1

Investeşte în oameni!

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin

Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013

Axa prioritară: A.P.1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi

dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”

Domeniul major de

intervenţie:

1.2. „Calitate în învăţământul superior”

Titlul proiectului: „Promovarea cercetării ştiinţifice din domeniul criminalisticii

în activitatea judiciară”

Beneficiar: Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti

Partener: Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

ID Contract: POSDRU/86/1.2/S/62307

COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN

DOMENIUL CRIMINALITĂŢII

PROF. UNIV. DR. LUCA IAMANDI

BUCUREŞTI

2011

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Române

Luca, IAMANDI

Cooperarea internaţională în domeniul criminalităţii / Luca Iamandi

Bucureşti: Editura AIT Laboratories s.r.l., decembrie 2011

ISBN: 978-606-8363-05-9

3

Capitolul 1. IMPACTUL CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE ASUPRA LIBERTĂŢII,

SECURITĂŢII ŞI JUSTIŢIEI UNIUNII EUROPENE ........................................................................5

1.1. Cooperarea poliţienească şi judiciară conform Tratatului de la Lisabona .....................................5 1.1.1. Priorităţile politice ......................................................................................................................... 5

1.1.2. Instrumentele ................................................................................................................................. 7

1.2. Promovarea drepturilor cetăţenilor: o Europă a drepturilor .........................................................10 1.2.1. O Europă întemeiată pe drepturile fundamentale ......................................................................... 10

1.2.2 Exercitarea deplină a dreptului la libera circulaţie ........................................................................ 11

1.2.3. Grupurile vulnerabile ................................................................................................................... 12

1.2.4. Politici eficiente ........................................................................................................................... 13

1.3. Strategia concertată a Programului de la Stockholm pentru perioada 2010-2014 .......................17 1.3.1. Prioritatea obiectivelor Planului de acţiune al Programului de la Stockholm ............................. 18

1.3.2. Modalităţi posibile şi mijloacele de cooperare internaţională: ..................................................... 22

1.4. Conceptul de criminalitate transfrontalieră ..................................................................................23 1.4.3. Definirea criminalităţii organizate ............................................................................................... 30

1.4.4. Conceptele de criminalitate şi de infracţiune internaţională ....................................................... 32

Capitolul II. COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ..................................................................................35

2.1. Aspecte generale privind cooperarea internaţională între state ....................................................35

2.2. Obiectul, formele şi principiile cooperării internaţionale ............................................................38 2.2.1. Principiile cooperarii internationale ............................................................................................. 40

2.2.2. Masuri luate pe plan intrenational pana la crearea O.N.U. .......................................................... 40

2.2.3. Liga Natiunilor şi combaterea criminalităţii ................................................................................ 42

2.2.4. Preocuparile O.N.U., ale institutiilor specializate si a altor organizatii, pentru prevenirea si reprimarea

criminalitatii internationale .................................................................................................................... 42

2.3 Iniţiative şi preocupări ale organismelor internaţionale pentru prevenirea şi combaterea

criminalităţii organizate .......................................................................................................................46 2.3.1. Documente adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate48

2.3.2. Programe iniţiate de O.N.U. în domeniul criminalităţii organizate.............................................. 53

2.3.3. Organisme ale O.N.U. şi structurile Consiliului Europei cu atribuţii pe linia prevenirii şi combaterii

criminalităţii organizate ......................................................................................................................... 56

2.3.4. Structuri ale Consiliului Europei cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii61

2.4 Cooperarea poliţienească în contextul Schengen ..........................................................................62

Capitolul 3. COOPERARE POLIŢIENEASCĂ PE DOMENII SPECIFICE .........................................73

3.1. Spălarea banilor ............................................................................................................................73 3.1.1. Măsuri luate pe plan internaţional pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.................. 79

3.1.2. Măsuri legislative luate de România pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor .............. 82

3.2 Criminalitate informatică. Protecţia internaţională ......................................................................85 3.2.1. Reglementări juridice ................................................................................................................... 89

3.2.2. Acordul G.A.T.T relativ la aspectele dreptului de proprietate intelectuală inclusiv comerţul cu mărfuri

contrafăcute............................................................................................................................................ 93

.............................................................................................................................................................. 93

3.3. Cooperarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea traficului de droguri .......................95 3.3.1. Sistem al controlului internaţional al drogurilor .......................................................................... 99

3.3.2. Instrumente juridice fundamentale ............................................................................................. 106

3.3.3. Instrumente organizatorice ......................................................................................................... 109

3.3.4. Organisme interguvernamentale internaţionale, create pentru coordonarea luptei antidrog a statelor ............. 112

3.4 Trafic de persoane .......................................................................................................................117

3.5. Organismele de cooperare în domeniul imigraţiei .....................................................................126

Capitolul 4. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL COOPERĂRII .........................................................130

4.1. Organizatia Internationala de Politie Criminala – INTERPOL .................................................131

4

4.1.1. Obiectivele O.I.P.C. – Interpol .................................................................................................. 134

4.2. Oficiu European de Poliţie – EUROPOL ...................................................................................141 4.2.5. Relaţiile EUROPOL-ului cu alte instituţii, organisme, oficii şi agenţii ale Uniunii Europene .. 164

4.2.6. Relaţia între Europol şi SIS/SIRENE ......................................................................................... 164

4.3. Centrul Regional SECI pentru Combaterea Infractionalităţii Transfrontaliere .........................165

4.4. EUROJUST ................................................................................................................................169 4.4.1. Competenţa Eurojust .................................................................................................................. 169

4.4.1.Baza legală .................................................................................................................................. 177

4.4.2. Scopul şi obiectivele ................................................................................................................. 178

4.4.3.Prezentarea generală a organizării .............................................................................................. 180

4.5. Operaţionalizarea Frontex ..........................................................................................................185

4.6. Acordurile interpoliţieneşti regionale şi interguvernamentale ...................................................190 4.6.1. Cooperarea între statele vecine şi grupurile specializate ............................................................ 190

4.6.2. Cluburile interpoliţieneşti .......................................................................................................... 192

4.6.2.1. Clubul de la Berna .................................................................................................................. 192

4.6.2.2. Police Working Group On Terrorism- PWGOT ..................................................................... 193

4.6.2.3. Grupul Cross Chanel ............................................................................................................... 193

4.6.3. Organismele de cooperare formate de instituţiile “satelit” ale cooperării poliţieneşti europene 194

4.6.4. Organismele de cooperare vamale ............................................................................................. 194

5.1. S.I.R.E.N.E. (Informaţii Suplimentare Necesare la Intrarile Nationale) ....................................198 5.1.1. Funcţionarea SIRENE ................................................................................................................ 198

5.1.2. Relaţia între SIRENE şi SIS ....................................................................................................... 200

5.2. Instrumentele OIPC- Interpol ........................................................................................................ 200

5.2.1. Modalităţi de realizare a cooperării între statele membre ale O.I.P.C. – Interpol ...................... 204

5.3. Instrumente EUROPOL .............................................................................................................207 5.3.1. Utilizarea sistemului informaţional Europol .............................................................................. 207

5.3.2. Fişierele de lucru pentru analiză ................................................................................................ 208

5.4. Sistemul de informaţii vamal ....................................................................................................... 211

5.4.1. Organizarea C.I.S ....................................................................................................................... 211

5.4.2. Relaţia dintre CIS şi SIS/SIRENE ............................................................................................. 212

5.5. Sistemul de informaţii V.I.S.A. ..................................................................................................213 5.5.1. Scopul şi obiectivele politicii ..................................................................................................... 219

5.5.2. Relaţia dintre VIS şi SIS/SIRENE ............................................................................................. 220

Capitolul VI. ROLUL ORGANIZAŢIILOR REGIONALE ÎN COMBATEREA CRIMINALITĂŢII222

6.1. Rolul, funcţiile, scopurile şi însemnătatea organizaţiilor regionale ...........................................222

6.2. Organizaţii regionale din America latină, Africa şi Asia ...........................................................225 6.2.1. Organizaţia statelor americane ................................................................................................... 225

6.2.2. Organizaţia statelor centro-americane ........................................................................................ 229

6.2.3. Organizaţia Unităţii Africane - O.U.A. ...................................................................................... 229

6.3. Liga statelor arabe ......................................................................................................................237

6.4. Asociaţia statelor din Asia de sud-est (A.S.E.A.N.) ..................................................................238

6.5. Consiliul Asiei şi Pacificului (A.S.P.A.C.) ................................................................................239

6.6. Organizaţii regionale din europa occidentală .............................................................................239 6.6.1. Uniunea europei occidentale (U.E.O.) ....................................................................................... 239

6.6.2. Consiliul Europei ....................................................................................................................... 245

6.6.3. Consiliul nordic .......................................................................................................................... 246

6.7. Organizaţia pactului balcanic .....................................................................................................248

6.8. Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa .................................................................248

Capitolul 7. COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ .................................................254

Proceduri juridice specifice cooperării judiciare internaţionale în materie penală ...........................256

7.1. Extrădarea ...................................................................................................................................256

7.2. Mandatul european de arestare ...................................................................................................262

7.3. Asistenţa judiciară în materie penală .........................................................................................274

7.4. Transferarea persoanelor condamnate ........................................................................................281

7.5. Livrările supravegheate ..............................................................................................................282

5

7.6. Audierea prin videoconferinţă ....................................................................................................284

7.7. Interceptarea telecomunicaţiilor .................................................................................................285

7.8. Dispunerea de produsul infracţiunii sau de bunurile confiscate ................................................286

7.9. Anchete comune şi tehnici speciale de anchetă .........................................................................287

7.10. Dispoziţii ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene privind spaţiul de libertate,

securitate şi justiţie ............................................................................................................................289 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................. 294

6

Capitolul 1. IMPACTUL CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE ASUPRA

LIBERTĂŢII, SECURITĂŢII ŞI JUSTIŢIEI UNIUNII EUROPENE

1.1. Cooperarea poliţienească şi judiciară conform Tratatului de la Lisabona

Asigurarea unui spaţiu de libertate securitate şi justiţie constituie o prioritate a politicii

Consiliului European. Această prioritate reprezintă în acelaşi timp un răspuns necesar la preocupările

popoarelor din statele reunite în U.E. În prezent controalele la frontierele interne au fost eliminate în

spaţiul Schengen, iar frontierele externe ale U.E. sunt acum gestionate într-o manieră mai coerentă.

Agenţiile europene precum Europol, Eurojust, Agenţia pentru Drepturi Fundamentale şi Frontex

au ajuns la un nivel matur de activitate operaţională în domeniile lor de acţiune. În pofida acestor

realizări în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, Europa se confruntă în continuare cu provocări.

În acest context, România prin poziţia ei geografică şi geostrategică reprezintă o „poartă” spre

Europa şi în acelaşi timp resimte la frontierele sale presiunile criminalităţii organizate transfrontaliere.

Aceste provocări trebuie abordate într-o manieră cuprinzătoare care necesită noi eforturi pentru a

ameliora coerenţa dintre domeniile de politici cu accent pe cooperarea cu ţările partenere.

În acest scop C.E. a adoptat un program multianual pentru perioada 2010 – 2014 ( cunoscut drept

Programul de la Stockholm) care să consolideze reuşitele şi să răspundă viitoarelor provocări.

Prezentul program defineşte orientările strategice pentru planificarea legislativă şi operaţională în

interiorul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

1.1.1. Priorităţile politice

Consiliul European consideră că o prioritate pentru următorii ani o va reprezenta concentrarea

asupra intereselor şi necesităţilor cetăţenilor. Provocarea va consta în asigurarea respectării libertăţilor

fundamentale şi a integrităţii, garantându-se în egală măsură securitatea în Europa. Este foarte

important ca măsurile de aplicare a legii şi măsurile de protecţie a drepturilor individuale, a statului de

drept, a normelor internaţionale de protecţie să se armonizeze către o direcţie comună şi să se

consolideze reciproc.

Astfel cum este el cunoscut, în realitate, tratatul înseamnă două tratate: Tratatul privind Uniunea

7

Europeană (TUE) şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Pentru facilitarea

lecturii, în textul programului se va folosi uneori „Tratatul de la Lisabona” sau „tratatul”.Toate

măsurile care vor fi luate pe viitor ar trebui să se concentreze asupra cetăţenilor şi asupra altor

persoane faţă de care UE are o responsabilitate. În anii următori, UE ar trebui să acţioneze în direcţia

următoarelor priorităţi:

Promovarea cetăţeniei şi a drepturilor fundamentale: Cetăţenia europeană trebuie să devină

o realitate tangibilă. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie trebuie, înainte de toate, să fie un spaţiu

unic în care sunt protejate drepturile fundamentale. Trebuie să continue extinderea spaţiului Schengen.

Respectul faţă de persoană şi faţă de demnitatea acesteia, precum şi faţă de celelalte drepturi înscrise în

Carta Drepturilor Fundamentale şi în Convenţia europeană a drepturilor omului reprezintă o valoare

esenţială. De exemplu, exercitarea acestor libertăţi şi conservarea cadrului privat al cetăţeanului trebuie

să treacă dincolo de frontierele naţionale, mai ales prin protejarea datelor cu caracter personal. Trebuie

să se ţină seama de necesităţile particulare ale persoanelor vulnerabile, iar cetăţenii europeni, şi nu

numai, trebuie să îşi poată exercita drepturile specifice pe deplin în interiorul Uniunii Europene, şi

chiar, atunci când este cazul, în afara Uniunii.

O Europă a dreptului şi a justiţiei: Trebuie să se aprofundeze realizarea unui spaţiu european

al justiţiei, astfel încât să se depăşească fragmentarea actuală. Ar trebui să se acorde prioritate

mecanismelor care facilitează accesul la justiţie, astfel încât populaţia să îşi poată valorifica drepturile

pe întreg teritoriul Uniunii. Ar trebui, de asemenea, să se îmbunătăţească cooperarea între

profesioniştii din domeniul juridic, dar şi formarea acestora şi să se mobilizeze resursele necesare

pentru eliminarea obstacolelor din calea recunoaşterii actelor juridice în alte state membre.

O Europă care protejează: Ar trebui să se elaboreze o strategie de securitate internă pentru a

se continua ameliorarea securităţii în Uniune, iar prin aceasta, pentru a se proteja viaţa şi integritatea

cetăţenilor europeni şi pentru a aborda criminalitatea organizată, terorismul şi alte ameninţări.

Strategia ar trebui să vizeze consolidarea cooperării în domeniul aplicării legii, al gestionării

frontierelor, al protecţiei civile, al gestionării dezastrelor, precum şi al cooperării judiciare în materie

penală, pentru o Europă mai sigură. În plus, Uniunea Europeană trebuie să îşi fundamenteze acţiunea

pe solidaritatea dintre statele membre şi să aplice pe deplin articolul 222 din TFUE.

Accesul în Europa într-o lume globalizată: Accesul în Europa pentru oameni de afaceri,

turişti, studenţi, oameni de ştiinţă, lucrători, persoane care au nevoie de protecţie internaţională şi alte

persoane având un interes legitim de a intra pe teritoriul UE trebuie să devină mai eficace şi mai

eficient. În acelaşi timp, Uniunea şi statele sale membre trebuie să garanteze securitatea pentru

cetăţenii proprii. Politicile privind gestionarea integrată a frontierelor şi acordarea vizelor ar trebui

8

concepute pentru a răspunde acestor obiective.

O Europă a responsabilităţii, solidarităţii şi parteneriatului în materie de migraţie şi de

azil: Elaborarea unei politici europene cuprinzătoare şi vizionare privind migraţia, bazate pe

solidaritate şi responsabilitate, rămâne un obiectiv-cheie al politicilor în Uniunea Europeană. Este

necesară punerea eficientă în aplicare a tuturor instrumentelor juridice relevante şi ar trebui să se

utilizeze pe deplin agenţiile şi birourile care operează în acest domeniu. Migraţia bine gestionată aduce

beneficii tuturor părţilor interesate. Pactul european privind imigraţia şi azilul oferă o bază clară pentru

noi evoluţii în acest domeniu. Europa va avea nevoie de o politică flexibilă, care să răspundă

priorităţilor şi necesităţilor statelor membre şi care să permită migranţilor să îşi valorifice la maxim

potenţialul. Persoanelor care au nevoie de protecţie trebuie să li se asigure accesul la proceduri de azil

eficiente şi sigure din punct de vedere legal. În plus, pentru a menţine sisteme de imigraţie şi azil

credibile şi durabile în UE, sunt necesare prevenirea, controlul şi combaterea imigraţiei ilegale, având

în vedere faptul că UE se confruntă cu o presiune crescândă din partea fluxurilor de migraţie ilegală, în

special statele membre aflate la frontierele sale externe, inclusiv la frontierele sudice, în conformitate

cu concluziile Consiliului European din octombrie 2009.

Rolul Europei într-o lume globalizată - dimensiunea externă: Importanţa dimensiunii

externe a politicii UE în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei subliniază necesitatea unei integrări

sporite a acestor politici în politicile generale ale Uniunii Europene. Dimensiunea externă este

esenţială pentru abordarea provocărilor-cheie cu care ne confruntăm şi pentru a oferi oportunităţi mai

mari cetăţenilor UE de a lucra şi de a dezvolta afaceri în ţări din lumea întreagă. Dimensiunea externă

a JLS este esenţială pentru o implementare reuşită a obiectivelor acestui program şi, în special, ar

trebui să fie luată în considerare şi pe deplin coerentă cu toate celelalte aspecte ale politicii externe a

UE.

1.1.2. Instrumentele

Următoarele instrumente sunt importante pentru implementarea cu succes a următorului

program multianual.

1.1.2.1. Încrederea reciprocă

Încrederea reciprocă între autorităţile şi serviciile din statele membre, precum şi între factorii de

decizie stă la baza unei cooperări eficiente în acest domeniu. Prin urmare, asigurarea încrederii şi

găsirea unor noi modalităţi de creştere a responsabilităţii şi a înţelegerii reciproce între diferitele

sisteme din statele membre vor reprezenta una dintre provocările principale în viitor.

1.1.2.2. Aplicarea

9

În anii următori trebuie să se acorde o atenţie sporită implementării, aplicării şi evaluării

depline şi eficiente a instrumentelor existente. Ar trebui să se asigure transpunerea juridică utilizând în

măsura maximă posibilă, ori de câte ori este necesar, instrumentele instituţionale existente. De

asemenea, timpul de răspuns la necesităţile cetăţenilor şi ale întreprinderilor trebuie să fie mai scurt pe

viitor. Uniunea ar trebui să se concentreze asupra identificării necesităţilor cetăţenilor şi specialiştilor

şi a răspunsurilor adecvate. Elaborarea acţiunilor la nivelul Uniunii ar trebui să implice expertiza

statelor membre şi să ia în considerare o gamă de măsuri, inclusiv soluţii nelegislative, precum

manuale, împărtășirea bunelor practici (printre altele, utilizarea cât mai bună a reţelelor judiciare

europene) şi proiectele regionale, care abordează aceste necesităţi, în special atunci când acestea pot

oferi un răspuns rapid.

1.1.2.3. Legislaţia

În general, iniţiativele legislative noi, propuse de Comisie sau de statele membre, acolo unde

tratatul prevede astfel, ar trebui înaintate numai după verificarea respectării principiilor

proporţionalităţii şi subsidiarităţii, după o pregătire temeinică, inclusiv analize de impact prealabile,

care să includă identificarea necesităţilor şi a consecinţelor financiare şi făcând apel la expertiza

statelor membre. Este esenţial să se evalueze implicaţiile iniţiativelor legislative noi asupra celor patru

libertăţi în temeiul tratatului şi să se asigure că aceste iniţiative sunt pe deplin compatibile cu

principiile pieţei interne. Consiliul European consideră că evoluţia legislaţiei în domeniul libertăţii,

securităţii şi justiţiei este impresionantă, dar prezintă insuficienţe în termeni de suprapunere şi o

anumită lipsă de coerenţă. În acelaşi timp, ar putea fi îmbunătăţite calitatea legislaţiei, inclusiv

limbajul utilizat în unele acte juridice. Pentru facilitarea lecturii, programul atribuie dreptul de

iniţiativă numai Comisiei. Aceasta nu aduce atingere faptului că statele membre pot propune iniţiative

în conformitate cu articolul 76 din TFUE.

Ar trebui să se ia în considerare, după caz, o revizuire orizontală a instrumentelor adoptate,

pentru a se îmbunătăţi consecvenţa şi consolidarea legislaţiei. Consecvenţa juridică şi accesibilitatea

sunt deosebit de importante. Ar trebui consolidate principiile unei mai bune reglementări şi legiferări

în întregul proces decizional. Ar trebui să se aplice pe deplin acordul interinstituţional dintre cele trei

instituţii ale UE privind simplificarea . Toate instituţiile UE ar trebui să depună un efort, în toate

etapele procedurii interinstituţionale, pentru a redacta legislaţia UE într-un limbaj clar şi inteligibil.

1.1.2.4. O mai mare coerenţă

Consiliul European invită Consiliul şi Comisia să consolideze coordinarea internă pentru a

obţine o mai mare coerenţă între elementele interne şi externe ale acţiunii în domeniul JLS. Aceeaşi

necesitate a coerenţei şi a unei mai bune coordonări se aplică şi agenţiilor UE (Europol, Eurojust,

10

Frontex, CEPOL, Observatorul pentru droguri de la Lisabona, viitorul Birou european de sprijin pentru

azil şi Agenţia pentru Drepturi Fundamentale). Consiliul ar trebui să exercite o mai mare supraveghere

politică a agenţiilor, de exemplu, prin formularea unor concluzii pe marginea raporturilor anuale.

Pentru unele agenţii, se aplică norme speciale cu privire la supravegherea de către Parlamentul

European.

1.1.2.5. Evaluarea

Tratatul de la Lisabona prevede că se pot adopta măsuri pentru ca statele membre, în cooperare

cu Comisia, să desfăşoare o evaluare obiectivă şi imparţială a punerii în aplicare a politicilor din

domeniu, în special pentru a promova aplicarea deplină a principiului recunoaşterii reciproce.

Parlamentul European şi parlamentele naţionale trebuie informate cu privire la conţinutul şi rezultatele

evaluărilor. Consiliul European consideră că aceste mecanisme de evaluare ar trebui să evite

suprapunerile şi, pe termen lung, ar trebui să includă toate politicile din acest domeniu. De asemenea,

ar trebui să existe un sistem eficient de monitorizare ulterioară pentru aceste evaluări. Trebuie să se

efectueze o evaluare a eficienţei instrumentelor juridice adoptate la nivel comunitar.

De asemenea, evaluarea trebuie să stabilească eventualele obstacole în calea bunei funcţionări a

spaţiului de justiţie european. Ar trebui să se concentreze asupra problemelor specifice şi prin aceasta,

să faciliteze aplicarea deplină a principiului recunoaşterii reciproce. Cooperarea judiciară în materie

penală ar trebui să devină primul domeniu supus evaluării. Dar vor trebui să urmeze şi politicile din

alte domenii, precum respectarea procedurilor de azil în legislaţia relevantă. Procedurile de evaluare ar

trebui să fie adaptate domeniului politicilor aflat în discuţie ori de câte ori este necesar.

articolului 70 din TFUE cu privire la evaluarea politicilor incluse în titlul V din TFUE. Această/aceste

propunere/propuneri ar trebui să includă, după caz, un mecanism de evaluare bazat pe sistemul bine

stabilit al evaluării inter pares. Evaluarea ar trebui să fie periodică, să includă un sistem eficient de

urmărire a consecinţelor şi să faciliteze o mai bună cunoaştere a sistemelor naţionale în vederea

identificării bunelor practici şi a obstacolelor în calea cooperării. Specialiştii ar trebui să poată

contribui la aceste evaluări. În principiu, Consiliu ar trebui să joace un rol central în procesul de

evaluare şi în special în monitorizarea ulterioară. Ar trebui să se evite suprapunerea cu alte mecanisme

de evaluare, dar ar trebui să fie căutate sinergiile şi cooperarea, în special cu activităţile Consiliului

Europei. Uniunea ar trebui să participe activ şi să contribuie la activitatea organismelor de

monitorizare ale Consiliului Europei.

1.1.2.6. Comunicarea

11

În general, reuşitele din domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei prezintă o mare importanţă pentru

cetăţeni, întreprinderi şi profesionişti. Prin urmare, Consiliul European invită toate instituţiile, în

special Comisia, precum şi statele membre, să examineze modalităţi de a comunica mai bine

cetăţenilor şi specialiştilor rezultatele concrete ale politicii privind spaţiul de libertate, securitate şi

justiţie. Acesta solicită Comisiei să elaboreze o strategie privind cele mai bune modalităţi de a explica

cetăţenilor cum pot beneficia de noile instrumente şi cadre legale, de exemplu, prin utilizarea ejustiţiei

şi a portalului e-justiţie.

1.2. Promovarea drepturilor cetăţenilor: o Europă a drepturilor

1.2.1. O Europă întemeiată pe drepturile fundamentale

Uniunea Europeană are la bază valorile comune şi respectul faţă de drepturile fundamentale.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este esenţială aderarea rapidă a UE la Convenţia

europeană a drepturilor omului. Aceasta va consolida obligaţia Uniunii, inclusiv a instituţiilor sale, de

a asigura faptul că drepturile fundamentale sunt promovate activ în toate domeniile sale de activitate.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului va putea

continua să evolueze în mod armonizat, consolidând crearea unui sistem european uniform al

drepturilor omului şi al drepturilor fundamentale, pe baza Convenţiei europene şi a celor prevăzute în

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Consiliul European invită:

Comisia să transmită cu prioritate o propunere cu privire la aderarea UE la Convenţia

europeană a drepturilor omului;

instituţiile UE şi statele membre să garanteze că iniţiativele legislative sunt şi rămân

consecvente cu drepturile fundamentale pe parcursul întregului proces legislativ prin

intermediul consolidării aplicării metodologiei pentru o monitorizare sistematică şi riguroasă a

respectării Convenţiei şi a drepturilor prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale.

Consiliul European invită instituţiile UE:

să utilizeze pe deplin expertiza Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene şi

să se consulte, atunci când este cazul, cu agenţia, în conformitate cu mandatul acesteia, cu

privire la elaborarea politicilor şi a legislaţiei care are implicaţii asupra drepturilor

fundamentale şi să apeleze la aceasta pentru a comunica cetăţenilor chestiuni privind drepturile

omului care îi afectează în viaţa de zi cu zi;

să continue eforturile depuse de UE în vederea abolirii pedepsei cu moartea, a torturii şi a altor

tratamente inumane şi degradante;

12

să sprijine şi să promoveze în continuare activitatea Uniunii şi a statelor membre împotriva

impunităţii şi să lupte împotriva crimelor de genocid, a crimelor împotriva umanităţii şi a

crimelor de război; în acest context, să promoveze cooperarea dintre statele membre, ţările terţe

şi tribunalele internaţionale în acest domeniu şi, în special, Curtea Penală Internaţională, şi să

dezvolte schimbul de informaţii judiciare şi de cele mai bune practici în legătură cu urmărirea

penală a acestor crime prin intermediul reţelei europene a punctelor de contact cu privire la

persoane responsabile de genocid, de crime împotriva umanităţii şi de crime de război.

Uniunea reprezintă un spaţiu al valorilor împărtăşite, valori care sunt incompatibile cu crimele

împotriva umanităţii, cu genocidul şi cu crimele de război, inclusiv crimele comise de regimurile

totalitare. Fiecare stat membru are propria abordare privind aceste chestiuni, dar din perspectiva

reconcilierii, memoria acelor crime trebuie să fie o memorie colectivă, împărtăşită şi promovată, atunci

când este posibil, de noi toţi. Uniunea trebuie să joace rolul de mediator.

1.2.2 Exercitarea deplină a dreptului la libera circulaţie

Dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor şi a membrilor familiilor acestora în interiorul Uniunii

Europene este unul dintre principiile fundamentale care stau la baza Uniunii şi una dintre libertăţile

fundamentale ale cetăţeniei europene. Cetăţenii Uniunii au dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe

teritoriul statelor membre, dreptul de vot şi dreptul de a fi candidat la alegerile pentru Parlamentul

European şi la alegerile municipale în statul membru de reşedinţă, dreptul la protecţie din partea

autorităţilor diplomatice şi consulare ale altor state membre etc. În exercitarea drepturilor lor,

cetăţenilor li se asigură un tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în

condiţiile stabilite de dreptul comunitar. Prin urmare, punerea în aplicare eficientă a legislaţiei

europene relevante reprezintă o prioritate.

După cum remarca Parlamentul European, cooperarea Schengen, prin intermediul căreia controalele la

frontierele interne au fost eliminate în cea mai mare parte a UE, reprezintă o realizare majoră privind

spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Consiliul European reaminteşte sprijinul pe care îl acordă

continuării extinderii spaţiului Schengen. Cu condiţia îndeplinirii tuturor cerinţelor pentru aplicarea

acquis-ului Schengen, Consiliul European invită Consiliul, Parlamentul European şi Comisia să adopte

toate măsurile necesare pentru a permite eliminarea controalelor la frontierele interne cu statele

membre rămase, care s-au declarat pregătite să se alăture spaţiului Schengen fără întârziere. Cetăţenii

trebuie să primească asistenţă atunci când se confruntă cu unele demersuri administrative sau juridice

în exercitarea dreptului lor la liberă circulaţie. În limitele tratatului, obstacolele care restricţionează

acest drept în viaţa de zi cu zi ar trebui înlăturate.

Consiliul European invită Comisia:

13

să monitorizeze implementarea şi aplicarea acestor norme pentru a garanta dreptul la libera

circulaţie.

Obţinerea unui drept de şedere în temeiul legislaţiei Uniunii pentru cetăţenii UE şi pentru membrii

familiilor acestora este un avantaj inerent în exercitarea dreptului la liberă circulaţie. Cu toate acestea,

scopul acestui drept nu este acela de a eluda normele privind imigraţia. Libera circulaţie presupune nu

numai drepturi, ci şi obligaţii pentru cei care beneficiază de aceasta; ar trebui evitate abuzurile şi

fraudele. Statele membre ar trebui să garanteze şi să protejeze în continuare dreptul la libera circulaţie

acţionând împreună şi alături de Comisie, pentru a combate acţiunile de natură penală prin măsuri

ferme şi proporţionale, ţinând seama în mod corespunzător de dreptul aplicabil.

Prin urmare, Consiliul European invită în continuare Comisia:

să monitorizeze implementarea şi aplicarea acestor norme pentru a preveni abuzul şi frauda;

să examineze cele mai bune modalităţi de schimb de informaţii, printre altele cu privire la

permisele de şedere şi documentaţia aferentă şi de a acorda asistenţă autorităţilor statelor

membre pentru a lupta în mod eficient împotriva abuzului faţă de acest drept fundamental.

Ţinând seama de acest scop, statele membre ar trebui, de asemenea, să monitorizeze îndeaproape

aplicarea corectă şi deplină a acquis-ului existent şi să combată posibilele abuzuri şi fraude în privinţa

dreptului la libera circulaţie a persoanelor şi să facă schimb de informaţii şi de statistici cu privire la

astfel de abuzuri şi fraude. Dacă se identifică tendinţe sistematice de abuz şi fraudă în privinţa

dreptului la libera circulaţie, statele membre ar trebui să raporteze aceste tendinţe Comisiei, care va

propune Consiliului modalităţile cele mai adecvate de abordare a acestor tendinţe.

1.2.3. Grupurile vulnerabile

Toate formele de discriminare sunt inacceptabile. UE şi statele membre trebuie să îşi unească

eforturile pentru integrarea deplină a grupurilor vulnerabile, în special a comunităţii romilor, în

societate, promovând integrarea lor în sistemul şcolar şi pe piaţa forţei de muncă şi acţionând pentru

prevenirea violenţei împotriva acestora. În acest sens, statele membre ar trebui să se asigure că

legislaţia existentă este aplicată în mod corespunzător pentru a combate discriminările potenţiale.

UE va oferi sprijin practic şi va promova cele mai bune practici pentru a ajuta statele membre în

atingerea acestui obiectiv. Societatea civilă va avea de jucat un rol deosebit.

Grupurile vulnerabile aflate în situaţii de expunere deosebită, cum ar fi femeile care sunt victimele

violenţei sau ale mutilării sexuale sau persoanele care sunt vătămate într-un alt stat membru decât

statul de cetăţenie sau de reşedinţă, au nevoie de o mai mare protecţie, inclusiv de protecţie juridică.

Se va asigura, în acest sens, un sprijin financiar corespunzător, prin intermediul programelor de

finanţare existente.

14

Necesitatea unor propuneri suplimentare cu privire la adulţii vulnerabili ar trebui evaluată ţinând

seama de experienţa acumulată în aplicarea Convenţiei de la Haga din 2000 privind protecţia

internaţională a adulţilor de către statele membre care sunt părţi sau care vor deveni părţi la aceasta în

viitor. Statele membre sunt încurajate să adere la convenţie cât mai curând posibil.

1.2.4. Politici eficiente

1.2.4.1. Îmbunătăţirea cooperării europene în materie de aplicare a legii

Principalul obiectiv al cooperării UE în materie de aplicare a legii este combaterea formelor de

criminalitate care au o dimensiune transfrontalieră tipică. Accentul ar trebui pus nu numai pe

combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate, ci şi pe combaterea criminalităţii transfrontaliere

extinse care are un impact semnificativ asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor UE.

Europol ar trebui să devină un centru pentru schimbul de informaţii dintre autorităţile de aplicare a

legii din statele membre, un furnizor de servicii şi o platformă pentru serviciile de aplicare a legii.

Consiliul European încurajează autorităţile competente ale statelor membre să utilizeze cât mai mult

posibil instrumentul de investigare al echipelor mixte de anchetă, după caz. Europol şi Eurojust ar

trebui să fie implicate în mod sistematic în operaţiunile transfrontaliere majore şi să fie informate în

momentul în care sunt constituite echipe mixte de anchetă. Acordul-tip privind înfiinţarea de echipe

mixte de anchetă ar trebui să fie actualizat. Europol şi Eurojust ar trebui să îşi intensifice şi mai mult

cooperarea. Eurojust ar trebui să se asigure că acţiunile sale au continuitate la nivel judiciar.

Europol şi Eurojust ar trebui să îşi extindă activitatea cu ţările terţe, în special prin crearea de legături

mai strânse cu regiunile şi cu ţările vecine cu Uniunea; Europol ar trebui să colaboreze mai

îndeaproape cu misiunile de poliţie din cadrul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) şi să

contribuie la promovarea standardelor şi bunelor practici de cooperare europeană în materie de

aplicare a legii în ţările din afara UE. Ar trebui intensificată cooperarea cu Interpol, în scopul de a crea

sinergii şi de a evita suprapunerea activităţilor.

Consiliul European invită Comisia şi, după caz, Consiliul şi Înaltul Reprezentant:

să analizeze modalitatea prin care se poate asigura faptul că Europol primeşte informaţii din

partea autorităţilor de aplicare a legii din statele membre, astfel încât statele membre să poată

utiliza pe deplin capacităţile Europol;

să analizeze modalitatea prin care s-ar putea dezvolta cooperarea poliţienească operativă, de

exemplu în ceea ce priveşte incompatibilitatea sistemelor de comunicaţii şi a altor echipamente

sau folosirea agenţilor sub acoperire şi, acolo unde este necesar, să se formuleze concluzii

operaţionale în acest sens;

să emită cât mai curând posibil un document de reflecţie referitor la cea mai bună modalitate de

15

asigurare a faptului că activităţile Europol pot fi examinate şi evaluate de Parlamentul

European şi de parlamentele naţionale, în conformitate cu articolele 85 şi 88 din TFUE;

să ia în calcul elaborarea unui cod de cooperare poliţienească care ar consolida şi, după caz, ar

modifica şi ar simplifica instrumentele actuale;

să înainteze Consiliului şi Parlamentului European o propunere de adoptare a unei decizii

privind modalităţile de cooperare, inclusiv privind schimbul de informaţii între agenţiile UE, în

special Europol, Eurojust şi Frontex, care asigură securitatea şi protecţia datelor;

să propună măsuri privind modul în care agenţiile UE din domeniu ar putea încheia între ele

înţelegeri operaţionale, precum şi modul în care aceste agenţii ar trebui să îşi intensifice

participarea în cadrul iniţiativelor regionale conduse de statele membre şi al organismelor

regionale care dezvoltă cooperarea în domeniul aplicării legii;

să convină asupra unor standarde comune de calitate în domeniul criminalisticii, inter alia

pentru a dezvolta cele mai bune practici pentru cercetarea locului faptei;

să analizeze dacă există obstacole în calea cooperării dintre misiunile de poliţie PESA şi

Europol şi să elaboreze propuneri corespunzătoare în scopul eliminării acestor obstacole.

Uniunea ar trebui să promoveze, inter alia prin programe de finanţare, proiecte-pilot în domeniul

cooperării regionale transfrontaliere, care să abordeze activităţile operaţionale comune şi/sau analizele

de risc transfrontalier, precum centrele poliţieneşti şi vamale comune. Ar trebui să se pună în aplicare

un mecanism de cooperare ad-hoc în materie de aplicare a legii cu ocazia evenimentelor sportive sau a

marilor întruniri publice (de exemplu, Jocurile Olimpice din 2012, Euro 2012).

1.2.4.2. O prevenire mai eficientă a criminalităţii

Cel mai bun mod de a reduce numărul de infracţiuni este de a întreprinde măsuri eficace de

prevenire a producerii acestora, inclusiv promovarea incluziunii sociale, prin utilizarea unei abordări

multidisciplinare care presupune, de asemenea, adoptarea de măsuri administrative şi promovarea

cooperării între autorităţile administrative. Cetăţenii europeni au experienţe similare legate de

criminalitate şi sunt afectaţi într-un mod similar atât de aceasta, cât şi de insecuritatea aferentă, în viaţa

lor cotidiană. A crescut nivelul de conştientizare a legăturilor dintre criminalitatea locală _i cea

organizată, precum şi a dimensiunilor transfrontaliere complexe ale acesteia. Statele membre au

elaborat diferite metode de prevenire a criminalităţii şi ar trebui încurajate să îşi împărtăşească

experienţa şi cele mai bune practici, îmbogăţind astfel cunoştinţele generale şi eficacitatea şi eficienţa

acestor metode şi evitând astfel suprapunerea activităţilor.

În plus, dimensiunea transfrontalieră accentuează importanţa consolidării şi dezvoltării la nivel

european a cunoştinţelor legate de modul în care infracţiunile şi criminalitatea sunt interconectate în

16

statele membre, astfel încât statele membre să fie sprijinite atunci când întreprind o acţiune individuală

sau comună, iar intervenţia instituţiilor UE să fie solicitată atunci când este considerată necesară.

Odată cu Tratatul de la Lisabona, va fi accentuată importanţa cooperării în domeniul prevenirii

criminalităţii, plecându-se de la un nou temei juridic.

Consiliul European invită statele membre şi Comisia să promoveze şi să sprijine în mod activ, în

conformitate cu articolul 84 din TFUE, măsurile de prevenire a criminalităţii care pun accentul pe

prevenirea criminalităţii în masă şi a criminalităţii transfrontaliere, care afectează viaţa de zi cu zi a

cetăţenilor.

1.2.5. Protecţia împotriva infracţiunilor grave şi a criminalităţii organizate

Întrucât criminalitatea organizată continuă să dezvolte o dimensiune globală sporită, este din ce în

ce mai important ca legea să poată fi pusă în aplicare în mod eficace dincolo de frontiere şi jurisdicţii.

Uniunea poate aduce o valoare adăugată reală în lupta împotriva anumitor tipuri de ameninţări care

necesită un înalt nivel de coordonare a acţiunii. Lupta împotriva acestor fenomene infracţionale va

implica sistematizarea schimbului de informaţii, folosirea deplină a agenţiilor şi a instrumentelor de

investigare europene şi, dacă este cazul, dezvoltarea unor tehnici comune de anchetă şi de prevenţie şi

intensificarea cooperării cu ţările terţe.

Prin urmare, Consiliul European solicită Consiliului şi Comisiei:

să adopte o strategie de combatere a criminalităţii organizate, în cadrul strategiei de securitate

internă,

să îşi stabilească priorităţile de politică în domeniul criminalităţii, identificând tipurile de

criminalitate împotriva cărora va mobiliza instrumentele pe care le-a elaborat şi, totodată,

continuând să utilizeze Raportul de evaluare a ameninţării pe care o reprezintă criminalitatea

organizată (OCTA) şi versiunile regionale ale acestuia.

Ar trebui să fie selectate fenomenele infracţionale care să fie abordate cu prioritate la nivel european.

Consiliul European consideră că următoarele tipuri de infracţiuni merită să ocupe o poziţie prioritară în

viitorii ani.

1.2.6. Accesul în Europa într-o lume globalizată

Uniunea trebuie să continue să faciliteze accesul legal pe teritoriul statelor membre, luând

măsuri în acelaşi timp pentru a contracara imigraţia ilegală şi criminalitatea transfrontalieră şi

menţinând un nivel ridicat de securitate. Întărirea controalelor la frontieră nu ar trebui să împiedice

accesul la sistemele de protecţie al persoanelor care sunt îndreptăţite să beneficieze de acestea, şi în

17

special al persoanelor şi grupurilor aflate în situaţii vulnerabile. În acest sens, prioritatea va fi acordată

necesităţilor în materie de protecţie internaţională, precum şi primirii minorilor neînsoţiţi. Este esenţial

ca activităţile Frontex şi cele ale Biroului European de Sprijin pentru Azil să fie coordonate în ceea ce

priveşte primirea migranţilor la frontierele externe ale UE. Consiliul European solicită dezvoltarea în

continuare a gestionării integrate a frontierelor, inclusiv consolidarea rolului Frontex în vederea

sporirii capacităţii acesteia de a aborda mai eficient fluxurile migratorii în continuă schimbare.

În limitele mandatului său, Frontex va crea birouri regionale şi/sau specializate, pentru a ţine seama de

diversitatea situaţiilor, în special în ceea ce priveşte frontierele terestre de est şi cele maritime de sud;

crearea acestor birouri nu ar trebui în niciun caz să aducă atingere unităţii agenţiei Frontex.

Consiliul European aşteaptă dezvoltarea continuă, în etape, a Sistemului european de supraveghere a

frontierelor (Eurosur) la frontierele de sud şi de est, în vederea implementării unui sistem care să

utilizeze tehnologii moderne şi să asiste statele membre, a promovării interoperabilităţii şi a unor

standarde uniforme de supraveghere a frontierelor, precum şi a garantării faptului că s-a instituit

cooperarea necesară între statele membre şi cu Frontex pentru punerea în comun fără întârziere a

datelor referitoare la supraveghere. Această dezvoltare trebuie să ţină seama de activitatea din alte

domenii relevante ale politicii maritime integrate pentru Uniunea Europeană şi ar trebui să fie în

măsură, pe termen mediu, să permită cooperarea cu ţările terţe.

Consiliul European consideră că tehnologia poate juca un rol-cheie în îmbunătăţirea şi consolidarea

sistemului de controale la frontierele externe. Intrarea în funcţiune a SIS II şi desfăşurarea progresivă a

sistemului VIS rămân astfel un obiectiv major şi Consiliul European invită Comisia şi statele membre

să se asigure că acestea devin acum pe deplin operaţionale prin respectarea calendarelor stabilite în

acest sens. Înainte de crearea de noi sisteme, trebuie efectuată o evaluare a acestora şi a altor sisteme

existente şi trebuie să se ţină seama de dificultăţile întâmpinate în momentul instituirii acestora.

Instituirea unei administraţii pentru sistemele informatice de mari dimensiuni ar putea juca un rol

central în posibila dezvoltare a sistemelor informatice în viitor.

Consiliul European este de părere că un sistem de înregistrare electronică a intrărilor şi ieşirilor de pe

teritoriul statelor membre ar putea completa sistemele existente, pentru a permite statelor membre să

facă schimb de date în mod eficient, respectând totodată normele de protecţie a datelor. Introducerea

sistemului la frontierele terestre necesită o atenţie specială, impunându-se o analizare a implicaţiilor în

ceea ce priveşte infrastructura şi timpul de aşteptare la frontieră înaintea implementării.

Posibilităţile oferite de noile tehnologii interoperabile asigură un potenţial ridicat pentru o gestionare a

frontierelor mai eficientă şi mai sigură, dar nu ar trebui să conducă la discriminare sau la un tratament

inechitabil al pasagerilor. Aceasta include printre altele utilizarea porţilor pentru controlul automatizat

18

la frontieră.

1.3. Strategia concertată a Programului de la Stockholm pentru perioada 2010-2014

Consiliul European a reafirmat prioritatea pe care o acordă dezvoltării unui spaţiu de libertate,

securitate şi justiţie, ca răspuns la o preocupare centrală a popoarelor din statele reunite în Uniune.

Pe baza realizărilor programelor de la Tampere şi Haga, până în prezent s-au înregistrat

progrese semnificative în acest domeniu. Controalele la frontierele interne au fost eliminate în spaţiul

Schengen, iar frontierele externe ale Uniunii sunt acum gestionate într-o manieră mai coerentă. Prin

dezvoltarea abordării globale a migraţiei, dimensiunea externă a politicii Uniunii privind migraţia se

concentrează asupra dialogului şi parteneriatelor cu Ţările terţe, pe baza intereselor reciproce1.

Au fost luate măsuri semnificative în direcţia creării unui sistem european de azil. Agenţiile

europene precum Europol, Eurojust, Agenţia Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale şi

Frontex au atins maturitatea operaţională în domeniile lor de activitate. Cooperarea în materie de drept

civil facilitează viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, iar cooperarea în domeniul respectării aplicării legii

asigură o securitate sporită2.

În ciuda acestor realizări şi a altor realizări importante în domeniul libertăţii, securităţii şi

justiţiei, Europa se confruntă în continuare cu provocări. Aceste provocări trebuie abordate într-o

manieră cuprinzătoare. Prin urmare, sunt necesare noi eforturi pentru a ameliora coerenţa dintre

domeniile diferitelor politici. În plus, ar trebui intensificată cooperarea cu ţările partenere. Aşadar era

momentul pentru o nouă agendă care să permită Uniunii şi statelor sale membre să consolideze aceste

reuşite şi să răspundă viitoarelor provocări. În acest scop, Consiliul European a adoptat programul

multianual, care este cunoscut drept Programul de la Stockholm, pentru perioada 2010-2014.3

Consiliul European salută rolul sporit pe care Parlamentul European şi parlamentele naţionale îl

vor juca în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona4. Cetăţenii şi asociaţiile reprezentative

vor avea o oportunitate mai mare de a-şi face cunoscute şi de a-şi împărtăşi public opiniile în toate

domeniile de acţiune ale Uniunii în conformitate cu articolul 11 din TUE. Aceasta va consolida

caracterul deschis şi democratic al Uniunii în beneficiul populaţiei sale.

1 Programul de la Stockholm - o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi pentru protecţia acestora,

CO EUR-PREP 2, JAI 81, POLGEN 8, 5731/10, Bruxelles, 3 martie 2010. 2 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu COM(2010) 385 final, Prezentare generală

asupra modului de gestionare a informaţiilor în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, , Bruxelles, 20.7.2010. 3 Sergiu Vasile, Strategii naţionale şi europene privind securizarea frontierelor în spaţiul Schengen, Ed.

Sitech. 2011, pag. 134 şi următoarele. 4 Astfel cum este el cunoscut. În realitate, Uniunea se întemeiază pe două tratate: Tratatul privind Uniunea

Europeană (TUE) şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

19

Tratatul facilitează procesul de atingere a obiectivelor prezentate în acest program, atât pentru

instituţiile Uniunii, cât şi pentru statele membre. Se confirmă rolul Comisiei în pregătirea iniţiativelor,

precum şi dreptul unui grup format din cel puţin sapte state membre de a înainta propuneri legislative.

1.3.1. Prioritatea obiectivelor Planului de acţiune al Programului de la Stockholm

Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie reprezintă, împreună cu strategia Europa

2020, un element-cheie al răspunsului UE la provocările globale pe termen lung, care contribuie la

consolidarea şi dezvoltarea modelului european de economie socială de piaţă în secolul 21.

În contextul Programului de la Stockholm, Consiliul European a solicitat Comisiei să prezinte

rapid un plan de acţiune în primele şase luni ale anului 2010, care să fie adoptat de către Consiliu.

Planul de acţiune transpune scopurile şi priorităţile Programului de la Stockholm în acţiuni concrete

cu un calendar precis pentru adoptare şi punere în aplicare. Acesta ar trebui să cuprindă o propunere de

calendar pentru transformarea instrumentelor cu o bază legală nouă.

Într-o perioadă în care au loc mari schimbări, în care lumea abia începe să iasă din criza

economică şi financiară, Uniunea Europeană are, mai mult ca niciodată, datoria de a proteja şi de a

promova valorile şi de a apăra interesele cetăţenilor săi. Respectul pentru persoane şi pentru

demnitatea, libertatea, egalitatea şi solidaritatea umană sunt valorile noastre perene într-o perioadă

de permanente transformări sociale şi tehnologice5.

Programul de la Stockholm, adoptat de Consiliul European în luna decembrie 20096, stabileşte

priorităţile pentru dezvoltarea spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie în următorii cinci

ani. Conţinutul programului reflectă discuţiile purtate cu Parlamentul European, cu Consiliul, cu

statele membre şi cu părţile interesate în ultimii ani. În centrul său se regăsesc obiectivele ambiţioase

formulate de Comisie în Comunicarea7 sa din iunie 2009 care a condus la adoptarea programului de la

Stockholm.

Miza principală a acţiunii Uniunii în acest domeniu în anii care vor urma va fi promovarea

Europei cetăţenilor, prin garantarea faptului că cetăţenii îşi pot exercita drepturile şi pot beneficia pe

deplin de pe urma integrării europene. Cetăţenii au cele mai mari aşteptări de la factorii de decizie

politică tocmai în domeniile libertăţii, securităţii şi justiţiei, întrucât acestea au un impact asupra vieţii

5 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul economic şi social european şi

Comitetul Regiunilor, crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pentru cetăţenii europei, Plan de acţiune

pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm, COM(2010) 171 final, Bruxelles, 20.4.2010. 6 Documentul Consiliului 17024/09, adoptat de Consiliul European la 10-11 decembrie 2009.

7 Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu COM(2009) 262, Un spaţiu de libertate,

securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor, Bruxelles, 10.6.2009.

20

lor cotidiene. Cetăţenii europeni, fie ei bărbaţi sau femei, se aşteaptă pe bună dreptate să trăiască într-o

Uniune paşnică şi prosperă, în care drepturile lor să fie pe deplin respectate, iar securitatea să le fie

garantată.

Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie trebuie să fie un spaţiu în care, pentru toţi

oamenii, inclusiv pentru resortisanţii ţărilor terţe, drepturile fundamentale consacrate în Carta

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene sunt efectiv respectate. Scopul prezentului plan de

acţiune este de a asigura concretizarea acestor priorităţi, atât la nivel european, cât şi la nivel global,

asigurându-se că cetăţenii beneficiază de progresele realizate în crearea spaţiului de libertate, securitate

şi justiţie. Acest plan ar trebui, de asemenea, să ne permită să avem o perspectivă pe termen lung,

asigurând un răspuns hotărât şi adecvat al Europei la provocările europene şi globale.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona permite Uniunii să dea dovadă de mai multă

ambiţie în felul în care răspunde preocupărilor şi aspiraţiilor de zi cu zi ale cetăţenilor europeni.

Actele adoptate de principalele instituţii ale UE şi importanţa acestora

Actele adoptate de către instituţiile europene fac parte din categoria izvoarelor secundare a

dreptului comunitar. Izvoarele primare sunt cele prevăzute în Tratatele Uniunii şi acestea reprezintă

temelia jurisdicţională. Astfel cum s-a arătat în doctrină8,izvoarele secundare de drept comunitar nu

pot contraveni izvoarelor primare şi nici principiilor generale de drept comunitar formulate de către

Curte de-a lungul timpului în jurisprudenţa sa9.

„Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute de prezentul tratat, Parlamentul

european împreună cu Consiliul şi Comisia adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează

recomandări sau avize.

Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se

aplică direct în fiecare stat membru.

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care

trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi indică.

Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.”10

8 O.Manolache, Drept Comunitar, ed.a v-a, Ed.All Beck, Bucureşti 2006;

9 Tudor Ştefan,Beatrice Andreşan-Grigoriu ,Drept Comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2007;

10 Art.249 din TCE;

21

Natura judiciară:

De iure, nu există nici o ordine de prioritate între actele din legislaţia secundară, nici în raport

cu instituţiile care le emit, acestea diferenţiindu-se în funcţie de efectele pe care le produc şi extinderea

aplicării acestora.

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, natura judiciară a actelor respective

este puţin diferită, datorită naturii interguvernamentale a cooperării în cadrul pilonilor II şi III.

Potrivit Art 34 din Tratatul U.E., Consiliul poate adopta, prin vot unanim, la iniţiativa Comisiei

sau a unui stat membru:

-deciziile-cadru: urmăresc alinierea actelor cu putere de lege şi a normelor

administrative.Acestea sunt obligatorii în ce priveşte obiectivul urmărit, lăsând statelor suverane

mijloacele legislative de impunere în propria ţară. Deciziile-cadru pot fi comparate cu directivele din

cadrul Pilonului I, dar nu pot avea efect direct sub incidenţa prevederii exprese dinTUE.

-poziţii comune: privesc anumite chestiuni determinate ale Uniunii Europene;

-decizii: reprezintă obiectivele CPJ ,cu excepţia armonizării legislaţiilor naţionale.Acestea au

un caracter obligatoriu şi nu pot avea efect direct;se adoptă principiul unanimităţii;

-convenţii: acestea sunt foarte importante şi armonizează legislaţia intr-un anumit domeniu de

cooperare;

Curtea de Justiţie poate hotărî asupra legalităţii şi interpretării deciziilor-cadru, deciziilor şi

convenţiilor încheiate în cadrul cooperării.

Cooperarea între diferite state membre

Examinând cooperarea poliţienească şi judiciară în cadrul UE- chiar şi la prima vedere- se pot

găsi diferite straturi ce trebuie sortate. 11

Există o tradiţie aliată între statele membre UE.12

Totuşi,

astăzi, există o altă cooperare specifică în Uniunea Europeană, precum şi o colaborare specială între

statele membre şi statele asociate în mod oficial (într-un cadru instituţionalizat).

Asistenţa legală mutuală în chestiunile criminale între statele membre UE are loc în baza

Convenţiei asistenţei mutuale din 2000 şi protocoalele ei.13

Mai mult, autorităţile competente

cooperează cu agenţiile europene ca şi Europol şi Eurojust. În timp ce Convenţia din 2000 aproape că

11

Ca să nu mai menţionăm diferitele forţe politice şi competenţele diferite în Statele membre, vezi M. Anderson şi

J. Apap (eds) op. cit. P. 47; 12

Vezi H. Satzger şi F. Zimmermann, De la modele tradiţionale de asistenţă juridică la principiul recunoaşterii

mutuale. Noi dezvoltări ale paradigmei actuale a cooperării europene în chestiunile penale, în M. Bassiouni, V. Militello şi

H. Satzger (eds). Cooperarea europeană şi chestiuni penale. Chestiuni şi perspective (Padova 2008), p.339; 13

Convenţia EU pentru Asistnţa mutuală în chestiuni criminale între statele member a EU din 29.5.2000, Jurnalul

Oficial, C 197, 12.7.2000, p. 1 (Convenţia EU pentru MACM din 2000) şi Protocolul său din 16.10.2001, Jurnalul Oficial,

C 326, 21.11.2001, p.1;

22

facilitează cooperarea existentă în baza Convenţiei Consiliului Europei din 1959 pentru asistenţă

mutuală în chestiuni criminale şi Protocolul ei din 1978, Europol şi Eurojust adaugă o nouă

dimensiune: fiind instituţii centrale sigure, în legătură cu agenţii din toate statele membre, ele

facilitează cooperarea nu doar prin mijloace de schimb de date, dar prin comunicare şi problema

mergând direct la o bază ad- hoc.

Un exemplu proeminent de colaborare în EU este munca de echipă a agenţilor naţionali şi

europeni care luptă împotriva fraudei ce afectează interesele financiare. Munca Biroului Anti-Fraudă

European, aşa numitul OLAF, adaugă o nouă trăsătură caracteristică acestei cooperări. 14

Acordul Schengen15

asigură un exemplu de colaborare instituţionalizată între statele membre

EU şi statele non membre, mai ales Islanda, Norvegia16

precum şi Lichtenstein în viitorul apropiat.

Alte forme de cooperare ar putea fi adăugate, mai ales misiunile EU care au loc în cadrul celui

de-al doilea pilon, deşi obiectivul este unul de întărire a legii.

Se ştie că există o discrepanţă între abordarea practică şi teoretică a cooperării poliţieneşti şi

judiciare. Totuşi, numeroasele puncte comune între teorie şi practică sunt importante şi ar trebui să se

întrepătrundă. De exemplu, experienţa ultimei decade în diferite domenii a arătat că soluţiile EU

elaborate în scris de obicei găsesc oricum o eliberare neoficială în practică - un exemplu este

cooperarea echipelor de investigare îmbinate.17

1.3.2. Modalităţi posibile şi mijloacele de cooperare internaţională:

Forme şi mijloace de Cooperare judiciară şi poliţienească

Dacă ne uităm la formele şi măsurile de colaborare inter-Stat din EU, există o cooperarea de

toate felurile, care poate fi grupată împreună după caracteristici comune cum ar fi:18

- cooperarea tradiţională, cum ar fi cererile de asistenţă mutuală cu privire la informaţii

sau arestări;19

14

Pentru mai multe informaţii vezi R. Traşcă, La place de L Office Europeene de Lutte Antifraude dans la

repression de la fraude au budget communautaire, Cahiers de droit europeen (2008), p. 7 ; 15

Fondată pe Convenţia de implementare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele Uniunii

Economice Benelux, Republica federală Germania şi Republica franceză pentru aboliţia treptată a controlaelor la graniţele

lor comune din 19 iunie 2009 (Convenţia de Implemnetare Scenghen din 1990) ; pentru mai multe informaţii vezi Jurnalul

Oficial, L 370, 17.12.2004, p. 78 ; 16

Vezi Jurnalul Oficial, L 176, 10.7.1999, p.36 ; 17

Vezi T. Scalken şi M. Pronk, Despre echipele de investigaţie îmbinate, Jurnalul European al crimei, legii

criminale şi justiţiei criminale, (2000), p. 70; 18

Vezi J. Hecker, Europaisches Verwaltungskooperationsrecht am Beisliel der grenzuberschreitenden polizeilichen

Zusammenarbeit, EUr (2001), p. 826; J. Pierini şi G. Pasqua, Cooperarea poliţienească în Uniunea Europeană. O privire de

ansamblu, în M. Bassiouni, V. Militello şi H. Satzger (eds), op. cit. , p.407;

23

- cooperarea care se bazează pe comunicarea într-o manieră mai degrabă formală, ca în

Reţeaua Judiciară europeană, sau o bază ad hoc cum ar fi punctul de contact care să

lupte împotriva corupţiei;20

- cooperarea coactivă, ca şi stabilirea echipelor de investigaţie îmbinate21

sau

organizarea transporturilor controlate îmbinate,22

chiar şi pe o bază ad hoc în situaţii

de criză;23

- cooperarea transfrontalieră, ca şi urmărirea transfrontalieră sau supravegherea;24

sau

împărtăşirea datelor de la graniţe, subliniată în Decizia Consiliului din 23 iunie 2008,

datorită creşterii cooperării de la trecerea graniţei, mai ales în combaterea terorismului

şi a criminalităţii de la graniţe; 25

- stabilirea unor instituţii împărtăşite, cum ar fi Europol, 26

sau stabilirea unor baze de

date împărtăşite, ex. Sistemul de Informaţii Schengen (SIS); 27

Frontex , Eurodac şi,

ultima , dar nu cea din urmă,

- colaborarea bazată pe principiul recunoaşterii mutuale, 28

care există mai proeminent,

în acest moment, sub forma mandatului de arestare european, 29

dar care a adus

numeroase iniţiative noi pentru reformularea cooperării cu EU.30

19

E.g. Convenţia ce are legătură cu extrădarea între statele membre EU din 10.03.1995, Jurnalul Oficial, C 78,

30.3.1995, p. 2; Convenţia pentru asistenţa mutuală în chestiuni criminale între statele membre ale EU din 29.5.2000,

Jurnalul Oficial C197, 12.7,2000, p. 1 (Convenţia EU pentru MACM din 2000) şi Protocolul din 16.10.2001, Jurnalul

Oficial C326, 21.11.2001,p.1; 20

Decizia Consiliului din 24 octombrie 2008 pentru un punct de contact al reţelei împotriva corupţiei, Jurnalul

Oficial, L 301, 12.11.2008, pp. 38-39; 21

Vezi J. Pierini şi G. Pasqua, op. Cit,., p. 407 cu mai multe referinţe; 22

Reglementările ce asigură stabilirea echipelor îmbinate de investigaţie: Art. 13 Convenţia EU pentru MACM din

2000; Decizia Cadrului Consiliului din 13.6.2002 pentru Echipele de investigaţie îmbinate, Jurnalul Oficial, L 162,

20.6.2002, p.1; Recomandarea Consiliului din 8.5.2003 pentru un model de acord pentru a stabili o echipă de investigaţie

îmbinată (JIT), Jurnalul Oficial, C 121, 23.5.2003, p.1; Reglementările ce asigură livrările controlate îmbinate: Art. 12 al

Convenţiei EU pentru MACM din 2000; Art. 73 Convenţia de implemnetare Schengen din 1990; 23

Decizia Consiliului din 23 iunie 2008 pentru îmbunătăţirea cooperării între unităţile de intervenţie specială ale

statelor membre ale EU în situaţii de criză, Jurnalul Oficial, L 210, 6.8.2008,p.73; 24

Art. 40 şi 41 al Convenţiei pentru Implementare Schengen din 1990; M. Daman, op.cit. , p. 179; 25

Jurnalul Oficial L 210, 6.8.2008, p.1; 26

Actul Consiliului din 26 iulie 1995 care schiţează Convenţia bazată pe art. K 3 din Tratatul pentru Uniunea

Europeană, despre stabilirea unui Oficiu de Poliţie European (Convenţia Europol) din 26 iulie 1995, Jurnalul Oficial, C

316, 27.11. 1995 precum şi protocoalele acestuia.; 27

Art. 92 Convenţia de Implementare Schengen din 1990; 28

Vezi ex. M. Hildebrandt, Legea criminală europeană şi Identitatea Europeană, Legea criminală şi filozofia (2007),

p. 73 et seq.; G. De Kerchove şi A. Weyembergh (eds), La reconaissance mutuelle des decisions judiciaires penales dans

lUnion europeene (Bruxelles 2001); S. Peers, Recunoaşterea mutuală şi legea criminală în Uniunea Europeană. A înţeles

Consiliul greşit?, Revederea legii comune de piaţă (2004), p. 5;

24

1.4. Conceptul de criminalitate transfrontalieră

Procesele transformatoare de remodelare a lumii, la care asistăm, sunt caracterizate de

extinderea democratizării, afirmarea şi consolidarea principiilor economiilor de piaţă, acordarea şi

respectarea drepturilor fundamentale cetăţenilor. Asistăm, totodată, la lărgirea cooperării şi integrării

majorităţii statelor eliberate de regimurile totalitare, la schimbul de valori morale şi materiale, tehnice

şi tehnologice mondiale. În acelaşi timp s-a produs dezintegrarea şi fragmentarea entităţilor statale

multinaţionale care au militat, în principal, pentru propria identitate.31

Procesul de tranziţie de la economiile centralizate la economiile de piaţă, extinderea

principiilor democratice, cooperarea şi integrarea în structurile europene şi euro-atlantice s-au dovedit

destul de anevoioase. Aderarea României la Uniunea Europeană, accederea în spaţiul Schengen şi

stabilirea frontierelor Uniunii pe actuala configuraţie frontalieră a ţării noastre, pe porţiunile de nord,

est şi litoralul Mării Negre, reprezintă paşi importanţi în procesul de dezvoltare economico-socială atât

a continentului european, cât şi al României.

Fiind o „poartă” spre Europa, România, prin poziţia ei geopolitică şi geostrategică, resimte la

frontierele sale presiunile criminalităţii organizate transfrontaliere. Dintre acestea se numără: migraţia

(în cele două forme de manifesare: imigraţia şi emigraţia), traficul de droguri, traficul de persoane,

traficul de armament, muniţii, materii explozive şi radioactive, contrabanda de bunuri şi produse

(bunuri din patrimoniul naţional, bunuri contrafăcute, produse cu regim special, ţigări, băuturi

alcoolice, produse petroliere şi derivate, medicamente, bunuri de larg consum etc.), traficul cu

autoturisme de lux, traficul cu monedă falsă şi alte operaţiuni ilegale cu produse interzise a fi introduse

în ţară sau produse de tranzit (deşeuri şi reziduuri radioactive, toxice, specii protejate de floră şi faună,

vestigii arheologice şi istorice, roci rare), vânatul şi pescuitul ilegal etc.

29

Cadrului deciziei Consiliului din 13.6.2002 despre mandatul de arestare european şi procedurile de predare dintre

statele membre – declaraţii făcute de anumite state membre pentru adoptarea Cadrului deciziei, Jurnalul Oficial, L 190,

18.7.2002, p. 1; Europol va deveni o agenţie europeană în 2010.; 30

Vezi Cadrul deciziei Consiliului din 22.7.2003 pentru Executarea în Uniunea Europeană a Ordinelor care înlătură

proprietatea sau evidenţa, Jurnalul oficial, L 196, 2.8.2003, p. 45; Deciziile cadrului Consiliului din 24. 2. 2005 despre

Aplicarea Principiului recunoaşterii mutuale la penalităţile financiare, Jurnalul Oficial, L 76, 22.3.2005, p.16; Cadrul

deciziei Consiliului din 6.10. 2006 despre Aplicarea principiului recunoaşterii mutuale la Confiscarea ordinelor, Jurnalul

Oficial, L 328, 24.11.2006, p. 59; Cadrul deciziei Consiliului din 18.12.2008 pentru mandatul European de evidenţă cu

scopul obţinerii obiectelor, documentelor şi datelor pentru a fi folosite în procedurile chestiunilor criminale, Jurnalul

Oficial, L 350, 30.12.08, p. 72; Cadrul deciziei Consiliului din 27.11.2008 pentru Aplicarea principiului recunoaşterii

mutuale a judecăţilor şi probarea deciziilor cu o vedere asupra supervizării măsurilor de probă şi sancţiunilor alternative,

Jurnalul Oficial, L 37, 16.12.08, p. 102; Cadrul deciziei Consiliului din 27.11.2008 pentru Aplicarea Principiului

recunoaşterii mutuale a judecăţilor în chestiuni criminale impunând sentinţele custodiale sau măsurile care implică

depravarea libertăţii în scopul întăririi lor în Uniunea Europeană, Jurnalul Oficial, L 327, 5.12.08, p. 27 ; 31

Dumitru Popescu – Criminalitatea transfrontalieră, Revista Criminalistica nr.2/2004, pag.29.

25

În perspectivă analiştii în domeniu apreciază că România tinde să devină o ţară ţintă pentru

imigraţia ilegală, traficul de stupefiante, de arme şi muniţii, de maşini de lux, care şi-au găsit deja teren

fertil în mediile infractoare autohtone.

Tendinţa în domeniul criminalităţii transfrontaliere este de creştere a numărului şi gravităţii

tentativelor şi infracţiunilor de acest gen, de perfecţionare a metodelor şi formelor de disimulare a

fraudei, a traficului ilicit şi contrabandei cu produse, materiale sau substanţe care nu pot fi detectate cu

aparatura clasică din dotare şi cu câini special dresaţi, întrucât noile tehnologii folosite la fabricarea

drogurilor sintetice, a explozivilor plastici sau a altor materiale periculoase, a unor bunuri contrafăcute,

nu permit detectarea acestora cu mijloacele clasice.32

Gama de manifestare a criminalităţii organizate

transfrontaliere cuprinde şi folosirea documentelor de identitate şi de însoţire a transporturilor false ori

falsificate; traficul ilegal de persoane în mijloacele de transport, tentativele de corupţie, şantaj şi

ameninţări la adresa personalului care îşi desfăşoară activitatea în punctele de trecere a frontierei;

interceptarea transmisiilor de date transfrontaliere cu caracter confidenţial, traficul ilegal de ţesuturi şi

organe umane; tentative de contrabandă sub falsă acoperire, inclusiv diplomatică; eludarea taxelor

vamale şi a impozitelor sau perceperea de returnări de T.V.A. pentru mărfuri care în mod real, nu au

fost trecute peste frontieră.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, este de aşteptat să crească fluxul de

imigranţi fie pentru a se stabili pe teritoriul ţării noastre fie pentru a o tranzita spre ţări din vestul

Europei. Pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere România a adoptat Legea nr.

208 din 31 decembrie 1999, privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi

combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 26 mai 1999. Părţile semnatare

militează pentru lărgirea şi diversificarea relaţiilor de cooperare în cadrul Programului „Iniţiativa de

cooperare în Sud-Estul Europei”, luându-se în considerare interesul reciproc în ceea ce priveşte

combaterea infracţiunilor transfrontaliere şi dezvoltarea unei mai strânse cooperări regionale în

aplicarea legislaţiei, fiind convinse că infracţiunile respective reprezintă o ameninţare serioasă pentru

suveranitatea statelor şi pentru comerţul legal.

În sensul acestui acord sintagma autorităţi cu atribuţii în aplicarea legii privind

infracţionalitatea transfrontalieră şi vamală, defineşte autorităţile naţionale competente, desemnate de

părţi33

, desemnare ce va fi confirmată de Secretarul S.E.C.I. (Centrul Regional al Iniţiativei de

Cooperare în Sud-Estul Europei – pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere). Centrul

32

Dumitru Popescu – Criminalitatea transfrontalieră, Revista Criminalistica nr.2/2004, pag. 29-30. 33

Art. 1 lit. „a” din Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea

infracţionalităţii transfrontaliere.

26

S.E.C.I. a fost creat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 201 din 15 noiembrie 2000

şi îşi are sediul în Bucureşti.

Sintagma „infracţionalitate transfrontalieră” defineşte toate încălcările sau tentativele de

încălcare a legislaţiilor şi reglementărilor naţionale în scopul organizării, dirijării, sprijinirii sau

facilitării activităţilor infracţionale internaţionale.34

Legat de formele asistenţei speciale între părţile semnatare ale acestui acord Legea nr.

208/199935

stabileşte că la cerere sau din proprie iniţiativă o parte poate oferi asistenţă sub formă de

informaţii cu privire la:

a) metode şi tehnici de examinare a pasagerilor şi a mărfurilor;

b) aplicarea cu succes a mijloacelor şi tehnicii de luptă împotriva fraudelor;

c) acţiuni ce pot fi folosite împotriva fraudelor;

d) noi metode folosite în comiterea infracţiunilor transfrontaliere.

Cu condiţia respectării legislaţiei naţionale părţile pot să dispună de bunurile, veniturile şi

mijloacele confiscate sau să le transfere pe acestea ori veniturile rezultate în urma vânzării lor către

cealaltă parte în condiţiile stabilite de comun acord.

Tendinţele în evoluţia criminalităţii transfrontaliere, în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană, pot face ca România să devină ţară „ţintă” şi nu numai preponderent de tranzit, aşa cum

este în prezent. Acest fenomen va fi favorizat de creşterea şi consolidarea economică preconizate în

ţara noastră, de dezvoltarea comerţului, creşterea capacităţilor de producţie şi de prestări servicii pe

ansamblul teritoriului, lipsa mâinii de lucru etc.

1.4.1. Tendinţe36

a). amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier, dobândirea unui

caracter tot mai bine organizat, conspirat şi internaţionalizat;

b). specularea abilă a legislaţiei existente şi atragerea unor persoane cu funcţii de decizie din

instituţii cu atribuţii în lupta împotriva fraudelor vamale şi a corupţiei, la asigurarea protecţiei

operaţiunilor ilegale desfăşurate;

34

Art. 1 lit. „b” din Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea

infracţionalităţii transfrontaliere. 35

Art. 3 alin. 3 lit. „a-d” din Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi

combaterea infracţionalităţii transfrontaliere. 36

Art. 11 din Strategia Naţională de Management Integrat al Frontierei de Stat a României, în perioada 2004-2006.

27

c). diversificarea formelor de valorificare a produselor, valorilor şi avantajelor rezultate din

infracţiuni, menite să ascundă sursele venitului ilicit şi să îl amplifice (jocuri de noroc, reţeaua

cazinourilor, intensificarea traficului ilicit cu obiecte de artă din patrimoniul cultural naţional etc.);

d). extinderea fenomenului de conexare a infracţiunilor aducătoare de venituri cu alte

infracţiuni violente, cu amploare şi consecinţe grave în rândul populaţiei (acţiuni teroriste,

destabilizatoare etc.) în vederea asigurării finanţării acestora din urmă;

e). extinderea ariei de infracţiuni şi în domeniul tehnologiei informaţiei, prin accesarea

neautorizată a bazelor de date ale instituţiilor cu competenţe în domeniul securităţii frontierei, în

vederea exploatării informaţiilor obţinute ilegal;

f). apariţia de noi rute de traficare a drogurilor, în special sintetice, dinspre vestul continentului

european spre est şi intrarea României în rândul ţărilor consumatoare de droguri, nu numai de tranzit

cum era la începutul anilor 2000;

g). schimbarea permanentă a rutelor utilizate şi a mărfurilor sau produselor traficate la

„cerinţele pieţei”;

h). diversificarea formelor de sustragere de la controlul legal şi de specialitate al trecerii peste

frontieră a produselor periculoase, a speciilor periclitate de fauna şi flora sălbatecă, a materialului

lemnos şi a celui genetic forestier;

i). perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor de contrafacere a documentelor de identitate şi a

celor de însoţire a mărfurilor;

j). transformarea României dintr-o sursă de „forţă de muncă la negru”, într-un „consumator”,

pentru cetăţenii unor state din Asia, Africa şi chiar din Europa, ceea ce vor determina mutaţii în

volumul, sensul şi destinaţia migraţiei ilegale, precum şi a infracţiunilor conexe.

1.4.2. Factorii de risc specifici criminalităţii transfrontaliere sunt următorii:37

lărgirea ariei de acţiune a grupărilor internaţionale de crimă organizată, prin atragerea

infractorilor din spaţii mai largi şi proliferarea tentativelor privind toate tipurile de frauda,

inclusiv cea vamala, contrabanda şi trafic ilicit de mărfuri şi bunuri etc.;

manifestarea pregnantă a unor grupări ale reţelelor internaţionale de crimă organizată cu

experienţa mondiala (globalizarea crimei organizate);

migraţia ilegală generata de situaţia economică, socială sau politică din ţările de origine, care

conduce la apariţia unor fluxuri masive de imigranţi spre România şi care au ca destinaţie

37

Art. 12 din Strategia Naţională de Management Integrat al Frontierei de Stat a României, în perioada 2004-2006.

28

finală statele membre ale Uniunii Europene;

proliferarea reţelelor de traficanţi de fiinţe umane;

vecinătatea cu unele zone geografice cu potenţial conflictual, din punct de vedere etnico -

religios sau terorist;

prezenţa pe teritoriul României a numeroşi cetăţeni străini, implicaţi în acţiuni ilegale, proveniţi

din zone geografice cu potenţial de risc major;

amplificarea tranzitului ilegal şi dezvoltarea pieţei interne de droguri şi precursori concomitent

cu schimbarea unor rute tradiţionale;

riscul suplimentar ca emigranţii ilegali care trec frontiera României, sau a statelor membre ale

Uniunii Europene, să desfăşoare activităţi de contrabandă cu produse solicitate pe piaţa neagră

a Europei;

proliferarea reţelelor teroriste cu toate implicaţiile acestora;

comerţul ilegal cu produse strategice, substanţe radioactive, deşeuri toxice şi alte materiale

periculoase;

fraudele vamale comerciale, inclusiv cele din categoria spălării de bani, ce se manifestă la

frontieră;

amplificarea şi diversificarea actelor de corupţie in rândul personalului instituţiilor statului ce

concură la securizarea integrată a frontierei şi tergiversarea soluţionării cazurilor constatate;

operaţiuni vamale ilegale, ce aduc atingere legislaţiei in domeniul protecţiei consumatorilor,

mediului, florei şi faunei, drepturilor de proprietate intelectuală, bunurilor din patrimoniul

naţional;

legislaţia permisivă în domeniul înfiinţării societăţilor comerciale ce au ca obiect de activitate

operaţiuni de comerţ exterior şi lipsa măsurilor legale de combatere a firmelor fantomă;

lipsa de cooperare manifestată de instituţiile de profil din alte ţări, în aplicarea măsurilor

comune convenite în actele internaţionale încheiate, cu incidenţă asupra combaterii migraţiei

ilegale şi criminalităţii transfrontaliere.

În etapa actuală asistăm la o recrudescenţă fără precedent a fenomenului criminalităţii care este

amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism şi crimă organizată, comise în scopul de a inspira

teamă şi insecuritate în rândul populaţiei, dar şi o serie de delicte şi crime, ce violează drepturile şi

libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna

29

armată şi alte fapte care afectează siguranţa civică şi individuală.38

Alături de violenţa primitivă, ocazională sau pasională, se constată proliferarea violenţei

raţionale, specifică criminalităţii organizate şi organizaţiilor criminale profesioniste. Asistăm la o aşa

numită „internaţionalizare” a violenţei şi crimei organizate la nivelul diferitelor societăţi, state şi

naţiuni, prin apariţia şi proliferarea unor noi tipuri de crime şi delicte, ce presupun noi forme de

prevenire şi combatere a violenţei şi criminalităţii organizate atât la nivel naţional cât şi internaţional.

Evoluţia societăţii contemporane evidenţiază faptul că, în pofida intensificării activităţii şi

intervenţiilor organismelor cu atribuţii de prevenire şi combatere a criminalităţii în general, se constată

o amplificare a actelor infracţionale îndreptate împotriva persoanelor şi patrimoniului public sau

privat, precum şi o extensie a faptelor de corupţie şi fraudă în diferite sectoare ale vieţii economico-

sociale. În cadrul acestui climat infracţional, criminalitatea organizată constituie cea mai periculoasă

formă, cu un impact direct asupra stării de normalitate şi siguranţă civică. Astfel, forma cea mai

periculoasă şi virulentă a infracţionalităţii organizate o reprezintă criminalitatea organizată

transfrontalieră, un adevărat flagel ce ameninţă toate statele lumii, deoarece toate pot fi exploatate în

folosul capilor lumii interlope pentru care frontierele sunt ca şi inexistente.

Cauzele acestei proliferări a criminalităţii organizate sunt diverse şi complexe, menţionând în

continuare pe cele mai semnificative:

mondializarea sau „globalizarea” schimburilor economice şi financiare;

dezvoltarea comunicaţiei instantanee;

noua interdependenţă a naţiunilor;

deschiderea frontierelor naţionale;

o anumită pierdere a suveranităţii statelor pe propriul teritoriu şi în Europa în special;

căderea cortinei de fier (noiembrie 1989), care a favorizat, pentru criminalitatea organizată,

ocaziile de a umple golurile lăsate în Estul Europei de statele şi economiile slabe, şi de a construi

poduri şi filiere între Est şi Vest;

accelerarea construcţiei europene, care a favorizat şi multiplicat nu numai schimburile ci şi

fraudele de toate genurile în dauna comunităţii.

Pentru delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată şi mafie, se impun

următoarele precizări:

în primul rând, este necesar să se facă o diferenţiere clară între conceptele de criminalitate,

crimă organizată şi mafie;

în al doilea rând trebuie făcută o delimitare clară între cele două concepte menţionate mai sus

38

Adrian Iacob, C-tin Victor Drăghici – Crima organizată, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006, pag.62.

30

şi organizaţiile criminale compatibile cu acestea;

în al treilea rând, se impune fie schimbarea opticii cu privire la definirea conceptului de

mafie, fie găsirea unui termen generic corespondent acestuia, dar care să desemneze toate

activităţile de tip mafiot.

Aceste trei concepte se diferenţiază între ele prin:

a) gradul de periculozitate socială a activităţilor infracţionale compatibile cu fiecare segment

infracţional în parte, de natură să afecteze sectoarele vieţii economice, sociale şi politice în

stat;

b) nivelul de organizare şi structurare a organizaţiilor criminale, care se raportează la fiecare

concept în parte;

c) metodele şi mijloacele folosite de organizaţiile criminale pentru atingerea scopului propus;

d) scopul urmărit.

Delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată sau mafie, de cel de organizaţii

criminale compatibile cu acestea prezintă o importanţă deosebită pentru legiuitor. Nu pot fi incriminate

prin lege conceptele de criminalitate, crimă organizată sau mafie, deoarece acestea implică o

diversitate de acte şi fapte infracţionale, sancţionate în mod individual de legiuitor şi au o sferă de

cuprindere greu de delimitat cu exactitate.

1.4.3. Definirea criminalităţii organizate

Inconsecvenţa terminologică şi modul eterogen în care sunt abordate caracteristicile

criminalităţii organizate reprezintă în mod evident, premise total nefavorabile pentru definirea acesteia.

Definirea unui fenomen infracţional are repercusiuni practice extrem de importante mai ales când

percepţia acestuia este confuză aşa cum se întâmplă în cazul criminalităţii organizate. În prezent nu

există, deocamdată o definiţie unanim acceptată şi nici măcar o convergenţă de opinii pe această temă.

Explicaţiile acestei stări de fapt sunt multiple. Se poate invoca în primul rând un motiv obiectiv ce

rezultă din complexitatea fenomenului, adică din diversitatea faptelor ilegale susceptibile a se încadra

în sfera criminalităţii organizate. Principala dificultate în definirea criminalităţii organizate, contă în

tratarea problemei fără a face distincţie între normativ şi criminologie.

În plan normativ criminalitatea organizată trebuie raportată la diverse infracţiuni predefinite de

legea penală, comise în mod organizat sau, altfel spus, de grupuri criminale organizate. În acest plan

normativ, ceea ce este necesar de definit, se referă în primul rând la noţiunea de „grup organizat”.

Rezultă că din punct de vedere normativ definiţia criminalităţii organizate nu poate fi decât consecinţa

finală a unui întreg şir de reglementări de definiţii prealabile pentru a se înţelege fenomenul şi a se

31

propune strategii eficiente de combatere a acestuia.39

În prezent, criminalitatea organizată constituie obiectul unor preocupări constante de politică

criminală, conceptul criminologic în sine rămâne prea vag, acoperind caracteristici prea vaste, şi nu de

o viziune integrată asupra structurii sale globale. Pe de altă parte, termenii de crimă organizată, mafie,

criminalitate organizată, criminalitate economică sau de afaceri, sunt încă, din păcate, prea des

confundaţi sau folosiţi ca sinonime. De asemenea, este adevărat şi faptul că rapoartele guvernamentale

cultivă ideea că această criminalitate organizată este o problemă socială importată din străinătate şi că,

prin urmare, este vorba de o conspiraţie exterioară reprezentată de mafia siciliană, turcă, rusă, triadele

chinezeşti, yakuza japoneză, cartelurile columbiene, reţelele albaneze sau nigeriene etc., căutându-se

astfel un ţap ispăşitor.40

Prin extrapolare, majoritatea specialiştilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima

organizată, folosind criterii asemănătoare acceptate pe plan internaţional.

În Convenţia O.N.U. împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate, adoptată la 15

noiembrie 2000, ratificată şi de România prin Legea nr. 565/2002 este formulată următoarea definiţie:

„crima organizată reprezintă activităţile desfăşurate de orice grup format din cel puţin trei persoane

care permit celor aflaţi la conducere să se îmbogăţească sau să controleze teritorii ori pieţe interne sau

străine prin folosirea violenţei, intimidării, corupţiei, urmărind fie să desfăşoare o activitate

infracţională, fie să se infiltreze în economia legală”.41

În doctrina O.I.P.C. – INTERPOL, prin crimă organizată, în sensul de criminalitate se înţelege

ansamblul activităţilor criminale desfăşurate de grupuri de infractori structurate, implicate în activităţi

ilicite (jocuri de noroc clandestine, prostituţie, trafic de persoane, de stupefiante, falsificarea şi traficul

cu monedă falsă, traficul cu maşini furate, de armament, furtul şi traficul cu opere de artă etc.) care îşi

investesc profiturile obţinute în activităţi ilegale.42

Într-un sens mai larg, prin crimă organizată se

înţeleg activităţile ilegale desfăşurate de grupuri de infractori profesionişti, caracterizate printr-o

anumită organizare într-o specialitate criminală.

Conform unei alte definiţii formulate de INTERPOL43

, crima organizată reprezintă orice

asociere sau grupare de persoane care se dedau la o activitate ilicită continuă, al cărui scop principal

este de a realiza profituri fără a respecta graniţele naţionale.

Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) din S.U.A., defineşte crima organizată drept o conspiraţie

39

Valerian Cioclei – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate – în culegerea de

materiale din Proiectul TEMPUS JEP – „Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate”, Editura Lumina Tipo,

Bucureşti, 2001, pag. 143. 40

Studiu publicat în Rewue de Science criminelle et de drot penal comparae, nr.4/1997, pag.89-90. 41

Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15 noiembrie 2000. 42

Gh.Pele şi I.Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura M.I., Bucureşti, 1983, pag. 76. 43

Le Dosar Serge şi Rose Philiphe – Cyber – Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998, pag. 32.

32

infracţională continuă, care se autoîntreţine, având o structură organizatorică menţinută prin frică şi

corupţie şi motivată de lăcomie.44

Într-o altă accepţiune prin crimă organizată se înţelege acel segment infracţional la care se

raportează activităţi ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi

politice, desfăşurate prin metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către asociaţii

de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, în structuri specializate şi mecanisme de autoapărare,

în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.45

Criminalistul american H.Abadinsky46

profesor la St.Xavier University, defineşte crima

organizată ca „o asociaţie non-ideologică, implicând un anumit număr de persoane aflate într-o strânsă

interacţiune socială, organizată pe baza unei ierarhii alcătuite din cel puţin trei niveluri, în scopul de a-

şi asigura profitul şi puterea cu activităţi ilegale. Locul în interiorul ierarhiei şi gradele cu o anumită

importanţă pot fi atribuite în funcţie de gradele de rudenie şi de relaţiile de prietenie sau în mod

raţional, în funcţie de specializarea fiecărui individ în parte”.

Premeditată şi concepută până la detaliu, în ceea ce priveşte rolul şi modul de acţiune al celor

care o înfăptuiesc criminalitatea organizată se deosebeşte fundamental de acţiunile criminale ale unor

indivizi care, ocazional se asociază pentru a comite infracţiuni.47

Combaterea criminalităţii organizate a preocupat şi preocupă comunitatea internaţională pe

măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l

reprezintă statele lumii, la nivel global, continental şi regional, au căutat diverse forme de combatere.

Dacă iniţial sfera acestor acţiuni s-a regăsit, în principal, în mijloacele naţionale de combatere,

extinderea fenomenului a făcut ca organismele guvernamentale şi neguvernamentale să-şi dea mâna

până la cel mai înalt nivel pentru cunoaşterea în primul rând a fenomenului şi apoi găsirea căilor şi

mijloacelor poliţieneşti şi legislative de contracarare.

1.4.4. Conceptele de criminalitate şi de infracţiune internaţională

Noţiunea de infracţiune internaţională este de dată relativ recentă, deşi unele legislaţii naţionale

conţin mai demult prevederi juridice referitoare la reprimarea faptelor de acest gen. Astfel, Constituţia

S.U.A. din 1787 şi cea a Confederaţiei Helvetice cuprind dispoziţii în temeiul cărora organele interne

44

Emil Hedeşiu – Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura UNAO, Bucureşti, 2005, pag.15. 45

S.Rădulescu şi S.Baniciu – Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, pag.68. 46

Paolo Pezini – Mafiile, Editura BIC-ALL, Bucureşti, 2003, pag.8-9. 47

S.Şerb, C-tin Drăghici, A.Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag.202.

33

sunt competente să reprime infracţiunile internaţionale.48

Treptat, dreptul internaţional a căpătat acelaşi fundament ca şi dreptul intern. Unii autori

contemporani au afirmat că prima manifestare a dreptului infracţiunilor internaţionale datează din

1945, fără a fi avut nici precedente, nici precursori.49

Această opinie este însă infirmată de numeroase

acte şi documente internaţionale. Pentru a se aprecia dacă un fapt are sau nu caracterul unei infracţiuni

internaţionale de ordin penal trebuie avut în vedere dreptul internaţional, în ansamblul său, şi nu numai

dreptul convenţional. Este deci incontestabil că, în momentul comiterii lor aceste fapte erau ilegale şi

sancţionate nu numai de dreptul internaţional, dar şi de dreptul comun al statelor50

, care conştiente de

pericolul acestor infracţiuni au încheiat o serie de convenţii ce prevăd reprimarea lor.51

Amploarea pe care o cunoaşte criminalitatea internaţională şi faptul că aceasta afectează toate

statele lumii constituie un flagel care se manifestă în forme variate de la terorism, trafic de droguri,

trafic de fiinţe umane, crimă organizată, spălarea banilor, traficul cu armament şi explozivi, şi până la

reglări de conturi între structurile criminale, sau execuţii de tip mafiot, creează o psihoză generală de

insecuritate civică şi de teroare.52

În doctrina dreptului internaţional penal au existat multiple încercări de definire a infracţiunii

internaţionale, încercări care au avut drept scop conturarea cât mai precisă a elementelor constitutive

ale acesteia, în vederea delimitării ei de infracţiunea cu caracter naţional. Una din aceste definiţii

aparţine juristului român Vespasian Pella, care consideră infracţiunea internaţională „o acţiune sau

inacţiune sancţionată de o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statale”.53

Un alt jurist, Ştefan Glaser, consideră infracţiunea internaţională ca fiind „un fapt contrar

dreptului internaţional şi atât de vătămător pentru interesele apărate de acest drept, încât statele de

comun acord îi atribuie un caracter criminal, cerând totodată şi reprimarea penală”.54

Cea mai completă definiţie dată acestor infracţiuni aparţine profesorului Grigore Geamănu care

afirma că „infracţiunea internaţională este un act constând dintr-o acţiune sau omisiune, contrară

dreptului internaţional, iar elementul esenţial al infracţiunii internaţionale este periculozitatea

manifestată pentru pacea şi securitatea internaţională ceea ce atrage în mod obligatoriu sancţiunea

48

Grigore Geamănu – Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1977, pag. 127. 49

H.Meiyrowitz – La repression et par les tribunaux allemands des crimes contre l’humanite et de l’appartenance a

une organisation criminelle en aplication de la loi – in nr. 10 cu Conseil de Controle allie, Paris, 1960, pag.5. 50

Grigore Geamănu, op.supra.cit., pag. 128. 51

Convenţia din 1904 privind traficul cu fiinţe umane şi Convenţia din 1961 privind traficul de stupefiante. 52

Stancu Şerb, C-tin Drăghici, A.Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 192. 53

V.V.Pella – La criminalite collective des etats, Bucureşti, 1927, pag. 175. 54

St.Glaser – Droit international penal conventional, Paris, 1929, pag. 145-148.

34

penală”.55

Doctrina O.I.P.C. – INTERPOL consideră infracţiune internaţională „orice activitate criminală

care interesează mai multe ţări, fie datorită naturii faptei săvârşite, fie personalităţii sau conduitei

autorului ori complicilor săi”. Aceiaşi doctrină arată că: „o infracţiune este socotită ca fiind

internaţională dacă sunt implicate cel puţin două state în ceea ce priveşte locul comiterii ei, cetăţenia

autorului (autorilor), locul depozitării sau traficării obiectelor corp delict”.56

O importanţă esenţială pentru determinarea caracterului internaţional al unei infracţiuni o are

persoana infractorului. Din acest punct de vedere, un individ care a comis fapte ilicite cu caracter local

(furturi din magazine, din locuinţe, tâlhării, trafic de droguri etc.) dar succesiv în mai multe ţări este un

infractor internaţional. Tot astfel, un infractor care a comis infracţiuni pe teritoriul unui stat şi care se

refugiază pe teritoriul altui stat este un infractor internaţional.57

Pe de altă parte, sunt unele infracţiuni care prezintă un grad de periculozitate deosebit, şi chiar

dacă ele se comit pe teritoriul statului al cărui cetăţean este autorul interesează şi celelalte state în

vederea cooperării ţinând seama de o posibilă „expansiune internaţională”. Astfel de situaţii sunt

determinate de infracţiuni cum sunt: terorismul, traficul de droguri, traficul de persoane, falsul şi

traficul cu monedă falsă, traficul cu maşini furate, cu armament etc., infracţiuni care sunt incriminate

în legislaţiile tuturor ţărilor şi care necesită prevenire şi combaterea lor, concentrarea eforturilor mai

multor ţări dintr-o anumită regiune geografică, sau din zone diferite determinate conjunctural.58

Clasificarea infracţiunilor internaţionale se poate face potrivit următoarelor criterii:

- după subiectul infracţiunii distingem infracţiuni al căror subiect nu poate fi decât statul,

adică infracţiunile comise de organele statului în numele şi pe seama statului şi infracţiunile

al căror subiect este individul ca persoană particulară (traficul de droguri, terorismul,

pirateria, traficul de persoane etc.);

- după scopul urmărit de autor, infracţiunile internaţionale pot avea un scop politic ori

ideologic, în care sunt încadrate crimele contra umanităţii, inclusiv genocidul, crimele de

război şi terorismul internaţional;

- un alt criteriu, ar fi timpul în care se comit asemenea fapte (în timp de pace sau în timp de

război).59

55

Grigore Geamănu – Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1977, pag. 131. 56

Gh.Pele, Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de Interne, Biroul

Naţional Interpol, Bucureşti, 1983, pag.4. 57

Stancu Şerb, C-tin Drăghici, A.Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 193. 58

Ion Suceavă, Florian Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim, Bucureşti,

1997, pag.13. 59

Ştefan Glaser – Droit international penal convenţional, pag. 51.

35

Profesorul Grigore Geamănu clasifică infracţiunile în: crime internaţionale şi infracţiuni comise

de persoane particulare (traficul de droguri, prostituţia şi proxenetismul, traficul cu fiinţe umane, falsul

şi traficul de monedă etc.).60

Astfel de fapte sunt calificate infracţiuni internaţionale prin acorduri, tratate sau convenţii

internaţionale încheiate între statele semnatare prin care acestea se obligă să le incrimineze în legislaţia

lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare.

În ceea ce priveşte conceptul de criminalitate internaţională, acesta include în conţinutul său

două aspecte:

criminalitatea, având în vedere totalitatea infracţiunilor comise pe teritoriul statelor într-o

anumită perioadă de timp (statistică greu de realizat);

criminalitate internaţională, care se referă la numărul infracţiunilor comise într-o anumită

perioadă de timp, prin care au fost încălcate obligatoriu, legislaţiile a cel puţin două state.

Sintetizând aceste elemente, considerăm că noţiunea de criminalitate internaţională cuprinde

totalitatea faptelor infracţionale săvârşite într-o perioadă de timp, determinată, pe teritoriul statelor din

comunitatea internaţională sau pe teritoriul statelor dintr-o anumită zonă geografică, de către persoane

fizice.

Noţiunea de criminalitate comportă mai multe categorii61

în funcţie de diferitele elemente de

referinţă cu care se operează:

- în funcţie de spaţiul de referinţă există o criminalitate naţională;

- referindu-ne la perioada de timp putem vorbi de criminalitate anuală, semestrială, lunară;

- dacă faptele sunt raportate la diferite categorii de persoane există criminalitatea adultă,

juvenilă, masculină, feminină, criminalitatea „gulerelor albe” (persoane ce ocupă poziţii

importante în sfera relaţiilor de afaceri etc.);

- după gradul de cunoaştere a faptelor penale de către organele de justiţie criminalitatea poate

fi reală (fapte comise efective), aparentă şi legală (sau judecată).

60

Grigore Geamănu – Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1977, pag.133. 61

Valerian Cioclei – Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 14-16.

36

Capitolul II. COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

2.1. Aspecte generale privind cooperarea internaţională între state

Din perspectiva Tratatului de la Lisabona, Uniunea instituie o cooperare poliţienească care

implică toate autorităţile competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile

vamale şi alte servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al

cercetării infracţiunilor.

(2) În înţelesul alineatului (1), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate

cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:

(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi

schimbul de informaţii;

(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul

de personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică;

(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de criminalitate

organizată.

(3) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate stabili

măsurile privind cooperarea operativă între autorităţile prevăzute la prezentul articol. Consiliul

hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state membre poate

solicita ca proiectul de măsuri să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz,

procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în

termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.

37

În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state membre doresc

stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de măsuri respectiv, acestea

informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a

stabili o formă de cooperare consolidată, menţionată la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind

Uniunea Europeană şi la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată şi se

aplică dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată.

Procedura specifică prevăzută la al doilea şi al treilea paragraf nu se aplică actelor care

constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen.

După cum este statuat în „Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind

relaţiile de prietenie între state”, cooperarea este o exigenţă majoră pentru asigurarea păcii în lume. În

acest document internaţional se consacră faptul că statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (pct. „a” alin. 2 Cap.IV).

Până nu demult se părea că maximum de legalitate internaţională ar consta în respectarea de

către toate statele a unor obligaţii de a se abţine de la săvârşirea de acte ilicite, deci obligaţii „in non

faciendo”, la care se mai adaugă şi obligaţii „in patiendo”, constând în a tolera anumite acţiuni ale altui

stat dacă ele îi erau necesare acestuia din urmă fără a cauza statului în cauză un detriment.62

Dreptul

internaţional implică obligaţia de cooperare şi colaborare care – aşa cum o demonstrează desfăşurarea

cotidiană a relaţiilor internaţionale63

- dă un conţinut mai bogat obligaţiilor internaţionale ale statelor,

anume de a îndeplini obligaţii „in faciendo”.

Admiterea unei obligaţii de cooperare a statelor tinde să înalţe legalitatea internaţională pe o

treaptă nouă, superioară, unde statele, popoarele, guvernele se privesc ca asociaţi la înfăptuirea de

acţiuni comune, în interes comun.64

În numeroase documente ale ONU, şi alte documente

internaţionale se revine insistent asupra principiului cooperării, statuându-se forme şi modalităţi

practice concrete ale dezvoltării relaţiilor interstatale în lumina exigenţelor sale. Aşa de pildă, într-o

rezoluţie adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1965, se specifică, între altele:

„Adunarea Generală decide să continue a da atenţie măsurilor şi acţiunilor pentru promovarea relaţiilor

de bună vecinătate şi cooperare în Europa”.65

62

Dumitru Mazilu – Dreptul Internaţional public, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 218. 63

Yoice V.A. – The story of international cooperation, New York, 1964. 64

M.Fitzmaurice – International legal problems of the envinomental protection of the Baltic Sea, Rev. By E.Frankx,

1992, Rev. Belge Drept International 27, 94, pag. 407, Documentele ONU A/5746, pag. 161-185. 65

Rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 2129/XX din 12 decembrie 1965 (art.4).

38

De remarcat faptul că până în prezent, principiul cooperării – ca normă obligatorie a unor relaţii

paşnice în lume – nu are cuprinsul definitiv statornicit, urmând ca, pe măsura dezvoltării relaţiilor

internaţionale în direcţia repudierii forţei, acest conţinut să se îmbogăţească tot mai mult.

Încă de pe acum se consideră ca unanim recunoscută obligaţia statelor de a colabora unele cu

altele, în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Se pot enunţa în acest sens:

dreptul statelor la autoapărare colectivă, în temeiul căruia orice stat poate veni în ajutorul

statului împotriva căruia se săvârşeşte o acţiune armată;66

obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a respecta principiile enumerate în Carta O.N.U., în

scopul asigurării păcii şi securităţii internaţionale;

dreptul Organizaţiei Naţiunilor Unite de a acţiona în aşa fel încât statele nemembre ale O.N.U.

să-şi îndeplinească această obligaţie (art. 2).

Statele iubitoare de pace tind spre o lărgire şi adâncire continuă a cuprinsului obligaţiei de drept

internaţional de a coopera, ceea ce implică şi un drept de colaborare. Este extrem de important, în acest

context, dreptul statelor – ale căror interese sunt sau ar putea fi afectate de anumite tratate

internaţionale – de a lua parte la elaborarea şi încheierea acestora, de a participa la lucrările

organizaţiilor internaţionale guvernamentale, care prin actul lor constitutiv sunt chemate să se ocupe de

problemele internaţionale de interes general.67

Este cunoscut faptul că la sesiunea de la Geneva a Comitetului Special al O.N.U. pentru

codificarea principiilor de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi colaborarea între state, s-a

propus68

ca în fruntea codificării principiului cooperării să se consemneze că: „toate statele, mari sau

mici, au dreptul şi obligaţia să coopereze unele cu celelalte, fără deosebire de sistemele lor politice,

economice şi sociale, în diferite sfere ale relaţiilor internaţionale, pe baza respectului strict al

suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi, neintervenţiei în treburile interne ale

altora şi avantajului reciproc, spre a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a promova

stabilitatea şi progresul economic internaţional pentru bunăstarea generală.

Această iniţiativă a avut în vedere, în primul rând îmbunătăţirea textului iniţial supus

Comitetului Special al O.N.U., pentru proclamarea dreptului, nu numai a obligaţiei, de a coopera cu

toate statele, iar în al doilea rând pentru a se preciza că nu orice fel de cooperare constituie un drept şi

66

Art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. 67

Dumitru Mazilu – Dreptul Internaţional public, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 219. 68

Propunerea a fost făcută de către delegaţia română, care a subliniat semnificaţia deosebită a acestor norme

fundamentale pentru promovarea şi menţinerea păcii.

39

o obligaţie pentru state, ci numai o cooperare care se bazează pe principiile fundamentale ale legalităţii

internaţionale contemporane.69

În prezent, toate statele găsesc în relaţiile economice externe un element indispensabil şi

extrem de avantajos pentru dezvoltarea lor rapidă pentru sporirea continuă a avuţiei naţionale. Fiecare

ţară, indiferent de mărimea sa, de bogăţia de care dispune, de nivelul dezvoltării economice şi sociale,

de poziţia sa geografică, este în mod obiectiv determinată să participe la schimbul de valori mondiale,

să dea şi să primească din ceea ce reprezintă creaţia umană.70

După cum arată practica, cooperarea internaţională ca principiu de dezvoltare a vieţii

internaţionale moderne presupune subiecte active şi egale în drepturi. Acţiunile lor pe planul relaţiilor

internaţionale trebuie să se afle sub semnul bunei credinţe. Nu este vorba de o cooperare de moment,

cu titlu excepţional, ori pentru un caz izolat, ci de necesitatea ca totalitatea relaţiilor internaţionale să

se întemeieze pe cooperarea şi colaborarea tuturor statelor fără deosebire de mărime, fără îngrădiri

excepţii sau discriminări.

Desigur că realizarea acestor deziderate nu este posibilă decât cu condiţia negocierii,

interpretării şi aplicării acordurilor internaţionale, instrumente importante ale cooperării internaţionale,

precum şi pe respectarea principiilor ce stau la baza cooperării dintre state.71

2.2. Obiectul, formele şi principiile cooperării internaţionale

Obiectul unei asemenea activitati este “combaterea criminalitatii internationale”.

Conform documentelor internationale, partile se obliga sa colaboreze si sa acorde asistenta in

domeniile:

- producerii, consumului si traficului de droguri si substante psihotrope;

- combaterea traficului de armament, munitie, explozivi, materiale nucleare;

- combaterii activitatilor economice ilegale;

- combaterii contrabandei cu bunuri de valoare istorica sau artistica;

- combaterii trecerii ilegale a frontierei;

- combaterea traficului de persoane;

- siguranţa cetatenilor;

- combaterii terorismului international

69

Glaser E. – Codificarea principiilor de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state şi

S.C.S., 1968, nr.2 pag. 318 şi urm. 70

Takas Ludovic – op.cit., pag. 104-107 şi Duculescu Victor, op.cit., pag. 61 şi urm. 71

Mazilu Dumitru, op.cit., pag. 220.

40

Cooperarea internationala apare ca o realitate complexa. Existenta sa este dictata in multe

cazuri de continutul unor Tratate, Conventii, Pacte, Acorduri incheiate ori ratificate intre doua sau mai

multe tari, de asemenea si de existenta unor Intelegeri si Protocoale nascute din initiatva proprie, care

presupun executarea unor activitati de cooperare.

Indiferent de actul care genereaza cooperarea internationala, cel putin din punct de vedere teoretic

aceasta poate fi clasificata astfel:

A. Dupa numarul partilor contractante:

- Bilaterale;

- Multilaterala.

B. In functie de interesele reciproce si de pozitia geografica a contractantilor:

- Regionala;

- Continentala;

- Universala.

C. Dupa continutul actului incheiat

- simpla – cu 1 – 2 obiective;

- multipla – cu mai multe obiective.

Cercetatorii Centrului de Studii a Ordinii Publice din Marea Britanie au anuntat trei categorii de

cooperare:

- macro – care priveste si pune in discutie probleme constitutionale si de ordin legislativ;

- medie - care priveste structurile ,procedurile si practica politieneasca;

- micro - privitoare la perevenirea si represiunea unor infractiuni specifice.

In legislatia romana cadrul juridic al unor asemenea activitati este asigurat de Legea nr.590 din

22 decembrie 2003 privind tratatele, care stabileste competentele in materia de incheiere a unor acte de

colaborare internationala, precum si procedura legala care trebuie urmarita pentru a le confirma forma

juridica necesara realizarii lor.

2.2.1. Principiile cooperarii internationale

A. Respectul suveranitatii nationale- constituie principiul pe care se bazeaza toate relatiile

fundamentale intre state.Cooperarea politieneasca intrenationala se bazeaza pe actiunea

reciproca a fiecarei politii , care in interiorul teritoriilor nationale , este obligata sa respecte

atat in forma cat si in fond prevederile propriilor legi.

B. Reprimarea infractiunilor de drept comun – cooperarea politieneasca nu ar fi posibila la

nivel international decat in problemele care intrunesc consensul tuturor tarilor interesate;

41

C. Universalitatea – cooperarea politieneasca intrenationala este astfel organizata incat o tara sa

poata coopera cu oricare alta fara a tine seama de consideratii politice ,geografice sau

lingvistice;

D. Egalitatea de tratament a tuturor tarilor membre – se traduce prin faptul ca toate tarile

afiliate la O.I.P.C. – INTERPOL beneficiaza de servicii identice din partea Organizatiei,

indiferent de marimea contributiei lor financiare;

E. Caracterul functional ( extensiv ) al cooperarii – are drept semnificatie practica posibilitatea

de care dispune orice institutie ce concura la aplicarea legii penale ,si contribuie la actiunea

penala ,indiferent de denumire si de subordonarea administrativa ,de a profita de cooperarea

politieneasca internationala.

F. Functionarea supla a cooperarii – este un principiu care asigura inlaturarea oricarui

formalism excesiv si luarea in consideratie a marii diversitati de structuri si de situatii

internationale

Cooperarea politieneasca internationala este opera considerata a politiilor tarilor membre ce

actioneaza in acelasi timp atat ca furnizori ,cat si ca solicitanti ai informatiilor si serviciilor

necesare prevenirii si combaterii criminalitatii intrenationale.

2.2.2. Masuri luate pe plan intrenational pana la crearea O.N.U.

Problema fenomenului criminalitatii internationale a intrat in sfera de preocupare a guvernelor,

facand obiectul unor conferinte si congrese internationale in care au fost adoptate masuri importante

pentru intrega comunitate.

In istoria modului cum comunitatea a actionat impotriva drogurilor ,primul act legislativ s-a

inregistrat in China in anul 1906, cand un decret interzicea acestei tari cultura macului pentru opium.

In anul 1908, guvernul S.U.A. ia o alta masura care consta in interzicerea folosirii opiumului in

Filipine, exceptand scopurile medicale.

Prima Conferinta Internationala asupra stupefiantelor a avut loc in mai 1909, convocata din

initiativa presedintelui S.U.A., Theodor Roosevelt, la care au participat reprezentanti a 13 puteri care

aveau interese in Orientul Extrem.Conferinta a avut loc la Shang – Hai ,ocazie cu care a fost

desemnata o comisie a opiului ,adoptandu-se noua rezolutii.Masurile adoptate au o mare inportanta,

putand fi socotite ca o catiune de pionerat in materia combaterii la nivel intrenational a dezvoltarii

spectaculoase a traficului de droguri.

In 1912, s-a incheiat Conventia de la Haga, care a stipulat pentru prima data in mod expres ca

productia si distribuirea opiului brut sa fie controlata de lege, iar fabricarea, vanzarea si folosirea

42

stupefiantelor sa fie pusa sub control.

La 10.01.1920, s-a semnat pactul Ligii Natiunilor sub auspiciile sale si a O.I.P.C. instituindu-se

noi masuri pe plan intrenational care sa antreneze toata comunitatea. Urmeaza doua conferinte la

Geneva, in anii 1924 si 1925, in care s-au luat in discutie modul cum sunt respectate prevederile

Conventiei de la Haga din 1912.Pentru prima data s-a infiintat un organ international de control sub

denumirea de Comitetul Control Permanent al Stupefiantelor,care a inceput sa actioneze in anul 1928.

Cresterea ingrijoratoare a productiei si a traficului de stupefiante a determinat convocarea in anul 1931

la Geneva a unei Conferinta Internationale , iar la 13 iulie 1931, semnarea unei alte conventii.

La 26 iunie 1936 a fost semnata la Geneva o alta Conventie care se referea in mod expres la

represiunea traficului ilicit de droguri.

In anul 1937 a fost semnata la Geneva, Conventia pentru prevenirea si reprimarea terorismului.

Romania a fost prima tara care a propus Ligii Natiunilor ,inca din 1926 , elaborarea unei Conventii

internationale pentru suprimarea terorismului.

Reprezentantii statelor au semnat in 1929 la Geneva o Conventie pentru represiunea

falsificatorilor de moneda care a intrat in vigoare in anul 1931.

In ceea ce priveste avantul luat de furtul si traficul operelor de arta la inceput de secol XX,

doua Conventii incheiate la Haga, in 1899 si 1907, au incriminat distrugerea acestora.

Conventia “Pactului Poerich“ din anul 1935, semnata de mai multe state de pe continentul

american si care se referea la protectia monumentelor, muzeelor in timp de pace si razboi.

In anul 1910 s-a incheiat la Paris o Conventie internationala care se referea la acordarea de

sprijin si asistenta eficienta pentru combaterea difuzarii de publicatii pornografice.

2.2.3. Liga Natiunilor şi combaterea criminalităţii

Incepand din anul 1920, prin Tratatul de la Versailles, ia fiinta Liga Natiunilor. Pana in anul

1940 cand s-a dizolvat Liga Natiunilor, sub egida ei au fost adoptate 5 mari acorduri si conventii in

domeniul combaterii si traficului de droguri.

a) Conventia de la Haga , 23.01.1912

Este primul document de drept international in materie de droguri, fiind recunoscut unanim de statele

semnatare ale tratatului de la Versailles, care s-au obligat sa-l respecte.

b) Conventia Internationala a Opiului Geneva, 19.02.1925

Conventia extinde campul de aplicatie a conventiei de la Haga si asupra frunzelor de coca si a

cannabisului.

c) Conventia Internationala privind limitarea producerii si reglementarea desfacerii

43

narcoticelor, Geneva , 13.07.1931

Are ca scop limitarea productiei de narcotice si concomitent ,reglementarea desfacerii lor in

scopuri terapeutice.

Pe langa masurile prohibitive, Conventia contine si masuri de ordin politienesc – administrativ

pe care statele au obligatia de a le pune in practica .

d) Conventia pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri daunatoare, Geneva,

26.06.1936

Este primul document international consacrat represiunii propiu – zise a persoanelor fizice implicate in

traficul de droguri.Desi semnata in 1936, ea va intra in vigoare abia in octombrie 1939, fiind totodata

si ultima Conventie in domeniul adoptata sub egide Ligii Natiunilor.

2.2.4. Preocuparile O.N.U., ale institutiilor specializate si a altor organizatii, pentru prevenirea si reprimarea criminalitatii internationale

Crearea O.N.U., dupa cel de-al doilea razboi mondial, a deschis, prin semnarea la 26 iunie 1945 a

Cartei O.N.U.,o era noua in evolutia relatiilor internationale, a colaborarii si cooperarii intre popoare.

Principalele organe si organizatii in a caror sfera de activitate intra problema criminalitatii

intrenationale ar putea fi clasificate in trei grupe :

a) Organe principale si subsidiare ce intra de drept in structura O.N.U.

- Adunarea Generala

- Secretariatul General

- Consiliul Economico Social

- Comisia Dezvoltarii Sociale

- Comisia de Statistica

- Comisia Drepturilot Omului

- Comisia Societatilor Transnationale

- Comisia Conditiei Femeii

- Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare

- Comitetul pentru prevenirea crimei si lupta impotriva delicventei

- Congresele cincinale ale Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul

delicventilor

- Institutul Natiunilor Unite din Asia si Extremul Orient cu sediul la Fuchu (Japonia)

44

- Institutul Natiunilor Unite din america Latina pentru prevenirea crimei si tratamentul

delicventilor, cu sediul la Sant Jose (Costa Rica)

- Institutul de Cercetari al Natiunilor Unite pentru aparare sociala cu sediul la Cairo

(Egipt)

- Institutul Natiunilor Unite pentru aparare sociala cu sediul la Roma (Italia)

- Comisia Stupefiantelor

- Divizia Stupefiantelor

- Fondul Natiunilor Unite pentru lupta impotriva abuzului de droguri:

b) Institutiile specializate care au in sfera de preocupare probleme legate de prevenirea si

combaterea criminalitatii internationale :

- Organizatia Internationala a Muncii (O.I.M.)

- Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie Stiinta si Cultura (U.N.E.S.C.O.)

- Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.)

- Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (F.A.O.)

- Organizatia Aviatiei Civile Internationale (O.A.C.I.)

- Fondul Mondial International si Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare

(F.M.I. si B.I.R.D.)

c) Alte organizatii guvernamentale si non guvernamentale in a caror sfera de preocupare

intra problema criminalitatii internationale

- Organizatia Internationala de politie criminala (INTERPOL)

- Consiliul de Cooperare Vamala

- Asociatia Internationala a Sefilor de Politie

- Asociatia Internationala a Transporturilor Aeriene

- Societatea Internationala de Criminologie

- Asociatia Internationala de Drept Penal

- Comisia Internationala de Justitie

- Fundatia Internationala pentru Penitanciare

- Consiliul Europei

- Liga Araba

- Consiliul International al Muzeelor

- Asociatia Internationala a Negociatorilor Operelor de Arta

Masurile intreprinse de Adunarea Generala incep in anul 1946 si constau in adoptarea mai

multor rezolutii supuse de ECOSOC in probleme vizand apararea sociala, stupefiantele si chiar

45

punerea la punct a conceptului referitor la modul in care trebuie abordata pe plan international

chestiunea criminalitatii.

In anul 1972 adunarea generala la a 42-a sesiune a O.N.U. sau aprobat masurile referitoare la

intarirea Comitetului pentru prevenirea crimei.

Pe 18.12.1972 Adunarea Generala a elaborat un act de mare importanta internationala referitor

la terorismul international, prin care s-a hotarat infiintarea unui comitet special.

Fiecare din organele si organizatiile in a caror sfera de activitate intra problematica

criminalitatii internationale au desfasurat numeroase actiuni pentru prevenirea si combaterea

criminalitatii internationale.

O.N.U. are un dublu obiectiv in ceea ce priveste actiunile sale in materie de prevenire a crimei

si justitie penala:

- de areduce cota criminalitatii si consecintele acesteia asupra dezvoltarii socio-economice;

- de a influenta respectarea normelor de drept penal.

O.N.U. este principalul for international de armonizare a legislatiilor nationale in combaterea

fenomenului criminalitatii, ale carui congrese, pe specific, incepand cu anul 1950 se tin la intervale de

5 ani.(Congresul International pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul Delicventilor). Primul

congres a avut loc la Geneva in 1955, al doilea la Londra in 1960, al treilea la Stockholm in 1965 , al

patrulea la Tokyo in 1970 , al cincilea la Geneva in 1975, al saselea la Caracas in 1980 , al saptelea la

Milano in 1985 ,al optulea din 1990 si conferinta Ministeriala din 1991 la Versailles.

In cadrul acestor congrese cincinale a fost abordata sub diferite denumiri o vasta problematica

dintre care enumeram “Prevenirea Criminalitatii“, “Criminalitatea si Dezvoltarea“, “Prevenirea crimei

si lupta contra delicventei provocate in ultimul sfert de secol”, “Pentru o lume eliberata de crime“

Optiunea fundamentala a politicii internationale a statului roman de integrare in structurile

democratice europene si internationale, a reprezentat si continua sa fie obiectivul esential al relatiilor

externe.

Ca elemente definitorii ale strategiei in domeniu integrarii in structurile internationale de

combatere a criminalitatii, se detaseaza:

a) Realizarea unui sistem relational care sa permita constituirea bazelor de informatii si

date asupra instrumentelor juridice si documentelor de orientare in politica penala a

O.N.U.,care intereseaza Romania;

b) Participarea prin institutiile specializate ale statului la activitatile specifice ale

organismelor de integrare;

c) Diversificarea si amplificarea actiunilor si masurilor de cooperare cu statele membre si

46

cu celelalte state pe domenii de prioritate, mai ales privind criminalitatea in domeniul

drogurilor, furtul si traficul de armament, munitii materiale explozive, produse nucleare

radioactive, traficul de carne vie, criminalitatea legata de filierele de imigrare

clandestina, traficul de vehicule furate;

d) Dezvoltarea cooperarii in materie de crima organizata si de droguri cu statele membre

si cu celelalte state;

e) Obtinerea sprijinului la solicitarile de asistenta tehnica de specialitate;

f) Informarea reciproca, la intervale regulate, intre statele membre, privind cooperarea in

domeniul afacerilor interne;

g) Imprimarea unui spirit modern in ceea ce priveste functionalitatea structurilor

organizationale nou constituite, cat si legat de deontologia personalului.

Nu exista un model unic de organizatie criminala transnationala, sfera preocuparilor

infractionale ale acestor organizatii criminale transnationala este practic nelimitata:

- traficul de droguri, activitate care se desfasoara la parametri industriali, cu etape distincte

de productie si distributie, ce constituie apanajul unor organizatii limitate ca numer:

cartelurile columbiene, clanurile italiena ,yakuza japoneza, triade chinezesti.

- traficul de arme reprezinta o alta sfera de interes pentru organizatiile criminale, linia de

demarcatie dintre tranzactiile legale si cele ilegale fiind adesea greu de reperat.

Expertii internationali estimeaza ca in prezent ,traficul de droguri si de arme ocupa

primele doua locuri in ierarhia surselor de castiguri pe plan mondial, devansand industria

petroliera care se claseaza pe locul trei;

- traficul su substante nucleare;

- traficul cu opere de arta si alte bunuri din patrimoniul cultural national si universal;

- falsificarea de mijloace de plata si contrafacerea acestora ;

- imigrarea ilegala (triadele chinezesti castiga anual 3,5 mld. Dolari SUA din astfel de

preocupari)

- traficul cu femei , copii si organe umane;

- traficul cu autoturisme de lux furate;

- omorul la comanda;

- criminalitatea economico financiara;

- spalarea banilor murdari.

2.3 Iniţiative şi preocupări ale organismelor internaţionale pentru prevenirea şi

47

combaterea criminalităţii organizate

Ultimul deceniu al secolului XX, s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate

domeniile economico-sociale a gândirii şi a modului de viaţă. O doctrină retrogradă de înăbuşire a

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se prăbuşeşte şi alta opusă îşi face loc îndeosebi în Europa de Est,

dar şi în Asia, Africa şi America Latină. Această schimbare s-a repercutat şi asupra fenomenului

criminalităţii tulburând buna desfăşurare a activităţii instituţiilor statului. Formele de manifestare a

criminalităţii organizate s-au diversificat trecând de la cele tradiţionale (cum sunt jocurile de noroc

ilegale, camăta, prostituţia etc.) la traficul internaţional de maşini furate, traficul de persoane, de

droguri, frauda cu cărţi de credit etc. ajungându-se la organizarea activităţii infracţionale după modelul

companiilor legale.

În ultimii ani ca urmare a conflictelor naţionale, etnice şi chiar interstatale, un mare număr de

depozite militare au intrat sub controlul unor bande criminale, face ce face ca traficul cu armament,

explozivi, substanţe toxice şi radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent fiind aproape scăpat

de sub control. Organizaţiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping şi

înregistrarea unor pierderi fictive, operaţiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcţionari

corupţi. O situaţie de noutate, exploatată de crima organizată, este micşorarea ofertei mondiale de

organe umane pentru transplant.

Asistăm astfel la un fenomen de globalizare a comerţului şi pieţelor financiare etc. Această

tendinţă a provocat două rezultate simultane: unul, reprezentând dispariţia limitelor dintre naţional,

regional şi internaţional, lumea devenind aproape un singur stat, iar al doilea, întrepătrunderea

problemelor economice, politice şi sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil a fi separate. În

cadrul acestei tendinţe globalizarea s-a extins şi în sfera criminalităţii.

Această tipologie a infracţionalităţii şi-a îndreptat atenţia spre anumite domenii, favorizate de

climatul de globalizare cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul de persoane, traficul de arme,

materiale explozive şi nucleare, terorismul, prostituţia, spălarea banilor, furtul şi contrabanda de

maşini scumpe, furtul şi contrabanda cu obiecte de patrimoniu, răpirea oamenilor de afaceri şi a

vedetelor în scopul şantajului şi extorcării de fonduri etc. Crima organizată a îmbrăcat un aspect

mondializat aducând atingere siguranţei publice.

Sistemele electronice de comunicate neputând fi secretizate perfect devin vulnerabile în faţa

acţiunilor criminale comise prin intermediul computerelor, prejudiciul fiind enorm, iar autorii

criminalităţii informatice având mari şanse de a nu fi descoperiţi. Faţa văzută a profiturilor ilicite

48

realizate prin spălarea banilor cunoaşte mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriaşe

obţinute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ţine sub control importante instituţii

financiar-bancare, ori instituţii economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri

pentru înlăturarea concurenţei.72

Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internaţională pe măsură ce fenomenul a

fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă, statele lumii

la nivel global, continental şi regional au căutat diverse forme de combatere. Dacă, iniţial, sfera

acestor acţiuni s-a regăsit, în principal, în mijloacele naţionale de combatere, extinderea

fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale şi neguvernamentale să îşi dea mâna până la cel

mai înalt nivel pentru cunoaşterea, în primul rând a fenomenului şi apoi în găsirea căilor şi

mijloacelor de prevenire şi contracarare.73

Amploarea fenomenului a făcut ca sub egida O.N.U., preşedinţii de state să se întâlnească la cel

mai înalt nivel şi să-şi exprime poziţia faţă de pericolul social al criminalităţii organizate ce

ameninţă siguranţa naţională a statelor.

Preocupările existente pe plan mondial, pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sunt

remarcabile, începând cu eforturile Organizaţiei Naţiunilor Unite care a organizat un număr de opt

congrese internaţionale consacrate studierii criminalităţii la nivel naţional, regional şi mondial.

2.3.1. Documente adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate

O.N.U. este forul internaţional în cadrul căruia au fost negociate şi adoptate cele mai importante

instrumente internaţionale utilizate în lupta împotriva criminalităţii. În 1950 O.N.U. şi-a asumat în

întregime responsabilitatea sectorului prevenirii criminalităţii, iar congresele au avut loc din 5 în 5

ani. Concomitent au fost întreprinse acţiuni concrete la nivelul O.I.P.C. – Interpol, precum şi

colaborări bilaterale pentru combaterea fenomenului criminalităţii în domenii de maximă

importanţă (terorism internaţional, crimă organizată, trafic de droguri, de persoane, de armament,

falsul de monedă etc.).74

Printre cele mai importante documente elaborate de O.N.U. se pot enumera:

72

Costică Voicu – Spălarea banilor murdari, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 34. 73

Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura M.A.I., Bucureşti, 2004, p. 54 şi urm. 74

Ion Hurdubaie – Instrumente ale cooperării internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de

probaţiune, Editura Era, Bucureşti, pag. 7.

49

a) Declaraţia celui de al IV-lea Congres al ONU pentru răspunderile politice, insistând să se facă

paşi efectivi în direcţia coordonării şi intensificării prevenirii criminalităţii, în contextul

economic şi social al dezvoltării fiecărei ţări în parte.

b) Declaraţia de la Caracas dată cu ocazia celui de al VI-lea Congres al ONU în 1980, care afirma

necesitatea dezvoltării sistemelor politice, sociale şi justiţiei criminale. Această declaraţie lega

prevenirea crimei de alte preocupări umane, în special de condiţiile sociale şi calitatea vieţii,

căutând să le îmbunătăţească şi să reducă costurile sociale şi materiale ale criminalităţii.

c) Planul de acţiune Milan „Activitatea ONU în domeniul prevenirii criminalităţii a fost extinsă

prin Standardele adiţionale adoptate la cel de al VII-lea Congres ţinut în 1985 la Milan. Acest

plan de acţiune conţinea recomandări pentru întărirea prevenirii criminalităţii pe plan naţional

şi internaţional. Totodată, planul sublinia promovarea schimburilor de informaţii şi a

experienţei statelor în activitatea de prevenire a criminalităţii şi coordonarea activităţii ONU pe

toate planurile, reorganizarea cooperării tehnice a serviciilor specializate cu instituţiile

Naţiunilor Unite ce au atribuţii în această direcţie.

d) La cel de al VIII-lea Congres al ONU ţinut la Havana în 1990, Adunarea Generală prin

Rezoluţia nr. 45/107 a adoptat „Recomandările pentru cooperarea internaţională pentru

prevenirea crimei”. Cu această ocazie –a subliniat strategia de a face faţă la crima organizată,

în contextul intensificării luptei prin promovarea normelor de drept, cu referire la datoria

apărării şi respectării drepturilor omului. Tot la acest Congres au fost adoptate şi alte

documente în domeniu cum sunt: liniile directoare ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea

delicvenţei juvenile; standarde model privind cooperarea internaţională pentru prevenirea

criminalităţii şi adaptarea justiţiei penale în contextul programului; regulile Naţiunilor Unite

pentru copiii privaţi de libertate; principiile de bază ale tratamentului prizonierilor; liniile

directoare pentru prevenirea şi controlul crimei organizate; măsuri împotriva terorismului

internaţional; tratatul tip al extrădării infractorilor; tratatul model privitor la asistenţa reciprocă

în probleme criminale.

e) Raportul Comitetului European pentru problemele Criminale asupra organizării prevenirii

criminalităţii, elaborat de Comitetul restrâns al experţilor, creat pentru organizarea prevenirii

criminalităţii la cea de a 32 sesiune plenară din 1983 care avea printre altele sarcini privind:

- examinarea măsurilor de prevenire a criminalităţii, altele decât cele decurgând din deciziile

penale şi tratamentul delicvenţilor, insistând îndeosebi asupra activităţii comitetelor de

prevenire a criminalităţii din fiecare ţară şi a altor organisme ale statului (poliţia, autorităţile

locale etc.);

50

- studierea rezultatelor cercetărilor în vederea prevenirii criminalităţii;

- difuzarea către utilizatori a informaţiilor importante pe care le deţin pentru prevenirea

criminalităţii etc.

De notat că şi Consiliul Economic şi Social al ONU în Rezoluţia din 1989 cheamă guvernele,

organizaţiile internaţionale şi cele neguvernamentale să coopereze cu Comitetul de control şi prevenire

a criminalităţii, acordând o atenţie specială cooperării internaţionale în combaterea crimei organizate.

f) Adunarea Generală a O.N.U. în Rezoluţia sa nr. 44/72 din 8 decembrie 1989 a reafirmat

valabilitatea în continuare a Planului Milan de acţiune şi a cerut din nou la Congresul al VIII-lea

(interalia) să se propună măsuri vizibile de control, urmărind stoparea activităţilor crimei organizate

astfel:

Adoptă regulile conţinute în anexa Rezoluţiei 44/77 din 1989 ca recomandări valabile pentru

acţiunile pe plan naţional şi internaţional împotriva crimei organizate şi obligă statele membre

să acorde aviz favorabil îndeplinirii acestor reguli atât la nivel naţional cât şi internaţional;

Invită statele membre să facă disponibile la cerere, secretarului general reglementări din

legislaţia lor cu privire la spălarea banilor, supravegherea tranzacţiilor la scară mare cu bani

lichizi şi alte măsuri care să permită ca acestea să fie făcute disponibile fiecărui stat membru

doritor să legifereze sau să dezvolte mai departe legislaţia în aceste domenii.

g) În anexa Rezoluţiei nr. 44/71 din 8 decembrie 1989 sunt prevăzute măsurile şi strategiile ce

trebuie luate de statele membre pentru prevenirea şi controlul crimei organizate astfel:

Creşterea conştientizării publice , măsuri pentru prevenirea fraudelor în dauna avutului public,

cunoaşterea diferitelor manifestări ale infracţiunilor sociale şi economice, cooperarea cu mass-

media.

Cercetarea în structura crimei organizate şi evaluarea efectelor sale, cercetarea corupţiei,

cauzele sale, natura şi efecte ei, legăturile sale cu crima organizată şi măsurile anticorupţie fiind

premise pentru dezvoltarea programelor de prevenire;

Elaborarea planurilor de prevenire sau minimalizare a impactului crimei organizate, a unor

programe detaliate destinate să plaseze obstacole în calea potenţialilor infractori, a programelor

de control a fraudelor, crearea agenţiilor anticorupţie şi a altor mecanisme similare. Elaborarea

de studii privind impactul crimei organizate asupra comunităţilor şi identificarea cauzelor

dezvoltării criminalităţii, pentru a lua măsuri de prevenire şi combatere;

Îmbunătăţirea eficienţei legii şi justiţiei în domeniul criminalităţii, calificarea profesională a

personalului din domeniul juridic, încurajarea legislaţiei în domeniul pedepsirii spălării banilor,

51

a fraudelor organizate, deschiderii şi operării cu conturi sub nume fals;

Măsuri privind stabilirea modului de acţiune în domeniul crimei organizate, pentru îngheţarea,

reţinerea, confiscarea bunurilor sau pierderea proprietăţii, dobândite din infracţiuni. Dispoziţiile

privind confiscarea unei proprietăţi de la o ţară la cererea alteia putând fi subiecte de acorduri

bilaterale;

Investigarea criminală, atenţia fiind focalizată pe noile metode şi tehnici de investigare

dezvoltate în diferite ţări asupra „urmăririi traseului banilor”. Interceptarea comunicaţiilor şi

folosirea supravegherii electronice, elaborarea de planuri privind protejarea martorilor

împotriva violenţei şi a intimidării;

Dezvoltarea cooperării internaţionale pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii

transnaţionale, schimbul de informaţii între autorităţile poliţieneşti ale statelor membre,

asistenţa mutuală, transferul de date privind modurile de operare ale grupărilor criminale etc.

h) Congresul al VIII-lea al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratarea infractorilor, în

care se afirmă clar faptul că trebuie acordată prioritate combaterii terorismului în toate formele

sale, incluzând, atunci când este cazul, acţiuni coordonate şi concertate ale comunităţii

internaţionale.

i) Dintre multiplele reuniuni desfăşurate sub egida O.N.U., un loc aparte îl reprezintă

Reuniunea Ministerială a Preşedinţilor de Stat, desfăşurată la Neapoli în 1994, unde s-a adoptat Planul

Mondial de acţiune contra criminalităţii organizate, ce cuprinde printre altele următoarele puncte:

Comunitatea internaţională trebuie să se pună de acord asupra unei definiţii comune a

conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai omogene măsurile luate la nivel

naţional şi mai eficace cooperarea internaţională;

Pentru combaterea efectivă a criminalităţii organizate, comunitatea internaţională trebuie să ţină

cont de caracteristicile sale structurale şi metodele specifice pentru a elabora strategii, politici,

legi sau alte măsuri. Deşi nu se constituie într-o definiţie juridică sau exhaustivă a fenomenului,

elementele următoare permit a caracteriza crima organizată: organizare de grupuri cu scopuri de

activităţi criminale; legături ierarhice sau relaţii personal» care permit anumitor indivizi să

conducă grupul; recurgerea la violenţă; intimidare şi corupţie în vederea realizării de profituri

sau pentru a obţine sechestru pe teritorii sau pieţe; spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei

activităţi criminale, cât şi pentru infiltrarea economiei legale; potenţial de expansiune în orice

nouă activitate şi dincolo de frontierele naţionale; cooperarea cu alte grupuri criminale

organizate transnaţional;

52

Pentru a detecta, preveni şi combate într-o manieră judicioasă activităţile criminale

transnaţionale organizate, comunitatea internaţională trebuie să întărească cunoaşterea

organizaţiilor criminale şi a dinamicii lor. Statele trebuie să strângă, analizeze şi să difuzeze

statistici şi informaţii fiabile asupra acestui fenomen;

Fiecare stat trebuie să studieze experienţa statelor care au fost obligate să facă faţă criminalităţii

organizate şi să interpreteze informaţiile reieşite din studiul şi analiza structurii şi activităţilor

criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii directoare care i-ar putea fi utile

pentru determinarea măsurilor legislative în materie de drept penai şi procedură penală,

dispoziţii regulamentare şi structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni şi

combate acest fenomen;

Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări legislative

care să califice ca infracţiune participarea la o organizaţie criminală sau o asociaţie de

răufăcători şi instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru a întări capacitatea

de luptă contra criminalităţii organizate în interiorul frontierelor lor şi pentru a îmbunătăţi

cooperarea internaţională;

Statele trebuie să asigure condiţiile ca justiţia penală să dispună de structuri şi mijloace

suficiente pentru a face faţă activităţilor complexe ale criminalităţii organizate, în primul rând

garanţii contra corupţiei, intimidării şi violenţei;

Pentru combaterea eficace a criminalităţii organizate, statele trebuie să depăşească codul de

tăcere şi intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de

strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică, operaţiunile clandestine şi livrările

supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislaţia naţională şi cu respectarea deplină a

drepturilor individuale şi, în special, a dreptului la respectul vieţii private şi sub rezerva, dacă

este cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt şi măsurile vizate să încurajeze membrii

organizaţiilor criminale să coopereze şi să depună mărturie, în special programele de protecţie a

martorilor şi familiilor lor, iar în limitele impuse de legislaţia naţională, de un tratament mai

favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor şi judecăţii;

Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale de cercetare

şi să le doteze pentru cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor structurale şi a metodelor de

funcţionare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, să se străduiască să

asigure membrilor acestor celule formarea şi resursele necesare, în scopul ca aceştia să-şi poată

concentra eforturile asupra strângerii şi analizei informaţiilor asupra criminalităţii transnaţionale

organizate;

53

Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate şi

legalitate şi să elaboreze şi să aplice măsuri destinate să aducă la cunoştinţa publicului

efectele nefaste ale criminalităţii organizate;

Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de indemnizaţie

adecvate în favoarea victimelor criminalităţii organizate, în conformitate cu dispoziţiile

Declaraţiei de principii fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi a

victimelor abuzului de putere adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985;

Se recomandă ca O.N.U., organizaţiile internaţionale şi regionale competente să pună la punct

modele şi directive practice în domeniul dreptului material şi a dreptului procesual penal bazându-

se pe experienţa şi cunoştinţele specializate ale statelor, iar aceste organizaţii să ajute statele, la

cererea lor, să examineze şi să dezvolte legislaţia naţională, să planifice şi să întreprindă reforme,

ţinând cont de practicile existente de tradiţiile juridice, culturale şi sociale.

j) În domeniul drogurilor au fost adoptate Convenţia de la Geneva din 1925, Convenţiile din

1931 şi 1936, Convenţia Unică asupra Stupefiantelor adoptată la New York în 1961,

Convenţia de la Viena din 1971 privind substanţele psihotrope, precum şi Convenţia din

1988.

2.3.2. Programe iniţiate de O.N.U. în domeniul criminalităţii organizate

Progresele în domeniul comunicaţiilor şi al tehnologiei au extins relaţiile comerciale dintre state,

au scurtat distanţele, au făcut frontierele statelor permeabile şi au deschis oportunităţi de

neimaginat pentru interacţiunea comercială, politică şi socială. Dar acest proces de globalizare are

şi o parte întunecată: extinderea ocaziilor pentru activităţi comerciale licite a constituit în paralel o

deschidere fără precedent pentru activităţile ilegale desfăşurate de grupurile criminale şi de firme.

Grupările criminale au stabilit reţele internaţionale pentru a-şi desfăşura cu mai multă eficienţă

activităţile lor prin intermediul unor tehnologii sofisticate şi prin exploatarea posibilităţilor

obţinute de deschiderea frontierelor.

Ameninţarea creată de criminalitatea organizată transnaţională pentru situaţia politică, economică

şi socială a statelor a fost recunoscută începând de la mijlocul anului 1990. Negocierea ulterioară a

Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate şi a Protocoalelor

54

sale adiţionale, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, a constituit un pas istoric în

combaterea acestei ameninţări.75

a). Convenţia oferă cadrul normativ şi orientarea pentru un Program Global împotriva

Criminalităţii Transnaţionale Organizate. Programul urmăreşte să asigure ratificarea de către state a

convenţiei şi să ia măsuri efective, practice, în concordanţă cu prevederile acesteia pentru a lupta

împotriva criminalităţii organizate. Statele care ratifică convenţia se angajează ele însele să ia o

serie de măsuri împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, inclusiv declararea ca infracţiuni

a unor fapte pentru a combate problema, adoptarea unor măsuri eficiente, pentru asistenţa legală

reciprocă, extrădare, cooperarea agenţiilor de aplicare a legii şi asistenţă tehnică şi formare a

cadrelor. Programul Global împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate schiţează cele mai

recente tendinţe ale acţiunii grupurilor criminale organizate şi evidenţiază potenţialul lor periculos

la nivel mondial, astfel încât ţările să poată desfăşura acţiuni preventive în cunoştinţă de cauză.

Printre modalităţile concrete avute în vedere de Programul global se numără:

> Editarea unui manual de investigare şi combatere a crimei organizate, utilizat ca o bază de

pornire pentru pregătire şi alte forme de asistenţă. În 2002, au fost formaţi cu cele mai eficiente

metode de luptă împotriva crimei organizate peste 480 investigatori, procurori, analişti de

informaţii şi judecători.

> Crearea unei baze de date asupra grupurilor criminale organizate care acţionează în mai multe

ţări, împreună cu un set de tipologii ale grupurilor criminale organizate.

> Colecţie actualizată privind strategii, legislaţie şi structuri create pentru a combate crima

organizată în lume.

b). Programul Global împotriva Terorismului al U.N.O.D.C. reprezintă o parte integrală a acţiunii

colective a Naţiunilor Unite împotriva terorismului. Programul, care acţionează în strânsă legătură

cu Comitetul de Combatere a Terorismului al Consiliului de Securitate, oferă asistenţă tehnică

Statelor membre şi promovează cooperarea internaţională împotriva terorismului. În acest domeniu

contribuţia O.N.U. se remarcă prin adoptarea unei întregi serii de convenţii internaţionale

consacrate prevenirii şi combaterii terorismului internaţional, între care: Convenţia relativă la

infracţiunile şi la anumite acte care survin la bordul aeronavelor din 14 septembrie 1963,

Convenţia pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave din 16 decembrie 1970, Convenţia pentru

reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile din 23 septembrie 1971,

75

Ioan Hurdubaie – Instrumente ale cooperării internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de

probaţiune, Editura Era, Bucureşti, 2006, pag.8.

55

Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de o

protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici din 14 decembrie 1973, Convenţia

internaţională împotriva luărilor de ostatici din 17 decembrie 1979, Convenţia asupra marcării

explozivilor plastici şi în folii în scopuri de detecţie din 1 martie 1991, Convenţia internaţională

pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozivi din 15 decembrie 1997, Protocolul din 24

februarie 1988 pentru reprimarea actelor ilicite de violenţă în aeroporturi care servesc aviaţiei

civile internaţionale, complementar la Convenţia din 1971, Convenţia internaţională pentru

reprimarea finanţării terorismului din 9 decembrie 1999 etc.

c). Programul Global împotriva Corupţiei are ca ţintă ţări cu economii vulnerabile sau în tranziţie

prin promovarea unor măsuri anticorupţie în sfera sectorului public şi în cercurile înalte financiare

şi politice. Programul Judiciar pentru Integritate stabileşte mijloacele de identificare a problemelor

cheie ale corupţiei judiciare. În cadrul acestui Program, un loc important revine Convenţiei

Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în

octombrie 2003, semnată de 140 state şi ratificată de 38, care a intrat în vigoare la 14 decembrie

2005.

d) Programul Global împotriva Traficului de Fiinţe Umane. Contrabanda cu migranţi şi traficul cu

fiinţe umane pentru prostituţie şi sclavie au devenit două dintre problemele mondiale în ultimii ani.

Acest program permite ţărilor de origine, de tranzit şi de destinaţie, să dezvolte strategii comune şi

acţiuni cu caracter practic împotriva comerţului cu fiinţe umane.76

În acest cadru se înscrie şi adoptarea Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea

traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, precum şi a Protocolului împotriva

traficului ilegal de migranţi, pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţionale la Convenţia

Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York în 2000.

e) Programul Global împotriva spălării banilor (G.P.M.L.). În economia actuală globalizată,

grupările criminale încasează imense sume de bani, prin traficul de droguri, contrabanda cu arme şi

criminalitatea financiară. „Banii murdari” sunt folosiţi de către crima organizată pentru finanţarea

actelor teroriste. Infractorii care doresc să beneficieze de profiturile lor ilegale caută să ascundă

sursa lor prin activităţi legale, proces cunoscut prin sintagma „spălarea banilor”.

Programul G.P.M.L. constituie instrumentul cheie al O.N.U. prin care ajută statele membre să

elaboreze legislaţia împotriva spălării banilor, să dezvolte şi să menţină mecanisme adecvate

pentru combaterea acestei infracţiuni.

76

Ioan Hurdubaie, op.cit., pag. 10.

56

f). Programul Naţiunilor Unite pentru Controlul Internaţional al Drogurilor (U.N.D.C.P.) a fost

creat în 1991. În octombrie 2002, UNDCP a fost redenumit Oficiul Naţiunilor Unite pentru

Droguri şi Criminalitate (U.N.O.D.C.), care administrează totodată şi Fondul U.N.D.C.P.

U.N.O.D.C. acţionează pentru educarea lumii referitor la pericolele abuzului de droguri şi pentru

întărirea acţiunii internaţionale împotriva producţiei de droguri, a traficului şi a criminalităţii legate

de droguri prin proiecte de dezvoltare alternativă, monitorizarea culturilor ilicite şi programele de

combatere a spălării banilor. U.N.O.D.C. oferă de asemenea statistici exacte prin Programul

Evaluare Globală (G.A.P.) şi ajută la elaborarea legislaţiei şi formează oficiali din justiţie ca parte a

Programului de Consiliere Legală. În 1997 U.N.O.D.C. a fost de asemenea însărcinat cu

responsabilităţi privind prevenirea criminalităţii, justiţia criminală şi reforma dreptului penal.

Oficial acţionează împreună cu Statele membre pentru întărirea rolului dreptului, promovarea unor

sisteme de justiţie criminală stabile şi viabile şi combaterea ameninţărilor crescânde ale

criminalităţii transnaţionale organizate prin Programul Global de Acţiune împotriva Corupţiei,

Programul Global de Acţiune împotriva Criminalităţii Organizate şi Programul împotriva

Traficului de Fiinţe Umane şi Secţia de Prevenire a Terorismului (T.P.B.).

Problema mondială a drogurilor. În 1990, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat o Declaraţie

Politică şi un Program Global de Acţiune privind abuzul şi traficul de droguri în întreaga lume şi a

proclamat deceniul 1990-2000 drept Deceniul Naţiunilor Unite împotriva Abuzului de Droguri. În

1998, cea de-a douăzecia sesiunea specială a Adunării Generale asupra problemei mondiale a

drogurilor a avut loc la New York. Cu această ocazie, Adunarea Generală a adoptat Declaraţia

politică, Principiile directoare ale reducerii cererii de droguri şi Măsuri pentru întărirea cooperării

internaţionale în lupta împotriva problemei mondiale a drogurilor.

2.3.3. Organisme ale O.N.U. şi structurile Consiliului Europei cu atribuţii pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate

a. Adunarea Generală a O.N.U.

În conformitate cu prevederile art. 10 din Carta O.N.U., Adunarea Generală are conferit dreptul

de a discuta orice problemă, putând face recomandă statelor membre cu privire la acestea. Una din

principalele funcţii ale Adunării Generale este aceea de a promova colaborarea internaţională în

domeniul politic, economic, social şi cultural-educativ. Majoritatea acţiunilor întreprinse de ONU pe

linia prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale, începând cu formarea unor organe de

specialitate şi aprobarea de programe de acţiune, au fost realizate ca urmare a măsurilor discutate şi

aprobate în Adunarea Generală a ONU.

57

Măsurile întreprinse de Adunarea Generală încep cu anul 1946 şi constau în adoptarea mai

multor77

rezoluţii supuse de ECOSOC în probleme vizând apărarea socială, stupefiantele şi chiar

punerea la punct a conceptului referitor la modul în care trebuie abordată pe plan internaţional

problema prevenirii şi combaterii criminalităţii. Una din importantele măsuri luate de acest organism al

ONU, a fost luată în 1972 la a 42-a sesiune, când s-au aprobat măsurile ECOSOC referitoare la

întărirea Comitetului pentru prevenirea criminalităţii.

b. Secretarul General, în conformitate cu prevederile art. 12, 20, 75 şi 79 din Carta ONU şi ale

Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, are un mare rol în organizarea şi realizarea activităţii ONU

în combaterea criminalităţii internaţionale. Secretariatul desfăşoară discuţii cu reprezentanţii

guvernelor referitor la problema în materie, primeşte şi analizează, organizează conferinţele,

congresele, seminariile şi simpozioanele, asigurând funcţionarea în bune condiţii a organelor

principale şi subsidiare ale ONU, care au preocupări în materia criminalităţii internaţionale.78

Prin intervenţiile făcute de acest organ al ONU s-au adus clarificări în problema criminalităţii,

în sensul că ea trebuie privită în mod global, ca făcând parte din acţiunile de ordin social ale

organizaţiei.

c. Comitetul Special pentru Reprimarea Terorismului Internaţional

Alarmată de valul crescând al manifestărilor de terorism internaţional, la cererea statelor

membre Adunarea Generală a ONU, în baza Rezoluţiei nr. 3034 din 1975, a înfiinţat acest comitet din

reprezentanţii a 35 de state. El a desfăşurat o activitate intensă timp de 4 ani, dar apreciem că aceasta a

rămas fără un rezultat practic. În materia terorismului internaţional problema încă nu este practic

clarificată şi nu s-au adoptat instrumentele de drept internaţional eficace care să stăvilească acest

fenomen ce se manifestă destul de frecvent în zilele noastre.79

d. Comitetul pentru Prevenirea Crimei şi Luptei împotriva Delicvenţei

Crearea acestui comitet pune în evidenţă faptul că încă de la început la ONU, problema luptei

pentru prevenirea şi reprimarea criminalităţii internaţionale nu a fost abordată în mod corespunzător şi

cu eficienţă.80

Multe din aceste aspecte au fost neclare, rămase la nivelul unor discuţii ineficiente, fapt

ce a permis ca o perioadă îndelungată să nu se întreprindă acţiuni cu caracter global pe linia

criminalităţii internaţionale.81

Consiliul Economic şi Social al ONU, luând în discuţie această problemă în 1971, a adoptat o

77

I.Suceavă, F.Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romartexim, Bucureşti, 1997, pag.84

şi urm. 78

Programme de Travail de la Section de la justice Penale du Secretariat de l’Organization des Nations Unies –

6A/31/6. 79

I.Suceavă, F.Coman – op.cit., pag. 86 şi 92. 80

Vezi Dec.ONU E.C.N.7/558/1978. 81

William Clifford – Le comite pour la preventions du crime et la lutte centre delinquence, pag. 11.

58

rezoluţie prin care a hotărât o serie de probleme privind activitatea acestui comitet, în sensul că s-a

hotărât lărgirea compoziţiei sale.

Sesiunile acestui comitet dezbat în esenţă probleme de mare importanţă în materia prevenirii

criminalităţii internaţionale, aşa cum sunt planurile de acţiune la nivel internaţional, cele privind

crimele şi actele de violenţă transnaţionale, traficul de stupefiante şi altele.

e. Comisia Interguvernamentală de Prevenire a Criminalităţii şi Justiţie Penală înfiinţată în

1992. Această comisie a fot mandatată să definească liniile directoare pentru acţiunile ONU şi să

înregistreze sprijinul statelor. Toate iniţiativele derulate până în acest sector sunt coordonate de Biroul

pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală, cu sediul la Viena. Acest birou lucrează în cooperare

cu statele membre şi alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, urmărind

adoptarea şi includerea în legislaţiile naţionale a instrumentelor ONU şi coordonează activitatea

structurilor specializate cum sunt: Agenţia pentru prevenirea şi Controlul Drogurilor, Centrul pentru

Drepturile Omului, Biroul pentru Problemele legale.

Din iniţiativa acestei comisii, Consiliul ONU pentru Consultanţă Ştiinţifică şi Profesională în

domeniul criminalităţii şi justiţiei, a organizat o conferinţă pe tema spălării banilor ce a avut loc în

iunie 1994, în care s-a recomandat crearea unei reţele globale pentru monitorizarea bunurilor obţinute

prin activităţi ilicite, aplicarea unor măsuri de limitare a secretului bancar şi raportarea tranzacţiilor

suspecte.

f. Institutele Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei

Una din importantele acţiuni ale Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul prevenirii şi

reprimării criminalităţii internaţionale o constituie înfiinţarea institutelor pentru prevenirea crimei şi

tratamentul delincvenţilor. Existenţa acestora asigură pe plan regional o cunoaştere mai aprofundată a

problemelor, iniţierea unor măsuri de calitate şi cu eficienţă pozitivă în zona geografică unde sunt ele

plasate. În prezent există un număr de patru asemenea institute afiliate la ONU urmând să fie create

încă două.

Încă de la înfiinţarea lor aceste institute au desfăşurat importante activităţi de cooperare cu

guvernele ţărilor din zona geografică şi a celor cu sediu. Precizăm că aceste institute au încheiat de

statele pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea acorduri speciale care prevăd o serie de contribuţii

de ordin financiar, funcţional etc. Principalele acţiuni întreprinse de institute se referă la:

Schimbul de informaţii în materie, legislaţia penală şi transmiterea cunoştinţelor;

Organizarea unor cursuri de formare pentru persoanele responsabile cu politica de

prevenire a crimei şi favorizarea unor schimburi de cunoştinţe tehnice între personalul din

diferite ţări, realizarea unor lucrări de cercetare pe linia corupţiei, violenţei şi abuzului de

59

droguri;

Promovarea şi aplicarea de către guverne a recomandărilor ONU în materia criminalităţii

internaţionale;

Încurajarea cooperării dintre ţările regiunii în ceea ce priveşte prevenirea şi represiunea

crimei prin luarea unor măsuri concrete.

Elaborarea de studii şi documente care aduc o contribuţie substanţială la pregătirea

Congreselor Naţiunilor Unite.

Prezentarea pe baza cunoaşterii fenomenului criminalităţii din zonă, de rapoarte şi studii

Comitetului pentru prevenirea crimei şi delincventei care funcţionează pe lângă Consiliul

Economic şi Social.

Cooperarea cu instituţiile specializate ale ONU, cu centrele universitare în studierea unor

probleme legate de criminalitate şi organizarea de conferinţe, seminarii, simpozioane cu

caracter internaţional în problema crimei internaţionale

g) Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor (I.N.C.B. în engleză sau O.I.C.S. în

franceză) este organismul cvasijudiciar independent pentru implementarea Convenţiilor Naţiunilor

Unite asupra drogurilor. Acesta a fost creat în 1968 de către Convenţia Unică asupra Stupefiantelor din

1961. INCB este independent de guverne ca şi de Naţiunile Unite, cei 13 membrii ai săi acţionând în

nume personal.

h). Oficiul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate (U.N.O.D.C.) este liderul global în

lupta împotriva drogurilor ilicite şi a criminalităţii internaţionale. Înfiinţat în 1997, U.N.O.D.C. are

aproximativ 500 funcţionari în toată lumea. Sediul său se află la Viena şi are 21 birouri, precum şi

oficii de legătură la New York. U.N.O.D.C. se bazează pe contribuţii voluntare, în principal din partea

guvernelor, pentru 90% din bugetul său.

U.N.O.D.C. este mandatat să asiste Statele membre în lupta lor împotriva drogurilor ilicite,

criminalităţii şi terorismului. În Declaraţia Mileniului, Statele membre îşi propun de asemenea să

intensifice eforturile pentru lupta împotriva criminalităţii transnaţionale sub toate dimensiunile sale, să-

şi dubleze eforturile pentru implementarea angajamentelor de a combate problema mondială a

drogurilor şi să ia măsuri concrete împotriva terorismului internaţional.

Cei trei piloni ai programului de activitate al U.N.O.D.C. sunt:

> Activitatea de cercetare şi analiză pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor şi înţelegerii problemei

drogurilor şi criminalităţii şi extinderea datelor de bază pentru deciziile politice şi operaţionale;

> Activitatea normativă pentru a asista Statele în ratificarea şi implementarea tratatelor

internaţionale, dezvoltarea legislaţiei interne privind drogurile, criminalitatea şi terorismul, şi oferirea

60

de servicii de secretariat şi independente pentru instituţiile de guvernare bazate pe tratate; şi

> Proiecte de cooperare tehnică în domeniu pentru a mări capacitatea Statelor membre de a

contracara drogurile ilicite, criminalitatea şi terorismul.

U.N.O.D.C. continuă eforturile pentru implementarea priorităţilor sale operaţionale printr-o

abordare integrată a luptei împotriva drogurilor, criminalităţii şi terorismului.

i. Comisia de Stupefiante (C.N.D.), înfiinţată prin Rezoluţia E/9/1 din 16 februarie 1946 a

Consiliului Economic şi Social, având iniţial în componenţa sa 15 membri, iar ulterior s-a mărit la 30

membrii. Este un organ subsidiar al acestui Consiliul, făcând parte din structura acestuia. Membrii

acestei comisii sunt aleşi astfel încât să reprezinte în mod corespunzător ţările care sunt mari

producătoare de materii prime şi unde traficul ilicit de droguri prezintă pe plan intern o intensitate mai

mare. Comisia reprezintă organismul central de elaborare a politicii în cadrul sistemului Naţiunilor

Unite pentru a acţiona în toate domeniile legate de droguri. Ea analizează situaţia mondială a abuzului

de droguri şi dezvoltă propuneri pentru întărirea controlului internaţional al drogurilor.82

Principalele

sarcini ale acestei comisii sunt următoarele:

> Ajută Consiliul Economic şi Social să-şi exercite funcţiile de supraveghere în domeniul

stupefiantelor;

> Ajută C.E.S. să-şi realizeze funcţiile ce îi sunt acordate prin tratatele internaţionale referitoare

la stupefiante, îi prezintă măsuri şi recomandări privind controlul stupefiantelor, pregăteşte proiectele

convenţiilor internaţionale în domeniu;

> Studiază reformele care se impun în dispozitivul actual de control internaţional al

stupefiantelor şi face în acest sens propuneri Consiliului Economic şi Social.

j. Divizia drogurilor şi narcoticelor, înfiinţată în 1946, cu sediul la Geneva, realizează o serie de

atribuţii cu caracter de exerciţiu administrativ, acţiuni de formare profesională a unor cadre, burse de

studii, contribuie la punerea în acţiune a programelor ONU, referitoare la prevenirea traficului ilicit de

droguri, realizează formarea de specialişti în folosirea metodelor de control chimic de specialitate ce

sunt utilizate pe plan internaţional în identificarea şi analiza drogurilor.

k. Centrul pentru Prevenirea Criminalităţii Internaţionale (C.I.C.P.) creată în 1997 este oficiul

O.N.U. responsabil pentru prevenirea criminalităţii, justiţie penală şi reforma dreptului penal.

C.I.C.P. acţionează împreună cu statele membre pentru întărirea rolului dreptului, promovarea

unor sisteme de justiţie penală viabile şi combaterea ameninţărilor crescânde ale criminalităţii

transnaţionale organizate, corupţiei traficului de fiinţe umane. Începând din octombrie 2002 C.I.C.P. a

fost redenumit Programul de Criminalitate al Oficiului Naţiunilor Unite (U.N.O.D.C. Crime

82

Ioan Hurdubaie – Instrumente ale cooperării internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de

probaţiune, Editura Era, Bucureşti, 2006, pag. 13.

61

Programme).

l. Unitatea de reformă a justiţiei penale asistă Statele în dezvoltarea unor strategii pentru

reformarea tuturor aspectelor sistemelor lor de justiţie penală, cu accent deosebit pe grupurile

vulnerabile. Prin intermediul reţelei de oficii ale U.N.O.D.C., această structură a dezvoltat proiecte în

domeniile justiţiei juvenile, reformei penale şi asistenţei acordate victimelor. Unitatea pregăteşte, de

asemenea, instrumente de evaluare şi manuale în toate domeniile reformei justiţiei penale, bazate pe un

set de standarde şi norme ale ONU în prevenirea crimei şi justiţia penală, cu accent special pe nevoile

unor grupuri vulnerabile şi societăţilor post-conflictuale şi în tranziţie.

m. Comisia ONU pentru Prevenirea Crimei şi Justiţie Criminală este formată din 40 membri

care formulează politici internaţionale şi recomandă activităţi în domeniul controlului criminalităţii.

Comisia oferă naţiunilor un forum pentru schimbul de informaţii şi pentru stabilirea căilor de

combatere a criminalităţii la nivel global. Comisia este un organism subsidiar al Consiliului Economic

şi Social şi formulează proiecte de rezoluţii pentru aprobarea de către Consiliu.

n. ONG-urile şi societatea civilă. U.N.O.D.C. lucrează strâns cu organizaţiile

neguvernamentale încă de la crearea sa în 1991. Recunoscând influenţa puternică pe care ONG-urile şi

alte segmente ale societăţii civile o exercită asupra atitudinilor publicului şi valorilor sociale, oficiile

U.N.O.D.C. cooperează şi monitorizează peste 1200 de ONG-uri care acţionează în toată lumea pentru

a lupta împotriva criminalităţii în general şi a abuzului de droguri în special.

2.3.4. Structuri ale Consiliului Europei cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii

a). Comitetul European pentru Probleme Criminale (C.E.P.C.) creat în 1957 îşi bazează

activitatea pe subcomisii şi grupuri de lucru, acţionând pentru realizarea unor proiecte, de convenţii şi

de rezoluţii, transmise spre adoptare Comitetului Miniştrilor. Activitatea CEPC şi implicit a

Consiliului Europei vizează două aspecte de mare importanţă şi anume: armonizarea legislaţiei ţărilor

membre; asistenţa juridică în materie penală. În ultimii 10 ani C.E.P.C. a elaborat 16 Convenţii şi 4

protocoale care depăşesc principiile tradiţionale ale dreptului penal, prin intermediul cărora justiţia

penală încetează de a se mai opri la frontierele naţionale, apreciindu-se că un spaţiu judiciar european

este pe cale de a fi creat. Printre convenţiile elaborate de C.E.P.C. şi Consiliul Europei principalele

sunt următoarele: Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală din 1962,

Convenţia europeană pentru supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat din 1964;

Convenţia europeană asupra valorii internaţionale a sentinţelor represive din 1970 de la Haga;

Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate din 1983; Convenţia europeană asupra

62

transmiterii procedurilor represive din 1972; Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului din

1977; Convenţia europeană referitoare la spălarea, depistarea, sechestrul şi confiscarea produselor

infracţiunii din 1990 etc.

b). Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului şi traficului ilicit de droguri

constituit în anul 1971, şi-a continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei. Grupul are un

secretariat, condus de un secretar general şi care îşi desfăşoară activitatea în baza unor programe de

lucru, stabilite pentru perioade de 4 ani aprobate de Conferinţa ministerială care urmăreşte găsirea de

soluţii noi pentru combaterea traficului ilicit de droguri prin perfecţionarea cooperării internaţionale. În

anul 1991 şi 1994 Grupul a organizat două conferinţe ministeriale paneuropene asupra cooperării în

problemele abuzului şi traficului ilicit de droguri la care au luat parte şi reprezentanţii unor importante

organizaţii internaţionale (O.N.U., O.M.S., O.M.V., O.I.P.C. – Interpol) soldate cu adoptarea unor

Declaraţii finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a susţine cooperarea

europeană în domeniu.

2.4 Cooperarea poliţienească în contextul Schengen

La data de 14.06.1985, Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi R.F. Germania au semnat, în localitatea

Schengen din Luxemburg, un Acord privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

Convenţia de Implementare a Acordului Schengen din 19.06.1990 (Convenţia Schengen) transpune în

practică obiectivul stabilit în 1985 şi oferă cadrul pentru eliminarea totală, în mod obligatoriu, a

controlului persoanelor la frontierele comune ale Părţilor Contractante, creându-se astfel un spaţiu

pentru libera circulaţie a persoanelor.

Părţile Contractante includ Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Germania, precum şi Italia, Spania,

Portugalia, Grecia şi Austria, care de asemenea au aderat la Convenţia Schengen. La data de

19.12.1996, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, în timp ce Islanda şi Norvegia au

semnat un acord de cooperare cu statele Schengen. Aderarea la Convenţia Schengen este deschisă

tuturor statelor membre UE.

Trebuie menţionat că există o perioadă de timp care se scurge între aderarea la Convenţia Schengen şi

implementarea integrală a acesteia. Mai mult decât atât, în anumite condiţii, acest lucru implică o fază

de tranziţie caracterizată prin implementarea parţială a Convenţiei (menţinerea controalelor la frontiere

în întregime sau doar la anumite frontiere, în paralel cu aplicarea altor măsuri din Convenţie).

Pentru prevenirea apariţiei unor posibile disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte securitatea, datorate

eliminării controalelor, în Convenţie au fost introduse măsuri compensatorii.

Cooperarea poliţienească include în special:

63

- asistenţă reciprocă în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor (art. 39 (1)-(3))

- supraveghere transfrontalieră (art. 40)

- urmărire transfrontalieră (art. 41)

- comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în scopul prevenirii pe viitor a infracţiunilor mai

mult sau mai puţin grave împotriva ordinii şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la adresa

acestora (art. 46)

- schimb de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor şi supravegherii la frontierele

externe (art. 7)

- numirea de ofiţeri de legătură (art. 47)

- intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră prin încheierea de înţelegeri (art.

39 (4)) şi acorduri (art. 39 (5)) bilaterale

- crearea şi întreţinerea uni sistem informatic comun, SIS (art. 92 şi urm.)

2.4.1 Asistenţă reciprocă (Convenţia Schengen, art. 39 (1)-(3))83[2]

1. Principiu: Art. 39 (1-3) stabileşte principiul asistenţei reciproce între autorităţile de poliţie în scopul

prevenirii şi descoperirii infracţiunilor.

O astfel de cooperare între autorităţile de poliţie, fără implicarea autorităţilor judiciare, când există

motive de suspiciune sau apar pericole concrete, se va realiza în principal prin măsuri precum cele

enumerate în continuare (lista nu este exhaustivă şi implementarea este supusă condiţiilor stabilite mai

jos):

- identificarea proprietarilor şi şoferilor vehiculelor,

- investigaţii privind permisele de conducere,

- localizarea şi reşedinţei şi a împrejurimilor,

- identificarea abonaţilor reţelelor de telecomunicaţii (telefon, fax şi internet), dacă aceste

informaţii sunt accesibile publicului,

- obţinerea de informaţii de la persoanele ce acordă sprijin poliţiei în mod voluntar84[3]

,

- identificarea persoanelor,

- transmiterea de informaţii operative poliţieneşti din bazele de date sau dosarele poliţiei, în

conformitate cu prevederile legale relevante ce se aplică protecţiei datelor,

83 [2]

A se vedea şi decizia Comitetului Executiv Schengen din 28 aprilie 1999 privind îmbunătăţirea cooperării

poliţieneşti în vederea prevenirii şi descoperirii infracţiunilor (publicat în OJL 239 din 22.09.2000, p. 421). 84 [3]

Conform legislaţiilor naţionale din Austria, Germania şi Olanda, în interogatoriile poliţiei se aplică principiul

voluntariatului.

64

- pregătirea de planuri şi coordonarea măsurilor de căutare, precum şi iniţierea de căutări în

cazuri urgente (independent de căutările SIS),

- stabilirea originii bunurilor, în particular arme şi vehicule (stabilirea canalelor de vânzare),

- examinarea probelor (cum ar fi pagubele produse vehiculelor în accidentele cu fuga de la

locul faptei, corecturi în documente etc.).

Acest principiu poate fi implementat prin acorduri bilaterale sau înţelegeri între statele vecine (a se

vedea Secţiunea 7, art. 39 (4-5)).

2 Condiţii: Solicitările de asistenţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- trebuie să fie autorizate de legislaţia naţională a statului căruia îi sunt adresate

- trebuie să se încadreze în limitele competenţelor autorităţilor în cauză implicate; în cazul în

care autoritatea respectivă nu este competentă să soluţioneze solicitarea, aceasta trebuie

transmisă autorităţii competente;

- competenţa nu trebuie să fie limitată la autorităţile judiciare sau nu necesită aprobarea acestora;

- implementarea solicitării nu trebuie să implice aplicarea măsurilor coercitive;

- informaţiile scrise pot fi folosite ca probe doar cu consimţământul dinainte exprimat al

autorităţilor judiciare ale statului căruia îi sunt adresate85[4]

.

3 Aspecte practice:

- ca regulă, cererile de asistenţă şi răspunsurile la acestea trebuie schimbate între autorităţile centrale

responsabile cu cooperarea poliţienească internaţională. Pentru detalii privind datele de contact ale

acestor autorităţi a se vedea http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 2.

- în caz de urgenţă, cererile de asistenţă pot fi adresate direct autorităţilor competente ale statului

implicat, care pot răspunde direct.

În astfel de cazuri, autoritatea solicitantă trebuie să notifice imediat autoritatea centrală a statului

căruia îi este adresată solicitarea cu privire la această cerere directă. Este recomandat ca propria

autoritate centrală să fie notificată concomitent.

4 Definiţia cazului urgent: în cazul în care transmiterea cererii de asistenţă prin intermediul unei

autorităţi centrale întârzie atât de mult transmiterea către autorităţile locale încât periclitează succesul

acţiunii preventive sau al investigaţiei.

85 [4]

Utilizarea imediată a informaţiilor ca probă în procedurile penale este posibilă doar dacă statul căruia îi este

adresată solicitarea nu cere, pe lângă aceasta, scrisori oficiale pentru comisie rogatorie. Prin urmare, procedura de obţinere

a autorizaţiei se stabileşte de către statele implicate. Autorităţile de poliţie şi cele judiciare pot transmite solicitările de

autorizare şi documentele rezultate în procesul de soluţionare a acestora prin orice mijloace care permit transmiterea rapidă,

în cazul în care prin efectuarea transmiterii apare o urmă scrisă a autorului documentului (ex. fax, e-mail).

65

2.4.2. Supravegherea (Convenţia Schengen, art. 40)

1. Principiu

Conform art. 40 din Convenţia Schengen86[5]

, autorităţile de poliţie şi, pentru infracţiunile care le aduc

atingere, autorităţile vamale ce acţionează în limita atribuţiilor lor pot continua o operaţiune de

supraveghere iniţiată în propria ţară şi pe teritoriul altui stat Schengen, acţiune supusă unor condiţii

stricte şi acordului statului pe teritoriul căruia se desfăşoară supravegherea. Art. 40 distinge două

cazuri:

- supravegherea „obişnuită”, care se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei de supraveghere în urma

adresării unei solicitări de asistenţă;

- supravegherea „de urgenţă”, care permite ca supravegherea să fie continuată pe teritoriul altui stat

fără o autorizaţie prealabilă.

2. Condiţii pentru supravegherea „obişnuită”

- trebuie să existe o anchetă judiciară în desfăşurare;

- persoana supravegheată trebuie să fie suspectă de implicare în comiterea unei infracţiuni care

atrage extrădarea;

Conform art. 2(1) din Convenţia Europeană privind Extrădarea din 13.09.1957, infracţiunile care atrag

extrădarea sunt:

„faptele sancţionate de legislaţia statului solicitant şi de legislaţia statului căruia îi este adresată

solicitarea cu privare de libertate sau cu emiterea unui mandat de arestare pentru o perioadă maximă de

cel puţin un an sau cu o pedeapsă mult mai severă”.

- doar anumiţi ofiţeri sunt autorizaţi să efectueze supravegherea transfrontalieră (a se vedea

http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1).

- statul căruia îi este adresată solicitarea trebuie să fi autorizat supravegherea (condiţiile pot fi ataşate

la această autorizare), în urma primirii unei cereri de asistenţă judiciară din partea statului solicitant.

3. Condiţii pentru supravegherea „de urgenţă”

Supravegherea de urgenţă se poate desfăşura doar cu respectarea următoarelor condiţii:

86 [5]

Cu modificările aduse de Decizia Consiliului 2003∕725∕JHA din 02.10.2003, publicată în OJL 260 din

11.10.2003, p.37.

66

- autorizaţia prealabilă nu poate fi cerută „pentru motive deosebit de urgente”. Aceasta se aplică

pentru exemplul în care autorităţile iau la cunoştinţă despre infracţiunea pentru care supravegherea

este cerută într-o fază atât de târzie încât solicitarea de obţinere a autorizaţiei nu poate fi

soluţionată, chiar dacă este transmisă imediat la autoritatea centrală;

- există o anchetă judiciară în desfăşurare;

- persoana supravegheată trebuie să fie suspectă de a fi comis una din infracţiunile prevăzute la art.

41 (4), lit.a;

- doar anumiţi ofiţeri sunt autorizaţi să efectueze supravegherea transfrontalieră (a se vedea

http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1);

- autoritatea centrală a statului căruia îi este adresată solicitarea este imediat notificată că a fost

trecută frontiera (a se vedea 2.4);

- o solicitare de asistenţă judiciară este adresată fără întârziere ;

- supravegherea trebuie să înceteze:

- fie la cererea statului căruia i-a fost adresată solicitarea, fie

- în termen de 5 ore de la trecerea frontierei, în absenţa autorizaţiei din partea statului căruia i-a

fost adresată solicitarea.

4. Aspecte ce ţin de desfăşurarea supravegherii

Înainte de trecerea frontierei:

- Exceptând cazurile urgente, în primul rând trebuie transmisă o solicitare prin intermediul

autorităţilor centrale ale fiecărui stat (pentru detalii privind datele de contact ale acestor autorităţi a

se vedea http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 2). În caz de urgenţă, solicitarea va fi transmisă

cât mai curând posibil.

- Autorităţile competente din statul căruia îi este adresată solicitarea vor considera cererea de

obţinere a aprobării pentru supravegherea transfrontalieră, primită de la autoritatea competentă

(Anexa 1) din statul solicitant, ca fiind o cerere de asistenţă judiciară în înţelesul art. 40(1) şi (2)

din Convenţia Schengen. Această solicitare trebuie să conţină toate informaţiile disponibile la

momentul corespunzător elementelor prezentate în documentul din Anexa 2.

- Autorizarea, ca răspuns la solicitare (cu posibile condiţii ataşate) trebuie să fi fost dată de statul

căruia i-a fost adresată solicitarea, care, desigur, poate refuza eliberarea autorizării.

Din momentul trecerii frontierei:

67

- Ofiţerul trebuie să respecte legislaţia naţională a statului pe teritoriul căruia acţionează şi să urmeze

instrucţiunile autorităţilor locale competente.

- Ofiţerul trebuie să fie capabil să furnizeze dovada că acţionează în calitate oficială şi să posede un

document care să certifice autorizarea de efectuare a supravegherii (cu excepţia cazurilor urgente).

- Dacă statul căruia îi este adresată solicitarea nu obiectează în mod expres, ofiţerul poate purta arma

de serviciu; folosirea ei este interzisă cu excepţia cazului de legitimă apărare conform legislaţiei

naţionale din statul căruia îi este adresată solicitarea.

(Definiţiile folosite în fiecare stat pentru termenii „legitimă apărare” şi „armă de serviciu” se regăsesc

la adresa http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1)

- Este interzisă intrarea în locuinţe şi în locuri care nu sunt accesibile publicului (a se vedea

http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1).

- Persoana supravegheată nu poate fi arestată sau oprită şi interogată.

- Ofiţerii de poliţie care efectuează supravegherea trebuie să urmeze instrucţiunile autorităţilor locale

competente, de ex. autorităţile din districtul în are loc supravegherea. În general, aceste autorităţi

trebuie notificate înainte de iniţierea supravegherii. În cazuri de urgenţă, ofiţerii trebuie să

contacteze cea mai apropiată autoritate de poliţie când traversează frontiera.

Din momentul în care operaţiunea a luat sfârşit:

- Trebuie întocmit un raport către autorităţile statului căruia i-a fost adresată solicitarea după

încheierea fiecărei operaţiuni; ofiţerii care au efectuat supravegherea pot fi solicitaţi să apară

personal. Acest raport trebuie întocmit conform modelului prezentat în Anexa 2. În cazul în care

supravegherea, în înţelesul art. 40 (1) şi (2), este autorizată, orice stat poate îndeplini obligaţia de a

pregăti un raport conform art. 40 (3), lit. g din Convenţia Schengen.

- Autorităţile statului căruia i-a fost adresată solicitarea pot cere asistenţă şi în continuare din partea

ofiţerilor desemnaţi să efectueze supravegherea, în cadrul investigaţiilor şi al procedurilor judiciare

după finalizarea operaţiunii.

5. Informaţiile de urmare

A fost elaborat un formular standard pentru statistici (a se vedea Anexa 3) pentru a furniza informaţii

generale şi credibile cu privire la cât de des şi cât de eficient a fost efectuată supravegherea.

Acest formular trebuie completat de autoritatea centrală a statului solicitant (pentru detalii privind

datele de contact a se vedea http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1), imediat după ce solicitarea

pentru supraveghere a fost făcută, indiferent de rezultat (chiar dacă frontiera nu a fost trecută).

68

Anual, după evaluarea informaţiilor legate de art. 40 din Convenţia Schengen, fiecare autoritate

centrală va înainta propriul raport anual către Secretariatul General al Consiliului, care le va sintetiza şi

le va înainta grupului de lucru competent. Formularele folosite pentru elaborarea rapoartelor naţionale

(Anexa 3) sunt păstrate de autorităţile centrale.

2.4.3. Urmărirea (Convenţia Schengen, art. 41)

1. Principiu

Conform art. 41, ofiţerii care efectuează urmărirea unei persoane pot continua această urmărire şi pe

teritoriul unui stat Schengen cu care statul lor are o frontieră terestră comună. Această situaţie, pentru

care nu se cere o autorizare anterioară, este supusă unor condiţii foarte stricte şi unor înţelegeri clar

stabilite. O parte din aceste condiţii şi înţelegeri sunt de natură generală, altele sunt specifice pentru

fiecare stat şi au fost prevăzute în declaraţii unilaterale. Conform Convenţiei Schengen, fiecare stat

este liber să aleagă între două opţiuni privind infracţiunile care pot da naştere la urmărire şi este liber

să restricţioneze atribuţiile ofiţerilor care efectuează urmărirea (dacă au sau nu atribuţia de a opri şi

interoga, restricţii cu privire la scopul şi durata urmăririi).

2. Condiţii

- Urmărirea poate fi efectuată doar peste frontiere terestre.

- Doar ofiţeri autorizaţi de către fiecare stat poate exercita urmărirea.

- Condiţii referitoare la tipul infracţiunii: fiecare stat are posibilitatea de a alege între două opţiuni

pentru tipurile de infracţiuni care permit exercitarea urmăririi: fie lista restrictivă a infracţiunilor

prevăzute la art. 41 (4) lit.a, fie infracţiunile care atrag extrădarea.

- Trebuie analizate fişele naţionale pentru a se afla care a fost opţiunea aleasă de fiecare stat în parte.

Cu toate acestea, următoarele condiţii se aplică în toate statele:

- persoana în cauză să fi fost prinsă în flagrant comiţând sau participând la comiterea uneia din

infracţiuni;

- urmărirea este de asemenea autorizată în cazul în care persoana implicată se află în stare de

arest preventiv sau execută o pedeapsă cu închisoarea.

- Condiţii pentru urmărirea de urgenţă: urmărirea de urgenţă necesită ca

- nu a fost posibilă anunţarea anterioară a autorităţilor cărora le-a fost adresată solicitarea,

datorită respectivei cauzei urgente;

- sau autoritatăţile au fost anunţate, dar nu a putut să preia personal urmărirea în timp util;

69

- ofiţerii care efectuează urmărirea consultă autorităţile statului căruia i-a fost adresată solicitarea

cel mai târziu până în momentul trecerii frontierei;

- urmărirea încetează la prima solicitare a statului căruia i-a fost adresată solicitarea.

3. Restricţii ale urmăririi

Există trei tipuri de restricţii care pot fi impuse urmăririi, pe care fiecare stat este liber să aleagă:

restricţie teritorială: unele state autorizează urmărirea pe întregul teritoriu, altele o autorizează doar

pentru un anumit număr de km după trecerea frontierei;

restricţie temporală: urmărirea poate fi suspendată după ce a trecut o anumită perioadă de timp

determinată;

o restricţie referitoare la atribuţiile ofiţerilor care efectuează urmărirea: unele state îi autorizează pe

aceştia să oprească şi să interogheze, altele nu. Acest lucru nu afectează dreptul de a efectua o

arestare în statul pe al cărui teritoriu se desfăşoară urmărirea când infractorul este prins în flagrant

(a se vedea mai jos pentru diferite situaţii legale). Restricţiile impuse de fiecare stat sunt prezentate

mai jos.

4. Aspecte practice

Pe parcursul urmăririi

Este obligatorie informarea autorităţilor statului pe al cărui teritoriu urmărirea se desfăşoară cel

mai târziu până în momentul trecerii frontierei. Acest lucru trebuie făcut prin contactarea:

fie a primei unităţi de poliţie din statul în cauză,

fie una dintre autorităţile de legătură desemnate de statul în cauză.

Ofiţerul trebuie să acţioneze în conformitate cu legislaţia naţională a statului în care acţionează şi

trebuie să urmeze instrucţiunile autorităţilor locale competente.

Au prioritate în circulaţia pe drumurile publice pe parcursul urmăririi ofiţerii care efectuează

urmărirea conform legislaţiei naţionale a statului pe al cărui teritoriu continuă urmărirea.

La solicitarea autorităţilor locale, urmărirea trebuie să înceteze.

Ofiţerul trebuie să aibă asupra sa legitimaţia sau insigna de serviciu şi să fie uşor de identificat

(uniformă, banderolă, autovehicul, etc.)

Ofiţerul poate avea armamentul de serviciu; utilizarea acestuia este interzisă cu excepţia cazului de

legitimă apărare conform legislaţiei naţionale a statului solicitant (a se vedea

http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1).

Este interzisă pătrunderea în locuinţe sau în locuri neaccesibile publicului (a se vedea

70

http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1).

După ce urmărirea s-a încheiat:

După fiecare urmărire, indiferent de rezultat, ofiţerii implicaţi trebuie să se prezinte în faţa

autorităţilor locale competente pentru a întocmi un raport; dacă acestea doresc, ofiţerii trebuie să

rămână la dispoziţia lor şi să furnizeze asistenţă, la cerere, pentru viitoarele investigaţii şi proceduri

judiciare.

Dacă o persoană este arestată şi nu este cetăţean al statului unde s-a făcut arestarea, trebuie

eliberată după un interval de şase ore de la arestare dacă nu este emis nici un mandat de arestare în

vederea extrădării (intervalul orar între miezul nopţii şi 09.00 nu se ia în considerare).

Persoanele arestate pot fi percheziţionate în vederea prezentării în faţa autorităţilor locale. Ei pot fi

încătuşaţi, iar obiectele personale confiscate.

5. Informaţii de urmare

Un formular standard pentru statistici este anexat (Anexa 4), astfel încât să ofere autorităţilor centrale

informaţii generale şi credibile cu privire la cât de des şi de eficient a fost efectuată urmărirea.

Acest formular trebuie completat de orice autoritate implicată într-o urmărire, indiferent de rezultat,

imediat după ce frontiera a fost trecută, şi trimis la autoritatea centrală a statului pe teritoriul căruia se

desfăşoară urmărirea. Această autoritate centrală este identică cu cea responsabilă pentru supraveghere

(pentru detalii privind datele de contact a se vedea http://schengen.dgieri.mai.intranet Add 1).

Anual, după evaluarea informaţiilor legate de art. 40 din Convenţia Schengen, fiecare autoritate

centrală va înainta propriul raport anual către Secretariatul General al Consiliului, care le va sintetiza şi

le va înainta la grupul de lucru I. Formularele folosite pentru elaborarea rapoartelor naţionale (Anexa

4) sunt păstrate de către autorităţile centrale.

2.4.4. Ordine şi siguranţă publică (Convenţia Schengen, art. 46)

1. Introducere: Scopul este de a sprijini cooperarea în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.

a) Acest manual asigură prevenirea pericolelor la adresa ordinii şi siguranţei publice care pot

afecta unul sau mai multe state şi pentru care nu există înţelegeri bi şi multilaterale.

b) Cooperarea se va aplica, inter alia, evenimentelor cu un număr mare de persoane, din mai

multe ţări, adunate într-unul sau mai multe state, în cazul în care principalul scop al prezenţei

poliţiei este de a menţine ordinea şi siguranţa publică şi de a preveni comiterea de infracţiuni.

71

Astfel de exemple sunt evenimentele sportive, concertele rock, demonstraţiile şi ambuteiajele.

Acest tip de cooperare nu se va limita doar la evenimentele de mare anvergură, ci se poate

aplica şi în cazul deplasărilor şi activităţilor care implică concentrarea de persoane, indiferent

de numărul acestora, care ar putea reprezenta o ameninţare la adresa ordinii şi siguranţei

publice. Cooperarea nu se va limita la statele vecine, ci se poate realiza şi între state care nu au

o frontieră comună, precum şi între statele de tranzit.

2. Schimb de informaţii

Schimbul de informaţii va avea loc prin intermediul autorităţii centrale desemnate în acest scop (în

statele Schengen în care, din motive constituţionale, competenţa pentru schimbul de informaţii în

scopuri preventive nu revine unei singure autorităţi centrale, va trebui încheiată o înţelegere cât mai

aproape posibil de spiritul Convenţiei Schengen).

Autorităţile centrale îşi vor oferi reciproc informaţii, la cerere sau nu, dacă apar circumstanţe sau

grupuri mari de persoane care se deplasează prin sau către alte state Schengen şi pot ameninţa ordinea

şi siguranţa publică. Pe cât posibil, informaţiile vor fi furnizate într-o fază incipientă.

Cu excepţia cazurilor în care legislaţia naţională prevede altfel, schimbul de informaţii, în înţelesul

acestui manual, poate avea loc direct între autorităţile de poliţie implicate în cazuri urgente, autoritatea

centrală urmând să fie informată cât mai curând posibil. Lista autorităţilor este prezentată mai jos.

a. Conţinutul informaţiilor: Informaţiile pe care statele Schengen şi le furnizează reciproc trebuie să fie

confidenţiale şi vor fi folosite exclusiv pentru scopul pentru care au fost furnizate.

Informaţiile furnizate vor conţine, pe cât posibil, datele care se găsesc în Anexa 5 şi vor fi transmise în

conformitate cu legislaţia naţională în materie.

b. Comunicarea: Pentru a schimba informaţii, autoritatea centrală poate folosi birourile de legătură şi,

dacă se impune, unităţi comune de poliţie sau puncte de contact la care se face referinţă acest manual.

În vederea efectuării schimbului de informaţii, pot fi folosite următoarele mijloace de comunicaţii:

telefon, fax, e-mail, comunicaţii radio, alte mijloace de transmitere a datelor. Secretariatul va verifica

anual dacă detaliile privind datele de contact ale autorităţilor centrale sunt încă de actualitate.

Autorităţile centrale trebuie să notifice Secretariatul cu privire la orice modificări ce apar între timp.

3. Cooperarea practică

a. Numirea şi schimbul de ofiţeri de legătură ad hoc

i. La solicitarea autorităţilor de poliţie autorizate din fiecare stat Schengen, ofiţeri de legătură pot

fi trimişi într-un alt stat Schengen când se primesc un raport sau informaţii referitoare la un

72

pericol real şi iminent. Sarcinile ofiţerilor de legătură sunt de a oferi consiliere şi asistenţă.

ii. Ofiţerii de legătură nu vor fi împuterniciţi să aplice orice măsură de poliţie independent. Ei vor

furniza informaţii şi vor executa sarcinile pe baza instrucţiunilor date de către statul Schengen

din care provin şi de către statul în care sunt detaşaţi. Autoritatea de poliţie din statul Schengen

în care sunt detaşaţi este obligată să asigure protecţia ofiţerilor de legătură.

iii. Autoritatea de poliţie din statul Schengen în care îşi desfăşoară activitatea ofiţerii de legătură

va stabili activităţile acestora şi condiţiile în care for fi executate. Ofiţerii de legătură sunt

obligaţi să urmeze instrucţiunile date de către autorităţile competente.

b. Coordonarea ad hoc a operaţiunilor în cazuri specifice: În conformitate cu legislaţia naţională,

statele Schengen vor coordona împreună operaţiuni şi măsuri de punere în aplicare a acestora în

vederea prevenirii unui pericol la adresa ordinii şi siguranţei publice.

c. Crearea ad hoc a unor Centre locale comune de coordonare şi comandă: În funcţie de circumstanţe,

în scopul coordonării operaţiunilor, autoriţile de poliţie din statele Schengen pot crea centre comune de

coordonare şi comandă, fără a aduce vreun prejudiciu competenţelor naţionale proprii.

4. Alte prevederi

a. Îmbunătăţirea cooperării între autorităţile centrale; În vederea intensificării cooperării între

autorităţile centrale, Preşedinţia UE va organiza, dacă este necesar, o întâlnire anuală a şefilor acestor

structuri în fiecare primăvară. Şefii autorităţilor centrale vor discuta probleme de interes comun şi vor

evalua eficienţa cooperării.

Totodată, aceştia vor verifica cunoştinţele propriilor organizaţii prin, de exemplu, organizarea de

exerciţii, schimburi de experienţă, cursuri de pregătire pentru personalul propriu.

b. Evaluarea cooperării: În Raportul anual, Grupul de lucru Cooperare Poliţienească va introduce o

concluzie privind activitatea de cooperare desfăşurată în sensul prezentului manual.

73

Capitolul 3. COOPERARE POLIŢIENEASCĂ PE DOMENII SPECIFICE

3.1. Spălarea banilor

Spălarea banilor este procesul sau complexul de acţiuni prin care infractorii încearcă şi uneori

reuşesc să ascundă originea şi posesia reală a veniturilor ce provin din activităţile lor ilegale.

Potrivit Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor87

, precum şi pentru

instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism,88

prin spălarea banilor

se înţelege89

:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în

scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care

a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea

pedepsei;

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a

circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din

săvârşirea de infracţiuni;

c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de

infracţiuni.

Sintagma „spălarea banilor” este folosită în Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.

921/308/EEC cu privire la prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor adoptată la

Luxemburg la 10 iunie 199190

, care defineşte fenomenul ca fiind acţiunea săvârşită cu intenţie, în una din

următoarele modalităţi: conversia sau transferul proprietăţii, ştiind că acea proprietate rezultă dintr-o

activitate infracţională sau dintr-un act de participare la o asemenea activitate, în scopul anulării sau

acoperirii originii ilicite a proprietăţii sau a sprijinirii oricărei persoane implicate în săvârşirea unei

asemenea activităţi pentru a o feri de consecinţele legale ale acţiunii sale; anularea sau acoperirea adevăratei

87

Modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 135/2005; 88

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 904 din 12 decembrie 2002; 89

Art. 23 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 90

Directiva recomandă statelor Comunităţii Europene să incrimineze spălarea banilor ca infracţiune şi să o sancţioneze

corespunzător. Potrivit acestei Directive, instituţiile financiare trebuie să ceară identificarea clienţilor, în special când se deschid

conturi ori se depun bani. Această obligativitate se aplică oricărei persoane care doreşte să transfere o sumă de 15.000 ECU sau

mai mare, indiferent dacă asta implică una sau mai multe tranzacţii, precum şi în cazul în care există o suspiciune legată de

spălarea banilor, chiar dacă suma este mai mică de 15.000 ECU. Transferurile dubioase trebuie verificate şi raportate

autorităţilor abilitate, iar băncile sunt obligate să pună la dispoziţie documentele solicitate. Secretul bancar nu poate constitui o

motivaţie pentru refuz.

74

naturi, surse, localizări, mişcări, drepturilor legate de acestea, posesiei proprietăţii, ştiind că o asemenea

proprietate rezultă din activitatea infracţională sau dintr-un act de participare la o asemenea activitate;

achiziţionarea, posesia sau folosirea proprietăţii, ştiind că, la data primirii, o asemenea proprietate a rezultat

dintr-o activitate infracţională sau dintr-un act de participare la o asemenea activitate; participarea,

asocierea în vederea săvârşirii încercarea de a săvârşi, a ajuta, a facilita sau a îndemna la săvârşirea unora

din activităţile menţionate în paragrafele de mai sus.

Cu ocazia instruirii europene anuale, la nivel înalt, din anul 1989, de la Paris, şefii de guvern ai

„Grupului celor 7” (G-7) şi preşedintele Comunităţii Europene au convenit să înfiinţeze Grupul Operativ

Financiar Privind Spălarea Banilor, a cărui sarcină constă în elaborarea de recomandări vizând măsurile

de combatere a traficului de droguri şi a altor infracţiuni, prin îngreunarea procedeelor de „reciclare a

banilor murdari” şi o mai bună cooperare internaţională. În Grupul Operativ Financiar sunt reprezentate: G-

7 (S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Germania, Franţa, Italia, Canada), Comunitatea Europeană, ca

organism, Suedia, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Austria, Spania, Australia şi Olanda.

Grupul operativ şi-a prezentat concluziile într-un raport, în luna aprilie 1990. Raportul a cuprins trei

capitole şi a început cu estimarea sumei totale a banilor reciclaţi şi prezentarea unei situaţii de ansamblu

asupra programelor pentru abordarea problemei spălării banilor murdari. Profiturile rezultate din traficul de

droguri, spălate anual în S.U.A. şi Europa, sunt estimate la 85 miliarde dolari.

Punctul de referinţă în procesul de reglementare pe plan internaţional a concepţiei de luptă contra

traficului ilegal de stupefiante şi, implicit, a spălării banilor proveniţi din activităţi criminale, îl constituie

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,

adoptată la 20 decembrie 1988 la Viena, care a definit termenul de spălare a banilor drept „preocuparea de

a disimula provenienţa, natura, dispoziţia, mişcarea sau proprietarul fondurilor provenite din trafic ilicit de

stupefiante, închizând mişcarea sau convertibilitatea prin procedee electronice de transmitere, cu scopul de

a da acestor fonduri aspectul că sunt rezultate din activităţi legale”.

Preocuparea O.N.U. pentru edificarea strategiei internaţionale de combatere a traficului şi

consumului ilicit de droguri şi implicit de acţiuni contra spălării banilor, a fost determinată de amploarea

fără precedent pe care o cunoaşte în prezent acest fenomen pe plan mondial.

Reglementările Convenţiei O.N.U. de la Viena legate de spălarea banilor conţin două neajunsuri. În

primul rând, este limitat cercul acţiunilor ilicite utilizate pentru spălarea banilor şi, în al doilea rând, este

evidentă prea multă exemplificare a înţelesului de „legalizare”.

Declaraţia de Principii a Comitetului de la Basel din 1988, cu privire la Regulamentul Bancar şi

Practicile de Supraveghere constituie o directivă formulată de controlorii bancari din ţările „Grupului celor

10” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Belgia, Canada, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Suedia,

75

Elveţia) şi Luxemburg. Directiva impune instituţiilor financiare să încheie acorduri în scopul prevenirii

implicării lor în procesul de spălare a banilor murdari. Băncile trebuie să ceară clienţilor saşi prezinte

identitatea reală şi să întreprindă măsuri în acest sens. Toate băncile trebuie să-şi intensifice cooperarea cu

departamentele de justiţie criminală.

Ţările Grupului Operativ Financiar şi-au adaptat legislaţia pentru a obliga băncile să respecte

„Principiile de la Basel” în ceea ce priveşte combaterea operaţiunilor de spălare a banilor murdari.

Ultimul capitol al Raportului Grupului Operativ conţine 40 de recomandări. Printre acestea sunt: cea

referitoare la ratificarea Convenţiei de la Viena; limitarea secretului bancar; incriminarea de către toate

statele a activităţilor de spălare a banilor; cunoaşterea de către bănci a clienţilor; raportarea tranzacţiilor

suspecte; intensificarea cooperării internaţionale.

Convenţia Consiliului Europei de la Strasbourg privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea

şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.199091

are ca scop principal

facilitarea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte sprijinul reciproc pentru realizarea de anchete,

cercetări, sechestrări şi confiscări de profituri provenind din toate genurile de infracţiuni.

Confiscarea este definită drept o măsură ordonată de către oficialităţile abilitate ca urmare a unui

proces privitor la o infracţiune sau la mai multe infracţiuni, care are drept consecinţă privarea de bunurile

dobândite ilegal. Fiecare parte semnatară a Convenţiei trebuie să incrimineze spălarea banilor, atunci când

este intenţionat comisă, ca infracţiune conform legislaţiei naţionale. Incriminarea spălării banilor ca urmare

a neglijenţei este opţională.

Părţile la această convenţie au obligativitatea:

• de a adopta acele acte normative care dau posibilitatea folosirii tehnicilor speciale de investigaţie;

• e a coopera unele cu altele la cel mai înalt grad pentru buna desfăşurare a investigaţiilor şi

procedurilor ce vizează confiscarea;

• de a da curs solicitărilor celorlalte părţi cu privire la confiscarea unor anumite părţi din bunurile

deţinute ce reprezintă mijloace sau rezultate financiare ilegale, precum şi a profiturilor, prin solicitarea

plăţii unei anumite sume de bani, corespunzător valorii acestora. Statul solicitat trebuie să execute un ordin

extern de confiscare sau să stabilească propriile proceduri interne care să conducă la confiscarea solicitată.

Secretul bancar nu poate fi invocat drept un motiv al refuzului cooperării.

Această convenţie are o sferă de aplicabilitate mai largă decât Convenţia de la Viena, deoarece nu se

limitează doar la infracţiunile legate de droguri.

În luna iunie 1995, la Palatul Arenberg-Egmont din Bruxelles s-au întâlnit mai multe agenţii

guvernamentale şi organizaţii internaţionale pentru a discuta despre dificultăţile întâmpinate în combaterea

91

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 263/2002.

76

spălării banilor şi modalităţile de confruntare cu această problemă globală. În urma acestei întâlniri, a luat

fiinţă Grupul Egmont, ca o organizaţie operaţională neformală a agenţiilor ce primesc raportări şi urmăresc

combaterea spălării banilor. În esenţă, Grupul Egmont este o grupare a Unităţilor de Informaţii Financiare92

,

prin intermediul căreia se creează o reţea internaţională pentru schimbul de informaţii, în vederea

îmbunătăţirii programelor naţionale de combatere a spălării banilor, a creşterii capacităţii de acţiune a

instituţiilor membre şi a competenţei personalului acestora.

Grupul Egmont se implică în combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului prin93

:

extinderea şi sistematizarea schimbului de informaţii financiare;

încurajarea dezvoltării Unităţilor de Informaţii Financiare şi a cooperării dintre acestea prin

îmbunătăţirea aptitudinilor şi pregătirii personalului din aceste agenţii;

dezvoltarea reţelei tehnice pentru schimbul de informaţii prin crearea unui sistem de

comunicare mai bun între Unităţile de Informaţii Financiare, punând în practică tehnologii specifice

(Reţeaua Securizată Egmont);

sprijinirea unor forme de cooperare internaţională, regională şi bilaterală între Unităţile de

Informaţii Financiare;

activităţi comune cu organizaţii internaţionale (GAFI94

, FMI, Banca Mondială, ONU ş.a.).

La data de 26 iunie 2001 Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia-Cadru nr. 2001/500/JAI

privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor

şi produselor infracţiunii. Consiliul European face apel în favoarea apropierii dispoziţiilor de drept penal şi

a procedurilor privind spălarea banilor (în special, în materie de confiscare a activelor) şi precizează că

sfera faptelor penale care constituie infracţiuni principale în domeniul spălării banilor, trebuie să fie

uniformă şi suficient de amplă în toate statele membre.

Potrivit dispoziţiilor Deciziei-Cadru, fiecare stat membru trebuie să adopte măsurile necesare pentru

ca legislaţia şi procedurile sale privind confiscarea produselor infracţiunii să permită, de asemenea, cel

92

Dacă iniţial preocuparea unităţilor de informaţii financiare a fost legată de spălarea banilor, în prezent ele au un rol

important şi în combaterea finanţării terorismului.;

La nivel naţional, înfiinţat în anul 1999, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, a fost recunoscut

ca Unitate de Informaţii Financiare ce îndeplineşte standardele arătate şi a devenit membru al Grupului Egmont din luna mai

2000, participând activ la toate manifestările şi activităţile promovate de această organizaţie. În prezent, Grupul Egmont are 101

membri. 93

Gheorghe Drăgan- Grupul Egmont, cooperarea internaţională pentru combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului,

Buletinul Documentar nr. 4/2005 al P.N.A.; 94

În luna iulie 1989, la Paris, şefii de state ai celor şapte ţări puternic industrializate şi preşedintele Comisiei Comunităţii

Europene au convenit înfiinţarea Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI), sub preşedinţia Franţei, cu scopul de a

declanşa lupta comună împotriva spălării banilor;

În prezent, GAFI include 31 de state membre şi 2 organizaţii regionale: Comisia Europeană şi Consiliul de Cooperare în

zona Golfului. România face demersuri pentru a intra în rândul membrilor GAFI. GAFI a elaborat 40 de recomandări care

formează cadrul internaţional al luptei împotriva spălării banilor. Recomandările sunt actualizate periodic, având în vedere

evoluţia şi tendinţele fenomenului de spălare a banilor.

77

puţin în cazul în care aceste produse nu pot fi sechestrate, confiscarea unor bunuri de valoare

corespunzătoare valorii produselor, atât în cadrul procedurilor pur interne, cât şi în cadrul procedurilor

iniţiate la cererea altui stat membru, inclusiv a cererilor de executare a ordinelor de confiscare străine. Cu

toate acestea, statele membre pot exclude confiscarea bunurilor de valoare corespunzătoare valorii

produselor infracţiunii, în cazurile în care această valoare ar fi mai mică de 4 000 EUR.

Comunitatea internaţională a fost pusă în faţa unei economii „subterane” de mare anvergură,

caracterizată prin infiltrarea pe pieţele financiar-bancare a structurilor de crimă organizată, în

încercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare economice interne şi

internaţionale. Procesul este vast, bazat pe tranzacţii financiare globale şi în continuă creştere. Pieţele

financiare internaţionale cuprind zilnic tranzacţii financiare în valoare de peste 170 miliarde de dolari,

din care numai o mică parte par a fi operaţiuni de comerţ licit. Restul se bazează pe capital speculativ

lichid sau semilichid, investit pe termene scurte şi care de regulă, garantează anonimatul investitorilor.

Creşterea unei imense mase monetare speculative este favorizată de o multitudine de factori,

între care pot fi menţionaţi următorii:

- transnaţionalizarea celor mai mari bănci şi societăţi de holding;

- eliminarea restricţiilor şi controlului asupra investiţiilor străine;

- impactul tehnologiei electronice de transmitere a informaţiilor privind pieţele de capital.

Experţii95

afirmă în unanimitate că organizaţiile criminale s-au adaptat la noua ordine a

economiei mondiale şi au ştiut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri şi

capitaluri. Impactul şi influenţa criminalităţii afacerilor în statele europene, inclusiv în cele aparţinând

Uniunii Europene au crescut considerabil în ultimii 15 ani.96

Globalizarea financiară, mondializare,

schimburi internaţionale, etică şi deontologie financiară, scandaluri financiare, toţi aceşti termeni,

concepte sau afaceri politico-financiare, condiţionează în realitate statutul societăţii de astăzi, o

societate de mutaţii esenţiale în plan sociologic, demografic, economic şi financiar.97

Globalizarea a permis organizaţiilor criminale să-şi optimizeze activităţile prin delocalizarea

etapelor infracţiunii (pregătire, acţiunea criminală propriu-zisă, plăţi, spălarea produsului financiar

murdar etc.).98

Putem afirma faptul că înainte de Tratatul de la Maastricht s-a constituit o piaţă

europeană criminală care uneşte Estul cu Vestul. Pe această piaţă acţionează grupările criminale

italiene, yakuza japoneză, triadele chinezeşti, clanurile turceşti, ruseşti, poloneze, grupările

95

Marie Cristine Dupuis – Danon – Finance Criminelle, Editura Presses Universitaires de France, 2004, pag.5. 96

Raportul Comisiei Europene privind crima organizată în anul 2003, pag. 5. 97

Oliver Jerez – Le blanchiment de l’argent, Editura Revue Banque – Paris, 2003, pag.17. 98

Costică Voicu, Adriana Cameria Voicu, Ioan Geamănu – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor,

Editural Pildner /Pildner, Târgovişte, 2006, pag. 36.

78

pakistaneze, iraniene, nigeriene, precum şi cartelurile din America Latină. Aceste grupuri nu formează

o super-mafie unificată, dar ele dezvoltă raporturi „pestriţe” care merg de la colaborare la conflict.

Globalizarea a consolidat „piaţa” internaţională a crimei ca răspuns la cererea şi oferta de

produse şi acte ilicite tot mai mari. În universul rarefiat al puternicilor organizaţii criminale sunt

iniţiate, derulate şi finalizate afacerile ilegale de mare dimensiune, astfel încât, fenomenul

criminalităţii, amplasat tradiţional la periferia societăţii devine o prezenţă activă şi agresivă pe toate

treptele societăţii, inclusiv cele mai selecte, contribuind considerabil la diminuarea autorităţii statului.99

Economia mondială are ca trăsătură fundamentală puterea amplificată a finanţelor

internaţionale. Globalizarea financiară, materializată într-o piaţă unică a banilor la nivel planetar a

fenomenului de globalizare a producţiei, comerţului, serviciilor şi comunicaţiilor, manifestându-se mai

brutal şi imprevizibil, cu efecte negative la scară regională şi planetară. Pieţele financiare globale se

află în cea mai mare măsură, în afara controlului autorităţilor naţionale şi internaţionale.100

Specialiştii

în domeniu101

, subliniază faptul că globalizarea financiară consacră supremaţia forţelor pieţii asupra

politicilor economice, ele fiind cele care decid dacă politicile economice naţionale sunt bune.

În Raportul O.I.P.C. – INTERPOL, privind „Ameninţările criminalităţii la nivel mondial”102

se

menţionează faptul că: „ameninţările mai importante sunt: spălarea banilor în scopul obţinerii de averi

financiare într-un mod legitim în ţările în care autoritatea statului sau controlul activităţilor financiare

sunt insuficiente, coruperea persoanelor care ocupă funcţii strategice pentru a facilita activităţile

organizaţiilor criminale. Recurgerea la corupţie şi dobândirea de averi financiare pe căi ilegale

constituie ameninţări grave pentru securitatea mondială. Organizaţiile criminale încearcă să

„topească” în activitatea economică ilicită banii murdari pentru a se proteja de acţiunea serviciilor

represive şi a evita astfel confiscarea averilor lor financiare.

Globalizarea pune la dispoziţia grupărilor criminale un întreg set de facilităţi care le permite

acestora să se dezvolte nestingherit. Factorul cel mai important care favorizează extensia criminalităţii

afacerilor îl reprezintă specularea lacunelor existente în sistemul legislativ la nivel mondial. Existenţa

paradisurilor fiscale şi a teritoriilor necoperante, precum şi legislaţia incoerentă în materia combaterii

criminalităţii determină consolidarea acesteia la care se adaugă birocraţia excesivă şi formalismul în

realizarea cooperării judiciare între autorităţile de aplicare a legii, precum şi insuficienta pregătire şi

echipare a politicii şi celorlalte structuri judiciare pentru a combate eficient fenomenul.103

99

Costică Voicu şi colab. – op.cit., pag. 37. 100

George Soros – Criza capitalului global, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 83. 101

Joseph E.Stiglitz – Globalizarea – speranţe şi iluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 213-258. 102

Ion Hurdubaie – Evaluările Interpolului privind ameninţările criminalităţii la nivel mondial – publicată în

Buletinul de Informare Documentare al Ministerului Administraţiei şi Internelor nr.4/2003, pag. 71-95. 103

Costică Voicu, Adriana Cameria Voicu, Ioan Geamănu – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor,

Editural Pildner /Pildner, Târgovişte, 2006, pag. 46.

79

3.1.1. Măsuri luate pe plan internaţional pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor

„Spălarea banilor este un element fundamental al strategiei financiare globale folosit de

grupurile criminale care vizează asigurarea celor mai bune plasamente şi justificări a produsului

financiar rezultat din afaceri murdare. Acest lucru confirmă interpătrunderea puternică între economia

criminală şi economia legală”.104

Spălarea de bani este un proces prin care profiturile obţinute de pe urma criminalităţii sunt

transformate în scopul ascunderii sau mascării originilor ilicite. Acest lucru este necesar pentru a rupe

legătura dintre procesul criminal iniţial şi rezultatele criminalităţii. Se pot identifica anumiţi factori

comuni cum sunt: conversia sau transferul de proprietăţi, bunuri; ascunderea sau mascarea sursei

bunului şi nevoia de a recâştiga accesul la bani etc. Spălarea de bani este un proces care presupune

parcurgerea a trei stadii:

-în primul rând, profitul obţinut din activităţi criminale trebuie spălat de activităţile în sine;

-în al doilea rând, trebuie urmaţi anumiţi paşi pentru a masca ruta pe care o au banii în timpul

procesului de spălare;

-în final, banii proveniţi trebuie să devină din nou disponibili organizaţiilor criminale.

Nu există o singură metodă de spălare a banilor murdari. Aceste metode pot varia de la

cumpărare şi vinderea unui obiect de lux, până la trecerea banilor într-o reţea complexă internaţională

de afaceri legale şi companii „scoică” (companii care există în primul rând numai ca entităţi legale fără

să desfăşoare activităţi sau afaceri comerciale).

Operaţiunile bancare tradiţionale de constituire a depozitelor precum şi sistemele de transfer a

banilor şi creditare, oferă un mecanism vital pentru spălarea banilor, mai ales în faza iniţială de

introducere a numerarului în sistemul bancar.

Tehnicile utilizate pentru spălarea banilor sunt variate şi este de presupus că multe dintre ele

sunt necunoscute specialiştilor din organele de control financiar şi antiinfracţional.

În mod esenţial, tehnica de bază cuprinde trei etape succesive105

:

a. Înfiinţarea unor conturi colectoare în care se efectuează depozite bancare ce urmează a fi

transferate. Aceste conturi au rolul de paravan şi, de regulă, ele sunt înfiinţate pe numele unor societăţi

comerciale fictive, motiv pentru care sunt dificil de identificat.

104

Ph. Broyer – La nouvelle economic criminelle – în volumul „Criminalitatea financiară”, Editura D’Organisation,

Paris, 2002, pag.7. 105

Idem, op.cit., p.60.

80

b. Sumele din conturile colectoare sunt virate în conturi din ţări străine, printr-un număr de

operaţii a căror complexitate are drept scop să împiedice identificarea sursei reale a banilor. Pentru

realizarea cu succes a acestei etape, sunt preferate două tipuri de ţări:

- cele care garantează secretul bancar şi fac din aceasta o politică de stat (ex. Elveţia,

Liechtenstein etc);

- cele aflate în dificultate economică şi care fac eforturi pentru atragerea capitalului străin (ex.

ţările lumii a treia şi în curs de dezvoltare).

c. Investirea în afaceri ilicite a capitalului transferat şi returnarea beneficiilor care, de această

dată, au aspect "curat", ceea ce justifică întregul complex operaţional.

Deşi mai puţin relevante, amintim şi unele tehnici secundare de spălare a banilor cum sunt:

dubla facturare, specula imobiliarăî simulată, câştigul dirijat în cazinouri legal în fiinţate etc.

Profesioniştii, care acţionează în acest domeniu, au capacitatea de a exploata toate facilităţile

oferite de actualul sistem financiar. Ei aleg paradisurile financiare cele mai primitoare pentru a înfiinţa

societăţi ecran, care servesc la disimularea patrimoniului a căror gestionare o asigură, fiind foarte

activi în universul financiar off-shore ce reprezinta „nu numai un segment legitim al sistemului

financiar mondial, dar reprezintă el însuşi un sistem dotat cu competenţe complementare care se

pretează a fi manipulate de organizaţiile criminale”.106

Amploarea şi impactul deosebite ale acestui fenomen au provocat îngrijorarea unor foruri

statele şi supra statale, între care ONU, Consiliul Europei, O.I.P.C. – Interpol, Europol şi altele, care

şi-a manifestat interesul pentru elaborarea instrumentelor juridice necesare contracarării lui.

Astfel, Convenţia de la Viena din 1988 care a intrat în vigoare în 1990 vizează conferirea

caracterului penal activităţilor de spălare a banilor proveniţi din traficul de droguri, precum şi

facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, deoarece extrădarea este foarte dificilă în acest

domeniu din cauza dublei incriminări.

La rândul său Consiliul Europei a adoptat în 1991 o Convenţie în baza căreia se facilitează

urmărirea judiciară faţă de beneficiarii activităţilor ilicite. Convenţia conţine şi o prevedere conform

căreia „secretul bancar nu trebuie să fie un obstacol” în calea cooperării vamale şi poliţieneşti între

statele membre.

Prin aderarea la această convenţie statele se obligă să furnizeze datele necesare asupra

bunurilor sau sumelor suspecte că ar proveni din acţiuni ilicite.

În acelaşi scop a fost constituit în 1989 grupul G.A.F.I. (Grupul de Acţiune Financiară

Internaţională) de către cele 7 ţări mai industrializate G-7) pentru a examina măsurile care să permită

106

Oficiul Naţiunilor Unite pentru controlul drogurilor şi prevenirea crimei nr. 34/35/1999 „Paradisurile fiscale,

secretul bancar şi spălarea banilor”, pag. 26.

81

lupta împotriva spălării banilor de origine criminală prin utilizarea sistemelor bancare, în urma

cercetărilor întreprinse a difuzat un număr de 40 recomandări vizând prevenirea şi controlul spălării

banilor”.

În 1989 Organizaţia de Acţiuni de Forţă în Sistemul Financiar (F.A.T.F.) înfiinţată de către

şefii statelor din G-7 (cele 7 naţiuni puternic industrializate) a luat în considerare mai multe moduri de

prevenire a spălării banilor, iar raportul care cuprinderea cele 40 de recomandă indica lărgirea

cooperării în acest domeniu. Membrii F.A.T.F. au devenit în prezent 28 de state, iar pentru a asigura

că recomandările vor fi implementate, mandatul acestora a fost extins până în 2004.

Circulaţia electronică a banilor în afara graniţelor face ca tranzacţiile financiare să fie foarte

greu de urmărit producând o serie de greutăţi autorităţilor care se ocupă cu respectarea legii. Pentru a

combate această problemă, spălarea de bani a fost trecută în sfera criminalităţii organizate, iar

autorităţile naţionale de respectare a legii au fost împuternicite cu urmărirea, stoparea şi confiscarea

rezultatelor actelor criminale, fiind introduse scheme de asistenţă legală mutuală internaţională. Mai

mult constatându-se că băncile şi alte instituţii financiare sunt folosite, chiar dacă nu în mod voit, ca

intermediari în transferul sau depozitarea banilor iliciţi, s-au luat o serie de măsuri la nivel naţional şi

internaţional în scopul prevenirii sistemului bancar pentru a nu fi folosit pentru spălarea banilor.

În acest scop băncile şi instituţiile financiare au introdus o serie de regimuri de auto-protejare.

Iniţial, efortul internaţional de combatere a creşterii activităţilor de spălare a banilor se adresa băncilor

sub formă de coduri şi reguli de conduită interioară, şi mai puţin sub forma unor reforme legislative.

În anii ’80, reprezentanţi ai autorităţilor bancare centrale din 10 state s-au întâlnit pentru a stabili în ce

mod instituţiile din care făceau parte ar putea stopa spălarea de bani. Ca punct de pornire membrii

Comisiei pe probleme de Practici de Supervizare şi Reguli Bancare, Grupul celor zece a observat că

funcţia primară a autorităţilor de supervizare bancară este de a menţine o stabilitate financiară globală

a băncilor dar şi asigurarea asupra legitimităţii tranzacţiilor individuale ale clienţilor băncilor. Mai

mult, autorităţile naţionale de supervizare bancară nu au neapărat acelaşi rol şi responsabilităţi. În

anumite state, supervizorii au responsabilităţi specifice. Oricum ar sta lucrurile, comisia a înţeles că

încrederea publicului în sistemul bancar poate fi zdruncinată, iar stabilitatea sistemului ameninţată, ca

o consecinţă a asocierii dintre bănci şi activitatea criminală.

Spălarea banilor este incriminată, în prezent în legislaţiile din Franţa, Australia, Canada, Italia,

Marea Britanie şi S.U.A., fiind pedepsită în cele mai multe cazuri cu închisoare până la 20 de ani,

confiscarea averii dobândite ilicit şi interzicerea unor drepturi.

3.1.2. Măsuri legislative luate de România pentru prevenirea şi sancţionarea spălării

82

banilor

În România, în primii ani ai tranziţiei spre economia de piaţă s-a creat un imens capital negru,

căruia i s-a încercat a i se da de către posesorii ilegali o aparenţă de legalitate, deşi în aceşti ani nu a

existat nici un text de lege care să oblige persoanele să justifice provenienţa bunurilor şi valorilor

dobândite.

În anumite condiţii, conversia valorilor sustrase din proprietatea publică s-a făcut direct prin

comercializarea lor în ţară sau în străinătate, prin folosirea sumelor obţinute, pentru achiziţionarea de

imobile, maşini, opere de artă, bijuterii, precum şi pentru formarea capitalului necesar înfiinţării de

societăţi comerciale. De altfel, o caracteristică a fenomenului de spălare a banilor murdari în acea

perioadă o constituie faptul că operaţiunile de convertire a fondurilor, tranzacţiilor şi comercializarea

unor valori s-au efectuat în afara structurilor financiar-bancare şi de credit.107

Considerăm că absenţa oricăror reglementări legislative în materie de spălare a banilor murdari,

a unor dispoziţii clare în domeniul financiar-bancar, coroborate cu carenţele deosebite manifestate în

exercitarea controlului financiar de toate gradele, au determinat şi amplificat interesul grupurilor

organizate de infractori autohtoni şi internaţionali în folosirea multiplelor metode şi mijloace de

spălare a banilor, începând cu procurarea ilegală a valutei de pe piaţa neagră, achiziţionarea de

proprietăţi şi bunuri de valoare, investiţii de amploare şi terminând cu transferurile de capital în

străinătate, prin sisteme financiar-bancare, inclusiv de către persoane suspectate că au înfiinţat grupări

teroriste.

Abia la 17 decembrie 1998, cele două camere ale Parlamentului României au adoptat în şedinţă

comună o lege specială cu prevederi penale respectiv Legea nr.21 pentru prevenirea şi sancţionarea

spălării banilor, promulgată la 18 ianuarie 1999, abrogată şi modificată prin Legea nr. 656 din 7

decembrie 2001 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, care stabileşte ce fapte constituie

infracţiunea de spălare a banilor, sancţionarea acestora, procedurile de identificare a clienţilor şi de

prelucrare a informaţiilor referitoare la spălarea banilor, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a

Spălării banilor, răspunderi şi sancţiuni, etc.

În sensul Legii nr. 656/2002 constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu

închisoare de la 3 la 12 ani următoarele fapte:

a)schimbarea sau transferul de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în

scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a tăinui sau favoriza

107

Ion Pitulescu – Consideraţii privind metodica investigării şi cercetării infracţiunii de spălare a banilor, în Revista

„Criminalistica” nr. 2/2002, pag.26.

83

persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată

sau executarea pedepsei;108

b)ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a

circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin

din săvârşirea de infracţiuni;109

c)dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din infracţiuni;110

d)asocierea sau iniţierea unei asocieri, aderarea ori sprijinirea, sub orice formă a unei astfel de

asocieri, în scopul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor se pedepseşte cu închisoare până la 15 ani.

Tentativa se pedepseşte.

În sensul Legii nr. 656/2002 prin tranzacţie suspectă se înţelege operaţiunea care, prin natura ei

şi caracterul neobişnuit în raport cu activităţile clientului, trezeşte suspiciunea de spălare a banilor.

e) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de

infracţiuni.111

În depistarea şi investigarea infracţiunilor de spălare a banilor un rol important îl are Oficiul

Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, organ de specialitate cu personalitate juridică,

aflat în subordinea Guvernului României, care a fost înfiinţat prin Legea nr. 21/18 ianuarie 1999.

Acest oficiu are ca unic obiect de activitate prevenirea şi combaterea spălării banilor, în care

scop primeşte, analizează şi prelucrează informaţii, sesizând autorităţile abilitate prin lege să efectueze

urmărirea penală.

De îndată ce salariatul unei persoane juridice sau fizice din cele prevăzute la art. 8 din Legea

nr. 656/2002 are suspiciuni că o operaţiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea banilor, va

informa persoana desemnată ce are responsabilităţi în aplicarea dispoziţiilor acestei legi112

, din cadrul

persoanei juridice, care va sesiza Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor113

, care

poate dispune motivat, suspendarea efectuării operaţiunii pe o perioadă de 48 de ore, iar dacă

consideră ca insuficientă această perioadă poate solicita Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Casaţie şi Justiţie suspendarea operaţiunii cu cel mult 3 zile lucrătoare, comunicând în acest sens

persoanei respective decizia de prelungire a suspendării operaţiunii.

Se exceptează de la raportarea către Oficiu următoarele categorii de operaţiuni derulate prin

trezoreria statului114

: eliberări de sume în numerar privind drepturile salariale, plăţile efectuate către

108

Art. 23 alin.1 lit.”a” din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 109

Art. 23 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 110

Art. 23 alin.1 lit.”c” din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 111

Art. 23 alin.1 lit.”c” din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 112

Art. 14 alin.1 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 113

Art. 3 alin.1-3 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 114

Art. 3 alin.8 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.

84

instituţiile publice, încasările de taxe şi impozite, contribuţii şi orice alte venituri bugetare de la

persoane fizice sau juridice inclusiv sumele în numerar depuse de către instituţiile publice privind

operaţiunile prevăzute la art. 3 alin. 7 din Legea nr. 656/2002.

Oficiul poate face schimb de informaţii, în baza reciprocităţii, cu instituţii străine care au

funcţii asemănătoare şi care au obligaţia păstrării secretului în condiţii similare dacă datele comunicării

sunt făcute în scopul prevenirii şi combaterii spălării banilor.115

Pentru ca anchetele în cazurile de spălare a banilor şi investigare a infracţiunilor economico-

financiare să fie încununate de succes, acestea trebuie să se bazeze pe folosirea adecvată a

informaţiilor. Dacă mai multe cazuri de trafic cu droguri şi alte activităţi criminale se leagă de aceeaşi

bancă sau de acelaşi grup de bănci, obiectivul anchetatorilor trebuie să fie acesta bancă sau grupul de

bănci respectiv. Dificultatea constă în faptul că informaţiile ce ar permite luarea în supraveghere a

băncilor, rareori sunt coroborate între ele şi analizate în comun de serviciile poliţieneşti de specialitate

şi de către parchet.

În culegerea de informaţii şi investigarea unor posibile activităţi de spălare a banilor, poliţiştii

şi procurorii investigatori trebuie să aibă în vedere următoarele:116

a) identificarea şi urmărirea tranzacţiilor de reciclare a fondurilor, cunoscut fiind faptul că

reciclarea banilor murdari se face de multe ori cu complicitatea unor angajaţi din instituţiile

financiar-bancare (agenţiile de schimb, serviciile de încasare a cecurilor, casieriile unor

unităţi bancare şi altele);

b) supravegherea activităţii desfăşurate de persoane suspecte de săvârşirea unor activităţi

ilicite din cazinouri, societăţi de pariuri, jocuri de noroc, fără a se neglija organizatorii unor

aşa-zise „jocuri piramidale” de tip „Caritas” în care se pot recicla sume considerabile în

perioade scurte de timp;

c) operaţiunile sub acoperire.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului

ilicit de droguri, pentru prima dată s-au legalizat acţiunile desfăşurate de poliţie, sub acoperire. Astfel,

art. 21, prevede că procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea

faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă necesare. Practica poliţiilor

occidentale şi unele acţiuni ale Poliţiei Române, demonstrează că folosirea poliţiştilor acoperiţi,

infiltraţi în reţelele de traficanţi sau de reciclatori de bani este deosebit de eficientă pentru demascarea

întregii reţele.

115

Art. 5 alin.4 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. 116

Ion Pitulescu – Consideraţii privind metodica investigării şi cercetării infracţiunii de spălare a banilor, Revista

Criminalistica nr.2/2002, pag. 28.

85

d) supravegherea electronică, autorizată de parchet şi îndeosebi interceptările telefonice,

constituie tehnici eficiente de investigaţie asupra reciclării fondurilor.

3.2 Criminalitate informatică. Protecţia internaţională

Eforturile depuse de programatori în vederea obţinerii unui statut juridic de protecţie pentru produsele

lor au fost reflectate prin largi discuţii în doctrina şi jurisprudenţa vremii.

Dacă printr-o decizie a Copyright Office din S.U.A. datată în 1964, se recunoaşte posibilitatea

înregistrării programelor pentru calculator, discuţii mai ample pe continentul european se identifică

doar în 1969 în cadrul unui colocviu internaţional organizat de către Centrul de Studii Internaţionale de

Proprietate Industrială.

Într-o a doua etapă, cu adevărat incitantă, s-a ridicat problema găsirii mijlocului juridic adecvat prin

care să fie ocrotite drepturile autorilor de software.

O bună parte a doctrinei considera că regulile oferite de contracte3

sunt suficiente pentru a organiza o

protecţie satisfăcătoare furnizorilor de programe pentru calculator, aceştia în raporturile cu proprii

clienţi putând sa-şi rezerve, prin clauze adecvate beneficii rezultând din efortul de concepere a

propriilor produse. Tehnica contractuală, bazată pe păstrarea secretului coexistă însă, cu cea a

divulgării, bazată pe brevetarea invenţiilor, pentru multiple motive, printre acela al obţinerii de către

alţii în mod independent al aceluiaşi rezultat, precum şi al riscului divulgării de către terţi.

De aceea problema apărării programelor s-a menţinut pe terenul oferit de dreptul proprietăţii

intelectuale. Aici s-au exprimat două opinii, una favorabilă brevetării şi alta favorabilă dreptului de

autor.

Partizanii brevetării au reuşit într-o etapă incipientă să-şi impună opinia, bazându-se pe caracterul

tehnic al programelor pentru calculator. Situaţia s-a modificat radical, însă la începutul deceniului al

şaptelea. Legislativul francez, cu ocazia reformării dreptului brevetelor a luat decizia excluderii

programelor pentru calculator de la brevetare. Soluţia a fost preluată la nivel european prin articolul 52

al Convenţiei de la München din 1973 privind brevetul european.

Aceste acte normative şi deciziile care s-au bazat pe ele închideau drumu1 spre protecţie prin brevet,

sistem ce părea cel mai în măsură să fie aplicat software-ului.

Totuşi, jurisprudenţa germană şi cea nord americană a acceptat brevetabilitatea programelor pentru

calculator. Dacă analizăm această jurisprudenţă observăm că protecţia nu este recunoscută programului

ca atare ci exclusiv

86

programului ca parte a unui ansamblu, adică programului încorporat117

.

Calea brevetabilitţii fiind închisă, soluţia rămasă era aproprierea de normele dreptului de autor.

Impunerea acestei soluţii nu a fost uşoară din cauza unei ineficienţe practice a unui sistem bazat pe

protecţia ideii, deosebirea dintre dreptul de proprietate industrială şi dreptul de autor se bazează pe

diferenţa între obiectul protecţiei: creaţii de fond, în primul caz şi creaţii de formă, în cel de-al doilea.

Acestei deosebiri îi corespund criterii diferite de apreciere: originalitatea, ca element creator, subiectiv

în cazul dreptului de autor şi noutatea, ca element inventiv, obiectiv în cazul dreptului proprietăţii

industriale.

Înainte de a analiza criticile aduse soluţiei aplicării normelor dreptului de autor la programele pentru

calculator, arătăm că au existat şi alte păreri, minoritare, potrivit cărora ar fi trebuit adoptate alte

soluţii. Acestea ar trebui să fie un brevet sau drept de autor sui generis sau o combinaţie între dreptul

proprietăţii industriale şi dreptul de autor, un sistem de licenţe legale, ori, în fine, un sistem cu totul

nou, capabil să răspundă multiplelor cerinţe ale protecţiei programelor pentru calculator.

Principalele argumente împotriva adoptării protecţiei prin normele dreptului de autor au fost după cum

urmează.

Limbajele artificiale

în care sunt scrise programele exclud posibilitatea originalităţii exprimării

deoarece a scrie un program nu este identic cu a compune poezie.

Acestei obiecţii i se poate opune aceea că în ciuda unor instrucţiuni comune, programele, în cea mai

mare parte a lor se deosebesc unele de altele, acest lucru fiind evident în domeniul microinformaticii

unde ele prezintă particularităţi izbitoare privind ingeniozitatea, prin structura diferită a instrucţiunilor,

dar mai ales prin rezultatele pe care le produc.

Programele pentru calculator, fiind exprimate în limbaje artificiale nu sunt inteligibile de către om,

deci nu sunt destinate comunicărilor interumane şi prin urmare nu pot cădea sub incidenţa dreptului de

autor. Aşadar, nu poate fi vorba de o răspândire a operei către public ci numai la un număr restrâns de

specialişti.

Ideea poate fi respinsă prin argumentul că noţiunea de ,,public” poate fi interpretată restrictiv

considerându-i ca atare pe acei specialişti, şi că în zilele noastre un număr din ce în ce mai mare de

persoane înţeleg aceste limbaje, informatica fiind studiată încă din clasele primare. Într-o altă ordine de

idei, apreciem că şi compoziţiile muzicale sunt reprezentate prin simboluri, la rândul lor înţelese doar

de specialişti şi, totuşi acestea sunt ocrotite de normele dreptului de autor.

117

În acest sens cităm decizia pronunţată de Court of Customs and Patent Appeals din 14 august 1969, în legătură cu

o cerere de brevet, Curtea observă că nu există nici un motiv legal pentru a declara nebrevetabile ,,revendicările de

dispozitiv şi procedeu suficient de largi pentru a îngloba funcţionarea unui calculator”

87

Anumite caracteristici ale protecţiei conferite prin dreptul de autor -drepturile morale, durata protecţiei,

legătura dintre autor şi opera - nu sunt adaptate programelor pentru calculator.

Critica fiind în parte fondată a fost însuşită de legislaţie, prevăzându-se un regim derogator de la

dreptul clasic de autor.

Programele pentru calculator reprezintă produsul unei idei inventive şi transformări ale acestei idei în

program. Dreptul de autor nu protejează ideea, ci doar expresia finală a acesteia. Aşadar, ideile fac

parte din domeniul public.

Ocrotind forma de exprimare, dreptul de autor nu ştirbeşte cu nimic din protecţia la care este îndrituit

autorul deoarece în cazul programelor pentru calculator obţinerea rezultatului dorit se face prin

însuşirea anumitor instrucţiuni, într-un anume mod, deci doar acea formă de exprimare a ideii produce

rezultatul urmărit de programator.

Dreptul exclusiv al autorului poartă asupra reproducerii şi nu asupra utilizării operei.

La această ultimă critică, unii autori au contraargumentat prin aceea că trebuie considerat ca

reproducere, actul de introducere a programului în memoria calculatorului.

Partizanii adoptării reformelor dreptului de autor au arătat în mod sintetic inconvenientele brevetării

software-ului:

— una din condiţiile brevetabilităţii este caracterul industrial al invenţiei, ceea ce înseamnă

caracter material, concret iar programele pentru calculator au, prin esenţă, natură

imaterială.

— argumentul bazat pe analiza naturii teoretice a programului, care nu îndeplineşte

condiţiile de brevetabilitate.

— există din punct de vedere practic imposibilitatea organizării protecţiei prin brevet.

— brevetul de software este o piedică în calea dezvoltării informaticii.

Apoi, au fost expuse şi avantajele oferite de către dreptul de autor:

— oricine creează în mod independent un program, nu poate fi împiedicat de dreptul

exclusiv al altui autor, deoarece sistemul interzice copia servilă nu şi creaţia independentă.

— sistemul permite protejarea compilaţiilor originale faţă de subprogramele neoriginale.

— pentru a obţine protecţia, creatorul nu trebuie să recurgă la formalităţile specifice

dreptului proprietăţii industriale.

— dreptul de autor oferă apărarea intereselor autorilor la nivel mondial, urmare a efectelor

convenţiilor internaţionale în materie.

— dreptul de autor încurajează comunicarea şi dezvoltarea informaticii.

Doctrina franceză este de părere că recurgerea la dreptul de autor reprezintă o ,,invenţie” a

88

jurisprudenţei118

. În sprijinul acestei afirmaţii se citează sentinţele şi deciziile care, înainte de

consacrarea în plan legislativ a soluţiei, consfinţesc protecţia logicielului prin mijloacele legii

proprietăţii literare şi artistice din 1957119

.

Acelaşi fenomen se înregistrează şi în alte ţari precum Austria, Germania, Belgia, Olanda, Elveţia,

state în care se exclude expres brevetabilitatea programelor pentru calculator.

Putem afirma că, situaţia a fost puţin diferită în Statele Unite. În perioada premergătoare consacrării în

plan legislativ a protecţiei software-ului, au fost aduse relativ puţine litigii în faţa instanţelor. Singurul,

mai important priveşte afacerea ,,Symercom Technology Inc. vs University Computing Co120

.”

Hotărârea arată că, programele pentru calculator nu pot fi protejate prin dreptul de autor. În schimb, în

cadrul aceleiaşi hotărâri, judecătorul a sancţionat copia servilă făcută după două manuale de utilizare

ce însoţeau programul.

După atribuirea legală a protecţiei prin dreptul de autor, doctrina şi jurisprudenţa s-au pronunţat asupra

altor probleme ridicate de acest regim specific, de situaţia lucrărilor aflate în strânsă legătura cu

programele pentru calculator, de situaţia copiei de siguranţă.

3.2.1. Reglementări juridice

După cum am arătat în paginile anterioare, programele pentru calculator sunt protejate prin normele

dreptului de autor. Remarcăm Convenţia de la Berna încheiată la 9 septembrie 1886 şi intrată în

vigoare la 5 decembrie 1 887. Ea a fost amendată şi completată printr-un act adiţional şi o declaraţie

interpretativă semnată la Paris la 4 mai 1896. Principiile de bază ale convenţiei sunt principiul

tratamentului naţional nu principiul tratamentului unionist. Ea exprimă sistemul de drept de autor

continental.

În ceea ce priveşte sistemul de copyright, amintim Convenţia Universală de la Geneva din 1952.

Scopul semnării ei este elaborarea unui statut, care să poate fi acceptat de toate statele, inclusiv de cele

118

Vezi Michel Vivant, Lamy Le droit de l’informatique, Ed. Lamy, Paris 1989, pag. 633. 119

Cităm aici: T.G.I. Bobigny, 11 decembrie 1978;Afacerea ,,Williams Electronics”, T.G.I., Paris 9 martie 1982,

sentinţă prin care se conferă protecţie unui joe video; Afacerea ,,Pachot”, Paris 2 noiembrie 1982, privind un program de

aplicaţie; Afacerea ,,Apple” T.G.I., Paris, 14 iunie 1983, privind un program de bază; Afacerea ,,System Assist” T.G.I.,

Paris 27 iunie 1984. Pentru rezumatul acestor litigii vezi Jerome Huet, Droit de l’informatique et des telecomunications,

Ed. Litec, Paris 1989, pag. 270-271. 120

Rezolvând litigiul, judecătorii au refuzat să sancţioneze pretenţiile reclamantului care considera drept plagiat un

program copiat după al său, pe motiv că ideile nu sunt protejate iar expresia lor nu reprezintă decât calcule reproduse în

program. După adoptarea The Copyright Law în forma din 1980 şi după rezolvarea favorabilă dreptului de autor a afacerii

,,Apple vs Franklin”, protecţia programelor pentru calculator prin regimul de copyright este incontestabilă în Statele Unite.

Pentru detalii vezi Jules Marc Boudel, La legislation des Etats — Unis sur le droit d’auteur, Ed. Frison Roche 1990, pag.

46-53.

89

care nu sunt parte la nici un tratat privind dreptul de autor. Consacrând principiul tratamentului

naţional, convenţia îi extinde şi la situaţia publicării operei în afara unui stat semnatar.

Urmărind reglementările internaţionale în domeniul protecţiei programelor pentru calculator, nu putem

să nu invocăm activitatea Organizaţiei Mondiale a Proprietaţii Intelectuale. Aceasta, la cererea

Secretariatului General O.N.U. a elaborat un important document privind protecţia programelor pentru

calculator.

Legea-tip O.M.P.I., publicată în 1978, prezintă următoarele trăsături caracteristice121

:

- protecţia nu este recunoscută decât programelor originale;

- protecţia este limitată la expresia programului;

- drepturile creatorului sunt precizate, iar prerogativele sunt mai întinse decât cele asigurate în

cadrul dreptului de autor;

- nu se prevede nici o formalitate de înregistrare sau depozit;

- durata protecţiei este fixată la 20 ani de la prima utilizare;

Prima lege internă, care se referă la protecţia software-ului prin dreptul de autor este The Copyright

Act 1976.

Legea nord americană reţine că programele pentru calculator reprezintă opere intelectuale122

.

Legiuitorul american revine şi înlătură controversele legate de legea din 1976 prin definirea

programelor pentru calculator.123

Influenţate de opiniile doctrinare, de soluţiile jurisprudenţiale şi de concluziile comitetelor de experţi

O.M.P.I. din 1978, 1983 şi 1985, un număr mare de State au prevăzut reglementări de protecţie a

programelor pentru calculator prin dreptul de autor. În 1985 Franţa, Germania, Marea Britanie,

Japonia, Chile... au reformat legislaţia internă, acordând protecţie programelor, ca opere intelectuale.

În 1989 are loc tardiva aderare a Statelor Unite la Convenţia de la Berna124

Această ţară a semnat în

1955 Convenţia Universală privind dreptul de autor, dar faptul de a nu aparţine Uniunii de la Berna,

reprezenta un dezavantaj deoarece drepturile americane de autor nu puteau fi protejate eficient la nivel

mondial.

121

Vezi Yolanda Eminescu op. cit. pag.60 122

Legea dispune în art. 102 că protejează toate operele ,,originale ale autorilor... fixate sub o formă tangibilă de

expresie, cunoscută sau pusă la punct şi care permite să fie percepută, reprodusă sau comunicată în orice mod, fie direct, fie

cu ajutorul unei maşini sau dispozitiv”. 123

,,O serie de instrucţiuni destinate pentru a fi utilizate direct san indirect de către un ordinator pentru a obţine

rezultate”. 124

Vezi Jules-Marc Boudel op. cit. pag. 90-91 şi Yolanda Emineseu op. cit. pag.

90

Odată cu acest eveniment, dar în special datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare în masă, în

cadrul procesului de uniformizare a legislaţiilor Uniunii Europene, problemele dreptului de autor au

făcut obiectul a cinci Directive.

Printre acestea Directiva Consiliului din 14 mai 1991 priveşte protecţia juridică a programelor pentru

ordinatoare. Normele comunitare arată că programele sunt protejate ca opere literare şi artistic,

apărarea este asigurată la nivelul oricărei forme de exprimare a programului, iar durata de protecţie

este stabilită tot timpul vieţii autorului, plus 50 ani după moartea sa.

Urmare a acestui proces de armonizare, statele europene şi-au revizuit legislaţiile interne, în scopul

asigurării compatibilităţii acestora cu normele Uniunii. Printre acestea se află şi Franţa, care a reformat

Codul Proprietăţii Intelectuale din 1992 în Legea nr.94-361 din 10 mai 1994.

Până de curând, ţara noastră s-a menţinut departe de frământările produse de folosirea pe scară largă a

calculatoarelor. Statistici neoficiale arată că înainte de 1989 importul de astfel de echipamente se situa

în jurul a 1000 bucăţi anual. Pe de altă parte, producătorii interni de soft îşi apărau produsele prin

intermediul contractelor economice de tip socialist.

Totuşi, se putea vorbi într-o oarecare măsura de brevetare a programelor pentru calculator, normele

Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de redactare şi examinare a cererilor de brevet, permiţând ca,

în descrierea invenţiei să fie ,,menţionate relaţii matematice, dacă acestea fundamentează teoretic

invenţia”. Textul fiind mult prea vag, lasă loc la numeroase interpretări.

Lăsând deoparte reglementările antebelice privind dreptul de autor, ne oprim asupra Decretului

321/56125

. Acesta, în ciuda faptului că a fost influenţat de prevederile Convenţiei de la Berna, la care

România este parte încă din 1927, conţine totuşi, unele prevederi contrarii acestei convenţii în privinţa

unor chestiuni importante, ca de exemplu durata dreptului de autor. Prin modul în care a fost aplicată,

prin limitarea atât a drepturilor nepatrimoniale, cât mai ales prin limitarea drepturilor patrimoniale de

autor, vechea reglementare căpătase un conţinut şi o finalitate comunistă.

În 1991, în cadrul lucrărilor Simpozionului naţional de proprietate intelectuală126

, se pune cu

seriozitate problema adoptării unor norme legale care să protejeze programele pentru calculator şi să

alinie ţara noastră la reglementările internaţionale în domeniu.

Realităţile economice şi sociale, la care se adaugă necesitatea respectării obligaţiilor ce incumbă ţării

noastre prin asocierea la Uniunea Europeană, au condus la adoptarea legii 8 din 26 martie 1996 privind

125

Publicat în Buletinul Oficial nr. 18 din 27 iunie 1956, modificat prin Decretul 358-1957 şi Decretul 1172-1962 126

Simpozionul are loc sub egida O.M.P.I. şi O.S.I.M. în perioada 15-17 mai 1991

91

dreptul de autor şi drepturile conexe127

. Noua lege se integrează unei perspective generale de adaptare

a dreptului nostru la cerinţele comunitare.

Noile norme legale, extind categoriile de opere protejate, incluzând printre acestea şi programele

pentru calculator.

Reglementări cu vocaţie internaţională

Convenţia de la Berna 1886

Dreptul de autor este un drept prin excelenţă internaţional deoarece operele de creaţie intelectuală sunt

susceptibile de utilizare la scară universală. De aceea s-a simţit nevoia instituirii unui cadru legal

internaţional care să prevadă un minim de protecţie pentru fiecare stat în parte. Astfel, după o serie de

lucrări pregătitoare desfăşurate pe o perioadă de aproximativ 25 ani, a fost încheiată Ia 4 septembrie

1886 o convenţie care să răspundă acestor necesităţi, denumită Convenţia de la Berna.

Studierea acestei convenţii în cadrul unei lucrări privind protecţia juridică a programelor pentru

calculator este justificată de faptul că aceste creaţii sunt protejate prin normele dreptului de autor şi de

faptul că reglementările derogatoare instituite în privinţa programelor pentru calculator - opere de

limbaj - nu afectează reglementările prevăzute de legislaţiile naţionale prevăzute în aplicarea

Convenţiei de la Berna. Convenţia de la Berna se bazează pe principiul tratamentului naţional sau al

asimilării străinilor resortisanţi ai Uniunii cu naţionalii şi principiul tratamentului unionist sau al

minimului de protecţie pe care statele membre sunt obligate să-l asigure.

Potrivit principiului tratamentului naţional fiecare din statele membre ale Uniunii protejează operele

resortisanţilor precum şi pe cele publicate pentru prima oară într-o ţară membră la fel ca şi operele

naţionale.

Principiul tratamentului unionist semnifică aceea că operele resortisanţilor unui stat membru la Uniune

beneficiază în celelalte state membre de un minim de protecţie. Potrivit Convenţiei minimul de

protecţie priveşte dreptul moral, constând din dreptul la paternitatea operei şi dreptul la inviolabilitatea

operei, drepturile patrimoniale, adică dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea în orice mod a

operelor literare şi artistice şi dreptul exclusiv de a autoriza adaptările, aranjamentele sau orice alte

transformări ale operelor, în fine minimul de protecţie priveşte durata protecţiei stabilită prin art. 7 la

50 ani după moartea autorului.

Folosinţa şi exerciţiul dreptului de autor nu sunt subordonate îndeplinirii nici unei formalităţi.

127

Publicată în Monitorul Oficial al României, partea 1, nr. 60 din 26 martie 1996.

92

Articolul 5 al.2 din Actul de la Paris128

priveşte aşa-numitul principiu al independenţei protecţiei în

cadrul Uniunii, adică folosinţa şi exerciţiul drepturilor recunoscute de Convenţia de la Berna sunt

independente de existenţa protecţiei în ţara de origine a operei.

Convenţia de la Geneva 1952

Scopul adoptării Convenţiei Universale privind dreptul de autor a fost elaborarea unui statut care să

poată fi acceptat de toate statele inclusiv de cele care nu sunt parte la vreun tratat privind dreptul de

autor. Sistemul Convenţiei este adaptat normelor de copyright.

Se consacră într-o manieră mai largă principiul tratamentului naţional, în sensul că asimilarea se aplică

chiar daca opera autorului străin a fost publicată în afara teritoriului unuia dintre statele contractante.

Drepturile minime protejate sunt: dreptul la autorizarea traducerilor, reproducerilor, reprezentarea

publică şi transmiterea TV.

Durata minimă de protecţie este de 25 ani pornind de la decesul autorului. O creaţie este protejată dacă

reprezintă o opera în sensul convenţiei, perioada de protecţie nu a expirat, opera este în acord cu art. 3

care scuteşte operele străine de îndeplinirea formalităţilor cu excepţia simbolului ©, a numelui

titularului dreptului de autor şi a anului primei publicări şi în fine opera se înscrie în noţiunea

principiului tratamentului naţional.

Directiva C.E.E. din 14 mai 1991 privind protecţia juridică a programelor pentru calculator

Directiva este rezultatul unor divergenţe între două Directorate Generale din Comisie respectiv

Directoratul General III - Industrie - care s-a pronunţat în favoarea formei actuale şi Directoratul

General XIII - Telecomunicaţii, Piaţa informaţiilor şi valorificarea cercetărilor - care a promovat o

schema de protecţie mai limitată.

Potrivit opiniei promovate de Directoratul General XIII, directiva ar trebui să prevadă obligaţia

îndeplinirii formalităţilor precum şi o durată de protecţie de 15 ani.

Articolul 1din directivă cere statelor membre să protejeze programele pentru calculator, în cadrul

sistemului naţional ca opere literare. Termenul de protecţie este de 50 de ani (post mortem auctoris)

Unica şi suficienta condiţie cerută pentru acordarea beneficiului legal este originalitatea.

Directiva nu defineşte noţiunea de ,,program pentru calculator”.

Se exclud de la protecţie ideile şi principiile care stau la baza unui element oarecare al unui program

pentru calculator, inclusiv cele care stau la baza unor interfeţe ale acestui Prevederea legală a fost

128

Convenţia de la Berna a făcut până în prezent obiectul mai multor revizuiri prin: Actul de la Berlin din 13

noiembrie 1908; Actul de la Roma din 2 iunie 1928; Actul de la Bruxelles din 26 iunie 1948; Actul de Ia Stocholm din 14

iulie 1967 şi Actul de la Paris din 24 iulie 1971.

93

redactată de această manieră pentru a permite unui producător de soft să se asigure că produsele sale

sunt compatibile cu ale altora, fără încălcarea dreptului de autor. Ţinteşte spre a face posibilă crearea

de sisteme interoperabile şi menţinerea unei conexiuni deschise între diferite produse soft.

Principiul adevăratului autor al operei este prevăzut de art. 2 al. 1. Când programul pentru calculator

este creat în comun drepturile exclusive aparţin persoanelor fizice coautoare.

Excepţia de la principiul adevăratului autor al operei o reprezintă potrivit art. 2 al. 3, programele

executate de autorul salariat în exerciţiul funcţiunii.

Articolul 4 restricţionează actele de reproducere, transformare şi distribuire a programelor pentru

calculator.

Excepţiile de la actele de reproducere şi transformare sunt dreptul la o copie de rezervă, dreptul de a

studia programul pentru determinarea principiilor care stau la baza programului, precum şi

reproducerea şi transformarea programului pentru a permite utilizarea legitimă a acestuia. În fine, altă

restrângere a drepturilor patrimoniale exclusive este descompunerea, respectiv reproducerea codului,

transformarea formei acestui cod în vederea asigurării interoperabilităţii.

Articolul 7 instituie măsuri de protecţie specială ce constau în sancţiuni luate potrivit legislaţiilor

naţionale împotriva persoanelor care pun în circulaţie copia unui program, deţin în scopuri comerciale

astfel de copii, pun în circulaţie sau deţin în scopuri comerciale orice mijloc având unic scop să

faciliteze suprimarea neautorizată sau neutralizarea oricărui dispozitiv tehnic instalat pentru a proteja

un program.

Potrivit art. 10, statele membre vor lua măsurile necesare aplicării directivei, până la data de 1 ianuarie

1993.

3.2.2. Acordul G.A.T.T relativ la aspectele dreptului de proprietate intelectuală inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute

Principiile care guvernează tratatul sunt principiul tratamentului unionist şi principiul tratamentului

naţional.

Potrivit art. 9 al. 2 protecţia prin dreptul de autor se întinde asupra expresiei şi nu ideilor, procedurilor,

metodelor sau conceptelor matematice.

Programele pentru calculator sunt protejate la fel ca operele literare, în condiţiile Convenţiei de la

Berna.

În conformitate cu art. 10 pct. 2 sunt protejate şi compilaţiile de date sau alte elemente care sunt

produse pe suport exploatabil de către maşină sau sub orice altă formă care, prin alegerea sau

94

dispoziţia subiectelor intelectuale.

Articolul 11 autorizează autorul unui program pentru calculator să interzică locaţiunea comercială

către public a originalelor sau copiilor operelor protejate prin dreptul de autor.

Statele membre se obligă să adopte norme privind sancţiuni şi proceduri în vederea limitării şi stopării

actelor ce aduc atingerea drepturilor autorilor. Astfel se asigură accesul la procedurile judiciare, iar

autorităţile judiciare sunt competente să ordone încetarea actelor ilicite, obligarea debitorilor la plata

daunelor interese, mărfurilor ilicit comercializate de pe piaţă.

Dispoziţiile tip O.MPI.

În sensul art. 1 din Legea tip O.M.P.I., este proprietar persoana fizică sau juridică căreia îi aparţin

drepturile conferite de lege.

Articolul 2 consacră neechivoc principiul adevăratului autor al operei cu excepţia programului executat

de autorul salariat. Transferul drepturilor se poate face prin contract sau pe cale succesorala.

Unica condiţie de protecţie este originalitatea.

Drepturile proprietarului privesc: divulgarea programului, facilitarea accesului la obiectul purtător al

programului, copierea programului indiferent de mijloc sau forma, utilizarea programului pentru

stabilirea altuia identic sau pentru punerea la punct a descrierii, utilizarea descrierii programului în

vederea stabilirii unui program identic, utilizarea simplă a programului pentru calculator, oferirea unui

terţ în scopul vânzării, locaţiunii sau cesiunii sub licenţa programului sau a suportului acestuia.

Potrivit art. 6 al. 3 nu constituie violarea drepturilor autorului unui program pentru calculator aflat la

bordul navelor, aeronavelor, mijloacelor de zbor spaţiale sau la bordul mijloacelor de transport terestre,

străine dacă acestea din urmă pătrund în mod temporar sau accidental în apele, spaţiul aerian sau solul

ţărilor şi sunt utilizate pe durata staţionării.

Durata de protecţie este de 25 ani calculaţi de la crearea programului pentru calculator. Existenţa

dispoziţiilor legii tip nu exclude aplicarea altor instrumente de protecţie.

3.3. Cooperarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea traficului de

droguri

Potrivit Strategiei naţionale antidrog în perioada 2005-2012129

, România va intensifica cooperarea

cu ţările de origine a drogurilor şi cu cele aflate pe rutele internaţionale ale traficului de droguri, acţionând

permanent pentru o abordare globală şi acţiuni concertate împotriva reţelelor de traficanţi. În plan regional,

România va utiliza relaţiile bune existente cu toate ţările vecine pentru a promova şi a dezvolta măsuri ce

129

Aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 73 din 27.01.2005.

95

vizează abordarea comună şi integrată a fenomenului, atât în planul combaterii traficului de droguri la

frontiere, cât şi al transferului de bune practici în domeniile prevenirii consumului, tratamentului şi

reintegrării socioprofesionale a persoanelor dependente.

Date fiind contextele naţionale asemănătoare, marcate de evoluţiile istorice similare în ultimele

decenii, experienţa României în domeniul construcţiei instituţional-legislative antidrog poate fi relevantă

pentru statele din zonă potenţial candidate la aderarea la Uniunea Europeană.

România va promova cooperarea internaţională în lupta împotriva fenomenului drogurilor, prin

intermediul integrării în structurile occidentale şi prin participarea activă în dialogul internaţional cu privire

la droguri, pe baza următoarelor principii:

- responsabilitatea comună a tuturor statelor implicate în combaterea acestui flagel;

- respectarea dreptului internaţional, în special respectarea deplină a suveranităţii şi integrităţii

teritoriale a statelor, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

- armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene;

- întărirea contactelor cu agenţiile europene implicate în prevenirea traficului şi consumului ilicit de

droguri.

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România va participa la programele Uniunii Europene în

cadrul procesului de întărire a politicilor comunitare în domeniul drogurilor.

Succesul luptei împotriva criminalităţii internaţionale nu poate fi conceput fără o cooperare între

autorităţile judiciare ale statelor interesate şi fără să se bazeze pe o întreagă gamă de informaţii

operative, precise şi mereu actualizate.130

Istoria luptei împotriva criminalităţii demonstrează că oricât de moderne ar fi mijloacele tehnice

folosite de poliţiile din diferite ţări, ele ar rămâne total ineficace fără o bună coordonare a activităţii

serviciilor poliţieneşti naţionale şi fără o strânsă colaborare a acestora la scară internaţională.131

Dezvoltarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie la scară mondială, creşterea vitezei

acestor mijloace a permis şi deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite ţări pentru săvârşirea de

fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică, ori pentru a ascunde ori valorifica produsul

infracţiunii.

Încă de la începutul secolului XX, organele judiciare naţionale s-au găsit în imposibilitatea de a

instrumenta aceste tipuri de infracţiuni, confirmate ulterior ca infracţiuni internaţionale, comise de

130 �

Gh.Pele, Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Ed. Ministerului de Interne, Biroul

Naţional Interpol, Bucureşti, 1983, pag.5-7. 131

Gh.Pele, Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Ed. Ministerului de Interne, Biroul Naţional

Interpol, Bucureşti, 1983, pag.5-7.

96

persoane particulare şi mai ales neputinţa de a-i descoperi şi condamna pe infractorii care părăseau ţara

ascunzându-se pe teritoriul altei ţări. Aceasta a impus ca o mare necesitate problema cooperării între

poliţiile statelor în vederea informării, descoperirii, prinderii şi tragerii la răspundere juridică a acestor

categorii de infractori în conformitate cu legislaţia penală a fiecărui stat.

Nevoia unei cooperări poliţieneşti internaţionale s-a manifestat încă de la începutul secolului al XX-lea

în spaţiul european, datorită complexităţii mecanismelor societăţilor moderne, dezvoltării schimburilor

comerciale şi turistice, ceea ce a furnizat condiţii propice pentru existenţa criminalităţii internaţionale

care, la ora actuală a luat proporţii considerabile.

Cooperarea poliţienească este impusă obiectiv de însăşi scopul acestei activităţi. Activităţile

poliţieneşti prin însăşi natura lor, sunt nişte operaţiuni care deşi pot fi desfăşurate de un singur stat, în

multe situaţii presupune cooperarea cu alte state ori cu alte organizaţii internaţionale de profil.

Traficul de droguri şi criminalitatea organizată pe câte o generează, reprezintă una dintre cele mai mari

ameninţări ale tuturor ţărilor în acest început de mileniu. Toate comunităţile internaţionale, conştiente,

de-a lungul timpului, creând o serie de instrumente pentru a face fata acestei ameninţări.

Când vorbim despre instrumente, trebuie să înţelegem prin acestea, instrumentele şi mijloacele folosite

necesare la obţinerea unui scop (în acest caz eliminarea traficului şi consumului ilegal de droguri).

Trebuie urmărită problema din punct de vedere integral, şi trebuie să cuprindă atât instrumentele

utilizate pentru reducerea ofertei de droguri, cat si cele utilizate pentru reducerea cerinţelor acestora.

Totuşi, aceasta expunere se bazează pe controlul ofertei, fără a uita că există o politică intensă

naţională şi internaţională care are incidenţă asupra controlului cererii.

Pe aceasta linie, distingem trei tipuri fundamentale de instrumente:

Cele pe care le putem numi instrumente juridice, legile de bază pe care se sprijină

lupta împotriva traficului de droguri.

Cele pe care le putem numi instrumente organizatorice, complexul normativ care

creează entităţile şi organismele naţionale şi internaţionale implicate in acest domeniu.

Si in ultimul rând, exista ceea ce putem numi instrumente poliţieneşti, înţelegând prin

acestea mulţimea tehnicilor de investigaţie.

Obiectul cooperării internaţionale

În general, obiectul unei asemenea cooperări între poliţiile statelor, îl constituie combaterea

criminalităţii naţionale şi internaţionale în ansamblu, urmărirea şi arestarea infractorilor daţi în

urmărire internaţională, schimbul şi centralizarea informaţiilor cu caracter poliţienesc şi alte activităţi.

Termenul de “criminalitate internaţională” nu se referă în mod expres la o anume categorie de

97

infracţiuni determinate ci cuprinde o gamă largă a acestor fapte antisociale.

În ultimii ani, configuraţia criminalităţii internaţionale a cunoscut mutaţii importante, materializate mai

ales prin recrudescenţa unor infracţiuni cum sunt: terorismul, traficul de droguri, traficul de fiinţe

umane, traficul de opere de artă, de monedă falsă etc.

Unele din aceste infracţiuni sunt definite prin diverse convenţii internaţionale cum sunt de exemplu:

falsul de monedă (Convenţia din 1929) sau reprimarea exploatării fiinţei umane şi proxenetismul

(Convenţia din 1949), Convenţia unică privind stupefiantele din 1961 etc.

Alte infracţiuni prezintă un caracter internaţional în circumstanţe determinate de comportamentul

autorului ca de exemplu:

- actele preparatorii ale unei infracţiuni, efectuate într-o ţară şi consumarea infracţiunii în altă

ţară sau în mai multe ţări;

- infracţiuni de acelaşi gen, comise succesiv în mai multe ţări;

- autorul unei infracţiuni comisă într-o ţară se refugiază în altă ţară pentru a nu fi tras la

răspundere juridică;

- transferarea produsului unei infracţiuni, a obiectelor sau documentelor care au servit la

comiterea ei, din ţara respectivă unde s-a comis, pe teritoriul altei ţări.

Acestea ar fi numai unele din situaţiile care ar putea constitui obiectul unei conlucrări internaţionale în

materie poliţienească, deoarece căutarea şi descoperirea autorilor acestor infracţiuni, ori arestarea lor în

vederea extrădării, presupun un amplu schimb de informaţii, de investigaţii şi cercetări la scară

internaţională.

Cooperarea nu se limitează numai la urmărirea, prinderea şi extrădarea infractorilor daţi în urmărire

internaţională, ci vizează şi alte aspecte. Lupta internaţională împotriva crimei înseamnă de fapt,

adiţionarea acţiunilor desfăşurate de către poliţiile naţionale ale tuturor ţărilor ce au semnat convenţii,

tratate ori fac parte din organizaţii internaţionale specializate în lupta împotriva criminalităţii.

În limitele competenţelor lor naţionale stabilite prin legi, regulamente şi alte norme de drept,

autorităţile poliţieneşti dintr-o ţară pot coopera şi acţiona în beneficiul unei poliţii din altă ţară, la

solicitarea acesteia. De reţinut, din cele expuse, că lupta împotriva crimei pe plan mondial nu este

opera şi atributul unor “superbrigăzi” internaţionale de poliţie, compuse din “superdetectivi” care se

deplasează dintr-o ţară în alta în urmărirea şi arestarea infractorilor.

Obiectul cooperării, în limitele legislaţiei internaţionale ale statelor cooperante, cuprinde probleme

cum sunt:

- schimbul de informaţii privind infractorii internaţionali;

- transmiterea unor documente cu caracter poliţienesc;

98

- audierea unor martori sau persoane suspecte;

- supravegherea activităţii unor persoane aflate pe teritoriul altui stat decât cel al cărui

cetăţean este, la cererea statului interesat;

- efectuarea unor investigaţii pentru identificarea unui infractor sau a unor obiecte furate etc.

Volumul şi varietatea motivelor de cooperare poliţienească sunt considerabile şi diversificate. Spre

edificare trebuie menţionat obiectul înţelegerilor, Protocoalelor, Convenţiilor şi Programelor încheiate

de Ministerul Administraţiei şi Internelor din România şi ministerele similare din alte ţări, conform

cărora părţile se obligă să coopereze şi să-şi acorde asistenţă în domenii variate cum sunt: combaterea

terorismului, a traficului de droguri, a activităţilor economice ilegale, a traficului cu maşini furate, a

trecerii ilegale a frontierei, preluarea cetăţenilor, asigurări logistice (schimb de experienţă, specializări,

dotări cu tehnică etc.).

Conţinutul documentelor de cooperare cuprind tot mai des prevederi care încurajează schimbul de

specialişti în materie, schimbul de tehnologie, pregătirea cadrelor în şcoli proprii.

Desigur, prevederile documentelor de colaborare converg de fiecare dată spre scopul principal al

colaborării, şi anume prevenirea şi combaterea a ceea ce practica internaţională denumeşte

“criminalitatea internaţională”.

3.3.1. Sistem al controlului internaţional al drogurilor

Comunitatea internaţională nu a putut rămâne în expectativă, în timp ce drogurile îşi manifestă plenar

posibilitatea extinderii şi, ca atare, asistăm astăzi la o multiplicare neasemuită a activităţilor

desfăşurate pe plan intern şi internaţional, în scopul prevenirii şi combaterii traficului ilicit de droguri,

coordonate şi finanţate corespunzător.

Astfel la 1 februarie 1909 au loc la Şhanhai, China, din iniţiativa guvernului Statelor Unite ale

Americii, condus de Theodore Roosevelt, lucrările Comisiei internaţionale asupra opiului.

Această întâlnire va fi începutul unui lung şir de măsuri de control internaţional, iar semnarea tratatului

va fi, în sine, prima activitate de asemenea natură.

Cu acest prilej, treisprezece state, dintre care şase europene (Germania, Rusia, Franţa, Anglia, Olanda

şi Portugalia), au adoptat nouă rezoluţii, prin care se cerea guvernelor prezente la masa tratativelor, să

ia măsuri pentru a suprima, în mod treptat, consumul opiului pe teritoriile şi posesiunile lor.

Totodată, era pusă sub acuzare, tot în premieră, şi gradul ridicat de pericol, prezentat de utilizarea

morfinei şi se solicitau, de asemenea, măsuri drastice pentru controlul riguros al fabricării, desfacerii şi

distribuirii acestui drog, ce poartă numele zeului Morfeu, ridicat în slăvi, de interese pecuniare, de

fabricanţi şi farmacişti.

99

Constatându-se “sinceritatea de netăgăduit cu care China face eforturi pentru stăpânirea producţiei şi

consumului de opiu pe întinderea imperiului”132

guvernele care administrau concesiuni şi colonii în

această vastă ţară, erau invitate să colaboreze în sensul amintit cu administraţia chineză.

Şi, cu toate că, respectiva comisie nu a instituit norme de conduită obligatorie, ea făcând doar

recomandări, era deja un început de drum.

În dorinţa de a avansa cât mai grabnic pe calea astfel deschisă, la 23 ianuarie 1912 douăsprezece state,

printre care se află din nou Germania, Anglia, Olanda, Portugalia, Rusia, dar şi Italia, se întâlnesc la

Haga. Se mai face un pas înainte. Din acest moment, cooperarea internaţională în materie de control al

drogurilor devenea o problemă de drept internaţional, prin semnarea Convenţiei internaţionale a

opiului.133

Tratatul în cauză prevedea în mod expres ca producţia, ca şi desfacerea opiului brut să fie supuse

controlului naţional, prin legi adoptate de fiecare stat în parte: fabricarea, vânzarea şi consumul

substanţelor şi produselor cu conţinut stupefiant (morfina, alte opiacee, ca şi cocaina) trebuiau

destinate exclusiv finalităţilor medicale ori altor scopuri “legitime”, iar fabricarea şi comercializarea

acestora erau în mod obligatoriu supuse unui sistem de înregistrare şi licenţiere.

Deoarece, până la data de 31 decembrie a anului 1912, nu ratificaseră convenţia respectivă toate părţile

semnatare, două noi conferinţe, cu aceeaşi ordine de zi, vor avea loc, tot la Haga, în 1913 şi 1914.

Deşi, în cele din urmă, s-a căzut de acord ca amintita Convenţie internaţională a opiului să intre în

vigoare la 31 decembrie 1914 , numai între puterile ce o ratificaseră deja, nici acest lucru nu a fost

posibil. În prima zi din august a început primul război mondial.

Problematica drogurilor îşi va regăsi locul în Tratatul de la Versailles134

, ceea ce denotă că

indiferenţa manifestată o perioadă de timp, neîngăduit de lungă, de comunitatea mondială, faţă de

ravagiile provocate în numeroase ţări de către aceste teribile “bombe” cu efect întârziat, uşor de

transportat dintr-o ţară în alta, lesne de ascuns şi facil de obţinut în laboratoare clandestine, cu sumare

cunoştinţe de chimie, era deja o amintire.

De aceea, art. 295 din Tratatul de la Versailles decidea că “ratificarea tratatului echivalează cu

ratificarea Convenţiei de la Haga”, considerată de altfel, intrată definitiv în vigoare abia din acest

moment.

132

Drăgan Jenică, Legislaţie antidrog, Ed. Fadrom, 1998, pag. 17 133

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame 134

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame

100

Art. 23. al tratatului, arată că statele membre “însărcinează Societatea135

cu controlul general al

acordurilor… traficului de opiu şi alte droguri vătămătoare”.

Astfel, realitatea paşilor bine făcuţi devenea din ce în ce mai vizibilă, aşa încât, începând din anul

1920, anul intrării în vigoare a Tratatului semnat în Sala Oglinzilor din palatul situat în grădinile

Versailles şi până în 1961, când va avea loc un alt eveniment cu semnificaţie mondială în instituirea

controlului internaţional asupra drogurilor şi anume, semnarea Convenţiei unice asupra

stupefiantelor, vor fi adoptate nu mai puţin de 7 noi acorduri şi convenţii, toate din aceeaşi dorinţă a

statelor, de a întări măsurile restrictive în ceea ce priveşte drogurile.

Acordul de la Geneva din 19 februarie 1925, precum şi cel de la Bangkok, semnat la 27 noiembrie

1931, aveau ca sferă de aplicabilitate toate posesiunile şi teritoriile din Extremul Orient ale statelor

semnatare, pe raza cărora fumarea opiului era (încă) temporar admisă. Ca măsuri preventive conţinute

de respectivele acorduri, putem enumera: instituirea monopolului statal pentru importul, vânzarea,

distribuirea şi fabricarea opiului; vânzarea “en detail”, precum şi distribuirea acestuia să se facă numai

în magazinele proprietatea statului respectiv.

Convenţia internaţională a opiului semnată la Geneva la 19 februarie 1925 întinde câmpul de

aplicaţie al Convenţiei de la Haga şi asupra frunzelor de coca şi cânepii indiene, interzicând uzajul

acestora, cu excepţia celor medicale şi ştiinţifice. Totodată, obligă părţile să aplice drastice sancţiuni

penale celor care au săvârşit infracţiuni ce aduc atingere reglementărilor sale. La rândul lor, guvernele

sunt invitate să supună atenţiei Comitetului Central Permanent (denumit mai târziu Comitetul Central

Permanent al Opiului şi ulterior Comitetul Central Permanent al Stupefiantelor), statistici anuale

asupra producţiei interne de opiu, a frunzelor de coca şi referitoare la fabricarea, consumul şi mărimea

stocului de stupefiante, precum şi să înainteze raporturi semestriale cu privire la exportul şi importul

acestor droguri şi, în mod deosebit, a opiului şi a frunzelor de coca.136

Din acest punct de vedere, Convenţia instituie regimul ce va deveni clasic, al certificatelor de import şi

al licenţelor de export, activităţi care de acum înainte necesită aprobări guvernamentale. De fapt,

acesta este adevăratul rost al Comitetului Central Permanent al Opiului. El a fost aşadar înfiinţat din

presanta necesitate a urmăririi permanente a mişcării stupefiantelor, pe plan internaţional, având

posibilitatea ca în anumite situaţii să recomande embargoul asupra exportului de stupefiante.

Convenţia semnată tot la Geneva la 13 iulie 1931 avea la rândul său drept obiectiv major limitarea, în

întreaga lume, a fabricării şi concomitent, reglementarea distribuirii drogurilor în scopuri medicale şi

ştiinţifice. Ea rezerva numai guvernelor dreptul să importe şi să distribuie heroina şi, doar în scopuri

135

Societatea – Societatea Naţiunilor Unite(care a devenit ONU) 136

Ţical G., Blanda P., Edificarea unui sistem internaţional al controlului drogurilor, Ed. Pildner, 1999, pag. 18

101

considerate legitime. Acest important document de drept internaţional conţinea în acelaşi timp

dispoziţii menite să limiteze cantităţile de droguri disponibile pe teritoriul lor. Din acest punct de

vedere, ţările se angajau să nu depăşească în fabricare şi nici să nu importe peste cantităţile maximale

asemenea substanţe şi produse, fixate după evaluarea necesarului intern de droguri. De acum înainte

aceste evaluări vor fi comunicate anual, spre examinare, unui organ special constituit în acest sens,

compus din 4 membri, abilitat chiar să stabilească evaluări pertinente pentru statele care au omis să le

comunice în timp util.137

În cuprinsul Convenţiei din 1931 vom întâlni două măsuri de poliţie administrativă, astfel:

- părţile trebuie să-şi stabilească o administraţie specifică naţională având drept sarcină

principală aplicarea prescripţiilor convenţiilor internaţionale şi naţionale şi supravegherea

comerţului cu droguri;

- să organizeze lupta împotriva toxicomaniei la nivel naţional, luând din acest punct de

vedere orice măsură considerată necesară, în scopul împiedicării dezvoltării fenomenului,

precum şi al combaterii traficului ilicit de droguri.

Următorul pas în instituirea controlului internaţional al stupefiantelor va fi consacrat represiunii

propriu-zise a persoanelor fizice implicate în traficul de droguri. Astfel, Convenţia pentru pedepsirea

traficului ilicit de droguri dăunătoare, semnată la Geneva la 26 iunie 1936 şi care va intra în

vigoare în octombrie 1939, cerea, în mod expres, pedepsirea din punct de vedere penal a traficanţilor.

Părţile semnatare îşi luau astfel angajamentul ca, pe lângă aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru

săvârşirea actelor constitutive ale infracţiunii de trafic, să urmărească obţinerea sau să acorde

extrădarea, în anumite cazuri, enumerate în mod expres de Convenţie, în fireasca dorinţă a împiedicării

celor stabiliţi ca vinovaţi de o autoritate judiciară, să se sustragă urmăririi penale, invocând motive de

tehnică juridică. Totodată, prevederile sale asigurau utilizarea în practica internaţională a comisiilor

rogatorii, concomitent înfiinţându-se un oficiu central însărcinat cu coordonarea pe plan mondial a

luptei împotriva drogurilor şi traficului ilicit.

Convenţia din 1936 a fost ultimul tratat încheiat sub egida Societăţii Naţiunilor în domeniul controlului

stupefiantelor.

La 11 decembrie 1946 un Protocol, încheiat în acest sens, transfera Organizaţiei Naţiunilor Unite

funcţiile exercitate înainte de Societatea Naţiunilor în virtutea tratatelor privind stupefiantele, existente

până la acea dată.

La prima sa sesiune, ale cărei lucrări s-au derulat în lunile noiembrie-decembrie 1946, Comisia pentru

stupefiante a O.N.U. a început studierea procedurii de urmat în viitor, pentru punerea sub control al

137

Ţical G., Blanda P., Edificarea unui sistem internaţional al controlului drogurilor, Ed. Pildner, 1999, pag. 19

102

unor droguri. Acest lucru se impunea din capul locului întrucât, la vremea când au fost elaborate

principalele tratate internaţionale, toxicomania se datora, în principal, drogurilor obţinute din 3 plante

devenite “clasice” şi anume: macul opiaceu, cocaierul şi cannabisul. Dar, între timp, cercetătorii au

obţinut în laboratoare prin sinteze, o sumedenie de produse anterior necunoscute, de asemenea cu

caracter dependogen, ce nu aparţineau nici uneia din grupele chimice stabilite prin Convenţia de la

Geneva din 1931.

De aceea, la Palatul Chaillot, la 19 noiembrie 1948, s-a semnat Protocolul de la Paris (care va intra

în vigoare la 19 decembrie 1949), prin care Organizaţia Mondială a Sănătăţii era autorizată, de-acum

înainte, să supună regimului internaţional de restricţie orice nou drog obişnuit, neplasat sub control în

virtutea art. 11 al Convenţiei din 1931 şi care potrivit opiniei specialiştilor săi, poate da naştere

toxicomaniei ori poate fi transformat într-un drog care să creeze la rândul său dependenţă fizică sau

psihică.

Protocolul de la New York din 1935 (intrat în vigoare la 8 martie 1936) viza la rândul său, limitarea

şi reglementarea cultivării macului opiaceu, precum şi producţia, comerţul internaţional şi consumul

opiului, necesar atât consumului medical, cât şi cercetării ştiinţifice.

Se încerca concomitent, suprimarea în mod indirect, a producţiilor legale de opiu, limitând în acelaşi

timp, stocurile din acest drog deţinute de fiecare stat.

Acelaşi protocol conferea Comitetului Central Permanent al Opiului, ale cărui funcţii sunt exercitate

azi de Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.), posibilitatea de a lua măsuri

adecvate de supraveghere şi să aplice, în anumite cazuri, embargoul asupra importului sau exportului

de opiu, sau în mod simultan asupra celor două operaţiuni, când acest lucru se impune.

În scopul înlocuirii celor nouă tratate internaţionale existente în materie, a extinderii controlului

internaţional asupra culturilor de plante din care se extrag stupefiante naturale (macul opiaceu,

cannabisul şi cocainarul), ca şi simplificarea organizării controlului internaţional devenit de acum

foarte complex, Consiliul Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite autorizează Comisia sa

de stupefiante să elaboreze un nou instrument de drept internaţional.

Având ca bază de discuţie cel de-al doilea proiect, la sediul Naţiunilor Unite, în zilele de 24-25

ianuarie 1961, are loc o conferinţă a plenipotenţiarilor statelor interesate, în scopul adoptării

Convenţiei Unice asupra stupefiantelor.

Conferinţa va adopta la data de 30 martie a aceluiaşi an respectiva convenţie şi invită toate statele

lumii să o semneze. Intrată în vigoare la 13 decembrie 1964, ea va marca, după opinia specialiştilor, un

alt moment important în istoria, de-acum bogată, a controlului internaţional al stupefiantelor atât de

necesar asigurării unei linişti relative a planetei, unde tensiunile economice, politice nu sunt puţine.

103

Astfel, au avut loc sintetizarea şi simplificarea normelor de drept internaţional mult dorite de

specialiştii în domeniu. Comitetul Central Permanent al Opiului şi Organul de Control al

Stupefiantelor au fuzionat, formând la ora actuală Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor.

În scopul Convenţiei unice privind stupefiantele din 1961, întâlnim obligaţii contractuale în întregime

noi, ca de exemplu, cele referitoare la tratamentul medical şi readaptarea toxicomanilor, în timp ce

altele sunt preluate în mod firesc, din convenţiile încheiate în anii 1925 şi 1931 (cum ar fi cele privind

evaluările şi statisticile).

Semnatarele Convenţiei mai sunt obligate să ia măsuri speciale de control deosebit de atent privind

heroina şi cetobemidona, considerate ca fiind droguri extrem de dăunătoare pentru sănătatea umană.

Au mai fost conservate, de asemenea, şi alte dispoziţii din tratatele antebelice, întrucât şi-au dovedit

utilitatea şi care cereau, printre altele:

- exporturile de stupefiante să fie subordonate obligatoriu autorizării celor două guverne,

adică al ţării exportatoare şi al ţării importatoare;

- guvernele să raporteze periodic modul de aplicare a tratatelor, legilor şi altor acte

normative emise de ele în scopul aplicării Convenţiei.

Precizăm că, în textul Convenţiei unice din 1961, au fost incluse şi măsurile prevăzute de Protocolul de

la Paris din 1948 referitoare la controlul internaţional al drogurilor de origine sintetică.

Şi totuşi, traficul şi consumul ilicit de droguri vor continua să crească necontenit, stârnind de acum, nu

îngrijorarea, ci groaza omenirii, mărturii grăitoare fiind, în acest sens, statisticele O.I.C.S..

Deşi Convenţia unică era un tratat cu mod de aplicare simplu şi care prezenta un număr important de

obligaţii internaţionale, în general acceptate de ţări suverane, se impunea totuşi, să i se aducă după un

timp unele amendamente.

În acest scop, la Geneva, între 6-25 martie 1972, are loc o nouă conferinţă a plenipotenţiarilor,

reprezentanţi a peste 100 de state, în scopul examinării amendamentelor necesare a fi aduse Convenţiei

respective.

Protocolul privind amendamentele aduse Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961,

adoptat la Geneva la 27 martie 1972138

, se refereau, în principal la:

- completarea regimului pentru evaluarea suprafeţelor cultivate cu mac opiaceu şi fabricarea

stupefiantelor sintetice;

- limitarea producţiei de opiu şi distrugerea macului opiaceu şi a cannabisului cultivate

ilegal;

138

Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea României la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 si la

protocolul privind modificarea acesteia din 1972

104

- alte măsuri destinate a facilita extrădarea;

- măsuri vizând prevenirea abuzului de stupefiante şi asigurarea unui tratament medical

corect pentru toxicomani şi reinsertizarea socială a acestora.

Convenţia din 1971 privind substanţele psihotrope va avea drept obiectiv principal plasarea sub un

atent control internaţional al acelor substanţe şi produse nesupuse regimului instituit de Convenţia

unică asupra stupefiantelor din 1961, dar al căror consum prezintă pericol pentru sănătatea

consumatorilor. Sunt astfel luate în atenţie substanţele halucinogene, stimulente şi depresive ale

sistemului nervos central.

Acest lucru se impunea deoarece barbituricele, amfetaminele şi tranchilizantele dădeau naştere, în

ultimele două decenii, la abuzuri în întreaga lume. Acestora li se va adăuga şi L.S.D., halucinogen cu

un puternic caracter dependogen, căruia i s-a făcut o reclamă nefastă de către o seria de intelectuali

grupaţi într-un curent de falsă intelectualizare a percepţiei. Era evident că de-acum înainte, în pofida

măsurilor administrative şi legislative luate, guvernele nu mai erau în măsură să soluţioneze, singure,

problema acestor substanţe şi produse; se impunea o nouă concentrare internaţională a eforturilor. În

acest scop, Consiliul Economic şi Social însărcinează din nou Comisia de Stupefiante cu pregătirea

unui nou proiect de act normativ menit să pună sub control strict, drogurile denumite generic

psihotrope.

Între 11 ianuarie şi 27 februarie 1971, la Viena, se vor desfăşura lucrările Conferinţei de

plenipotenţiari din 77 de state, la care vor asista observatori şi reprezentanţi ai Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, ai Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor şi ai Organizaţiei Internaţionale de

Poliţie Criminală (O.I.P.C.)-Interpol.

Convenţia adoptată la 21 februarie 1971 va intra, potrivit prevederilor, în vigoare, la 16 august. Ea

cuprinde o paletă de măsuri restrictive referitoare la substanţele cu efecte halucinogene, fără utilizare

terapeutică, cum ar fi în primul rând L.S.D.-ul, şi care pot fi utilizate în activitatea ştiinţifică numai cu

autorizare guvernamentală.

Pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea şi posesia lor se cere o licenţă specială; exportul şi

importul sunt prohibite, cu excepţia situaţiei în care importatorul şi exportatorul sunt servicii

guvernamentale sau organisme competente.

Iată, aşadar, un nou pas important spre acel mult dorit control internaţional complet şi eficace. Dar

lucrurile nu se opresc aici, Organizaţia Naţiunilor Unite, luându-şi in mod serios rolul mondial ce îi

revenea, acorda din ce în ce mai multă importanţă cooperării.

Odată cu adoptarea Convenţiei din 1971 privind substanţele psihotrope şi Protocolul din 1972, care

aducea amendamente Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961 se putea ajunge la concluzia că

105

sistemul de control internaţional era bine pus la punct, că acţiunea internaţională de combatere a

traficului şi consumului ilicit de droguri era bine concertată şi susţinută de resursele materiale

necesare. Dar nu a fost să fie aşa!

La 14 decembrie 1984, în Declaraţia privind lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de

droguri (34/142), Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în ideea lansării unei noi

ofensive, afirma că aceste activităţi, prin amploarea şi multiplele lor efecte nocive, s-au transformat

într-o activitate criminală periculoasă, căreia este necesar să i se acorde o atenţie urgentă şi un rang de

prioritate dintre cele mai imperioase.

Ca rezultat al acestei cereri, Adunarea Generală a hotărât în 1985 convocarea unei Conferinţe

internaţionale asupra abuzului şi traficului ilicit de droguri. Aceasta va avea loc la Viena în

perioada 17-26 iunie 1987 şi va avea ca principal mandat, suscitarea unei acţiuni universale vizând

combaterea drogurilor la nivel naţional, regional şi internaţional, adoptare unui plan multidisciplinar şi

complet, în care activităţile viitoare să fie orientate îndeosebi către chestiuni concrete, legate nemijlocit

de problemele abuzului şi traficului ilicit de stupefiante.

Între 25 noiembrie şi 20 decembrie 1988 a avut loc la Viena Conferinţa plenipotenţiară care a adoptat

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope (va

intra în vigoare la 11 noiembrie 1990, întrucât potrivit dispoziţiilor sale ea se va putea aplica în cea de-

a 90-a zi după depunerea la Secretariatul General al O.N.U.).

Adoptarea respectivei convenţii face manifestă voinţa comunităţii internaţionale de întărire a

mecanismelor de luptă împotriva drogurilor, beneficiind de această dată de un instrument şi mai

adecvat şi mai eficace.

Convenţia din 1988 vizează chiar promovarea cooperării internaţionale pentru a combate într-o

manieră eficace diferitele manifestări ale fenomenului drogurilor.

Una dintre dispoziţiile noi ale Convenţiei se referea la depistarea, îngheţarea şi confiscarea bunurilor şi

mijloacelor financiare obţinute de infractori din traficul ilicit de droguri, deoarece aceştia se redresează

mai greu cu o astfel de lovitură, decât atunci când li s-ar confisca doar drogurile. În acest sens,

tribunalele părţilor semnatare sunt abilitate să ordone confiscarea documentelor bancare, financiare,

comerciale, secretul bancar neputând fi invocat într-un astfel de caz.

Traficanţii de droguri sunt lipsit acum de orice refugiu, neputând fugi dintr-o ţară în alta, deoarece

extrădarea acestor traficanţi, anchetele judiciare şi procedurile represive sunt astfel reprezentate, încât

fac aproape imposibilă tentativele de sustragere de la urmărirea penală.

Concomitent, părţile semnatare, se angajează să elimine ori să reducă pe măsura posibilităţilor cererea

ilicită de stupefiante.

106

Ca urmare a recomandărilor formulate, statele trebuie să ia măsura armonizării legislaţiei naţionale cu

prevederile convenţiei.

3.3.2. Instrumente juridice fundamentale

3.3.2.1. Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961139

ONU, recunoscând lipsa de idoneitate reprezentată de sistemul în vigoare pentru fiscalizarea

internaţională în materie de stupefiante, derivată din mulţimea de convenţii, tratate şi acorduri

existente, semnate de-a lungul timpului, decide, prin intermediul Consiliului Economic şi Social,

strângerea într-un Tratat Unic a tot ceea ce se referă la traficul ilicit de stupefiante.

Acest obiectiv este obţinut în 1961 cu semnătura Convenitei Unice, care a intrat în vigoare în 1964 şi

constituie baza legislaţiei actuale contra traficului de droguri.

Din cele 51 de articole ale sale se evidenţiază:

Stabilitatea, desemnându-le după denumirile sale, pe una din Listele de Stupefiante,

determinând astfel, prin Convenţie, acele produse care pe plan internaţional sunt considerate

stupefiante şi produsele care nu sunt considerate astfel.

Între produsele considerate de către Convenţie stupefiante distingem, că fiind cele mai cunoscute,

opiul şi derivatele sale (morfina şi heroina), frunza de coca şi derivatele sale (cocaina), canabisul şi

răşinele sale (hasisul).

Nu figurează în aceste Liste drogurile legale cum ar fi alcoolul şi tutunul, de exemplu.

Toate activităţile legale care se realizează cu aceste produse, cum ar fi cele destinate în

scopuri medicale, trebuie supuse fiscalizării Statelor. Activităţile ilegale sunt, bineînţeles,

interzise.

Sunt adunate diverse organisme internaţionale de control în Adunarea Internaţională a

Fiscalizării Stupefiantelor (J.I.F.E.), organ al Naţiunilor Unite care se ocupă cu studiul tuturor

problemelor referitoare la acest domeniu, cum ar fi modificarea Listelor, recomandările date

Statelor, propunerea programelor de investigare, şi urmărirea evoluţiei acestei probleme la

nivel mondial etc.

Se stabileşte necesitatea Statelor, în zonele teritoriale, să considere ca delict şi în

consecinţă să pedepsească în mod penal activităţile ilegale realizate cu aceste produse, cum ar

fi cultivarea, fabricarea şi comercializarea acestora.

139

Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea României la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 si la

protocolul privind modificarea acesteia din 1972

107

În sfârşit, se introduce pentru prima oară în tratatele internaţionale, necesitatea stabilirii

măsurilor de reabilitare şi readaptare socială a toxicomanilor.

3.3.2.2. Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971140

Convenţia despre substanţe psihotrope a fost aprobată la o Conferinţă Plenipotenţială care a avut loc la

Viena in anul 1971 şi care a intrat în vigoare în 1976. Inaugurarea sa a fost impulsionată de noile

obişnuinţe de consum oferite în anii 60 prin mişcarea hippy, când s-au proliferat substanţe cum ar fi

LSD, asupra cărora nu exista nici un fel de fiscalizare.

Aceasta Convenţie, care urmăreşte aceeaşi schemă ca cea din 1961, se limitează în principiu la

includerea noilor Liste de produse supuse controlului. În concret sunt aprobate patru Liste:

Lista I, referitoare la Halucinogene, printre care sunt incluse LSD, Mescalina şi MDMA

sau extasy.

Lista II, referitoare la Stimulente, printre care sunt incluse amfetaminele şi

metanafetamine.

Lista III, referitoare la Barbiturice, unde nu există droguri de mare consum.

Lista IV, referitoare la Benzodiacepinice, unde de asemenea există droguri cu consum

ridicat.

3.3.2.3. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988141

În decembrie 1998, la o noua reuniune la Viena, este aprobată Convenţia Naţiunilor Unite contra

Traficului ilicit de Stupefiante şi substanţe Psihotrope, cunoscută cu numele de Convenţia Naţiunilor

Unite din 1988.

Cu toate ca exista o Convenţie despre Stupefiante si alta despre Substanţe Psihotrope, Naţiunile Unite

reunesc din nou o a treia Convenţie datorita magnitudinii producţiei, cererii, si traficului ilicit de

droguri la nivel mondial.

Convenţia din 1988 prezintă doua noutăţi de interes:

Include ca substanţe pentru fiscalizare precursorii, produse chimice şi dizolvanţi necesari la

fabricarea stupefiantelor şi psihotropelor.

Propune recomandări legislative care ajuta la combaterea traficului ilicit, dintre care amintim

următoarele:

140

Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992 pentru aderarea Romaniei la Conventia asupra substantelor psihotrope din

1971 si la Conventia contra traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope din 1988 141

Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992 pentru aderarea Romaniei la Conventia asupra substantelor psihotrope din

1971 si la Conventia contra traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope din 1988

108

Tipificarea ca delict penal a transformării sau transferării de bunuri ştiind că este vorba

de produse provenite din delicte legate de traficul de droguri, cum ar fi ascunderea originii

bunurilor sau ajutarea persoanei care participa la comiterea acestor delicte, sustragerea de la

consecinţele juridice ale acţiunilor sale, adică, abordarea problemei spălării capitalurilor.

Stabilirea unor fonduri din totalitatea sau doar o parte din bunurile confiscate de pe

urma acestor delicte pentru finanţarea de programe şi organisme specializate în lupta şi

prevenirea traficului de droguri.

Introducerea de noi măsuri care să uşureze extrădarea delicvenţilor, livrările

supravegheate, sau măsurile de control în utilizarea serviciilor poştale.

Promovarea unei serii de masuri cu tendinţa de a evita traficul ilicit pe mare

îmbunătăţind cooperarea internaţională.

Catalogul iniţiativelor acestei Convenţii ar putea să se lungească foarte mult, dar ajung cele semnalate

pentru înţelegerea transcendentei sale, în special ca model pentru legislaţiile interne ale diferitelor tari.

3.3.3. Instrumente organizatorice

3.3.3.1. Organisme internaţionale sau regionale care acţionează ca instrumente în lupta antidrog

Organismele Naţiunilor Unite

A. Comisia de Stupefiante

Comisia creată în 1946, este una din cele 6 comisii tehnice ale Consiliului Economic şi Social al

Naţiunilor Unite şi este compusă din 40 membri, aleşi de Consiliu.

Compoziţia sa trebuie să asigure o reprezentare geografică echitabilă şi participarea statelor care se

confruntă cu probleme privind producţia ilicită şi consumul abuziv de droguri.

Comisia se întruneşte la Viena şi determină politica ce trebuie adoptată pentru tot ceea ce priveşte

acţiunea mondială în vederea asigurării unui control cât mai eficient al drogurilor.

Convenţiile internaţionale îi oferă importante atribuţii în acest sens; de exemplu, examinează toate

problemele în raport cu scopurile şi dispoziţiile convenţiilor, putând prezenta recomandări în acest

sens. La recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Comisia ia decizii în legătură cu substanţele

pe care le consideră a fi supuse controlului internaţional.

B. Organul internaţional de control a stupefiantelor (O.I.C.S.)

109

A fost creat în 1961 prin Convenţia Unică asupra stupefiantelor şi are atribuţii de control

internaţional al drogurilor142

.

Este alcătuit din 13 personalităţi independente, alese datorită meritelor şi competenţei lor

recunoscute, dintre care:

- 10 candidaţi propuşi de către statele membre O.N.U. şi, totodată, părţi la Convenţia Unică;

- 3 candidaţi prezentaţi de O.M.S.

O.I.C.S. are atribuţii de control internaţional al drogurilor. Este însărcinat să urmărească, în cooperare

cu guvernele, situaţia comerţului ilicit de stupefiante. Acţiunile sale se articulează în jurul a două idei

de forţă:

- limitarea culturilor, producţiei, fabricaţiei şi a utilizării de droguri, vizate de

Convenţie, la cantităţile necesare în scopuri medicale şi ştiinţifice (printr-un control

statistic);

- distrugerea culturilor şi producţiei ilicite şi contracararea traficului şi utilizării ilicite

de substanţe supuse controlului, pentru ca dispoziţiile Convenţiei să fie respectate.

O.I.C.S. prezintă un raport anual asupra activităţii sale, raport care se constituie într-un bilanţ mondial

privitor la traficul şi abuzul de droguri, precum şi de modul de aplicare a prevederilor Convenţiei.

C. Programul Naţiunilor Unite pentru Controlul Internaţional al Drogurilor (P.N.U.C.I.D.)

Acest organism a fost creat în decembrie 1990 prin Rezoluţia nr.179 a Adunării Generale a O.N.U. şi

cuprinde:

- Secretariatul O.I.C.S.

- Divizia de Stupefiante

- Fondul O.N.U. pentru lupta contra abuzului de droguri

Aflat sub autoritatea unui director executiv şi având sediul la Viena, P.N.U.C.I.D. are ca obiectiv

principal mai buna coordonare şi întărire a activităţilor O.N.U. în domeniul luptei contra drogurilor.

Statului major al P.N.U.C.I.D. îi sunt ataşate următoarele 4 servicii143

:

- Serviciul General de Finanţe şi Personal;

- Serviciul de Planificare şi Evaluare a Acţiunilor;

- Serviciul de Relaţii Externe şi Colectare de Fonduri;

- Serviciul de Informaţii şi Documentare.

P.N.U.C.I.D. se compune din 4 divizii, după cum urmează144

:

142

http://www.incb.org/incb/fr/index.html 143

http://www.un.org/french/pubs/l'onuetvous/odccp.htm

110

- Divizia Însărcinată cu Aplicarea Tratatelor şi a Aspectelor Juridice care se referă atât la

Secretariatul comisiei Stupefiantelor, cât şi la O.I.C.S.;

- Divizia de Servicii Tehnice, constituită pe 6 secţiuni, astfel: reducerea ofertei; reducerea

cererii; suprimarea traficului ilicit; ajutorul ştiinţific; controlul producţiei; asistenţă juridică

statelor membre.

- Divizia de Acţiuni Operative compusă dintr-un birou central şi patru birouri regionale ( Asia

şi Oceania; Europa; America de Nord; Orientul Mijlociu, America de Sud, Caraibe-Africa ).

- Divizia de Coordonare Interioară şi Exterioară, care este însărcinată cu raporturile dintre

diferite organe O.N.U. ce au vocaţie în lupta antidrog şi celelalte organizaţii internaţionale.

D. Programul naţiunilor unite pentru fiscalizarea internaţională a drogurilor (PNUFID)

PNUFID, cu sediul în Viena, este structura Naţiunilor Unite specializată în droguri. Obiectivele sale

principale sunt:

Să fie liderul iniţiativei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte fiscalizarea drogurilor.

Să anticipeze şi să prevină circumstanţele care pot agrava producerea ilegala, traficul şi abuzul

de droguri.

Să acţionează ca centru de experţi şi depozit de informaţii în toate aspectele controlului

drogodependenţelor.

Să asiste Comisia de Stupefiante si pe JIFE în executarea sarcinilor.

Să asigure asistenţă tehnică guvernelor pentru stabilirea strategiilor si structurilor antidrog, cât

şi cooperarea tehnică în diferite aspecte a controlului drogurilor.

E. Grupul internaţional de fiscalizare a stupefiantelor (JIFE)

Grupul Internaţional de Fiscalizare a Stupefiantelor, JIFE, este un organ fiscalizator independent

însărcinat cu aplicarea Convenţiei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte drogurile.

Funcţiile JIFE sunt145

:

În ceea ce priveşte fabricarea, comercializarea şi vânzarea ilicită a drogurilor, încearcă să

asigure cantităţi suficiente în scopuri medicale şi ştiinţifice şi evită producerea deviaţiilor în

traficul ilicit.

În ceea ce priveşte fabricarea şi traficul ilicit de droguri, detectează punctele debile ale

sistemelor de fiscalizare naţionale şi internaţionale contribuie la corectarea acestor deficiente.

144

Idem 145

http://www.un.org/french/pubs/l'onuetvous/odccp.htm

111

Urmează să catalogheze produsele chimice utilizate în fabricarea ilicită de droguri, cu privire la

posibilă fiscalizare internaţională.

F. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.)

Este instituţia specializată a O.N.U. însărcinată cu dirijarea şi coordonarea activităţii privitoare la toate

aspectele care privesc îngrijirea medicală a sănătăţii, înţelegând prin aceasta şi prevenirea îmbolnăvirii

şi educaţia pentru sănătate.

Convenţiile internaţionale din 1961 şi 1971 atribuie O.M.S. responsabilităţi precise în ceea ce priveşte

controlului şi înscrierea stupefiantelor în tabelele privitoare la droguri ce fac obiectul controlului.

O.M.S. dezvoltă programe de educare şi de formare de profesionişti în probleme de sănătate.

G. Alte organisme ale O.N.U. ce contribuie în lupta antidrog

În cadrul O.N.U. funcţionează numeroase organisme al căror obiect de activitate are în vedere diverse

domenii ale vieţii economice, sociale, politice, pe plan mondial.

Printre sarcinile şi responsabilităţile acestor organisme se află şi unele care le determină să contribuie,

într-un fel sau altul, la efortul general al omenirii, pentru stoparea consecinţelor flagelului

stupefiantelor.

Astfel de organisme pot fi citate:

- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M);

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.);

- Centrul pentru Dezvoltare Socială şi Afaceri Umanitare;

- Organizaţia Maritimă Internaţională;

- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.);

- Uniunea Poştală Internaţională (U.P.U.);

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.);

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.);

- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (O.N.U.D.);

- Programul Naţiunilor Unite pentru Copii;

- Programul Alimentar Mondial.

3.3.4. Organisme interguvernamentale internaţionale, create pentru coordonarea luptei antidrog a statelor

A. Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (O.I.P.C.-INTERPOL)

112

O.I.P.C.- INTERPOL a fost creat în 1956, înlocuind Comisia Internaţională de Poliţie Criminală care

fusese înfiinţată în 1923.

Având numeroşi membri, O.I.P.C. are ca obiectiv facilitarea coordonării şi asistenţei reciproce între

serviciile de poliţie, în materie de prevenire şi reprimare a criminalităţii.

În cadrul uneia din cele patru divizii (Divizia Poliţie) a fost creată Subdivizia Stupefiante, care tratează

în mod special acest domeniu146

.

B. Organizaţia Mondială a Vămilor

A fost creată printr-o Convenţie încheiată la Bruxelles la 15 decembrie 1950 şi grupează 104 ţări

membre.

Are ca obiectiv principal simplificarea şi armonizarea legislaţiilor vamale ale statelor membre.

Cooperează prin schimb de informaţii privind traficul de droguri cu O.I.P.C.-INTERPOL.

C. Grupa de acţiune financiară asupra spălării capitalurilor (G.A.F.I)

G.A.F.I. a fost creată în 1989, în cadrul Conferinţei la nivel înalt a ţărilor cu industria cea mai

dezvoltată, statele membre fondatoare fiind: Australia, Austria, Belgia, Canada, Spania, S.U.A.,

Franţa, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Germania, Anglia, Suedia, Elveţia precum şi Comisia

C.E.E.

Obiectivul G.A.F.I. este acela de evaluare a rezultatelor cooperării deja pusă în funcţiune pentru a se

preveni utilizarea sistemului bancar şi înstituţiilor financiare în scopul spălării banilor.147

D. Organisme cu vocaţie continentală sau regională

Organisme europene

UNIUNEA EUROPEANA

Uniunea Europeana lupta continuu împotriva fenomenului drogurilor, şi organizează toata

activitatea sa instituţională sprijinindu-se pe Trataul de la Lisabona şi Programul Stokolm.

Astefel, funcţionează in cadrul Consiliului mai multe grupuri, printre care şi:

Grupul Sănătate, examinează problemele relaţionate cu problemele socio-sanitare ale

drogurilor.

Comitetul de prevenire a Toxicomaniei, se bazează pe aspecte preventive.

Grupul de Probleme Economice, analizează problemele derivate din spălarea de capitaluri.

Grupul de Precursori, studiază devierile comerţului ilicit cu precursori chimici.

146

http://www.interpol.int/ 147

http://www.fatf-gafi.org/

113

Grupul Sistemelor de Preferinţe Generalizate, este responsabil cu urmărirea ajutoarelor date

tarilor lumii a treia.

Cooperarii intre Domeniul Justitiei si Afacerile Interne (JAI), se afla:

Grupul Multidisciplinar despre Droguri.

Grupul de Munca a Traficului Ilicit de Droguri, specializat în analizarea poliţienească a

problemelor traficului de droguri.

Exista de asemenea un grup important de muncă care examinează, analizează, coordonează şi

realizează propuneri pentru combaterea fenomenului drogurilor dintr-o perspectiva multidisciplinară şi

integrată, motive pentru care este cunoscut ca “grupul pilonului”, Grupul Orizontal al Drogurilor

(GHD).

E. Comisia de prevenire a toxicomaniei a uniunii europene

Prin Decizia 102/97/CE a Parlamentului European si al Consiliului, s-a adoptat pe 16 decembrie 1996,

programul de Acţiune Comunitara relaţionat cu Prevenirea (1996-2000), prorogat până în 2001.

Acest program are ca obiectiv contribuţia la lupta împotriva toxicomaniei stimulând cooperarea intre

Statele membre ale Uniunii Europene, sprijinind acţiunea sa şi promovând coordonarea politicilor sale

şi Programele care să prevină situaţiile de dependenta care apar la folosirea stupefiantelor şi

substanţelor psihotrope.

F. Observatorul european al drogurilor si al toxicomaniei(OEDT)

În iunie 1991, Consiliul European care a avut loc în Luxemburg a acordat stabilirea unui centru

european de urmărire în materie de droguri care a apărut, în februarie 1993 sub denumirea de

Observator European al Drogurilor si al Toxicomaniei(OEDT), cu sediu in Lisabona.148

OEDT oferă informaţii obiective, fiabile şi comparabile la nivel european în materie de droguri,

toxicomanie şi consecinţele sale.

G. Grupul Pompidou

A fost creat în 1971 la iniţiativa preşedintelui Franţei şi a fost integrat în Consiliul Europei în anul

1980. Are ca membri toate statele C.E.E. Din 1986, Comisia C.E.E. este asociată la acţiunile grupului.

Obiectivul Grupului Pompidou îl constituie abordarea, într-o optică pluridisciplinară, a problemelor

abuzului şi traficului de droguri, având astfel de obiective de cooperare şi cu ţările est-europene.

148

http://www.emcdda.europa.eu/

114

În intervalul dintre reuniunile de miniştri, reuniunile de corespondenţi permanenţi supervizează

activităţile grupului şi pregăteşte întâlnirile dintre miniştri. Printre altele, diferitele grupe de experţi se

reunesc regulat, pe diferite teme privind prevenirea şi reprimarea traficului şi consumului de droguri.

Grupul Pompidou este o organizaţie interguvernamentală menită să realizeze cooperarea multi-

disciplinară, în domeniul prevenirii şi al combaterii consumului şi traficului de droguri, prin adoptarea

unei viziuni unitare asupra problematicii drogurilor, asigurând colaborarea cu toate sectoarele un

implicate în efortul de reducerea a consumului şi traficului ilicit de droguri: sănătate, asistenţă socială,

educaţie, justiţie, poliţie şi vamă. Scopul sau principal este de a contribui la dezvoltarea unei politici de

combatere consumului şi traficului de droguri şi eficiente de a asigura coerenţa multi-sectorială a

activităţilor specifice şi de a promova dezvoltarea de noi iniţiative în cadrul unei strategii integrate in

statele membre.

În cadrul Grupului Pompidou au loc reuniuni ale miniştrilor europeni, oficialilor, specialiştilor şi altor

categorii implicate pentru a stimula schimbul de cunoştinţe, informaţii, opinii şi experienţa între cei

care stabilesc politica drogurilor, a elabora şi promova strategii antidrog eficiente la nivel naţional,

regional şi local, a îmbunătăţi sistemul de colectare a datelor privind fenomenul drogurilor în Europa a

monitoriza noile tendinţe şi a defini liniile de acţiune. Grupul acordă prioritate colectării informaţiilor,

dezvoltării de instrumente pentru evaluarea fenomenului, elaborării de strategii de intervenţie ca

răspuns la noile tendinţe în consumul şi traficul de droguri. De asemenea, promovează cel mai bun

acces la informaţie pentru toţi cei care şi confruntă cu probleme legate de droguri, analizează

extinderea şi natura riscurilor asociate consumului de droguri, atât pentru consumatori, cât şi pentru

societate în ansamblu, promovează cooperarea între poliţie şi vamă pentru combaterea traficului ilicit.

Grupul Pompidou acţionează în strânsă cooperare şi desfăşoară proiecte comune cu numeroase

organizaţii internaţionale, interguvernamentale şi neguvernamentale, implicate în prevenirea şi

combaterea consumului şi traficului ilicit de droguri.

Grupul numără 34 state membre, în prezent România participă ca membru cu drepturi depline.149

H. Acordul Schengen

A fost creat ca urmare a semnării Acordului cu acelaşi nume, la 14 iunie 1985, între ţările Benelux,

R.F.G. şi Franţa.

Obiectivul său este acela de a permite libera circulaţie a resortisanţilor, mărfurilor şi serviciilor din

ţările membre.150

149

LEGEA nr.64 din 23 martie 2005 privind participarea României ca membru cu drepturi depline la Grupul de

cooperare pentru combaterea consumului şi a traficului ilicit de droguri (Grupul POMPIDOU) din cadrul Consiliului

Europei

115

Articolul 8 al Acordului precizează că „statele membre se angajează să lupte, pe teritoriul lor, contra

traficului de droguri şi să-şi coordoneze acţiunile în acest domeniu, iar articolul19 precizează că

părţile trebuie să-şi armonizeze legislaţiile şi reglementările din acest punct de vedere”.

I. Grupul TREVI

A fost creat la Roma în 1976, ca loc de întâlnire între ministerele însărcinate cu ordinea publică ale

ţărilor din C.E.E.

Permite tratarea directă a problemelor de securitate şi luarea în considerare a coordonării măsurilor

necesare.

Este structurat pe trei nivele:

- Conferinţa miniştrilor;

- Grupa de înalţi funcţionari TREVI, care coordonează activitatea grupelor de acţiune

specializate şi care prezintă rapoarte miniştrilor;

- Patru grupe de acţiune, dintre care grupa a 3-a este însărcinată cu reprimarea criminalităţii

ridicate şi a celei legate de droguri.

Printre acţiunile realizate sau în curs de realizare, se pot menţiona:

- proiectul de creare a unei centrale europene unite pentru informaţii în materie de droguri;

- elaborarea unui fişier european de stupefiante;

- cooperarea tehnică poliţienească între ţările membre ce se confruntă cu producţia şi traficul

ilicit de droguri.

J. Grupul de Asistenţă Mutuală (S.A.M.)

A fost creat în 1967, odată cu semnarea Convenţiei de la Naples şi grupează administraţiile vamale

ale statelor membre C.E.E.

Lupta contra traficului de droguri este unul din obiectivele esenţiale ale S.A.M.

În anul 1992 a fost creat G.A.M.92 pentru tratarea problemelor referitoare la adoptarea de strategii în

condiţiile necesităţilor pieţii europene.

K. C.E.L.A.D.

Este instanţa din cadrul C.E.E. care permite reuniunea celor doisprezece coordonatori naţionali numiţi

de către şefii de state şi de guvern.

150

http://www.europeana.ro/schengen/Schengen.htm

116

Misiunea atribuită C.E.L.A.D.-ului este de a elabora un plan european de luptă contra drogurilor,

traducând în modalităţi de acţiuni concrete, obiectivele prealabil definite în domeniul sanitar şi social,

precum şi în domeniul reprimării traficului ilicit de droguri.151

L. Programul PHARE de luptă împotriva drogurilor

Acest program a fost creat de Uniunea Europeană în 1991 şi de el au beneficiat la început şase ţări

din Centrul şi Estul Europei (Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria), după care, în

1993, a fost extins la alte cinci ţări (Slovenia, Albania, Letonia, Lituania şi Estonia). Centrul de

coordonare se află la Riga, în Letonia.

Iniţial, Programul are ca obiectiv principal sprijinirea ţărilor beneficiare în lupta împotriva drogurilor şi

pregătirea lor să se integreze structurilor Uniunii Europene, s-a axat pe 4 domenii mai importante şi

anume:

- reducerea cererii de droguri;

- sisteme informaţionale;

- substanţe chimice esenţiale şi precursori;

- spălarea banilor proveniţi din droguri.

Începând cu 1996, Programul a fost extins şi asupra următoarelor 3 domenii:

- reducerea ofertei;

- pregătirea multidisciplinară;

- întărirea controlului asupra circuitului legal al stupefiantelor şi psihotropelor.

M. Troika

Acest organism este o reuniune a reprezentanţilor Consiliului Europei cu reprezentanţi ai ţărilor

din Centrul şi Estul Europei, ai Ciprului şi din Haiti şi la care se discută probleme legate de

evoluţia şi tendinţele traficului şi consumului ilicit de droguri.

N. Grupul ţărilor iniţiativei central-europene

Organismul reuneşte anual miniştri responsabili cu politica antidrog din ţările din Europa Centrală şi

de Est şi pune în discuţie evoluţia fenomenului drogurilor.

3.4 Trafic de persoane

151

http://europa.eu/

117

Este cunoscut faptul că de-a lungul istoriei societăţile umane au avut întotdeauna tendinţa să îi

domine şi exploateze pe cei slabi. Totodată însă societăţile au încercat să-i protejeze pe cei slabi în

momentele cheie ale istoriei. În Biblie se observă că Iosif, foarte protejat de tatăl său, Iacob şi pe care

proprii săi fraţi erau geloşi, a fost vândut de către aceştia din urmă Ismaeliţilor, pentru 20 de arginţi. Însă a

avut norocul să scape de sclavie şi să devină intendent al bunurilor Faraonului Egiptului. Istoria umană este

marcată de forme multiple de trafic de fiinţe umane152

.

Fenomenul sclaviei constituie unul dintre cele mai inumane acte cunoscute de omenire. Comerţul cu

sclavi a fost practicat în trecut, dar se practică şi în epoca modernă sub forma muncii forţate sau a

exploatării sexuale a femeilor şi copiilor. Această infracţiune internaţională a fost definită pentru prima dată

în Declaraţia de la Viena din 1815.

Spre sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX, migraţii masive de femei europene au

fost organizate către continentul american sau Africa de Nord. Traficul de femei către Europa era organizat

în egală măsură153

.

În epoca contemporană, acest fenomen a căpătat o formulă mult mai concretă, atunci când termenul

de “trafic” a fost pentru prima dată utilizat cu referire la aşa-numitul “comerţ cu sclave albe” la începutul

anilor 1900, manifestându-se respectiv ca o variantă a comerţului.

Potrivit rapoartelor poliţiilor statelor de la sfârşitul secolului al XIX- lea existau încă din acele

vremuri răpiri şi vânzări de copii şi fete din sate locuite de evreii din Ţara Galilor şi din alte ţări ale

Europei Centrale şi de Est în bordelurile din lumea întreagă, mai ales în America de Sud154

. Traficul de

persoane a constituit obiect de preocupare la nivel mondial încă de la începutul secolului trecut, prima

materializare fiind Acordul internaţional de la Paris din 18 mai 1904 cu privire la reprimarea traficului

cu femei, semnat de 18 state, urmat de Convenţia internaţională din 4 mai 1910 cu privire la reprimarea

traficului cu femei, semnată tot la Paris, la care au aderat 34 de state.

Sub egida Naţiunilor Unite au fost încheiate două convenţii la Geneva, în 30 septembrie 1921, cu

privire la reprimarea traficului cu femei şi copii şi în 11 octombrie 1933, cu privire la traficul de femei

majore, la care România a aderat la 28 mai 1935.

La 21 septembrie 1922 Liga Naţiunilor a hotărât ca problema sclaviei să fie înscrisă pe ordinea de zi

a celei de a patra sesiuni. La 25 septembrie 1926 Adunarea Ligii Naţiunilor a adoptat Convenţia cu

152

Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu şi Marin-

Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 77. 153

Recomandarea nr. R (2000) 11 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind lupta împotriva traficului de fiinţe

umane în scopul exploatării sexuale; 154

Gheorghiţă Mateuţ, Tiberiu Rudică (referenţi ştiinţifici) şi colectiv- Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă.

Infracţiune, Asociaţia Alternative Sociale Iaşi, 2005, pag. 9;

118

privire la sclavie, în care se preciza doar că statele semnatare vor continua înlăturarea progresivă a sclaviei,

fără să o interzică expres.

La 2 decembrie 1949 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a aprobat Convenţia

pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor155

. Potrivit acestei

convenţii, statele părţi decid pedepsirea oricărei persoane, care, pentru a satisface pasiunile altuia,

ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia,

exploatează prostituţia unei alte persoane, chiar cu consimţământul acesteia, ţine, conduce sau cu bună

ştiinţă finanţează sau contribuie la finanţarea unei case de toleranţă, dă sau ia în folosinţă, cu bună ştiinţă, în

totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane.

“Nici o fiinţă umană nu poate fi ţinută în stare de sclavie şi nu poate fi constrânsă să execute o

muncă”, stipula în 1953 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din acel an şi până în prezent sclavia

nu a dispărut, ci chiar dimpotrivă şi-a modernizat formele. Traficul de persoane este o formă de sclavie.

Deşi sclavia a fost abolită de majoritatea ţărilor de peste 150 de ani, ea încă persistă sub diverse forme.

Sclavia actuală, denumită modernă sau contemporană se manifestă prin: vânzarea de copii, prostituţia şi

pornografia infantilă, exploatarea muncii copiilor, mutilarea sexuală a copiilor, utilizarea copiilor în

conflictele armate, traficul de organe, căsătoriile timpurii etc.

În 1956 Organizaţia Naţiunilor Unite a convocat la Geneva Conferinţa pentru lupta împotriva

sclavajului. În acelaşi an a fost adoptată şi convenţia la care este parte şi România, prin care sclavia, traficul

cu sclavi, instituţiile şi practicile similare sclaviei au fost desfiinţate. Ca parte la această convenţie,

România a incriminat infracţiunea în art. 190 Cod Penal.

Definirea traficului de persoane156

continuă să fie subiect de dezbatere, existând dezacorduri atât la

nivel global, cât şi regional sau chiar naţional, acest lucru fiind elocvent în ceea ce priveşte disputele

ideologice ce marchează discursul asupra fenomenului traficului de fiinţe umane. Absenţa consensului

asupra definirii fenomenului are implicaţii profunde asupra planificărilor strategice şi posibilităţilor de

dezvoltare a unor programe eficiente din moment ce unele definiţii oferă practici concrete ce se pot

contrazice între ele. Cu toate acestea însă, trebuie recunoscut faptul că există o serie de elemente ale

traficului asupra cărora există un acord general: violenţa, înşelăciunea, utilizarea forţei, lipsirea de dreptul

de mişcare, abuzul autorităţii, impunerea unor datorii, munca forţată şi alte forme de exploatare.

La nivel regional şi internaţional nu a existat mult timp o definiţie universal valabilă şi obligatorie

din punct de vedere legal, fiind utilizate diferite definiţii, care deseori se suprapuneau sau se dublau.

Această problemă a fost rezolvată prin efectuarea unor cercetări, care au dus la elaborarea şi publicarea

155

Convenţia a intrat în vigoare 25 iulie 1951, fiind ratificată de România prin Decretul nr. 482 din 10 decembrie 1954. 156

Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu şi Marin-

Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 83;

119

Protocolului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea, combaterea şi pedepsirea traficului de

persoane, în special femei şi copii, ca anexă la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva crimei organizate

transfrontaliere. Această convenţie, cunoscută mai mult sub numele ei scurt de „Protocolul de la

Palermo”, a stabilit un standard referitor la infracţiunile de trafic de persoane. În multe state, legislaţia în

domeniul traficului de persoane a fost elaborată având la bază în întregime prevederile acestui protocol.

Protocolul157

defineşte infracţiunea de trafic de persoane ca fiind „recrutarea, transportarea,

transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de

constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei

persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de

bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei

persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Exploatarea include, minimum, exploatarea prostituţiei

altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în

mod forţat, ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire

sau prelevarea de organe. Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unui copil, în

scopul exploatării, vor fi considerate trafic de persoane, chiar dacă nu s-a folosit nici unul din mijloacele

susmenţionate. Prin copil se înţelege orice persoană cu vârsta sub 18 ani”.

Cel mai important instrument legislativ pentru materia combaterii traficului de persoane la nivelul

Uniunii Europene este reprezentat de art. 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Crearea unui spaţiu

de libertate, securitate şi justiţie, care va fi realizat prin combaterea criminalităţii, a devenit principalul

obiectiv al celui de-al treilea pilon. Menţionarea traficului de persoane în art. 29 al tratatului face ca toate

celelalte instrumente legislative adoptate să fie întemeiate pe acest articol.

În materia prevenirii şi combaterii traficului de persoane în cadrul Uniunii Europene, cele mai

importante etape legislative sunt reprezentate de adoptarea Deciziei Cadru nr. 2002/629/JAI a Consiliului

din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane158

, Directiva 2004/81/CE a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind permisul de rezidenţă temporară pentru victimele traficului sau care au făcut

obiectul unei acţiuni de facilitare a imigraţiei ilegale şi care cooperează cu autorităţile şi Decizia Cadru

a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi pornografiei

infantile.

157

Art. 3 din Protocolul Naţiunilor Unite pentru prevenirea, combaterea şi pedepsirea traficului de persoane, în special femei

şi copii. Protocolul a fost adoptat la 15 noiembrie 2000 şi a fost ratificat de România prin Legea nr. 565/2002. 158

Potrivit Deciziei Cadru nr. 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane,

traficul de persoane constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului şi a demnităţii umane şi implică practici

crude, cum ar fi abuzul şi înşelarea persoanelor vulnerabile, precum şi folosirea violenţei, a ameninţărilor, a dependenţei pentru

datorii şi a constrângerii.

120

În ultimul deceniu, traficul de persoane a devenit o problemă majoră atât la nivel naţional, cât şi

internaţional, problemă ce se agravează constant. Fenomenul traficului de persoane nu este unul episodic, ci

unul cu profunde implicaţii sociale sau economice, ce afectează un număr considerabil de segmente ale

societăţii. În fiecare an, aproximativ 600.000-800.000 bărbaţi, femei şi copii sunt traficaţi peste graniţele

diferitelor ţări. Numărul persoanelor traficate în interiorul propriilor ţări este chiar mai mare. Infractorii

câştigă anual din traficul de fiinţe umane aproximativ 7,7 miliarde de euro.

Potrivit Raportului Departamentului de Stat al SUA pe anul 2006 privind traficul de fiinţe umane,

România este o ţară sursă şi de tranzit pentru femeile şi fetele traficate în scopuri de exploatare sexuală.

Femei din Moldova, Ucraina si Rusia sunt traficate prin România către Italia, Spania, Germania, Grecia,

Franţa, Austria şi Canada. Totodată raportul susţine că fete românce sunt traficate în interiorul ţării în

scopuri de exploatare sexuală comercială, iar băieţii sunt traficaţi din estul şi nordul României către centre

urbane în scopuri de muncă forţată, inclusiv furturi minore forţate.

Specializarea grupărilor de crimă organizată, în special a celor de trafic de fiinţe umane şi trafic de

migranţi, atât la nivel de recrutare, cât şi la nivel de exploatare, a determinat întărirea cooperării regionale şi

internaţionale, pentru a putea destrăma conexiunile interne şi internaţionale ale grupărilor.

Caracterul transnaţional al acestor tipuri de infracţiuni impune ca o necesitate de maximă importanţă

şi cooperarea cu structuri similare din străinătate. Cooperarea internaţională se derulează sub forme diferite,

de la schimbul de informaţii, la cooperarea directă pe cauze concrete.

Lupta împotriva traficului este realizată printr-o cooperare pluridisciplinară la nivel regional şi

internaţional, care îşi îndreaptă atenţia către o analiză aprofundată a protagoniştilor şi mecanismelor

implicate în diferitele cazuri de trafic.

Experienţa României în domeniul combaterii traficului de persoane datează din anul 2001, odată cu

apariţia cadrului legal (Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de

persoane) şi al celui instituţional.

Convenţiile internaţionale în domeniul traficului de fiinţe umane, la care România a devenit parte

prin semnare sau ratificare, constituie instrumente juridice care permit atât o cooperare informală, cât şi

judiciară.

Prin Legea 565/2002, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii

transnaţionale organizate şi Protocoalele cu privire la prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de

persoane şi a traficului ilegal de migranţi. Totodată, prin Legea nr. 300 din 11.07.2006, este ratificată

Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005

şi semnată de România în aceeaşi lună.

Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane instituie ofiţeri de

121

legătură în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi magistraţi de legătură la

nivelul parchetelor de pe lângă tribunale, care să asigure consultarea reciprocă cu ofiţeri de legătură sau,

după caz, cu magistraţi de legătură care funcţionează în alte state (după modelul Procurorului European), în

scopul coordonării acţiunilor acestora în cursul urmăririi penale. Legea mai prevede stabilirea unor puncte

de contact în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie cu instituţii similare din alte state, în vederea schimbului de date şi de informaţii

cu privire la investigarea şi urmărirea infracţiunilor de trafic de persoane.

Obiectivele stabilite pentru dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii

organizate şi în speţă împotriva traficului de persoane159

sunt:

● optimizarea cooperării cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi pentru România;

● eficientizarea activităţilor de colaborare cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură

români aflaţi la post în străinătate;

● consolidarea cooperării cu agenţii internaţionale în domeniu: Centrul Regional al Iniţiativei de

Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere (SECI), Iniţiativa Central

Europeană (ICE), Interpol, Europol (prin intermediul Unităţii Naţionale), Eurojust, Secret-Service, Drug

Enforcement Administration (D.E.A.) şi Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) din SUA;

● încheierea unor protocoale de cooperare cu structuri similare din ţările vecine Moldova, Bulgaria,

Serbia-Muntenegru, Ungaria şi Ucraina;

● dezvoltarea colaborării operative în domeniul schimbului şi analizei informaţiilor cu cele 11 state

semnatare ale Programului UNODC - Întărirea Capacităţii de Colectare şi Analiza Informaţiilor în Europa

de Sud-Est;

● participarea activă în cadrul task-force-urilor şi iniţiativelor organismelor regionale, europene şi

internaţionale;

● dezvoltarea cooperării în cadrul programelor punctuale cu structurile similare din statele membre

ale Uniunii Europene, SUA, ţările vecine şi organisme internaţionale;

● implementarea recomandărilor Catalogului Schengen al Uniunii Europene vol. 4 “Cooperarea

poliţienească, recomandări şi cele mai bune practici privind cooperarea transfrontalieră”.

Factorii determinanţi ai traficului de persoane

Factorii care îi împing pe indivizi să-şi părăsească mediul de viaţă şi ţara de origine pot fi

împărţiţi în două categorii:

159

Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu şi Marin-

Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 244-245.

122

a)factorii negativi care constau în: sărăcia, şomajul, gradul redus de educaţie şcolară şi

profesională, discriminarea femeilor şi violenţa;

b)factori numiţi „de atracţie”: speranţa unui loc de muncă şi a unui salariu mai bun; în cazul

prostituatelor speranţa vieţii occidentale; accesul la facilităţile vieţii occidentale ca un mediu opulent;

cererea de forţă de muncă ieftină etc.

Traficul de persoane nu implică numai victime de sex feminin şi persoane sub 18 ani folosite

exclusiv în industria sexului. Statisticile şi analiza atentă a fenomenului au concluzionat că foarte

multe persoane, inclusiv de sex masculin, devin victime ale traficului de persoane, fiind obligate să

afecteze munca forţată în diverse domenii ale industriei, construcţii, agricultură, hoteluri, restaurante

sau sunt folosite în vederea practicării cerşetoriei sau transplantului de organe.

După ce sunt recrutate, transportate şi conduse în locul de destinaţie, începe coşmarul

persoanelor ajunse să facă parte din circuitul celor traficaţi.

Tendinţa predominantă este ca victimele să fie traficate din ţări de origine sărace spre ţări de

destinaţie mai bogate din emisfera vestică. În contextul traficului de persoane pentru exploatare

sexuală, criteriul etnic joacă rol din ce în ce mai mare în demografia infracţiunii deoarece clienţii cer

femei din grupuri etnice diferite de ale lor.

Infracţiunea de trafic cu fiinţe umane este comisă de femei sau bărbaţi de diferite vârste şi

medii sociale care operează mai mult în cadrul unor reţele de traficanţi. Traficanţii de fiinţe umane

există la diferite nivele, începând cu indivizi sau grupuri restrânse şi până la reţele criminale complexe

şi organizate pe plan internaţional.

Tipuri de reţele ale traficanţilor de persoane:

a) Reţele informale restrânse care există sub forma unor grupuri restrânse de indivizi, în cadrul

unor reţele limitate sau comunităţi etnice care se extind peste graniţe. Traficanţii recrutează femei

pentru practicarea prostituţiei având contacte cu familia sau comunitatea din care fac parte.

b) Reţele extinse de crimă organizată.

La nivelul crimei organizate, traficanţii operează în mod structurat, pe baza unor categorii de

afaceri şi pot avea funcţii de recrutare, obţinere de documente, transport şi exploatare. Traficanţii sunt

de obicei, profesionişti care folosesc o serie de mecanisme de control pentru a disciplina victimele.

c) Reţele criminale de distribuţie

Reţele de grupuri criminale recrutează şi transportă femei dintr-o ţară în alta şi le vând în

bordeluri locale sau reţele de prostituţie din altă ţară. Victimele pot fi vândute de mai multe ori la

diferite bordeluri sau grupuri din oraşe ori comunităţi diferite sau pot rămâne într-o singură reţea şi

distribuite pe pieţe noi.

123

Autorităţile intră în contact cu persoanele traficate prin mai multe modalităţi. Cele mai

cunoscute contacte se fac prin intermediul O.N.G.-urilor sau în urma acţiunilor desfăşurate de poliţie

sau ale autorităţilor pentru imigrare.

Consecinţele traficului de persoane

a) Consecinţe umane:

Traficul cu fiinţe umane în diferite scopuri exploatatoare reprezintă un fenomen criminal

organizat, internaţional ce are consecinţe grave pentru siguranţa, bunăstarea şi drepturile fundamentale

ale victimelor sale.

Traficul cu fiinţe umane, în special cel în scopuri de exploatare sexuală, este o activitate

criminală organizată, cu un profit mare şi risc scăzut, ce distruge calitatea vieţii şi uneori însăşi viaţa

victimelor sale. Nu este exagerat să spunem că această infracţiune de crimă organizată este echivalentă

cu sclavia zilelor moderne.

b)Consecinţe strategice:

La nivel strategic, traficul cu fiinţe umane, odată ce pătrunde într-un stat, el se va dezvolta

rapid şi va implica următoarele riscuri strategice pentru stabilitatea şi viitorul acelui stat:

-Destabilizarea pieţelor existente ale forţelor de muncă şi sexuale.

-Creşterea şi diversificarea activităţilor de crimă organizată.

-Destabilizarea economică prin amploarea infracţiunii de spălare de bani. Profitul financiar al

prostituţiei organizate va duce repede la forme sofisticate de spălare a banilor proveniţi din aceste

activităţi, atât pe plan intern cât şi extern, care pot duce la destabilizare economică;

-Destabilizarea demografică. Traficul cu fiinţe umane la scară mare poate destabiliza populaţia

la nivel micro şi macro-demografic.

-Destabilizarea investiţiei economice interioare.

Măsuri legislative de combatere a fenomenului

La nivel internaţional, răspunsul legislativ a beneficiat de o armonizare în conformitate cu

prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite adoptată în 2000 împotriva criminalităţii organizate

transnaţionale. Adiţional la această Convenţie, Naţiunile Unite au adoptat „Protocolul referitor la

prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului cu persoane, mai ales cu femei şi copii”160

.

Conform acestui protocol, „trafic de persoane” înseamnă recrutarea, transportul, transferul,

adăpostirea sau primirea de persoane, prin ameninţare, prin recurgere la forţă ori la alte forme de

160

Protocol privind prevenirea, combaterea şi sancţionarea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor,

anexa la Convenţia Naţiunilor Unite din noiembrie 2000 împotriva crimei organizate transnaţionale.

124

constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate ori prin oferirea sau acceptarea de plăţi

ori de avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul

exploatării”. Exploatarea vizează constrangerea prin prostituarea unei alte persoane sau alte forme de

exploatare sexuală, muncă sau servicii forţate, sclavia ori practicile analoge sclaviei, folosirea sau

prelevarea de organe.161

Potrivit aceluiaşi Protocol, recrutarea, transportul, transferul, adoptarea sau

primirea unui copil în scopul exploatării vor fi considerate „trafic de persoane” (copiii însemnând orice

persoană sub 18 ani).

În România Legea nr. 678162

din 21 noiembrie 2001 reglementează prevenirea şi combaterea

traficului de persoane, precum şi protecţia şi asistenţa acordată victimelor unui astfel de trafic, care

constituie o violare a drepturilor persoanei şi o atingere a demnităţii şi integrităţii acesteia. În

conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 678/2001163

constituie infracţiunea de trafic de persoane:

a). Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare,

violenţă sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau

profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea,

darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei

care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane şi se pedepseşte cu

închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi;

b). Traficul de persoane săvârşit în una din următoarele împrejurări:164

de două sau mai multe

persoane împreună; s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale a sănătăţii; de un

funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Pedeapsa pentru această infracţiune este

închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

c). Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de

la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Legea nr. 678/2001 la art. 13 face precizări şi în legătură cu traficul de minori:

a). Recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor în scopul

exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la

15 ani şi interzicerea unor drepturi.165

b). Dacă fapta prevăzută în alin.1 este săvârşită prin ameninţare, violenţă sau alte forme de

constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea

161

Art. 3 alin.”a” din Protocolul Adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite din noiembrie 2000 privind prevenirea şi

combaterea criminalităţii organizate transnaţionale. 162

Art.1 din Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane, actualizată prin OUG nr. 143/2002 aprobată prin Legea

nr. 45/2003, modificată prin OUG nr. 79/2005. 163

Art. 12 alin.1 din Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane. 164

Art. 12 alin.2, lit. a, b şi c din Legea nr. 678/2001. 165

Art.13 alin.1 din Legea nr. 678/2001.

125

minorului de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de

bani sau de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra

minorului, pedeapsa este de închisoare de la 7 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.166

Dacă faptele

prevăzute la alin.1 şi 2 sunt săvârşite în condiţiile art. 12 alin.2 din Legea nr. 678/2001 pedeapsa este

de la 7 la 18 ani în cazul alin.1 din art. 13 şi de la 10 la 20 ani în cazul alin.2.167

Când faptele prevăzute

în acest articol au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei pedeapsa este închisoare de la 15 la

25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Consimţământul persoanei victimă a traficului nu înlătură

răspunderea penală a făptuitorului.168

În art. 15 din Legea nr. 678/2001 alin.2 se stabileşte că

organizarea săvârşirii infracţiunilor (trafic de persoane şi trafic de minori) constituie infracţiune şi se

pedepseşte ca şi infracţiunea organizată.

În această lege sunt prevăzute şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane astfel:

a). Fapta de a determina sau de a permite , cu ştiinţă, fie direct fie prin intermediar, intrarea sau

rămânerea pe teritoriul ţării a unei persoane care nu este cetăţean român, supusă traficului de persoane

în sensul acestei legi:169

-folosind faţă de aceasta mijloace frauduloase, violenţă sau ameninţări ori altă formă de

constrângere; sau

-abuzând de starea specială în care se găseşte acea persoană, datorită situaţiei sale ilegale ori

precare de intrare sau şedere în ţară, ori datorită sarcinii, unei boli sau infirmităţi ori unei deficienţe

fizice sau mintale, constituie infracţiune şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea

de trafic de persoane, iar dacă fapta se comite în mod repetat, maximul special al pedepsei se

majorează cu 2 ani.

Persoanelor vătămate prin infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001, precum şi altor

victime ale acestor infracţiuni li se acordă protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială.170

Prin Hot.Guv. nr. 299/2003 a fost aprobat Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor acestei legii şi

Planul naţional de acţiune pentru combaterea traficului de fiinţe umane, aprobat prin H.G. nr.

121/2001.

166

Art.13 alin.2 din Legea nr. 678/2001. 167

Art.13 alin.3 din Legea nr. 678/2001. 168

Art.16 din Legea nr. 678/2001. 169

Art.17 alin.1 lit. a, b şi c din Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane. 170

Art.26 alin.1 din Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane.

126

3.5. Organismele de cooperare în domeniul imigraţiei

În acest domneiu un singur organ de cooperare a fost creat şi anume Grupul ad-hoc de

imigrare171

. Crearea lui a fost decis de către miniştrii de interne în 1986. Iniţial trebuia să facă parte din

grupurile de muncă create ca parte a Trevi, miniştrii responsabili pentru problemele de imigrare fiind

de cele mai multe ori miniştrii de Interne, dar Grupul ad hoc de imigrare a fost constituit într-un mod

autonom pentru a evita marginalizarea statelor care abordează această problemă în cadrul instanţelor

independente de departamentul de Interne. Acest grup reuneşte cele douăsprezece state membre ale

Comunităţii Europene. Comisia participă la reuniunile sale, care au loc de două ori pe an şi trimite un

raport al activităţilor sale Consiliului European. Obiectivul său a fost de a studia implicaţiile şi

condiţiile pentru libera circulaţie a persoanelor în diferite domenii, cum ar fi trecerea frontierelor

externe, vize şi azil. Mai general, el a fost calificat pentru tot ceea ce priveşte imigraţia şi azilul.

Activitatea acestui grup, inclus în Grupul de Coordonatori, este structurată în Tratatul TUE şi

a permis elaborarea Convenţiei de la Dublin din 14 iunie 1990, privind determinarea Statului

responsabil de examinarea cererilor de azil depuse la un stat membru. El se află în spatele redactării

Convenţiei cu privire la trecerea frontierelor externe din 10 iunie 1991. Două centre de informare au

fost create prin el. CIREA (Centrul de informare, reflecţie şi schimb în materie de azil) întocmeşte

rapoarte pentru miniştri Grupului. CIREFI (Centrul pentru informare, cercetare şi schimburi în materie

de trecere a frontierei şi emigraţie) a permis obţinerea de statistici lunare europene privind analiza

fluxului migrator. Ambele grupuri au continuat să funcţioneze după căderea Grupului ad-hoc de

171

Cărţi, memorii, rapoarte: J. Benyon şi alţii, “Cooperarea poliţienească în Europa: o anchetă”, op. cit., p. 162;

D. Bigo, “Europa poliţiei şi a securităţii interne”, op. cit., pp. 54-55; Y. Doutriaux, “Tratatul asupra Uniunii europene”, op.

cit., p. 222; ENA, “Punerea in aplicare a tratatului de la Maastricht şi construcţia europeană”, op. cit., pp. 192, 218, 221 şi

225; P. Masson-X. de Villepin, “Raport Senat No 167”, op. cit., pp. 160-167; Y. Miard, “Raportul Adunării Nationale No

1562”, op. cit. p. 9; SCTIP, “Cooperarea poliţienească europeană”, Ministerul de Interne, nedatat p. 5; Articol: J. Benyon,

“Poliţia Uniunii europene: schimbarea bazei legislative”, op. cit., p. 508; J. C. Masclet, “Construcţia comunitară şi

cooperarea în materie de securitate internă sau dificultatea atingerii unui obiectiv comunitar în lipsa de mijloace”, op. cit.,

p. 13; P. Stefanini-F. Doublet, “Dreptul la azil în Europa: convenţia relativă la determinarea Statului responsabil de analiza

cererilor de azil la adresa unui Stat membru al Comunităţii Europene”, RMC, 1991, pp. 391-392; Buletinul European, “156

fasc. 420, Comisia Comunităţii Europene cooperarea în domeniul afacerilor interne şi judiciare”, op. cit., p. 7; Joce,

“Întrebare scrisă No 979/92, şi 980/92”, No C325/56, 14.09.92; Joce “Rezoluţie asupra acordului Schengen şi convenţia

asupra dreptului de azil şi a statutului de refugiat al Grupul ad-hoc de emigrare”, No 175/170. 171. 172., 16.07.90;

Buletinul Comunităţii Europene, “Reuniunea semestrială a miniştrilor de emigraţie”, pt. 1. 5. 13, Buletinul CE 6. 1992, pp.

120-121; Buletinul Comunităţii Europene “Reuniunea semestrială a miniştrilor de emigraţie”, Bul. CE 12.1992, pp. 162-

163; Buletinul Comunităţii Europene “Reuniunea semestrială a miniştrilor de emigraţie”, pt. 1. 4. 18, Bul. CE 6. 1993, p.

135; Agenţia Europa, “Imigraţia: CEE defineşte progresiv o politică comună cu privire la intrarea cetăţenilor originari din

ţări terţe – vize, drepturi de azil, controlul frontierelor, documente false”, 17.05.89; Agenţia Europa, “Reuniunea miniştrilor

responsabili de emigrare”, 2/3 decembrie 1991; Comunicat de presă, secretariatul general al Consiliului, “Reuniunea

miniştrilor responsabili de emigrare ½ Iunie 1993”, 2 Iunie 1993;

127

imigrare, care a constituit, de asemenea, un grup de muncă informatică, al cărei scop era să studieze

posibilitatea creării unui sistem european de comparaţie electronică a amprentelor digitale: Eurodac.

3.6 Fraudarea bugetului comunitar

Frauda care afectează interesele financiare naţionale şi ale U.E.

A. Aspecte generale privind bugetul UE

Funcţionarea şi acţiunile UE sunt finanţate cu ajutorul a patru bugete principale:

bugetul general al UE

bugetul Agenţiei de aprovizionare (CEEA)

bugetul Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM)

bugetul Fondului European de Dezvoltare (FED)

Regulamentul financiar în vigoare172

dă bugetului general al UE o definiţie clasică, arătând că acesta

este „actul care prevede şi autorizează în prealabil în fiecare an veniturile şi cheltuielile previzibile ale

UE”.

În conformitate cu prevederile Protocolului la Convenţia privind Protecţia intereselor financiare ale

Comunităţii Europene s-a dispus crearea unui instrument juridic care să ofere posibilitatea impunerii de

sancţiuni persoanelor juridice, precum şi extinderii legislaţiei privitoare la spălarea banilor în acest

domeniul173

.

Organismele comunitare au realizat necesitatea elaborării unor instrumente legale care să

incrimineze şi să sancţioneze faptele de natură să afecteze interesele financiare ale UE174

.

În prezent există trei instrumente juridice în domeniul penal şi două în domeniul administrativ care

reglementează protecţia intereselor financiare comunitare175

.

În domeniul dreptului penal a fost adoptată Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale

CE176

în anul 1995, cunoscută sub numele de Convenţia PIF şi include dispoziţii privind armonizarea

legislaţiilor Statelor Membre, care incriminează frauda ce afectează interesele financiare ale CE

stabilind sancţiuni aplicabile, instituind răspunderea penală a persoanelor cu atribuţii de decizie sau

172

Regulamentul Consiliului nr. 1605/25.06.2008 privind regulile financiare aplicabile bugetului general al

Comunităţilor Europene, publicat în JOUE nr.1/16.02.2002, pag.1 cu modificările ulterioare 173

JOUE nr. C83/20.03.1996 pag.10 174

Luca I. ş.a. Protecţia juridică a României împotriva criminalităţii transnaţionale, Ed. Pro Universitaria, 2010,

pag.35 175

Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Ed. Wolters Kluwer, 2008, pag.74 176

JO C.313 din23.12.1996 pag.2-10

128

control în cadrul unui agent economic şi incriminează infracţiunile de corupţie săvârşite de/ ori asupra

funcţionarilor comunitari sau naţionali.

În domeniul administrativ a fost adoptat Regulamentul Consiliului nr. 95/2988 privind protecţia

intereselor financiare ale CE177

. În anul 1996, Consiliul a mai adoptat Regulamentul nr. 96/2185 privind

inspecţiile şi verificările la faţa locului pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene împotriva fraudei sau a altor nereguli178

. Totodată au fost înfiinţate la nivel europen Oficiul

European de Luptă Antifraudă, Oficiul Europen de Poliţie şi Unitatea Europeană de Cooperare

Judiciară.

B. Protecţia juridică a intereselor financiare comunitare în România

Convenţia PIF consideră combaterea fraudelor care afectează interesele financiarecomunitare

drept unul dintre obiectivele prioritare ale UE şi o problemă de interes comun în cadrul cooperării dintre

statele membre.

Pentru respectarea prevederilor comunitare la nivel naţional s-au adoptat mai multe acte

normative:

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de

cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător

Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările şi

completările ulterioare

Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern

Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale

Totodată a fost elaborată Strategia naţională de luptă antifraudă, publicată în MO nr.

797/21.09.2006.

Fraudele care pot afecta interesele UE se pot împărţi în două categorii179

:

frauda în materie de cheltuieli care vizează:

- folosirea sau prezentarea de documente false, inexacte sau incomplete care au ca

efect obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene

sau din bugetele administrate de acestea ori în numele său,

177

JO L 312 din 23.12.1995 pag.1-4 178

JO 292 din 15.11.1996 pag. 2-5 179

Luca I. ş.a., Protecţia juridică a României împotriva criminalităţii transnaţionale, Ed. Pro Universitaria, 2010,

pag. 196-197

129

- omisiunea de a furniza datele cerute prin violarea unei obligaţii specifice, cu acelaşi

efect,

- schimbarea destinaţiei fondurilor obţinute în alte scopuri decât cele pentru care au

fost iniţial acordate.

Frauda în materie de venituri, care se referă la:

- folosirea sau prezentarea de documente false, inexacte sau incomplete care au ca

efect diminuarea ilegală a veniturilor din bugetul general al Comunităţiilor Europene

sau din bugetele administrate de acestea ori în numele său,

- omisiunea de a furniza datele cerute prin violarea unei obligaţii specifice, cu acelaşi

efect,

- schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos legal obţinut,

cu acelaşi efect.

Bugetul UE reprezintă motorul integrării comunitare. Se poate aprecia că fenomenul de fraudare

a bugetului comunitar este favorizat de principiul suveranităţii naţionale în materie penală. Astfel,

puterea normativă este exercitată prin instituţii comunitare în conformitate cu dreptul UE iar competenţa

de soluţionare aparţine dreptului intern al fiecărui stat membru.

În sistemul actual este nevoie de proceduri armonizate privind cooperarea poliţienească judiciară

între statele membre UE şi de sisteme de incriminare şi sancţionare omogene180

.

180

Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Ed. Wolters Kluwer, 2008, pag.297

130

Capitolul 4. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL COOPERĂRII

Jurisdicţia şi libertatea sistemelor

Libertatea geografică a SIS, Eurodac, Europol, CIS este restrânsă la Statele Membre EU. Cu

alte cuvinte, Statele Membre ale EU pot implementa şi opera aceste sisteme. Dar în cazul statelor SIS,

care nu sunt membre EU, Norvegia, Islanda şi Elveţia s-a permis operarea SIS după semnarea unui

acord de cooperare cu Statele Membre EU care sunt membre ale cooperaţiei Schengen. Interpol-ul este

singurul sistem, care este global, cu membrii din toată lumea. Extinderea schimbului de informaţii

înregistrat de aceste sisteme, poate trece dincolo de libertatea geografică restrânsă făcându-le de fapt

globale. Schimbul de informaţii cu lumea a treia este astfel posibil după cum consideră Europol 181

.

Manualul SIRENE autorizează de asemenea trimiterea de informaţii lumii a treia. Susţine că Biroul

părţilor contractante SIRENE care a emis alerta decide întotdeauna dacă se trece sau nu informaţia la

lumea a treia182

. Războiul intensificat împotriva terorismului, în special după 11 septembrie 2001, va

însemna că aceste sisteme devin mai globale pe măsură ce vor fi silite să împartă informaţia cu ţările

din afara zonei geografice restrânse. Un exemplu aici este acordul dintre USA şi Europol de a împărţi

informaţia183

Sistemele au de asemenea libertate diferită datorită faptului că au ca ţintă grupuri sociale

diferite. SIS-ul se aplică mai ales străinilor. Cetăţenii pot fi înregistraţi dar nu în baza Articolului 96 pe

baza căruia se înregistrează cele mai multe alerte de persoane. Cetăţenii pot fi înregistraţi pe baza

Articolului 95 (extrădarea), Articolul 97 (persoanele dispărute), Articolul 98 (mărturia) şi Articolul 99

(supravegherea discretă). Numărul persoanelor înregistrate în baza acestor prevederi este totuşi foarte

scăzut Aşadar SIS rămâne o bază de date predominant pentru străini. Sistemul Interpol se aplică la

persoanele implicate în crime, atât străinii cât şi cetăţenii pot fi înscrişi. Asemănător, Europol este un

registru al tuturor persoanelor implicate în delicte, indiferent de naţionalitate. Acelaşi lucru se aplică la

CIS care înregistrează persoane implicate în ilegalităţi legate de vamă. Pe de altă parte, Eurodac, este

un sistem al străinilor în totalitate deoarece înregistrează toţi cetăţenii străini care aplică pentru azil sau

sunt imigranţi ilegali sau sunt arestaţi pentru trecerea ilegală a graniţei. Sistemul de Informaţie Visa

propus are ca ţintă tot cetăţenii străini care aplică sau li se eliberează viza de intrare sau permis de

rezidenţă. Mai târziu, un Sistem European de paşapoarte ar putea deveni realitate şi va avea în vizor

181

Vezi şi regulile schimbului de informaţii cu lumea a treia , nota 64 supra ; 182

Articolul 3.2.3. (c) al Manualului SIREENE ; 183

Acordul proiect dintre Europol şi USA : Decizia Consiliului 13359/01 ;

131

cetăţenii EU şi străinii184

. Din această analiză, este evident că, în viitorul apropiat, nici o persoană nu

va fi cruţată. Fiecare individ va fi înregistrat într-unul sau altul din sistemele de control vamal. În

consecinţă, supravegherea totală, care a fost tot timpul speriată de Schngen şi criticile private, pare să

devină o realitate pe baza politicii curente şi a controlului de cooperare din Europa.

4.1. Organizatia Internationala de Politie Criminala – INTERPOL

Pentru prima data se desfasoara un congres de politie judiciara intre 14 si 28.04.1914, la care

participa reprezentanti a 14 state, majoritatea juristi si politisti, membri ai unor servicii

departamentale nationale. La acest congres au luat parte si reprezentantii politiei din Romania, iar

urmatoarea intalnire s-a stabilit sa se desfasoare la Bucuresti, in anul 1916 (din cauza razboiului

Congresul nu a mai avut loc).

Una din primele initiative de a relua legaturile anterioare este facuta de capitanul Van Huter,

functionar olandez, inca din anul 1919.In anul 1920 are loc la New York o reuniune a unor

functionari de politie in care se discuta problemele cooperari internationale, ale schimbului de

informatii.

In anul 1923 , la initiativa dr,Johann Schobere, prefect al politiei din Viena ,are loc al II – lea

Congres de Politie (au participat 130 de delegati, reprezentand 20 de tari) care a hotarat infiintarea

Comisiei Internationale de Politie Criminala (C.I.P.C.) cu sediul la Viena.

Structura organizatorica initiala avea in compunere un secretariat general,un birou central central in

materie de falsuri ,arhive care contineau fotografii si amprente ale criminalilor internationali.

Organul suprem s-a stabilit a fi Adunarea Generala, care se intrunea anual. C.I.P.C. a inceput sa

editeze o revista proprie “ La securite publique internationale”. In anul 1934 Organizatia realizeaza o

retea radio.

In anul 1938 a avut loc ultima Adunare Generala 1-12 iunie la Bucuresti. Istoria aduce in fata

C.I.C.P. o situatie similara cu cea din 1919 ,desi ne aflam acum in 1945.

Florent Lanwqe din politia belgiana impreuna cu alte personalitati (Hary Saderman – Suedie: Ronald

Martin – Anglia , Louis Dacloux – Franta ) a pus bazele reorganizarii C.I.C.P.

Intre 6 si 9 iunie 1946 , la Bruxelles a fost convocata o conferinta internationala care avea in primul

rand ca obiectiv renasterea organizatiei respectic C.I.C.P..Au participat 17 state adoptandu-se o serie

184

COM 2004, 116 final, Propunerea pentru Reglementarea Consiliului despre caracteristicile şi biometricele

standardele de siguranţă în paşapoartele EU, Bruxelles, 18 februarie 2004 ;

132

de hotarari importante pe linia vietii Organizatiei si cooperarii internationale.Sediul organizatiei s-a

mutat la Paris.

In anul 1949 C.I.C.P. capata statut consultativ de organizatie neguvernamentala tip B.

In anul 1950 sunt afiliate la C.I.C.P. un numar de 34 de organizatii de politie din tot atatea tarii,iar in

anul 1955 numarul acestora ajunge la 50.

In anul 1956, aceasta organizatie neguvernamentala tip B ,recunoscuta pe plan mondial, isi schimba

denumirea in Organizatia Mondiala de Politie Criminala- INTERPOL. In prezent organizatia numara

188 membri, intre care se afla si Romania.

Principiile care guverneaza activitatea C.I.C.P.

a) Principiile generale calauzitoare ale C.I.C.P.vizeaza obiectul infractiunilor de drept comun.De

asemenea aceasta nu ia in discutie si nu adopta hotarari sau recomandari care sunt de competenta

interna a statelor.Serviciile de politie ale statelor participa in mod egal la dezbateri, la desfasurarea

lucrarilor,la adoptarea deciziilor.

Deciziile si recomandarile care se iau nu au caracter juridic care ar putea naste norme obligatorii

pentru membrii organizatiei.Ele sunt cu caracter de recomandare.

b) Principii de ordin pur specific:

- respectarea integritatii nationale;

- limitarea numai la activitati si afaceri in sfera dreptului comun.” In cazul in care este

implicata politica, religia sau rasa, INTERPOL devine surdo-mut”

- principiul universalitatii organizatiei;

- principiul respectarii caracterului functional al cooperarii

- principiul inlaturarii formalismului si a unor situatii rigide

Structura organizatorica.

Organele conducatoare. C.I.C.P.- INTERPOL este condusa de doua categorii de organe:

- organe reprezentative : Adunarea generala si Comitetul Executiv;

- organe tehnice permanente: Secretariatul General si Birourile Centrale Nationale

Limbile de lucru in cadrul C.I.C.P. sunt: franceza ,engleza , spaniola si araba folosindu-se

interpretarea in toate cele patru limbi simultan.

Resursele financiare ale C.I.C.P.- INTERPOL provin in proportie de 95% din cotizatiile

anuale ale tarilor membre.

Mesajele (notitele) difuzate de INTERPOL au o structura si o forma precisa ,codificate in

baza culorilor astfel:

133

- rosie– se refera la rezolvarea unor probleme urgente cum ar fi arestarea sau

extradarea;

- albastra- se solicita informatii despre un anumit suspect

- verde - se avesrtizeaza prezenta vreunui element suspect in tara respectiva

- negru – se refera la cadavre neidentificate

Romania este de fapt membra fondatoare a acestei organizatii, avand in vedere ca la primul Congres

care a vut loc la Monaco in 1914 au participat reprezentanti ai politiei din tara noastra.

Congresul care urma sa aiba loc la Bucuresti in anul 1916 nu a mai avut loc din cauza razboiului.

Romania a participat la activitatile C.I.C.P., reinfiintate in anul 1923 ,aducand o contributie esentiala la

activitatea acesteia .

In anul 1938, la Bucuresti au avut loc Adunarea Generala a C.I.C.P. si Congresul Asociatiei de Drept

International si Penitenciare.Dupa al II- lea razboi mondial, ţara noastra nu a mai participat la

activitatile C.I.C.P..

In anul 1973, la a 42-a sesiune a Adunarii Generale care a avut loc intre 2-9 octombrie la Viena,

Romania a revenit in aceasta Organizatie.

Azi, OIPC-Inperpol, are sediul la Lyon în Franţa şi este cea mai mare organizaţie poliţienească

din lume. În glumă este denumită „Organizaţia Naţiunilor Unite a Poliţiei”. Creată în 1923 pentru a

facilita urmărirea infractorilor care traversau frontierele naţionale, Interpolul numără astăzi 188 de ţări

membre de pe cinci continente, acordând sprijin şi asistenţă tuturor organizaţiilor, autorităţilor şi

serviciilor publice a căror misiune constă în prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale.

Interpolul oferă trei servicii importante: un sistem global unic de comunicaţii poliţieneşti, o întreagă

gamă de baze de date cu caracter poliţienesc şi un suport proactiv pentru operaţiunile poliţieneşti

desfăşurate în toată lumea.

4.1.1. Obiectivele O.I.P.C. – Interpol

Actualul statut al organizaţiei, amendat în 1956, cuprinde o serie de prevederi noi, care

reliefează trăsăturile distincte ale unei organizaţii internaţionale importante, cu activităţi şi obiective

specifice. Organizaţia este concepută pe scheletul cadru al organizaţiilor internaţionale, având o serie

de documente fundamentale cum sunt: statutul OIPC – INTERPOL, care cuprinde 50 de articole;

Regulamentul general de funcţionare a organizaţiei; Regulamentul financiar; Doctrina de funcţionare a

Birourilor Centrale Naţionale şi Regulamentul radio-comunicaţiilor de poliţie.

134

Obiectivele (scopurile) acestei organizaţii internaţionale de cooperare sunt definite în art. 2 din

statut astfel:185

a) Asigurarea şi dezvoltarea celei mai largi asistenţe reciproce a tuturor autorităţilor de poliţie

criminală, în cadrul legilor existente în fiecare ţară şi în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor

Omului;

b) Stabilirea şi dezvoltarea tuturor instituţiilor capabile să contribuie în mod eficace la

prevenirea şi reprimarea infracţiunilor de drept comun.

Limitele de acţiune ale OIPC-INTERPOL sunt stabilite în art. 3 din statut astfel: „Orice

activitate sau intervenţie în probleme sau cazuri care prezintă un caracter politic, militar, religios sau

rasial este în mod riguros interzisă organizaţiei”. Potrivit art. 3 din statutul organizaţiei sunt

considerate ca infracţiuni politice faptele care în funcţie de circumstanţă prezintă un caracter politic

chiar dacă legislaţia unei ţări o califică ca fiind o faptă de drept comun.

Din lectura celor două articole ale statutului OIPC-INTERPOL rezultă că obiectivul principal

urmărit de această organizaţie este crearea cadrului propice în care autorităţile de poliţie naţionale să

coopereze pentru reprimarea şi combaterea cu eficacitate mai mare a criminalităţii de drept comun.186

Conform unei opinii exprimate în literatura de specialitate OIPC – INTERPOL este o

organizaţie neguvernamentală având ca membre organe de poliţie din numeroase state de pe cele cinci

continente.187

Structura organizatorică a O.I.P.C. – INTERPOL

OIPC – INTERPOL este compusă din două categorii de organe:

a). Organe reprezentative (deliberative) care se reunesc periodic pentru a delibera, respectiv

Adunarea Generală şi Comitetul Executiv;

b). Organe tehnice permanente, care asigură funcţionarea continuă a cooperării şi pun în

practică hotărârile organelor deliberative, respectiv Secretariatul General şi Birourile Centrale

Naţionale.

c). Organe reprezentative (deliberative)

Adunarea Generală a O.I.P.C. – INTERPOL este instituţia supremă a organizaţiei care reuneşte

anual delegaţiile oficiale ale ţărilor afiliate. Sesiunile durează de obicei o săptămână, la lucrări putând

lua parte în calitate de observatori şi reprezentanţi ai altor organizaţii internaţionale.188

Adunarea Generală are o structură compusă din delegaţiile statelor membre, desemnate de

guvernele respective şi este competentă de să decidă în toate problemele referitoare la bunul mers al

organizaţiei (direcţii de acţiune, metode şi mijloace ale cooperării poliţieneşti internaţionale, strategii

de luptă împotriva criminalităţii internaţionale, programul pentru activitatea viitoare, alegerea

185

Art.2 din Statutul OIPC Interpol. 186

C-tin Drăghici, S.Şerb, A.Ignat, A.Iacob – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 219. 187

Dumitra Popescu şi Florian Coman – Drept internaţional public, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993,

pag. 195. 188

Gh. Pele şi Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,

1983, pag. 13-23.

135

membrilor Comitetului Executiv şi a altor funcţii prevăzute de statut, finanţarea etc.).189

Dezbaterile în

cadrul Adunării Generale au loc pe baza unei ordini de zi propusă de Comitetul Executiv şi difuzată cu

cel puţin 90 de zile înainte de sesiune tuturor ţărilor afiliate la organizaţie.

Hotărârile, rezoluţiile şi recomandările Adunării Generale se adoptă prin vot, fiecărei delegaţii

participante revenindu-i un singur vot, indiferent de mărimea ei.190

Limbile de lucru ale Adunării

Generale sunt: franceza, engleza, spaniola şi araba, folosindu-se interpretarea simultană în toate cele

patru limbi.

În conformitate cu art. 7 din statutul organizaţiei, fiecare stat membru trebuie să includă în

delegaţia oficială care participă la sesiunile Adunării Generale înalţi funcţionari din organismele care

exercită atribuţii de poliţie, funcţionari a căror misiune pe plan naţional este legată de activităţile

OIPC- INTERPOL şi anumiţi specialişti în problemele înscrise pe ordinea de zi.

Comitetul Executiv este format din 13 persoane alese prin vot secret de către Adunarea

Generală a Organizaţiei. Conform prevederilor art. 22 din Statut, Comitetul Executiv are ca atribuţii

punerea în aplicare a hotărârilor Adunării Generale, pregătirea ordinii de zi a acesteia, aprobarea

programului de lucru şi a proiectului ordinii de zi, controlarea gestiunii Secretariatului General. De

regulă, Comitetul Executiv se reuneşte de două ori pe an. Persoanele care compun Comitetul Executiv

sunt: Preşedintele Organizaţiei; 3 vicepreşedinţi; 9 membri.

Preşedintele OIPC-INTERPOL este ales pe o perioadă de patru ani. Acesta prezidează

reuniunile Adunării Generale şi ale Comitetului Executiv, conlucrând strâns cu Secretariatul General al

Organizaţiei. Celelalte persoane din Comitetul Executiv sunt alese pe o perioadă de trei ani. Pentru a

facilita accesul cât mai multor ţări la conducerea treburilor Organizaţiei, este interzisă realegerea

imediată a unei persoane în aceeaşi funcţie. Preşedintele şi cei 3 vicepreşedinţi trebuie să facă parte din

continente diferite. Comitetul Executiv, conform art. 22 din Statutul organizaţiei, are următoarele

atribuţii: supraveghează executarea deciziilor Adunării Generale; pregăteşte ordinea de zi pentru

sesiunile acesteia pe care o comunică cu 3 luni înainte statelor membre; înaintează Adunării Generale

orice program de lucru sau proiect pe care îl consideră necesar; supraveghează activitatea de conducere

şi munca Secretariatului General al Interpol, exercitând puterile acordate de Adunarea Generală.

b). Organe tehnice permanente

Secretariatul General al OIPC-INTERPOL, este organismul administrativ şi tehnic care asigură

funcţionarea permanentă a organizaţiei. În fapt acest Secretariat General este o administraţie

internaţională care nu este subordonată nici unui guvern şi care acţionează în numele şi pentru

comunitatea internaţională, în lupta împotriva criminalităţii.191

În conformitate cu prevederile art. 26 din Statut, Secretariatul General are următoarele atribuţii:

aplică hotărârile Adunării Generale şi ale Executivului; acţionează ca un centru internaţional de luptă

împotriva criminalităţii de drept comun şi ca un centru tehnic şi de informare; asigură administrarea

189

C-tin Drăghici, S.Şerb, A.Ignat, A.Iacob – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 219-220. 190

Stoica Mihai-Gheorghe şi Cătuţi C-tin-Cristian, op.cit., pag. 60. 191

Ion Suceavă şi Florian Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim, Bucureşti,

1997, pag. 201.

136

generală a organizaţiei; menţine legătura cu autorităţile naţionale şi internaţionale prin intermediul

Birourilor Centrale Naţionale; pregăteşte şi editează publicaţiile necesare şi utile pentru activitatea

organizaţiei; asigură lucrările de secretariat cu ocazia sesiunilor Adunărilor Generale, ale Comitetului

Executiv şi ale oricăror organisme din cadrul Interpol; menţine contacte directe şi constante cu

preşedintele organizaţiei.

Secretariatul General este condus de secretarul general al Organizaţiei, ales de Adunarea Generală

pentru o perioadă de 5 ani şi care poate fi reales în aceeaşi funcţie.192

Potrivit Statutului, secretarul

general, primul funcţionar al Organizaţiei, este, în principiu, o personalitate având cetăţenia ţării în

care se află sediul Secretariatului General. Secretariatul General are în structura sa patru divizii

specializate:

Divizia I Administrativă are ca atribuţii principale pe cele legate de contabilitate şi pregătirea

bugetului, administrarea personalului şi a serviciilor generale (telecomunicaţii, traduceri,

imprimerie etc), pregătirea Adunărilor Generale şi a altor reuniuni organizate de OIPC-

INTERPOL.

Divizia a II-a de legătură şi informaţie criminală este însărcinată cu centralizarea şi studierea

afacerilor criminale ce impun cooperare poliţienească internaţională. Această divizie ţine la zi

documentaţia criminală şi pe cea specializată a Organizaţiei şi este împărţită, la rândul ei, în

patru subdivizii, din care primele trei sunt specializate într-un sector important al criminalităţii

internaţionale:

— subdivizia criminalitate generală (infracţiuni împotriva persoanelor şi bunurilor,

terorism internaţional, fonduri provenite din activităţi criminale, crima

organizată);

— subdivizia criminalitate economico-financiară (contrafaceri de documente de

plată, falsul de monedă, escrocherii cu mijloace de plată, criminalitate ecologică

şi informatică);

— subdivizia de stupefiante (lupta împotriva traficului de droguri). Fiecare din

aceste subdivizii efectuează o muncă de stat-major în materie de poliţie

criminală. Ele însele nu întreprind nici o operaţiune poliţienească propriu-zisă,

acestea căzând în sarcina fiecărei poliţii naţionale, în virtutea autorităţii ei

suverane.

Activitatea acestor trei subdivizii se bazează pe o bogată documentaţie, acumulată zilnic,

referitoare la infractorii internaţionali şi activitatea lor, pusă la dispoziţie de:

- subdivizia informaţii criminale. Ultima subdivizie are ca sarcină tratamentul informaţiilor,

destinate statelor membre, cu ajutorul tehnologiilor informatice şi se compune din cinci servicii:

răspunsuri la mesaje; notiţe internaţionale, identificare dactiloscopie; căutare automată şi arhivare;

unitatea de analiză a criminalităţii.

192

Gh.Pele şi Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,

1983, pag. 67-70.

137

Această documentaţie, prelucrată cu mijloace informative ultramoderne, include informaţii

operative, constituite în două fişiere (alfabetic şi fonetic) completate cu alte fişiere speciale (denumirile

unor vapoare suspecte, seriile paşapoartelor false, numerele de înmatriculare ale vehiculelor folosite de

infractori) precum şi arhive specializate care cuprind amprentele digitale decadactilare, fotografiile

infractorilor internaţionali şi modurile lor de operare (în situaţia celor de o periculozitate deosebită).

Divizia a III-a juridică, documentare şi formarea profesională realizează o serie de informări şi

studii privind problemele tehnice şi juridice de poliţie, criminologie, drept penal, prevenirea şi

tratamentul delincvenţilor, dezvoltarea unor noi metode şi tehnici ale poliţiei ştiinţifice,

organizarea şi dotarea serviciilor de poliţie etc. Această divizie editează de asemenea sta-

tisticile criminale internaţionale, pe baza datelor primite de la Birourile Centrale Naţionale,

pregăteşte colocviile internaţionale pe diferite teme şi organizează cicluri internaţionale de

studii cu participarea unor specialişti de renume mondial. Tot această divizie asigură editarea

„Revistei Internaţionale de Poliţie Criminală". Această revistă publică articole care tratează

toate subiectele ce interesează munca de poliţie şi este editată în cele 4 limbi oficiale ale

0rganizaţiei.

Divizia a IV-a suport tehnic a fost creată pentru a răspunde necesităţii de informatizare a

activităţii este compusă, la rândul ei, din două vizii: telecomunicaţii şi informatică, având ca

atribuţii susţinerea logistică a cooperării poliţieneşti internaţionale şi folosirea celor mai

avansate tehnici.

Prezentarea structurii interne a Secretariatului General al OIPC-INTERPOL evidenţiază că

acesta constituie, în fapt, un adevărat stat-major al Organizaţiei, a cărui menire principală este de a

coordona afacerile criminale de anvergură internaţională prin furnizarea, de către poliţiile naţionale

afiliate, a unor informaţii operative despre infractorii internaţionali, modurile lor de operare, mijloacele

tehnice şi de transport folosite pentru comiterea infracţiunilor.

În afară de Secretarul General, activitatea secretariatului este realizată de către personalul

tehnic şi administrativ, care este compus din funcţionari de poliţie puşi la dispoziţia Organizaţiei de

către Guvernele ţărilor afiliate, funcţionari detaşaţi puşi la dispoziţie de către autoritatea de poliţie din

ţara de origine, pentru a executa activităţi în numele Secretariatului General şi funcţionari angajaţi cu

contract (în special tehnicieni şi funcţionari administrativi). În prezent personalul Secretariatului

General numără 302 funcţionari din 41 de state membre. Funcţionarii angajaţi prin contract desfăşoară

activităţi care nu necesită pregătire poliţienească (redactori, traducători, secretare, informaticieni,

funcţionari de birou etc.).

> Comisia de control intern a fişierelor. Adunarea Generală de la Torremolinos din octombrie

1982 a aprobat crearea unei Comisii de control compusă din 4 membrii de naţionalităţi diferite, având

ca sarcină verificarea faptului dacă datele cu caracter personal aflate în fişierele Interpolului sunt

obţinute şi tratate conform statutului organizaţiei şi dacă sunt utilizate numai de către organele

138

competente ale organizaţiei, dacă sunt înregistrate numai în scopuri bine determinate, dacă sunt exacte

şi conservate pe timpul unei perioade limitate în condiţiile fixate de organizaţie.193

Comisia pune la dispoziţia tuturor resortisanţilor sau rezidenţilor unui stat membru lista cu

fişierele ţinute de organizaţie. La cererea lor Comisia verifică dacă datele cu conţinut personal deţinute

de OIPC-INTERPOL corespund condiţiilor amintite.

Resursele financiare ale Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală INTERPOL, provin, în

proporţie de 95% din contribuţia anuală a fiecărui stat membru.

Birourile Centrale Naţionale

Conform Statutului organizaţiei194

fiecare poliţie naţională afiliată la OIPC-INTERPOL îşi

desemnează un organism care va funcţiona în ţara respectivă.

Experienţa practică a scos în evidenţă faptul că în cale cooperării internaţionale există trei mari

obstacole şi anume: diferenţa dintre structurile poliţieneşti naţionale, barierele lingvistice şi

diversitatea sistemelor juridice ale ţărilor membre.

Pentru a estompa aceste inconveniente, în fiecare stat afiliat la OIPC-INTERPOL, sarcinile

cooperării poliţieneşti internaţionale au fost încredinţate unui serviciu permanent desemnat de

autorităţile guvernamentale naţionale denumit Biroul Central Naţional Interpol. Birourile Centrale

Naţionale sunt formate numai din funcţionarii de poliţie, din ţara respectivă, care acţionează

întotdeauna în cadrul juridic fixat de legislaţia fiecărui stat membru.

Acest organ asigură cooperarea poliţienească pe două planuri195

:

- pe plan extern cu Secretariatul General al OIPC INTERPOL şi celelalte Birouri Centrale

Naţionale din ţările membre;

- pe plan intern, asigură cooperarea cu serviciile de poliţie din ţara respectivă, singurele

competente, cu putere de acţiune operativă, conform legislaţiei în vigoare.

Atribuţiile Birourilor Centrale Naţionale sunt următoarele196

:

centralizarea informaţiilor cu caracter poliţienesc de interes internaţional şi a documentaţiei

interne de natură poliţienească pe care le transmite către Secretariatul General şi celelalte

Birouri Centrale Naţionale ale ţărilor afiliate;

declanşează pe teritoriul naţional operaţiuni cu caracter poliţienesc care sunt solicitate de

celelalte Birouri Centrale Naţionale din ţările afiliate;

primeşte cererile de informaţii, de verificări, de arestări şi extrădări, transmise de Secretariatul

General şi de celelalte Birouri Centrale Naţionale şi trimite răspunsurile solicitate la acestea;

transmite celorlalte Birouri Centrale Naţionale, cererile magistraţilor sau ale serviciilor de

poliţie privitoare la arestări şi extrădări în vederea executării lor în străinătate;

193

C-tin Drăghici, S.Şerb, A.Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 220. 194

Art. 32 din Statutul OIPC-INTERPOL. 195

Ion Suceavă şi Florian Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim, Bucureşti,

1997, pag. 218. 196

C-tin Drăghici, S.Şerb, A.Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 222.

139

coordonează acţiunile poliţieneşti în ţara respectivă, conform legislaţiei naţionale, cu privire la

măsurile împotriva infractorilor internaţionali;

solicită intervenţia OIPC-INTERPOL pe plan internaţional în probleme legate de criminalitatea

statului respectiv, în special atunci când se referă la infractori care au părăsit frontierele statului

respectiv;

transmite către Secretariatul General date, studii şi orice alte materiale pe care le consideră

necesare.

Şeful Biroului Central Naţional INTERPOL, reprezintă ţara sa la sesiunile Adunării Generale şi

pune în aplicare rezoluţiile adoptate în sesiunile acesteia.

Sistemul de lucru între OIPC-INTERPOL şi Birourile Centrale Naţionale se desfăşoară

astfel197

:

Secretariatul General, la cererea unei organizaţii de poliţie afiliate solicită relaţii şi măsuri într-

o altă ţară membră cu privire la un grup, o persoană sau o infracţiune. Secretariatul General

poate adresa această cerere către toate ţările afiliate, numai prin Birourile Centrale Naţionale;

Un Birou Central Naţional poate cere prin Secretariatul General verificări de acelaşi gen la o

altă organizaţie de poliţie afiliată sau la mai multe, tot prin intermediul Biroului Central

Naţional;

Două organizaţii de poliţie din statele afiliate pot cere relaţii pentru aceeaşi grupă de probleme

sau persoane;

Efectuarea de verificări sau urmăriri în releu din ţară în ţară sub coordonarea Secretariatului

General (pur tehnică, nu de dispoziţie), atunci când în lucru sunt acţiuni de anvergură

internaţională care privesc grupuri de indivizi şi persoane care parcurg cu rapiditate teritoriile

mai multor ţări.

Consilierii

Pentru studiul şi lămurirea unor probleme ştiinţifice OIPC-INTERPOL poate să recurgă la

sprijinul unor consilieri (specialişti) desemnaţi de Comitetul Executiv pe o perioadă de 3 ani, din

rândul unor personalităţi recunoscute pentru reputaţia lor mondială într-un anumit domeniu de

activitate ce interesează organizaţia.

4.1.2. Principiile ce stau la baza cooperării poliţieneşti internaţionale OIPC198

197

Ion Suceavă şi Florian Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim, Bucureşti,

1]997, pag. 220-221. 198

Gh.Pele şi Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,

1983, pag. 23-26, în acelaşi sens Stoica Mihai – Gheorghe şi Cătuţi Constantin Cristian – Cooperarea poliţienească

internaţională în România, Editura Paper Print Invest, Bucureşti, 2006, pag. 59.

140

Activitatea desfăşurată de OIPC-INTERPOL pentru prevenirea şi reprimarea criminalităţii

internaţionale are la bază câteva principii fundamentale, a căror respectare prezintă o importanţă

deosebită pentru realizarea unei bune cooperări poliţieneşti, astfel:

a. Principiul respectării suveranităţii naţionale, constituie principiul pe care se bazează toate

relaţiile fundamentale existente între state. Cooperarea poliţienească internaţională se bazează pe

acţiunea reciprocă a fiecărei poliţii, care în interiorul frontierelor naţionale este obligată să respecte

propriile legi. OIPC – INTERPOL nu acţionează pe teritoriul altor state, deoarece reprimarea

criminalităţii este un atribut al organelor statului respectiv, al poliţiei naţionale.

b. Reprimarea numai a infracţiunilor de drept comun

Cooperarea poliţienească internaţională nu ar fi posibilă, la nivel mondial, decât în problemele

care întrunesc consensul tuturor ţărilor interesate. Nici o societate nu poate admite asasinatul, furtul,

traficul de persoane, traficul cu maşini furate, cu opere de artă, escrocheriile, traficul de droguri,

falsificarea de bancnote şi traficul cu acestea, contrabanda, traficul cu armament etc. Din aceste motive

cooperarea poliţienească este organizată şi are drept scop prevenirea şi reprimarea cu eficienţă maximă

numai a infracţiunilor de drept comun.

c. Universalitatea cooperării, în sensul că fiecare stat poate coopera cu oricare altul. Astfel,

cooperarea poliţienească internaţională este astfel organizată încât o ţară să poată coopera cu oricare

alta fără a ţine seama de consideraţii politice, geografice sau lingvistice.

d. Egalitatea de tratament a tuturor ţărilor membre. Este un principiu al cooperării poliţieneşti

internaţionale ce decurge din egalitatea suverană a statelor. In practica organizaţiei egalitatea de

tratament se traduce prin faptul că toate ţările afiliate beneficiază de servicii identice, indiferent de

mărimea contribuţiei lor financiare la bugetul organizaţiei.

e. Caracterul extensiv al cooperării, în sensul că aceasta este deschisă tuturor autorităţilor

poliţieneşti naţionale cu misiuni de luptă împotriva criminalităţii (poliţie, parchet, justiţie, jandarmerie,

vamă, gardă financiară).

f. Supleţea cooperării, respectiv evitarea oricărui formalism care ar impieta asupra operativităţii

şi eficacităţii cooperării poliţieneşti internaţionale.

În conformitate cu aceste principii, această organizaţie nu dispune de investigatori

supranaţionali, de superdetectivi, care să îndeplinească misiuni operative de poliţie în alte ţări.

Cooperarea poliţienească internaţională presupune acţiunea coordonată a poliţiilor din ţările

membre, atât ca furnizori cât şi ca beneficiari ai informaţiilor şi serviciilor necesare prevenirii şi

combaterii criminalităţii.

Cooperarea internaţională facilitează de asemenea contactele directe între poliţişti. Astfel în

cazurile deosebit de grave şi complexe, se poate ivi necesitatea ca un poliţist dintr-o ţară să se

deplaseze în altă ţară pentru a-i sprijini pe colegii săi locali, având avantajul cunoaşterii la perfecţie a

unor detalii rezultate din ancheta efectuată în propria ţară. Aceste probleme de deplasare în străinătate

se face numai prin înţelegerile dintre BCN-urile ţărilor interesate.

141

4.2. Oficiu European de Poliţie – EUROPOL

4.2.1. Politia europeana de combatere a drogurilor si pentru schimbul de informatii

(Europol)

In sesiunea plenara a Parlamentului European din ianuarie 1993 s-a dezbatut problema

constituirii Europolului. In afara luptei impotriva drogurilor, acest organism se va preocupa si de

crima organizata cu accent asupra infractiunilor cu pericol social ridicat, fraudelor din domeniul

informativ si al documentelor, furtului de autovehicule si a altor obiecte de valoare, a faptelor de

natura sa afecteze mediul inconjurator cat si cele referitoare la traficul de organe si fiinte vii.

In ceea ce priveste controlul politic al Parlamentului European asupra Europol, el se va

exercita in cadrul dreptului de informare si de ancheta al acestuia, completat prin controalele

parlamentelor nationale ce pot proceda la interogarea ministrilor.

EDU Europol

La 3 ianuarie 1994 Departamentul Droguri (EDU) al Europol a inceput sa opereze ca

predecesor al Europol la Haga, in Olanda. Crearea Biroului European de Politie (Europol) se

bazeaza pe art. 1 (“probleme de interes comun”) al Tratatului Uniunii Europene (tratatul de

Maastricht).

Conventia Europol

La 26 iulie 1995 a fost semnata la Bruxelles Conventia Europol. In scopul de a-si indeplini

sarcinile. Europol va stabili un sistem informational computerizat la care vor avea acces direct

Birourile Nationale Europol si ofiteri de legatura ai Europol.

Conventia Europol nu va intra in vigoare inainte de a fi adoptata de toate statele membre.

Pana atunci, baza legala a functionarii Departamentului Droguri este actul de aderare din 9 martie

1995, care inlocuieste acordul ministerial din 2 iulie 1993.

Scopul activitatilor

Conform actului de aderare, EDU va actiona ca o echipa neoperationala pentru schimb si

analiza de date si informatii, cand acestea privesc doua sau mai multe state membre, astfel :

142

a) traficul ilicit de stupefiante ;

b) traficul ilicit de substante nucleare si radioactive ;

c) infractiuni ce implica retelele clandestine de emigranti ;

d) traficul ilicit de vehicule ;

e) terorismul care va fi inclus dupa ratificarea Conventiei, plus activitati in care sunt implicate

organizatii criminale si actiuni de spalare a banilor murdari.

Informatiile schimbate intre EDU si serviciile competente din statele membre ale Uniunii

Europene sunt canalizate printr-o autoritate centrala nationala (Birourile Nationale Europol). 10

reprezentanti ai BNE dintre cele 15 state membre ale Uniunii Europene sunt de asemenea si

reprezentantii Birourilor Nationale INTERPOL din tarile lor.

Europolul va fi un corp de coordonare centralizata a schimbului si analizei datelor

infractionale, fara nici o putere operationala. Europol a fost pentru prima data propus spre fondare

in 1991 de catre cancelarul Kohl care a urmarit un echivalent operational al FBI pe plan european.

Propunerea sa a fost dezvoltata pe baza existentei unei prime initiative a Marii britanii privind

fondarea unei Brigazi Europene de Date privind Drogurile.

Adunarea Executiva Europol este o adunare a oficialilor din toate tarile membre ale UE

care au fost insarcinate cu supravegherea activitatii BED (Brigada Europeana privind Drogurile) si

cu elaborarea proiectului Conventiei privind crearea Europolului. Se intruneste o data pe luna la

Bruxelles, sub acordurile pentru cooperarea interguvernamentala in domeniul justitiei si afacerilor

interne stabilita in Titlul VI al Tratatului privind UE (“al treilea pilon” al tratatului de la

Maastricht).

Brigada Europeana privind Drogurile (BED) este prima etapa a Europolului, deschisa

oficial la 16 februarie 1994 la Haga. BED opereaza pe o baza determinata si trebuie sa se preocupe

numai de informatiile privind traficul ilicit de droguri si actiuni de spalare a banilor murdari

asociate acestuia.

Totusi Consiliul Europei, la intalnirea din 9-10 decembrie 1994 de la Essen, a hotarat sa

extinda mandatul BED in ceea ce priveste includerea in obiectul de activitate a comertului cu

substante radioactive si nucleare, traficului cu carne vie, traficului de vehicule si operatiunilor de

spalare a banilor asociate acestora.

Cooperarea Lucratorilor Europol are acces doar la bazele de date relevante in tarile lor, iar

regimul impus datelor personale este guvernat de catre propriul sistem national privind protectia

informatiilor.

Orice stat membru care primeste informatia de la o intercomunicare cu un alt lucrator,

143

trebuie sa acorde informatiei acelasi grad de protectie pe care aceasta il primea in statul din care

provine.

Autoritatile nationale de protectie a datelor (in Marea Britanie, Institutul de Protectie a

Datelor Inregistrate) au fost invitate sa se asigure ca legislatiile nationale privind protectia

informatiilor sunt corespunzatoare. BED nu detine o baza de date centralizata a informatiilor

personale.

Coordonatorul raporteaza Adunarii Executive a Europol si in cele din urma Consiliului

Ministerelor de Justitie, fondat prin titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeana.

Europol permite schimbul de informatii la o scara mai mare in domeniile selectionate ale

infractionalitatii decat aceea acoperita de BED.

Europol este un pas important spre imbunatatirea cooperarii intre fortele politienesti

nationale. Cum exemplele criminalitatii peste frontiera sunt in crestere, informatiile imprastiate,

analizate si unde este necesar operatiile alaturate, vor deveni mai importante.

Majoritatea datelor personale vor fi stocate pentru o perioada limitata de timp si vor exista

protectii in Conventie gata sa faca recapitularea si stergerea daca nu mai sunt necesare. Europol va

fi conectata la o singura Brigada Nationala in fiecare stat membru, dar nu va avea posibilitatea sa

apeleze automat datele din sistemele nationale sau sa adune o baza de date europeana de

inregistrari despre infractiuni.

Amploarea si complexitatea crescanda a criminalitatii organizate, a criminalitatii

transnationale, a criminalitatii teroriste, a deteriorarii sigurantei zonelor urbane, a traficului ilicit de

droguri, a traficului ilicit de arme, a traficului international de minori, a introducerii clandestine de

straini, a criminalitatii afacerilor, a falsificarii de moneda, a criminalitatii in materie de mediu

inconjurator, a coruptiei, a criminalitatii care vizeaza patrimoniul cultural national, a traficului de

masini de lux, a delincventei referitoare la informatica si la telecomunicatii, a spalarii banilor si

infiltrarii in economia legitima a unor grupuri criminale organizate precum si a efectelor acestor

activitati asupra societatii obliga cetatenii pe intreg mapamondul, guvernele, organismele

internationale la o solidaritate mondiala, la o vointa comuna de cooperare pentru combaterea si

eradicarea acestui flagel care a atins cote fara precedent nemaintalnite.

Aceasta vointa comuna se concretizeaza in discutarea problemei criminalitatii organizate

sub toate formele in forurile cele mai inalte.

Pericolul amplificarii criminalitatii a fost sesizat de mult timp in Organizatia Natiunilor

Unite care a avut in preocupare prevenirea infractiunilor si justitia penala inca de la crearea sa in

1945, Consiliului economic si social a coordonat asemenea activitati, s-a creat in 1950 Consiliul

144

pentru prevenirea crimei in lupta contra delincventei si ulterior Institutul Natiunilor Unite pentru

cercetarea criminalitatii si justitia penala (U.N.I.C.N.I.).

De asemenea, s-au stabilit continutul conceptelor de criminalitate al afacerilor, terorism,

crima organizata, spalarea banilor, criminalitatea informatica si s-au elaborat ample studii, strategii

si programme de combaterea criminalitatii secvential.

In pofida acestor preocupari produsul crimei organizate a crescut de la 200 miliarde dolari

media anilor ’80 la 1200 miliarde de dolari in 1997.

Criminalitatea asa cum o aprecia Enrico Fenni este un fenomen complex generat de mai

multi factori, iar in stavilirea acestui fenomen implica strategii politice, economice, sociale,

juridice, psihologice s.a.

Promovarea unor politici si strategii de sprijinire a economiilor tarilor slab dezvoltate si

integrarea lor in Comunitatea Europeana singura capabila sa faca fata expansiunii economice

americane in sensul asigurarii unei bunastari, astfel incat societatea sa poata oferi multiple

posibilitati individului pentru satisfacerea nevoilor sale inclusiv o protectie sociala extinsa. De fapt

indeplinirea masurilor din Programul de actiune privind instaurarea unei noi ordini economice

internationale si din Carta drepturilor si indatoririlor economice ale statelor, stabilita prin Rezolutia

3281; inca din 12.12.1974 a Adunarii Generale a ONU.

Acordul tuturor guvernelor tarilor de a reprima criminalitatea organizata, transfrontaliera de

mare dimensiune prin:

-incheierea de acorduri multilaterale in domeniul combaterii crimei organizate in toate formele

ei de manifestare prin realizarea schimbului de informatii, documente, schimb de elemente de

proba, remiterea unor piese originale sau copii certificate a unor dosare pertinente, localizarea

si identificarea unor persoane,notificarea citatiilor, examinarea obiectelor si a locurilor,

inspectii, sechestre, obtinerea unor depozitii s.a. ;

- incheierea acordurilor de extradare in materie de crima organizata in toate formele ei cu

celkelalte tari;

- alinierea legislatiei referitoare la criminalitatea transnationala, organizata la cea europeana

in special compatibila cu legislatia comunitara ;

- eliminarea din legile care reglementeaza activitati economico-financiar-bancare a

prevederilor care favorizeaza actele de coruptie “poate sa aprobe …”;

- perfectionarea activitatii structurilor specializate de lupta impotriva acestui flagel din

Ministerul de Interne si infiintarea lor la Ministerul Finantelor;

- crearea de compartimente specializate la Ministerul de Justitie;

145

- cresterea competentei profesionale prin instituirea personalului angrenat in structurile

mentionate;

- prezentarea de rapoarte periodic a situatiei criminalitatii organismelor ONU ;

- imbunatatirea cooperarii internationale prin organismele internationale specializate Interpol,

Europol, UCLAF s.a. ;

- elaborarea de studii si adoptari de politici de prevenire referitoare la criminalitatea

organizata transfrontaliera.

Punerea in aplicare a recomandarilor cuprinse in rapoartele si rezolutiile ONU in mod

special la Congresul al IX-lea pentru prevenirea crimei si tratamentul delincventelor desfasurat la

Cairo – 28.04 – 80545 si a Rezolutiei 1147 (1998) privind criminalitatea afacerilor o amenintare

pentru Europa.

4.2.2. EUROPOL şi Tratatele Europene

Europol şi Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam, prevede faptul că această cooperare poliţienească prin intermediul

Europol poate fi ameliorată datorită unui anumit număr de noi mijloace de acţiune la dispoziţia

agenţilor Europol. Acest paragraf este împărţit în patru linii pe care le vom studia succesiv, înainte de a

lua în considerare sfera de aplicare a acestor dispoziţii.

Dispoziţiile articolulului 30 § 2 din Tratatul de la Amsterdam

A fost prevăzut faptul că Europol va putea fi responsabil de coordonarea anchetelor conduse de

autorităţile competente ale statelor membre. Pasul incontestabil este că textul enunţă că asta include

„acţiunile operaţionale ale echipelor alăturate, cuprinzând şi reprezentanţi ai Europol cu titlu de

sprijin”. Acest lucru înseamnă că, Europol va putea organiza acţiunea echipelor de anchetă, constituite

din poliţişti din state membre diferite. Aceasta este deja o inovaţie. Posibilitatea oferită

reprezentanţilor Europol de a fi prezenţi pe teren este, chiar dacă aceştia din urmă nu vor avea nicio

putere operaţională şi nu vor fi admişi pe teren decât cu titlu de suport.

Cel de-al doilea mod de acţiune nou este posibilitatea oferită pentru Europol de a efectua cereri

de investigaţii în cazuri precise. Articolul 30 § 2 b) enunţă de fapt, că acest Consiliu „adoptă măsuri

destinate să permită Europol să solicite autorităţilor competente să efectueze şi să îşi coordoneze

anchetele în cazuri precise”. Această putere de iniţiativă atribuită Europol este o premisă a integrării

poliţieneşti. Europol nu va putea întreprinde el însuşi urmăriri, dar ar dispune de putere de ghidare

care va fi sigur de o mare utilitate, fiind date pe care le va cunoaşte datorită sistemului său de

informare. Puterea de orientare a Europol va fi întărită prin faptul că va putea de asemenea „să

146

dezvolte competenţe specialitate care pot fi puse la dispoziţia statelor membre pentru a le ajuta în

investigaţii despre crima organizată.”

O altă prevedere este că, Consiliul „promovează stabilirea unor contacte între magistraţi şi

anchetatori specializaţi în lupta împotriva crimei organizate şi lucrând în strânsă colaborare cu

Europol”.Această dispoziţie tinde să remedieze insuficienţele rapoartelor dintre magistraţi şi poliţişti la

nivel european care dăunează luptei eficiente împotriva criminalităţii cu caracter transnaţional.

Remarcăm aici importanţa acordată de state luptei împotriva crimei organizate care este îndeosebi

vizată. Aceasta înglobează, de fapt, toate formele de criminalitate şi constituie o ameninţare pentru

ordinea publică europeană.

În cele din urmă, a fost prevăzut faptul că acest Consiliul trebuie să stabilească prin intermediul

Europol „o reţea de cercetare, de documentare şi de statistici privind criminalitatea transfrontalieră.”

Această reţea ar trebui astfel să completeze sistemul de informare al Europol care beneficiază deja,

după cum am prevăzut înainte, de fişiere de informare şi de analiză.

Responsabilitatea legală similară cu responsabilitatea politică, validarea de către instituţiile

legale este fragmentată dat fiind că, Curtea europeană de justiţie are responsabilităţi parţiale şi împarte

supravegherea judiciară cu curţile naţionale. Europol- ul se supune jurisdicţiei Curţii de Justiţie

Europene în ceea ce priveşte înţelegerile contractuale şi probleme non – contractuale. Disputele dintre

statele membre legate de interpretarea sau aplicarea Convenţiei Europol pot fi înaintate către Curtea

europeană de justiţie în caz că părţile în dispută sunt de acord să facă acest lucru .199

În orice caz, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, Curtea europeană de justiţie nu are

nici o competenţă în această sferă , resonsabilitatea trebuie să fie asigurată prin jurisdicţie naţională.

Din moment ce principala sarcină a Europol – ului este de a prelucra datele personale, dreptul

fundamental al cetăţenilor care sunt cei mai afectaţi de munca Europolului, este dreptul de acces la

dosarele personale.200

În această privinţă, fiecare stat membru, în conformitate cu legea sa naţională,

este răspunzător pentru orice daună cauzată unui individ, ca rezultat al procesării eronate de date .

Drept rezultat, orice cetăţean care este afectat de un astfel de abuz, nu poate face apel la Curtea

europeană de justiţie, datorită lipsei de competenţe legale. Această situaţie este percepută de unii ca

fiind o problemă fundamentală ( Kaiafa – Gbandi 2001 ). În conformitate cu această interpretare,

capacităţile curţilor naţionale de a oferi protecţie legală sunt mai degrabă limitate datorită superiorităţii

199

În cursul recentului amendament în 2003 toate statele membre, cu excepţia Regatului Unit, au decis să facă astfel

( vezi Convenţia Europol, Anexa ) ; 200

Un regim coerent european de protecţie a datelor este de maximă importanţă pentru potrivirea procesării datelor

dincolo de statul naţional. Cu toate că statele membre s – au luptat pentru a forma un astfel de regim, până acum nu s – au

obţinut acorduri suficiente ( vezi mai jos ) ;

147

Organismului comun de supraveghere, în această privinţă,201

datorită inviolabilităţii arhivelor Europol,

precum şi datorită imunităţii ofiţerilor Europol.202

Interesant este însă, rolul curţilor naţionale care este

stabilit în Declaraţia 7 a Articolului 30 TUE, anexată Legii Finale a Conferinţei Interguvernamentale

din Amsterdam, care declară că „acţiunea în domeniul cooperării politice, în cadrul articolului TUE,

incluzând activităţile Europol-ului, se vor supune examinării judiciare corespunzătoare a autorităţilor

naţionale competente, în conformitate cu regulile aplicabile în fiecare Stat Membru”.

Responsabilitatea profesională şi socială

Responsabilitatea profesională este exercitată formal sau informal (coduri de conduită ) printre

persoane egale profesional. În această privinţă, nu există dovezi clare dacă acest tip contribuie

semnificativ la un nivel suficient de responsabilitate.

Responsabilitatea socială se adresează în principal acelor foruri care implică o relaţie directă cu

cetăţenii şi cu societatea civilă în general. Dat fiind natura specială a forumurilor de responsabilitate

anterior menţionate, nu este surprinzător că diverse organizaţii non – guvernamentale sunt preocupate

cu supravegherea Europol – ului.203

În-deosebi, agenţia este criticată pentru dobândirea secretă a noi

competenţe, fără suficiente dezbateri publice şi supravegherea parlamentară ( Hayes 2006 ). Prin

mijloace de divesiune, sumar mă voi axa pe decizia Consiliului care se află în momentul de faţă, sub

discuţie, căci ar putea schimba structurile de responsabilitate ale Europolului într – un mod cu totul

semnificativ. În linie cu voinţa statelor membre, Comisia Europeană a prezentat, pe 20 decembrie

2006, o propunere pentru o decizie a Consiliului pentru stabilirea Biroului Poliţienesc European (

COM 2006 / 817 final, 2006 / 0310 ( CNS )). În memorandumul său explicativ, Comisia accentuează

nevoia pentru îmbunătăţirea eficienţei Europol în vremuri de ameninţări crescătoare a terorismului.

Alegerea unei decizii a Consiliului, care nu necesită ratificarea statelor membre, ar slăbi, desigur,

controlul parlamentar la nivel naţional. Pentru a compensa aceasta, Comisia prevede un control

parlamentar mai mare, la nivel european. Toate acestea sunt mai importante decât este decizia

Consiliului de a îmbunătăţi împărţirea datelor sub principiul disponibilităţii, care este cheia

programului de la Haga. În plus, Comisia propune să finanţeze Europol-ul din bugetul Comunităţii,

201

Referitor la procedurile legate de dreptul de acces, vezi articolul 19 din Convenţia Europol ; 202

Referitor la privilegii şi imunităţi, vezi articolul 41 al Convenţiei Europol. Dreptul la imunitate nu este oferit la

participarea în echipe comune de investigare, vezi OJ C 221 19.7.1997, p. 11 „Organizarea Protocolului, pe baza articolului

K.3 al Tratatului Uniunii Europene şi Articolul 41 (3) al Convenţiei Europol, legat de privilegiile şi imunităţile Europol

membrii organului său, directorii delegaţi şi angajaţi ai Europol” şi OJ C 312, 16.12.2002 C 312, p. 1 „Protocolul –

modificarea Convenţiei legate de stabilirea unui Ofiţer de Poliţie European ( Convenţia Europol ) şi protocolului legat de

privilegiile şi imunităţile Europol – ului, de membrii organului său, directorii delegaţi şi angajaţii Europol” ; 203

Cel mai notabil exemplu, cu siguranţă, este Statewach - ul care oferă acces la documentele în cauză, precum şi

analiză critică a tuturor dezvoltărilor Europol ;

148

punând astfel agenţia pe picior de egalitate cu celelalte două agenţii de securitate şi astfel, mărind rolul

Parlamentului european în controlul său. Aceasta este într-o linie cu o rezoluţie în cauză, adoptată de

către Parlamentul European.204

Europolul trebuie să fie îndreptăţit să se ocupe cu cele 32 de infracţiuni care se supun „prinderii

şi depistării rapide” în baza mandatului european de arestare şi va deveni mult mai „operaţional”

făcând parte din echipe de investigare comune. Astfel, mandatul Europol nu va mai fi restricţionat la

infracţionalitatea organizată. De fapt, în conformitate cu lista de infracţiuni , mandatul Europol va

acoperi aproape toate infracţiunile clasice. Mai mult decât atât, agenţia va putea primi date de la

organe private şi va putea asista sau ajuta un stat membru „în legătură cu un eveniment internaţional

major cu un impact politic de ordin public”. Se are în vedere, crearea de noi mijloace de procesare a

informaţiilor, la fel ca şi creşterea eficienţei celor existente. Propunerea acordă atenţie deosebită

interoperabilităţii sistemelor de procesare a datelor Europol-ului şi statelor membre precum şi

accesului la astfel de sisteme.

De asemenea, importanţa comunicării datelor personale între Europol şi bazele de date

naţionale, incluzând accesul de către Europol la acele baze de date naţionale, este un motiv

suplimentar pentru adoptarea unei decizii-cadru a Consiliului legată de protejarea datelor personale

procesate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare, în probleme de infracţionalitate, oferind un nivel

adecvat de protecţie. 205

4.2.3. Europol şi Tratatul de la Lisabona206

Europol are misiunea de a susţine şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor

servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi cooperarea acestora pentru prevenirea şi

combaterea criminalităţii grave care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi a

formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura

legislativă ordinară, stabilesc structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol. Aceste

atribuţii pot include:

204

Rezoluţia Parlamentului European din 30 noiembrie 2006 legat de procesul făcut în stabilirea unei arii de

libertate, securitate şi justiţie, BG – 0625 / 2006 ; 205

González Fuster, G. şi Paepe P., „Guvernarea reflexivă şi cel de-al treilea pilon al UE – Analiza Protecţiei Datelor

şi a Aspectelor de Legislaţie penală”, Capitolul 8 al acestui volum. 206

Tratatul de funcţionare a Uniunii europne;

149

(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de

informaţii transmise în special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi terţe;

(b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de cercetare şi operative, desfăşurate

împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe comune de cercetare

şi, după caz, în colaborare cu Eurojust.

Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control a activităţilor Europol de

către Parlamentul European, la care parlamentele naţionale sunt asociate.

Orice acţiune cu caracter operativ a Europol trebuie desfăşurată în cooperare cu autorităţile

statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat şi cu acordul acestora. Aplicarea

măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a autorităţilor naţionale competente.

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte condiţiile şi

limitele în care autorităţile competente ale statelor membre prevăzute la articolele 82 şi 87 pot

interveni pe teritoriul unui alt stat membru, în cooperare şi cu acordul autorităţilor statului respectiv.

Consiliul hotărăşte în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European207

.

Crearea Europol a fost un pas important în mărirea cooperării între forţele de poliţie a statelor

membre. Totuşi, încă este întâmpinat cu critici cu privire la eficacitatea sa şi lipsa de utilizare

adecvată.Tratatul de la Lisabona abordează aceste chestiuni prin expandarea mandatului Europol de la

crima organizată de la graniţă.208

Stabileşte mai departe faptul că legislatorul să determine prin

mijloace de reglementare, structura Europol, operarea, domeniul de acţiune şi sarcinile.209

Sarcinile nu sunt listate exhaustiv din moment ce Tratatul declară că aceste sarcini ar putea

include şi apoi listează, de exemplu, transferul de informaţii şi implementarea acţiunii operaţionale şi

investigative duse la bun sfârşit de autorităţile statelor membre. Aşadar Tratatul permite legislatorului

o derivă în conferirea de sarcini noi şi puteri Europol, chiar şi o origine operațioanală. Aceasta este în

contrast cu cadrul legal prezent, care defineşte sarcinile Europol într-o manieră mai limitată şi mai

detaliată.210

În consecinţă, Europol este întărit. Sarcinile sale sunt extinse şi cu noua aplicare a legii

majorității având posibilitatea de a folosi reglementările, o decizie viitoare în ceea ce priveşte sarcinile

207

RO C 83/84 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 30.3.2010; 208

Art. 88 (1) TFEU; 209

Art. 88 (2) TFEU; 210

Vezi Art. 30 a TEU ;

150

Europol, operația şi coordonarea vor fi mai simple şi mai eficiente. Pe de altă parte, acțiunile Europol

devin subiect al jurisdicției Curții, îmbunătățind protecția juridică211

.

Drepturile procedurale

Remarcabil, în ceea ce priveşte cooperarea polițienească este poziția Tratatului de la Lisabona

pentru aspectele procedurale. Domeniile acoperite sunt de o admisibilitate reciprocă de probe, între

statele membre, drepturile victimelor crimelor, cele mai importante fiind drepturile indivizilor în

procedurile criminale. 212

Acest echilibru nu este suficient de stabilit chiar dacă fiecare stat membru este momentan

semnatar al ECHR iar în viitor EU însuşi va deveni semnatar, iar Carta Drepturilor Fundamentale se va

transforma într-un act de legătură. Pe de altă parte, nici ECHR nici Carta nu asigură un sistem de sine

stătător pentru legea procedurală şi drepturile garantate, constituie doar un standard minim. Pe de altă

parte, noțiunea de standard echivalent pentru drepturile procedurale nu este încă o realitate.

Tratatul de la Lisabona, din nou are potențial din moment ce asigură o bază legală clară

permițând adoptarea unor norme procedurale. Această competență, combinată cu un proces mai uşor

de luare a deciziilor şi o protecție judiciară îmbunătățită, va grăbi dezvoltarea într-un domeniu care a

fost în repetate rânduri negat .

Odată cu art.29 din Tratatul de la Amsterdam (tratatul asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992) a

fost stabilită o nouă finalitate pentru activitatea viitoare a Uniunii: „(…) crearea unei securităţi

ridicate pentru cetăţeni într-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului, printr-o acţiune comună a

statelor membre în dezvoltarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în cauze penale (…)”. Acest articol

stabileşte şi modalitatea prin care va fi posibilă realizarea acestui spaţiu – prin prevenirea şi

combaterea criminalităţii organizate sau neorganizate.

O modalitate eficientă de combatere a criminalităţii, conform acestui articol, o constituie cooperarea

între unităţile de poliţie, de vamă sau orice alte structuri cu competenţe în materie, dar şi prin utilizarea

oficiului european de poliţie – Europol.213

Consiliul Europei sprijină şi promovează colaborarea poliţienească prin intermediul Europol214

. În

afară de aceasta, în alin.2 sunt fixate obiectivele pe care Consiliul le are de îndeplinit pe următorii cinci

211

Fijnaut C, Ouwerkerk J., Viitorul cooperării poliţieneşti şi judiciare în Uniunea europeană, Martinus Nijhoff

Publishers,Leiden/Boston , 2010 212

O extensie a competențelor EU în chestiunile procedurale este posibiliă, dar și subiectul unui vot unanim al

Consiliului și acordul Parlementului European. Art. 82, (2) d TFEU 213

Instituţie creată prin art. K3 din Tratatul asupra Uniunii Europene (Convenţia Europol) din 26 iulie 1995. 214

Art. nr. 30 din convenţia Europol.

151

ani de la intrarea în vigoare a tratatului. În octombrie 1999, la Tampere, Consiliul Europei a elaborat,

prin concluziile adoptate, câteva propuneri pentru continuarea dezvoltării Europol.

Europol şi-a început activitatea de fapt, abia în iulie 1999. Instituţia premergătoare (Unitatea Antidrog

Europol) a fost însă activă, în anumite domenii, încă din 1993.

Începuturile colaborării europene se pot distinge cu mai mult de 20 de ani în urmă, când statele

membre şi-au unificat forţele în vederea combaterii unor fenomene infracţionale care le depăşeau

frontierele în domenii precum combaterea traficului ilicit de substanţe stupefiante, a terorismului şi a

migraţiei ilegale. Când, în anul 1986, a fost consacrat termenul de libertate de mişcare ca element de

bază în crearea unei pieţe comune, colaborarea neformalizată instituită la nivelul guvernelor statelor

membre nu a mai fost suficientă pentru a combate internaţionalizarea reţelelor infracţionale.

De aceea s-a ajuns la concluzia necesităţii introducerii, în Tratatul de la Maastricht, a unor prevederi

speciale, privind cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, pentru a dezvolta o politică

unitară a Uniunii Europene.

Pilonul comunitar a fost completat cu un alt pilon al cooperării interstatale, creându-se ulterior

instrumente juridice cu totul noi pentru rezolvarea problemelor apărute. În orice caz, această

colaborare, introdusă o dată cu intrarea în vigoare a tratatului Uniunii Europene în 1993, s-a dovedit a

fi insuficientă şi nesatisfăcătoare, atât prin prisma metodelor utilizate cât mai ales prin rezultatelor

obţinute. De aceea, o dată cu reelaborarea Tratatului Uniunii Europene au apărut şi modificări în

cadrul procesului decizional.

Pentru a crea un spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului, este introdus un nou titlu „Vize, azil,

migraţiune şi alte probleme legate de libera circulaţie a persoanelor” în tratatul pentru Crearea

Comunităţii Europene215

. Controlul frontierei externe, dreptul avizului, migraţia şi cooperarea juridică

în cauze civile vor aparţine pe viitor primului pilon şi vor fi tratate conform metodei comunitare.

Această trecere se va realiza însă treptat, o dată cu adoptarea măsurilor necesare de Consiliul Uniunii

Europene, într-un interval de cel mult 5 ani de la intrarea în vigoare a tratatului. Doar cooperarea

poliţienească şi juridică în cauze penale rămân în domeniul celui de-al treilea pilon, pe care tratatul îl

completează cu prevederi privind prevenirea şi combaterea rasismului şi şovinismului.

Ideea unui Oficiu European de Politie a fost lansata pentru prima oara cu ocazia Consiliului European

de la Luxemburg, din 28 si 29 iunie 1991. Planul de atunci avea in vedere infiintarea unui nou

organism care sa ofere cadrul necesar pentru dezvoltarea colaborarii organelor de politie din statele

membre ale Uniunii pentru prevenirea si combaterea pe plan international a crimei organizate, inclusiv

a terorismului si a traficului de droguri.

215

Tratatul de la Amsterdam, 07.02.1992

152

Punctul de plecare al constituirii acestui organism îl constituie tratatul Uniunii Europene, din 7

februarie 1992, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht, ce conţinea prevederi în vederea

întăririi cooperării tehnice poliţieneşti. Pentru realizarea acestui deziderat, următorul pas l-a constituit

decizia Consiliului Europei din 29 octombrie 1993, prin care se prevedea ca Europol să fie înfiinţat în

Olanda şi să funcţioneze cu sediul la Den Haag (Haga).

Ca urmare a acestor acte normative, printr-o decizie a Consiliului Uniunii Europene întrunit la 26 iulie

1995, s-a convenit crearea Europol, fixarea atribuţiilor printr-un statut, elaborarea unor norme de lucru,

prevederile comune privind informaţiile, structura organizatorică, răspunderea şi protecţia datelor.

Părţile contractante la Convenţia Europol sunt state membre ale Uniunii Europene. Motivaţia juridică

pentru crearea unui asemenea organism comun o constituie necesitatea de a asigura posibilitatea

realizării în condiţii optime a unei cooperări la nivel european în domeniul poliţienesc, pentru

combaterea formelor de infracţionalitate transfrontalieră gravă, având ca scop asigurarea unui climat

de siguranţă pentru cetăţenii Uniunii Europene.

Părţile semnatare au conştientizat pericolul reprezentat de lipsa unei coordonări efective a acţiunilor

poliţieneşti, de lipsa unui organ comun care să îndeplinească funcţii de coordonare şi îndrumare, dar şi

de centralizator de date şi informaţii vitale în lupta internaţională dusă împotriva infracţionalităţii

transfrontaliere, precum şi problemele ridicate de fenomenul terorismului, al traficului de droguri sau

alte forme ale crimei organizate.

Se simţea acut necesitatea îmbunătăţirii cooperării poliţieneşti între statele membre pe baza

intensificării schimbului de informaţii, constanta şi intensificarea acestui schimb constituind

necesitatea imediată a muncii de poliţie.

În acelaşi timp, a fost acordată o mare atenţie pericolelor la adresa drepturilor şi libertăţilor

democratice ale omului, dar şi problemelor de cooperare bilaterală şi multilaterală. Datele personale se

bucură de o protecţie specială, informaţiile referitoare la aceste date sunt supuse unui regim strict,

astfel crearea unui asemenea organism, a dus la multe dispute, rezolvate până la urmă prin includerea

expresă a unor prevederi privind protecţia datelor şi informaţiilor.

Obiectivul comun al statelor semnatare ale Convenţiei Europol îl constituie aşadar îmbunătăţirea

cooperării poliţieneşti în domeniul combaterii terorismului, al traficului ilegal de droguri şi al altor

forme infracţionale grave, ale crimei organizate transfrontaliere, pe baza unui schimb permanent şi

intens de informaţii, ţinând însă cont de drepturile şi libertăţile omului, aşa cum sunt ele prevăzute în

tratate şi convenţii internaţionale, dar şi în legislaţia internă a fiecărui stat semnatar.

Europol va interveni doar în măsura în care, în cauzele aflate în lucru, este implicată o structură a

crimei organizate ori două sau mai multe state sunt afectate de acea formă de criminalitate, în

153

asemenea măsură încât să fie necesară adoptarea unei atitudini comune pentru a reuşi stăpânirea

fenomenului şi combaterea infracţionalităţii. Această necesitate de cooperare va fi dată de gravitatea

actelor infracţionale, de dimensiunile acestora, precum şi de urmările negative asupra desfăşurării

normale a activităţilor legale în Uniunea Europeană. După 1997, obiectivul Europol este completat cu

prevederile art.29 al Tratatului de la Amsterdam. Şi anume contribuţia la realizarea „… unui spaţiu al

libertăţii, securităţii şi dreptului …”.

Conventia prin care s-au pus bazele Europolului a fost semnata in iulie 1995 si a intrat in vigoare la 1

octombrie 1998. Pentru a concretiza mai repede cooperarea politiei europene, in ianuarie 1994 a fost

infiintata Unitatea “Droguri”. Scopul principal al acestei Unitati a fost combaterea traficului de droguri

si a activitatilor de spalare a banilor asociate acestuia. Ulterior, mandatul sau a fost largit pentru a

include si masuri de combatere a traficului cu substante radioactive si nucleare, a retelelor de imigrare

clandestina, a traficului ilegal cu autoturisme si a spalarii banilor proveniti din astfel de delicte; mai

tarziu, la toate acestea s-a adaugat si combaterea traficului cu fiinte umane.

Oficiul European de Politie, care a preluat activitatile Unitatii “Droguri”, Europol, a devenit

operational de la 1 iulie 1999. Europol, cu sediul la Haga, actioneaza in aceleasi domenii si, de la 1

ianuarie 1999, are competente si in combaterea terorismului si a falsificarii banilor.

In present, in urma deciziei luate de catre ministrii UE in 24 februarie 2005, la conducerea Europol se

afla Max-Peter Ratzel. Pana acum sef al unitatii germane de politie de lupta impotriva crimei

organizate, acesta va prelua pentru 4 ani postul de sef al Europol.216

Romania a devenit membru Europol in urma acordului semnat cu Oficiul European de Politie, la 25

noiembrie 2003. Acest accord a fost ratificat prin Legea nr. 197 din 25 mai 2004. In momentul in care

Romania va deveni membru al UE, va capata si drept de decizie in Europol.

Termenii si conditiile colaborarii dintre autoritatile romane si Europol sunt precizate in acest acord.

Astfel asa cum rezulta din articolul 2 al Legii nr.197/2004 scopul acordului este de a intensifica

cooperarea dintre statele membre ale Uniunii Europene, actionand prin intermediul Europol, si

Romania pentru combaterea formelor grave ale criminalitatii internationale in special prin schimbul de

informatii si contacte periodice intre Europol si Romania, la toate nivelurile corespunzatoare.

Art.3 al aceleiasi legi precizeaza domeniile infractionalitatii la care se aplica acordul.

Potrivit articolului sus mentionat cooperarea, se va referi, potrivit interesului de cooperare al partilor

contractante in situatii speciale, la toate domeniile de criminalitate incluse in mandatul Europol la data

intrarii in vigoare a acordului, precum si la infractiunile conexe.

216

www.europeana.ro

154

Infractiunile conexe reprezinta infractiuni savarsite in vederea obtinerii mijloacelor pentru comiterea

faptelor din toate domeniile de criminalitate incluse in mandatul Europol, infractiuni savarsite in

vederea inlesnirii ori comiterii unor astfel de fapte si infractiuni savarsite in vederea eludarii

raspunderii pentru astfel de fapte.

In cazul in care mandatul Europol este modificat in vreun fel, Europol poate sa propuna, in scris, de la

data la care schimbarile in mandatul Europol intra in vigoare, aplicarea acordului in conformitate cu

noul sau mandat. In acest sens, Europol va informa Romania asupra tuturor aspectelor relevante legate

de schimbarea mandatului. Acordul se va extinde asupra noului mandat de la data la care Europol

primeste acceptarea scrisa a propunerii din partea Romaniei, in conformitate cu procedurile sale

interne.

4.2.4. Domeniile aflate în competenţa Europol, sunt217:

1. Traficul ilegal de droguri; reprezinta infractiunile enumerate in art. 3(1) din Conventia Natiunilor

Unite din 20 decembrie 1988 impotriva traficului ilicit de droguri si substante psihotrope si prevederile

care amendeaza sau inlocuiesc acea conventie;

2. infractiuni legate de substante radioactive si nucleare; reprezinta infractiunile enumerate in art. 7(1)

din Conventia privind protectia fizica a materialelor nucleare, semnata la Viena si la New York la 3

martie 1980, si care se refera la materialele nucleare si/sau radioactive definite in art. 197 din Tratatul

Euratom si Directiva 80/836 Euratom din 15 iulie 1980;

3. contrabanda cu imigranti; reprezinta activitatile intreprinse in mod deliberat pentru facilitarea, in

scopul obtinerii unor castiguri financiare, a intrarii, sederii sau angajarii pe teritoriul statelor membre

ale Uniunii Europene contrar legilor si conditiilor aplicabile pe teritoriul lor si in Romania contrar

legislatiei sale nationale;

4. trafic cu fiinte umane; reprezinta supunerea unei persoane influentei ilegale si reale a altor persoane

folosind violenta sau amenintari ori prin abuz al autoritatii sau intrigii, in mod special privind

exploatarea prostitutiei, formele de exploatare sexuala si exploatarea minorilor ori traficul cu copii

abandonati. Aceste forme de exploatare includ, de asemenea, producerea, vanzarea sau distribuirea de

material pornografic cu copii.

5. infractionalitatea cu vehicule cu motor; reprezinta furtul sau insusirea ilegala a vehiculelor cu motor,

camioanelor, semiremorcilor, a incarcaturii camioanelor sau semiremorcilor, a autobuzelor,

217

Anexa 1 din Legea nr. 197/2004

155

motocicletelor, caravanelor si vehiculelor agricole, vehiculelor industriale, a pieselor de schimb pentru

astfel de vehicule si primirea si tainuirea unor astfel de obiecte;

6. falsificare de bani si mijloace de plata; reprezinta activitatile definite in art. 3 din Conventia de la

Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificarii de moneda, care se aplica atat banilor in

numerar, cat si altor mijloace de plata;

7. activitati ilegale de spalare a banilor reprezinta infractiunile prezentate in art. 6(1)-(3) din Conventia

Consiliului Europei privind spalarea, cautarea si confiscarea bunurilor rezultate in urma infractiunilor,

semnata la Strasbourg la 8 noiembrie 1990.

Pentru formele specifice de criminalitate mentionate, se vor aplica definitiile incluse in mandat. Atunci

cand o modificare a mandatului impune acceptarea unei definitii a unei alte forme de criminalitate, o

astfel de definitie va fi, de asemenea, aplicabila daca aceasta forma de criminalitate devine parte a

acordului.

Europol va informa Romania daca si cand definitia domeniului de criminalitate este dezvoltata,

amendata sau completata. Noua definitie a unui domeniu de criminalitate va deveni parte a acordului

de la data la care Europol primeste acceptul scris al Romaniei in legatura cu definitia. Orice

amendament la documentul la care se refera definitia va fi considerat, de asemenea, un amendament al

acesteia.

Cooperarea poate presupune - pe langa schimbul de informatii - toate celelalte atributii ale Europol, in

special schimbul de cunostinte de specialitate, rapoarte privind situatii generale, informatii privind

procedurile de investigare, informatii privind metodele de prevenire a criminalitatii, participarea la

activitati de pregatire, precum si oferirea de consultanta si sprijin in investigatiile criminale

individuale.

Atributiile Europol sunt:

a) strangerea, stocarea, prelucrarea si analizarea informatiilor, precum si schimbul de informatii

transmise in special de autoritatile statelor membre sau de tari ori autoritati terte;

b) coordonarea, organizarea si realizarea de actiuni cu caracter de investigatie si operational, derulate

impreuna cu autoritatile competente ale statelor membre sau in cadrul unor echipe comune de

investigatie si, daca este cazul, in colaborare cu Eurojust.

Orice actiune cu caracter operational a Europol trebuie desfasurata in cooperare cu autoritatile statului

sau statelor membre al caror teritoriu este implicat si cu acordul acestora. Aplicarea masurilor de

coercitie este responsabilitatea exclusiva a autoritatilor nationale competente218

.

218

Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, sectiunea 5, Articolul III-177

156

Romania desemneaza Punctul national focal al Ministerului Administratiei si Internelor (Punctul

national focal) sa actioneze ca punct national de contact intre Europol si alte autoritati competente din

Romania.

Intalniri la nivel inalt intre Europol si autoritatile competente din Romania se vor desfasura cel putin o

data pe an si ori de cate ori este necesar sa se discute probleme referitoare la acord si la cooperare, in

general.

Autoritatile de aplicare a legii din Romania, responsabile, potrivit legislatiei nationale, pentru

prevenirea si combaterea infractiunilor ce fac obiectul acordului de cooperare sunt219

:

Ministerul Administratiei si Internelor:

Ministerul Finantelor Publice:

Serviciul Roman de Informatii:

Ministerul Public: - procurorii.

Romania va notifica Europol despre orice schimbari operate in aceasta lista, in termen de 3 luni de la

data intrarii in vigoare a respectivelor modificari.

In art. 7 din Legea 197/2004220

se precizeaza ca schimbul de informatii, va avea loc intre Europol si

Punctul national focal. Romania, reprezentata de catre ministrul administratiei si internelor, si Oficiul

European de Politie vor lua masurile necesare pentru ca schimbul de informatii sa se desfasoare in

permanenta. Romania va asigura existenta unei legaturi directe intre Punctul national focal si

autoritatile competente pentru prevenirea si combaterea infractiunilor.

Europol va furniza Romaniei numai informatii obtinute, stocate si transmise in conformitate cu

prevederile aplicabile ale conventiei si ale regulamentelor de aplicare a acesteia.

Romania va furniza Europol numai informatii care au fost obtinute, stocate si transmise in

conformitate cu legislatia nationala. In acest context, Europol se va baza pe art. 4(4) din Decizia

Consiliului din 3 noiembrie 1998, care stabileste regulile privind primirea informatiilor de catre

Europol.

Persoanele fizice vor avea acces la informatiile care le privesc, transmise in baza acordului, sau vor

putea sa verifice aceste informatii, sa le corecteze ori sa le stearga, in conformitate cu legislatia

nationala romana sau cu prevederile aplicabile ale conventiei. In cazul in care acest drept este

exercitat, partea transmitatoare va fi consultata inaintea luarii unei decizii finale legate de aceasta

solicitare.

Toate comunicarile dintre Romania si Europol se vor face in limba engleza.

219

Anexa 1 din Legea nr. 197/2004 220

LEGE nr.197 din 25 mai 2004 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul

European de Poliţie, semnat la Bucureşti la 25 noiembrie 2003

157

Art. 8 din Legea 197/2004 face referire la furnizarea informatiilor de catre Romania, astfel alin.1 al

acestui articol prevede ca “Romania va notifica Europol, o data cu furnizarea informatiei sau anterior,

scopul pentru care a fost furnizata respectiva informatie si orice restrictii privind folosirea, stergerea

sau distrugerea acesteia, inclusiv posibilele restrictii de acces, in termeni generali sau specifici. In

cazul in care necesitatea unor astfel de restrictii devine evidenta dupa furnizarea informatiei, Romania

va informa ulterior Europol in legatura cu astfel de restrictii”221

.

Dupa primire, Europol va stabili fara intarziere, dar in orice caz in termen de 6 luni de la primire, daca

si in ce masura datele personale care au fost furnizate pot fi incluse in bazele de date ale Europol,

potrivit scopului pentru care acestea au fost furnizate de catre Romania. Europol va notifica Romaniei

cat mai curand posibil dupa ce s-a hotarat ca datele personale nu vor fi incluse. Datele personale care

au fost transmise vor fi sterse, distruse sau returnate in cazul in care aceste date nu sunt sau nu mai

sunt necesare pentru sarcinile Europol ori in cazul in care nu s-a luat nici o hotarare privind includerea

lor in bazele de date Europol, in termen de 6 luni de la primirea lor222

.

Europol va fi responsabil de asigurarea accesului la datele personale, inainte de includerea lor in bazele

de date ale Europol, numai pentru un functionar Europol autorizat corespunzator, in scopul de a hotari

daca aceste date personale pot sau nu pot sa fie incluse in bazele de date ale Europol.

Art. 9 din Legea 197/2004 se refera la furnizarea de date personale de catre Europol. Alin.1 al acestui

articol mentioneaza faptul ca in cazul in care datele personale sunt transmise la cererea Romaniei,

acestea pot fi folosite numai in scopurile ce insotesc solicitarea. In cazul in care datele personale sunt

transmise fara o anume solicitare, la momentul transmiterii informatiei sau anterior acestui moment, se

va indica scopul pentru care au fost transmise aceste date personale, precum si orice restrictie privind

folosirea, stergerea sau distrugerea acestora, inclusiv eventuale restrictii de accesare, in termeni

generali sau specifici. In cazul in care necesitatea unor astfel de restrictii devine evidenta dupa

furnizare, Europol va informa ulterior Romania despre aceste restrictii.

Pentru toate transmisiile de date personale ale Europol catre Romania trebui sa se indeplineasca

urmatoarele conditii223

:

- dupa primire, Romania va stabili fara intarziere, oricand va fi posibil in termen de 3 luni

de la primire, daca si in ce masura datele personale care au fost furnizate sunt necesare

pentru scopul in care au fost furnizate;

- datele personale nu vor fi comunicate de catre Romania unor terte state sau organisme;

221

Art. 8, alin.1 din Legea 197/2004 222

Art. 8, alin.2 din Legea 197/2004 223

Art. 9, alin.2 din Legea 197/2004

158

- datele personale vor fi furnizate numai catre Punctul national focal;

Transmiterea mai departe a datelor personale de catre destinatarul initial va fi restransa la autoritatile

competente se va desfasura in aceleasi conditii cu cele aplicabile transmisiei initiale.

Daca datele personale au fost comunicate la Europol de catre un stat membru al Uniunii Europene,

acestea pot fi transmise catre Romania numai cu consimtamantul respectivului stat membru. Orice

conditii de folosire a datelor personale, specificate de Europol, trebuie respectate; daca datele

personale au fost comunicate la Europol de catre un stat membru al Uniunii Europene, iar acesta a

stipulat conditii de folosire a unor astfel de date, aceste conditii trebuie sa fie respectate.

In cazul in care datele personale sunt furnizate la cerere, solicitarea de informatii trebuie sa specifice

indicatii privind atat scopul, cat si motivul solicitarii; datele personale pot fi folosite numai in scopul

pentru care au fost comunicate; datele personale vor fi sterse atunci cand nu mai sunt necesare scopului

pentru care au fost transmise.

Romania, in conformitate cu legislatia sa nationala, se va asigura ca datele personale primite de la

Europol sunt protejate prin masuri tehnice si organizatorice. Astfel de masuri vor fi necesare numai in

cazul in care efortul pe care il presupun este proportional cu obiectivul care trebuie sa fie indeplinit in

termeni de protectie si vor fi menite224

:

a) sa interzica accesul persoanelor neautorizate la aparatura de procesare a datelor, folosita

pentru procesarea datelor personale;

b) sa previna citirea, copierea, modificarea sau stergerea neautorizata a mediilor de date;

c) sa previna introducerea neautorizata de date personale si cercetarea, modificarea sau

stergerea neautorizata a datelor personale stocate;

d) sa previna folosirea sistemelor de procesare automata a datelor de catre persoane

neautorizate care folosesc aparatura de comunicare a datelor;

e) sa asigure faptul ca persoanele autorizate sa foloseasca un sistem automatizat de

procesare a datelor au acces numai la datele personale pentru care li s-a dat autorizatia de

acces;

f) sa asigure faptul ca sunt posibile verificarea si stabilirea organismelor carora le pot fi

transmise datele personale folosind echipamentul de comunicare a datelor;

g) sa asigure faptul ca ulterior este posibil sa se verifice si sa se stabileasca ce date personale

au fost introduse in sistemele automatizate de date sau de procesare si cand si de catre

cine au fost introduse datele personale;

224

Art. 9, alin.3 din Legea 197/2004

159

h) sa previna citirea, copierea, modificarea sau stergerea neautorizata a datelor personale in

timpul transferului acestora sau pe timpul transportarii mediilor de date;

i) sa asigure faptul ca sistemul instalat poate, in cazul unei intreruperi, sa fie imediat repus

in functiune;

j) sa asigure faptul ca sistemul functioneaza impecabil, ca aparitia unor erori intervenite in

functionarea sistemului este imediat raportata si ca asupra datelor personale stocate nu

pot interveni influente ale functionarii defectuoase a sistemului.

Europol va pastra evidenta tuturor transmisiilor de date personale efectuate, precum si a justificarilor

pentru aceste transmisii. Pastrarea datelor personale transmise de Europol nu va depasi 3 ani.

Fiecare transmisie de informatii a Europol trebuie insotita de o indicare exacta a sursei informatiei si a

acuratetei informatiei. De asemenea Romania, atunci cand furnizeaza informatii, trebuie sa indice cat

mai exact posibil, sursa informatiei si fiabilitatea acesteia.

Art. 11 din Legea 197/2004 reglementeaza corectarea si stergerea informatiilor. Alin. 1 al acestui

articol precizeaza ca “Punctul national focal va informa Europol cand informatiile transmise la

Europol sunt corectate sau sterse. Punctul national focal va informa, de asemenea, Europol, pe cat

posibil, atunci cand are motive sa presupuna ca informatia furnizata nu este exacta sau nu mai este

actuala”.

Atunci cand Punctul national focal informeaza Europol ca a corectat sau a sters informatia transmisa

acestuia, Europol va corecta sau va sterge informatia respectiva. Europol poate decide sa nu stearga

informatia in cazul in care, pe baza unor informatii mai cuprinzatoare decat cele detinute de Romania,

are in continuare nevoie sa proceseze acea informatie. Europol va informa Punctul national focal

despre faptul ca informatia respectiva este pastrata in continuare.

Daca Europol are motive sa presupuna ca informatia furnizata nu este exacta sau nu mai este actuala,

va informa Punctul national focal. Punctul national focal va verifica datele si va informa Europol

despre rezultatul respectivelor verificari. In cazul in care informatia este corectata sau stearsa de catre

Europol, acesta va informa Punctul national focal asupra corecturii sau stergerii225

.

Referitor la confidentialitatea informatiilor, acest aspect este surprins de art.12 din aceeasi lege.

Toate informatiile procesate de sau prin Europol, cu exceptia informatiilor marcate in mod expres sau

clar recognoscibile a fi informatii publice, fac obiectul unui nivel primar de securitate in cadrul

organizatiei Europol, precum si in statele membre ale Uniunii Europene. Informatiile care fac obiectul

doar al nivelului primar de securitate nu necesita marcajul specific al unui nivel de securitate Europol,

ci vor fi considerate ca informatii Europol.

225

Art. 11, alin. 2, 3 din Legea 197/2004

160

Partile contractante vor asigura nivelul de protectie primar mentionat pentru toate informatiile

schimbate in baza acordului, printr-o varietate de masuri, inclusiv obligatia de discretie si

confidentialitate, limitand accesul la informatie pentru personalul autorizat, protectia datelor personale

si masurile generale, tehnice si procedurale, pentru asigurarea securitatii informatiei.

Informatiile care necesita masuri suplimentare de securitate fac obiectul unui nivel de securitate al

Romaniei sau Europol, care este indicat printr-un marcaj specific. Informatiilor le este atribuit un astfel

de nivel de securitate numai daca este strict necesar si numai pentru perioada necesara.

Prin acordul incheiat, s-a hotarat ca urmatoarele niveluri de secretizare, in baza legislatiei nationale a

Romaniei si nivelurile de secretizare folosite in cadrul Europol, sunt echivalente226

:

Pentru Romania Pentru Europol

Secret de serviciu

Acest nivel este aplicabil informatiilor si

materialelor a caror dezvaluire neautorizata

ar putea fi dezavantajoasa intereselor

Romaniei.

Restrictionat Europol

Acest nivel se aplica informatiilor si

materialului a caror dezvaluire neautorizata

ar putea fi dezavantajoasa intereselor

Europol sau ale unuia sau mai multor state

membre ale Uniunii Europene.

Secret

Acest nivel este aplicabil informatiilor si

materialului a caror dezvaluire neautorizata

ar putea dauna intereselor esentiale ale

Romaniei.

Confidential Europol

Acest nivel se aplica informatiilor si

materialului a caror dezvaluire neautorizata

ar putea dauna intereselor esentiale ale

Europol sau ale unuia sau mai multor state

membre ale Uniunii Europene.

Strict secret

Acest nivel se aplica doar informatiei si

materialelor a caror dezvaluire neautorizata

ar putea dauna grav intereselor esentiale ale

Romaniei

Secret Europol

Acest nivel se aplica doar informatiei si

materialelor a caror dezvaluire neautorizata

ar putea dauna grav intereselor esentiale ale

Europol sau ale unuia sau mai multor state

membre ale Uniunii Europene

Strict secret de importanta deosebita

Acest nivel se aplica doar informatiei si

materialelor a caror dezvaluire neautorizata

Strict secret Europol

Acest nivel se aplica doar informatiei si

materialelor a caror dezvaluire neautorizata

226

Anexa 4 din Legea 197/2004

161

ar putea cauza un prejudiciu extrem de grav

intereselor esentiale ale Romaniei

ar putea cauza un prejudiciu extrem de grav

intereselor esentiale ale Europol sau unuia

sau mai multor state mebre ale Uniunii

Europene

Romania va asigura faptul ca autorizatiile de acces si protejarea informatiilor marcate sa fie respectate

de catre toate autoritatile competente carora le-ar putea fi transmise informatiile in conformitate cu

acordul incheiat227

.

Pentru a se realiza o colaborare cat mai fructuoasa, Romania si Europol au convenit a-si delega

reciproc ofiteri de legatura228

.

Art. 16 din Legea 197/2004 mentioneaza ca Romania va fi raspunzatoare, potrivit legislatiei sale

nationale, de orice prejudiciu cauzat unei persoane fizice, rezultat in urma unor erori de drept sau de

fapt in informatiile schimbate cu Europol. Romania nu va invoca, in scopul exonerarii de raspunderea

sa fata de partea vatamata, potrivit legislatiei nationale, faptul ca Europol a transmis date inexacte.

Daca aceste erori de drept sau de fapt s-au produs ca rezultat al unor date comunicate eronat ori al

neindeplinirii obligatiilor asumate de catre Europol sau unul dintre statele membre ale Uniunii

Europene ori alta parte terta, Europol va fi obligat sa ramburseze, la cerere, sumele platite drept

compensatie, numai daca informatiile au fost folosite cu incalcarea acordului.

In cazul in care Europol este obligat sa ramburseze statelor membre ale Uniunii Europene sau unei

terte parti sumele acordate unei parti vatamate drept compensatie pentru daune, iar daunele sunt

cauzate de faptul ca Romania nu si-a indeplinit obligatiile prevazute de acord, Romania va fi obligata

sa ramburseze, la cerere, sumele pe care Europol le-a platit unui stat membru al Uniunii Europene ori

unei terte parti pentru acoperirea sumelor platite drept compensatie de acesta.

Partile contractante nu isi vor solicita reciproc plata compensatiilor pentru daunele mentionate mai sus,

in cazul in care compensarea daunelor a fost impusa cu caracter punitiv, a fost majorata ori se refera la

daune ce nu pot fi compensate.

Orice disputa intre partile contractante, privind interpretarea ori aplicarea prevederilor acordului

incheiat, sau orice alta chestiune ce afecteaza relatia dintre partile contractante, care nu este solutionata

pe cale amiabila, va fi supusa spre solutionare definitiva unui tribunal format din 3 arbitri, la cererea

227

Art. 12, alin. 5 din Legea 197/2004 228

Art. 14,15 din Legea 197/2004

162

oricareia dintre partile contractante. Fiecare parte contractanta va numi un arbitru. Al treilea arbitru,

care va fi presedintele tribunalului, va fi ales de primii doi arbitri229

.

Acordul privind cooperarea dintre Romania si Oficiul European de Politie, semnat la Bucuresti la 25

noiembrie 2003 poate fi denuntat in scris de oricare dintre partile contractante cu un preaviz de 6 luni.

In cazul denuntarii, partile contractante vor conveni asupra pastrarii si folosirii in continuare a

informatiilor care au fost deja transmise intre ele. Daca nu se ajunge la un consens, oricare dintre cele

doua parti contractante poate cere distrugerea informatiei care a fost transmisa.

Oficiul European de Politie (Europol) are, din octombrie 1998, sarcina de a lupta impotriva crimei

organizate. Pentru intarirea luptei impotriva crimei organizate, Consiliul European de la Tampere din

octombrie 1999 a decis crearea unei divizii - EUROJUST, compusa din procurori nationali, magistrati,

ofiteri de politie, detasati din fiecare stat membru.

EUROJUST are ca sarcina facilitarea coordonarii autoritatilor judiciare nationale si sprijinirea

investigatiilor in cazuri de crima organizata. In ceea ce priveste dreptul penal national, efoturile de

punere de acord asupra definitiilor comune, incriminarilor si sanctiunilor trebuie sa se axeze intr-o

prima faza pe un numar limitat de sectoare cu relevanta particulara, precum fraude financiare (spalarea

banilor, coruptie), trafic de droguri, trafic cu fiinte umane, crime asupra mediului si fraude

cibernetice230

.

Convenţia Europol din 1995 a fost adoptată şi ratificată de toate statele membre ale Uniunii Europene,

Europol începându-şi efectiv activitatea de la 1 iulie 1999.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a subliniat încă o dată rolul operaţional

important pe care Europol trebuie să-l îndeplinească în coordonarea şi rezolvarea acţiunilor specifice

care implică două sau mai multe state membre.

Convenţia Europol prevede înfiinţarea unui sistem informaţional complex format din trei elemente

care să permită introducerea, păstrarea, accesarea şi analizarea unor date şi informaţii. Sistemul de

analiză şi sistemul index sunt la momentul de faţă operabile, sistemul de informaţii a devenit

operaţional începând cu sfârşitul anului 2002. Europol culege informaţii despre reţelele criminale din

statele membre, trimite experţi la faţa locului, contribuie la crearea unor echipe comune de anchetă

(poliţie, jandarmi, funcţionari vamali), solicită informaţii de la autorităţile poliţieneşti naţionale privind

mai multe ţări membre implicate.

În 1999 această cooperare poliţienească a permis, de exemplu, reţinerea unui grup de 11 persoane care

se ocupau cu trafic de fiinţe umane, cu implicaţii în Olanda, Marea Britanie şi Franţa, o reţea ce

229

Art.17, alin.1 din Legea 197/2004 230

www.europol.eu.int

163

transporta lucrători iranieni ilegal din ţările scandinave, prin Marea Britanie, cu destinaţia Canada. De

asemenea, a fost posibilă distrugerea, în acelaşi an, a unei reţele de traficanţi de droguri, cu baza în

Italia, formată din cetăţeni italieni, olandezi şi sud-americani, care transportau stupefiante din

Columbia şi Ecuador, prin Italia, până în Olanda, sau a altei reţele de traficanţi de maşini furate în

Spania şi revândute în Germania.

La ora actuală în cadrul Europol activează aproximativ 250 de persoane, urmând ca din 2003 să fie

implicate aproximativ 350, din care 44 sunt ofiţeri de legătură.

Bugetul Europol este format din contribuţii financiare ale statelor membre, în funcţie de produsul

naţional brut. Bugetul pe anul 2001 a fost 35,4 milioane de euro. Sediul unde funcţionează Europol

este situat în localitatea La Haye (Den Haag, Haga), în Olanda.

4.2.5. Relaţiile EUROPOL-ului cu alte instituţii, organisme, oficii şi agenţii ale Uniunii Europene

În măsura în care este relevant pentru îndeplinirea sarcinilor sale, Europol poate stabili şi

întreţine relaţii de cooperare cu instituţiile, organismele, oficiile şi agenţiile înfiinţate prin sau în

temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană şi al Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene,

în special:

- Eurojust;

- Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) (1);

- Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor

membre ale Uniunii Europene (Frontex) (2);

- Colegiul European de Poliţie (CEPOL);

- Banca Centrală Europeană;

- Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie(OEDT) (3).

Acordurile sau acordurile de lucru pot privi schimbul de informaţii operaţionale, strategice sau

tehnice, inclusiv date cu caracter personal şi informaţii clasificate. Aceste acorduri sau acorduri de

lucru pot fi încheiate numai după aprobarea de către consiliul de administraţie, care a obţinut în

prealabil avizul organismului comun de supraveghere, în măsura în care privesc schimbul de date cu

caracter personal.

Înainte de intrarea în vigoare a acordului sau a acordului de lucru, Europol poate primi şi utiliza

în mod direct informaţii de la entităţile menţionate, inclusiv date cu caracter personal, în măsura în

care acest lucru este necesar pentru îndeplinirea legitimă a sarcinilor sale, şi, în condiţiile prevăzute la

164

articolul 24 alineatul (1), poate transmite informaţii, inclusiv date cu caracter personal, acestor entităţi,

în măsura în care acest lucru este necesar pentru îndeplinirea legitimă a sarcinilor destinatarului.

Transmiterea de către Europol a informaţiilor clasificate către entităţile menţionate la alineatul

(1) este permisă în măsura în care există un acord de confidenţialitate între Europol şi destinatar.

4.2.6. Relaţia între Europol şi SIS/SIRENE

Europol-ul este unic faţă de SIS, căci acesta este un sistem investigativ şi nu un sistem de

identificare, ca şi SIS.

Europol-ul şi SIS-ul sunt sisteme separate, din punct de vedere tehnic şi nu sunt conectate între

ele. Împărţirea datelor dintr-un punct de vedere tehnic nu este astfel fezabilă. Împărţirea datelor

folosind însă alte canale, este posibilă. Articolul 10 (4) al Convenţiei Europol-ului deschide

posibilitatea de a obţine informaţii şi date de la SIS.

Convenţia Schengen a fost de asemenea modificată pentru a permite accesul la datele SIS de

către ofiţerii Europol. Datele SIS sunt astfel disponibile pentru scopurile Europol.

SIRENE poate să devină un sistem central în schimbul de informaţii suplimentare care implică

şi alte sisteme, precum Europolul.

Sistemul Europol joacă un rol central în control şi supraveghere, în Europa.

4.3. Centrul Regional SECI pentru Combaterea Infractionalităţii Transfrontaliere

Initiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative - SECI) a fost

lansata în decembrie 1996, dupa semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comuna a

Uniunii Europene si Statelor Unite ale Americii, cu scopul dezvoltarii unei strategii economice si de

mediu viabile în regiune.

Reuniunea inaugurala a avut loc la Geneva, în perioada 5-6 decembrie 1996, la 6 decembrie 1996 fiind

adoptata Declaratia de Intentie privind cooperarea în cadrul SECI.

Potrivit Declaratiei, SECI este o structura regionala care încurajeaza cooperarea între statele

participante si facilitarea integrarii lor în structurile europene. SECI urmareste coordonarea planurilor

de dezvoltare regionala, asigura o mai buna prezenta a sectorului privat în economia zonei si

stimuleaza transferul de know-how, precum si realizarea de investitii în sectorul privat.

Componenta SECI

165

Statele participante la SECI: Albania, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, Croatia, Grecia, F.R.I. a

Macedoniei, R. Moldova, România, Slovenia, Turcia si Ungaria.

Statele sustinatoare: Austria, Marea Britanie, Elvetia, SUA si Federatia Rusa.

Dr. Erhard Busek, fost vice-cancelar al Austriei, este Coordonatorul SECI (detinând si functia de

Cordonator Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est - PSESE).

Initiativa a cooperat cu: Organitatia pentru Securitate si Cooperare în Europa, Comisia Economica a

Natiunilor Unite pentru Europa, Comisia Europeana, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est,

Banca Mondiala, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana de Investitii,

precum si cu institutii si initiative regionale, cum ar fi: Initiativa Central Europeana, Organizatia pentru

Cooperare Economica a Marii Negre, procesul Royaumont. SECI colaboreaza de asemenea cu

Institutul pentru Regiunea Dunarii si Europa Centrala, cu sediul la Viena, precum si cu Centrul

Natiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitatii Internationale.

Structuri si modalitati de functionare

Comitetul de Agenda ("Agenda Committee") a reprezentat organismul decizional al acestei Initiative

de cooperare regionala. Format din coordonatorii nationali pentru SECI (care gestionau, în plan intern,

participarea la proiectele SECI), Comitetul de Agenda a avut drept obiectiv identificarea preocuparilor

comune legate de economia si protectia mediului în regiune, precum si stabilirea listei de prioritati pe

baza carora au fost concepute si dezvoltate proiecte concrete.

Prioritatile de actiune selectionate de Comitetul de Agenda al SECI, la cea de-a 24-a întâlnire (Salonic,

17 decembrie 2002) au fost vizibil diminuate fata de actiunile preconizate la înfiintarea SECI, în 1996,

si anume: Transportul pe Dunare, Initiativa Râului Sava si a Râului Tisa.

S-a considerat ca experienta comerciala si de afaceri câstigata de SECI prin proiectele dunarene în aria

dezvoltarii infrastructurii de transport si a managementului apelor este valoroasa si poate fi folosita si

pentru râurile Sava si Tisa, în special în atragerea de finantari.

Comitetele nationale PRO, inspirate dupa modelul EUROPRO al ONU/CEE, s-au dovedit active în

tarile în care a existat un interes sustinut pentru armonizarea si simplificarea procedurilor în materie de

administratie, comert si transport.

Comitetele PRO reunesc reprezentanti ai sectorului privat (transportatori rutieri, expeditori,

comisionari/brokeri, agenti vamali) si ai ministerelor comertului, transporturilor, finantelor, afacerilor

externe, afacerilor interne.

Legatura la nivelul SECI a acestor structuri de facilitare -SECIPRO- a avut la baza problemele

166

specifice întregii regiuni ca, de exemplu, reglementarea problemei vizelor pentru soferii de camioane

din regiunea respectiva.

În baza deciziilor adoptate de Comisia Economica pentru Facilitarea Activitatilor de Comert si

Transport (CEFACT/ONU), la sesiunea din iunie 1999, activitatea comitetelor a fost directionata spre

domeniul identificarii problemelor care afecteaza eficienta comertului international. Astfel, Comitetul

ROMPRO a creat patru grupe de lucru, respectiv: simplificarea si facilitarea procedurilor de trecere a

frontierei pentru mijloacele de transport comerciale; comert electronic; formare profesionala; întâlniri

bi si multilaterale. Membrii Comitetului apartin institutiilor guvernamentale care reglementeaza

formalitatile si procedurile de comert exterior.

Domenii si prioritati de actiune

SECI a vizat încurajarea cooperarii între statele participante si facilitarea integrarii lor în structurile

europene.

Proiectele SECI, realizate de catre experti din statele participante si sustinatoare, au primit asistenta

tehnica din partea Comisiei Economice a ONU pentru Europa (ONU-CEE), precum si din partea altor

institutii internationale, inclusiv Comisia Europeana, OSCE, Organizatia Mondiala a Vamilor,

Interpol.

SECI s-a concentrat, în principal, pe proiectele legate de trecerea frontierei si pe acele proiecte care tin

de dezvoltarea infrastructurii de transport, securitate, energie si dezvoltarea sectorului privat:

a) facilitarea trecerii frontierei

- îmbunatatirea infrastructurii fizice: au fost identificate cca. 30 de puncte de trecere a frontierei din

regiunea SECI ca având nevoie de ameliorari. Acest proces include: lucrari de constructie pentru

extinderea punctelor de trecere a frontierei, noi echipamente de modernizare a serviciilor vamale,

sporirea capacitatii de procesare la punctele vamale, precum si proiectarea si supervizarea proiectelor

de constructie.

activitati si pregatire vizând facilitarea comertului: standardizarea si coordonarea operatiunilor

comitetelor pentru procedurile de trecere a frontierei, pregatirea operatorilor de transport si a

comunitatii de afaceri în utilizarea noilor proceduri vamale, precum si îmbunatatirea cooperarii între

sectoarele public-privat. SECI a asigurat, din fonduri puse la dispozitie de SUA si Norvegia, finantarea

- îmbunatatirii serviciului de ferry-boat în punctul de traversare a Dunarii între Vidin si Calafat.

sisteme de management al informatiilor vamale: hardware si lucrari pentru sistemele informatice

vamale integrate, software si asistenta pentru îmbunatatirea sistemelor informatice.

167

b) revizuirea regimului vizelor

- facilitarea eliberarii vizelor pentru comunitatea de afaceri în regiunea SECI.

c) facilitarea transporturilor (marfuri/pasageri)

- Grup de Lucru ad-hoc pentru reducerea stationarii la frontiera a trenurilor expres.

- Grup de proiect privind transportul pe Dunare (Coridorul VII), cu scopul reducerii transportului rutier

prin transferarea acestuia pe calea fluviala oferita de Dunare.

d) eficienta energetica: realizarea unei retele regionale pentru utilizarea eficienta a resurselor

energetice si de apa.

e) interconectarea sistemelor electrice

- reabilitarea subcentralelor si liniilor de electricitate din Bosnia-Hertegovina si Croatia, pentru

reconectarea aripii sudice a UCTE.

- crearea unui sistem tele-informatic pentru conectarea centralelor-dispecerat ale sistemelor energetice.

f) interconectarea retelelor de gaz natural: investitii în extinderea retelelor existente si interconexiunea

cu conductele internationale.

g) combaterea criminalitatii transfrontaliere

- Centrul Regional SECI de la Bucuresti a devenit operational în ianuarie 2001.

h) combaterea terorismului global

- la 14 septembrie 2001, Comitetul Mixt de Cooperare a adoptat „Declaratia de la Bucuresti pentru

reprimarea terorismului”.

i) cooperarea între pietele de capital

- acest proiect a fost lansat, la Bursa de la Istanbul, în iunie 1998, cu scopul cresterii cotei pe care o

primesc tarile SECI din fluxurile internationale de capital.

j) arbritajul comercial si medierea: crearea Grupului de Experti SECI si a Centrului SECI pentru

Arbitraj Comercial, Trening si Promovare a Medierii.

k) alte proiecte: noi tehnologii de comunicatie, precum si managementul apei si tratarii apelor

reziduale. SECI si Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

O data cu lansarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în care, din anul 2002, Dr. Erhard

Busek detine pozitia de Coordonator Special, s-a evidentiat posibilitatea ca, datorita naturii

complementare si obiectivelor comune ale celor doua initiative, activitatile lor sa fie coordonate.

În acest sens, la 27 ianuarie 2003, în prima zi a sesiunii de iarna a Adunarii Parlamentare a Consiliului

Europei, dr. Erhard Busek, Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est,

a subliniat faptul ca s-a reusit fuzionarea activitatilor SECI cu cele ale Pactului, urmând a se elabora

168

programele concrete de transpunere în practica ale acestei reorganizari.

Astfel, Centrul SECI de la Bucuresti a devenit Centrul Regional SECI pentru Combaterea

Criminalitatii Transfrontaliere.

Consiliul Consultativ de Afaceri al SECI a fost transformat în Consiliul Consultativ de Afaceri al

Pactului de Stabilitate, creându-se astfel Consiliul Consultativ pentru Afaceri al Europei de Sud-Est.

Comitetele SECIPRO au trecut în subordinea noului Consiliu Consultativ de Afaceri al Europei de

Sud-Est.

Întâlnirile Comitetului de Agenda al SECI, care aveau loc la fiecare doua luni, au fost programate din

ce în ce mai rar, ca 'anexa' a unor reuniuni ale Pactului de Stabilitate.

169

4.4. EUROJUST

În 2002 s-a adăugat o nouă piesă în mozaicul de agenţii, organisme şi instituţii ale Uniunii

Europene. Eurojust a fost înfiinţat prin decizia nr.2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002, în

scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate231

, şi întărită de Decizia

2009/426/JAI a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind consolidarea Eurojust şi de modificare a

Deciziei 2002/187/JAI de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave

de criminalitate.232

O piesă care de fapt, este rezultatul unor lungi polemici legate de opinii conflictuale asupra

sistemului european de justiţie penală. O piesă care ţintea de împăcarea metodelor interguvernamentale

cu eficienţa dorită şi execuţia suverană a justiţiei penale pentru o luptă la nivel european împotriva

infracţionalităţii transnaţionale organizate. Chiar dacă istoria sa este scurtă, au apărut deja, unele

puncte puternice şi slăbiciuni în construcţia sa unică.

Care este poziţia Eurojust– ului în sistemul de justiţie penală al Uniunii Europene? Poate fi

acesta perceput ca o manifestare sau ca un precursor al stilului federal al justiţiei penale europene?

Poate Eurojust – ul, în cadrul legal actual, să îşi îndeplinească sarcina sa principală în mod eficient , să

adauge o valoare în plus luptei împotriva infracţionalităţii organizate? Poate fi această valoare

adăugată şi mai mare? Acestea sunt unele întrebări, la care am încercat sa găsesc răspuns .

Concluzionând, foarte pe scurt, fundalul istoric al Eurojust-ului, secţiunea studiază cadrul legal

curent al Eurojust-ului, distingând între două roluri ale Eurojust-ului şi anume : Eurojust ca şi iniţiator

de încredere şi Eurojust ca şi intermediar de urmărire. În partea sa finală, capitolul examinează

Eurojust – ul din perspectiva de lege ferenda233

.

4.4.1. Competenţa Eurojust

Uniunea Europeană a adoptat instrumente care redau exact cooperarea judiciară în materie penală. Este

vorba de CEJ-UE şi de Protocolul său adiţional. Ea a reglementat în plus texte care reprimă anumite

comportamente determinate, cum ar fi spălarea banilor, crima organizată, corupţia şi frauda, care

231

Georgiana Tudor, Mariana Constantinescu, Mandatul european de arestare, Ed.Hamangiu 2009, pag.306; 232

Bic Daniel Aurel, Cooperarea judiciară şi poliţienească in spaţiul european, Teză de doctorat, 2010, pag.73 şi

urm. 233

Ceea ce ar trebui să fie legea ( ca opus la ceea ce este legea);

170

conţin de asemenea dispoziţii care reglementează anumite aspecte ale cooperării pentru reprimarea

acestor delicte.

4.4.1.1.Convenţia privind cooperarea judiciară 234

CEJ-UE îşi întinde domeniul de aplicare a actelor care sunt pedepsite într-un stat sau alt stat,

sau în ambele, cu titlu de infracţiuni reprimate de către autorităţile administrative, a căror decizie poate

constitui obiectul unui recurs de pe lângă o jurisdicţie competentă în materie penală235

. Vom remarca

faptul că această extindere a cooperării nu este limitată de o clauză care să stabilească o cotă minimă

de sancţiune. CEJ-UE prevede de asemenea, în acest context, acordarea cooperării pentru cazul în care

responsabilitatea unei persoane juridice ar putea fi introdusă în statul solicitant236

. Statul solicitat nu

refuză cooperarea pentru că dreptul lui nu prevede posibilitatea de a pedepsi, ca atare, persoanele

juridice.

CEJ-UE simplifică procedura de cooperare, dacă este vorba de executarea cererilor, raportarea directă

a procedurilor, transmiterea cererilor, schimbul spontan de informaţii, predarea obiectelor în vederea

restituirii, transferul temporar al deţinuţilor cu scop de investigaţie. Ea stabileşte de asemenea, noi

moduri de cooperare: audierea prin videoconferinţă 237

şi teleconferinţă 238

; livrări supravegheate,

echipe comune de anchetă şi anchetele discrete239

.

CEJ-UE reglementează în plus şi interceptarea telecomunicaţiilor 240

şi protecţia datelor cu caracter

personal241

.

4.4.1.2. Protocolul care completează Convenţia de cooperare judiciară

La 16 octombrie 2001, Consiliul a adoptat un protocol care completează CEJ-UE242

. Acest

instrument are rolul de a facilita cooperarea în cazul în care cererea se referă la conturile bancare. El

stipulează că secretul bancar nu obstrucţionează cooperarea pe care şi-o dau cu împrumut Statele

membre ale Uniunii243

. Permite statului solicitant să solicite statului solicitat identificarea tuturor

234

CEJ-UE; 235

Art. 3 par.1; 236

Art. 3 par.2; 237

Art. 10; 238

Art. 11; 239

Art. 14; 240

Titlul III, art. 17-22; 241

Titlul IV, art. 23; 242

JOCE C 326 din 21 noiembrie 2001; 243

Art. 7;

171

conturilor bancare deţinute sau controlate 244

de către persoana fizică sau juridică care este subiectul

unei proceduri penale în statul solicitant245

. Dacă statul solicitat identifică aceste conturi, pune la

dispoziţia statului solicitant documentaţia corespunzătoare246

. Statul solicitant poate, de asemenea, să

ceară eliberarea informaţiilor despre conturile şi operaţiunile specifice efectuate de intermediarul

lor247

. Poate, de asemenea, cere statului solicitat să monitorizeze, o perioadă determinată, operaţiunile

efectuate în conturi, şi să îi pună la dispoziţie informaţiile rezultate în urma acestei supravegheri248

.

Fiecare membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că banca nu îşi informează clienţii sau

terţii că au fost cerute informaţii legate de conturi, tranzacţii bancare sau de monitorizarea acestora, în

conformitate cu art. 1 la 3 din Protocol, şi nici să-i avertizeze că se desfăşoară o anchetă249

. Dacă după

executare, autoritatea statului solicitat estimează faptul că este util a-şi extinde investigaţiile (pentru că

descoperă conturi sau noi ramificaţii), aceasta informează imediat statul solicitant cu scopul ca acesta

să ia măsurile necesare250

. O cerere complementară poate pur şi simplu să se refere la cererea iniţială251

Dacă subordonează executarea măsurilor de constrângere de condiţia dublei incriminări, este

necesar să fie îndeplinită în cazul în care infracţiunea este fiscală de corespondenţa unei infracţiuni

similare în legislaţia statului solicitant ; diferenţele în materie de taxe sau impozite, sau reglementare,

nu joacă niciun rol în acest caz252

. Art. 50 CAS este abrogat253

. În prezent conform legii elveţiene,

aceste dispoziţii constituie un obstacol de netrecut la reluarea lor, sub o formă sau alta, de către

Confederaţie.

244

Prin această formulare, cercetarea nu se limitează doar la conturile la care persoana este titulară dar şi la cele

asupra cărora ea deţine o împuternicire sau la care ea are dreptul. Această ultimă noţiune se interpretează în raport cu

articolul 3 par. 5 din Directiva anti-spălare ; Raport explicativ; 245

Art. 1 par. 1. Procedura penală pentru care sunt cerute informaţiile trebuie să se raporteze la o infracţiune pasibilă

de o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin patru ani în statul solicitant şi de cel puţin doi ani în statul solicitat, sau să intre în

domeniul infracţiunilor vizate la art. 2 al Convenţiei Europol sau în domeniul infracţiunilor vizate de Convenţia referitoare

la protecţia intereselor financiare sau protocoalele sale (art. 1 par. 3). Consiliul poate, în aplicarea art. 34 par. 2 litera c

TUE, să întindă domeniul de aplicare (art. 1, par. 6); 246

Statul solicitant poate totuşi subordona executarea măsurilor prevăzute la articolul 1 cu condiţia ca să

depindă executarea perchiziţiilor (art. 1 par. 5) Acest fapt include şi respectul condiţiei dublei incriminări ; Raport

explicativ; 247

Art. 2; 248

Art. 3 Acest mecanism se inspiră din cel al livrării supravegheate; 249

Art. 4; 250

Art. 5; 251

Art. 6; 252

Art. 8 par. 2; 253

Art. 8 par. 3;

172

Clauza de excludere a cooperării legată de delictul politic, de delictul conex, delictului politic

sau de delictul inspirat din motive politice este abolită254

. O rezervă în această privinţă rămâne

posibilă255

, la excluderea infracţiunilor prevăzute la art. 1 şi 2 CERT 256

şi infracţiunilor de conspiraţie

sau de asociere a răufăcătorilor în vederea comiterii de către unul sau altul a infracţiunilor prevăzute la

art. 1 şi 2 CERT257

. Rezervele făcute conform articolului 13 CERT nu sunt neaplicabile pentru surplus.

258

4.4.1.3. Alte măsuri referitoare la cooperarea judiciară259

În 29 iunie 1998, Consiliul a adoptat acţiunea comună, care se baza pe crearea Reţelei judiciare

europene 260

care leagă între ele punctele de contact judiciare ale statelor membre261

. Reţeaua este

compusă din autorităţile centrale responsabile de cooperarea judiciară internaţională, din autorităţile

judiciare sau alte autorităţi competente în acest domeniu, fie în general, sau pentru anumite forme

grave de criminalitate, cum ar fi crima organizată, corupţia, traficul de droguri sau terorismul262

. Un

stat poate desemna mai multe puncte de contact263

, care funcţionează ca intermediari între autorităţile

judiciare şi alte puncte de contact264

. Acestea furnizează unii altora informaţii judiciare şi practice

necesare pentru îmbunătăţirea cooperării internaţionale, în special în stabilirea cererilor de

cooperare265

, ale căror executare o favorizează266

. Reţeaua se reuneşte periodic, pentru schimburi de

opinii şi de experienţe şi pentru a discuta probleme practice şi judiciare ale cooperării internaţionale,

fiind vorba îndeosebi de punerea în aplicare a măsurilor adoptate de Uniune267

. Această evaluare este

comunicată grupurilor de lucru competente pentru a servi la adoptarea de noi măsuri în cadrul

Uniunii268

. Punctele de contact dispun de coordonatele altor puncte de contact, de un repertoriu al

254

Art. 9 par. 1 Această dispoziţie se inspiră din art. 5 CE-UE ; 255

Art. 9 par. 2; 256

Art. 9 par. 2 litera 2 ; 257

Art. 9 par. 2 litera b, care face trimitere la acest punct la art. 3 par. 4 CE-UE; 258

Art. 9 par. 3; 259

Tabelul care urmează nu este exhaustiv; 260

JOCE L 191 din 7 iulie 1998. Acţiunea comună a intrat în vigoare în 7 august 1998; 261

Art. 1; 262

Art. 2 par. 1; 263

Art. 2 par. 2; 264

Art. 4 par. 1; 265

Art. 4 par. 2; 266

Art. 4 par. 3; 267

Art. 5 par. 1; 268

Art. 5 par. 2;

173

autorităţilor fiecărui stat membru, ale informaţiilor cu privire la sistemele juridice şi procedurale a

celorlalte state membre, şi de textul instrumentelor relevante în vigoare269

. Reţeaua asigură

actualizarea regulată a informaţiilor pe care le difuzează270

.

În 28 februarie 2002, Consiliul a instituit o unitate de cooperare judiciară (Eurojust271

), care are

ca scop îmbunătăţirea cooperării între autorităţile naţionale în domeniul represiunii infracţiunilor

grave272

, împotriva fraudelor şi corupţiei, împotriva spălării banilor şi crimei organizate273

. Fiecare stat

desemnează la această unitate un procuror, un judecător sau un ofiţer de poliţie, care are prerogative

echivalente ca agent de legătură274

. Eurojust funcţionează ca placă turnantă a cooperării judiciare, ca şi

ac al acesteia şi ca agent de susţinere275

.

Tratatele de înfiinţare ale Comunităţii Europene nu conţineau vreo prevedere explicită în ceea

ce priveşte cooperarea în probleme penale, infracţionale (numită, în cele ce urmează, cooperare în

justiţie penală ). În orice caz, atât factorii interni cât şi cei externi276

, duc la stabilirea şi aprofundarea

gradată a instituţiilor europene de justiţie penală.

Astfel, grupul TREVI a fost fondat în 1976, devenind un loc pentru schimbul de informaţii

între reprezentanţii guvernelor, experţilor în securitate şi funcţionarilor de poliţie, aria sa de activitate

fiind extinsă treptat pe măsură ce apăreau noi ameninţări interne şi externe.277

Bazat pe articolul K.3 al

Tratatului de la Maastricht,278

care a adăugat aşa numitul pilon trei (Justiţie şi Afaceri interne) la

construcţia UE, Convenţia Europol a fost semnată pe data de 26 iulie 1995, înlocuind Unitatea

Europeană de Droguri, iar în cele din urmă, Europol-ul şi-a început activitatea pe 1 iulie 1999.

Cooperarea judiciară a rămas mult în urma cooperării poliţieneşti, în ciuda faptului că

sectoarele poliţieneşti şi judiciare sunt strâns legate. Pentru a compensa acest deficit, au fost întreprinse

269

Art. 8; 270

Art. 9; 271

JOCE L063 din 6 martie 2002. Articolele 29 al. 2, a doua liniuţă, TUE şi art. 31 par. 1 litera a şi par. 2 TUE, în

versiunea din Tratatul de la Nisa, menţionează faptul că Eurojust ca şi unul din mijloacele cooperării judiciare pretată în

cadril Uniunii. Despre Eurojust, Flore (2002); 272

Art. 3 Flore D. 2002 p.12/13 Această definiţie este foarte cuprinzătoare. De fapt, ea dă lui Eurojust un domeniu

de competenţă aproape nelimitat; 273

Art. 4; 274

Art. 2; 275

Art. 6 şi 7; 276

Factorii interni sunt inerenţi pentru dezvoltările în cadrul UE ( de exemplu, răspândire funcţională, a-

profundarea integrării, extinderea UE, contractele Schengen, evoluţia UE ca loc al faptelor criminale, etc. ). Factorii externi

se referă la teritoriile dincolo de graniţele externe ale UE ( de exemplu, globalizarea crimei / infracţionalităţii, instabilitate

politică şi sărăcie, migrare legală şi clandestină, şi aşa mai departe ) : 277

Decizia miniştrilor de justiţie şi afaceri interne, în cadrul Cooperării politice europene. TREVI înseamnă

„terorism, radicalism, extremism şi violenţă internaţionale”. Pentru mai multe detalii vezi Occhipinti 2003; 278

Semnat pe 7 februarie 21992, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993 ;

174

mai multe acţiuni. Baza pentru schimbul magistraţilor de legătură a fost pusă în 1996 iar în 1998 a fost

creată Reţeaua Europeană Judiciară.

Tratatul de la Amsterdam279

a adus un nou dinamism pentru cooperarea justiţiei penale. În timp

ce în conformitate cu Tratatul de la Maastrict cooperarea în materie de justiţie penală a fost legată de

libera mişcare a persoanelor, Tratatul de la Amsterdam a introdus termenul nou de teritoriu al libertăţii,

securităţii şi justiţiei, ca un obiectiv pentru UE. În curând, acesta a devenit termenul cheie pentru toate

programele următoare ale acţiunilor celui de-al treilea pilon şi eforturile legislative. Obiectivul

Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie era clar deosebit de obiectivele simple economice ale

Comunităţii Europene.

În 1998, Consiliul de Justiţie şi de Afaceri Interne a adoptat aşa numitul, plan de acţiune de la

Viena, legat de cum să se aplice prevederile Tratatului de la Amsterdam în cadrul Spaţiului de liberate,

securitate şi justiţie.280

În curând, acest plan a fost urmat de un program politic de dezvoltări viitoare

ale Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, care a fost, la rândul lui, aprobat în 1999, de către

Consiliul European de la Tampere.281

Chiar dacă nu era de natură obligatorie, aceste documente au dat

proiectul necesar pentru dezvoltările viitoare în domeniul cooperării justiţiei penale. Paragraful 46 a

Concluziilor de la Tampere a solicitat pentru înfiinţarea unei unităţi Eurojust, compusă din procurori,

magistraţi sau funcţionari de poliţie naţionali, toţi de competenţă egală, din fiecare stat membru în

conformitate cu sistemul său legal. Obiectivul Eurojust era să faciliteze cooperarea peste graniţe a

justiţiei penale, mai ales în domeniul crimei organizate prin coordonarea autorităţilor naţionale şi

sprijinirea investigaţiilor. Consiliul a trebuit să ia în considerare adoptarea instrumentului legal necesar

până la sfârşitul lui 2001. În 2000 a fost creat Pro-Eurojust (Unitatea de cooperare judiciară

provizorie). În curând acesta a fost înlocuit de Eurojust ( Unitatea europeană de cooperare judiciară),

stabilit fiind prin decizia Consiliului din 28 februarie 2002 (numită în cele ce urmează decizia

Eurojust), a cărei adopţie a fost accelerată de evenimentele din 11 septembrie.

Tratatul de la Nisa282

a centrat Eurojust-ul într-un cadru legal primar în articolele 29 şi 31 ale

Tratatului Uniunii Europene (TEU) recunoscând rolul acestuia, ca fiind unul al jucătorilor cheie în

domeniul cooperării justiţiei penale. Proiectul Tratatului care stabilea o Constituţie pentru Europa, a

introdus unele schimbări majore în aceea ce privea conceptul Eurojust, împingându-l încă un pas

înainte, spre un concept de justiţie federală penală.

279

Semnat pe data de 2 octombrie 1997, a intrat în vigoare pe data de 1 mai 1999 ; 280

Text adoptat de către Consiliul de Justiţie şi Afaceri Interne pe data de 3 decembrie 1998, ( 1999 / C 19 / 01); 281

Aceste două programe au stabilit priorităţile până în 2004.Astfel au fost urmate de către Programul de la Haga; 282

Semnat pe data de 26 februarie 2001, intrat în vigoare pe data de 1 februarie 2003 ;

175

În Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene , sunt prevăzute în mod sumar diferite

atribuţii ale Eurojust283

.

Eurojust are misiunea de a susţine şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile

naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează

două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin operaţiuni

întreprinse de autorităţile statelor membre şi de Europol , prin informaţii furnizate de acestea.

În acest context, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate

cu procedura legislativă ordinară, determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile

Eurojust. Aceste atribuţii pot include:

(a) începerea cercetării penale, precum şi propunerea de începere a urmăririi penale

efectuate de autorităţile naţionale competente, în special cele referitoare la infracţiuni

care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;

(b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale prevăzute la litera (a);

(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de

competenţă şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană.Aceste

regulamente stabilesc, de asemenea, condiţiile de implicare a Parlamentului European

şi a parlamentelor naţionale la evaluarea activităţilor Eurojust.

În cadrul urmăririlor penale prevăzute la alineatul (1) şi fără a aduce atingere articolului 86,

actele oficiale de procedură judiciară sunt îndeplinite de autorităţile naţionale competente.

Articolul 86

Pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii,

Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui

un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea

Parlamentului European.

În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state membre poate

solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz,

procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul

European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.

În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state membre doresc

stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament respectiv, acestea

informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în consecinţă.

283

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83/81,Art 85-86;

176

Parchetul European are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată, după

caz în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare

ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în regulament.Parchetul European exercită în faţa

instanţelor competente ale statelor membre acţiunea publică în legătură cu aceste infracţiuni.

Legislaţia penală a fost, în mod tradiţional, percepută ca fiind intrinsec legată cu suveranitatea

statului, state care nu erau dispuse să împartă execuţia justiţiei penale cu alţii. Pe de altă parte, factori

interni şi externi au forţat sporirea eficienţei cooperării justiţiei penale în cadrul UE. Exact în acest

moment crucial de interese antagonice, de unde caracterul unic al Eurojust-ului îşi ia sursa.

Eurojust are o natură dublă. Acesta constă dintr-un membru naţional al fiecărui stat membru.

Membrii naţionali sunt o parte din sistemele naţionale de justiţie penale, precum judecători, procurori

sau funcţionari de poliţie de competenţe echivalente. Ei pot fi asistaţi de una sau mai multe

persoane.284

Când îşi exercită puterile lor, membrii naţionali şi asistenţii lor se supun legislaţiei lor

naţionale.285

Este la alegerea statelor membre să decidă pe cine vor numi pentru Eurojust, precum şi

din care organism naţional vor veni aceste persoane286

, ce puteri vor păstra aceste persoane în cadrul

jurisdicţiei lor interne, şi care va fi termenul lor de funcţionare.287

Aceasta constituie trăsătura

naţională a Eurojust-ului.

Pe de altă parte, toţi membrii naţionali împreună formează Colegiul Eurojust, un organ colectiv

de caracter european, care decide în principiu, cu o majoritate de voturi (două treimi majoritate

calificată sau majoritate simplă). Aceasta reprezintă caracteristica europeană a organismului, care,

însă, este slăbită datorită lipsei puterilor europene reale. Caracterul mixt este accentuat de faptul că în

timp ce membrii naţionali sunt plătiţi de către guvernele lor naţionale, infrastructura Eurojust este

finanţată din bugetul UE.288

Se pot distinge două misiuni principale ale Eurojust-ului. Prima, mai degrabă informaţională,

dar de importanţă crucială, care este promovarea încrederii reciproce în domeniul cooperării justiţiei

penale. Promovarea încrederii reciproce este astfel o condiţie indispensabilă pentru implementarea

eficientă a celei de-a doua misiuni a Eurojust-ului: facilitatea la urmărire. Ambele misiuni vor fi în

continuare prezentate în cele ce urmează.

284

Vezi articolul 2 paragraf 1 din decizia Eurojust ( actualmente, majoritatea Membrilor Naţionali, este formată de

procurori ); 285

Vezi articolul 9 paragraf 1 din decizia Eurojust; 286

În prezent, majoritatea membrilor naţionali sunt procurorii ; 287

Lungimea termenului membrilor naţionali variază de la doi ani ( Cipru ) până la o perioadă nedefinită ( Malta,

Olanda, Polonia); 288

De aceea, se poate întâmpla ca, de exemplu, un membru al personalului administrativ Eurojust să primească un

salariu mai mare decât un membru naţional Eurojust ;

177

Eurojust ca promotor al încrederii

Încrederea şi credinţa sunt condiţiile indispensabile pentru implementarea principiului recunoaşterii

reciproce şi pentru o cooperare instituţională eficientă. În consecinţă, promovarea încrederii reciproce

şi a credinţei a fost centrul acţiunilor celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene.

Este încă necesar să se facă diferenţa între încredere şi credinţă. Unii autori folosesc aceşti

termeni greşit. În orice caz, substanţa fiecăreia dintre ele este diferită. Credinţa fiind o stare de spirit

obţinută, iar încrederea sau a avea încredere, descriind mai degrabă un proces de atingere a acestui

stadiu, un mod de a construi această credinţă (Walker 2002).

Din această perspectivă, încrederea precede credinţa.289

Investirea activă în încredere este o

condiţie indispensabilă pentru atingerea stadiului de credinţă. Se poate să nu se obţină credinţă, decât

prin procesul de a avea încredere. Atunci, credinţa este o conditie sine qua non a unei cooperări

instituţionale line şi eficiente. În sfera comercială, lipsa de credinţă este deseori un obstacol pentru

încheierea unui simplu contract şi obligă la o reglementare detaliată şi deseori superfluă între părţile

contractante, care în schimb, creşte costurile tranzacţiei şi întârzie încheierea contractului.

Astfel, la fel, în sfera de cooperare a justiţiei penale, lipsa de credinţă rezultă în ezitări asupra

faptului că dacă o solicitare pentru asistenţă legală reciprocă ar trebui să fie găzduită, dacă

documentele trebuie să fie înaintate, sau informaţiile relevante să fie destăinuite unui partener străin.

Deseori forţează pentru o reglementare detaliată a relaţiilor inter-instituţionale şi pentru introducerea

unor garanţii speciale, care toate complică şi întârzie operarea eficientă a unui sistem de justiţie penală.

Mediul internaţional şi multicultural al Eurojust-ului este o platformă pentru un dialog

permanent, ajutând la sublinierea şi la eliminarea unor puncte de fricţiune între diverse sisteme legale

naţionale, astfel construind credinţa în sistemele legale ale respectivelor state membre.

4.4. EURODAC

4.4.1.Baza legală

Eurodac a fost conceput iniţial ca un sistem computerizat de baze de date pentru înregistrarea

amprentelor persoanelor care solicitau azil. Cu toate acestea, obiectivul sistemului a fost extins prin

protocoale290

la Convenţia Eurodac de atunci (în prezent Regulamentul Eurodac)291

pentru a include

289

Chiar şi Programul de la Haga pare să distingă între aceşti doi termeni în acest sens – vezi articolele sale 3.2,

Brussel, 27 octombrie 2004 ; 290

Protocol redactat pe baza Articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene, care extinde obiectivul ratione personae

al Convenţiei privind crearea "Eurodac" în vederea comparării amprentelor pentru solicitanţii de azil; 291

Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000 privind crearea "Eurodac" în vederea

comparării amprentelor pentru aplicarea efectivă a Convenţiei de la Dublin;

178

înregistrarea amprentelor imigranţilor ilegali. În primul rând, conform articolului 8 din Regulamentul

Eurodac, fiecare Stat Membru trebuie "să preleveze în mod prompt amprentele fiecărui cetăţean străin

cu vârsta de cel puţin 14 ani care este arestat de către autorităţile competente în legătură cu traversarea

clandestină terestră, maritimă sau aeriană a frontierei acelui Stat Membru, venind dintr-o terţă ţară şi

care nu a revenit în ţara de origine". Scopul prelevării amprentelor este de a verifica dacă cetăţeanul

străin a depus o cerere de azil într-un alt Stat Membru.

4.4.2. Scopul şi obiectivele

Regulamentul Eurodac este conceput ca un instrument pentru a asista la implementarea

prevederilor Regulamentului de la Dublin, în special Articolul 15 (în prezent articolul 21 din

Regulament)292

. Acest articol stipulează categoriile de informaţii pe care Statele Membre trebuie, sau

pot (în cazul în care solicitantul de azil consimte) să le comunice între ele pentru a determina

responsabilitatea conform Regulamentului Dublin. Deşi Eurodac nu este prevăzut în Convenţia

Schengen, acesta reprezintă fără îndoială un aspect important al măsurilor compensatorii privind

politicile legate de azil, vizate de Convenţia Schengen şi în prezent responsabilitatea Regulamentului

de la Dublin.293

După cum se stipulează în Articolul 1 din Regulamentul Eurodac, "obiectivul sistemului

Eurodac este de a asista la determinarea Statului Membru responsabil, conform Convenţiei de la

Dublin, pentru examinarea unei cereri de azil depuse în cadrul unui Stat Membru, precum şi

facilitarea aplicării Convenţiei de la Dublin în condiţiile stabilite prin acest Regulament ". Convenţia

(Regulamentul) de la Dublin a intrat în vigoare la data de 1 septembrie 1997 şi a fost implementată

începând cu 1 iulie 1999. Aceasta stabileşte un cadru pentru determinarea Statului Membru responsabil

cu examinarea unei cereri de azil. Scopul procedurilor de la Dublin este de a asigura faptul că o cerere

de azil este procesată doar o singură dată în cadrul UE. Ideea este ca Statul responsabil pentru prezenţa

unui solicitant de azil în cadrul UE să fie responsabil cu examinarea cererii de azil, chiar şi în cazul în

care cererea este efectuată într-un alt Stat Membru. Conform Convenţiei, Statul responsabil este Statul

care, de exemplu, a emis o viză sau un permis de rezidenţă. Statul este de asemenea responsabil dacă

reprezintă primul punct de intrare în UE pentru un solicitant de azil care a efectuat o trecere

"clandestină" a frontierei. Regulamentul de la Dublin este conceput ca o măsură compensatoare

privind eliminarea frontierelor interne, pentru a asigura că solicitanţii de azil nu abuzează de libertatea

de mişcare prezentând cereri în două sau mai multe ţări UE.

292

Camera Lorzilor: Comitetul Comunităţilor Europene – Cel de-al zecele Raport ; 293

Consultaţi de asemenea Aus., P.J., 2003, p. 7 ;

179

Obiectivul politic al Eurodac şi al Regulamentului de la Dublin este prin urmare acela de a trata

ameninţarea cunoscută sub numele de "refugiaţi orbitali" care merg dintr-un Stat Membru în altul,

solicitând azil. Politica de prelevare a amprentelor solicitanţilor de azil a fost justificată din motive de

siguranţă, reducere a costurilor şi beneficii pentru solicitanţii de azil. Se spune că amprentele

reprezintă cele mai sigure mijloace pentru stabilirea identităţii solicitanţilor de azil şi a imigranţilor

ilegali a căror identitate nu poate fi stabilită în mod sigur prin intermediul altor mijloace. Funcţionarea

efectivă a mecanismului Dublin depinde de capacitatea de a identifica solicitanţii de azil şi de a stabili

primul lor punct de intrare în UE. Amprentele permit stabilirea rapidă a identităţii şi returnarea

imediată a solicitanţilor de azil în Statul Membru responsabil cu cererea de azil.

În astfel de cazuri, se fac economii semnificative în ceea ce priveşte beneficiile sociale şi alte

costuri. Într-un fel de contra argument logic, se spune că stabilirea rapidă a identităţii va duce la

adoptarea mai rapidă a deciziilor în cazurile de azil şi acest aspect va fi în beneficiul solicitanţilor de

azil, deoarece astfel vor evita perioadele lungi de aşteptare. Totuşi, acest aspect poate acţiona

împotriva intereselor solicitanţilor de azil prin scoaterea lor în afara jurisdicţiei înainte ca cererile lor

să fie analizare în mod corespunzător şi temeinic, compromiţând astfel şansele acestora la o

soluţionare efectivă.

Deşi baza legală a Eurodac este în prezent bine stabilită în Regulamentul Eurodac, aceasta

poate fi corelată cu fosta Convenţie de la Dublin din moment ce obiectivul Eurodac este strâns legat de

implementarea Convenţiei de la Dublin şi a Regulamentului de la Dublin. Brouwer a evidenţiat această

legătură atunci când a afirmat că " în februarie 1993, grupul de lucru însărcinat cu problemele privind

Azilul a solicitat sfatul Serviciilor Legale ale Consiliului referitor la baza legală pentru crearea

Eurodac.294

La data de 18 martie 1993, Serviciul legal a confirmat în răspunsul său, faptul că Articolul

15, furniza o bază legală suficientă pentru crearea Eurodac.295

".

Eurodac a fost fondat iniţial pe baza unei Convenţii cu Trei Piloni, Convenţia Eurodac. Însă

după Tratatul de la Amsterdam, care a transferat problemele privind solicitanţii de azil de la Cel de-al

treilea pilon, la primul pilon, Convenţia a fost transformată într-un Regulament sub prevederile

primului pilon. Efectul Regulamentului este acela că, spre deosebire de convenţie, acesta nu necesită

transpunerea sa într-o lege naţională, deoarece se aplică direct şi conferă sau impune îndatoriri asupra

cetăţenilor Comunităţii în acelaşi mod ca şi legea internă. Un alt aspect important al Regulamentului

este caracterul său comunitar, ceea ce înseamnă că stabileşte aceeaşi lege în cadrul Comunităţii,

indiferent de frontierele internaţionale şi se aplică integral în toate Statele Membre. Un Stat Membru

294

SN 1419/93 WGI 1365; 295

Brouwer, R.E.., 2002, 231-247;

180

nu are puterea de a aplica un regulament în mod incomplet sau de a aplica selectiv acele prevederi pe

care le aprobă şi să desconsidere prevederile cu care nu este de acord. Prin urmare, Eurodac trebuie

aplicat în mod uniform în cadrul Satelor Membre.296

Regulamentul Eurodac din decembrie 2000 a creat doar baza legală pentru colectarea

sistematică şi compararea datelor privind amprentele, în timp ce Regulamentul Eurodac II a fost

necesar pentru a acel sistem operaţional din punct de vedere tehnic. Prin urmare, un al doilea

Regulament Eurodac (Eurodac II) din februarie 2002 a fost elaborat după primul Regulament din anul

2000. Regulamentul Eurodac II stabileşte reguli specifice pentru întreţinerea administrativă şi punerea

în aplicare a sistemului.297

În cazul Norvegiei, care nu este membră a UE, nu s-a aplicat Regulamentul şi Convenţia de la

Dublin, nici Convenţia Schengen. Cu toate acestea, în calitate de membru la cooperaţia Schengen,

Norvegia dorea să participe integral la toate demersurile rezultate din această cooperare, incluzând

politicile privind azilul şi refugiaţii, prin urmare trebuia să ia parte şi la cele două instrumente. În

aceste împrejurări, Norvegia şi Islanda (alt stat membru al Schengen, care însă nu este membru al UE)

au încheiat un acord separat cu UE referitor la Convenţia de la Dublin.298

Acordul prevede faptul că

Norvegia şi Islanda acceptă Regulamentul Consiliului referitor la Eurodac. Acest acord reprezintă baza

legală pentru aplicarea Regulamentului Eurodac în Norvegia şi Islanda.

Baza legală pentru prelevarea de amprente în cazul cetăţenilor străini din Norvegia exista deja

în Actul de Imigrare nr. 37 şi în Regulamentele create pe baza articolului 131, paragrafele doi şi trei,

care prevăd schimbul de amprente cu celelalte State.299

În orice caz, era necesară modificarea legii,

astfel încât să includă cerinţele privind prelevarea de amprente conform Regulamentului Eurodac, care

296

Primul Raport Anual al Consiliului şi Parlamentului privind activităţile Unităţii Centrale EURODAC, p. 4 . SEC

2004, 557 ; 297

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 407/2002 din 28 februarie 2002 care stabileşte anumite reguli pentru

implementarea Regulamentului (CE) Nr. 2725/2000 privind crearea "Eurodac" pentru compararea amprentelor în vederea

aplicării efective a Convenţiei de la Dublin. Anexa I furnizează specificaţii tehnice detaliate pentru colectarea amprentelor

atât de la cele două degete arătătoare, cât şi de la toate cele zece degete ale palmei ; 298

Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei privind criteriile şi mecanismele

pentru stabilirea Statului responsabil pentru examinarea unei cereri de azil depusă într-un Stat Membru sau în Islanda sau

Norvegia.; 299

Motivele pentru prevederea referitoare la preluarea şi schimbul de amprente în cazul solicitanţilor de azi au fost

explicate în Ot. prp. nr . 83 (1991-92) punctul 1. Acesta menţionează faptul că "Autorităţile pentru imigrare s-au confruntat

cu o tendinţă în creştere în care solicitanţii de azil au depus cereri în mai multe ţări, de asemenea s-au prezentat la mai

multe departamente de poliţie din Norvegia în calitate de solicitanţi de azi, sub identităţi diferite şi au revenit în Norvegia

după ce au fost deportaţi şi expulzaţi. Această situaţie reprezintă o problemă importantă a societăţii. Ea presupune

numeroase resurse pentru demararea de investigaţii în vederea identificării străinilor. În majoritatea cazurilor, identitatea nu

poate fi stabilită. Există temeri că în viitor Norvegia se va afla în situaţia în care o parte din populaţia sa va avea identitate

necunoscută şi/sau rezidenţă ilegală. Rezidenţa ilegală reprezintă o problemă majoră în numeroase ţări. " ;

181

implică prelevarea de amprente în cazul cetăţenilor străini cu vârsta de 14 ani, prevedere care nu era

inclusă în legea norvegiană.300

4.4.3.Prezentarea generală a organizării

Sistemul Eurodac, Sistemul Dactiloscopic European (Eurodac) reprezintă prima bază de date

computerizată centrală din Uniunea Europeană dotată cu un sistem de recunoaştere a amprentelor

(Sistemul Automat de Identificare a Amprentelor – AFIS). Acesta este un sistem pentru colectarea,

stocarea, schimbul şi compararea amprentelor solicitanţilor de azil. Obiectivul comparării

amprentelor este acela de a determina, cu certitudine, Statul Membru responsabil cu examinarea unei

cereri de azil.301

Toate ţările din UE (excepţie făcând Danemarca) , Norvegia şi Islanda participă la

Eurodac.

Cooperarea în acest cadru al Eurodac a fost completă, formând astfel o bază propice pentru alte

proiecte IT la nivel extins, precum cea de a doua generaţie de SIS şi Sistemul European de Informaţii

privind Vizele.302

Sistemul Eurodac este format dintr-o Unitate Centrală, o bază de date centrală computerizată şi

un mijloc de transmitere între Statele Membre şi baza de date centrală.303

Unitatea centrală reprezintă o interfaţă umană stabilită în cadrul Comisiei şi are bazele în

Luxemburg, fiind însă administrată din Bruxelles. Comisia este responsabilă cu operarea bazei centrale

de date în numele Statelor Membre.304

Unitatea Centrală procesează datele cu caracter personal ale

solicitanţilor de azil şi imigranţilor ilegali în numele Statelor Membre de origine. Alte responsabilităţi

includ redactarea de statistici trimestriale privind activitatea sa , statistici care conţin o analiză a datelor

pentru fiecare Stat Membru. Conform procedurii stabilite în Articolul 23(29) , Unitatea Centrală poate

fi însărcinată cu efectuarea altor statistici pe baza datelor procesate. Unitatea Centrală a Eurodac a

devenit operaţională la data de 15 ianuarie 2003, având o bază de date goală, de unde rezultă faptul că

doar cererile de azil depuse după această dată trebuie să fie stocate în EURODAC.305

Unitatea Centrală

funcţionează 24/24 ore şi 7/7 zile. Articolul 24(4) impune Comisiei să redacteze un raport de evaluare

300

Ot. Prp. nr. 96 (2000-2001) Om lov om endringer i utlendingsloven (Amendamente la Actul de Imigrare) ; 301

Marinho, C.& Heinonen, M. (1998), p. 5; 302

Aus, J.P. 2003, p. 7 ; 303

Articolul 1(2) din Convenţia Eurodac ; 304

Articolul 3(1) din Convenţia Eurodac ; 305

Primul Raport Anual al Consiliului şi Parlamentului privind activităţile Unităţii Centrale a EURODAC , p. 6 SEC

(2004) 557 ;

182

a Unităţii Centrale o dată pe an după crearea acesteia. Primul raport a fost redactat la data de 5 mai

2004.

Baza de date centrală reprezintă partea computerizată a sistemului în care datele menţionate la

Articolul 5(1) sunt înregistrate şi stocate în scopul comparării amprentelor solicitanţilor de azil. Un

Stat Membru introduce datele în baza de date centrală şi acestea sunt procesate în numele acelui Stat

Membru în cadrul Unităţii Centrale. Aceasta înseamnă că Statul Membru este posesorul datelor şi este

responsabil ca datele să fie corecte şi actualizate în momentul transmiterii lor către Unitatea Centrală.

Funcţionarea Eurodac

Conform Regulamentului, fiecare Stat Membru, conformându-se cu legea şi practica naţională,

trebuie să preleveze amprentele fiecărui cetăţean dintr-o ţară terţă sau care nu este membră a UE cu

vârsta de 14 ani sau peste 14 ani care solicită azil. Toate Statele Membre ale UE au implementate

sisteme automate de prelevare a amprentelor pentru solicitanţii de azil.306

Ca o consecinţă a

Regulamentului Eurodac, Statele Membre au implementat sisteme computerizate capabile să transmită

"imagini" ale amprentelor solicitanţilor de azil. Procedura pentru prelevarea amprentelor este

guvernată de legea naţională, însă solicitanţii de azil trebuie să fie informaţi cu privire la scopul

prelevării de amprente, conform Articolului 13(1) din Convenţia Eurodac.

Odată ce amprentele catalogate în trei categorii sunt transmise la Unitatea Centrală de către

Statul Membru , Unitatea Centrală înregistrează datele în baza centrală de date. Apoi Unitatea

Centrală compară datele transmise de către Statul Membru cu amprentele transmise de alte State

Membre, înregistrate în baza centrală de date. Iniţial , aceasta compară categoria 1 cu categoria 1, şi

dacă există o potrivire, înseamnă că amprentele unui solicitant de azil au fost recunoscute de Unitatea

Centrală , coincizând cu amprentele stocate ale unui solicitant de azil existent în baza de date. Această

potrivire este denumită "locală" atunci când solicitantul de azil a cerut deja azil în acelaşi Stat Membru

şi "străină" atunci când solicitantul a cerut deja azil într-un alt stat.307

. Apoi Unitatea Centrală compară

Categoria 1 cu Categoria 2, şi dacă există o potrivire, înseamnă că amprentele unui solicitant de azil

coincid cu amprentele stocate ale unui cetăţean străin care a trecut ilegal frontiera şi care nu a putut fi

returnat în ţara de origine.308

În ultimul rând, Unitatea Centrală compară datele din Categoria 3 cu cele

din categoria 1, şi dacă există o potrivire, înseamnă că amprentele unui cetăţean străin descoperit ca

306

Karanja, K.S. 2001, p. 107-110 ; 307

Primul Raport Anual al Consiliului şi Parlamentului privind activităţile Unităţii Centrale a EURODAC, p. 7 SEC

(2004) 557 ; 308

Ibidem;

183

fiind prezent în mod ilegal în cadrul unui Stat Membru sunt recunoscute de Unitatea Centrală,

coincizând cu amprentele stocate ale unui solicitant de azil.309

În cazul în care un Stat Membru solicită acest lucru, datele pe care le transmite sunt comparate

cu datele privind amprentele trimise anterior de acel stat. După comparare, Unitatea Centrală comunică

imediat rezultatul către Statul Membru care a trimis datele. Un rezultat de "nepotrivire"înseamnă că nu

s-a găsit nici un corespondent pentru acele date. Un rezultat de "potrivire", înseamnă existenţa unui

corespondent sau a unor corespondente între datele privind amprentele înregistrate în banca de date şi

cele transmise de un Stat Membru cu privire la o persoană. Statul Membru verifică apoi rezultatele şi

face identificarea finală în cooperare cu Statele Membre implicate conform prevederilor Articolului 21

din Convenţia de la Dublin. Orice informaţii primite de la Unitatea Centrală care nu au corespondent

sau care sunt nesigure trebuie şterse imediat de către Statul Membru de origine.

Regulamentul oferă posibilitatea ca Statele Membre să înregistreze direct datele legate de

amprente în baza centrală de date. De asemenea, face posibilă compararea directă a amprentelor şi

trimiterea rezultatelor către Statul Membru vizat fără implicarea Unităţii Centrale. Acest aspect este

totuşi supus condiţiilor tehnice care fac posibilă transmiterea informaţiilor.

Problema cererilor multiple de azil rezultă în mod evident din prima statistică anuală a Unităţii

centrale. Dintr-un număr total de 246.902 de cereri de azil, înregistrate de Eurodac în primul an de

funcţionare, 17.287 de cazuri indicau faptul că aceleaşi persoane depuseseră deja cel puţin încă o

cerere (în aceeaşi ţară sau State Membre). Aceasta înseamnă că 7% din cazuri constau în mai multe

solicitări. Deşi această cifră pare mică, datorită duratei recente de funcţionare a Eurodac, este încă

devreme să ajungem la concluzii concrete. Comisia consideră că această cifră va continua să crească.

Un aspect interesant este că Unitatea Centrală a înregistrat un număr ridicat de potriviri multiple ( de

exemplu, două sau mai multe potriviri). De exemplu, au fost înregistrate 1.632 de cazuri în care au

existat trei cereri depuse de o persoană. Tendinţa generală reliefează faptul că problema cererilor

multiple de azil există. Cifra nu este la fel de mare ca în momentul trasării politicii Eurodac, însă

problema este reală.

Autorităţile competente

Comisia UE este responsabilă pentru operarea bazei centrale de date, iar autorităţile naţionale

sunt responsabile cu partea de transmisie tehnică. În practică, operaţiunile zilnice ale Unităţii Centrale

sunt administrate de Directoratul General pentru Justiţie şi Afaceri Interne cu ajutorul altor Servicii

309

Ibidem;

184

ale Comisiei, precum Directoratul General pentru Administraţie şi Personal şi Directoratul General

Întreprinderi (Unitatea IDA).310

În Norvegia, Kripos este responsabil pentru transmisia tehnică a informaţiilor către şi de la

baza de date Centrală. Această responsabilitate implică sarcina de a asigura că transmiterea

informaţiilor decurge conform regulilor şi că doar persoanele autorizate au acces la informaţiile

transmise. Pe de altă parte, responsabilitatea administrativă, care implică responsabilitatea de control,

corectarea şi ştergerea informaţiilor înregistrate şi care asigură respectarea drepturilor cetăţenilor

străini, aparţine fie Kriptos, fie Directoratului pentru Imigrare.

Inspectoratul pentru Date reprezintă autoritatea naţională de supraveghere conform

prevederilor sistemului Eurodac. Acesta, conform legii naţionale, controlează procesarea informaţiilor,

şi anume transmiterea de informaţii către unitatea centrală este legală, în conformitate cu

Regulamentul Eurodac.

Datele intrate şi stocate în baza de date centrală

Datele transmise către baza de date centrală sunt clasificate conform celor trei categorii de

persoane înregistrate. Cele trei categorii sunt:

- solicitanţi de azil Articolul 5 (categoria 1);

- persoane care trec clandestin o frontieră externă, Articolul 8 (categoria 2), şi

- persoane identificate ca fiind prezente ilegal într-un Stat Membru, Articolul 11 (categoria 3);

Însă doar datele transmise conform Articolului 5 şi 8 vor fi înregistrate în baza de date centrală.

Datele transmise conform Articolului 11 trebuie să fie şterse , iar mijloacele de transmitere distruse

după ce rezultatele comparării au fost transmise Statului Membru de origine.

Articolul 5 din Regulament tratează datele referitoare la solicitanţii de azil înregistrate în baza

centrală de date. Aceste date includ:

- Statul Membru de origine, locul şi data cererii de azil;

- Date privind amprentele;

- Sexul;

- Numărul de referinţă folosit de către Statul Membru de origine, şi

- Data la care au fost prelevate amprentele.

Alte date:

- Data la care informaţiile au fost transmise către Unitatea Centrală;

310

Ibidem;

185

- Data la care informaţiile au fost introduse în baza de date centrală, şi

- Detalii privind destinatarul (destinatarii) informaţiilor transmise şi data (datele)

transmiterii(transmiterilor).

Articolul 8 tratează datele privind persoanele reţinute în legătură cu traversarea ilegală a unei

frontiere externe. Datele sunt similare cu primul set de date din Articolul 5 de mai sus. După ce datele

au fost introduse în baza centrală de date şi compararea a fost finalizată, mijlocul de transmitere

trebuie să fie distrus sau returnat Statelor Membre de origine, dacă se solicită acest lucru după

înregistrarea datelor în unitatea centrală. În mod evident, anumite date obiective precum numele şi

naţionalitatea solicitantului de azil sunt omise, deoarece scopul sistemului Eurodac este de a compara

amprente şi nu de a identifica solicitantul. Identificarea solicitantului intră sub responsabilitatea

Statului Membru de origine în cooperare cu Statul Membru vizat.311

Conform primului raport anual privind activităţile, într-un an de activitate, între 15 ianuarie

2003 şi 15 ianuarie 2004, Unitatea Centrală a primit un număr total de 271.573 de tranzacţii reuşite (o

"tranzacţie reuşită" reprezintă o tranzacţie care a fost procesată corect de către Unitatea Centrală, fără a

fi respinsă datorită unei probleme de validare a datelor, erori legate de amprente sau calitate

insuficientă): 246.902 de solicitanţi de azil (categoria 1), 7.857 de persoane care au traversat ilegal

frontiera (categoria 2) şi 16.814 de persoane identificate ca fiind ilegal pe teritoriul unui Stat Membru

(categoria 3). Cifrele anuale din Categoria 2 par foarte mici din moment ce previziunile menţionau că

această categorie va reprezenta un număr mare de date introduse în Eurodac. Cu toate acestea, după

cum observă Comisia, este încă prea devreme pentru concluzii clare, deoarece această categorie este

complet nouă şi nu există date statistice pentru efectuarea unei comparaţii precise între aceste cifre.

Însă numărul mic poate indica faptul că problema ridicată de acest grup a fost exagerată în acel

moment, argumentându-se în favoarea includerii lor în EURODAC.

Accesul la datele din baza centrală de date este limitat la un Stat Membru de origine care a

transmis şi înregistrat date doar în baza centrală de date, Articolul 15(1) din Regulament.

Regulamentul interzice de asemenea căutările unui Stat Membru în datele transmise de un alt Stat

Membru. De asemenea interzice primirea de date de către un Stat Membru, cu excepţia datelor care

rezultă din compararea efectuată conform prevederilor Regulamentului. Fiecare Stat Membru

desemnează autorităţi cu drepturi de acces la datele înregistrate în baza de date centrală şi comunică

Comisiei o listă cu aceste autorităţi.

Este interzis schimbul de date înregistrate în baza centrală de date cu autorităţile unei terţe ţări,

cu excepţia cazurilor autorizate în mod special în cadrul unui acord comunitar asupra criteriilor de

311

Articolul 4(6) din Regulamentul Eurodac;

186

determinare a Statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil.312

Această restricţie are rolul de a

consolida obiectivul regulii de limitare.

4.5. Operaţionalizarea Frontex

Agenţia europeană pentru Managementul cooperaţiunii operaţionale la graniţele externe ale

statelor membre în EU a fost stabilit de Reglementarea Consiliului (EC) 2007/2004.313

Frontex coordonează cooperarea operaţională între Statele Membre în domeniul managementului

graniţelor externe; asistă statele membre în pregătirea personalului ce se realizează prin îndeplinirea

unor standarde de antrenament comune.

Frontex întăreşte securitatea la graniţă prin asigurarea coordonării acţiunilor statelor membre în

implementarea măsurilor Comunităţii ce au legătură cu managementul graniţelor externe.

Reglementarea (EC) 2007/2004 stipulează un obiectiv Frontex, de a facilita şi a face mai eficace

aplicarea măsurilor Comunităţii viitoare existente deja, care au legătură cu managementul graniţelor

externe.

Frontex va face asta prin asigurarea coordonării acţiunilor statelor membre în implementarea acestor

măsuri, aşadar contribuind la un nivel uniform, eficient de control al persoanelor şi supravegherea

graniţelor externe ale statelor membre.

Viziunea Frontex va fi o altă piatră a conceptului european de management la graniţă, promovând cel

mai înalt nivel de profesionalism, inter operabilitate, integritate şi respect mutual al mandatelor

temporare.

Pentru a realiza această viziune, Frontex speră să obţină patru ţeluri ce au legătură în a fi de acord cu

declaraţia misiunii şi apreciază:

Scopul Frontex este de a aduna imagini situaţionale bazate pe inteligenţă şi pe analizarea situaţiei

pentru a evalua schimburile, riscurile şi ameninţările cu impact posibil asupra securităţii graniţelor

externe EU. Agenţia va urma mai departe tehnologiile şi soluţiile de a întări securitatea de la graniţă;

adică să dezvolte iniţiativele şi activităţile operative şi sprijinul tehnic la nivel european pentru a

promova legitimitatea traficului de la graniţe.

Agenţia are rolul de a juca un rol cheie în implementarea conceptului EU pentru Managementul la

graniţă integrat, mai ales în domeniul măsurilor de control de la graniţă, iniţiind activităţi comune, şi

coordonând măsurile de securitate operaţionale regulate la nivel EU cu cea mai mare eficienţă, fiind

312

Articolul 15 (5) din Regulamentul Eurodac; 313

Reglementarea Consiliului (EC) nr. 2007/2004 din 26 octombrie 2004 care stabileşte o agenţie eruopeană pentru

management-ul operaţional de cooperare la graniţele externe a statelor membre a UE, L 3491/1 (Reglementarea Frontex)

187

pregătit pentru a sprijini statele membre în gestionarea situaţiilor de urgenţă şi asigurarea securităţii la

graniţele externe EU în cazuri excepţionale;

Interoperabilitatea

Managementul efectiv al graniţelor externe fac apel la interoperabilitatea la nivelul naţional, european

şi internaţional. Frontex are ca obiectiv să fie jucătorul central în promovarea armonizării doctrinelor,

nevoilor, procedurilor administrative şi soluţiile tehnice sprijinind managementul efectiv al graniţelor

externe EU.

Performanţa Frontex va încerca să obţină rezultate măsurabile cu aşteptările reflectate în programele

de muncă, prin eficacitatea mărită în folosul resurselor, îmbunătăţirea proceselor de muncă şi obţinerea

obiectivelor definite.

Respectul total al Drepturilor omului este o alegere strategică şi fermă a Frontex. Se va demonstra prin

valorile agenţiei în toate activităţile sale operaţionale şi atunci când se dezvoltă capacitatea statelor

membre.

Raportul general Frontex din 2009 va lua ca referinţă Programa de muncă din 2009 dar nu are ca scop

să raporteze fiecare obiectiv stabilit. Raportul prezintă o privire de ansamblu generală a activităţilor

îndeplinite în timpul anului 2009, şi în plus va sublinia activităţile operaţionale individuale şi

succesele. Această informaţie este apoi îmbogăţită cu informaţii generice şi uşor de înţeles.

Reglementarea Frontex prevede integrarea înţelegătoare a analizei comparative operaţionale

dusă la bun sfârşit în timpul anului, trebuie recunoscut faptul că sistemul de evaluare curent nu permite

încă în totalitate compararea rezultatelor obţinute în anii anteriori.

Situaţia la graniţele externe ale EU

În 2009, statele membre EU şi Țările din asociaţia Schengen au raportat un total de 106.200 intenţii de

trecere a graniţei ilegale la graniţele externe ale EU. Această figură indică o scădere cu 33% din 2008,

şi este compusă din scăderi raportate atât de pe mare cât şi la graniţele de pe uscat.

Acordurile de colaborare bilaterală a statelor membre cu ţările din lumea a treia, precum Libia sau ruta

central mediteraneană şi Senegal şi Muntenia pe ruta Africa de vest au avut mare succes în reducerea

numărului de plecări ale imigranţilor ilegali din Africa. Aceste acorduri făcute într-o vreme în care

criza economică a redus cererile clasei muncitoare în EU. Sincronizarea evenimentelor explică de ce

nu a fost raportat până acum nici o deplasare din rutele Mediteranei centrale şi Africa de vest.

Din moment ce au existat puţine detenţii în Italia şi Spania, numărul detenţiilor la trecerea

graniţei ilegale în Grecia s-a ridicat de la 50% EU la 75%. În comparaţie cu 2008, numărul de refuzuri

sau intrări au rămas stabile în 2009. Jumătate din refuzurile de intrare au fost la graniţele aeriene şi

188

jumătate la cele pe uscat. Foarte puţine refuzuri de intrare au fost raportate la graniţele de pe uscat

datorită unui număr relativ mic de pasageri.

Au existat două tendinţe notabile: 1) scăderea continuă în numărul de refuzuri de intrare la

graniţele în aer datorită răspândirii reducerilor în traficul din aer, şi 2) o mărire în numărul de refuzuri

de intrare la graniţele pe uscat în august 2009.

Numărul aplicaţiilor pentru protecţia internaţională din 2009 a fost relativ stabil în 2008 şi a fost

jumate din 2001-2002 şi aproape o treime din 1992.

Este preferabil ca şi controlul autorităţilor să aibă de-a face cu un număr mărit de aplicaţii de protecţie

internaţionale, dintre care multe nu vor fi garantate fie din cauză că aplicanţii se vor fi ascuns sau

deoarece aplicaţiile vor fi judecate ca fiind nefondate.

Cea mai notabilă tendinţă pentru detectarea şederii ilegale este scăderea numărului de intenţii a

cetăţenilor irakieni, marocani şi indieni de-a lungul statelor membre. În schimb a existat un număr de

intenţii ale cetăţenilor afgani, majoritatea care au sosit în Grecia, precum şi un număr în creştere de

cetăţeni vietnamezi.

Aproape jumătate din victimele traficului identificat în 2009 au fost cetăţeni EU, şi dintre aceştia

majoritatea au fost cetăţeni ai noilor state membre

Analiza reţelei de risc în Balcanii de Vest

De la activităţile de analiză de risc iniţiale care se concentrează pe regiunea Balcanilor de Vest

în 2007, cooperarea şi schimbul de informaţii cu ţările din Balcanii de Vest au fost importante în

agenda Frontex. Doi ani mai târziu, în 2009, schimbul de informaţii între Frontex şi ţările din Balcanii

de Vest au fost stabilite oficial sub forma unei reţele de analiză de risc a Balcanilor de Vest.

Acest progres pozitiv se datorează unor serii de eforturi pentru a se angaja cu ţările din Balcanii

de Vest. Pentru început, angajarea cu munca de bază în cadrul proiectul fondat de comunitate ce

promovează schimbul de informaţii printre ţările din Balcanii de Vest, Frontex a fost în stare să-şi

ofere sprijinul pentru stabiliea reţelei sale. Bazându-se pe experienţele Reţelei analizei de risc deja

dezvoltate, Frontex a fost capabil să asigure un cadru pentru activităţile reţelei de analiză de risc a

Balcanilor de vest, antrenament tehnic pentru schimbul de date pentru unităţile analizei de risc a ţărilor

din Balcanii de Vest, şi a asistat în aranjarea platformei de schimb a informaţiei.

Aceste dezvoltări de succes nu ar fi fost posibile fără un devotament puternic al tuturor ţărilor

balcanice cum ar fi Albania, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia care au

arătat o înţelegere deplină a nevoii şi au lucrat împreună pentru a face reţeaua operaţională.

Frontex One-stop-shop

189

În 2009, Frontex a lansat o versiune pilot a Frontex One-Stop-Shop, un portal web care are ca

scop asigurarea conştiinţei situaţionale şi împărtăşirea informaţiilor operaţionale.

Acest portal interactiv va facilita comunicarea viitoare şi schimbul de informaţii printre

unităţile Frontex şi între cartierele Frontex, adică statele membre.

Portalul va face informaţia accesibilă 24h/7zile, conform standardelor definite şi printre utilizatorii

definiţi anticipat , şi pe termen mai lung, va complementa canalul de comunicare folosit momentan

care este stabilit între Punctul de control central Frontex şi Punctele naţionale de concentrare de

contact.

Pentru a face portalul util pentru autorităţile de la graniţa naţională, statele membre sunt implicate şi

vor fi implicate în viitor în dezvoltarea şi operabilitatea FOSS, împreună cu Centrul de cercetare

îmbinat, care asigură platforma FOSS.

Interoperabilitatea

Ideea unei Aule Virtuale (V- Aula) a venit după evaluarea proiectului Ziua de antrenament EU.

Sistemul V-Aula oferă acces la informaţia care are legătură cu sistemele de management la graniţă în

EU, şi în ţările în care s-au semnat aranjamentele de lucru cu Frontex. Instrumentul, accesibil doar

agenţiilor de întărire a legii, este desemnat ca o soluţie comună, uşoară pentru toate informaţiile

relevante care au legătură cu managementul agenţiilor de la graniţă.

Eficacitatea management-ului la graniţele externe este o parte integrală a strategiei de a face

Europa mai sigură dar în acelaşi timp mai deschisă. În plus, mobilitatea mărită de-a lungul graniţelor

externe ale statelor membre necesită o nouă abordare a controlului vamal şi o modernizare continuă a

metodelor folosite în munca la graniţe. Tehnologiile biometrice sunt instrumente operaţionale care pot

sprijini controlul vamal prin mărirea securităţii în timp ce permit un acces mai uşor şi mai rapid spre

Europa.

Fiind conştienţi de importanţa acestei chestiuni, Frontex împreună cu preşedinţia elveţiană a

ţinut o conferinţă de 2 zile în octombrie 2009 în Varşovia cu tema «Tehnologiile biometrice pentru

controlul vamal». Mai multe delegaţii din statele membre, instituţiile europene, şi industrie au

participat la discuţiile interactive pe tema aspectelor tehnice şi operaţionale cum ar fi sistemele de

trecere a graniţei automate şi echipamentele biometrice mobile; nevoia pentru standarde şi armonizarea

cererilor; implicaţiile folosirii tehnologiei biometrice pentru intimitate şi protecţia datelor. Programul

şi organizarea au fost lăudate de multă lume.

Conferinţa o oferit o platformă excepţională pentru schimbul de experienţă şi lecţiile învăţate

au oferit priviri aprofundate despre cum tehnologia biometrică devine o componentă importantă a

managementului integrat de la graniţa europeană.

190

În ciuda participării deja satisfăcătoare la MS/SAC în general (26/26 de ţări), chiar şi mai multe

state membre şi-au arătat dorinţa de a găzdui JO 915/13). Această creştere pozitivă s-a reflectat cu o

creştere în numărul de zile operaţionale cu aproximativ 5%. Eficacitatea fiecărei graniţe pe uscat JO

este indicată de experţii care desfăşoară sarcinile de supraveghere, experţii care operează echipamentul

tehnic, şi experţii cu sarcinile de la controlul graniţei. Pentru aceste JO-uri mai mult de 550 de experţi

au fost desfăşuraţi în diferite zone operaţionale, cu 50% mai mult decât anul trecut.

Un buget mărit cu 100% a fost disponibil pentru toate JO la graniţele de pe uscat şi a permis o

implementare de succes a activităţilor.

Intensitatea activităţilor de control de la graniţă au fost realizate prin participarea mărită a

ţărilor din lumea a treia şi cooperarea mărită a altor instituţii ca şi autorităţile vamale sau reprezentanţii

companiilor de transport.

În ciuda progresului încă mai este loc pentru îmbunătăţiri, mai ales cele legate de capacităţile

experţilor şi profilelor, comunicarea şi utilizarea echipamentului. Pentru o îmbunătăţire viitoare

pregătirea ţărilor gazdă şi nivelul de devotament sunt factori critici.

Frontiere aeriene

O creştere puternică în intensitatea operaţională este în special demnă de a fi menţionată.

Numărul de ţări participante nu s-a schimbat în principiu iar numărul de ofiţeri desfăşurat a scăzut

uşor. Acest lucru a fost legat de capacităţile limitate a unor ţări membre gazdă. Cooperarea cu Europol

a fost îmbunătăţită. Europol a participat activ în operaţiunile îmbinate asigurând alimentarea analizei şi

schimbul de informaţie între statele membre participante. Cooperarea cu Interpol a fost stabilită la

schimbul de informaţii.

Sistemul FADO a fost folosit ca un instrument adiţional în operaţiunile îmbinate contribuind la

rezultatele activităţilor operaţionale. Operaţiunile îmbinate au dezvoltat mai apoi abordarea

conceptului flexibil în timp RA care a permis răspuns rapid operaţional la noile tendinţe, mulţumită

stabilirii unui mecanism de colectare bun şi o analiză a datelor de la cele mai importante aeroporturi a

MS/SAC cu conexiuni extra-Schengen. În acelaşi timp există o nevoie de a îmbunătăţi capacităţile

Statelor Membre de a primi şi caza un număr mare de ofiţeri oaspeţi.

4.6. Acordurile interpoliţieneşti regionale şi interguvernamentale

Atunci când statele caută o soluţie globală, adică supranaţională, în ceea ce priveşte cooperarea

poliţienească, asistăm la stabilirea contactelor şi asociaţiilor între corpurile de poliţie de la nivelul

regional şi în special între statele frontaliere. Există în egală măsură un anumit număr de grupuri

191

de lucru interpoliţieneşti specializate pe un sector. Acest nivel de cooperare corespunde mai mult sau

mai puţin „meso level”-ului de care vorbeşte d-nul Benyon314

, adică structurilor operaţionale de

poliţie.

4.6.1. Cooperarea între statele vecine şi grupurile specializate

În special în regiunile transfrontaliere se face simţită nevoia unei cooperări poliţieneşti directe.

Din cauza lipsei unei legislaţii oficiale, poliţiştii de serviciu din aceste zone s-au descurcat până acum

prin mijloacele de care au dispus.

În urma unei anchete realizate de Coordinerend Politieberaad315

în 1991, au existat nouă

înţelegeri între diferite regiuni de frontieră din Olanda: şase la frontiera germană, două la frontiera

belgiană şi una la Sud-Limbourg316

. Această din urmă regiune, care este de asemenea denumită

„Euroregio Meuse-Rhin” reprezintă un exemplu interesant în materie de cooperare poliţienească.

„Euroregio Meuse-Rhin” este, în consecinţă, marcat printr-o frontieră comună între Olanda, Germania

şi Belgia. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, contactele dintre autorităţile de poliţie

frontalieră s-au dezvoltat considerabil. Convenţia din 1960 privind relaţiile dintre autorităţile de poliţie

belgiene şi germane prevăd deja un sistem de schimb de informaţii şi crearea unui serviciu de legătură

format din ofiţeri de poliţie. De atunci, acest serviciu de legătură se reuneşte în fiecare an.

În 1971 a fost creat NEBEDEAG-Pol (Nederlands- Belgish- Deutche- Arbeitsgruppe Polizei317

.

Acest grup, compus din poliţişti din regiunile frontaliere a trei ţări, a luat forma juridică a unei asociaţii

private de drept german. Asociaţia este responsabilă cu nişte activităţi foarte diversificate precum

comunicarea radio între cele trei state, schimbul regulat de informaţii şi de funcţionari sau chiar

crearea unui formular tehnic utilizat pentru informarea poliţiştilor din alte ţări în legătură cu anumiţi

infractori sau anumite delicte.318

Poliţiştii au organizat de asemenea un sistem informal, de schimb de

informaţii şi au dezvoltat practicile observării şi urmăririi transfrontaliere din cadrul Convenţiei

Benelux. Această experienţă a ţărilor din Benelux a fost utilizată la scară largă în cadrul redactării

Convenţiei aplicării Acordurilor Schengen. NEBEDEAG-Pol răspunde unei nevoi evidente, însă

activitatea sa duce lipsa unei baze legale potrivite. 319

314

Benyon J., Police Co-operation- A Preliminary Investigation, Op. Cit., p. 187; 315

Rap. D31-91 al Coordinerend Politiebeberaad- Beleidsadviesgroep, Open grenzen; 316

Joubert C. şi Bevers H., „Poliţia şi Europa”, Revistă de Ştiinţe Criminale, 1992, pp. 707-724 ; 317

Grup de lucru responsabil cu poliţiile statelor frontaliere de la Aix-la-Chapelle ; 318

Brammertz S., De Vreese S. şi Thys J., „Cooperarea poliţienească transfrontalieră, Bruxelles, Politeia, 1993, p.

170 ; 319

Brammertz S., „Cooperarea poliţienească în Europa şi în Euroregio Meuse-Rhin”, Deviere şi Societate, vol.

16, nr. 2, 1992, pp. 219-229 ;

192

În ceea ce priveşte schimbul de informaţii, între instituţiile abilitate ale Franţei şi Germania au

şi ei propria lor contribuţie inovatoare, adoptând un acord care permite accesul la fişierele

informatizate conţinând obiectele furate din celălalt stat. În legătură cu cooperarea dintre poliţiile

statelor învecinate, trebuie de asemenea menţionate contactele existente, de exemplu, între Garda

Siochana irlaneză şi Royal Ulster Constabulary-ul britanic de la frontiera dintre Irlanda de Nord şi

Regatul Unit, sau chiar contactele între Poliţia franceză şi Guardia di Publica Sicurezza italiană de la

frontiera franco-italiană. În plus, au fost instalate după 1992 nişte Comisii mixte sau multilaterale la

frontierele franco-spaniole (la Perthus), franco-italiene (la Vintimiglia) şi franco-germane (la

Sarrebruck, la Puntea Europei, la Ottmarscheim-Neurenbourg, la Lauterbourg şi la Strasbourg)320

.

Acesta reprezintă un nou concept care vizează crearea unui loc comun, deschis în permanenţă, situat la

frontieră, care aduce la un loc agenţi din cele două părţi contractante, care lucrează într-o strânsă

colaborare. Ele permit o cooperarea poliţienească mai strânsă şi sunt foarte practice pentru a lua în

mod rapid nişte decizii în caz de incident. Astfel, ceea ce nu reprezenta decât o etapă experimentală

acum câţiva ani s-a dovedit a fi un adevărat succes.

Pe lângă dezvoltarea colaborării transfrontaliere, relaţii bazate pe proximitatea geografică, după

anii şaptezeci a apărut un anumit număr de grupuri de lucru specializate pe domenii.

Tendinţa în materie de cooperare poliţienească se îndreaptă spre instalarea unor reţele mai

puţin oficiale sub forma unor „cluburi” reunind forţele de poliţie din diferite state. Acestea se

concentrează în general asupra domeniului specific al luptei împotriva criminalităţii. Vom studia la

început cluburile inter-poliţieneşti (1), apoi pe cele care reunesc funcţionari ai altor administraţii care

lucrează de asemenea pe acest teren (2).

4.6.2. Cluburile interpoliţieneşti

Există un număr vast de structuri informale de acest tip, astfel că nu este tocmai cazul să facem

aici o prezentare exhaustivă a acestora. Structurile pe care le prezint mai jos trebuie considerate drept

un eşantion mai mult sau mai puţin reprezentativ.

4.6.2.1. Clubul de la Berna

Acest grup de cooperare a fost creat în 1977 pentru a lupta împotriva terorismului. El reuneşte,

în sânul unei structuri informare şi multilaterale, directorii serviciilor de informaţii din nouă state

membre ale Uniunii Europene (Germania, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi

Marea Britanie), precum şi din Elveţia şi Statele Unite. Acesta constă în principal în reuniunea anuală

320

De Bresson H., „Comisariate mixte la frontieră”, Le Monde, din 9/12/95, p. 2. ;

193

în unul din statele directorilor şi şefilor serviciilor centrale ale luptei anti-teroriste. Este un grup semi-

operaţional care dispune de propriile sisteme de telecomunicaţii protejate: reţelele Megaton şi

Kilowatt. În zilele noastre, acţiunea Clubului de la Berna depăşeşte simplul cadru al luptei împotriva

terorismului, incluzând şi activităţile de spionaj şi de transferuri ilicite de tehnologie321

. La nivel

operaţional, grupul de lucru cel mai important în domeniul terorismului este grupul european informal

de cooperare în lupta împotriva terorismului (Police Working Group On Terrorism).

4.6.2.2. Police Working Group On Terrorism- PWGOT

Acest grup a fost întemeiat în 1979 în Olanda în urma asasinatului ambasadorului britanic la

Haga. El adună responsabilii luptei împotriva terorismului din statele membre ale Uniunii Europene la

care se adaugă Norvegia. Acesta se reuneşte de două ori pe an pentru a schimba informaţii despre

pericolele comune şi metodele de acţiune.

Responsabilii poliţiilor realizează un schimb de agenţi de poliţie specializaţi în domeniul

informaţiei. O reţea de comunicaţie permite membrilor grupului să se contacteze reciproc. Această

reţea este foarte utilizată dată fiind neîncrederea serviciilor de poliţie vis-a-vis de Interpol. Acest grup

este remarcabil prin spiritul de încredere care domină asupra sa, lucru extrem de rar într-un mediu

poliţist322

. El reprezintă un bun exemplu de cooperare poliţienească la nivel operaţional care permite

serviciilor de poliţie specializate în terorism să lucreze împreună.

4.6.2.3. Grupul Cross Chanel

Creat în 1963, la iniţiativa Regatului Unit, acest grup nu este propriu-zis o structură preocupată

doar cu aspectele ce ţin de securitatea internă. Vocaţia sa este mai generală şi se axează pe ansamblul

problemelor de securitate a legăturilor din zona mânecii care desparte Marea Britanie de continent.

Acesta reuneşte o dată pe an marii responsabili ai poliţiilor şi nu numai, din cele patru state riverane

din zona Mânecii, adică Regatul Unit, Franţa, Belgia şi Olanda. Acţiunea sa se concretizează prin

numirea unor ofiţeri de legătură care se reunesc în fiecare lună şi prin nişte acţiuni comune de formare

sau de schimb de informaţii.

4.6.2.4. STAR (Standige Arbeitsgruppe Rauschgif323)

321

Bonnefoi S., Op. Cit., p. 162 ; 322

Monet J.-C., Op. Cit., pp. 314-315; 323

Grup de lucu permanent privind drogurile ;

194

Acest grup de lucru a fost întemeiat în 1967 la iniţiativa Bundeskriminalamt-ului. Activ în

domeniul stupefiantelor, reuneşte de două ori pe an responsabilii birourilor operaţionale din Germania,

Franţa, Benelux, Danemarca, Austria şi Elveţia, la care se adaugă o serie de ţări din est. Acest grup, a

cărui preşedenţie este întotdeauna germană, reprezintă un forum de schimb de idei324

.

Cu scop indicativ, nu exhaustiv, vom menţiona alte grupuri de lucru informale precum reţeaua

de legătură europeană (European Liaison Network), reţeaua de informare despre huliganism (Football

Hooligan Intelligence Network) sau întâlnirile europene privind securitatea internă (European Traffic

Policing Meeting). Într-o categorie un pic aparte, trebuie să menţionăm de asemenea organizaţiile

internaţionale sindicale care sunt un element important a cooperării între poliţişti în ciuda caracterului

lor privat şi asociativ.

Federaţia Internaţională a Funcţionarilor Superiori de Poliţie a fost creată în 1950. Scopul său

este acela de a promova profesionalismul poliţienesc, de a apăra pe plan internaţional interesele morale

şi profesionale ale funcţionarilor de poliţie şi de a reprezenta un loc de întâlnire şi de schimburi

facilitând expresia opiniilor membrilor săi. Ea este prezentă pe cele cinci continente, având patruzeci şi

cinci de ţări membre. Există de asemenea un sindicat specific european: Consiliul European al

Sindicatelor de Poliţie. Acesta este preocupat în mod principal de tensiunile naţionaliste existente în

Europa, estimând că acestea pot provoca grave tulburări ale ordinii publice.

Trebuie să menţionăm acum cooperarea dintre vameşi şi jandarmi. Aceştia din urmă nu sunt

nişte poliţişti în sensul strict al termenului, însă aceste grupuri care reunesc nişte profesionişti vizează

în egală măsură remedierea tulburărilor ordinii publice care pot apărea în urma abolirii controalelor de

la frontierele interne.

4.6.3. Organismele de cooperare formate de instituţiile “satelit” ale cooperării poliţieneşti europene

Faptul că cooperarea poliţienească europeană se înscrie, datorită construcţiei sale, în conceptul

global de securitate internă, înseamnă că toate instituţiile, care la un moment dat au oferit acţiunilor lor

un carcater securitar, sunt implicate în procesul de cooperare europeană poliţienească. Cu toate

acestea, această asociere în cadrul procesului de cooperare poliţienească nu a fost efectuat imediat.

Trebuie înţeles că abia la apariţia principiului liberei circulaţii şi eliminarea controalelor la frontierele

interne împreună cu întărirea controalelor la frontierele externe, s-a conştientizat necesitatea implicării

autorităţilor vamale în cooperarea poliţienească. Principiul liberei circulaţii a persoanelor a subliniat, în

egală măsură, riscul prezentat de imigraţia ilegală, risc crescut odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului şi

324

Dewallef Y., „Colaborarea poliţienească internaţională sau cum se rezolvă problemele care rezultă din

deschiderea frontierelor”, Revistă Internaţională de Criminologie şi Poliţie Tehnică, nr, 2, 1993, p. 226;

195

destrămarea blocului de est. Începând cu acel moment, serviciile de luptă împotriva imigraţiei ilegale,

au fost, de asemenea, asociate cu cooperarea poliţienească europeană.

4.6.4. Organismele de cooperare vamale

Organismele de cooperare create în domeniul vamal sunt în număr de patru: GAM, GAM 92,

SCENT şi SID.

GAM

Sigla GAM înseamnă Grup de Asistenţă Mutuală. O mai întâlnim în unele lucrări sub

denumirea de MAG. Acest grup a fost creat în 1972, în temeiul Convenţiei de la Napoli privind

asistenţă reciprocă în domeniul vamal325

. Ea s-a axat, încă de la origini, pe cooperarea administrativă,

pentru că în jurul acestui tip de cooperare s-a dezvoltat prezenta convenţie. Scopul ei a fost, prin

urmare, prevenirea infracţiunilor la reglementările vamale şi garanţia aplicării uniforme a regimului

tarifar. Cadrul cooperării vamale, a fost asociat, în acel moment, cu problema pieţei comune326

. Apoi

atribuţiile GAM au fost reduse şi reorientate spre lupta împotriva traficului ilicit, în special traficul de

arme şi de droguri, cu un accent particular pe cel din urmă.

GAM se întruneşte o dată pe an. Reuniunile includ directorii generali vamali ai douăsprezece

ţări ale comunităţii europene. Comisia Europeană co-prezidează reuniunile şi serveşte ca secretariat

GAM pentru a evita suprapunerile între activităţile interguvernamentale şi cele comunitare. GAM este

asistată de grupuri de experţi: grupul de suport tehnic şi grupul de exercitare a traficului aerian de

mărfuri. În cadrul noilor sale atribuţii, GAM efectuează operaţiuni comune la aeroporturi. Acestea au

fost special proiectate pentru a facilita schimburile comerciale şi de a consolida relaţiile dintre

administraţiile vamale. GAM stabileşte în fiecare an un bilanţ ce cuprinde capturile de transporturi de

droguri realizate. De asemenea, urmăreşte să consolideze schimburile operaţionale între serviciile

vamale, în special în ceea ce priveşte traficul aerian de mărfuri şi de pasageri.

GAM 92

Acest grup a fost creat în 1989 de către directorii vamali generali. Mandatul acestuia a fost de a

analiza implicaţiile, pentru administraţiile vamale din statele membre, realizării pieţei unice, în special

325

J. Benyon, “Poliţia Uniunii Europene: schimbarea bazei legislative de cooperare”, op. ct., pp. 512-513; Buletinul

Europei, “156 fasc. 420: Comisia comunităţii europene: cooperarea în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne şi judiciare”,

Buletinul Europei, aprilie 1993, p. 7; G. Demanet, “Cooperarea poliţienească nu se mai opreşte la frontierele Schengen”,

op. cit., p. 912; Y. Doutriaux, “Tratatul asupra Uniunii Europene”, Arman Collin, ştiinţe politice 1992, p. 222; ENA,

“Punerea în aplicare a tratatului de la Maastricht şi construcţia europeană”, op. cit., pp. 179, 180, 183 şi 228; P. Masson-X.

de Villepin, “Raport Senat No 167”, op. cit., p. 324 ; 326

Ena, “Punerea în aplicare a tratatului de la Maastricht şi construcţia europeană”, op. cit., p. 179;

196

sub aspectul asistenţei reciproce şi întăririi controalelor frontierelor externe ale Comunităţii Europene,

în scopul de a descoperiri traficul fraudulos (droguri, arme, explozivi)327

. Pentru a atinge acest

obiectiv, GAM 92 şi-a concentrat activitatea pe trei teme: actualizarea Convenţiei de la Napoli din

1967, definirea unei strategii şi a unui program de acţiune pentru consolidarea controalelor frontierelor

externe ale Comunităţii, instituirea unui sistem de informare pentru a creşte schimburile comerciale

operaţionale dintre anchetele diferitelor servicii vamale. În 1992, liderii GAM 92 au semnat declaraţia

Harrogate care prevedea orientarea politicilor de asistenţă reciprocă. Această politică a inclus schimbul

de ofiţeri de legătură şi de informare, finalizarea instruirii în cooperare, asistenţa operaţională şi

dezvoltarea tehnicilor anti-contrabandă. GAM 92, a fost şi va fixată mai mult pe lupta împotriva

traficului ilicit decât GAM, dar funcţionează similar celei din urmă.

SCENT

Sigla SCENT înseamnă System Custom Enforcement Network. Acest sistem de comunicare a

fost creat în 1987. Este vorba, de fapt, de o reţea care interconectează servicii vamale de cercetare şi

investigare328

.

Acest sistem a fost creat la iniţiativa Comisiei Europene. Este format din două terminale

Comisia europeană şi ordonatorul central. SCENT permite schimbul de informaţii între state sub forma

de fişe standardizate. Funcţia sa principală este de a fi un curier. Prin intermediul terminalelor sale,

SCENT oferă acces la diferitele baze de date.

- baza de date CELEX: consultarea legislaţiei comunitare, hotărârile CJCE şi chestiunile

parlamentare;

- baza de date COMEXT: toate statisticile comunităţii de import şi de export, chestiuni

primordiale în lupta împotriva fraudei;

- baza de date LLOYDS: toate informaţiile de pe bărci. Ea este utilizată pentru a urmări

utilizatorii, dar constituie şi un instrument eficient pentru lupta împotriva fraudei şi a traficului

ilicit pe mare.

Prin intermediul SCENT, Statele pot avea acces la alte baze de date. Acest lucru permite

efectuarea de recuperări precum şi prevenirea proliferării de baze de date pe aceeaşi temă, care în mod

327

J. Benyon, “Poliţia în Uniunea Europeană: schimbarea bazei legislative”, op. cit., pp. 512-513; J. Benyon, şi alţii,

“Cooperarea poliţienească în Europa: o anchetă”, op. cit., p. 202; Buletinul Europei, “156 fasc. 420: Comisia Comunităţilor

europene. Cooperarea în domeniul afacerilor interioare şi judiciare”, op. cit., p. 7; ENA, “Punerea în aplicare a tratatului de

la Maastricht şi construcţia europeană”, op. cit. p. 192, 193, 196 şi 228; P. Masson-X. de Villepin, “Raport Senat No 167”,

op. cit., p 324; B. Nell, “Europa fără frontiere: acordul Schengen”, AJDA, 1991, p. 667; 328

J. Benyon, şi alţii, “Cooperarea poliţienească în Europa: o anchetă”, op. cit., p. 203, Buletinul Europei, “156 fasc.

420: Comisia Comunităţii Europene: Cooperarea în domeniul afacerilor interioare şi de jusţiţie”, op. cit., p. 7; Comunitatea

Europeană, “O nouă modalitate de luptă împotriva traficului din Europa, SID”, memo 55/92, 17.09.92, pp. 2-3;

197

inevitabil, duce la dublarea şi lipsa de eficacitate generală. Acţiunea SCENT este axată, în principal, pe

date economice şi pe necesităţile pieţei comune din 1993. Acţiunea sa este la fel de importantă,

deoarece oferă informaţii în materie de fraudă economică, care, având în vedere dezvoltarea acestui tip

de infracţiune în ultimii ani, nu poate fi neglijabilă. SCENT constituie un plus pentru autorităţile

vamale. El se adaugă la SID, un alt sistem de comunicare vamal, axat pe traficul internaţional.

SID

Sigla SID înseamnă Sistem Informatic Vamal329

, crearea sa a fost menită să consolideze

cooperarea administrativă între statele membre şi să prevină transformarea pieţei unice din 1993 într-

un loc de desfăşurare a diferitelor tipuri de trafic, cum ar fi traficul de droguri sau de alte produse

sensibile, bunurile culturale, bunurile cu dublă-utilizare sau instrumentele de terorism330

. SID este o

reţea informatică de date protejate. Acesta permite trimiterea de mesaje specifice şi o comunicare

directă, în timp real, între birourile vamale. Datele sunt informaţii confirmate sau informaţii

extraordinare ale activităţii vamale, începând de la fraudele agricole până la traficul de droguri. Datele

introduse în sistem precizează conduita specifică a persoanelor sau mărfurilor suspecte interceptate la

controlul vamal. SID este un instrument important în lupta împotriva drogurilor deoarece permite, prin

intermediul unei operaţiuni de livrare controlată sau o filare, obţinerea de instrucţiuni imediate, de-a

lungul întregii operaţiunii, cu privire la măsurile care trebuie luate vizavi de o persoană, un vehicul sau

o marfă urmărită. Ulterior, SID permite stocarea datelor operaţionale.

În urma semnării TUE, dezvoltarea cooperării poliţieneşti europene, a permis atingerea celei

de-a doua faze. Într-adevăr, în 1995, a fost semnat un acord cu privire la sistemul informaţional vamal.

Odată ratificat şi intrat în vigoare, permite stocarea de date operaţionale.

SID este o reţea informatică care se motivată de nevoia de comunicare poliţienească, în special

a SIS-ului (Sistemul de Informaţii Schengen). Crearea sa a fost decisă, din cauza caracterului diferit a

datelor vamale faţă de cele poliţieneşti, chiar dacă obiectivele lor coincid. Într-adevăr, autorităţile

vamale sunt axate pe mişcarea mărfurilor, iar cele poliţieneşti pe cea a persoanelor. Cu toate acestea,

cele două aspecte sunt complementare. Prin urmare, este posibil ca, în viitor, să existe un grup de

reţele de comunicaţii vamale/poliţieneşti. Acest grup ar fi evident pozitiv pentru cooperarea

poliţienească europeană. El confirmă asocierea instituţiilor de tip satelit cu instituţiile specifice de

329

�

Comunitatea Europeană, “O nouă modalitate de luptă împotriva traficului din Europa”, op. Cit., pp. 1-3;

Comisia Comunităţilor Europene. Informaţii din presă, “D-na Scrivener prezintă noi modalităţi de combatere a fraudelor şi

traficului din Europa, SID”, IP (92) 723, Bruxelles, 17.09.92, ENA, “Punerea în aplicare a tratatului de la Maastricht;I

construcţia europeană”, op. cit., pp. 220-223 ; 330

Comisia Comunităţii Europene. Informaţii din presă, “D-na Scrivener prezintă noi modalităţi de combatere a

fraudelor şi traficului din Europa, SID”, op. cit., p. 1;

198

cooperare poliţienească europeană, şi evoluţia celui din urmă la nivel european. Această ancorare a

fost deja amorsată la nivel uman, autorităţile vamale fiind din ce în ce mai des asociate cu forţele

poliţiei pentru a lupta împotriva criminalităţii internaţionale.

Capitolul 5. INSTRUMENTELE COOPERĂRII INTERNAŢIONALE

POLIŢIENEŞTI

5.1. S.I.R.E.N.E. (Informaţii Suplimentare Necesare la Intrarile Nationale)

Conform literaturii Schengen, SIRENE este un acronim englezesc pentru Solicitarea de

informaţii suplimentare la intrarea pe teritoriul naţional (engl. Supplementary Information Request

at the National Entries). În fiecare ţară Schengen, SIS (Sistemul Informatic Schengen) este parte a

unui cadru mai larg al sistemului de informatică al poliţiei. În fiecare ţară participantă, este înfiinţat un

„birou Schengen” permanent sau SIRENE, ca şi canal unic pentru schimbul de date de poliţie între

ţările participante. În ţările Schengen, toate schimburile trec prin SIRENE, care controlează, de

asemenea, toate rapoartele noi ale autorităţilor naţionale de poliţie, înainte de a le transfera către C.SIS

(Sistemul central SIS). Datorită bazei legale confuze şi datorită importanţei SIRENE în cooperarea

Schengen, este necesar de a o discuta aici, în detaliu.

5.1.1. Funcţionarea SIRENE

199

Solicitarea este făcută către biroul SIRENE şi nu unei persoane anume. Din moment ce biroul SIRENE

operează douăzeci şi patru de ore pe zi, ofiţerul de serviciu este cel care acţionează atunci când se face

vreo solicitare.

Informaţiile sunt schimbate pe cale electronică, prin formulare standardizate. De exemplu,

formularul G este pentru un rezultat pozitiv iar formularul Q este pentru o identitate uzurpată ( un nou

formular pentru cazurile unde un autor/făptuitor foloseşte numele unui paşaport furat, ca un alias), şi

aşa mai departe. Există formulare standardizate pentru fiecare scop, de exemplu, articolul 95 legat de

arestări, articolul 96 legat de străini cărora li se va refuza intrarea, şi aşa mai departe. Unde sunt

necesare clarificări suplimentare legate de informaţiile transmise pe cale electronică, acestea pot fi

solicitate prin telefon sau prin mesaje electronice adiţionale. Informaţiile suplimentare sunt furnizate la

cerere când există un rezultat pozitiv şi sunt necesare mai multe informaţii.

SIRENE joacă un rol central în schimbul de informaţii în cadrul articolului 39 şi 46 din

Convenţia Schengen şi informaţii suplimentare în afara S.I.S. Conform articolului 39, autorităţile de

poliţie pot schimba informaţii în conformitate cu legislaţia naţională cu scopul de a preveni şi detecta

încălcările penale. Articolul 46 se ocupă de schimbul de informaţii, cu toate că acestea se poate să nu

fie solicitate, care pot fi de interes pentru alte Părţi Contractante în ajutorarea prevenirii infracţiunilor

viitoare şi pentru a preveni încălcări împotriva sau ameninţări ale ordinii publice şi securităţii.

Informaţiile suplimentare care se pot schimba între birourile SIRENE, sunt de fapt, informaţii ce nu

pot fi incluse în SIS, la articolul 94.331

Comunicarea între diferitele birouri naţionale SIRENE pot fi

verbal, telefonic,în scris sau prin imagini (fotografii sau amprente).332

Informaţiile care pot fi

schimbate în cadrul SIRENE, sunt extensive, şi nu sunt întotdeauna standardizate. Toate formele de

informaţii personale verificate şi neverificate pot fi schimbate, fără restricţie.

Alte funcţii ale biroului SIRENE sunt traducerile, evaluările şi validările informaţiilor

obligatorii, control de calitate şi depozitarea documentaţiei necesare în conformitate cu articolul 95.333

Principalele sarcini ale SIRENE pot fi rezumate, precum urmează:

- punct de contact pentru birourile SIRENE ale altor Părţi Contractante,

331

Tromp, R. 1998 , p. 164, a identificat că această informaţie include: informaţii suplimentare obligatorii în ceea ce

priveşte Articolul 95 cu detalii, de exemplu, acelea ca cele menţionate într-un mandat de arestare cu condiţia ca acesta să

fie în conformitate cu Convenţia UE legată de Extrădare; informaţii folositoare ofiţerilor de poliţie când sunt implicaţi în

găsirea şi căutarea de persoane sau bunuri, care trebuie să fie disponibilă aproape imediat; cererile de „marcare” în

conformitate cu articolul 94, şi alte remarci, dorinţe sau întrebări, pentru clarificarea asupra alertelor SIS; raportul unui

răspuns pozitiv şi informaţiile despre măsurile care au fost luate, sau o cerere pentru instrucţiuni viitoare de la Partea

Contractantă care face solicitarea; 332

Mathiesen, T. 1996 , p. 41 ; 333

Vezi Tromp, R. 1998 , p. 164 – 165 pentru detalii ;

200

- legătura cu alte autorităţi şi agenţii naţionale,

- adunarea de informaţii viitoare, de exemplu, obţinerea şi înaintarea documentelor (sentinţe,

mandate de arestare, ordine de deportare, fişe de amprente),

- furnizează informaţii pentru fiecare înregistrare a Articolului 95 pentru celelalte SIRENE,

- răspunde de conţinutul de date ale SIS şi răspundere pentru întreg managementul N.SIS,

- facilitarea cooperării în problemele poliţieneşti în afara ariei SIS pe baza articolelor 39 şi 46

din Convenţia Schengen.

5.1.2. Relaţia între SIRENE şi SIS

Actualmente, SIRENE şi SIS sunt sisteme separate. Primul, este folosit ca o sursă de date suplimentare

pentru cererile de alertă SIS, mai ales, după o alertă ce implică articolul 95. SIRENE conţine multe

informaţii personale detaliate, care nu pot fi găsite în SIS. Aranjamentul este pozitiv şi negativ pentru

protecţia de date. Este pozitiv pentru că informaţiile personale detaliate şi sensibile conţinute în

SIRENE nu vor fi disponibile pentru căutări, prin sistemul SIS. Dar, este negativ pentru că astfel de

date sunt lăsate într-un sistem parţial reglementat SIRENE.

Natura suplimentară a sistemului SIRENE este obligată să se schimbe odată cu implementarea

SIS II iar unele date personale detaliate şi sensibile vor fi incluse în SIS II. De exemplu, Mandatele

europene de arestare, vor fi emise de către Statele Membre ca şi alerte (de fapt, SIS, pentru o perioadă

de timp, chiar a acţionat ca şi un sistem de mandate de arestare de facto). Toate informaţiile de la

formularele Mandatelor europene de arestare , sunt astfel incluse în SIS II. Drept rezultat, vor fi create

un număr de fişiere de noi date, precum numele de domnişoară (acolo unde se aplică), rezidenţa şi/sau

adresa cunoscută, limbile pe care le înţelege persoana, informaţii legate de mandat, proceduri judiciare

şi tipul de infracţiune (zece categorii), alte informaţii legate de caz, şi informaţii legate de căutările

asociate şi ordinele de confiscare. Cuprinderea acestor date în SIS II ridică probleme proporţionale. În

primul rând, ar extinde, în mod semnificativ, numărul de informaţii personale deţinute în SIS II. În al

doilea rând, logica includerii unor asemenea detalii şi date sensibile în SIS este nesigură, dac aceleaşi

date vor fi schimbate prin intermediul SIRENE.

Sistemele SIS şi SIRENE au fost primele blocuri construite în reţeaua sistemelor de control şi

de supraveghere, legate de cooperarea poliţiei transfrontaliere. De atunci, lor li s-au alăturat alte

sisteme în plus, expansiunea şi incorporarea de noi funcţii şi date prin amendamente a legii curente SIS

şi includerea de noi date şi funcţii în viitor prin SIS II ar mări nivelul de control şi supraveghere în

societate.

201

5.2. Instrumentele OIPC- Interpol

a. Reţeaua de telecomunicaţii.

Asigurarea unei legături bune între BCN-urile şi Secretariatul General, constituie o condiţie

esenţială pentru realizarea unei cooperări eficiente şi rapide. Fiind vorba de cele mai multe ori de

urmărirea, supravegherea, identificarea şi arestarea unor infractori periculoşi, sunt necesare schimburi

de informaţii permanente rapide, fiabile şi sigure. Toate aceste condiţii sunt îndeplinite de reţeaua de

telecomunicaţii a Interpolului formată din 3 nivele:

- Staţii naţionale la nivelul fiecărui Birou Central Naţional;

- Staţii regionale, 7 la număr, care asigură traficul de informaţii între BCN-urile cuplate la

ele, pe de o parte, şi restul reţelei, pe de altă parte;

- Staţia centrală, care asigură comunicaţiile între toate regiunile, prin staţiile regionale şi care

este situată la sediul Secretariatului General Interpol.

Graţie acestei reţele de telecomunicaţii un mesaj de poliţie poate fi retransmis în lumea întreagă

în câteva minute.

Sistemul de transmisiuni folosit este radiotelegrafia în Morse, datorită avantajelor sale practice.

Fiecare BCN care transmite un mesaj poate alerta toate celelalte BCN-uri, fie numai pe cele situate

într-o anumită zonă geografică.

b. Fototelegrafia, adică transmiterea şi receptarea cu ajutorul reţelelor telefonice publice, a

fotografiilor şi amprentelor digitale ale infractorilor urmăriţi pe plan internaţional. Codurile, impuse

de asigurarea secretului unor informaţii transmise prin telex, radio, etc. în cadrul Interpol, care se

folosesc sunt de două categorii: coduri de condensare şi coduri de criptografie.

c. Transmisia prin fax. Acest procedeu este folosit pentru transmiterea şi primirea unor texte

imprimate, dactilografiate, manuscrise, grafice, fotografii, etc.

d. Sistemele informatice. Secretariatul General Interpol dispune de fişiere informatizate

referitoare la: numele şi aliasurile indivizilor implicaţi în infracţiuni internaţionale, la infracţiunile

clasate după gen, loc de comitere, mod de operare, confiscări de droguri, de monedă falsă, furturile de

obiecte din patrimoniu, amprentele digitale şi fotografii ale infractorilor internaţionali cu moduri de

operare deosebite, recidivişti, persoane dispărute etc. Aceste fişiere pot fi consultate de BCN-uri de la

202

distanţă.

e. Difuzările internaţionale, care se referă la urmărirea unui individ, culegerea de informaţii

despre activitatea sa, informarea poliţiştilor din altă ţară asupra acţiunilor periculoase ce le întreprinde,

etc. Acestea sunt notiţe internaţionale referitoare la persoane şi notiţe referitoare la obiecte date în

urmărire internaţională. In funcţie de scopurile urmărite aceste notiţe sunt de mai multe categorii:

> Notiţe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării a unor persoane

urmărite în baza unor mandate de arestare sau de executare a unei pedepse. Aceste notiţe au în colţul

din dreapta sigla organizaţiei de culoare roşie cu litera de control A. Ele cuprind informaţii precise,

natura mandatelor de arestare emise de autorităţile judiciare, identitatea persoanei urmărite,

infracţiunile comise şi permit arestarea acesteia de către poliţie.

În conformitate cu deciziile adoptate de Adunarea Generală a O.I.P.C. – Interpol în septembrie

2005, la Berlin, în scopul sprijinirii Naţiunilor Unite, în eforturile pe care acesta le desfăşoară în lupta

contra terorismului şi a finanţării activităţilor teroriste, Interpolul a creat un nou tip de notiţă

internaţională care va fi difuzată în lumea întreagă la cererea O.N.U., cu scopul de a informa serviciile

de poliţie ale ţărilor membre că anumiţi indivizi fac obiectul sancţiunilor impuse de O.N.U., pentru

lupta împotriva terorismului şi cu acest titlu, al îngheţării averilor acestora, al unui embargou asupra

armelor şi a unei interdicţii de călătorie.

> Notiţe prin care se solicită informaţii despre o persoană (colţul albastru şi litera de control B.)

prin care se solicită informaţii suplimentare despre o persoană urmărită, despre identitatea sau

activităţile ilicite ale unor indivizi în cadrul unor anchete penale.

> Notiţe cu caracter preventiv (colţ verde şi litera de control C) care atenţionează toate poliţiile

membre că este vorba de un infractor profesionist, recidivist, ce operează la scară mondială şi sunt

bănuieli întemeiate că vor repeta aceste fapte în alte ţări.

> Notiţa cu sigla organizaţiei de culoare galbenă, este utilizată pentru a ajuta la căutarea şi

localizarea persoanelor dispărute, în special a minorilor, sau la stabilirea adevăratei identităţi a

persoanelor care nu se pot identifica singure.

> Notiţa cu sigla portocalie, este utilizată pentru a preveni poliţia, autorităţile publice şi alte

organizaţii internaţionale în legătură cu posibile ameninţări provenite de la arme ascunse, bombe

artizanale şi alte obiecte sau materiale periculoase. Notiţele portocalii au fost introduse înlocuind

notiţele numite „modus operandi” care au fost folosite ani de-a rândul în acelaşi scop.

> Notiţe privind operele de artă furate (Notiţe obiect furate) cu ajutorul cărora sunt transmise

tuturor autorităţilor de aplicare a legii, dar şi muzeelor, colecţionarilor, anticarilor etc. informaţii

203

privind caracteristicile şi fotografiile obiectelor de artă însuşite în mod fraudulos de către infractori.

Totodată, Interpolul difuzează de două ori pe an, un poster cuprinzând fotografiile şi descrierile celor

mai căutate 12 opere de artă în vederea identificării şi restituirii acestora către proprietarii legitimi.

Baza de date privind operele de artă furate conţine peste 25.000 de înregistrări provenite din 109 ţări

membre O.I.P.C. – Interpol. Prin aceste notiţe au putut fi recuperate de către ţara noastră tablourile

furate din muzeul Brukental din Sibiu, în 1968 recuperate în 1998 şi cele 5 brăţări dacice din aur de 24

karate.

> Notiţe privind cadavrele neidentificate (colţ negru) se referă la descoperirea unor cadavre

neidentificate, ori persoane decedate sau ucise sub o altă identitate, difuzarea semnalmentelor

cadavrului, a impresiunilor digitale, poate ajuta la stabilirea identităţii acestuia.

> Notiţe privind obiectele de artă furate, date în urmărire, în care sunt descrise caracteristicile

acestora şi când este posibil şi fotografia lor, precum şi obiectele descoperite a căror provenienţă este

suspectă.

> Notiţa specială Interpol – Naţiunile Unite, a fost emisă pentru grupuri şi persoane care sunt

ţinte ale sancţiunilor O.N.U., împotriva organizaţiilor teroriste Al Qaeda şi talibanilor.

Cu excepţia celei portocalii notiţele conţin două tipuri de informaţii privind identitatea,

semnalmentele, fotografia, amprentele digitale şi alte date despre o persoană referitoare la ocupaţie,

domiciliu, limbile vorbite, ţara de origine, seria şi numărul documentelor de identitate etc., precum şi

informaţii judiciare privind faptele de care este acuzată persoana, textul de lege care incriminează

fapta, pedeapsa maximă ce ar putea fi aplicată, iar în cazul notiţelor roşii referiri la mandatul de

arestare sau sentinţa pronunţată de tribunal, detalii privind ţările de la care se cere extrădarea fugarului,

de către statul solicitant.

f. Circulare, sinteze, broşuri tehnice, asupra anumitor categorii de infracţiuni de drept comun şi

de infractori.

g. Pregătirea cadrelor de poliţie. OIPC-INTERPOL contribuie la pregătirea cadrelor de poliţie

din statele membre. Un colocviu al directorilor şcolilor de poliţie, consacrat în special problemelor şi

metodelor de pregătire a cadrelor de poliţie se organizează periodic. Secretariatul General organizează

în mod regulat cursuri pentru pregătirea funcţionarilor de poliţie, specializându-i contra falsului de

monedă. În plus, un ciclu de pregătire de două săptămâni, este organizat în fiecare an la Saint-Cloud,

în beneficiul funcţionarilor BCN.

204

h. Activităţi care să faciliteze identificarea. Este vorba de activităţi ce constau în stocarea unor

date menite să faciliteze identificarea persoanelor.

Există o broşură care expune o metodă de transcriere în cifre a numerelor de origine chineză. O

colecţie de modele de numere de înmatriculare a autovehiculelor în diferite ţări, ilustrate cu

reproduceri în culori. Broşuri pentru identificarea cartuşelor, a ţării de origine şi a unităţi producătoare.

Un manual de identificare a cadavrelor, victimele catastrofelor.

i. Reuniuni continentale şi Conferinţe regionale, colocvii internaţionale care sunt organizate de

OIPC-Interpol şi permit poliţiştilor din statele membre să facă schimb de idei şi informaţii, fiecare

delegat având posibilitatea să beneficieze de experienţa celorlalţi.

5.2.1. Modalităţi de realizare a cooperării între statele membre ale O.I.P.C. – Interpol

În ultimii ani Interpolul a căutat să se adapteze provocărilor internaţionale, din ce în ce mai

complexe în materie de criminalitate, organizaţia O.I.P.C. – Interpol şi structurile sale teritoriale

(Birourile Centrale Naţionale) au contribuit la eforturile poliţiilor din întreaga lume cu un aport sporit

concentrat pe trei direcţii esenţiale334

: sistemul mondial de comunicare securizată I-24/7335

; bazele de

date internaţionale, sprijin operaţional, activ concertat al sistemelor poliţieneşti şi agenţiilor de aplicare

a legii.

Comunicarea poliţienească mondială securizată acoperă schimbul, stocarea şi tratarea rapidă a

informaţiilor de poliţie importante, în special folosind noul sistem de comunicare Interpol în toate

statele membre, organizând formarea corespunzătoare şi furnizând noile servicii ale sistemului I-24/7,

cum sunt Tabloul de bord, ASF336

şi Notiţa portocalie denumită „alerta de securitate”.

a. Sistemul I-24/7 asigură rapiditate şi eficacitate în transmiterea informaţiilor cu caracter

poliţienesc. O.I.P.C. – Interpol a început să folosească noua sa infrastructură de comunicare securizată

folosind Internetul. Denumit „I-24/7”, noul sistem a înlocuit vechiul sistem al organizaţiei. La

sfârşitul primului an, 84 de ţări membre şi alte 10 locaţii erau deja racordate la acest sistem, care

îmbunătăţeşte considerabil capacitatea Organizaţiei de a coopera eficace şi rapid pentru combaterea

tuturor formelor de criminalitate internaţională organizată. Acest sistem permite verificări operative,

legând Secretariatul General, Birourile Centrale Naţionale şi poliţiile statelor membre, în sensul că

acestea pot să transmită şi să primească informaţii poliţieneşti (şi imagini) în formă securizată şi

operativ 24 de ore din 24, în lumea întreagă. Totodată, sistemul permite accesul la partea securizată a

334

Stoica Gh.Mihai , Cătuşi C-tin Cristian, op.cit., pag.66. 335

Sistem de comunicare Interpol cu ţările membre. 336

Sistemul de căutare automată care permite consultarea bazelor de date Interpol.

205

site-ul web al Interpol, oferind un acces interactiv şi imediat la datele poliţieneşti deţinute la nivelul

Secretariatului General. Concret, amprentele digitale ale oricărui suspect, paşapoartele sau

autovehiculele pot fi verificate instantaneu în toată lumea de către orice serviciu de poliţie conectat la

sistem care are un nivel de securitate tehnică acţionând pe o reţea privată de acces prin parole

gestionate de fiecare ţară.

b. Comunicarea prin canalele Interpol

Numărul de mesaje schimbate prin intermediul sistemului mondial

şi integrat de comunicare poliţienească a depăşit 3 milioane pentru prima dată în 2003. Aproape 25%

din numărul ţărilor membre la O.I.P.C. – Interpol respectiv 46 state, aparţin regiunii Europa, şi aceste

ţări sunt, ca regulă generală, la originea a mai mult de 60% din mesajele primite la Secretariatul

General. Ţările de pe continentul american reprezintă aproape 20% din numărul mesajelor primite

anual.

O.I.P.C. – Interpol asigură servicii de date operaţionale destinate

acţiunilor poliţieneşti.

Acest lucru presupune elaborarea de programe şi servicii în domeniul bazelor de date mondiale

cu caracter poliţienesc (nume, amprente, digitale, fotografii, profile genetice şi documente de

identitate).

Adunarea Generală Interpol reunită la Benidorm (Spania) în toamna anului 2003 a adoptat noul

Regulament privind procesarea informaţiilor în cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale. Acest

regulament simplifică şi dezvoltă trei ansambluri de reguli existente dând Interpolului posibilităţi de a

lega bazele sale de date cu cele ale ţărilor membre. În practică acest lucru permite ţărilor membre să se

ajute reciproc prin acordarea accesului, prin intermediul Interpol, la anumite informaţii conţinute în

bazele lor de date naţionale.

c. Bazele de date337

O.I.P.C. – Interpol culege date şi informaţii asupra criminalităţii, pe care le procesează şi le

difuzează serviciilor de poliţie din întreaga lume. Aceste baze de date au fost modernizate şi

actualizate, în special sistemul de documentare criminală a Interpol (I.C.I.S.) şi sistemul automat de

identificare a amprentelor digitale (AFIS). De asemenea au fost create noi baze de date cum sunt: cele

care cuprind documentele de călătorie furate, pierdute şi documentele administrative furate, care

facilitează desfăşurarea unor activităţi ilegale ale organizaţiilor criminale ce comit acte de terorism,

trafic de droguri, frauda cu cărţi de credit, imigraţia clandestină etc.

337

Stoica Gh. Mihai, Cătuşi C.Cristian – Cooperarea poliţienească internaţională în România, Editura Paper Print

Invest, Bucureşti, 2006, pag. 69-70.

206

d. Poliţia tehnico-ştiinţifică

- Interpolul este în curs de realizare a unei structuri internaţionale de cooperare în domeniul

A.D.N.-ului, întrucât legislaţia aplicabilă în acest domeniu diferă de la o ţară la alta. În acest sens a fost

elaborată, o Cartă Interpol şi au fost încheiate parteneriate internaţionale care să permită ţărilor

membre accesul direct la un sistem centralizat de comparare a profilelor A.D.N., cu respectarea

regulilor necesare de protecţie a datelor personale şi a vieţii private. În ultimii ani 17 ţări au început să

utilizeze acest sistem, încă nefinalizat, cu titlul de testare. Baza de date va fi accesibilă prin sistemul I-

24/7, prin care ţările se pot lega la reţelele laboratoarelor criminalistice şi pot transmite electronic

profile, în vederea comparării.

- Identificarea victimelor catastrofelor (I.D.V.I.C.)

Interpolul furnizează instrumente de culegere a datelor şi un ghid detaliat care explică cum se

utilizează aceste instrumente, ce trebuie consultat înaintea tuturor operaţiunilor de identificare a

victimelor acestor catastrofe.

Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS) al Interpol a fost îmbunătăţit în

decursul anilor cu ajutorul societăţii franceze Sagem. Ca o noutate, acest sistem poate să exporte

fişiere ANSINST (Acronimul Institutului Naţional American pentru Standarde) pentru transmiterea

amprentelor digitale.

e. Analiza informaţiilor

Analiştii Interpol lucrează la proiecte de analiză strategică şi de caz în beneficiul serviciilor

poliţieneşti din statele membre. Pe planul analizei de caz în 2006 ei au participat la activităţi în

domeniile pornografiei infantile difuzate pe Internet, a migraţiei ilegale a cetăţenilor din ţările Asiei, a

traficului de drog ecstasy, a substanţelor psihotrope şi precursorilor, a terorismului şi la evaluarea

riscurilor de tulburare a ordinii publice în timpul unor evenimente mediatizate.

f. Susţinerea operaţiunilor de prinderea infractorilor urmăriţi internaţional (F.I.S.)

O echipă specializată, formată din funcţionari de poliţie şi din personal de sprijin, formată în

cadrul Secretariatului General Interpol, poate acorda, la cererea ţărilor membre ori a tribunalelor

penale internaţionale, sprijin anchetelor al căror obiect îl reprezintă infractorii daţi în urmărire

internaţională pentru infracţiuni grave. Această echipă îşi poate da concursul şi în cazurile în care noi

elemente ale anchetei au fost transmise pe cite-ul web al Interpol.

g. Centrul de conducere şi coordonare

207

În întregime operaţional, începând cu anul 2003, acest Centru de comandă şi coordonare

(C.C.C.) este punctul de legătură vital între ţările membre şi Secretariatul General, pentru toate

activităţile operative ale poliţiei.

Centrul de comandă şi coordonare în sistemul I-24/7 se compune practic din două părţi care se

îmbină în materie de cooperare poliţienească internaţională (Secretariatul General, Birourile Centrale

Naţionale, Birourile regionale şi Serviciile naţionale de Poliţie).

h. Colaborarea regională interinstituţională

Întărirea cooperării între numeroasele organizaţii internaţionale care participă la lupta

împotriva criminalităţii în Europa a fost una din principalele activităţi ale Serviciului Europa al

Secretariatului General Interpol. Iniţiativa de cooperare pentru Europa de Sud-Est (S.E.C.I.), Grupul de

lucru asupra criminalităţii organizate în Regiunea Baltică, Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-

Est şi Comisia Europeană. Interpolul este în mod regulat reprezentat la reuniunile Şefilor Unităţilor

Naţionale Europol şi cooperarea concretă se desfăşoară în special prin accesul la sistemul de

comunicaţii Interpol.

5.3. Instrumente EUROPOL

5.3.1. Utilizarea sistemului informaţional Europol

Conform Art 13, din Decizia de înfiinţare Europol, dreptul de a introduce date în mod direct în

sistemul informaţional Europol sau de a extrage informaţii stocate în acest sistem revine unităţilor

naţionale, ofiţerilor de legătură, directorului Europol, directorilor adjuncţi şi personalului Europol

împuternicit corespunzător. Datele pot fi consultate de către Europol ori de câte ori acest lucru este

necesar în vederea îndeplinirii sarcinilor sale într-un anumit caz. Extragerea datelor de către unităţile

naţionale şi ofiţerii de legătură se efectuează în conformitate cu actele cu putere de lege, actele

administrative şi procedurile specifice părţii care consultă datele, sub rezerva oricăror dispoziţii

complementare prevăzute în prezenta decizie.

Numai partea care a introdus datele poate modifica, corecta sau şterge datele respective. În

situaţia în care o altă parte are motive să creadă că datele menţionate la

articolul 12 alineatul (2) sunt incorecte sau doreşte să le completeze, aceasta informează de îndată

partea care le-a introdus în sistem. Aceasta examinează, fără întârziere, informaţiile respective şi

modifică, completează, corectează sau şterge de îndată datele respective, dacă este necesar.

208

În cazul în care sistemul cuprinde datele menţionate la articolul 12 alineatul (3) referitoare la o

anumită persoană, orice parte poate introduce date suplimentare în conformitate cu respectiva

dispoziţie. În cazul în care se constată contradicţii flagrante între datele introduse în sistem, părţile

implicate se consultă şi ajung la o înţelegere.

În cazul în care una dintre părţi intenţionează să şteargă integral datele menţionate la articolul

12 alineatul (2) introduse de aceasta cu privire la o persoană, iar datele menţionate la articolul 12

alineatul (3) referitoare la aceeaşi persoană au fost introduse de către alte părţi, răspunderea în materie

de protecţia datelor, în temeiul articolului 29 alineatul (1), şi dreptul de a modifica, completa, corecta

şi şterge astfel de date, în temeiul articolului 12 alineatul (2), sunt transferate părţii care a introdus

ulterior datele menţionate la articolul 12 alineatul (3) referitoare la persoana respectivă. Partea care

intenţionează să şteargă date informează partea căreia îi revine răspunderea în materie de protecţie a

datelor cu privire la intenţia sa.

Comunicarea informaţiilor între unităţile naţionale şi autorităţile competente ale statelor

membre este guvernată de dreptul intern.

Informaţiile privind autorităţile competente desemnate în conformitate cu alineatul (6), inclusiv

modificările ulterioare ale acestora, sunt transmise Secretariatului General al Consiliului, care le

publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene338

.

5.3.2. Fişierele de lucru pentru analiză

În cazul în care este necesar în vederea îndeplinirii sarcinilor sale, Europol poate stoca,

modifica şi utiliza date privind infracţiunile din sfera sa de competenţă, inclusiv datele referitoare la

infracţiunile conexe menţionate de articolul 4 alineatul (3), în fişiere de lucru pentru analiză. Aceste

fişiere de lucru pentru analiză pot conţine date privind următoarele categorii de persoane:

persoane menţionate la articolul 12 alineatul (1);

persoane care pot fi chemate să depună mărturie în cadrul unor anchete desfăşurate în legătură

cu infracţiunile avute în vedere sau în cadrul unor cercetări penale ulterioare;

persoane care au fost victimele uneia dintre infracţiunile avute în vedere sau cu privire la care

anumite fapte îndreptăţesc convingerea că persoanele respective ar putea fi victimele unei

asemenea infracţiuni339

;

persoane de contact şi asociaţi;

338

Art.13. din Decizia Consiliului 371/2009/JAI privind înfiinţarea Oficiului european de Poliţie –Europol, din

06.04.2009; 339

L 121/44 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 15.5.2009;

209

persoane care pot oferi informaţii privitoare la infracţiunile avute în vedere.

ConsiliulEuropol, hotărând cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European,

adoptă normele de punere în aplicare privind fişierele de lucru pentru analiză pregătite de către

consiliul de administraţie, după obţinerea în prealabil a avizului organismului comun de supraveghere,

care cuprind elemente suplimentare, în special în ceea ce priveşte categoriile de date cu caracter

personal menţionate în prezentul articol, securitatea acestor date şi supravegherea internă a utilizării

acestora.

Fişierele de lucru pentru analiză sunt deschise în scopul analizei, care constă în culegerea,

prelucrarea şi utilizarea datelor, în vederea acordării de asistenţă în anchetele penale. Fiecare proiect de

analiză presupune înfiinţarea unui grup de analiză care reuneşte următorii participanţi:

analişti şi alţi membri ai personalului Europol desemnaţi de către director;

ofiţerii de legătură şi/sau experţii din statele membre care furnizează informaţiile sau care sunt

implicaţi în procesul de analiză. Numai analiştii sunt autorizaţi să introducă date în fişierul

respectiv şi să modifice aceste date. Toţii participanţii la grupul de analiză pot extrage date din

respectivul fişier.

La cererea Europol sau din proprie iniţiativă, unităţile naţionale comunică toate informaţiile

necesare pentru un anumit fişier de lucru pentru analiză. În funcţie de gradul de urgenţă, datele

provenind de la autorităţile competente desemnate pot fi îndreptate în mod direct către fişierele de

lucru pentru analiză, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2).

În cazul în care se desfăşoară o analiză operaţională sau strategică, toate statele membre sunt

implicate prin intermediul ofiţerilor lor de legătură şi/sau al experţilor lor, în comunicarea rapoartelor

întocmite de Europol.

În cazul în care analiza se referă la cazuri specifice care nu privesc toate statele membre şi

servesc unui obiectiv operaţional direct, la aceasta participă reprezentanţii următoarelor state:

statele membre de la care provin informaţiile, care stau la baza adoptării deciziei de a deschide

un fişier de lucru pentru analiză sau cele care sunt direct interesate de acele informaţii

statele membre invitate ulterior de grupul de analiză;

statele membre care consideră că trebuie să fie informate cu privire la analiza cazului.

Necesitatea de a fi informaţi poate fi invocată de către ofiţerii de legătură autorizaţi. Un ofiţer

de legătură invocă necesitatea de a fi informat prevăzută la alineatul (4) al doilea paragraf litera (b),

depunând o solicitare scrisă motivată, aprobată de către autoritatea căreia îi este subordonat în statul

membru de origine şi transmisă tuturor participanţilor la analiza respectivă. Ulterior, ofiţerul de

legătură solicitant este invitat să participe la analiza aflată în desfăşurare. În cazul în care există

210

obiecţii în cadrul grupului de analiză respectiv, participarea la procesul de analiză respectiv va fi

amânată până la încheierea procedurii de conciliere, care se desfăşoară în trei etape, după cum

urmează:

acordul participanţilor. Participanţii la analiză au la dispoziţie un termen de maximum opt zile

pentru a ajunge la un acord;

în cazul în care nu se ajunge la niciun acord, şefii unităţilor naţionale implicate şi directorul se

întâlnesc în termen de trei zile şi încearcă să ajungă la un acord;

în cazul în care dezacordul persistă, reprezentanţii în consiliul de administraţie ai părţilor

implicate se întâlnesc în termen de opt zile. În situaţia în care statul membru respectiv nu

renunţă la solicitarea de a fi informat, participarea a statului membru respectiv este hotărâtă

prin consens.

Statul membru care transmite anumite date către Europol este singurul capabil să stabilească

gradul de sensibilitate al datelor respective şi variaţia acestuia şi are dreptul de a stabili condiţiile de

tratament al acestor date. Orice transmitere sau utilizare operaţională a datelor comunicate este decisă

de Statul Membru care a comunicat datele respective către Europol. În cazul în care nu se poate stabili

care Stat Membru a comunicat datele către Europol, decizia de transmitere sau de utilizare

operaţională a datelor este luată de participanţii la analiză. Un stat membru sau un expert asociat care

este implicat într-o analiză aflată deja în curs nu poate, în special, transmite sau utiliza datele

respective în lipsa acordului prealabil al statelor membre implicate iniţial.

Europol poate invita experţi din partea unor entităţi, care să se implice în activităţile

desfăşurate de un grup de analiză, în cazul în care:

între Europol şi entitatea respectivă este în vigoare un acord sau un acord de lucru precum cele

menţionate, care cuprinde dispoziţii corespunzătoare referitoare la schimbul de informaţii,

inclusiv la transmiterea datelor cu caracter personal, precum şi la confidenţialitatea

informaţiilor schimbate;

implicarea experţilor entităţii este în interesul statelor membre;

entitatea este direct interesată de analiza aflată în desfăşurare;

toţi participanţii sunt de acord cu implicarea experţilor entităţii la activităţile grupului de

analiză.

În condiţiile prevăzute din primul paragraf, Europol invită experţi ai Oficiului European de

Luptă Antifraudă să se asocieze la desfăşurarea activităţii grupului de analiză, în cazul în care proiectul

de analiză se referă la o fraudă sau la orice alte activităţi ilegale care afectează interesele financiare ale

Comunităţilor Europene. Participarea experţilor din partea unei terţe părţi la activităţile unui grup de

211

analiză face obiectul unui acord între Europol şi entitatea respectivă. Regulile care guvernează aceste

acorduri sunt stabilite de consiliul de administraţie. Detaliile acordurilor dintre Europol şi entităţi sunt

transmise organismului comun de supraveghere, care poate prezenta consiliului de administraţie orice

observaţii pe care le consideră necesare.

Obligaţia de notificare

Europol notifică de îndată unităţilor naţionale şi ofiţerilor lor de legătură orice informaţii

referitoare la statele membre respective, precum şi orice conexiuni constatate între infracţiunile aflate

în competenţa Europol. De asemenea, pot fi furnizate şi informaţii publice şi secrete referitoare la alte

infracţiuni grave pe care Europol le-a constatat în decursul îndeplinirii sarcinilor sale.

5.4. Sistemul de informaţii vamal

Scopul CIS este de a disemina informaţia în scopul eficientizării cooperării şi procedurilor de control

al administraţiilor vămilor Statelor Membre.340

5.4.1. Organizarea C.I.S

CIS este un sistem de informaţii automat, un instrument comun pentru autorităţile vamale. Este

în principal un centru de date accesibil, via terminalele din fiecare stat membru341

.

Datele personale şi nepersonale necesare sunt înregistrate în CIS. Datele includ următoarele

categorii:

- bunurile,

- mijloacele de transport,

- afacerile, persoanele,

- tendinţa de fraudă şi

- disponibilitatea pentru expertize.

În acest sens, Statele Membre urmează să determine elementele informaţiei care urmează să fie

incluse în CIS.

Acestea vor cuprinde următoarele:

- nume, numele de fată, prenumele, poreclele, pseudonime,

- data şi locul naşterii,

- naţionalitatea,

340

Articolul 2(2), Convenţie pentru folosirea tehnologiei informaţiei pentru scopuri vamale 341

Articolul 3 al Convenţiei;

212

- sexul,

- orice caracteristică fizică particulară,

- motivele pentru includerea datelor,

- acţiuni sugerate,

- un cod de avertizare care indică vreun trecut în care să fi fost armat, violent sau fugar.

Înregistrarea datelor personale delicate listate în Articolul 6, prima afirmaţie a Consiliului

Convenţiei Europene pentru protecţia indivizilor cu privire la Procesarea datelor personale automată

este interzisă. Includerea datelor în CIS este guvernată de legea naţională a Statelor Membre

înlocuitoare, excepţie făcând situaţia în care Convenţia este asigurată prin alte mijloace.

Accesul la date

Convenţia rezervă accesul direct la date în CIS exclusiv autorităţilor naţionale aşa cum apare

desemnat de fiecare Stat Membru. Autorităţile naţionale sunt administraţia vămilor şi pot include alte

autorităţi competente în baza legii naţionale pentru a acţiona cu scopul de a obţine obiectivul

Convenţiei. Totuşi, accesul poate fi permis organizaţiilor internaţionale sau regionale acolo unde există

acord pentru această acţiune. Această prevedere împreună cu Articolul 8 (4) al Convenţiei, permite

transferul extins de date la a treia parte.

Supravegherea

Pentru a spori protecţia datelor personale, Convenţia cere să se determine autorităţile de

supraveghere a datelor personale. Articolul 17 al Convenţiei cere ca fiecare Stat Membru să

desemneze o autoritate naţională de supraveghere sau autorităţi responsabile pentru protecţia datelor.

Autorităţile naţionale de supraveghere sunt independente. Ele urmează să ducă la bun sfârşit

supervizarea independentă şi controalele, să asigure că procesarea şi folosirea datelor deţinute de CIS

nu încalcă dreptul persoanelor în cauză. În plus, orice persoană poate cere o autoritate naţională

supraveghetoare ca să verifice datele personale care o privesc din CIS şi cum se folosesc acele date.

Articolul 18 al Convenţiei stabileşte o autoritate de supraveghere comună compusă din doi

reprezentanţi din fiecare Stat Membru care sunt şi membri ai autorităţilor naţionale de supraveghere.

Rolul autorităţii comune de supraveghere este de a supraveghea operaţiunea CIS, de a examina

dificultăţile aplicaţiei sau interpretarea care poate apărea în timpul operaţiunii, de a studia problemele

care se pot ivi cu privire la exercitarea supravegherii independente de către autorităţile naţionale de

supraveghere ale Statelor Membre, sau în exercitarea drepturilor de acces în sistem ale indivizilor, şi

de a întocmi propuneri în scopul găsirii unei soluţii comune la probleme. Rapoartele întocmite sunt

213

înaintate autorităţilor cărora autorităţile naţionale de supraveghere le cedează rapoartele.

5.4.2. Relaţia dintre CIS şi SIS/SIRENE

Sistemul de Informaţii vamal este în principal un sistem de investigarea criminalităţii. Aşadar,

acesta diferă de SIS care este un sistem atât pentru combaterea infracţionalităţii cât şi pentru probleme

legate de imigrare. Mandatul CIS este exclusiv pentru infracţiunile vamale care limitează scopul

acesteia, în timp ce SIS este pentru infracţionalitate în genere.

Din punct de vedere tehnic CIS şi SIS sunt sisteme separate şi împărtăşirea datelor nu este

realizabilă. Dar cu posibilitatea viitoare pentru sisteme de interoperabilitate, împărtăşirea datelor poate

deveni benefică între cele două sisteme.

SIRENE nu joacă un rol în schimbul de informaţii suplimentare în sistemul CIS, dar rolul său

în viitorul se poate schimba pe măsură ce interoperabilitatea şi împărtăşirea datelor printre sisteme

devine o realitate.

Rolul CIS în control şi supraveghere poate că nu este la fel de extins ca al altor sisteme,

deoarece scopul îi este limitat.

5.5. Sistemul de informaţii V.I.S.A.

VIS ar trebui să conducă la îmbunătăţirea punerii în aplicare a politicii comune în materie de vize, a

cooperării la nivel consular şi a consultărilor care au loc între autorităţile centrale responsabile în

domeniul vizelor, prin facilitarea schimbului de date între statele membre cu privire la cererile de viză

şi la deciziile aferente, pentru a facilita procedura privind cererile de viză, pentru a preveni fenomenul

de „visa shopping” şi pentru a înlesni combaterea fraudei şi controalele la punctele de trecere a

frontierelor externe şi de pe teritoriul statelor membre; VIS ar trebui, de asemenea, să ajute la

identificarea tuturor persoanelor care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare, de

şedere sau de rezidenţă pe teritoriul

statelor membre, să faciliteze aplicarea Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18

februarie 2003 de stabilire a criteriilor şi a mecanismelor de determinare a statului membru responsabil

de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un

resortisant al unei ţări terţe (3) şi să contribuie la prevenirea amenințărilor la adresa siguranţei interne a

oricăruia dintre statele membre.342

342

art. 5, REGULAMENTUL (CE) NR. 767/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL CONSILIULUI

214

VIS ar trebui să fie conectat la sistemele naţionale ale statelor membre, pentru a le permite autorităţilor

competente din cadrul acestora să prelucreze datele cu privire la cererile de viză şi la vizele eliberate,

refuzate, anulate, retrase sau prelungite.343

VIS urmăreşte îmbunătăţirea punerii în aplicare a politicii comune în materie de vize, a cooperării la

nivel consular şi a consultărilor care au loc între autorităţile centrale responsabile în domeniul vizelor

prin facilitarea schimbului de date între statele membre cu privire la cererile de viză şi la deciziile

referitoare la acestea, pentru:

(a) a simplifica procedura de solicitare a vizelor;

(b) a preveni eludarea criteriilor de stabilire a statului membru competent să examineze o anumită

cerere;

(c) a facilita combaterea fraudei;

(d) a facilita controalele la punctele de trecere a frontierelor externe şi de pe teritoriul statelor

membre;

(e) a ajuta la identificarea tuturor persoanelor care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile

de intrare, şedere sau rezidenţă pe teritoriul statelor membre;

(f) a facilita aplicarea Regulamentului (CE) nr. 343/2003;

(g) a contribui la prevenirea ameninţărilor la adresa siguranţei interne a oricăruia dintre statele

membre.

Disponibilitatea datelor pentru prevenirea, depistarea şi cercetarea infracţiunilor de terorism

şi a altor infracţiuni grave

Autoritățile desemnate ale statelor membre pot accesa, în cazuri bine determinate şi în urma unei cereri

scrise sau înaintate pe cale electronică întemeiate, datele din VIS menţionate la articolele 9-14, în cazul

în care există motive întemeiate conform cărora consultarea datelor din VIS poate contribui substanţial

la prevenirea, depistarea şi cercetarea infracţiunilor de terorism şi a altor infracţiuni grave. Europol

poate accesa VIS în limitele mandatului său şi atunci când este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor

sale.

Consultarea datelor prevăzută la alineatul (1) se efectuează prin intermediul unui/unor punct(e) de

acces central, care sunt responsabile pentru a asigura stricta conformitate cu condiţiile de accesare şi cu

procedurile stabilite prin Decizia 2008/633/JAI a Consiliului din 23 iunie 2008 privind accesul la

Sistemul de informaţii privind vizele (VIS) în vederea consultării de către autorităţile desemnate ale

statelor membre şi de către Europol în scopul prevenirii, depistării şi cercetării infracţiunilor de

343

art. 7, REGULAMENTUL (CE) NR. 767/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL CONSILIULUI

215

terorism şi a altor infracţiuni grave (2). Statele membre pot desemna mai multe puncte de acces central

pentru a reflecta structura lor organizaţională şi administrativă în îndeplinirea obligaţiilor lor

constituţionale sau legale. În cazuri de urgenţă excepţionale, punctul/punctele de acces central

poate/pot primi cereri scrise, înaintate pe cale electronică sau oral, şi poate/pot numai să verifice ex

post dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de acces, inclusiv existenţa unui caz de urgenţă excepțional.

Verificarea ex post este efectuată fără întârziere după procesarea cererii.

Fiecare stat membru desemnează autorităţile competente al căror personal este autorizat în mod

corespunzător să introducă, să modifice, să şteargă sau să consulte date în/din VIS. Fiecare stat

membru comunică fără întârziere Comisiei lista acestor autorităţi, inclusiv a celor menţionate la

articolul 41 alineatul (4), precum şi orice modificări aduse respectivei liste. Lista specifică în ce scop

pot fi procesate datele din VIS de fiecare dintre aceste autorităţi.

Accesul la date în scopul verificării la punctele de trecere a frontierelor externe

Autorităţile competente să efectueze verificări la punctele de trecere a frontierelor externe în

conformitate cu Codul frontierelor Schengen pot efectua căutări utilizând numărul autocolantului de

viză, în combinaţie cu verificarea amprentelor digitale ale deţinătorilor de viză, numai cu scopul de a

verifica identitatea deţinătorilor de viză şi/sau autenticitatea vizelor şi/sau îndeplinirea condiţiilor de

intrare pe teritoriul statelor membre în conformitate cu articolul 5 din Codul frontierelor Schengen.

Pentru o perioadă de cel mult trei ani de la începerea activităţii VIS, căutările pot fi efectuate utilizând

exclusiv numărul autocolantului de viză. După un an de la începerea activităţii, perioada de trei ani

poate fi redusă în cazul frontierelor aeriene, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 49

alineatul (3).

Pentru deţinătorii de viză ale căror amprente digitale nu pot fi utilizate, căutarea se efectuează exclusiv

cu numărul autocolantului de viză.

Accesul la date în scopul verificării pe teritoriul statelor membre

Autoritățile competente să efectueze verificări pe teritoriul statelor membre, spre a determina dacă

condiţiile de intrare, de şedere sau de rezidenţă pe teritoriul statelor membre sunt îndeplinite, pot

efectua căutări cu ajutorul numărului autocolantului de viză, în combinaţie cu verificarea amprentelor

digitale ale deţinătorilor de viză sau cu numărul autocolantului de viză, numai în scopul de a verifica

identitatea deţinătorilor de viză şi/sau autenticitatea vizelor şi/sau îndeplinirea condiţiilor de intrare, de

216

şedere sau de rezidenţă pe teritoriul statelor membre.

Pentru deţinătorii de viză ale căror amprente digitale nu pot fi utilizate, căutarea se efectuează exclusiv

cu numărul autocolantului de viză.

În cazul în care, în urma căutării cu ajutorul datelor enumerate în paragraful anterior, se constată că în

VIS sunt înregistrate date referitoare la deținătorul de viză, autoritatea competentă este autorizată să

consulte următoarele date din dosarul de cerere şi din dosarul sau dosarele de cerere conexat(e), numai

în scopul menţionat:

(a) informaţii referitoare la stadiul procedurii şi la datele preluate din formularul de cerere;

(b) fotografii;

(c) datele introduse în legătură cu viza (vizele) eliberată (eliberate), anulată (anulate), retrasă

(retrase) sau a cărei (căror) durată de valabilitate s-a prelungit sau s-a redus.

Relaţia cu sistemele naţionale

VIS este conectat la sistemul naţional al fiecărui stat membru prin intermediul interfeţei naţionale din

statul membru respectiv.

Fiecare stat membru desemnează o autoritate naţională, care autorizează accesul la VIS al autorităţilor

competente şi conectează această autoritate naţională la interfaţa naţională.

Fiecare stat membru aplică proceduri automatizate de prelucrare a datelor.

Fiecare stat membru este responsabil de:

(a) dezvoltarea sistemului naţional şi/sau adaptarea acestuia la VIS în conformitate cu articolul 2

alineatul (2) din Decizia 2004/512/CE;

(b) organizarea, gestionarea, funcţionarea şi întreţinerea sistemului său naţional;

(c) gestionarea şi reglementarea accesului la VIS al personalului din cadrul autorităţilor naţionale

competente autorizat în mod corespunzător, în conformitate cu dispoziţiile prezentului

regulament, precum şi realizarea și actualizarea periodică a unei liste cu membrii personalului

de acest tip, care să prevadă inclusiv calificările acestora;

(d) achitarea cheltuielilor aferente sistemelor naționale şi a cheltuielilor de conectare a acestora la

interfaţa naţională, inclusiv a costului investiţiilor şi a cheltuielilor de exploatare pentru

infrastructura de comunicaţii dintre interfaţa naţională şi sistemul naţional.

În conformitate cu articolul 6 din Decizia 2004/512/CE a Consiliului din 8 iunie 2004 de instituire a

Sistemului de Informaţii privind Vizele344

, Comisia prezintă Consiliului și Parlamentului European cel

344

JO L 213, 15.6.2004, p. 5.

217

de al şaptelea raport referitor la progresele înregistrate cu privire la dezvoltarea Sistemului de

Informații privind Vizele (VIS)345

.

Cadrul juridic pentru VIS

La 5 aprilie 2010, Codul vizelor346

a devenit aplicabil, abrogând Instrucțiunile Consulare Comune,

care au fost anterior modificate în vederea stabilirii unui cadru juridic pentru colectarea

identificatorilor biometrici. Codul vizelor include, de asemenea, dispoziții referitoare la organizarea

primirii și prelucrării cererilor de viză.

La 4 mai 2010, Comisia a adoptat un Plan de securitate pentru funcționarea Sistemului de informații

privind vizele347

. Această decizie devine aplicabilă de la data stabilită de Comisie în conformitate cu

articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 767/2008, și anume, data la care VIS va începe

operațiunile, și expiră în momentul în care autoritatea de gestionare își va prelua responsabilitățile.

În 2010 nu au fost adoptate alte instrumente juridice privind VIS.

Dezvoltarea sistemului central

Activitatea desfășurată pentru finalizarea cu succes a testărilor soluțiilor de sistem (SST) – a doua

dintre cele patru campanii principale de testare a sistemului central – a continuat în prima jumătate a

perioadei de raportare. Au avut loc discuții ample cu statele membre cu privire la măsurile corective

propuse de principalul contractant pentru dezvoltare (MDC) la sfârșitul anului 2009, când a devenit

evident faptul că acesta nu putea îndeplini toate condițiile inițiale ale Acordului privind nivelul

serviciilor (SLA) în cursul SST. În iunie 2010 a fost încheiat un SLA revizuit care asigură începerea

operațiunilor conform planificării și derularea acestora până la încheierea utilizării regionale.

Specificațiile care definesc comunicarea între statele membre și VIS au fost adaptate în privința

anumitor aspecte individuale în urma testelor desfășurate până în prezent.

După finalizarea cu succes a SST, în august 2010 a început testarea sistemului cu implicarea statelor

membre, aceasta fiind în curs la sfârșitul perioadei de raportare.

Dezvoltarea sistemului de corespondențe biometrice (BMS)

345

Pentru cel de al şaselea raport, a se vedea Raportul Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European cu privire la

dezvoltarea Sistemului de informaţii privind vizele (VIS) în 2009, COM(2010) 588 final din 22.10.2010. 346

Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea

unui Cod comunitar de vize (Codul de vize), (JO L 243, 15.9.2008, p. 1). 347

Decizia 2010/260/UE a Comisiei din 4 mai 2010 privind planul de securitate pentru funcţionarea Sistemului de

Informații privind Vizele (JO L 112, 5.5.2010, p. 25).

218

Dezvoltarea BMS, care va oferi VIS servicii de identificare pe baza amprentelor digitale, a fost

finalizată în 2010 cu încheierea testelor de acceptanță provizorie a sistemului (PSAT). Pe tot parcursul

perioadei de raportare, sistemul a făcut obiectul testelor SST VIS și al testelor operaționale ale

sistemului (OST) fără a întâmpina probleme. Statele membre au continuat să utilizeze kiturile cu

programe informatice furnizate de contractantul BMS în dispozitivele lor de prelevare a amprentelor

digitale. Unele state membre au îmbunătăţit semnificativ calitatea amprentelor digitale, datorită

proiectelor-pilot din cadrul oficiilor consulare.

Planificările naţionale ale statelor membre

În afară de disponibilitatea sistemului central VIS, funcționarea sistemului depinde, în principal, de

evoluția proiectelor naționale. Stadiul de evoluție variază de la un stat membru la altul, în funcție de

condițiile diferite la nivel național. Prin intermediul mecanismului de raportare lunară dezvoltat în

cadrul grupului „Prietenii VIS”, toate statele membre au raportat în mod sistematic că progresele lor se

încadrează în termen în privința finalizării etapelor vizate.

În ceea ce privește testele de conformitate efectuate de statele membre și dezvoltarea majorității

sistemelor naționale, proiectul VIS a înregistrat progrese suplimentare în perioada de raportare. Până la

sfârșitul acesteia, 23 din cele 25 de state membre și țări asociate Schengen finalizaseră testele de

conformitate, conform planificării inițiale348

. Testele de conformitate mai trebuie efectuate doar de

câteva țări participante, cărora le-au fost alocate în acest sens sloturi în prima parte a anului 2011.

Deși informațiile comunicate de statele membre au arătat că toate sistemele naționale vor fi complet

dezvoltate în momentul furnizării sistemului central, în timpul diferitelor exerciții de raportare au

apărut în mod constant o serie de incertitudini în ceea ce privește pregătirile atât la nivel consular, cât

și la nivel de frontieră.

„PRIETENII VIS”

Grupul „Prietenii VIS” s-a reunit de şapte ori în perioada de raportare – de trei ori sub preşedinţia

spaniolă (primul semestru al anului 2010) și de patru ori sub preşedinţia belgiană (al doilea semestru al

anului 2010). În cadrul reuniunilor informale la nivel înalt discuţiile sau purtat discuții în mod

transparent, cu privire la toate aspectele referitoare la VIS. Ordinea de zi a fost stabilită de preşedinţie,

în cooperare cu Comisia și cu Secretariatul General al Consiliului. Subiectele au inclus, în general,

prezentarea de către Comisie a celor mai recente informații referitoare la situația VIS, rezultatele

348

De asemenea, Liechtenstein a încheiat din punct de vedere tehnic testele sale de conformitate, însă nu aplică încă

acquis-ul Schengen.

219

mecanismului de raportare privind progresele înregistrate la nivel național și un raport privind

riscurile.

În prima jumătate a anului 2010, statele membre au fost invitate să transmită răspunsuri actualizate la

un chestionar înainte de fiecare reuniune a grupului „Prietenii VIS”. Întrebările vizau pregătirea

tehnică generală în ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului lor naţional, pregătirile la oficiile consulare

pentru lansarea VIS în primele regiuni şi pregătirile la punctele de trecere a frontierei în privinţa

căutărilor în VIS, cu şi fără verificare biometrică. De asemenea, chestionarul cuprindea şi întrebări mai

specifice legate de formare şi alte etape. Cu toate acestea, mai multe state membre nu au furnizat date

clare cu privire la realizarea etapelor specifice, ceea ce nu a permis preşedinţiei şi Comisiei să îşi

formeze o imagine completă a evoluţiei proiectelor în toate statele membre.

Prin urmare, în a doua jumătate a anului 2010 a fost introdus un chestionar actualizat, care se axează

exclusiv pe prima regiune de utilizare și pe punctele de trecere a frontierelor externe.

Din nou, răspunsurile primite au fost, uneori, neclare, în special în ceea ce privește pregătirile la

punctele de trecere a frontierei. În consecință, la sfârșitul perioadei de raportare, președinția a solicitat

statelor membre să prezinte planuri naționale privind utilizarea sistemului la frontieră, care să permită

o monitorizare atentă a situației la punctele de trecere a frontierelor externe din fiecare stat membru.

De această dată, rezultatele au fost mai satisfăcătoare.

În cadrul Consiliului JAI din octombrie 2010 a fost prezentat un nou calendar global, care prevede că

VIS a fost pregătit din punct de vedere tehnic să devină operaţional în iunie 2011.

5.5.1. Scopul şi obiectivele politicii

VIS va îmbunătăţi administrarea politicii vizei comune, cooperarea consulară şi consultarea

între autorităţile consulare centrale prin facilitarea schimbului de date dintre Statele Membre pe

aplicaţia şi deciziile luate în ordine:

- de a preveni ameninţările la siguranţa internă a oricărui Stat Membru,

- de a preveni ocolirea criteriului de prevenire pentru determinarea Statelor Membre responsabile

pentru examinarea pentru aplicaţie,

- de a facilita lupta împotriva fraudei,

- de a facilita verificările la punctele de control la graniţele externe şi pe teritoriul Statelor

membre,

- de a asista la identificarea şi întoarcerea imigranţilor ilegali,

- de a facilita aplicarea Reglementării (EC) Nr 343/2003.

Principalul instrument legal pentru VIS este Decizia Consiliului care stabileşte VIS, Articolul 1

220

al Deciziei şi reglementarea propusă.

Organizarea sistemului V.I.S.

După modelul Consiliului, structura VIS trebuie să fie similară cu acea Sistemul de Informaţie

Schengen existent. Se bazează pe o arhitectură centralizată şi o platformă comună cu SIS. VIS este

constituit dintr-un sistem central de informaţie numit 'Sistemul de informaţie central Visa (CV-VIS)' şi

o interfaţă în fiecare Stat Membru, care este numită 'Interfaţa Naţională' (NI-VIS) care asigură legătura

cu autoritatea naţională centrală a respectivului Stat Membru, şi infrastructura de comunicare între

Sistemul Central de Informaţie Visa şi Interfeţele Naţionale. Posturile consulare şi alte autorităţi

naţionale (controalele de la graniţă, autorităţile poliţiei şi imigrărilor) ar avea nevoie să ia legătura cu

N-VIS corespunzător lor pentru a beneficia de serviciile VIS.

5.5.2. Relaţia dintre VIS şi SIS/SIRENE

Când Sistemul de Informaţii Visa va deveni operaţional, va fi un nou sistem biometric opus

celui non biometric SIS. În măsura în care are legătură cu actualul SIS nu este o comparaţie

semnificativă cu VIS deoarece ultimul este un sistem viitor. Cea mai bună comparaţie cu VIS ar trebui

să fie SIS II. VIS şi SIS II împart aceeaşi platformă tehnică în aşa fel încât accesul la date de către

ofiţerii ambelor sisteme să fie reciproc. Adică, ofiţerii VIS ar trebui să acceseze datele din SIS II şi

invers. Împărtăşirea datelor între cele două sisteme este aşadar prevăzută.

VIS este în principal un sistem de control de imigrare spre deosebire de SIS sau SIS II care sunt atât

sisteme de imigrare cât şi de control. Prin urmare, VIS vizează cetăţenii străini ca subiect de control în

timp ce SIS (II) vizează atât cetăţenii străini cât şi cei din EU.

VIS este un sistem de Pilonul Întâi şi procedurile de date sunt reglementate de legile de protecţie a

legilor ale Comunităţii, Directiva EU 95/46 şi Reglementarea EC 45/2001. SIS II este parţial un sistem

Pilonul Întâi şi Pilonul Trei şi are o bază legală dublă. Protecţia datelor este împărţită între

instrumentele Primului Pilon şi Convenţia CE al Treilea Pilon.

SIRENE va juca cel mai probabil rolul schimbului de informaţie suplimentară din viitorul VIS oferind

posibilităţi foarte bune de a împărţi datele cu SIS II.

VIS este un alt pas spre supravegherea totală în cooperarea poliţienească şi a controlului vamal. Din

moment ce este primul sistem de control vamal şi de poliţie care a fost stabilit ca urmare a 11

Septembrie 2001, va permite o consultare extinsă între poliţie, autorităţile de control vamal şi

siguranţă. Deşi includerea datelor biometrice a fost adusă în discuţie dinainte, după 11 Septembrie şi

evenimentele recente din 11 martie 2004 din Madrid, Spania, includerea lor a fost justificată iar VIS

221

este doar începutul. Se aşteaptă ca cooperarea dintre poliţie şi controlul vamal să fie în viitor

caracterizată de folosirea extinsă a datelor biometrice. Problemele cu care se confruntă cooperarea este

cum să se regleze şi să se păstreze drepturile individuale într-un mediu biometric. Reglementarea

propusă pare să ia în considerare nişte griji legate de transparenţă şi proporţionalitate ridicate în acest

studiu şi este un bun început. Totuşi, sunt mai multe nevoi ce trebuiesc satisfăcute; în special Directiva

pe care se bazează protecţia datelor în Europa trebuie să fie revăzută pentru a îmbunătăţi transparenţa

şi proporţionalitatea.

VIS extinde şi libertatea persoanelor a căror date personale sunt înregistrate sistematic în EU pe

lângă scopul SIS şi Eurodac. Cele trei sisteme împreună aduc acum toţi cetăţenii străini sub

monitorizarea EU şi supraveghere.

222

Capitolul VI. ROLUL ORGANIZAŢIILOR REGIONALE ÎN COMBATEREA

CRIMINALITĂŢII

6.1. Rolul, funcţiile, scopurile şi însemnătatea organizaţiilor regionale

Organizaţiile internaţionale, în general, sunt forme de asociere cu caracter permanent, create de

state prin acordul lor, care au drept scop realizarea colaborării interstatale în diferite domenii de interes

reciproc. Organizaţiile internaţionale regionale, pentru a-şi îndeplini scopurile pentru care au fost

înfiinţate, au autonomie funcţională şi personalitate internaţională, ale căror existenţă şi limite sunt

stabilite de statele membre prin acordul lor concretizat în statutul de înfiinţare.

Deoarece voinţa organizaţiilor internaţionale exprimată prin capacitatea acestora în limitele

stabilite de statele membre şi concretizată în drepturile şi obligaţiile lor potrivit statutului de înfiinţare,

derivă din voinţa statelor ce le compun, ele sunt considerate subiecte derivate în dreptul internaţional.

Această calitate le conturează şi poziţia inferioară, din acest punct de vedere, în raport cu statele,

subiecte derivate în dreptul internaţional. Această calitate le conturează şi poziţia inferioară, din acest

punct de vedere, în raport cu statele, subiecte originare şi depline.

In virtutea statutului lor juridic şi a locului lor în cadrul subiectelor dreptului internaţional,

organizaţiilor internaţionale le sunt recunoscute o serie de drepturi şi obligaţii funcţionale ce le permit

să -şi realizeze scopurile pentru care au fost înfiinţate: dreptul de a încheia tratate, dreptul de legaţie,

obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin activitatea lor ş.a.

Expresii ale amplificării şi diversificării colaborării interstatale , organizaţiile internaţionale

sunt un instrument eficient de realizare a acestor colaborări, ele fiind supuse unor reguli de înfiinţare şi

funcţionare edictate de state, activitatea lor trebuind să fie conformă cu principiile fundamentale ale

dreptului internaţional. în prezent, funcţionează peste 400 de organizaţii internaţionale

guvernamentale349

.

Participarea României la organizaţiile internaţionale în scopul de asigura pacea şi înţelegerea

între popoare, constituie o orientare permanentă a politicii externe. Organizaţiile internaţionale oferă

un cadru adecvat pentru realizarea dreptului fiecărui stat de a participa la rezolvarea problemelor

complexe. După cum afirma I. Voicu "organizaţiile internaţionale sunt un instrument ori o pârghie în

democratizarea vieţii internaţionale."

349

Constantin Andronovici, " Drept internaţional public", voi. I, Editura Graphix, Iaşi, 1993, p. 115.

223

Organizaţiile internaţionale pot aduce o contribuţie de preţ în realizarea destinderii în lume, la

stimularea schimburilor de valori materiale şi spirituale între naţiuni, la afirmarea şi respectarea

principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile

interne şi avantajului reciproc.

Transformările profunde petrecute în societatea umană, condiţiile internaţionale marcante

pentru afirmarea cu putere a unei necesităţi obiective, a exigenţelor cooperării paşnice între toate

statele, au dovedit că înfiinţarea unor organizaţii internaţionale reprezintă un mod eficace pentru

armonizarea relaţiilor dintre toate statele cu posibilităţile oferite de progresul ştiinţei şi tehnicii, în

scopul de a asigura împlinirea personalităţii tuturor naţiunilor, în cadrul comunităţii internaţionale.

Organizaţiile internaţionale regionale sunt chemate să reglementeze diferendele care se pot ivi

între statele care fac parte din aceste organizaţii, numite diferende locale.

Carta O.N.U. cere statelor membre ale organizaţiilor internaţionale regionale " să depună toate

eforturile pentru soluţionarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul acestor acorduri regionale

sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate "(art. 52, pct. 2) .Totodată,

Carta O.N.U. cere Consiliului de Securitate" să încurajeze soluţionarea paşnică a diferendelor locale

prin intermediul organizaţiilor regionale, fie la iniţiativa statelor interesate, fie prin deferirea de către

Consiliul de Securitate a diferendelor locale organizaţiilor regionale" (art. 52, pct. 3).

In sistemul relaţiilor internaţionale fiecare stat este chemat să acţioneze pentru asigurarea

condiţiilor externe necesare desfăşurării independente a operei de dezvoltare progresivă a ţării, pentru

crearea unui climat internaţional de pace, înţelegere şi cooperare, care să garanteze fiecărui popor

posibilitatea de a se afirma nestingherit pe toate planurile construcţiei economice şi social -

culturale.350

Organizaţiile internaţionale regionale au obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra

acţiunilor întreprinse de ele sau preconizate pentru soluţionarea paşnică a unui diferend internaţional,

în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale ( art. 54). în general, organizaţiile regionale au

funcţii în domeniul apărării păcii şi securităţii internaţionale, şi al soluţionării paşnice a diferendelor

locale. Una dintre aceste funcţii, funcţia de promovare a păcii şi securităţii internaţionale, vizează

întreprinderea unor acţiuni concrete în direcţia asigurării unui climat internaţional paşnic, guvernat de

normele justiţiei, care să permită desfăşurarea nestingherită a operei constructive a poporului român, a

tuturor popoarelor lumii. Securitatea, ca şi pacea şi bunăstarea, este indivizibilă. După cum

statornicirea securităţii în lume ar influenta favorabil evoluţia, relaţiile internaţionale contribuind la

350

Victor Buculescu, Ion Florea, " Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale", Editura Politică, Bucureşti, 1982

224

sporirea şanselor de rezolvare politică a litigiilor în suspensie, a conflictelor existente, tot astfel,

oriunde are loc o agresiune, o nesocotire a drepturilor vreunui popor de a-şi hotăra singur destinele,

este periclitat dreptul la pace şi securitate al popoarelor existente.

Organizaţiile regionale sunt organizaţii politice, militare şi economice sau cu activitate

complexă.

Aceste organizaţii care au atribuţii în domeniul menţinerii păcii şi ca atare, îndeplinesc funcţii

cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor sunt: Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), care prin

Carta de la Bogota din 1948, a adoptat o serie de principii privind procedurile pentru rezolvarea

diferendelor; Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), în cadrul căreia, în 1964 s-au pus bazele

Comisiei de mediere, conciliere şi arbitraj.

Funcţii de soluţionare paşnică îndeplineşte şi Liga Arabă, creată în 1945.

Cât priveşte Europa, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperarea în Europa (O.S.C.E.), creată

în decembrie 1994, a fost investită şi cu atribuţii în domeniul rezolvării paşnice a diferendelor dintre

statele membre. Această organizaţie este considerată ca un forum de prevenire şi de rezolvare a

diferendelor, ca un mecanism de gestionare a crizelor şi conflictelor în plan european.

Rolul organizaţiilor regionale ar putea să fie mai semnificativ în soluţionarea conflictelor

locale, deoarece acestea pot cunoaşte mai bine atât situaţiile diferendului, cât şi poziţia părţilor.

Carta O.N.U. permite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale , în vederea rezolvării

unor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, care sunt susceptibile de a forma

obiectul unor acţiuni cu caracter regional. Aceste acţiuni trebuie să fie compatibile cu scopurile şi

principiile O.N.U. Consiliul de Securitate poate să le folosească pentru autoritatea lui, urmând să fie

informat asupra acţiunilor de constrângere pe care acestea le întreprind sau intenţionează să le

întreprindă. Alte organisme, pentru a fi conform cu Carta, trebuie să fie bine determinate, să aibă ca

scop numai autoapărarea colectivă, deci numai scopuri defensive.

Carta O.N.U. permite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale. In vederea rezolvării

unor probleme care, privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, sunt susceptibile de a forma

obiectul unor acţiuni cu caracter regional şi cu condiţia ca ele să fie compatibile cu scopurile şi

principiile organizaţiei. Potrivit Cartei, organizaţiile regionale trebuie să servească mai ales la

rezolvarea paşnică a diferendelor locale.

Carta stabileşte, de asemenea raporturile dintre acordurile sau organizaţiile regionale şi

Consiliul de Securitate, în sensul că acesta le poate folosi pentru acţiuni de contrângere întreprinse sub

autoritatea lui urmând ca el să fie în permanenţă informat asupra acţiunilor de constrângere pe care

aceste organizaţii le întreprind sau intenţionează să le întreprindă (art. 53 şi 54 din Carta O.N.U.)

225

Organizaţiile regionale cu caracter regional general, şi în primul rând organizaţiile

continentale, nu se mărginesc prin obiectul lor numai la problemele menţinerii păcii şi securităţii

internaţionale, ci cuprind şi colaborarea dintre state în diferite domenii. Pe lângă aceste organizaţii, cu

o gamă largă de activitate, există şi organizaţii regionale care au un caracter exclusiv militar şi cele cu

un caracter strict economic. Aceste organizaţii au, în general, un caracter regional şi sunt totodată

specializate prin domeniile limitate care fac parte din obiectul activităţii lor. în toate cazurile,

organizaţiile regionale trebuie să fie compatibile cu scopurile şi principiile Cartei.

Să contribuie la asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, la promovarea şi extinderea

cooperării internaţionale în variatele ei sectoare.351

6.2. Organizaţii regionale din America latină, Africa şi Asia

6.2.1. Organizaţia statelor americane

Începând cu secolul al XlX-lea popoarele Americii Latine, au trecut de la dominaţia colonială la

o viaţă independentă, de unde au evoluat către înfăptuirea solidarităţii pancontinentale.352

Un prim pas în constituirea O.S.A. îl reprezintă cele opt conferinţe ordinare panamericane, ce au

avut loc între anii 1899 şi 1947, când s-au creat instituţiile care să asigure realizarea obiectivelor

panamericanismului.

Prima Conferinţă a hotărât printr-o rezoluţie să recomande crearea Uniunii Internaţionale a

Republicilor Americane, pentru strângerea şi distribuirea de date asupra comerţului. La 14 aprilie

1890, Uniunea şi-a creat un organ permanent cu sediul la Washington, sub denumirea de Biroul

comercial al republicilor americane, care în 1910 şi-a schimbat denumirea în Uniunea panamericană.

Ultimul pas, şi cel mai important, a fost făcut în perioada 30 aprilie - 2 mai 1948, perioada care

marchează un moment în evoluţia panamericanismului: cea de a IX-a Conferinţă continentală de la

Bogota, care inaugurează era instituţională a sistemului interamerican. Conferinţa de la Bogota a

cuprins într-un „corpus juris" principalele reglementări elaborate la conferinţele precedente şi a pus

bazele Organizaţiei Statelor Americane, organism menit să asigure realizarea obiectivelor urmărite de

statele membre.

Structura instituţională a organizaţiei cuprinde :

351

Grigore Geamănu, "Drept internaţional public", voi. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 283. 4

Ionel Cloşcă şi Constantin Mihăilă, O.S.A de la principii la realitate. 68 352

226

- Conferinţa interamericană care este alcătuită din reprezentanţii tuturor statelor membre,

este organul suprem, cu competenţă generală; Conferinţa se întruneşte în sesiune ordinară o

dată pe an;

- Consfătuirea Consultativă a miniştrilor afacerilor externe este organul operativ care are

ca principală preocupare analizarea problemelor urgente şi de interes reciproc; Consfătuirea

este asistată de un Comitet Consultativ al Apărării, alcătuit din cele mai proeminente

personalităţi ale statelor americane;

- Consiliul Organizaţiei Statelor Americane este alcătuit din câte un reprezentant, cu rang

de ambasador, al fiecărui stat membru şi se ocupă de orice problemă încredinţată de Conferinţa

interamericană sau de Consfătuirea Consultativă; Consiliul este alcătuit din: Consiliul social-

economic interamerican, Consiliul juridic interamerican şi Consiliul cultural interamerican;

- Uniunea panamericană care este organul central permanent cu sediul la Washington şi

care prin serviciul său tehnic şi de informaţii promovează relaţii juridice culturale, sociale şi

economice, punând la dispoziţia statului în care se ţine conferinţa interamericană material

tehnic şi personalul solicitat; de a servi drept depozitar al documentelor şi instrumentelor de

ratificare a acordurilor interamericane; de a pregăti Conferinţa interamericană şi Consfătuirea

Consultativă a miniştrilor afacerilor externe şi, pe măsura posibilităţilor, Conferinţele

specializate, de a prezenta Consiliului anual un raport privind activităţile organizaţiei, iar

Conferinţei interamericane un raport despre activităţile desfăşurate de organele O.SA între

conferinţe.

În fruntea Uniunii se află un Secretar general şi un Secretar general adjunct, aleşi pentru o

perioadă de 10 (zece) ani . La 27.03.1994 Adunarea Generală a O.SA a ales ca Secretar General pentru

perioada 1994-1999 pe Cezar Gaviria Trujillo, fost preşedinte al Columbiei. Printre atribuţiile

secretarului general se numără: participarea, fără drept de vot, la deliberările organelor şi organismelor

O.SA; stabilirea, cu aprobarea Consiliului, a unor servicii tehnico-administrative ale Uniunii în

vederea bunei sale funcţionări, determinarea numărului de funcţionari ai uniunii panamericane şi

stabilirea staţi ului acestora etc.

Având calitatea de funcţionari internaţionali, secretarul general, sec tarul general adjunct şi

ceilalţi membri ai personalului uniunii, nu pot cere -au primi nici un fel de instrucţiuni de la vreun

guvern sau autoritate în afara Uniunii panamericane.

Conferinţele specializate sunt organizate ad-hoc, la diverse nivele pentru a dezvolta probleme cu

caracter economic, social, politic, juridic etc. interesând statele membre.

Organizaţia Statelor Americane mai dispune şi de o serie de organisme specializate a câtor

227

denumire, structură, capacitate juridică şi imunităţi sunt inspirate din Carta O.N.U. Printre acestea se

numără Institutul Interamerican pentru protecţia copilului, Institutul indigen interamerican, Comisia

interamericană a femeii, Organizaţia panamericană a sănătăţii etc. De asemenea, există şi o serie de

comisii speciale: Comisia interamericană a păcii, Comisia specială de consultare asupra securităţii,

Comisia interamericană a drepturilor omului, Comisia interamericană de energie nucleară, etc.

Pentru îndeplinirea obligaţiilor lor regionale în condiţiile stipulate de Carta Organizaţiei

Naţiunilor Unite, şi implicit pentru atingerea ţelurilor propuse, statele americane au pus la baza

organizaţiei un sistem de principii ale dreptului internaţional, unele deduse din Carta O.N.U. altele

specifice continentului, cum ar fi, de pildă, principiul solidarităţii. Astfel, după ce proclama cu valoare

de normă fundamentală, că dreptul internaţional este actul călăuzitor al statelor în relaţiile lor

reciproce, Carta arăta în continuare că „ordinea internaţională consta, în esenţă, din respectarea

personalităţii, suveranităţii şi independenţei statelor şi îndeplinirea completă a obligaţiilor ce decurg

din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional";353

că relaţiile dintre statele americane sunt

guvernate de deplina încredere, că solidaritatea statelor americane şi înaltele scopuri pe care le

urmăresc reclamă organizarea lor politică pe baza realizării efective a democraţiei reprezentative. .

Câteva principii se referă la conduita faţă de conflictele internaţionale. Astfel, este proclamată

ideea condamnării războiului agresiv, completată cu norma după care victoria nu conferă drepturi,

agresiunea, îndreptată împotriva unuia din statele americane reprezintă o agresiune împotriva celorlalte

state americane; diferendele internaţionale ce pot apărea între ele trebuie reglementate prin mijloace

paşnice; echitatea socială şi securitatea constituie baza unei păci îndelungate. Ultimele principii din

acest capitol (al doilea) se referă la cooperarea economică,354

la proclamarea drepturilor fundamentale

ale indivizilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau sex, la unitatea spirituală a

continentului, la educaţia popoarelor în spiritul justiţiei, libertăţii şi păcii.

Un capitol întreg din Carta de la Bogota355

era consacrat drepturilor şi obligaţiilor fundamentale

ale statelor. Formal, în temeiul prevederilor acestui capitol ţările americane erau plasate sub semnul

egalităţii. „Statele sunt egale din punct de vedere juridic, se bucură de drepturi egale şi capacităţi egale

de a exercita aceste drepturi şi obligaţii egale. Drepturile fiecărui stat nu depind de puterea sa de a se

exercita, ci de existenţa sa ca subiect de drept internaţional".356

în articolul 11 se arată că drepturile

fundamentale ale statelor nu pot fi ştirbite sub nici o formă. Este vorba de drepturile izvorâte din

353

Articolul 15 din Carta Organizaţiei Statelor Americane. 354

Articolul 15 din Carta Organizaţiei Statelor Americane. 355

Despre aceasta se spune că este esenţială pentru bunăstarea şi prosperitatea popoarelor de pe continent - cap. II

Carta Organizaţiei Statelor Americane 356

Cap. IV din Carta Organizaţiei Statelor Americane de la Bogota din 1948.

228

aplicarea dreptului internaţional, dreptul la apărarea independenţei şi integrităţii, dreptul de a hotărî

asupra propriei dezvoltări şi prosperităţi, dreptul de a legifera, de a-şi administra serviciile, dreptul de

jurisdicţie etc.

Sub rezerva obligaţiei de a respecta drepturile omului şi principiile morale internaţionale generale

fiecare stat avea capacitatea juridică de a-şi dezvolta în mod liber viaţa sa economică,, politică şi

culturală. De asemenea dreptul la inviolabilitate teritorială era recunoscut, ca norma de bază a fiecărui

stat. „Teritoriul unui stat este inviolabil şi nu poate fi obiectul nici chiar temporar al ocupaţiei militare

sau al altor măsuri de constrângere luate de un alt stat, direct sau indirect asupra unui teritoriu. Nu vor

fi recunoscute anexiunile teritoriale sau alte avantaje speciale care vor fi obţinute prin forţa sau prin

folosirea oricărei alte metode de constrângere".357

Drepturile înscrise în Cartă aparţin statului independent, de recunoaşterea lui internaţională de

către alte state. Fireşte, exercitarea acestora nu îndreptăţeşte un stat să săvârşească acte inechitabile

împotriva altor state.

În precizarea acestei idei Carta stabilea în sarcina statelor membre o serie de obligaţii: de a

respecta drepturile celorlalte state în concordanţă cu dreptul internaţional; de a respecta cu fidelitate

tratatele şi acordurile internaţionale; de a nu interveni direct sau indirect indiferent sub ce motiv în

afacerile interne sau externe ale oricărui stat; de a folosi sau încuraja folosirea măsurilor de

constrângere cu caracter economic sau politic pentru a ştirbi suveranitatea altui stat; de a nu recurge la

forţă decât în caz de legitimă apărare.

În sistemul instituit de Carta O.S.A. rezolvarea paşnică a diferendelor ocupă un loc important.

Stabilind cadrul principal al acestei activităţi, Carta lasă în seama Tratatului de la Bogota stabilirea

procedurilor şi determinarea mijloacelor corespunzătoare pentru aplicarea lor procedând la fel şi în

ceea ce priveşte securitatea colectivă.

Articolele 27 şi 28 din capitolul VI precizează că orice act de agresiune împotriva unui stat

american va fi considerat un act de agresiune împotriva tuturor statelor americane şi într-o atare

situaţie ele vor aplica măsurile şi procedura prevăzute în tratate speciale.

O evaluare chiar globală a acestor prevederi, evidenţiază faptul că în Carta O.S.A. a fost

consacrat un sistem de principii democratice a căror consecventă transpunere în viaţă ar fi de natură să

creeze acel cadru propice evoluţiei normale a raporturilor interamericane în care statele de la sud de

Rio Grande şi-au pus atâtea speranţe. Dar practica relaţiilor interamericane a urmat o altă cale.

Interpunând o serie de hotărâri contrare acestor principii, S.U.A. au nesocotit interesele statelor

membre le O.S.A. şi au transformat organizaţia într-un for cu caracter suprastatal. Printr-o serie de

357

Articolul 9 din Carta Organizaţiei Statelor Americane. 4 Articolul 20 din Carta Organizaţiei Statelor Americane

229

mijloace de constrângere politică şi financiară, precum şi prin sprijinirea unor politici legate de

interesele monopolurilor nord-americane, S.U.A. au reuşit să pună în mişcare o maşină de vot prin

intermediul căreia O.S.A. i s-a impus promovarea politicii Washingtonului în întreaga emisferă

occidentală.358

6.2.2. Organizaţia statelor centro-americane

A fost înfiinţată prin Carta din San Salvador, din 1951, având ca state membre: Costa Rica,

Guatemala, Honduras, Nicaragua şi El Salvador în scopul de a dezvolta cooperarea economică, socială

şi culturală şi de a reglementa pe cale paşnică diferendele dintre participanţi. Ca structură se aseamănă

cu O.S.A. După încheierea tratatului general de integrare economică a Americii centrale s-a creat în

1960 piaţa comună centro - americană ( C.A.C.M.)

6.2.3. Organizaţia Unităţii Africane - O.U.A.

Ideea de unitate africană s-a născut în afara continentului. Aceasta fiindcă asuprirea pe care o

cunoşteau negrii din Antile şi S.U.A. le trezea dorinţa de a găsi „Africa mamă".

Printre promotorii acestei idei se numără Silvester Williams, un avocat din Trinidad, care,

desfăşurând o activitate prodigioasă în susţinerea cauzei şi drepturilor populaţiei de culoare din ţara sa

şi de pretutindeni, a reuşit să organizeze la Londra, în anul 1900, primul Congres panafrican. în cadrul

acestui forum, desfăşurat la „Westminister Hali", s-a folosit pentru prima dată termenul de

„panafricanism".

Un pas înainte îl face W.E.B.Du Bois, profesor de sociologie la Universitatea Atlanta. Deşi om

de ştiinţă renumit, Du Bois este confruntat cu rasismul, căruia îi cădeau victime negrii, din orice clasă

ar fi aparţinut. Aceasta îl determină să se ocupe de soarta populaţiei de culoare. în 1906, el redactează

o declaraţie-program, cunoscută sub numele de „Niagara-Movement".359

Doi ani mai târziu, Du Bois

înfiinţează „National Association for the Advancement of Coloured People".360

Activitatea sa îmbracă,

iniţial, aspectul restrâns al revendicărilor civice în favoarea unei minorităţi rasiale.

O dată cu apariţia lucrării sale „Black souls"- „Suflete negre", Du Bois depăşeşte punctul de

vedere restrictiv al revendicărilor civice, pentru a ajunge la o viziune mai largă de recunoaştere a

drepturilor negrilor africani şi a necesităţii eliberării întregii Africi.361

Mai târziu, jamaicanul Marcus

358

Ionel Cloşcă şi Constantin Mihăilă, Organizaţia Statelor Americane de la principii la realitate 359

Mişcarea Niagara, adică a negrilor. 360

Asociaţia naţională pentru propăşirea oamenilor de culoare. 361

W.E.B. Du Bois, The Soul of Black Folk, Chicago, 1904.

230

Graney a înfiinţat mişcarea „Universal Negro Improvement Association",362

care se pronunţă pentru

„unitatea tuturor negrilor din lume într-un singur popor".

Ideea unităţii africane şi a reîntoarcerii la Africa îl preocupă şi pe haitianul Price Marş. El

consideră că, în ciuda diversităţii formelor sale, trebuie regăsită unitatea culturală din timpul marilor

imperii ale Africii. Originalitatea lui Price Marş constă în îmbinarea argumentelor politice cu cele

culturale în definirea idealului unităţii africane.

Din acelaşi izvor de inspiraţie derivă şi concepţia şeicului Anta Diop, care îşi argumentează

tezele pe ansamblul caracteristicilor culturale comune.

Mai târziu începe să se cristalizeze o nouă concepţie, cea a pana-fricanismului militant, prin

care se susţine ideea că independenţa culturală este incompatibilă cu dependenţa politică.

În perioada postbelică, mai ales după 1960 când, prin destrămarea imperiilor coloniale,

popoarele africane se afirmă ca entităţi distincte, iar în cadrul luptei pentru câştigarea independenţei

naţionale se conturează deosebiri de la o naţiune la alta, soluţia panafricană a luptei politice şi a

solidarităţii întregului continent este înlocuită cu imperativul unităţii popoarelor şi ţărilor africane, ca

popoare şi naţiuni distincte, ca ţări independente. Se subînţelege că mişcarea panafricanistă nu a găsit

un substitut în O.U.A. Ea îşi continuă activitatea prin susţinerea unor teze şi idealuri convergente cu

aspiraţiile popoarelor africane, aşa cum a reieşit şi din lucrările şi rezoluţiile Congresului Panafrican,

desfăşurat în iunie 1974 la Dar es Salaam, în Tanzania.

Aproape paralel cu evoluţia conceptului de unitate africană au fost făcute şi primele încercări

de instituţionalizare a lui. Din 1919 şi până în 1945 au avut loc, în diferite capitale occidentale, cinci

congrese. Primul dintre ele, desfăşurat la Paris, în 1919, sugera lansarea de către Liga Naţiunilor, a

unei cereri prin care se solicita încredinţarea vechilor teritorii coloniale germane din Africa unei

gestiuni internaţionale. Cel de-al doilea Congres, ţinut la „Central Hali" din Londra, în 1921 a adoptat

o declaraţie prin care se cerea egalitatea în drepturi a populaţiei de culoare. Reunit tot la Londra (doi

ani mai târziu), următorul Congres reînnoieşte aceeaşi cerere. Convocat în 1927, într-o atmosferă nu

prea optimistă, cel de-al patrulea Congres a fost menit, în optica organizatorilor, să menţină trează

ideea de unitate.

Stimulat de începutul luptelor pentru independenţa naţională, al cincilea Congres, desfăşurat în

1945, la Mancester, avea să adopte rezoluţii mai radicale decât forumurile care l-au precedat.

Revendicările formulate în cadrul lui, aveau ca obiectiv independenţa pentru Africa estică.

După ce dr.Kwame Nkrumah convoacă în 1953, la Kumasi, primul Congres panafrican pe acest

continent, cinci ani mai târziu s-a ţinut la Acera prima Conferinţă a statelor africane independente, la

362

Asociaţia universală pentru îmbunătăţirea situaţiei negrilor.

231

care au participat reprezentanţii Etiopiei, Ghanei, Libiei, Marocului, Republicii Arabe Egipt, Sudanului

şi Tunisiei. în cadrul Conferinţei au fost avansate principiile de unitate şi solidaritate africană. în 1958,

tot în acelaşi scop s-a desfăşurat prima Conferinţă a populaţiilor africane. Dintre măsurile adoptate

reţine atenţia în mod deosebit, hotărârea privind crearea unui secretariat permanent cu sediul la Acera.

Scopul acestui organism, care poate fi considerat precursorul O.U.A., era de a accelera procesul de

eliberare prefigurat de Uniunea Africană şi Malgaşă naţională şi de a dezvolta solidaritatea africană. în

următorii doi ani sunt făcute unele încercări de constituire a unor federaţii (Ghana-Guineea).

Unul din fenomenele istorice cele mai caracteristice ale evoluţiei postbelice l-a constituit

prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului. Mişcarea de eliberare naţională, antrenând în şuvoiul

său uriaşe mase de oameni de pe vaste întinderi ale globului a devenit, în condiţiile schimbărilor

intervenite în raportul de forţe de pe plan mondial în favoarea progresului, un factor de seamă al

marelui front antiimperialist. Puternica redeşteptare naţională a popoarelor care trăiau în robia

colonială avea să ducă la destrămarea sistemului de subjugare, la apariţia pe harta politică a lumii, a

zeci de noi state independente schimbând în mod radical faţa Asiei şi Africii.

Începând cu anul 1960, ca rezultat al prăbuşirii - sub loviturile mişcărilor de eliberare - marilor

imperii coloniale, s-au format în Asia, Africa şi alte zone ale globului peste 80 de noi state

independente, în care trăiesc peste 1 miliard şi jumătate de oameni, ţări care joacă astăzi un rol tot mai

important în viaţa internaţională.

Istoria decolonizării postbelice, cunoaşte evoluţii diferite, determinate de creşterea presiunii

forţelor de eliberare naţională şi de conjunctura vieţii politice internaţionale. Dacă între anii 1951 şi

1959 doar 8 teritorii coloniale şi-au cucerit independenţa, după 1960 mişcarea de eliberare naţională, a

căpătat o amploare deosebită, cuprinzând aproape toate popoarele subjugate şi asuprite de colonialism

de pe toate continentele. Acest lucru se datorează atât factorilor interni - maturizarea forţelor politice

din teritoriile coloniale - cât şi factorilor externi. Ca urmare a creşterii ponderii membrilor animaţi de

spirit anticolonialist, îşi schimbă substanţial optica de abordare a problemei coloniale. La cea de-a 15-a

sesiune a Adunării Generale a O.N.U. din 1960 a fost adoptată „Declaraţia privind acordarea

independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale", document care subliniază necesitatea stringentă de a se

pune capăt, urgent şi necondiţionat, oricăror forme de colonialism.

Recunoscând dreptul popoarelor la autodeterminare, Declaraţia afirma necesitatea luării unor

măsuri imediate în teritoriile neautonome şi în toate celelalte teritorii care n-au obţinut independenţa,

pentru a transfera întreaga putere populaţiilor respective, fără nici un fel de condiţie sau rezervă,

conform voinţei şi dorinţei lor liber exprimate fără nici un fel de deosebire de rasă, credinţă, sau

culoare, cu scopul de a le permite să se bucure de independenţă şi de libertate completă.

232

În acest context internaţional şi în condiţiile avântului mişcărilor de eliberare naţională, Franţa

şi Anglia sunt obligate să accelereze retragerea lor din posesiunile de la sud de Sahara. într-o perioadă

de numai 10 luni, 17 teritorii africane, între care 13 fuseseră sub dominaţie franceză, 2 sub

administraţie franceză şi sub tutelă, obţin independenţa.363

La sfârşitul anului 1960, cu excepţia Algeriei, unde se desfăşura războiul de eliberare, imperiul

colonial francez fusese destrămat. La rândul său Anglia este forţată să cedeze în faţa radicalizării şi

amplificării mişcării de emancipare naţională. Numai între anii 1961-1965 şi-au cucerit independenţa

alte 10 ţări africane. S-a încheiat războiul de eliberare dus de poporul algerian, şi-au cucerit

independenţa Kenya, Zanzibarul, Tanganyka, Sierra Leone, Camerun, Rwanda, Burundi, Uganda,

Kuweit şi Zambia. Creşte lupta maselor largi de popoare faţă de regimul rasist din Republica Sud-

Africană.

În urma amplului proces de decolonizare, ca şi o accentuare a tendinţei spre unitate,

concretizată în încercările de instituţionalizare, se ajunge să se grupeze în mai 1963, în jurul aceleiaşi

mese, aproape toate ţările Africii, independente la acea epocă. Conferinţa s-a desfăşurat mai întâi la

nivelul miniştrilor de externe (15-23 mai) şi apoi la nivelul şefilor de state şi de guverne (23-25 mai).

La reuniune au participat reprezentanţii următoarelor 30 de ţări: Algeria, Burundi, Camerun,

Coasta de Fildeş, Ciad, Congo (Brazzaville, azi R.P.Congo), Congo (Kinshasa, azi Zair), Dahomey,

Etiopia, Gabon, Ghana, Guineea, Liberia, Libia, Republica Africa Centrală, Republica Arabă Egipt,

Republica Malgaşă, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Rwanda, Senegal, Sierra Leone, Somalia,

Sudan, Tanganyka, Tunisia, Uganda şi Volta Superioară364

.

Pregătită cu grijă, prin contribuţia activă a lui Haile Selassie, pe atunci împăratul Etiopiei,

întâlnirea de la Addis-Abeba îşi propusese să ajungă la o serie de rezultate practice pe linia realizării

unităţii africane. Cel mai important dintre acestea a fost hotărârea înfiinţării unei organizaţii politice

africane şi semnarea Cartei O.N.U.

În elaborarea Cartei s-au confruntat, în principal, 2 puncte de vedere: cel exprimat de proiectul

prezentat de Ghana şi cel conţinut de proiectul Etiopiei.

Majoritatea participanţilor la conferinţă s-au raliat în jurul proiectului etiopian, elaborat după

modelul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Spiritul acesteia a fost consfinţit chiar în preambulul

Cartei O.U.A., adoptată la 25 mai 1963: „Noi, şefii de state şi de guverne, întruniţi în oraşul Addis-

Abeba, Etiopia:

363

ianuarie-noiembrie 1960 Vezi Radu Vasiliu, Decolonizarea şi relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică,

1972. 7 Ulterior au aderat la organizaţie Marocul şi Togo, precum şi alte ţări care şi-au dobândit independenţa, numărul

membrilor O.U.A. fiind astăzi de 42. 364

233

Convinşi că este un drept inalienabil al tuturor popoarelor de a-şi controla propriul lor destin;

Conştienţi de faptul că libertatea, egalitatea, justiţia şi demnitatea sunt obiective esenţiale

pentru realizarea aspiraţiilor legitime ale popoarelor africane;

Conştienţi de responsabilitatea noastră în privinţa folosirii resurselor umane şi naturale ale

continentului nostru, în scopul avansării depline a popoarelor noastre în sferele activităţii umane;

Animaţi de hotărârea comună de a întări înţelegerea şi cooperarea între ţările noastre, ca

răspuns la aspiraţiile de fraternitate şi solidaritate ale popoarelor de unitate deplină, care depăşeşte

diferendele etnice şi naţionale;

Convinşi că, pentru a transforma această hotărâre într-o forţă dinamică menită să slujească

cauza progresului uman, trebuie asigurate şi menţinute condiţii de pace şi securitate;

Hotărâţi să apărăm şi să consolidăm independenţa atât de greu câştigată, precum şi

suveranitatea şi integritatea teritorială a statelor noastre, să luptăm împotriva tuturor formelor de

neocolonialism;

Dedicaţi progresului general al Africii;

Convinşi că principiile Cartei O.N.U. şi ale Declaraţiei universale a drepturilor omului, la care

ne reafirmăm adeziunea, oferă o bază solidă pentru o cooperare paşnică şi pozitivă între state;

Doritori ca toate statele africane, de acum înainte, să se unească în aşa fel încât să asigure

bunăstarea şi prosperitatea popoarelor lor;

Hotărâţi să întărim şi mai mult legăturile între statele noastre prin înfiinţarea şi întărirea

instituţiilor comune;

Am fost de acord cu prezenta Cartă".

Obiectivele O.U.A. sunt stipulate în Carta de la Addis-Abeba:

- promovarea unităţii şi solidarităţii statelor africane;

- coordonarea şi intensificarea cooperării între ţările membre şi a eforturilor lor în scopul

asigurării unei vieţi mai bune pentru popoarele africane;

- apărarea suveranităţii, integrităţii şi independenţei statelor semnatare;

- abolirea colonialismului sub toate formele sale;

- promovarea cooperării internaţionale, acordând atenţia cuvenită Cartei O.N.U. şi Declaraţiei

Universale a drepturilor omului.

Ca principii înscrise în Carta O.U.A., sunt:

- egalitatea suverană a statelor;

- neamestecul în treburile interne ale statelor;

- respectarea integrităţii teritoriale a fiecărui stat membru, precum şi a dreptului său inalienabil la

234

existenţă independentă;

- rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state, prin tratative, mediere, conciliere sau

arbitraj;

- condamnarea fermă şi categorică a asasinatului politic;

- devotament fără nici o rezervă faţă de cauza emancipării totale a teritoriilor africane care nu şi-

au câştigat independenţa;

- afirmarea unei politici de nealiniere.

Carta de la Addis-Abeba a fost deschisă spre semnare tuturor statelor africane independente şi

suverane, urmând ca membrii semnatari să ratifice acest act în conformitate cu principiile lor

constituţionale.

Ca structură, O.U.A. cuprinde:

- Conferinţa şefilor de state şi de guverne, care este organul suprem al organizaţiei;

- Consiliul ministerial care este compus din miniştri de externe sau alţi miniştri desemnaţi;

- Secretariatul General - organul central cu caracter permanent, condus de un secretar general

numit de reuniunea la nivel înalt, la recomandarea Consiliului Ministerial;

- Comitetul de eliberare, numit iniţial, în 1963, la cerere, Comitetul de coordonare, având trei

comisii permanente: pentru probleme militare şi financiare, de politică generală şi de

informaţii şi pentru probleme de administraţie; are în frunte un secretar executiv şi trei

secretari adjuncţi;

- Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj, are de asemenea un caracter permanent;

- Comisii specializate.

Totodată, O.U.A. are şi instituţii specializate:

- Comisia economică şi socială;

- Comisia pentru sănătate, probleme sanitare şi alimentare;

- Comisia pentru apărare;

- Comisia pentru probleme tehnico-ştiinţifice şi de cercetare.

Creată din năzuinţa spre unitate a statelor africane, în lupta pentru lichidarea grelei moşteniri coloniale,

Organizaţia Unităţii Africane, a cunoscut în existenţa sa perioade de vârf dar şi momente dificile.

însumate însă, acestea au ca rezultantă evoluţia ascendentă, Organizaţia afirmându-se astăzi ca un

factor de seamă în unirea popoarelor Africii pentru asigurarea progresului şi prosperităţii continentului.

Deşi înscrise în marea mişcare de eliberare afro-asiatică de după anii '50, momentul înfiinţării

O.U.A., ca şi perioada imediat următoare a acestuia n-au fost prea încurajatoare pentru viitorul

organizaţiei. Pe atunci, aşa cum se releva chiar în cadrul Conferinţei de constituire a O.U.A., aproape

235

că nu exista stat care să nu aibă litigii coloniale. Nu există nici o concepţie unitară asupra noţiunii de a

fi a Organizaţiei.

Istoria frământată a continentului, divergenţele uneori cu aspecte de criză care se iveau între

statele care-şi dobândiseră independenţa, ca şi incapacitatea iniţială a organizaţiei de a elabora

adevărate planuri şi de a iniţia acţiuni eficiente pentru rezolvarea unor probleme africane, au făcut ca la

început O.U.A. să rămână o organizaţie a speranţei, născută în febra luptei pentru independenţa

naţională din anii '60.

Treptat însă, organizaţia a început să se afirme, pe plan african şi internaţional, ca element de

iniţiativă în realizarea aspiraţiilor fundamentale ale popoarelor, demonstrând astfel că, în ciuda

diferendelor de culoare şi de rasă, a barierelor lingvistice sau geografice, ceea ce le uneşte - idealul de

libertate, pace şi prosperitate - este mai puternic decât ceea ce le desparte.

O.U.A. a abordat eficient marile probleme care priveau viitorul întregului continent,

consolidarea independenţei politice şi economice, îngustarea şi lichidarea treptată a stării de

subdezvoltare economică, valorificarea bogăţiilor naturale în interes propriu, înlăturarea ultimelor

bastioane ale colonialismului, îngrădirea şi respingerea infiltrărilor neocolonialismului, abolirea

practicilor odioase ale rasismului.

Între succesele înregistrate de O.U.A. se înscrie şi succesul spiritului de unitate şi solidaritate

demonstrat de creşterea numărului statelor membre. Un alt domeniu de activitate în care prezenţa

O.U.A. s-a făcut simţită a fost acela al sprijinirii constante a mişcărilor de eliberare din Africa

împotriva ultimelor citadele de pe continentul african, ale colonialismului şi rasismului. Desigur,

eliberarea unui popor trebuie să fie în primul rând, rezultatul propriei sale lupte. Dar este recunoscut

faptul că ajutorul acordat acestei lupte de forţele constituite în acest scop, are o mare importanţă.

Sprijinul acordat de O.U.A., mişcărilor de eliberare naţionale din Africa s-a manifestat sub diverse

forme politice, diplomatice şi materiale.

Încă de la înfiinţarea sa, O.U.A. a constituit Comitetul de eliberare, al cărui scop este să

coordoneze asistenţa financiară şi materială acordată de statele membre mişcării de eliberare africane

în lupta lor împotriva colonialismului, neocolonialismului şi apartheidului.

Dacă până în 1972 mişcările de eliberare naţională participă la lucrările conferinţelor la nivel

înalt ale O.U.A. în calitate de observatori, începând cu cea de-a IX-a sesiune, acestora Ie-a fost acordat

statutul de reprezentanţi legitimi ai popoarelor.

Urmărind să acţioneze pentru afirmarea şi realizarea unităţii africane O.U.A. a avut, în acest

sens, un rol notabil, în aplanarea unora dintre conflictele înregistrate pe continent. Principalul mijloc

organizatoric prin care a acţionat în acest sens a fost Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj.

236

Ocupată, apoi împărţită între imperii coloniale europene, care au aservit-o, Africa a fost

eliberată după mai multe secole de colonizare. în unele cazuri, colonialismul a fost lichidat cu ajutorul

armelor, în altele, colonialiştii au fost obligaţi, ca urmare a mutaţiilor petrecute în lume, să acorde

independenţa politică populaţiilor autohtone, nerenunţând însă la ideea dominaţiei economice. Pentru

menţinerea acestui privilegiu, ei au folosit metoda aţâţării disputelor de frontieră şi a amestecului în

treburile interne, ori cele mai rafinate forme de neocolonialism.1

Războiul civil din Nigeria a fost pe punctul de a diviza chiar organizaţia, ca urmare a sprijinului

acordat de câteva ţări membre secesioniştilor biafrezi. Conferinţa la înalt nivel de la Addis-Abeba din

1970 are marele merit de a fi reconciliat raporturile dintre Nigeria şi cele 4 ţări2

care recunoscuseră la

timpul respectiv, secesiunea biafreză. Ştergerea ultimelor sechele ale conflictului a fost însoţită de

stabilirea între aceste ţări a unor relaţii de cooperare şi înţelegere.

Dacă în perioada anilor 1960-1970 principalul scop al Organizaţiei Unite Africane era

sprijinirea ţărilor membre în lupta lor pentru dobândirea independenţei, începând cu anii 1980-1990,

printre scopurile organizaţiei se aflau acele ale dezvoltării economice a statelor membre ale

organizaţiei.

Dezvoltarea economică a statelor africane3 este un imperativ necesar atât pentru binele lor cât şi

al organizaţiei.

Alături de O.U.A. în încercarea de a impulsiona economiile statelor africane s-au aflat şi

organele specializate ale O.N.U., alte organizaţii regionale internaţionale365

prin acordarea de credite

fără dobândă, înfiinţarea de bănci.

În acest scop a fost adoptată la Addis-Abeba în anul 1973 o adevărată Cartă economică,

comercială şi monetară a Africii, prin care statele continentului s-au angajat să coopereze mai strâns

între ele.

Situaţia grea a ţărilor Africii a fost remarcată şi prin criza din Somalia şi Rwanda. Aici alături

de O.U.A. o contribuţie importantă au avut-o O.N.U.

De exemplu: între Maroc şi Algeria. Etiopia şi Somalia, Kenya şi Somalia, Ghana şi Volta

Superioară, Rwanda şi Burundi.

Cele mai multe fac parte din aşa-numita „lume a III-a*'. 4 Cum ar fi L.S.A. şi alte organisme

internaţionale.

A XXXI-a Conferinţă la nivel înalt a O.U.A. a fost marcată la început printr-un atentat

împotriva preşedintelui marocan H.Moubarak. Cum era de aşteptat, au fost adoptate o serie de rezoluţii

şi decizii cu privire la situaţia conflictuală din Africa şi pentru prevenirea lor. Au fost de asemenea

365

Coasta de Fildeş, Gabon, Tanzania şi Zambia

237

examinate situaţiile economice şi sociale ale continentului şi bugetul O.U.A. Somalia, Burundi,

Rwanda, Liberia, Angola şi Sierra Leone au fost centru! dezbaterilor. H. Moubarak a propus înfiinţarea

unei forţe rapide de intervenţie pentru restabilirea situaţiei, propunere care nu a fost împărtăşită în

totalitate, Kenya opunându-se ferm. S-a discutat rezolvarea crizei din Burundi şi s-a propus o

intervenţie armată pentru restabilirea ordinii.

La capitolul economic, Conferinţa a vrut să impulsioneze Comunitatea Economică Africană.

Abordat printre alte probleme economice şi financiare, bugetul O.U.A. a dus la controverse în sânul

participanţilor. Cei care nu au achitat cel puţin 25% din restanţe până la 6 iulie au fost excluşi de la

participare la O.U.A. Majoritatea membrilor şi-au plătit cotizaţiile la începutul lunii iunie.

6.3. Liga statelor arabe

Se cunoaşte mai puţin faptul că prima organizaţie internaţională interguvernamentală creată după

al II-lea război mondial a fost Liga Statelor Arabe (L.S.A.). S-ar putea spune că L.S.A. a fost

constituită practic chiar în timpul războiului, dacă avem în vedere că Protocolul de la Alexandria -

Proiectul Cartei Ligii - a fost semnat la 7 octombrie 1944 iar Conferinţa Generală Arabă, întrunită în

capitala egipteană la nivelul prim-miniştrilor şi al miniştrilor de externe adopta acest protocol la 22

martie 1945. Organizaţia reunea cele 7 state arabe independente la acea dată: Arabia Saudită, Egipt,

Iordania, Irak, Libia şi R.A.Yemen. Astăzi L.S.A. este o organizaţie regională guvernamentală care

cuprinde în prezent 21 de ţări366

(după unificarea celor două state yemenite în mai 1990), situate în

Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, cu o suprafaţă de circa 14.450.000 km2 şi o populaţie de

aproximativ de 200.000.000 locuitori. Alături de cele 7 membre fondatoare din L.S.A. mai fac parte

Libia - din anul 1953; Sudan din 1956; Maroc, Tunisia - 1958; Kuweit - 1961; Algeria- 1962; fosta

R.D.P.Yemen - 1968; Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Oman, Quatar - 1971; Mauritania - 1973;

Somalia -1974; Palestina (O.E.P.) - 1976; Djibouti - 1979.

Sediul L.S.A. este la Cairo (Egipt). Este de menţionat că între anii 1979 şi 1990 sediul a fost

mutat la Tunis, prin „sancţionarea” Egiptului de către L.S.A. pentru „vina” fostului preşedinte Sadat de

a fi semnat pacea cu Israelul în 1979.

Ca structură funcţională, Liga Arabă dispune de următoarele organe:

- Consiliul Ligii - instanţă supremă de decizie şi este format din reprezentanţii tuturor statelor

membre; el se întruneşte de două ori pe an şi veghează asupra executării convenţiilor încheiate

între statele membre, hotărăşte asupra mijloacelor folosite de Ligă pentru colaborarea cu alte

366

Astăzi alături de cele 21 de state, din Ligă fac parte şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.).

238

organizaţii internaţionale şi deliberează asupra conflictelor în care sunt implicate statele

membre;

- Conferinţa arabă la nivel înalt - care este o reuniune a Consiliului Ligii, dezbate şi adoptă

decizii de importanţă deosebită pentru viitorul lumii arabe. Ultima Conferinţă arabă ordinară la

nivel înalt a avut loc în Maroc în 1982, prilej cu care s-a adoptat un plan arab de soluţionare a

crizei din Orientul Mijlociu. Datorită divergenţelor existente între ţările arabe, nu au-mai putut

fi convocate Conferinţe arabe ordinare la nivel înalt, înmulţindu-se în schimb, numărul

reuniunilor extraordinare. Ultima Conferinţă arabă extraordinară la nivel înalt a avut loc la

Cairo în 1990, în momentul izbucnirii crizei din Golf.

- Secretariatul General - organ permanent al Ligii, care cumulează funcţii executive şi

administrative, şi este format dintr-un secretar general (Esmat Abdel Meguid), secretari

adjuncţi şi funcţionari;

- Organismele economice ale Ligii: Biroul Central de Boicot (pentru boicotarea produselor

evreieşti), Fondul arab pentru dezvoltare economică şi socială şi Consiliul Unităţii Economice

Arabe.

Scopurile Ligii Arabe sunt:

- să strângă, să întărească şi să cimenteze relaţiile între statele membre;

- coordonarea politicilor în vederea înfăptuirii cooperării dintre state;

- menţinerea independenţei şi suveranităţii statelor membre;

- se preocupă de problemele şi interesele ţărilor arabe pentru realizarea aspiraţiilor lor.

Se mai preocupă, de asemenea, de probleme economice, financiare, comerciale, vamale,

monetare, agricole şi industriale, comunicaţii, precum şi de probleme culturale, juridice, sociale şi

sanitare.

6.4. Asociaţia statelor din Asia de sud-est (A.S.E.A.N.)

A fost înfiinţată în anul 1967 de către Filipine, Indonezia, Malayesia, Singapore şi Thailanda,

urmărind crearea unei zone a păcii, libertăţii şi neutralităţii în regiune, dezvoltarea colaborării

economice, tehnico - ştiinţifice, sociale şi culturale, în vederea sprijinirii dezvoltării, precum şi

înlăturarea rămăşiţelor sistemului colonial. Organul reuniunilor anuale în constituie Consiliul

rămăşiţelor afacerilor externe. A.S.E.A.N. a preluat proiectele Asociaţiei Asiei de Sud - Est creată în

1961 cu participarea Malayesiei, Thailandei şi Filipinelor, care şi-a încetat activitatea în 1968.

239

6.5. Consiliul Asiei şi Pacificului (A.S.P.A.C.)

Este organizaţie înfiinţată în 1966 cuprinzând opt state din zona Asiei şi Pacificului. Obiectul

A.S.P.A.C. este de a constitui un cadru de consultări între alte ţări pe probleme de interes comun şi de

a contribui la întărirea solidarităţii şi colaborării în domeniul politic, economic, social şi cultural.

6.6. Organizaţii regionale din europa occidentală

6.6.1. Uniunea europei occidentale (U.E.O.)

Uniunea Europei Occidentale este una din primele organizaţii ale eşafodului structural vest-

european. Originea sa este legată de incertitudinile începuturilor reconstrucţiei europene şi, în special,

de teama unora dintre statele din vestul continentului faţă de o posibilă reînviere a militarismului

german. "Tratatul de colaborare în domeniile economic, cultural şi al apărării legitime colective", actul

constitutiv al U.E.O., a fost semnat la Bruxelles, la 17 martie 1948, de către reprezentanţii Franţei,

Marii Britanii, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. Tratatul de la Bruxelles a fost modificat prin

acordurile de la Paris (23 octombrie 1954) pentru a permite adeziunea Italiei şi R.F.G.

Tratatul de la Bruxelles, modificat, defineşte o sferă foarte largă a colaborării dintre statele

membre, incluzând cooperarea economică, socială, apărarea principiilor democratice, controlul

armamentelor, problemelor de securitate, în special cele de apărare. Articolul V al tratatului instituie,

pentru părţile contractante, obligaţia reciprocă de a acorda aceleia dintre ele care ar fi obiectul unei

agresiuni "ajutorul şi asistenţa, prin toate mijloacele ce le stau în putinţă, militare şi de altă natură".

Prin această formulare se conferă obligaţiei de întrajutorare în situaţie de agresiune un caracter foarte

larg ce excede cu mult prevederile Tratatului N.A.T.O. sau alte norme similare, actualmente în

vigoare.

La începuturile existenţei sale, U.E.O. a avut un aport important la remodelarea relaţiilor dintre

statele Europei Occidentale. Ea a contribuit la reapropierea dintre Franţa şi Germania şi la integrarea

celei din urmă în sistemul de apărare european. Datorită atribuţiilor sale de reglementare a nivelului

armamentelor şi forţelor armate ale statelor membre, U.E.O. a întărit climatul de încredere şi cooperare

între acestea. Organizaţia a jucat de asemenea un rol semnificativ în consolidarea relaţiilor economice

ale ţărilor Pieţei Comune cu Marea Britanie (până la admiterea acesteia în Comunitate), precum şi în

potenţarea solidarităţii în materie de apărare cu acest stat, ca urmare a menţinerii forţelor armate

britanice pe continentul european.

Evoluţiile geopolitice şi strategice de la finalul primului deceniu şi, în special, înfiinţarea

240

N.A.T.O. şi a Comunităţii Europene au dus, treptat, la trecerea U.E.O. în eşalonul al doilea al

eşchierului politico-militar european. Astfel, pentru a se evita dispersarea păgubitoare a eforturilor,

U.E.O. a transferat competenţa sa militară către N.A.T.O. De asemenea s-au transferat şi atribuţiile

social-culturale şi economice către Consiliul Europei.

Împrejurările istorice diferite şi alte elemente cu relevanţă în planul schimbării raporturilor

geopolitice, produse la aproximativ trei decenii de la declinul U.E.O., au modificat sensul evoluţiei

acestei organizaţii tinzând să o impună în prim-planul structurilor de securitate. Primul semnal al

acestor schimbări a apărut odată cu intrarea într-o nouă fază a competiţiei strategice dintre cele două

superputeri (S.U.A. şi U.R.S.S.), determinată de lansarea de către preşedintele Reagan, în martie 1983,

a programului de apărare spaţială, antirachetă denumit Iniţiativa de Apărare Strategică (S.D.I.).

Perspectiva dotării Americii de Nord cu un sistem de apărare împotriva armelor nucleare, de natură să

scoată din ecuaţia strategică a ameninţării cu distrugerea reciproc asigurată, a plasat Europa

Occidentală într-o poziţie de inferioritate, susceptibilă să reaprindă temerile partenerilor europeni ai

S.U.A. din N.A.T.O. că ar fi abandonaţi într-o situaţie de criză majoră. Astfel, pentru a se putea face

faţă noii situaţii, s-a adoptat, "Declaraţia de la Roma", în cadrul reuniunii miniştrilor de externe şi ai

apărării, desfăşurate în zilele de 26 şi 27 octombrie 1984. Acest document este considerat actul de

naştere al U.E.O.

Declaraţia de la Roma a stabilit ca obiectiv pentru statele membre definirea unei identităţi

europene de securitate şi armonizarea politicilor lor de apărare. Statele membre au căzut de acord să se

consulte reciproc în problemele privind apărarea, controlul armamentelor şi dezarmarea, impactul

relaţiilor est-vest asupra securităţii europene, contribuţia la întărirea N.A.T.O., cooperarea în producţia

de armament.

Revigorarea Reuniunii Europei Occidentale, iniţiată prin "Declaraţia de la Roma din 1984

dobândeşte un conţinut substanţial, precum şi perspectiva transformării U.E.O. într-un competitor

potenţial al N.A.T.O., odată cu intrarea integrării europene într-o fază decisivă, cea a integrării politice

şi de securitate, preconizate de Tratatul de la Maastricht, include în conţinutul politicii de securitate

comune definirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comună, şi abilitează U.E.O., să elaboreze

şi să pună în practică acţiunile Uniunii Europene cu implicaţii în domeniul apărării.

La summit-ul de la Maastricht (9-10 decembrie 1991) a fost adoptată o declaraţie asupra rolului

U.E.O. şi relaţiile sale cu Uniunea Europeană şi N.A.T.O. Declaraţia consacră hotărârea statelor

Uniunii Europene de a constitui, în etape succesive, o veritabilă identitate de securitate şi apărare.

Statele membre au hotărât să întărească rolul U.E.O. în perspectiva elaborării unei politici de apărare

comună compatibilă cu cea a N.A.T.O.

241

Perspectivele evoluţiei U.E.O. în raport cu schimbările ce au loc pe continent sunt abordate în

Declaraţia de la Petersburg, adoptată de miniştri de externe şi ai apărării din ţările membre, reuniţi la

Bonn la 19 iunie 1992. Declaraţia afirmă hotărârea U.E.O. de a participa la acţiunile desfăşurate sub

egida C.S.C.E. pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi menţinerea păcii. Declaraţia

abordează şi problema lărgirii competenţei şi precizează drepturile şi obligaţiile statelor din cadrul

U.E.O. şi N.A.T.O. care vor accepta statutul de membru, cel de observator, sau de membru asociat.

Participanţii la reuniunea de la Bonn au hotărât să creeze un Forum de consultare între Consiliul

U.E.O. şi reprezentanţii ţărilor Europei Centrale şi de Est. Prima întâlnire de acest gen a avut loc la

Londra la 14 octombrie 1992 şi a reunit ambasadori din ţările membre U.E.O. şi opt din colegii lor est-

europeni. Orientările politice privind transformarea U.E.O. în componentă de apărare a U.E. prinzând

contur prin punerea în practică a măsurilor prevăzute pentru lansarea structurilor militare. în acest sens

s-a decis înfiinţarea celulei de planificare, Centrului de interpretare a datelor furnizate de sateliţi,

instituirea reuniunilor şefilor de stat major şi desemnarea de unităţi militare susceptibile a fi puse la

dispoziţia U.E.O.

Cea mai importantă dintre forţele puse la dispoziţia U.E.O. este Eurocorpul, a cărui constituire a

fost decisă la reuniunea la nivel înalt franco-germană de la Rochelle din 2 mai 1992. Eurocorpul a fost

proiectat să fie operaţional la 1 mai 1995, fiind format din 35 000 de militari şi având în compunere o

brigadă franco-germană, şi mari unităţi franceze, belgiene şi germane.

Revigorarea U.E.O. este vizibilă nu numai în planul acţiunilor politice şi al celor de pregătire

militară, ci şi în domeniul operaţiunilor militare propriu zise. Astfel, războiul dintre Iran şi Irak a

prilejuit organizarea în Golful Persic a primei operaţiuni militare interaliate coordonate de U.E.O. Ea a

constat dintr-o acţiune de deminare efectuată de o grupare de vase ce aparţineau ţărilor membre ale

U.E.O.

Pe timpul crizei din Golf, provocată de invadarea Kuweitului de către Irak, începând de la

sfârşitul anului 1990, 45 nave de război aparţinând tuturor statelor U.E.O., cu excepţia Luxemburgului

şi Germaniei, au participat la blocada navală O.N.U. După declanşarea operaţiunii "Furtună în Deşert",

U.E.O. a stabilit o structură comună pentru a asigura aprovizionarea pe calea aerului cu muniţii şi piese

de schimb a forţelor britanice şi franceze participante la operaţiunile militare.

În contextul conflictului din Yugoslavia, Consiliul U.E.O. a decis ca uniunea să participe la

operaţiunile de supraveghere maritimă şi aeriană a embargoului decretat de Consiliul de Securitate.

Inventarierea preocupărilor privind revigorarea U.E.O. permite sesizarea unui proces de

modernizare şi adecvare a acestei organizaţii la noile realităţi geopolitice şi militare constituie în

Europa post-război rece, similar celui pe care îl parcurge N.A.T.O. Acest proces cuprinde aceleaşi

242

domenii în care se manifestă şi restructurarea şi adaptarea Alianţei Atlantice cu excepţia doctrinei de

securitate pe care U.E.O. nu şi-a constituit-o încă. Adaptarea unor noi misiuni în domeniul gestionării

crizelor şi menţinerii păcii, modificările structurale pentru a facilita noile orientări, dezvoltarea

puternică a cooperării politice şi de securitate cu ţările central şi est-europene, abordarea problemei

lărgirii organizaţiei prin primirea, în perspectivă, ca membri cu drepturi depline şi a altor state, sunt

evidente în modalităţile specifice, atât în cadrul U.E.O. cât şi al N.A.T.O.

Preocupările privind restructurarea şi adaptarea simultană a celor două organizaţii la realităţile

acestui final de secol şi mileniu, par la prima vedere contradictorii în raport cu spiritul pragmatic al

statelor occidentale, atente să evite paralelismele şi cheltuielile inutile. Această situaţie face ca în

rândul specialiştilor, dar şi în cercuri tot mai largi ale opiniei publice să se nască întrebări privind

viitorul U.E.O. întrebarea cea mai des întâlnită este dacă va deveni U.E.O., un stâlp european al

N.A.T.O. sau competitoarea acestei alianţe în domeniul de restructurare a arhitecturii de securitate

continentală.

Un prim răspuns la această întrebare îl oferă chiar Tratatul de la Maastricht, care prevede că

Uniunea Europeană va respecta obligaţiile ce revin unora dintre statele membre ale N.A.T.O. La

rândul lor, şefii de state şi de guverne din ţările N.A.T.O., reunite la Bruxelles în ianuarie 1994 au

declarat că sprijină dezvoltarea unei identităţi de securitate şi apărare, prevăzută în Tratatul de la

Maastricht, apreciind că aceasta va consolida pilonul european al Alianţei Atlantice, întărind legăturile

transatlantice şi va permite aliaţilor europeni să îşi asume o responsabilitate sporită în garantarea

propriei securităţi şi apărării.

Analiştii politico-militari pledează cu diferite argumente în favoarea evoluţiei U.E.O. către

consolidarea sa ca stâlp european al N.A.T.O. Se remarcă în primul rând existenţa unor importante

interese strategice între S.U.A. şi Canada, pe de o parte, şi aliaţii lor europeni, pe de altă parte. Toate

aceste state aparţin unei lumi care s-a dezvoltat pe baza unui sistem comun de valori, care se detaşează

de majoritatea celorlalte state din spaţiul euro-atlantic prin nivelul economic, tehnologic şi social

ridicat. Ele au edificat în timp puternice relaţii economice, financiare şi politice reprezentând tot atâtea

motive pentru menţinerea şi extinderea cooperării dintre ele.

Într-o lume instabilă, în care s-au multiplicat riscurile de insecuritate chiar dacă intensitatea

acestora a scăzut, colaborarea în materie de securitate şi apărare nu este mai puţin importantă.

Deşi U.E.O. face eforturi pentru constituirea unor structuri militare proprii, de conducere şi

execuţie, acestea sunt într-o fază incipientă, incomparabilă cu mijloacele de care dispune N.A.T.O.

Costurile exorbitante ale întreţinerii şi funcţionării structurilor militare moderne ne determină să

presupunem că, indiferent cât de puternice vor fi interesele de grup ale statelor din Uniunea

243

Europeană, nu se va ajunge la dezvoltarea unor organisme militare concurente de acelaşi grad şi

mărime, atât în cadrul N.A.T.O. cât şi U.E.O. Mai devreme sau mai târziu se va pune problema

alegerii, fie în favoarea uneia dintre cele două alianţe, fie în beneficiul accentuării complementarităţii

dintre ele. în prezent se apreciază că N.A.T.O. deţine atuuri considerabile, U.E.O. fiind incapabilă, în

viitorul previzibil £a facă faţă unei crize majore în Europa.

Argumentelor de mai sus li se adaugă încă unul, derivat într-o anumită măsură, de prezenţa

americană în Europa, care este considerată esenţială pentru securitatea şi stabilitatea continentului.

Evoluţia U.E.O. ca pilon european al N.A.T.O. este exprimată nu numai în plan teoretic sau prin

declaraţii oficiale ale reprezentanţilor statelor membre, ci şi prin unele acţiuni practice iniţiate în

ultimii ani sau aflate în curs de promovare. Astfel, la 21 mai 1992, s-a ţinut la Bruxelles prima

reuniune oficială a consiliilor N.A.T.O. şi U.E.O. ca o consecinţă a propunerilor formulate la

Maastricht. Cu acest prilej s-a analizat stadiul relaţiilor dintre cele două organizaţii şi modalităţile de

dezvoltare a lor pe baza principiilor transparenţei şi complementarităţii. Pentru corelarea structurilor şi

activităţilor militare a fost lansat conceptul "pălării multiple", ceea ce presupune posibilitatea utilizării

forţelor militare ale statelor membre atât sub egida N.A.T.O. cât şi sub cea a U.E.O. Un acord în acest

sens a fost convenit la 21 ianuarie 1993, în privinţa Eurocorpului.

Aşadar, concluzionând asupra ideilor prezentate până acum, se poate afirma că tendinţa prioritară

în evoluţia U.E.O., în perioada actuală, o reprezintă afirmarea sa ca o componentă de apărare a Uniunii

Europei, corelată cu N.A.T.O., ca pilon european al Alianţei Atlantice. Cu toate acestea există şi alte

argumente care indică faptul că drumul spre manifestarea independentă a U.E.O. în competiţie cu

N.A.T.O. pentru ocuparea unor poziţii cheie în structurile de securitate continentală nu este cu totul

abandonat.

O asemenea evoluţie poate fi motivată în primul rând de schimbarea naturii şi ariei spaţiale de

manifestare a riscurilor de insecuritate la adresa Europei Occidentale, noile riscuri îşi au originea în

regiuni din vecinătatea vestului continentului: conflictele etnice ş instabilitatea din fosta Yogoslavie şi

spaţiul ex-sovietic, extremismul islamic, proliferarea armamentelor moderne în unele state

mediteraneene, tensiunile din Orientul Apropiat şi din zona Golfului.

Aceste riscuri se manifestă deci în afara arenei de responsabilitate a N.A.T.O., situaţie de natură

să favorizeze acţiunile U.E.O., organizaţie a cărei intervenţie nu este restrânsă de limite statutare ca în

cazul N.A.T.O.

Insistenţa pentru impunerea U.E.O. în prim-planul structurilor de securitate este susţinută de

tendinţa marilor puteri europene - Germania şi Franţa - de a-şi asuma un rol sporit în conducerea

afacerilor continentului. Această tendinţă este vizibilă mai mult din partea Franţei, care de mai multe

244

ori în istoria N.A.T.O. s-a simţit încorsetată de dominatura S.U.A. în cadrul Alianţei.

Pe măsura afirmării Germaniei ca putere de prim rang a continentului european, nu este exclusă

dorinţa acesteia de a-şi asuma un rol pe măsură în conducerea afacerilor europene.

Consolidarea U.E.O. corespunde în perioada actuală mai vechilor insistenţe ale S.U.A. ca statele

europene să participe în mod echitabil la împărţirea poverii apărării comune prin întărirea pilonului

european al N.A.T.O. Mutarea centrului intereselor politico-strategice ale S.U.A. în zona Pacificului,

concomitent cu necesitatea de a-şi concentra eforturile asupra problemelor interne, ar putea determina

în viitor o reducere a mărimii forţelor armate americane staţionate în Europa, sau chiar o retragere

completă a lor. Ambele variante, în special cea de-a două, conferă U.E.O. şanse de a se manifesta ca

un competitor potenţial al N.A.T.O. Evoluţia în acest sens a U.E.O. va depinde, în mare măsură, şi de

mersul integrării europene. întărirea puternică a Uniunii Europene, prin realizarea noilor stadii de

integrare prevăzute în Tratatul de la Maastricht, va consolida suportul politic şi economic al viitoarei

apărări comune, având ca nucleu U.E.O. Accentuarea competiţiei economice a Uniunii Europene cu

S.U.A sau evoluţia integrării spre modelul asimetric, structurat în jurul forţei economice a Germaniei,

ar putea favoriza o eventuală manifestare a U.E.O. drept competitor al N.A.T.O. în procesul de

restructurare a securităţii europene.

Viitorul nu exclude şi apariţia unor surprize. O serie de necunoscute suplimentare sunt introduse

în ecuaţia strategică europeană, pe termen mediu şi lung, de dezvoltările posibile în spaţiul fostei

Uniuni Sovietice. Renaşterea puterii ruse poate fi considerată o certitudine. Constituirea unei structuri

de securitate şi apărare condusă de Federaţia Rusă este, de asemenea, o tendinţă ale cărei procese

iniţiale sunt clare în prezent.

Pe acest fundal prezumtiv sunt posibile câteva alternative: dezvoltarea unui sistem tripolar de

securitate în care U.E.O. să devină pilonul central european ceilalţi poli fiind America de Nord şi

Federaţia Rusă cu ţările grupate în jurul ei; constituirea unui nou "concept european" în care marile

puteri - Germania, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi, eventual Italia sau alte state, îşi vor asuma rolul

de a regla relaţiile intereuropene.

Din analiza realizată pe parcursul acestui capitol rezultă cu viitorul sistem de securitate european

se poate structura pe fundamentul celor doi piloni actuali - cel european şi cel american - şi al unor

relaţii echilibrate de parteneriatul cu Federaţia Rusă. Integrarea economică, socială şi politică a Uniunii

Europene reprezintă suportul de bază al pilonului european. Renaşterea Federaţiei Ruse ca putere

aproximativ democratică pe plan mondial şi dezvoltarea unor relaţii de cooperare cu celelalte state

dezvoltate ar putea genera pe viitor un sistem de securitate cu trei piloni.

Fireşte, nu sunt excluse evoluţii disfuncţionale, conflictuale, inclusiv eşecul mai mult sau mai

245

puţin grav al structurării unei noi arhitecturi de securitate. Asemenea dezvoltări disarmonice cu

puternic potenţial conflictual, pot fi antrenate de rămânerea unor "actori" încercaţi ai spaţiului

euroatlantic pe poziţii ideologice lipsite de compromis şi flexibilitate. Confruntările violente nu pot fi

excluse din această ipoteză.

6.6.2. Consiliul Europei

Consiliul Europei a fost înfiinţat la 5 mai 1949 de : Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,

Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia.

Ulterior, a mai intrat în Consiliu: Grecia, Turcia, Islanda, Germania, Austria, Cipru, Elveţia,

Malta, Portugalia şi Spania, iar în ultima perioadă: Ungaria, Polonia, Letonia, Estonia, Slovenia,

Cehia, Bulgaria, România, Albania, Rusia ş.a., numărul statelor membre ajungând la 40.

Consiliul Europei urmăreşte stabilirea unor legături mai strânse între statele membre, în

domeniile: economic, social, juridic şi administrativ, şi mai ales promovarea democraţiei şi respectării

drepturilor omului. Consiliul are şi scopuri politice, cu caracter general. Pentru realizarea acestor

scopuri, se încheie acorduri şi se desfăşoară o acţiune comună în toate domeniile.

Are ca origine: un Consiliu Ministerial, o Adunare Consultativă şi un Secretariat, cu sediul la

Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre.

Aceasta examinează, la recomandarea Adunării Consultative sau din proprie iniţiativă, măsurile

susceptibile să realizeze scopurile Consiliului, inclusiv încheierea de convenţii şi adoptarea de către

guverne a unei politici comune privind problemele determinate. Acest'organ are caracterul unui organ

executiv.

Adunarea Consultativă este alcătuită din reprezentanţi aleşi de parlamentele statelor membre,

în proporţii inegale. 18 pentru Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania, 12 pentru Spania, 10 pentru

Turcia, 6 pentru Austria şi Suedia, 5 pentru Danemarca şi Norvegia, 4 pentru Irlanda şi câte trei pentru

Islanda şi Luxemburg, Cipru şi Malta.

Adunarea Consultativă poate delibera şi formula recomandări pentru orice problemă,

corespunzând scopului organizaţiei şi fiind de competenţa Consiliului Europei, precum şi pentru orice

problemă supusă avizului său de către Comitetul Miniştrilor.

Adunarea este organul deliberativ al Consiliului Europei care examinează problemele intrând

în competenţa ei, aşa cum este definită în statut şi trimiţând concluziile sale parlamentelor miniştrilor,

sub formă de recomandări.

Adunarea Consultativă, devenită Parlamentară din 1974, poate să instituie comitete sau comisii

însărcinate să examineze orice problemă de competenţa sa şi care să-i prezinte rapoarte, să studieze

probleme înscrise în ordinea de zi (art.24). Aceasta este compusă în 1994 din 234 de reprezentanţi

246

şi 234 de supleanţi. Rezoluţiile Adunării Parlamentare sunt adoptate cu o majoritate de două treimi din

voturile exprimate atunci când au ca obiect recomandările făcute de Comitetul Miniştrilor de a crea

comitete sau comisii, de a fixa data deschiderii sesiunilor (art. 29).

Adunarea se întruneşte la fiecare an într-o sesiune ordinară şi poate fi convocată în fiecare an

într-o sesiune extraordinară la iniţiativa Comitetului Miniştrilor sau a Preşedintelui Adunării.

Secretariatul este compus din Secretarul General, un Secretar General Adjunct şi personalul

necesar. Fiecare stat membru trebuie să respecte caracterul exclusiv internaţional al funcţiilor

Secretarului General şi personalului Secretariatului ( art. 36). Consiliul Europei, reprezentanţii statelor

membre şi Secretariatul se bucură pe teritoriile statelor membre de imunităţile şi privilegiile necesare

exercitării atribuţiilor.

In cadrul Consiliului Europei s-au adoptat peste 150 de convenţii, dintre care se detaşează

Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului, semnată la Roma în 1950. Prin această

Convenţie s-a creat un mecanism care urmăreşte aplicarea ei şi soluţionează plângeri cu privire la

eventualele încălcări.367

Calitatea de membru în Consiliu poate fi obţinută dacă statul în cauză respectă prevederile

legii ( art. 3 ).368

Orice membru care încalcă în mod grav dispoziţiile art. 3 poate fi suspendat din dreptul său de

reprezentare şi i se poate cere să se retragă din organizaţie sau să fie exclus din aceasta (art. 8).

Astfel, în 1967, când în Grecia, printr-o lovitură de stat, a venit la putere dictatura militară, ea a

fost considerată că a violat Convenţia. Grecia a părăsit Convenţia, a denunţat Convenţia, dar în 1974,

când s-a instaurat democraţia, Grecia a ratificat din nou Convenţia şi a reintrat în Consiliu.

Consiliul Europei tinde să includă toate statele europene şi să devină principalul mecanism

european în domeniul drepturilor omului.

România a devenit membră a Consiliului în 1993.

6.6.3. Consiliul nordic

Consiliul Nordic a fost creat în 1952, cuprinzând treptat toate statele nordice. Este un organism

politic, de consultări şi de armonizare a poziţiilor.

A existat şi o organizaţie a Pactului Balcanic, creat în 1953 şi 1954, cuprinzând: Turcia, Grecia

şi Iugoslavia. Şi-a încetat practic activitatea.

367

Ion Diaconu, ''Drept internaţional public". Casa de Editură şi Presă " Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1995. p. 243. 368

Art. 3 „Pentru realizarea scopurilor Consiliului Europei, se încheie acorduri şi se desfăşoară o acţiune comună în

domeniile: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi pentru protecţia şi dezvoltarea drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale.".

247

Dintre organismele militare mai există practic N.A.T.O., creat în 1949 la Washington. Numără

în prezent 16 state membre, 12 iniţial la care s-au adăugat în 1952 Grecia şi Turcia, în 1955 Germania

şi în 1986 Spania.

Principala dispoziţie este cea referitoare la considerarea oricărui atac împotriva unuia din state,

ca un atac împotriva tuturor şi invocarea dreptului de autoapărare individuală şi colectivă, prevăzut de

Carta O.N.U. în art. 51.

"Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare

individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al

Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale.

Măsurile luate de membrii Consiliului, în exercitarea acestui drept de autoapărare, trebuie să

fie aduse imediat la cunoştinţă Consiliului de Securitate şi nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea

şi îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta cartă, de a întreprinde oricând acele acţiuni

pe care le va socoti necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale".

In esenţă, crearea N.A.T.Q. a urmărit să răspundă pericolul din partea U.R.S.S., aşa cum a fost

perceput în perioada respectivă, la începuturile războiului rece. în acest scop, s-au creat un

comandament militar şi forţe armate unite ale alianţei respective.

Organul suprem este Consiliul Atlanticului de Nord, organ permanent care este sprijinit de un

Secretar general şi de un secretariat.

In 1991 s-a creat Consiliul de Cooperare Nord - Atlantic care include nu numai ţările membre

N.A.T.O., ci şi ţările est-europene. Ţările din Europa Centrală şi de Est au semnat în 1994 acorduri de

parteneriat cu N.A.T.O.

Au mai existat, ca organisme politico - militare de alianţă, SEATO (Organizaţia Tratatului din

Asia de Sud-Est) creată în 1954, la Manila; ANZUS -organizaţie formată din: Australia, Noua

Zeelandă şi S.U.A. în 1951 şi CENTO -Organizaţia Tratatului Central formată în 1955 din: Turcia,

Irak, Anglia, la care aderat apoi Iranul şi Pakistanul. Ele şi-au încetat practic activitatea.

In prezent, în zona asiatică funcţionează Asociaţia statelor din Asia de Sud-Est ( A.S.E.A.N.),

organizaţie de cooperare politică, formată din: Indonezia, Filipine, Malayesia, Thailanda, Singapore şi

Brunei.

Consiliul Nordic are ca scop discutarea problemelor de interes comun, este alcătuit din

reprezentanţi ai Parlamentelor şi guvernelor şi nu poate lua hotărâri. Recomandările lui se adresează

guvernelor care-1 informează despre măsurile luate în legătură cu aplicarea lor.

248

6.7. Organizaţia pactului balcanic

A fost înfiinţată pe baza unor acorduri de la Ankara şi Bled (Iugoslavia) din 1953 şi 1954 între:

Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Scopul organizaţiei este: reglementarea paşnică a diferendelor între părţi

şi asistenţa mutuală în cazul unei agresiuni armate. Organele ei sunt: Consiliul permanent al miniştrilor

afacerilor externe şi un secretariat permanent.

6.8. Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa

Pornind de la obiectivele sale majore, crearea unui forum pentru un mai larg dialog politic într-o

Europă mai unită, întărirea democraţiei pluraliste, respectarea drepturilor omului şi reglementarea

disputelor dintre statele membre numai prin mijloace paşnice,369

vom trece în revistă apariţia şi

evoluţia O.S.C.E.

O.S.C.E. a apărut în anii 1970, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitatea şi Cooperarea

în Europa (C.S.C.E.) cunoscută ulterior drept „produsul de la Helsinki". C.S.C.E. a constituit un forum

de dialog şi negocieri multilaterale între est şi vest. Istoria O.S.C.E se împarte în două perioade: prima

între anii 1975-1990 (semnarea Actului final de la Helsinki şi, respectiv, a Cartei de la Paris pentru o

nouă Europă) în care O.S.C.E. a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni periodice, iar cea de-

a doua, schimbarea numelui în O.S.C.E. Conferinţa la nivel înalt de la Paris (19-21 noiembrie 1990) a

marcat începutul instituţionalizării O.S.C.E. reflectând schimbările petrecute în Europa şi noile cerinţe

ale perioadei post-război rece. Evoluţiile pe planul securităţii europene au impus schimbări

fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului început la

Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta - 1994, a hotărât adoptarea

denumirii de O.S.C.E.

În prezent, O.S.C.E. cuprinde toate statele din zona ce se întinde de la Vancouver până la

Vladivostok, incluzând toate statele europene, S.U.A., Canada şi toate republicile din fosta U.R.S.S.

Fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei are statut de observator, iar Republica Federativă Iugoslavia

Serbia - Muntenegru a fost suspendată în 1992. Toate statele membre au statut egal iar regula de bază

în adoptarea deciziilor este consensul.

1. Originile O.S.C.E. au apărut, însă, mult mai devreme, prin anii 1950 o dată cu ideea

convocării unei Conferinţe Generale Europene pentru Securitate. Eforturile pentru realizarea acestei

369

Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Nicolae Steflea, Statele lumii, mică enciclopedie, ediţia a V-a, editura

Romby, Bucureşti, 1993, pag. 401.

249

idei- intensificate într-o perioadă caracterizată drept „destindere în relaţiile est-vestice", când o politică

de acomodare între state având interese divergente a fost proces îndelungat şi complex de acţiuni

desfăşurate între diferite foruri sau de diferite grupuri de ţări.

Un rol deosebit în cadrul acestor acţiuni au jucat ţările mici şi mijlocii, printre care şi România

Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea

război mondial, iar alţii pentru a consacra staus-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor

care au acţionat pentru consacrarea ei, a fost „asigurarea securităţii ; printr-o politică de deschidere".

2. Aceste eforturi au dus la convocarea la 22 noiembrie 1972 la Dipoli (lângă Helsinki) a

reprezentanţilor statelor europene, S.U.A. şi Canadei, pentru consultări vizând pregătirea Conferinţei.

Prevăzute iniţial să dureze câteva zile, consultările multilaterale au durat până la 8 iulie 1973, fiind

convenite de regulile de procedură, modul de organizare şi desfăşurare a Conferinţei, obiectivele şi

sarcinile acesteia, cuprinse în Recomandările Finale de la Helsinki (Carta Bleu).

3. La 1 august 1975, la Helsinki a fost semnat la nivel înalt Actul final al Conferinţei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa, cunoscute sub denumirea de Acordul de la Helsinki. Cuprinzând

principiile de bază (decalogul) ere guvernează relaţiile între statele participante şi atitudinea guvernelor

respective faţă de cetăţenii lor, precum şi prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus

bazele viitoarei Convenţii a procesului O.S.C.E. Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice,

împărţite în trei mari categorii:

a) probleme privind securitatea în Europa.

b) cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător.

c) cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii.

Un al patrulea capitol - urmările C.S.C.E. - se referă la reuniuni şi acţiuni de continuare a

procesului început. în anii 1970 şi 1980, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978),

Madrid (1980-1986) şi Viena (1986-1989). Aceste reuniuni au fost marcate de evoluţiile sinuoase ale

climatului politic internaţional în special de confruntările ideologice între est şi vest, precum şi de

raporturile tensionate dintre S.U.A. şi fosta U.R.S.S.

4. Cartea de la Paris semnată la nivel înalt la 1 noiembrie 1990 a marcat un punct de cotitură în

istoria O.S.C.E. în perioada post- război rece, deschizând calea transformării sale într-un fenomen

instituţionalizat de dialog şi negocieri cu o structură operaţională. Fiind prima Conferinţă le nivel înalt

după adoptarea Actului Final de la Helsinki, summitul O.S.C.E. de la Paris a deschis o pagină nouă în

raporturile dintre statele europene. Semnificaţia şi impactul său asupra evoluţiei viitoare de pe

continentul european sunt fără precedent. Astfel, ea a pus capăt oficial războiului rece şi a adoptat

documente de o importanţă majoră în domeniul dezarmării, precum: Tratatul privind reducerea

250

armelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale N.A.T.O şi ale Tratatului de la

Varşovia privind nerecurgerea la forţa şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri

de încredere şi securitate (Documentul de la Viena - 1990).

Semnată cu acest prilej, Carta de la Paris pentru o nouă Europă schiţează direcţiile principale de

dezvoltare a procesului O.S.C.E. ce pun bazele instituţionalizării acestuia prin întâlniri regulate la nivel

înalt (din doi în doi ani) reuniuni ale miniştrilor de externe şi ale Comitetului înalţilor

Funcţionari. Sunt create totodată Secretariatul Permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru

Prevenirea Conflictelor (cu sediul la Viena) şi Biroul pentru Alegeri (Varşovia), transformat ulterior în

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului.

Prin Carta de la Paris a fost definit obiectul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii,

constând în „asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între statele participante şi

promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului".

Un nou impuls pentru acţiune concentrată în cadrul O.S.C.E. a fost dat la Conferinţa la nivel

înalt de la Helsinki (1992). Documentul adoptat cu această ocazie - Declaraţia de la Helsinki -

denumită simbolic „sfidările schimbării" conţine prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolul

O.S.C.E în asigurarea drepturilor omului şi gestionarea crizelor şi tensiunilor.

Documentul prevede asumarea unui rol activ al O.S.C.E. în alerta timpurie, prevenirea

conflictelor şi gestionarea crizelor. Noul instrument înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale este

însărcinat să se ocupe într-o fază cât mai timpurie de tensiunile etnice care pot escalada într-un

conflict. Tot în Documentul de la Helsinki (1992) a fost creat un nou organ Forumul de Cooperare în

domeniul Securităţii, care se întruneşte la Viena pentru a se consulta şi negocia măsuri concrete

vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea euro-atlantică.

Consiliul Ministerial al O.S.C.E întrunit la Stockholm în decembrie 1992 a creat funcţia de

Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma din decembrie 1993 a stabilit o structură

consolidară şi unificată -Secretariatul O.S.C.E. cu sediul la Viena. Prin crearea în aceeaşi perioadă a

Comitetului Permanent transformat ulterior în Consiliul Permanent au fost lărgite şi instituţionalizate

posibilităţile de dialog, consultări şi decizii politice.

Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin Documentul de la Helsinki, O.S.C.E. şi-a adăugat

un nou profil, operaţional, prin capacitatea de a înfiinţa misiuni pentru prevenirea conflictelor şi

gestionarea crizelor în zonele de conflict sau potenţial conflictuale. Din februarie 1993 O.S.C.E. este

coordonatorul activităţii de asistenţă pentru aplicarea sancţiunilor O.N.U. împotriva R.F. Iugoslavia

(Serbia, Muntenegru) prin misiunile sale de asistenţă în acest scop.

Pentru a conferi un nou impuls politic O.S.C.E., summitul de la Budapesta a hotărât schimbarea

251

denumirii în O.S.C.E. Ea a devenit totodată, primul instrument pentru alerta timpurie, prevenirea

conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politică a statelor membre de a trimite o

misiune O.S.C.E. de menţinere a păcii în Nagorno Karabah.

Tot la Budapesta a fost adoptat codul de conduită privind aspectele militare ale securităţii,

conţinând principiile care să guverneze rolul şi folosirea forţelor armate în societăţile democratice.

Documentul de la Budapesta preconizează, totodată, începerea discuţiilor în cadrul O.S.C.E. privind

modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI bazat pe principiile şi

angajamentele O.S.C.E.

Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern, ai statelor membre care stabilesc priorităţile şi liniile

directoare la cel mai înalt nivel politic. Summitul de la Budapesta din 1994 a fost urmat de cel de la

Lisabona din 1996 unde s-a stabilit frecvenţa viitoarelor conferinţe O.S.C.E. la nivel înalt.

Consiliul Ministerial care se întruneşte cel puţin o dată pe an la nivel de ministru al afacerilor

externe, este organul central de decizie şi orientare politică al O.S.C.E. Ministerul de externe al ţării

gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al întregii activităţi a

O.S.C.E. Perioada de preşedenţie se încheie o dată cu reuniunea ministerială.

Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul înalţilor Funcţionari) răspunde de orientarea,

coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor O.S.C.E. El examinează şi stabileşte politica şi

orientările bugetar-financiare. Se întruneşte de cel puţin două ori pe an la Praga şi o dată pe an ca

Forum Economic, tot la Praga.

Consiliul Permanent (fost Comitet Permanent) se ocupă de activitatea operaţională curentă a

O.S.C.E. Se întruneşte de regulă, săptămânal în şedinţe plenare, precum şi în diferite grupuri neoficiale

de lucru, la Viena. El poate fi convocat în sesiune extraordinară ori de câte ori situaţia o impune.

Forumul de Cooperare în Domeniul Securităţii este parte integrantă a O.S.C.E. Se întruneşte

săptămânal la Viena pentru consultări şi negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii,

securităţii şi stabilităţii în zona euro-atlantică. Obiectivele principale ale acestui organ sunt: negocieri

privind controlul armamentelor şi măsuri de dezarmare, creşterea încrederii şi securităţii, consultări

regulate şi cooperarea intensă în probleme de securitate, reducerea în continuare a riscurilor unui

conflict. Forumul se ocupă de asemenea de aplicarea măsurilor de întărire a încrederii şi securităţii,

pregătirea seminarilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor militare, precum şi

examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenite conform măsurilor de încredere.

Preşedintele în exerciţiu - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea Consiliului

Ministerial pe anul în curs este investit cu responsabilitatea generală asupra activităţii executive a

O.S.C.E. De regulă, preşedinţia expiră la sfârşitul anului calendaristic. Preşedintele în exerciţiu, în

252

îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi asistat de:

- Troika O.S.C.E. - formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al O.S.C.E. grupuri ad-hoc -

create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor.

- reprezentanţi personali - numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat clar şi precis, pentru

a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict.

Secretarul General este numit de Consiliul Ministerial, pentru o perioadă de trei ani. Având

sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi îl sprijină pe acesta în toate

activităţile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Sarcinile lui includ gestionarea structurilor şi

operaţiunilor O.S.C.E.

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, instrument creat pentru a se ocupa într-o fază

incipientă de tensiuni etnice, cu un potenţial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol

pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante, are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi

de criză şi de a identifica soluţii pentru reducerea tensiunilor. El acţionează independent, mandatul său

conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. înaltul

Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a

fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Ele nu au un caracter obligatoriu.

Secretariatul O.S.C.E. - sub conducerea Secretariatului General se află la Viena.370

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (B.I.D.D.O) cu sediul la Varşovia este

instituţia O.S.C.E. responsabilă pentru promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de

drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate

în domeniul dimensiunii umane.

Misiuni ale O.S.C.E. - în prezent în număr de 8 - sunt amplasate în Letonia, Estonia, Tadjikistan,

Moldova, Macedonia, Ucraina şi Bosnia-Herţegovina. Misiunile O.S.C.E. acţionează ca instrumente

de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor. Mandatul acestora (elaborat şi aprobat pentru

fiecare în parte de Consiliul Permanent) prevede, în general, stabilirea şi dezvoltarea contractelor cu

reprezentanţi locali şi promovarea dialogului între părţile implicate.

Curtea de Consiliere şi Arbitraj - creată conform Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în

O.S.C.E. intrată în vigoare în decembrie 1994, după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12

state semnatare. în funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele

semnatare ale Convenţiei privind concilierea, sau unde e cazul, arbitrajul, sediul Curţii este la Geneva.

370

O unitate a acestuia se află la Praga şi are 4 departamente:

-departamentul pentru sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, -centrul pentru prevenirea conflictelor, în

competenţa căruia intră activitatea operaţională a O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor,

sprijinirea activităţii O.S.C.E. -departamentul organizării conferinţelor -departamentul ad-tiv - financiar).

253

Evoluţia evenimentelor din zona O.S.C.E. este caracterizată prin existenţa în continuare a unor

focare de tensiune şi conflict chiar cu folosirea forţei militare. Situaţia din fosta Iugoslavie,

Transcaucazia, Tadjikistan, fragilitatea noilor democraţii care se confruntă cu probleme dificile -

politice, militare, economice, sociale - impun concentrarea atenţiei organizaţiei îndeosebi pe

problemele legate de prevenirea conflictelor şi reglementarea crizelor.

Activitatea O.S.C.E. se desfăşoară în prezent în patru direcţii:

normativa, de elaborare a standardelor şi normelor (cum a fost Codul de Conduită care guvernează

atitudinea statelor în domeniul controlului şi folosirii forţelor armate, elaborarea de noi măsuri de

încredere şi securitate, etc.)

- operaţională - constând în acţiuni ale preşedintelui în exerciţiu, ale diferitelor

instrumente şi mecanisme ale O.S.C.E. inclusiv misiuni;

- asigurarea aplicării obligaţiilor asumate - reflectată în hotărâri ale diferitelor structuri

ale O.S.C.E. în reuniuni speciale consacrate acestui scop, precum şi în activitatea Grupului Consultativ

Comun însărcinat cu supravegherea aplicării acordurilor în domeniul controlului armamentelor şi

dezarmării.

- consultare şi dialog. Toate eforturile acestei direcţii de acţiune vizează în primul rând,

asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea paşnică şi democratică a statelor participante pe baza valorilor

comune - statul de drept, democraţia parlamentară, economia de piaţă şi respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

Activitatea şi operaţiunile O.S.C.E. s-au extins considerabil, contribuţia concretă, practică în

prevenirea conflictelor şi monitorizarea crizelor s-a reflectat în creşterea rapidă a numărului de Misiuni

O.S.C.E. în diferite zone conflictuale şi lărgirea activităţilor BIDDO de la Varşovia precum şi a C.P.C.

Ultima acţiune a O.S.C.E. este în anul 1999, când sub egida sa, circa 20.000 de observatori, au

fost trimişi în Kossovo, pentru a urmări activitatea armatei federale a Iugoslaviei şi a armatei de

eliberare albaneze, pentru a I nu se mai produce victime în rândul oamenilor nevinovaţi.

254

Capitolul 7. COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

În termeni generali, cooperarea internaţională în materie penală se referă la următoarele

probleme: extrădarea, asistenţa juridică, audierea prin videoconferinţă, interceptarea

telecomunicaţiilor, dispunerea de produsul infracţiunii sau de bunurile confiscate, transferarea

persoanelor deţinute sau condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor, supravegherea

şi urmărirea transfrontalieră, anchete comune şi tehnici speciale de anchetă, comunicarea spontană de

informaţii.371

Asistenţa juridică stricto senso include notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile

rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele

comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea

transfrontalieră etc.372

asistenţa judiciară în materie penală se solicită de către autorităţile judiciare

competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.

În ţara noastră, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea

centrală ce are atribuţii în următoarele domenii ale cooperării judiciare internaţionale: extrădarea,

transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor şi asistenţa

judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de

cercetare şi urmărire penală, autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, dar există şi tratate, cum este cel cu S.U.A., care impun şi în această fază transmiterea cererilor

prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea centrală pentru cererile

referitoare la cazierul judiciar.

Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă

judiciară stricto senso, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la

autoritatea centrală373

, fie în toate cazurile.374

De aceea este foarte important ca autoritatea judiciară

solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil cu dispoziţiile cele mai

favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi

eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile de comunicare

371

Ioan Hurdubaie – Instrumente ale cooperării internaţionale în domeniu valorificării mijloacelor criminalistice de

probaţiune, Editura ERA, Bucureşti, 2006, pag. 49 şi urm. 372

Stoica Mihai Gheorghe şi Cătuşi Constantin Cristian – Cooperarea poliţienească în România, Editura Paper Print

Invest, Bucureşti, 2006, pag. 30. 373

Primul Protocol adiţional din 17 martie 1978 la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din

20 aprilie 1959. 374

Al doilea Protocol adiţional din 8 noiembrie 2001, la Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie

penală.

255

acceptate.375

În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară

în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

Potrivit Convenţiei UE de asistenţă judiciară din 29 mai 2000, intrată în vigoare în august

2005, care va fi aplicabilă şi pentru România după data aderării (1 ianuarie 2007) la Uniunea

Europeană, de la data ce va fi stabilită printr-o decizie a Consiliului UE, comunicarea actelor judiciare

se poate face direct prin poştă destinatarului, iar alte categorii de cereri de asistenţă judiciară se

transmit direct autorităţii judiciare solicitate, pentru identificarea cărora se poate utiliza Atlasul

Judiciar European, publicat pe site-ul Reţelei Judiciare Europene (RJE/EJN), creată în 1998 în vederea

facilitării cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene. Reţeaua este formată din

puncte de contact desemnate de statele membre care asistă judecătorii şi procurorii locali. În realizarea

contactului direct cu omologii lor din celelalte state membre, România a desemnat încă din 2002 mai

multe puncte naţionale de contact pentru RJE376

, din cadrul autorităţilor centrale: Ministerul Justiţiei şi

Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în anul 2004 a fost înfiinţată

Reţeaua Judiciară Română similară RJE, formată din judecători de la curţile de apel şi procurori de la

parchetele de pe lângă acestea, fiind coordonată de punctele naţionale de contact pentru Reţeaua

Judiciară Europeană. Punctele naţionale de contact şi membrii Reţelei Judiciare române în materie

penală participă la reuniunile RJE.

Pentru cauzele transnaţionale privind formele grave ale criminalităţii, care implică România şi

mai mult de un stat membru al Uniunii Europene, magistraţii români pot apela la Eurojust, instituţia

Uniunii Europene care coordonează activităţile de cooperare judiciară în aceste situaţii. După data

aderării, România va avea un membru naţional în Eurojust. Până la aceea dată, în baza Acordului de

cooperare cu Eurojust semnat Ia Bruxelles la 2 decembrie 2005, România va numi un magistrat de

legătură la Eurojust. De asemenea, în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

există puncte de contact cu Eurojust.

In momentul actual, după aderarea la Uniunea Europeană, judecătorii şi procurorii români vor

aplica, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, instrumentele comunitare bazate pe

comunicarea directă între autorităţile Judiciare. Astfel, de la data intrării în vigoare pentru România a

Convenţiei Uniunii Europene de asistenţă judiciară din 29 mai 2000, cererile de asistenţă judiciară

privind comisiile rogatorii şi comunicările de acte vor putea fi transmise direct autorităţii Judiciare

solicitate. De asemenea, de la data aderării procedurile formale de extrădare vor fi înlocuite cu

procedurile de predare în baza unui mandat european de arestare, emis în aplicarea deciziei-cadru a

Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002.

375

Stoica Mihai-Gheorghe şi Cătuţi Constantin-Cristian, op.cit., pag. 31. 376

R.J.E. (Reţeaua Judiciară Europeană).

256

În relaţia cu statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, rolul Ministerului Justiţiei, ca

autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă, principala

atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini, inclusiv prin intermediul punctelor naţionale de contact

pentru contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele membre ale Uniunii

Europene, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre Uniunii

Europene, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de

„gardian al tratatelor" încheiate de România în această materie) şi transmiterea / primirea cererilor.

Desigur, şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene pentru anumite forme de cooperare

(transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră),

autoritatea centrală - Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se

creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare,

trebuie să îi comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.

Proceduri juridice specifice cooperării judiciare internaţionale în materie penală

7.1. Extrădarea

Extrădarea. Dreptul privitor la extrădare aparţine mai multor domenii de drept, aflându-se la

intersecţia dintre dreptul internaţional public, dreptul naţional şi dreptul penal internaţional.

Instituţia extrădării completeaza în cel mai fericit mod normele penale privind aplicarea legii

penale în spaţiu, fiind cea mai veche formă de colaborare a statelor în combaterea infracţionalităţii şi

cea mai elaborată din punct de vedere normativ377

.

Extrădarea este un act bilateral de asistenţă juridică internaţională, prin care un stat solicitat

predă, la cererea altui stat solicitant, un infractor care s-a refugiat pe teritoriul celui dintâi. Extrădarea

se poate cere fie în vederea urmăririi penale sau judecăţii, fie în vederea executării unei pedepse

pronunţate de instanţele judecatoreşti ale statului solicitant378

.

377

1 R. Merle, A. vitu, Traite de droit criminnel, Cujas, Paris, 1973, p. 201, apud M Basarab, V. Pesce, Gh. MateuJ,

C. Butiuc, Codul penal comentat. Vol. I. Partea generala, Ed. Hamangiu, Bucuresti. 2007, p. 28. Fondatorul teoriei

dreptului de extradare este considerat Hugo Grotius (1583-1645), el fiind cel care a prezentat In opera sa, De iure belli ac

pacis, teza ca toate statele sunt obligate sa predea sau sa urrnareasca 0 persoana care incalcă legea (aud dedere, aut punire).

lnstitutia extradarii a ajuns Insa la 0 transpunere general a abia dupa ce doua principii fundamentaIe au gasit recunoastere

universala pe continentul european: azilul politic şi refuzul extradarii propriilor cetateni (a se vedea U. Kathrein, C. G.

Miron, A. Ploscă, FI.R. Redu, E. Rainer, M. Salamun, M. Zainea, Cooperarea judiciara In materie penala. Manual de

aplicare a mandatului european de arestare, Proiect Phare, Centrul de Cornpetenta juridica, Viena, 2007, p. 168). 378

Cu privire la definitiile date extradarii, a se vedea V. Dongoroz,,S. Kahane, I. Oancea, R. Stanoiu, I. Fodor, N.

lliescu, C. Buli, V. Roses, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Partea generala. ed. a 2-a, vol. I, Ed. Academiei

Rornane, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 61; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman.

257

Scopul extrădării este, aşadar, acela de a aduce persoana condamnată sau doar bănuită de a fi

comis o infracţiune in ţară în care s-a comis acea infracţiune, sub puterea statului solicitant, pentru

executarea pedepsei privative de libertate ori în vederea urmăririi penale sau pentru aplicarea de

măsuri preventive.

Potrivit art.19 din Constituţia României, cetăţeanul roman nu poate fi extrădat sau expulzat din

România (alin.1). Prin derogare de la prevederile alin.1 cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza

convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe baza de reciprocitate

(alin.2).

Cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai in baza unei convenţii internaţionale sau în

condiţii de reciprocitate(alin.3). Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.(alin.4).Potrivit art.9

Cod.penal, extrădarea sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de

reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Dispoziţiile legale menţionate stabilesc, aşadar, nu numai sursele juridice ale extrădării, dar

şi ordinea în care acestea trebuie să funcţioneze: mai întâi convenţiile, apoi declaraţiile de

reciprocitate şi, numai în lipsa acestora, legea internă. Normele privind extrădarea din dreptul intern au

un caracter subsidiar, rolul lor fiind acela de a servi ca bază, ca primă orientare la încheierea

convenţiilor, iar apoi de a ajuta la înţelegerea si de a completa normele din convenţii, iar în caz de

lacune în clauzele convenţiei, de a funcţiona ca norme supletorii.379

În reglementarea modului de acordare a extrădării, practica legislativă a statelor cunoaşte trei

sisteme:

a) sistemul politic sau guvernamental concepe extrădarea ca un act

pur administrativ, de competenţă exclusivă a guvernului statului solicitat, care apreciază din

punct de vedere politic oportunitatea acordării extrădării, fără ca cel extrădat să poată formula vreo

obiecţiune faţă de actul,de putere al executivului;

b) sistemul jurisdicţional este caracterizat prin faptul că extrădarea

este de competenţa exclusivă a puterii judecătoreşti, care decide asupra acestui act în condiţii

de contradictorialitate şi publicitate a procedurii judiciare, sstem consacrat şi în România, de Legea

nr.302/2004(R), privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;

c) sistemul mixt, în care extrădarea apare ca un act politico-juridic,

organele judecătoreşti cerificând în cursul unei proceduri judiciare publice şi contradictorii

îndeplinirea condiţiilor prevăzute în lege pentru acordarea extrădării, după care hotărârea

judecatorească, ce are valoarea unui aviz prealabil, se înaintează guvernului, care decide asupra

379

V . Dongoroz, S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,I.Fodor, N Iliescu , C bulai , V Rosca, op.cit.p.61

258

extrădării. Un asemenea sistem a stat la baza reglementării extrădării prin Legea nr.4/1971 privin

extrădarea, fiind abandonat odată cu adoptaea Constituţiei din 1991;

În urma ratificarii de către România a Convenţiei europene de extrădare, împreună cu

protocoalele sale adiţionale, prin Legea nr.80/19972

se impunea o noua lege asupra extrădării şi o

corelare a normelor interne cu cele ale Convenţiei, fapt realizat prin adoptarea Legii nr.302/2004 ( R )

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Legea prevede unele condiţii pentru

acordarea extrădării, privind fie persoana condamnatului, fie infracţiunile pentru care se cere

extrădarea sau pedepsele ori procedura de extrădare.380

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile referitoare la persoana a cărei extrădare se solicită, sunt

supuse extrădării persoanele a căror predare este cerută de un alt stat în care sunt urmărite penal sau

sunt trimise in judecată pentru săvarşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei

pedepse penale.

Nu pot fi extrădate de catre România , potrivit art.23 alin.(1) din lege:

a) cetăţenii români , dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art.24381

;

b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil in România;

c) persoanele străine care se bucură in România de imunitate de jurisdicţie , în condiţiile şi în

limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;

d) persoanele străine citate din străinatate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa

unei autorităti judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie

internaţională;

Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amanată, dacă predarea acesteia

este susceptibila sa aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea , în special din cauza vârstei sau

380

Publicata In M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara international a in

materie penala, ulterior rnodificata prin Legea nr. 224 din 1 iunie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala (M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006), precum şi prin

Legea nr. 222 din 28 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara

internationala în materie penala (M. Of. nr. 758 din 10 noiembrie 2008). 381

Potrivit art. 24 din lege (Extradarea cetatenilor romani): ,,(1) Cetatenii roman I pot fi extradati din Romania in

baza conventiilor internationale multilaterale la care aceasta este parte si pe baza de reciprocitate, daca este indeplinita cel

putin una dintre urmatoarele conditii:

a) persoana extradabila domiciliaza pe teritoriul statului solicitant la data formularii cererii de extradare:

b) persoana extradabila are si cetatenia statului solicitant;

c) persoana extradabila a comis fapta pe teritoriul sau impotriva unui cetatean al unui stat membru al

Uniunii Europene, daca statul solicitant este membru al Uniunii Europene.

(2) In cazul prevazut la alin. (1) lit. a) si c), atunci cand extradarea se solicita in vederea efectuar!i urmaririi penale

sau a judecatii, 0 conditie suplimentara este ca statul solicitant sa dea asigurari considerate ca suficiente ca. În cazul

condamnarii la o pedeapsa privativa de libertate printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, persoana extradata va fi

transferata in vederea executarii pedepsei in Romania.

(3) Cetatenii romani pot fi extradati in baza dispozitiilor tratatelor bilaterale si pe baza de reciprocitate.

(4) In scopul constatarii indeplinirii conditiilor prevazute la alin. (1)-(3), Ministerul lustitiei po ate solicita

prezentarea unui act emis de autoritatea cornpetenta a statului solicitant".

259

a stării sale de sănătate382

, în caz de refuz al extrădării aplicandu-se prevederile referitoare la

transferul procedurii penale.383

Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data ramânerii

definitive a hotărârii extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data ramânerii definitive a

hotărârii asupra extrădării şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.1

Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca, la

cererea statului solicitant, să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente , astfel încât să se

poată exercita urmarirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop, statul solicitant ar urma să

transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind

infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.

Cu privire la infracţiunea pentru care se cere extrădarea , aceasta poate fi admisă numai dacă

fapta pentru care este invinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută

ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului solicitat (condiţia dublei

incriminări). Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea date aceleiaşi infracţiuni de

legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia,

prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.

Nu poate fi acordată extrădarea în cazul următoarelor infracţiuni:

a) infracţiuni de natură politică sau infraciuni conexe unei infracţiuni politice.384

Aceeaşi

382

Articolul 242 alin. (2) teza I din lege

383 Potrivit art. 25 alin. (1) din lege, la care art. 242 alin. (2) teza a II-a face trimitere, refuzul extradarii propriului

cetatean ori a refugiatului politic obliga statul roman ca, la cererea statului solicitant, sa supuna cauza autoritatilor sale

judiciare competente, astfel incat sa se poata exercita urrnarirea penala si judecata, daca este cazul. In acest seep, statul

solicitant ar urma sa transmita gratuit Ministerului Justitiei din Romania dosarele, inforrnatiile si obiectele privind

infractiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. 384

Articolul 24' alin. (1) lit. e) din lege. Potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, nu sunt considerate infractiuni de natura

politica:

a) atentatul la viata unui sef de stat sau a unui membru al familiei sale;

b) crimele irnpotriva umanitatii prevazute de Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid,

adoptata la 9 decembrie 1948 de Adunarea Cenerala a Natiunilor Unite;

infractiunile prevazute la art. 50 din Conventia de la Geneva din 1949 pentru imbunatatirea sortii ranitilor si

bolnavilor din forte!e armate In campanie, la art. 51 din Conventia de la Geneva din 1949 pentru tmbunatatirea sortii

ranitilor, bolnavilor si naufraglatllor fortelor armate maritime, la art. 129 din Conventia de la Geneva din 1949 cu privire

la tratamentul prizonierilor de razboi si la art. 147 din Conventia de la Geneva din 1949 cu privire la protectia persoanelor

civile in timp de razboi:

d) orice violari similare ale legilor razboiului, care nu sunt prevazute de dispozitiile din conventiile de la Geneva

prevazute la lit. c);

e) infractiunile prevazute la art. 1 din Conventia europeana pentru reprimarea terorismului, adoptata la Strasbourg

la 27 ianuarie 1997, şi in alte instrumente internationale pertinente;

f) infractiunile prevazute in Conventia lrnpotriva torturii ~i a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante, adoptata la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generala a Natiunilor Unite;

g) orice alta infractiune al carei caracter politic a fost eliminat de tratatele, conventiile sau acordurile internationale

la care Romania este parte.

De asemenea, potrivit art. 762 din lege, in aplicarea Conventiei privind extradarea intre statele membre ale Uniunii

Europene, adoptata la 27 septembrie 1996, nicio infractiune nu poate fi considerata ca infractiune politica.

260

regulă se aplică dacă statul solicitat are motive temeinice să creadă că cererea de extrădare

motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau

pedepsirii unei persoane din considerente de rasă, religie, naţionalitate sau opinii politice

ori ca situaţia acestei persoane riscă sa fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste

motive.

În mod corespunzator se va proceda în situaţia faptelor de conspiraţie sau asociere în vederea

săvârşirii de infracţiuni menţionate la art.1 sau art.2 din Convenţia europeană pentru reprimarea

terorismului ori dacă asocierea de tip terorist se referă la infracţiuni din domeniul traficului de droguri

sau al altor forme de crimă organizată;

b) infracţiuni militare care nu constituie infracţiuni de drept comun385

;

c) infracţiuni fiscale. În materie de taxe şi impozite, de vama şi de schimb valutar, extrădarea

va fi acordată potrivit înţelegerii internaţionale aplicabile pentru fapte cărora le corespund,

conform legii statului solicitat, infracţiuni de aceeaşi natura. Extrădarea nu poate fi refuzată

pentru motivul ca legislaţia statului solicitat nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite

ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite , de vama sau de

schimb valutar ca legislaţia statului solicitant.

În ceea ce priveşte dispoziţiile în materie edictate pentru punerea în aplicare a unor instrumente

juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene, statul roman acordă extrădarea

pentru fapte prevazute de legea penală în materia accizelor , a taxei pe valoarea adaugată şi în materie

vamală, în condiţiile prevăzute de lege386

;

d) infracţiuni urmărite numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ,

potrivit atât legislaţiei române , cât si legislaţiei statului solicitant , dacă persoana vătămată se

opune extrădării387

.

Între statele semnatare ale Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii

385

Articolul 241 alin. (1) lit. b) din Legea 302/2004. 386

Articolul 764 face parte din Capitolul 3' al Titlului II din lege, intitulat .Dlspoziţia pentru punerea in aplicare a

unor instrumente juridice in materie de extradare adoptate la nivelul Uniunii Europene", al carui domeniu de aplicare este

dat, potrivit art. 761, de punerea In aplicare a dispozitiilor Conventiei privind simplificarea procedurii de extradare între

stateIe membre ale Uniunii Europene, adoptata la 10 martie 1995, şi ale Conventiei privind extradarea între stateIe membre

ale Uniunii Europene, adoptata la 27 septembrie 1996, precum şi a dispozitiilor privind extradarea din Conventia din 19

iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptata a controalelor la

frontierele comune, Schengen, in relatia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declaratii in sensuI

neaplicarii Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare

între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte savarsite înainte de 0 anumita data [alin. (1)]. Totodata, dispozitiile

Capitolelor I şi II ale Titlului II se aplica in mod corespunzator, fara a aduce insa atingere obligatiilor rezultate din aderarea

la Conventia privind simplificarea procedurii de extradare intre statele membre ale Uniunii Europene, adoptata la 10 martie

1995, şi Conventia privind extradarea între stateIe membre ale Uniunii Europene, adoptata la 27 septembrie 1996 [al in.

(2)]. 387

Articolul 32 din lege

261

Europene , absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în

mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române , nu aduce atingere obligaţiei de extrădare388

.

În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la pedeapsa, extrădarea este acordată de România, în

vederea urmăririi penale sau a judecăţii, numai pentru fapte a căror săvarşire atrage, potrivit legislaţiei

statului solicitant şi a legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea

executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni389

.

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de legea statului

solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări

considerate ca îndestulatoare de către statul român că pedeapsa capitala nu se va executa, urmând sa

fie comutată390

. Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată

a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţiala, dacă fracţiunea de pedeapsă ramasă de

executat răspunde exigenţelor de gravitate amintite mai sus şi nu există alte impedimente legale la

extrădare3

.Cu privire la condiţiile referitoare la procedura de extrădare , potrivit legii, extrădarea nu

se va acorda în cazul în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care

nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un

tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în vederea

executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal391

.

În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse

pronunţată printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest

scop dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei

persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi extrădarea se va acorda dacă statul solicitant

dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o

nouă procedură de judecată care sa îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărarea de extrădare

îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului ,

dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când statul român

comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant

nu va considera această comunicare ca o notificare ceea ce atrage efecte faţă de procedura penală în

acest stat.392

De asemenea, extrădărea nu se va acorda atunci când pentru fapta pentru care se cere extrdarea

388

Articolul 763 alin. (3) din lege.

389 Articolul 28 din lege

390 Articolul 29 din lege

391 Articolul 30 din lege. 4 Articolul 33 din lege.

392 Articolul 34 din lege.

262

a intervenit prescriptia răspunderii penale sau a executării pedepsei393

ori aceasta a fost amnistiată sau

graţiată, cu excepţia situaţiilor în care printr-o convenţie sau printr-un accord s-a stabilit altfel.

7.2. Mandatul european de arestare

Potrivit art. 1 din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de

arestare şi procedurile de predare între statele membre, mandatul european de arestare este o decizie

judiciara emisa de un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei

persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei

măsuri de siguranţă privative de libertate. Această definiţie a fost preluată în art. 78 alin. (1) din lege

(Definiţia mandatului european de arestare), potrivit căruia mandatul european de arestare este o

decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene

solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi

penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate [alin.

(1)].

Trebuie precizat că noţiunea de măsură de siguranţă privativă de libertate în sensul Legii nr.

302/2004 ( R ), cu implicaţii directe asupra condiţiilor de emitere a mandatului european de arestare,

este distinctă de cea din Codul penal român, ea reprezentând, potrivit art. 2 lit. I) din lege, orice măsură

privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse

printr-o hotarare penală. Se încadrează aici, prin urmare, nu numai măsura de siguranţa a internarii

medicale (prevazută de art. "114 C. pen.), dar şi măsurile educative privative de libertate care se pot

lua faţă de infractorii minori, şi anume: măsura internării într-un centru de reeducare (prevazută de art.

104 C.pen.) şi internarea într-un institut medical educativ (prevazută de art. 105 C. pen.).

Conform dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din lege, mandatul european de arestare se execută pe

baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a

Consiliului nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002,publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Din punct de vedere practic, mandatul european de arestare se prezintă ca un formular, care

poate fi găsit în anexa la textul deciziei- cadru şi în anexa nr. 1 la lege394

.

393

Potrivit art. 35-37 din lege, extradarea nu se acorda in cazul tn care prescriptia raspunderii penale sau prescriptia

executarii pedepsei este implinita fie potrivit legislatiei romane, fie potrivit legislatiei statului solicitant. Depunerea cererii

de extradare intrerupe prescriptla netmplinita anterior (art. 35). Extradarea nu se admite pentru 0 infractiune pentru care a

intervenit amnistia In Romania, daca statui roman avea cornpetenta sa urrnareasca aceasta infractiune, potrivit propriei sale

legi penale art. 36). Actul de gratiere adoptat de statui solicitant face inoperanta cererea de extradare, chiar daca celelalte

conditii ale extradarii sunt indeplinite (art. 37). 394

Formularul, in forma electronica, in limba romana, al mandatului european de arstare poate fi gaslt pe site-ul

Retelei judiciare Europene, la adresa http://www.ejn-crimjust.europa.eu!publications/2007/12/Forms/RO_EAW _form.pdf,

putand fi completat si on line.

263

4. Natura juridică. Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se

asigura că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând

instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea

procedurilor penale395

.

Prin reglementarea mandatului european de arestare, procedura extrădării s-a simplificat şi

accelerat, întreaga faza politică şi administrativă fiind înlocuită de o procedură exclusiv judiciară,

implicând contactul direct dintre autorităţile judecătoreşti competente396

, De la o procedură implicând

două părţi, între state suverane, s-a ajuns la una implicand trei, în care are drept de opinie şi persoana

în cauză397

.

Aplicarea prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi recunoaşterea drepturilor

subiective ale persoanelor care cad sub incidenţa executării mandatului european de arestare înseamnă

că la executarea unui mandat european de arestare emis de către un stat membru al Uniunii Europene

printr-un alt stat membru al Uniunii Europene se poate reţine şi aresta într-un alt stat membru o

persoană împotriva căreia a fost începută procedura penală într-un alt stat membru, în scopul predării

acesteia statului solicitant. Această procedură de executare transnaţională simplificată în fiecare stat

membru al Uniunii marchează noua "putere de intervenţie" a mandatului european de arestare în

comparaţie cu mandatele de arestare naţionale. La o analiză mai atentă , mandatul european de arestare

şi procedura de executare a acestuia nu se evidentiază ca extrădare, ci ca o măsură de sancţionare în

baza principiului recunoaşterii reciproce. Această calificare, ca masura coercitivă şi instrument al

dreptului procesual penal398

, face posibil accesul la numeroase garanţii cuprinse în Convenţie,

deoarece, spre deosebire de extrădarea tradiţională, Convenţia cuprinde în mod explicit drepturi şi

garanţii procedurale adaptate la procedura penală, care asigură în primul rand protecţia învinuitului

/inculpatului şi trebuie să-l ocroteasca pe acesta de tratamente discreţionare în timpul procesului penal.

Aici trebuie să se diferenţieze clar între valabilitatea drepturilor cuprinse în Convenţie în statul

solicitant, pe de o parte,şi în statul de executare, pe de alta parte. Rezultă, implicit, ca o persoana care

se supune unui mandat european de arestare nu poate fi supusă torturii, tratamentelor inumane sau

395

ICCj., Sectia penal a, decizia nr. 581 din 18 februarie 2008, www.scj.ro. 396

Raportul Comisiei Europene, întocmit in baza art. 34 alin. (3) din Decizia-cadru aConsiliului din-13 iunie 2002

privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (versiunea revizuita), Bruxelles, 24

ianuarie 2006, COM (2006) 8 final, p. 2-3; J. Predel, A. Varinard, Les grands arrets du droit penal, 6 ed., Dalloz, Paris,

2007, p. 217. 397

In Austria, aceasta evolutie a fost transpusa prin recunoasterea de catre Curtea Constitutionala austriaca, in G

151/02 din 12 decembrie 2002, precum si prin modificarea Legii privind extradarea si asistenta judiciara. Potrivit art. 31

parag. 6 din acest din urma act normativ mentionat, persoana in cauza poate face apel impotriva hotararii de legitimitate. In

continuare, s-au rnentionat explicit drepturile subiective ale persoanei în cauză, ca masură pentru verificarea unei solicitari

de extradare prin Tribunal (art.33, paragraful 3) (a se vedea U.Kathrein, C.G.Miron, A .Plosca, Fl.R.Radu, E.Rainer,

M.Salamun, M.Zainea, op.cit.p.174) 398

A se vedea U. Kathrein, eG. Miron, A. Ptoses. FI.R. Radu, E. Rainer, M. Salamun, M. Zainea, op. cit., p. 174.

264

degradante (art. 3 din Conventie) nici în statul solicitant, nici în statul de executare. De asemenea, în

orice moment, persoana solicitată va putea cere statului în cauză - statul de executare, dupa ce

persoana a fost reţinută sau

arestată, sau celui solicitant, după predare - să respecte garanţiile cuprinse în art. 5 si art. 6 din

Convenţie.

5. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 31 alin. (1) din Decizia-cadru, fără a aduce atingere

aplicării acestora în relaţiile dintre statele membre şi statele terţe, prezenta Decizie-cadru înlocuieşte,

de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile corespunzătoare ale următoarelor convenţii aplicabile în materie de

extrădare, în relaţiile dintre statele membre:

a) Convenţia europeana privind extrădarea din 13 decembrie 1957, protocolul adiţional al

acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adiţional al acesteia din 17 martie 1978 şi Convenţia

europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare:

b) Acordul între cele douăsprezece state membre ale Comunitaţilor Europene privind

simplificarea şi modernizarea modalităţilor de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989;

c) Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii

Europene, din 10 martie 1995;

d) Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie

1996;

e) titlul III, capitolul 4 din Convenţia de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a Acordului

Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune399

.

Înlocuirea prevazuta la art. 31 alin. (1) din Decizia-cadru a convenţiilor menţionate în această

dispoziţie nu determină dispariţia acestora, care ramân relevante pentru cazurile care intra sub

incidenta unei declaratii a unui stat membru făcute conform art. 32 din Decizia-cadru,dar şi în alte

situaţii în care regimul mandatului european de arestare nu ar fi aplicabil.400

Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale

în vigoare la data adoptării Deciziei-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau

extinderea obiectivelor acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de

predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

399

Articolul 31 din Decizia-cadru trebuie interpretat în sensuI ca acesta nu vizeaza decat ipoteza potrivit careia

regimul mandatului european de arestare este aplicabil, situatie diferita de cea în care 0 cerere de extradare vizeaza fapte

savarsite Inaintea unei date indicate de un stat membru într-o declaratie facuta conform art. 32 din aceasta decizie-cadru

[CJ.CE., Camera a treia, Hotararea din 12 august 2008 (C-296/08 PPU, Ignacio Pedro Santesteban Coicoechea, pet. 63)]. 400

CJ.CE., Camera a treia, Hotararea din 12 august 2008 (C-296/08 PPU, Ignacio Pedro Santesteban Coicoechea,

pet. 58). Articolele 31 si 32 din decizia-cadru vizeaza situatii diferite care se exclud reciproc. Într-adevar, în timp ce art. 31,

intitulat .Raporturile cu alte instrumente legale", se refera la consecintele aplicarii regimului mandatului European de

arestare pentru Conventiile internationale in domeniul extradarii, art.32, intitulat “Dispozitie tranzitorie”are in vedere

situatiiile in care acest regim nu se aplica

265

Statele membre pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data

intrarii în vigoare a Deciziei-cadru, în masura în care ele permit aprofundarea sau extinderea

conţinutului acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a

persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, în special stabilind termene mai scurte

decât cele fixate la art. 17, extinzând lista infracţiunilor prevăzute la art. 2 alin. (2), limitând şi mai

mult motivele de refuz prevăzute la art. 3 şi art. 4 sau scăzând pragul prevăzut la art. 2 alin. (1) sau (2).

Aceste acorduri şi aranjamente nu pot afecta însa în niciun fel relaţiile cu statele membre care nu sunt

părti la acestea.

Statele membre notifică Consiliului şi Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în

vigoare a Deciziei-cadru, acordurile sau aranjamentele existente prevăzute la primul alineat pe care

doresc să le aplice în continuare, precum şi orice acord sau aranjament nou prevăzut la alin. (2), în

termen de trei luni de la data semnării acestora.

În măsura în care convenţiile sau acordurile prevăzute la alin. (1) se aplică teritoriilor statelor

membre sau unor teritorii pentru ale căror relaţii externe este responsabil un stat membru, cărora nu li

se aplică Decizia-cadru, aceste instrumente continuă să reglementeze relaţiile existente între aceste

teritorii şi celelalte state membre.

Potrivit art. 107 din lege, condiţiile, cerinţele şi procedura de emitere şi de executare a

mandatului european de arestare sunt cele stabilite în

prezenta lege, cu excepţia celor prevăzute în convenţiile bilaterale sau multilaterale la care

Romania este parte, în care se simplifică sau se facilitează procedura de predare, în conformitate cu

dispoziţiile parag. 2 al art.31 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din

13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele

membre.Astfel, mandatul european de arestare este aplicabil, din punct de vedere teritorial, în toate

statele membre UE, înlocuind sistemul extrădării folosit până acum. Decizia -cadru a Consiliului nr.

2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între

statele membre UE nu constituie, potrivit art. 34 parag. 2 lit. (b) TUE, drept aplicabil direct, ci

necesită transpunerea în dreptul naţional. Deşi Decizia-cadru impunea ca termen limita pentru

aplicarea mandatului european de arestare data de 1 ianuarie 2004, doar 8 din cele 15 state membre la

acea data au respectat termenul impus (Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Irlanda, Portugalia,

Suedia şi Anglia). Ultimul stat care a transpus Decizia-cadru a fost Italia, la 22 aprilie 2005401

. Statele

membre care au implementat cu întarziere Decizia-cadru în legislaţia natională au continuat să aplice

instrumentele juridice în vigoare privind extrădarea şi pentru cererile primite sau trimise dupa 1

401

CS. Muntean, Mandatul european de arestare. Un instrument juridic apt sa inlocuiascăca extradarea, In CD.P. nr.

1/2007, p. 94 şi urm.

266

ianuarie 2004, până în momentul în care dispoziţiile Deciziei-cadru au fost transpuse în dreptul

national. Transpunerea a fost efectuată şi de Romania, prin Titlul III din lege. Articolul 108 alin. (1)

din lege cuprinde norme tranzitorii care stabilesc ca Titlul III din aceasta lege se aplica mandatelor

europene de arestare primite de autorităţile române ulterior intrarii sale în vigoare,chiar daca se referă

la fapte anterioare acestei date402

.

În această privinţă, s-a statuat403

ca textul de lege menţionat nu dispune pentru trecut, ci numai

cu privire la acte întocmite dupa intrarea în vigoare a normelor incidente în materie, în deplină

concordanţă cu prevederile art. 15 din Constituţie. Aspectul că faptele pentru care sunt emise mandate

europene de arestare pot fi anterioare intervenţiei noilor reglementări nu conferă normei criticate

caracter retroactiv, întrucat aceasta vizeaza acte şi raporturi de drept procesual, domeniu în care legea

noua este de imediată aplicare. De asemenea, art. 108 alin. (1) din lege nu creează nici un privilegiu

sau discriminare, instituind acelaşi regim juridic pentru persoane aflate în situaţii identice (cu privire la

care s-au emis mandate europene de arestare şi predare dupa intrarea în vigoare a Titlului III al legii),

în acord cu prevederile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în fata legii, respectiv cu cele

potrivit cărora "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi".

Modificarea art. 108 alin. (1) din Lege prin art. I pct. 57 din Legea nr. 222/2008404

a pus capăt

disputei referitoare la aplicabilitatea Titlul III din lege şi mandatelor europene de arestare emise

anterior datei aderării României la Uniunea Europeana, dar transmise autorităţilor judiciare române

după această dată. Soluţia aleasă de legiuitor este aceeaşi cu cea stabilită anterior modificării

legislative în practica judiciară, unde s-a statuat că este lipsit de relevanţă că mandatul european de

arestare a fost emis, de autorităţile competente din statul solicitant, la o dată la care România nu era

membră a Uniunii Europene; esenţial este faptul că mandatul a fost transmis spre executare dupa data

de 1 ianuarie 2007, când a fost dobândit acest statut şi au intrat în vigoare, între altele, prevederile

Titlului III din lege405

, practică ce a fost confirmata prin

Decizia nr. III din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, care,

solutionând un recurs în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.

108 din lege, a decis că: "Sintagma «care se emit ulterior intrării sale în vigoare» din conţinutul

acestui text de lege se referă la mandatele europene de arestare emise de autorităţile române dupa data

402

Procedurile de extradare în curs în momentul intrarii în vigoare a prezentului titlului or continua sa se solutioneze

potrivittitlului II [art. 108 alin. (2) din lege]. 403

C.C. Decizia nr.445 din 10 mai 2007 prin care s-a respins exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art.108

alin.(1) din lege 404

Anterior modificarii prin art. I pet. 57 din Legea nr. 222/2008, art. 108 alin. (1) din lege prevedea: .Dlspozjtile din

prezentul titlu se aplica mandatelor europene de arestare si predare care se emit ulterior intrarii sale in vigoare, chiar atunei

cand se refera la fapte anterioare acestei date". 405

ICCJ, Sectia penala, decizia nr. 1517 din 19 martie 2007, www.sej.ro.

267

de 1 ianuarie 2007, iar nu la cele emise de autorităţile străine şi transmise României spre executare. În

consecinţă, cererile de executare a mandatelor europene de arestare emise de autorităţile competente

ale unui stat membru solicitant şi transmise spre executare autorităţilor judiciare române sunt

admisibile".

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Decizia-cadru, statele membre pot continua să aplice

acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării Deciziei-cadru, în

masura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia şi contribuie la

simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui

mandat european de arestare. În baza acestui articol, Danemarca, Finlanda şi Suedia au declarat ca

legislaţia nordică uniformă privind extrădarea, care se aplică in relaţiile dintre ele, permite ca

obiectivele Deciziei-cadru să fie extinse şi lărgite şi, prin urmare, vor continua să aplice aceste

dispoziţii. Astfel, dacă Danemarca primeşte o cerere de predare din partea Suediei, chiar şi după 1

ianuarie 2004, aceasta va fi soluţionată potrivit legislaţiei nordice uniforme. Dacă cererea respectivă ar

veni din partea Spaniei, atunci s-ar aplica dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare.

Potrivit art. 32 din Decizia-cadru (Dispozitie tranzitorie), cererile de extrădare primite pana la 1

ianuarie 2004 vor continua să fie reglementate de instrumentele existente în domeniul extrădării406

.

Cererile primite după această dată vor fi guvernate de normele adoptate de statele membre, în temeiul

Deciziei-cadru. Cu toate acestea, orice stat membru poate face, în momentul adoptării Deciziei-cadru,

o declaraţie în care sa indice faptul că în calitate de stat membru de executare, va continua să

examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil pana la 1 ianuarie 2004, cererile

referitoare la fapte săvârşite înaintea unei date indicate de aceasta. Această dată nu poate fi ulterioară

datei de 7 august 2002. Respectiva declaraţie va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor

Europene şi poate fi retrasă în orice moment.

406

Articolul 32 din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul ca nu se opune aplicarii de catre un stat membru de

executare a Conventiei privind extradarea Intre statele membre ale Uniunii Europene, elaborata prin Actul Consiliului din

27 septembrie 1996 şi sernnata la aceeasi data de toate statele membre, chiar daca aceasta nu a devenit aplicabila în statul

membru decat ulterior datei de 1 ianuarie 2004. Potrivit unei jurisprudente constante, normele de procedura sunt

considerate în general aplicabile tuturor litigiilor în curs la data intrarii lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept

material, care sunt în mod obisnuit interpretate ca nefiind aplicabile unor situatii existente anterior intrarii lor în vigoare.

Articolul 18 alin. (5) din Conventia din 1996 prevede ca aceasta se aplica cererilor prezentate ulterior datei sale de intrare

In vigoare sau de punere In aplicare In relatiile dintre statui membru solicitat şi statul membru solicitant. In ceea ce

priveste art. 32 din decizia-cadru, acesta prevede ca cererile primite dupa 1 ianuarie 2004 vor fi guvernate de normele

privind mandatul european de arestare. Desi, în cele doua cazuri, normele noi nu se aplica cererilor în curs, ci acelora

introduse dupa 0 anumita data, acestea au în comun faptul ca se aplica cererilor privind fapte anterioare datei de punere în

aplicare a noii reglementari [C).CE., Camera a treia, Hotararea din 12 august 2008 (C-296/08 PPU, Ignacio Pedro

Santesteban Coicoechea, pct. 80-81)]. In cauza, domnul Santesteban Goicoechea a solicitat Curtii sa declare ca ar fi contrar

principiilor generale de drept aplicabile în cadrul Uniunii, în special principiilor securitatii juridice, legalitatii şi

neretroactivitatii legii penale mai aspre, sa i se aplice Conventia din 1996 pentru fapte cu privire la care Camera de

instructie a Curtii de Apel din Versailles a declarat, prin hotararea din 19 iunie 2001, ca a intervenit prescriptia potrivit

dreptului francez şi a pronuntat un aviz defavorabil extradarii.

268

Elementul determinant în stabilirea regimului aplicabil este data introducerii cererii de

extrădare sau predare, şi nu data la care a fost comis actul ce face obiectul mandatului european de

arestare. Majoritatea statelor membre au optat pentru soluţia propusă de textul Deciziei-cadru, doar

Franta, Italia şi Austria alegând posibilitatea de a face declaraţii. Astfel, Franţa va continua să

examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil până la 1 ianuarie 2004, cererile privind

faptele săvârşite pana la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului privind Uniunea

Europeana semnat la Maastricht la 7 februarie 1992.

De asemenea, Italia şi Austria vor continua să examineze, în conformitate cu dispoziţiile în

vigoare în materie de extrădare, toate cererile privind faptele săvârşite până la data intrarii în vigoare a

Deciziei-cadru (7 august 2002)407

.

Există şi state - Cehia, Luxemburg şi Slovenia - care, deşi nu au facut declaraţii la adoptarea

Deciziei-cadru, au limitat aplicarea mandatului european de arestare până la o anumită dată

(Luxemburg şi Slovenia - 7 august 2002, Cehia - 1 noiembrie 2004). Cehia şi Slovenia nici nu puteau

face asemenea declaraţii, întrucât ele au devenit state membre dupa adoptarea Deciziei-cadru, dar au

ales totuşi să profite de posibilitatea prevazută la art. 32 din Decizia-cadru; mai mult, Cehia nici nu

respectă termenul de 7 august 2002 impus de Decizia-cadru. Spre deosebire de Franţa, Italia, Austria şi

Slovenia, care iau în considerare termenul stabilit doar atunci când sunt state de executare, Luxemburg

şi Cehia au în vedere acest termen şi când sunt state emitente, cererile de extrădare pe care continuă sa

le trimită riscând însă să fie respinse de alte state membre, ca urmare a neconformităţii cu dispoziţiile

Deciziei-cadru408

. S-a decis, în practica judiciară, ca, în situaţia în care, anterior datei de 1 ianuarie

2004, un stat membru primeşte o cerere de extrădare pe care o respinge, iar ulterior acestei date acelaşi

stat membru primeste o cerere de predare de la autorităţile judiciare ale aceluiaşi stat solicitant,

referitoare la acelaşi caz, executarea unui mandat european de arestare nu poate fi refuzată pe simplul

motiv că o cerere de extrădare anterioară referitoare la acelaşi caz a fost respinsă409

.Potrivit legislaţiei

române [art. 189 alin. (2) din lege], dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare au intrat în

vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană, adică la 1 ianuarie 2007, înlocuind, între

statele membre, dispoziţiile în materie de extrădare.

407

A se vedea, pentru declaratiile anumitor state membre privind adoptarea deciziei-cadru, A. Ciobanu-Dordea (tngr. ed.), legislatie comunitara privind cooperarea judiciara în materie civila şi penala, Ed. CH. Beck, Bucuresti. 2007, p. 410-411, precum şi Raportul Comisiei Europene, întocmit în baza art. 34 alin. (3) din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare intre stateIe membre (versiunea revizuita), Bruxelles, 24 ianuarie 2006 COM (2006) 8 final, p. 3. 408

Ibidem. 409

Curtea de Casatie belgiana, hotararea din 13 aprilie 2004, in cauza Garcia-Moreno (citata in CS. Muntean, op.

cit., p. 96). In acelasi sens este şi jurisprudenta franceza: C.Cass., Chambre criminelle, hotararea nr. 1688 din 15 martie

2005, www.courde- cassation.fr; C.Cass., Chambre criminelle, hotararea din 23 iulie 2008, www.legi- france.gouv.fr.

269

Unele precizari ce se impun în legatura cu transmiterea şi procedura de transmitere a

mandatului european de arestare.

În cazul în care se cunoaşte locul unde se afla persoana solicitată, autoritatea judiciară emitentă

poate transmite direct autorităţii judiciare de executare mandatul european de arestare. În cazul în care

nu se cunoaşte locul unde se afla persoana solicitată,autoritatea judiciară emitentă poate:

- fie sa decidă introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii

Schengen(SIS)410

,

- fie sa transmită mandatul european de arestare prin Interpol411

.

Autorităţile judiciare pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de

transmitere sigur, care lasă urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată

verifica autenticitatea acestuia. Dacă nu este posibilă utilizarea SIS, transmiterea se poate face prin

Interpol. De asemenea, mandatul european de arestare poate fi transmis şi prin sistemul de

telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene. Daca autoritatea judiciară emitentă nu

cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de

contact ale Reţelei Judiciare Europene, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de

executare.

Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat european de arestare

se va soluţiona direct între autoritatea judiciară emitentă412

şi autoritatea judiciară de executare.

Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară emitenta poate

transmite orice informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului. Atunci când s-a emis

un mandat european în situaţia prevazută la art. 2 alin.l în Decizia cadru a Consiliului European413

,

autoritatea judiciară emitentă va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se

fi pronunţat asupra predării definitive, predarea temporară în statul care a emis mandatul european de

arestare a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale, sau va putea solicita să fie autorizată luarea

410

Alertarea Sistemului de" Inforrnatii Schengen (SIS) trebuie realizata cu respectarea art.95 prevazut de Conventia

din 19 iunie 1990 privind implementarea Acordului Schengen (incheiat la data de 14 iunie 1985 - prin care Belgia, Franta,

Germania, Luxemburg si Olanda au hotarat sa indeparteze treptat controlul la frontierele comune si sa acorde libera

circulatie tuturor persoanelor, cetateni ai statelor semnatare si altor state membre ale UE sau tarilor terte). 411

Interpol - Organizatia Internationala de Politie Criminals a fost creata ca o reactie la dezvoltarea crirninalitatii

internationale. Scopurile lnterpolului sunt: a) asigurarea si dezvoltarea asistentei reciproce cat mai largi a tuturor

autoritatilor de politic criminala 'in cadrul legilor existente în diferite tari si în spiritul Declaratiei universale a drepturilor

omului; b) stabilirea si dezvoltarea tuturor institutiilor capabile sa contribuie 'in mod eficace la prevenirea şi reprimarea

infractiunilor de drept comun. Limitele actiunii Interpolului sunt conform Statutului: orice activitate sau interventie in

probleme sau cazuri care prezinta un caracter politic, militar, religios sau rasial este riguros interzisa organizatiei. 412

Autoritatea central a romana este Ministerul Justitiei", art.78,alin.3 din Legea 302/2004 413

Art.2 alin.l din Decizia cadru a Consiliului European privind mandatul european de arestare si predare - situatia la

care se face referire mai sus este aceea de emitere a unui mandat european de arestare in vederea efectuarii urmaririi penale

sau a judecatii, dacă fapta este pedepsita de legea penala a statului respectiv cu o pedeapsa privativa de libertate mai mare

de 1 an

270

declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului.

Daca autoritatea judiciară de executare, dupa ce a aprobat predarea Persoanei urmărite, dispune

suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea pedepsei aplicate în

statul de executare a mandatului pentru o fapta diferită de cea care face obiectul mandatului european,

autoritatea judiciară emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei în vederea ascultării sale

sau a judecăţii.

Potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cand persoana solicitată este urmarită penal sau

judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul

european de arestare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară de executare română, chiar dacă s-a

dispus executarea mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la

executarea pedepsei. În consecinţă, amânarea predării constituie o facultate, iar nu o obligaţie, a

instanţei de judecată, care poate să respingă cererea de amânare a predării, chiar dacă persoana

solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române, ţinând seama de gravitatea

faptelor care motivează mandatul european de arestare în raport cu gravitatea faptelor pentru care se

efectuează urmărirea penală sau judecată de autorităţile judiciare române, precum şi de efectele pe care

le are amanarea predarii asupra cauzelor in care este implicata persoana solicitată414

.

Conform art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, numai când persoana

solicitată este urmarită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă

diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, instanţa de judecată, ca autoritate

judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, poate amâna predarea

până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. Prin urmare, în cazul în care împotriva

persoanei solicitate autorităţile judiciare române nu au dispus începerea urmăririi penale, instanţa de

judecată nu poate dispune amânarea predării415

.

Situaţia cand statul român trebuie să pună în executare mandatul european de arestare

Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare

române poate fi supusă următoarelor condiţii:

a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei pedepse

aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsa sau daca persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire

la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară

emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul

414

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3611 din 5 iulie 2007 415

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2904 din 30 mai 2007

271

mandatului de arestare european ca va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru

emitent, în prezenţa sa;

b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este

sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe

viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei

sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, dupa executarea a cel putin 20 de ani din

pedeapsa sau masura de siguranţa aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă,.

Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea

efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă

privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.

Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă

mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea judiciară competentă dintr-un stat membru al

Uniunii Europene în vederea efectuării urmăririi penale, cetaţeanul român poate fi predat în baza unui

astfel de mandat cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,

persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Prin urmare, hotărârea

privind executarea unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale, prin

care instanţa a dispus predarea cetăţeanului roman, fără a cere autorităţii judiciare emitente

îndeplinirea condiţiei ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana

predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei, este nelegală416

.

Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului roman de executare a unui mandat european de

arestare revin României. Celelalte cheltuieli revin în sarcina statului emitent.

Tot astfel unele probleme apar şi în legătură cu arestarea persoanei solicitate417

.

416

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2492 din 8 mai 2007 417

Conform art.89 din Legea 302/2004 in Romania arestarea si punerea la dispozitia autoritatii judiciare se

desfasoara astfel : Arestarea unei persoane in baza unui mandat european de arestare se executa in conditiile si cu

respectarea garantiilor prevazute de Codul de procedura penala. In termen de cel mult 24 de ore de la arestare, persoana

urmarita va fi trimisa In fata judecatorului sectiei penale a curtii de apel competente. Judecatorul informeaza persoana

urmarita asupra existentei mandatului european de arestare, asupra continutului acestuia, asupra posibilitatii de a consimti

la predarea catre statui emitent, precum si cu privire la drepturile sale procesuale. Persoana arestata este depusa In arest.

Arestarea persoanei se cornunica autoritatii judiciare emitente de catre autoritatea judiciara de executare. In cazul in care

mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea judiciara cornpetenta a unui stat membru al Uniunii Europene in

cursul urmaririi pen ale, arestarea persoanei solicitate se dispune, potrivit art. 89 alin. (3) din Legea nr. 30212004, prin

incheiere rnotivata, 'in camera de consiliu, prevederile art. 146 alin. (4) si art. 1491 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la

arestarea invinuitului sau a inculpatului 'in cursul urrnaririi penale fiind aplicabile In temeiul art. 7 din Legea nr. 30212004.

I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 855 din 15 februarie 2007

272

Arestarea unei persoane în baza unui mandat european de arestare se execută în condiţiile şi cu

respectarea garanţiilor prevăzute de legislaţia statului de executare mandatului european de arestare.

Persoana arestata poate fi eliberata temporar daca se iau rnasuri ca aceasta sa nu fuga de pe teritoriul

statului de executare418

.

Daca persoana arestată consimte la predarea sa, se întocmeşte un proces-verbal care va fi

semnat de către persoana arestată, membrii completului de judecată. În toate cazurile, instanţa va lua

toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoana arestată şi-a dat consimţământul la predare în

mod liber şi în deplina cunoştinţă asupra consecinţelor juridice ale acestuia, în special asupra

caracterului irevocabil. Persoana arestată are din acel moment dreptul la asisteţă legală. De regulă

consimţământul nu poate fi retras dar fiecare stat membru al Uniunii Europene poate să fie de acord cu

retragerea consimţământului în funcţie de legislaţia internă. Dacă persoana arestată nu consimte la

predare, autoritatea judiciară din statul de executare procedează la ascultarea419

acesteia asupra

existenţei cauzelor de refuz sau de condiţionare a predării.

În procedura de executare a mandatului european de arestare, opoziţia persoanei solicitate la

predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv

de refuz al executării mandatului european de arestare, potrivit art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004,

întrucât mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii

reciproce, conform art. 77 alin. (2) din aceeaşi lege, neintrând în competent a instanţei investite cu

soluţionarea cererii de executare a mandatului european de arestare să constate existenţa faptelor

imputate şi temeinicia acuzaţiilor420

.

Mandatul european de arestare se solutioneaza si se executa in regim de urgenta. Dacă

persoana urmarită consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 10 zile de la termenul de

judecată la care persoana urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi este definitivă şi

executorie.

418

Instanta romana dispune arestarea persoanei solicitate prin incheiere rnotivata, In temeiul art. 89 alin. (3) din

Legea nr. 302/2004, fara a emite un mandat de arestare, intrucat arestarea se dispune in procedura de executare a unui

mandat european de arestare emis de autoritatea judiciara din statuI solicitant; I.c.c.J., sectia penala, decizia nr. 1451 din 14

martie 2007 În dispozitiile art. 90 alin. (9) si (10) din Legea nr. 302/2004 se prevede ca, in cursul procedurii de executare a

unui mandat european de arestare, instanta dispune, la fiecare 30 de zile, prin incheiere, asupra mentinerii masurii arestarii

sau punerii In libertate a persoanei solicitate, tinand seama de toate imprejurarile cauzei si de necesitatea asigurarii

mandatului european de arestare, fara a se stabili termenul maxim pana la care sa poate fi mentinuta masura arestarii.

I.C.C.J. sectia penală, decizia nr.1946 din 11 aprilie 2007. 419

Art.90 din Legea 302/2004 prevede :Ascultarea persoanei arestate se face de un complet format din doi judecatori

ai sectiei penale a curtii de apel competente, in termen de maximum 48 de ore de la arestare, cu participarea procurorului, a

aparatorului persoanei arestate si, daca este cazul, a unui interpret, in conformitate cu dispozitiile Codului de procedura

penala, 420

ÎC.C.J., secţia penală, decizia nr. 4045 din 30 august 2007

273

În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de

60 de zile de la arestare. Termenul de 60 de zile de la arestare, prevăzut în art. 95 alin. (3) din Legea

nr. 302/2004, nu priveste măsura arestării persoanei solicitate, ci pronunţarea hotărârii asupra fondului

cauzei privind executarea mandatului european de arestare, în cazul în care persoana urmărită nu

consimte la predare. Dacă termenul de 60 de zile nu poate fi respectat, instanţa română are obligaţia de

a informa Eurojust cu privire la imposibilitatea respectării termenului, precizând motivele întârzierii,

iar nu obligaţia de a pune în libertate persoana solicitată421

. Când, pentru motive justificate, nu se poate

pronunţa o hotărâre în termenele prevazute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea

pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele

amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării.

Cât timp autoritatea judiciară de executare nu a pronunţat o hotărâre definitivă cu privire la

mandatul european de arestare, aceasta va asigura condiţiile materiale necesare pentru ca predarea

efectivă a persoanei să fie posibilă după luarea acestei hotărâri. Orice refuz al executării unui mandat

european de arestare va fi motivat.

Când, din motive excepţionale, nu pot fi respectate termenele prevăzute de lege, autoritatea

judiciară de executare romană va informa Eurojust422

, precizând motivele întârzierii.

Hotărârea asupra predării şi predarea efectivă423

Daca persoana urmărită a consimţit să fie predată statului emitent autoritatea judiciară de

executare va dispune predarea acesteia către statul emitent. Potrivit art. 93 din Legea nr. 302/2004,

hotărârea prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare este definitivă. Prin

urmare, recursul declarat împotriva hotărârii prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei

solicitate la predare este inadmisibil, inclusiv în cazul în care prin această hotărare se dispune şi

arestarea persoanei solicitate în temeiul art. 89 din Legea nr. 302/2004424

.

Autoritatea judiciară de executare va comunica de îndată autorităţii judiciare emitente decizia

definitivă referitoare la mandatul european de arestare.

Predarea se realizează dupa o informare prealabilă a autorităţii desemnate în acest scop de către

autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate, în termen de 10 zile de la pronunţarea

hotărârii de predare.

421

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1946 din 11 aprilie 2007 422

Eurojust a fost creeat de Consiliul European la reuniunea de la Tampere din octombrie 1999. Divizia Eurojust este

fermata procurori nationali, magistrati, ofiteri de politie, detasati din fiecare stat membru a Uniunii Europene. Acest

organism are ca sarcina facilitarea coordonarii autoritatilor judiciare nationale si sprijinirea investigatiilor in cazuri de

crirna organizata. 423

Art.23 din Decizia cadru a Consiliului European privind mandatul european de arestare si predare 424

Î.C.C.J., secţia penală, decizia Dr. 1275 din 7 martie 2007

274

Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare,

predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact

pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua

dată convenită.

În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase,

cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident,

viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc

imediat ce aceste motive înceteaza să existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa

de îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de predare. În acest caz,

predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie

primită de catre statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest

fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe

aceleaşi fapte.

În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la

cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care

se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de

siguranţă care se va aplica.

7.3. Asistenţa judiciară în materie penală

Se solicită în toate cazurile de către autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se

acordă de autorităţile judiciare din statutul solicitat.

Principalele prevederi în materie sunt cele conţinute în art. 7 din Convenţia O.N.U., contra

traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope adoptată la Viena în 20 decembrie 1988, în art. 18

din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptată la New

York, în 15 noiembrie 2000 şi art. 46 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la

New York în 31 octombrie 2003.

Potrivit dispoziţiilor coroborate ale acestor convenţii părţile îşi acordă reciproc cea mai largă

asistenţă judiciară pentru toate anchetele, urmările penale şi procedurile judiciare cu privire la

infracţiunile stabilite conform prevederilor acestora, acordându-şi reciproc asistenţă similară când

statul parte solicitant are motive rezonabile să presupună că infracţiunea este de natură transnaţională,

inclusiv când victimele, martorii, produsul infracţiunii, instrumentele sau elementele de probă ale

acestor infracţiuni se află în statul solicitat şi când un grup infracţional organizat este implicat în

275

acestea, în scopul de a strânge probele şi mărturiile, de a notifica actele judiciare, de a efectua

percheziţii, sechestre şi popriri, de a cerceta locul faptei, de a furniza informaţii, probe de vinovăţie şi

rapoarte de expertiză, precum şi de a facilita înfăţişarea voluntară a persoanelor în statul parte solicitat,

de a identifica, bloca şi localiza produsul infracţiunii şi recupera bunurile.

Părţile pot să-şi acorde una alteia orice alta formă de asistenţă judiciară care este permisă de

dreptul intern al părţii solicitate. La cerere, părţi le facilitează sau încurajează, într-o măsură

compatibilă cu legislaţia şi practica lor internă, prezentarea sau punerea la dispoziţie a unor persoane,

inclusiv deţinuţii care acceptă să-şi aducă concursul la anchetă sau să participe la proceduri. părţi le pot

invoca secretul bancar pentru a refuza asistenţa judiciară.425

Părţile desemnează o autoritate sau, dacă

este nevoie, autorităţile care au responsabilitatea şi dreptul de a răspunde la solicitările de asistenţă

judiciară sau de a le transmite autorităţilor competente pentru executare. Transmiterea solicitărilor de

asistenţă judiciară şi a oricăror comunicări cu privire la aceasta se face între autorităţile desemnate.

Totuşi, fiecare parte are dreptul de a cere ca aceste solicitări şi comunicări să-i fie adresate pe cale

diplomatică, iar în cazurile urgente, dacă părţile cad de acord, prin intermediul OIPC-Interpol, dacă

acest lucru este posibil.

Cererile adresate, în scris sau pe pale orală, dar confirmate imediat prin scris, trebuie să conţină

informaţiile următoarele date: autoritatea de la care provin, obiectul şi natura anchetelor, urmăririlor

penale sau procedurii judiciare la care se referă cererea, numele şi funcţiile autorităţilor care se ocupă

de aceasta, un rezumat al faptelor, o descriere a asistenţei solicitate şi a oricărei proceduri specifice pe

care partea solicitantă ar dori să o vadă aplicată, scopul în care sunt solicitate mărturiile, informaţiile şi

măsurile respective.

Partea solicitată poate cere un supliment de informaţii atunci când acest lucru i se pare necesar

pentru a executa cererea sau când acest lucru poate uşura executarea cererii. Cererea de asistenţă este

executată conform legislaţiei părţii solicitate şi, dacă acest lucru nu contravine legislaţiei menţionate şi

este posibil, conform procedurilor specificate în cerere. În cazul când este posibil şi conform

principiilor fundamentale ale dreptului intern, dacă o persoană care se află pe teritoriul unui stat parte

trebuie să fie ascultată ca martor sau ca expert de autorităţile judiciare ale unui alt stat parte, primul

stat parte poate, la cererea celuilalt, să autorizeze audierea sa prin videoconferinţă, dacă nu este posibil

şi nu se doreşte ca ea să se înfăţişeze în persoană pe teritoriul statului parte solicitant. Statele părţi pot

conveni ca audierea să fie condusă de o autoritate judiciară a statului parte solicitant şi ca o autoritate

judiciară a statului parte solicitat să asiste la aceasta.

425

Ion Hurdubaie – Instrumentele internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de probaţiune,

Editura ERA, Bucureşti, 2006, pag. 60 şi următ.

276

Comunicarea şi utilizarea, de către partea solicitantă a informaţiilor sau mărturiilor furnizate de

către partea solicitată, pentru anchete, urmăriri penale sau proceduri judiciare, altele decât cele vizate

în cerere, sunt supuse obţinerii consimţământului prealabil al părţii solicitate.

În convenţiile amintite sunt prevăzute şi cazurile în care asistenţa judiciară poate fi refuzată

astfel: dacă cererea nu a fost făcută conform dispoziţiilor cuprinse în convenţii; dacă partea solicitată

consideră că executarea cererii poate leza suveranitatea, securitatea, ordinea publică sau alte interese

esenţiale ale sale; în cazul când legislaţia părţii solicitate ar interzice autorităţilor sale să ia măsurile

necesare, dacă a fost vorba de o infracţiune similară care a făcut obiectul unei anchete, urmăriri penale

sau proceduri judiciare în cadrul propriei competente, precum şi în cazul când acceptarea cererii este

contrară sistemului juridic al părţii solicitate referitor la asistenţa judiciară.

Orice refuz de acordare a asistenţei judiciare trebuie motivat. Asistenţa judiciară poate fi

amânată de către partea solicitată dacă realizarea acesteia ar împiedica o anchetă, urmăririle penale sau

o procedură judiciară în curs, situaţii în care partea solicitată consultă partea solicitantă pentru a

determina dacă acest ajutor mai poate fi furnizat în condiţiile considerate necesare de către partea

solicitată. Orice martor, expert sau persoană care consimte să depună mărturie în cursul unei proceduri

sau să colaboreze la o anchetă, la urmăriri penale sau proceduri judiciare pe teritoriul părţii solicitate se

bucură de imunitate pe teritoriul acesteia pentru orice fapte, omisiuni sau condamnări anterioare

plecării sale de pe teritoriul statului parte solicitat.

Orice persoană deţinută sau care execută o pedeapsă pe teritoriul unui stat parte, a cărei

prezenţă este solicitată într-un alt stat parte în scopul identificării sau audierii ori pentru ca acesta să-şi

dea concursul în orice alt mod la obţinerea de probe în cadrul anchetelor, urmăririlor sau al procedurii

judiciare, poarte face obiectul unui transfer dacă: persoana respectivă consimte la aceasta în mod liber,

în deplină cunoştinţă de cauză; dacă autorităţile competente ale celor 2 părţi în cauză, consimt la

aceasta, în anumite condiţii. Persoana în cauză se bucură de imunitate pe teritoriul statului parte către

care a fost transferată pentru orice fapte, omisiuni sau condamnări anterioare plecării sale de pe

teritoriul statului solicitat.

La nivelul continentului european, reglementările de bază privind asistenţa judiciară în materie

penală sunt conţinute în Convenţia europeană privind asistenţa judiciară în materie penală a

Consiliului Europei din 20 aprilie 1959426

, Convenţia este aplicată de România în relaţia cu celelalte

state ale Consiliului Europei, dar şi cu statele care au ratificat-o. Ea este completată de Protocolul

adiţional din 17 martie 1978 şi de către cel de al doilea Protocol adiţional din 8 noiembrie 2001. Cel de

al doilea Protocol adiţional, copie aproape fidelă a Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000, a

426

În baza acestei Convenţii România a încheiat peste 30 de tratate bilaterale.

277

intrat în vigoare pentru România la 1 martie 2005.427

În baza Convenţiei din 20 aprilie 1959 se pot

formula şi transmite cereri de asistenţă judiciară având ca obiect: notificarea (înmânarea/comunicarea)

de acte judiciare, comisiile rogatorii, înfăţişarea martorilor, transferul temporar al martorilor deţinuţi,

denunţul în vederea urmăririi, cazierul judiciar.

a). Pentru cererile de asistenţă judiciară ce au ca obiect comunicarea de acte judiciare

judecătorii şi procurorii români trebuie să ţină cont de faptul că orice parte contractantă, în momentul

semnării Convenţiei europene din 1959, sau al depunerii instrumentului său de ratificare sau de

aderare, va putea cere, prin declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, ca citaţia

pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se găseşte pe teritoriul său, să fie transmisă

autorităţilor sale într-un anumit termen, înainte de data fixată pentru înfăţişare. Acest termen va fi

precizat în sus-menţionata declaraţie şi nu va putea depăşi 50 de zile. Se va ţine seama de acest termen

la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei.428

Transmiterea cererilor de asistenţă în baza acestei Convenţii se realizează, de regulă, prin

intermediul autorităţilor centrale. În România aceste autorităţi centrale sunt Ministerul Justiţiei (în faza

de judecată) şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în faza de cercetare şi urmărire

penală). În caz de urgenţă, cererile pot fi totuşi transmise direct autorităţii judiciare străine solicitate,

cu o copie de la Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după

caz.429

În baza celui de al doilea Protocol adiţional al Convenţiei, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie

2001, care modifică substanţial convenţia în sensul facilitării asistenţei judiciare, este de reţinut că el

se aplică exclusiv în relaţia cu statele parte la convenţie şi faptul că cererile de asistenţă judiciară pot fi

transmise direct între autorităţile judiciare sau, în cazul celor care au ca obiect comunicarea actelor de

procedură, prin poştă către destinatar. Cererile de asistenţă judiciară adresate statelor care nu sunt parte

la instrumentele Consiliului Europei vor fi formulate în baza tratatelor bilaterale, în baza convenţiilor

ONU aplicabile în domeniu, sau, în lipsa oricărui instrument juridic multilateral sau bilateral, pe bază

de reciprocitate.

b). Executarea comisiilor rogatorii

Potrivit Convenţiei europene privind asistenţa judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959,

partea solicitată va face să se execute, în formele prevăzute de legislaţia sa, comisiile rogatorii relative

la o afacere penală care îi vor fi adresate de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante. Aceste

427

Stoica Mihai-Gheorghe şi Cătuşi Constantin-Cristian – Cooperarea poliţienească internaţională în România,

Editura Paper Print Invest, Bucureşti, 2006, pag. 38. 428

Dispoziţiile art.7 alin.3 din Convenţia europeană de asistenţa judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la

20 aprilie 1959. 429

Stoica Mihai – Gheorghe şi Cătuţii Constantin-Cristian – op.cit., pag. 39.

278

cereri se pot referi la îndeplinirea unor acte de instrucţie sau comunicarea unor mijloace de probă,

dosare ori documente. Audierile martorilor şi experţilor pot fi efectuate sub prestare de jurământ, la

cererea expresă a părţii solicitante.

Data şi locul executării comisiei rogatorii rămân la latitudinea părţii solicitate. Dacă autorităţile

judiciare ale părţii solicitante o cer în mod expres, partea solicitată le poate transmite aceste informaţii.

Autorităţile şi persoanele în cauză vor putea asista, deci vor putea fi prezente la executarea comisiei

rogatorii, dacă partea solicitată consimte la aceasta.430

Cererile de comisie rogatorie având ca obiect

percheziţiile şi sechestrul sunt, de regulă, condiţionate de părţi, de întrunirea condiţiilor necesare

pentru a se solicita extrădarea cu privire la fapta care face obiectul cererii de comisie rogatorie.431

Comisiile rogatorii care au ca obiect îndeplinirea unor acte de procedură sau comunicarea unor

mijloace de probă, dosare ori documente vor trebui să cuprindă totodată inculparea şi o expunere

sumară a faptelor. Aceste comisii rogatorii, precum şi cele prin care se solicită transferul temporar al

unei persoane deţinute, vor fi adresate Ministerului Justiţiei al părţii solicitante, şi retrimise pe aceeaşi

cale. În caz de urgenţă, aceste comisii rogatorii vor putea fi adresate de către autorităţile judiciare ale

părţii solicitante direct autorităţilor judiciare ale părţii solicitate, competente să le asigure executarea.

Rezultatele efectuării comisiei rogatorii vor fi retrimise însă numai prin ministerele de justiţie.

c). Remiterea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare

Dovada remiterii se face fie printr-o recipisă datată şi semnată de destinatar, fie printr-o declaraţie a

părţii solicitate care constată faptul, forma şi data remiterii, documente care sunt transmise imediat

părţii solicitante. Martorii sau experţii nu sunt pasibili de nici o sancţiune sau măsură de constrângere

dacă nu dau curs citaţiei, ei având dreptul la rambursarea cheltuielilor de către partea solicitantă, în

baza unor tarife cel puţin egale cu cele în vigoare în ţara unde trebuie să aibă loc audierea. Dacă partea

solicitantă apreciază că înfăţişarea personală a unui martor sau expert în faţa autorităţilor sale judiciare

este deosebit de necesară, ea va menţiona acest lucru în cererea de remitere a citaţiei. partea solicitată

are obligaţia să invite persoana în cauză să se prezinte şi va face cunoscut părţii solicitante răspunsul

acesteia. Dacă persoana care trebuie să se înfăţişeze în calitate de martor ori în scop de confruntare în

faţa autorităţilor părţii solicitante este deţinută, ea va fi transferată în mod temporar pe teritoriul acelei

părţi , cu condiţia de a fi trimisă înapoi în intervalul indicat de partea solicitată.

Acest transfer poate fi refuzat dacă persoana deţinută nu este de acord, dacă prezenţa sa este

necesară într-o procedură penală în curs de desfăşurare pe teritoriul părţii solicitate, dacă transferul

este susceptibil de săi prelungească detenţia şi dacă alte considerente imperioase se opun transferului.

d). Comunicarea datelor din cazierul judiciar şi schimbul de informaţii privind condamnările

430

Ioan Hurdubaie – op.cit., pag. 63 şi următ. 431

Stoica Mihai Gheorghe şi Cătuţi Constantin Cristian, op.cit., pag. 39.

279

În interesul rezolvării unei cauze penale, orice parte Contractantă poate solicita altei părţi extrase de

cazier judiciar şi orice informaţii relative la acesta, partea solicitată comunicându-le în măsura în care

autorităţile sale judiciare le-ar putea obţine ele însele în cazuri similare. Convenţia instituie, de

asemenea, pentru părţile contractante, obligaţia de a comunica părţii interesate, o dată pe an, informaţii

despre sentinţele penale şi măsurile ulterioare care privesc cetăţenii acestei părţi şi au făcut obiectul

unei înscrieri în cazierul judiciar. Dacă persoana în cauză are cetăţenia mai multor părţi contractante

informaţiile vor fi comunicate fiecăreia dintre părţi le interesate, dacă persoana nu posedă cetăţenia

părţii pe teritoriul căreia a fost condamnată. Cererile privind extrasele de cazier judiciar pot fi trimise

direct autorităţilor judiciare ale părţii solicitate, iar răspunsul poate lua aceeaşi cale.

e). Denunţarea în vederea urmăririi

Convenţia europeană din 1959432

permite fiecărei părţi contractante să solicite altei părţi

începerea urmăririi penale împotriva unei persoane. Această dispoziţie vizează în mod special cazul

unui individ care, după comiterea unei infracţiuni în ţara solicitantă s-a refugiat pe teritoriul ţării

solicitate şi nu poate fi extrădat. În asemenea caz, este evident că partea solicitantă trebuie să furnizeze

asistenţa judiciară cea mai largă posibil părţii solicitate. Denunţarea va face obiectul comunicărilor

între Ministerele Justiţiei, iar partea solicitată va informa partea solicitantă despre urmarea dată acestei

denunţări şi va transmite, dacă este cazul, copia deciziei intervenite.

f) Probleme de procedură şi cadrul juridic privind asistenţa judiciară în materie penală

Orice alte cereri de asistenţă judiciară, dar mai cu seamă cererile de anchetă preliminară la

urmărirea penală vor putea face obiectul comunicărilor directe între autorităţile judiciare ale părţii

contractante şi se efectuează prin O.I.P.C. – INTERPOL.

În cazul în care autoritatea sesizată cu o cerere de asistenţă nu este competentă să-i dea curs, ea

va transmite din oficiu cererea autorităţii competente din ţara sa, informând partea solicitantă, dacă

cererea a fost transmisă pe cale directă. Orice refuz de asistenţă judiciară, chiar şi parţial, va fi motivat.

Protocolul adiţional la Convenţia europeană privind asistenţa judiciară în materie penală din 14

martie 1978 statuează că asistenţa judiciară nu poate fi refuzată pentru simplul motiv că cererea

priveşte o infracţiune pe care partea solicitată o consideră drept o infracţiune fiscală, intrarea în vigoare

a acestui Protocol are ca principal avantaj întărirea cooperării penale în materie fiscală.

Cel de-al doilea Protocol adiţional433

la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie

penală conţine prevederi între care cele mai importante se referă la: extinderea aplicării Convenţiei şi

la urmărirea penală angajată împotriva persoanelor juridice sau pentru fapte care pot angaja

432

Art. 21 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, Strasbourg 20 aprilie 1959 care

reglementează denunţul în vederea urmăririi. 433

Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg

la 8 noiembrie 2001, modifică substanţial Convenţia în sensul facilităţii la asistenţă judiciară.

280

responsabilitatea unei astfel de persoane; utilizarea noilor mijloace de telecomunicaţii pentru

transmiterea cererilor şi a altor informaţii (mijloace electronice sau orice alt mijloc de telecomunicaţii

care Iasă o urmă scrisă); introducerea unor noi instituţii procedurale sau precizări cu privire la unele

deja prevăzute în Convenţie, în concordanţă cu evoluţia criminalităţii şi a mijloacelor tehnice folosite

pentru comiterea infracţiunilor ori pentru probarea activităţii desfăşurate de făptuitor. Astfel, articolele

7 la 29 din Protocol reglementează probleme privind referitoare la: amânarea executării cererilor de

asistenţă juridică; audierea prin videoconferinţă, atunci când prezenţa martorului sau expertului este

inoportună sau imposibilă; transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul părţii solicitate;

observarea transfrontalieră care reia aproape în întregime art. 40 din Convenţia Schengen, livrarea

supravegheată, anchetele discrete, echipele comune de anchetă, protecţia martorilor; responsabilitatea

penală şi civilă a funcţionarilor, măsurile provizorii necesare prezervării mijloacelor de probă,

confidenţialitatea cererii, protecţia datelor cu caracter personal, reglementarea amiabilă a problemelor

apărute în aplicarea convenţiei etc.

Prevederi referitoare la asistenţa judiciară se întâlnesc, de asemenea, în Convenţia Consiliului

Europei privind criminalitatea informatică, semnată la Budapesta, la 23.11.2001. Astfel articolul 25,

care defineşte principiile generale relative la asistenţa judiciară, prevede obligaţia părţilor de a-şi

acorda cea mai largă asistenţă posibilă, în scop de investigaţii sau de proceduri referitoare la

infracţiunile penale legate de sistemele şi de datele informatice, ori pentru a strânge probele unei

infracţiuni penale sub formă electronică. În caz de urgenţă, părţile pot prezenta o cerere de cooperare

prin mijloace rapide de comunicaţie, fiind obligate să răspundă prin mijloace similare. Condiţia impusă

de convenţie este ca mijloacele respective să ofere condiţii suficiente de securitate şi de autentificare,

inclusiv, dacă e cazul, criptarea. Asistenţa este supusă condiţiilor fixate prin dreptul intern al părţii

solicitate ori prin tratatele de asistenţă aplicabile.

Asistenţa judiciară în materie penală este reglementată şi în Convenţia de aplicare a acordului

Schengen, care extinde cazurile de asistenţă judiciară în materie penală şi la procedurile privind faptele

pedepsibile conform dreptului intern al uneia sau ambelor părţi contractante ca fiind încălcări ale

normelor juridice, constatate de autorităţile administrative, a căror decizie poate fi atacată cu recurs în

faţa unei jurisdicţii competente mai ales în materie penală; la procedurile privind acordarea de

despăgubiri pentru cercetare nejustificată sau condamnare ilegală; în procedurile graţioase; în acţiunile

civile alăturate celor penale, pentru măsuri privind suspendarea pronunţării sau amânarea executării

unei pedepse ori măsuri de siguranţă, liberarea condiţionată, suspendarea sau întreruperea executării

unei pedepse ori măsuri de siguranţă.

g) Transferul de proceduri în materie penală este în primul rând un remediu în cazul refuzului

281

extrădării, fie pe motivul cetăţeniei, fie din alte motive. Această formă de asistenţă judiciară dă viaţă

odagiului „aut dedere aut judicare”. Toate tratatele de extrădare conţin dispoziţii în sensul că refuzul

extrădării obligă statul solicitat să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, în vederea

exercitării urmăririi penale (de exemplu art. 6 alin.2 din Convenţia europeană de extrădare)434

. Pe cale

de consecinţă, tratatele şi convenţiile de extrădare pot fi utilizate ca temei juridic pentru formularea

unei cereri de transfer al procedurii penale. Temeiul juridic pentru astfel de cereri poate fi găsit apoi în

tratatele bilaterale de asistenţă judiciară în materie penală, care conţin prevederi privind preluarea

urmăririi penale, transferul procedurii penale sau denunţul în vederea urmăririi.

h) Recunoaşterea hotărârilor penale este reglementată, de asemenea, în unele tratate bilaterale,

pe plan european principalul instrument juridic multilateral aplicabil în această materie fiind Convenţia

europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor respective, adoptată la Haga la 28 mai 1970,

ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 90/1990 şi Legea nr. 35/2000 .

7.4. Transferarea persoanelor condamnate

Transferarea persoanelor condamnate este o formă de cooperare judiciară internaţională ce are

la bază în primul rând raţiuni umanitare şi ca obiectiv facilitarea reintegrării sociale a condamnaţilor,

care este mult mai uşor de realizat în ţara de origine. În baza dispoziţiilor cuprinse în tratatele bilaterale

sau în convenţiile multilaterale din domeniu, persoanele condamnate în străinătate au dreptul de a

solicita transferarea în statele de origine. Cea mai importantă convenţie multilaterală în această materie

este Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la 21 martie 1983 la

Strasbourg, la care sunt parte statele membre ale Consiliului Europei, dar şi alte câteva state (Australia,

Bolivia, Bahamas, Canada, Chile, Costa Rica, Israel, Japonia, Mauritins, Panama, Tongo, Trinidat-

Tobago, SUA şi Venezuela). Condiţia esenţială pentru realizarea transferului în temeiul acestei

convenţii este consimţământul condamnatului, consimţământul statului în care persoana a fost

condamnată şi consimţământul statului către care se solicită transferul (statul de executare).

Reglementarea transferării persoanei condamnate către România. O persoană poate beneficia

de o transferare către România (statul de executare) dacă sunt îndeplinite în totalitate următoarele

condiţii: este cetăţean român; hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat este definitivă; ca

regulă, mai rămân de executat cel puţin 6 luni din pedeapsă, iar infracţiunea pentru care a fost judecat

are caracter penal.

Orice persoană care îndeplineşte condiţiile menţionate anterior poate să îşi exprime dorinţa de a

fi transferată. Aceasta se va materializa în scris fie pe lângă autorităţile Statului de condamnare, fie pe

lângă autorităţile române respectiv Ministerul Justiţiei. Dacă autorităţile Statului de condamnare iau în

434

Stoica Mihai-Gheorghe şi Cătuţi Constantin – Cristian, op.cit., pag.40.

282

considerare transferarea persoanei solicitante, ele vor furniza autorităţilor române informaţii privind

persoana respectivă, împrejurările în care aceasta a fost declarată vinovată şi condamnată, precum şi

natura şi durata pedepsei care a fost aplicată. Dacă autorităţile române iau în considerare transferarea

persoanei în cauză, ele vor furniza, la rândul lor, informaţii privind natura şi durata pedepsei care

trebuie s-o execute după transferare persoana solicitantă, indicaţiile privind modalităţile în care

pedeapsă care a fost aplicată ar putea fi transformată după transferarea persoanei, împreună cu

informaţiile privind aranjamentele în materie de predare, liberare condiţionată etc., în România (Statul

de executare).

Dacă cele două State îşi dau acordul la transferarea persoanei solicitante, aceasta va fi întrebată,

dacă consimte să fie transferată în baza convenţiei.

Procedura este similară în cazul în care România este statul de condamnare, iar persoana

solicitantă este cetăţean străin condamnat definitiv în România, iar aceasta solicită transferarea în statul

de origine.

În România, decizia aparţine Curţii de Apel competente, iar Ministerul Justiţiei este autoritatea

centrală care primeşte şi transmite asemenea cereri, efectuând examenul de regularitate internaţională,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală (Titlul VI - „Transferarea persoanelor condamnate").

România a încheiat şi câteva tratate bilaterale în materie, cel mai recent intrat în vigoare (26

mai 2006), fiind Acordul între România şi Republica Italiană asupra transferării persoanelor

condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră, semnat la Roma

la data de 13 septembrie 2003 (L 83/2006).

Transferarea temporară a persoanelor deţinute în scopul unei instrucţii. Potrivit prevederilor

Convenţiei relative la asistenţa judiciară în materie penală, între statele membre ale Uniunii Europene,

din 29 mai 2000, în caz de acord între autorităţile competente ale Statelor membre interesate, un stat

membru care a cerut o măsură de instrucţie ce necesită prezenţa unei persoane deţinută pe teritoriul său

poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului membru unde instrucţia trebuie să aibă

loc. Acordul prevede modalităţile transferului temporar al persoanei şi termenul în care ea trebuie

retrimisă pe teritoriul statului membru solicitant. Când persoana transferată consimte, declaraţia de

consimţământ sau o copie a acesteia se trimite fără întârziere statului membru solicitat. Perioada de

detenţie pe teritoriul statului membru solicitat este dedusă din durata deţinerii pe care trebuie să o

suporte cel în cauză pe teritoriul statului solicitant.

7.5. Livrările supravegheate

Amplificarea fenomenului criminalităţii transnaţionale, în special a celei cu caracter

283

organizat, a făcut necesară utilizarea unor noi tehnici de anchetă, supraveghere şi probare a

infracţiunilor, între care şi livrarea supravegheată. Instituţia livrării supravegheate este prevăzută şi

definită în mai multe convenţii ratificate de România sau la care ţara noastră a aderat, dar şi în acorduri

bi sau multilaterale încheiate de ţara noastră. Astfel, potrivit prevederilor art. 1 lit k) din Convenţia

contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20 decembrie 1988,

expresia "livrare supravegheată" desemnează metodele care constau în permiterea trecerii prin

teritoriul uneia sau mai multor ţări a stupefiantelor sau substanţelor psihotrope, a substanţelor înscrise

în tabelul 1 sau tabelul II, anexe la convenţie, sau a substanţelor care le sunt substituite, expediate în

mod ilicit sau suspectate de aceasta, cu ştiinţa şi sub controlul autorităţilor competente din ţările

indicate, în scopul identificării persoanelor implicate în comiterea infracţiunilor.

Decizia de a recurge la livrări supravegheate este luată în fiecare caz în speţă şi poate, dacă este

cazul, să ţină cont de aranjamente şi înţelegeri financiare în ceea ce priveşte exercitarea competenţei

lor de către părţile interesate. Expedierile ilicite pentru care s-a convenit ca livrarea să fie su-

pravegheată pot, cu consimţământul părţi lor interesate, să fie interceptate şi autorizate în continuare în

trimiterea lor, fie aşa cum sunt, fie după ce stupefiantele sau substanţele psihotrope au fost sustrase sau

au fost înlocuite total sau parţial cu alte produse. Livrarea supravegheată este prevăzută şi în

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate435

, adoptată la New York

la 15 noiembrie 2000, ratificată de România prin Legea nr. 565/2002. Prin livrare supravegheată se

înţelege metoda care constă în permiterea ieşirii din teritoriu, trecerii prin teritoriu, sau intrării pe te-

ritoriul unuia sau mai multor state, a unor expedieri ilicite sau suspectate de a fi, cu ştiinţa şi sub

controlul autorităţilor competente ale acestor state, în vederea anchetării asupra unei infracţiuni şi

identificării persoanelor implicate în comiterea sa. Livrările supravegheate la care s-a hotărât să se

recurgă la nivel internaţional pot include, cu consimţământul statelor părţi respective, metode de

interceptare a mărfurilor şi de autorizare a urmăririi dirijării lor, fără modificare sau după sustragerea

ori înlocuirea în întregime sau în parte a acestora. Livrarea supravegheată este reglementată şi în

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată în 31 octombrie 2003 la New York.

Convenţia relativă la asistenţa judiciară în materie penală, între Statele membre ale Uniunii

Europene consacră această nouă instituţie în articolul 12. În acest sens, fiecare stat membru se anga-

jează ca, la cererea unui alt stat membru, livrările supravegheate să poată fi autorizate pe teritoriul său,

în cadrul anchetelor penale relative la infracţiuni susceptibile de a da loc la extrădare.

Livrarea supravegheată este prevăzută şi în Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 19

iunie 1990, Potrivit prevederilor din articolul 73 al convenţiei, părţi le se angajează să ia măsuri pentru

435

Art. 20 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din noiembrie 2000.

284

a permite efectuarea unor livrări supravegheate în traficul ilicit cu droguri.

Posibilitatea efectuării unor livrări supravegheate de droguri este stipulată şi în unele acorduri

multilaterale la care România este parte, între care sunt de menţionat: Acordul de cooperare pentru

prevenirea şi combatere infracţionalităţii transfrontaliere (Acordul SECI). Acordul de cooperare între

Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre privind combatere

criminalităţii, în special a formelor ei organizate.

7.6. Audierea prin videoconferinţă

Art. 18. din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,

adoptată la New York la 15 noiembrie 2000 stipulează că, în cazul când este posibil şi conform

principiilor fundamentale ale dreptului intern, dacă o persoană care se află pe teritoriul unui stat parte

trebuie să fie ascultată ca martor sau ca expert de autorităţile judiciare ale unui alt stat parte, primul

stat parte poate, la cererea celuilalt, să autorizeze audierea sa prin videoconferinţă, dacă nu este posibil

şi nu se doreşte ca ea să se înfăţişeze în persoană pe teritoriul statului parte solicitant. Statele părţi pot

conveni ca audierea să fie condusă de o autoritate judiciară a statului parte solicitant şi ca o autoritate

judiciară a statului parte solicitat să asiste la aceasta.

Articolul 10 din Convenţia relativă la asistenţa judiciară în materie penală, între Statele

membre ale Uniunii Europene reglementează această instituţie procedurală mai nou intrată în panoplia

de luptă împotriva criminalităţii, respectiv audierea unui martor sau expert, într-o cauză penală, prin

intermediul videoconferinţei. Statul membru solicitat consimte la audierea prin videoconferinţă numai

dacă recurgerea la această metodă nu este contrară principiilor fundamentale ale dreptului său şi cu

condiţia ca el să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii. Dacă Statul membru

solicitat nu dispune de mijloacele tehnice care să-i permită o videoconferinţă, Statul membru solicitant

le poate pune la dispoziţia Statului membru solicitat cu acordul acestuia.

Cererile de audiere prin videoconferinţă conţin motivul pentru care nu este de dorit sau posibil

ca martorul sau expertul să fie prezent în persoană la audiere, numele autorităţii judiciare şi al persoa-

nelor care vor proceda la audiere. Autoritatea judiciară a Statului membru solicitat citează persoana în

cauză să compară după formele prevăzute de legislaţia sa.

Audierea prin videoconferinţă are loc în prezenţa unei autorităţi judiciare a statului solicitat,

asistată la nevoie de un interpret, luându-se măsuri, dacă este cazul, pentru protecţia celui audiat.

Această audiere se efectuează direct de autoritatea judiciară a statului membru solicitant, sau sub

conducerea sa, conform dreptului său intern. Cel audiat poate invoca dreptul de a nu depune mărturie,

drept care i-ar fi recunoscut fie de legea statului membru solicitat, fie de cea a statului solicitant. La

sfârşitul audierii, autoritatea judiciară a statului membru solicitat întocmeşte un proces-verbal în

285

care indică locul şi data audierii, identitatea celui audiat şi calităţile celorlalte persoane ale statului

solicitat, care au participat la audiere, eventualele prestaţii sub jurământ şi condiţiile tehnice în care s-a

desfăşurat audierea. Acest document se trimite autorităţii competente a statului membru solicitant.

Audierea prin teleconferinţă a martorilor şi experţilor. Dacă o persoană care se află pe teritoriul

unui stat membru trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui alt

stat membru, acesta din urmă poate cere, atunci când dreptul său naţional o prevede, asistenţa primului

stat membru pentru ca audierea să poată avea loc prin teleconferinţă. Audierea prin această modalitate

procedurală nu se poate realiza decât dacă martorul sau expertul îi dau acceptul ca audierea să se facă

prin acest mijloc. De asemenea Statul membru solicitat consimte la audierea prin teleconferinţă numai

dacă recurgerea la această metodă nu este contrară principiilor fundamentale ale dreptului său.

7.7. Interceptarea telecomunicaţiilor

Reprezintă un important mijloc de obţinere a dovezilor participării unor persoane la pregătirea

sau comiterea unor fapte penale grave, motiv pentru care este reglementată într-o serie de documente

juridice încheiate la nivel internaţional. În Uniunea europeană, interceptarea telecomunicaţiilor face

obiectul unui titlu al Convenţiei relative la asistenţa judiciară în materie penală, între Statele membre

ale Uniunii Europene, din 29 mai 2000, având ca obiect reglementarea modului în care poate avea loc

această operaţiune, în interesul obţinerii unor informaţii pertinente pentru o cauză penală în curs de

desfăşurare pe teritoriul unuia sau mai multor Statelor membre.

Autoritatea competentă să ordone interceptarea telecomunicaţiilor este o autoritate judiciară sau

o autoritate competentă echivalentă desemnată de Statul membru şi care acţionează în scopurile unei

anchete penale. Orice autoritate competentă a Statului membru solicitant poate, pentru nevoile unei

anchete penale şi conform exigenţelor legislaţiei sale naţionale, să adreseze unei autorităţi competente

a Statului membru solicitat o cerere în vederea interceptării telecomunicaţiilor şi transmiterii lor

imediate statului membru solicitant sau pentru interceptarea, înregistrarea şi transmiterea ulterioară a

înregistrării telecomunicaţiilor statului solicitant.

Atunci când ţinta interceptării se află în Statul membru solicitat, iar comunicaţiile ţintei pot fi

interceptate în acest Stat, cererea prezentată trebuie să conţină şi o descriere a faptelor. Statul membru

solicitat poate cere orice informaţie suplimentară care i se pare necesară pentru a-i permite să aprecieze

dacă măsura solicitată este luată într-o afacere naţională similară. Atunci când formulează o cerere în

vederea interceptării, înregistrării şi transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor, Statul

membru solicitant poate, dacă are un motiv particular să o facă, să ceară şi o transcriere a înregistrării.

Cererea este examinată de către Statul membru solicitat conform legislaţiei şi procedurilor sale

naţionale. Convenţia introduce şi o clauză de confidenţialitate în sensul că Statul membru care

286

primeşte informaţiile le tratează de o manieră confidenţială. Autorităţile competente ale unui stat

membru pot, pentru nevoile unei anchete penale, să procedeze la interceptarea prin intermediul unui

furnizor de servicii desemnat, prezent pe teritoriul său, fără a face să intervină Statul membru pe terito-

riul căruia se află staţia terestră.

Interceptarea telecomunicaţiilor fără asistenţa tehnică a unui alt Stat membru. Atunci când

autoritatea competentă a unui stat membru interceptant a autorizat, pentru nevoile unei anchete penale,

interceptarea telecomunicaţiilor şi când adresa de telecomunicaţii pe teritoriul statului unde este

utilizată telecomunicaţia vizată. Statul membru interceptant informează Statul membru notificat despre

interceptare. Informaţiile notificate de către Statul membru interceptant trebuie să indice autoritatea

care ordonă interceptarea, să confirme că a fost emis un ordin de interceptare legal, în cadrul unei

anchete penale, să permită identificarea ţintei interceptate, arătând infracţiunea care face obiectul

anchetei, precum şi durata interceptării.

7.8. Dispunerea de produsul infracţiunii sau de bunurile confiscate

Identificarea şi recuperarea produsului infracţiunii reprezintă una din activităţile importante

desfăşurate în cursul procesului penal. Convenţiile şi tratatele internaţionale reglementează şi această

chestiune, de o mare importanţă pentru realizarea actului de justiţie.

Astfel, art. 12 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,

adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, prevede că Statele părţi adoptă, în măsura posibilităţilor,

în cadrul sistemelor lor juridice naţionale, măsurile necesare pentru a permite confiscarea produsului

infracţiunii sau a bunurilor a căror valoare corespunde celei a produsului, a bunurilor materiale şi

instrumentelor destinate să fie folosite pentru infracţiunile prevăzute de convenţie.

Totodată, Statele părţi adoptă măsurile necesare pentru a permite identificarea, localizarea,

blocarea sau sechestrarea acestora, în scopul eventualei confiscări. Dacă produsul infracţiunii a fost

transformat sau convertit, în parte sau în totalitate, în alte bunuri, acestea din urmă pot face obiectul

acestor măsuri în locul şi în schimbul acestui produs. Dacă produsul infracţiunii a fost amestecat cu

bunuri achiziţionate în mod legal, aceste bunuri, pot fi confiscate până la concurenţa valorii estimate a

produsului cu care a fost amestecat. Veniturile sau alte avantaje obţinute din produsul infracţiunii,

bunurile în care produsul fost transformat sau convertit ori bunurile cu care a fost amestecat pot, de

asemenea, face obiectul unor astfel de măsuri, în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură ca produsul

infracţiunii.

Pentru realizarea blocării, sechestrării sau confiscării ori a cooperării internaţionale în materie,

fiecare stat parte împuterniceşte instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi competente să ordone

prezentarea ori sechestrarea de documente bancare, financiare sau comerciale, neputându-se

287

invoca secretul bancar pentru a refuza să dea efect dispoziţiilor prezentului paragraf. Statele părţi pot

avea în vedere să ceara ca autorul unei infracţiuni să stabilească originea licită a produsului prezumat

al infracţiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul unei confiscări, în măsura în care aceasta

exigenţă este conformă principiilor dreptului lor intern, naturii procedurii judiciare şi a altor proceduri.

Articolele 13 şi 14 din convenţie reglementează aspecte ale cooperării internaţionale în scopul

confiscării. Astfel, în măsura posibilităţilor, în cadrul sistemului său juridic naţional, un stat parte care

a primit de la un alt stat parte, o cerere de confiscare a produsului infracţiunii, bunurilor, materialelor

sau a altor instrumente prevăzute în convenţie, care sunt situate pe teritoriul său transmite arestarea

autorităţilor competente în vederea pronunţării unei decizii de confiscare, cu scopul de a fi executată în

limitele cererii.

În cazul când o cerere este făcută de un alt stat parte care are competenţa de a investiga o

infracţiune prevăzută de convenţie, statul parte solicitat ia măsuri pentru a identifica, localiza şi bloca

sau sechestra produsul infracţiunii, bunurilor, materialelor sau alte instrumente prevăzute în Convenţie,

în vederea unei eventuale confiscări, fie ordonată de statul parte solicitant, fie ca urmare a unei cereri

formulate de către statul solicitat.

Un stat parte care confiscă produsul infracţiunii sau bunurile a căror valoare corespunde celei a

produsului ori bunurile, materialele şi alte instrumente folosite sau destinate să fie folosite la comiterea

infracţiunilor, dispune de acestea conform dreptului său intern şi procedurilor sale administrative sau

poate restitui produsul infracţiunii orio bunurile confiscate statului parte solicitante, pentru ca acesta să

restituie bunurile proprietarilor legitimi.

O reglementare cuprinzătoare a acestei probleme este realizată prin Convenţia din 1990 a

Consiliului Europei referitoare la spălarea, depistarea, sechestrarea şi confiscarea produsului

infracţiunii care are drept obiectiv facilitarea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte asistenţa în

scop de investigare, depistare, sechestrare şi confiscare a produsului oricărui tip de criminalitate,

îndeosebi infracţiunile grave şi în special cele în materie de stupefiante, traficul de arme, actele de

terorism, traficul de copii şi de femei tinere, precum şi alte infracţiuni care aduc profituri importante.

Convenţia instituie un ansamblu complet de reguli aplicabile tuturor fazelor procedurii, de la primele

investigaţii, până la pronunţarea şi executarea hotărârilor de confiscare, precum şi mecanisme suple,

dar eficace, care să permită o cooperare internaţională cât mai largă posibil, pentru a priva delincvenţii

de instrumentele şi foloasele activităţii lor ilegale.

7.9. Anchete comune şi tehnici speciale de anchetă

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptată la New

York la 15 noiembrie 2000 stipulează în art. 19, că Statele părţi au în vedere să încheie acorduri

288

sau aranjamente bilaterale sau multilaterale în baza cărora, pentru cauzele care fac obiectul anchetelor,

urmăririlor sau procedurii judiciare în unul sau mai multe state, autorităţile competente respective pot

stabili instanţe de anchetă comune. În absenţa unor asemenea acorduri sau aranjamente, pot fi hotărâte

anchete comune de la caz la caz. Articolul 20 din convenţie reglementează utilizarea, de către

instituţiile de aplicare a legii, a unor tehnici speciale de anchetă. Conform acestor prevederi, dacă

principiile fundamentale ale sistemului său juridic naţional permit, fiecare stat parte, ţinând seama de

posibilităţile sale şi conform condiţiilor prevăzute de dreptul său intern, ia măsurile necesare pentru a

permite să se recurgă în mod corespunzător la livrările supravegheate şi, când consideră potrivit, la alte

tehnici de anchete speciale, cum sunt supravegherea electronică sau alte forme de supraveghere şi

operaţiunile de infiltrare, de către autorităţile sale competente pe teritoriul său în vederea combaterii

eficiente a criminalităţii organizate.

Echipele comune de anchetă reprezintă, şi în viziunea instituţiilor europene, o modalitate

eficientă de contracarare a acţiunilor desfăşurate, în mai multe ţări, de către grupurile organizate de

infractori motiv pentru care organizarea şi funcţionarea acestei instituţii este reglementată in extenso în

Convenţia relativă la asistenţa judiciară în materie penală între Statele membre ale Uniunii Europene.

În conformitate cu prevederile articolului 13 din convenţie, autorităţile competente ale cel puţin două

State membre pot, de comun acord, să creeze o echipă comună de anchetă, cu un obiectiv precis şi

pentru o durată limitată care poate fi prelungită cu acordul tuturor părţilor, pentru a efectua anchete

penale în unul sau mai multe State membre care creează echipa. Componenţa echipei este decisă cu

acordul părţilor. Echipa comună de anchetă poate fi creată atunci când, în cadrul unei proceduri de

anchetă desfăşurată de către un stat membru pentru a descoperi infracţiuni, se impune efectuarea unor

anchete dificile care implică mobilizarea unor mijloace importante şi care privesc şi alte State membre,

precum şi în cazul unor infracţiuni ce impun o acţiune concertată în Statele respective. Cererea de

creare a unei echipe comune de anchetă poate proveni de la orice stat membru interesat, iar echipa este

creată în unul din Statele în care ancheta trebuie efectuată.

Realizarea unor anchete discrete. În tot mai multe cazuri, din ce în ce mai numeroase în ultima

perioadă, se iveşte necesitatea realizării unor anchete discrete, care să permită obţinerea de informaţii

sau elemente de probaţiune necesare finalizării unei cauze penale. Articolul 14 al Convenţiei relative la

asistenţa judiciară în materie penală, între Statele membre ale Uniunii Europene reglementează o astfel

de situaţie. Astfel, Statul membru solicitant şi Statul membru solicitat pot conveni să se ajute reciproc

pentru realizarea unor anchete penale de către agenţi care intervin în secret sau sub o identitate fictivă

(anchete discrete). Autorităţile competente ale Statului membru solicitat decid, în fiecare caz de speţă,

răspunsul care trebuie dat cererii ţinând cont, aşa cum trebuie, de legea şi procedurile naţionale. Cele

289

două State membre convin, în respectul legii şi al procedurilor lor naţionale, asupra duratei anchetei

discrete, a modalităţilor precise şi a statutului juridic al agenţilor respectivi în cursul desfăşurării

acestora. Potrivit convenţiei, anchetele discrete se desfăşoară conform legii şi procedurilor naţionale

ale Statului membru pe teritoriul căruia se derulează.

7.10. Dispoziţii ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene privind spaţiul de libertate,

securitate şi justiţie

Dispoziţiile Consiliului Europei

În cadrul Consiliului European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999 s-a statuat că

recunoaşterea reciprocă a hotărârilor este piatra unghiulară a cooperării judiciare între statele membre

ale Uniunii Europene, iar în cadrul acesteia trebuie să se asigure un spaţiu de libertate, securitate şi

justiţie. Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene se desfăşoară în baza unor

instrumente comunitare care în baza deciziilor luate la Tampere şi la Haga, pun în evidenţă din ce în ce

mai mult principiul recunoaşterii reciproce. Dacă iniţial preponderent erau Convenţiile, în ultimii ani,

s-a optat pentru soluţia adoptării unor decizii-cadru şi decizii ale Consiliului Europei, care prezintă

avantajul că nu mai este necesară ratificarea de către statele membre şi facilitează armonizarea

legislaţiei. Trebuie precizat faptul că, cel puţin în momentul de faţă nu se poate vorbi în cadrul Uniunii

Europene de armonizarea dreptului penal material şi procedural, ci doar de recunoaşterea reciprocă, pe

baza valorilor comune ale statelor membre. Deci nu există un drept penal european unic, ci doar un

drept european (comunitar) penal, format din ansamblul normelor comunitare care reglementează

acest domeniu.

Decizia-cadru nr. 2002/584/J.A.I. (justiţie şi afaceri interne) din 13 iunie 2002 a Consiliului

Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre

ale Uniunii Europene este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal, care reglementează

principiul recunoaşterii reciproce, pe care Consiliul Europei o apreciază ca fiind „cheia de boltă” a

cooperării judiciare. Ea înlocuieşte în relaţia dintre statele membre ale UE, procedurile clasice de

extrădare, cu excepţia cazurilor pentru care unele state membre au declarat că vor continua să aplice

tratatele de extrădare.

Decizia-cadru privind mandatele de arestare european şi procedurile de predare între statele

membre ale Uniunii Europene a fost transpusă integral în Titlul III al Legii nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin

Legea nr. 224/2006.

290

Mandatul de arestare european

Uniunea Europeană a adoptat Decizia-cadru a Consiliului Europei nr. 2002/584(JAI) din 13

iunie 2002 referitoare la mandatul european de arestare şi la procedurile de remitere între statele

membre prin care orice procedură politică şi administrativă este suprimată în favoarea unei proceduri

judiciare.

Din punct de vedere juridic mandatul european de arestare este definit ca o decizie judiciară

emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării

şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a

judecăţii sau în scopul executării unei pedepse ori a unei măsuri privative de libertate (a nu se

confunda cu mandatul de arestare preventivă din dreptul intern, întrucât mandatul european de arestare

este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare

a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern).436

Mandatul european de arestare se emite numai

atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la

îndeplinire în ţară, întrucât persoana în cauză se sustrage pe teritoriul altui stat membru al Uniunii

Europene.

Mandatul de arestare european vizează înlocuirea sistemului actual de extrădare impunând

fiecărei autorităţi judiciare naţionale (autoritatea judiciară de executare) să recunoască ipso facto, şi

prin intermediul unor controale minime, cererea de remitere a unei persoane, formulată de autoritatea

judiciară a unui alt stat membru (autoritatea judiciară emitentă). Statele membre sunt totuşi libere să

aplice şi să încheie acorduri bilaterale sau multilaterale care să simplifice şi mai mult procedurile de

remitere.437

Practic, în loc de întreaga documentaţie care se anexează unei cereri de extrădare, este

suficient ca autoritatea judiciară română competentă sau din alt stat membru al UE să completeze cu

atenţie rubricile formularului şi să transmită mandatul european de arestare autorităţii judiciare de

executare, pe una din căile admise de lege. Potrivit art. 83 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată de Legea nr. 224/2006, Mandatul

european de arestare va putea fi transmis de instanţele române emitente direct autorităţii judiciare de

executare, prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea

judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. Mandatul este aplicabil în prezenţa unei

condamnări definitive sau a unei măsuri de siguranţă cu o durată de cel puţin 4 luni ori a unei

infracţiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranţă cu un

436

Stoica Gh.-Mihai, Cătuţi C-tin-Cristian, op.cit., pag. 45. 437

Ioan Hurdubaie – Instrumentele cooperării internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de

probaţiune, Editura ERA, Bucureşti, 2006, pag. 112.

291

maxim de peste 1 an.438

Infracţiunile care pot duce la remiterea persoanei fără controlul dublei

incriminări a faptelor, cu condiţia ca ele să fie pedepsite în statul membru emitent al acestui mandat, cu

o pedeapsă de cel puţin 3 ani sunt: terorismul, traficul de fiinţe umane, corupţia, participarea la o

organizaţie criminală, falsul de monedă, omorul, rasismul şi xenofobia, violul, traficul cu vehicule

furate, frauda, inclusiv frauda la interesele financiare comunitare. Pentru actele criminale, altele decât

cele menţionate mai sus, remiterea poate fi subordonată condiţiei ca fapta pentru care se cere să

constituie o infracţiune potrivit dreptului statului membru de executare (regula dublei incriminări).

În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui

mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informativ Schengen, prin intermediul

sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin

Ministerul Justiţiei, prin intermediul O.I.P.C. - Interpol sau prin orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă,

în condiţii care permit ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea. Dacă

autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea

necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de

specialitate a Ministerului Justiţiei (Direcţia Drept Internaţional şi Tratate), pentru a obţine informaţiile

necesare de la statul membru de executare. Pentru a identifica autoritatea judiciară de executare din

statul membru în care este localizată persoana urmărită, se poate utiliza Atlasul privind mandatul

european de arestare, disponibil pe site-ul Reţelei Judiciare Europene la adresa http://www.ejn-

crimjust.eu.int/eaw_atlas.aspx sau se poate apela la punctele naţionale de contact ale Reţelei Judiciare

Europene, din cadrul Ministerului Justiţiei, ale căror coordonate sunt disponibile pe site-ul Ministerului

Justiţiei.

Mandatul de arestare european trebuie să conţină o serie întreagă de informaţii privind

identitatea persoanei, autoritatea judiciară emitentă, condamnarea definitivă, natura infracţiunii,

pedeapsa, etc.

Atunci când persoana urmărită este arestată, ea are dreptul să fie informată despre conţinutul

mandatului de arestare, şi să beneficieze de asistenţa unui avocat şi a unui interpret. În aşteptarea unei

decizii, autoritatea de executare procedează la audierea persoanei în cauză, însă cel mai târziu după

şaizeci de zile de la arestare, autoritatea judiciară de executare trebuie să ia o decizie definitivă asupra

executării mandatului european şi să informeze autoritatea emitentă. Orice perioadă de deţinere

relativă la mandatul european de arestare trebuie dedusă din durata totală a privării de libertate

pronunţată eventual. Persoana în cauză îşi poate da consimţământul la remitere de o manieră

irevocabilă şi fiind pe deplin informată despre acest lucru. În acest caz special, autoritatea judiciară de

438

Ioan Hurdubaie – Instrumentele cooperării internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de

probaţiune, Editura ERA, Bucureşti, 2006, pag. 113.

292

executare trebuie să ia o decizie definitivă asupra executării mandatului în cele zece zile care urmează

exprimării consimţământului.

Executarea mandatului european de arestare şi remiterea persoanei pot fi refuzate când

infracţiunea este acoperită de amnistie în statul membru de executare, când persoana nu poate fi

considerată responsabilă de către statul de executare datorită vârstei sale şi în situaţia în care a fost

pronunţată, pentru aceeaşi faptă, o sentinţă definitivă împotriva aceleiaşi persoane de către un stat

membru, când a intervenit prescripţia acţiunii penale sau a pedepsei conform dispoziţiilor statului

membru de executare. Decizia-cadru oferă şi posibilitatea de a confisca şi a remite anumite obiecte

(probele materiale ale infracţiunii) sau obiectele dobândite ca urmare a comiterii infracţiunii.

Potrivit unei evaluări realizată de Comisia Europeană în anul 2005, impactul mandatului

european de arestare, de la intrarea sa în vigoare la 1 ianuarie 2004, apare pozitiv, atât în termeni de

depolitizare, de eficacitate, cât şi de rapiditate a procedurii remiterii. Mandatul european de arestare

este operaţional în toată Uniunea Europeană, în majoritatea cazurilor. Remiterea unei persoane către

un alt stat membru dura în medie, la data evaluării numai între 13 la 43 zile, acolo unde, anterior, o

extrădare dura peste 9 luni.

Mandatul european pentru obţinerea de probe

Consiliul Uniunii Europene a procedat de curând la un schimb de vederi asupra unei decizii-

cadru cu privire la mandatul european de obţinere a probelor vizând strângerea de obiecte, documente

şi date în vederea utilizării lor în cadrul procedurii penale. Dezbaterea s-a axat esenţial asupra

motivelor de refuz bazate pe principiul teritorialităţii, definirea infracţiunilor şi a căilor de recurs,

precum şi asupra chestiunii de a şti ce noi autorităţi sunt competente pentru a emite, a reporta sau a

refuza mandatele europene de obţinere a probelor.

Proiectul de decizie-cadru vizează crearea unui dispozitiv având ca obiect facilitarea obţinerii

de probe în afacerile transfrontaliere pe baza principiilor de recunoaştere reciprocă. Ea este fondată pe

ideea că mandatul european de obţinere a probelor ar constitui o decizie emisă de către o autoritate

judiciară într-un Stat membru, recunoscută şi executată în mod direct de către o autoritate judiciară

dintr-un alt Stat membru. În raport cu procedurile de asistenţă existente cărora li se va substitui,

mandatul european de obţinere a probelor ar prezenta avantaje, îndeosebi o accelerare a procedurii, şi

ar comporta garanţii care pentru emiterea unui mandat şi executarea acestuia.

Textul deciziei-cadru adoptă faţă de recunoaşterea reciprocă aceeaşi abordare ca şi al celui al

deciziei-cadru in cazul mandatului de arestare european. Mandatul european de obţinere a probelor ar

fi deci constituit dintr-un singur document tradus de către autoritatea emitentă într-o limbă oficială

293

a Statului de execuţie. Nici o altă traducere nu ar mai fi deci necesară. Altfel spus, mandatul european

de obţinere a probelor ar putea fi executat imediat de aceeaşi manieră procedurală ca şi o măsură

procedurală naţională. El ar fixa obiectivele de atins, lăsând Statului de execuţie grija de a decide

maniera cea mai potrivite de a obţine probele conform dreptului său naţional.

294

BIBLIOGRAFIE

Legislaţie

1. Tratatul de funcţionare a Uniunii europne;

2. Tratatul de la Amsterdam, 07.02.1992

3. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

4. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)

5. Convenţia ce are legătură cu extrădarea între statele membre EU din 10.03.1995, Jurnalul

Oficial, C 78, 30.3.1995

6. Convenţia din 1904 privind traficul cu fiinţe umane

7. Convenţia EU pentru Asistnţa mutuală în chestiuni criminale între statele member a EU din

29.5.2000, Jurnalul Oficial, C 197, 12.7.2000,

8. Convenţia Eurodac;

9. Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15 noiembrie 2000.

10. Convenţia pentru asistenţa mutuală în chestiuni criminale între statele membre ale EU din

29.5.2000, Jurnalul Oficial C197, 12.7,2000, (Convenţia EU pentru MACM din 2000)

11. Convenţie pentru folosirea tehnologiei informaţiei pentru scopuri vamale

12. Convenţiei Europol

13. REGULAMENTUL (CE) NR. 767/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL

CONSILIULUI

14. Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2009

privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize),

15. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 407/2002 din 28 februarie 2002 care stabileşte anumite

reguli pentru implementarea Regulamentului (CE) Nr. 2725/2000 privind crearea "Eurodac"

pentru compararea amprentelor în vederea aplicării efective a Convenţiei de la Dublin.

16. Regulamentul Eurodac;

17. Rev. Belge Drept International 27, 94, pag. 407, Documentele ONU A/5746

18. Rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 2129/XX din 12 decembrie 1965 (art.4).

295

19. Rezoluţia Parlamentului European din 30 noiembrie 2006 legat de procesul făcut în stabilirea

unei arii de libertate, securitate şi justiţie, BG – 0625 / 2006;

20. Recomandarea nr. R (2000) 11 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind lupta

împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale;

21. Reglementarea Consiliului (EC) nr. 2007/2004 din 26 octombrie 2004 care stabileşte o agenţie

eruopeană pentru management-ul operaţional de cooperare la graniţele externe a statelor

membre a UE, L 3491/1 (Reglementarea Frontex)

22. Programul de la Stockholm - o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi pentru

protecţia acestora, CO EUR-PREP 2, JAI 81, POLGEN 8, 5731/10, Bruxelles, 3 martie 2010.

23. Programme de Travail de la Section de la justice Penale du Secretariat de l’Organization des

Nations Unies – 6A/31/6.

24. Protocol privind prevenirea, combaterea şi sancţionarea traficului de persoane, în special al

femeilor şi copiilor, anexa la Convenţia Naţiunilor Unite din noiembrie 2000 împotriva crimei

organizate transnaţionale.

25. Protocolul Adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite din noiembrie 2000 privind prevenirea şi

combaterea criminalităţii organizate transnaţionale.

26. Protocolul Naţiunilor Unite pentru prevenirea, combaterea şi pedepsirea traficului de persoane,

în special femei şi copii. Protocolul a fost adoptat la 15 noiembrie 2000 şi a fost ratificat de

România prin Legea nr. 565/2002.

27. Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei privind

criteriile şi mecanismele pentru stabilirea Statului responsabil pentru examinarea unei cereri de

azil depusă într-un Stat Membru sau în Islanda sau Norvegia.

28. Acordul proiect dintre Europol şi USA : Decizia Consiliului 13359/01;

29. Decizia 2010/260/UE a Comisiei din 4 mai 2010 privind planul de securitate pentru

funcţionarea Sistemului de Informații privind Vizele (JO L 112, 5.5.2010, p. 25).

30. Decizia Consiliului 371/2009/JAI privind înfiinţarea Oficiului european de Poliţie –Europol,

din 06.04.2009;

31. Decizia Consiliului din 23 iunie 2008 pentru îmbunătăţirea cooperării între unităţile de

intervenţie specială ale statelor membre ale EU în situaţii de criză, Jurnalul Oficial, L 210,

6.8.2008

32. Decizia Consiliului din 24 octombrie 2008 pentru un punct de contact al reţelei împotriva

296

corupţiei, Jurnalul Oficial, L 301,

33. Deciziei Cadru nr. 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului

de fiinţe umane

34. Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea României la Convenţia unică asupra stupefiantelor

din 1961 si la protocolul privind modificarea acesteia din 1972

35. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.

36. COM 2004, 116 final, Propunerea pentru Reglementarea Consiliului despre caracteristicile şi

biometricele standardele de siguranţă în paşapoartele EU, Bruxelles, 18 februarie 2004;

37. Comitetului Executiv Schengen din 28 aprilie 1999 privind îmbunătăţirea cooperării

poliţieneşti în vederea prevenirii şi descoperirii infracţiunilor (publicat în OJL 239 din

22.09.2000)

38. Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu COM(2010) 385 final,

Prezentare generală asupra modului de gestionare a informaţiilor în spaţiul de libertate,

securitate şi justiţie, Bruxelles, 20.7.2010.

39. Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul economic şi social

european şi Comitetul Regiunilor, crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pentru

cetăţenii europei, Plan de acţiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm,

COM(2010) 171 final, Bruxelles, 20.4.2010.

40. Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu COM(2009) 262, Un spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor, Bruxelles, 10.6.2009.

41. Documentul Consiliului 17024/09, adoptat de Consiliul European la 10-11 decembrie 2009.

42. JOCE C 326 din 21 noiembrie 2001;

43. JOCE L 191 din 7 iulie 1998.

44. JOCE L063 din 6 martie 2002.

45. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83/81

46. Lege nr.197 din 25 mai 2004 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre România şi

Oficiul European de Poliţie, semnat la Bucureşti la 25 noiembrie 2003

47. Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992 pentru aderarea Romaniei la Conventia asupra

substantelor psihotrope din 1971 si la Conventia contra traficului ilicit de stupefiante si

substante psihotrope din 1988

48. Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea

297

infracţionalităţii transfrontaliere.

49. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.

50. Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane, actualizată prin OUG nr. 143/2002 aprobată

prin Legea nr. 45/2003, modificată prin OUG nr. 79/2005.

51. Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane.

52. LEGEA nr.64 din 23 martie 2005 privind participarea României ca membru cu drepturi depline

la Grupul de cooperare pentru combaterea consumului şi a traficului ilicit de droguri (Grupul

POMPIDOU) din cadrul Consiliului Europei

Cărţi, monografi

1. Adrian Iacob, C-tin Victor Drăghici – Crima organizată, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006

2. Brammertz S., „Cooperarea poliţienească în Europa şi în Euroregio Meuse-Rhin”, Deviere şi

Societate, vol. 16, nr. 2, 1992

3. Brammertz S., De Vreese S. şi Thys J., „Cooperarea poliţienească transfrontalieră, Bruxelles,

Politeia, 1993

4. Constantin Andronovici, " Drept internaţional public", voi. I, Editura Graphix, Iaşi, 1993

5. Costică Voicu – Spălarea banilor murdari, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999

6. Costică Voicu, Adriana Cameria Voicu, Ioan Geamănu – Criminalitatea organizată în domeniul

afacerilor, Editural Pildner /Pildner, Târgovişte, 2006

7. C-tin Drăghici, S.Şerb, A.Iacob, A.Ignat, Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;

8. Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura M.A.I., Bucureşti, 2004

9. De Bresson H., „Comisariate mixte la frontieră”, Le Monde, din 9/12/95

10. Dec.ONU E.C.N.7/558/1978.

11. Dewallef Y., „Colaborarea poliţienească internaţională sau cum se rezolvă problemele care

rezultă din deschiderea frontierelor”, Revistă Internaţională de Criminologie şi Poliţie Tehnică,

nr, 2, 1993

12. Drăgan Jenică, Legislaţie antidrog, Ed. Fadrom,

13. Dumitra Popescu şi Florian Coman – Drept internaţional public, Editura Ministerului de

Interne, Bucureşti, 1993

14. Dumitru Mazilu – Dreptul Internaţional public, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2005

298

15. Dumitru Popescu – Criminalitatea transfrontalieră, Revista Criminalistica nr.2/2004

16. Emil Hedeşiu – Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura UNAO, Bucureşti,

2005

17. Fijnaut C, Ouwerkerk J., Viitorul cooperării poliţieneşti şi judiciare în Uniunea europeană,

Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, 2010

18. George Soros – Criza capitalului global, Editura Nemira, Bucureşti, 1998

19. Georgiana Tudor, Mariana Constantinescu, Mandatul european de arestare, Ed.Hamangiu

2009;

20. Gh.Pele şi Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de

Interne, Bucureşti, 1983

21. Gheorghe Drăgan- Grupul Egmont, cooperarea internaţională pentru combaterea spălării

banilor şi finanţării terorismului, Buletinul Documentar nr. 4/2005 al P.N.A.;

22. Gheorghiţă Mateuţ, Tiberiu Rudică (referenţi ştiinţifici) şi colectiv- Traficul de fiinţe umane.

Infractor. Victimă. Infracţiune, Asociaţia Alternative Sociale Iaşi, 2005;

23. González Fuster, G. şi Paepe P., „Guvernarea reflexivă şi cel de-al treilea pilon al UE – Analiza

Protecţiei Datelor şi a Aspectelor de Legislaţie penală”;

24. Grigore Geamănu, "Drept internaţional public", vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981.

25. H.Meiyrowitz – La repression et par les tribunaux allemands des crimes contre l’humanite et de

l’appartenance a une organisation criminelle en aplication de la loi – in nr. 10 cu Conseil de

Controle allie, Paris, 1960;

26. Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Nicolae Steflea, Statele lumii, mică enciclopedie,

ediţia a V-a, editura Romby, Bucureşti, 1993;

27. Ioan Hurdubaie – Instrumente ale cooperării internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor

criminalistice de probaţiune, Editura Era, Bucureşti, 2006

28. Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora

Pintilie, Gabriel Oloeriu şi Marin-Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura

Sitech, Craiova, 2006

29. Ion Diaconu, ''Drept internaţional public". Casa de Editură şi Presă " Şansa" S.R.L., Bucureşti,

1995. p. 243.

30. Ion Hurdubaie – Evaluările Interpolului privind ameninţările criminalităţii la nivel mondial –

publicată în Buletinul de Informare Documentare al Ministerului Administraţiei şi Internelor

nr.4/2003

299

31. Ion Pitulescu – Consideraţii privind metodica investigării şi cercetării infracţiunii de spălare a

banilor, Revista Criminalistica nr.2/2002;

32. Ion Suceavă şi Florian Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura

Romcartexim, Bucureşti, 1997,

33. J. Benyon, “Poliţia Uniunii Europene: schimbarea bazei legislative de cooperare”, Buletinul

Europei“ fasc. 420: Comisia comunităţii europene: cooperarea în domeniul justiţiei şi a

afacerilor interne şi judiciare”, Buletinul Europei, aprilie 1993,

34. Joseph E.Stiglitz – Globalizarea – speranţe şi iluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003

35. Joubert C. şi Bevers H., „Poliţia şi Europa”, Revistă de Ştiinţe Criminale, 1992

36. Le Dosar Serge şi Rose Philiphe – Cyber – Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998

37. M.Fitzmaurice – International legal problems of the envinomental protection of the Baltic Sea,

Rev. By E.Frankx, 1992,

38. Manualului SIREENE;

39. Marie Cristine Dupuis – Danon – Finance Criminelle, Editura Presses Universitaires de France,

2004

40. Michel Vivant, Lamy Le droit de l’informatique, Ed. Lamy, Paris 1989

41. O.Manolache, Drept Comunitar, ed.a v-a, Ed.All Beck, Bucureşti 2006;

42. Oficiul Naţiunilor Unite pentru controlul drogurilor şi prevenirea crimei nr. 34/35/1999

„Paradisurile fiscale, secretul bancar şi spălarea banilor”,

43. Oliver Jerez – Le blanchiment de l’argent, Editura Revue Banque – Paris, 2003

44. Paolo Pezini – Mafiile, Editura BIC-ALL, Bucureşti, 2003

45. Ph. Broyer – La nouvelle economic criminelle – în volumul „Criminalitatea financiară”,

Editura D’Organisation, Paris, 2002

46. R. Traşcă, La place de L Office Europeene de Lutte Antifraude dans la repression de la fraude

au budget communautaire, Cahiers de droit europeen (2008);

47. Radu Vasiliu, Decolonizarea şi relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1972.

48. Raport Anual al Consiliului şi Parlamentului privind activităţile Unităţii Centrale a

EURODAC, SEC (2004)

49. Raportul Comisiei Europene privind crima organizată în anul 2003

50. S.Rădulescu şi S.Baniciu – Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, Bucureşti, 1996

51. Stoica Gh. Mihai, Cătuţi C.Cristian – Cooperarea poliţienească internaţională în România,

Editura Paper Print Invest, Bucureşti, 2006

52. Tudor Ştefan,Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept Comunitar, Editura C.H.Beck,

300

Bucureşti 2007;

53. Ţical G., Blanda P., Edificarea unui sistem internaţional al controlului drogurilor, Ed. Pildner,

1999

54. Valerian Cioclei – Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

55. Victor Buculescu, Ion Florea, " Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale", Editura Politică,

Bucureşti, 1982

56. W.E.B. Du Bois, The Soul of Black Folk, Chicago, 1904.

57. www.europol.eu.int

58. Yoice V.A. – The story of international cooperation, New York, 1964.

Web-uri

http://europa.eu/

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame

http://www.emcdda.europa.eu/

http://www.europeana.ro/schengen/Schengen.htm

http://www.fatf-gafi.org/

http://www.incb.org/incb/fr/index.html

http://www.interpol.int/

http://www.un.org/french/pubs/l'onuetvous/odccp.htm

http://www.un.org/french/pubs/l'onuetvous/odccp.htm