Curs 21

Marxismul

KARL HEINRICH MARX1818-1883

Influenţa operei lui Marx a atins deopotrivă şi statutul ştiinţelor umane, între care şi economia, plasându-l între marii gânditori ai lumii

Karl Marx cerea schimbarea violentă a regimului politic, prin care proletariatul să ajungă la putere şi să schimbe ordinea economică

Marx nu respingea concepţia clasicilor gândirii economice, ci pretindea că o continuă reînnoind-o printr-o înţelegere mai exactă.

Marx explica, printr-o serie de teze, fundamentele sociologice, cauzele economice şi posibilitatea evoluţiei spre socialism.

Schema generală propusă de Marx anunţa inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului şi a înlocuirii lui revoluţionare cu colectivismul, evoluţia capitalismului ducea în mod fatal la revoluţia comunistă.

Capitaliştii nu ar fi cedat de bunăvoie puterea economică şi politică, şi atunci puterea ar fi trebuit luată cu forţa, prin revoluţie violentă.

În concluzie, capitalismul s-a constituit prin lupta de clasă şi tot prin lupta de clasă va dispărea: expropriatorii vor fi expropriaţi.

MATERIALISMUL ISTORIC (MI)

MI - „piatra unghiulară” a marxismului – adică acea interpretare a istoriei în virtutea căreia evoluţia ideilor şi a instituţiilor se explică prin evoluţia mijloacelor de producţie şi a schimbului.

Potrivit materialismului istoric orice societate se compune dintr-o infrastructură (forţele de producţie ale societăţii) şi dintr-o suprastructură (literatură, artă, drept, religie), iar infrastructura determină suprastructura.

Direcţia decurgea din infrastructura economică şi tehnică, iar realizarea ei era inevitabilă, capitalismul fiind o orânduire istorică, trecătoare, având ataşat un limbaj reformat: „Este însă de la sine înţeles că o teorie care consideră producţia capitalistă modernă o etapă trecătoare în istoria economică a omenirii trebuie să folosească o terminologie deosebită de cea curentă a autorilor care consideră această formă de producţie ca fiind veşnică şi definitivă” (Marx, Capitalul)

După opinia lui Marx, în orice societate condiţiile de producţie dominante împart societatea în două clase antagoniste, exploatatorii şi exploataţii.

Şi în capitalism există două clase antagoniste: proprietarii mijloacelor de producţie – capitaliştii şi muncitorii salariaţi – proletarii. Primii exploatează proletarii, care trebuie să adauge muncii necesare asigurării propriei existenţe o supramuncă neplătită, însuşită gratuit de capitalişti în virtutea proprietăţii lor asupra mijloacelor de producţie, adică destinată îmbogăţirii capitaliştilor.

În consecinţă, între cele două clase se manifestă o luptă acerbă, mai puternică decât oricare alta cunoscută până atunci în istorie, pentru că are extindere internaţională şi pentru că muncitorimea aglomerată în oraşe devenea din ce în ce mai sensibilă faţă de abuzurile ale cărei victimă era.

Scopul luptei de clasă şi, totodată, sarcina clasei muncitoare, era să pună de acord însuşirea rezultatelor producţiei cu caracterul tot mai social al producţiei, ceea ce însemna o nouă societate, societatea comunistă. (Elocvent este îndemnul imprimat pe toate cărţile şi broşurile marxiste, care a avut un impact la fel de puternic ca un slogan publicitar: „Proletari din toate ţările uniţi-vă”)

Contradicţia fundamentală a capitalismului: capitalismul este subminat de contradicţiile sale interne, în principal de contradicţia dintre regimul de producţie, devenit colectiv, şi regimul de apropriere, rămas individual.

Capitalismul, în viziunea lui Marx, era orânduirea social-economică unde se acumulaseră toate contradicţiile: între muncă şi capital, între proletariat şi muncitori, între caracterul tot mai social al producţiei şi însuşirea privată a rezultatelor etc., iar „dezvoltarea unei forme istorice de producţie constituie totuşi singura cale istorică pentru desfiinţarea ei şi crearea uneia noi”.

Marx demonstrează acest lucru prin două teorii: teoria valorii muncă şi teoria plusvalorii.

Teoria valorii muncă: a fost preluată de la Ricardo. Potrivit teoriei valorii muncă, valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară producerii lor, cantitate măsurată prin numărul de ore alocate fabricării lor de un muncitor cu îndemânare şi dexteritate medii.

Teoria valorii muncă a fost folosită de Marx mai mult în scopuri ideologice decât ştiinţifice. Ideea era de a arăta, şi pe această cale, că munca este sursa, substanţa şi măsura valorii, în timp ce producătorul nemijlocit primea doar o parte infimă din ceea ce crea.

Teoria plusvalorii: Premisa fundamentală de la care pleacă Marx în elaborarea teoriei plusvalorii este libertatea forţei de muncă.

Misterul plusvalorii stă tocmai în această calitate a forţei de muncă de a crea o valoare mai mare decât propria valoare, această calitate deosebind-o din lumea mărfurilor.

Valoarea forţei de muncă este dată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, adică ce menţine muncitorul în stare de a produce.

Salariul, expresia în bani a valorii forţei de muncă, trebuie să fie egal cu valoarea normală a muncii şi să corespundă numărului de ore necesare pentru a produce această marfă specifică.

Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un timp determinat, deci el nu poate pleca după ce a creat o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă.

Între timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă nu există o barieră fizică, cele două componente ale timpului de muncă sunt simultan şi una şi alta.

Acest lucru îl ştie capitalistul şi va căuta să crească timpul de supramuncă prin două căi: fie măreşte timpul de supramuncă, reducând corespunzător timpul de muncă necesar, menţinând constantă ziua de muncă; fie măreşte timpul de supramuncă, menţinând acelaşi timp de muncă necesar, dar creşte durata zilei de muncă.

Bunurile produse de muncitor se vor vinde la valoarea lor, lui revenindu-i numai partea egală cu valoarea forţei sale de muncă, diferenţa fiind însuşită de capitalist în virtutea proprietăţii sale asupra mijloacelor de producţie.

Această diferenţă reprezintă plusvaloarea (profitul capitalistului), ea fiind totodată esenţa regimului capitalist, dar şi mijlocul prăbuşirii capitalismului.

Marx este nevoit să recunoască obţinerea legală a profitului, dar o consideră profund imorală, deoarece se baza pe exploatare.

Legea acumulării crescânde a capitalurilor: Pentru a demonstra posibilitatea trecerii la comunism, Marx trebuia să trebuia să găsească o explicaţie rolului acumulării plusvalorii în socializarea crescândă a producţiei, însoţită de un mesaj ostil care demonizează capitaliştii.

Plusvaloarea însuşită de proprietari era cu atât mai mare, cu cât numărul muncitorilor folosiţi era mai mare. Interesul capitaliştilor era, după părerea lui Marx, să angajeze cât mai mulţi oameni, pentru a plăti mai multe salarii generatoare de plusvaloare, ceea ce înseamna şi „o acumulare a mizeriei corespunzătoare acumulării de capital”.

„Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital”.

Legea concentrării capitaliste: muncitorii nu pot cumpăra toate produsele muncii lor, deoarece salariul este inferior valorii reale a forţei de muncă. Între producţie şi consum apare o ruptură, caracterizată prin invadarea pieţelor cu mărfuri, adică prin crize de supraproducţie.

Crizele, la rândul lor, antrenează falimentarea micilor producători independenţi: meşteşugarii şi negustorii care nu pot rezista reducerii dramatice a preţurilor. Afacerile lor vor fi absorbite de grupuri puternice, unde micul proprietar va deveni simplu salariat.

În consecinţă, regimul capitalist proletarizează clasa mijlocie şi favorizează apariţia întreprinderilor din ce în ce mai mari, sub forma cartelurilor, trusturilor, concernelor, pregătind şi în acest mod propria distrugere.

Legea exproprierii automate. În concepţia lui Marx, dezvoltarea marilor afaceri se făcea mai ales sub forma societăţilor anonime care înlocuiau întreprinderile private mici şi mijlocii.

În societăţile anonime însă, profitul este distribuit acţionarilor care furnizează capitalurile şi care nu participă la gestionarea afacerii.

Acest profit apare ca independent de orice muncă personală a beneficiarului, el fiind de fapt prelevat din salariul muncitorilor.

Ziua când toate întreprinderile importante ar fi fost pregătite pentru expropriere era aceea când organizarea în societăţi anonime s-ar fi încheiat şi dintr-un condei s-ar fi putut trece în mâinile poporului titlurile deţinute de acţionari.

Atunci proprietatea privată ar fi fost abolită, iar mijloacele de producţie ar fi trecut în proprietate colectivă.

Pentru izbucnirea acestei revoluţii, care însemna schimbarea regimului, era suficientă o grevă generală, declanşată pe fondul unei crize mai violente decât altele.

Prefigurarea noii societăţi sau „marea profeţie oraculară” nu s-a bucurat de aceeaşi atenţie; spre deosebire de capitalism, pe care Marx l-a disecat până la cele mai neînsemnate amănunte, noii societăţi abia dacă i-a schiţat conturul, lăsând posterităţii sarcina «dezvoltării creatoare» a ceea ce s-a numit ulterior şi pentru o perioadă de timp nedeterminată – marxism.

În privinţa noii societăţi, profeţia sa (şi a lui Engels) este extrem de laconică, chiar zgârcită, proiectată după victoria revoluţiei socialiste în zece puncte: proprietatea socialistă asupra mijoacelor de producţie devenea dominantă, repartiţia produsului muncii s-ar fi făcut după munca depusă de fiecare persoană, s-ar fi desfiinţat exploatarea, ar fi dispărut plusvaloarea şi ar fi fost eliminate crizele de supraproducţie etc. În acest mod, fiecare persoană ar fi putut să cumpere echivalentul a ceea ce a produs, iar cum crizele erau eliminate echilibrul între producţie şi consum ar fi fost asigurat.

Noua societate ar fi asigurat un standard de viaţă moderat, fără excese, cu o dimensionare precisă a nevoii sociale. Ceea ce nu s-a întâmplat, cel puţin din experimentele comuniste din secolul al XX-lea. În această viziune, socialismul ar fi învins în ţările capitaliste dezvoltate, care acumulau şi acutizau toate contradicţiile capitalismului. Profeţie neîmplinită, dar a cărei «dezvoltare creatoare» a făcut un alt idol – Lenin.

Marxismul a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei economice, sociale şi politice a omenirii, devenind, până la începutul secolului al XX-lea, ideologia dominantă a mişcării muncitoreşti din Europa Occidentală.

CRITICII: Karl Popper impută lui Marx violenţa ca mijloc al realizării profeţiilor sale: „folosirea violenţei este justificată numai în condiţiile unei tiranii care face imposibile reformele fără violenţă şi ea ar trebui să aibă un singur scop – crearea unei stări de lucruri care face posibile reformele fără violenţă”, iar „recurgerea prelungită la violenţă poate să ducă în cele din urmă la pirderea libertăţii, pentru că se poate solda cu instaurarea nu a domniei nepărtinitoare a raţiunii, ci a dominaţiei individului puternic”. (Popper, K. R. (1993), Societatea deschisă şi duşmanii ei)

CONTINUATORII: În planul dezbaterilor de idei, marxismul a generat în rândul adepţilor săi ample şi pasionante dispute asupra celor mai diverse probleme.

Unii dintre discipolii lui Marx au pretins:◦ fie adaptarea marxismului la noile realităţi (K. Kautzky), ◦ fie o îmbunătăţire a tezelor generale ale marxismului (E. Bernstein), ◦ alţii au abordat teme mai punctuale (R. Hilferding - expansiunea

imperialistă şi concentrarea monopolistă; Rosa Luxemburg – acumularea de capital la scară mondială; O. Bauer - teoria valorii, preţurile şi banii; V.I.Lenin – capitalismul monopolist şi expansiunea imperialismului etc)