Curs Asigurari

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA: DREPT ANUL III SEMESTRUL II I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator Titlul disciplinei: DREPTUL ASIGURARILOR Codul: DID 3260 Numărul de credite: 3 Loc de desfăşurare: Facultatea de Drept, str. Avram Iancu nr.11, Cluj-Napoca II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator Nume, titlul ştiinţific: Conf..dr. Radu N. Catana Informaţii de contact: [email protected]; tel. 0264-405300 Ore de audienţă: joi 12,00-13,00; sala Catedra Drept Privat III. Descrierea disciplinei

Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale ce vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul asigurarilor, cunoaşterea modificărilor legislative în acest domeniu. Prin intermediul unor metode moderne, studentul primeşte informaţii privind participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare pentru a se integra în mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta.

Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile juridice de bază ale dreptului asigurarilor, anume – raporturile juridice in dreptul asigurarilor, participanţii la activitatea de asigurare, organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare si reasigurare, ssupravegherea activitatii de asigurare, contractul de asigurare, contractul de asigurare cu tertii. Temele vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ care vizează şi alte instituţii juridice specifice domeniului disciplinei cum sunt cele privind procedura insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale asigurartorilor.

Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul asigurarilor în condiţiile economiei de piaţă, multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea punctelor de conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil, constituie argumente pentru considerarea acestei discipline de studiu ca fiind o materie de bază alături de celelalte discipline de specialitate economică.

Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care formează obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi să întregească pregătirea de specialitate a studentilor, să le permită acestora o abordare a fenomenelor economice şi comerciale şi din perspectiva juridică.

Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor de asigurari - regimul legal privind constituirea, organizarea, funcţionarea acestora şi a activităţii de asigurare, prezintă utilitate pentru înţelegerea şi operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi normele legale care formează reglementarea de bază a relaţiilor de asigurare şi, nu în ultimul rând, aplicarea coerentă şi performantă a acestora.

Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au tangenţă cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care operează teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a legislaţiei comerciale începând cu actele normative de bază – Legea nr.32/2000 si Legea nr.136/1995 modificata.

mailto:[email protected]

IV. Bibliografie obligatorie:

1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007. 2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008. 3. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei

- Dreptul asigurarilor in PowerPoint (MOffice), Radu N Catana

VI. Planificarea/Calendarul întâlnirii şi a verificărilor/ examinărilor intermediare Săptămâna 1 Tematică curs şi seminar: Fundamentele tehnice ale operaţiunii de asigurare Concepte de bază: Definiţia juridică şi tehnică a operaţiunii de asigurare, Mecanismul tehnic al operaţiunii de asigurare, Elementele mecanismului asigurării, Tehnici de gestiune a riscurilor prin divizarea acestora, reasigurarea, Coasigurarea; Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.

I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 2 Tematică curs şi seminar: Domeniul şi diversitatea asigurărilor. Concepte de bază : Asigurările sociale, Diferenţele dintre asigurările comerciale si cele sociale, Asigurări şi pensii private, Clasificarea asigurărilor comerciale; Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008. Săptămâna 3 Tematică curs şi seminar: Clasele de asigurări generale Concepte de bază: Clasificarea asigurărilor după finalitatea lor, Denumiri generice de asigurări, Asigurări de daune şi asigurări de persoane Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 4 Tematică curs şi seminar: Cadrul legal al activitaţii de asigurare. Concepte de bază: Reglementarea asigurărilor în România, Dreptul Comunitar al Asigurărilor Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 5 Tematică curs şi seminar: Intreprinderile comerciale de asigurări.

Concepte de bază: Categoriile de asigurători autorizaţi să opereze în România, Asigurătorii cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene, Asigurătorii (şi reasigurătorii) din state terţe, Autorizarea societăţilor de asigurare pe acţiuni, Intermediarii în asigurări, Brokerii de asigurare, Agentii de asigurare; Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008. Săptămâna 6 Tematică curs şi seminar: Supravegherea activităţii societăţilor din domeniul asigurărilor Concepte de bază: Norme de prudenţă organizaţională (managerială), Norme prudenţiale de natură contabil-financiară, Măsuri prudenţiale pentru asigurarea solvabilităţii patrimoniale şi a capacităţii de plată, Insolvenţa societăţilor din domeniul asigurărilor Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 7 Tematică curs şi seminar: Insolvenţa societăţilor din domeniul asigurărilor. Concepte de bază: Redresarea financiară, Măsuri de redresare, Modalitati de redresare, Inchiderea procedurii de redresare financiară, Procedura falimentului, Protecţia creditorilor de asigurări în procedura falimentului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 8 Tematică curs şi seminar: Caracteristicile fundamentale ale contractului de asigurare Concepte de bază: Caracterele juridice ale contractului de asigurare, Asigurat, Asigurator, Interesul asigurabil, Evenimentul asigurat, . Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 9

Tematică curs şi seminar: Determinarea riscului, Circumstanţele acoperite

Concepte de bază: Excluderea riscurilor de la acoperire, Excluderile legale de la acoperire, Excluderile convenţionale directe, Perioada de timp acoperită Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 10 Tematică curs şi seminar: Incheierea contractului de asigurare

Concepte de bază: Procedura formării acordului de voinţe, Dreptul de dezicere, Informarea (pre)contractuală sau calitatea consimţământului, Informarea asigurătorului de către asigurat, Conţinutul obligaţiei de informare a asiguraţilor, în vederea încheierii unui contract de asigurare, Problema procedurii de informare, Viciile de consimţământ, Conţinutul obligaţiei de sfătuire, Regimul juridic al clauzelor abuzive Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 11 Tematică curs şi seminar: Efectele contractului de asigurare

Concepte de bază: Stabilirea cuantumului primei de asigurare, Principiile primei de asigurare, Obligaţiile asiguratului altele decât plata primelor, Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 12 Tematică curs şi seminar: Declararea survenirii riscului, Concepte de bază: Principiul indemnitar, Supraasigurarea, Asigurările multiple cumulative, Subasigurarea. Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 Săptămâna 13 Tematică curs şi seminar: Contractul de asigurare si tertii

Concepte de bază: Beneficiarul în asigurările de persoane şi de bunuri, Modalităţile de atribuire

a beneficiului contractului, Terţul prejudiciat, în asigurările de răspundere civilă. Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008. Săptămâna 14

Tematică curs şi seminar: Procedura de stabilire a răspunderii asiguratului şi a obligaţiei asigurătorului

Concepte de bază: Procedura tripartită, Situaţia creditorului cu garanţie reală asupra bunului asigurat, Terţii debitori ai asigurătorului. Principiul subrogaţiei, Regimul subrogaţiei. Condiţiile subrogaţiei asigurătorului

.

Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate, exemplificări şi studii de caz. Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008 VII. Modul de evaluare:

- Nota finală se determină în felul următor 100% - nota de la examenul final de semestru ce constă într-un test cu una sau

douaa intrebari descchise VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale

- In intervalul intre activităţile de predare si seminarizare va stăm la dispoziţie in orele de consultaţii si prin intermediul e-mail-ului.

- Va rugam vizitaţi site-ul facultatii unde găsiţi o serie de informaţii utile referitoare la aceasta disciplina!

IX. Bibliografie opţională I. Albu-Cîrnu, Asigurarea creditului, Rosetti, Bucureşti, 2002 J. Bigot (dir.), Traité de droit des assurances, tome 3, LGDJ 2002, Paris J.-M. Binon, Le droit des assurances de persones, Ed. Larcier, Louvain, 2007 J. Birds, N.J. Hird, Birds’ Modern Insurance Law, Sweet&Maxwell, London, 2001 J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-Litec, Paris, 2005 Cr. Bennett, Dicţionar de asigurări, Editura Trei, Bucureşti, 2003 P. Chen, L’information précontractualle en droit des assurances, P.U. Aix-Marseille, 2005 Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 5e edition, Dalloz, Paris, 2001 D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004 Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, Les grands principes de l’assurance, L’Argus Editions, Paris, 2002 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001 Fr. Ewald, J-H. Lorenzi (editori), Encyclopédie de l’assurance, Economica, 1998 J-L. Fagnart, Droit des assurances, Presses Universitaires de Bruxelles, 2001 A. Favre-Rochex, G. Courtieu, Le droit du contrat d’assurance terrestre, LGDJ, Paris, 1998 H. Groutel, Cl-J. Berr, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 2004 R. Hodgin, Insurance law. Text and materials, Cavendish pub., UK, 1998 L. Iancovici, Dreptul asigurărilor comerciale. Practică Judiciară, Ed. Horion, Craiova, 1998 C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri, All Beck, Bucureşti, 1999 B. Jaluzot, La bone foi dans les contrats. Etude comparative de droit francais, allemand et japonais, Dalloz, Paris, 2001 Jurisclasseur Civil Annexes 1, 2 “Responsabilité civile - Assurances”, Editions du Jurisclasseur, Paris, 1997 D. Krajeski, Droit des assurances, Montchrestien, Paris, 2004 Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, Droit des assurances, 12e édition, Dalloz, Paris, 2005, Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité civile et des contrats, Dalloz, Paris, 2006 E.M. Minea, Incheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, C.H. Beck, Bucureşti, 2006 R. Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, CH Beck, Bucureşti, 2003 J.-Cl. Ponge, Les sanctions en droit des assurances, L’Harmattan, Paris, 2005 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, CH Beck 2006 I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Lumina lex, Bucureşti, 2004

P. Vailler, Les limites de l'assurances, La tribune de l'assurance, Paris, 2000 I. Văcărel, I. Bercea, Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti 1998 J. Yeatman, Manuel International de l’Assurance, Economica, Paris, 1998 ŞEF CATEDRĂ, TITULAR DISCIPLINĂ, Prof. univ. dr. Liviu Pop Conf. dr. Radu N. Catana

SUPORT DE CURS

ANUL III - Semestrul 2

Cluj – Napoca 2009

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Facultatea de Drept Specializarea: Drept Disciplina: Dreptul asigurarilor

I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Conf.dr. Radu N. Catana E-mail: [email protected] Birou: str. A. Iancu nr. 11, cam. 121 Telefon: 0264-405300 Fax: 0264-405300 Consultaţii: se vor afişa la momentul respectiv la avizierul catedrei.

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: Dreptul asigurarilor Codul cursului: DID 3260 Anul, Semestrul: anul III, sem 2 Tipul cursului: optional

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Cursul de dreptul asigurarilor îşi propune să dezvolte abilităţi şi cunoştinţe juridice necesare persoanelor care vizează ocuparea unor posturi in cadrul societatilor de asigurari. Titularul de curs încurajează participarea oricăror studenţi în cadrul cursului, indiferent de pregătirea educaţională a acestora. Pentru studenţii care provin din afara învătământului economic sau juridic se recomandă parcurgerea unei bibliografii minimale din domeniul dreptului civil (teoria generala a obligatiilor si contracte speciale).

Descrierea cursului Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale

ce vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul asigurarilor, cunoaşterea modificărilor legislative în acest domeniu. Prin intermediul unor metode moderne, studentul primeşte informaţii privind participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare pentru a se integra în mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta.

Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile juridice de bază ale dreptului asigurarilor, anume – raporturile juridice in dreptul asigurarilor, participanţii la activitatea de asigurare, organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare si reasigurare, ssupravegherea activitatii de asigurare, contractul de asigurare, contractul de asigurare cu tertii. Temele vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ

mailto:[email protected]

care vizează şi alte instituţii juridice specifice domeniului disciplinei cum sunt cele privind procedura insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale asigurartorilor.

Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul asigurarilor în condiţiile economiei de piaţă, multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea punctelor de conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil, constituie argumente pentru considerarea acestei discipline de studiu ca fiind o materie de bază alături de celelalte discipline de specialitate economică.

Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care formează obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi să întregească pregătirea de specialitate a studentilor, să le permită acestora o abordare a fenomenelor economice şi comerciale şi din perspectiva juridică.

Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor de asigurari - regimul legal privind constituirea, organizarea, funcţionarea acestora şi a activităţii de asigurare, prezintă utilitate pentru înţelegerea şi operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi normele legale care formează reglementarea de bază a relaţiilor de asigurare şi, nu în ultimul rând, aplicarea coerentă şi performantă a acestora.

Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au tangenţă cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care operează teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a legislaţiei comerciale începând cu actele normative de bază – Legea nr.32/2000 si Legea nr.136/1995 modificata.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Cursul Drepul asigurarilor îmbină două modalităţi de învăţare pentru a

asigura o mai bună pregătire a studentilor. Pe de o parte, ei au posibilitatea să ia parte la audierea unor prelegeri pe o tematică specifică cursului urmate de discuţii cu titularul de curs, menite să exemplifice şi să clarifice conceptele şi noţiunile teoretice prezentate a priori. În al doilea rând, studentii vor fi stimulaţi ia parte la un proces de învăţare activă, prin implicarea lor în realizarea unor proiecte de cercetare realizate asupra unor firme care acţionează în mediul economic românesc.

Materiale bibliografice obligatorii 1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,

2007. 2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

3. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

Materiale şi instrumente necesare pentru curs Realizarea în condiţii optime a cursului va fi asigurată prin punerea la

dispoziţia titularului de disciplină a următoarelor echipamente: video proiector, laptop, acces la internet.

Calendar al cursului Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile

studentilor Locul de desfăşurare

Întâlnire I: Activităţi didactice

Activitatea de asigurare

Parcurgerea bibliografiei Va fi comunicat ulterior

Întâlnire II: Activităţi didactice

Teoria contractului de asigurare

Parcurgerea bibliografiei .

Va fi comunicat ulterior

Politica de evaluare şi notare Modalitatea de notare a studentilor pentru disciplina Dreptul asigurarilor are în vederea următoarele aspecte:

- susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 100% în nota finală. Examenul va consta in una sau doua intrebari deschise (de sinteza).

Studenţii trebuie să ştie că silabusul de faţă reprezintă un suport minimal, a cărui simplă parcurgere nu este suficientă pentru promovarea examenului. În vederea promovării examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor trebui să parcurgă bibliografia indicată în cadrul acestui silabus.

Studenţi cu dizabilităţi În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii prin intermediul poştei electronice. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa întrebările lor legate de tematica cursului Dreptul asigurarilor pe adresa de email a titularului de curs, menţionată la începutul acestui silabus, putând primi lămuririle necesare în maxim 48 de ore de la primirea mesajului.

Strategii de studiu recomandate Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de

următoarele recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate în cadrul cursului:

1. Este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea numerotării unităţilor de curs.

2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în silabus şi pe alte surse bibliografice indicate de tutori.

3. Se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicate spre studiu.

CONCEPTE DE BAZĂ:

• Unitatea de curs I: Operatiunea de asigurare • Unitatea de curs 2 Activitatea de asigurare

OBIECTIVE URMĂRITE:

1) Să ofere o imagine asupra mecanismului tehnic al activitatii de asigurare 2) Să evidenţieze aspectele privind tehnicile de gestiune a riscurilor prin

divizare 3) Sa cunoasca diferenta dintre asigurarile comerciale si cele sociale 4) Se inteleaga clasificarea activitatilor comerciale; 5) Să prezinte atributiile si organizarea autoritatilor de supraveghere

sectoriale RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:

• Bibliografia indicată în Silabus; • Alte surse bibliografice indicate în urma discuţiilor cu tutorii; • Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor

indicate spre studiu; • Studii de caz; • Lucrări practice; • Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE Modulul va trebui să familiarizeze studentul cu aspectele specifice functionarii societatii cu raspundere limitata, cea mai des intalita forma juridica de organizare a afecrilor.

Activitatea de asigurare Modulul I

Unitatea de curs 1 OPERATIUNEA DE ASIGURARE

SINTEZA Fundamentele tehnice ale operaţiunii de asigurare

A. Definiţia juridică şi tehnică a operaţiunii de asigurare Din punct de vedere juridic, asigurarea reprezintă acea convenţie prin

care, în schimbul plăţii primelor, asigurătorul se angajează să-l garanteze pe subscriptor în cazul survenirii riscului aleatoriu prevăzut în contract, prin acordarea unei indemnizaţii, în principiu în formă bănească.

Sub aspect tehnic, fundamental de altfel, asigurarea reprezintă operaţiunea prin care asigurătorul organizează în regim de mutualitate o multitudine de asiguraţi expuşi realizării riscurilor determinate şi indemnizează pe aceia dintre ei care suportă producerea riscului, graţie masei comune de prime colective.

B. Mecanismul tehnic al operaţiunii de asigurare Operaţiunea de asigurare se sprijină pe un trinom imuabil: hazardul,

divizarea- mutualizarea riscurilor şi probabilitatea-frecvenţa survenirii pagubelor. Acestea constituie elementele tehnice fundamentale ale operaţiunii de asigurare.

1) Elementele mecanismului asigurării Hazardul - asigurarea este un contract aleatoriu care generează

angajamente reciproce între asigurător şi asigurat Bazele matematice ale operaţiunii de asigurare - Organizarea

operaţiunilor de asigurare are ca fundament posibilitatea de stabilire pe cale ştiinţifică a probabilităţii producerii unui eveniment şi a frecvenţei acestuia, în funcţie de care asigurătorul dimensionează prima şi îşi constituie rezervele de prime pentru a putea face faţă obligaţiilor sale în viitor. Calculul probabilităţilor rezidă în stabilirea raportului dintre numărul şanselor de producere a unui eveniment asupra numărului de cazuri posibile.

Selecţia şi divizarea riscurilor. Asigurătorul trebuie să aleagă riscuri omogene, socialmente normale şi care prezintă aproximativ aceleaşi caracteristici statistic identificate (decesul, incapacitatea de muncă sau invaliditatea, furtul, alunecările de teren etc). Statistic, asigurătorii grupează

riscurile de aceaşi natură (omogenitate calitativă) şi de valori asemenătoare (omogenitate cantitativă).

Riscurile excepţionale (evenimente cauzate de război, acte de terorism, confiscări ale bunurilor de către autorităţile unui stat străin etc.) sunt în principiu refuzate şi doar în anumite situaţii sunt acceptate în schimbul unor prime negociate şi pe baza unor clauze speciale.

Riscurile catastrofice au un tratament distinct, şi acest lucru nu doar din perspectiva obligaţiei de constituire de rezerve tehnice de catastrofă, pentru contractele care acoperă riscuri catastrofale.

Mutualizarea riscurilor conduce la compensarea riscurilor. Aceasta se realizează prin politica de diversificare a riscurilor garantate de asigurător, în baza căreia asigurătorul garantează mai multe tipuri de riscuri omogene.

2) Tehnici de gestiune a riscurilor prin divizarea acestora

Divizarea riscurilor se realizează pe verticală, prin reasigurare, pe baza cedării către reasigurători a unor părţi din primele încasate pentru totalitatea riscurilor omogene dintr-un portofoliu al unui asigurător (a), precum şi pe orizontală, pe baza împărţirii unor riscuri determinate între asigurători, prin co-asigurare (b).

a) Reasigurarea Noţiune. Reasigurarea completează activitatea de asigurare prin

cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internatională de asigurări. Nu există nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător

(art.47 din Legea nr.136/1995). Această situaţie este atenuată, în teorie, de faptul că acţiunea oblică îi este în mod firesc deschisă asiguratului, faţă de reasigurător. Cu toate acestea, în practică, acţiunea oblică nu are utilitate, întrucât, în caz de admitere, creanţa asiguratului faţă de reasigurător ar intra tot în patrimoniul asigurătorului, prin ipoteză insolvent.

Reasigurarea are un triplu rol pe piaţa asigurărilor1 : - diluarea şi omogenizarea riscurilor prin distribuirea acestora; - sporirea gradului de solvabilitate şi stabilizarea situaţiei financiare a

participanţilor pe piaţa asigurărilor; - creşterea capacităţii de asigurare, prin încurajarea asumării de riscuri

b) Coasigurarea

1 A se vedea D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p.428

Prin coasigurare înţelegem raportul juridic în care, pe baza unui contract

unic şi în schimbul unei prime globale, mai mulţi asigurători se angajează împreună să acopere un risc determinat, fiecare pentru un anumit procentaj din valoarea asigurată, fară ca între aceştia să existe solidaritate1. In dreptul intern, coasigurarea este definită la art.451 din Legea nr.136/1995, ca fiind operaţiunea prin care doi sau mai mulţi asigurători subscriu acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta. In dreptul comunitar, operaţiunea este reglementată prin Directiva Consiliului nr. 78/473/CEE din 30 mai 1978 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative în domeniul coasigurării comunitare

II. Domeniul şi diversitatea asigurărilor A. Asigurări sociale şi asigurări comerciale

1) Asigurările sociale

Asigurările sociale sau securitatea socială2 reprezintă sistemul prin care Statul oferă, prin lege, garanţiile minime pentru a proteja toţi cetăţenii împotriva excluderii sociale, pe principiul egalităţii, al solidarităţii naţionale şi al contribuţiei obligatorii a tuturor persoanelor active. Asigurările sociale îşi găsesc fundamentul în art.47 din Constitutţia 2003, conform căruia Statul este obligat să ia măsuri…de protecţie socială, de natură sa asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, cetăţenii având dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistentă medicală in unităţie sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevazute de lege.

a) sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale b) sistemul asigurărilor sociale de sănătate c) sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă d) sistemul asigurărilor sociale de accidente de muncă şi boli

profesionale Mecanismele stabilite în sistemul public al asigurărilor sociale asigură o

acoperire generală, a tuturor contribuabililor la sistem, însă aceasta este incompletă.

2) Diferenţele dintre asigurările comerciale si cele sociale

1 J. Bonnard, op.cit., p.39 2 A se vedea C. Tufan, Dreptul securităţii sociale, Global Lex, Bucureşti, 2001

Asigurările comerciale se deosebesc de asigurările sociale, în primul rând, prin obiectul lor. Riscul social avut în vedere de securitatea socială este, practic, acela de a nu mai putea presta o activitate care să producă venituri suficiente pentru asigurarea unui nivel de trai decent, datorită vârstei înaintate, a bolii şi incapacitatii, a acidentelor de muncă, maternităţii etc. In schimb, asigurările comeciale vizează alte categorii de riscuri, cu o conotaţie mai degrabă economică decât socială, cum ar fi riscul de daune la proprietăţi, riscul desfaşurării unei activităţi de natură să angajeze răspunderea civilă a autorului, riscul de pierderi financiare în activităţi economice etc.

Asigurările comerciale se disting net de cele sociale şi prin modalităţile de funcţionare a celor două sisteme. In primul rând, asigurările sociale se aplică ex lege, fără ca, în principiu, să fie necesară încheierea unui contract de asigurare, încadrarea într-una dintre situaţiile prevăzute de lege născând dreptul la asigurarea socială. In schimb, asigurările comerciale nu funcţionează în lipsa unui contract, chiar dacă adesea înscrisurile care consfinţesc operaţiunea de asigurare poartă alte denumiri (poliţă, certificat de asigurare etc.).

3) Asigurări şi pensii private Pensia privată este suma plătită periodic participantului sau

beneficiarului, în mod suplimentar şi distinct de cea furnizată de sistemul public. Pensia privată se obţine în urma contribuţiei la un fond de pensii administrate privat, precum şi, eventual, la unul sau mai multe fonduri de pensii facultative.

B. Clasificarea asigurărilor comerciale Categorii de asigurări. Art.1 din Legea nr.136/1995, precum şi art.3 din

Legea nr.32/2000 actualizată grupează asigurările care pot fi practicate piaţa în două mari categorii:

1) asigurări de viaţă 2) asigurări generale Criteriul de distincţie între cele două categorii de asigurări a fost stabilit

de dreptul comunitar, care, încă de la prima directivă a Consiliului în materie de asigurăr1 a lăsat să se înţeleagă că asigurările de viaţă trebuie reglementate distinct de toate celelalte, prin referire la care ulterior s-a şi încetăţenit terminologia “asigurări non-viaţă”.

1 Prima directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 purtând asupra coordonării dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative privind acesul la activitatea de asigurări directe, altele decât asigurările de viaţă. (73/239/CEE).

Clasele de asigurări. Din punct de vedere “administrativ”, categoriile de asigurări sunt împărţite pe clase.

1) Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare

a) asigurarea de deces este cea mai simplă formă de asigurare de viaţă, se incheie pe o perioada determinată şi acoperă doar riscul de deces.

b) asigurarea la termen de supravieţuire dă dreptul asiguratului de a încasa suma asigurată, dacă este în viaţă la data expirării poliţei (în general, termenul este de 25-30 de ani);

c) asigurarea mixtă de viaţă (la termen, de supravieţuire şi de deces); d) asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor este o formă de asigurare

complexă, de risc şi de economisire, prin care, în caz de deces, beneficiarii primesc suma asigurata.

e) anuitatea (asigurare de tip renta) presupune plata periodica a sumei asigurate pe timpul vietii anuitantului, in schimbul unei prime platite o singura data sau in forma unei serii de prime;

f) asigurările de viaţă suplimentare includ: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;

2) Asigurări de căsătorie şi asigurări de naştere a) asigurări de dotă pentru casătoria copilului (suma asigurată se

încasează la casătoria copilului sau la expirarea poliţei, dacă nu s-a produs căsătoria);

b) în cazul asigurărilor de naştere, suma asigurată se plateşte la apariţia unui copil şi este menită să asigure acoperirea nevoilor viitoare ale acestuia

3) Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii

Pe de o parte, asigurătorul administrează şi investeşte în nume şi cont propriu sumele provenite din primele plătite de asigurat, care acoperă sumele asigurate garantate în caz de deces sau supravieţuire la expirarea poliţei. Pe de altă parte, asiguratul are posibilitatea de a face vărsăminte suplimentare, pe care asigurătorul le administrează/investeşte în contul asiguratului.

Astfel, la maturitatea contractului, asiguratul dispune de o sumă asigurată garantată (protecţia oferită prin poliţă), la care se va adauga beneficiul investiţional provenit din plasamentul rentabil al varsămintelor suplimentare ( vezi unit-link sau cu capitalizare)

4) Asigurări permanente de sănătate Asigurătorul indemnizează asiguratul când, datorită accidentelor sau îmbolnăvirilor, acesta nu este apt de munca.

Clasele de asigurări generale 1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile

profesionale)

a) pentru care se acordă despăgubiri financiare, despăgubiri în natură sau mixte;

b) despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.

2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă despăgubiri financiare,

despăgubiri în natură sau mixte.

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă daune survenite la mijloacele de transport terestru cu sau făra motor.

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane.

5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daune survenite la mijloacele de transport aerian.

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune survenite la astfel de mijloace de transport.

7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate

8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3-7), cauzate de incendiu, explozie, furtună, alte fenomene naturale, energie nucleară, surpare de teren.

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3-7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului). Această clasă include asigurarea obligatorie de raspundere civilă pentru daunele produse tertilor din accidente de autovehicule (RCA).

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului).

12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune care rezultă din folosirea acestor mijloace de transport (inclusiv răspunderea transportatorului).

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10-12.

14. Asigurări de credite. 15. Asigurări de garanţii, pentru garanţii directe sau indirecte. 16. Asigurări de pierderi financiar. 17. Asigurări de protecţie juridică. 18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul

deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

Denumiri generice de asigurări. Pentru facilitarea acordării autorizaţiilor din partea Comisiei de Spraveghere a Asigurărilor, precum şi din raţiuni de înlesnire a limbajului de afaceri specific asigurărilor, clasele aferente asigurărilor generale se grupează în denumiri generice.

Riscurile auxiliare. Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:

- sunt legate de riscul principal; - privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi - sunt garantate prin contractul care reglementează riscul

principal. Asigurări de daune şi asigurări de persoane.

a) asigurări de daune sau cu caracter indemnitar

b) asigurări de persoane sau forfetare

Clasificarea asigurărilor după finalitatea lor. Din clasificările prezentate mai sus rezultă că tehnicile de asigurare urmează nevoile de

securitate ale oamenilor şi întreprinderilor comerciale, astfel încât se pot cu uşurinţă distinge trei poluri ale securităţii în asigurări şi tot atâtea categorii de asigurări:

- securitatea patrimoniului (bunuri, răspundere); - securitatea persoanelor; - securitatea financiară (asigurări de viaţă gestionate în capitalizare;

asigurări de credite, garantii şi pierderi financiare). Asigurări de repartiţie şi asigurări de capitalizare. După caracterul raportului de asigurare, o altă clasificare comună a

asigurărilor este enunţată în Legea nr.136/1995, care face distincţie între asigurările facultative şi cele obligatorii (de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de circulaţie).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.

2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

Unitatea de curs 2 ACTIVITATEA DE ASIGURARE

SINTEZA

I. Cadrul legal al activitaţii de asigurare Activitatea de asigurare, ca termen generic, cuprinde, in principal,

oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată (art.2 pct.1 din Legea nr.32/2000).

A. Reglementarea asigurărilor în România In prezent, sedes materiae este cuprins în următoarele acte normative:

- Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (actualizată)

- Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (actualizată);

- Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare;

- Normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în aplicarea Legii nr.32/2000 şi Ordinele emise de preşedintele acestei autorităţi

C. Dreptul Comunitar al Asigurărilor Peste treizeci de Directive europene vizează domeniul asigurărilor, împărţite în trei “generaţii”.

Prima generaţie este constituită din trei directive, care urmăresc asigurarea libertăţii de stabilire a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare.

a) Directiva Consiliului nr. 73/239/CEE din 24 iulie 1973; b) Directiva Consiliului nr. 73/240/CEE din 24 iulie 1973 c) Directiva Consiliului nr. 79/267/CEE din 5 martie 1979 A doua generaţie de directive a urmărit coordonarea legislaţiilor

statelor membre pentru garantarea libertăţii serviciilor de asigurare. In acest context s-a consolidat şi distincţia netă între asigurările de viaţă şi cele generale. Prin Directiva nr. 88/357/CEE .

Fară a fi incluse în vreuna dintre “generaţii”, există multe alte acte normative europene referitoare, mai cu seamă, la activitatea societăţilor de asigurare.

II. Intreprinderile comerciale de asigurări Protagoniştii activităţii de asigurare sunt, cu certitudine, asigurătorii şi

reasigurătorii, cărora li se adaugă intermediarii, persoane fizice şi juridice care vând clienţilor asiguraţi produse de asigurare în contul asigurătorilor.

Conform definiţiei de la art.2 pct.5 din Legea nr.32/2000, asigurător este persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine. Art.11 al Legii nr. 32/2000 enuntă în detaliu categoriile de entităţi care pot deveni asigurători în România:

a) persoane juridice române autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii legale, constituite în una din următoarele forme juridice:

- societăţi pe acţiuni - societăţi mutuale

b) asigurători sau reasiguratori autorizaţi în statele membre, care desfăşoară activitate de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii;

c) sucursale sau fililale aparţinând unor societăţi mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii legii române ;

d) asigurători sau reasigurători care adoptă forma Societăţii Europene (SE - Societas Europaea).

A. Categoriile de asigurători autorizaţi să opereze în România Asigurătorii, ca termen generic, sunt persoane juridice care îşi asumă

obligaţii prin acceptarea de riscuri în schimbul plăţii unor prime de către asiguraţi (asigurători propriu-zişi) sau al unor prime cedate de reasiguraţi (reasigurători).

Societăţile mutuale de asigurări sunt persoane juridice civile, ai căror asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători (art.2 pct.19 din Legea nr.32/2000). Asociaţii adoptă un statut în baza căruia se obligă să verse cotizaţii1 (fixe ori variabile) într-un fond comun, destinat indemnizării oricăruia dintre ei în caz de producere a riscurilor prevăzute în statut.

Pentru a opera în România, asiguratorii străini au un tratament diferenţiat, după cum aceştia au sau nu sediul în Uniunea Europeană.

1. Asigurătorii cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene Libertatea de stabilire permite oricărui asigurător să îşi constituie o

întreprindere de asigurări în oricare dintre statele membre în condiţii de egalitate de tratament cu asigurătorii interni ai acelui stat, potrivit aceloraşi reguli impuse asigurătorilor interni.

In ce priveşte libertatea prestării serviciilor, aceasta permite unui asigurător autorizat într-un stat membru să practice asigurări în orice alt stat membru, în mod direct, chiar fără a fi nevoit să îşi înregistreze în acest stat o filială sau sucursală.

2. Asigurătorii (şi reasigurătorii) din state terţe

Asigurătorii originari din (şi autorizaţi în) state terţe care nu sunt membre ale UE, sunt obligaţi să îşi înregistreze sucursale ori filiale în România, care trebuie să fie autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit normelor române.

1 Asigurătorii societaţi comerciale încasează prime de la clienţii asiguraţi, în timp ce asigurătorii – societăţi mutuale strând cotizaţii de la asociaţii asiguraţi.

C. Autorizarea societăţilor de asigurare pe acţiuni Conform art.12 din Legea nr.32/200 actualizată şi Normei privind

autorizarea asigurătorilor emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în aplicarea legii, aprobată prin Ordinul nr.6 din 8.05.2007 al Preşedintelui Comisiei, procesul de autorizare al asigurătorilor cuprinde două etape :

(a) avizarea prealabilă în vederea constiturii

Acest aviz este obligatoriu pentru înmatricularea la Oficiul Registrul Comerţului a unei societăţi al cărei obiect de activtate sunt asigurările şi reasigurările.

Avizarea prealabilă în vederea înregistrării ca asigurător la Oficiul Registrului comerţului nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare.

(b) autorizarea funcţionării ca asigurător

Procedura obţinerii acestor autorizaţii este prezentată succint în cele ce urmează (62-65).

D. Intermediarii în asigurări 1. Activitatea de intermediere în asigurări

Potrivit Legii nr.403/2004, activitatea de intermediere în asigurări reprezintă introducerea, propunerea ori îndeplinirea altor activităţi preliminarii încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistenţă pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei daune.

Bancassurance reprezintă o formă specială de intermediere a produselor de asigurări care sunt complementare produselor instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare nebancare, desfăşurată prin reţeaua acestor instituţii în condiţiile prevăzute prin norme emise de CSA în aplicarea Legii nr.32/2000 actualizate.

Activitatea de intermediere în domeniul asigurărilor1 se poate realiza prin două mari categorii de entităţi, intitulate brokeri de asigurări şi agenţi de asigurare, autorizate de către, respectiv înregistrate la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru a practica această activitate

a) Brokerii de asigurare

Brokerii sunt persoane juridice autorizate care negociază pentru clienţii lor proprii, asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare propuse de asigurătorii sau reasigurătorii cu care au încheiat un contract de intermediere sau de mandat.

Brokerii persoană juridică română sunt autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, conform Legii nr.32/2000 şi Normei privind autorizarea brokerilor de asigurare şi reasigurare

Societatea comercială care solicită autorizarea ca broker de asigurări, trebuie să îndeplinească în principal următoarele condiţii speciale.

Raporturile dintre broker şi asigurător. Deşi veniturile lor se formează din încasarea comisionului de la asigurător, brokerii nu sunt, pur şi simplu, mandatarii asigurătorilor. Ei se angajează în nume propriu faţă de asiguraţi, dar în contul asigurătorului.

Raporturile dintre broker şi client. In realitate, se poate aprecia că brokerii sunt mandatarii clienţilor asiguraţi.

Un broker de asigurare sau de reasigurare nu poate fi acţionar semnificativ sau persoană semnificativă a unui asigurător sau reasigurător.

c) Agenţii de asigurare

Agenţii sunt entităţi prin care se realizează intermedierea în asigurări, reglementate prin Legea nr.403 din 11 octombrie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000, ca fiind persoane fizice sau juridice care sunt autorizate şi împuternicite de către un asigurător, în baza unui contract de agent, să încheie în numele şi în contul asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de agent.

Alături de brokeri, agenţii constituie o formă tradiţională de distribuţie a asigurărilor.

Raportul juridic de agenţie şi răspunderea agentului. Agentul este mandatarul cu reprezentare al asigurătorului. Agentul nu se angajează în nume propriu în raporturile cu clienţii, consumatori de asigurări.

III. Supravegherea activităţii societăţilor din domeniul asigurărilor Controlul respectării normelor de prudenţă, exercitat în interesul

asiguraţilor, se efectuează de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, printre ale cărei atribuţii se numără autorizarea şi supravegherea activităţii asigurătorilor, precum şi sancţionarea actorilor pieţei care nu care nu respectă normele de prudenţă.

A. Norme de prudenţă organizaţională (managerială) ........ Prin Ordinul nr. 3104 din 25 februarie 2004 privind punerea în aplicare a normelor prudenţiale de management al asigurătorilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a impus respectarea de către asigurători a unor exigenţe minimale de management prudent

B. Norme prudenţiale de natură contabil-financiară Pentru ca societăţile de asigurare să îşi poată onora în orice moment

obligaţiile, Legea nr.32/2000 (art.21) le obligă la constituirea de rezerve

(provizioane), care reprezintă sume de bani calculate, reţinute şi evidenţiate distinct în contabilitatea asigurătorului, astfel încât valoarea acestora să acopere angajamentele faţă de beneficiarii poliţelor de asigurare.

Pentru asigurarea de viaţă, aceste provizioane obligatorii se numesc rezerve matematice , iar cele aferente asigurărilor generale se intitulează rezerve tehnice.

Dintre acestea, cele mai importante sunt: b) rezervele de prime b) rezervele de daune c) rezervele pentru riscuri d) rezerva de catastrofă D. Măsuri prudenţiale pentru asigurarea solvabilităţii patrimoniale şi a

capacităţii de plată Pentru aceste motive, asigurătorii sunt obligaţi, sub sancţiunea

retragerii autorizaţiei de funcţionare, să păstreze o marjă minimă de solvabilitate, proporţională cu volumul global al afacerilor.

Coeficientul de lichiditate reprezintă raportul dintre activele lichide şi obligaţiile pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi1. Activele considerate lichide sunt:

a) titlurile de stat şi obligaţiunile emise de autorităţile administraţiei publice locale;

b) depozitele bancare; c) disponibilităţile în conturi curente şi casierie ; d) valorile mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi

supravegheate, cu menţiunea că, în calculul activelor lichide, obligaţiunile sunt ponderate cu un coeficient de 0,75, iar acţiunile cu un coeficient de 0,50;

e) titlurile de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), ponderate cu un coeficient de 0,90.

IV. Insolvenţa societăţilor din domeniul asigurărilor Prin Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul

societăţilor de asigurare s-a refondat cadrul legal al insolvenţei acestor entităţi, prin transpunerea dispoziţiilor Directivei Europene nr.2001/17/CE2 privind reorganizarea şi lichidarea asigurătorilor.

Spre deosebire de dreptul comun al insolvenţei comerciale, care supune procedurii colective pe debitorii aflaţi în incapacitate de a-şi plăti datoriile

exigibile, datorită insuficientei fondurilor băneşti disponibile1, dreptul asigurărilor aplică întreaga procedură în situaţia insolvabilităţii asigurătorilor. Aceasta din urmă reprezintă acea stare a patrimoniului, în care pasivul depăşeşte vădit activul, punând în pericol onorarea obligaţiilor faţă de creditori.

A. Redresarea financiară – o procedură administrativă de restabilire a situaţiei patrimoniale şi de trezorerie In urma supravegherii financiar-administrative de către C.S.A.

(realizată în special prin informări, raportări şi acte de control), autoritatea poate dispune începerea procedurii de redresare financiară, dacă este întrunită una dintre următoarele condiţii :

(a) se constată că activitatea societăţii pune în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de asiguraţi sau

(b) societatea nu respectă valoarea legală minimă a marjei de solvabilitate disponibile.

Redresarea financiară reprezintă totalitatea modalităţilor şi măsurilor cu caracter administrativ dispuse de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor destinate să menţină sau să restabilească situaţia financiară a unei societăţi de asigurare, prin prevenirea insolvabilităţii şi evitarea declanşării falimentului.

1) Măsuri de redresare O dată cu deschiderea procedurii de redresare financiară, Comisia

poate dispune aplicarea de către societatea de asigurări a unor măsuri prudenţiale, printre care se pot enunţa:

- limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise, pe o perioadă cuprinsă între 3 luni şi un an, astfel încât acestea să nu depăşească valorile stabilite prin decizia de deschidere a procedurii de redresare;

- interzicerea reînnoirii unor tipuri de contracte de asigurare ajunse la scadenţă sau, după caz, a subscrierii unor noi (tipuri de) contracte şi a încasării primelor aferente, pe perioada expres stabilită prin decizia de redresare financiară;

- efectuarea transferului portofoliului de asigurări, în tot sau în parte, în regim de urgenţă, fără ca operaţiunile de transfer să poată depăşi 60 de zile de la data luării măsurii;

- obligarea administratorilor societăţii de asigurare de a convoca de îndată o adunare generală extraordinară, cu propunerea efectuării operaţiunii de majorare a capitalului social sau, după caz, a fondului de rezervă liberă vărsat; termenul de întrunire nu va putea fi mai mare de 5 zile de la data

convocării, iar efectuarea operaţiunilor de majorare a capitalului social nu va putea depăşi 30 de zile lucrătoare de la data primirii deciziei de declanşare a procedurii de redresare financiară;

- interzicerea efectuării de către societatea de asigurare a anumitor investiţii;

- restrângerea reţelei teritoriale a societăţii de asigurare prin desfiinţarea anumitor filiale şi sucursale ori alte sedii secundare

- înlocuirea persoanelor semnificative cu privire la care s-a stabilit responsabilitatea pentru ajungerea societăţii în procedură de redresare financiară;

2) Modalitaţi de redresare Redresarea financiară se poate realiza în două modalităţi: fie pe bază

de plan de redresare, fie prin administrare specială. 3) Inchiderea procedurii de redresare financiară

Procedura administrativă a redresării se închide, prin Decizia motivată a CSA, în următoarele situaţii :

- se constată restabilirea situaţiei financiare a societăţii de asigurare ; - măsurile aplicate în cadrul procedurii de redresare financiară nu au

fost îndeplinite în mod corespunzător, în termenele şi în condiţiile stabilite, respectiv aplicarea acestora nu a putut conduce la atingerea scopului urmărit şi la înlăturarea cauzelor care le-au generat.

B. Procedura falimentului Procedura falimentului se poate deschide de către Tribunalul de la

sediul societăţii de asigurare, la cererea acesteia, a creditorilor sau a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

C. Protecţia creditorilor de asigurări în procedura falimentului Obligaţia de informare în ce priveşte deschiderea procedurii. Conform

art. 62 al Legii nr.503/2004, după deschiderea procedurii de redresare financiară sau, după caz, a falimentului împotriva unei societăţi de asigurare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor respectiv lichidatorul desemnat îi informează de îndată pe creditorii de asigurări cunoscuţi, care au reşedinţa obişnuită, domiciliul ori sediul social în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

Plata despăgubirilor sau a indemnizaţiilor de asigurare de către Fondul de Garantare.

Dreptul de preferinţă.

V. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor Punerea în aplicare a Legilor nr.32/2000 şi respectiv nr.136/1995,

supravegherea şi controlul respectării dispoziţiilor acestora revin Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Comisia este condusă de un consiliu format din 7 membri (dintre care un preşedinte, reprezentant de drept al Comisiei) numiţi de Parlament în şedinţa comună a Camerelor, la propunerea comisiilor reunite de buget, finante şi bănci, pentru un mandat de 5 ani, putînd fi reîvestiţi.

Potrivit legii, Comisia se autofinanţează, pe baza taxelor de autorizare şi a taxelor anuale de funcţionare.



2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

CONCEPTE DE BAZĂ:

• Unitatea de curs 1: Caracteristicile fundamentale ale contractului de asigurare

• Unitatea de curs 2: Incheierea contractului de asigurare • Unitatea de curs 3 : Efectele contractului de asigurare • Unitatea de curs 4: Contractul de asigurare si tertii

OBIECTIVE URMĂRITE:

1. Să prezinte caracteristicile generale ale contractului de asigurare. 2. Să precizeze efectele contractului de asigurare, obligatiile

asiguratorului si ale asiguratului. 3. Să stabileasca particularitatile incheierii contractului de asigurare

TEORIA GENERALA A CONTRACTULUI

DE ASIGURARE

Modulul II

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL: • Bibliografia selectivă indicată în Silabus; • Alte surse bibliografice recomandate în urma discuţiilor cu tutorele; • Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorele, pe marginea temelor indicate spre studiu (în special pe tema faptelor de comerţ obiective); • Studii de caz;

REZULTATE AŞTEPTATE: Acest modul îşi propune să familiarizeze studenţii cu noţiunile şi categoriile specifice contractului de asigurare, care se caracterizeaza printr-un accentuat grad de interdisciplinaritate (drept-economie-finante), ceea ce genereaza adesea si dificultatea intelegerii notiunilor si mecanismelor de catre juristi.

Unitatea de curs 1

Caracteristicile contractului de asigurare - Sinteză –

Caracteristicile fundamentale ale contractului de asigurare Contractul de asigurare este convenţia prin care o persoană fizică sau

juridică, în calitate de subscriitor, se obligă să plătească societăţii de asigurare o sumă intitulată primă, aceasta din urmă angajându-se, în calitate de asigurător, să-şi asume riscul juridic şi economic al producerii unui eveniment şi să plătească beneficiarului (asiguratul sau o terţă persoană) o prestaţie intitulată generic indemnizaţie, în limitele şi la termenele contractual stabilite.

I. Caracterele juridice ale contractului de asigurare Caracterul consensual al contractului este relevat prin aceea că se

încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Caracterul sinalagmatic derivă din reciprocitatea şi interdependenţa

obligaţiilor contractuale. Asiguratul se obligă în principal să formuleze declaraţii exacte la încheierea contractului şi la survenirea riscului, precum şi să achite primele cu o periodicitate prevăzută în contract.

Caracterul aleatoriu este exprimat prin raportare la prevederile art.947 şi 1635 C.civ., ultimul prevăzând că efectele unui astfel de contract, în ce priveşte beneficiile şi pierderile, pentru toate părţile sau numai pentru una, depind de un eveniment incert.

Caracterul executării succesive este relevat de eşalonarea în timp a prestaţiilor. Asiguratul trebuie să plătească primele la termenele stabilite, iar

asigurătorul să ofere în mod continuu protecţia, pe toată perioada de acoperire stabilită în contract.

Caracterul de adeziune este evidenţiat prin faptul că forma şi clauzele contractului sunt stabilite unilateral de către societatea de asigurări, clientul având posibilitatea de a adera la condiţiile contractuale sau a le respinge în bloc.

Contract al bunei-credinţe. Buna credinţă este atât de fundamentală în raporturile de asigurare, încât dreptul britanic recunoaşte acestui contract caracterul de uberrimae fidei (utmost good faith), respectiv cea mai bună credinţă.

Caracterul oneros constă în aceea că asiguratul beneficiază de protecţie, nu în mod gratuit, ci în schimbul achitării primei, ambele părţi urmărind prin executarea contractului obţinerea unui avantaj patrimonial, ce constă, fie în obţinerea garanţiei pentru un preţ corect, fie în profitul asigurătorului în cazul nerealizării riscului.

Contractul de asigurare are o natură mixt-comercială, întrucât asigurătorul sau brokerul este întotdeauna o societate comercială, al cărei obiect de activitate sunt asigurările comerciale ori intermedierea acestora, considerate fapte obiective de comerţ.

II. Părţile contractante. Precizări terminologice

Contractul de asigurare se reduce la binomul asigurat/asigurător, formulă

tentantă, însă extrem de simplistă pentru cine o priveşte cu rigurozitate juridică.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce, având un interes asigurabil, intră în raporturi contractuale cu asigurătorul. In sens restrâns, asiguratul este persoana ameninţată - în ceea ce priveşte persoana sau patrimoniul ei – de riscul acoperit prin contract.

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, dobândeşte calitatea de asigurat, fiind de drept cuprinsă în asigurare, persoana răspunzătoare de producerea pagubei care a condus autovehiculul cu consimţământul asiguratului.

III. Interesul asigurabil Cauza contractului de asigurare. Scopul intrării părţilor în câmpul

contractual îl constituie, pe de o parte, interesul asiguratului de a i se garanta acoperirea economică a consecinţelor unui eveniment viitor şi incert iar, pe de altă parte, obiectivul asigurătorului de a obţine profit prin neîmplinirea riscului şi prin investirea unei părţi din sumele primite cu titlu de primă.

In categoria asigurărilor generale, determinarea interesului se distinge în funcţie de obiectul asigurării.

În cazul asigurărilor de răspundere, interesul este dorinţa legitimă a unei persoane de a nu-şi vedea micşorat patrimoniul prin angajarea de către terţi a răspunderii sale în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite.

In asigurările de bunuri, interesul este un drept în legătură cu proprietatea ori care derivă dintr-un contract prin care se exercită proprietatea asupra unui bun şi care s-ar pierde ori ar fi afectat dacă ar surveni riscul.

Interesul în asigurările de persoane constă, fie în aşteptarea legitimă a unui beneficiu în cazul supravieţuirii (asigurarea de viaţă), fie în dorinţa legitimă de protecţie (a familiei) în cazul decesului, pensionării sau invalidităţii asiguratului (asigurarea de deces, de invaliditate etc.).

Interesul asigurabil este şi o condiţie de eficacitate a contractului, fiind obligatoriu să se perpetueze pe tot parcursul derulării contractului, pentru a se putea pretinde şi executa silit obligaţiile asigurătorului. Dispariţia interesului atrage după sine încetarea de drept a contractului de asigurare, respectiv caducitatea acestuia.

Interesul asigurabil este un principiu motivat şi de prevenirea comportamentelor speculative, în încercarea de a reduce riscurile provocate intenţionat.

IV. Evenimentul asigurat In sens larg, obiectul contractului este garantarea de către asigurător a

acoperirii efectelor patrimoniale produse de un anumit eveniment, în schimbul plăţii unor prime de către asigurat. Stricto sensu şi în limbaj comun, se consideră că obiectul contractului este riscul asigurat.

Condiţiile noţiunii juridice a riscului. Riscul este un eveniment (1) determinat, (2) viitor, (3) întâmplător, (4) posibil dar incert, la care sunt expuse viaţa, sănătatea (asigurări de persoane) sau patrimoniul unui persoane (asigurări de bunuri şi de răspundere). Riscul este elementul esenţial al contractului de asigurare. El face parte şi din cauza contractului, care este interesul asiguratului de a evita consecinţele producerii riscului.

Determinarea riscului

Riscul trebuie determinat, pentru a stabili întinderea garanţiei oferite de asigurător şi pentru a se evalua eventualitatea producerii lui, pe baza calculelor statistice şi probabilistice, cât şi cuantumul anticipat al consecinţelor lui, aspecte în funcţie de care se calculează primele de asigurare.

1. Modalităţi generale de determinare a întinderii garanţiei oferite prin poliţă.

Principial, delimitarea riscurilor asigurate se poate realiza prin două metode

a) Când poliţa enumeră riscurile asigurate, asiguratului îi revine sarcina de a dovedi că prejudiciul este produs prin survenirea unuia dintre evenimentele limitativ prevăzute (metoda riscurilor specificate).

b) Dacă însă contractul acoperă prejudiciile produse patrimoniului prin orice risc, mai puţin anumite riscuri special excluse, asigurătorul va avea sarcina de a dovedi că riscul survenit face parte din categoria celor eliminate prin clauze exprese (metoda toate riscurile – all risks). In acest caz operează o excludere directă de la acoperire, riscurile neasigurate fiind precizate în mod formal şi limitativ în contract.

Excluderea riscurilor de la acoperire Determinarea convenţională specială a întinderii garanţiei este aptă

să ridice serioase probleme pentru asigurat, în contextul utilizării de către asigurător a tehnicilor de excludere de la garanţie a unor evenimente produse în anumite circumstanţe, fie întrucât nu intenţionează să se angajeze pentru cazul producerii acestora, fie cu titlu de sancţiune pentru un anumit comportament al asiguratului.

Prin urmare, pentru riscurile excluse nu există acoperire (nonassurance), nu există răspundere contractuală a asigurătorului. Asigurătorul nu va plăti nicio daună produsă ca urmare a survenirii riscului exclus.

Excluderea riscurilor de la acoperire poate avea natură legală ori convenţională.

Excluderile legale de la acoperire Cele mai cunoscute excluderi legale se referă la producerea

evenimentului asigurat de către însuşi asiguratul, cu intenţie sau din dol. Intenţia suprimă alea, ca element esenţial al contractului, privând contractul de cauza care a generat exprimarea consimţământului părţilor. In funcţie de categoria asigurărilor la care se aplică, excluderile legale generate de intenţia producerii riscului sunt următoarele.

(a) Producerea riscului prin fapta intenţionată a asiguratului sau beneficiarului poliţei este sancţionată cu excluderea de la acoperire prin dispoziţiile art.20 pentru asigurările de daune şi răspundere, respectiv art.35 pentru asigurările de viaţă, prevăzute în legea nr.136/1995.

(b) Asigurătorul nu datorează suma asigurată în cazul survenirii riscului de deces prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare (art.35 din Legea nr.136/1995).

Deşi discutabil din perspectiva naturii normei sus-indicate, această excludere legală este uneori amenajată contractual, în special prin extinderea la 3 ani a duratei de aplicabilitate a excluderii. După trecerea acestui interval

de timp de la încheierea contrctului se consideră că sinuciderea nu mai poate fi premeditată de asigurat în momentul subscrierii poliţei. Asadar, contrar bunului simţ şi chiar bunelor moravuri, suicidul este, în sine, asigurabil, cu singura condiţie a producerii lui după expirarea termenului legal sau contractual.

Excluderile convenţionale directe Excluderile convenţionale constituie principalul mijloc de configurare

detaliată a riscurilor asigurate. Indiferent de motoda aleasă de părţi pentru stabilirea întinderii garanţiei (“toate riscurile”, mai puţin cele excluse, respectiv “numai riscurile specificate”) excluderile directe sunt limitativ prevăzute în contract, interpretarea lor fiind restrictivă.

Alte condiţii ale riscului

(1). In afara de a fi determinat, riscul trebuie să fie posibil, susceptibil de a se produce încă din momentul încheierii contractului. Conform art.14 din Legea nr.136/1995, dacă, înainte de a începe obligaţia de acoperire a asiguratorului, riscul stipulat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, contractul „se reziliază de drept”.

Cu toate acestea, jurisprudenţa a introdus, în ultimele decenii, noţiunea de risc putativ. Este vorba de situaţia în care evenimentul asigurat este deja produs la data încheierii contractului, însă niciuna din părţi, cu bună-credinţă, nu a cunoscut survenirea lui la data încheierii contractului. Prin aplicarea principiului error communis facit jus, precum şi a teoriei cauzei, legea şi, după caz, justiţia validează astfel de contracte, obligând asigurătorul să achite indemnizaţia, atâta timp cât prestaţia corelativă a plăţii primei a fost efectuată.

(2) Riscul trebuie să aibă un caracter întâmplător, survenirea lui fiind independentă de voinţa părţilor.

Caracterul întâmplător al riscului nu se confundă cu caracterul aleatoriu al contractului. Cel dintâi se raportează la incertitudinea producerii evenimentului, care trebuie să survină independent de voinţa părţilor, intervenţia oricăreia dintre ele având efectul de a-i conferi riscului un caracter cert. Incertitudinea presupune ca nici una dintre părţi să nu ştie dacă (an) se va produce şi cînd (quando) se va produce evenimentul asigurat.

(3) In fine, riscul trebuie să aibă caracter licit, evenimentele contrare ordinii publice şi bunelor moravuri neputând face obiectul contractului de asigurare, prin raportare la art.966 şi 968 Cod civil.

Circumstanţele acoperite Circumstanţele riscului reprezintă ansamblul de împrejurări care

caracterizează bunul, persoana sau activitatea acesteia şi care trebuie să fie proprii riscului pe întreg parcursul contractului, întrucât asigurătorul înţelege să se angajeze la acoperirea consecinţelor evenimentului asigurat şi la plata sumei asigurate ori a indemnizaţiei de asigurare, numai în aceste împrejurări.

1. Noţiune 142. Circumstanţele sau condiţiile de acoperire sunt împrejurări care

subordonează executarea prestaţiei asigurătorului de îndeplinirea anumitor condiţii expres prevăzute în contractul de asigurare. Ele reprezintă siutaţii permanente aferente riscului, fiind adesea legate de intenţia asigurătorului de a-şi condiţiona angajamentul de luarea unor măsuri de prevenire a producerii riscului.

Cu titlu comparativ, cu toate că produc acelaşi efect (asigurătorul nu răspunde) circumstanţele sau condiţiile de acoperire nu se confundă cu excluderile de la acoperire, deşi distincţia este adesea foarte greu de făcut.

Principiul informării reciproce cu privire la circumstanţele acoperite. Circumstanţele în care asigurătorul înţelege să-şi asume riscul trebuie cunoscute de asigurat la încheierea poliţei şi fac obiectul unei obligaţii de informare a asigurătorului prin textul condiţiilor generale sau speciale de asigurare care sunt remise clientului. Ce se întâmplă, însă, în cazul în care asiguratul nu se (mai) încadrează în circumstanţele acoperite şi respectiv nu a informat asigurătorul despre acest lucru?

Regim juridic Nerespectarea ori depăşirea cadrului condiţiilor sau

circumstanţelor în care asigurătorul a înţeles să preia riscul constituie sursă, fie de suspendare, fie de reziliere a contractului, în funcţie de originea cauzei care a determinat depăşirea cadrului condiţiilor acoperite, după cum urmează.

a) Jurisprudenţa română interbelică a adoptat teoria suspendării automate (de drept) a asigurării pe durata unui risc crescut. Asigurarea ar fi suspendată de drept atunci când, prin fapta asiguratului, riscul s-a tranformat sau s-a mărit, prin schimbarea unei circumstanţe esenţiale, pe care, dacă asigurătorul ar fi cunoscut-o la data încheierii contractului, nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alte conditii.

b) Dacă mărirea esenţială a riscului nu este consecinţa faptei proprii a asiguratului, acesta are obligaţia legală de a aduce schimbarea la cunoştinţa asigurătorului, de îndată ce a avut cunoştinţă de aceasta (art.13 al.2 din legea nr.136/1995).

Perioada de timp acoperită Aceasta nu echivalează, cum firesc ar părea, cu termenul (extinctiv)

până la care evenimentul asigurat trebuie să se producă pentru a declanşa în mod valabil obligaţiile asigurătorului şi nici cu durata contractului sau, altfel spus, perioada de validitate a poliţei. Perioada acoperită este durata în cadrul căreia trebuie să se producă evenimentul asigurat, pentru a genera răspunderea asigurătorului.

Momentul începerii protecţiei prin asigurare este prevăzut în contract, de obicei cu caractere (foarte) aparente.

Momentul încetării acoperirii prin asigurare este ultimul minut al ultimei zile din termenul extinctiv.

In principiu, asiguratului îi este garantat că va primi suma asigurată sau despăgubirea aferentă, dacă evenimentul asigurat s-a produs în perioada de validitate a poliţei.

Pe de o parte, acest principiu este lense aplicabil riscurilor instantanee, caracteristice, în general, asigurărilor de bunuri şi de persoane. Pe de altă parte, principiul enunţat oferă soluţia pentru situaţiile excepţionale în care cauza evenimentului asigurat s-a produs în perioada de acoperire, dar prejudiciul şi reclamarea garanţiei au avut loc ulterior, cazuri mai des survenite în asigurările de răspundere şi rareori în cele de persoane.

Cele mai cunoscute clauze privind perioada de acoperire sunt următoarele:

a) clauza momentului reclamării daunei (claim’s made, clause de réclamation) condiţionează plata prestaţiei asigurătorului -deci eficacitatea contractului- de pretenţia ca producerea riscului şi a daunelor să fie raportată ori reclamată în cadrul termenului contractual.

b) clauza de asumare a trecutului necunoscut (clause du passé inconnu) extinde garanţia asigurătorului la faptele prejudiciabile care au avut loc anterior intrării în vigoare a asigurării.

c) clauza garanţiei subsecvente extinde efectele contractului, obligând asigurătorul să plătească despăgubirile în cazul în care faptul generator de prejudicii s-a produs în timpul perioadei contractuale, dar reclamarea despăgubirilor de către terţul victimă s-a realizat ulterior expirării contractului.



2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Unitatea de curs 2

Incheierea contractului de asigurare - Sinteză –

Contratul de asigurare este unul consensual. Formarea contractului prin

acordul de voinţe al părţilor cuprinde două etape: informarea precontractuală, care stă la baza exprimării consimţământului şi respeciv consimţământul însuşi care se instrumentează în diverse înscrisuri. Din simpla raţiune pedagogică, cele două etape sunt în cele ce urmează tratate în ordine inversă logicii temporale.

Formarea contractului sau manifestarea consimţământului Procedura formării acordului de voinţe

Ca şi în dreptul bancar sau al serviciilor financiare, oferta sau propunerea de a contracta nu este făcută de asigurător.

In domeniul raporturilor financiar-bancare şi de asigurări, ofertant sub aspectul consensualismului contractual este considerat întotdeana clientul, consumatorul.

Cererea de asigurare nu este altceva decât un formular standard pretipărit de asigurător. După remiterea acestor scripte de către asigurat, asigurătorul procedează la o evaluare a intensităţii şi probabilităţii riscului, în vederea stabilirii cuantumului primelor şi a sumei asigurate. revoca oferta până la comunicarea acceptării acesteia de catre societatea de asigurare (art 37 Cod comercial). Societatea de sigurări poate să pretindă şi precizări suplimentare (spre exemplu, analize medicale suplimentare, subsecvente unor răspunsuri ale asiguratului în chestionar, privind antecendenţa unor boli, obişnuinţa de a consuma băutori alcoolice sau de a fuma etc.)

Dacă acceptă oferta, asigurătorul emite contractul, poliţa sau certificatul de asigurare, înscris care constată sau probează existenţa raporturilor de asigurare.

Dreptul de dezicere al consumatorilor în cazul contractelor încheiate la distanţă

Noţiune. Formarea acordului de voinţă pare mai complexă, atunci când uneia dintre părţi i se recunoaşte dreptul de a-şi revoca consimţământul contractual. Fiind însă vorba despre un drept de denunţare a contractului şi nu de acordarea unui termen de reflecţie, acordul de voinţe este considerat format pe data recepţiunii acceptării de către asiguratul ofertant.

Exercitare. În cazul contractelor la distanţă care au ca obiect asigurările de viaţă şi contractele referitoare la operaţiuni privind pensiile individuale, termenul în care consumatorul îşi poate exercita dreptul de denunţare unilaterală este de 30 de zile calendaristice, iar la asigurările generale termenul este de 14 zile calendaristice.

Termenul de exercitare a dreptului de denuntare a contractului începe să curgă:

a) din ziua încheierii contractului la distanţă, cu excepţia cazurilor referitoare la contractul care are ca obiect asigurarea de viaţă, caz în care acesta va începe să curgă de la data când consumatorul este informat că s-a încheiat contractul la distanţă; sau

b) din ziua în care consumatorul primeşte termenii şi condiţiile contractuale şi informaţiile, dacă această dată este ulterioară datei la care se consideră că s-a încheiat contractul la distanţă.

Informarea (pre)contractuală sau calitatea consimţământului Obligaţia de informare a fost iniţial impusă de jurisprudenţă ca

evoluţie necesară a dreptului civil, devenind, în cele din urmă, o componentă fundamentală a preocupărilor şi regulilor ce formează dreptul şi protecţia consumatorului.

Pe rând, drept fundamente ale obligaţiei de informare au fost enunţate: - principiul bunei-credinţe în executarea contractului, intemeiat pe

dispozitiile art.970, al.1 C. Civ. (art.1134, alin.3. C. Civ. francez), caruia i s-a dat o interpretare extensivă, considerându-se că este aplicabil şi perioadei precontractuale; din buna-credinţă se apreciază că ar decurge şi sancţionarea dolului reticent (definit ca “orice situaţie în care tăcerea voluntară a contractantului nu este de bună-credinţă, iar cealaltă parte era indreptatită să conteze pe o atare bună-credinţă”), ca oglindă posibilă a neîndeplinirii obligaţiei de informare;

- obligaţia generală de loialitate, informarea partenerului contractual sau, dupa caz, chiar asistenţă ori sfătuirea acestuia, fiind considerate ca făcând parte dintr-o conduită loială care trebuie să caracterizeze orice raportul contractual;

- principiul echităţii sau însăşi legea1, dat fiind că, în baza art.970 al.2 C. Civ. (art.1135 C. Civ. francez), convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, ci şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le-ar putea conferi.

Circumscrierea obligaţiei de informare. In cele din urmă, se poate aprecia că promovarea obligaţiei de informare se circumscrie

reconceptualizării bunei-credinţe, sarcină complexă pe care şi-a asumat-o dreptul modern în vederea reechilibrării raporturilor contractuale efectate de inegalitatea juridică, economică şi informaţională dintre vânzătorul profesionist şi cumpărătorul profan, în contextul căreia buna-credinţă a dobândit “vocaţia universală de a completa normele legale”.

Specificul obligaţiei de informare în domeniul asigurărilor. Contractul de asigurare este, pe bună dreptate, considerat un contract prin excelenţă al bunei-credinţe.

Pe de o parte, asigurabilitatea clientului şi circumstanţierea riscului, fundamentală pentru determinarea obligaţiilor corelative ale părţilor, se determină în mare măsură pe baza declaraţiilor asiguratului. Pe de altă parte, profan în faţa limbajului tehnic şi uneori greu accesibil al asigurărilor, contractând în principiu la distanţă, asiguratul trebuie protejat informat în mod special asupra situaţiilor care limitează angajamentul contractual al asigurătorului, care duc la suspendarea contractului sau la decăderea din dreptul de a pretinde indemnizaţia.

Informarea asigurătorului de către asigurat

Fundamentul şi conţinutul obligaţiei de informare din partea asiguratului Propunerea de a contracta aparţine întotdeauna asiguratului şi îmbracă

în practică forma scrisă a unei cereri sau declaraţii de asigurare care prezintă un interes determinant pentru asigurător, care nu cunoaşte situaţia asiguratului şi circumstanţele care afecteaza şansele de producere a riscului pe care acesta doreşte să îl acopere.

Asigurătorul are aşadar interesul legitim să cunoască în detaliu toate elementele menite să circumstanţieze oferta asiguratului, cum sunt: (a) natura, valoarea şi întrebuinţarea sau modul de păstrare a bunurilor asigurate, respectiv (b) vârsta, existenţa unor maladii trecute sau posibile, ocupaţiile asiguratului care pot consta în activităţi riscante, frecvenţa unor călătorii în afara localităţii de domiciliu, etc.

Asiguratul trebuie să răspundă complet, exact şi cu bună-credinţă

întrebărilor din formular, care se referă la diverse aspecte de natură să influenţeze riscul propus spre asigurare.

Relativizarea sancţionării neîndeplinirii obligaţiei de informare Legea nr.136-1995 nu prevede expres vreo sancţiune pentru declaraţiile

inexacte sau incomplete ale asiguratului. În general, în practica de asigurări, pe baza prevederilor contractelor sau condiţiilor generale de asigurare, dacă se constată că asiguratul a omis sau a ascuns împrejurări importante, ori a răspuns

eronat la întrebările puse de aceasta, asigurătorul poate să modifice, să denunţe contractul sau să refuze plata despagubirilor.

a) Dacă declaraţiile inexacte ori incomplete au fost formulate cu rea-credinţă, cu intenţia de a induce în eroare asigurătorul pentru a-l obliga la încheierea contractului în condiţii dezavantajoase, asigurătorul poate solicita instanţei anularea contractului pentru dol (prin reticenţă), urmând să cadă în sarcina sa dovada rele-credinţe a asiguratului’.

b) Dacă omisiunea asiguratului este neintenţionată (prin ipoteză, asigurătorul nu poate dovedi reaua-credinţă a asiguratului, buna-credinţă prezumându-se), regimul juridic al sancţiunilor este diferenţiat.

® Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată numai în măsura în care asigurătorul dovedeşte că au fost omise informaţii care l-au indus în eroare cu privire la:

- calitatea părţii contractante (error in personam). - substanţa obiectului contractului (error in substantiam). In cazul în care inexactităţile ori omisiunile nu privesc informaţii

pentru care se poate susţine eroarea-viciu de consimţământ, asigurătorul nu are la dispoziţie decât facultăţile, opţiunile pe care a avut grijă să le prevadă expres în contract sau în condiţiile generale/speciale de asigurare.

Clauzele de garantare a informării corecte şi complete. Problema regimului sancţiunii neîndeplinirii conforme a obligaţiei de informare este mai simplă (chiar dacă pare juridic aberantă sistemului continental...) în dreptul internaţional al asigurărilor, sub influenţa practicii şi jurisprudenţei de common law. Potrivit unei categorii de clauze adesea întâlnite în raporturile de asigurare, orice informaţie comunicată de asigurat constituie un aspect esenţial pe veridicitatea căruia se bazează exprimarea consimţământului asigurătorului şi de care depinde însăşi eficacitatea contractului1. In acest caz, nu mai contează conţinutul informaţiei, întrucât orice informaţie dovedidă a fi incorectă, chiar şi dintre cele mai banale, va avea consecinţele cele mai severe, împiedicând realizarea dreptului contractual al asiguratului. In traducere civilist-continentală, vorbim despre o situaţie similară condiţiei rezolutorii din materia obligaţiilor contractuale – împlinirea condiţiei prin dovedirea caracterului eronat al oricărei informaţii oferite de asigurat, indiferent de conjunctura subiectiv intenţionala a erorii (neglijenţă, dol etc.) conferă dreptul asigurătorului de a rezilia contractul.

Cea mai cunoscută clauză de garanţie este “basis of contract”. Este metoda contractuală de a transforma simplele reprezentări subiective, convingeri ale asiguratului în adevărate garanţii.

După cum poate agrava consecinţele contractuale ale incorectitudinii informării, asigurătorul poate şi renunţa la sancţiunile contractuale determinate de descoperirea neregularităţii în informare.

Indeosebi în cadrul asigurărilor de viaţă, unii asigurători prevăd o clauză de incontestabilitate a declaraţiilor asiguratului, care însă funcţionează numai în privinţa asiguratului de bună-credinţă.

Informarea clienţilor de către asigurătorii şi intermediarii în asigurări

De la obligaţia de informare, la informaţia obligatorie. Reechilibrarea contractului în contextul unor operaţiuni repetitive, cu importanţă majoră pentru economie şi interesul public, presupune intervenţia statului, iar rolul de promotor al obligaţiei de informare este preluat de legislativ şi autorităţile pieţei. Spre deosebire de dreptul comun al contractelor, unde conţinutul şi intensitatea informaţiei datorate partenerului sunt asumate voluntar sau stabilite pe cale contractuală, în materia asigurărilor, procedura, domeniul şi întinderea obligaţiei de informare sunt impuse pe cale reglementară.

Conţinutul obligaţiei de informare a asiguraţilor, în vederea încheierii unui contract de asigurare

Reglementarea specială în dreptul asigurărilor constă, în principal, în impunerea unui conţinut minim, neexhaustiv şi nelimitativ al informaţiei ce trebuie comunicată clienţilor.

Reglementarea conţinutului minim al informaţiei datorate de asigurător Legea nr.32/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.403 din

11 octombrie 2004 şi prin OUG nr.201 din 22 decembrie 2005, constituie cadrul intern fundamental al obligaţiei de informare a clienţilor asiguraţi, detaliat prin Ordinul nr.3111 din 16 decembrie 2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pentru punerea in aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor. Două directive europene incidente în această materie, a căror preluare este încă parţială, au vocaţia de a completa cadrul normativ intern, cu privire la aspectele specifice asigurărilor de viaţă şi obligaţiilor intermediarilor. In fine, Ordonanţa Guvernului nr.85 din 19 august 2004, referitoare la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, conţine prevederi care conferă o protecţie sporită clienţilor care se circumscriu noţiunii de consumator de asigurări.

a) Informaţia în cazul asigurărilor generale, altele decât de viaţă

Conform art.24 al.(2) din Legea nr.32/2000 actualizată, asigurătorii trebuie să comunice asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de semnarea contractului de asigurare, cel puţin următoarele informaţii: durata contractului, modul de derulare a acestuia, suspendarea sau rezilierea contractului, mijloacele şi termenele de plată a primelor, metodele de calcul şi distribuţie a bonificaţiilor, modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor privind contractele, precum şi alte informaţii necesare pe durata derulării contractului, în conformitate cu normele emise în aplicarea prezentei legi.

b) Informaţii specifice asigurărilor de viaţă lato-sensu

Art.40 din Legea nr.136/1995 actualizată prevede că asigurătorii şi împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor asigurării informaţii în legătură cu contractele de asigurare, atât înaintea încheierii, cât şi pe durata derulării acestora. Aceste informaţii trebuie să cuprindă un set de elemente dintre care următoarele sunt particulare asigurărilor de viaţă: (a) clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate din fructificarea rezervelor tehnice; (b) elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea sunt garantate.

Art.5 al Ordinului nr.3111/2004 al Comisia de Supraveghere a Asigurărilor vine să completeze şi să precizeze conţinutul informaţiilor în cazul asigurărilor de viaţă, după cum urmează: (a) informaţii despre primele aferente fiecărui beneficiu, atât cele principale, cât şi cele suplimentare, după caz; (b) modalităţile de calcul şi de distribuţie a bonusurilor şi a sumelor reprezentând participarea la profit, dacă este cazul; (c) indicarea valorii de răscumpărare totale, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea sunt garantate pentru fiecare an de asigurare din cadrul perioadei de asigurare acoperite prin contractul de asigurare; (d) informaţii despre natura activelor, definirea unităţilor de care sunt legate beneficiile pentru asigurările de viaţă şi anuităţi legate de fonduri de investiţii; (e) o simulare a evoluţiei valorii contului contractantului, precum şi a valorii de răscumpărare totale la sfârşitul fiecărui an de asigurare din cadrul perioadei acoperite prin contractul de asigurare pentru asigurările de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii; această simulare se va face menţinându-se constantă valoarea unităţii pe toată durata derulării contractului de asigurare.

c) Informaţii speciale în sarcina intermediarilor

In transpunerea Directivei 2002/92/CE a Parlamentului şi Consiliului European, art.33 al. 3 din Legea nr.32/2000 modificată prevede că intermediarii în asigurări sunt obligaţi ca, pe lângă informaţiile precontractuale deja pretinse asigurătorilor, să pună la dispoziţia clienţilor, în scris, înainte de

încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puţin următoarele informaţii: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) şi registrul în care a fost înscris, precum şi modalităţile prin care se poate verifica înscrierea; deţinerea a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv reasigurător, deţinerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei anumite societăţi de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul intermediarului în asigurări/reasigurări; procedurile de soluţionare amiabile sau pe cale judecătorească a eventualelor neînţelegeri sau litigii dintre clienţi şi intermediar.

Informarea suplimentară a consumatorilor, în cazul contractelor

încheiate la distanţă

Ordonanţa Guvernului nr.85/2004 (aprobată prin Legea nr.399/2004) se referă la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă având ca obiect serviciile financiare (asigurările sunt incluse în aceste servicii, prin definiţia temenilor de la art.3). Potrivit acestui act normativ, furnizorul de servicii de asigurări este dator să comunice consumatorului în timp util, corect şi complet, în principiu la momentul prezentării ofertei sau, în orice caz, înainte de încheierea contractului, în totalitate, termenii şi condiţiile contractuale, precum şi informaţii suplimentare ce poartă, îndeosebi, cu titlu exemplificativ, asupra următoarelor aspecte:

a) dreptul părţilor de reziliere sau de denunţare unilaterală a contractului înainte de termen, în temeiul unei clauze contractuale, inclusiv asupra penalităţilor impuse prin contract, după caz;

b) indicarea modalităţilor practice de exercitare a dreptului de denunţare unilaterală a contractului, între altele şi indicarea adresei la care poate fi expediată notificarea de denunţare unilaterală a contractului;

c) statul sau statele ale căror norme sunt avute în vedere de către asigurător ca temei juridic al raportului contractual cu consumatorul;

d) posibilitatea şi modalităţile concrete de apel la proceduri extrajudiciare anterioare sesizării instanţei de judecată, de către consumator;

e) existenţa unor fonduri de garantare sau a altor mecanisme de compensare.

Problema procedurii de informare In dreptul român, informaţia este reglementată, însă informarea este

ignorată. Legiuitorul este preocupat de conţinutul informaţiei care trebuie comunicată clientului anterior încheierii contractului, în schimb nu este prevăzută şi o procedură de informare.

Inexistenţa unor proceduri cu rol informativ specifice fazei

precontractuale

Legislaţia română nu face nici o referire la vreun document sau procedură aparţinând fazei negocierilor precontractuale, lăsând această chestiune, în totalitate, în sarcina practicii de asigurări.

In schimb, alta este situaţia încheierii contractului la distanţă, între persoane absente (regula pentru asigurările de viaţă). Aici, momentul emiterii ori semnării poliţei, ca instrumentum, nu coincide cu încheierea contractului.

b) Practica declaraţiei de luare la cunoştinţă a asiguratului

Neexistând o veritabilă procedură, constând într-un eventual formalism

documentar similar celui reglementat în dreptul francez, eficienţa obligaţiei

reglementate de informare este în mod substanţial afectată prin practica

generalizată a asigurătorilor, care se rezumă la a menţiona în cuprinsul cererii

sau declaraţiei completate şi semnate de potenţialul asigurat, o formulă în

genul: “declar că mi-au fost date toate informaţiile şi explicaţiile necesare, că

am luat cunoştinţă de condiţiile de asigurare, care mi-au fost înmânate”.

Valoarea informativă a fazei precontractuale

Reglementarea specială a conţinutului obligaţiei precontractuale de informare nu se poate explica, decât prin intenţia legiuitorului de a garanta o valoare informativă concretă procedurii de formare a contractului de asigurare, fundamentată pe caracterele specifice ale informaţiei, care trebuie să fie completă, clară, exactă, accesibilă şi comprehensibilă.

Funcţia informativă a procedurilor şi înscrisurilor este în mod particular necesară în contractele ale căror condiţii, deja pre-determinate de către una dintre părţi, sunt impuse celeilalte1. Valoarea informativă a perioadei precontractuale nu se poate manifesta decât prin exigenţe de formă şi prin caracterul controlabil al remiterii efective a documentelor ce constituie sursă de informare. Ordinul C.S.A. nr.3111/2004 prevede, ca singure exigenţe de formă, că informaţiile trebuie transmise în scris, în limba română (mai puţin dacă clientul solicită în scris comunicarea într-o altă limbă) şi sub semnătura potenţialului asigurat, drept confirmare a luării la cunostinţă despre conţinutul informaţiilor.

Finalitatea şi, în fond, valoarea informativă a obligaţiei specifice de informare este de a reflecta, pe cât de fidel este posibil, clauzele contractuale

socotite de legiuitor ca fiind esenţiale, într-o formă sintetică, abreviată, clară şi accesibilă. In realitate, suportul informativ nu leagă contractual asigurătorul, însă sporeşte legitimitatea încrederii pe care clientul o are faţă de asigurătorul profesionist, cu consecinţa simplificării probaţiunii în cazul pretinderii unui viciu de consimţământ şi respectiv a înlesnirii aprecierii inopozabilităţii unor clauze contractuale al căror conţinut ar fi diferit de cel prezentat în documentul informativ.

Efectele neîndeplinirii obligaţiei de informare Neîndeplinirii obligaţiei de informare nu îi este asociată o sancţiune

precisă, legiuitorul evitând să abordeze acest aspect, sarcina fiindu-i rezervată jurisprudenţei prin aplicarea dreptului comun.

Fundamentul şi natura juridică ale dreptului la reparaţie al clientului Chestiunea tradiţională este de a şti dacă răspunderea asigurătorului

este contractuală sau delictuală. Desigur, răspunsul depinde de izvorul obligaţiei. Din moment ce obligaţia este situată anterior încheierii contractului şi este prevăzută în lege (nefiind un anagajament contractual şi neavându-şi cauza în contract), pare extrem de evident că sancţionarea obligaţiei de informare nu poate decât să împrumute forma răspunderii civile delictuale.

În mod normal, fiind vorba despre o obligaţie legală de a face, sancţiunea civilă a neexecutării acesteia constă în daune-interese plătite creditorului obligaţiei, conform art.1075 şi 998 Cod civil. Insă, în practică, prejudiciul suferit de clientul asigurat constă în refuzul asigurătorului de a-i plăti indemnizaţia sau suma asigurată, invocând diferite sancţiuni cum sunt nulitatea, rezilierea contractului, decăderea asiguratului din dreptul la acoperire sau excluderea riscului de la garantare, toate acestea fundamentate pe prevederi ale contractului de asigurare în legătura cu care clientul susţine că nu a fost informat, că nu le cunoaşte. De aceea, menţinând cadrul efectelor răspunderii civile delictuale, principiul reparaţiei integrale şi în natură a prejudiciului conduce alocarea unei reparaţii băneşti care corespunde valorii garanţiei pe care asigurătorul refuză să o furnizeze şi ar trebui să o acorde în baza poliţei.

Ineficacitatea juridică a prevederilor contractuale cu privire la care nu s-a realizat informarea

Nici sancţiunile neîndeplinirii obligaţiei de informare nu scapă dificultăţilor de plasare teoretică. Insă acestea, fie că reies din cadrul contractual, fie că derivă din cel delictual, rămân să se exprime într-o formă unitară, care de altfel, face prea puţin utilă şi dezbatarea precedentă asupra fundamentului şi naturii juridice a reparaţiei la care este îndreptăţit clientul asigurat.

Viciile de consimţământ – o sancţiune improbabilă. Viciile de consimţământ nu sunt foarte adaptate raporturilor de

asigurare şi în special obligaţiilor de informare pretinse asigurătorului, întrucât este implicată o dificultate mare a probaţiunii în sarcina clientului, din acest punct de vedere existând sanciuni mai “comode”. Pe de altă parte, conţinutul informării la care este obligat asigurătorul nu permite, decât în situaţii cu adevărat excepţionale, reţinerea dolului sau erorii-viciu de consimţământ.

Inopozabilitatea stipulaţiilor contractuale necomunicate – o sancţiune oportună. Neobservarea conţinutului şi procedurii de îndeplinire a obligaţiei de informare poate să cauzeze un prejudiciu clientului, care se exprimă prin reducerea sau privarea completă de indemnizaţia la care ar fi fost îndreptăţit (pentru care a cumpărat acoperirea). Asigurătorul îşi justifică refuzul de plată a sumei asigurate, prin invocarea unor anumite prevederi contractuale (condiţii, excluderi, documente necesare pentru justificarea cererii de despăgubire, informări incorecte sau incomplete de către asigurat etc.) în legătură cu care asiguratul pretinde că nu a fost informat.

Obligaţia de sfătuire datorată de asigurător sau brokerul de asigurări

Conţinutul obligaţiei de sfătuire Noţiune. Alături de obligaţia de informare, instituită pe cale de

reglementare, şi care presupune o transmitere de date între părţi, jurisprudenţa a încercat, destul de timid, să consacre existenţa unei obligaţii de sfătuire, care, în contextul evoluţiilor jurisprudenţiale, pare să fie reţinută cu deosebire în sarcina intermediarilor de asigurări, şi care constă în consilierea clientului asupra oportunităţii operaţiunii de asigurare pe care o are în vedere, în urma dialogului dintre parti.

Diferenţe faţă de obligaţia de informare. Conceptul rămâne, din nefericire, unul încă destul de imprecis şi la care practica judiciară se referă în mod neunitar. Dintru început, se pot marca unele diferenţe faţă de noţiunea mai stabilă a obligaţiei de informare. Aceasta din urmă este concepută ca una de rezultat, de a transmite cocontractantului anumite informaţii, în vreme ce obligaţia de sfătuire este apreciată în unanimitate ca fiind una de mijloace.

Intinderea obligaţiei de sfătuire

Limitele relative ale obligaţiei de sfătuire (sau întinderea pe orizontală). Existenta şi întinderea obligaţiei de sfătuire depind de măsura

competenţelor celui ce se pretinde creditor al acestei obligaţii. Scopul obligaţiei de sfătuire este să protejeze profanul (indiferent dacă

întruneşte sau nu condiţiile noţiunii legale de consumator) faţă de propria-i slăbiciune, suplinindu-i incapacitatea de a înţelege pe deplin însemnătatea şi intensitatea angajamentului său contractual. Sfătuirea ţine de calitatea

consimţământului, nu de existenţa sa. Intermediarul în asigurări, prin intervenţia sa, trebuie să acorde un serviciu competent, destinat să „lumineze” consimţământul clientului referitor la totalul angajamentelor sale şi la utilitatea şi adpatarea poliţei faţă de situaţia sa.

Intensitatea obligaţiei de sfătuire (sau întinderea obligaţiei pe verticală) In primul rând, în aprecierea intensităţii obligaţiei de sfătuire intervine

principiul (care ar putea fi numit „al individualismului civil”) potrivit căruia contractantul este ţinut să se informeze cu privire la aspectele esenţiale ale angajamentului său contractual. De aceea, au fost respinse pretenţii impotriva asigurătorilor, în condiţiile în care asiguratul a dispus de suficiente documente precontractuale pentru a se informa, respectiv atunci când solicitantului i-a fost remis un proiect de contract care descris în termeni clari şi precişi limitele obligaţiei asigurătorului. Odată sfătuirea acordată, aparţine până la urmă clientului să adopte decizia de a cumpăra produsul de asigurare şi de a accepta ori nu condiţiile propuse de asigurător. Clientul nu este un incapabil!

In al doilea rând, una dintre limitele obligaţiei de sfătuire constă în faptul că agentul nu este dator să verifice sinceritatea asiguratului sau realitatea declaraţiilor acestuia, făcute de el pe propria răspundere. Chiar dacă asigurătorul procedează la o atare verificare, asiguratul nu va exonerat de răspundere în privinta declaraţiilor sale. Protecţia consumatorilor prin interpretarea contractelor. Regimul juridic

al clauzelor abuzive Evoluţie. Contractele de asigurare au fost considerate, încă din

perioada precursoare a dreptului contemporan al consumatorilor, drept exemplul caracteristic şi natural al contractelor de adeziune, a căror pre-redactare de către asigurător se plia pe inegalitatea evidentă dintre părţi, atât de informare cât şi economică. Poziţia dominantă a asigurătorului îi conferă posibilitatea de a exploata neputinţa şi ignoranţa clientului, în dispreţul legilor elementare ale moralei în afaceri.

Condiţiile calificării unei clauze ca fiind abuzive. După cum reiese din formularea art.4 al legii nr.193/2000, pentru considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie întrunite două condiţii: una formală, care presupune ca dispoziţia contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul şi una de fond, care pretinde ca, prin efectul clauzei, luată separat ori prin interpretare cu alte clauze din contract, să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Textul art.4 face referire şi la noţiunea de bună-credinţă („în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe”) însă considerăm că dovedirea acesteia nu se poate impune consumatorului, ca şi condiţie suplimentară pentru a include clauza între cele abuzive, îndepărtarea de la exigenţele bunei-credinţe contractuale

fiind prezumată prin însuşi faptul că efectul clauzei este în detrimentul consumatorului.

Regimul clauzelor abuzive prevede îndepărtarea clauzei care întruneşte condiţiile legale pentru a fi astfel considerată. Clauza abuzivă este suprimată, lipsită de orice eficacitate juridică . Consumatorul dispune de o acţiune judiciară individuală, prin admiterea căreia poate obţine (alături de sancţionarea administrativă –amendă- a comerciantului) modificarea clauzei cu daune-interese, în masura în care contractul române în fiinţă în aceste condiţii, sau desfiinţarea contarctului cu daune-interese, după caz (art.13 din lege). Se observă că legiuitorul este atent la protejarea dinamicii raporturilor comerciale. Astfel, consumatorul nu poate obţine rezilierea întregului contract, decât în măsura în care continuarea raporturilor contractuale nu se mai poate realiza în lipsa clauzei eliminate, ceea ce presupune ca prevederile clauzei anulate să ţină de însăşi cauza (obiectul) contractului respectiv.

Printre clauze considerate abuzive, care pot figura în mod obişnuit în contractele de asigurare, figurează, cu titlu de exemplu, acelea care :

a) dau dreptul asigurătorului de a modifica clauzele contractuale, in mod unilateral şi discreţionar, fără a avea un motiv specificat in contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia;

b) dau dreptul asigurătorului sa modifice unilateral, fara acordul consumatorului, împrejurările în care trebuie să se producă riscul pentru a beneficia de acoperire sau termenul în care se obligă să facă plata;

c) impun termene nerezonabil de scurte pentru notificarea survenirii riscului, a căror nerespectare este sancţionată cu însăşi decăderea asiguratului din dreptul de a mai pretinde vreo despăgubire;

d) dau dreptul exclusiv asigurătorului sa interpreteze clauzele contractuale;

e) prevăd excluderi convenţionale care golesc contractul de sens, de cauză pentru asigurat (exclud acoperirea pentru furt dacă riscul se produce când locuinţa nu este ocupată; exclud acoperirea pentru incendiu dacă locuinţa „nu este bine întreţinută”)

f) permit asigurătorului să refuze plata, întemeiat pe nedeclararea de către consumator a unor informaţii referiotare la risc, care nu fac obiectul chestionarului anexat la cererea de asigurare

g) anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care asigurătorul nu îşi indeplineste obligaţiile contractuale;

h) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de asigurător (clauze penale disproporţionate);

i) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile în care asigurătorul a modificat unilateral clauzele contractuale;

j) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau de a exercita un alt remediu legal, solicitandu-i în acelasi timp rezolvarea disputelor în special prin mediere ori arbitraj; să condiţioneze dreptul asigratului la un proces, de îndeplinirea oricărei proceduri prealabile convenţionale (cum ar fi „expertiza amiabilă”)

k) impunerea în mod nejustificat restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau, din contră, condiţionează plata despăgubirii de aducerea de către consumator a unor probe draconice nejustificate, extrem de dificil de produs;

l) prevăd obligaţia asiguratului de a fi acord cu renegocierea contractului de asigurare în cazul schimbării substantiale a riscului.


1.Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed, Sfera Juridica, Cluj, 2007. 2.I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Unitatea de curs 3 Efectele contractului de asigurare

sinteza

Obligaţiile asiguratului Plata primelor de asigurare (principala obligaţie a asiguratului)

Stabilirea cuantumului primei de asigurare Prima de asigurare este suma pe care o plăteşte asiguratul drept contra-

prestaţie pentru asumarea riscului de către societatea de asigurare, reprezentând cauza obligaţiei corelative a asigurătorului de acoperire a riscului în caz de sinistru. Prima este preţul protecţiei patrimoniale a asiguratului, preţul securităţii sale.

Suma plătită de asigurat (subscriitor, contractant) sau aşa-numita primă brută (sau prima comercială), se compune din prima netă (uneori desemnată drept primă pură, primă tehnică sau cotă de bază) – necesară constituirii fondului de plată a indemnizaţiei în urma producerii riscurilor – şi respectiv din adaosul de primă (sau suplimentul la cota de bază) – destinat acoperirii cheltuielilor şi profitului asigurătorului.

Prima tehnică sau pură corespunde, practic, costului statistic al riscului garantat. Cuantumul acesteia se determină prin aplicarea unei cote procentuale (cota de primă) la nivelul de primă.

Stabilirea cotei de primă se face în funcţie de doi parametri statistici: unul de probabilitate - frecvenţa sinistrelor şi altul de intensitate – costul mediu al sinistrelor. Frecvenţa producerii riscului se determină în funcţie de antecedente (de ex. în cazul asigurărilor auto care acoperă riscul de furt se stabileşte câte furturi de maşină s-au produs într-o anumită perioadă) şi statistici. Deoarece consecinţele producerii riscului nu sunt întotdeauna aceleaşi (uneori vehiculul furat este distrus parţial, alteori nu se mai găseşte), apare necesară determinarea nivelului (costului) mediu al realizării riscului care nu se poate face decât excluzând ipotezele excepţionale care conduc la un calcul (rezultat) eronat.

Nivelul primei este stabilit în funcţie de o bază de calcul care se fundamentează, în cazul asigurărilor de bunuri, pe valoarea fixă sau fluctuantă a bunului asigurat, în cazul asigurărilor de răspundere, pe importanţa riscului garantat, iar în cazul asigurărilor de persoane, pe suma asigurată. Desigur, pentru stabilirea cuantumului primei brute sunt luaţi în calcul şi alţi parametri tehnici, precum durata garanţiei şi rata dobânzii.

Principiile primei de asigurare

Principiul proporţionalităţii primei cu riscul Prima se stabileşte independent de către fiecare societate de asigurări.

Tarifele de prime nu se (mai) autorizează, însă una dintre atribuţiile legale ale C.S.A. este aceea de a solicita informaţii referitoare la bazele tehnice utilizate pentru calculul primelor (art.5 Legea nr.32/2000 actualizată), respectiv să verifice criteriile de stabilire a primelor, care trebuie să exprime corelaţia raţională dintre riscurile asumate şi prime, având drept criterii calcule actuariele şi probabilistice, date statistice aplicate, etc. Proporţionalitatea primei distinge raporturile de asigurare de alte contracte aleatorii, cum sunt pariurile şi jocurile de noroc, conferind asigurării un caracter comutativ din perspectiva cuantumului angajamentului contractual al asiguratului.

În legislaţia română, principiul proporţionalităţii se deduce din prevederile art.13 al Legii nr.136/1995, potrivit cărora asiguratul trebuie să declare

Prima pură = cota de primă x nivelul primei

Cota de primă = frecvenţa x costul mediu de realizare a riscului

asigurătorului orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care sunt, în mod obiectiv, esenţiale pentru evaluarea riscului, iar dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul are îndatorirea să comunice în scris asigurătorului această schimbare.

Principiul indivizibilităţii primei

Indivizibilitatea exprimă faptul că valoarea primei nu se recalculează dacă riscul s-a produs înainte de expirarea intervalului de timp pentru care prima a fost stabilită. Plata primei este o obligaţie aferentă întregii perioade asigurate.

Caracterul anticipat al obligaţiei de plată a primei Desigur, plata primei este exigibilă la o anumită scadenţă, a cărei dată

este fixată de părţi sau impusă de asigurător în condiţiile generale de asigurare.

Însă prima se plăteşte anticipat, în sensul că obligaţia de plată trebuie

executată înaintea începutului perioadei de asigurare care corespunde primei

(şi care este, în general, anuală, dar poate fi şi semestrială, trimestrială sau

chiar lunară).

Debitorul obligaţiei de plată Obligaţia achitării primelor incumbă asiguratului, dacă este o asigurare

în nume şi interes propriu, respectiv subscriitorului, dacă acesta a contractat poliţa în contul şi interesul unei alte persoane care are calitatea de asigurat. De asemenea, în cazul neplăţii integrale a primei de către asigurat sau subscriitor, beneficiarului asigurării devine practic răspunzător de achitarea acesteia, având în vedere că:

- acoperirea este condiţionată de plata integrală a primei pe întreaga perioadă asigurată;

- în baza art.18 din Legea nr.136/1995, asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, cu indemnizaţia cuvenită asiguratului sau terţului beneficiar.

Modalităţile de plată a primei Plata primelor de asigurare se poate efectua în modalităţile cele mai

diverse: numerar, virament bancar, cec, compensaţie etc. Art.18 al legii 136/1995 prevede că asigurătorul are dreptul de a

compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau

beneficiarului; această compensaţie are natură legală şi nu convenţională, asigurătorul fiind îndreptăţit să o invoce fără a avea acordul asiguratului. Textul de lege amintit nu este altceva decât o aplicare a dreptului comun în materie de compensaţie legală (art.1143-1153 cod civil român) la contractul de asigurare, însă utilitatea lui este vădită când beneficiarul indemnizaţiei nu este însuşi debitorul primei, părţile interesate fiind scutite astfel de invocarea argumentului conexităţii între obligaţiile reciproce derivând din executarea aceluiaşi contract. În cazul asigurărilor de grup, casaţia franceză a decis că asigurătorul nu poate compensa primele neplătite de anumiţi aderenţi cu ansamblul indemnizaţiilor datorate altor aderenţi.

Consecinţele neexecutării obligaţiei de plată a primelor Regimul juridic al neexecutării obligaţiei de plată a primelor diferă, în

parte, în funcţie de categoria contractului de asigurare. Norma comună se găseşte la art.17 al Legii nr.136/1995 - dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare. Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii primei la termenul de plată pentru cazul prevăzut la alin. 1 şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

Asigurările generale Formularea din art.17, la race am făcut referire, continuă utilizarea

necorespunzătoare, de către legiuitorul raporturilor de asigurare, a noţiunii de reziliere. Si nu este o simplă greşeală strecurată în lege. Deja în art.14 din lege, se utilizează incorect noţiunea de reziliere pentru cazuri care, în mod evident, se încadrează în conceptul de caducitate (riscul devine imposibil).

Într-adevăr, în dreptul român, dacă părţile nu au prevăzut expres că termenele de executare a obligaţiilor contractuale sunt esenţiale ori dacă nu s-a stabilit un pact comisoriu de gradul IV, rezilierea nu poate interveni decât prin solicitarea ei pe cale judiciară. De aceea, în lipsa unei clauze contractuale referitoare la reziliere, textul legal nu ajută cu nimic la traşarea situaţiei juridice cauzate de neplata primelor, atâta timp cât asigurătorul rămâne obligat să se adreseze intanţei. Este aşadar necesar ca asigurătorul, diligent, să stipuleze în contract o clauză potrivit căreia neplata la termen a primei atrage rezilierea de drept a contractului, fără alte formalităţi şi fără intervenţia instanţei. Această clauză i-ar permite, practic, să rezilieze unilateral contractul fără nicio formalitate suplimentară.

În ce priveşte efectele neplăţii primei la scadenţă, astfel cum am arătat, art.17 al Legii nr.136/1995 permite partenerilor să se scalde într-un regim de libertate contractuală deplină. Acest lucru a determinat în practică două abordări.

Asigurările de viaţă Art.17 al Legii nr.136/1995 în forma actuală, enunţat anterior, se aplică

şi în cazul asigurărilor de viaţă, fiind o normă comună tuturor contractelor de asigurare. Prin urmare, discuţiile referitoare la rezilierea asigurărilor generale sunt valabile şi pentru asigurările de viaţă.

Originalitatea în regimul asigurărilor de viaţă este exprimată prin art.36 al Legii nr.136/1995, care prevede că asiguratul poate înceta plata primelor pentru care s-au constituit rezerve, cu dreptul de a opta între:

® a solicita menţinerea contractului la o sumă asigurată redusă, sau ®® a denunţa unilateral contractul,,solicitând restituirea rezervei

constituite de asigurător (ca şi capitalizare), conform prevederilor contractului. O formă a denunţării unilaterale este şi practica răscumpărării poliţelor de către compania de asigurări, preţul fiind determinat după calcule actuariale, însă şi după randamentul programului de investiţii realizat de asigurător din contribuţiile asiguraţilor, criterii care sunt în final, dependente exclusiv de asigurător.

Legiuitorul priveşte plata primelor în aceste contracte prin luarea în considerare a caracterului pur facultativ al raporturilor de asigurare de viaţă, acestea fiind recunoscute, în primul rând, drept mijloc de prevedere şi investire a economiilor. În consecinţă, asiguratul nu poate fi constrâns, pe cale judiciară, să achite primele scadente.

Asiguratul este aşadar titularul unui drept de denunţare unilaterală a contractului de asigurare de viaţă. Acest drept ar trebui privit ca o excepţie de la principiul irevocabilităţii contractuale prin voinţă unilaterală, care operează, pe de o parte, în mod discreţionar, fără a fi necesară justificarea ei şi, pe de altă parte, în mod independent de executarea sau neexecutarea contractului de către asigurător.

Pentru a sublinia rolul de instrument de investiţie al asigurării de viaţă, dispoziţiile legale referitoare la constituirea rezervelor matematice au fost interpretate în sensul că rezervele sunt proprietatea asigurătorului, aflându-se în patrimoniul acestuia, dar reprezintă totuşi o datorie faţă de asigurat, care dispune de un drept de creanţă asupra rezervelor matematice administrate de asigurător după încasarea primelor. În dreptul francez, această creanţă este, de altfel, garantată cu un privilegiu general asupra valorilor mobiliare şi imobiliare ale întreprinderii de asigurare.

Obligaţiile asiguratului, altele decât plata primelor

Obligaţia de informare continuă Asiguratul are obligaţia de a comunica în scris asigurătorului ivirea

unor împrejurări esenţiale, de natură a schimba sau agrava riscul. (art.13 al.2 din L. 136/1995).

Obligaţia de informare continuă, pe toată durata contractului, trebuie executată prin comunicare imediat ce asiguratul a cunoscut împrejurarea respectivă, dar nu mai tâziu de un număr de zile (care este stabilită în principiu în contractul de asigurare). În tot acest răstimp, asigurătorul se vede obligat, practic, să acopere un risc acutizat a cărui gravitate nu o cunoaşte, pe care fie şi l-ar fi asumat în alte condiţii contractuale, fie nu şi l-ar fi asumat deloc. Astfel, echilibrul conferit de principiul proporţionalităţii primei cu riscul este răsturnat în favoarea asiguratului, în vreme ce asigurătorul nu mai poate realiza tarificarea riscului. Cu cât termenul de declarare a agravării riscului este mai scurt, cu atât echilibrul dintre interesele părţilor contractului de asigurare poate fi mai bine respectat.

Necomunicarea ori comunicarea cu întârziere poate conduce la rezilierea unilaterală a contractului de către asigurător, pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale esenţiale. Cade în sarcina asigurătorului să dovedească existenţa şi importanţa schimbărilor circumstanţelor riscului. În orice caz, până la reziliere, asigurătorul are posibilitatea să ridice excepţia de neexecutare a contractului, refuzând plata indemnizaţiei în cazul producerii riscului, obligaţia de plată fiind suspendată până la executarea obligaţiei de informare de către asigurat. Desigur, aceasta opţiune nu-i este interesantă – preferă să invoce direct clauza de reziliere !

Obligaţia de minimă diligenţă în vederea prevenirii riscului În cazul asigurărilor de bunuri, asiguratul are obligaţia de a întreţine

obiectul asigurat în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii riscului (art.26 din Legea nr.136/1995). Asiguratul trebuie să se comporte ca un bun proprietar şi să ia măsuri de prevenire a pagubelor. Aceste obligaţii sunt de diligenţă, iar stabilirea standardului pentru considerarea neexecutării obligaţiilor este culpa levis in concreto. Asigurătorul care face dovada neexecutării îi poate opune asiguratului excepţia de neexecutare şi poate rezilia unilateral contractul de asigurare, în conformitate cu stipulaţiile contractuale.

Obligaţiile asiguratului la producerea evenimentului asigurat Concretizarea obligaţiei de plată la care este ţinut asigurătorul depinde,

printre altele, de executarea de către asigurat a unor obligaţii legale şi contractuale, imediat ce acesta are cunoştinţă de producerea riscului. Obligaţiile respective au naturi diferite, ceea ce conduce la diversitatea consecintelor neexecutării acestora.

Măsuri pentru limitarea pagubelor

Art.26 al.3 din legea 136/1995 prevede că, în cazurile stabilite în contractul de asigurare, asiguratul trebuie să ia, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor.

Declararea survenirii riscului Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea

riscului asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare. Legiuitorul român a renunţat1 la stabilirea unui termen de decădere în care trebuie făcută această declarare, lăsând acest lucru la libertatea contractuală a părţilor, aşa cum se întâmplă în majotatea legsilaţiilor europene

Sancţiunea neexecutării în termen a obligaţiei de declarare a evenimentului asigurat constă, potrivit art.19 al.(2) din Legea nr.136/1995, în dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei. Exercitarea acestui drept nu este însă discreţionară. Textul legal o condiţionează de dovada, care trebuie produsă de asigurător, că, din pricina nedeclarării sau a declarării cu întârziere, nu a putut determina cauza producerii evenimentului şi/sau întinderea pagubei.

Condiţiile admisibilităţii refuzului de plată al asigurătorului sunt: ® declararea riscului să nu fie notificată de asigurat în termenul

contractual stabilit; ®® tardivitatea declararii să-i fi cauzat asigurătorului un prejudiciu,

care, în esentă, constă în imposibilitatea (dificultatea iremediabilă) de a stabili în mod corect cuantumul daunelor şi/sau circumstanţele producerii riscului;

®®® clauza care prevede această sancţiune să fie clară şi precisă (o atare clauză ar trebuie să fie, de altfel, obiectul obligaţiei speciale de informare din partea asigurătorului).

Obligaţia asigurătorului de plată indemnizaţiei de asigurare Producerea riscului sau expirarea contactului (în cazul asigurărilor de

viaţă) transformă obligaţia abstractă de acoperire a asigurătorului, într-o obligaţie concretă de plată, ce trebuie executată în termenul şi cuantumul stabilite în contract.

Consecinţele acoperite prin asigurare Consecinţele acoperite exprimă efectele patrimoniale ale producerii

evenimentului asigurat şi au destinaţia de a determina limitele indemnizaţiei la care se obligă asigurătorul.

In cazul asigurărilor de bunuri, consecinţele sunt, în principal, următoarele:

Dauna Totală constă în pierderea sau distrugerea bunului, caz în care despăgubirea se va face raportat la valoarea de substituţie (de piaţă) a bunului din momentul producerii riscului, ţinând cont şi de eventuala clauză contractuală de limitare a despăgubirii la un anumit cuantum. In asigurările auto multirisc (casco), dauna totală este adesea stabilită în condiţiile de asigurare ca reprezentând suma la care s-a facut asigurarea, redusă cu contravaloarea pieselor rămase neavariate, rezultate din dezafectarea autovehiculului care ramane in proprietatea asiguratului.

Daunele parţiale constau în reducerea valorii bunului prin avariere şi se exprimă, alternativ, prin:

a) Dacă se apreciază că bunul nu mai poate fi folosit, după reparaţie, conform destinaţiei sale, se plăteşte valoarea rămasă a bunului avariat, determinată prin expertiză convenţională sau judiciară (diferenţa dintre valoarea de piaţă a bunului şi valoarea sa reziduală, rămasă după avariere)

b) Dacă bunul poate fi reparat şi utilizat conform destinaţiie economice, atunci asigurătorul acoperă:

§ costul reparaţiilor, respectiv ale înlocuirii pieselor avariate;

§ cheltuielile efectuate în vederea transportului bunului (autovehiculului) avariat la cel mai apropiat atelier de reparaţii agreat să efectueze reparaţia, sau la locul de adăpostire

§ cheltuielile efectuate în vederea limitării pagubelor In cazul asigurărilor de răspundere, consecinţele acoperite se

raportează la valoarea prejudiciului cauzat de către asigurat terţilor păgubiţi, context în care asigurătorii folosesc, în genere, tehnica plafonării despăgubirii la un anumit cuantum sau tehnica franşizei (a se vedea infra, nr.232-233). Asigurarea de răspundere civilă a utilajelor acoperă, alături de sumele pe care asiguratul este obligat (în urma negocierilor la care participă asigurătorul sau prin hotărâre judecătorească) să le plătească cu titlu de dezdăunare, şi cheltuielile de judecată făcute în procesul civil (inclusiv în cazul în care acţiunea penală pusă în mişcare este stinsă, iar acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, de exemplu în cazul aplicării amnistiei)1.

Principiul indemnitar (al despăgubirii)

Noţiune şi funcţii Art.24 din Legea nr.136/1995 prevede, cu privire la asigurarea de

bunuri, că asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire. Potrivit art.27, despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din

momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Vocaţia practică a principiului indemnitar se reflectă în funcţiile sale principale :

(a) stă la baza metodelor de evaluare a consecinţelor riscului şi a determinării cuantumului despăgubirii ;

(b) reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului de a obţine profit din producerea evenimentului asigurat. Riscul subiectiv evocă două împrejurări:

- aceea în care asiguratul provoacă intenţionat evenimentul asigurat, ceea ce răpeşte contractului de asigurare caracterul său esenţialmente aleatoriu, anulând însăşi ideea de risc;

- aceea a supraevaluării a bunului la încheierea contractului sau la producerea riscului, care ar ocaziona tentaţia asiguratului de a obţine indemnizare peste valoarea reală a prejudiciului, contractul de asigurare alunecând astfel spre speculă sau pariu.

Excepţii de la principiul despăgubirii

Nefiind altceva decât măsura nevoii de securitate a asiguratului în limitele mai sus amintite, principiul indemnitar are pe drept cuvânt vocaţie de aplicabilitate generală, de o asemenea forţă încât excepţiile tradiţional admise sunt mai degrabă aparente.

Asigurările de persoane Se spune despre principiul despăgubirii se circumscrie asigurărilor

generale, altele decât de viaţă. La asigurările de persoane, indemnizaţia nu depinde de paguba suferită, ci coincide cu suma asigurată stabilită forfetar, respectiv cu o parte a acesteia, în caz de invaliditate permanentă.

Poliţele încheiate pe baza valorii agreate In cazul acestor poliţe, asigurătorul acceptă să plăteasca o sumă de bani

prestabilită, adică în urma estimării prealabile subscrierii contractului efectuată de un expert desemnat de asigurător. Astfel de poliţe se încheie în special pentru obiecte de artă sau colecţie, antichităţi etc. a căror valoare ar fi dificil de determinat după producerea riscului. În aceste situaţii, dacă bunul a pierit sau a fost sustras, se plăteşte întreaga indemnizaţie prestabilită. Dacă însă daunele sunt parţiale, se apelează la experţi judiciari sau extrajudiciari care, în funcţie de valoarea reziduală şi costul restaurării, stabilesc cuantumul despăgubirii ca procent din valoarea agreată.

Aplicarea principiul indemnitar în cazul asigurărilor excesive Principiul indemnitar interzice asiguratului sǎ obţinǎ beneficii de pe

urma încheierii şi executǎrii contractului de asigurare, acesta nefiind îndreptǎţit sǎ obţinǎ o indemnizaţie superioarǎ nici valorii asigurabile, nici prejudiciului suferit. Atunci când valoarea asiguratǎ este superioarǎ valorii asigurabile, suntem în prezenţa fie a supraasigurǎrii, fie a asigurǎrilor multiple cumulative.

Supraasigurarea Noţiune ignoratǎ de legiuitorul român, supraasigurarea reprezintă

situaţia în care un contract de asigurare a fost consimţit pentru o sumă superioară valorii lucrului asigurat din momentul producerii riscului. Prin urmare, într-un contract cu valoare de asigurare determinabilă, la încheierea contractului, asiguratul a declarat o valoare a bunului asigurat superioară celei reale. O poliţǎ comportǎ o valoare de asigurare determinabilǎ dacǎ obiectul asigurării constǎ în bunuri susceptibile de evaluare anticipatǎ. Marea majoritate a asigurǎrilor de bunuri au valoare determinabilǎ, precum asigurarea unui imobil contra incendiului sau inundaţiilor, asigurarea unui autovehicul contra furtului etc. În cazul asigurǎrilor de rǎspundere, supraasigurarea este incidentǎ doar dacǎ priveşte un bun determinat care poate fi evaluat, precum asigurarea de rǎspundere pentru riscul locativ (locatarul rǎspunde faţǎ de proprietar pentru incendiul imobilului închiriat conform art.1435 Cod civil român, rǎspunderea sa fiind însǎ limitatǎ, în baza principiului indemnitar la valoarea totalǎ a imobilului închiriat) sau asigurarea de rǎspundere a detentorului bunului mobil (depozitar, transportator).

Supraasigurarea frauduloasă Supraasigurarea frauduloasă evocă situaţia în care se dovedeşte dolul

asiguratului, respectiv intenţia de a exagera evaluarea bunului asigurat în scopul realizării unui profit în caz de sinistru. Sancţiunea este, evident, nulitatea relativǎ a contractului. Asigurătorul nu datorează garanţie în caz de sinistru, fiind exonerat de plata despǎgubirii, putând, în plus solicita daune-interese pe terenul rǎspunderii civile delictuale (art.998 Cod civil român), deoarece dolul are naturǎ ambivalentǎ, constituind atât viciu de consimţǎmânt cât şi un fapt ilicit cauzator de prejudicii. În general, asigurǎtorul e îndreptăţit să păstreze cu acest titlu primele ce i-au fost deja achitate, plus prima datorată de asigurat pe anul curent.

De aceea, asigurătorii preferă să se situeze pe terenul supraevaluării frauduloase a pagubelor. Aceasta reprezintă împrejurarea în care asiguratul, cu intenţie, exagerează valoarea consecinţelor producerii evenimentului asigurat, la momentul declarării (avizării) asigurătorului cu privire la survenirea riscului şi a depunerii documentelor justificative la dosarul de

daună. Pentru acest comportament, majoritatea contractelor de asigurare prevăd clauze speciale de decădere a asiguratului din garanţie, asigurătorul fiind exonerat de plata despăgubirii.

Supraasigurarea simplă Aceasta reprezintă o formă nefrauduloasă a supraasigurării, care

evocă ipotezele în care, de obicei în urma expretizei amiabile, se constată o diferenţă semnificativă între valoarea declarată a bunului şi valoarea sa reală în ziua producerii riscului, însă asiguratul este de bună-credinţă (respectiv dolul său nu a putut fi dovedit). In acest caz, contractul rămâne valabil, dar principiul indemnitar impune limitarea despăgubirilor la cuantumul real al prejudiciului.

Asigurările multiple cumulative Noţiunea desemnează situaţia în care mai multe contracte de asigurare

garantează simultan un obiect identic, împotriva aveluiaşi risc şi pentru protejarea aceluiaşi interes asigurabil. Prin multiplicarea garanţiilor, valoarea asigurată este considerabil superioară valorii asigurabile, producându-se un exces de asigurare care contravine principiului indemnitar.

Condiţiile asigurărilor multiple cumulative sunt : (a) pluralitatea de asigurători (b) identitatea obiectului (c) identitatea riscului – aceasta nu presupune numai acelaşi tip de

poliţă dintr-o clasă de asigurări clasă de aigiurări, ci şi acelaşi tip de garanţie oferită de asigurător în cadrul unui tip de asigurare.

(d) identitatea interesului asigurabil – nu sunt supuse regimului asigurărilor multiple cumulative, poliţele având acelaşi obiect, dar fiind ocazionate de interese asigurabile diferite

(e) simultaneitatea asigurărilor - garanţiile trebuie să se aplice aceleiaşi perioade de timp acoperite.

(f) unicitatea subscriitorului – condiţie discutabilă In ce priveşte domeniul de aplicare al asigurărilor multiple

cumulative, deşi prevederile art.29 din Legea nr.136/1995 care reglementează regimul juridic al acestora se referă doar la asigurări de bunuri, sunt vizate în egală măsură şi asigurările de răspundere. Mai mult, deşi reglementarea este principial inaplicabilă asigurărilor de persoane, dacă acestea din urmă vizează accidente corporale, atunci garantează şi rambursarea cheltuielilor cu spitalizarea şi a celor farmaceutice, iar această garanţie complementară, având natură de daune, este supusă regimului asigurărilor multiple cumulative.

Obligaţia subscriitorului de a declara cumulul de asigurări. Pentru a preîntâmpina riscul de fraudă, legea prevede în sarcina subscriitorului o obligaţie de informare, respectiv de a aduce la cunoştinţa fiecărui asigurător existenţa tuturor celorlalte raporturi de asigurare, atât la încheierea contractului de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestuia (art.29 alin.2 din Legea nr.136/1995).

Regimul juridic al asigurărilor multiple cumulative diferă, în privinţa asiguratului, după cum acesta este de rea-credinţă sau de bună-credinţă. În primul caz, sancţiunea este nulitatea relativă a tuturor contractelor cumulative pentru dol prin reticenţă, rămânând valid şi excutabil numai contractul încheiat primul în ordine cronologică, faţă de care nu putea exista intenţia frauduloasă.

Dacă asiguratul este de bună-credinţă (reaua-credinţă nu poate fi dovedită), principiul indemninar împiedică asiguratul să cumuleze despăgubirile. Dispoziţiile art.29 alin.1 din Legea nr.136/1995 prevăd, pentru cazul existenţei mai multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, că fiecare asigurător este obligat la plată, proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.

Asigurările multiple cumulative se disting de asigurările colective, prin care mai mulţi asigurători se angajează să acopere împreună totalitatea unui risc de o asemenea importanţă (de exemeplu riscurile industriale, de mediu, imobiliare sau maritime) încât se preferă ca acesta să nu fie asumat de un singur asigurător. Imprejurarea este mai des indicată prin referire la noţiunea de coasigurare şi nu desemnează un cumul, ci un concurs de asigurări, care nu generează un exces de asigurare.

Limitarea naturii de despăgubire a indemnizaţiei asigurătorului În anumite situaţii, prestaţia asigurătorului nu acoperă întregul cuantum

al prejudiciului. Uneori, acesta este rezultatul prevederilor contractuale care limitează ab-initio indemnizarea. Alteori, asiguratul se află în situaţie de sub-asigurare, care constituie o ocazie a intervenţiei legiuitorului în vederea limitării prestaţiei asigurătorului.

Limitarea convenţională a principiului indemnitar Limitarea prestaţiei asigurătorului se poate face prin folosirea a

două categorii de tehnici contractuale : a) Tehnica plafonării, conform căreia asigurătorul nu se angajează

decât până la limita unui plafon determinat, care reprezintă extrema superioară a garanţiei, indiferent de cuantumul prejudiciului.

b) Tehnica franşizei presupune ca o parte din prejudiciu să fie suportată de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din

despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare. Franşiza, ca tehnică de limitare a acoperii, constă în două posibile practici contractuale.

Raţiunea acestor mecanisme contractuale de limitare a prestaţiei indemnitare a asigurătorului este reflectată în funcţiile lor:

- aceste instrumente de vigilenţă “moralizează” asigurarea, stimulând măsurile de prevenţie a riscurilor şi cointeresându-i pe asiguraţi în nerealizarea riscului;

- reduc (sau chiar înlătură) cheltuielile efectuate de asigurător în vederea acordării despăgubirii;

- diminuează cuantumul primei de asigurare pe care asiguratul o datorează drept contra-prestaţie a acoperirii asigurătorului.

Subasigurarea Noţiunea evocă situaţia în care valoarea asigurată este inferioară

valorii asigurabile (reale), comparaţia făcându-se la ziua producerii evenimentului asigurat. Aceasta înseamnă ca asiguratul a achitat prime sub valoarea celor care ar fi trebuit să fie calculate dacă ar fi declarat valoarea reală a bunului asigurat. Asiguratul ar putea, în acest caz, să solicite indemnizare peste valoarea asigurată, respectiv peste cuantumul reala al prejudiciului, obţinând profit din asigurare.

Principiul. Cu titlu de remediu pentru această situaţie, în lipsa unor convenţii contrare între părţi, art.28 din Legea nr.136/1995 pune în aplicare sistemul acoperirii proporţionale (sau aşa-numitul principiu al răspunderii proporţionale), în sensul că indemnizaţia plătită de asigurător trebuie să acopere numai acea proporţie din dauna reală, pe care o reprezintă suma asigurată din valoarea reală a bunului.

Principiul acoperirii proporţionale nu primeşte aplicare, respectiv poate primi aplicare numai în subsidiar, în următoarele situaţii, în care diferenţa de valoare a bunurilor asigurate între momentul încheierii asigurării şi cel al producerii riscului :

- diferenţa este datorată unor împrejurări de creştere sau agravaree a riscului, caz în care trebuie să primească aplicare regulile legale şi convenţionale privind modificarea/agravarea riscului în timpul contractului;

- diferenţa este datorată unor inexactităţi sau omisiuni ale asiguratului cu ocazia declarării (circumstanţelor) riscului la încheierea asigurării, caz în care se vor aplica regulile acestei împrejurări, după cum asiguratul a fost de bună sau rea credinţă la acel moment (suplimentarea primei sau rezilierea contractului – în caz de bună credinţă, respectiv nulitate relativă a contractului – în cazul relei credinţe).

Convenţii derogatorii. Prevederile legii care instituie principiul acoperirii proporţionale nu sunt de ordine publică. Dacă în contractul de asigurare este prevazută clauza primului risc, atunci sistemul acoperirii proporţionale nu se aplică, primind aplicare sistemul plafonării. Într-o astfel de situaţie, asigurătorul îşi exprimă contractual acordul ca, spre exemplu, dacă bunul care valorează 100 lei este afectat de un risc acoperit, să plătească asiguratului orice sumă până la plafonul maxim de 50 lei, care corespunde valorii declarate de acesta, fără a mai reduce indemnizaţia.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

3. J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-Litec, Paris, 2005

4. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.

5. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008. 6. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică,

Bucureşti, 2004

Unitatea de curs 4

Contractul de asigurare si tertii - Sinteză -

Raporturile contractuale de asigurare prezintă câteva particularităţi din

perspectiva aplicării principiului relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta...). Datorită naturii tehnicilor folosite (stipulaţia pentru altul, subrogaţia personală şi reală, obligaţia de garanţie), contractul de asigurare oferă cadrul intervenţiei unor terţi care, fie pretind drepturi directe născute în favoarea lor prin contract (beneficiarul în asigurările de viaţă, terţul prejudiciat în asigurările de răspundere), fie ajung să intre în relaţie juridică cu asigurătorul, datorită executării de către acesta a obligaţiilor sale contractuale.

Terţii creditori ai asigurătorului Din această categorie fac parte terţele persoane care au posibilitatea să

invoce contractul, fie pentru a pretinde atribuirea indemnizaţiei datorate de asigurător (A), fie pentru că sunt prejudiciaţi de către asiguratul de răspundere civilă, în acest acz legea acordându-le un drept propriu asupra indemnizaţiei de asigurare, pentru realizarea căruia au la dispoziţie o acţiune directă contra asigurătorului (B).

Beneficiarul în asigurările de persoane şi de bunuri

Atribuirea beneficiului contractului În cazul asigurării de deces contractate în profitul unui terţ beneficiar al

sumei asigurate, se utilizează tehnica stipulaţiei pentru altul. Acelaşi context se regăseşte în cazul asigurărilor de bunuri în care contractantul desemnează un terţ ca beneficiar al despăgubirii oferite de asigurător (art.24 al Legii nr.136/1995). Contractantul-subscriitor (stipulantul) se află într-o relaţie social-economică specială cu beneficiarul, urmărind fie stingerea unei datorii faţă de acesta, fie gratificarea lui. De aceea, în principiu, subscriitorul este singura persoană îndreptăţită să desemneze beneficiarul asigurării. Acest drept este strict personal, neputând fi exercitat de către moştenitorii sau creditorii subscriitorului pe calea acţiunii oblice. Dacă asiguratul şi subscriitorul sunt persoane diferite, acordul persoanei asigurate este indispensabil pentru desemnarea beneficiarului (art.33 Legea nr.136/1995). Raţiunea este dovedirea interesului pentru viaţa persoanei asigurate, respectiv pentru conservarea bunului asigurat.

Persoana beneficiarului trebuie să fie determinată, dar nu cu necesitate în momentul stipulării, ci trebuie să fie determinabilă cel târziu la momentul decesului asiguratului. Desemnarea poate inverveni în orice moment al executării contractului. Însă, încă de la încheierea contractului, trebuie prevăzute elemente concrete de determinare în viitor a beneficiarului (soţul, concubinul, unitatea sanitară unde a lucrat asiguratul, universitatea unde studiază fiul etc.).

Este important ca pentru persoanele beneficiare care nu sunt nominalizate în contract, să fie suficient definite elementele care să conducă la identificarea la data exigibilităţii sumei asigurate. Acest moment este esenţial, întrucât subscriitorul poate reveni asupra beneficiarului (infra, nr.241), oricând până la expirarea sau executarea contractului, prin orice formă care păstrează urma probatorie a manifestării de voinţă.

Modalităţile de atribuire a beneficiului contractului Desemnarea beneficiarului poate interveni în orice moment, de la

subscriere până la decesul asiguratului, fiind un act unilateral de voinţă ce nu necesită nici acordul asigurătorului, nici opţiunea beneficiarului de a accepta sau nu stipulaţia. Această natură juridică ar determina o varietate de forme şi mai ales de mijloace de desemnare a beneficiarului: menţiune în poliţă, testament, scrisoare adresată asigurătorului, andosarea (girul) poliţei când aceasta este la ordin etc. Cu toate acestea, art.33 al legii nr.136/1995 prevede că desemnarea beneficiarul se face printr-o declaraţie scrisă comunicată asigurătorului (desigur, doar pentru opozabilitate) sau prin testament.

Cu toate acestea, efectele confirmării nu se produc decât în situaţia în care stipulaţia s-a făcut cu titlu oneros (pentru stingerea unei creanţe sau garantarea unui credit). Această situaţie este însă excepţională în asigurările de persoane. În principiu, stipulaţia se face în această materie cu titlu gratuit, ceea ce îi conferă un caracter revocabil, chiar după consolidare prin acceptare, în aceleaşi condiţii în care dispoziţiile codului civil reglementează revocabilitatea donaţiilor între vii (art. 829 şi urm. Cod civil : revocarea pentru ingratitudine – atentat la viaţa stipulantului, delicte, cruzimi sau injurii grave proferate la adresa stipulantului, refuz de alimente – , revocarea pentru naştere de copii survenită ulterior stipulaţiei, revocarea donaţiei între soţi şi respectiv pentru neîndeplinirea sarcinilor şi condiţiilor). Terţul desemnat decade de drept din beneficiul dobândit dacă este condamnat pentru infracţiunea de omor asupra asiguratului.

Absenţa beneficiarului la momentul exigibilităţii sumei datorate de asigurător (decesul asiguratului) poate rezulta din:

- lipsa desemnării unei persoane determinabile - revocarea atribuirii beneficiului contractului

- refuzul persoanei desemnate de a accepta dreptul stipulat în favoarea sa

- nulitatea desemnării. - predecesul beneficiarului sau caducitatea desemnării.

In privinţa ultimei situaţii, atunci când stipulaţia se face cu titlu gratuit, este prezumată făcută sub condiţia existenţei beneficiarului la momentul realizării riscului de deces al asiguratului. Reprezentatea succesorală nu are efecte – în caz de predeces al beneficiarului, suma asigrată nu intră în activul său succesoral, ci dreptul său direct se stinge prin caducitate, pe data decesului său, survenit anterior decesului asiguratului. In schimb, dacă terţul beneficiar este predecedat la momentul producerii ricului, iar stipulaţia făcută în favoarea sa este cu titlu oneros (în contul unei datorii a asiguratului faţă de beneficiar sau cu condiţia îndeplinirii unor sarcini de către beneficiar a căror valoare o depăşeşte pe cea a beneficiului rezultat din contractul de asigurare), beneficiul contractului va intra în activul său succesoral şi nu va profita subscriitorului1.

Terţul prejudiciat, în asigurările de răspundere civilă Asigurarea de răspundere reprezintă atât o protecţie a patrimoniului

asiguratului care este debitor al unei persoane căreia (asiguratul sau persoana pentru care răspunde) i-a cauzat un prejeudiciu, cât şi o modalitate de a garanta victima unei fapte prejudiciabile, contra insolvabilităţii persoanei responsabile. Fie că este vorba despre o răspundere civilă generală, de o răspundere specială profesională sau de răspunderea pentru desfaşurarea unei anumite activităţi (comerciale, industriale), angajarea răspunderii civile a asiguratului se caracterizează prin aceeaşi schemă procedurală tripartită, care este particulară pentru poziţia bivalentă a asigurătorului, solvens faţă de terţul cu care nu are raporturi contractuale. Astfel, asigurătorul joacă rolul de apărător al intereselor asiguratului, în vreme ce terţul prejudiciat dispune de mjloace procedurale directe în contra asigurătorului.

Procedura de stabilire a răspunderii asiguratului şi a obligaţiei asigurătorului

a) Fundamentul şi natura dreptului terţului asupra indemnizaţiei de asigurare. In asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil promovat de terţii păgubiţi. Potrivit art.42 din Legea nr.136/1995, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Terţii pot chema asigurătorul în judecată, în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. In baza

art.44, asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat. Asigurătorul plăteşte despăgubirea asiguratului, numai dacă acesta dovedeşte că a plătit victimei. Indemnizaţia nu poate fi urmărită de către creditorii asiguratului (spre deosebire de despăgubirea pe care acesta ar obţine-o pentru o asigurarea de bunuri, care ar lua locul bunului prin efectul subrogaţiei reale).

Aceste prevederi legale pot conduce la mai multe soluţii din perspectiva naturii şi fundamentului dreptului terţului. Se poate considera că este vorba despre o răspundere în garanţie a asigurătorului. Chiar si instanţele franceze apreciază că este vorba despre o garanţie derivată contractul de asigurare1, fiind evident că răspunderea asigurătorului nu se poate încadra în cazurile de raspundere civilă pentru fapta altuia. Această abordare este exactă, dacă se porneşte de la premisa că obligaţia de plata a asigurătorului se naşte din fapta asiguratului, din producerea riscului general asigurat. Ideea de garanţie este legată de fapta (delictuală). Mergând mai departe, poate părea mai corect să se aprecieze că obligaţia asigurătorului faţă de terţ ia naştere din contractul de asigurare. Atunci, dreptul terţului s-ar putea explica printr-o stipulaţie pentru altul, al cărei beneficiar este persoana păgubită2. Ideea nu este greşită. Acţiunii terţului îi poate fi lesne recunoscută natura celei conferite beneficiarului unei stipulaţii. Obligaţia asigurătorului nu poate avea decât izvor în poliţă, în vreme ce obligaţia asiguratului este cea care are izvorul în fapta sa prejudiciabilă. Raţiunile de echitate care stau la baza conceptului acţiunii directe de drept civil nu stau în picioare în acest caz, unde vorbim despre o veritabilă excepţie de la relativitatea efectelor contractului.

b) Procedura tripartită. Determinarea creanţei victimei/păgubitului comportă câteva particularităţi. Conform art.43 şi 54 ale Legii nr.136/1995, despăgubirea se stabileşte pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător, potrivit contractului de asigurare ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească. Pentru stabilirea despăgubirii, în cazul evenimentelor petrecute pe teritoriul României, părţile sunt obligate, dacă nu ajung la înţelegere, să supună litigiul soluţionării unui organ de jurisdicţie român.

Textele legale menţionate instituie un principiu, care constă în obligativitatea demarării demersurilor necesare încheierii unei înţelegeri (tranzacţii) între părţile interesate, realizate în conformitate cu dispoziţiile contractului de asigurare şi în limitele acestuia.

In practică, contractele prevăd clauze de „mandat irevocabil” (denumite „clauze de tranzacţie”), prin care asiguratul împuterniceşte societatea de asigurare să negocieze cuantumul prejudiciului cu victima.

Calificarea drept mandat este discutabilă: în realitate, asigurătorul negociază în nume şi interes propriu, fiind debitorul faţă de dreptul propriu al terţului faţă de asigurător, în limitele obligaţiei contractuale a acestuia.

Considerăm că asigurătorul are obligaţia de a demara negocierile fără tardivitate şi de a face oferte rezonabile, susceptibile de a fi acceptate de către victimă, pentru a se preîntâmpina determinarea prejudiciului în cadru procesual, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut tranzacţia ca principal mijloc de stabilire a despăgubirii. Este vorba despre o obligaţie de mijloace, de a depune diligenţele rezonabile pentru încheierea unei tranzacţii. Pentru neîndeplinirea culpabilă (oferte inacceptabile sau jignitoare făcute terţului, vădit disproporţionate faţă de prejudiciul real) a acestei obligaţii legale, asigurătorul va răspunde delictual. Desigur, victima este liberă să refuze ofertele rezonabile ale asigurătorului, riscul său fiind acela de a suporta cheltuielile de judecată (ale sale, dar deopotrivă ale asigurătorului şi asiguratului) în procesul pe care urmează să-l intenteze şi, eventual, să-l piardă.

Caliatea şi poziţia asigurătorului în cadrul procesual deschis de terţul păgubit

Mijlocul procesual de realizare a dreptului nemijlocit al terţului la încasarea indemnizaţiei de asigurare, a creanţei sale privilegiate asupra despăgubirii datorate de asigurător în temeiul poliţei, este acţiunea directă împotriva asigurătorului pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat de asigurat. Procesul civil va fi intentat de terţul păgubit cu care nu s-a tranzacţionat în ce priveşte existenţa răspunderii asiguratului şi stabilirea despăgubirii. Prin această acţiune directă, terţul nu suportă concursul celorlalţi creditori ai asiguratului şi nici eventuala insolvabilitate a acestuia.

Situaţia creditorului cu garanţie reală asupra bunului asigurat In asigurările de bunuri, prin efectul subrogaţiei reale, despăgubirea

plătită de asigurător pentru furtul sau dispariţia ori distrugerea obiectului asigurat, ia locul bunului în patrimoniul asiguratului. In consecinţă, deşi acest lucru nu este prevăzut expres în dreptul român, dreptul de preferinţă al creditorului care dispune de o ipotecă sau garanţie reală mobiliară asupra bunului asigurat, trece de drept asupra despăgubirii oferite de asigurător.

Desigur, eficacitatea preferinţei creditorului cu garanţie reală depinde de măsura în care acesta şi-a adus dreptul la cunoştinţa asigurătorului. Dacă garanţia a fost înregistrată (în arhiva electronică, respectiv cadastru) anterior încheierii contractului de asigurare, se prezumă că asigurătorul trebuia să cunoască existenţa garanţiei şi efectul său din perspectiva subrogaţiei reale. Dacă dreptul de ipotecă ori garanţie reală a fost înregistrat (făcut public) în perioada de valabilitate a poliţei, atunci acesta devine opozabil asigurătorului numai în măsura în care acesta a fost încunoştiinţat de constituirea şi înscrierea

dreptului, neputându-se pretinde asigurătorului să se informeze despre o eventuală garanie asupra bunului, la momentul plăţii despagubirii.

Astfel, în principiu, după survenirea riscului, creditorul garantat are drept de preferinţă asupra indemnităţii de asigurare, plata făcută oricărei alte persoane neavând, în principiu, caracter liberatoriu pentru asigurător. Cu toate acestea, plata făcută cu bună-credinţă de către asigurător este valabilă. Iar acesta este de bună-credinţă, fie până la momentul încunoştiinţării sale de către creditorul garantat, fie până când îi este notificată opoziţia creditorului garantat la plata indemnizaţiei efectuată direct către beneficiarul contractului. Opoziţia formală nu este necesară dacă se dovedeşte că asigurătorul a fost informat, prin orice mijloc, de existenţa garanţiei reale.

Terţii debitori ai asigurătorului. Principiul subrogaţiei Fundamentul juridic al subrogaţiei asigurătorului în drepturile şi acţiunile asiguratului împotriva terţului responsabil de avarierea,

distrugerea ori furtul bunului În asigurările de bunuri, asigurătorul garantează plata despăgubirii, fie

că evenimentul se datoreză unui caz fortuit sau de forţă majoră, unui eveniment natural sau culpei unui terţ. În acest din urmă caz, asigurătorul poate să recupereze totul sau o parte din indemnizaţia vărsată asiguratului său, de la terţul responsabil de producerea evenimentului acoperit. Acest lucru se realizează prin subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului şi exercitarea, în consecinţă, a acţiunii în regres contra terţului responsabil de producerea daunei, în baza art. 22 din Legea nr.136/1995.

Reflexia dispoziţiei române în dreptul francez, respectiv art. L121-12 reprezintă fructul unei evoluţii în cursul căreia s-a discutat existenţa şi fundamentul regresului asigurătorului. Această controversă nu prezintă doar un caracter istoric, ci şi unul pragmatic pentru că există anumite tipuri de asigurări de în cazul cărora mecanismul subrogaţiei este blocat (precum asigurarea de credit, asigurarea de insolvabilitate etc.).

Reglementarea principiului subrogaţiei personale în asigurări Conform art. 22 al Legii nr.136/1995, în limitele indemnizaţiei plătite,

asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

Regimul subrogaţiei. Condiţiile subrogaţiei asigurătorului Pentru exercitarea subrogaţiei, există cel puţin două condiţii:

• asigurătorul să fi plătit despăgubirea înainte ca terţul să-i plătească asiguratului.

Dacă terţul a achitat victimei o sumă cu titlu de despăgubire, societatea de asigurare nu mai datorează despăgubiri asiguratului. Dacă totuşi plata este efectuată, asiguratul nu va obţine un profit inechitabil din dubla despăgubire, ci va fi obligat să restituie asigurătorului despăgubirea achitată, în temeiul îmbogărăţirii fără justă cauză.

•• să existe un regres posibil faţă de terţ Pe de o parte, trebuie să existe cel puţin o persoană răspunzătoare de de

prejudiciul cauzat asiguratului. Pe de altă parte, asiguratul trebuie să aibă drept la o acţiune în răspundere faţă de terţul autor al prejudiciului sau faţă de asigurătorul de răspundere civilă al acestuia. Atenţie însă: în cazul în care imposibilitatea exercitării acţiunii în subrogaţie se datoreză culpei asiguratului (de exemplu asiguratul a renunţat la dreptul de a exercita regresul contra celui responsabil sau a pierdut culpabil acest drept), asiguratul va răspunde de prejudiciile implicate. Astfel, conform art..22 alin.2 din Legea nr.36/1995, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului în contra terţului răspunzător. Consecinţa este că, în acest caz, asigurătorul poate fi exonerat, total sau parţial, de propria sa obligaţie faţă de asigurat, respectiv îi poate solicita asiguratului restituirea sumelor vărsate.

Efectele subrogaţiei Transferul drepturilor asiguratului către asigurător se realizează în

momentul plăţii indemnizaţiei şi se probează prin chitanţa subrogatorie. Plata făcută după acest moment de către terţ asiguratului este inopozabilă asigurătorului, exceptând situaţia în care terţul este de bună-credinţă, necunoscând existenţa asigurării sau achitarea indemnizaţiei de către asigurător. Tot ca efect al subrogaţiei, creanţa de reparare a prejudiciului devine insesizabilă, creditorii asiguratului neavând posibilitatea de a popri suma despăgubirii în mâinile terţului responsabil

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

7. J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-Litec, Paris, 2005 8. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-

Napoca, 2007. 9. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008. 10. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică,

Bucureşti, 2004

Date post:	19-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	petra-denisa
View:	2,315 times
Download:	9 times

Curs Asigurari

Documents