Curs 1 NUTRIŢIE ŞI DIETOLOGIE

Nutriţia omului este studiată de o disciplină medicală de graniţă care se ocupă cu studiul alimentaţiei corecte a omului sănătos in diferite perioade fiziologice (şi tipuri diferite de activitate), în scopul păstrării stării de sănătate. Dietologia ca ştiinţă se desprinde din nutriţie, ca formă de restabilire a echilibrului nutritiv al organismului în scop profilactic sau curativ. Dietoterapia constituie fără îndoială un mijloc foarte important de tratament, fiind cea mai fiziologică formă de terapie ce acţionează permanent şi nu intermitent, sau temporar, ca alte metode terapeutice. De fapt cuvântul “dieta” derivă din grecescul “diaita” care semnifică un mod sănătos de vieţuire, un stil de viaţă “normal” şi nu numai alegerea unor alimente cu un scop bine determinat. Încă de acum 2500 de ani , părintele medicinei, Hipocrate, afirmă că bolile se datorează dezechilibrului dintre natură şi organism şi că ţinta medicinei este asigurarea sănătăţii printr-o dietă şi o igienă adecvate. Nutriţia a devenit o ştiinţă, în urma cercetărilor clinice desfăşurate încă din 1747. Pe când era în serviciul marinei engleze, Sind a investigat efectele dietoterapiei asupra scorbutului(boala datorată carenţei de vitamina C), dând zilnic două portocale şi o lămâie unui lot de marinari şi cidru sau oţet altui lot. El a observat că s-a obţinut ameliorarea simptomelor la primul lot după numai 6 zile, în timp ce la celălalt lot boala şi-a urmat evoluţia. Nutriţia s-a dezvoltat tot mai mult ca ştiinţă, pornind de la fiziologia normală şi patologică a organismului uman, şi studiind reacţiile biochimice ale alimentelor în organism. Regulile alimentaţiei corecte au devenit principii ştiinţifice de nutriţie folosite de medicină ca mijloace terapeutice eficiente de păstrare a stării de sănătate. Prin sănătate se înţelege “deplina bunăstare fizică, mentală şi socială a individului” ( după O.M.S.- Organizaţia Mondială a Sănătăţii), nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii. Conform acestui enunţ sănătatea este o stare complexă ce nu se referă doar la starea morfofuncţională a organelor corpului omenesc, ci cuprinde şi reflectarea în psihicul individului a tuturor fenomenelor din interiorul şi din afara corpului său, precum şi aspectele de integrare în societate. Astfel omul este privit în întregul său ca un organism biologic cu viaţă proprie, care nu trăieşte izolat ci în strânsă relaţie cu factorii mediului social căruia-i aparţine. - Sănătatea fizică înseamnă absenţa bolii şi a oricărei infirmităţi. - Sănătatea socială se referă la abilitatea de a comunica eficient cu cei din jur şi cu mediul social. - Sănătatea mentală (psihică) este capacitatea de a rezolva solicitările vieţii cotidiene fără tulburări psihice, probleme emoţionale, sau de comportament.

1

Relaţia dintre componenta spirituală si sănătatea fizică este deosebit de importantă fapt demonstrat şi de rolul pozitiv al sacroterapiei în cazul unor bolnavi cu anumite tipuri de structuri psihice. Alternativele laice ale sacroterapiei sunt meloterapia, aromoterapia, cromoterapia.

Evaluarea Speranţei De Viaţă Sănătatea (sau boala) rezultă din interacţiunea unor sisteme foarte complexe,

cu un număr mare de factori implicaţi. În încercarea de a facilita predicţia în ceea ce priveşte speranţa de viaţă a

individului, Institutul de Medicină Preventivă de la Universitatea Naţiunilor Unite, din Heidelberg, Germania propune în 2005 un chestionar care să urmărească în ce măsură la individul testat intervin următorii 15 factori sanogeni:

1. Moştenire genetică bună (părinţi care nu au decedat de o afecţiune cronică înainte de vârsta de 55 ani).

2. Alimentaţie raţională, fără a fi vegetariană.3. Activitate fizică practicată constant.4. Absenţa fumatului şi a dependenţei de alcool sau alte droguri (fumatul

pasiv).5. Integrare socială bună.6. Regim corect al somnului (minim 8 ore cu 2 ore înainte de miezul nopţii).7. Activitate profesională ce permite exprimarea personalităţii şi iniţiativa

proprie.8. Dorinţă puternică de a trăi.9. Posibilitatea exprimării voinţei proprii în toate sectoarele vieţii cotidiene.10. Prezenţa senzaţiei de bunăstare şi bucurie.11. Posibilitatea satisfacerii cerinţelor importante ale vieţii (siguranţa “zilei de

mâine”).12. Relaţie spirituală pozitivă cu Divinitatea.13. Sentimentul competenţei şi al realizării în viaţă.14. Prezenţa sentimentului de apartenenţă şi ocrotire familială.15. Atitudine optimistă, de încredere în viitor. Speranţa de viaţă este crescută când există toţi factorii şi este proporţional

diminuată, cu cât un număr mai mic de factori sunt prezenţi. Sănătatea este considerată ca o stare de echilibru dinamic între posibilităţile organismului pe de o parte şi solicitările la care acesta este supus pe de altă parte. Ea nu trebuie privită ca un bun definitiv câştigat, ci ca o stare labilă. Depăşirea capacităţii de apărare a organelor şi sistemelor corpului; reflectarea neadecvată în psihicul individului a fenomenelor ce se desfăşoară în propriul său organism (sau înafara lui); eşecurile in integrarea socială; strică echilibrul caracteristic stării de sănătate şi creează condiţii pentru apariţia bolii. Marea majoritate a specialiştilor sunt de acord cu diferenţierea a două forme de sănătate: sănătate absolută (optimă) şi sănătate relativă (clinică).

2

Sănătatea absolută este starea în care toate organele şi sistemele corpului sunt perfecte din punct de vedere morfologic şi funcţional; reflectarea fenomenelor în psihicul individului este corectă, iar integrarea sa socială este optimă. Această formă de sănătate este mai mult o noţiune teoretică, un deziderat, deoarece in practică nu se întâlnesc situaţii perfecte. Sănătatea relativă (clinică) este starea în care pot exista: leziuni sau tulburări în funcţia organelor interne; unele reflectări psihice inadecvate ale fiziologiei proprii sau a fenomenelor exterioare; probleme în integrarea socială, dar toate acestea sunt compensate de organism, păstrându-se echilibrul dinamic între solicitări şi răspunsul adaptativ. Starea de sănătate clinică este ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin sănătate, sau prin starea normală a organismului. Individul sănătos clinic este cu atât mai ameninţat să iasă din starea de echilibru cu cât deficienţele pe care le are consumă mai mult din capacitatea sa funcţională de adaptare.Factorii care influenţează starea de sănătate se clasifică astfel:

- factori biologici, endogeni, ce ţin de propriul organism ( exemplu: factorii ereditari care realizează un teren predispozant pentru un tip de boală);

- factorii sanitari care sunt determinaţi de gradul de dezvoltare şi eficienţa serviciilor sanitare;

- factorii ecologici, factori ai mediului ambiant, fizic sau social.

Factorii de risc Concepţia preventivă ce conduce gândirea medicală în prezent, impune precizarea în diagnosticul stării de sănătate a factorilor care favorizează apariţia bolii. Aceşti markeri individuali sunt numiţi factori de risc. OMS defineşte “factorii de risc”, drept caracteristici individuale ce pot fi observate si măsurate la subiectul clinic sănătos şi care permit să se prevadă riscul unei boli sau infirmităţi, sau permit aprecierea prognosticului în cazul unei boli deja existente. Factorii de risc pot fi exogeni(externi) sau endogeni (interni). Dăm câteva exemple:

a) factorii de risc exogeni :- fumatul, cu rol în producerea bronhopneumopatiilor cronice sau a cancerului

pulmonar;- consumul cronic de alcool, cu rol în producerea hepatitei cronice cirogene;- consumul cronic, exagerat, de cafea, implicat în producerea cancerului de

pancreas, ulcerului gastric etc.b) factorii de risc endogeni (teren predispozant) :- grupa sanguină “O” secretor, risc pentru apariţia ulcerului duodenal;- greutate mare la naştere (risc diabetogen);- obezitatea parentală (risc crescut de obozitate) .

3

Principalii factori de risc fiziologici sunt factorii metabolici care rezultă din obezitate şi anume:

- dislipidemia care cuprinde hipercolesterolemiea şi hipertrigliceridemia - creşterea fracţiei LDL (colesterol cu densitate mică) şi scăderea fracţiei HDL

(cholesterol cu densitate mare);- Hipertensiunea arterială;- Rezistenta la insulină şi intoleranţă la glucoză;- Anomalii în sistemul de coagulare favorizând coagularea intravasculară

diseminată.

* Colesterolul e format din două componente:- componenta benefică HDL (high density level) oferă protecţie coronariană; - componenta nocivă LDL(low density level), VLDL(very low density level)

lipide cu densitate scăzută şi foarte scăzută ce se depun ca o ceara pe pereţii vasculari rezultând placa de aterom(ateroscleroza). Ateroscleroza se caracterizează prin pereţi vasculari rigizi şi scăderea diametrului vascular. După American Jurnal of Clinical Nutrition, citând studii ale facultăţii de Medicina din California (1988), toţi aceşti factori de risc metabolici sunt datoraţi în mare măsură unei alimentaţii incorecte, pe termen lung şi pot fi influenţaţi pozitiv prin dietoterapie. Aceeaşi revistă americană menţiona într-un articol din februarie 1998, principalele cinci cauze ale mortalităţii din ţările dezvoltate economic şi cu un nivel ridicat de trai:

- boala coronariană, - accidentele vasculare cerebrale, - cancerul ( cancer = perturbări metabolice intracelulare),- diabetul, - ciroza hepatică.

Rezistenţa organismului la îmbolnăvire Se poate vorbi de o rezistenţă specifică şi de o rezistenţă nespecifică generală.

a) Rezistenţa specifică se manifestă faţă de o anumită boală în producereacăreia este implicat un anumit agent patogen. Rezistenţa specifică poate finaturală sau artificială Rezistenţa specifică naturală este câştigată în urma bolii aparente sau inaparente (scarlatină, hepatita A) şi ea poate fi de lungă durata (hepatita, scarlatina) sau de scurtă durată( gripa).

Rezistenţa specifică artificială se dobândeşte cu ajutorul unor produse medicamentoase ce introduc anticorpi specifici în organism, sau determină producerea anticorpilor de către organismul însuşi.

Rezistenţa specifică artificială este indusă în cazul riscului crescut de

4

apariţie a unei boli. Ea poate fi activă (realizată prin vaccinuri) stimulând organismul să producă anticorpi specifici, sau pasivă (cu seruri) prin introducerea de anticorpi gata realizaţi, în organism. Avantajul rezistenţei specifice artificiale pasive este că ea conferă un mijloc imediat de apărare împotriva agenţilor patogeni foarte agresivi, în schimb rezistenţa specifică artificială activă, reprezintă un mijloc de luptă pe durată mai lungă.

b) Rezistenţa nespecifică este rezistenţa generală a organismului la boala îngeneral bazându-se pe creşterea imunităţii nespecifice.

Acest tip de rezistenţă este dependent de:- vârsta subiectului: copiii şi bătrânii au o rezistenţă mai mica;- funcţia glandelor endocrine: suprarenală este implicată în imunogeneză direct,

în timp ce rolul hipofizei este indirect stimulând suprarenala;- alimentaţia: proteinele reprezintă substratul anticorpilor, iar sărurile minerale

(Ca, Mg, Fe, P) şi vitaminele ( C, B1, B12, A) au rol demonstrat în creşterea rezistenţei generale, nespecifice;

- stilul de viaţă: (abuzul alimentar, fumatul, consumul excesiv de alcool,sedentarismul) scad durata şi calitatea vieţii.

PROFILAXIA

Profilaxia este ştiinţa medicală care se ocupă cu studiul mijloacelor de prevenire a îmbolnăvirii, prin depistarea factorilor de risc şi înlăturarea sau diminuarea acţiunii acestora. De asemenea profilaxia are în vedere şi prevenirea agravării sau a complicaţiilor unei boli deja existente, sau a infirmităţii. Având în vedere vechiul dicton care spune că “e mult mai uşor să previi o boală decât să o vindeci” înţelegem rolul prevenţiei în conservarea stării de sănătate.

În funcţie de obiectivele urmărite profilaxia se diferenţiază astfel:a) Profilaxia primară ce se adresează colectivităţii sănătoase în scopul

prevenirii îmbolnăvirii şi consolidării sănătăţii. În acest scop se urmăreşte potenţarea acţiunii factorilor sanogeni şi neutralizarea factorilor patogeni. Reluând exemplul prezentat mai sus, astfel de măsuri ar fi: limitarea consumului de alcool şi cafea, interzicerea fumatului, practicarea exerciţiilor fizice de tip sportiv, alimentaţia corectă; de asemenea imunizările prin vaccinarea populaţiei sănătoase.

b) Profilaxia secundară acţionează în vederea depistării precoce afenomenului de boală, în vederea limitării agresivităţii agentului cauzal şi suprimării factorilor de risc.

Ca exemplu menţionăm:

- descoperirea HTA labile, pentru prevenirea hipertensiunilor de stadii II-III cu riscul complicaţiilor grave;

- depistarea bolilor artrozice latente şi adaptarea unui program igienodietetic de cruţare;

- depistarea imunodeficienţei la copii şi stimularea creşterii rezistenţei generale.

5

c) Profilaxia terţiară se referă la supravegherea activă a individului bolnavîn scopul prevenirii complicaţiilor, cronicizării sau a infirmităţii. Ea corespunde programului de reabilitare, sau îngrijirii medicale convenţionale. Prin măsuri de profilaxie terţiară se evita: recăderile şi cronicizarea în hepatită epidemică, amputaţiile în arterită obliterantă, handicapul invalidant în boli reumatice degenerative cronice( artroze), etc

Boala este o stare particulară a organismului, caracterizată prin perturbarea echilibrului dinamic dintre solicitările mediului (fizic, social) şi răspunsul adaptativ al organismului. În funcţie de calitatea acestui răspuns, individul este mai aproape de starea de sănătos clinic sau de starea de bolnav, cu semne şi simptome manifestate clinic. Ştiinţa care se ocupă cu cauzele apariţiei şi extinderii bolilor în colectivitate este epidemiologia. Boala odată apărută necesită tratament (terapie), care include totalitatea mijloacelor şi metodelor aplicabile omului bolnav în scopul vindecării, sau ameliorării suferinţei.

În funcţie de scopul tratamentului deosebim:- tratament etiologic – se adresează cauzei bolii;- tratament patogenic – se adresează tulburărilor funcţionale;- tratament simptomatic – se ameliorează doar simptomele.

În funcţie de mijloacele terapeutice cu care se intervine deosebim:- tratament igieno-dietetic, care se referă la adaptarea unui stil de viaţă

corespunzător stării patologice, cu modificarea alimentaţiei şi a regimului de activitate fizică în principal;

- tratament naturist, cu utilizarea elementelor benefice din natură: apiterapia,fitoterapia, etc.;

- tratament fizic (fizioterapia); care foloseşte agenţi fizici externi şi exerciţiulfizic, în scop terapeutic (electroterapie, kinetoterapie, termoterapie, balneoterapia, peloidoterapia (nămol), crenoterapia);

- tratament medicamentos, care constă în aplicarea locală sau administrareagenerală, a substanţelor chimice de sinteză (aloterapia = medicină alopată) La aceste forme de tratament conservator se adăugă şi tratamentul chirurgical, invaziv. Din păcate există o mai mare disponibilitate pentru adoptarea unui tratament medicamentos, de multe ori toxic cu efecte secundare grave şi chiar scump, mizând pe vindecarea rapidă a suferinţei. Se acceptă foarte repede suplimentele nutritive (vitamine, săruri minerale, preparate exotice), dar foarte greu se schimbă stilul de viaţă cu renunţarea la obiceiuri alimentare dăunătoare, deşi pe termen lung efectul benefic al unui stil corect de viaţă este superior si necesită costuri reduse.

6

Cele mai fiziologice metode de tratament rămân dietoterapia şi kinetoterapia, care folosesc alimentaţia şi activitatea fizică în scopul păstrării\redobândirii stării de sănătate şi modelarii\ remodelării corporale cu păstrarea /redobândirea frumuseţii exterioare. Noţiunile fundamentale ce trebuie cunoscute pentru a discuta despre nutriţia omului sunt:

- consum energetic, metabolism bazal de efort; - aliment, raţie alimentară şi regim alimentar; - nutrienţi ca factori alimentari.

De asemenea vom discuta despre modul în care organismul utilizează factorii de nutriţie, adică despre digestia, absorbţia, metabolismul şi eliminarea acestora. Pornind de la clasificarea alimentelor in funcţie de valoarea lor nutritivă vom stabili regulile alcătuirii unor regimuri alimentare, sau diete, destinate păstrării echilibrului nutritiv, sau ameliorării tulburărilor nutriţionale cu reechilibrarea raportului dintre ingestia de alimente şi consumul energetic.

ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ ŞI ROLUL EI ÎN PĂSTRAREA STĂRII DE SĂNĂTATE

La nivelul organismelor vii toate procesele vitale (respiraţie, circulaţie, digestie, etc.) precum şi toate activităţile se efectuează pe baza unor cheltuieli energetice susţinute de ingestia unor substanţe nutritive ce se găsesc în mediul extern şi poartă numele de alimente. Aliment este orice produs care, introdus în organism contribuie la realizarea proceselor sale vitale, asigurându-i creşterea şi refacerea celulară şi susţinând energetic orice activitate, fără a fi dăunător sănătăţii. Alimentul poate dăuna sănătăţii doar dacă-şi pierde proprietăţile nutritive când este păstrat în condiţii necorespunzătoare şi este contaminat cu germeni (sau alterat). Nutrienţii sau trofinele au structura chimică bine definită şi îndeplinesc un anumit rol nutritiv în organism. Aceşti factori nutritivi constituenţi ai alimentelor şi indispensabili omului sunt: proteinele, lipidele, glucidele, sărurile minerale, vitaminele şi apa. Rolul trofinelor în organism poate fi:

a) energetic: glucide, lipide,proteine;b) plastic: proteine şi unele săruri minerale (calciu, fosfor, magneziu, natriu, clor,

potasiu);c) catalitic (intervenind în reglarea unor reacţii chimice): vitaminele, unele săruri

minerale (fier, cobalt, iod, etc.) şi apaSubstanţele alimentare sunt susţinătoare naturale de efort.

Sub aspectul importantei lor in alimentaţie deosebim substanţe nutritive:- esenţiale- neesenţiale

7

1. Substanţele nutritive esenţiale, nu pot fi sintetizate în organism pe măsura necesitaţilor şi trebuie furnizate de mediul extern. Exemple:

- aminoacizi esenţiali: lizina, triptofanul, fenilalanina, metionina, cistina,leucina, izoleucina, tirozina, valina

- acizi graşi nesaturaţi: oleic, linoleic, linolenic, arahidonic.2. Substanţe nutritive neesenţiale, pot fi sintetizate în organism prin diverse procese biochimice, pe seama altor substanţe existente. Energia se obţine prin oxidarea (arderea cu ajutorul oxigenului inspirat) substanţelor alimentare şi se exprimă în calorii.In funcţie de nevoile energetice ale organismului, se poate vorbi de un metabolism bazal şi un metabolism de efort (adiţional). 1. Metabolismul bazal reprezintă cantitatea minimă de energie, exprimată în calorii, necesară organismului în stare de repaus la pat, la o temperatură de confort, pentru menţinerea funcţiilor vitale. El se raportează la metru pătrat suprafaţă corporală, sau kilocorp. Valoarea metabolismului bazal este de aproximativ 1 calorie/ kg. corp/ h. Astfel, pentru un individ cu greutatea de 70 kg, în 24 ore sunt necesare 1700 calorii (70 x 24 = 1680). Metabolismul bazal se modifică în funcţie de:

vârstă: - copiii - perioada de accelerare metabolică: 0-5 ani, - pubertate, când intră în activitate glandele sexuale ; - adulţi 20 – 40 ani: stagnare; - după 40 ani scade lent metabolismul bazal şi se instalează progresiv atrofia musculară;- situaţii fiziologice particulare, specifice femeii (sarcină, lăuză şi alăptare);- stări patologice:- febră, metabolismul bazal creşte cu 12% pentru fiecare gradCelsius în plus; - subnutriţia, prin lipsa de aport alimentar scade metabolismul bazal; - tulburările secretorii ale glandelor endocrine (principala glanda ce

influenţează metabolismul bazal este tiroida, şi apoi glanda hipofiza).- temperatura efectivă a mediului şi factorii meteorologici.

De asemenea influenţează metabolismul bazal:- ingerarea alimentelor (prin consumul de O2 diferit alimentele au o activitate

dinamică specifică proprie);- talia (mărimea suprafeţei corporale);- activitatea intelectuală (doar 3-4%);- stările emoţionale (eliberare de epinefrină). Hipersecreţia hipofizară determină

acromegalia ce duce la creştere metabolică, iar hipofuncţia duce la scădere metabolică. Metabolismul bazal mai poate fi definit drept cantitatea minimă de căldură exprimată în calorii, produsă de organism în timp de o oră, pe metru pătrat de suprafaţă corporală (sau pe kilocorp), necesară menţinerii vieţii si a funcţiilor vegetative (respiraţie, circulaţie, secreţii şi tonus muscular). Metabolismul bazal se determina in condiţii de:

8

- inaniţie proteică de 24 ore- inaniţie alimentară totală de 12 ore- repaus complet fizic şi psihic- neutralitate termică

Această cheltuială energetică variază fiziologic în limite de până la 10% chiar la indivizi de aceeaşi vârstă, chiar atunci când se determină în condiţii identice. Sunt numeroşi factorii care modifică semnificativ metabolismul bazal. Primul factor pe care îl menţionăm este ingerarea alimentelor care prin acţiune dinamică specifică creşte consumul energetic sau , mai precis, consumul de oxigen. Astfel un regim alimentar mixt produce o creştere a metabolismului bazal cu 6%, cel exclusiv glucidic cu 6%, cel lipidic cu 4%, iar cel proteic cu 3%. Cantitatea de oxigen consumată de organism, depinde de suprafaţa corporală şi deci este direct proporţională cu talia (înălţimea) individului. La aceeaşi greutate, un individ înalt are o suprafaţă corporală mai mare decât un individ scund şi consumă deci o cantitate mai mare de oxigen pentru întreţinerea funcţiilor vitale. Indivizii de aceeaşi vârstă, dar cu greutate corporală diferită consumă o cantitate diferită de oxigen în funcţie de compoziţia corporală. Indivizii cu ţesut adipos mai bine dezvoltat au un metabolism bazal mai scăzut decât cei cu aceeaşi greutate şi înălţime, dar cu ţesut muscular preponderent, deoarece ţesutul muscular consumă mai mult oxigen (fiind mai activ decât ţesutul adipos). La copii metabolismul bazal este mai mare proporţional faţă de adulţi. La câteva săptămâni după naştere, metabolismul bazal începe să crească continuu până la vârsta de 5 ani. Urmează o stagnare până pe la 10 ani şi apoi o altă perioadă de creştere în timpul pubertăţii în raport cu perioada de hiperactivitate a glandelor endocrine. Deosebirea dintre valorile metabolismului bazal la băieţi şi fete de aceeaşi vârstă, este în favoarea băieţilor deoarece consumul de oxigen mai mare al acestora se datorează unei dezvoltări mai mari a ţesutului muscular. La adulţi, între 20 şi 40 de ani metabolismul bazal rămâne aproape constant, iar după 40 ani scade treptat proporţional cu vârsta, scăzând schimburile de oxigen şi instalându-se atrofia musculară. Activitatea intelectuală produce o creştere mică, ce oscilează între 3 şi 4% la nivelul consumului de oxigen. În stările emoţionale însă, în raport cu intensitatea lor, prin hipersecreţie de epinefrină, se produce o accelerare circulatorie şi o hiperpnee care duce la o creştere a metabolismului bazal. Anumite stări fiziologice specifice sexului feminin (menstruaţia şi sarcina) cresc de asemenea metabolismul bazal. Diverse stări patologice modifică de asemenea necesarul de oxigen al organismului. Febra creste metabolismul cu aproximativ 12% pentru fiecare grad Celsius. În subnutriţie, prin lipsa de aport alimentar metabolismul scade.

9

În diabetul gras metabolismul poate fi uşor scăzut şi dimpotrivă, în diabetul slab poate să crească proporţional cu acidoza. În diabetul insipid s-a observat o creştere a metabolismului bazal chiar şi cu 20-40%. Modificările cele mai importante ale metabolismului bazal apar însă în tulburările funcţionale ale glandelor cu secreţie internă. Glanda tiroidă prin secreţia sa de hormon tiroidian activează schimburile energetice şi deci în cazul unor tulburări secretorii se modifică şi metabolismul bazal. De asemenea în afecţiunile hipofizare, deoarece prin secreţia de hormon tireotrop această glandă influenţează activitatea tiroidiană, se modifică indirect metabolismul bazal. În acromegalie ca şi în gigantism, metabolismul creşte cu 20-30%. Dimpotrivă în nanismul hipofizar, metabolismul bazal scade. Metabolismul bazal este sensibil influenţat şi de factori meteorologici: temperatura, umiditate, vânt. Dacă temperatura mediului înconjurător este ridicată şi umiditatea scăzută, organismul prin evaporarea transpiraţiei poate să se adapteze, menţinându-şi metabolismul bazal la valori normale. Dacă temperatura mediului este ridicată şi umiditatea crescută, reglarea fiziologică devine insuficientă producându-se o creştere a temperaturii corpului şi implicit o creştere a metabolismului bazal. Vântul ajută la reglarea fiziologică a temperaturii corporale. Când temperatura mediului scade, senzaţia de frig fiind accentuată şi de asocierea cu umiditatea crescută şi de prezenţa vântului, organismul caută să crească producerea de căldură prin contracţie musculară generalizată de tip “frison”, intensificarea reacţiilor oxidative şi creşterea metabolismului. În regiunile cu climă foarte caldă metabolismul bazal este redus, iar în cele cu climă polară este mai crescut. Diferenţele dintre consumul de oxigen poate fi de aproximativ 12%.

2. Metabolismul de efort este direct proporţional cu intensitatea activităţii

fizice depuse, deoarece într-un muşchi în activitate, procesele metabolice sunt mai intense decât într-un muşchi în repaus. La persoanele cu o profesie ce implică efort fizic intens, cheltuielile energetice pot creşte cu până la 50% faţă de persoanele cu profesie sedentară. Metabolismul efortului de tip sportiv prezintă modificări şi mai importante, în funcţie de caracteristicile efortului depus (volum, intensitate, durată, densitate) şi de condiţiile meteorologice în care se desfăşoară. Metabolismul muscular devine economic, (adaptat nevoilor) printr-un antrenament metodic bazat pe numeroase repetări ale mişcării corecte pentru formarea stereotipului dinamic. Stereotipul dinamic duce la o perfecţionare nu numai a activităţii neuromusculare ci şi a celei neurohormonale şi neuroviscerale, deci a întregului organism, pentru că la realizarea mişcării participă nu numai aparatul locomotor (muşchi, oase, tendoane, articulaţii) ci şi sistemul nervos, glandele cu secreţie internă influenţând adaptativ şi marile funcţii (respiraţie, circulaţie, excreţie).

10

S-au stabilit valori medii orientative ale metabolismului de efort pentru diferite tipuri de efort, dar ele sunt relative, depinzând de intensitatea şi durata efortului dar şi de gradul de pregătire. Un individ neantrenat ale cărui mişcări sunt mai puţin coordonate, va cheltui mai multă energie pentru efectuarea unui efort decât un individ antrenat, care lucrează mult mai economic, cu mişcări mult mai precise. De aceea considerăm ca este mai corect sa sistematizăm cheltuiala energetică în efort astfel:

- efort fizic uşor: 70-100 cal/oră;- efort fizic de intensitate medie-mare: 100-300 cal/oră;- efort fizic intens: 300-500 cal/oră.

În plus trebuie să se ţină seama şi de consumul energetic necesar procesului de creştere, deci de vârsta individului şi respectiv de condiţiile de mediu în care se desfăşoară activitatea sportivă. Cheltuiala de energie trebuie susţinută de substanţe nutritive asimilate din alimente, cuprinse în raţia şi regimul alimentar adecvat. Raţia alimentară reprezintă cantitatea de nutrienţi necesară unui om în 24 de ore pentru acoperirea nevoilor sale energetice, plastice şi catalitice. Regimul alimentar reprezintă o succesiune de raţii alimentare pe o perioadă mai mare de timp, care să asigure omului o bună nutriţie, adaptată particularităţilor individuale şi activităţii depuse. Regimul alimentar, ca durată şi conţinut, se adaptează unui scop precizat de la început (scădere/creştere în greutate, creştere de masă musculară, protecţie hepatică, etc.). Meniul se referă la aspectele calitative ale raţiei alimentare, la combinaţia alimentelor în scopul stimulării apetitului şi evitării monotoniei în alimentaţie. Alimentaţia corectă (raţională) trebuie să corespundă şi cantitativ (cantitate de alimente) şi calitativ (conţinut în nutrienţi) nevoilor organismului. Ea trebuie să asigure:

- depozitarea de substanţe energetice (glucide, lipide) în organism;- construcţia, întreţinerea şi refacerea celulară, prin aportul de apă, proteine şi

unele săruri minerale (Ca, P, Mg, Na, K);- producerea de enzime care să regleze reacţiile chimice din corp prin: vitamine

şi săruri minerale (Cu, Fe, Ca, I).Echilibrul alimentar induce echilibrul nutritiv, manifestat printr-o:

- stare generală bună;- randament psihofizic maxim;- atingerea şi menţinerea greutăţii optime.

Greutatea optimă este greutatea performanţelor psihofizice individuale. Greutatea ideală este o noţiune mai puţin agreată în lumea medicală, pentru că ea impune tipare fixe cu formule de calcul generale şi nu respectă particularităţile biologice individuale. Greutatea optimă se stabileşte in funcţie de sex, starea de sănătate, activitatea profesională şi mai ales vârstă, iar valorile normale nu sunt fixe ci se încadrează într-un interval tolerabil medical.

11

Formulele de calcul pentru greutatea optimă sunt din ce in ce mai complexe, tocmai ,pentru a respecta toate particularităţile individuale; iar valorile obţinute sunt orientative. Pentru exemplificare dăm câteva exemple: - formula Broca G = I – 100

- formula Lorentz G = 50 + 0.75 (T – 150 + V – 20 ) 4

(La femei se aplică o corecţie înmulţind cu 0.90)

BMI = G (kg) I² (m) BMI = body mass index Valorile normale sunt cuprinse în intervalul 20-25.N.B. : G = greutate I şi T = înălţime sau talie V = vârstă

O alimentaţie sănătoasa se bazează pe echilibrul nutritiv cantitativ şi calitativ în alimentaţia habituală a individului.

1. Dezechilibre alimentare cantitativea). Supraalimentaţia (excesul cantitativ) are efecte dăunătoare asupra sănătăţii şi capacităţii de efort.- excesul de alimente impune o activitate suplimentară de digestie şi metabolism care generează oboseală şi disconfort.- surplusul energetic rezultat obligă organismul să înmagazineze energia nefolosită sub forma lipidelor de rezervă. Adipocitele (celule grase) se infiltrează între fibrele musculare, sau chiar le înlocuiesc, iar la nivelul ficatului se produce o infiltrare grasă numită steatoza hepatica. Greutatea corpului creşte pe seama ţesutului gras şi se instalează obezitatea. În consecinţă, sarcina inimii creşte, steatoza reduce funcţiile hepatice, iar randamentul fizic scade.b). Subalimentaţia (subnutriţia), se realizează prin lipsa de aport alimentar, autoimpus sau determinat de factori externi. Subalimentaţia determină insuficienţa de substrat energetic, determină oboseala precoce şi scăderea performanţelor fizice şi intelectuale.

În timp se realizează scăderea în greutate care poate determina tulburări grave dacă este făcută printr-o subalimentaţie constantă, privând organismul de trofinele esenţiale absolut necesare.

12

2. Dezechilibre alimentare calitativeSe referă la dezechilibrele aportului de nutrienţi.

a) Excesul de glucide simple determină hiperglicemie, urmată de hiperexcitabilitate nervoasă iar în timp determină tulburări ale funcţiei secretorii a pancreasului. Excesul de polizaharide (mai ales alimente făinoase) determină instalarea colitei de fermentaţie, iar pe termen lung obezitatea. Lipsa glucidelor scade substratul energetic şi capacitatea de efort fizic.b) Excesul de proteine (mai ales carne şi derivate) duce la creşterea acidităţii mediului intern, la instalarea colitei de putrefacţie şi la acumularea unor derivaţi metabolici toxici pentru ficat şi rinichi (uree, acid uric, uraţi). Lipsa proteinelor din alimentaţie, scade masa musculară şi încetineşte procesul de creştere. De asemenea scade imunitatea, suportul anticorpilor fiind proteic.c) Excesul de lipide generează acidoza, deoarece lipidele nu mai pot fi total descompuse până la faza finală de CO2 si H2O. De asemenea se produce şi o creştere a colesterolului in sânge (hipercolesterolemie). Lipsa totală a grăsimilor, a celor nesaturate în special, determină o scădere de factori antioxidanţi. Absorbţia vitaminelor liposolubile este şi ea compromisă.d) Consumul excesiv de glucide şi de lipide (asociate) determină creşterea nivelului sanguin al lipidelor în sânge cu consecinţe grave asupra stării arterelor (arteroscleroza) generând în timp boala numită ateroscleroză, cu complicaţii grave: hipertensiune arterială, infarctul miocardic, etc.

13