Anul V. No. 2. Martie 1932.

REVISTĂ DOCUMENTARĂ

CULTURALÄ-SOCIALÄ-RELIGIOASÄ.

CUPRINSUL:

FORMAREA UNU ELITE. Cadre! si program

UMANITATE NOUA Cruciaţii ei

GLASUL DE DINCOLO Apnritiunile de la Esquioga Delà Judaism la creştinism

CRONICA LUNARĂ Francma*oneiia NUVELĂ IS I ORIE

LITERATURĂ 10EZ1E

ŞTIINŢA NECROLOG

Ltgend« oualor roşii Filozof fi martir

Moise Sora Noac Poeme în proză Lacul Inger de paza Venim delà maimuţa ? + Rvm. Cărnii Selăgeanu

A. Micu

Dr. S. Chişiu

G. B.

M. C. Spectator Ana Codreanu N. E. Strugurescu

L. Codreanu 0 . Şireagu L. Codreanu

Moreux

DE ALE NOASTRE Cluj — Oradea Lugoj — Bacău — Bicsad x x

BIBLIOGRAFIE ALTĂ NOUTATE Un diptic preţios: J s u s " şi „Maria"

Redacţia şi Administraţia : Beiuş. Jud. Bihor.

Abonamentul': 2G0 Lei pe an. Un exemplar 25 Lei .

Anul V . Martie 1932 No. 2.

OBSERVATORUL REVISTĂ DOCUMENTARA CULTURALÄ-SOCIALÄ-REL1GIOASÄ.

Abonamentul : Adevărul Redacţia şt Administrară :

Anual 200 Lei. vă va slobozi. BEIUŞ jud. Bihor. Fiata Dr. Clordaş No. 7.

IIIItllilìllìlllìlilililllMliliil'IiNliliitllilìJUllJ'iìlilNÌINIIIÌIIIi'hUil.ii l';i'!;i[i[||!!i|i|i||[(llll[]|i|j|l!lli!,|i|||ll!(illlllllj!lil!l!lhiilllll[!lllll!l|j|llilli!ill^

Formarea unei elite o

Program si caăre.

Vă salut cu bucurie-şi dragoste frăţească c a pe nişte creştini aleşi şi c a pe o elită a României mari. — Sunt fericit s ă gă­sesc în onorata adunare de fată, prima gardă de onoare a lui Isus-Christos şi a Bisericii mame.

Program vechiu în c a d r u nou.

De aceea spontan, mi-au venit în minte frumoasele cu­vinte ale Sf. Pavel către scumpii săi Tesaloniceni :

„Voi to{i, fiii luminii sunteti şi fiii zilei; nu suntem ai nopţii nici ai întunerecului !"

Deci să fim-mândri creştini şi mândri patrioti şi să facem numai fapte de care să nu trebuiască să ne ascundem.

Mai departe, Apostolul neamurilor, tot mereu preocupat de a forma o elită, scrie:

— „Pentru aceea să nu dormim c a şi ceialalti, ci să prive­gheri şi să fim treji", adecă să trăim credinţa, nădejdea şi iubirea noastră printr'un creştinism conştient, viu, practic şi activ.

(l) cuvânt de deschidere, Ia o şedinţă a „Agrului" local.

Sf. Pavel sfârşeşte dând sfatul suprem : „Mângăiati-oă unul pe altul şi zidiii-vă unul pe altul".

Iată acţiunea creştinească şi un program ideal pentru orice bun creştin şi bun român.

Aşa vom fi fiii luminii nu numai printr'o credinţă lumi­nată şi o conştiinţă vie de demnitatea noastră, ci printr'o prac­tică creştinească, întărind pe fraţii noştri prin fapte şi pilde grăitoare.

O prietenie modelă şi roditoare.

In veacul de aur al glorioasei noastre surori latine Spania, doi oameni au lucrat mai bine decât cealalti la mărirea patriei lor: Jimenez de Cisneros şi Mendoza. Iată cum s'au împriete­nit şi cum au colaborat.

Când viitorul Ministru de stat şi cardinal Jimenez de Cineros era încă părintele călugăr Francise, fu remarcat de că-tră Mendoza, ministrul de stat de atunci şi mare cardinal de Spania.

Ministrul Mendoza îşi zicea „Ce mare om de stat s a r face acel călugăr voios, de-ar voi să-şi folosească puterile su­fleteşti pentru guvernarea tării".

L a rândul său, Păr. călugăr Francise observând nobleţă şi calităţile sufleteşti ale marelui Mendoza se gândea cu mân-găere: câte progrese ar face un atare suflet, de s a r dedica la cele sufleteşti.

De fapt, dorinţele amândora s'au realizat pe deplin : Minis­trul Mendoza şi-a dat silinţa să fie sfânt, fără să se lapede de guvernarea tării, iar Păr. Franciscan să fie bărbat de stat, fără să încete de a fi sfânt.

Fiect. =) atins foarte bine cele două tinte, însă Păr. Francise a ii nai bun om de stat pentrucă era mai sfânt. El a rămas cel m a i cunoscut în istorie sub numele de ministrul Card. Jimenez de Cisneros.

Iată o pildă grăitoare: să realizăm — nu numai colectiv — o unitate de credinţă şi de acţiune, dar fiecare să întrupăm o fericită îmbinare de ideal şi de practică, de convingere internă şi de exemple frumoase.

Bun creştin, om deplin.

„Nu poti fi om deplin, fără a fi bun creştin" spune cu adâncă înţelepciune proverbul românesc. Numai acela e om de elită care ştie să asigure — în viata lui de toate zilele — practica virtuţilor naturale, dreptatea, prudenta, tăria şi cumpă­tul, cu. cortegiul şi cununa lor : ceva din blândeta Iui Christos şi din fineta culturei (desăvârşite numai prin creştinismul viu şi trăit pe deplin.)

Din experienţa vieţii ştim cu toii c ă : cel mai fidel prieten cel mai bun vecin, soţul cel mai ideal, tatăl cel mai bun, mama c e a mai desăvârşită, cel mai bun cetăţean şi mai generos pa­triot este şi cel mai bun creştin.

Făc l ie aprinsă.

Numai de acela se poate spune c ă nu numai prin vorbe ci şi prin faptele şi pildele lui, este — pe drumul vieţii, adeseori destul de amare — o făclie aprinsă şi plăcută care totodată iluminează şi încălzeşte pe toji cei din jurul lui: fie în cadrul familiei lui, fie în mediul său social.

Aceştia nu numai c ă vor fi fiii luminii ci Ia rândul lor răs­pândesc lumina — prin vorbe autorizate şi fapte binefăcătoare pe toate terenele vieţii publice şi private. împrejurul lor, se adună instictiv laolaltă toate elementele sociale bune, pentru a se ajuta, a se înălţa şi a înainta mai uşor şi cu succes pe cărarea unei vieti, care tot nu poate scăpa de luptele indivi­duale, familiare şi sociale.

încheiem deci cu afirmarea, programului cerut de Sf. Pavel fiecărui creştin convins şi sincer: „să fiii tiii luminii şi . . . freji" . . . căci multi dorm în lenea şi nepăsarea lor. :

Să nu fim o nulitate socială. Garda de onoare a lui Isus Christos şi a Bisericii, să fim şi noi c a flacăra lampei euha-ristice din altarele noastre, care tot mereu iluminează şi încăl­zeşte, tot mereu se înaltă cătră cer şi tot mereu rămâne pază fidelă şi gardă de onoare închinată închinării!

Cum spune catechismul — acest cod incomparabil de progres individual, familiar şi social:

a) Să-L cunoaştem pe Dumnezeu, cunoscând catechismul, Biblia, Istoria Bisericii şi a sfinţilor cari au fost civilizatorii Europei si ai lumii.

Să fim apostolii presei bune, propagând cărţi, reviste şi ziare demne.

b) Să-l servim Lui Dumnezeu, prin observarea fiasca deci delicată a poruncilor Lui şi ale Bisericii Sale.

c) Sd-L iubim, dorind, vrând şi realizând ceea ce El a dorit „cu mare dor": unirea între to{i frati creştini, însă şi mai mult unirea cu El însuşi, prin sf. împărtăşanie eucharistică.

Răsplata .

Vreţi răsplata? Vine, în cer şi deja pe pământ. Auziţi Acela care a făcut după aceea a vorbit : „Veniţi la mine, toji cei obosiţi şi însărcinaţi şi eu vă voiu odihni pe voi" — „cum e fapta, va fi şi răsplata" din mâna Lui, şi cât de grabnic.

Când El, Dumnezeescul nostru împărat ne chiama cu atâta stăruinţă şi de atâta vreme, să nu şovăim, să nu ne temem mai ales — c a laşi — de gura lumii. Bine zice ţăranul nostru : „Lătratul câinelui nu se aude în cer"

înainte, sus să avem inimile ! fiind cruciaţii cruciatei inte­lectuale şi spirituale pentru răspândirea adevărului prin presa bună, Mai mult să începem o cruciată eucharistică pentru re­generarea lăuntrică, efectivă şi radicală a sufletelor.

Aşa de multi şi a şa de mult suntem adânciţi şi înăbuşiţi în materialism şi crize tot mai crude, din lipsa de viată reli­gioasă reală şi personală.

Nu-e destul să ne orientăm mintea cătră cer, trebue se ne împărtăşim din inimă . . . cu divinitatea care s'a întrupat tocmai pentru a ne diviniza pe noi înşine şi a ne trata c a fraţii Lui Isus şi fii ai Tatălui ceresc.

Când suveranitatea lui Christos-Rege va fi restaurată în familie şi în Societate, numai atunci va fi sfârşitul crizei de azi şi restaurarea fericirei noastre relative de pe pământ.

A. Micu

Criza de azi

Umanitatea nouă şi Cruciaţii ei. O

. . . In raporturile dintre oameni noi putem marca, în istoria omenirii, această gradaţie : Omul tratat ca animal. Omul tratat ca om şi Omul tratat ca un alt Hristos, în le­gea dragostei întemeiată de Hristos.

lntr'adevăr la păgâni din antichitate nu erau oare tratati multi Oameni ca animalele? Sclavii, o ştim cu toţii, erau pre­ţuiţi la fel cu dobitoacele, aceia cari îi aveau eràu stăpâni pe viaja şi moartea lor, tocmai aşa pe cum puteau dispune du­pă plac de animalele lor. Şi aceasta va rămânea, între altele, o ruşine asupra neamului omenesc, cum oameni dotati cu minte şi înţelepciune au fost în stare să degradeze într'atâta pe semenii lor.

Alti oameni, pe o treaptă socială mai înaltă au fost tra­tati c a oameni, aşadar ca atari fiinţe cari au aceleaş drepturi presupunând identitatea naturii, dar fără ca aceasta să oblige pe cineva la adevărat altruism purces din dragoste interioară. Chiar şi filosofii cari s'au ridicat peste nivelul de gândire a poporului de rând nu s'au ştiut ridica peste şubreda filosofie a egoismului, exprimată prin ax ioma: „Nimica să nu te miş­te din liniştea ta, nimica din grija de tine însuti, tu singur îti eşti destul" sau prin cealaltă frază a lui Epictet: „înţeleptul nu trebue să se gândească decât la sine însuş : părinţi, frati, fii, patrie: trebue să-i fie lucruri indiferente.

Iar dacă totuş am voi să ştim extrema limită a dragos­tei fată de aproapele stătorit de filosofia păgână, n'avem de­cât s'ascultăm ceeace zice acelaş Epictet:

„Tu poti arăta în afară prin cuvinte, compătimire fată de cel năcăjit, dar ai grije să nu plângi în inima ta împreună cu el, căci altcum ti-aî pierde liniştea ta şi n'ai mai fi fericit tu însuti."

(i) Sfârşitul conferinţei ,/ubirea si ajuiorarea celor lipsiţi".

Până aici a ajuns la păgâni, maximul grad de participa, re la mizeria aproapelui şi de spirit de jertfă pentru deaproa-pele căzut în nenorocire.

Pentruca să se sădească în sufletul omului adevărată dragoste fată de aproapele, şi în mod consecvent participare activă la mizeria lui, a trebuit să vină legea creştinească. Şi aceasta c a să ajungă la atâta, mai adauge un element necu­noscut până atunci în întregime nici chiar de legea descope^ rită de Dumnezeu Evreilor: adauge elementul divin, prin care consideră pe om şi obligă deasemenea să considere pe sea­mănul său ca ceva divin şi nu-1 mai tratează ca simplu om. Acest element divin nu putea să fie altul mai eficace şi pal­pabil totodată pentru noi, decât considerarea că în aproapele nostru nu mai iubim pe un simplu om, cu toate scăderile lui, ci însuş pe Isus Hristos Dumnezeu şi om adevărat . . .

Hristos a pus în legea întemeiată de El acest element esenţial al dragostei fată de aproapele, încât creştinul să nu poată iubi cu adevărat pe Hristos, pe Dumnezeu şi prin ur­mare să nu-şi poată mântui sufletul fără să iubească pe aproapele lui.

E falsă acea iubire de Dumnezeu, acel cult ce-1 dă cine­va lui Dumnezeu dacă nu-1 duce şi la iubirea aproapelui.

Dacă dragostea fajă de aproapele este distinctivul creşti­nului aici pe pământ, aceeaş dragoste şi faptele de milă pro­venite din ea este deasemenea şi semnul celor aleşi.

Anume, în ziua judecăţii universale, Judecătorul ceresc nu va pune înainte groaznicele păcate îndreptate direct împo­triva Iui Dumnezeu ci acelea prin cari cei răi au călcat dra­gostea frăţească neajutând pe cei lipsiţi; iar pe cei buni nu-i va duce la fericire pentrucă numai au fost evlavioşi, ci pen­truca au hrănit şi îmbrăcat şi cercetat pe Isus Hristos, care a pătimit în credincioşii săi. „Atunci va zice Regele celor de-a stânga: mergeţi delà mine blăstămatilor în focul cel de veci, pentrucă flămând am fost şi nu mi-ati dat de mâncare, înse­tat şi nu m'ati adăpat, gol şi nu m'aji îmbrăcat, bolnav şi nu m'ali cercetat". . .

Hristos însuş a proclamat, c ă tot ceeace am făcut fraji-lor noştri, Lui am făcut . . .

Hristos însă nu numai c ă se identifică cu cel lipsit şi ne porunceşte să-1 iubim şi ajutăm, ci ne dă şi o măsură după care să iubim pe aproapele nostru, măsura, pe care deşi nici odată n'o putem ajunge pe deplin, avem datorinta de a tinde spre ea. „Poruncă nouă v'am dat vouă ca să vă iubiji unii pe aljii, pre cum eu v'am iubit pe voi."

Iubirea creştinească şi faptele de'ndurare fată de cei lip­siţi isvorîte din ea, formează însaş esenta vieţii spiritului trăi­te. Să vedem acuma, să zicem aşa, reflexul şi practica acestei doctrine evangelice. Să vedem cum au înţeles acest lucru Apostolii şi creştinii cei dintâiu şi cum l-au practicat

Aşa la înţeles sf. Apostol Pavel. Destul să revocăm fai­moasa lui doctrină despre corpul mistic a lui Hristos. Toată biserica, toji credincioşii laolaltă formează corpul mistic a lui Hristos. Hristos este capul, iar noi măduîările. . . .

Sf. loan, apostolul prin excelentă al iubirii, z ice: Cel ce nu iubeşte pe aproapele pe care-I vede, cum y a

iubi pe Dumnezeu pe care nu-1 vede?" . . . Fiii mei să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu

fapta şi cu adevărul" (I Io. 3, 17-18) „Cel ce nu iubeşte pe frate, petrece în moarte". Până şi păgânii observau în creştini o schimbare miste­

rioasă, ba chiar înţelegeau că esenta creştinismului e porunca iubirii, pentru ei nemai pomenită.

„Nu ştiu ce sistem de viată au creştinii, zice Petroniu.în preafrumosul roman religios „Quo Vadis", de Sienkiewicz,.dar ştiu c ă unde începe doctrina lor, dispare deosebirea dintre bogat şi sărac, dintre stăpân şi sclav, dintre învingător şi în­vins . . . nu mai e decât Hristos şi o milostivire necunosculă nouă."

Iubirea aproapelui şi ajutorarea celor lipsiţi ni-se impune nu numai din punct de vedere creştinesc fiind normativul evangelic prin excelentă, ci şi din punct de vedere pur natu­ral şi omenesc.

Mintea noastră, chiar abstrăgând delà principiile supra-

naturale, ne arată c ă aproapele nostru este o fiinţă de aceeaş natură c a noi, cu aceleàs drepturi c a noi.

1er axioma filosofică zice : Omne simile amat suum si­mile: Tot ceeace se aseamănă se iubeşte.

Când e omul mai fericit decât atunci când poate şterge lacrămile altuia? Nu este mai mare mângâiere decât tocmai a mângăia pe altul în n ă c a z ; aşa e făcută inima omului.

Benef icerà creştinească nu numai c ă nu se împotriveş­te mintii sănătoase şi tendinţelor ei, ci e chiar postulatul său energic . . .

Cruciada iubirii şi a ajutorării, la care ne'ndeamnă Prea­fericitul Părinte în Enciclica amintită, se urgitează cu atât mai mult, cu cât mizeria este în continuă creştere ba ameninţă cu un uragan nemaipomenit, care să prăbuşească toate temeliile societăţii de astăzi. Doar cu toţii vedem cum sunt de agitate sufletele şi încotro te'ntorci numai de rele auzi.

Să arătăm c ă suntem creştini adevăraţi, să arătăm celor conduşi de filosofia oarbă a egoismului, c ă noi ştim iubi pe Hristos în mădulările sale mai ales în celea în cari pătimeşte» c ă ştim plânge cu cei ce plâng. Şi pentruca să o putem face aceasta pe un teren cât mai vast, să ne restrângem trebuin­ţele noastre, să lăsăm la o parte din acele gusturi rafinate» din acele mode prin cari se prădează atâţia bani, din acel lux, din acelea jocuri, prin cari se risipeşte atâta, ba chiar, pentruce să nu o spun? să ne substragem ceva şi din cel-î ce , altcând, formau un fel de necesitate relativă, la treapta so­cială pe care o ocupăm şi a ş a să ducem roadele dragostei creştineşti celor lipsiţi şi să ştergem atâtea lacrămi ce le var­să atâţia nevinovaţi copilaşi, amintindu-ne că ceeace facem şi celui din urmă dintre oameni, lui Hristos facem şi El ne a ş ­teaptă cu răsplata meritată 1 Să dăm, fiecare după putinţă, în proporţie cu ceeace are fiecare, din mult, mult, din puţin, puţin, dar cu inimă curată, ţinând în minte cei doi bănuţi a văduvei din Evangel ic

Dr. S. Chişiu.

Fapte misterioase din Ezquioga, p > .

„Iată-mă la locul aDariJiunilor, care nu este un loc precis ca peştera din Lourdes. Aparitjunile reale sau închipuite a (Preac. F. Maria) se desfăşoară pe un spaţiu întins în fata că ­ruia un vârf de munte se lărgeşte în forma unui semicerc. Această arenă naturală dispărea subt o mulţime imensă de oameni. Nu se vedea decât un Ocean de capete ridicate spre cer. Din mulţimea aceasta unii gravitau spre vârf, altji erau încă pe drum, ne puteam ridica la cifra de 20.000 de oameni.

In mijlocul semicercului, era un fel de scenă de tot primi­tivă, făcută din butuci abia tăiaţi şi prevăzută cu o balustra­dă înaintea căruia era o cruce mare de lemn. Pe aceată scenă se găseau vizitatorii obişnuiţi, acei cari din Iulie văd sau cred a vedea apari{iunile. Ţăranii din Ezquioga au construit-o pentru a-i substrage din vârtejul multimei, mai ales in timpul exta­zului. Era un spectacol impresionant al multimei acesteia cu totul atrasă în aşteptarea evenimentului. Liniştea domnia întreruptă, din timp in timp, prin cântece basce sau prin „Ave Maria". Deodată aproape înaintea mea, un om îşi întindea braţele ca într'un gest chemător, cătră cerul pe care se cobora amurgul de toamnă.

Era un ţăran cam de 50 ani. Fata de tot palidă, o înfă­ţişare slabă p e care emotiunea o înfăţişa aspră. Privirea lui strălucitoare şi fixă, se părea c ă voeşte prin tot avântul corpu­lui său, să ajungă la viziunea care îl atrage. El implora pe Fecioara Maria.

Când mă întoarceam, împins de mulţime, văzui o fată tânără, albă c a o moartă şi înţepenită. Astfel erau la câtva timp şi doi copii.

(i) Ilustrul literat Gaétan Bemonville, care e tocmai basc francez s'a dus de ceealaltă parte de graniţă, în Spania, să examineze de aproa­pe 8i cât de crific şi conştiincios — fenomenele extraordinare din Ezquioga. Dăm esenţialul impresiunilor sale.

Reamintim articolul Dr. G- Fireza (Păstor. Sufi 1 Oct. 1931. (nota red.)

Mai jos pe coastă, se formase un grup sub ochii mei. El înconjura o ţărancă, de vre-o 4 ani, care strângând rozarul în mâinile sale, gura pe jumătate deschisă, capul uşor plecat spre dreapta, în aşa fel, c ă ochii săi fixau un punct pe cer. Eu pri-viam atent la expresiunea care trăda o uimire fericită. Toate se petreceau astfel : îngenunchind şi rugându-se, privind meca­nic spre cer, ea fusese brusc împietrită în poziţia în care a fost surprinsă de apariţie. Eu am supravegheat-o timp mai îndelungat. La un moment ea făcu semnul crucii, fără a întoar­ce capul sau privirea. Nemişcarea sa era pătrunzătoare şi eu n'am observat nici măcar să clipească. E a stătuse astfel o oră întreagă.

Din timp în timp, mulţimea isbucneâ în strigăte, implorări mişcătoare. Alti văzând Apariţia misterioasă exclamau astfel : „Ce frumoasă eşti", mai adesea în limba bască, uneori în spaniolă. „Te rog arafd-fe tuturor pentru c a să vadă ce frumoasă eşti". „Ne iartă, nu-i aşa c ă ne vei ierta. Ama Virgina, Ama Virgina (mama Vergura 1) „ai venit să mântueşti pe oameni". — Mulţimea atentă ajunge la culmea emotiunei sale. In semi­cercul format în fata scenei, nu e decât reculegere, credinţă şi rugăciune.

Cine va merge la Esquiogâ, cu o inimă pioasă, va simţi plutind în jurul lui, şi-1 vor pătrunde mistere esceptionale, isvo-râte dintr'o lume ascunsă şi necunoscută ce o purtăm în noi!

Dacă nu-i aici decât halucinatjune, este la tot cazul un caz de halucinaţie colectivă din cele mai extraordinare.

Noaptea soseşte. Eu cobor de pe munte. . . Eminentul „raportor" sfârşeşte precizând ca elemente de

studii şi observaţii — trei zone deosebite : a) Pe lângă zona foarte evidentă de veracitate, sinceritate,

şi pietate, din partea mai multor oameni cari au văzut aparitju-nea misteriosa, este de notat şi

b) o zonă de comedie şi cite odată de înşelăciune, din partea câtorva farsori sau şireţi.

c) Mai mult irebue mărturisită şi o zonă de halucinaţie, nevroză sau isterie diri partea câtorva fiinţe bolnave sau anormale-

V. s.

Delà Judaism la creştinism. Motivele unei conversiuni.

Viata mea de odinioară rn'a condus la o ţintă pe care niciodată nu o urmărisem căci nici nu ştiam dacă există. Prin urmare e evident că dacă cu toate acestea am ajuns-o, o datorez gratiei şi îndurărei lui Dumnezeu. El a binevoit nu numai să-mi lumineze întunecimile, ci şi de-a-mi da o Jumină atât de vie, încât să mă inspire să-mi sacrific viata întreagă Serviciului Său şi spre Mărirea Lui. Am auzit chemarea Lui divină, i-am primit invitarea şi am schimbat plăcerile unei lumi înşelătoare în singura bucurie adevărată. Am văzut că în lumea aceasta totul e deşertăciune chiar şi pricina de du­rere pecând la serviciul lui Dumnezeu totul este pace şi ve­selie în Sfântul Spirit.

înainte de a ajunge la tinta de care vorbesc Mântuitorul mi-a iertat nenumăratele mele păcate. Am trăit într'o noapte profundă, ne mai frecventând decât teatrele, actorii şi actriţe­le, găsind gust la plăcerile culpabile lor. Mintea mea nu voia să admită nici existenta lui Dumnezeu : totul, evenimente, în­tâmplarea bună ori rea, viata virtuoasă ori vinovată, totul şi toate. îmi păreau jocuri de ale sortii. Inima mea era plină de amărăciune şi nu găsea uşurare decât în a blama şi a con­damna pe Creatorul şi creaturile sale. Căutam în mod nece­sar preteni în starea aceasta şi îi găseam de regulă printre fi­losofii anticreştini, ale căror scrieri le citeam cu ardoare, sor­bind astfel otrava la izvorul său. Aceste lecturi măreau 'ura mea în contra creştinismului. Biserica creştină deveni pentru mine subiectul unei adevărate uri. In acest timp îmi pierdui fratele şi după 2 ani mama.

In ultima noapte a vieţii, scumpa mea mamă chemă la patul ei de moarte pe tatăl meu şi pe noi ceilelt1, fui ei. E a -avu pentru fiecare din noi câte o vorbă mişcătoare. Pe mine mă cunoscuse mai bine şi mie-mi dorise mai mult! mântuirea.

Eu aveam obiceiul de a însemna pe o hârtie gândurile mele de ură în contra lui Dumnezeu şi a Religiei. Aceste note ma­ma Ie cunoştea şi suferea din cauza dispozitiunilor mele. Ul­tima vorbă ce-mi adresă fu : „ceeace-Ji cer înainte de a muri este ca să-ti nimiceşti însemnările". Eu nu-i răspunsei. E a îmi mai zise. „Nici măcar nu plângi"? Nu-i mai putui răs­punde dar nici nu mi-am distrus notitele.

Acest eveniment lăsă o trăsătură neştearsă în viata mea . De aci puteau rezulta : sau întunecarea totală a spiritului meu sau venirea păcii lui Dumnezeu în inima mea. Satana şi mate­rialismul lucrau cu forte disperate să mă piarză şi întuneci­mea spiritului meu se îngroşea, turburările inimei se măreau din zi în zi. In fine Dumnezeu avu milă de mine şi interveni în această viată epuizată şi culpabilă. In a c e a vreme eu vo­iam să studiez să cultiv muzica, dar ai mei se împotriveau. Petrecui 5 ani şi jumătate în funcţie la un comerciant. Starea inimei mele mai sus descrisă dură încă în cei dintâi 3 ani.

L a acelaş comerciant avea funcţia o fată D-şoara X . E a văzu de aproape această viată sterilă şi nefericită ce o du­ceam, această viată de ură în contra lui Dumnezeu şi a Reli­giei. Oare mă condamna ea ? Nul Ca un înger de pace ea avu milă de mine, sărmanul păcătos, lumea nu cunoaşte ast­fel de procedee c a acelea pe care le avü ea fată de mine. Cu o extremă delicateţă, ea se silea să mă lumineze, dar în-zădar, nu-i înţelegeam vorbele. E a se ruga pentru mine, dar cât de străină îmi era ideea rugăciunei. Eu eram în chin, ea mă susţinea; eu păcătuiam, ea «e ruga pentru mine; eu o ofensam adesea, ea m ă suporta; eu o invidiam, ea îmi arăta pe Dumnezeu. Eu o cerui în căsătorie ea se dedică lui Dum­nezeu. E a întră în Mănăstirea Măriei «Réparatrice" Ispăşitoare.

Toată această descriere e istoria celor 5 ani şi jumătate petrecuţi la comerciantul mai sus amintit. Această fată fu deci instrumentul, ales de Dumnezeu care să mă atragă Ia Isus Hristos, să mă conducă la Adevărul etern. Dar dece Dumne­zeu avea un interes aşa de mare pentru mine, care nu aveam nici un interes pentru El, ci din contră, II uram. Voia El să-şi dovedească îndurarea Sa şi Atotputin|a Sa fată de mi-

n e ? Fără îndoială! El voia ca eu să cunosc pe Isus Hristos şi să răspândesc măreliile Lui. Această îndurare infinită m'a condus în mod irezistibil Ia tinta aceas ta: de a-mi consacra viaja întreagă lui Dumnezeu.

După moartea mult iubitei mele mame, lupta cu ateis­mul şi iubirea dură încă 4 ani. Sora Maria, a doua mea ma­mă cum o numeam — urmăria. pas cu pas, aproprierea lui Dumnezeu de inima mea ; ea avea o credinţă tare în misiu­nea ei : de a mă mântui cu orice prêt. Puterea exemplului bun avu o stăpânirea atât de mare asupra mea încât nu pu­tui să resist.

Eu am recunoscut că nu este putere pământească să re­ziste bunătăţii. Foitele umane, acţiunile răuvoitoare ale oame­nilor nu pot birui evanghelia trăită şi practicată, nu, omul hu poate să se sustragă de sub influenta actelor binevoitoare şi pline de milă. Unde am cunoscut eu Evanghelia? Cum o în­cepui să o c u n o s c ? Prin acţiunile acelora cărora îi datoresc convertirea mea.

In fine după lungi şi pen ;bile lupte, susţinute cu perse­verante, învinsei spiritul răului, al îndoelii şi al negatiunei. Ci­ne mi-a dat această putere? Isus Hristos. Ce a fost în stare să schimbe direcţia unei vieti aşa rău începută? Evanghelia Iui Isus Hristos. Dumnezeu a avut milă de mine. El m'a mân­tuit, m'a ridicat, m'a făcut fiul Său adoptiv. El m'a umplut de darurile sale, pe mine pe cel mai nevrednic din creaturile Sa­le. La rândul meu eu vreau să iubesc pe Hristos, cel mai vrednic de iubire dintre toate flintele. Am înţeles c ă Dumne­zeu vrea ca noi toţi să ne mântuim prin iubirea şi sacrificiul lui Isus Hristos, şi c ă tot ce e în lume trebue să se conto­pească în unitatea acestei iubiri.

Această lumină devine cel mai puternic imbold al vieţii mele ; toate forţele mele avură de atunci c a scop realizarea acestui ideal. Nu mă pului mulţumi dedicându-mă pe jumăta­te, a trebuit să mă dau cu totul. Mă găseam între două al­ternative : sau viata creştină în lume sau viata sacerdotală. Alesei pe a Il-a şi-mi dăruii viata lui Dumnezeu, numai spre a-I servi şi a promova gloria lui Isus Hristos, Fiul Său şi

Mântuitorul nostru. Eu datoresc această gratie fără îndoială rugăciunilor sufletelor pioase şi ardente şi poate şi celor ale scumpei mele mame care a trebuit să fie primită de Isus Hri­stos, sunt sigur, deşi ea muri, în religia jidovească. Dar eu o datoresc peste tot Sorei Maria, a doua mea mamă şi acum cer sufletelor să mă ajute cu rugăciunile lor, căci singur Isus ştie de sunt vrednic de iubire ori de ură. Ziua botezării mele fu şi ziua naşterii chemării mele la preoţie. Fusei botezat şi făcui prima cuminecare în 11 Sept. 1927, într'o capelă, în pre­zenta unor călugărite, a unor persoane pioase şi a „mamei mele a Il-a. Ceremonia dură delà 7 la 8 şi jumătate ore di­mineaţa. Apa botezului m'a îmbrăcat „in omul cel nou" şi eu întrai într'adevăr într'o viată nouă. Plânsei de emoţie şi de bucurie. După Sf. Cuminecare ştiam fără îndoială c ă voi fi preotul lui Isus Hristos.

L a trei zile după a c e a „a doua mea mamă" întră în Mănăstirea Măriei Ispăşitoarea. E a îşi terminase misiunea ce o reţinuse în lume : convertirea mea. După acest act ea se ascunse în paradisul pământesc a vieţii călugăreşti spre a nu mai trăi decât pentru Dumnezeu. Ştiam că n a m s o mai re­văd poate niciodată. Dar când văzui plecând trenul ce o du­cea departe de mine inima mi-se umplu de o sfântă bucurie. Acum îmi este mie rândul să plec, îmi zisei. Totuşi trebui să rămân încă un an în lume spre a-mi regula afacerile, şi nu­mai în 8 Oct. 1928, întram în Seminarul din X .

Mărire şi recunoştinţă Mântuitorului !

M. C.

Cronica Lunară. Francmasoneria.

După multe tergiversări, în fine a ajuns Ia ordinea zilelor de interpelare a parlamentului nostru, interpelarea D-lui prof. Dr V. Trifu în legătură cu scopurile masoneriei. Această discu­ţie a fost provocată de suspendarea sau mai bine zis de con­fiscarea din partea autorităţilor a „Buletinului anti-iudeo-masonic". In urma acestei interpelări s'a deslăntuit un uragan de desme-ticire a întregii lumi române creştine.

Chestiunea fiind actuală, se cuvine a arăta cititorilor aces­tei reviste, în rezumat, care sunt scopurile nefaste ale acestei asociaţii clandestine.

Până acum în tara noastră putini vorbeau de masonerie, printre aceştia erau clericii cari se străduiau a arăta credincio­şilor existenta ei şi că lucrează pentru nimicirea ordinei stabi­lită de creştinism. Fată de aceste descoperiri, majoritatea laicilor considera aceste afirmaţii ca pe nişte simple utopii vrednice de propagandă şi nicidecum de crezut. Dar iată că în zilele trecute, Februarie a. c. un laic, în plin parlament, a pus chestiunea pe tapet, şi din răspunsul D-lui subsecretar delà interne — c a r e e deci în măsură a şti dacă există sau nu — s'a arfimat cate­goric existenta lor. Prin urmare chestiunea nu mai poate suferi nici-o controversă ; masonerie există şi în Jara noastră şi funtionează secret.

De ce e secretă ? Pentrucă are scopuri secrete, care nu pot fi date la iveală. D<? ce nu pot fi cunoscute aceste scopuri subterane? Aici e nodul gordian ş i d e aici a început bănuiala, care mai târziu s'a adeverit. Adeverirea a venit chiar din par­tea masonilor, căci odată cu atingerea în parte a scopului ur­mărit au început a divulga, în mod foarte semef, scopurile lor. In adevăr, iată ce scrie „le Monde maçonnique", în Aprilie 1883 ;Aceea ce este adevărat" este „că, oamenii importanti" ai democraţiei franceze şi-au făcut educaţia în majoritatea în loje.

Apoi, noi am combătut în decursul secolelor superstiţia — ade­c ă religia, despotismul — adică monarhia" . . .

Din acest mic citat al revistei lor se vede clar, care sunt scopurile acestei asociaţii secrete ; nimicirea religiunei noastre creştine, distrugerea monarhiei, cu un cuvânt suprimarea ba­zelor nationale ale unui stat.

Cu ample documente culese în lojele noastre, după măr­turisirile ziarelor Adevărul, Dimineaţa — cunoscute ziare maso­nice — interpelatoriul şi-a desvoltat afirmaţiile de mai sus. Mai mult, dânsul a spus şi nume, care pe noi nu ne interesează, căci pe noi, principiile absurde de subminare a ordinei creşti­neşti ne interesează, şi pe cari le înfierăm cu ultima energie de creştini conştienţi de menirea noastră în via Domnului. Fată de argumentele sdrobitoare ale interpelatoruluf s'a impus un răspuns precis şi categoric din partea oamenilor cu răspundere in această tară- D-l subsecretar delà interne a crezut de cu-vintă să afirme, cu vorbe vagi şi prea bine cunoscute, că ba­gajul de cunoştinţe a interpelatorului au la bază ignoranta. Dânsul a cetit un pasaj din Constituţia masoneriei, redactată de regele Frederic al 11-lea — auziţi cum nu există, au şi con­stituţie — în care se arată că masoneria este o asociaţie filan­tropică internaţională, care are la bază respectul religiei, patriei şi al regelui. Cu un cuvânt că aceste asociaţii sunt: nati­onale, religioase şi monarhice, adică tocmai contrarul celor afirmate de interpelator. Spre deosebire de dânsul însă, nu şi-a argumentat dovezile decât cu fajada constituţiei lui Frederic, care e numai pentru ucenicii lojelor şi nicidecum pentru maeş­trii, mari maeştrii, venerabili, etc.

Orice om cu mintea întreagă şi sincer, cred că nu poate admite această explicaţie. Căci dacă ar fi aşa, atunci întrebarea vine din nou ; de ce funtionează ocult ? de ce nu sunt în aju­torul bisericii în drumul lor filantropic?

Tocmai pentrucă drumul lor nu este acesta, el este afir­mat ca să atragă cât mai mulji ucenici, pe care apoi să-i im­bete, încetul cu încetul, cu teoriile lor masonice antinationale, anticreştineşti şi antimonarhice. Şefii lor; maeştrii, marii-maestrii şi venerabilii ştiu mai mult decât bieţii ucenici, şi să nu se

creadă că aceaştia în majoritatea cazurilor ştiu tot. Nu 1 Sunt alti sefi de-ai lor, cari cunosc adevăratele scopuri şi metode de urmat pentru a ajunge la nimicirea, care o doresc şi la instalarea demonului tulbure care lucrează astăzi în Rusia şi Spania. Regretăm dar răspunsul D-lui subsecretar, ni-se paré: a mirosit prea mult a ucenic.

Ne bucurăm că s'au găsit doi fii vrednici şi conştienţi ai bisericilor noastre nationale, Dr. Titus Mălai şi Pr . Cosma, cari au cerut guvernului să desfiinţeze imediat aceste sobóare clan* destine. Mai mult mândria noastră naţională şi creştinească începe a fi satisfăcută când vedem c ă elita intelectualilor în­cepe a se deştepta şi a păşi în public descoperind — celor ce au urechi de auzit — mârşăviile masonice. Vrednici de toată sti­ma obştei române sunt aceşti intelectuali, cari sesizându-se de inexactităţile finlantropice masonice enunţate în parlament; arată toate maşinaţiile diabolice, care se ascund după parava­nul principiilor democratice.

Să dea Domnul să fie tari aceşti bravi români. Deci să cercetăm şi să nu ne lăsăm seduşi de uorbe goa/e şi împreună să cerem desfintarea acestor loje, atât pentru binele spiritual cât şi material ăl neamului şi al întregii omeniri.

Spectator,

Legenda ouălor roşii. (NUVELA) Mamei mele.

In svârcoliri de şarpe uriaş, puhoiul urca pe cărarea în-tortochiată, spre Golgota. Urlete sălbatice de bucurie izbucneau din miile de pepturi, când Fiul omului, islovit de apăsarea crucii, eu gura arsă de sete, cu pletele aurii lipite de tâmple de sudoare, se prăbuşă sub lemnul greu, pe care avea să fie răstignit Cu lovituri de bice soldaţii lui Pilat sileau pe divinul istovit să se ridice, să urce spre locul de osândă.

Şi la fiecare poticnire, la fiecare cădere, două mâini albe se frângeau desnădâjduite în mulţime, un piept gemea înăbu­şit, şi lacrimi arzătoare se rostogoleau din doi ochi mari, alba­ştri, pe obrajii palizi, supţi de suferinţă ai dumnezeeştei mame.

învăluită în zăbranic negru, cu inima sfâşiată, urca sărma­na mamă drumul durerii, drumul, la al cărui capăt copilul ei avea să fie: răstignit, alături cu tâlharii.

0 1 de-ar fi putut cel putjn să-i ajute ! Cu ce putere s'ar fi încordat să ducă, ea, crucea zdrobitor de grea I îşi simţea braţele plăpânde destul de voinice pentru asemenea povară, numai de i s'ar fi îngăduit să-şi uşureze pe scumpu-i jertfit. Dar nici mângâierea aceasta nu-i era îngăduită.

I se părea c ă toată acea mulţime, care urca urlând, c a biciuită de biciul nebuniei spre vârful Căpătinei, trecea peste inima ei, zdrobind-o. Da ! drumul Calvarului trecea peste inima îndureratei mame. Ca ameţită, dibuia după un sprijin, bătând ploaia de pulbere cu bietele-i mâni slabe.

Şi atunci o mână albă, delicată, i le prindea pe ale sale, un umăr tânăr se alipea de al său, sprijinind-o. o şuviţă de păr auriu şi mătăsos îi ştergea năvala de lacrimi, care-i ardeau obrajii.

— Megdaleno, II vezi? şoptia mama ; eu nu mai pot vedea. — 11 văd, răspundea Magdalena ; sunt ochii mei tintiti pe

coroana de spini, care totuşi luminează ca un soare în jurul frunţii Lui însângerate. Ahl

— Ce este? iar a căzut? într'un gest de apărare, mama se avântă înainte prin

mulţime, dar puterile o părăsiră.

Când au ajuns în vârful Golgòtei, jertfa se împlinise. Trei cruci, cu trei trupuri ţintuite pe ele. îşi întindeau braţele, se profilau pe cerul însângerat de soarele, care rostogolindu-se, fugea îngrozit, la orizont.

îmbrăţişând lemnul negru Fecioara îngenunchie, udând cu lacrimile ei de mamă lujerul uriaş de cedru care purta crinul cel mai scump, trupul Fiului.

Alături Magdalena, în pieptul căreia dăinuia încă o urmă din vechile păcate, întindea ameninţătoare pumnul încleştat spre Cetatea tolănită la poalele Golgotei.

Şi lumină mare se făcu. . . Pământul se cutremură, eata-peteasma templului se despică.

De pe mormântul nou, în care fusese pogorât Isus, piatra sări şi EI se ridică, asemenea unui răsărit de soare.

Cu mir şi untdelemn sfinţit plecaseră mironosiţele Ia mormânt.

— Ce lumină să fie aceasta, Marto? întrebă Magdalena. Par'că s a r fi aprins văzduhul.

— Nu ştiu. . . nu 'nteleg — dar văd c ă se apropie. Dar când fuseră aproape, căzură cu fetele la pământ de

bucurie şi de mirare. Eră El. înţeleseră femeile simple marea taină a învierii, pe care

învăta[ii, cărturarii, nu erau vrednici s'o înţeleagă. Cu o bucurie sălbatică alergă Magdalena acasă . „Trebue să-i spun lui Pilat, din gura mea să afle vestea,

care-1 va înfricoşa". Ca să fie primită să vorbească puternicului stăpân, se

cuvenea să nu se înfăţişeze cu mâna goală. Să-i ducă un dar. Dar ea era săracă. Ce ar fi putut duce alt, de cât un coş de ouă, adunate delà cele câteva găini pe care le avea? Le aşeză binişor într'un coşulet, le invali cu o năframă albă şi se duse la palatul guvernatorului. Din scaunu-i înalt, încrustat în aur

şi sidef, Pilat se învrednici să arunce o uitătură asupra fetei şi a darului ei.

— Ce vrei? o întrebă. — Hristos a înviat, răspunse ea. ridicând capul şi scutu­

rând cu mândrie bogăţia pletelor ei de aur, ce o învăluiau c a o mantă.

Pilat zâmbi, privind-o cu milă. — Sărmană copilă 1 Dragostea de El li-a rătăcit mintea

vorbeşti n« bunii. — Hristos a înviat, crede-mă, o Pilat 1 Hristos a înviat |

L-am văzut adineaori, coborând spre cetate. Hristos a"înviat! De data aceasta Pilat nu mai zâmbi. Coborând din scau-

nu-i însidefat şi poleit, se apropie cu blândeţe de ea, o mângâe, atingându-i fruntea, c a şi cum ar fi vrut să-i alunge nebunia.

Dar ea repeta, încăpăţînată, sfăditoare : — Hristos a înviat. — Ei bine, zise atuncea guvernatorul, o tu una şi bună

cu nebunia ta şi vrei s'o cred. — Crede, căci adevăr grăesc. — Voi crede când . . . când. . . iată, voiu crede când

ouăle acestea -albe c a marmura, pe care mi le-ai adus în dar, se vor face roşii. . .

Cu mâna-i plină de inele dădu Pilat într-o parte năframa albă ce 'nvăluia coşul, dar se dădu speriat înapoi —, cu ochii măriţi, c a de-o grozavă vedenie.

0 clipă doar trecuse, şi 'n locul ouălor ca marmura albe, sub ochii lui, chiar subt ochii lui, coşuletul se schimbase într'o grămadă de ouă roşii, c a sângele ce cursese din coasta Celui răstignit.

— Hristos a înviat ! mai zise Magdalena şi ochii ei, în care râdea fericirea izbânzii, căutau pe-ai lui Pilat.

Dar acesta, biruit, îşi plecase fruntea şi buzele-i odinioa­ră mândre, dispreţuitoare, şopteau acum umilite:

— Adevărat a înviat.

Lum. cop. 1924. Ana Codreanu-Niculescu.

+%smz&mçs>i+

5F. JUSTIN FILOSOFUL. § 1. — Notiţa biografică. —

Justin zis şi „filosoful" era într'adevăr un adevărat filo­sof, priceput şi profesionist, iniţiatorul unui curent în aceas­tă direcţie. Păgân, se converti mai târziu la creştinism, a ră­mas însă şi după convertire şi până la moartea de martir, tot filozof.

S'a născut în primii ani ai secolului al doilea în Palestina, la Neapolis (azi Năplus) in vechiul Sichern aproape de Sama­ria. Aparţinea unei familii păgâne, care-i dăduse o instrucţie aleasă. Mare scrutător, spirit deschis şi curios, tânărul Justin se îndrăgosti de filozofie. El ascultă pe rând lecţiile, cursurile mai multor profesori, de diverse şcoli. Fu atras rnai mult de învăţătura platonicilor; dar nici în ea nu găsea adevărul pe care-1 căuta. Intre timp avu ocazia să asiste la câteva scene înduioşătoare de ale martirilor, acest spectacol îl mişcă foarte mult, iar eroismul creştinilor 1-a atins adânc. Intr'o zi el întâlni un bătrân venerabil care-i lăuda şi explica religia lui Cristos.

Tânerul filozof se puse serios la studiu şi ceti cărţile sa­cre ale creştinismului cari produseră asupra lui o foarte mare impresie. In sfârşit la anul 130 fiind in Efes se converti. Avea pe atunci cam treizeci ani.

Odată creştin şi încă foarte zelos, Justin n'a renunţat la filozofie şi nici la Costumul şi viata nomadă de filozof. El mer­gea din tară 'n tară predicând doctrina lui Hristos, presentând-o c a pe singura învăţătură conformă raţiunii. Îşi Jermină călătorii­le ajungând în Roma, unde făcu primul său popas, despre care avem puţine informaţii. Peste puţin timp revine iar, şi se aşea­ză la Roma. Deschide aici o şcoală în care el propunea filo­zofia nouă, care dădea credinţei creştine o bază raţională. în­văţătura lui nu fu pe gustul tuturor confraţilor săi.

Avu să susţină polemici foarte vii, adeseori cu un carac­ter personal, contra mai multor filozofi. Deosebit de aprinsă a fost cea cu Crescens „cinicul".

Apostol pururea în luptă, şampion îndrăzneţ al creştinis­mului, autor fecund, Justin compuse vre'o zece lucrări; con­troverse, apologii şi un grandios tratat contra ereticilor. Cea mai mare parte din lucrurile sale s'au pierdut şi se cunosc numai din câteva fragmente sau din unele tradiţii şi mărturii. Dimpotrivă, lui i-se atribuesc mai târziu o serie de opuscule cari nu erau a lui: cărţi dogmatice, apologetice şi polemice.

Operele sale autentice înafară de fragmente se reduc la frei lucrări principale ; o mare „apologie" adresată, în anul 150 d, Hr. împăratului Antoniu Piosul ; a doua e tot o » Apologie" adresată Senatului, în anul 155 cu mult mai scurtă, un fel de apen­dice la cea precedentă. A treia este „Dialogulcu Triphon" scri­să către anul 160, în care autorul povesteşte unui rabin con­vertirea sa, şi caută să-1 convingă şi pe el despre adevărul creştinismului.

Aceste trei lucrări sunt foarte importante pentru istoria apologeticei şi pentru istoria dogmelor, pentruca Justin este pri­mul care a tratat în mod rational chestiunea raportului cre­dinţei cu raţiunea.

Are şi un defect, c a scriitor sau artist are un stil foarte inegal. Insă deşi descurajează câte odată pe cetitor prin inco­hérente desvoltărilor sale şi prin stângăcia stilului său încurcat, ţotuş el îl readuce încurând prin salturile sale fericite şi nepre­văzute şi te răpeşte până la sfârşit prin ardoarea sa comu­nicativă. In lucrările lui se remarcă mişcarea, viata şi însufle­ţirea pasionată. Era un om eminent, gânditor original şi inde­pendent, un caracter foarte nobil cu un suflet de adevărat apostol.

Fu marlirisat la Roma, în anul 165. Crescens „cinicul", după ce i-sau epuizat argmentele, fiind răsturnate şi cele cari i-se păreau lui aşa de puternice, ameninţă pe Justin să-1 de­nunţe c a creştin. însuşi Justin declară în Apologia sa a două c ă se aştepta Ia acest sfârşit al polemicei lor. Se presupune c ă Crescens a ţinut acest cuvânt în mod cinic, dar n'avem dovezi sigure. Actele martirilor spun numai că pe timpul unei persecuţii au fost prinşi Iustin şi alti şase creştini. Iară nume­le celor cari l'au însoţit pe filozoful Justin, dintre cari multi,

poate toti, erau discipolii să i ; un sclav delà curtea imperială, Evlepist, originar din Capadochia, un frigean Hierax, apoi Cha­riton, Péon, Liberian ; în fine o femeie Chariton fără îndoială sora lui Chariton. Odată arestati aceşti creştini fură traduşi înaintea tribunalului al prefectului Romei, care atunci era Rus-ticus filosoful, dascălul şi amicul lui Marc Aurel. In decursul unui interogatoriu mişcător, Justin şi sopi proclamară credinţa lor cu o târie pe cât de simplă pe atât de neclintită. Condam­nati la moarte, ei fură inmediat conduşi Ia locul de supliciu şi decapitati.

Mai jos se vor găsi actele autentice ale martirului tran­scrise din procesul verbal ale interogatoriului, cu o foarte scuri­ta introducere adăugată mai târziu despre persecuţie şi o foar­te scurtă notiţă asupra chinului. Acesta e cel mai vechiu docu­ment de acest gen pe care-1 posedăm. Cu toată concisia a procesului verbal, scena nu e lipsită nici de măreţie nici de elocintă. Noi urmăm ediţia lui Von Gebhardt, Acta martyrum selecta, p. 18-21.

La vraie légende dorée— P. Monceaux. — (Payor)

§ 2. Actele Sfântului Justin şi a soţilor săi.

Era timpul când apărătorii criminali ai idolatriei pustiau tot ce era creştinesc. PóruncPimpii erau afişate în oraş şi pe câmp, ţintind şi ochind pe creştinii pioşi, prescriind şi poruncind să-j forjeze cu deadinsul să facă libatuni, adecă să varse vin pe altar în onoarea deşerţilor zei.

Se hotărîră deci, să aresteze pe creştini. Sunt conduşi la prefectul Romei care se chema Rusticus. Când ajunse înaintea tribunalului, prefectul Rusticus zice lui Justin ; „întâiu, supune* te zeilor şi împăratului.". . .

— Justin z ice: „Cineva nu merită nici reproş nici con­damnare pentru ascultare de poruncile Mântuitorului nostru Isus Christos". . .

— Prefectul Rusticus îl întreabă: „Cărei ştiinţe te dedici tu? — Justin răspunde: „Eu am încercat să învăţ toate ştiin­

ţele. Apoi eu m'am alipit cu iubire de ştiinţa adevărată a creş-

finilor, deşi ea nu e pe placul celor ce dibuesc în întunerec şi în rătăcire.

— Prefectul : „Şi aceasta ştiinţă Ui place tie, nefericitule ?" — Justin răspunde : „Da, căci eu m'am alipit de doctrina

adevărată urmând creştinilor". . . — Rustiçus întreabă: „Şi cére e a c e a doctrină"?. . . — Justin îi spune : „Aceasta e concepţia noastră despre

Dumnezeul creştinilor. Despre acest Dumnezeu noi credem c ă este unul, c ă din veac El a fost creatorul şi demiurgul tuturor creaturilor, a celor văzute şi a celor nevăzute. Noi credem c ă Mântuitorul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Messia cel anunţat de către Profeti, c a pe unul care are să mântuiască neamul omenesc, care este solia răscumpărării şi dascălul ştiin­ţelor.

Eu om fiind simt c ă vorbesc gângăvind despre El în com­paraţie cu divinitatea sa infinită; recunosc c ă pentru a vorbi mai corect, mai bine despre El, trebue o putere de profet. Dar sunt atâtea preziceri despre Acela care am zis c ă este Fiul hii Dumnezeu. Şi eu ştiu c ă profeţii erau inspirati de sus când au profeţit pogorîrea sa între oameni". . .

— Prefectul il întreabă: „Unde vă adunati voi"? — Justin răspunde: „Fiecare merge acolo unde vrea şi

unde poate. Tu crezi c ă noi ne adunăm toti în acelaş l o c ? Nu. Dumnezeul creştinilor nu e limitat în spaţiu. El e invizibil, um­ple cerul şi pământul. Pretutindeni EI e adorat şi mărit de c ă ­tre credincioşii săi".

— Prefectul îi z ice: „Răspunde-mi deci unde vă întruniţi voi ? In ce loc îfj aduni tu discipolii tăi" ?

— Justin îi răspunde : „Eu locuiesc mai la vale decât un oarecare Martin, aproape de baia lui Timoteiu. De când locu­iesc acolo, (aceasta este a doua oprire a mea în oraşul Roma eu nu cunosc alt Ioc de întrunire decât aceasta casă. Tuturor acelora cari voiau să vie la mine le-am comunicat doctrina c e a adevărată".

— Rusticus îi z ice : „Aşa dar tu eşti creştin acum". — Justin îi spune: „Da, eu sunt creştin".

— Prefectul adresându-se lui Chariton: „La" rândul tău, Chariton, şi tu eşti creştin.

— Chariton : „Din voinţa lui Dumnezeu eu sunt creştin". — Prefectul întreabă pe femeia Charito: „Şi tu Charito, ce

răspunzi?" — Charito îi răspunde : „Din gratia lui Dumnezeu eu sunt

creştină". — Rusticus întreabă pe Evlepist : Dar tu, ce eş t i?" — Evlepist sclavul lui Cesar răspunde : „Eu deasemenea

sunt creştin. Desrobit de către lsus Hristos, eu nutresc aceaş speranţă, prin gratia lui lsus Hristos".

— Prefectul adresându-se Iui Hierax ii zice: „Tu încă eşti creştin?"

— Hier8x răspunde; „Da, eu sunt creştin, căci onorez şi ador pe acelaş Dumnezeu".

— Rusticus : „Justin e acela care v'a încreşlinat ?" — Hierax. „Eu am fost şi voi fi totdeauna creştin". — Atunci Peon se ridică „Eu deasemenea sunt creştin". — Rusticus îl întreabă : „Cine-i acela care te-a instruit?" — Peon răspunde : „Aceasta credinţă adevărată şi raţio­

nală o am primit-o delà părinţii noştri". — Evlepist se scoală şi zice : Fără îndoială eu ascultam

cu multă plăcere lecţiile şi instructiile lui Justin, dar eu am moştenit şi ştiut delà părinţii mei, c ă eu trebue să fiu creştin."

— Rusticus îl întreabă : „Unde-Ji sunt părinţii tăi ?" — Evlepist răspunde : „In Capadochia". — Prefectul zice lui Hierax: „Dar părinţii tăi, unde sunt?" — Acesta răspunde : „Adevăratul nostru tată e Hristos,

iar mama noastră adevărată e credinţa în El. Cât priveşte pe pă­rinţii mei pământeşti ei au murit. Eu sunt din Iconiu în Frigia, am fost alungat de acolo şi am venit aici".

— Prefectul adresându-se lui Liberian îi zice : „Tu, ce a 1

de spus? Şi tu eşti creştin? Şi tu eşti un asemenea impiu?" — Liberian răspunde : „Eu deasemenea sunt creştin. Nu

sunt impiu ci eu ador pe singurul şi adevăratul Dumnezeu"-— Prefectul adresându-se lui Justin îi zice : „Ascultă-mă'

tu, se zice c ă eşti om iscusit la vorbă, tu care te crezi a cu-rfoaşte doctrina cea adevărată. Eşti convins tu că după ce vei fi biciuit apoi decapitat, vei ajunge pe urmă in c e r ? "

— Justin răspunde : „Eu sper că voi avea locuinţa aco­lo sus în cer, dacă îndur fo ite acestea. O ştiu, ştiu că tuturor celor cari au trăit aşa le este reservată răsplata divină, până la sfârşitul veacurilor",

" — Prefectul îi zice : „Aşa, tu î{i închipui că te vei înălţa la cer pentru ça acolo să primeşti recompense".

— Justin răspunde : Eu asta nu mi-o imaginez, Ci o ştiu, sunt sigur c ă eşa va fi".

— Rusticus zice : „Să sfârşim cu aceasta, şi să venim la lucrul pe care vi-1 cerem şi care singur e important. Veniţi cu foţii, împreună jertfiţi zeilor".

— Justin răspunde : „Nimeni, fiînd întreg la minte, nu va părăsi pietatea pentruca să îmbrăţişeze inpietatea".

— Prefectul le zice : „Dacă nu vă supuneţi veji fi pedepsiţi". — Iustin răspunde: „Aceasta-i dorinţa noastră să sufe­

rim şi să fim bătuţi pentru cauza D-lui N. I. Hristos ca astfel mai uşor să ne mânfuim. Aceasta va fi scăpaiea, ajutorul şi mărturia noastră în fa{a tribunalului celui mai temut, unde va judeca Domnul şi Mâtuitorul nostru, la a cărui judecată toată lumea va trebui să se prezinte".

— In acelaş timp strigară şi ceialalti martiri : „Fă ceace vrei, noi suntem creştini şi nu jertfim zeilor".

— Atunci Prefectul Rusticus pronunţă sentinţa astfel con­cepută : „Preveniţi, deoarece n'au voit să jertfească zeilor su-punându-se ordinului împăratului, vor fi biciuiţi şi duşi spre a fi pedeps ti cu pedeapsa de moarte, conform legilor"- . .

Sfinţii martiri lăudând pe Dumnezeu ieiiră ca să meargă In locul obişnuit de execuţie. Acolo, ei fură decapitati consu­mând martiriul lor cu mărturisirea Mântuitorului Isus Hristos.

Câţiva dintre creştini ridicară pe ascuns trupurile lor, pentru a le aşeza într'un loc mai convenabil, cu ajutorul şi gra­tia Mântuitorului Isus Hristos, căruia să-i fie mărire în veci vecilor. Amin.

Trad. E. Strugurescu.

Moise Sora Noac, 1806-1863.

O descriere adevărată a unei fari nu se poate mulţumi cu morfologia vârfurilor mai înalte, trebue să te şi scobori la vale; pe lângă palatele mai mari, trebue să dai şi pe bordei; as spune mai mult, specificul românesc care vibrează sub ar­cuşul unui Enescu, a început şi urmează să se zică şi cu flu-erul. O istorie preciza a mişcă; ii literare în ţările de limba ro­mână în secolul al X I X nu se poate face numai prin studiul scriitorilor mari ci trebue să se tină seamă şi de scriitorii mai de rând, cari au şi ei partea lor în elaborarea elementelor linguistice şi literare, ce vor fi puse în valoare de artă, de fraţii lor mai hărăziţi. Mai bine decât despre aceşti din urmă, s a r putea spune că acei umili mânuitori de pană au zidit

dalta biblicelor sfinte . . .

Un drum nu se marchează numai prin pietrile miliare, ci şi prin cele mai modeste, ce arată sutele. Cu cât se înmul­ţesc încercările chiar şi cele stângacii de a transcrie într'un graiu obştesc sentimentele sau ideile unui poper, cu atât mai mare este chezăşia pentru scriitorii mari că , de o parte, lim­ba ce li s'a transmis, va fi mai îndemânatecă pentru prelu­crarea materialului spiritual, iar de altă parte, cernutul acestui material va ajunge în mâna lor mai bogat şi mai cu spor.

Dintre aceşti prevestitori merituoşi a fost şi Moise Sora Noac. S'a scris prea puţin despre acest preot-umanist din de­cada a doua a secolului XIX, a căruia figură originală de poet şi tălmăcitor al clasicilor latini, ar merita să fie adusă la lumină într'o monografie mai detailată. l )

j) Suntem informaţi că Dl Dr. C. Pavel pregăteşte acea mo­nografie, care nu peste mult va apare. Monografistul Iui Furori Pom-piliu va şti să ne dea într'o limbă savuroasă ce va fi de cuviinţă să se spună despre acest iniţiator din ţara Haţegului.

Atâta doar c ă găsim într'un număr, doi\ din Gazeta Transilvaniei din anul 1899 ') sub iscălitura lui Antoniu Papp o biografie scurtă a lui Sora Noacu, Dr. lacob Radu în lucra­rea sa despre Vicariatul din Haţeg închină memoriei lui un paragraf succint 2 )

Născut în anul 1806 b Haţeg, Moise Sora Noac era fiul preotului local, Matei Sora, prin m a m a sa, Noac. După termi­narea liceului din Alba Iulia, absolvă facultatea filosofică la Cluj iar teologia la Oradea. In anul 1830 a fost hirotonit pre­ot si a slujit în mai multe parohii din dieceza Orăzii. In 1831 îl găsim paroh în Auşeu lângă Aleşd jud. Bihor, apoi la Fiziş din Beiuş. După o viată de sbucium 3 ) care i-a dat sufletului său de poet o notă mai amară, bietul preot a răpauzat în Domnul la 14 Feuruarie 1863 la vârsta de 57 ani în comuna Bozinta mică din judeţul Sâtmaruiui.

In opul citat Dr. Iacob Radu caracterizează astfel acti­vitatea literară a Iui Noac. „Fiind dăruit delà Dumnezeu cu talent frumos şi cu dragoste de cultura poporului s ă u 4 ) a muncit pe terenul literar cu zel şi nu fără de succes, şi e de regretat c ă împrejurările triste ale vieţii sale mult chinuite, nu i-au permis să lucre şi mai mult şi să deie la lumină lu­crările sale literare, cari pe dreptul i-ar fi câştigat, un loc de cinste între scriitorii ardeleni ai timpului său."

De fapt afară de câteva poezii ' ) , de o carte de rugă-

1) Antoniu P a p p : Moise Sora Noacu, în Gazeta Transilvaniei Nr. 193 , 2 6 8 . an. 1 8 9 9

2 ) Dr Iacob Radu : Istoria Vicariatului greco-catoli^ al Haţegu­lui, Lugoj, 1913 p. 2 3 1 , 2 3 2 . cf : în Anexe p. 4 1 5 - 4 2 0 .

3 ) Ajunge chiar în temniţă, în urma unei polemici cu Andrăsy pe chestia Originii Românilor.

4 ) Eu cugetând che premata mea Naţiune cârti de predice maî are, si potè se mai aibé, éró clasici traduşi forte pucinî are . . . rugând pe préamata Naţiune se'l (pe lucrul său) cuprindă voidsă în nume de b ne, oftanduï si eu dinseï, que maî înavuţită cultivire si maî dulce fericire. „Din prefaţa Iui Noac" la operile poetice a lui Virgilius.

ciuni publicată în 1843, un studiu despre „originea Români­lor în ungureşte, conservat în Analele Academiei r o m â n e 2 ) un extras din traducerea sa din Virgilius în Lepturarul lui A. Pumnul 3 ) , toate celelalte opere a Jui au rămas în manuscris.

Aceste opere ar fi mai multe poezii poporale, câteva se­rii de predici, traducerea în versuri a Elegiilor lui Ovidiu, tra­ducerea operelor poetice a lui Virgilius, în sfârşit, o lucrare des­pre originea Romanilor i ) .

Din poeziile poporale mai multe, şi din cele mai bine venite, au rămas în repertoriul oral al şezătoarelor de la sate, şi se cântă şi astăzi la popor . 5 )

Cât priveşte predicile şi „opurile poetice cu unele tradu­ceri elaborate", Dr. lacob Radu l ) ne spune în 1913 c ă nu se

1) In anexele op. cit. Dr. I. R. citează cantul 7 din balada „Tiara Ha­ţegului" ; .Cântecul istoricu", în întregime ; fabula .Oile Lupi şi Ursi".

2 ) An. Acad. Tom. seria II p. 1 9 5 .

8 ) Lepturariu rumînesc. rom. IV part. II p. 3 7 .

4 ) a nu se confunda cu lucrarea sa despre originea Românilor — în care M.S.N. s'a arătat un credincios discipol al pleadei din Blaj.

5 ) Dr. C. Pavel a putut în 1 9 1 0 să identifice una ce ar fi com­pus poetul în timpul petrecut în temniţă. O dăm ăci :

Am rămas ca cel ce în lume E născut a suferi Şi numai bunul nume Dintre lupte a ieşit

Am rămas bătut de soarte. De duşmani încunjurat, întristat până la moarte. Şi totuş nam desperat

Bateţi vânturi şi furtune Peste mine ne'ncetat Căci eu cred că toate's bune Câte Domnul hi le-au dat.

ştie ce s'a ales cu Elegiile lui Ovidiu, iar celelalte se află la preotul Victor Bistreanu din Nyir-Acsâd, dieceza Orăzii.

Această comună Nyir-Acsâd a rămas în Hungaria după delimitarea frontierelor, iară după moartea preotului Bislrean, biblioteca lui, după cum se vede, a fost împrăştiată pe la nea­muri, deoarece manuscrisul „opurilor poetice a lui Virgilie" se află, în prezent. în proprietatea D-lui Victor Popoviciu, preot profesor la liceul Samuil Vulcan din Beiuş.

Manuscrisul, c a o căite în 8° mare compactată tare, pe dosul căreia se poate ceti foarte uşor scris cu litere tipărite cu aur: Virgilie romanizat. De M. Sora Noac — are 512 p. şi contine:

A) Operile poetice aluî Publice Virgilie Maron din Latinesce în Romanesce p. 1-V1-417.

2) Deducere originei Romar.iloru din fundaţi scriptori înşi­rată pag. 419-473.

3) Declarăciune unoru vorbe şi nume propii din operile virgiliane, dupó alfabetu scrisé 475-512.

La pagina 417, traducătorul înseamnă ce diferenţă există, cât priveşte numărul versurilor, între opera lui Virgiliu şi între traducerea sa :

Bucolicele latin 830 val (ach) 826 Geogicele 2188 — 2154 Eneida 9900 - 9927

respective o diferenţă de 11 versuri — pentru un total de 19918 versuri. Dacă jocul ne interesează, îl putem aplica şi la tradu­cerea Georgicelor.

Virgiliu : Noac : Coşbuc : Georg. I 514 497 514 Georg- II 542 529 542 Georg. Ill 566 561 566 Georg IV 566 567 565

Totuş nu putem deduce din acest rezultat material c ă Noac strânge textul mai de aproape decât Coşbuc, căci traducerea Jui Noac e o lucrare pedantă şi şcolărească, foarte primitivă chiar. Sunt părţi unde cu o leacă de latinească mai uşor pri­cepi textul original decât traducerea cea românească. —

j ) Op. cit. p. 2 3 2

Textul este scris de mâna lui proprie, cu scrisoare mărun­tă şi, ca un scrib conştiincios, Noac notează c ă transcrierea aces­tui text s'a început la 7 Decemvrie 1845 şi s'a terminat, spre mărire lui Dumnezeu, la 10 Martie 1846, deci după cum se observă, i-a costat muncă de 3 luni şi 3 zile.

Un studiu mai amănunţit a operei lui Noac c a poet şi traducător, are să scoată la iveală meritele lui literare, şi să-j fixeze definitiv locul printre scriitorii de mâna a doua din sec. al X I X .

De altfel munca lui Noac rămânând mai în întregime în manuscris delà sine urmează că n'a avut prea mare influentă asupra literaturii traducătorilor contemporani ; să nu uităm totuş c ă opera lui a fost distinsă de însuşi Aron Pumnul, acest umanist de valoare, profesorul lui Eminescu la Cernăuţi, şi găsită vred­nică de aşezată lângă operele unui Donici, unui Conaci, unui Cicindeal, în Lepturarul românesc „cules de'n scriptori români pe'n comisiuneă denumită de cătră naltul ministerii al învătă-r tământului, şi aşezat spre folosinţa învăţăceilor de'n clasa VII. a gimnasiului de sus" va să zică, fără gând de a apăsa prea mult asupra cuvântului, printre clasici.

Dacă am vrea să-i dăm o caracterizare destul de justă, până la cea definitivă, am putea spune cu Dl. Dr. C. Pavel că în poeziile sale M. S. N. „a cântat mai ales amarul şi lovi­turile sortii în câteva accente de simţită durere ce a străbătut până azi în părţile Bihorului şi a Satumarului i); c a traducător, deşi cunoaşte la perfecţia limba latină, pătrunde spiritul şi sen­sul vergilian, totuş traducerea lui e anevoioasă, întortochiată şi adesea grea de inteles.

Noac din tara Haţegului putea şă scrie şi să vorbească o românească delà sate simplă şi nesilită, chiar dacă nu cunoas-tea pe atunci rostul limbii poporale . . . Că Noac desbarat de latinism ori ţinând orisi care măsură, putea să dee mai mult pentru mlădirea limbei române, reise din unele locuri unde autorul obosit parcă de atâta chinuire a limbii o Iasă mai do­mol şi atunci ne dă şire aproape savureb le. Astfel sunt câteva

1 ) Vezi mai sus p. 77 nota. 5

la sfârşitul cântului li din Eneide, „viziunea lui Aneas" unde şi-a rămas bun de Ia Creusa.,,

Rămâi dar cu sănătate, şi de al fiului amor Să nu uiţi'. Zicând acestea lăcrimând eu ş'a vorbi Vrând mai multe, se şi duse, şi s'a desfăcut in nori-De trei ori mă străduisem s'o cuprind pe după cap, De trei ori a fetei tipul prins din mână a perii Ca şi vântul cel subtire şi ca visul sburător.

* * *

Aceste pagini de reamintire consacrate lui Noac, în ziua aniversară a morţii sale gândul nostru este ca să fie ca un fel de introducere, fără nici un pic de pretenţii, la studii mai competente despre opera lui. Apoi, când numele preotului — umanist va fi şi el, precum se cuvine, scos din negura uitării şi încris în antologia scriitorilor cari au contribuit la realizarea idealului nostru spiritual, atunci va începe să se realizeze dorinţa sa de a sluji „pe Dumnezeu şi preamata sa naţiune"

L. Codreanu.

Georgicon. cartea IV

M. S. Noac.

Donuri de mierat divine le voi serie cu cântări Mecenate .! placă-ţi 'ceasta parte multe-mi din lucrări, Lucruri mici dar minunate la vedere voi să-ţi spun Duci mărinimoşi şi toate ce se ţin d'un gen mai bun,

5 Datini, lucruri şi poporul spune-1 voi şi bătălii Lucruri mici, mărire mare când şi zeii cei stângacii Ca să poţi plini te lasă şi ie ascultă Febus chiemat. Mai întâi, loc la alb/ne, staţii încă-s de cercat, Unde vânt să nu străbată, vânturile ce opresc

10 A nutreţului purtare; nici oi sau iezi se'nvărtesc Florile stricând, sau încă, verde prin câmpuri rătăcind, Boua din flori o doboară, ierbi ce cresc tot încâlcind Nici lacerto 'ndos vergate şi lucii prin apiari

Fie, nici Merope umble, pasări ce stricări fac mari 15 Numai fie, nici d'a Procnei mâini cu pieptul sângerat,

Ce cumplit prădează toate, şi le prind şi prin sburat, Şi le duc în crude-fi cuiburi la puii lor ca dulci mâncări. Limpezi iar fântâni aproape, lacuri şi cu lâni broscări Coperite sau râuţe, şerpuinde 'n câmp ierbos.

20 Coperişul să-şi umbrească său cu palma sau ramos Oleastru ca, când regii cei noi exercitul său îl vor scoate primăvară, şi din fagur junii mereu Vor ieşi jucând, să-i cheme ţărmurul spre răcoiit, Ş'arbuşul din căi şi frunze să-le dea spre osperit

25 Şi prin apă de-i stătută sau de cură i d'aruncat Pietri mari sau sălci tăiate în cruciş cam împroşcat, Ca pe dese punţi să poată sta şi vara când a vântat Să la soare întindă aripi, vântul de le-au fost izbit Când se 'ntorc, sau dacă 'n apă le-au împins de s'au udat

30 Intr'a lor jur levându-le şi odoare cari au dat, înflorit serpilul să fie şi de cel mirositor Cimbrul mult mai mult înflorească, şi viole 'n multe flori Din izvor udate. Iară alveare din bortos Lemn sau coajă le poţi face, din vergele sau frumos

35 Le 'mpletsşte ş'urdinişul, mic să fie, ce de ger Iarna mierea se restrânge, iară în călduri mai pier Faguri topiţi, ş'aceştia la albine n'au adus Nici un bine, pentru aceia ceară 'n crepături au pus, Mare cu lipind sudoare, cu foc şi flori au umplut

40 Tot deşertul si spr'aceasta gluten tare s'au făcut Lipicios vârtos ca vâscul, şi răşina ceau adus Frigian din munte Ida, şi d'c lăture ş'au pus, Şi ades, de-i dreaptă faima, sub pământ că ş'au săpat Şi afund sub stânci ascunse, jos şi'n borte s'au aflat

45 Tu pe crepături le unge lut cu moale şi călcat De'mprejur, şi mai deasupra frunze verzi sunt d'aruncat Iasul să nu-1 laşi aproape, nici cancri fripţi pe foc Nici de loc atund aproape să nu fie a lor loc Unde-i sau de lut putoare, şau stânci unde a" urlat

50. Când în iele d'ai scobite, şi ţi-a vorba răsunat. , .

Eneida. cartea VI.

M. S. Noac.

Lăcrimând el aşa vorbeşte, navi a merge mai lăsând Mai apoi agunje 'n portul cumelor Eubeanu Prorele le 'ntorc spre mare, şi ancora ce cu dinţi Tine 'n loc pe navi pe toate, pupele iar cu cap strâmb

5 Incolescu pe portu, şi juni cei cutezători sare Pe asperianii ţărmuri, alţii scapără la ioc Ce-i ascuns ţn nervi de piatră, lemne alţi culege Care's casele ferine, râul arătând aflat, At Enea bun se duce la 'nălţata tempia 'n sus

10 A lui Febu, şi la spăimosul Antru, unde resede O sibilla, minte multă delà Deliu Febu având, Care i spune viitorul. Şi acuma a fost intrând. Prin pădure.sacra 'n tempia Dianei cu aur mult. Dedal, precum faima spune, vrând de Minos a fugi

15 Cuteza cu pene 'n aer să se lese spre sburat. Şi prin cale ne mai spusă la cel Arctos friguros A ieşit, şi prin sburare pe de'supra Cumei stă Unde când veni 'nainte remi aripeşti sfinţi. Ţie Febu ! ş'acesta tempia glorioasa ţi-a fundat.

20 Pe la uşi are scobită pierderea lui Androgeu Pentru care Athenieni şapte corpuri d'ai săi fii A da, vai de ei, fusese tot din an în an forţaţi. Urna stă cu sorţi retrase

Poemă în proză. O Octavian Şireagu.

I .

Ridică-te sufletul meu din vasul tău oropsit, ridică te! Ierburile câmpurilor sunt înrourate şi Soarele nu şi-a

aruncat încă de pe muchile dealurilor năvodul de aur, .. Drege-ti aripile, sufletul meu, drege-ti-le ! La noapte, te va 'logodi cu un fir de crin, Ciobanul

turmelor de stele...

II .

Pomul zilei de azi e numai al meu, căci roadele lui s'au părguit la arşiţa conştiinţei mele...

Sufletul m'a părăsit la cel dintâi suspin al zorilor, por­nind să fure aurul fiecărei clipe ...

Si pe când în zarea pală, mâini nevăzute pieptănau cre­pusculul, simţeam, cum cresc în mine, ca puterea unei rugă­ciuni rostite în gând, temeliile Cerului . . . .

(1) Din volumul de ooeme în proză „In umbra lui Crist," ce va apare ncurând.

Poemă în proză. Octavian Sireagu.

I.

Săgeţile prioiriior Lai de foc se pregătesc să rănească dihania Nopţii, ce nu vrea să-şi ridice aripile de pe lacul Aurorei....

Inima meal Fii arcul din care se vor înfige săgeţile în fiara Intunerecului, ce suge lacom sângele din vâna Zorilor.,.

H-

Visurile mă treziră cu gânduri întunecate. Ca să le înăl-besc, le-am legat mănuhchiu eu un petec de rugă.. .

Si grija mi se şterse de pe fată, ca un suspin în ocea­nul desertului....

Eminescu

Sur le lac bleu du bois profond les nénuphars d'or s'alanguissent, une barque souple infléchit la pâle moire qui se plisse.

Comme attentif, je flâne sur le bord, comme si j'attends quelle apparaisse entre les roseaux et tombe entre mes bras, fidèle.

Puis dans la barquet tous les deux, l'eau chantante berçant nos âmes, m'échapperait le gouvernail des mains me glisseraient les rames.

Sous le charme nous voguerions, dans la langueur du clair de lune le vent sussurre entre les joncs, et l'onde, leur chanson commune.. . .

Soupirs fols . . . je l'attends en vain. Mon coeur porte seul son supplice, près du lăc bleu du bois profond où les nénuphars s'alanguissent!

L. Codreanu

i) 28 Ed. Adamescu

Inger de pazâ.1}

Eminescu

Dans l'extase nocturne où mon être se pâme Je voyais, rêve doux, le gardien de mon âme mon ange, vêtu d'ombre et de rayons de flamme qui me couvrait de ses ailes d'or, souriant. Mais, dès que je te vis, sous ton vêtement pâle, de mystère et d'ardeur brûlée, enfant fatale, l'ange s'enfuit, vaincu par ton regard troublant.

Enfant, es-tu démon, que tes longs cils de rêve et tes grande yeux naifs que sur l'ange tu lèves aient brisé son courage et que la fuite achève sa garde fraternelle en un rapide émoi? Ou peut-être . . . . mais clos un instant ta paupière que je puisse fixer tes traits dans la lumière . . .

c a r cet ange . . . mais c'était toi !

L. Codreanu.

i) 19 Ed. Adamescu

Problema originel noastre.

Venim oare delà maimute?

Abatele Moreux, marele savant, pentru a ne lumina asu­pra originei noastre, a interogat un anthropologist eminent şi raportează această conversaţie în „Le Petit Journal" (2. 2. 32).

— Suntem noi într'o măsură oarecare înrudiţi cu maimuţele? — Maimuţe printre strămoşii noştri? Nici odată 1 exclamă

savantul. îmi place să cred c ă întrebarea d-tale nu e serioasă, adaogă el. E a se putea pune în timpul lui Darwin, dar mulţu­mesc lui Dumnezeu, ştiinţa a avansat de atunci.

— Şi totuşi clişeul serveşte încă şi astăzi reluai eu numai decât. La fiecare descoperire preistorică ni se vorbeşte de c a ­ractere maimuteşti.

— Ştiu, ştiu, multi vulgarisatori n'au ajuns încă decât până aici, şi dacă ai cerceta niţel, ai găsi aceleaşi fraze stereotipate în mai multe manuale şcolare. E lamentabil căci această ches­tiune e tranşată de mai multă vreme.

— Atunci, aveţi bunătatea de a-mi explica aceasta în câteva fraze tipice.

— Foarte bucuros. Şi voi spune pe scurt. — V ă ascult. Dacă corpul nostru prezintă o legătură chiar îndepărtată cu

quadrumanele, derivăm, sau delà un catarrhinion, adecă delà un cimpanzeu, gorilă sau macac , sau trebue să căutăm aceas­tă legătură în ramura Platyrrhinienilor : sapaju sau uistiti.

Ei bine, în momentul de fată, această învechită teză dar­winiana nu mai este susţinută de anthropologişti, căci e de nesustinut, şi cei mai militanti, obosiţi de luptă aleg c a stră­moşi ai noştri pe lemurieni sau false sau semi-moime. S'au mai făcut deci cercetări în direcţia aceasta şi ştii ce s'a descoperit? Că cele 3 ramuri de cari ti-am vorbit acum : 2 de a maimuţelor şi una de a semi-maimuielor, se deosebeau vădit, încă din 1-a jumătate a perioadei terţiare care a fost extrem de lungă.

Astfel, avem dovada c ă de vreo 30 milioane de ani mai­muţele şi semi-maimutele nu au evoluat într'o măsură mai însemnată.

Deci, d a c ă noi am fi înrudiţi cu aceste specii, ar trebui să admitem c ă ramura noastră hominiană s'a detaşat îna­intea acestei opere îndepărtate şi că omul a apărut pe pă­mânt înaintea Oligocenului, ceea-ce se'mpotriveşte tuturor acte­lor noastre celor mai sigure. Până astăzi de fapt resturi de schelete omeneşti de pela sfârşitul terţiarei, nici nu s'au găsit. Că se vor găsi într'o zi schelete din ultima fază a acestei ere e foarte posibil, însă această eventuală descoperire nu va schimba întru nimic, concluziile noastre. Am rămânea tot departe de acele vre-o 30 milioane de ani cari reprezintă epoca minimă a speciilor maimuţelor sau semi-maimutelor.

Iată cum stă într'adevăr chestiunea. Deci vezi c ă în cele din urmă, apariţia omului pe pământ, rămâne o enigmă pen­tru anthropologie.

— încă un amănunt, măiestre. Crezi c ă delà început omul a evoluat?

— Evident, a evoluat şi el, c a toate speciile, dar aici nu e vorba decât de micro-evolutie după cum vă spusese în zilele acestea unul din confraţii mei. Această mică evoluţie poate influenta asupra rasselor, Ie poate diversifica, poate acţiona asupra taliei indivizilor, poate modifica forma bărbiei, chiar şi unghiul facial. Nu vedem noi în zilele noastre Eschimoşi, Indieni, Australieni, ale căror caracteristice sunt diferite, dar cari aparţin toti speciei umane ? Aşa a fost şi altădată. Aceasta e o chestie de climă, de felul de viată sau de nutremânt, de influentă a mediului, dar toate acestea sunt neputincioase de a schim­ba ceea-ce numim o ramură phyletică, o încrengătură.

Şi aici ne găsim încă în fata unei constatări pe care o întâlnim în toate marile grupe ale seriei animale : speciile par a apărea tot atât de brusc precum se sting şi cauza acestei apariţii şi dispariţii, ne scapă. E un fel de decepţie, o admit'ca şi d-ta, dar e aşa. La un moment dat, reptilele abondau pe pă­mânt, apoi dintr'odată apar păsările c a un fenomen expIosîv.[Se credea c ă s'a găsit un intermediar a celor 2 grupe, în Arche-

pterix, dar la lumina unei examinări mai serioase din punct de vedere anatomic, s'a observat eroare.

Acest fosil curios, era o pasăre nu altceva. Atunci de un­de au eşit aceste păsări cari au impopulat văzduhurile ? Nu o ştiu, şi & la fel cu toate marile grupe de animale. Apariţia omului, nu scapă de sub regulă, când el devine stăpân pe pă­mânt, nici o formă anterioară nu-1 face să fie presimţit şi vei căuta înzădar un intermediar care să poată chiar de departe să-1 alăture vremei seriei cunoscute.

Iată ce cred de fapt în momentul de fată, toti aceia cari în Franta ca şi în altă parte," s'au ocupat cu problema originel noastre.

Fără îndoială, veti vedea, sub condeiul câtorva naturalisti, încercări de soluţii, dar disertaţiile lor asupra acestui subiect nu sunt decât ipoteze mai mult sau mai puţin fanteziste, pe cari ei de obicei au grijea de a le propune c a atare. Rassa anglo-saxonă şi bravii Yankei sunt foarte poftitori de aceste visuri a la Wells, în cari pot să dea curs liber imaginaţiei lor, însă vai ! fără nici un rezultat.

A. S.

Credinţa fără fapte e ca şi trupul fără suflet.

I* Revm. Camii Selăgianu.

In ziua da 2 5 Ianuarie 1932 vechea şcoală românească din Baiuş, liceul „Samuil Vulcan" a suferit o pierdere dureroasă prin moartea distinsului profesor ş ! fostului director Revm. Camil Selă­gianu. In ziua de 27 Ianuarie toată suflarea românească din Baiuş, s'a adunat la biserica catedrală ca să-i dea cinstea cuvenită marelui defunct.

Cu această ocaziune actualul director al liceului de băieţi Dr. Nicolaie Flueraş a ţinut un impresionant pranegiri: din care, — re­gretând că nu-1 putem reproduce în întregime — reţinem următoa­rele pasagii :

Născut la 8 Aprilie 1873 in Moftinul-Mic dintr'o falnică familie cu adevărat creştinească şi românească. Studiile liceale le-a terminat la liceul de băetj din Beiuş ; termină teologia la facultatea din Budapesta ; iar după aceea absolvi facultatea de litere din Cluj. In 1901 fu numit profesor practicant la şcoa­la reală din Deva; iar în toamna aceluiaş an profesor suplini­tor la liceul din Beiuş, unde a funcţionat până la sfârşitul pu­terilor sale.

In anul 1914 fu numit director Ia şcoala civilă de fete — azi liceul de fete — Beiuş ; iar în 1924 director al liceului de băeti „Samuil Vulcan", servind până l a i . Oct. 1930, când, în­frânt de greul boalei de care suferea, se retrage.

Activitatea lui nu s'a mărginit numai la catedră şi la agen­dele directorate, ci cu un entuziasm până Ia lacrimi, era ora­torul festiv aproape la toate serbările şi manifestatiunile natio­nale şi culturale ; în calitate de preşedinte şi animator al ace­lora, preşedintele Astrei, preşedintele infralirei Dr. Ciordaş-Bol-caş ş. a. a căutat să tină mereu vie, în sufletele tuturor, dra­gostea de neam şi lege.

Meritele lui au fost recunoscute şi de autorităţile superi­oare, cari l-au împodobit cu distincţii binemeritate. Aşa, auto­ritatea bisericească 1-a promovat : protopop, asesor consistorial, Arhidiacon onoriic, Canonic on.; autoritatea lumească 1-a dis­tins cu Ord. "Coroana României" în grad de ofiţer cu ord. „Steaua Românie" în grad de cavaler şi comandor,

Putem spune, c ă activitatea sa de 30 ani în slujba nea­mului şi a Bisericii constituie o pagină în istoria şcoalelor noas­tre. Martori am fost cu toţii activităţii sale ca profesor şi direc­tor, martori am fost activităţii sale extra şcolare în toate ramu­rile vieţii noastre sociale şi culturale, de aceea putem spune c ă de numele lui se leagă o pagină din trecutul nostru cultu­ral şi social. Moartea lui este o mare pierdere, în specie pen­tru şcoalele noastre beiuşene.

I. Ni se răresc cadrele tocmai acum, când am avea mai mare nevoe de voinţe otelite, caractere tari, cari nu se cla­tină ca şi trestia în bătaia vântului : aşa, că ne vin în minte tânguirile poetului :

„Din zi în zi pădurea bătrână se răreşte, „Azi un stejar, mâine altul, pe rând se prăbuşeşte „Si largi poene triste rămân în urma lor. Un stejar din vechea generaţie, un stejar care a cunoscut

toată furia vigeliilor din cele trecute vremi. Avea un gând un ideal ce nu-1 lăsa în pace : să facă să triumfe Biserica şi nea­mul. De acea, dădu din taina vremilor trecute, ca un profesor de istorie, a căutat să prindă adevărul, să-1 arunce în lume şi să-1 facă să pătrundă în sufletele generaţiilor de tâneri elevi şi eleve, cari ascultau îndemnurile lui spuse cu o vervă tu­multuoasă, asemenea unei lavine ce frânge zăgazuri şi sapă în adâncuri fără să-i poti rezista.

L-a înfrânt, însă, şi pe el lovitura moitii rânduită fiecăru­ia şi pe care a încercat să o înfrunte. Dar, vorba poetului:

„Stejarul de pe munte când trăznetu'l loveşte „Mai stă încă o vreme semeţ §i neclintit, „Dar inima-i e arsă şi ori cât mai traeste, „De nici o primăvară nu poate fi înverzit. Ani de-zile a suportat lovitura, şi în cele din urmă a su­

combat. S'a prăbuşit stejarul; dar prăbuşirea lui este învinge­re, căci acum vedem cu adevărat mărimea omului, care se duce păstrând credinţa, luptând pentru adevăr şi dispretuind mizeriile lumeşti.

De ale. noastre (Sfârşit)

din Cluj.

.Patria" a anunţat volumul „MARIA" în felul următor:

. . . E o adevărată enciclopedie mariană. P e lângă enciclica S. P ă ­rinte delà Roma despre acest eveniment, se reproduc cuvinte ocazio­nale ale chiriarhilor noştri: P . P . S. S. Vasile Suciu, V. Tr. Frenţiu, Iuliu Hossu, Al. Nicolescu şi Al. Rusu. Se reproduc pagini admirabile din scriitorii noştri cu inspiraţii religioase (Gala Galaction, I. Agârbi-ceanu. I. Georgescu, I.Boroş s.a.). Găsim apoi un mănunchi de su­perbe poezii mariane din cei mai buni poeţi români : Eminescu, Co-şbuc (inedit), Gorun, Voiculescu, Sandu Tudor, Al. P . Dafin, s.a. Nu lipsesc nici interesante contribuţii iconografice la cultul Maicei Dom­nului la români. întocmitorii acestui volum, părinţii asumpţionişti din Beiuş pare că au avut acelaşi gând' ca şi Crişul care încă se închi­nă cu acest prilej Măriei: „Adunând stihiile, cântând podobiile, into­nând irmoasele, tropare — aghioasele şi strângând toţi fiii mei, slavă să-i aducă Ei". Pentru luna Octomvrie, închinată Măriei, nu se poate închipui lectură şi izvor de inspiraţie mai strălucită.

„Patria"-14-XI-31 : Cea mai sfântă între femei. . .

de Adelina latrate

. . . Revista reiligioasă „Observatorul" din Beiuş a tipărit o carte fru­moasă, întitulată „Maria", care, în toate privinţele, e un demn oma­giu românesc adus „celei mai sfinte între femei". Cuprinsul cărţii e înălţător şi instructiv în acelaş timp. încă în cele dintâi pagini c a r tea ne arată importanţa celui de-al cincisprezecelea centenar al si­nodului efesin, urmând apoi frumoase articole şi poezii în cinstea celei Prea Curate, Poetul Sandu Tudor vede pe Născătoarea de Dumnezeu „în fâlfâiri de aripi blânde", ca pe-o „apărătoare sfântă, răpire ce întrece visul". Mitropolitul Vasile Suciu din Blaj expune

învăţătura bisericei în legătură cu „Maternitatea dumnezeiască a Prea­curatei Vergure Maria". Se reproduce şi un fragment al discursului rostit de păr. episcop Valeria Frenţiu al Orăzii cu prilejul serbări­lor efesine, apoi chemarea la „sufleteasca îmbrăţişare" a păr. episcop luliu Hossu, plus alte două articole tot atât de frumoase şi din inimi isvorâte ale episcopilor Alexandru Nicolescu şi Alexandru Rusu. Iar păr. Ion Agârbiceanu ne spune, că „Maria rămâne cea mai apropiată de Dumnezeu dintre toate făpturile, mai apropiată de­cât sfinţii şi chiar şi decât căpeteniile îngerilor. De un neîntrecut a-vânt poetic e bucata „Bucură-te mireasă, pururea Fecioară", — is­călită de dulcele scriitor Gala Galaction, cu rânduri duioase la adre­sa aceleea, care este „începătoarea mântuirii noastre*. Păr . I. Geor-^jescu ne poartă prin Bucovina, arătându-ne „Acatistul Maicii Dom­nului în pictura morală exterioară a bisericilor româneşti din acea­stă provincie. Nuvela lui Ionel..."către „Preacurata Fecioară Maria" e de-o nespusă drăgălăşie, O citim cu înduioşare, convinşi fiind, c ă scrisoarea, chiar şi dacă s'au strecurat printre rândurile ei unele greşeli de ortografie, a ajuns la destinaţie.

Felicităm pe redactorii cărţii mai ales pentru „Mănunchiurile din grădina de flori răsădite din biserica răsăritului în cinstea „Maicii Domnului", în cadrele cărora se produc cele mai frumoase cântări religioase, aşa cum se cântă în toate bisericile româneşti. Tot astfel, pentru „Mariologia sfinţilor Părinţi răsăriteni", de Gheorghe Pteancu. Articolul „Iconografia Mariană" ne dă preţioase informaţii asupra fe­lului, cum cea mai cinstită decât Cheruvimii a inspirat pe pictorii diferitelor epoce, începând delà vremile catacombelor şi până în zilele noastre. Se înşiră chiar şi icoanele vechi din România ale Preasfintei Fecioare, cum sunt cele delà mănăstirea Neamţului, delà Agapia, So-cola, delà schitul Nămăeşti, etc. Icoanei delà Nicula îi este dedicat un articol special, scris de păr. Victor Bujor.

"Cartea întitulată „Maria" mai e împodobită şi cu numeroase poezii în cinstea celei Preacurate, poezii vechi şi noi, dar răsărite din cea mai sfântă inspiraţie. Găsim versurile lui Dante despre Re­gina cerurilor înalte, un fermecător sonet al lui Eminescu şî minuna­ta lui „Rugăciune", plus alte şi alte poezii demne de „cea mai sfân-ntă între femei". Insfârşit, cartea ne mai dă informaţii şi în legătură cu cultul Preasfintei Fecioare în biserica apuseană, reproducând, bine

înţeles numai din motive de ordin informativ, litania lauretană şi mis­terele rozariului.

Regret din inimă, că spaţiul ce mi-se poate pune la dispoziţie pentru acest foileton e măsurat, ca de obiceiu. Despre omagiul adus de revista .Observatorul* Preacuratei Fecioare „Maria" ar tiebui să scriu şi eu o mulţime de rânduri omagiale. Nici n'aş putea găsi cu­vinte îndeajuns pentru aprecierea acestei valoroase cărţi şi pentru a felicita pe redactorii revistei „Observatorul". Aş dori însă, ca această carte să o citească mai ales femeile şi fetele române. Pentru sertarul ori-cărei femei şi ori-cărei fete române eu n'aş putea găsi o mai fru­moasă podoabă decât această carte, care pentru preţul neânsemnat de 8 0 lei se poate comanda delà revista „Observatorul" din Beiuş „Cea m a i sfântă între femei" merită, Ia toată întâmplarea, acest omagiu din partea noastră, a femeilor române.

din Oradea. „Vestitorul". Anul VII, No. 21

. . . Avem plăcere de-a prezenta cititorilor noştri antologia apă­rută. E o plăcută colecţie de poezie, proză, istorie, iconografie, litur­gică, în cinstea Preacuratei. Găsim în ea o serie de studii şi arti­cole scrise şi reproduse din diferiţi autori : Sf Tarasie, Mgr. Dolci, I. P. S. Sa metropolitui Suciu, P. S. S. Lor Dr. V. Tr. Frenţiu, Hossu, Nicolescu, Rusu, păr. Agârbiceanu, Gala Galaction, Dante-Goşbuc, Dr. loan Boroş, Dr. loan Ceorgescu etc. — E un preţios colier de perle de gândiri şi simţiri oferit Preacuratei. II recomandă călduros cititorilor noştri.

din Lugoj. „Păstorul sufletesc". Nr. 2 3 - 2 4

. . . Harnicul primredactor al acelei reviste, păr. I. M. a adu­nat în mod documentar, întreg materialul literar român, ce se re­fere la cultul Maicii Domnului, a luat contribuţia persoanelor de mar­că distinsă a bisericii, în frunte cu înalţii ierarhi uniţi. A utilizat căr­ţile liturgice şi astfel a dat un volum demn de momentele cari l-au provocat.

Găsim în acest volum dogmatica cultului P . F . M. expus cu

atâta compentanţă de Ex. Lor V. Suciu, A. Niculescu şi alţii ; gă­sim o bogată expunere liturgică, după studii mai vechi ca acelea a l e i . S. Boroş; găsim iconografie, istorie, practica cultului marian, poezii, colinde, etc. Partea tehnică, înţelegând şi ilustraţiile, e bine executată.

Dorim o cât mai mare răspândire acestui volum instructiv, atât la preoţi, cât şi între mireni !

din Bacău. Viaţa. Decemvrie 1931. No 12.

. . . Omagiu într'adevăr vrednic de sărbătorirea unui asemenea eveniment. E o adevărată antologie mariană în care se găseşte tot ce e mai frumos despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu. N'ar trebui să lipsească din mâna nimănui căruia îi stă la inimă cinstea înaltă a Maicii Domnului.

din Bicsad. Cuvântul Adevărului Anul X. No. 1. Pag. 70

. . . Un număr festiv închinat Dumnezeeştei Mame. Acest scop şi l'au realizat cât se poate de frumos. In cele 5 0 articole şi 18 poezii şi numeroasele chipuri mariane, câte împodobesc frumosul album. Felicităm pe părinţii Asumpţionişti pentru frumosul prinos adus Măriei, Mamei noastre, şi folositorul dar pe care l'au făcut tuturor sufletelor credincioase Ei.

Bibliografie: Patru cărţi alese. 1 ) „O floare de Ia Prut" sau Viata sfântă a unei românce

de-a noastră Maria Augustin din Răducăneni (Moldova) . E o cărticică de 70 de pagini pline de parfum duhovni­

cesc, o lucrare care merită să fie citită, e scrisă pe înţelesul tuturor de îndemânatecul autor P. Iosif Tâlmăcel paroh, şi decan de Bacău. ( Numai 5 lei )

2 ) Almanahul „Viafa» 75 pag. Bacău. 3 ) Almanahul „Presa Bună,, 75 pag. Iaşi. 4 ) Lourdes în strălucirea minunilor sale. Cu multe chipuri.

192 pag. (Numai 25 lei.

J S Ö S " Altă noutate însemnată.

Vom realiza a doua parte din dipticul glorios : Isus, Maria , încununând serbările efezinè cu slăvirea Dumnezeului-Om.

Cu colaborarea mai multor teologi, artişti şi publicişti dis­tinşi din România şi din străinătate, începem tipărirea unui nu­măr festiv special închinat lui Isus Christos.

Volumul iubilar „Maria" a fost c a porticul şi solia primă-văratică a volumului festiv „Isus" pe care îl vrem cât de sărbă­toresc şi demn. Clişee de gravuri şi icoane însemnate nu vor lipsi, nici chiar hărţi, din Palestina mai ales. Va cuprinde studii şi teme felurite şi interesante : dogmatice, istorice, literare, artistice, liturgice, omelitice, imnografice, euharistice, biografice şi „pagine alese" din literatura românească şi din lit. străine mai cunoscute: italiană, germană, spaniolă, engleză, franceză, latină, elină, rusească . . .

Nu vom trece cu vederea sanctuarele însemnate, instituţii­le, devotiunile, apariţiile, pelerinajiile şi reprezentările cele mai tipice ale Iui Isus. Vrem să facem loc la cât de multi colabo­ratori competenti : prin chemarea de fată îi invităm cu drag.

Insă reamintim c ă de obiceiu ni-e frică de articole lungi, căci ne împiedică să variăm rubricele noastre „după placul cititorilor." Şi deoarece Ia noi publicul cititor se formează încă, să-1 încurajăm prin teme scurte, uşoare, cât de felurite şi plă­cute, (vezi „avisul colaboratorilor" Obseruaforu/ An V. Nr. 1 p. 3)

Pe lângă articole originale, primim cu recunoştinţă tradu­cerea românească celor mai însemnate pagini din literaturile mondiale ( proza sau poezie ) dacă obiectul lor e reliefarea per­soanei sau misiunei lui Isus H. D. N.

Acest omagiu lui „Isus-împăratul" va forma mai multe Nre. din revista noastră, deci cerem răbdare abonaţilor nostri până vom termina un volum aşa de însemnat. Avem nădejde c ă vor fi plăcut surprinşi cu sosirea lui „Isus" mare în-8- ilus-rat, cum au fost cu „Maria". am.