţiunea prescrisă de norma de drept, şi are un rol educativ deoarece, o persoană va fi sancţionată numai dacă i se poate imputa fapta ilicită, urmărindu-se îndreptarea autorului şi reintegrarea sa în societate.

Răspunderea juridică intervine conform acestui principiu, numai pentru faptele juridice ilicite săvârşite cu vinovăţie fără a avea incidenţă asupra-conduitei neexteriorizate (a ideilor nematerializate în acte de conduită) care este un simplu fapt de conştiinţă ce nu încalcă dreptul şi nu constituie un temei pentru tragere la răspundere.

Vinovăţia presupune atitudinea autorului faptei ilicite faţă de faptă şi urmările sale, libertatea de voinţă şi de conştiinţă a acestuia.

Deşi regula este că, răspunderea juridică intervine numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, sunt cazuri expres prevăzute de lege, când răspunderea juridică intervine indiferent de vinovăţie, situaţie în care, răspunderea juridică are caracter obiectiv (de exemplu, răspunderea pentru pagubele cauzate prin poluare).

3.2. Principiul răspunderii personalePotrivit acestui principiu, efectele sancţiunii se răsfrâng numai

asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a nesocotit o normă juridică. Deci, răspunderea juridică este legată exclusiv de autorul faptei ilicite, proporţiile sale fiind stabilite în funcţie de circumstanţele personale ale făptuitorului. Excepţie de la regula răspunderii personale, o constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere obiectivă, independentă de culpă.

Când răspunderea juridică derivă din fapta altuia sau din cea produsă solidar cu altul, ea se va circumscrie numai pentru ceea ce a săvârşit autorul.

În cadrul acestor principii se întâlneşte regula după care se aplică o singură sancţiune o singură dată pentru aceeaşi faptă, regulă exprimată prin adagiul latin “non bis in idem”.

168


Deci, unei singure încălcări a normei de drept îi corespunde o singură sancţiune juridică. Aceasta nu exclude însă, posibilitatea cumulului diferitelor forme de răspundere juridică, faţă de fapta ilicită a aceleiaşi persoane, dacă prin fapta respectivă s-au încălcat simultan norme juridice de natură diferită: civilă, penală, administrativă etc. De asemenea, conform acestui principiu nu se exclude nici aplicarea de sancţiuni cumulative în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică (de exemplu, în cadrul răspunderii penale se poate institui pentru aceeaşi faptă infracţională, pedeapsa cumulativă a închisorii şi a amenzii penale).

Principiul răspunderii personale exclude însă posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură: fie civile, fie penale, fie administrative ori disciplinare. Aceasta pentru că, fiecărei încălcări a unei norme juridice îi corespunde aplicarea unei singure sancţiuni juridice a cărei natură depinde exclusiv de natura normei juridice încălcate.

3.3. Principiul justeţei sancţiuniiAcest principiu are ca cerinţă fundamentală, necesitatea

existenţei unei strânse concordanţe între gravitatea faptei ilicite săvârşite şi sancţiunea aplicată autorului acesteia. În acest sens, este necesară o corectă alegere şi aplicare a normei de drept sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită, ce constituie singurul temei al răspunderii juridice.

Principiul justeţei sancţiunii presupune în acelaşi timp şi o corectă individualizare (alegere) şi aplicare a sancţiunilor juridice de către organele de stat competente.

3.4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere De înfăptuirea acestui principiu depinde în bună, măsură,

realizarea scopului răspunderii juridice. Acest principiu exprimă cerinţa ca, tragerea la răspundere să se facă oportun, la timpul potrivit, pentru ca sancţiunea să-şi producă efectele dorite (represive şi preventiv-educative), atât faţă de făptuitor cât şi faţă de societate.

Aplicarea sancţiunii juridice constituie reacţia societăţii (prin intermediul forţei de constrângere) faţă de fapta ilicită, ceea ce implică aplicarea rapidă a pedepsei, deoarece, dacă forţa de constrângere nu intervine cu promptitudine nu se mai produc finalităţi dorite.

169


Tragerea la răspundere juridică a făptuitorului nu poate fi tărăgănată, deoarece s-ar crea un sentiment de insecuritate în raporturile sociale, pe de o parte, şi un sentiment de neîncredere în capacitatea organelor ce asigură respectarea ordinii de drept, pe de altă parte10. De asemenea, trecerea timpului ar putea să ducă la dispariţia unor probe, sau să determine impedimente în stabilirea stării de fapt.

Pentru aceste considerente, prin lege se stabilesc de cele mai multe ori, termene de aplicare a sancţiunii sau termene de prescripţie. De exemplu, aplicarea sancţiunii administrative se face în cel mult 3 luni de la data săvârşirii contravenţiei, iar executarea amenzii poate avea loc în cel mult 1 an de la aplicarea ei.

În Dreptul penal, operează prescripţia executării pedepsei şi a răspunderii penale, stabilindu-se termene limite în care persoanele vinovate pot fi trase la răspundere şi în care se poate impune executarea pedepselor dispuse.

În Dreptul civil, operează prescripţia extinctivă ce constă în stingerea dreptului material la acţiune şi a dreptului de a cere executarea silită dacă acestea nu au fost exercitate în termenul de prescripţie prevăzut de lege. De asemenea, în cazul răspunderii disciplinare, se prevede pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare un termen de prescripţie (emiterea deciziei de sancţionare în 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre abaterea săvârşită de către cel în drept să o aplice, dar nu mai mult de 6 luni de la data comiterii faptei).

4. Condiţiile generale ale răspunderii juridiceEste necesar a se face o delimitare între temeiul răspunderii

juridice şi condiţiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică îşi are unicul temei în faptul ilicit, respectiv în conduita ilicită, în absenţa căreia, indiferent de formele ei, ea nu se poate declanşa. Toate celelalte elemente ce caracterizează conţinutul încălcării normei juridice, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, reprezintă condiţiile răspunderii juridice. În literatura de specialitate există opinii11 ai căror autori identifică noţiunea de temei cu cea de condiţie a răspunderii juridice şi tratează global elementele lor de bază, în timp ce alţii separă aceste elemente şi evidenţiază un temei obiectiv (conduita ilicită) şi un temei subiectiv (vinovăţia).

4.1. Enunţarea condiţiilor generale ale răspunderii juridicePentru a se crea cadrul necesar tragerii la răspundere juridică a

autorului faptei ilicite, este nevoie de întrunirea cumulativă a unor

170


factori esenţiali, ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Aceşti factori esenţiali constituie elementele sau condiţiile de bază ale răspunderii juridice.

Condiţiile răspunderii juridice sunt:- conduita ilicită;- rezultatul dăunător (prejudiciul);- raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul

dăunător;- vinovăţia autorului faptei ilicite; - inexistenţa cauzelor ce înlătură răspunderea juridică.Aceste condiţii sunt necesare tuturor formelor de răspundere

juridică, însă ele acţionează diferit, în funcţie de forma răspunderii juridice. În unele forme ale răspunderii juridice alături de aceste condiţii generale sunt necesare şi condiţii suplimentare specifice, unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subînţelese.

4.2. Conduita ilicită4.2.1. NoţiuneConduita ilicită este faptul juridic ilicit ce determină naşterea

raportului juridic de constrângere, respectiv a raportului juridic de aplicare a sancţiunii.

Conduita ilicită este acea cauză a declanşării răspunderii juridice ce constă în comportamentul (acţiunea-inacţiunea) care nesocoteşte o dispoziţie a legii.

Conduita ilicită este un act al conduitei umane12. Conduita umană este ansamblul de acte şi fapte concrete ale individului, aflate sub controlul voinţei şi conştiinţei sale. Actele de conduită sunt în strânsă dependenţă de starea subiectivă a autorului lor (de voinţa acestuia). Aceste acte sunt relevante din punct de vedere juridic numai dacă se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. Un act sau un fapt devine ilicit, dacă încalcă normele juridice şi dacă reprezintă un pericol social, fiind lezată astfel şi ordinea de drept.

Noţiunile de conduită ilicită şi faptă ilicită13 sunt folosite în drept, în mod alternativ având aceeaşi semnificaţie. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea şi imoralitatea.

4.2.2. Modalităţile săvârşirii conduitei iliciteModalităţile de săvârşire a conduitei ilicite sunt: acţiunea şi

inacţiunea (omisiunea).

171


- Acţiunea (comisiunea), este cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite şi constă într-o manifestare efectivă, ce presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice. Acţiunea este un act conştient de voinţă obiectivizată, exteriorizată, îndreptată spre un scop determinat. Nu orice act conştient este însă ilicit, ci numai acela ce contravine dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită constă în a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), şi presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice ce interzice ceva.

Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt foarte variate: energia fizică a agentului, utilizarea diferitelor instrumente, substanţe etc.

- Inacţiunea (omisiunea), constă în abţinerea de la acţiune a persoanei care este obligată să săvârşească anumite fapte pozitive, adică să acţioneze în felul stabilit de lege. Ea reprezintă atitudinea de pasivitate a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită activitate. Inacţiunea are un caracter conştient şi voluntar, fiind o conduită dirijată pentru atingerea unor scopuri propuse.

Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o acţiune prin omisiune, ce constă în nesăvârşirea unui act concret ce constituia obligaţia subiectului (de exemplu, neacordarea ajutorului unei persoane aflată în primejdie; sustragerea de la stagiul militar obligatoriu; neachitarea unor datorii la termenul prevăzut etc.).

4.2.3. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice După gradul de pericol social pe care-l prezintă, conduita

ilicită îmbracă diferite forme. Tot în funcţie de gradul de periculozitate, se stabilesc şi se aplică sancţiuni juridice pentru săvârşirea diferitelor fapte ilicite.

Pentru gruparea formelor conduitei ilicite şi stabilirea formelor răspunderii juridice se ţine cont de gradul de pericol social şi de natura sancţiunilor aferente normelor juridice încălcate. Deci, după gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele răspunderii juridice, se stabilesc şi individualizează sancţiunile juridice. Gradarea pericolului social şi ierarhizarea rezultatelor ce decurg din faptele ilicite, se explică prin existenţa în societate în mod obiectiv, a unei ierarhii a valorilor.

172


Formele răspunderii juridice se stabilesc de către legiuitor, singurul în măsură să aprecieze valorile şi să le stabilească ierarhia, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită de către organele de aplicare, în funcţie de anumite circumstanţe obiective şi subiective.

După gradul de pericol social al faptelor şi după natura sancţiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite şi în raport de acestea, formele răspunderii juridice, sunt:

- infracţiunea, care atrage răspunderea penală;- contravenţia, care atrage răspunderea administrativă

(contravenţională);- abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul

muncii;- faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă

(delictuală sau contractuală).a) Infracţiunea14 este forma conduitei ilicite care prezintă cel

mai înalt grad de pericol social. Codul penal prevede în art.17 că: “Infracţiunea este fapta ce

prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Prin pericol social se înţelege însuşirea unei fapte de a aduce atingere sau de a cauza urmări grave unor relaţii sociale apărate prin norme de drept. Prezintă pericol social15, orice faptă ce aduce atingere normelor juridice şi implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea dintre gradul de pericol social al infracţiunii16 şi cel al altor fapte ilicite, constă în gradul mai ridicat sau mai scăzut al acestui pericol. Legiuitorul este cel ce califică o faptă ilicită ca având un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social, stabilind care anume fapte sunt considerate infracţiuni. Infracţiunea prezintă un grad mai ridicat de pericol social pentru că, pune în pericol valori sociale importante şi provoacă urmări grave şi tulburări sociale adânci. Art.18 din Codul penal stabileşte că, faptele ce constituie pericol social sunt, acţiunile sau inacţiunile prin care se aduce atingere principalelor valori sociale, ocrotite de legea penală: statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, persoanei şi drepturilor sale, întregii ordini de drept.

Gradul de pericol social al infracţiunii este dat de următorii factori: valoarea obiectului infracţiunii; mărimea şi natura urmărilor produse; persoana infractorului; atitudinea psihică faţă de faptă şi

173


urmările sale; modul de săvârşire; mijloacele folosite; locul şi timpul; rezonanţa socială a faptei infracţionale.

Infracţiunea este conduita ilicită tipică, determinată expres de lege, ce produce consecinţe negative grave şi care poate fi combătută numai prin pedeapsă. Nu există infracţiuni în afara temeiului legal, conform adagiului latin “nullum crimen sine lege”. Art.2 din Codul penal stabileşte că: “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni”.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi prevederea faptei ca infracţiune de legea penală. Cele trei trăsături ale infracţiunii privesc: aspectul material, obiectiv al infracţiunii (pericolul social); aspectul moral, subiectiv al infracţiunii (săvârşirea cu vinovăţie) şi aspectul legal al infracţiunii (fapta să fie prevăzută de lege).

Subiecte ale infracţiunii pot fi numai persoane fizice, sancţiunea proprie infracţiunii este pedeapsa penală, care este cea mai gravă sancţiune juridică, iar forma răspunderii juridice este răspunderea penală.

Sancţiunile pentru infracţiuni vizează de regulă, libertatea persoanei şi acestea nu pot fi stabilite şi aplicate decât de instanţa de judecată.

b) Contravenţia, este forma conduitei ilicite ce prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea. Domeniul de reglementare al contravenţiilor aparţine dreptului administrativ. Art.1 din Legea nr.32/1968 cu privire la stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, prevede că: “Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau acte normative”.

Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt: existenţa unei fapte săvârşite cu vinovăţie; fapta să prezinte un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi să fie prevăzută şi sancţionată prin “legi contravenţionale”.

Atât infracţiunea cât şi contravenţia sunt fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie (din intenţie sau culpă), ce prezintă pericol social, fiecare dintre ele putând constitui temeiul angajării răspunderii juridice.

Contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin aceea că, ea reprezintă un pericol social mai redus, cu urmări mai restrânse decât cele produse de infracţiune.

174


Contravenţia este o abatere de la normele de drept administrativ17, având deci un caracter ilicit.

Subiectele contravenţiei sunt în general, persoanele fizice (conform art.5 din Legea nr.32/1968), persoanele juridice putând fi subiecte ale contravenţiei numai când legea prevede expres această posibilitate.

Sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda şi închisoarea contravenţională (conform Legii 32/1968 ca lege generală), la care se pot adăuga şi alte categorii de sancţiuni (prevăzute în diferite legi cu caracter special). Amenda contravenţională este sancţiunea, cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea ordinii de drept prin fapte contravenţionale şi reprezintă suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, individualizarea sa să aparţinând de regulă, agentului constatator. Sancţiunile contravenţionale vizează numai în cazuri limitate, în mod excepţional şi de regulă pe scurtă durată, libertatea persoanei.

c) Fapte ilicite civile18 sunt acele fapte umane care cauzează unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit poate consta în:

- violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei persoane, situaţie în care este vorba de delict civil, ce dă naştere răspunderii civile delictuale19;

- nesocotirea unei obligaţii personale legal asumate, când suntem în prezenţa unui fapt ilicit, ce dă naştere răspunderii civile contractuale.

Delictul civil este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se numeşte prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, sancţiunea specifică este obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, iar forma răspunderii juridice este răspunderea civilă.

În principiu răspunderea civilă delictuală revine autorului faptei ilicite civile, conform principiului răspunderii numai pentru faptele proprii. Cu toate acestea, Codul civil român reglementează unele cazuri în care o persoană răspunde civil pentru prejudicii cauzate prin fapta altor persoane sau pentru prejudiciile produse de lucrurile animale aflate sub paza lor juridică. Astfel, Codul civil instituie următoarele forme ale răspunderii civile delictuale (conform art.998-1002) situaţii în care răspunderea este delictuală:

175


- răspunderea pentru fapta proprie;- răspunderea pentru fapta altuia20;- răspunderea cauzată de lucruri, animale şi de ruina

edificiului.În general, faptele ilicite civile aduc atingere drepturilor reale,

respectiv dreptului de proprietate şi celorlalte drepturi reale principale ca drepturi absolute (dreptul de folosinţă de superficie, uz, uzufruct, abitaţie şi servitute), situaţie în care, răspunderea este delictuală.

Ele aduc atingere însă şi drepturilor de creanţă caz în care, răspunderea este contractuală.

d) Abaterea disciplinară, este forma conduitei ilicite ce se manifestă prin încălcarea de către o persoană încadrată în muncă, a obligaţiilor de serviciu.

Art.100 alin.1 din Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind: încălcarea cu vinovăţie de către cel încadrat în muncă (…) a obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare. Aceste obligaţii de comportare alcătuiesc disciplina muncii.

Abaterea disciplinară constituie unicul temei necesar pentru declanşarea răspunderii disciplinare. Ea prezintă un pericol social care este cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate, producând urmări dăunătoare asupra relaţiilor de muncă din acea unitate.

Abaterea disciplinară, presupune deci, două condiţii cumulative:

- calitatea de angajat;- încălcarea unei îndatoriri de serviciu.Obligaţiile de serviciu sunt cuprinse în legi şi alte acte

normative, în regulamente de ordine interioară, în contractul colectiv de muncă, în contractul individual de muncă, în normele privind protecţia şi securitatea muncii, în statute. Se constată că, în legislaţia noastră nu se precizează expres care anume fapte sunt considerate abateri disciplinare, ci doar se indică obligaţiile de serviciu a căror nerespectare atrage răspunderea disciplinară a persoanelor angajate în muncă. Deci, în dreptul muncii, principiul “nullem crimen sine lege lege” nu operează. Abaterile disciplinare sunt prevăzute de legiuitor, de regulă, prin arătarea obligaţiilor de serviciu a căror nesocotire este sancţionată.

176


Abaterea disciplinară are o sferă mai restrânsă a faptelor ilicite de conduită, deoarece le include numai pe acelea prin care se violează obligaţiile legale de muncă.

Subiect al acestei forme de conduită ilicită poate fi numai persoana care este încadrată în muncă, deci, subiectul abaterii disciplinare este întotdeauna determinat, circumstanţiat, având calitatea de salariat sau de angajat pe baza unui contract de muncă.

Sancţiunea pentru abaterea disciplinară este sancţiunea disciplinară (mustrare, avertisment, retrogradare, transfer disciplinar, desfacerea contractului de muncă etc.).

Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea regulilor de disciplină. În cazul în care, printr-o abatere disciplinară s-au cauzat prejudicii de către persoanele încadrate în muncă, din vina şi legătura cu munca lor, intervine răspunderea materială care se sancţionează cu obligaţia salariatului la plata despăgubirilor cuvenite şi pentru paguba cauzată.

5. Prejudiciul sau rezultatul dăunătorPrejudiciul sau rezultatul dăunător, constituie consecinţa

produsă de fapta ilicită, constând în tulburarea produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii de drept. Pentru a atrage răspunderea juridică, rezultatul conduitei ilicite trebuie să constea în prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau intereselor societăţii.

Prejudiciul este strâns legat de fapta ilicită, cu care se află într-un raport de cauzalitate şi poate consta în21:

- cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce constă într-o pierdere patrimonială (ca de exemplu, degradarea unor bunuri, sustragere de obiecte);

- cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce atingere unor valori morale ale omului (cinste, onoare, reputaţie, prestigiu).

Fără a face vreo distincţie între prejudiciul material şi moral, art.998 Cod civil stabileşte că, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, dă dreptul celui prejudiciat la despăgubiri. În doctrină22, s-a stabilit că, prejudiciul pentru a da naştere obligaţiei în reparaţiune trebuie să aibă următoarele caractere: să fie cert, direct şi personal şi următoarele condiţii: să fi adus atingere unui drept sau interes şi să nu fi fost încă reparat.

177


6.Raportul de cauzalitate (legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător)

Existenţa raportului cauzal este o condiţie indispensabilă oricărei forme a răspunderii juridice. Acesta prezintă diferite particularităţi, în raport cu diferitele forme de răspundere juridică23.

Conform principiului universal al cauzalităţii, toate fenomenele apar ca efect al altora, întreaga evoluţie fiind o înlănţuire de fenomene. Cauzalitatea24 acţionează prin manifestările oamenilor (acţiuni-inacţiuni), efectul său fiind rezultatul acţiunii conştiente a indivizilor, acţiune orientată spre un anumit scop.

Prin raport cauzal, se înţelege raportul dintre două fenomene în care, un fenomen denumit fenomen-cauză (sau cauză) precede şi generează un alt fenomen denumit fenomen-efect (sau efect).

Pentru existenţa legăturii cauzale, faptul ilicit trebuie să fi fost cauza determinantă a producerii rezultatului dăunător, iar acesta din urmă să fi fost consecinţa directă a faptului ilicit.

Există raport cauzal simplu, când o cauză generează un singur efect şi raport cauzal complex, când există un concurs de cauze şi un concurs de efecte.

Cauza, este acel fenomen cu caracter activ, ce generează efectul şi care se poate manifesta sub forma acţiunii sau omisiunii. Ea este atitudinea voluntară, conştientă a omului, comportamentul antisocial ce are ca efect starea de pericol produsă prin lezarea unor relaţii sociale reglementate şi ocrotite prin normele juridice.

Cauza este fenomenul ce intervine anterior efectului, pe care acesta îl generează în mod nemijlocit.

Cauzele se pot clasifica în mai multe categorii: cauze principale şi secundare; cauze directe şi indirecte; cauze imediate şi mediate etc.

Alături de cauză, în raportul de cauzalitate pot interveni şi alte fenomene cum ar fi: condiţia şi întâmplarea.

Condiţia, se deosebeşte de cauză, ea fiind fenomenul care ajută, favorizează, mediază apariţia altui fenomen. Fenomenul-condiţie acţionează de regulă, pe lângă fenomenul-cauză, şi influenţează acţiunea cauzei în sensul că, poate favoriza sau frâna procesul dezvoltării cauzei în efect.

178


Întâmplarea, este fenomenul neprevăzut, care are un temei extern, adică decurge din împrejurările exterioare esenţei lucrurilor şi care se poate produce sau nu.

Spre deosebire de cauză care este dependentă de voinţa omului, întâmplarea este independentă de voinţa făptuitorului.

Întâmplarea nu determină un lanţ cauzal, ci îl poate opri sau îl poate întârzia.

Raporturile cauzale se clasifică în dreptul civil, în două grupe: raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.

Raportul de cauzalitate necesar există atunci când, raportul dintre cauză şi efect îl constituie expresia necesităţii şi nu cea a unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente.

Sunt considerate necesare acele fapte, în lipsa cărora nu s-ar fi produs rezultatul dăunător, toate celelalte contribuţii fiind ajutătoare. Prin caracterul necesar al raportului cauzal se înţelege faptul că orice cauză are un efect şi orice efect are o cauză.

Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită şi rezultatul dăunător există un raport de cauzalitate necesar.

Stabilirea rolului de cauză, de condiţie sau întâmplare a unui fenomen se poate face numai în cadrul procesului aplicării practice, când are loc individualizarea răspunderii juridice.

7. Vinovăţia7.1. Consideraţii generaleVinovăţia este o altă condiţie obiectivă indispensabilă pentru

angajarea răspunderii juridice, ce desemnează latura subiectivă a încălcării normelor de drept.

Orice act al conduitei umane (acţiune sau inacţiune) se caracterizează printr-o serie de trăsături materiale, dar şi prin faptul că, reprezintă o manifestare a voinţei şi conştiinţei omului.

Vinovăţia25 este starea subiectivă ce-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este acea categorie juridică ce înglobează în conţinutul său un ansamblu de procese intelective, volitive şi emoţionale care-l determină pe subiect să ia decizia ilicită şi îl dirijează în activitatea de executare fizică a faptei ilicite.

179


În cazul vinovăţiei, săvârşirea faptei ilicite apare în prima fază (înainte ca aceasta să devină realitate), sub forma unei idei comportamentale concepută în planul conştiinţei individuale, la nivel intenţional. Urmează apoi faza în care individul analizează argumentele pro sau contra acţiunii-inacţiunii sale, urmată de hotărârea de săvârşite sau abţinere de la săvârşirea faptei ilicite. După ce procesul decizional s-a finalizat, manifestarea de conştiinţă se transformă în manifestare de voinţă, care direcţionează şi declanşează energia individului în scopul realizării conduitei propuse.

Deci, vinovăţia presupune acţiunea a doi factori caracteristici: psihicul unei persoane, factorul intelectiv (conştiinţa), care dezvăluie atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale şi factorul volitiv (voinţa), prin care se declanşează şi se orientează conştient energia umană în scopul realizării practice a hotărârii luate. Între cei doi factori există o legătură indisolubilă, ei se interferează şi se presupun reciproc.

Prin urmare, vinovăţia, presupune atitudinea conştiinţei individului în raport cu urmările faptei, libertatea voinţei, asumarea riscului unui comportament, reprezentarea faptei şi urmărilor sale.

Pentru aceste considerente, numai un individ aflat în deplinătatea facultăţilor sale mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al acţiunii sale şi a consecinţelor negative aferente acesteia. Deoarece, majoritatea indivizilor sunt normali din punct de vedere psihic, deci au facultatea psihică de a se autodetermina, voinţa de a săvârşi actul ilicit se prezumă până la proba contrară.

Pentru existenţa vinovăţiei este necesar ca, voinţa individului să fi fost conştientă şi liberă, ceea ce presupune prevederea rezultatului acţiunii, cunoaşterea raportului cauzal şi semnificaţia socială a rezultatului produs.

Conştiinţa umană se caracterizează prin doi factori: un factor de prevedere şi altul de reprezentare. Deci, conştiinţa presupune că autorul faptei ilicite prevede consecinţele concrete, posibile să se producă prin fapta sa, şi reprezintă mintal legătura cauzală dintre actul său şi rezultatul dăunător.

Pornind de la aceste considerente, vinovăţia este definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte cu voinţă o faptă ilicită, având în momentul executării reprezentarea faptei şi a

180


consecinţelor sale negative, sau care, neavând reprezentarea faptei şi a urmărilor sale, a avut posibilitatea reală a acestor reprezentări.

7.2. Formele vinovăţieiDin definiţia dată vinovăţiei rezultă, că vinovăţia este

susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Astfel, vinovăţia se poate prezenta sub două forme: intenţia şi culpa. Distincţia dintre aceste forme ale vinovăţiei se bazează pe deosebirea ce apare între atitudinea psihică a subiectului în cazul intenţiei şi al culpei.

Diferenţierea formelor de vinovăţie, în intenţie şi culpă, permite stabilirea gradului de vinovăţie, cu rol deosebit de important în determinarea felului răspunderii juridice şi a limitelor sale.

7.2.1. IntenţiaIntenţia (sau dolul) este starea spirituală şi morală ce precede

şi însoţeşte săvârşirea faptei ilicite. Există intenţie atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a urmărilor faptei sale. Intenţia constituie cunoaşterea de către făptuitor a circumstanţelor de fapt (care formează conţinutul propriu-zis al faptei) şi conştiinţa că acel fapt prezintă un pericol social.

Intenţia se caracterizează printr-un complex de factori psihici dintre care, rolul esenţial şi definitoriu îl constituie cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea consecinţelor sale negative.

În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului dăunător, intenţia se prezintă sub două forme: directă şi indirectă, clasificare ce se bucură de o consacrare legislativă.

Intenţia directăArt.19 lit.a din Codul penal prevede că, “există intenţie directă

când infractorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale”.Deci, intenţia directă există atunci când făptuitorul îşi

reprezintă fapta sa, modul de realizare, anticipează consecinţele ei ilicite, urmărind astfel producerea acelor consecinţe. Intenţia directă se caracterizează astfel, prin două elemente:

- prevederea acţiunii ilicite şi a rezultatelor acesteia, şi- urmărirea producerii rezultatului dăunător.Există intenţie directă, de exemplu, atunci când un individ

descarcă arma asupra unei persoane, sau o loveşte cu cuţitul în mod conştient. În cazul intenţiei directe, subiectul cunoaşte relaţii sociale ocrotite de lege, prevede urmările socialmente periculoase ca un

181


rezultat al faptei având o atitudine ferm negativă faţă de acele relaţii sociale, precum şi o voinţă şi dorinţă hotărâtă de a săvârşi fapta şi de a produce rezultatul dăunător.

În cazul intenţiei directe, raportul cauzal este prevăzut şi se produce în mod cert sau aproape cert.

Intenţia indirectă (eventuală)Art.19 lit.b. din Codul penal prevede că “există intenţie

indirectă când infractorul prevede rezultatul şi deşi nu-l vrea şi nu-l urmăreşte, el acceptă posibilitatea producerii lui”.

Deci, în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede rezultatul dăunător al faptei ilicite, el nu urmăreşte producerea acelui rezultat, totuşi săvârşeşte fapta ilicită, acceptând posibilitatea producerii rezultatului respectiv. Intenţia indirectă se caracterizează în acest fel, prin atitudinea de indiferenţă a făptuitorului faţă de rezultatul faptei sale pe care, deci, nu-l urmăreşte dar acţionează cu riscul producerii lui. Cele două elemente specifice intenţiei indirecte sunt:

- prevederea acţiunii şi a rezultatului acesteia şi- acceptarea producerii acelui rezultat, deşi nu se doreşte şi

nu se urmăreşte.De exemplu, un individ fură hainele unei persoane aflată în

stare de ebrietate, pe timp de iarnă, cauză ce conduce la moartea victimei. În această situaţie, fapta ilicită a fost săvârşită cu intenţie indirectă deoarece, autorul nu a dorit moartea victimei, dar a acceptat posibilitatea producerii ei. În cazul intenţiei indirecte, subiectul cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de lege şi prevede doar posibilitatea realizării urmărilor socialmente periculoase, având o atitudine negativă sau pozitivă faţă de acele relaţii sociale precum şi o voinţă de a săvârşi fapta şi o nedorinţă de a se produce urmările respective pe care totuşi le acceptă pentru atingerea unui scop cu totul diferit.

La intenţia indirectă, raportul de cauzalitate este eventual.Intenţia indirectă se aseamănă cu intenţia directă pentru că

ambele prevăd producerea rezultatului, dar se deosebesc, prin atitudinea psihică faţă de rezultat. Astfel la intenţia directă se urmăreşte, se doreşte rezultatul, care este astfel sigur, iar la intenţia indirectă nu se urmăreşte rezultatul, el poate să apară sau nu (este eventual), însă se acceptă şi se lasă să se producă.

Intenţia este susceptibilă şi de alte clasificări cum ar fi: intenţia simplă (când agentul prevede şi doreşte producerea

182


rezultatului) şi intenţie calificată (când agentul urmăreşte şi un scop anume arătat expres de lege). De asemenea, intenţia poate fi spontană (urmată imediat de actul ilicit) şi premeditată (implică o chibzuinţă îndelungată).

7.2.2. CulpaCa şi intenţia, culpa reprezintă un proces psihic, o atitudine a

conştiinţei autorului faptei ilicite, la baza căreia stau o serie de procese de natură psihologică.

Culpa26 este o formă mai uşoară a vinovăţiei, în care autorul faptei ilicite prevede rezultatul dăunător al faptei sale, dar nu urmăreşte şi nu acceptă posibilitatea producerii lui, crezând în mod uşuratic că nu se va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, deşi trebuie şi putea să-l prevadă.

Definiţia culpei este dată de art.19 pct.2 (lit.a şi h) din Codul penal, care se referă la următoarele modalităţi:

- culpa cu prevedere (imprudenţa, uşurinţa);- culpa simplă (neglijenţa, neatenţia).Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenţă, există atunci

când făptuitorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatul faptei sale, însă nu a acceptat şi nu a dorit acest rezultat, sperând în mod uşuratic, fără temei, că nu se va produce.

De exemplu, un conducător auto conduce în stare de ebrietate o maşină pe drumurile publice, producând un accident. În această situaţie, conducătorul auto a prevăzut posibilitatea producerii unui accident de circulaţie, el nu a dorit acest lucru, socotind fără temei că nu se va produce, bazându-se pe anumite elemente cum ar fi: maşina este nouă, el este un bun şofer etc., elemente ce se dovedesc a fi insuficiente deoarece, deşi există, accidentul se produce, ceea ce dovedeşte că a acţionat în mod uşuratic.

Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia (directă şi indirectă) în general, prevederea rezultatului faptei ilicite, iar cu intenţia indirectă, faptul că autorul nu urmăreşte producerea rezultatului faptei sale. Culpa cu prevedere se deosebeşte de intenţia indirectă prin neacceptarea rezultatului de către făptuitor, fiind convins, că acesta nu se va produce. Această convingere greşită trebuie să se bazeze pe anumite împrejurări de fapt, calităţi personale, etc. şi nu pe întâmplare sau eveniment care s-ar putea să nu aibă loc.

183


Culpa simplă, există atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte modalităţi ale vinovăţiei (intenţia directă, intenţia indirectă şi culpa cu prevedere), prin neprevederea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale, în condiţiile în care era obligat să acţioneze atent pentru a prevedea aceste consecinţe şi avea posibilitatea să le prevadă în condiţiile concrete în care a acţionat.

Există de exemplu culpă simplă, când, un medic stabileşte un diagnostic greşit ceea ce va avea consecinţe nefaste asupra pacientului; sau, un farmacist prepară greşit un medicament sau eliberează un alt medicament din neatenţie; sau, casierul lasă casa de bani neîncuiată şi altcineva sustrage banii din casă.

Pentru stabilirea vinovăţiei în această formă a culpei, se iau în considerare două criterii:

- criteriul obiectiv – prin care se urmăreşte să se afle dacă făptuitorul sau o altă persoană din aceeaşi categorie din care făcea parte acesta (ca nivel de pregătire, experienţă) putea să prevadă rezultatul în acele condiţii. Dacă nimeni nu ar fi putut să-l prevadă, lipseşte vinovăţia, fiind în prezenţa cazului fortuit şi deci a exonerării de răspundere juridică;

- criteriul subiectiv – prin care se urmăreşte să se dovedească că făptuitorul şi orice altă persoană din categoria din care acesta făcea parte era obligat să prevadă rezultatul dăunător. Dacă se constată că, datorită particularităţilor psiho-fizice, intelectuale, pregătirii profesionale, făptuitorul nu putea sub nici o formă să prevadă rezultatul, lipseşte vinovăţia, datorită imposibilităţii reale, subiective a făptuitorului de a-l prevedea, şi nu datorită faptului că acel rezultat ar fi fost imprevizibil (ca în cazul fortuit).

În lipsa unor precizări legislative şi a unui punct de vedere unitar considerăm că, principalele modalităţi ale culpei sunt: imprudenţa, nepriceperea, neatenţia şi neglijenţa.

Imprudenţa, presupune o acţiune în contradicţie cu normele de prudenţă, o lipsă de diligenţă.

184


Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activităţi sau profesii ce presupune cunoaşterea unor reguli, principii, abilitate profesională, un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate.

Neatenţia, ce constă în faptul că individul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să observe şi să înţeleagă. Când neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări datorate neatenţiei au dus la un rezultat negativ, intervine răspunderea din culpă.

Neglijenţa, presupune omiterea de a lua precauţiile impuse de îndeplinirea unei obligaţii a individului. Ea se poate realiza numai în legătură cu săvârşirea unor acte pozitive pe care o persoană era obligată să le facă.

7.2.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia) – este o formă a culpei care se grefează pe o intenţie.

Această formă a vinovăţie apare în general, în legătură cu o faptă la care se produc două rezultate: primul rezultat este prevăzut (situaţie, în care există intenţie), iar al doilea rezultat nu este prevăzut (situaţie în care există culpa). Deci, praetenţia este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei şi a culpei. Există intenţie depăşită de exemplu, în cazul infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod penal, când se comite o acţiune de lovire ce are ca rezultat vătămarea corporală a victimei, rezultat voit şi urmărit de autor. Datorită loviturilor se produce însă şi un alt rezultat, moartea victimei, pe care autorul nu l-a prevăzut. În acest caz, există intenţie depăşită, deoarece al doilea rezultat, respectiv moartea victimei s-a produs din culpă care a depăşit intenţia iniţială.

8. Cauze care înlătură răspunderea juridică8.1. Consideraţii generaleRăspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ

factorii esenţiali ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia.O faptă capătă caracter ilicit prin voinţa legiuitorului şi tot

prin aceeaşi voinţă se poate înlătura un astfel de caracter.Legea şi doctrina semnalează anumite cauze, situaţii menite să

înlăture caracterul ilicit al faptei şi să excludă în acelaşi timp şi răspunderea juridică.

Aceste cauze, situaţii, prin particularităţile lor, fie exclud în mod excepţional caracterul ilicit al faptei şi pe cale de consecinţă

185


răspunderea juridică, fie nu exclud acest caracter, dar înlătură răspunderea juridică a autorului acesteia.

Din categoria cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei şi deci, răspunderea juridică, fac parte următoarele:

- legitima apărare;- starea de necesitate;- constrângerea fizică şi constrângerea morală;- cazul fortuit;- minoritatea făptuitorului;- iresponsabilitatea;- beţia involuntară;- eroarea de fapt.Cauzele exoneratoare de răspundere juridică sunt personale,

pentru că se iau în considerare numai faţă de persoanele cu privire la care se constată.

Unele din aceste împrejurări sunt comune mai multor forme de răspundere, iar altele sunt specifice unei forme de răspundere sau alteia27.

Această categorie de împrejurări (care înlătură caracterul ilicit al faptei), se distinge de o altă categorie de situaţii, care nu înlătură ilegalitatea faptei, dar înlătură răspunderea juridică sau alte consecinţe ce decurg din aceasta. Astfel de cauze sunt: amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, reabilitarea etc.

8.2. Legitima apărare28

Într-un stat de drept este interzisă justiţia privată în sensul că, nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate prin recurgerea la acte şi fapte contrare ordinii de drept în scopul apărării drepturile şi intereselor legitime ce au fost lezate prin acţiunea altei persoane. Există însă cazuri, în care salvarea unui drept sau interes legitim de la un pericol ce-l ameninţă, nu este posibilă decât printr-o apărare sau ripostă imediată a celui atacat.

Fapta săvârşită în legitimă apărare este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită de o persoană pentru a înlătura un atac material, direct, injust şi imediat, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public, faptă ce pune în pericol grav valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal).

186


Se află deci în legitimă apărare persoana care este ţinta unei agresiuni şi care are dreptul să riposteze pentru a se apăra, situaţie în care riposta este legitimă şi corespunde sentimentului general de dreptate şi siguranţă personală.

De exemplu, un taximetrist este atacat noaptea în staţie pentru a fi tâlhărit de către un grup de indivizi, situaţie în care el porneşte maşina în care se află şi loveşte pe unul dintre agresori.

O faptă săvârşită în stare de legitimă apărare nu mai este considerată o faptă ilicită, ci ea este o faptă necesară în care făptuitorul reacţionează sub impulsul instinctului de apărare, în mod conştient, dar lipsit de vinovăţie.

Legitima apărare presupune unele condiţii cu privire la atac şi apărare (ripostă), între care trebuie să existe un raport de cauzalitate şi o proporţie între intensitatea atacului şi limitele apărării.

8.2.1. Condiţiile legitimei apărări, sunt condiţiile referitoare la atac şi la apărare. Astfel, se cere ca:

- atacul să fie material, adică să aibă un caracter fizic, obiectiv, reprezentat prin acte sau manifestări fizice îndreptate împotriva existenţei valorilor ocrotite de lege. Atacul nu este material când se realizează prin cuvinte sau în scris (ameninţări, insulte, calomnii), sau când există simpla presupunere că se declanşează un atac;

- atacul să fie direct, adică să fie îndreptat în mod nemijlocit împotriva unei valori ocrotite de lege pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit (de exemplu, făptuitorul îndreaptă arma înspre victimă), fără existenţa unui obstacol material (zid, uşă etc.);

- atacul să fie imediat, actual, adică în punctul de a se declanşa, de a da naştere unui pericol prezent, iminent. Atacul viitor, ca simplă posibilitate, nu justifică legitima apărare;

- atacul să fie injust, fără temei legal, lipsit de orice justificare de drept. Această cerinţă impune ca atacul să fie săvârşit de o persoană responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just sau injust al atacului. Când atacul vine din partea unui iresponsabil există stare de necesitate şi nu de legitimă apărare;

187


- apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului, ea neputând depăşi limitele necesităţii. Aceasta înseamnă că, apărarea trebuie să fie de aceeaşi intensitate cu atacul, în sensul că, dacă atacul este grav apărarea poate să aibă acelaşi caracter, iar dacă atacul este uşor, apărarea trebuie să aibă un caracter uşor. Deci, trebuie să existe un raport de proporţionalitate aproximativă între fapta săvârşită în apărare şi atacul ce a determinat nevoia de apărare;

- apărarea să fie necesară, pentru înlăturarea atacului;- apărarea să fie spontană, adică să intervină pentru a

preveni un atac iminent sau a înlătura un atac actual;- apărarea trebuie să rămână în limitele necesare, adică să

înceapă în momentul declanşării atacului sau imediat după începutul lui şi să se termine odată cu înlăturarea acelui atac.

Suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări în următoarele situaţii:

- când s-a declanşat apărarea înainte de începerea propriu-zisă a atacului, pe baza unei simple bănuieli;

- când apărarea continuă şi după ce atacul a fost respins;- când există o disproporţie vădită între atac şi ripostă, în

sensul că riposta are o intensitate mult mai mare decât atacul, consecinţele sale depăşind cu mult atacul.

Se consideră însă, ca fiind în legitimă apărare şi persoana care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proproţionale (echivalente) cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Din prezentarea făcută rezultă că, fapta considerată de lege ca fiind ilicită, săvârşită în stare de legitimă apărare este comisă fără vinovăţie, nu pentru că cel ce a comis-o avea dreptul să o facă, ci pentru că nu a avut posibilitatea să-şi determine şi dirijeze liber voinţa, situaţie în care lipseşte trăsătura esenţială a faptei ilicite – vinovăţia.

8.3. Starea de necesitateCodul penal prevede în art.45 că “este în stare de necesitate

acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”.

188


Starea de necesitate reprezintă dreptul unei persoane de a-şi apăra propria persoană aflată în faţa unui pericol, grav, iminent şi de neînlăturat cu preţul sacrificării altei persoane, sau dreptul de a-şi apăra bunurile ameninţate de un pericol cu preţul sacrificării bunurilor ce aparţin altor persoane, dacă pericolul nu poate fi înlăturat altfel.

În stare de necesitate pericolul inevitabil şi iminent face ca titularul valorilor ameninţate să săvârşească o faptă ilicită necesară, indispensabilă pentru salvarea acelor valori. De exemplu, un conducător auto conduce cu viteză excesivă pentru a transporta un bolnav grav la spital; sau, pompierii pentru a salva din incendiu un copil sunt nevoiţi să distrugă câteva apartamente. În astfel de cazuri deşi s-a comis o faptă ilicită, lipseşte vinovăţia pentru că s-a acţionat constrâns de necesitate.

Spre deosebire de legitima apărare în care pericolul se naşte din atacul unui agresor, în starea de necesitate, pericolul este generat de o întâmplare, de o faptă accidentală.

8.3.1. Condiţiile stării de necesitate, sunt cele ce privesc pericolul şi acţiunea de salvare, respectiv:

- existenţa unui pericol care să creeze posibilitatea survenirii unor pagube sau suferinţe;

- pericolul să fie iminent, adică să fie pe punctul de a se declanşa, să fie ameninţător; un pericol depărtat, trecut sau viitor nu implică o stare de necesitate;

- pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea unei fapte ilicite. Deci, acţiunea de salvare să fie necesară, să fie singura cale de evitare a pericolului;

- pericolul să fie grav, să pună în pericol valori sociale deosebit de importante (viaţa, sănătatea, un bun important, un interes public);

- pericolul să fie fortuit, adică declanşarea lui să nu se datoreze intenţiei sau culpei celui aflat în stare de necesitate;

- acţiunea de înlăturare a pericolului trebuie să se menţină în limitele necesităţii, să nu fie exagerată în raport cu realitatea pericolului, cauzându-se urmări mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu se înlătura;

189


- acţiunea de salvare să fie necesară, adică să reprezinte singura posibilitate de evitare a pericolului;

- acţiunea de salvare să fie o faptă ilicită;- acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către sau pentru

a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

8.4. Constrângerea fizicăFapta săvârşită prin constrângere fizică este fapta comisă

datorită constrângerii exercitate asupra fizicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.

Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă (energie) activă o exercită asupra energiei fizice a unei persoane şi căreia nu i se poate rezista, astfel încât această persoană săvârşeşte o faptă ilicită. Cel constrâns fizic nu are posibilitatea de mişcare voită, sau mişcarea sa este dependentă de voinţa altei persoane. De exemplu, militarul nu se prezintă la unitate fiind împiedicat de o înzăpezire, inundaţie, sau pentru că este sechestrat; sau un paznic este imobilizat de tâlhar şi împiedicat să alarmeze.

Deci, în caz de constrângere fizică lipseşte libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului ca şi condiţie indispensabilă subiectului oricărei fapte ilicite şi ca atare lipseşte vinovăţia. Constrângerea fizică poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unei maşini sau a unui animal ce nu poate fi stăpânit, fie de un fenomen natural.

8.4.1. Condiţiile constrângerii fizice sunt:- să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei

persoane;- săvârşirea unei fapte ilicite, prevăzută şi sancţionată ca

atare într-un act normativ, din cauza unei constrângeri fizice;

- constrângerea fizică să fie directă asupra fizicului unei persoane;

- cel constrâns să nu poată rezista acţiunii de constrângere, să nu o poată înlătura decât prin săvârşirea faptei ilicite, voinţa sa fiind complet anihilată;

În general, ca urmare a constrângerii fizice se comit fapte de inacţiune (omisiune).

8.5. Constrângerea morală

190


Fapta săvârşită prin constrângere morală este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra psihicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.

Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, căreia îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârşeşte o faptă ilicită. Aceasta este o cauză ce răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de a-şi putea determina şi dirija liber voinţa, fapt ce exclude vinovăţia şi deci, înlătură caracterul ilicit al faptei. De exemplu, casierul unei bănci este ameninţat cu moartea dacă nu lasă seiful deschis; sau o persoană este ameninţată că i se va răpi copilul dacă nu va face o mărturie mincinoasă.

8.5.1. Condiţiile constrângerii morale sunt:- să existe o acţiune de constrângere asupra psihicului unei

persoane, care să se exercite printr-o ameninţare serioasă (scrisă sau orală, directă sau indirectă), ce provoacă o temere puternică, datorită căreia celui constrâns îi lipseşte libera determinare şi dirijare a voinţei;

- pericolul cu care se ameninţă să fie grav, pentru persoana ameninţată sau pentru altă persoană, adică, să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat, să nu fie o simplă temere;

- pericolul să fie iminent (pe cale să se producă) şi injust;- pericolul să nu poată fi evitat în alt mod decât prin

comiterea faptei ilicite, pretinse de cel ce ameninţă;- între răul cu care se ameninţă şi cel ce ar rezulta din

săvârşirea faptei ilicite să existe o anumită proporţie;Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală exclud

vinovăţia şi deci, caracterul penal al faptei, numai pentru cel care a comis fapta în această stare (cel constrâns), nu şi pentru cel ce a constrâns.

8.6. Cazul fortuit (forţa majoră)29

Prin fapta săvârşită în caz de forţă majoră, se înţelege fapta peste care se suprapune o întâmplare neprevăzută şi care produce un rezultat periculos, neprevăzut şi de neînlăturat. Cazul fortuit este reglementat în art.47 din Codul penal.

191


Cazul fortuit există atunci când acţiunea – inacţiunea unei persoane a produs un rezultat ce nu putea fi prevăzut datorită intervenţiei unor cauze neprevizibile.

Imprevizibilitatea trebuie să fie obiectivă să nu se datoreze unor cauze subiective datorită căreia făptuitorul nu a prevăzut rezultatul pe care în mod obişnuit orice persoană l-ar fi putut să-l prevadă. Persoana care a săvârşit o faptă ilicită în astfel de împrejurări, nici nu le-a conceput şi nici nu le-a urmărit sau acceptat. Aceste împrejurări schimbă rezultatul firesc al conduitei iniţiale a individului şi se pot datora unor fenomene ale naturii, fenomene provocate de unele boli (epilepsie, atac de cord) sau de animale.

De exemplu, X dă foc la gunoaie după care are un atac de epilepsie şi focul provoacă între timp un incendiu; X aleargă după Y fără să ştie că acesta este cardiac şi drept urmare Y decedează; maşina lui X are o explozie de cauciuc de pe urma căreia se produce un accident; apariţia unui animal pe şosea determină intrarea pe contrasens ce se soldează cu un accident de circulaţie etc.

8.6.1. Condiţiile cazului fortuit sunt: - să se săvârşească o faptă ilicită datorită unei acţiuni-

inacţiuni peste care se suprapune o întâmplare, o împrejurare străină de cunoaşterea şi voinţa celui ce acţionează ilicit;

- împrejurarea fortuită care a intervenit să fi fost neprevăzută;

- rezultatul produs astfel, să fie imprevizibil şi de neînlăturat;

- imposibilitatea de prevedere să aibă caracter general şi obiectiv, adică nici o persoană aflată într-o cauză similară să nu fi putut să prevadă acea întâmplare şi acel rezultat.

8.7. IresponsabilitateaFapta săvârşită în stare de iresponsabilitate este fapta unei

persoane care în momentul comiterii ei nu poate să-şi dea seama de acţiunile-inacţiunile sale, sau nu poate fi stăpână pe ele, datorită alienaţiei mintale sau altor cauze asemănătoare.

Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane, care datorită alienaţiei mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicaţii cu medicamente, narcotice etc.), nu-şi poate da seama de acţiunile sau

192


inacţiunile sale şi de urmările lor, săvârşind astfel o faptă ilicită. O persoană iresponsabilă nu posedă însuşirile mintale necesare pentru a înţelege de ce anumite fapte prezintă pericol social şi au caracter ilicit.

Iresponsabilitatea poate fi intelectivă, când făptuitorul este inconştient de faptele ce le săvârşeşte şi volitivă, când făptuitorul nu-şi poate stăpâni şi conduce acţiunile sale.

În literatura juridică de specialitate se consideră că iresponsabilitatea poate fi înnăscută (congenitală-idioţenie, debilitate mintală) sau dobândită (survenită pe parcursul vieţii-nevroze, psihoze); permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă).

8.7.1. Condiţiile iresponsabilităţii- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană

iresponsabilă;- iresponsabilitatea să se datoreze unor cauze de alienaţie

sau debilitate mintală, dezechilibru sau instabilitate nervoasă;

- iresponsabilitatea să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică a individului;

- iresponsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite.

Constatarea iresponsabilităţii se face de către experţi, în cadrul unor instituţii sanitare de specialitate. Împotriva făptuitorului iresponsabil se pot lua numai măsuri de siguranţă cu caracter medical (obligarea la tratament medical, internarea într-un institut medical de specialitate).

8.8. Beţia involuntară completăBeţia este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o

persoană datorită acţiunii alcoolului sau a altor substanţe excitante sau narcotice asupra organismului şi facultăţilor sale psihice (art.49 Cod penal). Forma de beţie cea mai frecventă este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică, capabile să provoace devieri specifice de la starea psiho-fizică normală şi să ducă la diminuarea sau chiar anihilarea capacităţii fizice şi psihice a persoanei.

8.8.1. Condiţiile necesare30 - pentru ca beţia involuntară completă să fie cauză de înlăturare a conduitei ilicite sunt:

- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în stare de beţie involuntară (accidentală) şi completă;

193


- starea de beţie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite;

- starea de beţie să se datoreze alcoolului sau unor substanţe narcotice (beţia rece).

Beţia involuntară completă presupune lipsa conştiinţei şi discernământul datorită unor împrejurări independente de voinţa individului. Efectele acestei stări constau în înlăturarea caracterului ilicit al faptei şi deci a răspunderii juridice, deoarece lipseşte trăsătura esenţială a faptei, respectiv vinovăţia.

Beţia voluntară completă nu exclude caracterul ilicit al faptei, deoarece făptuitorul a putut să-şi dea seama că poate ajunge în această stare. Ea poate constitui fie o circumstanţă agravantă (de pildă, a consumat alcool pentru a prinde curaj în săvârşirea faptei), fie o circumstanţă atenuantă (de exemplu, o persoană neobişnuită cu băutura a consumat alcool şi săvârşeşte astfel o faptă ilicită).

8.9. Minoritatea făptuitoruluiConform art.50 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.

Starea de minoritate înlătură răspunderea juridică, deoarece minorii nu au capacitatea de a răspunde pentru faptele ilicite pe care le săvârşesc.

Minorii sub 14 ani nu răspund pentru faptele lor în nici o situaţie, deoarece în privinţa lor există o prezumţie absolută a lipsei discernământului, care înlătură caracterul ilicit al faptei comise. Între 14 şi 16 ani se consideră că minorii au săvârşit fapta fără discernământ, însă dacă se dovedeşte contrariul, vor răspunde pentru fapta lor deoarece în această situaţie, prezumţia lipsei discernământului este relativă. Discernământul se stabileşte în raport de natura, împrejurările concrete ale faptei şi personalitatea minorului.

Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi deci răspunderea juridică, numai cu privire la persoana la care se constată. Deci, ea acţionează “în personam”, putând profita de ea doar infractorul minor nu şi ceilalţi participaţi.

Minoritatea înlătură numai răspunderea penală şi administrativă, nu şi răspunderea civilă, în care prejudiciul cauzat trebuie reparat integral (de minori, părinţi sau institutori).

Condiţiile minorităţii sunt:

194


- săvârşirea unei fapte ilicite;- fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte

condiţiile legale pentru a răspunde juridic.8.10. Eroarea de faptEroarea de fapt31 constă în necunoaşterea totală (ignoranţă

totală, absolută) a unei stări, situaţii sau împrejurări legate de fapta care se comite, sau cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă).

În cazul erorii de fapt, făptuitorul nu-şi dă seama că încalcă legea penală, deoarece el nu cunoaşte unele stări, situaţii sau împrejurări, de care depinde caracterul ilicit al faptei sale.

Eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că, făptuitorul deşi are capacitate fizică şi psihică în momentul comiterii faptei ilicite, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă pentru că nu cunoaşte anumite stări de fapt, situaţii ce existau în acel moment sau le cunoaşte greşit, existând astfel o discordanţă între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă (imaginea pe care şi-o face despre realitate). Această discordanţă îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei sale şi deci, de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient.

8.10.1. Condiţiile erorii de fapt sunt:- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în

eroare de fapt;- eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii

faptei ilicite;- eroarea să nu provină din culpa făptuitorului;- făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa stării, situaţiei sau

împrejurării de care deprinde caracterul ilicit al faptei.Eroarea de fapt este o cauză personală ce înlătură caracterul

ilicit al unei fapte, fără să producă efecte juridice faţă de alte persoane.Eroarea de drept (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a

legii), nu înlătură caracterul ilicit al faptei, deoarece conform adagiului latin “nemo censetur ignorare legem”, nimeni nu se poate apăra de răspundere invocând necunoaşterea legii.

De asemenea, nici eroarea asupra identităţii unei persoane (“error in personam”) nu înlătură caracterul ilicit al faptei, pentru că normele de drept nu apără atributele unei anumite persoane, ci ale oricărei fiinţe umane.

8.11. Executarea unei obligaţii legale sau contractuale

195


Executarea unei obligaţii ce izvorăşte din lege sau contract, exclude caracterul ilicit al faptei, chiar dacă există un prejudiciu.

Această cauză exoneratoare de răspundere juridică se materializează, de regulă, prin executarea ordinului de serviciu, a ordinului superiorului.

În ipoteza ordinului superiorului, caracterul ilicit al faptei este înlăturat numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii32:

- ordinul să provină de la o autoritate legitimă, competentă;

- ordinul să fie dat cu respectarea formelor legale;- ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal şi abuziv;- ordinul să nu fie executat în mod ilicit;- ordinul să fie dat celui ce are sarcina să-l execute.

196

Date post:	15-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	cosminash20
View:	2,001 times
Download:	11 times

Curs Drept

Documents