Turismul culturalprof. Magda Lupchian

Cuprins:

I. Noţiuni introductive

I.1. Definirea fenomenului turistic

I.2. Clasificarea turismului şi locul turismului cultural în cadrul fenomenului turistic

I.3. Concepte cu care se operează în geografia turismului

I.4. Evoluţia fenomenului turistic în general şi a turismului cultural în special

II. Fluxurile turistice generate de turismul cultural

II. 1. Fluxurile turistice majore

II. 1.1. Fluxurile turistice spre Europa Sudică

II.1.2. Fluxurile turistice spre Europa Atlantică

II.1.3. Fluxurile turistice spre Europa Central-Estică

II.1.4. Fluxurile turistice nord-americane

II.1.5. Fluxurile turistice japoneze

II.2. Fluxurile turistice minore

II.2.1. Fluxurile turistice spre Mediterana Meridională

II.2.2. Fluxurile turistice spre Asia Anterioară

II. 2.3. Fluxurile turistice spre Asia Musonică

II. 2.4. Fluxurile turistice sud-americane

III. Resursele turistice antropice – baza dezvoltării turismului cultural

IV. Turismul cultural pe Glob

IV. 1. Turismul cultural în Europa

IV. 1.a. Centre şi regiuni turistice în Europa Sudică

IV. 1.b. Centre şi regiuni turistice în Europa Occidentală

I V.1. c. Centre şi regiuni turistice în Europa Central Estică

IV.2. Centre şi regiuni turistice din America

IV.2. a. Centre şi regiuni turistice în America de Nord

IV.2.b. Centre şi regiuni turistice în America Centrală şi de Sud

IV.3. Centre şi regiuni turistice din Africa

IV.4. Centre şi regiuni turistice din Asia

OBIECTIVELE CURSULUI OPŢIONAL „TURISMUL CULTURAL”

1

Cursul este structural în 5 capitole de dimensiuni variabile, care se referă

la: definirea turismului cultural, a particularităţilor sale, a locului sau în

ansamblul fenomenului turistic, evoluţia fenomenului turistic în timp cu privire

specială asupra turismului cultural, prezentarea noţiunilor şi conceptelor cu

care operează geografia turismului, analiza fluxurilor generate de turismul

cultural, prezentarea de ansamblu a resurselor antropice care reprezintă

principala atracţie în cadrul turismului cultural, iar în final analiza spaţială a

manifestării turismului cultural pe continente, cu privire specială asupra

potenţialului turistic.

Cursul Turismul cultural se doreşte a fi o incursiune în domeniul

fenomenului turistic cu motivaţie culturală, atât din punct de vedere teoretic cât

şi prin analiza manifestărilor spaţiale ale acestui tip de turism.

În acest context, la sfârşitul parcurgerii acestui curs, studenţii vor fi

capabili să:

definească turismul cultural şi să enumere câteva particularităţi care îl

deosebesc de alte tipuri de turism;

să cunoască evoluţia în timp a fenomenului turistic şi să identifice rolul

pe care l-a avut turismul cultural în cadrul deplasărilor turistice în

diverse perioade istorice;

să identifice şi să caracterizeze fluxurile turistice generate de turismul

cultural;

să cunoască principalele categorii de resurse antropice care generează

turism cultural, caracteristicile lor, precum şi câteva exemple pentru

fiecare categorie;

să identifice particularităţile de manifestare ale turismului cultural pe

continente;

să înţeleagă particularităţile turismului cultural românesc şi să

identifice priorităţile ce trebuie urmate în dezvoltarea acestuia;

Evaluarea activităţilor se va realiza prin luarea în considerare a trei

parametri:

nota obţinută la colocviu (70%)

nota obţinută la tema de control (20%)

prezenţa activă la activităţile tutoriale (10%)

Tema de control: Turismul cultural într-o regiune a Globului sau a

României.

2

se va realiza pe baza bibliografiei menţionate şi a altor lucrări,

descoperite de student sau pe baza cunoaşterii directe în cazul în care

se optează pentru prezentarea turismului cultural din judeţul (oraşul)

de domiciliu;

se recomandă să fie însoţită de o reprezentare grafică (de exemplu: o

planşă care să redea repartiţia spaţială a resurselor turismului cultural

dintr-un judeţ);

va fi predată fie pe 8 mai 2004, fie va fi trimisă până la data de 7 iunie

2004 pe adresa Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, cu menţiunea

„Turism cultural”.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. DEFINIREA FENOMENULUI TURISTIC

Turismul este o noţiune neclară, subiectivă în esenţă. Este dificil de

separat ce este turistic şi ce nu într-un spaţiu dat, pentru ca aceleaşi amenajări

pot servi unor scopuri multiple. Turismul este o activitate umană bazată pe

deplasarea în spaţiu a indivizilor, de aici derivând deosebirea sa de ,,recreere”,

care nu necesită neapărat deplasare. Una dintre cele mai simple definiţii ale

fenomenului turistic ar fi abandonarea temporară a spaţiului cotidian de viaţă, în

favoarea altui lor, construit pentru şi de către turişti, consacrat exclusiv odihnei.

Conform primei definiţii dată de O.M.T. în 1978, turistul este orice

persoană aflată în afara reşedinţei sale curente pentru o durată de cel puţin 24

ore (o noapte) şi pentru maximum 4 luni, din următoarele motive: agrement,

sănătate, misiuni sau călătorii de orice fel (congrese, seminarii, pelerinaje). Tot

conform O.M.T. se pot deosebi mai multe categorii de persoane care se

deplasează mai ales în scopul destinderii:

a) călătorii, cu excepţia celor care muncesc sau caută de lucru în alte state,

se refugiază sau exercită o meserie care impune deplasarea (armată,

diplomaţie); în aceste condiţii nu sunt definiţi ca turişti muncitorii

transfrontalieri, nomazii, pasagerii aflaţi în tranzit, refugiaţii, membrii

forţelor armate şi ai misiunilor diplomatice, imigranţii temporari sau

permanenţi.

3

b) Vizitatorii - acea parte din călători care sunt înregistraţi ca atare în

statistici. Pot fi divizaţi în două grupe: excursioniştii, care nu fac apel la

serviciile turistice propriu-zise, în afara unor cheltuieli simbolice şi turiştii,

cei care petrec cel puţin o noapte în afara domiciliului;

Există mai multe categorii de motive pentru deplasările turistice:

a) agrementul, căruia îi sunt asociate deplasările din vacante şi concedii,

vizitele culturale, practicarea sporturilor, vizitarea rudelor sau prietenilor.

b) rnotivaţiile profesionale: reuniuni, colocvii, seminarii, congrese, misiuni

oficiale, întâlniri de afaceri, festivaluri;

c) alte motivaţii, care ţin de studii, sănătate, tranzit.

În condiţiile unei asemenea varietăţi de motivaţii pentru deplasările

turistice, definiţia propusă de O.M.T. a fost permanent completată şi adaptată.

Astfel, P. Cuvelier (citat de I. Muntele şi C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind

un ansamblu de practici asociativ abandonării temporare a reşedinţei, având

drept obiectiv destinderea sau motivaţii cu caracter socio-cultural. D. Pearce

(citat de I. Muntele şi C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind ansamblul de

relaţii şi fenomene rezultate în urma călătoriilor şi sejurului temporar al

persoanelor, în special pentru a se destinde sau recrea.

Aşadar, în definirea fenomenului turistic intervin trei elemente majore:

locul turistic, timpul destinat activităţilor turistice şi activităţile specifice. Din

punct de vedere geografic sunt abordate 4 elemente esenţiale: turiştii, populaţia

locală, fluxurile şi teritoriile marcate de turism.

În acest context în definirea turismului se impun mai multe forme de

abordare:

a) din punct de vedere economic turismul este acea activitate economică care

încearcă să exploateze şi să valorifice avantajele pe care le oferă unele

elemente ale peisajului.

b) din punct de vedere social turismul a devenit o componentă de bază a

comportamentului uman din statele dezvoltate.

Ţinând seama de toate definiţiile prezentate până acum se poate spune că

turismul este o componentă activă a vieţii social-economice contemporane, care

marchează profund regiunile favorizate de un potenţial natural şi antropic de

excepţie, prin atracţia exercitată asupra maselor largi, în contextul creşterii

nivelului de trai şi necesităţi atenuării influenţelor nocive ale mediului urban-

industrial modern. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003).

4

De altfel şi O.M.T. a perfecţionat definiţia din 1978 şi a emis, în 1993, o

definiţie mai cuprinzătoare, conform căreia turismul cuprinde toate activităţile

desfăşurate de către persoane în cursul călătoriei în afara locului de domiciliu,

pentru o perioadă care nu depăşeşte un an, în diverse scopuri.

Accepţiunea noţiunii de ,,turism” a variat foarte mult în timp, de

la ,,vilegiatura” secolului al XIX-lea la o gama foarte largă de activităţi în

prezent, activităţi care au determinat clasificarea fenomenului turistic în mai

multe tipuri. Astăzi sunt incluse în turism şi activităţi precum participarea la

diverse congrese, conferinţe, festivaluri, manifestări sportive, pelerinaje,

deplasări la sfârşit de săptămână, toate presupunând o puternică bază materială

I.2. CLASIFICAREA TURISMULUI ŞI LOCUL TURISMULUI CULTURAL ÎN

CADRUL FENOMENULUI TURISTIC

Există numeroase încercări de clasificare a fenomenului turistic, având la

bază criterii diferite: motivaţia, potenţialul turistic, durata desfăşurării

fenomenului turistic. Una dintre cele mai complexe clasificări este cea propusă

de P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002) care disting tipuri şi forme

de turism. Pentru aceşti autori există 4 tipuri de turism:

de recreere şi agrement;

de îngrijire a sănătăţii (curativ);

cultural;

polivalent;

Este evident faptul ca aceste tipuri de turism se întrepătrund şi ca

încadrarea unei deplasări turistice într-unul sau altul dintre aceste tipuri are la

bază motivaţia determinantă, dar nu singura. Motivaţia culturală de exemplu

poate să fie prezentă în toate tipurile menţionate la un moment dat.

Aceeaşi autori definesc mai multe forme de turism, pornind de la

modalităţile de practicare a tipurilor anterior menţionate. Ele vor fi definite în

funcţie de mai multe criterii:

A) După distanţă există:

turism de distanţă mică

turism de distanţă mare

turism de distanţă foarte mare

B) După durata călătoriei:

turism de scurtă durată (1-3 zile)

turism de durată medie (suprapuse concediilor)5

turism de lungă durată (peste 30 zile)

C) După zona de provenienţă:

turism intern

turism internaţional

D) După numărul participanţilor:

turism individual

turism de grup

E) După modul de desfăşurare:

turism organizat

turism semiorganizat

turism neorganizat

F) După modul de desfăşurare în timp:

turism continuu (definit prin luarea în considerare a

particularităţilor de funcţionare a infrastructurii şi nu a opţiunii

participanţilor)

turism sezonier

turism de circumstanţă

G) După mijloacele de transport utilizate:

turism pedestru

turism rutier

turism feroviar

turism aerian

turism naval

H) După vârsta participanţilor

I) După criteriul economico-social:

turism social, de masă

turism particular

J) După particularităţile regiunii de destinaţie

I. Velcea şi Al. Ungureanu (1993) propun o clasificare mai simplă, care

ţine cont mai ales de motivaţia deplasărilor turistice:

1. Turism balnear maritim

2. Turism montan şi pentru practicarea sporturilor de iarnă

3. Turism de cură balneară

4. Turism de vânătoare sau safari

5. Turism cultural

6. Turism festivalier6

7. Turism sportiv

8. Turism de reuniuni şi congrese

9. Turism de afaceri

Cea mai recentă clasificare din literatura geografică românească aparţine

geografilor ieşeni I. Muntele şi C. Iaţu (2003) şi propune următoarele tipuri şi

criterii de clasificare a turismului:

1. criteriul temporal: week-end, sejur, tranzit, croazieră;

2. criteriul localizării şi al motivaţiei: turism literal, turism alpin, turism

lacustru, turism fluvial, turism citadin, turism rural-etnografic, turism

cultural, turism frontalier;

3. criteriul agregativ: turism solitar, turism familial, turism de masă,

turism expediţionar, turism cinegetic, pelerinajul, turism cultural-

sportiv;

4. criteriul geografic: tipuri de turism specifică climatului temperat, polar

sau tropical.

Se observă aşadar că, indiferent de clasificarea la care ne raportăm,

turismul cultural apare ca un tip de turism clar diferenţiat de celelalte forme sau

tipuri de turism mai ales prin motivaţie. El poate fi definit ca o formă de

mobilitate turistică al cărei scop principal este lărgirea orizontului de cunoştinţe

prin descoperirea patrimoniului cultural-artistic sau arhitectural şi al teritoriilor

în care acesta se înserează. Conform Micului Dicţionar Enciclopedic, cultura

reprezintă expresia civilizaţiei materiale şi spirituale generate a unui popor. În

sens larg cuprinde atât cultura materială (toate bunurile materiale şi tehnicile

necesare producerii lor), cât şi cultura spirituală (creaţiile din domeniul ştiinţei,

literaturii, artelor). În acest context turismul cultural reprezintă o formă de

valorificare a resurselor antropice şi tocmai de aceea în sfera sa de cuprindere

se poate include şi turismul citadin şi turismul rural-etnografic. Turismul

cultural trimite obligatoriu la noţiunea de patrimoniu, care reprezintă

componentele materiale şi imateriale ale identităţii oricărei societăţi, elaborate,

apoi transmise şi reactualizate în teritoriu. Patrimoniul material cuprinde

muzeele, monumentele, ansamblurile arhitectonice, oraşele de artă, satele cu

tradiţii bine păstrate, siturile arheologice, grădinile, edificiile de natură

religioasă sau militară. Patrimoniul imaterial include sărbătorile şi manifestările

culturale, tradiţiile şi aptitudinile creative acumulate în timp.

7

P. Origet de Cluzeau sintetizează, în lucrarea sa ,,Le tourism culturel”

principalele teme ale turismului cultural şi formele de manifestare turistică pe

care le generează astfel:

TEMA FORMULA TURISTICĂ EXEMPLE

ReligioasăPelerinaj, întâlniri

carismaticeLourdes, Taize

Descoperirea de oraşe,

regiuni, ţăriCircuit, sejur cu excursii Bruges, Bretagne, Italia

Istorică Circuit, vizitarea sitului Napoleon în Corsica

Amintire Circuit şi excursieCircuitul Debarcării în

Normandia

Etnică Circuit, sejurVizita canadienilor la „verii”

lor acadeeni din Poitou

Artistică Circuit, stagiuValea Loirei, stagiu muzical

la Arc et Senans

Artizanat / IndustrieCircuit tematic, excursie în

situri industriale

Vizitarea centralelor

nucleare

Parcuri şi grădini Circuit, sejur, excursieCircuitul parcurilor şi

grădinilor din Normandia

Festivaluri, manifestări

culturaleSejur

Expoziţia de pictură de la

Paris

Gastronomic Sejur, circuit, stagiu culinar

Circuit – degustare în

Burgogn

Stagiu „canard” în

Dordogne

Cumpărături Sejur în oraşCumpărături de obiecte de

artă şi de lux

Lingvistică Sejur în şcoală, în familii Marea Britanie, Germania

Pedagogia culturii Ore în afara şcoliiOre de patrimoniu.

Călătorii de studiu

Acelaşi autor identifică o serie de caracteristici ale turismului cultural, pe

care le prezentăm în continuare.

Fluxurile turistice în cadrul turismului cultural se caracterizează prin

alcătuirea dintr-o clientelă proprie care poate fi fie specializată într-o anumită

tematică (capabilă să parcurgă distanţe impresionante pentru a surprinde încă o

faţetă a pasiunii lor), fie atrasă de tot ce este cultural, fie ocazională, care este

8

de obicei majoritară şi se constituie din cei care, aflaţi în concediu sau vacanţă

în scopul odihnei şi recreerii, vizitează şi obiectivele turistice antropice din

spaţiul în care se află. O altă caracteristică a fluxurilor care participă la

realizarea turismului cultural o reprezintă apartenenţa participanţilor la

categorii socio-profesionale superioare sau cu un nivel de educate mediu şi

ridicat: elevi, studenţi, intelectuali şi de aceea caracterul sau de masă este

incert. Preponderentă în alcătuirea fluxurilor turistice este populaţia urbană.

Practicile turistice culturale sunt şi ele destul de diferite, variind de la

vizitarea muzeelor şi monumentelor în scopul cunoaşterii efective a

patrimoniului acestora, la simpla lor utilizare, ca decor al unor practici ludice

(frecventarea unei cafenele sau a unui bar situat în apropierea unui obiectiv de

patrimoniu, de exemplu). Există, se pare, şi o diferenţiere a practicilor culturale

pe sexe: femeile sunt mai atrase de artele plastice şi de arhitectură, dominând

net mişcările turistice culturale; bărbaţii preferă siturile tehnico-ştiinţifice,

tradiţiile şi artele populare. În general există o preferinţă pentru siturile

culturale în aer liber, ruinele atrăgând mai mulţi vizitatori decât multe

monumente păstrate intactate.

Practicile culturale se pot deosebi şi în funcţie de specificul mental şi

comportamental al unor popoare. Astfel, anchetele efectuate în Franţa,

principala destinaţie a turismului cultural mondial, demonstrează o anumită

superficialitate a spaniolilor, o preferinţă a germanilor pentru artă romană sau

Evul Mediu, dorinţa nord-americanilor de a-şi regăsi rădăcinile culturale,

atracţia olandezilor pentru spaţiile rurale, interesul britanicilor pentru

descoperirea monumentelor şi a locurilor care evocă relaţiile franco-engleze, în

timp ce italienii preferă sanctuarele şi locurile de cult.

În ultimii ani formele de practicare a turismului cultural s-au diversificat

foarte mult, luând forma sejururilor lingvistice, a turismului gastronomic.

Îmbogăţirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori:

cererea publicului, tot mai curios şi exigent şi atitudinea comunităţilor locale

care doresc să obţină beneficii de pe urma activităţilor culturale pe care le

finanţează.

Eficienţa turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile de

turism, dar dezvoltarea sa prezintă şi o serie de avantaje, ce se referă la faptul

că cererea este stabilă, solidă şi nu ţine cont de modă, aşa cum a fost cazul

turismului balneo-climateric. Potenţialul de extindere este imens, mai ales în

9

contextul mondializării, când situri exotice precum Insula Paştelui nu mai sunt

aşa de îndepărtate.

I.3. CONCEPTELE CU CARE SE OPEREAZĂ ÎN GEOGRAFIA TURISMULUI

În ceea ce priveşte geografia turismului, tematica sa poate fi organizată

în jurul a trei concepte majore:

distribuţia spaţială (a ofertei şi a cererii turistice, a modurilor de

practicare a acestei activităţi, a strategiilor de localizare, a difuziunii

formelor prin care se manifestă în spaţiu)

producţia spaţiului turistic (atât imaginar – reprezentări, percepţii, cât

şi material – forme, modele, tehnici de amenajare, peisaje rezultate)

adecvarea spaţială a activităţilor turistice, în multiplele forme de

manifestare.

Deşi toate aceste aspecte impun o abordare sistemică a fenomenului

turistic, cea mai mare parte a studiilor geografice abordează doar o parte a

sistemului turistic şi anume potenţialul turistic sau locul de destinaţie al

turiştilor.

Geografia turismului operează cu o serie de concepte care nu sunt

definite unitar în literatura de specialitate. I. Muntele şi C. Iaţu vorbesc despre

materia primă a turismului pe care o consideră a fi spaţiul şi pe care o subdivid

în materia primă naturală şi materie primă antropică. Autorii admit faptul că

materia primă turistică se confundă cu potenţialul turistic resursele turistice sau

oferta turistică, între care introduc totuşi câteva nuanţări.

Potenţialul turistic se referă la elementele naturale sau antropice care

pot constitui obiectul atracţiei turistice; el reprezintă de fapt o sumă a unor

condiţii obiective, naturale sau sociale, dar şi subiective, ce ţin de motivaţii şi

necesităţi, aflate într-o continuă dinamică. Se pot diferenţia potenţialul turistic

amenajat, potenţialul turistic utilizat şi potenţialul turistic amenajabil. Alţi autori

(P. Cocean şi colab., 2002) consideră potenţialul turistic ca fiind suma dintre

fondul turistic şi baza materială.

Resursele turistic presupune existenţa unor arii de maximă concentrare

a atracţiilor turistice. Noţiunea de resursă turistică este dependentă de

posibilităţile tehnice ale societăţii: insulele tropicale, bogate în resurse turistice

nu au putut fi valorificate turistic decât prin inventarea avioanelor supersonice.

Oferta turistică se referă la un potenţial deja amenajat, transformat în

produs turistic. Ea reprezintă totalitatea resurselor turistice naturale şi 10

antropice, echipamentul ,,de producţie” a serviciilor turistice, masa de bunuri

alimentare, industriale, destinate consumului turistic, forţa de muncă

specializată în activităţile specifice, infrastructura turistică şi structurile de

primire. (G. Erdeli, 1999).

Infrastructura turistică sau baza tehnico-materială este alcatuită din

toate dotările tehnice şi edilitare necesare asigurării tuturor serviciilor

reclamate de buna desfăşurare a fenomenului turistic. În cadrul ei se includ

capacităţile de cazare şi alimentare publică, reţeaua de servicii aferente

turismului, mijloacele de agrement şi tratament, căile de comunicaţii,

infrastructura tehnică.

Fluxul turistic defineşte mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre

ariile de provenienţă spre cele receptoare. Se caracterizează prin direcţie, ritm

şi intensitate.

Produsul turistic înglobează totalitatea bunurilor şi serviciilor

indispensabile bunei desfăşurări a activităţilor de agrement şi recuperare fizico-

psihică. După unii produsul turistic ar include şi elementele fondului turistic,

după alţii, intră în această noţiune doar elemente care se consumă şi se

reciclează prin aportul economiei turismului. El trebuie să aibă întotdeauna o

expresie bănească.

Piaţa turistică reprezintă aria de interferenţă a produsului turistic cu

consumatorii săi, a unei părţi a ofertei turistice cu cererea. Se suprapune în

general zonelor receptoare, dar nu lipseşte nici de-a lungul drumurilor de acces

sau chiar din aria emiţătoare (bunuri şi informaţii indispensabile oricărei

activităţi recreative sau de refacere).

I.1. EVOLUŢIA FENOMENULUI TURISTIC ÎN GENERAL ŞI A TURISMULUI

CULTURAL ÎN SPECIAL

Despre călătorii în scop de agrement sau din curiozitatea de a vedea şi

descoperi locuri şi edificii celebre se poate vorbi încă din Antichitate. Aşa cum

afirma C. Iaţu şi I. Muntele, Antichitatea a inventat toate marile forme actuale

de turism, iar turismul cultural în forma actuală îşi are începuturile tot atunci. P.

Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002) disting trei perioade în evoluţia

fenomenului turistic:

A. Etapa turismului incipient, care, din punct de vedere istoric, se suprapune

Antichităţii

B. Etapa pseudo-turistică, suprapusă Evului Mediu timpuriu şi mijlociu11

C. Etapa turismului modem şi contemporan

Turismul cultural apare ca fiind predominant în primele două perioade

menţionate, el dezvoltându-se mai mult în Antichitate şi mai ales sub forma

pelerinajului în Evul Mediu.

Turismul modem este marcat de turismul balnear, de preferinţă pentru

potenţialul natural, iar turismul contemporan, care este un turism de masă, se

remarcă printr-un relativ echilibru între cele două componente ale potenţialului

turistic.

A) În perioada turismului incipient marile oraşe ale Antichităţii – Roma,

Atena, Cartagina, Tir, Sidon – atrăgeau călătorii prin edificiile lor. Centrele de

pelerinaj, precum şi manifestările cu caracter sportiv constituiau de asemenea

atracţii pentru călătorii vremii. Misterele de la Eleusis, oracolele din Delfi şi

Dodona, agora Atenei, jocurile de la Olimpia, Nemeea, Istm şi Delfi, jubileele

regale din Egipt constituiau tot atâtea pretexte pentru călătorii. Motivaţia

acestor călătorii le include, aproape în totalitate, în sfera a ceea ce azi se

numeşte turism cultural. Se pot delimita chiar câteva regiuni care polarizau

mişcările de populate cu caracter turistic din această perioadă. Se impune în

primul rând regiunea Mării Mediterane, suprapusă arhipelagului grecesc, Asiei

Mici, Egiptului şi Peninsulei Italice. Grecia antică atrăgea mai ales prin edificiile

sale cu funcţie culturală sau religioasă: complexul arhitectural de pe Acropole,

Corint, Teba, Micene, labirintul din Cnossos. În Asia Mică erau vizitate oraşele

greceşti şi elenistice, Milet, Efes, Smirna, Halicamas. Egiptul antic era vizitat

pentru vestitele construcţii mortuare de la Luxor şi Kamak, pentru Alexandria,

cu renumita sa bibliotecă, precum şi pentru jubileele regale care aveau loc o

dată la 3-4 ani. Şi Peninsula Italică, prin principala sa atracţie Roma, dovedeşte

amprenta culturală pe care o aveau călătoriile turistice din Antichitate.

O a doua regiune care atrăgea călători cu motivaţie culturală o constituia

Orientul Mijlociu, regiune suprapusă Câmpiei Mesopotamiei şi Podişului Iranian,

unde se găseau unele dintre cele mai vechi oraşe din lume: Ur, Uruk, Nipur,

Babilon, Persepolis, Ispahan. Asia de Est şi Sud-Est impunea în lumea antică

prin frecventele călătorii întreprinse de călugării budişti chinezi spre India şi

Indonezia.

Toate aceste exemple dovedesc faptul că această primă etapă de

dezvoltare a fenomenului turistic s-a caracterizat prin orientarea cererii spre

obiectivele şi activităţile antropice, ceea ce corespunde definiţiei turismului

cultural în accepţiunea actuală.12

B) În Evul Mediu timpuriu şi mijlociu, deplasările care pot fi asimilate

celor turistice de astăzi se restrâng din cauza fanatismului religios şi a

instabilităţii politice care făcea drumurile foarte periculoase. Marile invazii sunt

şi ele răspunzătoare de scăderea frecvenţei deplasărilor comparativ cu

Antichitatea. Cu toate acestea, deplasările cu tentă turistică nu lipsesc în

totalitate, ele desfăşurându-se mai ales sub forma pelerinajului spre locurile

sacre ale marilor religii: Roma şi Ierusalim pentru creştini, Mecca şi Medina

pentru musulmani, Lhasa sau sanctuarele din India şi Indochina pentru budişti,

muntele Fuji pentru japonezi. Alte deplasări cu motivaţie culturală sunt

semnalate acum spre marile universităţi europene care apar în această

perioadă: Bologna (1119), Ravenna (1130), Sorbona (1200), Cambridge (1209),

Oxford (1214), Padova (1222), Napoli (1224), Pisa (1346), Praga (1348),

Cracovia ( 1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Koln (1388).

C) Etapa turismului modem şi contemporan este divizată, de autorii

menţionaţi, în trei subperioade: subperioada secolelor XV-XVII inclusiv,

subperioadă ce cuprinde secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi jumătate din secolul

al XX-lea şi subperioada de după 1950.

Prima subperioadă este marcată de marile descoperiri geografice şi de

înflorirea culturii şi artelor specifică Renaşterii. Obiectivele de provenienţă

antropică sunt în continuare preferate de călătorii vremii, care sunt atraşi în

număr tot mai mare de forfota marilor capitale şi curţi regale. Din această

perioadă datează celebrele ghiduri Arte Peregrinandi care conţineau informaţii

valoroase despre limba ţării vizitate şi despre atracţiile acesteia.

A doua subperioadă, marcată de rcvoluţia industrială şi de înflorirea

romantismului şi expresionismului pe plan cultural, se caracterizează prin

reîntoarcerea omului spre natură, potenţialul turistic natural fiind din ce în ce

mai clar preferat în faţa celui antropic. În această perioadă apar primele agenţii

de voiaj, datorate lui Thomas Cook (1851) şi se pun bazele infrastructurii

turistice propriu-zise. Tot acum în Germania este tipărit primul ghid de călătorie

în sens modern, cunoscut sub numele Baedecker, după editorul său. În 1800

apare, în Marea Britanie, cuvântul turist, pentru a-i desemna pe cei care făceau

marele tur pe continent, călătorie absolut necesară pentru desăvârşirea

educaţiei. Această călătorie avea ca destinaţii principale regiunile mai exotice

ale Europei: Italia Meridională, Spania, Grecia şi păstrau încă o tentă culturală.

După 1950, turismul devine un fenomen de masă, amploarea deplasărilor

turistice, care antrenau, în 2000, peste 698 milioane persoane, făcând din turism 13

prima activitate economică mondială. Se apreciază că circa 14% din P.I.B.

mondial este asigurat de turism, iar circa 200 milioane persoane lucrează în

acest sector. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003). În perioada contemporană se poate

spune că asistăm la o revenire a turismului cultural faţă de perioada anterioară,

marcată de turismul balnear.

ÎNTREBĂRI:

1. Definiţi fenomenul turistic !

2. Care este criteriul după care a fost individualizat turismul cultural ?

3. Ce este turismul cultural ?

4. Care sunt caracteristicile fluxurilor generate de turismul cultural ?

5. Daţi exemple de forme de turism cultural !

6. Definiţi noţiunile: potenţial turistic, ofertă turistică, produs turistic.

7. Care era locul turismului cultural în cadrul fenomenului turistic în

perioada antică ?

8. Sub ce formă se realizau deplasările ,,turistice” cu tentă culturală în

Evul Mediu ?

9. Prin ce s-a caracterizat evoluţia fenomenului turistic în perioada

secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea ?

10. Care este locul activităţilor turistice în economia mondială după

1950 ? Argumentaţi răspunsul!

II. FLUXURILE TURISTICE GENERATE DE TURISM CULTURAL

Cea mai mare parte a fluxurilor turistice se îndreaptă spre Europa

Occidentală, care concentrează aproape 3/5 din turismul internaţional şi 3/4 din

cel intern. Tendinţa fluxurilor turistice majore este de expansiune în afara

cadrului vest-european, spre regiunile apropiate: Africa de Nord, Europa de Est.

Se poate face o distincţie între fluxurile cele mai importante din punct de vedere

cantitativ (fluxuri majore) şi fluxurile care antrenează un număr mai mic de

persoane, ce se îndreaptă spre atracţii turistice punctuale.

Repartiţia geografică a numărului de turişti sosiţi (2000)

14

P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu, Geografia generală a turismului, Meteor Press, 2002

II.1. FLUXURILE TURISTICE MAJORE

II.1.1. FLUXURILE TURISTICE SPRE SUDUL EUROPEI

Aceste fluxuri sunt cele mai importante la nivel mondial, antrenând anual

circa 185 milioane turişti internaţionali, concentraţi mai ales în sezonul estival.

Repartiţia acestora pe ţările primitoare este următoarea: 48,5 milioane în

Spania, 41,2 milioane în Italia, 35 milioane în sudul Franţei, 21,8 milioane în

Portugalia, 15,7 milioane în Grecia, 5 milioane în Croaţia, 1,5 milioane în Malta,

în 2000. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003). Fluxurile dirijate spre sudul Europei au o

dublă geneză: pe de o parte climatul blând şi plajele însorite, pe de altă parte

bogatul patrimoniu cultural din această regiune. Este greu de realizat o

distincţie clară între cei care sosesc aici atraşi de potenţialul natural şi cei care

sunt atraşi de resursele antropice. De altfel, foarte frecvent, cele două

componente ale potenţialului turistic al zonei beneficiază de aceeaşi clientelă,

secvenţa culturală fiind prezenta printre practicile turistice ale celor care vin

aici pentru soarele şi mondenităţile de pe Coasta de Azur, de exemplu. Originea

acestor fluxuri se află în Europa de Nord-Vest, America de Nord, estul Asiei, iar

atracţiile de ordin cultural care le generează se constituie în oraşe-muzeu,

monumente, festivaluri şi congrese prestigioase.

Centrele urbane din Europa sudică, cu bogatul lor patrimoniu cultural,

concentrează o mare parte a turiştilor sosiţi aici. Trebuie menţionate, în acest

context, oraşele italiene – Veneţia, Florenţa, Pisa, Roma, Siena, Verona – cele

spaniole ( Madrid, Barcelona, Granada, Sevilla, Cordoba, Toledo), dar şi cele din

sudul Franţei – Avignon, Narbonne, Aries, Nimes sau din Grecia – Atena,

Salonic.

15

Fluxurile dirijate spre centrele urbane menţionate sunt alcătuite dintr-o

clientelă foarte cosmopolită, care se deplasează cu cele mai diverse mijloace de

transport: autoturism, autocar, avion, pacheboturi de lux. Se pot identifica

câteva itinerarii privilegiate, dispuse axial (I. Muntele, C. Iaţu, 2003):

a) axa mediană Rin – Ron – Mediterana, folosită cu precădere de turiştii

scandinavi, olandezi, belgieni, germani, britanici, francezi şi elveţieni care

pot alege între destinaţiile din Franţa şi Italia, sau, într-o anumită măsură,

din Peninsula Iberică.

b) axa occidentală – se desprinde, în zona Parisului, din cea mediană,

orientându-se spre sud-vest, spre Ţara Bascilor, sau traversând Pirineii

spre interiorul Spaniei.

c) axa orientală – care se formează în Germania, canalizându-se în bazinul

superior al Dunprii, de unde străbate Elveţia şi Austria, pentru a dirija

turiştii spre ruinele italiene.

d) axa sud-estică ce corespunde mişcărilor care au ca destinaţie Grecia sau

coasta dalmată;

e) axa nord-sud care se conturează în Europa de Est, având ca puncte de

plecare în principal Polonia şi Rusia, iar ca destinaţii favorite Grecia şi

Turcia.

II.1.2. FLUXURILE SPRE EUROPA ATLANTICĂ

Europa Atlantică atrage anual circa 100 milioane turişti, care se

îndreaptă fie spre plajele şi oraşele litorale, fie spre oraşele din interior, care

dispun de un potenţial antropic imens. Cea mai atractivă pare a fi Franţa de

nord-vest, care polarizează aproximativ 30 milioane turişti anual, regiune

urmată de Marea Britanie (25 milioane turişti anual), Germania (17,5 milioane

turişti anual), Belgia (14 milioane), Olanda (7 milioane). În ultima vreme s-a

impus şi Irlanda, prin fluxuri ce totalizează 6 milioane turişti anual.

Fluxurile turistice în Franţa (2000)

16

P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu, Geografia generală a turismului, Meteor Press, 2002

Între componentele fluxurilor turistice ce se dirijează spre această

regiune, fluxurile turistice urbane se remarcă prin importanţă şi perenitate. Ele

se îndreaptă spre Paris, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Hamburg, Copenhaga,

Berlin, Helsinki, Viena, Munchen. La acestea se adaugă oraşele cu vocaţie

turistică deosebită, ce polarizează mare parte din fluxurile acestei regiuni:

Bruges, Gand, Anvers (Belgia), Aachen, Lubeck (Germania).

Fluxurile turistice spre Valea Loirei reprezintă o altă componentă

importantă a fluxurilor ce ajung în Europa Atlantică, prin cei peste 7 milioane

turişti pe care îi antrenează anual. Dimensiunea acestor fluxuri este legată şi de

apropierea Parisului, care furnizează o mare parte din clientelă. Fluxul renan, ce

se îndreaptă spre oraşele cu tradiţii culturale Mainz, Freiburg, Heidelberg şi

Koln prezintă asemănări cu cel anterior, dar este de mai mică amploare.

II.1.3. FLUXURILE SPRE EUROPA CENTRAL-ESTICĂ

Ca urmare a istoriei recente, marcată de impunerea unor limite destul de

rigide circulaţiei persoanelor, fluxurile generate de atracţiile antropice din

această regiune sunt mult sub nivelul celor din Europa Sudică sau Vestică. În

cadrul acestor fluxuri se disting cele care se dirijează spre oraşele şi capitalele

cu un patrimoniu important şi cu un rol istoric major în trecut: Budapesta,

Praga, Cracovia, Varşovia, Moscova, St. Petersburg, Kiev. În afara acestor oraşe

mari, foste sau actuale capitale, există şi o serie de oraşe mai mici care, prin

patrimoniul lor bogat, uneori parte a patrimoniului mondial protejat de

UNESCO, sunt capabile să polarizeze fluxuri relativ importante. Se pot 17

menţiona: Sighişoara, Braşov, Sibiu (România), Czestochowa, Torun, Poznan

(Polonia), Vac şi Esztergom (Ungaria). Castelele Boemiei şi mănăstirile

Bucovinei constituie alte obiective generatoare de fluxuri turistice după 1990.

II.1.4. FLUXURILE NORD-AMERICANE

America de Nord şi Centrală împreună cu arhipelagurile caraibiene

constituie a doua mare destinaţie pentru turiştii actuali şi polarizează circa 150

milioane turişti anual, dintre care peste 50 milioane originari din Europa, urmaţi

de cei proveniţi din America de Sud sş Asia. La acest flux extern se adaugă circa

450 milioane persoane anual care participă la fluxurile turistice interne.

Regiunea are însă o participare mult mai modestă la constituirea fluxurilor

exterioare, numai 25 milioane turişti nord-americani venind anual în Europa.

Destinaţiile predilecte ale fluxurilor exterioare sunt Marea Britanie, Franţa,

Germania, Italia şi cu siguranţă ca motivaţia culturală este una importantă în

constituirea acestor fluxuri. În ultima vreme se constată un progres evident al

fluxurilor dirijate spre Asia care antrenează peste 8 milioane turişti, dirijat mai

ales spre Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan sau Hong Kong.

Dintre fluxurile care se conturează pe continentul nord-american se

remarcă, ca având motivaţie culturală, fluxul nord-estic, dirijat spre zona Marilor

Lacuri şi al litoralului estic al SUA, având ca puncte nodale oraşele New York,

Washington, Quebec, Montreal, Chicago şi fluxul mexican care a totalizat, în

anul 2000, circa 20 milioane turişti, flux general atât de atracţiile naturale

(Acapulco, Cancun), cât şi de cele culturale ( Pen. Yucatan, Ciudad de Mexico).

II.1.5. FLUXURILE JAPONEZE

Japonia reprezintă o regiune emiţătoare importantă în turismul mondial,

mai ales în ultimele două decenii, de când legislaţia privind concediile a devenit

mai permisivă. Dacă în 1961 numărul japonezilor care părăseau ţara în scopuri

turistice era de doar 100 000, în 1998 numărul acestora ajunsese la 17 milioane.

În ceea ce priveşte turismul cu motivaţie culturală se distinge fluxul nipon dirijat

spre Europa (care a beneficiat, în 1998, de peste 3 milioane turişti japonezi),

îndeosebi spre Franţa şi Italia. Japonezii constituie şi principala clientelă

turistică în China, printre motivaţii aflându-se, cu siguranţă, şi cele culturale.

II.2. FLUXURILE TURISTICE MINORE

18

Acestea sunt fluxuri de dată mai recentă, dirijate spre statele în curs de

dezvoltare, care prezintă avantajul unor servicii turistice mai ieftine şi al

exotismului.

II.2.1. FLUXURILE SPRE MEDITERANA MERIDIONALĂ (cf. I. Muntele, C.

Iaţu, 2003)

Sunt fluxurile care se îndreaptă spre statele Maghrebului şi spre Egipt şi

care s-au format ca urmare a potenţialului natural şi antropic important din

regiune, datorită apropierii de Europa şi, nu în ultimul rând, pe baza unei

infrastructuri puse la punct în perioada coloniala. Deşi regiunea ar fi putut să

intre în circuitul turistic mondial încă din secolul al XIX-lea mai ales ca urmare a

patrimoniului cultural al Egiptului, lucrul acesta nu a fost posibil din cauza

instabilităţii politice a zonei, care pune probleme şi în prezent. Principala

destinaţie din zonă a constituit-o multa vreme Egiptul, care, în 2000, a primit 5,5

milioane turişti. În ultimii ani Egiptul a cedat locul statelor din Maghreb, în

special Marocului, care a atras, prin monumentele maure de la Fes, Marrakech

şi Meknes, peste 6 milioane turişti.

II.2.2. FLUXURILE SPRE ASIA ANTERIOARĂ

Asia Anterioară înglobează Peninsula Arabică, Iranul, Turcia şi Levantul,

regiuni ce se remarcă printr-un potenţial turistic deosebit, datorat în primul

rând succesiunii unor civilizaţii cu rol capital în devenirea umanităţii. Fluxurile

care se îndreaptă spre această zonă sunt constituite predominant din europeni şi

au totalizat, în 2000, circa 35 milioane persoane. Deşi au toate premisele să

devină majore, fluxurile turistice din această zonă se confruntă cu aceeaşi

problema ca şi cele anterioare: instabilitate politică şi ameninţarea terorismului.

Turcia este destinaţia predilectă, polarizând circa 12 milioane turişti

anual. Turismul cultural se datorează obiectivelor de la Catal Huyuk, Troia,

Milet, Pergam, Istambul.

În Orientul Apropiat turismul cultural se desfăşoară sub forma

pelerinajelor care dau naştere unor fluxuri foarte importante: 3 milioane turişti

spre Israel, spre oraşele sfinte Ierusalim, Bethlehem şi Nazareth, 4 milioane

turişti spre Arabia Saudită, spre Mecca şi Medina. La fel de importante au

devenit, în ultimul deceniu fluxurile dirijate spre Iordania (4 milioane turişti),

Siria (2,5 milioane), cu numeroase vestigii care s-au succedat aici timp de peste

5 milenii – Gerash, Petra, Damasc, Palmyra, etc.19

Libanul, cunoscut altădată drept „Elveţia Orientului” se reface greu după

războiul civil care i-a distrus aproape întreaga infrastructură turistică şi l-a scos

din circuitul turistic mondial.

II.2.3. FLUXURILE TURISTICE DIN ASIA MUSONICĂ

Deşi premisele activităţilor turistice în această zonă au fost create în

perioada colonială, dezvoltarea turistică este de dată recentă. Fluxurile atrase

de această zonă sunt originare din ţările dezvoltate şi sunt generate de atracţiile

balneare completate cu cele cultural-etnografice.

Principalul flux se dirijează spre statele sud-est asiatice: Thailanda – 9

milioane turişti, Malayesia – 10 milioane, Indonezia – 5 milioane, Filipine – 2

milioane. Extremul Orient constitute a doua destinaţie din zonă, China fiind fără

care a cunoscut o dezvoltare deosebită a activităţilor turistice, dovedită de

creşterea numărului de turişti de la 13,2 milioane în 1990 la 31,2 milioane în

2000.

India este un alt pol de atracţie din regiune care atrage circa 6 milioane

turişti anual. Din perspectiva turismului cultural, atracţiile principale sunt

oraşele mogule, templele şi siturile antice.

II.2.4. FLUXURILE TURISTICE SUD-AMERICANE

Turismul sud-american este slab dezvoltat faţă de potenţialul de care

dispune continentul sudic. Numărul total al turiştilor care au ajuns în America

de Sud a fost de 14 milioane în 2000, turişti originari predominant din Europa şi

îndreptându-se spre Argentina (5 milioane), Uruguay (3 milioane), Chile (2,5

milioane), Brazilia (2,5 milioane). Fluxurile turistice se îndreaptă mai ales spre

marile oraşe din zona: Buenos Aires, Montevideo, Rio de Janeiro, Sao Paulo. O

altă atracţie o constituie vestigiile civilizaţiilor precolumbiene.

Fluxurile minore dirijate spre Africa subsahariană, Australia, Noua

Zeelandă şi insulele din marile intertropicale sunt generate predominant de

potenţialul turistic natural.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt cele mai importante fluxuri turistice generate de turismul

cultural ?

2. Care sunt componentele fluxurilor turistice generate de turismul

cultural spre Europa Atlantică ?20

3. Care este principala caracteristică a fluxurilor turistice japoneze ?

4. Care sunt premisele care au determinat formarea fluxurilor turistice

spre Mediterana Meridională ?

5. Care sunt elementele ce împiedică dezvoltarea turismului atât în

Mediterana Meridională, cât şi în Asia Anterioară ?

6. Sub ce formă se desfăşoară turismul cultural în Asia Anterioară ?

III. RESURSELE TURISTICE ANTROPICE – BAZA DEZVOLTĂRII TURISMULUI

CULTURAL

Turismul cultural este individualizat ca un tip distinct de turism ca

urmare a motivaţiei care îl generează, deosebindu-se, prin aceasta, de turismul

recreativ sau de cel curativ. Criteriul care a stat la baza individualizării acestui

tip de turism îi conferă şi o altă caracteristică, şi anume aceea că utilizează sau

este generat numai de resursele antropice care au suscitat întotdeauna

curiozitatea, dorinţa de cunoaştere şi admiraţia umană. Faptul că turismul

cultural utilizează doar resursele turistice antropice derivă chiar din denumirea

sa: prin cultură, indiferent de controversele care însoţesc definirea sa, se

înţelege, în sens larg, totalitatea creaţiilor umane, materiale sau spirituale. Din

acest punct de vedere este foarte clar faptul că turismul cultural este tipul de

turism care foloseşte, prin excelenţă, resursele antropice. În forma lor materială

(edificii şi elemente cu funcţie turistică) sau imaterială (activităţi antropice cu

funcţie turistică).

Geografii P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002), definesc

resursele turistice antropice ca fiind un ansamblu de elemente cu funcţie

recreativă, create de om; nu întotdeauna aceste elemente au fost create în

scopul valorificării turistice, ci ele au dobândit această funcţie după ce au

îndeplinit alte atribuţii: economice, strategice sau culturale. Aceeaşi autori au

identificat principalele atribute recreative ale obiectivelor de provenienţă

antropică care le conferă atractivitate turistică. Este vorba despre vechime,

unicitate, inedit, dimensiune şi funcţie.

Vechimea unui obiectiv construit de om poate reprezenta uneori singura

calitate care atrage vizitatori, chiar dacă dimensiunea, fizionomia, estetica sau

funcţia obiectivului respectiv nu-l particularizează prin nimic. Cel mai elocvent

exemplu este cel al atracţiei pe care o exercită uneltele de silex sau os, foarte

simple de fapt şi fără nimic deosebit din punct de vedere estetic sau

dimensional, dar care continuă să uimească omul contemporan prin faptul că 21

reprezintă o mărturie a unor vremuri despre care se ştie foarte puţin. În

contextul turismului cultural vechimea este un atribut foarte important, căutat

în special de turiştii avizaţi, care preţuiesc, mai mult decât orice, autenticitatea.

Unicitatea anumitor obiective, edificii sau activităţi umane constituie, de

asemenea, o sursă importantă de atractivitate. Acest atribut provine fie din

intenţia autorului de a crea ceva unic – exemple în acest sens fiind Turnul din

Pisa sau defilarea gărzii engleze cu ceremonialul care o însoţeşte – fie din

distrugerea sau dispariţia obiectelor de acelaşi gen.

Ineditul obiectivelor de provenienţă antropică poate fi de natură

fizionomică (ca în cazul catedralei din Chartres, celebră prin asocierea celor

două turnuri cu arhitectură şi înălţimi diferite), poziţională (complexul de la

Mont Saint Michel, Franţa) sau structural-compoziţională (Turnul Eiffel, Centrul

George Pompidou).

Dimensiunea se transformă în atribut de atractivitate turistică atunci

când este vorba de una din manifestările sale extreme: foarte mare sau foarte

mic. Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune

din Moscova şi Toronto impresionează prin înălţime, muzeele Louvre şi Ermitage

sunt vestite şi pentru numărul mare de exponate, iar unele cărţi sau unelte sunt

cunoscute pentru miniaturizarea lor.

Funcţiile anterioare sau actuale ale unor obiective constituie uneori

singurul element de atractivitate, care atrage însă mase imense de turişti.

Regăsim acest element în motivaţia vizitării Bastiliei, a Casei Albe sau a

Palatului Buckingham.

În categoria elementelor şi edificiilor cu funcţie turistică (varianta

materială a resurselor turistice antropice) se includ, conform autorilor

menţionaţi la începutul acestui capitol, următoarele obiective: construcţiile

megalitice, edificiile istorice, edificiile religioase, edificiile culturale şi sportive, o

serie de edificii economice si monumentele, statuile şi plăcile comemorative.

Construcţiile megalitice atrag turişti prin vechime, inedit şi prin aura

de mister care le înconjoară. Ele sunt legate de spaţiul vest european şi datează

din mileniile III-IV î.Hr. Se prezintă în trei forme distincte: menhiri – blocuri de

piatră necioplite înfipte vertical în pământ – dolmeni – blocuri sau plăci de piatră

orizontale sprijinite pe doi menhiri şi cromlechiuri – menhiri dispuşi în cerc sau

semicerc. Ca localizare aceste construcţii megalitice se găsesc în număr mare în

Bretania, Anglia şi Spania, iar cele mai renumite sunt cele de la Camac Menec

(Bretania) – complex format din peste 3.000 de menhiri şi Stonehenge (Anglia) – 22

care se pare că a avut şi rol de observator astronomic şi care cunoaşte cea mai

complexă valorificare turistică.

Edificiile istorice însumează o gamă variată de construcţii aparţinând

timpurilor trecute şi răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor

civilizaţii. În această categoric sunt incluse: castrele, forturile, cetăţile, castelele

şi fortificaţiile. Castrele romane sunt specifice spaţiului european şi reprezintă

puncte întărite, construite în scopuri militare la graniţele Imperiului Roman. Ca

urmare a vechimii lor, aceste construcţii şi-au păstrat în foarte puţine cazuri un

aspect care se apropie de cel iniţial. Un exemplu în acest sens este cel al

castrului roman de la York, la care zidul şi porţile de intrare s-au conservat

aproape în întregime, împrejmuind centrul oraşului actual. Castrele de pe

teritoriul României, deşi foarte numeroase, nu mai păstrează aproape nimic din

înfăţişarea iniţială. Cu toate acestea ele constitute încă obiective de atractivitate

turistică mai ales pentru o clientelă avizată, specializată: elevi, studenţi,

profesori. În România pot fi menţionate castrele de la Micia, Breţcu, Gilău,

Bologa, Buciumi, Românaşi, Gherla, Căşei, etc.

Forturile se aseamănă cu castrele prin funcţia îndeplinită, aceea de

apărare. Ele datează însă dintr-o perioadă mult mai recentă şi sunt

caracteristice continentului nord-american. Vechimea lor descreşte de la estul

spre vestul Americii, în sensul de avansare al colonizatorilor. Forturile sunt

frecvente în Noua Anglie, în Ontario, Quebec, pe litoralul californian şi şi-au pus

amprenta şi asupra toponimiei locurilor: Fort St. John, Fort Worth, Fort

Lauderdale, etc.

Castelele sunt locuinţe fortificate ale seniorilor feudali, răspândite în

spaţiul euroasiatic şi, mai recent, în America. Deşi funcţia de apărare nu

lipseşte, ea nu mai este dominantă, ca în cazurile anterioare, locul ei fiind luat

de funcţia rezidenţială. Totuşi existenţa funcţiei de apărare şi-a pus amprenta

asupra arhitecturii lor, caracterizată prin prezenţa zidurilor, crenelurilor,

contraforturilor, a turnurilor şi şanţurilor de apărare. În majoritatea cazurilor şi

poziţia acestor castele derivă din caracterul lor defensiv, ele fiind amplasate pe

promontorii stâncoase sau pe falezele surplombate ale unor versanţi abrupt.

Exemple în acest sens sunt castelele de pe valea Rinului, din Tirol, de la poalele

Alpilor sau Pirineilor. În cazul în care castelele au fost constitute în centrul unor

domenii de vânătoare, arhitectura lor ţine mai mult cont de estetic. Adesea ele

sunt înconjurate de parcuri sau grădini care le sporesc atractivitatea turistică

actuală. Din această categorie fac parte celebrele castele de pe valea Loirei, 23

risipite între Angers şi Burges pe o distanţă de peste 200 km., cele mai

cunoscute fiind: Chambord, Chenonceaux, Amboise, Blois, Angers. Aceste

castele îşi datorează faima, nu de puţine ori, personalităţilor care le-au trecut

pragul, printre care se numără: Leonardo da Vinci, Caterina de Medici, Francois

Villon, Ludovic al XIV-lea, Moliere. Aceeaşi grijă pentru estetic se regăseşte şi în

cazul castelelor construite în perioada modernă, când funcţia strategică a fost

total înlocuită de cea rezidenţială sau administrativă. Elocvente în acest sens

sunt castelele Versailles, Schonbrunn sau Palatui Buckingham. Castelele pot să

atragă turişti şi prin aura de mister care le înconjoară, situaţie frecventă în

Marea Britanie (Warwich), Spania şi Elveţia.

Cetăţile se detaşează prin complexitatea construcţiilor, prin funcţiile

multiple îndeplinite şi prin concentrarea unei populaţii numeroase. Şi cetăţile au

avut un caracter puternic defensiv, motiv pentru care sunt însoţite de ziduri de

apărare, şanţuri periferice şi bastioane. Sunt renumite cetăţile greceşti ale

Antichităţii, prezente în spaţiul circummediteranean şi circumpontic (Gela,

Micene, Histria, Tomis, Callatis), ale căror ruine, deshumate, atrag un număr

important de turişti ce fac parte fie din categoria avizaţilor, fie din cea a

ocazionalilor. Ca şi în cazul castelelor, istoria cetăţilor este uneori un element de

mai mare atractivitate decât cetatea însăşi, prin arhitectura ei, iar Troia este

poate cel mai elocvent exemplu. Cetăţile medievale constituie şi ele elemente de

atractivitate turistică mai ales atunci când au şi o poziţie defensive şi pitorească.

Este cazul cetăţii San Marino, amplasată pe un pisc ocrotit din trei părţi de

abrupturi de peste 100 m. înălţime. Cetăţi medievale intrate în circuitul turistic

există şi în România: Suceava, Neamţ, Prejmer, Feldioara, Râşnov, etc. Unele

dintre marile oraşe ale Europei au avut drept nucleu iniţial incintele întărite ale

cetăţilor antice sau medievale. Pot fi menţionate în acest sens Moscova, Kiev,

Sankt Petersburg, Veneţia sau chiar Parisul, care a evoluat pe Ile de la Cite.

Fortificaţiile sunt destul de diverse în funcţie de regiunea sau de epoca în

care au apărut. Se includ în această categoric zidurile şi turnurile în măsura în

care nu sunt elemente constructive ale ansamblurilor arhitecturale analizate

deja. Cel puţin două exemple celebre de fortificaţii pot fi date în acest context,

generatoare de fluxuri turistice importante: Marele Zid Chinezesc şi Tumul

Londrei. Marele Zid Chinezesc, cu lungimea sa de peste 5.000 km. este singura

construcţie vizibilă de pe Lună şi a fost construit ca o stavilă în calea barbarilor.

Vizitarea sa nu poate lipsi de pe agenda niciunui turist care ajunge ‚n China.

Turnul Londrei este de fapt un castel construit în secolul al XI-lea de către 24

Wilhelm Cuceritorul şi fiul său. Culoarea albă a pietrei de construcţie i-a atras şi

denumirea de White Tower, iar noţiunea de turn este improprie fiind atribuită de

fapt unui ansamblu arhitectural de tip castel cu mai multe turnuri interioare.

Edificiile religioase

Indiferent de forma sub care se găsesc în teritoriu, fie că sunt temple,

biserici, mănăstiri sau moschei, edificiile religioase au atras turiştii prin două

elemente. În primul rând ele au general şi generează încă mari pelerinaje, prin

ele însele, prin relicvele sfinte pe care le adăpostesc sau prin evenimentele pe

care le marchează prin existenţa lor. În al doilea rând edificiile religioase au

atras şi continua să atragă vizitatori prin arhitectura şi decoraţiile lor interioare,

cel mai adesea remarcabile şi aparţinând unor nume mari ale artei mondiale. În

ambele cazuri însă importanţa edificiilor religioase ca resurse ale turismului

cultural este indiscutabilă.

Cele mai vechi edificii religioase sunt sanctuarele, care reprezintă incinte

delimitate prin pietre de hotar sau ziduri cu semnificaţii religioase dedicate

zeilor. În interiorul acestor limite sunt amplasate diverse construcţii cu

destinaţie religioasă, mai ales temple. Renumită pentru numărul mare de

sanctuare datând din antichitate este Grecia, cel mai cunoscut fiind cel de la

Delfi, dedicat lui Apollo. Lui i se adaugă. sanctuarele de la Patras, Olympia,

Delos şi Eleusis. Un număr mare de sanctuare shintoiste se află în Japonia,

renumite fiind cele de la Nikko, Nagoya, Ise, etc.

Templele sunt o altă formă a edificiilor religioase, cu o istorie foarte

veche. Cele mai vechi sunt templele subterane indiene, aşa cum sunt cele din

insula Elephanta, aproape de Bombay, săpate în granit şi de dimensiuni

apreciabile. Tot în India se află templele subpământene de la Ellora, care poartă

numele zeilor cărora le-au fost dedicate. Cu siguranţă mai cunoscute şi mai bine

integrate în circuitul turistic mondial sunt templele de pe valea Nilului, fie

subterane, ca cel de la Abu Simbel, fie ridicate la suprafaţa pământului, ca cele

de la Kamak, Luxor, Teba sau Napata. Templele nu lipsesc nici în Grecia, celebre

fiind cele de la Delfi, Olympia şi Delos. Deşi creştinismul şi islamismul au

însemnat şi renunţarea la temple în favoarea altor lăcaşe de cult, ele nu au

dispărut cu totul nici în timpurile mai recente. S-au menţinut în Asia de sud-est,

exemplul cel mai cunoscut fiind probabil cel al templului de la Borobudur din I.

Jawa. Vechii locuitori ai Americii şi-au manifestat şi ei credinţa religioasă prin

temple, celebru fiind Templul Soarelui din Machu Picchu (Peru).

25

Bisericile sunt edificii religioase specifice spaţiului euro-american şi

atrag, mai mult decât altele din această categorie, prin stilul arhitectonic şi

decoraţiile interioare. Dintre bisericile foarte cunoscute, introduse în circuitul

turistic pot fi menţionate: Sainte Chapelle din Paris, în stil gotic, cu 1.314

vitralii, construită în secolul al XIII-lea, San Ambroggio din Milano, în stil

romanic, din secolul al XI-lea, Perigueux şi Arles din Franţa, Kondopog din

Ucraina, cea mai înaltă dintre bisericile de lemn ale lumii.

Catedralele reprezintă edificii religioase de o mare grandoare, în care

complexitatea arhitecturii atinge apogeul. Catedrale intrate în circuitul turistic

mondial, aparţinând stilului romanic sunt: basilica Sfânta Sofia din Istambul,

construită în secolul al VI-lea d.Hr. de către împăratul Iustinian, basilica San

Marco din Veneţia, în care pot fi admirate valori artistice create în alte locuri,

aşa cum sunt, de pildă, coloanele de marmură policromă egiptene, precum şi

relicvele Sfântului Marcu, catedralele San Vitale şi Sant Apollinaire Nuovo din

Ravena, cele din Pisa, Florenţa sau din Germania, de la Mainz, Limburg.

Catedrale în stil romanic ce au suscitat interesul turiştilor se află şi în Franţa, la

Angouleme şi Clouny, în Marea Britanie, la Durham, în Spania, la Santiago de

Compostela (unde se află mormântul Sf. Iacob), etc.

În timpul Renaşterii în arhitectura europeană se conturează două mari

curente: clasicismul şi barocul, care îşi vor pune amprenta şi asupra stilului

arhitectonic al catedralelor. Catedrala San Pietro de la Vatican, cea mai vastă

construcţie religioasă din lume poate fi considerată expresia de vârf a artei

baroce, ei adăugându-se alte catedrale din Spania (Salamanca, Madrid),

Germania, Austria, Rusia. Expresia cea mai remarcabilă a clasicismului o

constituie, fără îndoială, catedrala Sf. Paul din Londra.

Centrele artei baroce în Europa

26

I. Muntele, C. Iaţu, Geografia turismului, concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporale, Ed. Sedcom

Libris, 2003

Cele mai numeroase însă şi mai variate constructiv pe plan european sunt

catedralele gotice. Celebre sunt catedralele Notre Dame şi Chartres din Franţa,

prima putând să adăpostească 6.500 persoane, a doua cunoscută mai ales

pentru suprafaţa imensă a vitraliilor dominate de ,,albastrul de Chartres”. În

Franţa catedrale celebre în stil gotic sunt şi cele de la Reims li Amiens, iar lor li

se adaugă, în Europa, catedralele de la Cantebury – cu cele mai vechi vitralii

engleze – , Salisbury, York, Londra - Westminster (în Marea Britanie), Koln, Ulm,

Freiburg (Germania), Burgos, Leon, Sevilla – cu mormântul lui Cristofor Columb

(Spania), Milano – Domul din Milano – , Siena – centrul arhitecturii gotice

italiene – , Orvietto (Italia).

Nu pot fi trecute cu vederea nici catedralele din Europa de Est, în

arhitectura cărora se amestecă influenţe apusene şi orientale. Pot fi menţionate

în acest context catedralele Sfânta Sofia din Kiev, Vasile Blăjenii şi Uspenski din

Moscova, Kazan şi Sf. Isaak din Sankt Petersburg.

Catedrale monumentale există şi în America Latină, construite de

cuceritorii spanioli şi portughezi şi menite să înlocuiască vechile temple aztece

sau incaşe. Se disting catedralele din Mexico City, Leon, Caracas, Bogota, Lima,

Santiago de Chile, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de Janeiro, etc.

Lumea islamică şi-a exprimat adoraţia divină prin moschei, prezente în

toată lumea musulmană, dar şi în teritoriile care au aparţinut o vreme 27

musulmanilor. Celebre prin grandoare şi mozaicuri sunt: Moscheea Albastră din

Istambul, Kalean din Buhara, Ubn Tulun şi Al-Azhar din Cairo, Marea Moschee

din Cordoba, Moscheea Omeazilor din Damasc, El Mansur din Marachech,

Moscheea lui Mohamed de la Medina. Moscheele atrag prin valoarea

mozaicurilor lor, dar şi printr-un element arhitectonic, minaretele, care sunt

turnuri destinate chemării credincioşilor la rugăciune.

Sinagogile sunt edificii religioase ale lumii semite, prezente cu predilecţie

în Israel, dar şi în alte ţări europene care au adăpostit comunităţi importante de

evrei.

Mănăstirile reprezintă ansambluri arhitectonice centrate în jurul unui

edificiu de cult din categoria bisericilor sau catedralelor. Mănăstirile atrag

turişti prin funcţia lor religioasă, dar şi prin funcţia lor rezidenţială, ele oferind

celor dispuşi să le respecte regulile o oază de linişte. În acelaşi timp mănăstirile

sunt şi producătoare de bunuri şi produse artizanale, de o reală valoare artistică.

Lăsând la o parte mănăstirile româneşti, intrate în circuitul turistic mondial, la

care vom reveni într-un capitol viitor, vom menţiona câteva mănăstiri foarte

cunoscute la nivel european. Mănăstirile de pe Muntele Athos, care poate fi

considerat centrul ortodoxiei, nu sunt generatoare de fluxuri turistice. Regulile

stricte şi sacralitatea lor interzic cu desăvârşire prezenţa femeilor şi a camerelor

de filmat, iar numărul vizitatorilor masculini este şi el limitat. Se mi pot

menţiona mănăstirile Rila şi Nesebar din Bulgaria, Pavia şi Monte Casino din

Italia, Grand Chartreuse, Clouny şi Mont Saint Michel din Franţa, Nara din

Japonia.

Indiferent de cultul religios .pe care ii reprezintă, edificiile religioase au

conturat distinct turismul religios, parte a turismului cultural, care mobilizează

anual circa 250 milioane pelerini. Ele se constituie şi în obiective vizitate de

turişti care practică altă formă de turism (balnear, curativ, recreativ sau literal)

atunci când se află în apropiere.

În aceeaşi categorie a edificiilor religioase autorii menţionaţi (P. Cocean,

Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu) includ şi o altă categorie şi anume aceea a

edificiilor care au menirea de a adăposti rămăşiţele pământeşti ale unor

personalităţi. Intră în această categorie stupele, tumulii, mausoleele şi

cimitirele. Stupele reprezintă movile de pământ de mari proporţii placate cu

sculpturi, statui, coloane sau porticuri şi sunt specifice spaţiului sud-est asiatic.

Tumulii sunt într-un fel echivalentul stupelor în lumea europeană, numai că

movilele sunt neplacate, motiv pentru care de multe ori trec neobservate. 28

Mausolele reprezintă expresia cea mai înaltă a artei de sorginte funerară, cel

mai celebru fiind Taj Mahal din Agra (India), la care se adaugă cel din Kremlin

(Rusia), mausoleele shogunilor din Nikko şi Edo (Japonia). Piramidele au aceeaşi

funcţie ca şi mausoleele dar arhitectura lor este deosebită. Le întâlnim pe Glob

în două locaţii celebre: pe valea Nilului (ansamblul de la Gizeh) şi în America

Centrală (piramidele maya de la Chichen Itza şi de la Teotihuacan). Între

cimitirele celebre pentru personalităţile care se odihnesc în ele pot fi

menţionate: Pere Lachaise (Paris), Arlington (SUA), Bellu (România).

Edificiile culturale şi sportive atrag turişti prin arhitectura lor adesea

însolită, prin funcţia pe care au îndeplinit-o la un moment dat, dar şi prin

exponatele pe care le adăpostesc, uneori parte a patrimoniului universal. Din

aceasta categorie fac parte: agora sau forumul, teatrele, amfiteatrele,

stadioanele, operele, universităţile, muzeele, colecţiile şi casele memoriale.

Toate acestea generează în exclusivitate practicarea turismului cultural şi

asigură mare parte din atractivitatea centrelor sau regiunilor în care se află.

Agora sau forumul reprezintă o incintă delimitată de numeroase elemente

arhitecturale, având drept scop, în Antichitate, găzduirea diverselor evenimente

din viaţa societăţii. Era de fapt un fel de ,,piaţă centrală” a marilor oraşe antice,

iar agora Atenei sau forumul din Pompei ne oferă o imagine elocventă a acestor

edificii. Teatrele îşi au începuturile tot în Antichitate, se remarcă prin

dimensiuni, iar funcţia lor era aceea de a găzdui actul cultural. Amfiteatrele

reprezintă o treaptă superioară în privinţa arhitecturii edificiilor cu destinaţie

culturală. Celebre şi vizitate şi azi sunt: Colosseumul din Roma, construit prin

împletirea a trei stiluri arhitectonice, doric, ionic şi corintic, amfiteatrele de la

Aries, Nîmes şi Beziers din sudul Franţei, ca şi cele din Spania, de la Granada,

Sagunto şi Pamplona.

O serie dintre stadioanele actuale, care au avut drept model de

construcţie amfiteatrele Antichităţii, impresionează fie prin grandoare

(Maracana din Rio de Janeiro, San Siro din Milano), fie prin tradiţii (Wembley

din Londra), fie prin arhitectura insolită (stadionul olimpic din Munchen).

Clădirile operelor actuale atrag un număr mare de vizitatori fie prin arhitectura

lor deosebita (Opera din Viena, cea din Paris, Opera din Sidney), fie prin

prestigiu (Scala din Milano). Clădirire operelor prestigioase au constituit, de-a

lungul vremii, puncte de atracţie ale circuitelor turistice. Ele fascinează prin

elemente de ordin material (arhitectura, biblioteci, parcuri), dar şi prin elemente

de prestigiu, date de personalităţile care le-au frecventat, au activat sau 29

activează în cadrul lor. Dintre universităţile celebre pot fi menţionate: Bologna,

Ravenna, Sorbona, Cambridge, Oxford, Praga, Cracovia, Viena, Heidelberg.

Muzeele reprezintă elemente de mare atractivitate pentru cei care

practică turismul cultural în special prin bogăţia, valoarea şi varietatea

exponatelor, dar în multe cazuri şi prin propria lor arhitectură. În funcţie de

specificul exponatelor muzeele se împart în mai multe categorii: muzee de artă,

etnografice, istorice, dedicate ştiinţelor, etc. Dintre muzeele de artă renumite

menţionăm: Louvre (Paris), British Museum (Londra), Prado (Madrid), Ennitage

(St. Petersburg), Galeriile Tretiakov (Moscova), Musee Royale des Beaux Arts

(Bruxelles), Rijks (Amsterdam), Ufizzi (Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan

(New York). Tot în categoria muzeelor de artă intră şi o serie de muzee

specializate într-o anumită tematică, aşa cum sunt National Gallery din Londra

sau muzeele figurilor de ceară din Amsterdam, Londra, etc. Muzeele etnografice

sau cele dedicate unor ocupaţii specifice sunt deosebit de căutate de turiştii

străini pentru care ele prezintă numeroase aspecte inedite. Pot fi menţionate în

această categoric Muzeul pantofilor din Gottwaldow – Cehia, Muzeul

Spaghetelor din Imeria – Italia, Muzeul Păpuşilor din Delhi, Muzeul Tutunului

din Bergerac – Franţa. Celebre şi foarte vizitate sunt şi muzeele dedicate

ştiinţelor, cele mai cunoscute fund: Museum of Science din Londra, Muzeul de

Oceanografie din Monte Carlo. Bibliotecile celebre, casele memoriale şi

colecţiile sunt alte elemente ale patrimoniului cultural care atrag un număr

important de turişti.

Edificiile economice cu funcţie turistică au dobândit caracterul de

obiectiv turistic atunci când pragmatismul s-a îmbinat cu dorinţa de estetic şi

mai ales o dată cu trecerea timpului. Nu toate aceste obiective atrag turişti

numai prin propria lor valoare, aşa cum se întâmplă în cazul edificiilor religioase

sau istorice. Totuşi, există şi în această categorie câteva exemple celebre de

obiective turistice azi foarte cunoscute şi care au avut iniţial doar o funcţie

economică. Intră în această grupă podurile, viaductele, metrourile, canalele,

apeductele, barajele şi lacurile de acumulare, turnurile, farurile.

Între podurile celebre, cu reala valoare turistică trebuie menţionate

podurile parisiene peste Sena, cel mai cunoscut fiind Font Neuf, Tower Bridge

din Londra, podul de peste râul Arkansas ce deţine recordul de înălţime etc.

Metrourile din Paris şi Londra se remarcă prin arhitectură şi pot fi incluse pe

lista obiectivelor turistice. Dintre canalele celebru este cel care leagă Beijing de

Huanghzhou şi are o lungime de 1.782 km., dar la fel de cunoscute sunt şi 30

canalele Suez, Panama, Corint, Kiel. Apeductele prezintă mare atracţie turistică

mai ales prin vechime. De mare notorietate se bucură apeductul roman din

Segovia (Spania) cu o lungime de 728 metri, construit din peste 20.400 blocuri

de granit. Farul din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii, a dăinuit

până în anul 1375 şi s-a bucurat de o mare notorietate. Turnul Eiffel, construit

iniţial pentru Expoziţia Universală din 1889, a devenit o emblemă a Parisului şi a

fost vizitat până în prezent de peste 300 milioane persoane.

Monumentele, statuile şi plăcile comemorative constituie o altă

categoric de edificii ce fac parte din resursele turistice antropice materiale. Din

această grupă celebre sunt arcurile de triumf, care datează din perioade foarte

vechi, dar a căror modă s-a transferat până în perioada modernă, de când

datează cele mai cunoscute: Arcul de Triumf din Place de l'Etoile, Arcul de

Triumf Carrusel din Piaţa Tuilleries. Coloanele îşi găsesc primele ilustrări în arta

antică indiană, dar cea mai cunoscută rămâne Columna lui Traian, păstrată

aproape intactă. Acesteia i se adaugă Coloana Vendome din Paris, dedicată lui

Napoleon şi Coloana din Trafalgar Square, închinată amiralului Nelson. Statuile

şi grupurile statuare constitute obiective turistice prin valoarea lor ca opere de

artă, prin monumentalitate şi inedit. Cele mai asaltate de turişti sunt: Statuia

Libertăţii din New York, grupul statuar din Piaţa Spaniei din Madrid, statuia

regelui Vaclav din Praga, statuia lui Churchill din faţa Parlamentului britanic.

Activităţile antropice cu funcţie turistică reprezintă forma imaterială

a resurselor turistice antropice care pot genera turism cultural. Ele nu

reprezintă decât o atracţie turistică temporară, pentru că se desfăşoară într-o

perioadă limitată de timp, dar pot genera fluxuri turistice impresionante. În

această categorie se includ: carnavalurile, târgurile şi expoziţiile, festivalurile,

hramurile şi chiar manifestările sportive. Carnavalurile impresionează prin

inedit şi exuberant, iar una dintre cele mai vechi manifestări de acest gen este

carnavalul de la Nisa, consemnat prima dată în 1294. La fel de celebre sunt

carnavalul de la Rio de Janeiro, ce se desfăşoară la începutul fiecărui şi si

carnavalul de la Veneţia, ce are loc în luna decembrie.

Târgurile şi expoziţiile atrag un număr mare de vizitatori mai ales atunci

când au caracter internaţional. Marile expoziţii internaţionale îşi aleg de obicei

un pretext bine motivat şi prilejuiesc şi construcţia unor edificii care pot

constitui obiective turistice prin ele însele. Expoziţia mondială, de la Sevilla din

1992 a fost dedicată, de exemplu, împlinirii a 500 de ani de la descoperirea

Americii de către Cristofor Columb. Festivalurile de orice gen atrag o clientelă 31

mai puţin numeroasă, mai selectată. Pot fi amintite, în acest context: festivalul

Mozart de la Salzburg, festivalul Wagner de la Bayreuth, festivalul George

Enescu de la Bucureşti, Festivalul de muzică uşoară de la San Remo, etc. Pe

lângă aceste manifestări mai există o serie de activităţi umane care atrag prin

ineditul şi unicitatea lor, aşa cum sunt Regata Storica (,,cununia dogelui cu

marea”) reluată an de an la Veneţia sau ,,schimbarea gărzii” la Palatul

Buckingham.

Pe lângă resursele turistice antropice deja menţionate, autorii citaţi

disting o categorie specială de resurse turistice antropice şi anume resursele

etnografice. Acestea îmbină atât elemente ale patrimoniului material

(arhitectura şi instalaţiile tradiţionale, tipuri originale de aşezări umane, portul

popular, etc.) cât mai ales elemente ale patrimoniului imaterial, concretizate în

ocupaţii specifice diverselor popoare, jocuri şi cântece populare, diverse

obiceiuri, etc. Pentru că în România resursele etnografice sunt prezente din

abundenţă, exemple în acest sens vor fi prezentate în capitolul referitor la

turismul cultural în România.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt atributele care conferă atractivitate resurselor turistice

antropice ? Exemplificaţi !

2. Care este aria de răspândire a construcţiilor megalitice şi care dintre

acestea este cel mai bine integrată în circuitul turistic ?

3. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre castre şi forturi ?

4. Daţi exemple de castele intrate în circuitul turistic mondial şi identificaţi

atributele care le conferă atractivitate turistică !

5. Care sunt cele mai vechi edificii religioase ? Exemplificaţi !

6. Daţi exemple de catedrale europene aparţinând stilurilor romanic şi gotic

!

7. Daţi exemple de edificii culturale care se constituie în obiective pentru

turismul cultural !

8. Care sunt componentele patrimoniului cultural imaterial ? Exemplificaţi !

9. Din ce categoric de resurse turistice antropice (materiale sau imateriale)

fac parte resursele turistice etnografice ? De ce ?

IV. TURISMUL CULTURAL PE GLOB

IV.1. TURISMUL CULTURAL ÎN EUROPA

32

Continent străvechi, leagăn al unor strălucite civilizaţii, Europa

reprezintă principala destinaţie a fluxurilor turistice mondiale, iar turismul

cultural este una dintre formele de turism practicate cu predilecţie aici.

Principalul factor care determină practicarea turismului cultural în Europa îl

constituie numărul mare de obiective de provenienţă antropică, care sunt de

fapt mărturia civilizaţiilor care s-au succedat pe teritoriul acestui continent.

Nivelul de trai ridicat al populaţiei europene, care reprezintă principala

componentă a fluxurilor turistice, constitute o altă premisă a dezvoltării

turismului european. Tradiţiile existente în domeniul activităţii turistice, care se

reflectă în calitatea deosebită a serviciilor turistice, reprezintă un alt element

care a favorizat dezvoltarea turismului ân Europa.

IV.1.A. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE ÎN EUROPA SUDICĂ

Alături de factorii deja menţionaţi ca determinanţi sau favorizanţi în

dezvoltarea turismului european, I. Muntele şi C. Iaţu (2003) pun dezvoltarea

deosebită a turismului din sudul Europei şi pe seama „deschiderii spre turism,

spre străini în general, a populaţiilor locale”, datorate temperamentului

meridional şi situării într-o zonă de intersecţie a fluxurilor comerciale din Lumea

Veche. Oricare ar fi factorii ce au impulsionat dezvoltarea turismului, Europa

Sudică rămâne cea mai puternică aglomerare de centre turistice de pe Glob şi

polarizează 1/3 din mişcările turistice internaţionale.

Dintre statele ale căror teritorii se găsesc total sau parţial în Europa

Sudică, Franţa polarizează cele mai importante fluxuri turistice. Cea mai

frecventată destinaţie din Franţa de Sud, este, fără îndoială, Coasta de Azur,

căutată mai ales pentru soare şi mare. Totuşi chiar Coasta de Azur are suficient

de multe obiective turistice care determină practicarea turismului cultural, chiar

dacă uneori numai ca tip subsidiar în cadrul unui alt tip principal. Dintre aceste

obiective menţionăm: Cannes – loc de desfăşurare a Festivalului Internaţional de

Film, găzduieşte Muzeul Civilizaţiei mediteraneene antice; Nisa – având ca

emblemă turistică Promenade des Anglais, dar oferind şi alte atracţii turistice:

carnavalul, numeroase muzee de artă, palate şi biserici în stil baroc din secolul

al XVII-lea, palate de congrese, etc; Monaco – cu muzeul oceanografic, Palatul

Princiar (secolele XVII - XVIII), Monte Carlo, cu Muzeul de Antropologie şi

Observatorul Astronomic, în sudul Franţei se remarcă, în privinţa turismului

cultural şi câteva oraşe mici sau mijlocii, cu un patrimoniu de excepţie (antic sau

medieval). Este vorba de Avignon, adevărat oraş al artelor, fost sediu al 33

papalităţii în secolul al XIII-lea, în care se pot vizita celebra poartă St. Benzet, o

catedrală din secolul al XVII-lea, Palatul Papal, în fapt o fortăreaţă gotică, etc.;

Arles, celebru prin istoria şi arta sa, cu amfiteatrul roman, teatrul antic al lui

Augustin, Muzeul Reatty (secolul al XIV-lea) al şlefuirii pietrelor preţioase; Aix-

en-Provence, Nîmes, Montpellier, Narbonne, cu edificii medievale de mare

valoare, Perpignan, dominat de grandioase construcţii medievale, castele,

catedrale, muzee, ansamblul Louis XI, Carcassonne, cu una dintre cele mai bine

păstrate citadele medievale.

Turismul în ţările mediteraneene

I. Muntele, C. Iaţu, Geografia turismului, concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporală,

Ed. Sedcom Libris, 2003

Spania reprezintă o altă destinaţie turistică importantă din sudul

Europei, care polarizează şi o mare parte a turiştilor cu motivaţie culturală. Se

remarcă aici Barcelona, capitala Cataloniei, cu numeroase catedrale medievale,

muzee de artă, complexe sportive de mari dimensiuni, iar o atracţie deosebită o

constituie Sagrada Familia, o biserică neterminată, datoraţi celebrului arhitect

Gaudi, începută în 1884; în Barcelona se află şi Muzeul de Artă Catalană, cu cele

mai mari colecţii de picturi murale din lume, precum şi Piaţa Păcii, dominată de

monumentui lui Cristofor Columb. Barcelona este concurată de tripticul andaluz,

Sevilla – Granada – Cordoba, oraşe vizitate mai ales pentru moştenirea maură; în

34

Sevilla se remarcă cea mai importantă catedrală gotică. din Spania, cu

mormântul lui Cristofor Columb, muzeul de mozaicuri, precum şi elemente ale

patrimoniului imaterial: Sevilla este capitala cântecului şi dansului andaluz, cu

celebrul flamenco, dar şi locul de desfăşurare a coridelor în stil sevillan.

Cordoba este cunoscută prin universitatea şi biblioteca sa, prin Catedrala Puerta

del Perdon având la bază o moschee, pădurea de coloane (850) din jasp şi

marmură. Granada este vizitată pentru peisajul său de ansamblu, dar şi palatele

sale bine fortificate, cu grădini superbe – Palatul Alhambra – , ca şi pentru

catedralele, moscheele şi muzeele sale. În Castilia este foarte interesant

circuitul Leon (cu catedrala în stil gotic şi baroc ce impresionează prin

luminozitatea dată de cele peste 800 vitralii), Burgos (cel mai mare centru al

artei gotice din Spania, cunoscut şi pentru Plaza de Toros cu vestitele coride din

iunie), Segovia (cu apeductul roman şi piaţa Sirenas), Valladolid (locul unde a

murit Cristofor Columb, oraş clădit pe o fostă fortăreaţă), Salamanca (cel mai

vechi centru universitar al Spaniei), Toledo (inclus pe lista UNESCO),

Guadalajara,Teruel (cunoscut pentru arhitectură în stil mudejar, amestec de

influenţe maure şi creştine), Caceres (oraş – monument istoric), Avilla (un oraş

medieval fortificat păstrat aproape intact). Mai poate fi amintit oraşul Merida,

numit şi ,,Roma Spaniolă”, datorită vestigiilor romane. În Castilia se află şi

capitala Spaniei, Madrid, renumit prin vestigiile sale medievale, prin Muzeul

Prado, prin parcurile sale (Campo de Moro), dar şi prin El Escorial, fostă

reşedintă a regilor Spaniei, azi muzeu, situat în apropiere de Madrid. Spania de

Nord este vizitată pentru vestigiile sale medievale, prezente la Pamplona (în

Navarra) ca şi pentru centrul de pelerinaj de la Santiago de Compostela

(Galicia). Alte centre importante pentru turismul cultural din Spania sunt: Bilbao

şi San Sebastian în Ţara Bascilor, Oviedo şi Gijon în Asturia, La Coruna şi La

Lugo în Galicia, Zaragoza şi Tarazona în Aragon, Murcia, Almansa şi Cartagena

în Murcia.

Italia reprezintă o altă destinaţie foarte căutată de către cei care preferă

turismul cultural. Ca şi în cazul Franţei, atracţia exercitată de soarele şi plajele

coastelor italiene este completată de cea datorată unui potenţial cultural de

excepţie. Riviera di Ponente şi Riviera di Levante, prelungiri ale Costei de Azur

nu sunt dominate de practicarea turismului cultural, dar acesta este destul de

prezent. Staţiunile de aici, dintre care menţionăm Bordighera, Alassio, San

Remo, Chiavari, Rapallo, Viareggio dispun şi de un potenţial cultural

exceptional. Tot aici se află oraşul Genova, care dispune de numeroase atracţii 35

cultural – arhitectonice, puse în evidenţă de pantele abrupte ale Apeninilor.

Turismul cultural se practică şi în zona coastelor sudice ale Italiei, fie că este

vorba de Napoli, cu numeroasele sale vestigii romane sau medivale sau de

Sicilia, cu vestigiile antice din perioada colonizării greceşti (Eraclea, Siracuza,

Minoa) şi cele medievale (Catania, Palermo, Agrigento). Şi oraşele din lungul

coastei adriatice a Italiei sau din apropiere dispun de atracţii numeroase,

valorificate prin turism cultural: Ravenna cu monumentele sale bizantine,

Veneşia (cu situl şi arhitectura sa deosebite, celebru prin Basilica San Marco,

Canal Grande, Palatul Dogilor, oglinzile de Veneţia şi sticla de Murano),.Urbino,

cu monumentele sale renascentiste, San Marino, Bari şi Potenza. În interiorul

peninsulei numărul atracţiilor turistice cu valenţe culturale este şi mai mare. Se

impune în primul rând Roma cu Vaticanul şi împrejurimile, ce atrag turişti prin

rolul pe care l-au jucat în istoria umanităţii şi a crestinătăţii, rol căruia i se

datorează şi vestigiile romane şi etrusce, palatele, catedralele, podurile,

grădinile, celebre fiind Capitoliul, Forumul şi Columna lui Traian, Arcurile de

Triumf, Panteonul, etc. Toscana se impune prin numărul mare de oraşe – muzeu,

în care se regăsesc valori culturale deosebite datând din perioada medievală sau

a Renaşterii: Florenţa, Siena, Arezzo, Volterra, Pisa. Umbria este o altă regiune

de destinaţie a turismului cultural prin oraşele Perugia, Assissi (locul de naştere

a Sf. Francisc), Gubbio, Spoleto, Orvieto. În Câmpia Padului sunt vizitate cu

predilecţie capitalele medievale ale unor ducate: Mantova (centru al Renaşterii

italiene), Parma, Modena, Pavia, Cremona, Bergamo, Verona (renumit pentru

monumentele sale romane şi renascentiste), Bologna (cu cea mai veche

universitate din. Europa). Oraşele Milano şi Torino, dincolo de importanţa lor

economică, atrag şi un număr impresionant de turişti în căutare de atracţii

culturale.

Grecia este cunoscută în turismul mondial prin numeroasele sale vestigii

antice, dar şi prin vestigiile bizantine pe care le găzduieşte. Principalul centru

turistic al Greciei este Atena, care, împreună cu împrejurimile sale, reprezintă o

concentrare importantă de vestigii antice (Parthenonul, Erechteionul, Templul

Athenei Nike, Templul lui Pericle), la care se adaugă vestigiile din Pireu, Delfi

(renumit pentru Oracolul de la Delfi), Marathon. La aceste atracţii se adaugă

siturile celebre ale Eladei – de la Olympia (oraş sacru ce stă la originea Jocurilor

Olimpice ocazionate de sărbătorile date în onoarea lui Zeus). Epidaur (cu Teatrul

Antic cu cea mai bună acustică din lume), Micene (cu ruinele palatului regelui

Agamemnon şi cu celebra Poarta a Leilor), Cnossos (celebru prin palatul său cu 36

faimosul Labirint) şi Phaistos din I. Creta. Recunoscute în Grecia pentru turismul

cultural pe care îl generează sunt şi mănăstirile de la Meteora, vestigiile romane

şi bizantine de la Salonic, care reprezintă şi punctul de plecare spre Muntele

Athos. Vestigii istorice deosebit de valoroase se găsesc şi în insulele care aparţin

Greciei şi se constitute în resurse pentru turismul cultural. Este vorba de Rhodes

(cu celebrul Colos, una dintre cele 7 minuni ale lumii), Patmos şi Samos din

Sporadele sudice, Paros, Idra, Delos, Thira, Tinos şi Miconos din Insulele

Ciclade, Corfu şi Cefalonia din Insulele Ionice, la care se adaugă insulele

Salamina, cu Templul Afroditei, Kios, patria lui Homer, Lesvos, cu pădurea

preistorică pietrificată de peste 5.000 de ani.

În afara acestor state ce se constituie în principalele destinaţi pentru cei

care practică turismul cultural şi celelalte state din sudul Europei dispun de

obiective turistice valoroase care generează turism cultural. În Portugalia,

principala resursă pentru turismul cultural este Lisabona, oraş întemeiat de

fenicieni, ocupat apoi de romani, vizigoţi şi arabi, ceea ce îl face depozitarul

unor vestigii antice şi medievale pe cât de variate pe atât de interesante, vestigii

concentrate în cartierul Alfania, care a rezistat cutremurului ce a distrus oraşul

în 1775. Porto, Cabo Roca, Faro şi Altura reprezintă alte puncte de anaemic ale

Portugaliei. Malta atrage atenţia prin monumentele megalitice de la Tarxiex şi

Medina, precum şi prin catedralele sale. Serbia şi Muntenegru se remarcă

prin vestigiile romane existente la Belgrad (băile romane), Bar, Cladova, Negotin

(cu Tabula Traiana, drumul roman, urme ale unor castre romane), Podgorica.

Impresionează şi vestigiile medievale de la Belgrad (cetatea Kalemegdan), Novi

Sad (fortăreaţa Petrovaradin), Pristina şi centrul religios din apropiere,

Gracanica. Slovenia este cunoscută mai ales pentru peşterile sale, datorate

prezenţei calcarelor, dar prezintă şi câteva atracţii pentru turismul cultural:

Liubliana, cu cetatea medievală Emona, capitala culturală a ţării. Bled, cu cele

două castele medievale şi Maribor, oraş pitoresc cu numeroase vestigii istorice.

Principala regiune turistică a Croaţiei este coasta dalmată, care, pe lângă

resursele turistice naturale, predominante, dispune şi de elemente ale

patrimoniului cultural, concentrate în câteva centre: Split, cu faimosul palat al

lui Dioclefian şi alte vestigii romane şi medievale, Dubrovnic, istoricul oraş

Raguse întemeiat în secolul al VII-lea, cu importante vestigii: cetate antică şi

medievală, străzi medievale, palate, muzee, vestigii care i-au adus

supranumele ,,Atena Adriaticii” sau ,,Frumoasa Dalmaţiei” şi care justifică

protejarea sa de către organismele internaţionale, Zagreb, cu numeroase edificii 37

medievale, muzee şi galerii de artă şi Rijeka, cu edificii romane şi medievale.

Bosnia-Herţegovina atrage prin necropolele şi pietrele funerare de mare

valoare istorică de la Radumlja, precum şi prin vestigiile otomane – bazaruri,

moschei, palate, băi turceşti – de la Sarajevo, Mostar, Foca, Banja, Luka,

Trebnije. Albania concentreaza cea mai mare parte a resurselor sale turistice

generatoare de turism cultural pe litoralul adriatic, mai cunoscute fiind: Durres,

colonie grecească, cu multe vestigii antice şi medievale, cetăţile romane

Apollonia, Antigonia, Antipatia, Pojan, oraşul-muzeu Girocastro, la care se

adaugă oraşele Sarande şi Buthrotum de la Marea Ionică. Tirana, capitala

statului, concentrează şi ea numeroase vestigii – moscheea cu Tumul

Orologiului, Piaţa Skanderberg –, iar oraşul Elbasan este cunoscut pentru

vestigiile sale medievale.

IV.1.B. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ

Franţa, cu excepţia părţii sale sudice, analizate anterior, reprezintă, fără

îndoială, cea mai importantă destinaţie a turismului cultural dirijat spre Europa

Occidentală. Iar principalul ,,vinovat” pentru această stare de lucruri este

Parisul, care polarizeaza peste 10 milioane turişti anual şi care, prin densitatea

infrastructurii turistice şi a numărului de turişti poate fi considerat cel mai

important centru turistic mondial (I.. Muntele, C. Iaţu, 2003). Este foarte greu

de realizat o listă a atracţiilor turistice pariziene, prin număr fiind imposibil de

epuizat, iar prin valoarea lor fiind imposibil de ierarhizat. Vom încerca totuşi o

prezentare succintă a atracţiilor turistice pariziene, utilizând mai ales criteriul

celebrităţii: catedrala Notre Dame, în stil gotic, Saint Chapelle, cu cele 1.000

vitralii, Bulevardul Champs – Elysees, Piaţa Concorde cu obeliscul din Luxor,

Arcul de Triumf, Louvre, basilica Sacre Coeur şi cartierul Montmartre, Cartierul

Latin, Turnul Eiffel şi Piaţa Trocadero, centrul cultural George Pompidou. În

apropierea Parisului există o serie de centre turistice distincte care atrag un

număr la fel de mare de turişti ca şi Parisul însăşi. Este vorba de Versailles, cu

palatul omonim, celebru pentru sala oglinzilor şi pentru grădina impresionantă,

Fontainebleu, cu celebrul Castel de vânătoare al regelui Francisc I, Beauvais,

Chartres, cu una dintre cele mai mari catedrale gotice, înscrisă pe lista

Patrimoniului Mondial al umanităţii, Reims, castelele de pe valea Loirei,

construite în diverse stiluri, cele mai cunoscute fiind Amboise, Angers, Blois,

Chambord, Chenonceaux. Centre turistice importante pentru turismul cultural în

Franţa mai sunt: Strasbourg, cu catedrala gotică, Universitatea din secolul al 38

XII-lea, sediul Parlamentului European; Grenoble, capitala turistică a Alpilor, dar

dispunând şi de un patrimoniu cultural de mare valoare; Lyon, cu Palatul

Bellecour, castelul lui Henri V; Vienne, cu importante vestigii romane; Bordeaux,

cu amfiteatrul roman, teatrul, catedrale, pieţe, biserici; Mont Saint Michel cu

complexul monastic deosebit de pitoresc, Rennes, Le Havre, Lille, Roubaix, etc.

Marea Britanie se aseamănă cu Franţa prin faptul că cea mai mare

parte a fluxurilor turistice sunt polarizate de capitală, Londra atrăgând anual, ca

şi Parisul, peste 10 milioane turişti. Şi aici numărul mare de obiective turistice

face imposibilă prezentarea lor completă, dar vom încerca, şi în acest caz, o

prezentare selectivă, pe criteriul celebrităţii. Aşadar, principalele obiective

turistice din Londra sunt: Catedrala St. Paul, catedrala Westminster, Palatul

Buckingham, Palatul Parlamentului, British Museum, Observatorul Astronomic

al Meridianului Zero, podurile de pe Tamisa, Hyde Park. Ca şi în cazul Parisului

şi în apropierea Londrei există o serie de centre turistice importante, printre

care: Brighton, Oxford, Cambridge, Windsor, Eton. În Middlands se remarcă

centrele turistice Birmingham, cu numeroase vestigii medievale, teatre, muzee,

catedrale; Coventry – oraş medieval cu parcuri, catedrale, biserici; Leicester,

Nottingham, Stratford-upon-Avon, oraşul lui Shakespeare, Stonehenge, cu

construcţiile megalitice. În Anglia de Nord sunt cunoscute ca centre turistice

oraşele York, cu vestigii arheologice romane, normande, scandinave, Lincoln,

Leeds, Durham. Şi Ţara Galilor se înscrie pe harta turismului britanic, prin

patrimoniul cultural – artistic al oraşelor Gloucester, Worcester, Cardiff. Scoţia

este cunoscută mai ales prin castelele sale celebre şi prin aura de mister de care

sunt înconjurate: Castelul Balmoral, Castelul Holyrood din Edinburgh, Fraser,

Crothes. Cel mai important centru turistic al Scoţiei este însă Edinburgh, unul

dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei, fondat în epoca romană.

Germania reprezintă, prin Valea Rinului, dar şi prin alte centre turistice,

un spaţiu important pentru turismul cultural din această regiune. Valea Rinului,

cu numeroasele oraşe culturale, vizitate în cadrul unor circuite de tipul

croazierei fluviale, atrage anual un număr important de turişti, a căror

principală motivaţie este cea culturală. Se remarcă oraşele Aachen, Kohl (cu

faimosul dom, cu vestigiile romane, parcuri, grădini botanice), Koblenz (renumit

oraş medieval, fostă reşedinţă princiară), Mainz (cu Muzeul Tiparului şi

Tipăriturilor), Freiburg, Heidelberg (celebru centru universitar al Renaşterii).

Un potenţial ridicat de atracţie prezintă şi oraşele situate pe afluenţii Rinului –

Trier, pe Mosella – , oraşele bavareze (Augsburg, legat de Luther, Mozart, 39

Numberg, Ulm, Regensburg, Bayreuth, cu festivalurile muzicale anuale) şi

saxone (Dresda, cu numeroasele sale galerii de artă şi cu clădirea fostei diete

saxone, Magdeburg, Weimar, oraş medieval de care se leagă numele unor mari

personalităţi: Bach, Goethe, Schiller, Liszt, Strauss).

Austria şi Elveţia sunt cunoscute mai ales pentru turismul montan pe

care îl generează, dar nu lipsesc nici atracţiile culturale, concentrate în capitale

şi alte câteva oraşe mai importante: Viena, cu bogatul sau patrimoniu acumulat

în perioada medievală şi cu împrejurimi pitoreşti, Salzburg, Graz în Austria şi

Berna, cu Turnul Ceasului, Muzeul Alpilor, strada Kramgasse, bogată în fântâni

şi sculpturi, Zurich, Basel, Fribourg, Geneva, cu sediile unor organizaţii

internaţionale, Laussane în Elveţia.

Ţările de Jos se remarcă şi ele printr-un bogat patrimoniu cultural

artistic, fie că este vorba de oraşele flamande ale Belgiei: Gent, Kortrijk, Brugge

(edificii medievale, ,,arta dantelelor”), Antwerpen (edificii medievale în stil gotic,

renumit pentru comerţul cu diamante), de oraşele olandeze renumite pentru

ansamblurile arhitectonice baroce şi pentru muzeele de artă: Utrecht, Haga,

Leida, Nijmegeiz, Tilburg, sau de capitalele acestor state: Bruxelles, sediul unor

organizaţii regionale sau internaţionale, Amsterdam, cu situl său deosebit de

pitoresc, Palatul Regal, muzeul Rijks, Biblioteca Universitară, Gara Centrală,

Casa Rembrandt, Luxemburg sau ,,oraşul celor 83 de poduri”.

În circuitul turistic al Europei Occidentală sunt incluse şi capitalele

scandinave: Copenhaga, care atrage prin Clădirea Bursei, ,,Mica Sirenă”, edificii

religioase în stil gotic; Helsinki, renumit pentru eleganţa clădirilor în stil

Empire, Catedrala Kalevala, Sala Finlandia; Stockholm, supranumit ,,Veneţia

Nordului”, are ca obiective Palatul regal, Palatul Parlamentului, Teatrul

Dramatic; Oslo, construit în amfiteatru, cunoscut pentru Institutul Nobel,

Muzeul Schiului, Fortăreaţa Akershus.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt resursele turistice antropice generatoare de turism cultural de

pe Coasta de Azur ?

2. Unde se află Sagrada Familia şi în ce constă ineditui ei ?

3. Care sunt oraşele care alcătuiesc ,,tripticul andaluz” şi prin ce se fac ele

cunoscute ?

4. Daţi exemple de oraşe – muzeu din Toscana !40

5. Care sunt resursele turistice generatoare de turism religios din Grecia ?

6. Ce oraş este supranumit „Atena Adriaticii” ?

7. Care este dimensiunea fluxurilor turistice ce se îndreaptă anual spre

Paris ?

8. Care sunt centrele turistice ce fac parte din regiunea londoneză ?

9. Prin ce este renumită Scoţia ?

10. Care este principala regiune în care se practică turismul cultural în

Germania?

IV.1.C. CENTRELE ŞI REGIUNILE TURISTICE DIN EUROPA CENTRAL-ESTICĂ

Dezvoltarea turismului în această parte a Europei a fost frânată de

întârzierea în dezvoltarea socio-economică în comparaţie cu Europa Vestică sau

chiar Sudică. Acestui element i se adaugă limitarea circulaţiei turistice, mai

drastică sau mai formală, dar prezentă totuşi, impusă de regimurile politice de

după 1950. Dacă aceste aspecte au afectat turismul în ansamblul său, absenţa

unei politici de conservare a patrimoniului cultural sau chiar distrugerea

acestuia, precum şi negarea valenţelor religioase ale unor centre recunoscute de

pelerinaj au afectat îndeosebi turismul cultural, care nu are amploarea celui din

Europa Sudică sau Occidentală, dar nici nu este cu totul absent. Statele cele mai

afectate de politicile mai sus amintite sunt cele din est, în timp ce statele aflate

mai spre centrul continentului au beneficiat de o politică mai înţeleaptă şi în

privinţa conservării patrimoniului şi în privinţa circulaţiei turistice, aspecte care

se reflectă în dezvoltarea actuală a turismului.

Cehia contribuie la dezvoltarea turismului cultural în primul rând prin

capitala sa, supranumită ,,oraşul de aur” sau „oraşul celor 100 de turle”. Praga

este vizitată pentru obiectivele sale, dintre care menţionăm: ansamblurile

arhitectonice unice Hrad şi Stare Miasto, podurile care traversează Vltava,

catedrala gotică ,,Sf. Vit” , cea mai mare din Europa Centrală, cu 27.000 de

vitralii, Turnul Medieval cu renumitul orologiu astronomic (1348), Universitatea,

una dintre cele mai vechi din Europa. În afara capitalei se remarcă, prin marea

concentrare de monumente arhitectonice, muzee, castele medievale în stil gotic

sau baroc, cu remarcabile colecţii de porţelanuri, tapiserii, trofee de vânătoare,

Moravia cehă dintre ale cărei obiective menţionăm: Bitov, Boskovice, Buzov,

precum şi oraşul Brno, celebru prin Catedrala Neogotică al cărui clopot bate de

trei secole la ora 11.

41

În Slovacia obiectivele turistice antropice sunt concentrate în Valea

Hron, din Slovacia Centrală, cu numeroase castele gotice şi fortificaţii

medievale, la care se adaugă cele 12 oraşe istorice slovace ,,rezervaţii de

curiozităţi urbanistice”, capitala, Bratislava, al cărei potenţial nu se poate totuşi

compară cu valoarea turistică a capitalei cehe.

Polonia este comparabilă cu Cehia în privinţa numărului şi valorii

obiectivelor turistice antropice şi implicit în ceea ce priveşte importanţa

turismului cultural. Varşovia se remarcă prin oraşul vechi, din secolul al XIII-lea,

cu Palatul Regal, biserici, muzee, oraşul nou, din secolele XVI-XVIII, cu

numeroase palate, castele, grădini, casa memorială Fr. Chopin. Capitala este

secondată de Cracovia, fostă capitală, sediul episcopilor catolici în anul 1000, un

adevărat tezaur de artă cu peste 700 monumente, dintre care 62 la nivel

naţional. Acestora li se adaugă oraşele istorice poloneze: Torun, Malbork,

Czestochowa, Gdansk, Poznan, Wroclaw, precum şi complexul mănăstiresc

benedictin Lysa-Gora sau oraşele de mari dimensiuni Lublin, Lodz, Katowice,

Gdynia.

Cel mai important centru turistic al Ungariei este Budapesta, care

concentrează o serie de vestigii ce datează de pe vremea romanilor. De fapt

Budapesta este formată din trei oraşe, Buda, Pesta şi Obuda şi este considrat

unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Ca obiective turistice în

Budapesta se remarcă: Amfiteatrul Roman, Clădirea Parlamentului, Catedrala

Mathias în stil gotic, parcul central şi trei universităţi. Pe lângă Budapesta în

Ungaria se mai poate practica turism cultural şi în legatură cu centrele Miskolk,

Visegrad, Gyor, Hayduszoboszlo.

Rusia reprezintă şi ea o depozitară a unor valori culturale şi

arhitectonice deosebite, concentrate în câteva oraşe importante. Deşi situată la

oarecare distanţă de regiunile emiţătoare de turişti, ea dispune de un imens

potenţial, care va fi cu siguranţă mai bine valorificat în viitor. Cea mai mare

concentrare de obiective turistice este proprie Moscovei, a cărei vizitare începe

cu Kremlinul, un ansamblu arhitectonic fortificat în mai multe etape care

cuprinde palate, biserici, catedrale, Turnul Spaki cu orologiul Kremlinului şi

muzee. Aici se află Palatul Senatului, Teremnoi Dvoreţ, Palatul Mare al

Kremlinului, catedralele Uspenski Sobor, Sf. Mihail, Vasile Blajennai, necropola

ţărilor. Muzeele reprezintă şi ele o atracţie a Moscovei, cele mai vizitate fiind:

Galeriile Tretiakov, galeriile ,,A. Rubliov”, ,,Puskin”, ,,Tolstoi”. Se mai adaugă,

pe harta turistică a Moscovei, Turnul Televiziunii, Casa Romanov, numeroase 42

palate în stil neoclasic. Oraşul Sankt Petersburg, supranumit ,,Veneţia Nordului”

este al doilea oraş rusesc şi ca număr de locuitori dar şi ca importanţă turistică.

Impresionează aici cele 500 de poduri care leagă insulele din G. Finic, Palatul de

iarnă, Muzeul Ermitaj, Palatul Amiralităţii, Piaţa Decembriştilor cu ,,Călăreţul de

Aramă”, catedrala ,,Petru şi Pavel” cu mormântul lui Petru cel Mare, numeroase

teatre, parcuri, muzee. În afara acestor centre principale, obiective turistice

interesante pentru turismul cultural se găsesc şi la Smolensk, Suzdal, Voronej,

Istra, Petrodvoreţ, Puşkin, Pavlovsk, Novgorod, Kaliningrad, Astrahan,

Ekaterinburg, etc.

Celelalte state est-europene atrag în primul rând prin obiectivele turistice

ale capitalelor lor (Kiev – catedrala Sf. Sofia, mănăstirea ,,Laura Pecersky”,

zidurile cetăţii „Poarta de Aur”, Sofia – catedrala Alexander Nevschi, Biserica Sf.

Sofia, Turnul Cetăţii Sofia, Tallin, Riga, Vilnius), la care se adaugă câteva oraşe

vechi, aşa cum sunt Koprivstifa,Veliko Tamovo, Plovdiv în Bulgaria, Tartu,

Haapsalu, Viliandi în Estonia, Gutman şi Rundola în Letonia, Kaunas şi Trakai în

Lituania, Yalta, Harkov, Cetatea Albă, Kerci, Nikolaev în Ucraina.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt obiectivele turistice generatoare de turism cultural din Cehia ?

2. Daţi exemple de obiective turistice care pot fi vizitate în Moscova şi Sankt

Petersburg !

3. Care sunt principalele centre ale turismului cultural din Polonia ?

IV.2. CENTRELE ŞI REGIUNILE TURISTICE DIN AMERICA

IV.2.A. CENTRELE ŞI REGIUNILE TURISTICE DIN AMERICA DE NORD

Turismul nord-american nu cunoaşte dezvoltarea turismului european

poate şi datorită dispersiei mai mari în teritoriu, dar şi istoriei mai recente, chiar

dacă dispune de o cerere turistică considerabilă. Această cerere se îndreaptă

însă cu precădere spre Europa, care polarizeaza cea mai mare parte a fluxurilor

turistice nord-americane. Cea mai mare parte a atracţiilor turistice ale

continentului nord-american sunt din categoria resurselor naturale, dar nu

lipsesc totuşi nici cele generatoare de turism cultural. Spre deosebire de

Europa, în America de Nord nu există decât foarte puţine situri capabile să

genereze doar turism cultural. În general resursele turistice antropice sunt

concentrate în marile metropole, în aşa fel încât turismul cultural se împleteşte

cu cel de afaceri sau cu cel literal.43

Unul dintre centrele urbane cele mai vizitate din S.U.A. este New York, în

care se practică îndeosebi turismul de afaceri, dar de unde nu lipsesc nici

atracţiile de ordin cultural. Principala atracţie o constituie insula Manhattan,

inima oraşului, cu celebra Fifth Avenue străjuită de catedrale în stil gotic,

instituţii bancare, magazine luxoase, la care se adaugă nu mai puţin celebra

Broodway, ce păstrează case în stilul urban al secolului al XIX-lea alături de

teatre şi cinematografe celebre. Ca monumente arhitectonice în New York se

impun Clădirea Dakota, Opera Metropolitan, Bursa, Clădirea Naţiunilor Unite,

Empire State Building, Statuia Libertăţii, la care se adaugă numeroase muzee şi

parcuri (Central Park). Washington, capitala S.U.A., constituie un centru turistic

prin construcţiile sale din secolul al XIX-lea, care imită arhitectura europeană,

devenite un obiect al unor adevărate pelerinaje pentru americani, obligatoriu

incluse în circuitele turistice: Casa Albă, Capitoliul, Lincoln Memorial, Clădirea

Pentagonului, Catedrala Naţională, Biblioteca Congresului, galerii de artă, etc.

Philadelphia, prima capitală a S.U.A., atrage prin monumentele sale istorice:

Independence Hall, Congress Hall, Casa Iacob Graff, Casa Tâmplarului, etc. în

S.U.A. mai sunt vizitate, pentru atracţiile culturale pe care le oferă, Boston, unul

dintre cele mai vechi oraşe nord-americane, fondat în 1630, principalul centru

cultural în secolul al XIX-lea, New Orleans, cu trecutul său colonial francez şi

numeroasele clădiri datând din această epocă, San Francisco, cu un sit deosebit,

traversal de ,,Golden Gate”, St. Louis cu Gateway Arch, Cincinnati, etc.

În Canada sunt vizitate, pentru atracţiile culturale, oraşele: Quebec, cu

monumente şi construcţii civile din secolele XVII-XVIII: Piaţa Regală, Biserica

Notre Dame des Victoires, Castelul Trantenac la care se adaugă, din sfera

patrimoniului imaterial, carnavalul ce se desfăşoară la începutul lunii februarie;

Montreal, cu numeroase clădiri din perioada colonială britanică sau franceză

(Catedrala Marie – Riene, hotelul Queen Elizabeth, Complexul Grădinilor), cu

oraşul subteran, format dintr-o bogată reţea de pasaje subterane şi Stadionul

Olimpic de forma unei nave spaţiale; Toronto, cu Canadian National Tower,

Muzeul Regal Ontario, Centrul Kortright, Satul pionier, cu 30 clădiri istorice;

Ottawa, capital federală, cu Clădirea parlamentului, Colina Parlamentului, un

impresionant ansamblu arhitectural într-un pare superb, Biblioteca

parlamentului, în stil gotic, Centrul Naţional al Artelor, Curtea Supremă, etc.

Mexicul s-a transformat într-o veritabilă ţară turistică, graţie

potenţialului divers, inclusiv cultural. Frecventele vestigii ale civilizaţiilor

precolumbiene (mai ales cele maya din Yucatan, precum Cichen Itza, Uxmal sau 44

Mayapal), oraşe coloniale cu numeroase catedrale, palate, case vechi şi muzee

(Ciudad de Mexico, Guadalajara, Toluca, Veracruz, Puebia, Zacatecas, Toluca,

Queretaro, Chihuahua, Oaxaca, etc.) sunt capabile să genereze un turism

cultural consistent. Cele mai importante vestigii amerindiene de pe teritoriul

Mexicului sunt: Piramida Soarelui, Şarpele cu pene din Teotihuacan, aria

arheologică Tula. Alte centre turistice din Mexic sunt: Pueblo, vechi oraş

spaniol, unde a strălucit o civilizaţie toltecă, Morelia, interesant pentru

apeductul de la intrare, construit în secolul al XVIII-lea.

IV.2.B. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE DIN AMERICA CENTRALĂ ŞI DE SUD

America Centrală Istmică oferă, în domeniul turismului cultural, aceeaşi

bogaţie de resurse antropice, majoritatea vestigii ale civilizatiei precolumbiene,

ca şi Mexicul, dar turismul, ca activitate economică, este mai slab dezvoltat ca

urmare a instabilităţii politice din zonă. Se remarcă aici Guatemala, inclusă în

circuitele care propun vizitarea siturilor maya din Yucatan (Tikal, Piedras

Negras, Quirigua); Honduras cu Templul Copan, vestigiu al civilizaţiei maya şi

Tegucigalpa, capitala, fondată în 1578, cu numeroase obiective turistice; Costa

Rica cu Valea centrală şi numeroasele oraşe coloniale (Cartago).

Deşi baza turismului dezvoltat în America Centrală Insulară o constituie

ambianţa tropicală favorabilă turismului balnear, există şi o serie de resurse

turistice antropice care pot genera turism cultural. Cuba, cel mai mare stat

insular din zonă nu valorifică decât parţial valorosul potenţial de care dispune:

capitala, Havana, este unul dintre cele mai bine păstrate oraşe coloniale,

principalele sale obiective fiind fortăreaţa La Fulza, acum Biblioteca Centrală şi

Castillo del Morro, care oferă o privelişte deosebită. Haiti, cel mai sărac stat din

emisfera vestică, este vizitat pentru numeroasele monumente originale din

perioada colonială.

În America de Sud turismul cultural se bazează fie pe vestigiile

precolumbiene prezente în toate statele, fie pe atracţiile turistice antropice

concentrate în marile oraşe. De asemenea turismul cultural prezintă interes şi

prin prezenţa unor atracţii etnografice: târguri tradiţionale, festivaluri folclorice,

carnavaluri şi artizanat din zona andină din Ecuador, Peru şi Bolivia. În

Columbia se remarcă oraşul Cartagena, cea mai frumoasă relicvă colonială,

patrimoniu al umanităţii, Zipaquirea, cea mai mare catedrală de sare din lume,

Santa Marta, oraş turistic de care se leagă numele lui Simon Bolivar şi Bogota,

capitala statului cu numeroase obiective. Ecuadorul atrage turişti prin 45

numeroasele obiective concentrate în capitală, oraşul Quito, dintre care

menţionăm: Muzeul de Relieve Inca şi Cronometrul Solar din grădina muzeului

şi cele 57 de biserici, cele mai cunoscute fund ,,LA Compana”, capodopera a

artei hispanice şi San Francisco. În Peru, principala atracţie o constitute

numeroasele rezervaţii arheologice, mărturii ale civilizaţiei incaşe: Cetatea

Cuzco, Machu-Picchu, Cetatea Pissac, ruinele cetăţii Vilacabamba. Acestor

obiective li se adaugă cele din capitala statului, Lima. Şi în Bolivia rezervaţiile

arheologice constituie principala atracţie, ele fiind prezente la Tihuanaco,

Calasasaya şi Charazani. La Paz, cea mai înaltă capitală din lume se remarcă şi

ea prin câteva obiective de provenienţă antropică, iar oraşul Tarija este celebru

prin Festivalul Florilor. Ritualul căsătoriei reprezintă o altă atracţie turistică

interesantă a Boliviei. Statul Chile s-a impus în turismul cultural mondial prin

Insula Paştelui, care îi aparţine din punct de vedere administrativ şi care face

parte din patrimoniul umanităţii prin mormintele acoperite cu platforme, foarte

vechi, statuile gigantice şi tăbliţele cu scriere rongo-rongo, nedescifrată până

azi. În Brazilia, atracţiile turistice antropice sunt concentrate în oraşele de pe

litoralul sud-estic, cel mai cunoscut fiind Rio de Janeiro, celebru pentru

carnavalul său, dar în care se pot vizita şi alte obiective: Parcul Imperial,

Biserica Penha, Stadionul Maracana, etc. Belo Horizonte reprezintă o altă

destinaţie în Brazilia, prin ,,Biserica revoluţionară”, opera arhitectului care a

proiectat şi noua capitală a statului, Brasilia, ce se remarcă prin meditul

arhitectural al construcţiilor. Şi celelate state din America de Sud beneficiază de

resurse pentru turismul cultural concentrate îndeosebi în oraşele – capitală, dar

de mai mică rezonanţă pe plan mondial.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt atracţiile turistice generatoare de turism cultural din S.U.A. ?

2. Prin ce se remarcă, în turismul cultural mondial, statul Mexic ?

3. Care sunt atracţiile turistice aparţinând patrimoniului material din

America de Sud ?

4. Prin ce este celebră Insula Paştelui şi cărui stat aparţine ?

IV.3. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE DIN AFRICA

Deşi cea mai mare parte a Africii se află la periferia fluxurilor turistice

mondiale, resursele turistice antropice nu lipsesc, dimpotrivă, se remarcă prin

inedit şi vechime. Evident, cea mai cunoscută şi mai atractivă din punct de 46

vedere al turismului cultural este Africa de Nord, cu vestigiile civilizaţiei

egiptene: Gizeh şi împrejurimile (cu piramidele, Sfinxul şi ruinele de la Saqqara,

Memphis sau Heliopolis), oaza El Fayum, cu numeroase temple, Egiptul de Sus,

unde atracţia majoră o constituie Luxorul şi regiunea apropiată (Valea Regilor,

Teba) sau templele de la Abu Simbel şi Philae. În Egipt, Alexandria şi Cairo,

prima cu amfiteatrul roman, palatul, catacombele din oraşul vechi, al doilea cu

numeroase monumente islamice constituie de asemenea atracţii pentru turismul

cultural. Dar Africa de Nord nu înseamnă numai Egipt, oricât de celebre ar fi

atracţiile sale. Interesante sunt şi vestigiile din perioadele elenistică şi romană,

cu numeroase temple, castre, constructii civile: Volubilis în Maroc, Timgad în

Algeria, Leptis Magna şi Sabratha în Libia, precum şi vestigiile medievale de la

Marrakech, Meknes, Fes din Maroc. La acestea trebuie adăugate atracţiile

tunisiene: Tunis, Le Bardo, renumit prin Muzeui de Istorie şi Artă unde se află

cea mai mare colecţie de mozaicuri romane, Cartagina, Neapolis renumit pentru

artizanat şi tradiţii folclorice, precum şi cele algeriene: Oran, cu vestigii

medievale şi posibilitatea de a face cunoştinţă cu viaţa tuaregilor.

Africa occidentală beneficiază şi ea de relativa apropiere de Europa, ca

şi Africa de Nord. Turismul cultural nu are însă, în această regiune, premise la

fel de favorabile, atracţiile fiind mai puţin numeroase, mai puţin celebre şi mai

dispersate teritorial. Resursele turistice antropice se împart în două categorii:

pe de o parte oraşe tradiţionale, cu monumente islamice vechi, pe de altă parte

comunităţi tradiţionale foarte interesante din punct de vedere etnografic. Acelaşi

tip de resurse turistice se regăsesc şi în Africa saheliană. Între atracţiile

turistice generatoare de turism cultural pot fi menţionate: oraşele vechi

Timbuktu, Gao, Djenne şi Mopti în Mali, Kano şi Sokoto în Nigeria, Atar şi

Qualata în Mauritania, comunităţile tradiţionale din Ciad (triburile nomade ale

tubusilor) şi oraşele mai noi, din perioada colonială: Abidjan, supranumit

şi ,,Manhattanul tropicului” sau ,,Veneţia Africii de Vest”, Lagos, unul dintre cele

mai frumoase oraşe ale Africii.

În Africa de Est se impune Etiopia, care se distinge de celelalte state

africane prin civilizaţia sa originală, ale cărei vestigii antice se păstrează încă la

Aksum in nord. Oraşul Gondar, vechea capitală a regatului Amhara, ca şi unele

mănăstiri rupestre (Lalibela, Debra, Berham) sunt alte atracţii turistice ale

Etiopiei. În zona de coastă sunt vizitate şi vechile oraşe ale comercianţilor

musulmani: Mombasa, Zanzibar, Kilwa Kivinje.

47

Turismul cultural în Africa de Sud este generat fie de vechi localităţi

medievale, unele miniere: Kimberley, ,,oraşul diamantelor”, adevarată replică a

unui oraş minier de la sfârşitul secolului al XIX -lea, Johanesburg, ,,oraşul

aurului”, cu Muzeul Mineritului, Muzeul Epocii Coloniale de Aur, numeroase

edificii de epocă, Cape Town, întemeiat de olandezi în secolul al XVII-lea,

Maramba, cu Muzeul ,,David Livingstone”, fie de comunităţi importante din

punct de vedere etnografic, aşa cum sunt, de exemplu, boşimanii din Kalahari.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt motivele diferenţierilor regionale în privinţa dezvoltării

turismului cultural în Africa ?

2. Care sunt atracţiile turistice din Africa de Nord ?

3. Care sunt cele mai importante resurse generatoare de turism cultural din

Africa de Est ?

IV.4. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE ÎN ASIA

Vastul continent asiatic dispune şi de o bogăţie impresionantă de resurse

turistice antropice, care au fascinat dintotdeauna europenii, prin diferenţele

culturale şi de mentalitate transpuse spaţial. Se deosebesc două mari regiuni

turistice (I. Muntele, C. Iaţu, 2003): Asia de Sud-Vest, cu resurse turistice şi

premise de dezvoltare a fenomenului turistic asemănătoare celor din Africa de

Nord şi Asia Musonică, marcată de budism şi hinduism, cu amprenta lor

spaţială, dar şi cu elemente ale patrimoniului imaterial remarcabile.

Turcia se remarcă ca o destinaţie turistică importantă, iar dintre

obiectivele generatoare de turism cultural mentionăm: Istanbul cu Zidurile

Istanbulului, Catedrala Sf. Sofia, transformată după 1453 în moschee,

numeroase muzee, celebrele bazaruri şi vestigiile unor cetăţi antice şi

medievale. Alături de Istanbul se impun, prin bogatul lor patrimoniu cultural

centrele urbane Bursa, Edirne, Izmit, Bergama, Izmit. Vestigiile perioadelor

elenistică şi romană de la Antiohia, Efes, Pergam, Milet, Halicamas constituie

alte atracţii turistice ale Turciei.

În Liban atrag vizitatori cele cinci oraşe-cetăţi: Tripoli, Beyruth, Sour,

Djebail şi Saida, la care se adaugă Baalbek, oraş străvechi, vestit centru religios

al antichităţii.

Israelul este un punct de reper pe harta religioasă a lumii, cele mai

multe dintre atracţiile sale turistice fiind concentrate în Ierusalim, oraş sfânt al 48

evreilor, creştinilor şi musulmanilor. Ca vestigii şi locuri de pelerinaj se remarcă

Templul lui Solomon, Moscheea lui Omar, Zidul Plângerii, Grădina Ghetsimani,

via Dolorosa, Biserica Sf. Mormânt. Alături de Ierusalim interesante pentru

turismul cultural sunt şi Bethleem, Ierichon, Betania, Massada.

În Siria se poate vizita, ca atracţie generatoare de turism cultural,

capitala Damasc, cu numerose obiective, unele incluse în patrimoniul mondial.

Alte destinaţii pentru turismul cultural în Siria sunt Ras Shamara, renumita

cetate Ugarit, Alep, cetate vestită pe vremea hitiţilor, Horns, centru al mătăsii

naturale, Palmyra, cetate în inima deşertului, oraşul reginei Zenobia şi în

apropiere de ea Valea Morţii unde se găsesc ,,mormintele-turn”.

Iordania este cunoscută prin vestigiile antice de la Gerash, Petra şi

Madaba.

În Iran, de mare atracţie sunt ruinele de la Persepolis şi Pasargade,

martore ale măririi şi decăderii Imperiului Persan, la care se adaugă vestigiile şi

monumentele concentrate în Teheran (Palatul Golestan, azi muzeu cu o expoziţie

de covoare, Moscheea Sepahsalar cu 8 minarete, Muzeul de Artă Naţională cu

faimoasele covoare persane, Banca Naţională unde sunt expuse bijuteriile

Coroanei), Isfahan, oraş-muzeu, prima capitală a Persiei în secolul al XVI-lea,

Shiraz, leagănul celor mai mari poeţi lirici ai Iranului, Tabriz şi Mashad.

Aşezările urbane din Irak concentrează un patrimoniu cultural

excepţional, vestigii ale vechilor civilizaţii care s-au dezvoltat între Tigru şi

Eufrat. Se remarcă în acest sens Bagdadul, capitala ţării, centrul vieţii culturale

a califatului arab, cu numeroase monumente şi vestigii (Palatul Abbasid,

moschei cu minarete şi cupole aurite sau din cărămidă smălţuită în diferite

culori, biblioteca cu documente de mare valoare ce descriu viaţa din cetăţile Ur,

Babilon sau Ninive), Samara, cu una dintre cele mai mari moschei din lumea

arabă, Mosul, Kirkuk, Basra, denumită şi ,,Veneţia Sudului”. Aşezărilor urbane li

se adaugă străvechile cetăţi istorice dintre care amintim: Khorsabad (Kimrod),

Mongheir (Ur) sau urmele acestora (Ninive, Babilon).

În Peninsula Arabă se remarcă două areale : Hejazul, cu centrele sfinte

ale Islamului, Mecca şi Medina şi Yemenul, cu oraşe vechi, a căror arhitectură

este foarte bine pastrată (Sanaa, Shibam, Saywun, Tarim, intrate în patrimomul

UNESCO). Acestora li se adaugă vechile oraşe din desert, Riyadh şi Unayzah în

Nejd, slab integrate în circuitul internaţional. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003).

În cealalta parte a Asiei, vectorul inserţiei activităţilor turistice a fost, ca

şi în Africa, expansiunea colonială europeană. Europenii au găsit în Asia de est 49

şi de Sud-Est o lume fascinantă, marcată de budism şi hinduism, cu

pelerinajele impresionante pe care le generează, dar şi cu realizări antropice de

mare excepţie, aşa cum sunt cele din China. Aspectele etnografice ale acestei

părţi de lume s-au dovrdit a fi cel puţin la fel de interesante, valorificarea lor

constituind o premisă a dezvoltării actuale a turismului în această regiune.

Turismul cultural-etnografic este foarte caracteristic în insula Bali, cu

numeroase festivaluri tradiţionale hinduse, temple şi un artizanat excepţional.

Succesul turistic al acestei insule a stimulat dezvoltarea unor activităţi similare

în insulele vecine (Lombok, Jawa, Madura), combinat cu vizitarea unor situri

arheologice celebre, în cadrul unor circuite complexe (Borobudur, Prambanam).

Thailanda oferă acelasi gen de atracţii turistice, prin includerea în circuitele

turistice a vechilor capitale Ayutthaya şi Sukhotai ţi a resedinţei regale de iarnă

de la Chiang Mai. În Malaysia şi Filipine sunt vizitate oraşele ce dispun de

atracţii arhitectonice din perioada colonială: Penang, Melaka, Manila, Cebu. Şi

celelalte state din regiune dispun de astfel de resurse turistice, centre mai

cunoscute fiind Angkor în Cambodgia, Pegu şi Mandalay în Myanmar.

India – tărâm fascinant prin cultura şi civilizaţia sa pentru europeni,

dispune de numeroase atracţii culturale, materializate în temple, mănăstiri,

centre de pelerinaj, arhitectură specifică. Oraşe precum Agra (unde se află Taj

Mahal-ul), Delhi, Fatehpur Sikri sau Lahore sunt foarte căutate pentru

arhitectura specifică epocii mogule. Oraşele sfinte ale hinduismului (Benares şi

Alahabad) sunt la fel de frecventate de masele imense de pelerini. Renumite

sunt şi oraşele din Rajahstan, cu numeroase citadele, palate, grădini (Jaipur,

Jodhpur, Udaipur, Chittor, Gwalior, Pushkar). În sud, prin bogăţia patrimoniului

se impun oraşele Bhubaneswar, Puri, Madurai, Thanjavur. Din perioada

colonială britanică sau portugheză se remarcă prin patrimoniul deosebit

Calcutta, Bombay, Madras, Delhi.

China, prin vastitatea teritoriului său şi prin vechimea deosebită a

civilizaţiei sale, dispune de un patrimoniu cultural important şi interesant,

capabil să genereze fluxuri turistice destul de importante, dar nu de

dimensiunea celor care se îndreaptă spre Europa. Acest lucru se explică şi prin

controlul excesiv al deplasărilor turistice, mai ales a celor externe, de către

autorităţi, cel puţim până în anii ’80. Marele Zid Chinezesc, deschis vizitatorilor

într-un număr important de centre: Hofei, Anyang, Yangzhou, Kaifeng, Chengdu,

Luoyang, Xian, Yinchuan, toate oraşe vechi, cu temple, pagode şi clădiri civile

din perioada antică şi medievală, reprezintă emblema turismului cultural în 50

China. Fluxuri turistice de mai mică amploare, mai selective, se îndreaptă şi spre

mici centre montane cu mănăstiri budiste, taoiste sau confucianiste: Wundang,

Huangshan. Foarte vizitată este şi capitala, Beijing, cu palatul imperial al

ultimelor dinastii şi cu numeroase muzee, dar şi fosta capitală, Nanking. Şi

vestul Chinei, deşi mai slab populat şi mai greu accesibil dispune de atracţii

incontestabile: Lhassa, capitala Tibetului, grotele de la Dunhuang cu vestigii

budiste rupestre, oraşele Turfan, Urumqi, Khotan, Yarkand, Kashgar, cu

numeroase monumente islarnice şi cu vestigii ale unor civilizaţii dispărute.

Numeroase alte centre locale impresionează prin artizanatul lor (porţelanuri,

mătăsuri, pictură) ca şi prin tradiţiile şi obiceiurile specific chineze.

În Japonia sunt vizitate cu precădere vechile capitale nipone, Nara şi

Kyoto, cu monumente originale din perioada medievală, ca şi oraşele Osaka,

Hiroshima şi Nagasaki. Turismul de afaceri este însă predominant în Japonia, iar

fluxurile turistice ce se îndreaptă spre Japonia nu le pot egala pe cele care

părăsesc ţara mai ales pentru destinaţii europene.

Între cele două extremităţi ale continentului, Asia Centrală, mai izolată,

mai puţin cunoscută, mai restrictivă în privinţa conditiilor climatice, dispune

totuşi de un potenţial cultural ce aşteaptă a fi mai bine valorificat, concentrat

mai ales în vechile oraşe Samarkand, Buhara, Fergana (Uzbekistan), Ashabad

(Turkmenistan), Duşanbe (Tadjikistan).

Oceania este cunoscută, pe harta turismului mondial mai ales pentru

turismul litoral pe care îl generează prin resursele de excepţie ale cadrului

natural. Turismul litoral sau balnear practical in însulele Oceaniei constituie şi

un prilej de a intra în contact cu cultura tradiţională a băştinaşilor. Oraşele

Australiei sau Noii Zeelande prezintă un interes redus, chiar dacă unele au

reuşit să-şi creeze embleme arhitecturale celebre (Opera din Sydney), iar

tipurile de turism dominante aici sunt cel de afaceri şi cel generat de marile

competiţii sportive.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt formele principale ale turismului cultural practicate în Asia de

Sud-Vest ?

2. Care sunt atracţiile turistice ale Turciei ?

3. Prin ce se remarcă India pe harta turismului cultural mondial ?

4. Care este emblema turismului cultural în China ?

5. Există turism cultural în Oceania ?51

V. TURISMUL CULTURAL ÎN ROMÂNIA

Conform unui raport al Ministerului Turismului, numărul turiştilor

implicaţi în turismul cultural şi religios la nivelul anului 2002 depăşeşte 1 milion.

Acest lucru se explică prin bogatul patrimoniu cultural de care dispune Romania

şi care prezintă câteva elemente de unicitate şi inedit ce particularizeaza

România în raport cu ţările vecine:

Biserici pictate la exterior (Bucovina)

Amploarea arhitecturii în lemn (Maramureş, Transilvania)

Numărul mare de biserici fortificate

Unicitatea arhitecturii civile fortificate din zona Olteniei (culele de la

Măldărăşti)

Dezvoltarea, pe teritoriul României, a trei stiluri arhitectonice specifice

prin sinteza elementelor orientale cu cele occidentale, alături de

elementele artei populare româneşti

Arhitectura dacică din zona munţilor Sebeşului

Arta brâncuşiană ce se regăseşte la Tg. Jiu şi în muzeele din Bucureşti

şi Craiova

Casele memoriale ale marilor personalităţi culturale pe plan

internaţional: C. Noica, E. Ionesco, G. Enescu, C. Brâncuşi, I. Irimescu,

P. Istrati.

Bogăţia culturală datorată aspectului de multiculturalitate a României

prin prezenţa unui număr mare de minorităţi, exponente ale marilor

culturi occidentale şi orientale.

Deşi beneficiază de un atât de bogat potenţial pentru turismul cultural,

România se confruntă totuşi cu o serie de dificultăţi, care frânează încă

dezvoltarea turismului cultural românesc. Dintre acestea menţionăm: numărul

centrelor de informare şi promovare turistică este foarte redus, zone turistice

importante nu dispun de servicii turistice (nordul Olteniei, zona Haţegului, zona

Sălajului), turismul cultural nu beneficiază de fonduri foarte importante,

promovarea turistică vizează obiectivele şi regiunile turistice deja foarte

cunoscute, lăsând la o parte centre şi regiuni la fel de valoroase, lipsa de

comunicare între sectorul de stat şi cel privat în promovarea destinaţiilor

culturale în comun.

Patrimoniul turistic cultural-istoric al României cuprinde, conform Legii

nr. 41/1995, mai multe categorii de obiective: monumente şi situ-uri arheologice, 52

monumente şi ansambluri de arhitectură, rezervaţii de arhitectură şi urbanism,

clădiri, monumente şi ansambluri memoriale, monumente de artă plastică şi

comemorativă, monumente tehnice, locuri istorice, parcuri şi grădini. (N.

Ciangă, 2001). Conform acestei clasificări există astăzi în România în jur de

22.000 monumente, peste 650 muzee, colecţii, case memoriale, peste 450

monumente şi ansambluri arhitectonice foarte valoroase, peste 140 monumente

şi situri arheologice.

Dintre edificiile istorice, importante pentru turismul cultural, fac parte:

Vestigiile antichităţii: ruinele cetăţilor greceşti de la ţărmul Mării Negre,

înfiinţate în secolele VII-VI î.H.: Histria, Tomis, Callatis; vestigiile dacice

prezente în aproape toate zonele ţării fie sub forma cetăţilor întărite

(Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie), fie sub forma tezaurelor din aur (Stânceşti,

Cotnari, Coţofeneşti); vestigiile daco-romane, reprezentate prin ruinele de la

Ulpia Traiana Sarmisegetusa Regia, dar şi prin urmele castrelor de la Micia,

Gilău, Potaissa, Moigrad, Breţcu, ca şi prin resturile podului roman de la

Drobeta construit de Apolodor din Damasc.

Vestigiile medievale: obiectivele cu caracter strategic, prezente sub forma

cetăţilor (Braşov, Sibiu, Sebeş, Cluj, Tg. Mureş, Sighişoara, Suceava, Tg.

Neamţ, Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte; din această categorie o

menţiune specială se impune pentru Sighişoara, construită în secolele XII-

XIII, ce a avut iniţial 14 tumuri, dintre care azi se mai păstrează 9, cel mai

cunoscut fiind Turnul cu ceas ce adîposteţte Muzeul de Istorie al oraşului; la

Sighişoara se mai pot vizita casa lui Vlad Dracul şi pasajul acoperit de acces

în partea superioară a cetăţii, iar importanţa vestigiilor de aici au

determinat includerea Sighişoarei în patrimoniul UNESCO. Tot în categoria

edificiilor strategice fac parte cetăţile ţărăneşti din sudul Transilvaniei

(Prejmer, Ghimbav, Râşnov, Calnic), castrele întărite (castelul Huniazilor,

castelul Bran), complexele arhitectonice urbane, păstrate doar în puţine

cazuri, ca urmare a politicii de distrugere a statului comunist şi care au

început să se edifice în perioada medievală, dar nu aparţin numai ei, ele

fiind definitivate şi înfrumuseţate în perioada modernă; se mai păstrează la

Braşov, Sibiu, Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Cluj, unde sunt

conservate areale întregi cu construcţii de epocă, iar în mai mică rnăsură la

Iaşi, Târgovişte, Bucureşti;

Vestigii din perioada modernă: palatele şi reşedinţele voievodale, nobiliare,

realizate în secolele XVIII-XIX, care se impun prin stil, amploare, prin 53

obiectele adăpostite, dar şi prin parcurile şi grădinile lor. Intră în această

categorie: castelele de la Lăzarea, Bonţida, Ruginoasa, castelul Banfi din

Cluj, Palatul Principilor din Alba lulia, palatul baroc din Oradea, casa

Zapolya din Sebeş, palatele domneşti de la Stoeneşti, Potlogi, Mogoşoaia,

castelele Peleş, Pelişor, Foişor, castelele cu funcţie de pavilioane de

vânătoare de la Săvârşin, Gurghiu, Lăpuşna.

Dintre edificiile religioase, foarte numeroase pe teritoriul României,

unele foarte valoroase şi incluse în patrimoniul umanităţii amintim:

Bisericile foartevechi din Transilvania, influenţate, în momentul

construcţiei, de stilul romanic, la care s-au adăugat ulterior influenţe

autohtone. Reprezentativă este biserica din Densuş, construită din material

ce provine de la un castru roman şi unică în privinţa stilului arhitectomc, iar

alături de ea mai pot fi menţionate bisericile din Cârţişoara, considerată cea

mai veche bazilică în stil romanic din Transilvania, Herina (Bistriţa),

catedrala romano-catolică din Alba lulia, din secolul al XII-lea, unde se află

mormântul lui lancu de Hunedoara, precum şi uriaşa orgă cu 2.209 tuburi,

instalată în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Catedralele în stil gotic, remarcabilă fiind Biserica Neagră din Braşov, la

care se adaugă: biserica Sf. Mihail din Cluj, bisericile Sf. Bartolomeu şi Sf.

Nicolae din Braşov, biserici din Sibiu, Sighişoara, Tg. Mureş, Miercurea

Ciuc, Şumuleu.

Bisericile din Moldova şi Ţara Românească, care se remarcă prin

influenţele bizantine şi prin pictura murală interioară sau exterioară.

Remarcabile sunt: Bogdana din Rădăuţi, ctitorie a Muşatinilor, Mirăuţi, Sf.

Dumitru, Zamca din Suceava, Trei Ierarhi, Golia, Cetăţuia, Galata la Iaşi,

Radu Vodă, Mihai Vodă, Antim, Curtea Veche, Statopoleus din Bucureşti,

Curtea de Argeş, Târgovişte, Craiova, etc.

Catedralele metropolitane din Cluj, Alba lulia, Oradea, Tg. Mureş, Iaşi şi

bineînţeles Patriarhia Română din Bucureşti.

Mănăstirile atrag un număr important de turişti, atât din ţară cât şi din

străinatate. Cea mai reprezentativă concentrare de mănăstiri se găseşte în

nordul Moldovei, au fost construite în secolele XV-XVI şi se remarcă mai

ales prin picturile murale externe: Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei,

Suceviţa, Arbore, Putna, Dragomima. O alta regiune de concentrare a

aşezămintelor monastice este cea a Neamţului: Mănăstirea Neamţ, cea mai

veche din Moldova, construită în secolul al XIV-lea, în vremea lui Alexandru 54

cel Bun, Agapia, pictată de N. Grigorescu, Văratic, Secu, construite în

secolul al XVIII-lea. În zona Curburii se impun: Mănăstirea Casin, Soveja,

Viforâta, Cheia, Suzana, Sinaia. Dintre mănăstirile din Subcarpaţii Getici

amintim: Dealu, în apropiere de Târgovişte, Curtea de Argeş, unde se află

mormintele regilor României, Cozia, Horez, ctitoria lui Constantin

Brâncoveanu, unul dintre cele mai importante monumente de artă

brâncovenească din România, în sudul ţării se remarcă mănăstirile din jurul

Bucureştiului: Cernica, Pasărea, Snagov, Plumbuita, Căldăruşani, iar în

Transilvania foarte cunoscute sunt: Râmeţ (Alba), Nicula (Cluj), Sâmbăta,

ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, Rohia (Maramureş).

Bisericile din lemn prezente cu precădere în Maramureş: Vadu Izei,

Rozavlea, Bârsana, Şieu, Botiza, Ieud, Bogdan-Voda, Moisei, Şurdeşti.

Bisericile întărite sunt carateristice mai ales sudului Depresiunii

Transilvaniei şi sunt în general opera comunităţilor săseşti. Cele mai

cunoscute sunt cele de la: Biertani, Brătei, Feldioara, Codlea, Hărman.

În categoria obiectivelor culturale cu funcţii turistice se impm în

primul rând muzeele, care sunt clasificate în următoarele categorii:

Muzeele de artă: cel mai important este Muzeul de artă al României din

Bucureşti, iniţiat la jumătatea secolului al XIX-lea. Lui i se adaugă Muzeul

colecţiilor din Bucuresti care reuneşte colecţii particulare foarte valoroase,

Muzeul Bruckental din Sibiu, cu peste 1 milion de exponate, Muzeul de artă

din Cluj-Napoca, cel din Iaşi, etc.

Muzeele deistorie şi arheologie: cel mai complet prin conţinut este

Muzeul Naţional de Istorie a României, la care se adaugă Muzeul de Istorie

şi Arheologie din Cluj-Napoca, Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi, Muzeul

de Istorie şi Arheologie din Constanţa, remarcabil prin secţiunea de istorie

antică, etc.

Muzeele etnografice: cele mai cuprinzătoare fiind Muzeul Satului şi

Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, la care se adaugă Muzeul Tehnicii

Populare din Sibiu, Muzeul Etnografic al Maramureşului din Sighetul

Marmaţiei, Muzeul Etnografic de la Lupşa, primul muzeu etnografic sătesc

din ţară. Tot în această categorie pot fi incluse muzeele dedicate unor

ocupaţii: Muzeul Ceasornicelor din Ploieşti, Muzeul Lingurilor de Lemn de

la Gura Humorului, Muzeul Aurului din Brad, Muzeul Chihlimbarului din

Colţi, Buzău, etc.

55

Muzeele ştiinţifice atrag atenţia unui număr mai redus de persoane, cu un

anumit grad de pregătire. Pot fi amintite aici: Muzeul de Istorie

Naturală ,,Grigore Antipa”, Muzeul de Antropologie, Muzeul Tehnic

„Dimitrie Leonida”, Acvariul ,,Ion Borcea” din Constanţa.

Casele memoriale constituie, cu precădere, destinaţia fluxurilor turistice

interne, cele mai vizitate fiind: Casa Memorială de la Ipoteşti (M.

Eminescu), Casa Memorială de la Humuleşti (I. Creangă), Casa Mihail

Sadoveanu de la Iaşi, devenită sediul secţiunii literare a Academiei Române,

Filiala Iaşi, Casa Memorială de la Hobiţa (C. Brâncuşi)

Bibliotecile, adesea situate în construcţii de o mare importanţă

arhitectonică, dintre care se detaşează: Biblioteca Naţională, Biblioteca

Academiei, bibliotecile centrale universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj.

O categoric aparte prin semnificaţia istorică o reprezintă monumentele

istorice, dintre care menţionăm: Trophaeum Traiani, complexele de la Lipova,

Carei, Monumentul de la Mărăşeşti, crucea de pe Caraiman, complexul statuar

de la Moisei. Acestora li se adaugă realizări artistice de excepţie: Complexul

statuar de la Tg. Jiu, realizat de C. Brâncuşi, care cuprinde: Coloana Infinitului,

Masa Tăcerii, Poarta Sărutului.

În România există şi o serie de obiective economice cu funcţii

turistice, dintre care menţionăm: complexele hidrotehnice, despre care se

poate spune că fac obiectul turismului cultural numai în accepţiunea conform

căreia acesta ar include toate deplasările turistice spre obiective de provenienţă

antropică (Complexul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier,

amenajarea hidroenergetică de la Izvoru Muntelui, cea de la Vidraru, etc.):

podurile şi viaductele, care impresionează prin vechime şi arhitectură:

podurile peste Dunăre de la Cernavodă, Giurgiu, Giurgeni, viaductele de pe

valea Trotuşului, între Comăneşti şi Ciceu, cele de pe tronsonul Salva-Vişeu, etc.

Toate obiectivele prezentate până acum fac parte din patrimoniul cultural

material al României. Nu trebuie uitat însă că România dispune şi de un

important patrimoniu imaterial, concretizat în activităţile tradiţionale şi în

manifestările populare colective, patrimoniu care, valorificat corespunzator, ar

putea atrage fluxuri turistice externe foarte importante.

Dintre activităţile tradiţionale care atrag atenţia turiştilor şi care se mai

păstrează încă în forma autentică trebuie amintite: ceramica tradiţională care se

practică încă la Bicsad, în Oaş, la Marginea, Corund, Iveşti, Olar, Vadu Crişului,

Săscior, Horezu, etc.; prelucrarea lemnului cu o tehnică populară tradiţională 56

care se păstrează în Maramureş, Năsăud, Neamţ, Rucăr-Bran, Vâlcea, Gorj, etc.;

activităţile textile, prin care se mai obţin încă materii prime textile naturale, dar

şi diverse obiecte ce servesc decoraţiunilor interioare, activităţi foarte

răspândite în localităţi din Maramureş, Bucovina, Neamţ, Vrancea, Bran,

Făgăraş, Muscel. În România există şi câteva centre în care se practică pictura

pe sticlă: Nicula (Cluj), Laz (Alba), Sibiel (Sibiu), Arpaş şi Cincu (Braşov).

Gastronomia tradiţională, cu produse obţinute din prelucrarea primară a

materiilor prime din gospodărie poate constitui o componentă importantă a

turismului cultural, aşa cum se întâmplă în prezent în Franţa.

Manifestările populare colective sunt legate fie de diverse sărbători

religioase, fie de principalele momente ale activităţilor agricole. Ele sunt

capabile să determine deplasarea unui număr important de persoane din

localităţile învecinate. În acest context amintim: Târgul de Fete de pe muntele

Găina, Târgul Olarilor, Dansul Fecioresc de la Sibiu, Dansul bătrânesc de la Tg.

Mureş, Nedeia mocănească de la Covasna, Hora din Prislop, obiceiurile de iarnă

din Maramureş şi Bucovina, cu costumaţie specifică, Nedeia munţilor, de la

Fundata-Braşov, Sâmbra Oilor, de la Certeze-Oaş, etc.

Beneficiind de un patrimoniu cultural atât de bogat şi valoros, România ar

putea fi o destinaţie importantă pe harta turismului cultural mondial. Lipsa unei

infrastructuri corespunzătoare mai ales în domeniul transporturilor, calitatea

discutabilă a serviciilor turistice şi, nu în ultimul rând, lipsa unor campanii

publicitare mai agresive şi mai bine centrate sunt doar câteva din cauzele care

determină poziţia periferică a României ca destinaţie turistică pe continentul

european.

ÎNTREBĂRI:

1. Care sunt elementele de unicitate şi inedit ale destinaţiilor turismului

cultural din România ?

2. Daţi exemple de edificii istorice cu funcţie turistică din perioada

medievală !

3. Care sunt edificiile religioase cu funcţie turistică din Transilvania ?

4. Daţi exemple de muzee etnografice foarte cunoscute sau inedite din

România !

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

57

1. N. Ciangă – „România. Geografia turismului – Partea Întâi”, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

2. P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu – „Geografia generală a

turismului”, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2002

3. V. Glăvan – „Resurse turistice pe Terra”, Editura Economică, Bucureşti,

2000

4. V. Glăvan – „Turismul în România”, Editura Economică, Bucureşti, 2000

5. I. Muntele, C. Iaţu – „Geografia turismului - concepte, metode şi forme de

manifestare spaţio-temporală”, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003

6. C. Origet du Cluzeau – „Le Tourisme Culturel”, PUF, Paris, 1994

58