+ All Categories
Home > Documents > Curs de Drept International Privat

Curs de Drept International Privat

Date post: 24-Jul-2015
Category:
Upload: goreas
View: 97 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
134
CURS DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT Dreptul Internațional Privat = drept privat cu elemente de extraneitate. Elementul de extraneitate este acea parte componentă a unui raport juridic care se află în străinătate sau sub incidența unei legi străine. Elementul de extraneitate nu constituie un al patrulea element al raportului juridic, peste subiecte, conținut și obiect al raportului juridic, ci oricare dintre aceste trei elemente ale raportului juridic poate constitui totodată și element de extraneitate. Exemple : În legătură cu subiectul raportului juridic: în legătură cu persoanele fizice – pot fi elemente de extraneitate cetățenia (raporturi încheiate între un cetățean român și unul străin), reședința obișnuită; în legătură cu persoanele juridice – elemente de extraneitate pot fi sediul uneia sau chiar a ambelor părți ale raportului juridic, reședința obșnuită ș.a. În legătură cu obiectul raportului juridic (prestația părților) – elementul de extraneitate poate apărea cu privire la bun (dacă, de exemplu, un bun este plasat în străinătate). În legătură cu conținutul raportului juridic (drepturile și obligațiile părților) – se materializează prin anumite elemente precum: în cazul actelor juridice, locul încheierii actului sau locul executării lui; în legătură cu faptele juridice – delict săvârșit în străinătate sau delict săvârșit în România cu efect în străinătate. pg. 1
Transcript
Page 1: Curs de Drept International Privat

CURS DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Dreptul Internațional Privat = drept privat cu elemente de extraneitate.

Elementul de extraneitate este acea parte componentă a unui raport juridic care se află în străinătate sau sub incidența unei legi străine. Elementul de extraneitate nu constituie un al patrulea element al raportului juridic, peste subiecte, conținut și obiect al raportului juridic, ci oricare dintre aceste trei elemente ale raportului juridic poate constitui totodată și element de extraneitate.

Exemple:

În legătură cu subiectul raportului juridic: în legătură cu persoanele fizice – pot fi elemente de extraneitate cetățenia

(raporturi încheiate între un cetățean român și unul străin), reședința obișnuită; în legătură cu persoanele juridice – elemente de extraneitate pot fi sediul uneia

sau chiar a ambelor părți ale raportului juridic, reședința obșnuită ș.a. În legătură cu obiectul raportului juridic (prestația părților) – elementul de extraneitate

poate apărea cu privire la bun (dacă, de exemplu, un bun este plasat în străinătate). În legătură cu conținutul raportului juridic (drepturile și obligațiile părților) – se

materializează prin anumite elemente precum: în cazul actelor juridice, locul încheierii actului sau locul executării lui; în legătură cu faptele juridice – delict săvârșit în străinătate sau delict săvârșit în

România cu efect în străinătate.

Conflictul de legi

În momentul în care într-un raport juridic apare un element de extraneitate, problema care se pune în mintea judecătorului sau arbitrului competent să soluționeze un litigiu cu privire la acel raport este ce sistem de drept se va aplica acelui raport juridic.

Exemplu: un contract de vânzare-cumpărare încheiat între o firmă română, în calitate de vânzător, și o firmă germană, în calitate de cumpărător. Contractul s-a încheiat în București, dar marfa se livrează în Germania. Între părți izbucnește un litigiu generat de executarea necorespunzătoare sau neexecutarea de către una dinre părți a obligațiilor ce îi revin (firma română nu a expediat marfa sau firma germană nu a achitat prețul). Problema litigioasă se pune cu privire la termenul de prescripție. Să presupunem că acțiunea a fost introdusă la 5 ani de la apariția conflictului, fiind deci prescrisă conform dreptului român (3 ani), dar neprescrisă conform dreptului german (10 ani).

Există două elemente de extraneitate: sediul uneia dintre părți și locul executării contractului.

pg. 1

Page 2: Curs de Drept International Privat

Întrebarea din mintea judecătorului este cea care reprezintă conflictul de legi.

Conflictul de legi = acea întrebare care se pune în mintea judecătorului sau arbitrului român competent să soluționeze litigiul privind care dintre cele două sisteme de drept este aplicabil în speță, în cazul în care în raportul juridic există un element de extraneitate și care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept existente în țări diferite.

Elemente esențiale ale conflictului de legi:

izvorul – elementul de extraneitate; noțiunea de conflict de legi nu sugerează ideea unui conflict de suveranități; dacă există un element de extraneitate, acel raport devine susceptibil de a i se aplica

un sistem de drept. Acel raport este caracterizat de existența unei norme specifice, numite normă conflictuală. Această normă poate să trimită la sistemul legislativ străin sau la cel român;

conflictele de legi pot apărea numai în raporturile juridice de drept privat.

Art. 2567 N.C.Civ. – prin noțiunea de raporturi de drept internațional privat se înțeleg raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate – raporturile ce țin de dreptul familiei, raporturile de muncă, raporturi privind comerțul internațional, proprietatea intelectuală sau procesul civil internațional.

Per a contrario, raporturile de drept public nu fac obiectul dreptului internațional privat.

În dreptul privat, părțile sunt pe poziție de egalitate juridică.

Pot apărea conflicte de legi cu privire la latura civilă a procesului penal, nu și la latura penală.

Soluționarea conflictului de legi – se face printr-o normă juridică specifică, și anume norma conflictuală.

Norma conflictuală = acea normă juridică specifică dreptului internațional privat care soluționează conflictele de legi, în sensul că stabilește care dintre sistemele de drept în prezență urmează să se aplice cu privire la acel raport juridic.

Comparație între norma conflictuală și norma materială:

deosebiri:a.) norma conflictuală nu cârmuiește raportul juridic pe fondul său. Ea numai arată care

dintre sistemele de drept în prezență se va aplica în acel raport juridic. Așadar, norma conflictuală este o normă de trimitere sau, cum se mai spune în doctrină, este o normă de fixare.

pg. 2

Page 3: Curs de Drept International Privat

b.) norma conflictuală se aplică întotdeauna în prealabil față de norma materială. Așadar, raționamentul material este ulterior celui de drept internațional privat. În momentul în care s-a decelat sistemul juridic aplicabil, raționamentul de drept internațional privat s-a încheiat.

Izvoarele normelor conflictuale:

există norme conflictuale în dreptul intern, principala sursă fiind Cartea a VII din N.C.Civ., dar și art. 148-162 din Legea 105/1982.

izvoare internaționale: convențiile internaționale la care România este parte; reglementările UE, în special Regulamentele (Reglamentul ROMA I –

privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, Regulamentul ROMA II – privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, Regulamentul ROMA III, care nu a intrat încă în vigoare).

Norma conflictuală este o normă juridică aferentă sistemului de drept român. În consecință, norma conflictuală nu poate avea ca elemente de structură decât elementele pe care le are orice normă conflictuală: conținutul normei și dispoziția normei.

Norma conflictuală are două elemente: ipoteza normei conflictuale – se numește conținutul normei. Conțintul normei =

materia la care norma conflictuală se referă; legătura normei – este dispoziția normei = acel element al structurii care arată ce

sistem de drept se va aplica cu privire la conținutul normei. Legătura este cea care plasează conținutul normei în sfera sistemului de drept român sau sfera sistemului de drept străin. Legătura normei este în esență legată de un element concret, care se numește punct de legătură.

Exemple de norme conflictuale:

art. 2572 din N.C.Civ. – starea și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională. – aceasta este o normă conflictuală.

art. 2568 din N.C.Civ. – legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizică.

starea și capacitatea persoanei fizice reprezintă conținutul normei conflictuale. legătura normei este naționalitatea persoanei fizice. punctul de legătură este cetățenia persoanei fizice.

pg. 3

Page 4: Curs de Drept International Privat

Art. 2580 N.C.Civ. – statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națioană.

Art. 2571 – persoana juridică are naționalitatea statului pe a cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

Art. 2613 N.C.Civ. – posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi asupra bunurilor sunt situate de legea locului unde acestea sunt situate sau se află.

Art. 3 al 1 din ROMA I – contractul este guvernat de legea aleasă de părți. Conținutul este contractul. Legătura este voința părților.

Art. 4 al. 1 din ROMA II – legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul.

Conținutul este regimul juridic al obligațiilor necontractuale. Legătura este locul producerii prejudiciului.

Sistemul de drept la care norma tremite se numește legea aplicabilă sau lex causae. Determinarea lex causae este scopul normei conflictuale.

Sistemul de drept căruia îi aparține norma conflictuală este sistemul de drept al instanței sesizate – lex fori = legea instanței sesizate (forul fiind instanța sesizată).

Normele conflictuale sunt norme imperative, așadar ele sunt obligatorii pentru judecătorul forului. Legea conflictuală nu poate fi confundată cu lex causae, pentru că lex causae urmează a fi determinată prin legea conflictuală. „Cine alege instanța, alege și dreptul” (Qui eligit iudicem eligit ius) – acest adagiu exprimă ideea că, în cazul în care nu există ală posibilitate de determinare, există prezumția simplă că părțile au dorit și ca norma conflictuală să aparțină acelui stat.

Există și excepții în cazul retrimiterii de gradul I.

În conținutul dreptului internațional privat intră și norme materiale. Principalele norme materiale care interesează sunt normele materiale de procedură civilă care reglementează procesul civil internațional.

Intră în conținutul dreptului internațional privat și normele de aplicație imediată (norme de aplicație necesară).

Art. 9 din Reglumentul ROMA I – Normele de aplicație imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, pentru organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură încât

pg. 4

Page 5: Curs de Drept International Privat

aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului.

Normă de aplicație imediată (definiția profesorului) = acea normă materială aparținând sistemului de drept intern al statului for sau al unui alt stat, normă care, dat fiind gradul ei înalt de imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat) unui raport juridic cu element de extraneitate atunci când acel raport juridic are un punct de legătură concret și semnificativ cu statul respectiv, excluzând în acest fel conflictul de legi și deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.

Art. 2566 N.C.Civ. – altă definiție a normelor de aplicație imediată.

Elementele esențiale ale normelor de aplicație imediată:

a.) sunt norme materiale – ele soluționează problema pe fond;b.) aparțin, de regulă, sistemului de drept al instanței sesizate, adică lui lex fori.

Regulamentul ROMA I a permis să se țină seama și de normele de aplicație imediată din sistemul de drept al unui stat terț, altul decât cel al forului;

c.) este o normă juridică cu un înalt grad de imperativitate;d.) pentru a se aplica o normă de aplicație imediată, ea trebuie să aibă o legătură concretă

și efectivă cu lex fori;e.) când acest lucru se întâmplă (când se întrunesc condițiile de mai sus), norma la care

ne referim este de imediată aplicare, înaintea raționamentului conflictual.

Exemple din dreptul român:

reglementările în materia regimului valutar – în România este în vigoare Regulamentul IV din 2005 al BNR privind regimul valutar.

art. 3 – plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care fac obiectul comerțului cu bunuri sau servicii se realizează numai în monedă națională.

normele juridice privind autorizațiile de import și export – toate acele acte administrative care sunt obligatorii în cazul în care anumite mărfuri trec frontiera (produsele alimentare, produsele farmaceutice, produsele chimice etc.).

Ordonanța 42 din 1997 privind transporturile maritime, art. 23 – navele, indiferent de pavilionul pe care îl ancorează, care intră în apele naționale sau în porturile românești, sunt obligate să respecte legislația română.

Comparație între norma conflictuală și norma de aplicație imediată: asemănări :

amândouă privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, deci amândouă sunt de drept internațional privat;

amândouă, de principiu, trebuie să aibă o legătură cu țara for; amândouă aparțin sistemului de drept român.

pg. 5

Page 6: Curs de Drept International Privat

deosebiri : în timp ce norma conflictuală este o normă de trimitere, adică nu soluționează

litigiul pe fond, ci indică legea aplicabilă, norma de aplicație imediată este o normă materială, care soluționează litigiul pe fond.

Principalele conflicte care pot apărea în legătură cu raporturile juridice de drept internațional privat

Dreptul internațional privat este un drept conflictual.

Conflictul de jurisdicții – în momentul în care o instanță de judecată sau de arbitraj este sesizată cu un litigiu, prima problemă care trebuie soluționată este dacă ea este sau nu competentă să judece litigiul. Conflictul de jurisdicții rezidă în întrebarea dacă sunt competente instanțele române, privite în ansamblul lor, sau sunt competente instanțele unui alt stat.

După ce instanța română constată că este competentă cu soluționarea litigiului, judecătorul sau arbitrul trebui să decidă după ce procedură judecă litigiul.

Conflictul de legi – soluția: lex fori.

Conflictul de calificări – prima problemă de fond care apare.

Conflictul în spațiu de norme conflictuale .

Conflictul de legi materiale – este principala problemă a dreptului internațional privat. El se soluționeaz prin norma conflictuală. În cazul în care ea trimite la un sistem de drept străin se pune problema aplicării legii străine.

Conflictul de legi în timp și spațiu – problema drepturilor câștigate în străinătate.

Conflictul în timp al normelor conflictuale .

pg. 6

Page 7: Curs de Drept International Privat

CONFLICTUL DE CALIFICĂRI

În cazul în care, într-un raport juridic, apare un element de extraneitate, apare un conflict de legi. Conflictul de legi este soluționat prin norma conflictuală. Norma conflictuală este o normă din sistemul de drept al instanței sesizate.

Norma conflictuală este exprimată în noțiuni juridice. Aceste noțiuni juridice nu sunt calificate sau interpretate la fel în diferitele sisteme de drept. Noțiunile care compun norma conflictuală nu au întotdeauna aceeași accepțiune în diferitele sisteme de drept. Prima problemă care trebuie pusă este aceea de a califica conceptele prin care norma este exprimată.

Instituția calificării – calificare a normei juridice de drept internațional privat.

Calificarea = (pornindu-se de la norma conflictuală către situația de fapt) acea operațiune logico-juridică de determinare a sensului exact și complet al noțiunilor juridice care exprimă conținutul și legătura normei conflictuale, cu scopul de a arăta dacă un anumit raport juridic, mai exact, o situație de fapt concretă, se include sau nu în acea normă conflictuală.

Calificarea = (pornindu-se de la situația de fapt către norma conflictuală) interpretarea unei situații de fapt, a raportului juridic, pentru a vedea în conținutul și în legătura cărei norme conflictuale intră.

În cazul în care, în diferitele sisteme de drept în prezență, aceeași noțiune juridică are accepțiuni diferite, apare un conflict de calificare.

Conflictul de calificare = acea situație care apare atunci când noțiunile din conținutul sau din legătura normei conflictuale aplicabile în speță au înțelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica acelui raport juridic.

Testamentul olandezului – speță importantă în domeniu. Un cetățean olandez a făcut un testament olograf, iar noțiunea de testament olograf a fost calificată în mod diferit de cele două sisteme de drept în prezență: dreptul francez și cel olandez. În unul dintre ele, posibilitatea cetățeanului de a face un testament olograf era calificată ca o problemă de capacitate, adică de aptitudine a lui de a întocmi un testament olograf și, dacă era calificată ca o problemă de capacitate, era supusă normei conflictuale privind capacitatea persoanei fizice, adică lex patriae și el era olandez. În celălalt sistem era calificat ca o problemă de formă. Forma este supusă locului unde a fost întocmit actul – adică Franța. Problema era că, dacă îl calificam ca o problemă de capacitate supusă legii olandeze, legea olandeză invalida la momentul respectiv testamentul olograf, pe când, dacă l-am fi calificat conform legii franceze, aceasta l-ar fi validat. (a se admira coerența...)

pg. 7

Page 8: Curs de Drept International Privat

Problema conflictului de calificări se pune cel mai frecvent cu privire la prescripția extinctivă. În sistemul de drept românesc, prescripția extinctivă este o problemă ce ține de fondul raportului juridic; este o problemă de drept material. În alte sisteme de drept (sistemul anglo-saxon), prescripția este calificată ca o problemă de procedură. Dacă o privim ca o problemă de fond, calificarea este supusă legii contractului, dacă o privim ca o problemă de formă, calificarea ei este supusă legii formei.

Dreptul statului de a culege succesiunile vacante este o altă problemă calificată diferit. Dreptul de a culege o succesiune vacantă poate fi calificat ca o problemă de moștenire, și atunci este supus lui lex succesionis, sau poate fi calificat ca o problemă de drept suveran al statului pe teritoriul căruia bunurile din succesiune se află, și atunci este o problemă de aplicare a legii locului (lex rei sitae/ lex situs).

Căsătoria religioasă poate fi calificată ca o problemă de capacitate sau ca o problemă de formă a căsătoriei. În acest caz, se califică după legea locului încheierii căsătoriei – locus regit actum.

Sediul social este calificat în N.C.Civ. ca fiind sediul social real. Alte sisteme de drept îl califică în funcție de locul de incorporare, voința părților etc.

Conflictul de calificare este important pentru că el poate conduce la aplicarea unuia sau altuia dintre sistemele de drept în prezență. Problema se pune diferit în funcție de dacă problema de calificare se pune cu privire la conținutul normei sau la legătură.

Legea după care se face calificarea – există o regulă generală, excepții de la această regulă și o situație specială în cazul calificării juridice a noțiunilor din cadrul actelor U.E. (în special regulamentele).

Regula generală – calificarea se face după legea instanței sesizate – lex fori. Art. 2558 din C.Civ. prevede în acest sens. De ce? Pentru că norma conflictuală este o normă juridică din sistemul de drept al instanței sesizate (competente). Prin urmare, interpretarea normei trebuie făcută potrivit conceptelor juridice din sistemul de drept din care norma face parte. Eius est interpretari cuius est condere. Al doilea argument este un argument de reductio ad absurdum. Alternativa ar consta în calificarea noțiunilor conflictuale fie după lex fori, fie după lex causae. Nu este posibil să calificăm după lex causae pentru că, în momentul în care se pune problema calificării, lex causae nu este încă determinată, ci ea urmează a fi determinată tocmai ca urmare a modului de soluționare a conflictului de calificări. În consecință, nu putem califica după lex causae pentru că lex causae nu este încă cunoscută în acel moment. Legea forului este cunoscută în momentul calificării – este singura cunoscută în momentul calificării, pentru că problema conflictului de jurisdicții a fost deja rezolvată.

Excepțiile de la regula generală – sunt câteva excepții de la calificarea după legea forului.

pg. 8

Page 9: Curs de Drept International Privat

1. Calificarea potrivit voinței părților – art. 2558 al. (5) C.Civ. – când părțile au determinat ele însele noțiunile dintr-un act juridic, calificarea acestor noțiuni se va face după voința părților, potrivit principiului autonomiei de voință.

2. Așa-numita calificare secundară – calificarea subsidiară, subsecventă calificării principale. De exemplu: art. 2558 C.Civ. – natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.

3. Calificarea instituțiilor juridice necunoscute dreptului for – art. 2558 C.Civ. al. (4) – dacă legea română nu cunoaște o instituție juridică străină sau o cunoaște cu o altă denumire sau cu un alt conținut, se va lua în considerare calificarea juridică făcută de legea străină. Calificarea instituțiilor de drept necunoscute legii forului se face conform sistemului de drept care le cunoaște.

În practică, au existat astfel de probleme cu instituțiile dreptului anglo-saxon: trust și agency.

Există și o situație specială – se pune cu privire la actele normative emise în cadrul UE. Conceptul esențial este cel al interpretării/calificării autonome. Calificarea autonomă este făcută de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Rolul CJUE s-a extins foarte mult după Tratatul de la Lisabona, care a permis instațelor de judecată de la toate nivelurile să acceseze Curtea cu chestiuni privind interpretatea tratatelor și regulementelor, inclusiv directivelor UE. Există o prevedere expresă în acest sens în Tratatul de funcționare a UE. CJUE a promovat în mod constant principiul calificării autonome – noțiunile juridice din actele juridice ale UE sunt interpretate independent, autonom de sistemele de drept naționale. De exemplu, sintagma în materie civilă și comercială este interpretată de CJUE.

Pentru a se răspunde cerinței uniformizării conceptelor de drept în cadrul UE s-a elaborat o lucrare – Principii, definiții și reguli model ale dreptului privat european – deocamdată se află în stadiul de proiect.

Conflictul în spațiu al normei conflictuale și instituția retrimiterii

Conflictul în spațiu al normelor confictuale – există atunci când sistemele de drept în prezență conțin norme conflictuale care au puncte de legătură diferite.

Conflictele de norme conflictuale pot fi de două feluri:

1. Conflict pozitiv de norme conflictuale – în cazul în care norma conflictuală din fiecare sistem de drept trimite la propriul său sistem de drept. Conflictul pozitiv de norme conflictuale se soluționează de obicei după principiile litispendenței (???) internaționale. Se va ține cont de legea instanței mai întâi sesizate.

pg. 9

Page 10: Curs de Drept International Privat

2. Conflict negativ de norme conflictuale – atunci când normele conflictuale în prezență, fiecare dintre ele, declară aplicabil sistemul de drept al celuilalt stat sau un sistem de drept terț.

Pentru a exista retrimitere este necesară a fi îndeplinită și o condiție ce ține de sensul trimiterii – care este o problemă de calificare a normei conflictuale. Sensul trimiterii poate fi în două moduri:

a.) atunci când norma conflictuală a forului trimite numai la dreptul material, substanțial străin. În acest caz, nu apare retrimitere.

b.) atunci când sensul trimiterii este la întregul sistem străin, inclusiv la normele sale conflictuale. În acest caz, poate apărea retrimiterea.

Pentru a exista retrimitere, două condiții cumulative trebuie îndeplinite:1. să existe conflict negativ de norme conflictuale;2. sensul trimiterii să fie făcut la întregul sistem de drept străin, adică inclusiv la normele lui

conflictuale.

Retrimiterea = situația juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin în întregul său, adică inclusiv la normele conflictuale din acel sistem, iar în acel sistem există o normă conflictuală care nu primește trimiterea, ci retrimite fie la dreptul forului (retrimitere de gradul I), fie la dreptul unui stat terț (retrimitere de gradul II).

Retrimiterea este o operațiune logico-juridică. Ea se produce exclusiv în mintea judecătorului sau arbitrului. Retrimiterea nu se confundă cu declinarea de competență, care este o operațiune materială de trimitere a dosarului la instanța competentă.

Speța Forr (?) – speță relevantă soluționată de instanțele franceze la sfârșitul secolului XIX.

Retrimiterea în dreptul român – art. 2559 C.Civ. al. (1) – legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepția unor dispoziții contrare. Prin urmare, sensul trimiterii este la întregul sistem de drept străin. Prin urmare, dreptul român admite, de principiu, retrimiterea. Art. 2559 – dacă legea străină retrimite la dreptul român, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel. Din această prevedere legală deducem că dreptul român admite retrimiterea de gradul I. Retrimiterea de gradul I, care se mai numește și retrimitere simplă sau trimitere înapoi, există atunci când norma conflictuală străină retrimite la dreptul forului.

Argumente în favoarea retrimiterii:

a.) Trimiterea pe care norma conflictuală română o face la un sistem de drept străin este o ofertă de aplicare a acelui sistem de drept, nu o obligație, căci sistemul de drept român nu poate stabili obligații pentru un sistem de drept străin.

pg. 10

Page 11: Curs de Drept International Privat

b.) Argumentul unității sistemului de drept – orice sistem de drept este un concept unitar, un ansamblu de norme juridice. Norma conflictuală este o normă juridică din acel sistem. „Nu pot eu, din afară, de principiu, să vin și să spun că numai de o parte din sistemul tău de drept țin seama”. (citat exact)

c.) Dacă admitem retrimiterea, nu se supără nimeni. (idem)

Excepții de la retransmitere – instituite de art. 2559 C.Civ.:

1. când părțile au ales legea străină;2. în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice și obligațiilor extracontractuale;3. în alte cazuri speciale prevăzute de legea națională, de dreptul UE sau de convențiile

internaționale la care România este parte.

Aceleași prevederi se regăsesc și în art. 20 din Roma I și art. 24 din Roma II.

Retrimiterea nu se aplică în cazul în care părțile au ales legea aplicabilă – lex voluntaris. Retrimiterea nu se aplică nici în cazul obligațiilor contractuale prevăzute de Roma I și în cazul obligațiilor necontractuale prevăzute de Roma II.

Practic, regula retrimiterii rămâne aplicabilă unei sfere foarte restrânse de situații.

Retrimiterea de gradul al II-lea se mai numește și retrimitere complexă sau trimitere mai departe – în cazul în care sistemul de drept la care norma conflictuală română trimite, trimite mai departe la dreptul unui stat terț.

Dreptul român nu admite retrimiterea de gradul al II-lea. Art. 2559 C.Civ. – dacă legea străină retrimite la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel. Nici Legea 105 nu admitea retrimiterea de gradul II, dar nici nu se aplica legea română, ci legea statului către care s-a trimis.

pg. 11

Page 12: Curs de Drept International Privat

APLICAREA LEGII STRĂINE CA LEX CAUSAE

În cazul în care instanța a rezolvat toate conflictele existente, dacă legea conflictuală trimite la un sistem de drept străin, se pun o serie de probleme specifice.

Dacă norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, acel sistem de drept trebuie aplicat, altfel încălcând norma conflictuală română. Dacă norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, trimite la toate izvoarele de drept din acel sistem de drept străin.

Aplicarea legii străine este independentă de condiția reciprocității (art. 2561 C.Civ.).

Excepții: art. 2582 C.Civ. – persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot fi recunoscute în România sub condiția reciprocității. Legea 105 prevede că o hotărâre judecătorească sau arbitrală și executarea ei pot fi recunoscute în România cu condiția să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele între România și sediul instanței care a pronunțat-o.

Reciprociatea este de trei feluri: legislativă – când sistemul de drept străin prevede aceleași drepturi pentru entitățile

juridice române aflate în situații similare; nu este necesară o cauțiune specială pentru un cetățean străin (cautio iudicatum solvi).

diplomatică – este cea care izvorăște dintr-o convenție internațională. De exemplu, Convenția de la New York din 1958 prevede explicit că statele își acordă condiția reciprocității.

de fapt – există atunci când ea este aplicată de autoritățile competente străine în fapt. Art. 2561 C.Civ. – reciprocitatea de fapt este prezumată până la proba contrară – prezumție relativă de reciprocitate.

Titlul cu care este aplicată legea străină în România

Problema titlului cu care este aplicată o lege străină într-un anumit stat este tratată diferit de la o țară la alta. În sistemul de drept anglo-saxon, dreptul străin este privit ca o stare de fapt. În dreptul francez, natura lui este mixtă. În dreptul român, dreptul străin este privit ca o problemă de drept – i se aplică regimul național: are același regim juridic ca și dreptul român, dar cu anumite excepții sau atenuări generate de particularitățile pe care dreptul străin le prezintă.

Titlul cu care este aplicat un drept străin într-o țară produce importante efecte juridice. Pentru a înțelege acest lucru, este necesară o analiză comparativă cu privire la efectele pe care viziunile diferite asupra dreptului străin le produc.

Acestea trebuie analizate din mai multe puncte de vedere.

pg. 12

Page 13: Curs de Drept International Privat

1. În ceea ce privește invocarea legii străine în fața autorităților forului.

În sistemele de drept care privesc dreptul străin ca un element de fapt, dreptul străin trebuie invocat, pentru a fi aplicat, în fața unei instanțe de judecată, de către părți, ca orice element de fapt. Altfel spus, dreptul străin este coborât la nivelul premisei minore a silogismului juridic care trebuie adusă, înfățișată de către părți în instanță. Părțile dau judecătorului faptele, iar judecătorul dă dreptul.

Prin urmare, instanța de judecată nu invocă din oficiu aplicarea legii străine.Situația este sensibil diferită în sistemul nostru de drept, unde dreptul străin este privit ca

un element de drept. În sistemul nostru de drept, dreptul străin poate fi invocat atât din oficiu de către instanța de judecată, cât și de oricare dintre părți.

Instanța de judecată, în temeiul rolului activ (art. 129, 130 C.proc.civ.), poate pune din oficiu în discuția părților aplicarea unei legi străine, în cazul în care legea conflictuală română trimite la legea străină. În cazul în care legea conflictuală română este imperativă, judecătorul are obligația să aplice din oficiu legea străină, dacă norma conflictuală trimite la ea.

Părțile pot să invoce dreptul străin în fața judecătorului român ca o formă de aplicare a principiului disponibilității.

Părțile pot renunța la aplicarea legii străine sau la aplicarea unei anumite legi străine, în cazul în care este vorba de o normă conflictuală dispozitivă.

În concluzie, în dreptul român este o îmbinare între rolul instanței și rolul părților în determinarea legii străine.

2. Din punct de vedere al sarcinii probei legii străine.

În sistemele de drept în care dreptul străin este un element de fapt, proba lui revine păților. Judecătorul nu are obligație să se implice în acest aspect. El judecă după ceea ce părțile îi furnizează.

În sistemul nostru de drept, sarcina probei legii străine se împarte între judecător și părți astfel: judecătorul, în temeiul rolului activ, trebuie să depună toate diligențele pentru aflarea conținutului exact și complet al dreptului străin, în cazul în care norma conflictuală română a trimis la ea. În acest scop, judecătorul este obligat să administreze toate probele permise de lege pentru aflarea conținutului exact și concret al legii străine.

Instanța are deplină putere să solicite părților anumite mijloace de probă privind legea străină. Din punct de vedere al poziției judecătorului, apare o primă diferență esențială între dreptul străin și cel național. În ceea ce privește dreptul național, există principiul clasic exprimat prin adagiul iura novit curria (judecătorul cunoaște legea). Acest principiu funcționează numai în ceea ce privește dreptul național, nu și pentru dreptul străin. De aceea, în ceea ce privește dreptul străin, judecătorul este obligat să dispună de toate mijloacele de probă pentru aflarea legii străine și poate obliga părțile să-l ajute în acest sens (art. 2562 N.C.Civ. – partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei).

pg. 13

Page 14: Curs de Drept International Privat

În concluzie, sarcina probei legii străine revine deopotrivă instanței și părților.

3. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii străine.

Art. 2563 N.C.Civ. – legea străină se interpretează și se aplică potrivit regulilor de interpretare și aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparține acea lege – Eius est interpretari cuius est pondere.

Nu se pot aplica regulile de interpretare române unei legi dintr-un sistem de drept străin.

Căile de atac în cazul greșitei interpretări sau aplicări a legii străine

În aproape toate sistemele de drept, instanțele supreme ale statului, indiferent cum se numesc ele, judecă în drept, pe calea recursului, elementele de drept străin.

Sistemul de drept anglo-saxon – dacă dreptul străin este privit ca un element de fapt, greșita interpretare a legii străine nu ajunge la Înalta Curte a statului respectiv, pentru că ea judecă numai în drept, iar legea străină este considerată fapt. Prin urmare, analiza ei se oprește la o instanță inferioară.

În dreptul român, unde dreptul străin este element de drept, problema nu se pune, pentru că greșita interpretare sau aplicare a legii străine beneficiază de aceeași protecție prin căile de atac ca și dreptul național. Prin urmare, se poate formula calea de atac a apelului, recursul sau orice cale extraordinară de atac.

În ceea ce privește recursul în interesul legii (art. 329 și urm. din C.proc.civ.), această cale nu este una la îndemâna părților. El poate fi formulat numai de către anumite autorități publice. Problema care se pune este una absolut teoretică dacă un asemenea recurs s-ar putea formula în cazul în care ar apărea o discrepanță în interpretarea unei legi străine. Răspunsul este nu. Recursul în interesul legii urmărește numai protecția unitarei aplicări a legii române.

Mijloacele de probă a legii străine

Art. 2562 N.C.Civ. – conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.

Există și dispoziții speciale privind proba legii străine. În dreptul intern român, textul din N.C.Civ. este un text general.

pg. 14

Page 15: Curs de Drept International Privat

Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială prevede că Ministerul Justiției este autoritatea centrală care solicită ministerelor de justiție din alte state informații privind dreptul străin în materie civilă și comercială, precum și în materia procedurii civile și judiciare și materia organizării judiciare pentru cazuri judiciare determinate. Cererea de informații asupra legii străine poate emana numai de la o autoritate judiciară, putând fi făcută din oficiu de acea autoritate judiciară sau la cererea părții interesate.

Instanțele de judecată române, în principiu, nu au o legătură directă cu instituțiile altor state, ci prin intermediul Ministerului Justiției.

Prevederi privind proba legii străine sunt cuprinse și în anumite convenții internaționale la care România este parte:

Convenția Europeană în domeniul informării asupra dreptului străin, convenție care a fost semnată la Londra în 1968; are și un Protocol adițional din 1978. România a aderat la ea în 1991.

Potrivit Convenției, statele semnatare se angajează să trasmită informații privind dreptul lor în domeniul civil și comercial, al procedurii civile și comerciale și al organizării judiciare. Este desemnat și un organism național de legătură – în România este Ministerul Justiției. Cererea de inromații trebuie să emane de la o autoritate judiciară, trebuie să se refere la un proces deja pornit (nu se cer informații la modul general). Operațiunea se derulează prin intermediul instituției care ia legătura cu statul străin. Informațiile pot consta în trimiterea de texte de lege, de regulamente, de decizii judiciare, de lucrări doctrinare și, eventual, de completări explicative ale autorității străine.

Convenția mai prevede și că statul străin poate refuza cererea dacă consideră că interesele sale suverane sunt afectate.

Cererea trebuie rezolvată cât mai repede posibil. Răspunsul se redactează, de principiu, în limba statului solicitat.

Mijloacele de probă a legii străine se împart în două categorii:- probe directe ale legii străine – textul propriu-zis; culegeri de legi sau de

jurisprudență, în funcție de sistemul de drept respectiv;- probe indirecte ale legii străine – sunt procurate de către diferite autorități publice

ale statului străin, de organisme reprezentative ale statului străin în România sau în ale părți.

Proba se poate face prin atestate, certificate emise de autoritățile publice ale statului străin respectiv. Poate fi vorba de certificate eliberate de Ministerul Justției din statul respectiv, poate fi vorba de certificate de legislație sau de certificate de cutumă emise de notari publici, de Camere de Comerț și Industrie. Există și mijloace de probă care pot fi procurate de la organismele reprezentative ale statului străin în România: ambasade, consulate.

pg. 15

Page 16: Curs de Drept International Privat

Cel mai frecvent mijloc de probă utilizat în ultimii ani este reprezentat de expertiză. Expertiza este solicitată de către instanță sau cu aprobarea instanței unei persoanlități din țara străină, un specialist, un profesor universitar, un avocat, o persoană cu experiență și competență, căreia i se solicită un aviz juridic, o opinie legală în legătură cu existența și aplicarea dreptului străin.

Forța probantă – orice mijloc de probă este supus cenzurii instanței. Mijloacele de probă pot face dovada până la proba contrară, de regulă, dar, dacă ele emană de la o autoritate publică, ele fac dovada pentru constatările personale ale acelei autorități, până la înscrierea în fals.

Consecințele imposibilității de probare a legii străine

Art. 2562 N.C.Civ. – în cazul imposibilității de a stabili într-un termen rezonabil conținutul legii străine, se aplică legea română.

Trebuie să fie vorba despre o imposibilitate evidentă, calificată de probare a legii străine. Simpla dificultate, complicație pe care ar crea-o demersul de aflare a legii străine nu este suficientă. Din dosarul cauzei trebuie să rezulte ce demersuri s-au făcut pentru aflarea legii străine.

N.C.Civ. introduce ideea de „în termen rezonabil”. Prin urmare, trebuie să existe un echilibru între principiul aflării legii străine și ideea de celeritate a rezolvării procesului.

Legea română se aplică subsidiar, în cazul imposibilității aflării legii străine. Legea română se aplică cu caracter succedaneu, în ultimă instanță. De ce? În primul rând, litigiul nu poate rămâne nesoluționat; acțiunea reclamantului nu poate fi respinsă pentru motivul imposibilității de probare a legii străine. Ar fi o denegare de dreptate din partea judecătorului. Ar fi și ilegal, pentru că sarcina probei nu revine numai părților, ci și instanței. Prin urmare, soluția nu poate fi decât de aplicare a unui sistem de drept.

Totodată, există o prezumție simplă și aplicabilă in extremis potrivit căreia, în cazul în care pățile au ales competența instanței române, se poate prezuma că ele, in extremis, au acceptat posibilitatea aplicării și pe fond a legii române. Qui eligit iudicem, eligit ius – cine alege instanța, alege și dreptul.

Cazurile de înlăturare de la aplicare a legii străine

Există trei situații în care legea străină, deși normal trebuia aplicată, pentru că norma conflictuală română trimite la ea, nu se va aplica:

pg. 16

Page 17: Curs de Drept International Privat

1. atunci când legea străină încalcă ordinea publică de drept internațional privat;

Problema este reglementată de art. 2564 C.Civ. care prevede că ordinea publică de drept internațional privat este formată din ansamblul principiilor fundamentale ale dreptului român, ale dreptului UE și din drepturile fundamentale ale omului.

Sub aspect procedural, ordinea publică se materializează prin excepția de ordine publică – este o excepție de fond – este mijlocul procedural aplicabil de către instanța română pentru a înlătura efectele legii străine normal competente să se aplice unui raport juridic de drept internațional privat atunci când acea lege străină încalcă principiile menționate mai sus.

În conținutul noțiunii intră: principiilor fundamentale ale dreptului român, principiilor fundamentale ale dreptului UE și drepturile fundamentale ale omului.

Efectul excepției de ordine publică, în cazul în care este admisă, este acela de a împiedica producerea pe teritoriul României a efectelor legii străine – împiedicarea aplicării legii străine pe teritoriul țării. Legea străină ca atare nu poate fi afectată.

Noțiunea de ordine publică nu este întâlnită numai în dreptul internațional privat, ci și în dreptul intern. Între ordinea publică în dreptul intern și ordinea publică în dreptul internațional privat există și deosebiri. Ca asemănare, ele au aceeași rațiune, adică înlăturarea de la aplicare a unei legi. Dar deosebirile sunt foarte importante.

a) în primul rând, au funcții diferite. Ordinea publică în dreptul intern este formată din ansamblul normelor și principiilor imperative interne al căror scop este acela de a limita autonomia de voință a părților. În dreptul internațional privat, funcția ordinii publice este diferită. Ea se exprimă prin ideea împiedicării aplicării legii străine pe teritoriul României.

b) ele au sfere de aplicare diferite. Ordinea publică de drept intern este mai largă decît ordinea publică de drept internațional privat. Cu alte cuvinte, mai multe elemente, norme imperative găsim în dreptul intern, care limitează voința părților, decât în dreptul internațional privat. Statul este mai dur în reglementarea relațiilor juridice interne, decât în reglementarea relațiilor cu alte state sau sisteme de drept. De exemplu, până la adoptarea C.Civ., prescripția extinctivă era o problemă de ordine publică; în concepția C.Civ., prescripția nu mai este o problemă de ordine publică. În dreptul internațional privat, prescripția extinctivă nu era de ordine publică, deci un termen diferit nu putea duce la imposibilitatea aplicării legii străine. Un alt exemplu este faptul că motivarea hotărârilor judecătorești este o chestiune de ordine publică în dreptul român. Există însă și sisteme de drept în care, în anumite situații, hotărârea judecătorească nu trebuie motivată (ex: SUA). În cazul în care ne aflăm în fața unei hotărâri nemotivate, nu putem invoca excepția de ordine publică. Alt exemplu: în România un S.A. trebuie să aibă minimum 2 asociați. Există state în care acest lucru nu este necesar. Nu se pot refuza actele juridice ale acelei societăți făcute pe teritoriul țării pentru considerarea faptului că ea are un singur asociat, dacă ea este legal constituită conform legislației țării din care

pg. 17

Page 18: Curs de Drept International Privat

provine. La fel se întâmplă și cu instituțiile juridice necunoscute sistemului de drept român. Art. 2567 C.Civ. – drepturile câștigate în țara străină sunt respectate în România, cu excepția cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul privat român.Art. 2582 C.Civ. – persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot fi recunoscute în România și dacă scopul lor nu este contrar ordinii publice din România.

Există situații în care poate fi protejată și ordinea publică din alte sisteme de drept, nu numai ordinea publică din România – așa-numitele situații de ordine publică cu acțiune dublă. De exemplu: art. 2639 alin. 3 C.Civ. – în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă pentru încheierea actului, nicio altă lege nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul încheierii actului – consacră o situație de ordine publică cu acțiune dublă. De exemplu, contractul de donație. Legea română prevede o condiție ad validitatem de formă – act autentic – părțile se duc într-o altă țară unde nu se cere forma solemnă și fac donația acolo. Donația nu va fi valabilă. Același lucru se întâmplă și când legea aplicabilă fondului este o lege străină.

Aceeași idee este reluată în Roma I: art. 6 alin. 1 – în materia contractelor încheiate cu consumatorii, părțile pot alege legea aplicabilă în contract, dar o asemenea alegere nu poate priva consumatorul de protecția care îi este acordată de legea statului unde își are reședința obișnuită; art. 8 alin. 1 – angajatul/salariatul nu poate fi lipsit de protecția pe care o prevede legea lui națională.

Și convențiile internaționale consacră ordinea publică. De exemplu: Convenția de la New York din 1958 – unei hotărâri arbitrale străine poate să i se refuze recunoașterea și aplicarea pe teritoriul țării dacă încalcă ordinea publică.

Caracterele ordinii publice:a) ordinea publică are caracter spațial, național – la nivelul fiecărui sistem de drept

național. b) ordinea publică are un caracter temporal, actual;c) din punct de vedere material, ordinea publică este o excepție, de unde decurge o

serie de consecințe: excepția este de strictă interpretare și efectul ei este chirurgical (se aplică doar părții din normă care afectează ordinea publică, nu întregului sistem de drept străin).

Efectele aplicării ordinii publice: ordinea publică admisă are un efect negativ. Art. 2564 N.C.Civ. – aplicarea legii

străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept privat coumn. ordinea publică admisă are un efect pozitiv – în golul lăsat prin împiedicarea legii

străine se aplică legea română. Art. 2564 N.C.Civ. – în cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.

pg. 18

Page 19: Curs de Drept International Privat

De exemplu, dacă legea străină prevede o discriminare între doi copii, unul din căsătorie, celălalt din afara căsătoriei, discriminarea încalcă ordinea publică, deci nu se poate aplica. Ambilor copii li se vor aplica norme care le oferă drepturi egale.

Sfera noțiunii de ordine publică în dreptul internațional privat – ordinea publică are sfere diferite, după cum apare:

a) în cazul conflictului de legi în spațiu – conflictul de legi în spațiu este cel care este soluționat prin norma conflictuală și este acel conflict care apare în momentul nașterii unui raport juridic;

b) în cazul conflictului de legi în timp și spațiu – cel care apare atunci când se pune problema invocării într-o țară a efectelor unui raport juridic încheiat cândva în trecut, într-o altă țară. Este problema drepturilor câștigate.

Ordinea publică în conflictul de legi în spațiu este mai largă decât ordinea publică în conflictul de legi în timp și spațiu. Aceasta înseamnă că există situații în care voi refuza să închei un act juridic (conflict de legi în spațiu). Dacă actul s-a încheiat în străinătate valabil și, ulterior, efectele lui se cer a fi recunoscute în România, este posibil să recunosc acele efecte. De exemplu, voi refuza încheierea unei căsătorii în România cu un cetățean dintr-un stat care permite poligamia, în cazul în care cetățeanul respectiv este deja căsătorit cu cineva, chiar dacă, în statul său, a doua căsătorie ar fi valabilă. Dar să presupunem că două persoane din Arabia Saudită, căsătorite valabil în țara lor, vin în România, în calitate de studenți la Facultatea de Drept, și divorțează. Soția cere pensie de întreținere. Soțul refuză, susținând că ea este a doua soție. Judecătorul va da pensia de întreținere, pentru că problema care se pune este doar de recunoaștere a efectelor unei situații juridice valabil create conform legislației statului de origine.

Ca o concluzie, există trei sfere ale ordinii publice: ordinea publică în dreptul intern – cea mai extinsă; ordinea publică în drept internațional privat în conflictul de legi în spațiu; ordinea publică de drept internațional privat în conflictul de legi în timp și spațiu.

Comparație între ordinea publică de drept internațional privat și normele de aplicație imediată

Normă de aplicație imediată presupune înlăturarea de la aplicare a normelor străine pentru a proteja principiile fundamentale de drept român.

Deosebirea esențială rezidă în mecanismul logic al operațiunii. În cazul normei de aplicație imediată, ea este de imediată aplicare. Dacă există o normă de aplicație imediată, nu se aplică norma conflictuală. Norma de aplicație imediată înlătură conflictul de legi.

Ordinea publică se aplică numai după ce am făcut raționamentul conflictual.

pg. 19

Page 20: Curs de Drept International Privat

2. atunci când legea străină a devenit competentă de a se aplica prin fraudă;

Frauda la lege – există fraudă la lege atunci când părțile unui raport juridic, folosind în scop ilicit, fraudulos, un mijloc de drept internațional privat, fac aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât cel competent să se aplice.

Modalitățile de fraudare a legii sunt două:

a) atunci când, într-un raport de drept intern se introduce în mod fraudulos un element de extraneitate care declanșează un conflict de legi. Raportul respectiv devine, din raport de drept intern, raport de drept internațional privat. Elementul de extraneitate atrage aplicarea raționamentului conflictual. Astfel, prin norma conflictuală aplicabilă, se trimite la un alt sistem de drept decât cel competent în mod normal să se aplice.

Spre exemplu, în cazul unei SC care își are toate elementele definitorii în România, se prevede sediul în străinătate, cu scopul eludării aplicării legii românești. Prin aplicarea normei conflictuale lex societatis, societatea comercială în cauză va fi guvernată de legea sistemului de drept străin în care s-a stabilit sediul social.

b) atunci când, într-un raport juridic care are deja un element de extraneitate, părțile schimbă în mod fraudulos punctul de legătură, fărcând astfel aplicabil raportului juridic un alt sistem de drept decât cel normal competent să se aplice.

Spre exemplu, pentru persoana fizică, starea și capacitatea sunt guvernate de legea cetățeniei. Frauda poate interveni prin schimbarea cetățeniei cu scop fraudulos.

Condițiile fraudei la lege:

trebuie să existe un act de voință a părților, în sensul deplasării punctului de legătură dintr-un sistem de drept în altul. Frauda la lege implică o acțiune volutivă a părților de schimbare a punctului de legătură dintr-un sistem în altul. Prin urmare, frauda la lege nu poate interveni decât în acele raporturi juridice care au puncte de legătură mobile (exemple: cetățenia, sediul etc.).

părțile trebuie să folosească un mijloc de drept internațional privat care, prin el însuși, este licit.

scopul urmărit de părți să fie ilicit. Trebuie să existe intenția frauduloasă a părților. rezultatul obținut de către părți este, de asemenea, ilicit, pentru că rezultatul deplasării

punctului de legătură este viciat prin simpla existență a scopului ilicit.

Sancțiunea fraudei la lege: frauda la lege este sancționată în mod distinct în funcție de obiectul fraudei.

pg. 20

Page 21: Curs de Drept International Privat

În cazul în care este fraudat dreptul român în favoarea unui drept străin – art. 2564 alin. 1 C.Civ. – aplicarea legii străine se înlătură dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturări aplicării legii străine, se aplică legea română.

Rezultă două consecințe: un efect negativ (înlăturarea sistemului de drept străin făcut aplicabil prin fraudă) și un efect pozitiv (fiind înlăturat sistemul de drept străin făcut aplicabil prin fraudă, golul legislativ este acoperit de legea română). Efectul negativ comportă două soluții – sistemul de drept străin este înlăturat prin inopozabilitatea actului în fața autorităților române, însă rămâne valabil în străinătate / declararea nulității actului de către instanțele române (deci actul nu va mai produce efecte nici în România, nici în străinătate).

În cazul în care este fraudat un drept străin în favoarea dreptului român – art. 2564 alin. 1 C. Civ. – prin interpretare: aceeași soluție se aplică și în cazul în care este fraudat dreptul străin în favoarea dreptului român. Prin urmare, dreptul român făcut aplicabil prin fraudă este înlăturat, acesta constituind efectul negativ, și este înlocuit cu dreptul străin normal competent să guverneze raportul juridic, acesta constituind efectul pozitiv.

Dovada fraudei la lege – ceea ce trebuie probat atunci când se invocă frauda la lege este elementul subiectiv, adică intenția frauduloasă a părților. Intenția frauduloasă reprezintă un element de fapt, deci dovada se va face prin orice mijloc de probă.

Domeniile în care poate apărea frauda la lege: în ceea ce privește starea și capacitatea persoanei fizice – în materia statutului

persoanei fizice. Speța Berthola – speță lider în materie. Potrivit art. 2596 C.Civ., o asemenea fraudă nu mai este posibilă, deoarece se prevede că legea reședinței obișnuite comune sau legea cetățeniei omune a soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei, chiar și în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, reședința sau cetățenia.

în legătură cu statutul organic al persoanei juridice – prin mutarea sediului social într-un alt stat în scopul eludării normelor fiscale românești. Art. 2571 C.Civ. alin. 2 și 3 oferă un remediu parțial – dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naționalitatea persoanei juridice este sediul real, acesta însemnând locul unde se află centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare.

regimul juridic al bunurilor mobile – prin schimbarea locului situării bunului mobil dintr-un stat în altul, se face aplicabilă o altă lege decât cea normal competentă. Art. 2615 C.Civ. prevede un remediu: revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusă, la alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul căruia se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicării.

în ceea ce privește forma exterioară a actelor juridice – frauda constă în faptul că se încheie actul într-un alt stat a cărui lege nu prevede aceleași condiții de formă

pg. 21

Page 22: Curs de Drept International Privat

pentru valabilitatea actului. Prin urmare, aplicarea nomei conflictuale locus regit actum s-ar putea să conducă la valabilitatea actului încheiat prin înscris sub semnătură privată, deși, conform legii care trebuia să guverneze actul, acesta trebuia încheiat în forma autentică. Art. 2639 alin. 3 C.Civ. – în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, niciuna dintre celelalte legi care pot cârmui forma sa, incluzând aici și legea locului încheierii actului, nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul încheierii actului.

Comparație între frauda la lege în dreptul internațional privat și frauda la lege în dreptul intern:

asemănări: ambele presupun aceleași condiții – voință, mijloc juridic licit, scop ilicit. deosebiri:

obiectul fraudei – în cazul fraudei la lege în dreptul intern, se fraudează o lege internă în favoarea unei alte legi interne. În dreptul internațional privat, se urmărește eludarea dispozițiilor unui întreg sistem de drept în favoarea altui sistem de drept mai favorabil.

mecansimul fraudei – frauda la lege în dreptul intern presupune schimbarea conținutului faptic al raportului juridic, conducând la aplicarea, în mod fraudulos, a unei alte legi interne decât cea competentă. În cazul fraudei la lege în dreptul internațional privat, mecanismul fraudei presupune schimbarea conținutului faptic conflictual prin schimbarea punctului de legătură care face aplicabil un alt sistem de drept în întreg.

Comparație între frauda la lege în dreptul internațional privat și ordinea publică de drept internațional privat:

asemănări – asemănarea constă în faptul că ambele sunt cauze de înlăturare de la aplicare a legii normal competente;

deosebiri: cauza neaplicării legii normal competente – în ceea ce privește ordinea

publică, neaplicarea legii normal competente are o cauză obiectivă, care constă în faptul că legea normal competentă conține anumite dispoziții contrare principiilor de ordine publică de drept internațional privat. În cazul fraudei la lege, neaplicarea legii străine are la bază cauze subiective, pentru că legea normal competentă este înlăturată în defavoarea unui alt sistem de drept ca efect al intenției frauduloase a părților.

sancțiunea care intervine – în cazul ordinii publice, acele efecte ale sistemului de drept normal competent să se aplice care sunt contrare principiilor de ordine publică sunt înlăturate și înlocuite cu legea română. În cazul fraudei la lege, întregul sistem de drept făcut aplicabil prin fraudă este înlăturat și înlocuit cu legea normal competentă, cu consecința nulității și a inopozabilității actului.

pg. 22

Page 23: Curs de Drept International Privat

rolul instanței – în cazul ordinii publice, instanța trebuie să aplice raționamentul conflictual, să identifice lex causae și să constate dacă în lex causae există dispoziții care contravin principiilor de ordine publică de drept internațional privat. Prin urmare, instanța trebuie să aibă un rol activ. În cazul fraudei la lege, instanța trebuie să constate că a existat intenția frauduloasă a părților. Dacă este îndeplinită această condiție, instanța va înlătura automat sistemul făcut aplicabil prin fraudă, indiferent de conținutul normelor sale.

Comparație între frauda la lege în dreptul internațional privat și simulație: asemănări:

ambele presupun un act de voință a părților; ambele creează sau modifică în mod artificial un raport juridic; ambele presupun un mijloc licit; ambele atrag după sine inopozabilitatea actului fraudulos.

deosebiri: simulația presupune două acte juridice: un act real și unul aparent. Frauda la

lege presupune existența unui singur act juridic de deplasare a punctului de legătură dintr-un sistem de drept în altul.

în cazul simulației, operațiunea este fictivă, exprimată prin actul aparent, dar mincinos. Operațiunea reală este exprimată prin contraînscris. Frauda la lege presupune o operațiune reală, efectivă de mutare a punctului de legătură, o operațiune materială a părților.

frauda la lege presupune o intenție ilicită a păților care atrage după sine un rezultat ilicit. Simulția însă poate conduce și la un rezultat licit, bazat pe un scop ilicit.

consecința pe care cele două operațiuni o produc – frauda la lege implică inopozabilitatea în fața autorităților române sau nulitatea actului juridic. Simulația face ca actul ascuns să fie valabil între părți și față de succesorii universali și cu titlu universal. Simulația nu produce niciun efect față de terți.

3. împrejurări excepționale de înlăturare de la aplicare a legii străine – art. 2565 C.Civ.

Art. 2565 C.Civ. – în mod excepțional, aplicarea legii determinate potrivit dispozițiilor de drept internațional poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepăratată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.

Această dispoziție are un caracter excepțional, de strictă interpretare. Această înlăturare a legii mult prea îndepărate de raportul juridic nu este obligatorie. Ea

se poate efectua, dar nu este imperativ necesară.

pg. 23

Page 24: Curs de Drept International Privat

Această prevedere comportă și un efect pozitiv, de aplicare a legii cu care raportul prezintă cele mai strânse legături.

Cu titlul de excepție la excepție, art. 2565 alin. 2 C.Civ. prevede că asemenea înlăturare nu operează în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum și atunci când părțile au ales legea aplicabilă.

CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ȘI SPAȚIU

= teoria recunoașterii drepturilor câștigate în străinătate

Există conflict de legi în timp și spațiu în cazul în care efectele unui raport juridic născut, modificat sau stins sub incidența sistemului de drept al unui stat se cer a fi recunoscute ulterior pe teritoriul altui stat.

De exemplu – ipoteza în care un român se căsătorește în străinătate cu un cetățean al unui alt stat, cerând ulterior ca actul de căsătorie să fie recunoscut pe teritoriul României.

Există conflict în spațiu pentru că cele două sisteme de drept (cel în care s-a născut raportul și cel în care se cere a fi recunoscut raportul) coexistă în spațiu. Există conflict de legi în timp deoarece între momentul nașterii, modificării sau stingerii raportului juridic și momentul în care se cer a fi recunoscute în străinătate efectele acestuia există un interval de timp.

Comparație între conflictul de legi în timp și spațiu cu conflictul de legi în spațiu : conflictul de legi în spațiu apare în momentul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, când, datorită elementului de extraneitate, sunt susceptibile de aplicare mai multe sisteme de drept. Conflictul de legi în spațiu se soluționează în baza legii conflictuale. Conflictul de legi în timp și spațiu presupune recunoașterea efectelor raportului juridic născut în străinătate. Cele două, așadar, se aseamănă prin faptul că sistemele de drept coexistă în spațiu.

Deosebirea dintre cele două conflicte constă în faptul că, în timp ce, la conflictul în spațiu, sistemele de drept susceptibile de aplicare comportă tocmai această posibilitate de aplicare în mod simultan, la conflictul în timp și spațiu, sistemele de drept se aplică succesiv asupra raportului juridic.

Formele conflictului de legi în timp și spațiu: în cazul în care raportul juridic se naște în dreptul intern al unui stat străin, ulterior

cerându-se a fi recunoscut în România; în cazul în care raportul juridic se naște având de la momentul nașterii un element de

extraneiate – această formă comportă două subsituații:

pg. 24

Page 25: Curs de Drept International Privat

cazul în care la momentul nașterii raportul juridic nu prezintă nicio legătură cu România;

cazul în care chiar de la momentul nașterii raportului juridic există o legătură cu România.

Domeniile în care poate apărea conflictul în timp și spațiu:

în domeniul dreptului material cu privire la un drept subiectiv dobândit în străinătate; în domeniul dreptului procesual cu privire la un drept dobândit în temeiul unei hotărâri

judecătorești pronunțate în străinătate.

Temeiul juridic al recunoașterii în România a drepturilor dobândite în străinătate se regăsește la art. 2567 C.Civ. – drepturile câștigate în țară străină sunt respectate în România, cu excepția cazului în care sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat român.

Condițiile recunoașterii în România a drepturilor dobândite în străinătate:

dreptul care se cere a fi recunoscut în România trebuie să fi fost corect născut, modificat sau stins sub incidența legii străine care îi este aplicabilă – două consecințe rezultă din această condiție: un drept valabil născut potrivit legii străine care îi este aplicabilă produce în România toate efectele pe care legea străină i le recunoaște; un drept dobândit în străinătate nu poate produce în România mai multe efecte decât în țara în care s-a născut.

dreptul născut, modificat sau stins în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept internațional privat.

CONFLICTUL MOBIL DE LEGI

Există conflict mobil de legi în cazul în care un raport juridic este supus succesiv la două sisteme de drept diferite ca urmare a deplasării punctului de legătură a normei conflictuale.

De exemplu – doi soți, cetățeni francezi, își schimbă cetățenia, devenind cetățeni români. Ce lege se va aplica efectelor căsătoriei celor doi?

Comparație între conflictul mobil de legi și conflictul de legi în timp și spațiu:

pg. 25

Page 26: Curs de Drept International Privat

asemănare: ambele presupun coexistența spațială a două sisteme de drept și incidența succesivă a celor două sisteme de drept asupra raportului juridic;

deosebire: conflictul în timp și spațiu nu implică o deplasare a punctului de legătură, prin urmare nu se pune nici problema modificării legii aplicabile. Conflictul în timp și spațiu presupune numai nașterea unui raport juridic într-un sistem de drept și cererea recunoașterii efectelor sale în altul. Conflictul mobil însă, presupune deplasarea elementului de extraneitate, implicând însăși schimbarea legii aplicabile raportului juridic.

Comparație între conflictul mobil de legi și conflictul în timp a legilor interne ale unui stat:

asemănare: ambele implică aplicarea cu privire la același raport juridic a două legi în mod succesiv.

deosebiri: conflictul mobil există între două sisteme de drept aparținând unor state

diferite; conflictul în timp al legilor interne ale unui stat intervine între două legi din cadrul aceluiași sistem de drept;

în timp ce în cazul conflictului mobil sistemele de drept rămân în vigoare, chiar dacă se aplică succesiv cu privire la raportul juridic, în cazul conflictului legilor unui stat, legea veche este abrogată și înlocuită de legea nouă.

Domeniile în care poate interveni conflictul mobil de legi – pentru că instituția conflictului mobil de legi presupune deplasarea punctului de legătură, el poate să intervină numai în raporturile juridice care au punct de legătură mobil.

De exemplu: conflictul mobil de legi intervine în ceea ce privește statutul persoanei fizice prin

schimbarea cetățeniei, a domiciliului sau a reședinței persoanei fizice; în cazul statutului organic al persoanei juridice – conflictul mobil de legi intervine

prin schimbarea sediului social; locul situării bunului mobil – există conflict mobil de legi prin deplasarea bunului

mobil dintr-un stat în altul.

Nu poate să intervină un conflict mobil de legi în cazul locului situării bunurilor imobile sau în ceea ce privește regimul delictelor.

Soluționarea conflictului mobil de legi – întotdeauna soluționarea conflictului mobil de legi se face în temeiul dipozițiilor din legea forului.

În cazul dreptului român, s-au adoptat două posibilități de soluționare a conflictului mobil de legi:

fie se aplică legea veche, fie se aplică legea nouă, fie se aplică un sistem mixt.

pg. 26

Page 27: Curs de Drept International Privat

Exemple în care se aplică legea veche: art. 2603 alin. 1 C.Civ. – filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților săi; art. 2605 alin. 1 C.Civ. – filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii sale; art. 2596 alin. 1 C.Civ. – legea reședinței obișnuite comune sau legea cetățeniei comune a soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, reședința obșnuită sau cetățenia.

Exemple în care se aplică legea nouă: art. 2578 alin. 1 C.Civ. – măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exercțiu sunt supuse legii statului unde aceasta își are reședința obișnuită la data instituirii tutelei sau la data luării unei ale măsuri de ocrotire; art. 2633 C.Civ. – moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morții reședința obișnuită.

Exemple în care se aplică sistemul mixt: art. 2596 alin. 2 C.Civ. – dacă ambii soți își schimbă reședința obișnuită sau cetățenia, legea comună a noii reședințe obișnuite sau a noii cetățenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor.

aplicarea legii mai favorabile – melior lex. Exemplu: art. 2575 C.Civ. – schimbarea legii naționale a persoanei nu aduce

atingere majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la momentul dobândirii.

Soluționarea conflictului de legi în lipsa unei reglementări legale: conflictul se va soluționa prin aplicarea prin analogie a dispozițiilor din dreptul intern privind rezolvarea conflictului de legi în timp.

pg. 27

Page 28: Curs de Drept International Privat

NORMELE CONFLICTUALE ÎN DIFERITELE MATERII ALE DREPTULUI PRIVAT

NORMELE CONFLICTUALE ÎN MATERIA STATUTULUI PERSOANELOR FIZICE ȘI JURIDICE

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND STAREA CIVILĂ ȘI CAPACITATEA PERSOANELOR FIZICE

În această materie există o regulă și o excepție de la regulă.

Regula – art. 2572 C.Civ. – starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel.

Art. 2568 C.Civ. – legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză.

Starea civilă și capacitatea persoanei fizice reprezintă conținutul normei conflictuale, materia la care ea se referă; naționalitatea este legătura normei conflictuale, iar, în cazul persoanei fizice, punctul de legătură este cetățenia. Lex patriae – punctul de legătură.

Aplicarea legii naționale în această materie este o soluție tradițională în dreptul internațional privat român. Ea a fost curpinsă în Codul civil din 1864, a fost preluată de Legea 105/1992 și, în momentul de față, de N.C.Civ.

Există și câteva situații speciale pe care C.Civ. le reglementează în ceea ce privește cetățenia: situația persoanelor care au mai multe cetățenii sau a celor care nu au nicio cetățenie.

Persoana care are mai multe cetățenii (art. 2568 C.Civ.) – se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetățenie o are persoana și de care este cea mai strâns legată, în special prin reședința obișnuită. Acesta nu este un criteriu precis, aprecierea lui rămânând la latitudinea judecătorului.

În cazul în care persoana nu are nicio cetățenie (art. 2568 C.Civ.), se aplică legea statului unde persoana își are reședința obișnuită.

Art. 2568 alin. 4 C.Civ. – criteriul reședinței obișnuite se aplică și în cazul refugiaților. În cazul refugiaților există două acte normative: Legea 122/2006 privind azilul în România și Regulamentul 343/2003 care se referă, de asemenea, la refugiați.

pg. 28

Page 29: Curs de Drept International Privat

Criteriul reședinței obișnuite – art. 2572 C.Civ. – atunci când legea prevede altă soluție decât cea a cetățeniei, reședința este punctul de legătură (mai ales în materia relațiilor de familie).

Reședința obișnuită – noțiune nouă în dreptul internațional privat român. Legea 105 și vechiul Cod civil foloseau noțiunea de „domiciliu”. Noțiunea de „reședință” este preluată din regulamentele UE.

Art. 2570 C.Civ. – reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare. Elementul definitoriu pentru această noțiune este locuința principală.

Art. 87 C.Civ. – definește domiciliul + O.G. 97/2005 – domiciliul este definit prin locuința principală.

Prin urmare, noțiunea de reședință obișnuită poate fi exprimată prin domiciliu. => putem folosi lex domicilii și atunci când ne referim la reședința obișnuită ca punct de legătură.

Cetățenia este o situație de drept, deci este o legătură juridică între o persoană și un stat, în timp ce reședința obișnuită este o legătură de fapt.

Stabilirea unor indicii pentru determinarea reședinței principale – art. 2570 C.Civ. – pentru determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe personale și profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili asemenea legături.

Profesionistul – persoana fizică ce exercită o activitate profesională. Art. 2570 – reședința obișnuită a unei persoane fizice care acționează în exercițiul activității sale profesionale este locul unde acea persoană are stabilimentul său principal. Această dispoziție apropie profesionistul de persoana juridică, în cazul căreia punctul de legătură este sediul.

Dovada reședinței obișnuite poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Aceasta deoarece problema reședinței obișnuite este o problemă de fapt.

Domeniul de aplicare al legii stării civile și capacității personale

Domeniu de aplicare a unei legi sau a unei norme conflictuale reprezintă operațiunea logico-juridică prin care se determină materiile, raporturile juridice, situațiile care intră în conținutul acelei norme. Determinarea domeniului de aplicare este o problemă de calificare a raporturilor juridice și a instituțiilor de drept care intră în conținutul normei conflictuale respective.

pg. 29

Page 30: Curs de Drept International Privat

A determina domeniul de aplicare a stării civile și a capacității persoanei fizice – a stabili ce raporturi juridice și ce instituții de drept intră în noțiunea de stare civilă și capacitate din punct de vedere al dreptului internațional privat.

1. Starea civilă a persoanei fizice = ansamblul elementelor, calităților personale care izvorăsc din acte și fapte de stare civilă, elemente, calități care servesc pentru identificarea respectivei persoane în familie și societate.

În concret, sunt supuse normei confilictuale privind starea civilă, următoarele calități sau elemente:

filiația; statutul din punct de vedere al căsătoriei; adopția; rudenia; afinitatea; posesia de stat; regimul acțiunilor de stare civilă.

Nu intră în domeniul legii personale, ci sunt aspecte de formă și sunt supuse lex loci actus (se aplică principiul locus regit actum) :

- înregistrările de stare civilă – întocmirea actelor de stare civilă – se aplică principiul auctor regit actum (legea autorității care întocmește actul).

2. Capacitatea civilă a persoanei fizice – cu două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

A. Capacitatea de folosință a persoanei fizice este supusă legii personale, sub toate aspectele ei:

a) începutul personalității – art. 2573 C.Civ. – Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a fiecărei persoane.

b) conținutul capacității de folosință – aici intră actele juridice care pot fi făcute de o persoană fizică, adică aptitudinea generală ș abstractă a unei persoane de a avea drepturi și obligații. Capacitatea de folosință este regula, iar incapacitatea este excepția, motiv pentru care ceea ce ne interesează este regimul juridic al incapacității de folosință.

Regimul juridic al incapacității de folosință:- incapacitățile cu caracter de sancțiune civilă sunt supuse legii naționale;- incapacitățile cu caracter de măsuri de ocrotire sunt la, rândul lor, subclasificabile:

pg. 30

Page 31: Curs de Drept International Privat

- incapacități relative – sunt acele îngrădiri care operează numai între persoana incapabilă și o anumită altă persoană determinată (sau alte persoane determinate). Aceste incapacități relative sunt legate de un anumit act juridic care, de principiu, este prohibit și, de aceea, incapacitățile relative sunt supuse legii actului prohibit. Acesta poate fi un contract (se aplică lex contractus), un testament (se aplică lex succesionis) etc. De exemplu: incapacitatea minorului de a încheia acte juridice cu tutorele său sau cu rudele tutorelui (art. 147 C.Cuv.) este o incapacitate relativă; incapacitatea medicilor sau preoților de a primi donații sau legate din partea persoanelor pe care le-au îngrijit în boala de care au murit sau cărora le-au acordat ultimul serviciu religios.

- incapacități absolute – sunt acele îngrădiri ale capacității care se aplică între o persoană și orice alte persoane nedeterminate. Ele sunt opozabile erga omnes. De exemplu: incapacitatea minorului de a face donații (art. 146 C.Civ.), incapacitatea minorului de a dispune prin liberalități (art. 988 C.Civ.). Aceste incapacități absolute sunt supuse legii naționale a persoanei îngrădite – se aplică lex patriae a incapabilului.

c) sfârșitul capacității de folosință – încetarea personalității – este supusă legii persoanale, indiferent dacă ea intervine prin moarte naturală sau prin declararea judecătorească a morții (supusă legii personale).

B. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice – este, de asemenea, supusă legii personale.

Și aici interesează incapacitățile de exercițiu. Acestea sunt generale, adică se referă la o categorie largă de acte juridice.Incapacitatea de exercițiu este, de asemenea, supusă legii personale. Tot legii personale sunt supuse și sancțiunile în cazul încălcării incapacității de exercițiu – nulitatea și regimul ei. Formele de abilitare a incapabilului sunt supuse tot legii personale.

3. Drepturile inerente ființei umane

Art. 2577 C.Civ. – existența și conținutul drepturilor inerente ființei umane sunt supuse legii naționale a persoanei fizice.

Drepturile inerente ființei umane – art. 258 C.Civ.

4. Instituția ocrotirii majorului

pg. 31

Page 32: Curs de Drept International Privat

Art. 2578 C.Civ. – măsurile de ocrotire aplicabile majorului sunt supuse legii statului unde el își are reședința obișnuită la data luării măsurii de ocrotire – regula. Prin formularea „la data”, se soluționează și conflictul mobil de legi. Prin excepție, autoritatea competentă care aplică măsura ocrotirii majorului poate să ia în considerare și legea altui stat cu care situația juridică prezintă legăturile cele mai strânse – excepția.

Domeniul de aplicare a legii aplicabile ocrotirii majorului:

- măsurile de ocrotire care pot fi luate cu privire la un major – este vorba, de regulă, de curatelă, dar poate fi vorba și de tutelă sau de altă măsură de ocrotire;

- existența, întinderea și stingerea puterii de reprezentare pe care majorul ocrotit o acordă unei alte persoane;

Regimul juridic al împuternicirii pe care majorul o acordă unei alte persoane pentru a-l reprezenta în actele pe care le încheie – legiuitorul extinde puțin sfera actelor care pot fi aplicabile și anume: se aplică regula legii reședinței obișnuite a majorului ocrotit, dar majorul ocrotit poate opta și pentru una dintre următoarele alte legi:

- legea lui națională;- legea reședinței lui obișnuite anterioare celei instituirii măsurii;- legea statului unde sunt situate bunurile în legătură cu care măsura de ocrotire

urmează a se exercita.Procedura propriu-zisă de aplicare a măsurilor de ocrotire, pentru că ea ține de

competența unei autorități publice, este supusă legii autorității care implementează măsurile.

5. Dispozițiile speciale privind ocrotirea terților

Art. 2579 C.Civ. instituie două situații speciale de ocrotire a terților – ele sunt speciale deoarece în acele situații se înlătură de la aplicare lex patriae și se aplică lex loci actus:

A. Situația specială a înlăturării de la aplicare a legii persoanale și înlocuirea ei cu legea locului încheierii actului în ceea ce privește capacitatea persoanei fizice – teoria interesului național.

Art. 2579 alin. 1 C.Civ. – persoana care, potrivit legii naționale, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă, nu poate opune această cauză de nevalabilitate a actului celui (terțului) care, de bună-credință la momentul încheierii actului și conform legii locului unde actul a fost încheiat, a considerat acea persoană ca fiind pe deplin capabilă.

pg. 32

Page 33: Curs de Drept International Privat

Teoria interesului național este reglementată și în art. 13 din Regulamentul Roma I – reglementare asemănătoare celei din C.Civ.

Teoria interesului național a pornit de la o speță – speța Lizardi (?) soluționată de către instanțele franceze în 1881. Lizardi, care locuia la Paris, avea mai mult de 21 de ani, cât prevedea legea franceză în acel timp pentru dobândirea majoratului, dar mai puțin de 25 de ani, cât prevedea legea lui personală, adică cea mexicană, pentru dobândirea majoratului. Lizardi a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii și s-a împrumutat de la o bancă, emițând niște cambii în schimbul produselor, iar apoi tutorele său a solicitat anularea ambelor acte pe motiv de incapacitate, spuându-se că potrivit legii lui naționale avea mai puțin decât vârsta majoratului, actele fiind anulabile. În esență, instanța franceză a considerat că, deși persoana este incapabilă din punct de vedere al legii ei naționale, actul juridic făcut de ea într-o țară unde persoana este socotită capabilă nu va fi anulat, atunci când terțul cocontractant a fost de bună-credință la momentul încheierii actului.

Teoria interesului național presupune îndeplinirea următoarelor condiții pentru a se aplica:- persoana să fie lipsită de capacitate de exercițiu sau să aibă capacitate de exercițiu

restrânsă din punct de vedere al legii ei personale – lex patriae;- persoana să fie socotită deplin capabilă din punct de vedere al locului încheierii

actului – locus actus;- terțul cocontractant local să fi fost de bună-credință în momentul încheierii actului. Se

socotește că terțul este de bună-credință în cazul în care nu a cunoscut și, în mod obișnuit, prin natura împrejurărilor, nici nu ar fi putut să cunoască incapacitatea persoanei potrivit legii ei naționale.

Instanța franceză a făcut o deosebire între situația bijutierului și cea a bancherului. Bijutierul nu putea cunoaște în mod rezonabil situația lui Lizardi. Bancherul era însă un profesionist cu un anumit grad de specializare care ar fi putut să cunoască situația reală a debitorului său, având obligația profesională de a-i verifica identitatea.

- anularea actului, dacă s-ar produce, ar fi de natură a aduce un prejudiciu nejustificat cocontractantului local.

Dacă aceste 4 condiții sunt îndeplinite, se aplică teoria interesului național. Efectul ei este de înlăturare a lex patriae și de aplicare a lex loci actus.

Art. 2579 alin. 2 C.Civ. – prevederile alineatului precedent nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire și drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului.

S-a dezbătut temeiul acestei teorii. Teoria interesului național are ca scop ocrotirea ordinii publice locale. Ulterior, s-a considerat că se apără necunoașterea

pg. 33

Page 34: Curs de Drept International Privat

scuzabilă a situației cocontractantului. A treia teză a fost îmbogățirea fără justă cauză a străinului.

În prezent, se consideră că fundamentul teoriei interesului național este protejarea interesului cocontractantului local, care a fost de bună-credință (ocrotirea bona fides).

B. Situația privind lipsa calității de reprezentant

Art. 2579 alin. 2 – lipsa calității de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terțului care, cu bună credință, s-a încrezut în această calitate (adică în cea de reprezentant), potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenți și pe teritoriul aceluiași stat.

Calitatea de reprezentant este supusă, de principiu, legii care guvernează ocrotirea persoanei, adică legea reședinței lui obișnuite sau lex patriae.

În cazul în care aceasta calitate de reprezentant a lipsit, potrivit legii ocrotirii, actul ar fi anulabil; calitatea de reprezenatnt va fi apreciată nu după legea ocrotirii, ci după legea încheierii actului, dacă cocontractantul local a fost de bună-credință în momentul încheierii actului cu persoana care a invocat calitatea de reprezentant.

Astfel, este protejată buna-credință a cocontractantului local, actul fiind valabil.

pg. 34

Page 35: Curs de Drept International Privat

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANELE JURIDICELegea aplicabilă statului organic al persoanei juridice

Art. 2580 C.Civ. – statutul organic al persoanei juridice este supus legii sale naționale. Art. 2571 C.Civ. – persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a

stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

Norma conflictuală a statutului organic al persoanei juridice se numește „lex societatis” și este o formă a lui lex personalis.

Conținutul normei conflictuale – statutul organic.Legătura normei conflictuale – naționalitatea.Punctul de legătură – sediul social.

Criteriile de determinare a naționalității persoanei juridice – există un criteriu de drept comun și criterii speciale.

Criteriul de drept comun – naționalitatea este dată de sediul social. Sediul social avut în vedere este cel prevăzut de actul constitutiv sau statut – sediul

statutar. Voința fondatorilor primează. Sediul social trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi valabil:

- să fie un sediu social serios, nu fraudulos – altfel e fraudă la legea de drept internațional privat, deci nu produce efecte juridice față de autoritățile române;

- să fie real, adică să nu fie fictiv (simulat).Criteriul sediului social de determinare a naționalității este prevăzut în primul rând în

C.Civ., dar nu numai: O.G. 96/2000, convențiile internaționale la care România este parte, tratatele de asistență juridică încheiate de România cu anumite state.

Criterii speciale de determinare a naționalității – sunt cele care sunt întâlnite punctual în anumite acte normative.

Exemplu: criteriul controlului. Potrivit acestui criteriu, o S.C. nu va fi socotită a avea naționalitatea statului pe teritoriul căruia își are sediul social, ci va fi socotită a avea naționalitatea statului de pe teritoriul căreia se exercită controlul asupra acelei persoane juridice. Controlul asupra unei persoane juridice aflate în străinătate se poate exercita în multiple moduri, mai ales prin naționalitatea asociaților, prin modul de luare a deciziilor în organele de conducere.

Criteriul controlului este prevăzut în convenții internaționale și în acorduri bilaterale la care România este parte – de exemplu: Convenția din 1965 de la Washington – art. 25 – o persoană juridică ce posedă naționalitatea unui stat poate fi considerată de către părțile litigante ca aparținând unui alt stat din cauza controlului exercitat asupra ei de către interese străine. Este problema litigiilor de investiții.

pg. 35

Page 36: Curs de Drept International Privat

O persoană juridică ce are sediul principal în România poate fi considerată drept o societate israeliană dacă este controlată direct sau indirect de israelieni.

Statutul organic al sucursalelor și filialelor

Art. 2580 C.Civ. – statutul organic al sucursalei înființate de o persoană juridică dintr-o altă țară este supus legii naționale a acesteia. În consecință, statutul organic al sucursalei este supus legii naționale a societății mamă.

Statutul organic al filialei este supus legii statului pe teritoriul căriua și-a stabilit propriul sediu, indiferent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înființat-o. Filiala din România este persoană juridică română, chiar dacă este controlată din afară.

Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de naționalități diferite – art. 2584 C.Civ. – fuziunea unor persoane juridice de naționalități diferite poate fi realizată dacă sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de legile naționale aplicabile statutului lor organic.

Legea aplicabilă în cazul schimbării naționalității persoanei juridice

C.Civ. nu reglementează în mod explicit această problemă; nici legea 105 nu o face.Considerăm că se aplică prin analogie situația de la fuziune, mutatis mutandis – trebuie

îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de cele două legi: legea de plecare (societatea trebuie radiată acolo după condițiile specifice) și legea de sosire (înregistrarea persoanei juridice conform dispozițiilor țării în cauză).

pg. 36

Page 37: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice

Statutul organic al persoanei juridice = totatlitatea elementelor care configurează regimul acestei persoane.

Art. 2581 C.Civ. – Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuiește îndeosebi:a) capacitatea acesteia;b) modul de dobândire si de pierdere a calitătii de asociat;c) drepturile si obligatiile ce decurg din calitatea de asociat;d) modul de alegere, competentele si functionarea organelor de conducere alepersoanei juridice;e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;f) răspunderea persoanei juridice si a organelor ei fată de terti;g) modificarea actelor constitutive;h) dizolvarea si lichidarea persoanei juridice.

Profesorul – legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice cârmuiește:a.) capacitatea persoanei juridice – capacitatea de folosință și cea de exercițiu.

Legea statutului organic va determina cel puțin următoarele aspecte legate de capacitatea de folosință:

- elementele constitutive ale persoanei juridice;- modalitățile de constituire – începutul capacității de folosință a persoanei juridice;- capacitatea ei de a încheia acte juridice și limitele sale;- reorganizarea și încetarea persoanei juridice – încetarea capacității de folosință

Capacitatea de exercițiu:- care sunt condițiile în care o persoană juridică dobândește capacitate de exercițiu –

constituirea și atribuțiile organelor ei de conducere;- relația dintre aceste organe și persoana juridică însăși.

b.) modurile de dobândire și de pierdere a calității de asociat;c.) drepturile care decurg din capacitatea de asociat;d.) modurile de alegere, competențele și funcționarea organelor de conducere ale

persoanelor juridice;e.) reprezentarea persoanei juridice prin intermediul organelor proprii;f.) răspunderea persoanei juridice și a organelor sale față de terți;g.) modificarea actelor constitutive ale persoanei juridice;h.) dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.

pg. 37

Page 38: Curs de Drept International Privat

Normele conflictuale în materia relațiilor de familie

Relațiile de familie ale unei persoane fizice împreună cu starea ei civilă și cu capacitatea ei civilă formează statutul persoanei fizice. Prin urmare, în majoritatea cazurilor se aplică aceleași norme conflictuale.

Legea aplicabilă căsătoriei

Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie (logodnei – reglementată în art. 266 – 270 C.Civ.) – art. 2585 C.Civ.

Trebuie făcută o distincție între condițiile de fond ale promisiunii de căsătorie și efectele sale.

Condițiile de fond sunt determinate de legea națională a ficăruia dintre viitorii soți la data încheierii promisiunii. Se aplică lex patriae a fiecăruia dintre viitorii soți, iar precizarea „la data încheierii promisiunii” are rolul de a soluționa un eventual conflict de legi – produce efecte cetățenia pe care o au în momentul promisiunii.

Pentru efectele promisiunii de căsătorie și consecințele încălcării ei, sunt aplicabile trei legi, în ordine:

a.) legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți la momentul promisiunii de căsătorie;b.) legea națională comună a viitorilor soți – legea cetățeniei lor comune;c.) legea română.

Legea aplicabilă căsătoriei:

A. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei.

Prin condiții de fond (art. 2586 alin. 1 C.Civ. – condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei. – lex patriae), se înțeleg atât condițiile de fond pozitive, cât și cele negative, impedimentele la căsătorie.

B. Legea aplicabilă condițiilor de formă ale căsătoriei.

Art. 2576 C.Civ. – forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria. – lex loci actus (principiul locus regit actum).

Art. 2587 alin. 2 – în cazul în care căsătoria se încheie în fața agentului diplomatic sau a funcționarului consular al României în statul în care acesta este acreditat, căsătoria este supusă formalităților prevăzute de legea română. – principiul auctor regit actum.

pg. 38

Page 39: Curs de Drept International Privat

Domeniul formei căsătoriei:- formalitățile premergătoare căsătoriei;- procedura efectivă a încheierii căsătoriei.

Art. 2586 alin. 2 C.Civ. – reglementare specială în ceea ce privește protecția ordinii publice de drept internațional privat român – dacă una dintre legile străine care guvernează condițiile de fond ale căsătoriei prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu liberatatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.

C. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei.

Există o distincție:

a) legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei.

Art. 2589 C.Civ. instituie o regulă și câteva excepții.Regula: efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii resedinței obisnuite comune

a soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

Domeniul legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei:- relațiile personale dintre soți;- relațiile patrimoniale dintre soți – acele relații patrimoniale de la care părțile (soții) nu

pot deroga, indiferent de regimul matrimonial pe care și-l aleg.

Prin excepție, drepturile soților asupra locuinței familiale și actele juridice asupra locuinței familiale merg după lex rei sitae.

b) legea aplicabilă regimului matrimonial.

Legea aplicabilă condițiilor de fond ale regimului matrimonial

Trebuie să distingem între legea aplicabilă fondului convenției matrimoniale și legea aplicabilă formei convenției matrimoniale.

Fondul convenției matrimoniale – există două soluții conflictuale: regimul matrimonial este guvernat de legea aleasă de părți (soți). Se aplică așadar, în

ceea ce privește regimul matrimonial, lex voluntatis. Autonomia de voință nu este însă nelimitată; soții pot alege numai între una dintre următoarele trei legi:

pg. 39

Page 40: Curs de Drept International Privat

legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;

legea statului a cărui cetățenie o are unul dintre ei la data alegerii; legea statului unde soții și-au stabilit prima reședință obișnuită comună după

celebrarea căsătoriei.Convenția propriu-zisă de alegere a regimului matrimonial se poate

încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie în momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.

când părțile nu au ales legea aplicabilă regimului matrimonial – se va proceda la o deterinare obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial. Se va aplica legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei, adică legea stabilită conform art. 2589 C.Civ.

Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial: condițiile de validitate a convenției privind alegerea legii aplicabile; condițiile de valabilitate a convenției matrimoniale; limitele alegerii regimului matrimonial; posibilitatea schimbării regimului matrimonial; conținutul patrimoniului fiecăruia dintre soți – drepturile soților asupra bunurilor,

precum și regimul datoriilor lor; încetarea și lichidarea regimului matrimonial; împărțirea bunurilor comune.

Legea aplicabilă condițiilor de formă ale regimului matrimonial – art. 2594 C.Civ. – condițiile de formă pentru încheiera convenției matrimoniale sunt fie cele prevăzute de legea care reglementează fondul regimului matrimonial, fie cele prevăzute de legea locului unde convenția se încheie.

c) prevederi legate de ocrotirea terților.

Art. 2595 C.Civ. – măsurile de publicitate și opozabilitate a regimului matrimonial față de terți sunt supuse legii care guverneză fondul regimului matrimonial. Există însă și excepții.

D. Legea aplicabilă divorțului și separației de corp.

Legea aplicabilă divorțului și separației de corp – trebuie analizată reglementarea de lege lata și reglementarea care va intra în vigoare din iunie 2012.

De lege lata, ele sunt guvernate de prevederile art. 2597 – 2602 C.Civ. Acestea sunt structurate asemănător:

lex voluntatis;

pg. 40

Page 41: Curs de Drept International Privat

legea determinată obiectiv.

Art. 2597 – soții pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorțului:

a.) legea reședinței lor comune la data alegerii;b.) legea ultimei reședințe obișnuite comune dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo

la data convenției;c.) legea cetățeniei unuia dintre soți;d.) legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin trei ani;e.) legea română.

Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului trebuie încheiată în scris, semnată și datată de soți. – art. 2599 C.Civ.

În cazul în care ei nu au ales legea aplicabilă divorțului, se procedează la o stabilire obiectivă – se poate aplica de către instanță una dintre următoarele cinci legi, în ordine:

a.) legea reședinței obișnuite comune la data cererii de divorț;b.) legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună, dacă cel

puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data divorțului;c.) legea cetățeniei comune a soților la data introducerii divorțului;d.) legea ultimei cetățenii comune a soților, dacă cel puțin unul dintre ei o mai păstrează;e.) legea română.

Art. 2600 C.Civ. – dacă legea străină determinată potrivit regulilor de mai sus nu permite divorțul sau îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român sau are reședința obișnuită în România. – normă de ordine publică.

Art. 2602 C.Civ. – se aplică mutatis mutandis regulile de la divorț.

În domeniul de aplicabilitate a legii divorțului și a separației de corp, intră următoarele elemente:

motivele de divorț; efectele divorțului cu privire la relațiile personale dintre soți, la capacitatea lor de

exercițiu, la relațiile patrimoniale dintre soți;

Procedura divorțului (ordinatoria litis) nu este supusă legii divorțului, ci legii instanței sesizate – lex fori.

pg. 41

Page 42: Curs de Drept International Privat

Din 21 iunie 2012 va intra în vigoare Regulamentul 1259/2010 al Consiliului de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separației de corp. Acest regulament se numește Regulamentul Roma III.

Regulamentul Roma III nu este aplicabil în toate statele membre ale U.E., ci este o simplă formă de cooperare consolidată, fiind aplicabil numai anumitor state. Decizia 405/2010 a aprobat Regulamentul. El este aplicabil în: Belgia, germania, Bulgaria, Spania, Franța, Italia, Letonia, Luxembourg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, România și Slovenia.

Reglementarea este asemănătoare celei din C.Civ., permițând soților să aleagă legea aplicabilă.

Legea aplicabilă de către părți – soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separației de corp între una dintre următoarele patru legi:

legea reședinței lor obișnuite comune la data acordului; legea ultimei reședințe comune, dacă unul dintre ei mai locuiește acolo; legea cetățeniei unuia dintre ei; legea forului.Acordul trebuie să fie în scris, semnat și datat de către ambii soți.

În lipsa alegerii, sunt aplicabile patru legi, în scară: legea reședinței obișnuite comune la data sesizării instanței comune; legea ultimei reședințe comune; legea cetățeniei ambilor soți; lex fori.

E. Legea aplicabilă nulității căsătoriei.

Art. 2588 C.Civ. – legea care guvernează încheierea căsătoriei se aplică și nulității căsătoriei și efectelor acestei nulități.

Art. 2588 C.Civ. conține și o condiție de reciprocitate în reglementare. Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română. – condiția dublei incriminări a încălcării condiției de fond.

pg. 42

Page 43: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă filiației, inclusiv adopției

Art. 2603 – 2610 C.Civ. reglementează trei probleme:

1. Legea aplicabilă filiației din căsătorie.

Art. 2603 alin. 1 C.Civ. – filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților săi. Se aplică, deci, soluțiile conflictuale din art. 2589 C.Civ., care guvernează efectele generale ale căsătoriei.

Prin expresia „la data la care s-a născut” se soluționează conflictul mobil de legi, în favoarea legii vechi, de la data nașterii copilului, chiar dacă ulterior părinții și-au schimbat cetățenia sau reședința.

Intră în domeniul legii filiației copilului născut din căsătorie: a.) stabilirea filiației – filiația față de mamă, față de tată, inclusiv modalitățile de stabilire a

filiației, prezumția de paternitate, timpul legal de concepție a copilului etc. Procedura este însă supusă legii forului.

b.) efectele filiației – raporturile personale și patrimoniale dintre părinți și copil, dobândirea numelui de către copil.

2. Legea aplicabilă filiației copilului din afara căsătoriei.

Art. 2605 C.Civ. – filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii sale.

Ipoteza copilului care are mai multe cetățenii, altele decât cea română – se aplică legea care îi este cea mai favorabilă.

Intră în domeniul legii filiației copilului din afara căsătoriei:a.) stabilirea filiației – filiația față de mamă, față de tată, regimul recunoașterii de filiație,

regimul contestării recunoașterii de filiație, regimul stabilirii paternității;b.) efectele filiației – relațiile dintre părinți și copil sunt supuse legii naționale a copilului din

momentul nașterii sale.

3. Legea aplicabilă adopției.

A. Condițiile de fond ale adopției.

Condițiile de fond ale adopției sunt stabilite de legea națională a adoptatorului și a adoptatului. Prin urmare, pentru a se încheia o adopție internațională, trebuie îndeplinite condițiile atât din țara adoptatului, cât și din țara adoptatorului.

pg. 43

Page 44: Curs de Drept International Privat

Situație specială pentru soții care adoptă împreună sau în cazul în care un soț adoptă copilul celuilalt soț: se aplică legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei soților. – art. 2589 C.Civ.

B. Condițiile de formă ale adopției.

Art. 2609 C.Civ. – forma adopției este supusă legii statului pe teritoriul căruia se încheie.

C. Efectele adopției.

Efectele adopției sunt guvernate de legea națională a adoptatorului. Situația specială a soților adoptatori: efectele adopției sunt guvernate de legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei soților. – art. 2589 C.Civ.

D. Desfacerea adopției.

Desfacerea adopției urmează legea care guvernează efectele adopției – legea națională a adoptatorului, iar, în cazul adopției de către soți, legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei soților adoptatori – art. 2589 C.Civ.

E. Nulitatea adopției.

Dacă nulitatea este de fond, se aplică legea privind condițiile de fond ale adopției, iar, dacă nulitatea este de formă, se aplică legea privind forma adopției.

pg. 44

Page 45: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă obligației de întreținere

Art. 2612 C.Civ. – normă de trimitere – legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor U.E.

Reglementarea U.E. aplicabilă: Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere. Decizie a Consiliului – Decizia 941/2009 privind adoptarea de către U.E. a Protocolului.

Protocolul de la Haga este conectat de un Regulamentul 4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere. Regulamentul 4/2009 se referă mai ales la aspectele de procedură.

Art. 15 din Regulamentul 4/2009 – trimite la Protocolul de la Haga din 2007.

Protocolul instituie o regulă generală și câteva reguli speciale.

Art. 3 din Protocol – obligațiile de întreținere sunt supuse legii statului în care creditorul obligației de întreținere își are reședința obișnuită. – principiul general.

Regulile speciale nu derogă de la norma generală, decât atunci când aceasta nu poate fi utilizată de creditor – creditorul nu poate obține întreținerea în temeiul ei. În această situație, regulile speciale cele mai importante sunt:

a.) în cazul relației dintre părinți și copii – în cazul în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor potrivit regulii generale, se va aplica lex fori – art. 4.

b.) în cazul obligației de întreținere între soți și foștii soți – creditorul obligației de întreținere are dreptul să invoce legea cu care căsătoria a avut cele mai strânse legături, mai ales legea statului ultimei reședințe comune a soților. Aceste reguli privesc o localizare obiectivă a obligației de întreținere.

Protocolul de la Haga permite și o exprimare a autonomiei de voință a părților – lex voluntatis – art. 8 – creditorul și debitorul obligației de întreținere pot conveni să desemneze ca aplicabilă obligației de întreținere una dintre următoarele legi, alternativ:

legea cetățeniei oricăruia dintre ei la data convenției; legea reședinței obișnuite a oricăruia dintre ei la data convenției; legea unde sunt situate bunurile oricăruia dintre ei; legea aplicabilă divorțului sau separației de corp.

Domeniul de aplicare a legii obligației de întreținere: persoana creditorului și a debitorului și ordinea de prioritate, dacă există mai mulți

debitori;

pg. 45

Page 46: Curs de Drept International Privat

dacă și în ce măsură creditorul poate solicita întreținerea și dacă o poate solicita sau nu retroactiv;

baza de calcul pentru valoarea întreținerii și eventuala indexare a ei; termenele de prescripție sau de decădere etc.

Art. 14 din Protocolul de la Haga prevede o măsură de protecție bilaterală a ordinii publice în dreptul internațional privat – chiar dacă legea aplicabilă dispune altfel, pentru a se stabili cuantumul obligației de întreținere, se va ține sema de nevoile creditorului și de resursele debitorului.

În materia obligației de întreținere, există și o convenție internațională care se ocupă de un aspect special: Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei.

Această Convenție de la Haga a fost de asemenea implementată în U.E. prin Decizia Consiliului 432/2011 privind aprobarea în numele U.E. a Convenției de la Haga privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate.

Această Convenție are ca rațiune asigurarea eficacității obținerii pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei. Convenția instituie un sistem global de cooperare între autoritățile statelor contractante pentru a asigura ca un copil aflat într-un stat care trebuie să primească pensie de întreținere de la un părinte aflat în alt stat să o primească efectiv. Fiecare stat este obligat să desemneze o autoritate centrală responsabilă cu executarea acestor sarcini. Orice persoană interesată are dreptul de a formula o cerere de măsuri specifie în fața acestei autorități care are obligația de a o transmite autorității corespondente din celălalt stat contractant pentru a asigura transmiterea efectivă a pensiei de întreținere. În România: Ministerul Justiției.

Convenția conține și prevederi privind recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de o instanță sau altă autoritate cu privire la pensia de întreținere.

pg. 46

Page 47: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă ocrotirii minorului

Art. 2611 C.Civ. – normă de trimitere – legea aplicabilă privind protecția copilului se va stabili potrivit unei convenții internaționale: Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor – Convenția de la Haga din 19 octombrie 2006.

Această Convenție a fost ratificată de România prin Legea 361/2007.

Această Convenție are ca domeniu de aplicare stabilirea legii aplicabile răspunderii părintești și măsurilor privind protecția copiilor, indiferent de forma de organizare a protecției (ocrotire părintească, tutelă, curatelă).

Convenția are reglementări de competență, de recunoaștere și executare, dar și câteva prevederi privind legea aplicabilă.

În exercitarea competențelor pe care le au cu privire la răspunderea părintească și protecția copilului, autoritățile vor aplica legea lor națională.

Atribuirea sau încetarea răspunderii părintești atunci când nu este necesară intervenția unei autorități – se aplică legea reședinței obișnuite a copilului în momentul în care se pune problema adoptării acelei măsuri de protecție.

pg. 47

Page 48: Curs de Drept International Privat

Normele conflictuale privind bunurile – statutul real al bunurilor

Statutul real = ansamblul elementelor care configurează regimul juridic al bunurilor.

Norma conflictuală regulă a bunurilor poate fi găsită în art. 2613 alin. (1) C.Civ. – posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate.

Din punctul de vedere al structurii normei conflictuale, conținutul normei este dat de posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale; punctul de legătură este locul situării bunurilor sau locul în care acestea se află.

Această normă conflictuală are în vedere atât bunurile mobile (locul în care se află), cât și cele imobile (locul în care sunt situate).

Această normă conflictuală în materia bunurilor are caracter imperativ și trebuie aplicată, cu excepția cazului în care prin dispoziții speciale se prevede altfel.

Domeniul de aplicare:

1. bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale și clasificarea lor – lex rei sitae este cea care stabilește dacă un bun este sau nu în circuitul civil, dacă asupra lui pot fi constituite drepturi reale, în mod liber sau cu anumite restricții, calificarea bunurilor în mobile și imobile.

2. drepturile reale care pot exista asupra bunurilor – dacă un bun este susceptibil de proprietate sau de dezmembrăminte ale sale.

3. modurile și condițiile de dobândire, de transmitere și de stingere a drepturilor reale – se va face distincție între modurile originale, specifice de dobândire a bunurilor și modurile nespecifice.

Modurile originale de dobândire a drepturilor reale asupra bunurilor:- ocupațiunea;- accesiune;- uzucapiunea;- înscrierea în Cartea Funciară;- modurile de stingere a drepturilor reale: prescripția extinctivă, exproprierea,

confiscarea.

Modurile nespecifice de dobândire a drepturilor reale asupra bunurilor:- testamentul;

pg. 48

Page 49: Curs de Drept International Privat

- contractul.

Aspectele reale ce țin de contracte și de testamente, adică aspectele ce privesc dobândirea drepturilor reale, sunt supuse legii locului situării bunului, privind următoarele aspecte:

dobândirea drepturilor reale; transmiterea proprietății; suportarea riscului lucrului; tradițiunea; formele de publicitate cu privire la bunurile respective.

Alte probleme privitoare la contracte și testamente (exemple: capacitatea de a contracta sau capacitatea de a presta) sunt supuse legii personale a părților sau a testatorului, iar nu legii locului situării bunului.

Condițiile de formă – chiar dacă testamentul sau contractul în cauză privește anumite bunuri, forma va fi supusă legii contractului sau a testamentului, nu legii situării bunului.

Condițiile de fond și efectele actelor juridice sunt supuse legii actului, fie că e testament, fie că e contract.

4. formele de publicitate privitoare la bunuri – sunt supuse legii locului situării.5. prerogativele drepturilor reale asupra bunurilor.

Legea locului situării bunului guvernează atributele conferite de drepturile reale titularilor acestora. De exemplu: în cazul dreptului de proprietate, posesia, folosința și dispoziția sunt indicate de legea locului situării bunului. De asemenea, limitele exercitării acestor prerogative sunt guvernate de legea locului situării bunului.

6. mijloacele de apărare a drepturilor asupra bunurilor.7. regimul posesiei și acțiunile posesorii.8. regimul obligațiilor propter rem – privite ca accesorii ale drepturilor reale.9. modurile de urmărire și de executare silită asupra bunurilor.

Anumite categorii de bunuri nu sunt supuse legii locului situării lor: bunurile aflate în curs de transport; mijloace de transport; titluri de valoare; drepturile asupra creației intelectuale; drepturile de creanță.

pg. 49

Page 50: Curs de Drept International Privat

Toate aceste categorii de bunuri nu sunt supuse legii locului situării, ci beneficiază de soluții speciale – art. 2617 – 2632 C.Civ.

Normele conflictuale privind succesiunea

În ceea ce privește moștenirea, există o situație regulă și o excepție.

Regula: art. 2633 C.Civ. – stabilește că moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morții reședința obișnuită.

Conținutul normei conflictuale este moștenirea; punctul de legătură al normei conflictuale este reședința obișnuită a defunctului de la data morții. Această formulare rezolvă și conflictul mobil de legi.

Legea aplicabilă moștenirii (lex succesionis) conform N.C.Civ. oferă o soluție de noutate față de vechiul cod. În trecut, moștenirea mobiliară era supusă legii cetățeniei, în timp ce aceea imobiliară era guvernată de legea situării bunurilor imobile.

Excepția de la regulă este reglementată de art. 2634 C.Civ. – excepția constă în faptul că îi este lăsat defunctului posibilitatea să își aleagă legea (lex succesionis) pe care o consideră cea mai oportună. O persoană poate să aleagă ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei legea statului a cărei cetățenie o are (art. 2634 C.Civ.).

Existența și validitatea consimțământului exprimat prin declarația de alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea.

Sunt avute în vedere atât moștenirea legală, cât și cea testamentară.

Domeniul lex succesionis – art. 2636 C.Civ.:

1. momentul deschiderii succesiunii;

2. persoanele cu vocație de a veni la moștenire – trebuie făcută o distincție între moștenirea legală și cea testamentară;

În ceea ce privește moștenirea legală, legea aplicabilă succesiunii guvernează următoarele elemente:

sfera persoanelor chemate la moștenire; ordinea în care vin la moștenire;

pg. 50

Page 51: Curs de Drept International Privat

determinarea cotelor din moștenire la care au dreptul; reprezentarea succesorală; regimul rezervei succesorale și al cotității disponibile; regimul drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor.

În ceea ce privește devoluțiunea testamentară, trebuie făcută o subdiviziune: reglementări speciale; legea aplicabilă condițiilor de fond și de formă ale testamentului.

În ceea ce privește reglementările speciale, ne referim la art. 2634 C.Civ.

În ceea ce privește legea aplicabilă fondului și formei testamentului, pentru că testamentul este un act juridic unilateral, acesta este supus unor legi diferite în funcție de problemele puse în discuție:

a.) capacitatea de a dispune prin testament – este supusă legii personale a testatorului. Incapacitatea de a dispune prin testament, care este o formă a incapacității de folosință, se subclasifică în incapacitate absolută și incapacitate relativă. Incapacitățile absolute de a dispune prin testament, deoarece vizează însăși persoana testatorului, sunt supuse legii personale a testatorului. Incapacitățile relative, care vizează ocrotirea testatorului în relație directă cu persoana gratificată, sunt guvernate de legea moștenirii, nu de legea personală a testatorului. Sancțiunile pentru încălcarea incapacităților sunt supuse, de asemenea, legii personale sau legii moștenirii, după cum incapacitățile sunt absolute sau relative.

b.) consimțământul și cauza testamentului, precum și viciile de consimțământ, sunt guvernate de lex succesions.

c.) obiectul testamentului (legatul) – este supus legii succesiunii, care guvernează următoarele elemente:

condițiile de validitate ale legatului; prevederile cu privire la rezerva succesorală și cotitatea disponibilă; limitele dreptului de a dispune prin testament; desemnarea și puterile oferite executorului testamentar; cazurile de ineficacitate a legatelor.

În ceea ce privește forma testamentului, reglementarea se află în art. 2635 C.Civ.

Pe plan spațial, din punct de vedere al formei, testamentul este valabil dacă este conform cu oricare dintre următoarele legi:

legea națională a testatorului;

pg. 51

Page 52: Curs de Drept International Privat

legea reședinței obișnuite a testatorului; legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; legea situării imobilului ce formează obiectul testamentului; legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor

moștenite.

Pe plan temporal, din punct de vedere al formei testamentului, acesta este valabil dacă respectă condițiile prevăzute de oricare dintre următoarele legi:

legea în vigoare la data la care a fost întocmit, modificat sau revocat; legea în vigoare la data decesului testatorului.

3. Calitățile cerute pentru a moșteni – nedemnitatea succesorală și capacitatea succesorală.

Capacitatea succesorală este supusă legii succesiunii.Nedemnitatea succesorală este guvernată de legea succesiunii.

4. Posesia asupra succesiunii – sezina.

Legea succesiunii arată care dintre moștenitori au caracter de moștenitori sezinari și care sunt efectele posesiei asupra moștenirii.

Totuși, procedura privitoare la modalitatea de intrare în posesia moștenirii și competențele autorităților publice răspunzătoare cu intrarea în posesia moștenirii sunt probleme ce țin de legea autorității, nu de moștenire (auctor regit actum).

5. Condițiile și efectele opțiunii succesorale.

Legea succesiunii reglementează persoanele care pot fi subiecte ale dreptului de opțiune succesorală, opțiunile pe care aceste persoane le au, termenele de acceptare a moștenirii și efectele opțiunii succesorale.

6. Obligația moștenitorilor de a suporta pasivul succesoral.

Legea moștenirii arată cuprinsul noțiunii de „pasiv succesoral”, care sunt moștenitorii obligați să suporte pasivul și limitele acestuia (ultra sau intra vires hereditatis).

7. Partajul succesoral.

Legea succesiunii determină persoanele care pot cere împărțirea succesiunii. Problemele de procedură referitoare la împărțirea succesiunii se soluționează însă după

legea autorității sesizate.

pg. 52

Page 53: Curs de Drept International Privat

Dreptul statului asupra moștenirii vacante

Art. 2636 alin. (2) C.Civ. – în cazul în care, conform legii aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.

pg. 53

Page 54: Curs de Drept International Privat

NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA ACTELOR JURIDICE

În materia actelor juridice, temeiul legislativ este Regulamentul Roma I, care privește forma contractelor, fondul lor și normele conflictuale privind actele juridice accesorii contractelor.

Celelalte probleme referitoare la acte juridice (legea aplicabilă actelor juridice unilaterale, aspectele de drept comun privind regimul actelor juridice) sunt guvernate de C.Civ., art. 2637 – 2646.

Legea aplicabilă formei contractului

În ceea ce privește forma contractului, potrivit art. 11 din Regulamentul Roma I, se face o distincție între contractele încheiate între persoane aflate în aceeași țară și contrctele încheiate între persoane aflate în țări diferite. Distincția nu privește contractele încheiate între prezenți și absenți.

Legea aplicabilă formei contractelor încheiate între persoane aflate în aceeași țară

Potrivit art. 11 alin. (1) din Roma I, contractele încheiate între persoane sau reprezentanți ai acestora aflați în aceeași țară la momentul încheierii contractului sunt considerate valabile din punct de vedere al formei, dacă îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de legea care le reglementează pe fond sau sunt în conformitate cu legea țării în care se încheie.

Conținutul normei conflictuale este reprezentată de forma contractului încheiat între persoane aflate în aceeași țară; punctul de legătură este fie legea fondului contractului, fie legea locului încheierii contractului.

În cazul contractelor încheiate între părți aflate în state diferite

Potrivit art. 11 alin. (2) din Roma I, contractul încheiat între persoane sau reprezentanții lor care se află în țări diferite la momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute în una dintre următoarele legi:

legea fondului contractului; legea oricăreia dintre țările în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții

acestora la momentul încheierii contractului; legea țării în care își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante la

momentul încheierii contractului.

pg. 54

Page 55: Curs de Drept International Privat

Conținutul normei conflictuale este forma contractului încheiat între părți aflate în state diferite, iar legătura este oricare dintre cele trei legi enumerate.

Noțiunea de „reședință obișnuită”, potrivit art. 19 din Roma I, vizează trei categorii de situații:

în cazul societăților sau al altor organisme consituite sau nu ca persoane juridice, reședința obișnuită este acolo unde se află sediul administrației lor centrale;

în cazul persoanelor fizice care acționează în exercitarea activității profesionale, reședința obișnuită se află la locul sediului principal de activitate;

în cazul contractelor încheiate prin sucursale sau agenții, reședința obișnuită este la locul unde unitatea de lucru respectivă se află.

Art. 11 alin. (3) din Roma I – actele juridice unilaterale aflate în legătură cu un contract sunt valabile, din punct de vedere al formei, dacă îndeplinesc condițiile de formă din oricare dintre următoarele legi:

- legea care guvernează contractul pe fond;- legea statului în care actul este încheiat;- legea țării în care autorul actului își are reședința obișnuită la data încheierii acestuia.

pg. 55

Page 56: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă formei actelor juridice

Art. 11 din Roma I – câteva prevederi legate de trei situații speciale: legea aplicabilă formei actelor juridice unilaterale care au legătură cu un contract; legea aplicabilă formei contractelor încheiate cu consumatorii; legea aplicabilă formei contractelor care au ca obiect un drept real imobiliar sau un

drept de locațiune asupra unui imobil.

Legea aplicabilă formei actelor juridice unilaterale care au legătură cu un contract

Art. 11 din Roma I alin. (3) – Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește cerințele de formă prevăzute de una dintre următoarele trei legi:

a.) legea care reglementează contractul pe fondul său;b.) legea țării în care a fost încheiat actul unilateral;c.) legea țării în care autorul actului unilateral își avea reședința obișnuită la data încheierii

actului unilateral.Legile se aplică alternativ, oricare dintre ele putând fi aleasă.

Legea aplicabilă formei contractelor încheiate cu consumatorii

Art. 11 alin. (4) din Roma I prevede o excepție de la regulile generale privind forma contractului – regulile generale din articolele precedente nu se aplică în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, pentru acestea forma contractului fiind supusă legii țării unde consumatorul își are reședința obișnuită.

Legea aplicabilă formei contractelor care au ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil

Art. 11 alin. (4) din Roma I – contractele care au ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea locului unde bunul imobil este situat. În acest caz se aplică norma conflictuală lex situs.

_____________________________________________

pg. 56

Page 57: Curs de Drept International Privat

Pentru actele juridice unilaterale care exced Regulamentului Roma I, precum și pentru contractele care exced Regulamentului Roma I, sunt aplicabile dispozițiile C.Civ., care conține prevederi privind legea aplicabilă actului juridic – art. 2637 – art. 2639.

Art. 2639 C.Civ. – condițiile de formă ale unui act juridic sunt supuse legii care cârmuiește fondul actului. Prin urmare, soluția conflictuală regulă este aceea că forma unui act juridic unilateral este supusă aceleiași legi care guvernează și fondul actului.

Totuși, un act juridic unilateral este valabil din punct de vedere al formei sale dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre următoarele legi (alternativ):

a.) legea locului unde actul a fost încheiat;b.) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care a consimțit la încheierea

respectivului act;c.) legea autorității care examinează valabilitatea actului respectiv.

Legea aplicabilă mijloacelor de probă a actului juridic

Proba trebuie considerată în raport cu forma actului.

Art. 18 alin (2) Roma I – contractul poate fi probat cu orice mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de una dintre legile care guverenează forma actului juridic, cu condiția ca mijloacele de probă respective să fie administrate în fața instanței sesizate.

Prin urmare, proba unui act juridic va fi supusă legii forului sau oricăreia dintre legile care guvernează forma actului.

Domeniul legii aplicabile formei actului juridic

Domeniul legii aplicabile formei actului:

a.) forma în care actul juridic poate fi exteriorizat – în sensul de negotium;Prin urmare, legea formei ne va răspunde la următoarele probleme:

- dacă actul juridic trebuie să îmbrace sau nu forma scrisă;- dacă forma scrisă, în cazul în care există, este ad validitatem sau numai ad

probationem;- dacă este necesară pentru încheierea actului remiterea materială a bunului.

pg. 57

Page 58: Curs de Drept International Privat

b.) condițiile de redactare a actului juridic – condițiile actului privit ca instrumentum probationis;

Prin urmare, legea formei ne va răspunde la următoarele probleme:- dacă actul trebuie să îndeplinească anumite condiții speciale de formă, adică dacă

trebuie să conțină anumite mențiuni speciale (mențiunea multiplului exemplar, mențiunea „bun și aprobat” etc.)

- dacă actul este solemn, legea formei ne va spune care sunt condițiile unui act solemn;- care sunt persoanele competente să întocmească actul solemn.

c.) durata valabilității actului;

d.) condițiile de formă ale convențiilor asupra formelor;

e.) sancțiunile în cazul nerespectării condițiilor de formă.

Domeniul legii aplicabile mijloacelor de probă ale actului juridic:

a.) forța probantă a actului juridic și admisibilitatea înscrisurilor ca mijloace de probă preconstituite;

b.) forța doveditoare a înscrisului – dacă face dovada până la înscrierea în fals sau numai până la proba contrară;

c.) care este valoarea datei înscrisului sub semnătură privată – dacă dobândește sau nu dată certă;

d.) regimul începutului de dovadă scrisă;e.) condițiile de valabilitate și forța probantă a copiei unui act juridic;f.) admisibilitatea probei testimoniare a actului juridic.

pg. 58

Page 59: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic

Are în vedere: condițiile de încheiere a actului; efectele actului juridic; executarea actului; transmiterea și stingerea efectelor actului juridic.

I. Desemnarea legii care guvernează fondul actului de către părțile conractante – lex voluntatis.

Lex voluntatis își are izvorul în reglementările Regulamentului Roma I art. 3 și în dispozițiile C.Civ. art 2637, atunci când este vorba de acte unilaterale sau de alte contracte decât cele reglementate de Roma I.

Totodată, lex voluntatis este și o aplicație a principiului autonomiei de voință a părților.

Conținutul normei conflictuale: condițiile de fond ale actului. Legătura: voința părților.

Izvorul voinței părților: posibilitatea părților de a alege legea aplicabilă unui act izvorăște din lege. Nu există contract fără lege – voința părților nu există și nu se impune prin ea însăși, ci produce efecte pentru că legiuitorul i-a permis acest lucru.

Modalitățile de exprimare a voinței părților – prevăzute atât în Roma I, cât și în C.Civ.:

1. Alegerea expresă de către părți a legii aplicabile contractului

Alegerea expresă înseamnă încheierea de către părți a unei clauze de alegere a legii aplicabile.

Clauza poate consta într-o clauză inserată în contractul principal (regula) sau în încheierea de către părți a unui contract separat. Clauza contractuală sau convenția separată poartă denumirea de clauză de electio iuris/pactul de lege utenda.

Atunci când clauza este cuprinsă într-un contract, ea prezintă o autonomie relativă față de contractul în care ea este inserată. Aceeași autonomie relativă o prezintă și clauza de jurisdicție: clauză compromisorie, dacă se referă la arbitraj.

Autonomia relativă implică ideea de autonomie și ideea de legătură.

pg. 59

Page 60: Curs de Drept International Privat

Clauza de electio iuris este autonomă față de contractul principal deoarece cauzele de rezoluțiune și reziliere sau cauzele de nulitate a contractului principal nu afectează valabilitatea clauzei de alegere (exemplu: nulitatea contractului principal ca urmare a nerespectării unor condiții de valabilitate privind autoritatea competentă să-l întocmească; în acest caz, nulitatea va fi pronunțată pe temeiul legii alese de părți).

Clauza de alegere urmează soarta contractului principal – cauze de nulitate convergentă: incapacitatea părților de a încheia contractul principal atrage incapacitatea de a încheia clauza de alegere. Prin urmare, nu se poate judeca cauza după această cluază, ci se va proceda la localizarea legii aplicabile contractului.

Alegerea expresă este de două feluri:a.) alegere expresă directă – atunci când părțile prevăd în mod explicit

legea care va guverna contractul;b.) alegere expresă indirectă – atunci când părțile fac trimitere la o

convenție internațională, la o reglementare nestatală (un contract tip sau condiții generale) sau la o normă comunitară care conține ea o clauză de alegere.

2. Alegerea implicită/tacită a legii aplicabile contractului .

Alegerea de către părți a legii aplicabile contractului este tacită când ea rezultă cu un grad rezonabil de certitudine din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.

Indiciile de localizare a contractului se împart în două categorii:a.) indicii intrinseci contractului :

- inserarea de către părți în contract a unei clauze de jurisdicție exclusivă în favoarea instanțelor dintr-un anumit stat;

- dacă părțile s-au referit la o uzanță aplicabilă numai unui stat;- limba, în general, nu este un indiciu.

b.) indicii extrinseci contractului :- act adițional în care se face referire la legea unui anumit stat.

Momentul exprimării voinței părților: părțile pot alege legea aplicabilă contractului oricând anterior ivirii unui litigiu, iar, dacă s-a ivit unul și el este pendinte în fața unei instanțe de judecată sau de arbitraj, alegerea se poate face până la închiderea dezbaterilor.

pg. 60

Page 61: Curs de Drept International Privat

Întinderea voinței părților: art. 3 Roma I – prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.

Modificarea legii aplicabile: art. 3 alin. (1) Roma I – părțile pot conveni în orice moment să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, dar această modificare nu poate aduce atingere valabilității formei contractului și nu poate afecta în mod negativ drepturile terților.

Modificarea produce efecte retroactive, însă cu aceste două limitări.

Libertatea părților de a alege legea aplicabilă și limitele sale:

a.) concepția obiectivistă – libertatea de alegere a părților este limitată la una dintre legile cu care contractul are o legătură reală, efectivă;

b.) concepția subiectivistă – părțile pot alege ca aplicabilă orice lege, chiar și una care nu are o legătură obiectivă cu contractul.

Roma I adoptă concepția subiectivistă, însă prevede și anumite remedii. Art. 3 alin. (3) și (4) rezolvă această problemă.

Art. 3 alin. (3) Roma I – în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă în momentul în care are loc alegerea se află în altă țară decât cea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei țări de la care nu se poate deroga prin acord.

Prin urmare, în cazul în care părțile au ales ca aplicabil contractului lor un sistem de drept care nu are nicio legătură cu contractul, acea lege nu poate înlătura dispozițiile de ordine publică în dreptul internațional privat din legea care s-ar fi aplicat în mod obiectiv dacă acea alegere nu s-ar fi exprimat. Această reglementare este corectă, înlăturând posibilitatea fraudei la lege.

Art. 3 alin. (4) Roma I – extrapolează același raționament pentru dreptul comunitar.

În afara acestor reglementări, există și limitările generale la alegerea legii aplicabile: ordinea publică și frauda la lege.

II. Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă actului juridic, judecătorul sau arbitrul competent să soluționeze un litigiu cu privire la actul respectiv va trebuie să procedeze

la o localizare obiectivă a actului juridic.

Localizarea contractului după criterii obiective este întotdeauna subsidiară, doar dacă nu există lex voluntatis.

pg. 61

Page 62: Curs de Drept International Privat

Criteriile de localizare obiectivă a contractului sunt reglementate în art. 4 – 8 din Regulamentul Roma I.

Din aceste articole se desprind trei soluții conflictuale esențiale de localizare obiectivă a contractului, care se aplică în cascadă:

1. În funcție de tipul specific de contract .

Sediul materiei: art. 4 alin. (1) și art. 5 – 8 Roma I.

Art. 4 alin. (1) Roma I – legea aplicabilă anumitor tipuri de contracte:a.) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri – regula generală: contractul de

vânzare-cumpărare de bunuri este supus legii țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul (lex venditoris).

Contractul de vânzare-cumpărare de bunuri – situație specială: când contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect bunuri scoase licitație, se aplică legea țării în care are loc licitația, dacă această lege poate fi determinată.

b.) contractul de prestare de servicii – Roma I reglementează trei situații cu privire la acest contract:

contractul de prestări de servicii este supus legii țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii – regula generală;

contractul de franciză – este supus legii țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul francizei;

contractul de distribuție – este supus legii țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul.

Intră în categoria contractelor de prestare de servicii supuse regulii generale: mandatul, comisionul, agenția, expediția, depozitul, antrepriza, contractele de credit bancar.

c.) contractul care privește un drept real imobiliar sau care privește un drept de locațiune asupra unui imobil – este reglementat de legea țării în care este situat imobilul (lex rei sitae).

Contractul de locațiune având ca obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de 6 luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să-și aibă reședina obișnuită în aceeași țară.

În situația regulă intră: contractele privind un drept real imobiliar (acele contracte care au ca obiect constituirea, transmiterea sau stingerea unui drept real imobiliar: contractul de vânzare-cumpărare imobiliară, schimbul imobiliar sau

pg. 62

Page 63: Curs de Drept International Privat

donația imobiliară, dobândirea, transmiterea și stingerea dezmembrămintelor drepturlui de proprietate asupra unui imobil, precum și posesia imobiliară).

d.) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral care reunește sau facilitează reuniunea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților va fi reglementat de o lege unică, potrivit normelor specifice aplicabile acelui sistem multimodal – art. 4 alin. (1) lit. h)

Exemple: vânzările de acțiuni sau obligațiuni. Sistemele multimodale au norme nediscreționare, care nu sunt la

latitudinea părților și care reglementează aceste contracte.

2. În funcție de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.

Sediul materiei: art. 4 alin. (2) Roma I – în cazul în care contractului nu i se aplică alin. (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.

Prestație caracteristică: a.) prestația caracteristică este prestația părții care, într-un contract translativ de

proprietate, înstrăinează un bun mobil – schimbul (legea țării oricăreia dintre părți), donația de bunuri mobile (legea de la reședința obișnuită a donatorului);

b.) contractele de închiriere sau alte contracte prin care se pune la dispoziția unei persoane, pe o durată de timp determinată, folosința unui bun mobil – debitorul prestației caracteristice este locatorul sau comodantul.

3. În funcție de legea țării cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse .

Sediul materiei: art. 4 alin. (3) și (4) Roma I.

Acest criteriu implică două idei.Art. 4 alin. (3) – în cazul în care, din ansamblul circumstanțelor, cauzei rezultă

fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă lege decât cea stabilită potrivit criteriilor 1 și 2, se va aplica această din urmă lege.

Art. 4 alin. (4) – în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul criteriilor 1 și 2, se va aplica legea țării cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse.

pg. 63

Page 64: Curs de Drept International Privat

Ambele reglementări fac aplicabilă legea țării cu care contractul are legăturile cele mai srânse. Acest concept este cunoscut sub denumirea de „legea proprie a contractului”.

Prin noțiunea de „legăturile cele mai strânse”, chestiunea rămâne la latitudinea judecătorului sau arbitrului, care se va orienta după circumstanțele cauzei. În acest sens, practica a relevat anumite indicii intrinseci și extrinseci:

dacă toate elementele relevante ale unui contract sunt într-un stat, se poate considera că acel contract are legătură cu statul respectiv;

dacă contractul se încheie în mod obligatoriu de către o anumită autoritate publică, se poate considera că are legătură cu legea autorității;

locul încheierii contractului – criteriu tradițional.

____________________________________

Art. 20 din Roma I exclude retrimiterea în materia obligațiilor contractuale – aplicarea legii oricărei țări determinată potrivit acestui Regulament înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare cu excluderea normelor de drept internațional privat (normelor conflictuale).

pg. 64

Page 65: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă altor contracte numite de către Roma I

Contractul de transport - art. 5 din Roma I:

contractele de transport de mărfuri – două soluții conflictuale: legea aleasă de părți (lex voluntatis) sau localizarea obiectivă a legii:

legea țării în care își are reședinața obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau descărcare sau reședința obișnuită a exportatorului să fie, de asemenea, în acea țară;

legea țării în care este situat locul de livrare convenit de părți. contractele de transport de pasageri – două soluții conflictuale: legea aleasă de

părți (lex voluntatis) sau localizarea obiectivă a legii: legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, dar cu condiția ca locul

de plecare sau de destinație să fie, de asemenea, în țara respectivă; legea reședinței obișnuite a transportatorului.

Roma I limitează sfera legilor dintre care părțile pot să aleagă, în cazul contractului de transport de pasageri. Părțile pot să aleagă numai între:

legea reședinței obișnuite a pasagerului; legea reședinței obișnuite a transportatorului; legea sediului administrației centrale a transportatorului; legea locului de plecare; legea locului de sosire.

Art. 5 alin. 3 Roma I – în cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă contractului, în lipsa alegerii, dacă din circumstanțele cauzei rezultă fără echivoc că acel contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă lege decât cele menționate anterior, se va aplica acea lege.

Contractele încheiate cu consumatorii – art. 6 Roma I

Definiție: acel contract care este încheiat de către o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională (acesta este consumatorul) și o persoană care acționează în exercitarea activității sale profesionale (profesionistul).

Există două soluții conflictuale majore:

1. a.) contractelor încheiate cu consumatorii li se aplică legea statului în care consumatorul își are reședința obișnuită, cu condiția ca profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională chiar în țara în care consumatorul își are reședința obișnuită și respectivul contract să se înscrie în sfera activităților profesionistului din acea țară;

pg. 65

Page 66: Curs de Drept International Privat

b.) părțile pot alege legea aplicabilă contractului cu consumatorii, dar această alegere nu poate priva pe consumator de protecția acordată lui de legea care ar fi fost aplicabilă potrivit soluției 1. a.).

2. în cazul în care soluțiile de la punctul 1 nu se pot aplica, legea contractului se stabilește potrivit regulilor generale: lex voluntatis, potrivit art. 3, sau localizarea obiectivă, potrivit art. 4.

Contractele de asiguarare – art. 7 Roma I

Reglementările art. 7 se aplică indiferent unde se produce riscul asigurat =˃ art. 7 are o aplicare universală.

Soluțiile conflictuale propriu-zise diferă după cum este vorba de asigurări facultative sau obligatorii.

I. Asigurările facultative .

Există două soluții conflictuale majore:

1. Legea aplicabilă contractelor de asigurare care acoperă riscuri majore (Directiva 239 din 1973 definește în art. 5 noțiunea de „riscuri majore” – se referă la avioane, nave, platforme petroliere, accidente majore, cum ar fi cele atomice etc.) – 3 soluții conflictuale:a.) legea aleasă de către părți (lex voluntatis) – nelimitată, în acest caz;b.) legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul;c.) în cazul în care, din circumstanțele cauzei, rezultă fără echivoc că acel

contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară, se aplică legea acelei țări.

2. Celelalte riscuri – în acest caz există 2 soluții conflictuale, cu anumite subdiviziuni:A. a.) Părțile pot alegea legea aplicabilă contractului, dar autonomia de voință

este limitată – pot alege numai una dintre următoarele legi: legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii

contractului; legea reședinței obișnuite a titularului poliței de asigurare; legea cetățeniei titularului poliței de asigurare etc.

pg. 66

Page 67: Curs de Drept International Privat

b.) În cazul în care statele membre a căror lege este aplicabilă potrivit soluțiilor de la A. a.) acordă o mai mare libertate în ceea ce privește legea aplicabilă contractului, părțile se pot prevala de acea libertate.

B. În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă, contractul de asigurare se va supune legii statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.

II. Asigurările obligatorii.

Art. 7 alin. 4 Roma I – contractelor de asigurare care acoperă riscurile pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării, li se aplică și câteva norme suplimentare.

Contractele de asiguare obligatorie trebuie să respecte dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care impune obligația.

Contractele individuale de muncă – art. 8 Roma I

Există 4 soluții conflictuale:

1. Legea alesă de către părți.

Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată lui în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție (imperative) din legea care, în absența alegerii, ar fi fost aplicabilă contractului de muncă.

2. Legea țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului.

În cazul în care angajatul lucrează temporar într-o altă țară, adică în cazul în care este delegat sau detașat într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat locul în care în mod obișnuit își desfășoară activitatea.

3. Legea țării în care este situată unitatea angajatoare.

4. Legea țării cu care contractul are legătura cea mai strânsă.

pg. 67

Page 68: Curs de Drept International Privat

Domeniul de aplicare a legii contractului

Art.12 din Roma I reglementează sumar domeniul de aplicare alegii contractului: legea aplicabilă contractului reglementează în special:

1. Condițiile de fond pentru încheierea valabilă a contractului – lex contractus este aplicabilă de regulă și în cazul în care există un litigiu cu privire la condițiile de fond sau existența valabilă a contractului (art. 10 alin. 1 Roma I – existența și valabilitatea contractului sunt determinate de legea care l-ar reglementa dacă acel contract ar fi valabil.).

Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că și-a dat sau nu consimțământul pentru încheierea unui contract, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective rezultă faptul că ar fi rezonabil ca respectivul comportament să se determine potrivit acelei legi.

Condițiile de fond sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza și modalitățile. Nu toate sunt supuse legii contractului.

a.) Capacitatea de a contracta nu este supusă legii contractului, ci legii personale a părții în cauză, după cum este vorba despre o persoană fizică sau o persoană juridică – art. 2572 și 2580 C.Civ.

b.) Consimțământul este supus legii contractului – elementele:- raportul dintre voința reală și cea declarată;- condițiile consimțământului;- viciile de consimțământ;- mecanismul formării consimțământului;- regimul juridic al tăcerii.

c.) Obiectul și cauza sunt supuse legii contractului. Bunul însă, ca obiect derivat al contractului, iese din sfera legii contractului și este supus normelor legii aplicabile bunurilor – art. 2613 C.Civ.

d.) Modalitățile sunt supuse legii contractului.

2. Interpretarea contractului .

Ea este supusă legii contractului. Interpretarea este reglementată de art. 12 Roma I.

3. Efectele contractului .

Sunt supuse legii contractului următoarele elemente:

a.) drepturile și obligațiile părților;

pg. 68

Page 69: Curs de Drept International Privat

b.) principiile care guvernează efectele contractului: principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității, principiul relativității efectelor, regimul terților, al avânzilor-cauză etc.

c.) efectele specifice contractelor sinalagmatice:- excepția de neexecutare și rezoluțiunea pentru neexecutare sunt stabilite de lex

contractus;- riscul contractului este supus legii contractului;- riscul lucrului este supus legii locului situării bunului – regimului real.

4. Prezumțiile legale și sarcina probei contractului .

Sunt supuse legii contractului și sunt menționate explicit de Roma I în art. 12.Mijloacele de probă a contractului sunt supuse legii formei contractului – art. 18 Roma I.

Celelalte aspecte merg după lex contractus.

5. Executarea contractului .

De regulă, executarea este supusă legii contractului. Prin excepție, anumite aspecte privind executarea sunt supuse altei legi decât cea a contractului.

Este supusă legii contractului executarea obligațiilor născute din contract, constând în: modalitățile de executare; regimul plății: locul, data, imputația etc.; durata în timp a contractului, în cazul în care ea este stabilită prin contract; problema punerii în întârziere a debitorului; formalitățile de punere în întârziere – sunt supuse legii locului de efectuare a

notificării; existența sau inexistența teoriei impreviziunii.

Prin excepție, anumite aspecte privind executarea sunt supuse unor legi diferite:

modalitățile de executare și măsurile ce pot fi luate în cazul unei executări defectuaose – sunt supuse locului de executare (lex loci executionis/solutionis) – art. 12 alin. 2 Roma I:

modurile și formalitățile concrete de executare a contractului; măsurile pe care creditorul trebuie să le îndeplinească pentru punerea în

executare a contractului și pentru punerea în întârziere a debitorului; măsurile pe care creditorul poate să le ia pentru preîntâmpinarea neexecutării;

ex.: acordarea unei termen de grație; recepția cantitativă și calitativă a mărfii; măsurile pentru remedierea neexecutării sau pentru restrângerea efectelor

prejudiciabile.

pg. 69

Page 70: Curs de Drept International Privat

regimul monedei de plată – este supus legii țării care a emis mondea (lex monetae): regimul convertibilității, inconvertibilității, al transferului sau al transferului

peste frontieră.

6. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului .

Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului care rezultă din contract sunt supuse legii contractului:

- regimul acțiunii pauliene sau revocatorii;- regimul acțiunii în declararea simulației;- regimul acțiunii oblice sau subrogatorii.

7. Răspunderea contractuală .

Art. 12 Roma I – reglementează expres răspunderea contractuală.

Elemente concrete: condițiile răspunderii contractuale; consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligației sau ale executării cu

întârziere; regimul forței majoare și a altor clauze exoneratoare de răspundere; regulile privind evaluarea prejudiciului – regimul daunelor interse, compenstorii și

moratorii. În ceea ce privește daunele cominatorii, tendința este de aplicare a legii forului;

regimul dobânzilor; regimul clauzei penale; regimul convențiilor asupra răspunderii.

8. Stingerea obligațiilor născute din contract .

Aceasta include și prescpripția și decăderea din drepturi – art. 12 Roma I.

9. Nulitatea contractului .

Art. 12 Roma I.Elemente concrete:

cauzele de nulitate de fond; sfera persoanelor care pot invoca nulitatea; cât timp poate fi invocată nulitatea – problema prescriptibilității acțiunii în

anulare; problema dacă nulitatea poate sau nu să fie acoperită prin confirmare;

pg. 70

Page 71: Curs de Drept International Privat

efectele nulitățile; principiile care guvernează nulitatea.

Legea aplicabilă obligației de restituire a unei prestații în cazul declarării nulității contractului – reglementată de Roma I, coroborat cu Roma II.

Roma II, art. 10 alin. 1 – obligația de restituire a unei prestații care intervine în cazul în care un contract a fost anulat este supusă legii contractului, nu legii faptului juridic.

Non-domeniul contractului

convențiile matrimoniale – merg după C.Civ.; convențiile de arbitraj și convențiile de jurisdicție (formul conveniens); obligațiile care decurg din înțelegeri ce au avut loc înainte de semnarea unui contract

– merg după Roma II.

pg. 71

Page 72: Curs de Drept International Privat

REGULAMENTUL ROMA II

Face o distincție între:

faptele juridice ilicite; faptele juridice licite.

Faptele juridice ilicite

Art. 4 Roma II – regulă generală; art. 5 – 9 Roma II – reglementări speciale privind anumite tipuri de delicte.

Norma generală oferă trei soluții conflictuale:

- norma generală propriu-zisă;- o excepție de la această normă;- o clauză derogatorie (soluția de salvare).

Norma generală

Art. 4 alin. 1 Roma II – legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul (lex loci laesionis).

În dreptul român, tradițional se aplica lex loci delicti commisii.

Excepția

Art. 4 alin. 2 Roma II – în cazul în care făptuitorul și victima își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se va aplica legea acelei țări.

Sintagma „momentul producerii prejudiciului” soluționează și conflictul mobil de legi.

Clauza derogatorie

Art. 4 alin. 3 Roma II – în cazul în care reiese clar din toate circumstanțele referitoare la caz că fapta ilicită are în mod vdit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată în soluțiile conflictuale menționate mai sus, se va aplica legea țării respective.

Normele specifice

Art. 5 Roma II – răspunderea pentru produsele defectuoase – obligațiile contractuale care decurg din prejudiciile cauzate de un produs defectuos sunt supuse, în scară, la 4 soluții conflictuale:

pg. 72

Page 73: Curs de Drept International Privat

1. dacă făptuitorul și victima își au reședința în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea reședinței obișnuite;

2. dacă nu este cazul, se aplică una dintre următoarele trei legi, de asemenea în scară:a.) legea țării în care victima și-a avut reședința obișnuită în momentul producerii

prejudiciului;b.) legea țării în care s-a achiziționat produsul, dacă acesta este comercializat în țara

respectivă;c.) legea țării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializat în

țara respectivă.3. legea reședinței obișnuite a făptuitorului, dacă făptuitorul nu putea să prevadă în mod

rezonabil că produsul respectiv a fost comercializat în statele a căror lege este aplicabilă potrivit soluțiilor conflictuale de mai sus;

4. dacă rezultă clar din circumstanțele cauzei că respectiva faptă ilicită are în mod vădit o legătură mai strânsă cu altă lege, se aplică legea acelei țări.

Art. 6 Roma II – concurența neloială și actele care îngrădesc libera concurență.

Legea aplicabilă concurenței neloiale

a.) În cazul în care, ca urmare a delictului, sunt afectate relațiile concurențiale sau interesele colective ale consumatorilor, se aplică legea țării în care acele interese sunt afectate.

b.) Dacă un act de concurență neloială afectează exclusiv interesele unui anumit concurent, se aplică norma generală din art. 4.

Ocrotirea liberei concurențe

a.) Soluția regulă – legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din restrângerea concurenței sunt supuse legii țării unde piața este/poate fi afectată.

b.) În cazul în care piața este/poate fi afectată în mai multe țări, iar reclamantul solicită despăgubiri în fața instanței de la domiciliul pârâtului, poate fi aplicată și legea respectivei instanțe (legea instanței sesizate).

Art. 7 Roma II – daunele aduse mediului.

De regulă, se aplică regula generală, lex loci damnii, dar victima delictului de mediu poate să își întemeieze acțiunea și pe legea țării unde s-a produs prejudiciul.

Aer. 8 Roma II – încălcările aduse dreptului de proprietate intelectuală.

pg. 73

Page 74: Curs de Drept International Privat

De regulă, se aplică legea țării pentru care se solicită protecție, iar în cazul în care, prin excepție, este vorba despre un drept de proprietate intelectuală reglementat unitar la nivelul comunității, se va aplica legea țării unde s-a produs delictul.

Art. 9 Roma II – acțiunile sindicale.

Prejudiciile sunt supuse legii țării unde a fost întreprinsă acea acțiune.

pg. 74

Page 75: Curs de Drept International Privat

Legea aplicabilă obligațiilor decurgând din fapte licite

Roma II – reglementează în legea aplicabilă obligațiilor decurgând din fapte licite:

- îmbogățirea fără justă cauză împreună cu plata nedatorată;- gestiunea de afaceri – „negotiorum gestio”;- culpa in contrahendo.

Îmbogățirea fără justă cauză împreună cu plata nedatorată

Există 4 soluții conflictuale care se aplică în cascadă:

dacă aceste fapte se află în legătură cu un raport juridic existent între părți și, mai ales, un contract existent între părți, se va aplica legea acelui contract – accesorium sequitur principale;

dacă părțile își au reședința obișnuită în aceeași țară, în momentul producerii faptului licit respectiv, se aplică legea acelei țări – legea reședinței obișnuite comune a părților raportului juridic;

legea locului unde s-a produs îmbogățirea fără justă cauză – lex loci; în cazul în care rezultă clar din toate circumstanțele cauzei că acea obligație are în

mod vădit o legătură mai strânsă cu legea altei țări, se va aplica legea acelei țări.

Gestiunea de afaceri

Există 4 soluții conflictuale care se aplică în cascadă:

dacă aceste fapte se află în legătură cu un raport juridic existent între părți și, mai ales, un contract existent între părți, se va aplica legea acelui contract – accesorium sequitur principale;

dacă părțile își au reședința obișnuită în aceeași țară, în momentul producerii faptului licit respectiv, se aplică legea acelei țări – legea reședinței obișnuite comune a părților raportului juridic;

legea țării unde are loc gestiunea de afaceri – lex loci; în cazul în care rezultă clar din toate circumstanțele cauzei că acea obligație are în

mod vădit o legătură mai strânsă cu legea altei țări, se va aplica legea acelei țări.

pg. 75

Page 76: Curs de Drept International Privat

Culpa in contrahendo – legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din înțelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă acel contract a fost semnat sau nu.

În acest ipoteză există două soluții conflictuale:

se aplică legea contractului în cauză sau, dacă nu a fost semnat, legea care s-ar fi aplicat acelui contract – accesorium sequitur principale;

dacă nu poate fi stabilită legea potrivit primei soluții, legea aplicabilă va fi una dintre următoarele trei legi:

legea statului unde s-a produs prejudiciul – lex loci damni/laesionis; legea reședinței obișnuite comune a părților în momentul producerii faptului; aplicarea pirncipiului legii proprii - în cazul în care rezultă clar din toate

circumstanțele cauzei că acea obligație are în mod vădit o legătură mai strânsă cu legea altei țări, se va aplica legea acelei țări.

pg. 76

Page 77: Curs de Drept International Privat

PROCESUL CIVIL INTERNAȚIONAL

I. Competența jurisdicțională în raporturile de drept internațional privat.II. Legea aplicabilă procedurii în litigiile de drept internațional privat.III. Condiția juridică a străinului ca parte în proces.IV. Efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine în România.

I. Competența jurisdicțională în raporturile de drept internațional privat.

Reglementări interne: reglementări de drept comun – art. 148 – 157 din Legea 105.

1. Competența facultativă a instanțelor române.

Principiul este reglementat în art. 148 – instamțele judecătorești române sunt competente în condițiile care urmează să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice.

Reglementarea situațiilor în care instanțele române sunt competente – clasificare:

a.) Competența ratione personae și ratione loci a instanețlor române :

Art. 149 - Instanțele române sunt competente:

dacă pârâtul sau unul dintre ei își are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; dacă pârâtul din străinătate nu are un domiciliu cunoscut, cererea se introduce la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului din țară;

dacă sediul pârâtului persoană juridică se află în România; o persoană juridică străină este considerată a-și avea sediul pe teritoriul țării în cazul în care are aici o sucursuală, o filială, o agenție sau o reprezentanță;

dacă reclamantul din cererea de pensie de întreținere are domiciliul în România; dacă legea unde a luat naștere sau trebuie executată fie chiar în parte o obligație

izvorâtă dintr-un contract se află în România; dacă locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale

sau efectele sale se produc în România; dacă locul de încărcare sau de descărcare a unei mărfi transportate se află în România;

pg. 77

Page 78: Curs de Drept International Privat

dacă bunul asigurat sau locul producerii riscului se află în România, în cazul contractului de asigurare;

dacă ultimul domiciliu al defunctului sau bunurile rămase după el se află în România; dacă imobilul la care se referă cererea se află în România (forum rei sitae) – art. 149

se referă la acțiunile persoanle imobiliare, căci pentru cele reale imobiliare există o competență excepțională exclusivă.

b.) Competența rațione materiae a instanțelor române :

Art. 150 – Instanțele române sunt competentă să judece:

procesele dintre persoane cu domiciliu în străinătate referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;

procesele referitoare la ocrotirea unui minor sau a unui interzis judecătoresc, dacă el este cetățean român, chiar cu domiciliul în străinătate;

falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine care are un sediu secundar pe teritoriul țării.

2. Competența exclusivă a instanțelor române.

Art. 151 – Instanțele române sunt exclusiv cmpetente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la:

actele de stare civilă întocmite în România și care privesc persoane domiciliate în țară;

încuviințarea adopției, dacă adoptatul are domiciliul în țară și este și cetățean român sau apatrid;

tutela sau curatela unei persoane domiciliate în țară, indiferent de cetățenia ei; punerea sub interdicție a unei persoane domiciliate în țară; desfacerea, nulitatea căsătoriei, precum și alte litigii dintre soți, dacă, la data cererii,

ambii soți domiciliază în România și cel puțin unul dintre ei este cetățean român; moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România – acțiunile

reale rezultate din moștenire; imobilele situate pe teritoriul țării – acțiunile reale imobiliare; executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriu României.

În cazul în care competența exclusivă a instanțelor române este încălcată și se pune problema recunoașterii și executării acelei hotărâri străine în Romînia, recunoașterea și executarea vor fi refuzate.

pg. 78

Page 79: Curs de Drept International Privat

Art. 153 – în cazul în care o jurisdicție străină se declară necompetentă să soluționeze o acțiune formulată de un cetățean român, acea acțiune poate fi introdusă în fața instanețelor române (instanțele române dobândesc competență generală). Persoana va merge cu procesul la instanța cu care acțiunea prezintă legăturile cele mai strânse.

Art. 154 reglementează situația în care părțile au ales competența de jurisdicție (când există o convenție de jurisdicție – forum conveniens) – dacă părțile au supus prin convenție litigiul dintre ele competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi învestită cu competență jurisdicțională, cu următoarele două excepții:

dacă instanța aleasă este străină, dar litigiul intră în competența exclusivă a instanțelor române;

dacă instanța este română, iar una dintre părți dovedește că acel litigiu intră în competența exclusivă a unei instanțe străine.

Art. 155 – în cazul în care instanțele române sunt competente, dar nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată la Judecătoria sectorului 1 București sau la Tribunalul Municipiului București, în funcție de competența ad valorem.

Art. 156 – competența instanțelor române aplicată potrivit articolelor precedente nu este înlăturată prin faptul că același proces sau un proces conex este dedus în fața unei instanțe străine. Prin urmare, legea română exclude litispendența și conexitatea. Aceste dispoziții se aplică numai statelor nemembre ale U.E. Statelor membre li se aplică Regulamentul 44/2001, care are în vedere conexitatea și litispendența.

Art. 157 – instanța sesizată este obligată să-și verifice din oficiu competența generală și, în cazul în care sesizează că nici ea, nici o altă instanță română nu este competentă, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

pg. 79

Page 80: Curs de Drept International Privat

Regulamentul 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

Regulamentul reglementează nu numai competența judiciară.Regulamentul 44 se aplică în materie civilă și comercială – „dreptul privat”; per a

contrario, Regulamentul 44 nu se aplică pentru materiile publice (materie fiscală, vamală sau administrativă).

Regulamentul nu se aplică în materie de faliment sau proceduri similare și nu se aplică în materie de arbitraj.

Competența – există 4 categorii de reglementări:

1. Dispozițiile generale – art. 2: regula generală de competență vizează domiciliul pârâtului – sub rezerva dispozițiunilor următoate, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție indiferent de naționalitatea lor pe teritoriul statului membru în cauză (acolo unde sunt domiciliate).

2. Competențe speciale facultative – aplicate ratione materiae.

Art. 5 – o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru în următoarele situații:

a.) În materie contractuală poate fi acționată la următoarele instanțe: la locul în care contractul sau obligația care face obiectul contractului a fost

sau urmează a fi executată; în cazul vânzării de mărfuri, la locul unde au fost sau trebuie să fie livrate

mărfurile; în cazul prestărilor de servicii, la locul unde au fost sau trebuie să fie prestate

serviciile.

b.) În materia obligației de întreținere, acțiunea poate fi introdusă la instanța de la locul unde creditorul obligației de întreținere este domiciliat sau își are reședința obișnuită.

c.) În materie delictuală și cvasi-delictuală – la instanța locului unde s-a produs fapta prejudiciabilă.

d.) În cazul în care acțiunea este introdusă împotriva unei societăți comerciale care are o sucursală, o agenție sau o altfel de unitate de acest tip, acțiunea poate fi introdusă la locul unde acea unitate este localizată.

pg. 80

Page 81: Curs de Drept International Privat

3. Situații de competență imperativă (exclusivă) .

A. În materia contractelor de asigurare – lucurile sunt diferite după cum asigurătorul este pârât sau asigurătorul este reclamant:a.) dacă asigurătorul este pârât, el poate fi acționat în justiție fie:

la instanța statului unde își are domiciliul; la instanța de la domiciliul reclamantului.

b.) dacă asigurătorul este reclamant, el nu are decât o singură posibilitate: instanța domiciliului persoanei asigurate.

În aceste cazuri, competența este exclusivă, dar nu imperativă. Nu se poate deroga prin convenție decât dacă această convenție se încheie ulterior nașterii litigiului.

B. În materia contractelor încheiate cu consumatorii.

Lucurile sunt diferite după cum consumatorul este pârât sau este reclamant:a.) în cazul în care consumatorul este reclamant, el poate acționa în justiție fie:

la instanța statului unde își are domiciliul; la instanța de la domiciliul reclamantului.

b.) în cazul în care consumatorul este pârât, nu există decât o singură posibilitate: instanța domiciliului consumatorului.

În aceste cazuri, competența este exclusivă, dar nu imperativă. Nu se poate deroga prin convenție decât dacă această convenție se încheie ulterior nașterii litigiului.

C. În materia contractelor individuale de muncă.

Dacă angajatorul este pârât, angajatul reclamant poate merge fie: la instanța de la domiciliul angajatorului pârât; la instanța locului unde angajatul reclamant își desfășoară în mod obișnuit

activitatea.Dacă angajatorul este reclamant, el nu poate merge decât la instanța locului

unde angajatul pârât își are domiciliul.

În aceste cazuri, competența este exclusivă, dar nu imperativă. Nu se poate deroga prin convenție decât dacă această convenție se încheie ulterior nașterii litigiului.

pg. 81

Page 82: Curs de Drept International Privat

4. Situații de competență exclusivă absolută.

a.) În materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile – este exclusiv competentă instanța din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

b.) Pentru litigiile privind valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea unei societăți comerciale sau altei persoane juridice ori litigiile privind valabilitatea deciziilor organelor de conducere ale respectivelor persoane – este competentă instanța de la sediul persoanei.

c.) Pentru valabilitatea înregistrării în registre publice - instanța de la sediul registrului.

d.) În materie de proprietate intelectuală – instanța de la locul unde respectivul drept a fost depus sau înregistrat.

e.) Litigiile privind executarea hotărârilor judecătorești – instanța locului unde urmează a se face executarea silită (locus executionis).

Dacă părțile au convenit cu privire la instanța competentă (forum conveniens) – competența revine acelei instanțe și este o competență exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților (mutuus dissensus).

Art. 25 – reglementează obligația instanței de a-și verifica propria competență – dacă instanța este sesizată cu un litigiu care este de competența exclusivă a unei alte instanțe, instanța sesizată se declară din oficiu necompetentă. În cazurile în care nu este vorba despre competență exclusivă, dacă o instanță este sesizată și constată că în cauză competența aparține instanței dintr-un alt stat, unde pârâtul își are domiciliul, ea se va declara necompetentă dacă pârâtul nu se înfățișează înaintea ei.

În cazul în care cereri privind același obiect și aceeași cauză sunt introduse de aceleași părți înaintea unor instanțe din state diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care prima instanță sesizată își stabilește competența. Dacă prima instanță se declară competentă, instanța ce-a de-a doua sesizată își va declina competența în favoarea primei instanțe.

Art. 28 – în cazul în care acțiunile sunt conexe, dacă sunt pendinte în fața a două sau mai multe instanțe din state diferite, instanța cea de-a doua sesizată poate suspenda judecata; dacă cele două acțiuni sunt pendinte în primă instanță, instanța sesizată ulterior poate, la cererea uneia dintre părți, să-și decline competența dacă prima instanță s-a declarat competentă să judece cauza.

II. Legea aplicabilă procedurii în litigiile de drept internațional privat.

pg. 82

Page 83: Curs de Drept International Privat

Reglementări interne: legea aplicabilă procedurii în dreptul internațioal privat – art. 158, 159 din Legea 105.

Legea aplicabilă capacității procesuale este legea persoanei.

Calitatea procesuală a părților este determinată de legea care guvernează fondul raportului juridic dintre părți.

Procedura propriu-zisă este supusă legii forului – condițiile probei etc.

Art. 161 – pentru mijloacele de probă ale unui act juridic precum și puterea doveditoare a unui înscris care atestă un act juridic se alege legea actului sau lex voluntatis. Pentru proba faptelor, se aplică legea locului producerii faptului. Administrarea probelor se face potrivit legilor forului.

Reglementări interne speciale – privind două aspecte: cooperarea judiciară internațională privind problema supralegalizării – Legea 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială.

Cooperarea judiciară internațională – noțiune generică globală care exprimă, de regulă, următoarele trei instituții:

comunicarea actelor de procedură în/din străinătate; obținerea de probe din străinătate; informațiile asupra dreptului străin.

Legea 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială

1. Comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare în/din străinătate .

a.) Comunicarea actelor de procedură în străinătate – autoritatea publică prin care autoritățile judiciare române comunică actele în străinătate este Ministerul Justiției. Ministerul are posibilitatea, după ce face controlul de legalitate, să trimită actul de procedură în străinătate, în următoarele moduri:

prin poștă, direct destinatarului; autorității centrale competente din statul solicitat; misiunii diplomatice sau consulare române din statul solicitat, prin Ministerul

Afacerilor Externe.Art. 6 – prevede conținutul obligatoriu al actului.

b.) Comunicarea actelor de procedură din străinătate – comunicarea se face tot prin Ministerul Justiției, care le va trimite judecătoriei în a cărei rază teritorială locuiește

pg. 83

Page 84: Curs de Drept International Privat

sau își are sediul destinatarul. Judecătoria va proceda la comunicarea actului către destinatarul intern, conform normelor de procedură din dreptul român.

Cererea de comunicare poate fi refuzată numai dacă se consideră o atingere adusă suveranității sau siguranței naționale.

2. Comisiile rogatorii internaționale .

Comisia rogatorie internațională = actul prin care o autoritate judiciară dintr-un stat mandatează o autoritate judiciară dintr-un alt stat să îndeplinească, în locul și în numele său, un act judiciar într-un caz determinat.

Prin comisie rogatorie se pot efectua audieri de martori, obținere de documente, expertize, realizarea de anchete, procurarea de alte acte sau informații.

a.) Solicitarea de comisii rogatorii în străinătate.

Instanțele române pot să solicite realizarea de comisii rogatorii în străinătate. Ministerul de Justiție este autoritatea care transmite cererea autorității centrale din statul solicitat.

Comisia rogatorie are exact aceeași forță ca și o probă internă.

b.) Solicitarea de comisii rogatorii din străinătate.

Solicitarea se transmite Ministerului Justiției, care transmite cererea judecătoriei în a cărei rază teritoarială urmează a se efectua actul. Judecătoria efectuază respectiva comisie potrivit legii române, dar poate lua în considerare și folosirea unei proceduri speciale solicitate de autoritatea străină, dacă acest lucru nu contravine legii române.

Autoritatea judiciară română este obligată să informeze autoritatea judiciară străină cu privire la data și locul comisiei și poate permite, la cerere, participarea magistraților străini la procedură.

Comisia rogatorie poate fi refuzată pentru motive de afectare a suveranității și pentru protejarea siguranței naționale.

3. Informații asupra dreptului străin .

Se realizează prin intermediul Ministerului Justiției. (A se vedea mai sus).Răspunsul dat de autoritatea străină este dat tot Ministerului Justiției, care îl transmite

instanței competente.

Problema supralegalizării

pg. 84

Page 85: Curs de Drept International Privat

Un act juridic întocmit de o autoritate străină, pentru a putea fi valabil în fața unei autorități române, trebuie supralegalizat – art. 62 din Legea 105.

Supralegalizarea se face pe cale administrativă ierarhică – se supralegalizează la Ministerul Justiției și, după aceea, la misiunea diplomatică din acea țară.

Scutirea de supralegalizare este permisă numai în temeiul legii, în temeiul unei convenții internaționale la care Romînia este parte sau pe bază de reciprocitate.

Dacă este vorba despre un act român ce trebuie să producă efecte în străinătate, supralegalizarea se face de Ministerul Justiției român și, după aceea, de Ministerul Afacerilor Externe.

III. CONDIȚIA JURIDICĂ A STRĂINULUI CA PARTE ÎN PROCES

În legătură cu această materie au rămas în vigoare câteva prevederi din Legea 105. Este vorba despre Art 163-164.

În esență se prevede că străinii, persoane fizice sau juridice, beneficiază în fața instanțelor române de aceleași drepturi și obligații procedurale ca și românii. Adică străinilor li se aplică regimul național.

În cazul în care este vorba de scutiri sau reduceri de taxe, ele se aplică în aceleași condiții ca și românilor, dar sub condiția reciprocității.

Funcționează principiul scutirii de cautio iudicatum solvi- garanția pentru soluționarea litigiului. Străinului nu i se poate cere să depună o garanție pentru simplul fapt că este străin, în fața autorității române, sub condiția reciprocității (Art 163 Legea 105).

În legătură cu condiția juridică a străinului trebuie să mai reținem două reglementări internaționale.

Convenția internațională de la Haga din 1980 privind facilitarea accesului internațional la justiție, ratificată de România în 2003. Convenția conține trei pachete de prevederi esențiale.

1) Asistența judiciară- cetățenii unui stat contractant beneficiază de asistență judiciară într-un alt stat contractant în aceleași condiții ca și naționalii.

2) Cautio indicatum solvi- nicio cauțiune și nicio depunere indiferent de denumirea ei nu poate fi solicitată unui străin pentru simplul fapt al calității de străin sau al absenței domiciliului ori reședinței pe teritoriul statului respectiv.

3) Obținerea de copii după actele și decizii judiciare- cetățenii unui stat contractant pot obține într-un alt stat contractant copii după actele și deciziile justiției în aceleași condiții ca și naționalii.

pg. 85

Page 86: Curs de Drept International Privat

Acordul european asupra transmiterii cererilor de asistență judiciară de la Strasbourg ratificat de România în 2005.

Acordul prevede că orice persoană care are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat contractant are dreptul de a formula cerere de asistență judiciară pe teritoriul unui alt stat contractant. Această cerere se adresează autorității centrale din statul de reședință al celui care cere asistența judiciară- în cazul României este Ministerul Justiției.

Ministerul justiției este obligat să transmită cererile de asistență autorității centrale din statul solicitat. Sutoritatea centrală primitoare a cererii este obligată să transmită centrale acea cerere autorității competente pentru a decide asupra ei din statul solicitat, totodată să informeze cu privire la modul de soluționare a acelei cereri.

IV. EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI STRĂINE ÎN ROMÂNIA

REGLEMENTĂRI INTERNELegea 105 este aplicabilă ori de câte ori prevederile regulamentului european nu sunt

aplicabile.Art 165-179 reglementează efectele hotărârilor judecătoreșri și Art 180-181 reglementează

efectele hotărârilor arbitrale.

În ceea ce privește efectele hotărârilor judecătorești străine, se face distincție între trei efecte:

-efectul de autoritate de lucru judecat- care se exprimă în acest context prin ideea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine

-efectul executoriu - care se exprimă în acest context prin ideea de executare a unei hotărâri judecătorești străine

-forța probantă

RECUNOAȘTEREAa) De drept- sunt recunoascute de drept hotărârile judecătorești străine care se referă la

statutul civil al cetățenilor statului unde hotărârea a fost pronunțată- situația specialăRegula: Hotările judecătoreșri străine pentru a fi recunoascute trebuie să îndeplineacă

anumite condiții: pozitive și negative.

Condiții pozitive Art 167: Hotărârile străine pot fi recunoscute pe teritoriul româniei dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

- hotărârea să fie definitivă potrivit lex fori-instanța care a formulat hotărârea să fie competentă să soluționeze litigiul-să existe reciprocitate în ceea ce privește efecte hotărârilor între România și statul

care a pronunțat hotărârea

pg. 86

Page 87: Curs de Drept International Privat

-ipoteză specială: dacă hotărârea străină a fost pronunțată in default-în lipsa părții care a pierdut procesul pentru a fi recunoscută trebuie să fie îndeplinitre trei subcondiții pe care judecătorul român trebuie să le verifice:

- citația să fi fost comunicată în timp util părții care a pierdut procesul -să i se fi comunicat în timp util actul de sesizare al instanței -să i se fi dat posibilitatea de a se apăra -să i se fi dat posibiliattea de a exercita calea de atac permisă de lege.

Condiții negative (impedimente la recunoaștere)- Art 168: Hotărârea poate fi refuzată dacă:

-hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate-hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internațional român-dacă procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre chiar

nedefinitivă a instanțelor române sau dacă litigiul se afla în curs de judecată în fața instanțelor române atunci când instanța străină a fost sesizată.

Interdicția de revizuire pe fond a hotărârii străine Art 169: Instanța română care verifică recunoașterea nu poate reexamina pe fond hotărârea străină și nici nu o poate modifica.

Procedura de recunoaștere– cerera de recunoaștere poate fi formulată pe cale principală sau pe cale incidentală(pe cale de excepție).

Pe cale principală cererea de recunoaștere se adresează tribunalului în a cărui circumspripție se află domiciliul sau sediul persoanei din România împotriva căreia se cere a fi recunoscută.

Pe cale incidentală poate fi invocată pe calea oricărei instanțe care este sesizată cu soluționarea unui litigiu având alt obiect dar în fața căreia hotărârea poate produce efecte.

Cererea de recunoaștere trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată și trebuie însoțită de: copie a hotărârii străine, dovada caracterului definitiv al hotărârii străine și dovezi privind îndeplinirea acelor condiții speciale care se cer în cazul în care partea care a pierdut procesul a lipsit(dovadă că citația a fost semnată,dovadă că i s-a comunicat actul de sesizare al instanței, dovadă că a avut posibilitatea să se apere, dovadă că a avut posibilitatea să intenteze calea de atac permisă de lege) și orice alte acte necesare pentru dovedirea îndeplinirii condițiilor menționate mai sus.

Hotărârile străine care sunt depuse spre recunoaștere trebuie supralegalizate dacă nu există scutire de supralegalizare printr-o convenție internațională, cum am văzut mai sus. Este posibilă și depunerea hotărârii străine fără supralegalizare dacă partea adversă este de acord.

Cererea de recunoaștere se soluționează prin sentință(pe cale principală) sau prin încheiere interlocutorie(pe cale incidentală), cu citarea părților. Procedura se poate soluționa fără citarea părților numai dacă din hotărârea străină(din cuprinsul ei) rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.

Dacă o hotărâre străină este recunoscută ea dobândește autoritate de lucru judecat

pg. 87

Page 88: Curs de Drept International Privat

EFECTUL EXECUTORDe regulă, cererile de recunoaștere și executare se fac împreună.Pentru obținerea efectului executor trebuie îndeplinite toate condițiile de la recunoaștere și

alte două:-hotărârea străină să fie executorie potrivit legii instanței care a pronunțat-o-dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române

Cererea de execuare se adresează intanței în circumscripția căreia urmează a se efectua executarea.

Hotărârile luate cu privire la măsuri asigurătorii și hotărârile date cu executare vremelnică în străinătate nu sunt supuse executării în România.

Cererea de încuviințare a executării trebuie să mai conțină, pe lângă toate actele de la recunoaștere, dovada că hotărârea este executorie în țara ei de emisiune.

Executarea se dă întotdeauna cu citarea părților. După ce instanța română a încuviințat executarea pe baza hotărârii definitive se poate proceda la învestirea cu formulă executorie a hotărârii străine, potrivit legii române și se face mențiune cu privire la sentința prin care s-a încuviințat executarea.

FORȚA PROBANTĂArt 178: Hotărârea străină dată de către o instanță competentă are forță probantă în fața

autorităților române cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.Pentru ceea ce judecătorul străin a constat ca situație de fapt, acelea au forță probantă în fața

judecătorului româna fără niciun fel de altă formalitate.

pg. 88


Recommended