CURS 1 - protocol.ppt

Ioana Vârsta

PROTOCOL ŞI ETICHETĂ DIPLOMATICECURSUL 1

Elemente generale de protocol

PROTOCOL ŞI ETICHETĂ DIPLOMATICEIoana Vârsta

INTRODUCERE

2


Introducere Apărut, practic, odată cu societatea umană, protocolul a fost un mijloc de

evidenţiere a puterii politice şi a ierarhiei sociale, în interiorul unei societăţi, şi de dezvoltare a unor relaţii armonioase între puteri, în momentul în care erau dezvoltate relaţiile externe.

Ca ritual al puterii sau al relaţiilor între puteri, protocolul s-a exprimat pe parcursul istoriei prin diverse mijloace de comunicare - verbale şi non-verbale – constând în gesturi, atitudini, poziţionare în spaţiu sau formule de adresare, toate acestea având ca principal obiectiv evidenţierea şi păstrarea ierarhiei sociale sau iniţierea şi continuitatea relaţiilor externe. Fiecare epocă istorică a avut propria sa stilistică în exprimarea protocolului care se practica la acel moment, tocmai pentru a răspunde menirii sociale a acestuia. În acelaşi timp, fiecare cultură şi-a pus propria amprentă asupra acestor reguli sau a dezvoltat propriile reguli, considerându-le un mijloc eficient de comunicare atât în interiorul propriei societăţi, cât în relaţiile cu străinii.

3


Introducere Apogeul a fost atins în Europa, în secolele XVII-XVIII, dominate de

absolutismul monarhic, când, în special Franţa şi Spania, au dezvoltat un protocol extrem de elaborat, centrat pe evidenţierea importanţei şi prestigiului monarhului. Într-un mod intuitiv, atunci, erau construite adevărate branduri şi comunicarea de brand aferentă, prin care diverse ţări reuşeau să se definească, să se diferenţieze şi să se poziţioneze în raport cu celelalte.

În secolele XIX şi XX se remarcă o apropiere considerabilă a regulilor de protocol în toată Europa, fapt care determină tendinţa de a vorbi despre un protocol european. Acesta este cel care a determinat în foarte mare măsură inclusiv stilistica protocolului practicat şi în prezent pe plan internaţional.

4


Introducere După cel de-al doilea război mondial, odată cu intensificarea şi redefinirea

relaţiilor internaţionale, s-a produs o reală unificare a protocolului diplomatic, o contribuţie esenţială având Organizaţia Naţiunilor Unite, urmată fiind de celelalte organizaţii internaţionale. Având ca principiu fundamental de funcţionare egalitatea statelor suverane, a fost posibilă într-o măsură mult mai mică exprimarea distinctă şi în propria stilistică a fiecărui stat în parte.

În prezent, protocolul şi ceremonialul aferent acestuia au cunoscut o simplificare evidentă, adoptată simultan cu procesul de democratizare a societăţilor. Diplomaţia publică şi brandul de ţară sunt instrumentele de comunicare prin care ţările reuşesc să se definească pe plan internaţional.

5


Introducere Performanţa în activitatea diplomatică depinde de capacitatea de

relaţionare - atât cu persoane străine, cât şi cu români; performanţa în relaţionare duce la punerea de comun acord a părţilor vizate pe chestiunile de fond care sunt avute în vedere

Relaţionarea se face prin comunicare. Comunicarea este verbală şi non-verbală

Comunicarea verbală presupune atât transmiterea chestiunilor de fond, cât şi modalitatea de adresare, modalitate care presupune rigori clare în mediul diplomatic

Eticheta şi protocolul fac parte, în mare măsură, din comunicarea non-verbală

6


Introducere Respectarea rigorilor prestabilite, prin reguli scrise sau cutumiare, denotă

adaptare la acest mediu specific, respect pentru acest mediu şi inteligenţă socială. Nu priviţi aceste rigori ca pe nişte impuneri apăsătoare pe care sunteţi tentaţi în permanenţă să le eludaţi

Excentricităţile sunt foarte rar acceptate, iar în cele mai multe cazuri sunt percepute ca o lipsă de înţelegere a mediului diplomatic sau, mai grav, ca o lipsă de respect

Pe de altă parte, protocolul şi eticheta diplomatică sunt, în principiu, chestiuni care se referă la partea de formă a activităţii diplomatice. Sunt esenţiale, dar niciodată nu suplinesc chestiunile de fond ale activităţii diplomatice

Practic, eticheta şi protocolul diplomatic definesc setul de reguli după care trebuie transmise mesajele de conţinut. Aceste reguli constituie un mijloc, nu un scop în sine, mijloc care poate fi eludat foarte greu

7


INTRODUCEREConsideraţii istorice

8


Istoria protocolului în lume Studierea istoriei protocolului este importantă pentru înţelegerea

evoluţiei modului în care au fost reglementate raporturile interne şi internaţionale pe parcursul timpului, în vederea dezvoltării relaţiilor, evitând conflictele şi asigurând un dialog continuu. Evoluţia socială şi istorică a dus la o permanentă îmbunătăţire şi adaptare a regulilor de protocol, în vederea atingerii obiectivului său principal – asigurarea unor relaţii armonioase.

Protocol este un cuvânt cu etimologie greacă, provine din două cuvinte din greaca veche - prôtos, care înseamnă primul, şi kollào, care înseamnă a lipi, adică ceea ce este lipit mai întâi.

9


Istoria protocolului în lume Protocolul apare, mai întâi, în cadrul tribului ca un produs al relaţiilor de

comunicare între membrii lui care stabilesc o anumită ierarhie, ordine şi subordine, ca mai apoi acesta să se exteriorizeze în urma depăşirii relaţiilor violente şi stabilirii relaţiilor paşnice între diverse centre de putere (clanuri, hoarde, triburi) care ocupau acelaşi spaţiu (colină, şes, munte etc.) şi care au simţit nevoia de a intra în contact unul cu altul.

Prezenţa protocolului se conturează mai clar atunci când relaţiile interstatale devin mai formale, concretizându-se în acorduri politice şi de cooperare, ale căror urme le găsim în mileniul trei î.H. (acordul între oraşele Lagash şi Umma) şi în mileniul doi î.H. (Tratatul de Pace între Ramses al II-lea al Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor).

10


Istoria protocolului în lume Despre ceremonialul şi eticheta existente

în Grecia Antică informaţiile provin din scrierile unuia dintre cei mai de seamă gânditori ai antichităţii, filozoful grec Platon (427-347 î.H.). Acesta descrie detaliat categoriile de oaspeţi străini şi care sunt modalităţile de primire a acestora. O atenţie dosebită acordă, de asemenea, descrierii atribuţiilor şi privilegiilor ambasadorilor, Grecia din perioada sa fiind o ţară în care inviolabilitatea ambasadorilor era riguros respectată

11

Platon (stânga) şi Aristotel (dreapta), un detaliu din Şcoala de la Atena, frescă de Raffaello Sanzio (Rafael), 1509–1510, Palatul Apostolic, Vatican, Roma


Istoria protocolului în lume În privinţa instituţionalizării protocolului la romani, este de remarcat,

atenţia acordată acestei chestiuni de Împăratul Constantin cel Mare (306-337 d.H.) care în documentul Nota Dicnitatum stabileşte măsuri de perfecţionare a ordinii de precădere a funcţiilor în stat şi a celor de la palatul imperial.

În Evul Mediu şi până în perioada Renaşterii (secolele IV-XIV), protocolul continuă să rămână notoriu în ţările Orientului, spre deosebire de Europa, unde protocolul era simplu şi puţin structurat – consecinţă a izolării statelor şi a contactelor rare între ele.

Însă, odată cu intensificarea contactelor între ţările europene în secolele XV-XVI, contacte care ajung să se instituţionalizeze datorită noilor viziuni politice şi a îmbunătăţirii stilului de comunicare, începe un proces de adoptare a protocolului ceea ce face ca ceremonialul din următoarele secole să atingă desăvârşirea.

12


Istoria protocolului în lume Ţara europeană care a acordat o atenţie deosebită normelor de protocol

şi ceremonial este Franţa. Aici, începuturile codificării acestor reguli au fost făcute de regele Francisc I (1515-1547), care a stabilit o primă ordine de precădere a nobililor, onorurile şi privilegiile ce le puteau pretinde aceştia şi alte reguli de mare importanţă pentru viaţa de la curte. Urmaşul său, Henric II (1547-1559) printr-un edict din aprilie 1557, statorniceşte reguli precise de ceremonial, acesta fiind considerat cel mai vechi document în materie de pe continent, care s-a păstrat până în zilele noastre.

Monarhiile europene medievale sunt, practic, cele care au definit şi impus regulile de protocol şi ceremonial care stau la baza actualului protocol european. Toate aceste reguli au suferit adaptări şi modernizări în fiecare epocă istorică, tocmai pentru ca obiectivul principal al protocolului – asigurarea unor relaţii armonioase între state, instituţii sau persoane – să poată fi atins.

13


Istoria protocolului în lume Secolele XVII-XVIII sunt dominate de absolutismul

monarhic – exemple remarcabile fiind Franţa şi Spania - când normele de protocol şi de ceremonial erau centrate pe a remarca importanţa şi prestigiul monarhului, care negocia direct prin intermediul reprezentanţilor săi.

O resuscitare a atenţiei faţă de aceste activităţi are loc sub împăratul Napoleon I (1808-1814), care a fost cel mai mare legiuitor al Franţei şi în materie de protocol.

Regulile detaliate de protocol şi ceremonial civil şi militar precum şi ordinea de precădere, enunţate de către Napoleon I într-un decret emis la 13 iulie 1804, au rămas în vigoare până în secolul XX.

14

Napoleon I pe tronul imperial (sau Majestatea Sa Împăratul francezilor pe tronul său), pictură de Jean Auguste Dominique Ingres, 1806, Musée de l’Armée, Franţa


O importantă modificare a textului napoleonean a fost făcută de către premierul Franţei Georges Clemenceau, care printr-un decret emis la 16 iunie 1907 şi semnat de preşedintele Franţei de la acea vreme, Armand Fallieres (1906-1913), consacră definitiv „supremaţia puterii civile”. Imediat după şeful statului urmează acum, în locul prinţilor şi cardinalilor, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, preşedinţii Consiliului de Miniştrii, membrii guvernului etc.

În 1958, când preşedintele Rene Coty îl solicită pe generalul Charles de Gaulle să revină la viaţa politică şi să reia conducerea guvernului francez, ca o recunoaştere a excepţionalei personalităţi a acestuia, are loc o modificare a decretului sus-amintit, în ceea ce priveşte ordinea de precădere, acordându-se locul al doilea în stat prim ministrului, preşedinţii forurilor legislative trecând pe locurile trei şi patru

15

Generalul Charles de Gaulle, fotografie de Edward Reuben Yerbury

Generalul Charles de Gaulle, fotografie de Edward Reuben Yerbury

Istoria protocolului în lume


Istoria protocolului în lume În secolul al XIX- lea şi secolul al XX-lea se remarcă o apropiere

considerabilă a regulilor de protocol în toată Europa, lucru care determină tendinţa de a vorbi despre un protocol european.

Aportul potocolului în istoria politică a lumii este imens, pentru că a contribuit substanţial la reducerea stărilor de conflict între puteri, iar pe măsura lărgirii normelor de reglementare şi a acceptării caracterului lui de generalitate acesta s-a transformat într-un element moderator, chemat să evite fricţiunile şi divergenţele apărute între state.

16


Istoria protocolului în lume Pe parcursul secolului XX, protocolul şi ceremonialul s-au perfecţionat

continuu, activitatea oficială desfăşurându-se după norme de protocol recunoscute la nivel internaţional. Frecvenţa şi importanţa contactelor politice şi a întrevederilor oficiale ale conducătorilor de state creşte, devenind semnificativă, în principal datorită dezvoltării fără precedent a infrastructurii de transport şi a celei de comunicaţii.

În acest sens, a devenit cu atât mai importantă stabilirea orientărilor formale prin intermediul cărora să se realizeze aceste contacte. Perfecţionarea permanentă a normelor de protocol, bazate pe principiul egalităţii statelor suverane, se face pentru a asigura în permanenţă un mediu propice dialogului, de a reglementa aspectele formale ale întâlnirilor la nivel înalt, ale negocierilor purtate între state şi, în general, pentru a crea un mediu agreabil tuturor părţilor, indiferent de diferenţele care apar între ele.

17


Istoria protocolului românesc Şi în Ţările Româneşti, din cele mai vechi timpuri, la curţile domnitorilor,

erau statornicite reguli de protocol care ţineau seama atât de tradiţiile autohtone, cât şi de practicile în materie din statele vecine şi din altele cu care Moldova şi Muntenia întreţineau relaţii.

Conform aprecierilor făcute de cercetători ai cărţilor vechi româneşti, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este prima operă românească, până în prezent cunoscută, care tratează, în formă scrisă, chestiuni de protocol

18


Istoria protocolului românesc O atenţie deosebită faţă de ceremonial şi protocol,

cu preocuparea vădită de a contribui la instituţionalizarea normelor în materie, este acordată în cadrul celebrei opere Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în anii 1693 şi 1710–1711. În 12 capitole din cele 19, câte are partea a doua a volumului amintit, intitulată Pars politica, Cantemir descrie, pe larg, protocolul ceremoniilor politice şi religioase, precum şi dregătoriile din Moldova. Astfel, luăm cunoştinţă în detaliu despre diferite aspecte protocolare privind ceremonia înscăunării domnului şi alte activităţi ale acestuia, ordinea de aşezare a participanţilor la manifestări oficiale şi religioase, ordinea de precădere a boierilor, cu indicarea practic exhaustivă a tuturor dregătoriilor ţării, modul de desfăşurare a unor acţiuni de la curte

19

Dimitrie Cantemir, pe coperta primei ediţii a Descriptio Moldaviae (1716)


Istoria protocolului românescInstituţionalizarea protocolului Primul domnitor român care are în vedere o reglementare, în scris, a

modului de desfăşurare a ceremoniilor de la curte este Grigore Calimachi al Moldovei, în prima sa domnie (1761–1764).

Pactic, până la sfârşitul epocii fanariote, în 1821, în Ţara Românească şi Moldova se aplicau normele de protocol specifice Imperiului Otoman. Influenţa occidentală, în special cea franceză, a început să se facă simţită abia la începutul sec. XIX şi a fost adoptată oficial abia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

20


Istoria protocolului românesc

21

Alexandru Ioan Cuza, gravură de Carol Popp de Szathmary, Muzeul Naţional Cotroceni

În organizarea curţii sale, noul domnitor român s-a inspirat, în mai multe privinţe, după modele europene occidentale, în special după cel francez, dominant în acel moment în Europa. Astfel, în materie de protocol, sunt adaptate, la condiţiile din ţara noastră, uzanţele de la curtea împăratului Napoleon al III-lea, reunite sub titlul „Ceremonial“ şi tipărite la Paris, în februarie 1860, la Imprimeria Imperială. Era vorba de un cod al ceremoniilor, împărţit în 11 capitole, care se referea la o gamă largă de activităţi de la palat în care trebuia să se ţină seama de anumite reguli protocolare, începând de la momentul trezirii din somn a suveranului, continuând cu mesele acestuia, cu audienţele, până la primirea ambasadorilor străini, organizarea recepţiilor, a paradelor, a ceremoniilor de depunere a jurământului de către demnitari, a celor de doliu etc.


Istoria protocolului românescIntroducerea protocolului modern în România Prima instituţionalizare modernă a protocolului în

România are loc în anii de domnie ai lui Carol I. Misiunea i-a revenit generalului Theodor Văcărescu, în calitatea sa de mareşal al Curţii Domneşti şi, ulterior, al Casei Regale, documentul elaborat de acesta, intitulat „Ceremonialul Curţii Domneşti“, văzând lumina tiparului, în limba română, în anul 1876.

Odată cu proclamarea României ca regat, normele de protocol adoptate în ţara noastră cunosc cea mai puternică modernizare şi adaptare la regulile europene. Este, practic, perioada în care România adoptă protocolul european.

22

Regele Carol I al României (aprilie 1866 – 10 octombrie 1914), portret de George P. A. Healy, 1873


Istoria protocolului românescProtocolul românesc în perioada comunistă După înlăturarea de către comunişti a monarhiei

şi proclamarea, la 30 decembrie 1947, a Republicii Populare Române, a fost adoptată stilistica sovietică în materie de protocol. Astfel, la nivelul parlamentului, guvernului şi al celorlalte instituţii centrale, au fost puse în circulaţie traduceri din limba rusă ale unor îndreptare privind protocolul şi ceremonialul diferitelor manifestări oficiale, modul de aplicare a acestora depinzând, în mare măsură, de calitatea personalului desemnat să o facă. De cele mai multe ori, aceştia nu aveau o percepţie corectă asupra importanţei şi exigenţelor activităţii respective şi nici cultura necesară.

23

Solemnitatea semnării la Consiliul de Miniştri a protocoalelor pentru dezvoltarea Societăţilor Sovieto-Române. (Din partea sovietică semnează Iatrov). Au asistat Gh. Gh.-Dej, Petru Groza, Chivu Stoica, S. I. Kavtaradze, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu. (20 febr. 1950)Fototeca online a comunismului românesc, 2(3)/1950


Istoria protocolului românesc Astfel, cu excepţia Ministerului Afacerilor Externe, unde, datorită rigorii

reglementărilor internaţionale obligatorii, normele protocolului diplomatic erau în general respectate, în celelalte instituţii ale statului improvizaţia şi nepriceperea duceau la situaţii cel puţin stânjenitoare, mai ales în cazurile în care evenimentele erau cu participare străină.

Dezgheţul care a intervenit în întreaga Europă răsăriteană după moartea lui Stalin, a condus şi în ţara noastră la mai multă iniţiativă privind dezvoltarea relaţiilor şi cu ţări din afara „lagărului socialist“, fapt care a determinat o sporire a atenţiei guvernanţilor faţă de chestiunile de protocol şi înţelegerea necesităţii adoptării acestor reguli. Ca o primă măsură, la începutul anului 1958, prin H.C.M. nr. 125/5.02, s-a decis constituirea, pe lângă Consiliul de Miniştri, a unui „organ central“ al protocolului de stat, cu denumirea de „Ceremonial de Stat al Republicii Populare Române“.

24


Istoria protocolului românesc După patru ani de aplicare a respectivelor reglementări – timp în care a

intervenit şi schimbarea la vârf a conducerii statului, prin decesul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej şi înlocuirea acestuia cu Nicolae Ceauşescu – are loc o nouă reorganizare a activităţii de protocol. Nemulţumit de modul în care s-a desfăşurat o anume activitate protocolară organizată, în ianuarie 1968, cu şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti şi având pe agendă, pentru lunile imediat următoare, un eveniment deosebit de important – vizita în România a preşedintelui Franţei, generalul Charles de Gaulle – Nicolae Ceauşescu decide trecerea de la Ministerul Afacerilor Externe la Consiliul de Stat (al cărui preşedinte era) a activităţilor de protocol cu caracter naţional

25


Istoria protocolului românesc Prin Decretul nr. 406/07.05.1968, ia fiinţă, pe lângă

Consiliul de Stat, un nou organism, cu denumirea de „Protocol de Stat“. Din cuprinsul acestui act normativ, rezultă că instituţia nou creată are o arie doar parţial asemănătoare celei stabilite prin reglementările anterioare în materie. Astfel, se menţionează „atribuţia de a asigura unitatea de concepţie şi de execuţie în activitatea tuturor unităţilor de protocol ale organelor centrale şi de a îndeplini acţiunile de protocol ce îi sunt proprii“, adică cele care vizau persoana preşedintelui Consiliului de Stat, nu şi aprobarea sau avizarea acţiunilor protocolare ale altor demnitari ori asigurarea pregătirii personalului cu atribuţii de protocol şi avizarea persoanelor care răspund de această activitate în cadrul organelor centrale şi locale. Decretul precizează că Protocolul de Stat va funcţiona pe baza unui regulament aprobat de Consiliul de Stat şi că va fi condus de „Şeful protocolului de Stat, care are rang de ambasador“

26

Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa de închidere a lucrărilor Congresului al XI-lea al P.C.R.(28 noiembrie 1974)Fototeca online a comunismului românesc, 7/1974


Istoria protocolului românescProtocolul românesc după Revoluţia din decembrie 1989 După decembrie 1989, au fost adoptate normele şi uzanţele protocolare

specifice ţărilor democratice, având loc o aliniere la practicile internaţionale în materie. În concordanţă cu practicile din structurile euro-atlantice, protocolul practicat în prezent în România are un caracter sobru, care exprimă decenţă şi solemnitate. Lipsa ceremonialelor lungi, a recepţiilor fastuoase şi a altor acţiuni cu care devenisem obişnuiţi în perioada comunistă nu reflectă nici o activitate diplomatică mult diminuată şi nici o scădere în importanţă a instituţiilor fundamentale ale statului român. Este vorba doar de adoptarea unei stilistici proprii statelor moderne şi democratice în această perioadă istorică.

27


Istoria protocolului românesc În vederea instituţionalizării unor norme de protocol unitare, printr-un act

normativ guvernamental, adoptat în anul 2002, a fost înfiinţat Protocolul Naţional, „ca structură organizatorică specializată, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, care are ca atribuţie asigurarea activităţilor de protocol şi ceremonial, precum şi elaborarea de norme unitare în acest domeniu”, cu menţinerea, în organigrama ministerului şi a Direcţiei de Protocol existente. După cinci ani de funcţionare a sus-amintitei noi structuri, apreciindu-se că există un anumit paralelism între aceasta şi Direcţia cu profil similar din Ministerul Afacerilor Externe, printr-un alt act normativ guvernamental, s-a stabilit că „(…) atribuţiile ce revin Protocolului Naţional, conform legislaţiei în vigoare şi uzanţelor internaţionale, sunt preluate de Direcţia Protocol din M.A.E.”

28


INTRODUCEREDefinirea conceptelor de protocol, precădere şi etichetă

29


Definirea protocolului Protocolul se referă la relaţiile dintre puteri suverane, având ca formă de

reprezentare statul, indiferent dacă această suveranitate este atât externă, cât şi internă, numai internă sau limitată doar la o serie de obiective pe care statul respectiv le urmăreşte. Tot de domeniul protocolului aparţin şi normele la care suntem obligaţi să apelăm în relaţiile cu aceste puteri şi, în general, în sfera afacerilor externe. În afară de aceasta, protocolul priveşte raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi în cadrul instituţiilor, raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le întreţin cu aceştia

30


Definirea protocolului Funcţiile protocolului

Funcţia de reprezentare Funcţia de comunicare Funcţia de armonizare socială Funcţia de obligativitate

31


Definirea protocolului Funcţia de reprezentare a protocolului se manifestă la diverse ceremonii

publice, dar şi în modul de exprimare a organizaţiilor şi companiilor. Protocolul, ca element de reprezentare, este omniprezent în timpul

efectuării vizitelor oficiale de către şefii de state, în cadrul audienţelor oficiale acordate înalţilor demnitari de stat, internaţionali şi şefilor misiunilor diplomatice, precum şi în organizaţiile politice internaţionale (ONU) şi cele regionale (Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE, NATO etc.), unde este stabilită o anumită ordine de precădere şi fiecare stat membru îşi are rezervat locul, în conformitate cu normele internaţionale în vigoare, apelând la anumite atribute protocolare de reprezentare – drapel, stemă etc. - care exprimă propria identitate naţională şi politică şi care fac ca ea să se deosebească de ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale.

32


Definirea protocolului O altă funcţie care relevă semnificaţia protocolului în societate este

funcţia de comunicare. După cum afirmă Louis Dussault, în secolul XX „comunicarea dintre naţiuni, popoare şi indivizi este, în egală măsură, o dorinţă şi o necesitate universală”. Având în vedere că în această perioadă comunicarea se realizează într-un anumit mediu, protocolul se afirmă, în acest sens, ca generator de mesaje şi ca element de recepţie a informaţiei şi a materializării ei. Orice putere politică cu caracter democratic exercitată de un grup de persoane în numele tuturor face din protocol un element de comunicare între liderii politici şi mase, conducători şi conduşi, el întăreşte ordinea necesară funcţionării normale a instituţiilor statului şi asigură într-un anumit mod viabilitatea lor.

33


Definirea protocolului Funcţie majoră a protocolului, cu tangenţe în viaţa politică, este cea de

armonizare socială care formează o atmosferă de respect între guvernanţi şi guvernaţi în baza normelor existente, prin exercitarea ei evitându-se stările de conflict şi asigurându-se armonia în societate. Armonia socială se obţine graţie aplicării normelor de protocol prin ordinea pe care o imprimă acestea activităţilor oficiale, îndepărtând pericolul dezordinii, îndeosebi dacă se ia în consideraţie participarea la aceste activităţi a reprezentanţilor din diferite medii, ţări, regiuni şi continente.

34


Definirea protocolului Cu referire la ultima funcţie a protocolului – funcţia de obligativitate - am

putea afirma că ea este tot atât de importantă ca şi celelalte menţionate anterior. Per a contrario, neaplicarea normelor de protocol în circumstanţe concrete se poate solda cu consecinţe negative, atât la macronivel (state, sisteme politice, organisme internaţionale), cât şi la micronivel (diverse instituţii, asociaţii civile, religioase, academice, companii etc.), ansamblul colectivităţii şi imaginea ei, calitatea ceremoniilor programate, obiectivele pe care şi le propune protocolul în general.

De aceea, organizarea, respectarea ordinii de precăderi şi buna desfăşurare a tuturor tipurilor de activităţi (oficiale, neoficiale, private) poate fi asigurată din timp prin îndeplinirea riguroasă a normelor protocolare – condiţie fără de care orice act politic, ceremonie, manifestare culturală sau de alt gen sunt sortite eşecului.

35


Definirea protocolului În cadrul protocolului este vorba de reguli, relativ stricte, care permit şi

adesea promovează prin ele însele înţelegeri de majoră importanţă pentru viaţa popoarelor, pentru istoria viitoare. Se poate afirma fără rezerve că, prin intermediul protocolului, se pot atrage simpatii faţă de ţara pe care o slujim, se pot câştiga prieteni şi poate contribui la rezolvarea problemelor internaţionale în interesul general şi al fiecărei ţării, după cum şi reciproca poate fi adevărată.

36


Precăderea Precăderea este întâietatea sau prioritatea acordată unei persoane

participante la o activitate cu mai mulţi participanţi, faţă de un altul, ţinând seama de importanţa fiecăruia în cadrul societăţii, respectiv de rangul în ierarhia de stat, de gradul şi vechimea în funcţia pe care o îndeplineşte, de vârstă.

Precăderea este un sistem de ordonare a celor care iau parte la o manifestare oficială sau privată, de stabilire cine trece înaintea cui, de indicare a locurilor care li se cuvin în timpul desfăşurării evenimentului în cauză.

37


Eticheta Eticheta reuneşte regulile convenţionale de comportare politicoasă în

viaţa de toate zilele, în societate şi în contexul vieţii publice. Termenul a apărut pe la începutul secolului al XV-lea, când activităţile

desfăşurate la curţile suveranilor vremii erau anunţate, în scris, pe nişte foi denumite „etichete“, informându-se astfel asupra a „ceea ce se petrecea la curte“. Cu timpul, eticheta a căpătat sensul unui pachet de norme riguroase de comportare la curte, cu menirea să reamintească „demnitatea autorităţii, atât celui care o exercită, cât şi celui care i se supune“, menire care s-a menţinut la curţile monarhice.

38


Eticheta Diferenţa dintre protocol şi etichetă este aceea că prima noţiune se

referă la raporturile instituţionale, iar cea de a doua la raporturile individuale. În cazul ambelor este vorba, însă, de raporturile întreţinute în contextul vieţii publice.

39


INTRODUCEREDefinirea conceptului de ceremonial

40


Ceremonialul Ceremonialul este, de fapt, cel care

indică succesiunea actelor unei solemnităţi civile, militare sau religioase şi determină formele exterioare, creează cadrul şi atmosfera în care urmează să se desfăşoare acestea, şi arată ceea ce trebuie să facă cel sau cei care prezidează sau conduc o ceremonie.

41

Parada gărzii de onoare, Windsor Castle, 2008


Ceremonialul Ca exemplu, defilarea militară, de ziua naţională, prevede o estradă

pentru membrii guvernului, pentru autorităţi şi corpul diplomatic, fiecare fiind plasat după rangul pe care îl deţine. Aici este vorba despre protocol. Defilarea succesivă a diferitelor corpuri de armată, avansând în pas cadenţat, într-un ritm uniform, înclinarea drapelelor şi salutul, cu capul întors către şeful statului şi invitaţii săi, fac parte din ceremonial.

La inaugurarea unui nou edificiu, conform protocolului, invitatul de onoare va fi cel care va tăia panglica, acesta fiind un gest de ceremonial.

42


INTRODUCEREDefinirea conceptelor de curtoazie, politeţe şi bune maniere

43


Curtoazia Curtoazia se defineşte ca fiind totalitatea comportamentelor şi

atitudinilor care duc la o „atitudine de politeţe rafinată, amestecată cu eleganţă şi generozitate“.

Curtoazia internaţională , însă, presupune un „ansamblu de reguli care, fără a fi obligatorii din punct de vedere juridic, concură la menţinerea de bune relaţii între state“.

Curtoazia internaţională a apărut şi s-a format în practica relaţiilor internaţionale pe baza unor principii şi necesităţi de comunicare mai uşoară între trimişii oficiali ai statelor. Toate gesturile şi atitudinile care o presupun vin în completarea regulilor de protocol şi etichetă, care sunt obligatorii. Deşi normele de protocol, stabilite în prezent, reglementează aproape toate activităţile diplomatice, în continuare este loc de foarte multă curtoazie, care nu a dăunat niciodată dacă i s-a înţeles corect oportunitatea şi adecvarea.

44


Politeţea În timp ce protocolul şi eticheta se aplică după un set de reguli

prestabilite, politeţea se referă la atenţiile, atitudinile şi gesturile care tind să arate respectul faţă de celălalt, fiind în acelaşi timp şi mijloace care garantează o luare de contact favorabilă. Cu etimologie franceză (fr. poli – lustruit, şlefuit) cuvântul politeţe defineşte rafinamentul, manierele de comportare perfecţionate ale unei persoane.

45


Bunele maniere Prin bune maniere se înţelege totalitatea comportamentelor, atitudinilor,

regulilor de etichetă şi protocol care ne permit să facem faţă unei multitudini de situaţii din viaţa particulară şi publică. Se referă atât la comportarea în viaţa de familie, cea de cuplu, în relaţiile profesionale din viaţa de zi cu zi, cât şi la evenimentele oficiale la care participăm.

A oferi flori gazdei după o cină foarte agreabilă este o regulă a bunelor maniere, dar a da întâietate unei persoane mai în vârstă este una de etichetă. În schimb este o greşeală de protocol ca un şef de stat să se adreseze în scris unui prim ministru al altei ţări, pentru că în relaţiile internaţionale trebuie păstrată egalitatea nivelurilor ierarhice.

46


INTRODUCEREProtocol şi diplomaţie

47


Protocol şi diplomaţie Meseria de diplomat este foarte veche. Unele tratate de pace şi de alianţă

se numără într-adevăr printre cele mai vechi monumente ale epigrafiei (studiul inscripţiilor). Însă, foarte mult timp, raporturile între triburi, iar mai apoi cele feudale, care luau în mod progresiv un caracter naţional, nu au fost decât sporadice.

În Evul Mediu, acest rol era destinat heralzilor, purtători ai blazoanelor stăpânilor lor, în numele cărora acţionau pe parcursul unui conflict. Ei erau nevoiţi să traverseze liniile inamice, cu speranţa de a nu fi atacaţi înainte de a ajunge în tabăra adversă. Atunci, în ciuda ostilităţilor, aceşti trimişi învestiţi cu imunitate puteau să transmită părţii adverse dorinţa de pace şi să discute eventual condiţiile cu persoanele abilitate în acest scop.

48


Protocol şi diplomaţie Când termenul diplomaţie a intrat în limbaj, la sfârşitul sec. XVIII, el viza

ştiinţa care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte şi pe care suveranii puteau să-şi susţină revendicările.

De atunci, termenul a căpătat mai multe sensuri. În prezenta lucrare, termenul va fi folosit pentru a desemna tehnica care guvernează dezvoltarea relaţiilor internaţionale, denumită cândva "negociere", cuvânt care defineşte mai bine acţiunea ambasadorilor, ca şi termenul "negociator", înlocuit apoi de "diplomat", care caracterizează mult mai exact profesia acestora.

49


Protocol şi diplomaţie În activitatea lor cotidiană, diplomaţii au relaţii permanente cu interlocutorii

învestiţi cu puteri diferite sau cu persoane care colaborează la execitarea puterii. Ei înşişi au o funcţie de reprezentare a uneia dintre puterile cele mai încărcate cu simboluri – statul care i-a mandatat. Pornind de la execitarea profesiei de diplomat, au fost perfecţionate manierele de a proceda în situaţii în care se află în acţiune persoane învestite cu responsabilităţi publice. Normele au cunoscut, de-a lungul secolelor, diverse adaptări şi diversificări, fiind aplicabile în totalitatea situaţiilor în care sunt implicaţi reprezentanţi sau reprezentanţele diferitelor autorităţi – puterea politică, în principal, dar şi cea juridică, economică, intelectuală, militară, ştiinţifică sau culturală.

În relaţiile internaţionale, protocolul se află în special în slujba egalităţii, cel puţin formale, între naţiuni şi a relaţiilor pe care reprezentanţii acestora le întreţin între ei. Astfel, putem evidenţia legătura foarte strânsă între activitatea unui diplomat şi rolul protocolului, care este un instrument al acestei profesii.

50


Protocol şi diplomaţie

51

Portretul lui Baldassare Castiglione pictat de Raffaello Sanzio (Rafael), 1514-1515, Luvru

Baldassare Castiglione, scriitor, om de curte, diplomat și militar italian (1478-1529), este autor al lucrării Il Cortegiano, cea mai celebră lucrare a epocii (scrisă în perioada 1513-1518 şi publicată la Veneţia în 1528) în care au fost descrise în detaliu standardele de protocol şi etichetă din acel moment. Ulterior, a fost tradusă în spaniolă (1534), franceză (1537), latină (1561), şi germană (1565), a fost editată o ediţie adaptată în limba engleză de către Sir Thomas Hoby, The Courtyer (1561), şi o ediţie adaptată în poloneză de Łukasz Górnicki, Dworzanin polski (1566).


INTRODUCERE Rolul social al protocolului

52


Rolul social al protocolului Rolul protocolului contemporan este de a realiza acest echilibru ca

instrument de comunicare între reprezentant şi reprezentat, semnificativ şi semnificat, guvernant şi guvernat.

Protocolul, eticheta, politeţea fac parte din preţul care trebuie plătit pentru a menţine armonia socială, armonia dintre noi şi mediul în care evoluăm. Toate aceste reguli, cu cât ne sunt mai bine cunoscute şi cu cât le avem mai bine asimilate, cu atât împietează mai puţin asupra libertăţii noastre. Evoluţia lor s-a aflat în permanenţă în strânsă relaţie cu progresul civilizaţiei.

53


COMUNICAREAAdresarea către o altă persoană

54


Adresarea către o altă persoană Formalismul diplomatic, în special, dar şi cel oficial instituţional sau

corporatist presupune ca niciodată să nu vă adresaţi reprezentanţilor diplomatici sau oficialilor folosindu-le prenumele, aşa cum se obişnuieşte în Statele Unite. Adresarea ar trebui să se bazeze pe titlurile deţinute, până în momentul în care sunteţi invitat să vă adresaţi altfel.

În cazul în care se face prezentarea soţului/soţiei, se poate spune prenumele sau soţul meu (my husband) sau soţia mea (my wife), mai degrabă decât Dl./Dna. Popescu (Mr./Mrs. Smith).

55


Adresarea către o altă persoană Către ambasadori adresarea este întotdeauna Dl./Dna. Ambasador

(Mr./Madam Ambassador) sau Ambasadorul Popescu (Ambassador Jones). Numai cu ocazia invitaţiilor speciale sau în cazul în care este o veche prietenie, vă puteţi adresa unui ambasador cu prenumele, şi asta numai în cazul în care nu vă aflaţi în public. În adresarea indirectă formula este ambasadorul (the ambassador), iar în cazul în care este împreună cu soţia/soţul the ambassador and Mr./Mrs. Smith. Dacă soţia şi-a păstrat numele dinainte de căsătorie, adresarea este the ambassador and his wife, Ms. Smith.

O persoană îşi păstrează în adresare titlul de ambasador şi după ce îşi încheie misiunea în această funcţie. În ţările francofone, soţiei ambasadorului i se adresează cu formularea Madam Ambassador. În cazul în care ambasadorul este femeie, în toate ţările adresarea corectă este Ambassador Jones pentru a evita confuziile şi a o asigura de tot respectul.

56


Adresarea către o altă persoană Cei de rang inferior celui de ambasador vor fi apelaţi cu formularea Mr.,

Ms. sau Mrs., dacă statusul marital le este cunoscut. În limba română, pentru toate persoanele de sex feminin, peste 18 ani,

indiferent de statusul marital, adresarea va fi Doamna ... (nume), regulă adoptată după normele de etichetă franceze. Bineînţeles, persoana feminină, în cazul în care nu este căsătorită, nu va face corectura Domnişoara ... (nume).

57


Adresarea către o altă persoană În cazul adresării către personalităţi cu înalte funcţii în stat sau către

conducători ai unor culte regilioase, se va manifesta o atenţie deosebită pentru cunoaşterea şi folosirea titulaturilor şi a formulelor corecte de adresare, erorile în această privinţă fiind foarte prost primite.

Astfel, în cazul unor monarhi, formula introductivă de adresare va fi cea de Sire, pentru împărat sau rege, şi de Doamnă, pentru împărăteasă şi regină, iar cea de adresare completă Majestăţii Sale Elisabeta II, Regina Marii Britanii; în cuprinsul scrisorii se va folosi Majestatea Voastră. Pentru prinţi se va folosi, după caz, adresarea Alteţei Sale Serenissime, dacă este prinţ suveran al unui stat şi Alteţei Sale Imperiale sau Alteţei Sale Regale, dacă este fiul unui împărat sau rege. În cuprinsul scrisorii adresarea va fi Alteţa Voastră Serenissimă, Alteţa Voastră Imperială, Alteţa Voastră Regală.

58


Adresarea către o altă persoană Pentru străini, având funcţii de preşedinte de stat, şef de guvern,

ministru, ambasador, încă se foloseşte formula introductivă de Excelenţă, iar în cuprinsul scrisorii cea de Excelenţa Voastră sau Dumneavoastră. De remarcat este faptul că tendinţa actuală este aceea ca, în cazul înalţilor demnitari – preşedinte de stat, prim ministru – să nu se mai adauge nicio altă formulă de adresare, tocmai pentru a sublinia greutatea funcţiei deţinute. Această stilistică a impusă în relaţiile internaţionale de către practicile la nivelul NATO şi apoi la nivelul UE.

În cazul demnitarilor autohtoni, în majoritatea ţărilor, nu se foloseşte formula de adresare Excelenţă, ci aceea de Domnule, Dumneavoastră.

59


Adresarea către o altă persoană În încheierea scrisorilor adresate unor înalte personalităţi de stat, se pot

folosi formule de politeţe ca: Rog pe Majestatea Voastră/Alteţa Voastră să binevoiască a accepta expresia profundului meu respect; Vă rog, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a primi expresia consideraţiei mele celei mai înalte; Vă rog să acceptaţi, Domnule Ministru/Ambasador, expresia înaltei mele consideraţii; Vă rog să primiţi, domnule Director, expresia distinsei mele consideraţii.

60


Adresarea către o altă persoanăBiserica Ortodoxă Română Patriarhului - Prea Fericite Părinte Patriarh, Prea Fericirea Voastră, Prea Fericirii

Sale, Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Mitropoliţilor şi Arhiepiscopilor - Înalt Prea Sfinţite, Înalt Prea Sfinţiei Voastre,

Înalt Prea Sfinţiei Sale, Înalt Prea Sfinţitului... (prenumele), Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei;

Episcop sau Arhiereu vicar - Prea Sfinţite, Prea Sfinţia Voastră, Prea Sfinţiei Sale, Prea Sfinţitului ... (prenumele), Episcop al Râmnicului;

Arhimandrit şi Stareţ - Prea Cuvioase Părinte Arhimandrit/Stareţ, Prea Cuvioşia Voastră, Prea Cuvioşiei Sale, Prea Cuviosului Arhimandrit Vasile; dacă acesta este şi stareţ, adăugăm, în continuare, Stareţul Mănăstirii (denumirea);

Preot - Prea Cucernice Părinte, Prea Cucernicia Voastră, Prea Cucernicului Părinte (numele), paroh al bisericii (denumirea);

Călugăr/Călugăriţă - Cuvioase Părinte, Cuvioasă Maică

61


Adresarea către o altă persoană Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică foloseşte aceleaşi

formule de adresare ca şi cele din Biserica Ortodoxă. Excepţie se face în cazul conducătorului acestui cult, care are rang de Arhiepiscop Major, iar formula de adresare este Preafericirea Sa Lucian, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Biserica Armeană şi Cultul Creştin de Rit Vechi folosesc aceleaşi formule de adresare ca şi cele pentru ierarhii Bisericii Ortodoxe. Pentru Catolicosul de la Ecimiadzin (şeful suprem al Bisericii Armene de pretutindeni) se va folosi Sanctitatea Voastră.

62


Adresarea către o altă persoanăBiserica Romano-Catolică Papa - Sanctitatea Voastră, Prea Sfinte Părinte, Sanctităţii Sale Papa

Benedict al XVI-lea; Cardinal - Eminenţa Voastră sau Domnule Cardinal, Eminenţei Sale

Cardinalul (numele), la care se adaugă funcţia deţinută (Arhiepiscop de …); Arhiepiscop/Episcop - Excelenţă, Monseniore, Domnule

Arhiepiscop/Episcop, respectiv Excelenţei sale Arhiepiscopului de (denumirea diocezei) Monseniorul (numele);

Preot - Părinte Paroh, Domnule Părinte; Călugări - Cuvioase Părinte, Cuvioasă Maică. La noi în ţară, în corespondenţa oficială se folosesc, şi în cazul ierarhilor

romano-catolici, formule de adresare similare celor folosite către ierarhii ortodocşi. Doar pentru cardinali se foloseşte adresarea Eminenţa Voastră.

63


COMUNICAREASalutul

64


Salutul Întotdeauna va fi salutată persoana căreia i se cuvine mai multă

deferenţă. Salutul este o manifestare de curtoazie faţă de o altă persoană sau de un

grup de persoane. El comportă, în mimică şi în ţinută, o serie de nuanţe care pot să-i modifice sau să-i completeze sensul, să constituie o expresie de stimă sau o simplă obligaţie formală.

65


Salutul Va fi salutat primul cel căruia i se cuvine mai multă deferenţă

Cei tineri îi vor saluta pe cei mai în vârstă; Bărbaţii salută primii femeile; Cei cu funcţii mai mici îi salută pe cei superiori în grad; Cei nou veniţi îi salută pe cei aflaţi, deja, într-o încăpere sau loc de

întâlnire. Odată adresat salutul faţă de un grup, nu mai este obligatoriu să se dea bună ziua fiecărei persoane, individual. Dacă totuşi acest lucru se face, se va începe cu cei cărora li se cuvine mai multă deferenţă.

Indiferent de vârstă sau de funcţie, curtoazia cere ca bărbatul să fie cel care salută mai întâi femeia, această regulă fiind valabilă atât în viaţa publică, în activităţi desfăşurate în instituţii sau firme, cât şi în relaţiile cu caracter privat.

66


Salutul Între persoane de acelaşi sex, întâietatea dată funcţiei în raporturile de

serviciu cedează locul criteriului de vârstă în viaţa particulară. În cazul unor persoane între care nu există nici o deosebire, conform

criteriilor evocate, se vor avea în vedere următoarele criterii: Cel care este în mişcare îl va saluta primul pe cel care stă pe loc; Când ambii sunt în mişcare, cel care taie drumul celuilalt va saluta

primul; Dacă se deplasează în aceeaşi direcţie, cel care circulă mai repede va

saluta primul; Cel care se află într-o maşină îl salută primul pe cel care merge pe

jos, în cazul în care a fost văzut; Când persoanele sunt egale ca poziţii în societate sau când nu se cunoaşte

exact statutul celui întâlnit, cel care este mai politicos va saluta primul. Nu este un semn de demnitate a aştepta să fii salutat primul.

67


Salutul Cineva salutat trebuie să răspundă imediat la salut, a proceda altfel este o

mare impoliteţe. Excepţie fac femeile, dacă sunt singure şi au fost salutate de un necunoscut. Bărbaţii trebuie să răspundă la salut, chiar şi necunoscuţilor.

Pentru ambele sexe sunt valabile, în plus, câteva recomandări, şi anume: O persoană care pare cunoscută, fără a o putea totuşi identifica, este

preferabil să fie salutată; În cazul întâlnirii cu o persoană cunoscută pe care nu doriţi, totuşi, s-o

salutaţi, eschivarea trebuie făcută cu tact. Se salută primul la intrarea într-un birou, într-un restaurant, într-un lift,

într-un compartiment de tren sau sală de aşteptare, într-un magazin mic. Nu se salută persoane necunoscute la urcarea într-un mijloc de transport în comun, la intrarea într-un magazin mare, într-o gară sau oficiu poştal, însă este bine să fie salutate persoanele care servesc la ghişeele acestor instituţii, atunci când ne adresăm lor.

68


Salutul Atât bărbaţii, cât şi femeile salută, prin ridicarea în picioare (bărbaţii, în

plus, descoperindu-şi capul), la intonarea imnului naţional al României şi a imnurilor străine, cu prilejul unor manifestări publice, precum şi la trecerea drapelului de stat în cadrul unei parade sau la ridicarea acestuia, când este vorba de o ceremonie oficială.

Se salută, de asemenea, cortegiile mortuare, bărbaţii şi femeile oprindu-se pentru aceasta, un moment, când cortegiul trece în dreptul lor, primii descoperindu-şi capul, pentru câteva clipe.

69


Strângerea de mână Iniţiativa strângerii mâinii, spre

deosebire de salut, aparţine persoanei căreia i se datorează deferenţă.

Strângerea de mână este un gest care poate urma salutului. El poate interveni fie când persoanele care s-au salutat se opresc pentru a sta de vorbă sau a continua drumul împreună, fie cu ocazia prezentărilor.

Schimbul de strângeri de mână se face cu o uşoară înclinare a capului, având contact vizual cu interlocutorul.

70


Strângerea de mână Bărbatul nu va da niciodată mâna şezând, nici unei femei, nici altui

bărbat. Femeile, de regulă, nu se ridică în picioare când dau mâna cu bărbaţii sau cu alte femei. Pot face excepţie doar faţă de cineva mult mai în vârstă sau faţă de personalităţi de rang înalt, cărora ţin să le arate o consideraţie deosebită. În cazul femeilor gazde, în mod firesc, acestea se ridică pentru a-şi întâmpina oaspeţii, indiferent de sexul şi vârsta acestora.

De reţinut că, la reuniuni sau întâlniri în grup, strângerile de mână se schimbă mai întâi între femei, apoi ele dau mâna cu bărbaţii şi la urmă bărbaţii dau mâna între ei. Pe măsură ce grupul devine mai numeros, cei ce i se alătură mai târziu nu trebuie să dea mâna cu toţi cei prezenţi, putându-i saluta prin înclinarea capului şi rostirea unei formule de salut.

71


Sărutatul mâinii Unei doamne i se va săruta mâna numai

dacă aparţine unei culturi în care acest gest este acceptat şi doar într-un cadrul monden.

Sărutatul mâinii este un alt gest legat de schimbul de saluturi, în anumite împrejurări, între un bărbat şi o femeie.

La întinderea mâinii de către o femeie, bărbatul se apleacă pentru a o săruta uşor sau doar a o apropia de buze. În niciun caz nu va rămâne cu spatele drept, trăgând spre buzele sale mâna femeii, dar nici, aplecat fiind, să o sărute zgomotos;

72

Denis Thatcher, soţul lui Margaret Thacher, o salută pe Prima Doamnă a SUA, Nancy Reagan, sărutându-i mâna, 1988


Sărutatul mâinii Sărutul mâinii se face când vă aflaţi în interior, nefiind recomandabil să

faceţi acest gest pe stradă sau în locuri publice; Uzanţa este ca la reuniuni de lucru ale oficialităţilor şi ale oamenilor de

afaceri să nu se mai sărute mâna femeilor, acest gest făcându-se doar la evenimentele mondene;

Nu se sărută mâna înmănuşată; Nu se sărută mâna tinerelor fete.

73


COMUNICAREAPrezentarea unei persoane

74


Prezentarea unei persoane Obiectivul pentru care persoanele sunt introduse (prezentate) este acela

de a-şi cunoaşte numele între ele şi de a putea purta în continuare o conversaţie. Este, de asemenea, o manifestare a relaţiilor interumane, în legătură cu care trebuie respectate anumite norme de etichetă.

Ca şi în cazul salutului, vom aplica principiul priorităţii persoanelor cărora li se datorează mai multă deferenţă. Astfel, bărbaţii sunt prezentaţi femeilor, persoanele cu grade mai mici sunt prezentate celor de rang superior, iar tinerii celor mai în vârstă. Se face excepţie în cazul tinerelor fete, care vor fi prezentate ele unui bărbat mai în vârstă, nu invers.

Prezentarea, de obicei, este făcută de o a treia persoană, în cele mai multe cazuri de către gazda casei în care are loc întâlnirea sau altcineva care cunoaşte cele două persoane, care urmează a fi recomandate una alteia.

75


Prezentarea unei persoane Formularea prezentărilor trebuie să ţină cont şi ea de o anumită etichetă.

Conform acesteia, se pronunţă întâi numele persoanei căreia i se face prezentarea, însoţindu-l de o formulă de politeţe, şi apoi numele celui care este prezentat. Ex. „Domnule Popescu, daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Ionescu“ sau în engleză „Mrs. Smith, may I present Mr. Jones?”. Dacă cel căruia urmează să i se prezinte cineva este o personalitate de seamă, se va menţiona doar funcţia sau titlul acestuia, fără a i se mai adăuga numele: „Domnule ministru, vă rog să-mi permiteţi să vi-l prezint pe domnul Popescu“. Este o formă de politeţe prin care se subliniază notorietatea persoanei care ocupă funcţia mai importantă.

76


Prezentarea unei persoane Este uzual ca ambele persoane astfel recomandate să se încline uşor, cea

prezentată, fireşte, dând expresie unui sentiment de consideraţie. Imediat după aceasta, cel către care a fost făcută prezentarea întinde mâna celui care i-a fost recomandat şi acesta i-o strânge. Întinderea mâinii este bine să fie însoţită de expresii ca: „Încântat“, „Bucuros să vă cunosc“ sau altele care să exprime satisfacţia că această întâlnire a avut loc. Dacă prezentarea este urmată de un schimb de cărţi de vizită, cel mai mic în grad sau bărbatul este primul care oferă cartea sa de vizită şi nu cel ierarhic superior sau femeia.

77


Prezentarea unei persoane Când este vorba de persoane de acelaşi grad şi aproximativ de aceeaşi

vârstă, deci fără probleme de precădere, se poate folosi o formulă simplificată: „Îmi permiteţi să vă prezint: Domnul (doamna) Popescu, domnul (doamna) Ionescu“, nemaicontând ordinea în care se pronunţă numele celor două persoane. În engleză formula "Mrs. Smith, Mr. Jones," este de acceptată.

Pentru a face prezentarea mai plăcută, în momentul în care prezentaţi două persoane, este recomandat să spuneţi câte o frază despre fiecare. Acest fapt face posibilă începerea unei conversaţii între cei doi, acesta fiind scopul pentru care i-aţi prezentat unul altuia.

78


Prezentarea unei persoane În cazul unei reuniuni, gazda va pronunţa mai întâi numele persoanei care intră şi

apoi ale celor aflaţi, deja, la faţa locului; La prezentarea unui cuplu, nu se va începe cu soţia, ci cu soţul, spunându-se

Domnul şi doamna Popescu sau Domnul profesor Ionescu şi doamna. În engleză, în funcţie de faptul că soţia a adoptat numele de familie al soţului sau nu, adresarea va fi Mr. and Mrs. Smith (au acelaşi nume de familie) sau Mr. Smith and his wife, Ms. Jones (soţia şi-a păstrat numele de familie de dinainte de căsătorie).

Persoanele singure sunt prezentate cuplurilor; Când cineva îşi prezintă soţul/soţia sau un alt membru al familiei, nu va spune

Daţi-mi voie să vă prezint pe domnul Popescu, respectiv doamna Angelescu, ci, în mod simplu Soţul meu, Soţia mea, Vărul meu, Fiica mea;

Atunci când îi este prezentată o persoană, indiferent de vârstă, un bărbat se ridică în picioare. Femeia va rămâne aşezată, cu excepţia situaţiilor când cei care îi sunt prezentaţi sunt fie o femeie mai în vârstă, fie o femeie faţă de care doreşte să îşi exprime respectul, cum ar fi gazda, fie un bărbat cunoscut ca personalitate marcantă sau un bărbat mult mai în vârstă.

79


Prezentarea unei persoane O altă formă de prezentare este autoprezentarea. Se recurge la

autoprezentare atunci când, aflându-ne la o reuniune oficială sau privată, gazda este absentă sau, în activitatea profesională când nu îi cunoaştem pe toţi cei prezenţi la o anumită întâlnire de lucru. De asemenea, această formă de prezentare este perfect acceptabilă şi chiar încurajată ca gest în cadrul evenimentelor sociale, al căror obiectiv principal este tocmai punerea în contact a cât mai multor persoane în vederea dezvoltării unor relaţii viitoare. Este preferabil ca în momentul acestui tip de prezentare să fie adăugate şi alte detalii referitoare la dumneavoastră (ex. Bună ziua, permiteţi-mi să mă prezint, Ion Popescu, consilier la Ambasada României sau Hello, I'm Jane Smith, Vice Consul at the United States Embassy.). Răspunsul formal la acest tip de prezentare este Încântat, Liviu Ionescu, consilier la Ministerul Afacerilor Externe sau How do you do? Bill Jones, manager director at Steel Company. Informal, trebuie să zâmbiţi şi să răspundeţi Hello sau It's nice to meet you.

80


Prezentarea unei persoane Cel mai bun şi politicos mod de a discuta din nou cu o persoană al cărui

nume nu îl mai ţineţi minte este menţionarea numelui tău din nou (Bună ziua, sunt Ion Popescu, ne-am întâlnit la ultima conferinţă organizată de minister. Mă bucur să vă revăd. sau Good evening, I'm Jim Smith. We met recently at the ambassador's home. I'm pleased to see you again.) . După această formulare este foarte probabil ca şi cealaltă persoană să se prezinte din nou, ceea ce poate salva o situaţie stânjenitoare în care v-aţi putea afla amândoi.

81


COMUNICAREASchimbul de cărţi de vizită

82


Schimbul de cărţi de vizită O altă modalitate de comunicare scrisă este cea realizată prin cărţi de

vizită. Acestea pot fi de format standard, având dimensiunea de 90x50 mm, sau de format A6 – 148x105 mm.

Cărţile de vizită oficiale cuprind sigla şi numele companiei sau instituţiei, prenumele, numele, titlul şi funcţia persoanei în cauză, contactele instituţiei sau companiei – adresa poştală, felefon, fax, adresa de web – şi contactele instituţionale ale persoanei – telefon mobil de serviciu, adresa de e-mail profesională. Pe cărţile de vizită oficiale nu vor fi trecute adresa de acasă, telefonul de acasă, telefonul mobil personal sau adresa de e-mail personală.

83


Schimbul de cărţi de vizită De asemenea, cărţile de vizită oficiale vor respecta elementele grafice

prevăzute în manualul de identitate grafică al instituţiei, respectiv companiei. Nimic nu este mai de neînţeles pentru un oficial străin în momentul în care intră în contact cu o delegaţie a unei instituţii, iar fiecare membru al acesteia prezintă câte o carte de vizită cu grafică diferită. De la primul contact acea instituţie transmite mesajul că în coerenţa ei internă există o problemă, iar acest fapt nu are cum să ajute discuţiilor ulterioare.

Cărţile de vizită oficiale, pentru cei care au contacte frecvente cu persoane străine pot fi bilingve – o faţă în română şi una în engleză – sau, pentru contacte în zonele Asia sau Orientul Mijlociu – o faţă în engleză şi una în chineză, arabă etc.

84


Schimbul de cărţi de vizită Cărţile de vizită pot fi folosite atât în momentul în care faceţi cunoştinţă

cu cineva şi doriţi să vă prezentaţi, dar şi pentru a transmite mesaje foarte scurte, scrise de mână, sau pentru a însoţi trimiterea unui document sau obiect.

În activitatea diplomatică, dar şi în cea de afaceri, sunt o serie de abreviaţii care se scriu pe cărţile de vizită şi care au semnificaţie foarte precisă. Aceste reguli sunt de origine franceză şi se păstrează până astăzi, utilizându-se în toată lumea.

85


Schimbul de cărţi de vizită Comunicările care pot fi transmise prin cărţile de vizită sunt următoarele:

p.p. (pour la présentation) - pentru prezentare, când venit nou într-o localitate doriţi să vă prezentaţi unor oficialităţi, vecinilor şi altora care consideraţi că e bine să cunoască acest fapt

p.f.c. (pour faire connaisances) - pentru a face cunoştinţă, deci exprimarea dorinţei exprese de a intra în relaţii

p.f. (pour féliciter) - pentru a felicita cu un anumit prilej p.f.N.A. (pour féliciter à l’occasion de la Nouvelle Année) - pentru a felicita cu ocazia

Anului Nou p.f.f.n (pour féliciter à l’occasion de la fête nationale) - pentru a felicita de ziua naţională p.s. (pour saluer) - pentru a transmite salutări p.c. (pour condoléances) - pentru a transmite condoleanţe p.r. (pour remercier) - pentru a mulţumi pentru ceva p.p.c. (pour prendre congé) - pentru a-şi lua rămas bun

La ultimele două mesaje nu se răspunde.

86


Schimbul de cărţi de vizită Dacă pe o carte de vizită care însoţeşte trimiterea unui document sau a

unui obiect este scrisă abrevierea R.S.V.P. (retournez s’il vous plait), înseamnă că expeditorul aşteaptă să-i fie returnată trimiterea în cauză. (A nu se confunda cu R.S.V.P. înscris pe invitaţii, care înseamnă répondez, s'il vous plaît, adică se aşteaptă confirmarea sau infirmarea prezenţei persoanei invitate).

Cărţile de vizită de format mare sunt destinate anume pentru corespondenţă, bineînţeles scurtă, scrisă de obicei de mână şi semnată de expeditor. Ele se folosesc pentru transmiterea de mulţumiri pentru un serviciu făcut de cineva, pentru un dejun sau un dineu la care s-a participat, pentru transmiterea de felicitări cu ocazia unui eveniment deosebit etc.

87


Schimbul de cărţi de vizită Schimbul de cărţi de vizită se face în momentul prezentării, persoana mai

importantă fiind cea care oferă prima propria carte de vizită. Cărţile de vizită vor fi ţinute într-un loc la îndemână (tot timpul acelaşi

buzunar al hainei sau al genţii) pentru a avea acces imediat la ele. O căutare prelungită a cărţilor de vizită în momentul în care doriţi să le oferiţi crează un moment stânjenitor.

Într-o întâlnire cu mai multe persoane vom oferi tuturor câte o carte de vizită, dacă numărul acestora nu este mai mare de şase. Înainte de a o oferi trebuie să ne asigurăm de faptul că informaţiile tipărite sunt corecte şi actuale, eventualele corecturi şi adăugiri ulterioare nefăcând o bună impresie.

Totdeauna va trebui să aveţi suficiente cărţi de vizită la dumneavoastră, nimic nefiind mai stânjenitor decât faptul că aţi rămas fără cărţi de vizită în momentul în care sunteţi prezentat.

88


Schimbul de cărţi de vizită De asemenea, este un gest lipsit total de politeţe să oferiţi cărţi de vizită

doar omologilor dumneavoastră, în cadrul unei întâlniri mai largi, la care participă şi colaboratori ai acestuia, inferiori ierarhic.

În momentul în care primiţi o carte de vizită, aceasta este citită întâi (se vor citi numele instituţiei, al persoanei şi funcţia acesteia) şi apoi este introdusă într-un buzunar. În cazul în care schimbul de cărţi de vizită se face în cadrul unei discuţii care are loc stând la masă, cărţile de vizită vor fi păstrate pe masă, pentru a pronunţa corect numele fiecărei persoane prezentă în întâlnire şi pentru a invoca corect funcţia pe care o deţine.

O carte de vizită pe care o primim ne este destinată exclusiv. Nu putem oferi altora decât cartea noastră de vizită, nu şi pe cele primite. Este alegerea fiecăruia dintre noi unde ajunge propria noastră carte de vizită.

89


COMUNICAREAConvorbirea telefonică

90


Convorbirea telefonică Telefonul este un mijloc de comunicare devenit indispensabil în

rezolvarea activităţilor profesionale curente, dar şi în menţinerea relaţiilor cu cunoscuţi sau prieteni. Din acest motiv, convorbirile telefonice trebuie să se desfăşoare după o anumită etichetă.

Întotdeauna când sunaţi pe cineva trebuie să vă prezentaţi. Veţi indica numai numele, fără apelativul domnul ..., iar în cazul în care apelaţi o persoană care nu vă este foarte apropiată, veţi menţiona şi instituţia sau compania din care faceţi parte. Dacă este necesar, veţi menţiona şi funcţia pentru ca cel apelat să înţeleagă calitatea în care purtaţi discuţia respectivă.

91


Convorbirea telefonică În situaţia în care legătura telefonică este făcută prin secretariat,

apelantul este cel care trebuie să aştepte la telefon legătura cu persoana apelată. Mai precis, în situaţia în care solicitaţi secretarei dumneavoastră să vă facă o legătură telefonică, aceasta va suna secretara celui apelat, apoi vă va face legătura dumneavoastră cu secretara celui apelat şi veţi aştepta până vi se va face legătura cu persoană căutată.

De asemenea, în cazul în care legătura telefonică se face prin secretariate, înainte ca apelantului să i se facă legătura cu secretara apelatului, se va cere de către aceasta asentimentul celui apelat pentru a purta respectiva convorbire. Raţiuni diverse pot face imposibilă purtarea respectivei convorbiri în acel moment, iar lămurirea acestei situaţii trebuie să se facă la nivel de secretariate.

Orice convorbire telefonică se va termina cu un mesaj de salut.

92

Date post:	11-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	ana-lui-manole
View:	324 times
Download:	6 times

CURS 1 - protocol.ppt

Documents