Cuprins Exordii Arta criticii istorie literară · la păstorul m ioriţei la meșterul manole, de...

1ANTARES AXIS LIBRI

CuprinsExordii

Scriitorii, dincolo de scrisul lor... Zanfir ILIE 3

Din și despre Eminescu REdacțIa 6 Arta criticii Perpessicius cel Bun Viorel coman 9 1990-2012. Mutații ale valorilor estetice Radu VoInEscu 13istorie literară

Ovid S. Crohmălniceanu – ginerele pictoriței Lola Schmierer Roth. Critic literar sau personaj de roman?

Violeta IonEscu 19 Biblia ca interpretare ştiinţifică şi ca ştiinţă interpretabilă

mitruț PoPoIu 25 Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold Bloom şi doar incidental la Socrate

Viorel ȘtEfănEscu 30Traian Brăileanu și Gruparea Iconar. Fenomenologia unor începuturi

alexandru ovidiu VIntILă 33Cronici de carte

Mihai Cimpoi şi sinteza eminescologiei Theodor codREanu 37

Mihai Eminescu - Dicţionar Enciclopedic, autor Acad. Mihai Cimpoi Vasile BuRLuI, constantin Gh. maRInEscu 42

Consemnări pe marginea cărții „Opriți dricul...” a prozatorului Nicolae Bacalbașa

constantin VREmuLEț 46 Spectacolul ridicol al istoriei

titi damIan 48 O frescă a maladiilor post-decembriste

Ionel nEcuLa 56Contribuţii importante la istoria literaturii române

a.g. secară 60,,Tandreţea tăcerii” de Speranţa Miron

nastasia saVIn 65„Papagalul şi revoluţia” de Valentin Popa

dumitru anGHEL 67note de lectură

Parascan, constantin. Istoria Junimii Postbelice. Iaşi: timpul, 2011

dorina BăLan 71

2 ANTARES AXIS LIBRI

marcu, costel daniel; Julea, filuş. marea Piramidă a lui osiris, stăpânul Platoului Ghiza. Galaţi: Pax aura mundi, 2011

Violeta moRaRu 74În labirint

Un debut care promite (Totul sau nimic)! Raluca Blezniuc, un „stindard” al resurecţiei

mihail GăLățanu 76Miscellanea

Cartea şi seducţia televizorului Grigore sPERmEZan 78

Parpangel, Trahanache, Ismail și Cântăreața cheală, în căutarea altor personaje

Ion manEa 83Literatura în sine

Jocul şi fuga (II) nicolae BREBan 87

Prin văile Golgotei Ion aVRam 91Fronde

O eventuală stare a criticii literare la noi Liviu Ioan stoIcIu 99

Timpuri scrise, spații orale Theodor PaRaPIRu 101reţeaua

Sub etajera doldora de amintiri Paul BLaJ 102remember

Actualizarea relaţiei memorie /vs/ ficţiune în „Elena” de Dimitrie Bolintineanu

mirela saVIn 104Mapamond

coșeru, christian. Percepția realității: conștiență, intenționalitate și cogniție în filosofia budistă. new York: oxford university Press, 2012

andrei PaRaPIRu 107Hough, sheridan. Mirror’s Fathom. Georgia: mercer university Press, 2012

Gabriela dEBIta 109Fiinţa şi timpul romanului

mihaela GaLu 111Agora

Ieșirea din încercuire corneliu antonIu 114

Program de candidatură nicolae manoLEscu 116

EXORDII

3ANTARES AXIS LIBRI

Libertatea de a scrie ceea ce gândești nu poate fi îngrădită de nimeni, fiecare dintre știutorii de carte au avut, au și vor avea oricând dreptul de a pune pe hârtie și, mai nou, în memoria computerelor personale, idei, fapte, întâmplări, gânduri, sentimente, mărturisiri, declaraţii, mai pe scurt tot ceea ce simt imperios să stocheze pentru mai târziu într-un jurnal mai mult sau mai puţin intim, de folosinţă, în cele mai multe cazuri, strict personală. strict personală, pentru că de la scris la literatură este o cale lungă. În fond, jurnalul propriu, clasic, cu scrisul de mână, sau modern, cu tastarea electronică, nu este altceva decât un act de strictă intimitate, cei care scriu o fac exclusiv pentru ei înșiși și, de aceea, publicarea conţinutului, într-un fel sau altul – de la acordarea dreptului cuiva de a-l citi și până la tipărire sau postare pe Internet – îi schimbă fundamental condiţia. actul cultural intim se transformă într-unul public cu multiple posibilităţi de interpretare.

dar ce poate conferi atâta relevanţă unei scrieri absolut personale, încât autorul ei să se hotărască să o facă publică? Biografia unui om de rând, necunoscut publicului sub niciun aspect al personalităţii sale, n-ar interesa pe nimeni, în afară, probabil, de câţiva apropiaţi prin rudenie sau prietenie, iar publicarea n-ar avea, în acest caz, nicio raţiune. Jurnalul intim însă și orice scriere care iniţial nu a fost dedicată publicării devin relevante numai dacă autorul este, sau este în curs să devină, o personalitate marcantă, și atunci, fie el însuși, fie cel care-i interpretează opera, se hotărăște să le tipărească. numai în acest caz scrierile de tip jurnal personal devin importante și purtătoare de sens.

de aceea, jurnalele sau memoriile unui om politic, unui savant, unui star de cinema, unui actor, sau ale unui scriitor stârnesc interesul unor categorii largi de public, iar publicarea lor se poate transforma

Scriitorii, dincolo de scrisul lor...

Zanfir iLiE


într-o reușită editorială de excepţie, dar și într-un document autentic pentru domeniul respectiv. În acest context, jurnalele și memoriile semnate de marii scriitori ai lumii, în măsura în care acestea au existat, nu numai că au avut o largă răspândire și s-au bucurat de un acces masiv din partea cititorilor, dar au fost relevante și pentru o mai bună înţelegere și interpretare a operei pe care aceștia au lăsat-o în urmă. alături de cititorii de rând, criticii și istoricii literari, sociologii, analiștii (inclusiv psihiatrii) le-au acordat o mare atenţie, pentru că găseau, în notaţiile cotidiene sau în mărturisirile semnate de marii creatori de literatură, benefice prilejuri de corelare a actului de creaţie literară cu momente semnificative din viaţa creatorului.

nu întâmplător, George călinescu a folosit toate documentele existente (inclusiv scrisorile) pentru a scrie cele două importante biografii: „Viaţa lui mihai Eminescu” și „Viaţa și opera lui Ion creangă”. criticul și istoricul literar n-a avut, în aceste cazuri, la îndemână jurnalele celor doi mari scriitori, ci numai datele biografice existente în documentele epocii, adesea având referinţe comune, știindu-se momentele de intersecţie din viaţa celor doi prieteni, dar dacă aceste jurnale ar fi existat, cu siguranţă că opera călinesciană ar fi fost și mai bogată în conţinut și sensuri.

aplicând principiile psihanalizei la viaţa și opera unor mari creatori din domeniul literaturii și artei, sigmund freud a mers și mai departe în interpretarea documentelor, lansând corelaţii extrem de interesante între amănuntele biografice ale creatorului și conţinutul creaţiei sale, așa cum a procedat cu shakespeare, dostoievski, michelangelo, Leonardo da Vinci, Goethe. Perspectiva biografică și cea psihanalitică sunt doar două dintre cele mai importante modalităţi „clasice” de abordare biobibliografică a creatorilor de literatură, acestea fiind, odată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare în masă, completate cu surse mult mai variate și mai precise de informare, documentare și interpretare. Este vorba, desigur, despre înregistrările audio și video.

La noi, odată cu apariţia mai întâi a radioului și apoi a televiziunii, scriitorii generaţiilor postbelice au putut veni în prim-plan, în diferite modalităţi: reportaje despre acţiunile lor, interviuri, lansări de carte, întâlniri cu publicul cititor etc., astfel încât dispunem acum de imagini cu George călinescu, tudor arghezi, mihail sadoveanu, marin Preda, Eugen Barbu, fănuș neagu, nichita stănescu, adrian Păunescu, ca să nu mai vorbim despre generaţiile recente, care, în pofida reticenţei televiziunilor comerciale pentru actul cultural în sine, nu puteau să nu consemneze unele evenimente importante din viaţa scriitoricească, așa că, se poate afirma că, în paralel cu o istorie scrisă a literaturii, vorbim și despre una în imagini, care, cel puţin pentru generaţiile care vin, poate începe cu consemnarea debutului și poate continua cu imagini succesive ale evoluţiilor viitoare. Practic, este posibil ca întreaga evoluţie a

5ANTARES AXIS LIBRI

unui scriitor de valoare să fie stocată în succesiunile de imagini înregistrate de-a lungul vieţii/existenței sale.

din acest punct de vedere, Galaţiul se poate considera favorizat, în sensul că una dintre televiziunile locale, înfiinţată și condusă chiar de către un scriitor - este vorba despre poetul aurel stancu și postul său RtV - a acordat, încă de la primele emisii, un loc important vieţii culturale locale, înregistrând oriunde s-a întâmplat ceva important și demn de prezentat pe micile ecrane. mai mult decât atât, acest nou post de televiziune a făcut din manifestările scriitoricești o prioritate, nu numai prin seturile de știri și reportaje dedicate vieţii culturale, dar și prin înregistrarea în totalitate a unor manifestări și redarea lor pe micul ecran, la rubrici și ore consacrate și atrăgând, în acest mod, categorii constante de telespectatori. una dintre aceste rubrici permanente este alocată salonului Literar „axis Libri”, organizat de Biblioteca Judeţeană „V.a. urechia”, întrunire a scriitorilor din Galaţi, desfășurată în fiecare joi seara (cu excepţia perioadelor de vacanţă), de la orele 17.00, la sediul instituţiei amintite mai sus.

Este vorba, probabil, de un fenomen unic în mass-media românească, unic în sensul că nicio altă televiziune, din oraș și din ţară nu dispune (în arhivă) de înregistrarea integrală a manifestărilor unui cenaclu (salon) literar, începând de la prima întrunire și terminând cu cea mai recentă. În felul acesta, de la 9 septembrie 2009, când a avut loc inaugurarea noului salon Literar și până în luna mai 2013, când s-a desfășurat ultima întrunire înainte de vacanţă, toate ședinţele salonului Literar „axis Libri” au fost înregistrate, existând în momentul de faţă câteva sute de ore de imagini cu toţi scriitorii care și-au lansat cărţile sau (și) au participat la întrunirile literare desfășurate timp de aproape cinci ani.

ceea ce trebuie subliniat este faptul că importanţa acestei stocări de imagini crește odată cu trecerea timpului. o imagine cu un poet citind din ultimul său volum de versuri este relativ redusă ca importanţă, raportată la fenomenologia culturală a anului în care a fost înregistrată, dar va fi deosebit de semnificativă în perspectiva viitorului, pentru că, peste un secol, să zicem, același poet, cu același volum de versuri, va fi o imagine din „vechime”, iar, în acest context, salonul Literar „axis Libri” va fi deja istorie... dar, cât de relevantă va fi această istorie, va decide, desigur, posteritatea. oricum, ea va avea, chiar prin acest document, o șansă în plus la o mai bună cunoaștere și selectare a valorilor anterioare.

Sinaia, Poiana Brașov, iulie-august 2013

6

EXORDII

ANTARES AXIS LIBRI

Din și despre Eminescu

rEdACțiA

fiecare zi de 15 Iunie închide încă un cerc pe trunchiul spiritualităţii românești. numai omagiindu-l pe mihai Eminescu, cel care, prin opera sa, reprezintă identitatea noastră națională și sensibilitatea cugetului și graiului românesc, omagiem pe toți cei care au contribuit, prin opera lor, la continuitatea noastră ca neam, chiar dacă, trecând în eternitate, ei continuă să compună în surdină:

„numai poetul ca pasări ce zboară deasupra valurilor, trece peste nemărginirea timpului: În ramurile gândului, În sfintele lunci, unde pasări ca el se-ntrec în cântări.” (m. Eminescu - Numai poetul)Eminescu este un miracol al biografiei spirituale colective, o apariție

aproape inexplicabilă în literatura noastră, un meteor venit din alte lumi, care a reușit să asimileze în splendoarea scrierilor și în destinul său aproape toate marile teme și simboluri ale literaturii, în special, și ale culturii române, în general: de la păstorul mioriţei la meșterul manole, de la Zburătorul basmelor la coloana Infinitului, de la Luceafăr la Limba Română, de la eroii faptelor istorice la făuritorii gândurilor măreţe ale neamului românesc.

ca nimeni altul, Eminescu a avut un rol inconfundabil la dezvoltarea limbii române și a fost călător în stele fără a-i fi străin nimic din ceea ce este pământesc:

„nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,ochii mei nălţam visători la steauasingurătăţii.” (Odă – în metru antic)nume sonore și de notorietate în domeniu s-au pronunţat cu sfială religioasă

în privinţa lui Eminescu: alecsandri, care prin noblețea sufletului său s-a ridicat la statutul operei, l-a

recunoscut:

7ANTARES AXIS LIBRI

„E unul care cântă mai dulce decât mine?cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine!apuce înainte s-ajungă cât mai sus,La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”arghezi recunoaște că poetul Eminescu este „sfântul preacurat al ghiersului

românesc”.contemporan cu poetul, Ioan slavici își amintea că: „Era o mulţumire

sufletească nu numai pentru el, şi pentru aceia, cu care stătea de vorbă azi unul, mâine altul, căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simțeai mai bine, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de ceasuri sub înrâurirea lui.”

Inegalabilul critic și istoric literar George călinescu, la rându-i, încheie apoteotic opera dedicată creaţiei ilustrului Eminescu cu cele mai impresionante cuvinte care s-au putut scrie vreodată la adresa lui: „astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“ (Viaţa lui Mihai Eminescu)

Peste timp, personalități ale culturii române vor continua să emită și alte păreri:− nicolae Iorga îl considera „expresia integrală a sufletului românesc”−noica îl socotea „omul deplin al culturii românești”−Emil cioran, în Schimbarea la faţă a României, îl considera etalonul cu

care trebuie să ne comparăm: „afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. nici unul nu ne-am lăudat cu el. căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? ce a căutat pe aici acel pe care și un

statuia Poetului din Parcul „mihai Eminescu” Galați


Buddha ar putea fi gelos? fără Eminescu, am fi știut că nu putem fi decât esenţial mediocri...”

Veșnicia lui Eminescu se constituie în cheia cu care vom putea să descifrăm istoria culturii universale și, prin ea, revoluţia conștiinţei: „cultura este puterea popoarelor”, a insistat poetul să se înscrie pe flamurile special confecționate cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna. „fiecare popor are dreptul o dată în istorie să devină o mare naţiune. un popor fără cultură dispare din istorie”, ținea să precizeze mai târziu marele nostru filosof Emil cioran.

omul care ne înalță în universalitate, stăpânindu-ne cu universul cuvântului poetic, nu a pus niciodată la socoteală consecințele relatărilor incomode din presa vremii - făcute din perspectiva patriotismului său - și s-a dăruit necondiționat ca un genial om de cultură:

„nu bani vă cer, ci vremea și auzul.aprinde-ţi pipa și așază-ţi jeţulLa gura sobei, cum o cere uzul;citește cartea ce îţi cade-n mână...”chiar dacă, în existenţa sa, marele și inegalabilul poet a trecut doar de două

ori prin orașul Galaţi: în anul 1867, cu trupa de teatru condusă de Iorgu caragiale, și în 1869, cu trupa de teatru condusă de mihail Pascali, în cea de-a doua vizită jucând chiar în comedia Odă la Elisa, scrisă de mentorul nostru spiritual V.a. urechia, se spune că Eminescu, în timpul liber, vizita orașul și în special portul și calea domnească, care ducea spre dunăre. se pare că ar fi dormit în port, într-o baracă a unui pescar, lucru obișnuit pentru el, un om cu condiţii modeste.

Galaţi, orașul de la dunăre, este locul unde respectul pentru Eminescu a fost de multă vreme împământenit: la 16 octombrie 1911, pentru prima dată în ţară, aici, este dezvelit monumentul lui mihai Eminescu, parte dintr-un ansamblu arhitectonic realizat de sculptorul frederic storck. Participă la evenimentul dezvelirii statuii peste 75 de personalități, dintre care amintim: n. Iorga, duiliu Zamfirescu, c.c. arion, ministrul culturii, mihail sadoveanu, Jean Bart, Emil Gârleanu, Ion minulescu, dimitrie anghel, fr. storck, actrița maria filotti, episcopul nifon al dunării de Jos.

cuvântul lui a.d. Xenopol rămâne memorabil pentru atașamentul și preţuirea gălăţenilor faţă de cauza eminesciană: „cinste vouă gălăţenilor!: ...prin acest frumos început dovediţi că Galaţiul este nu numai un centru mare de viaţă materială, ci și că răsunetul celei intelectuale găsește în el un puternic ecou. după voi s-a deșteptat toată lumea spre sărbătorirea marelui poet.“

așa a fost – așa să rămână!se impune deci, dragi gălățeni, să conservaţi cum se cuvine bunul de

patrimoniu naţional – Statuia Luceafărului - de care sunteţi privilegiaţi să vă bucuraţi zilnic în Parcul care poartă numele poetului nepereche: Mihai Eminescu!

ARTA

CRITICII

9ANTARES AXIS LIBRI

dintre toţi criticii literari de primă mărime, de la maiorescu încoace, Perpessicius este singurul căruia i se potrivește acest apelativ cu rezonanţă voievodală. În 1944, așeza în fruntea volumului „Jurnal de lector” un eseu despre urbea natală, cu un titlu cu semnificaţii adânci: „o schelă porto-franco”, evocând miracolul Brăilei în pragul veacului al XX-lea. dar această formulă poate fi o metaforă care rezumă exemplar propriul destin. El însuși, repetând în spirit destinul Brăilei, a fost o schelă porto-franco a literaturii române, singura, după câte știu. a stat toată viaţa „în tinda unei registraturi” și a comentat în foiletoane critice cărţile proaspăt ieșite de sub tipar. nimic mai mult, dar nici mai puţin.

dintre criticii noștri, Perpessicius este singurul care descinde din neamuri de la miazăzi. tatăl său venise de tânăr, din Ianina, orășel din nordul Greciei, la Brăila, în port, ca dragoman, adică traducător din greacă și turcă. mama, de neam din ţinutul Putnei, aducea în familie firea moldavă, adesea atât de roditoare pentru artiști. nu pretindem că explicăm destinul omului prin acest mic și sumar excurs genealogic, dar acum, când știm totul sau aproape totul despre omul Perpessicius deplin exprimat în operă, putem să spunem că rădăcinile orientale, sudice au dat un anumit timbru vocii criticului. melancolia, care trebuie să fie din rădăcinile moldave, a dat iniţial chemarea poeziei, mai apoi s-a metamorfozat și s-a resorbit în textele foiletonistului.

El admiră mai mult ambiguitatea și sugestia decât certitudinea verdictului critic. o demonstraţie tranșantă nu vom găsi niciodată în „menţiunile” sale. ca atare, vom observa în foiletoanele sale forme ale disimulării, ale aluziei, ceva de poveste orientală care în egală măsură ascunde și numește. Perpessicius a fost lipsit de spirit polemic. nu a spus niciodată nimănui maiorescianul „În lături!”. nu a scris niciodată „împotriva” a ceva, ci întotdeauna „întru” ceva. a fost cu desăvârșire un spirit agoral, dar nu a

Perpessicius cel Bun

Viorel CoMAn


coborât decât ocazional în cafeneaua literară și atunci numai cu mari prieteni. nu s-a încurcat niciodată în boemie cu plevușca. a preferat să rămână cu reflexul de a privi lumea de pe un promontoriu imaginar, cum făcea în copilărie, la Brăila, când privea dunărea, curgerea, de pe insula de mușeţel din malul falezei de lângă casă. s-a însingurat și nu a lăsat nicio zi fără să scrie un rând și fără să citească o mie. cu puterea gustului său literar a mărturisit adevărurile pe care le-a crezut esenţiale despre literatura vremii sale. a fost o redutabilă mașină de citit. Vreme de aproape jumătate de veac a avut rubrică în cele mai importante reviste literare românești. Și mai e ceva: ca să completăm activitatea de critic literar, vom adăuga o activitate fundamentală: a făcut ordine cum nimeni nu ar fi putut să facă în muntele fără steril al manuscriselor eminesciene. Pentru finalizarea marelui șantier de ordonare și editare a manuscriselor eminesciene, a fost nevoie de „colective” de cercetători. ceea ce a făcut singur în trei decenii, au finalizat alţii în patru decenii, spre zorii anului 2000. Perpessicius dezvoltă o ipostază a maiorescianismului, alături de G. călinescu, tudor Vianu, Vladimir streinu, Șerban cioculescu. criteriul fundamental: opţiunea pentru criteriul estetic al operei literare. Și-a semnat toată opera cu pseudonimul „Perpessicius” – în traducere liberă, „cel tăbăcit de suferinţă”. La început era adăugat numelui real, apoi, după ce s-a impus în mentalitatea publică, a semnat numai cu pseudonimul năzdrăvan, adoptat încă din 1915, din poză romantică, deci mai devreme cu un an de nenorocirea de pe dealul dobrogean care avea să-i rănească braţul drept și să-l oblige să scrie cu mâna stângă. nu știa atunci, în tinereţe, când își amușina destinul, că adesea „cuvintele atrag realul” (n. stănescu). Perpessicius nu e anunţat de predecesori, nu e urmat de epigoni. a avut o existenţă jertfelnică, pusă în slujba literaturii române. nu a avut stăpân, nu i-a dat nimeni ordine. Și dacă va fi fost vreunul care să-i fi dat, a preferat să se retragă. E în el o nevoie maioresciană de independenţă. a avut gust literar infailibil, cum marii muzicieni au ureche muzicală absolută.

citat adesea, citit puţin, pomenit arareori, credem că Perpessicius merită mai mult. dacă te lași furat și te obișnuiești cu studii și cronici literare ale unor firi năvalnice, care dau spectacole de personalitate - un G. călinescu scriind cronică literară ca și cum ar preda o lecţie de anatomie, un Șerban cioculescu, zis și „cel Rău”, care scotocește cu cruzime în cotloanele operei, un E. Lovinescu așezând cu oarecare tandreţe opera în pat procustian – când te întorci la un foileton de Perpessicius, simţi imediat un șoc. Într-o lume literară românească în care competitorii sunt „oameni care nu pot să-și taie unghiile urii”, cum scria George călinescu într-o scrisoare către al. Rosetti, cronicile literare ale lui Perpessicius nu seamănă cu ceea ce citim de regulă, au un sunet nou, de text care vine din altă parte. El rămâne cel mai important foiletonist nu doar din epoca interbelică, ci din toată literatura română. nu doar prin număr - a scris aproape 2000 de foiletoane! – ci mai ales prin nivelul artistic la care a ajuns, Perpessicius l-a transformat, dintr-o specie minoră, fără miză, fragilă, într-o specie redutabilă. a avut puterea să stea un

11ANTARES AXIS LIBRI

sfert de veac în tranșeele foiletonismului critic cu o credinţă rară. Pe bună dreptate, azi e considerat un clasic al foiletonului critic românesc. din stolul de texte critice care însoţesc unele ediţii ale marilor opere literare interbelice, niciodată nu lipsește al lui Perpessicius. se cuvine să facem o observaţie fundamentală: dacă am inventaria cronicile literare care se scriu în epocă despre o carte nouă și dacă am opera cu un criteriu cronologic, am observa că Perpessicius este primul care depune mărturie despre acea operă. El e cel care dă tonul analizelor. cei care urmau nu aveau decât să se exprime în siaj perpessician sau să scrie polemic. deci rostul foiletonului este mai adânc decât se crede. numai naivii cred că e o formă de slăbiciune. În aparenţă, texte fiabile, care nu rezistă mușcăturii timpului, în realitate, prin însumare, ele ilustrează exemplar misiunea unui mare critic literar asumată într-un mod special. din perspectiva foiletonistului, a emis judecăţi de valoare fundamentale. când se va face o analiză a opiniilor despre cărţile mai mari sau mai mici din epocă, se va vedea că, de regulă, Perpessicius este primul care trasează căi hermeneutice, primul care desţelenește textul, adesea în formulări memorabile.

Și despre capodopere, și despre cărţi mărunte Perpessicius a scris cu aceeași generozitate. credea, pornind de la Eminescu, că „în orice om, e o lume și face încercarea” și de aceea nicio carte nu e scrisă degeaba. El dezvoltă aici o mare lecţie maioresciană. În cultură nimic nu e inutil. totul are rost tainic, ca în natură. nici chiar în anii de mare încordare, când ordona manuscrise eminesciene, activitatea lui nu încetează, foiletonul lui apare săptămânal, ca o bătaie de metronom, marcând clipa. În aceste foiletoane, Perpessicius a folosit toate harurile unui mare spirit. El avea melancolia grea, costiniană sau cantemirească, ieșită nu din vreo stare trecătoare, ci din reflex greu, cărturăresc. El privește arta ca pe o formă ultimă a luptei omului cu timpul. de aceea se cuvine să spunem că a făcut din exerciţiul critic din „tinda registraturii” un mod subtil, adesea tainic, de a spune adevărul. Și nu în ultimul rând, să mai spunem un adevăr: Perpessicius nu a avut nevoie să-și revizuiască foiletoanele. În anii ’60, când le pregătea pentru tipar, îndreaptă doar erorile tipografice, nu

perpessicius


reformulează, nu folosește croșeta, nu modifică perspectiva din care au fost scrise. ne-am obișnuit să analizăm poezia, proza, teatrul, eseul, dar niciodată foiletonul. E adevărat, fiecare din colegii de generaţie poate avea parte de analize ale unor foiletoane ca opere de artă, dar niciunul nu e mai îndreptăţit decât Perpessicius. Harul formulărilor memorabile, demonstraţia riguroasă, stilul scotocitor revelator, eleganţa argumentelor sunt elementele cele mai bine reprezentate de colegii de generaţie. Perpessicius a făcut din cea mai umilă specie literară – foiletonul critic – operă de artă. modul în care Perpessicius își începe, de regulă, un foileton este un prilej de reflecţie. Putem vorbi de o adevărată poetică a începutului: este evocat aici un adevărat ceremonial de trecere din cotidianul apter, la ficţiunea operei. Exista în prima pagină a foiletoanelor critice ale lui Perpessicius o adevărată strategie a învăluirilor, cu provocări, cu mirări, parcă ar sta de vorbă cu sine și nu ar investiga o carte. Perpessicius notează cu fidelitate tot ce i se întâmplă în timpul în care are în mână cartea de analizat, prejudecăţi, amintiri, gânduri. Primele fraze ale foiletoanelor ţin mai degrabă de jurnal decât de foileton critic. autorul, după ce a identificat cartea ca o pradă, se învârte în jurul ei, ca un vultur îi dă ocol în cercuri din ce în ce mai mici. frazarea e amplă, cu sintaxă bogată. În aparenţă e un moment al incertitudinii. În realitate e un ceremonial de trecere de la timpul profan, diurn, la un alt timp, sacru, al lecturii. El e urmat rapid, de un alt ceremonial, la fel de complex. În aceste „zboruri” din preajma operei cu amușinări, aparente bâjbâieli, autorul, de fapt, caută o trapă sau locul unde să decupeze o trapă pentru a coborî în pivniţele textului. Perpessicius nu scrie niciodată din exterior, pictural, ci numai din acest punct central al operei din perspectiva căruia emite judecăţi de valoare. acest interludiu mai are un rost tainic: autorul face primele exerciţii de metamorfozare. foiletonistul este, de fapt un mare histrion. El nu scrie despre un text până când nu se acomodează cu el, până când nu „intră în pielea” unui actor care interpretează un rol. de aceea foiletonistul trebuie să practice lunar câteva exerciţii de acomodare care, de fapt, sunt exerciţii histrionice de metamorfozare, de intrare în rolul potrivit, din perspectiva căruia să interpreteze opera. tot ce e durabil în foiletonul perpessician este scris respectând acest canon. Perpessicius nu-și scria cronica până nu găsea acel punct de afinitate care să-i dea prilejul să emită judecăţi de valoare. scria săptămânal despre cărţi de toată mâna, de la capodopere până la cartea măruntă, de serie. acest ceremonial de metamorfozare a firii sale până devenea un histrion în armonie cu textul este de sorginte orientală. E un scenariu de basm trăit de un critic literar. Identificăm aici unicitatea lui Perpessicius și felul în care aceste foiletoane ilustrează o formă hibridă, unică la noi, de a face critică literară.

ARTA

CRITICII


În coada de cometă a postmodernismului apare generaţia care se revendică, în principiu, de la cristian Popescu, numită Generaţia ’90. abia douămiismul, care ar fi vrut să execute o spectaculară volte-face (nu suficient de reușită, dar... a fost un început), a demarat o îndepărtare efectivă de mitologiile postmoderniste. alexandru mușina contesta existenţa postmodernismului românesc pe motivul că nu am fi avut condiţiile economice specifice ţărilor unde acesta a apărut și s-a dezvoltat. E adevărat că între postmodernismul românesc și ceea ce critica occidentală a numit cu acest apelativ există nuanţe diferite sau chiar disocieri importante uneori (din păcate, nu e locul aici pentru a plonja în filosofia curentului). tot atât de adevărat este și că, în anumite cazuri, ideile nu așteaptă să ajungă din urmă cadenţa economiei, ci se lansează mult în avangardă.

douămiismul a părut însă tuturor că a adus un limbaj detabuizat. au fost acuze serioase de pornografie din partea unor scriitori și critici cu nume, chiar dinspre conducerea de atunci a uniunii scriitorilor din România, la adresa membrilor cenaclului „Euridice”, condus de marin mincu, unde douămiismul a fost profesat la scenă publică, uitându-se că încă de la începutul anilor ’90 reviste, precum „Phoenix” sau, mai apoi, „artPanorama”, revistă de literatură, nota bene, cu o scurtă existenţă, doar câteva numere, practicaseră această dezlănţuire pe diapazonul sexual.

ca o paranteză, cam tot atunci – căzând cenzura oficială – a intrat și pornografia pe piaţa românească. La nivel de producţie literară propriu-zisă, poetesele și prozatoarele din prima decadă a intervalului la care ne referim (angela marinescu, Rodica draghincescu, saviana stănescu, diana manole

radu VoinEsCu

1990-2012Mutații ale valorilor estetice


ș.a.) făcuseră o breșă imensă în ceea ce am putea numi decenţa limbajului literar. În fapt, acestea au dat tonul efectiv pentru o literatură „viscerală” (expresia îi aparţine lui Ștefan Borbély), ce avea să fie pusă, mai târziu, doar în cârca douămiiștilor. de ce s-a întâmplat așa, în ciuda antecedentelor? Probabil pentru că niciodată până la ei, până la douămiiști, de la avangardiști încoace, avangardiști care nici nu sunt atât de bine cunoscuţi (în orice caz, nu pentru douămiiști), nu se pretinsese că aceasta trebuie să fie noua orientare literară. sexul devenise cuvântul de ordine, dar literatura publicată în această perioadă, cu foarte rare excepţii, nu rezistă, plasându-se în zona unei superficialităţi din care se recuperează, poate, doar partea de experiment și, evident, curajul, ideea de a îndrăzni să scrii în contra bunelor moravuri ale epocii. (asta... în teorie, pentru că bunele moravuri ale epocii noastre sunt doar o iluzie bună pentru a-i pedepsi, în numele ei, pe profesorii slabi de înger care au cedat avansurilor elevelor lor nubile. La nivel general, lumea românească de azi trăiește într-o trivialitate manifestă, fiind traversată constant de scandaluri sexuale banalizate prin număr și agasante prin infuzia de cuvinte obscene cu care în special presa infestează mediul public în general și pe cel cultural în special.)

s-a produs în această perioadă o deplasare spre trivial a literaturii, teatrului, muzicii, artelor vizuale, ca și a vieţii cotidiene și a gustului public. Iar scriitorul a început tot mai mult să ţină seama de acest gust. simptomatic este romanul Orbitor, de mircea cărtărescu. cele trei volume au apărut la distanţă de câţiva ani unul de altul și fiecare caută să ţină cont de nivelul de gust și de instruire ale publicului din perioada în care a fost scris. așa se face că se poate vedea o scădere a nivelului artistic al cărţii cu fiecare volum dar, în același timp, se poate decela cam pe unde se situa gustul publicului majoritar sau presupus majoritar pe care, teoretic, se bizuia scriitorul în căutarea succesului în respectiva perioadă a elaborării.

optzecism, nouăzecism, douămiism (s-a discutat mult, în critica noastră, mai ales între anii 2000-2008, despre ideea de generaţie, despre justificările sau, dimpotrivă, despre inutilitatea și inaplicabilitatea ei) au fost tot atâtea tribulaţii ale literaturii române în ultimii treizeci de ani, tot atâtea „rătăciri”, le-ar spune unii mai direct. au fost, cred eu, abateri de la fluxul mare al literaturii, dar nu chiar rătăciri (excluzând perioada „cathară” – cum aș numi-o preluând o expresie a lui steinhardt – a postmoderniștilor de la „observator cultural”), pentru că latura experimentală a constituit un atelier al mijloacelor de înnoire, dar și un imbold, o provocare, pentru tinerii care doreau să se afirme. Este cert că azi, din plutoanele optzecismului și ale urmașilor lor au supravieţuit câţiva scriitori a căror importanţă se va vedea mai mult abia după ce timpul va mai trece. Și vor rămâne, demni de a intra în manualele de liceu, în afară de câteva scrieri programatice de început, poate mai cu seamă prin ce au scris după desprinderea din formaţie.


În tot acest timp s-a scris însă și literatură mainstream. au coexistat mai multe generaţii, deși revolta și respingerea celor dinainte din partea celor tineri a fost, din 1990 până de curând, mereu prezentă. Privind în general, toţi autorii au avut publicul lor, atât cât a fost. critica, însă – mă refer la acea parte a criticii care a deţinut cea mai mare influenţă, beneficiind de vectorul principalelor reviste – a acordat mai puţină atenţie acestor cărţi și autori, unii fiind socotiţi (uneori pe bună dreptate, alteori nu), „prea” tradiţionaliști, alţii de-a dreptul retrograzi. mai ales unii dintre autorii care avuseseră cariere literare în vechiul regim și, dintre aceștia, Generaţia ’60 cu deosebire – în ciuda faptului că nu toţi scriitorii făcuseră concesii ideologice, dincolo de unele cedări în faţa cenzurii – au fost marginalizaţi astfel, cronici despre volumele lor apărând sub semnături mai puţin sonore, în publicaţii de provincie ori cu mai mică amplitudine la nivel naţional. așa se face că în momentul de faţă se impune o revizuire din perspectiva unui punct de vedere actual a întregii liste de apariţii editoriale a acestor două decenii la care ne referim.

poezia. a fost, fără îndoială, vedeta primului deceniu de după decembrie 1989, situaţie care s-a prelungit chiar și în prima jumătate a celui de-al doilea deceniu, când mai multe voci – curios, mai cu seamă venite dinspre cercul poeţilor cu autoritate, Liviu Ioan stoiciu, între alţii – au denunţat mediocritatea poeziei românești contemporane. Eroarea de perspectivă a provenit din faptul că, la momentul respectiv, lobbying-ul pentru douămiiști se arăta deosebit de agresiv, așa încât, printr-un proces care a condus la o imagine metonimică, la nivelul celor mai mulţi dintre literaţi s-a creat impresia că aceasta era producţia care conta. nu putem exclude, în acest context, nici ideea unor temeri legate de concurenţa în arena literaturii.

de asemenea, vorbind comparativ, se neglija și se neglijează și acum criza profundă în care se află poezia occidentală, sărăcirea ei tehnică și tematică. În raport cu aceasta, mediocritatea poeziei române era una... aurită de-a dreptul. dar dacă privim și către poezia spaţiului ex-comunist în ansamblul lui, către poezia rusă, cu deosebire, care dovedește o forţă ce o propulsează drept avanpost foarte înaintat al poeziei globale, ne dăm seama că mai avem multe de valorificat. În aceeași ordine de idei, este un mare handicap pentru noi lipsa cvasi-totală de relaţii, instalată după 1990, cu literaturile latino-americane, antileze, asiatice sau africane. abia mai în ultimii ani, unele reviste au reluat, graţie poeţilor care au mai fost invitaţi la diferite festivaluri prin lume, publicarea traducerilor din literatura acestor părţi ale globului. amintesc, între acestea, de revista „Poezia”, de la Iași, al cărei responsabil este marius chelaru, care de la apariţie caută să suplinească această lipsă printr-un program coerent și sistematic susţinut, dar și „cronica”, tot de la Iași, precum și meteorica „Poesis Internaţional”.

În context naţional, autorii postmoderni au fost, desigur, favorizaţi.


Receptarea lor s-a făcut, însă, preponderent prin activitatea critică a poeţilor și a prozatorilor generaţiei, criticii consideraţi „de meserie” părăsind, cu puţine excepţii, scena literară a anilor ’90, unii trecând în nefiinţă, alţii, majoritari, îndreptându-se către alte domenii. fenomenul necesită o abordare separată, iar noi am încercat aceasta, într-o oarecare măsură, în cadrul ediţiei din 2011 a colocviului de critică al asociaţiei scriitorilor din București, care a avut ca temă „strălucirea și suferinţele criticii de întâmpinare”. autorii nouăzeciști s-au integrat voluntar în convoiul de după cristian Popescu. s-au creat grupuri de forţă, chiar mici carteluri de susţinere la reviste, jurii, edituri – poezia se transforma într-un domeniul al afacerilor. nu a durat decât puţină vreme.

Lirica feminină s-a manifestat eclatant în anii ’90. dacă înainte recitalurile de poezie erau relativ cuminţi, pe o linie oarecum tradiţionalistă, cuvântul de ordine a devenit acum șocul. motiv pentru care poeţii și-au pus în mișcare histrionismul, nu întotdeauna inspirat, în cadrul recitărilor publice la diferite festivaluri poetice (numeroase și înfloritoare și azi, după un prim șoc al neînţelegerii modului în care se pot vehicula bani în asemenea întreprinderi), acesta devenind din ce în ce mai debordant, până când, de la un punct încoace, notele lui s-au estompat. un fenomen trebuie încă remarcat. mai precis, dacă înainte de 1990, ce se putea integra într-un recital de poezie erau un pian, o chitară ori un flaut, astăzi se preferă, sub influenţa poeţilor din spaţiul anglo-saxon, dar nu numai a lor, combinarea cu versurile a sunetelor unor instrumente arhaice sau a onomatopeelor. sunt și recitaluri în care onomatopeele și producerea unor sunete nenaturale ţin loc de mesaj poetic, prizat nu numai în manifestările din cluburi, cafenele și baruri, unde se organizează asemenea manifestări, ci și pe scenele unor festivaluri mai cu pretenţii.

ultimii ani par să aducă în poezie, după „răceala” postmodernistă și post-postmodernistă, o apropiere de om, o revenire la umanism, într-o paradigmă care este a timpului nostru, chiar cu un romantism (sau, cum am propus într-un text, un „romanticism”) de ultim moment.

nu este de neglijat mediul virtual. se publică mult poezie on-line, de la cea religioasă (care a cunoscut un reviriment fulminant, meritând și ea un capitol aparte în istoria acestor mai bine de două decenii), la cea plină de motive adolescentine sau îmbibată de tehnicism, cu deosebire din sfera limbajului folosit în Internet. diverse site-uri și blog-uri postează masiv și poezie din sfera unor mișcări ce ţin de diverse straturi de cultură urbană actuală sau mai puţin actuală: gothik, rap, heavy, rock, emo, satanism chiar, și așa mai departe.

s-a încercat acreditarea mai multor curente în această perioadă. dintre aceste tentative, voi aminti doar două. unul a fost fracturismul, discutat, salutat, invocat în cronici și analize, din păcate, nesusţinut printr-o poezie care să-i transforme intenţiile teoretice și tehnice, destul de subţiri, de altfel, în texte ilustrative, și altul


personalismul literar, iniţiat de subsemnatul, fără absolut niciun ecou, nici măcar din partea criticilor care mi-au comentat volumele și care a părut că nu au știut ce să facă cu el. a existat, peste toate aceste încercări, o evoluţie vizibilă de la complicatele arabescuri textualiste, solicitând cultural cititorul, la un minimalism care nu a înţeles decât arareori că economia de mijloace nu trebuie să însemne și economie de sens. autorii ultimilor trei-patru ani se arată însă din ce în ce mai cultivaţi, iar critica pare să aprecieze efortul lor de a dirija poezia către o normalitate, să-i zicem, actuală, adică în acord cu timpul.

au fost integraţi poeţii din Basarabia, dar primirea entuziastă din primii trei-patru ani de după Revoluţie s-a domolit după ce au trecut momentele de euforie legate de reîntregirea spirituală a literaturii române, autorii pe care se mizase, onești, patrioţi, curajoși, militanţi pentru literatura în limba română și pentru valorile acestei literaturi s-au dovedit a nu fi, cu foarte puţine excepţii, la înălţimea unui canon tacit, a unui nivel la care literatura din ţară ajunsese.

mai nou, însă, câţiva poeţi s-au impus și din această zonă, cu particularitatea că în referirile la textelor lor nu se mai face decât arareori caz de faptul că respectivii scriu în Basarabia. unitatea literaturii române devine o chestiune implicită, de la sine înţeleasă.

proza a fost defavorizată din start. Pe de-o parte, cum am spus, de interesul pentru ziare, de apetitul pentru poveștile colportate de acestea (ziarele s-au substituit la noi, din ce în ce mai mult, prozei de colportaj, practicată după scheme pe care personal le-am descifrat și le-am lămurit cu alt prilej). sfera politicului, cu evenimentele ei captivante, a generat o fascinaţie irezistibilă pentru mulţi dintre potenţialii noștri cititori. ca și, desigur, invazia de traduceri (un subiect pe care nu putem să îl dezvoltăm mai mult aici, dar în legătură cu care e de spus că abia de vreo zece ani lucrurile au intrat în normal, aducerea unor autori străini, cunoscuţi pe mapamond, pe teritoriul limbii române făcându-se din ce în ce mai sistematic și la un nivel profesional tot mai perfecţionat).

Și aici trebuie invocat faptul că lipsa poveștii în textul postmodernist a adus o erodare a interesului pentru roman. ar fi fost nevoie, în ultimii ani ai vechiului regim și în primul deceniu de după căderea acestuia, de o pledoarie nu doar la nivel teoretic pentru această revenire la ficţiune, la story. astăzi, cu o întârziere de aproape două decenii, proza și-a revenit aproape complet și este pe cale să asimileze bunele scheme de creaţie ale marilor romane care au făcut succes în lume de-a lungul timpului, scheme venind în atingere cu acelea rodate mai apoi până la tocire chiar, ale literaturii de consum, dar acest fenomen, din unghiul din care discutăm aici, nu are importanţă.


Literatura de sertar, memorialistica, jurnalele. a fost privilegiată mult literatura memorialistică și jurnalele. multe dintre aceste cărţi au fost cărţi de sertar. s-a spus în glumă, dar cu o bază foarte serioasă, că a existat și un „sertar al securităţii”. ceea ce este exact. nu toate manuscrisele s-au putut recupera, deși am avut parte de spectaculoase și preţioase salvări. de asemenea, literatura generată de detenţia în închisorile regimului comunist a determinat un interes mai mult decât justificat. multe cărţi din această arie, din nou, aparţinând memorialisticii.

s-au putut edita, în sfârșit, operele unor scriitori care fie aveau interdicţie la publicare, fie nu reușeau să treacă de barierele cenzurii. s-au produs și aici supralicitări. dacă n. steinhardt este mereu o miză pentru publicul „specializat”, dar nu numai, literatura lui I.d. sârbu se dovedește, pe an ce trece, una care a fost mult supraevaluată, în momentul de faţă o serie de critici aplecându-se cu mai pronunţată obiectivitate, fără inflamări de entuziasm, de acest autor. Gustul a fost minat și aici, ca și în alte cazuri, de judecata etică, dominantă, în anii de după decembrie 1989, la nivelul evaluării operelor și scriitorilor.

ISTORIE

LITERARĂ


La 28 aprilie 2000, la o clinică din Berlin, înceta din viaţă un fiu al urbei noastre, ovid s. crohmălniceanu, pe numele originar moise cahn - croh, cum era numit de apropiați sau moni, cum i se spunea în familie. s-a născut la Galați, acum 92 de ani, la 16 august 1921. tatăl lui era aizic cahn (33 ani), iar mama, născută în Bucovina, a fost Ernestina cahn, născută Leibovici (30 ani).

studiile primare și liceale le-a absolvit în orașul natal. a fost absolvent al Liceului „Vasile alecsandri”, dar în 1940, pe motive rasiale, a fost nevoit să-și întrerupă studiile tehnice superioare, pe care le-a continuat după război, absolvind Institutul Politehnic din București și obținând diploma de diplomat-Inginer în construcții.

din relatările lui Boris marian mehr, postate online pe „REțEaua LItERaRă”, în 10 decembrie 2011, aflăm că destinul acestui om de mare rafinament cultural și artistic a fost cu suișuri și coborâșuri, cu umbre și lumini:

debutul publicistic și l-a făcut în 1944, la publicația „Ecoul”; între anii 1947-1951 a fost redactor la revista literară „contemporanul”; 1951-1953 - la Editura didactică și Pedagogică, la „Viaţa Românească”; între 1963-1966, redactor șef adjunct la „Gazeta literară”; din 1966 a fost profesor la facultatea de Litere din București. În anii ‘80, a condus cenaclul „Junimea” pentru tineri scriitori, unde a propulsat multe tinere talente. a publicat antologia „desant ‘83”, „prima manifestare de grup a unor tineri de orientare nepolitizată”. a scris și proză sf.

În 1992 a emigrat din ţară, în urma unor tracasări repetate, motivate de începuturile carierei sale de critic proletcultist, dar și din motive de sănătate.

din vasta sa operă, menționăm: „cronici literare”, „amintiri deghizate”, „despre originalitate”, „Istorii insolite”, „Literatura română și

Violeta ionEsCu

Ovid S. Crohmălniceanuginerele pictoriței Lola Schmierer Roth

Critic literar sau personaj de roman?


expresionismul”, micromonografii comparative: Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, tudor arghezi etc., „Istoria literaturii române între cele două războaie”(3 volume – lucrare intens supusă multor critici); împreună cu Klaus Heitmann, a scris „cercul Literar de la sibiu și influenţa catalitică a culturii germane” - o lucrare valoroasă despre o mișcare puţin cunoscută în anii dictaturii; a publicat o antologie a poeziei franceze de la Rimbaud până în zilele noastre (era un bun cunoscător al culturii și literaturii franceze).

Postum, a apărut la Ed. Hasefer „Evreii în mișcarea de avangardă din România”. tot postum i-a apărut o reeditare a volumului „amintiri deghizate”, ediție îngrijită și prefațată de Ioana Pârvulescu (prima ediție, puțin cunoscută, a apărut în 1993, când autorul era deja la Berlin).

obiectiv, Boris Marian Mehr consemnează în amintirile sale: „trebuie cunoscut faptul că, alături de savin Bratu, Ion Vitner, s. damian, Vicu mândra, nicolae moraru ș.a., ovid s. crohmălniceanu a adus servicii proletcultismului, deservind totodată evoluţia pozitivă a literaturii în anii totalitarismului. meritul său este că a renunţat la aceste poziţii retrograde, am spune chiar condamnabile, încă din anii ‘80, înainte de căderea regimului. mai mult, a fost atacat și pentru originea sa etnică, de diferite grupări din țară și străinătate.

un fost coleg al meu de liceu, care l-a avut profesor la facultate pe ov. s. crohmălniceanu, îmi povestea prin anii ‘60 că studenţii admirau erudiţia și deschiderea spre dialog a dascălului lor, modul în care știa să trezească interesul pentru cultură și cum încuraja talentele tinere. a fost un om supus vremurilor, iar contribuţia sa nu poate fi ignorată, în special de generaţia «optzeciștilor» care au fost favorizaţi prin prestigiul de care se bucura ovid s. crohmălniceanu. cine vrea să ridice o piatră împotriva memoriei sale să se gândească la ceea ce a făcut totuși bun pentru cultura română.”

Ov. S. Crohmălniceanu


din amintirile care ne-au parvenit din Berlin, de la cumnatul său, prof. Alexandru ionescu (amândoi au fost ginerii pictoriței gălățene Lola schmierer Roth), aflăm mai multe amănunte despre biografia sa:

„În familie și în școală a învăţat și limba germană. În anii 1941-1944, datorită legilor antisemite, a trebuit să întrerupă cursurile universitare. Pentru a-și asigura ceva bani pentru supravieţuire, a scris foarte multe articole prin care critica scriitorii americani. articolele lui au fost publicate chiar și în ziarele de extremă dreaptă. atunci a ales pseudonimul literar de ovid crohmălniceanu, care, potrivit afirmaţiilor lui, derivă dintr-un cuvânt evreiesc ce s-ar traduce ca «spermă». tot din afirmaţiile lui, scriitorii americani criticaţi de el nici nu au existat...

În această perioadă s-a înscris și în Partidul comunist. a fost un marxist convins și ceva leninist, dar, cu toate că aprecia lupta lui stalin contra nazismului, nu i-a acceptat dictatura după venirea lui Groza la putere. El era printre puţinii intelectuali care erau membri ai Partidului comunist din România și datorită scrierilor lui critice la adresa unor scriitori inventaţi a fost considerat critic literar și a fost introdus într-un colectiv care a avut sarcina de a analiza activitatea scriitorilor români până la 23 august și să aprecieze care au avut activitate nazistă. Rezultatul a fost că modul cum a lucrat, absolut toţi scriitorii au fost corecţi. mai bine zis, au fost făcuţi corecţi. toate scrierile considerate incorecte au fost excluse. de exemplu, la Eminescu au fost eliminate poezia «doina» și publicistica. a fost ales și în biroul de conducere al uniunii scriitorilor Români. nefiind de acord cu dictatura, a evitat să se lanseze în activităţi politice. Încă de când era în România a avut cancer la rinichi și a pierdut unul. moni – cum i se spunea în familie - a avut și o soră care avea o influenţă nefastă asupra lui. El a reușit să-i obţină pașaport pentru franţa ca să-și facă o operaţie de cancer și ea nu a mai venit înapoi. El totuși primea în fiecare an delegaţie pentru Germania și bineînţeles, făcea și un drum în franţa. această soră a lui era arhitectă și a fost colegă de serviciu cu Ruth, soția lui moni și sora soției mele, anne Louise. tot ea a fost cea care l-a sfătuit să solicite emigrarea în Germania. moni a încercat să câștige ceva bani și s-a angajat ca profesor asociat la universităţile din Berlin și münchen, dar a avut ghinion, căci primea ajutor social și a trebuit să predea sumele încasate la căminul unde au fost cazaţi. după plecarea din cămin, crohmălniceanu a scris, în colaborare cu un șef de catedră din Heidelberg, o carte referitoare la colaborarea germano-romană, pentru care a primit o sumă foarte bună: 80.000 dm. din păcate, i-a parvenit abia când era deja internat în spital. a avut metastază ca urmare a cancerului pe care îl contractase încă de când era în România și a încetat din viață la 28 aprilie 2000, în clinica din Berlin.

ovid crohmălniceanu a fost o personalitate recunoscută nu numai în țară, dar și în Europa. La înhumare au participat peste 70 de persoane, printre care și ambasadorul Român la Berlin”.


*

multe alte amintiri despre el găsim în relatarea ioanei pârvulescu, fosta lui studentă și apoi colegă de cenaclu la „Junimea”, care, în prefața volumului „amintiri deghizate”, Humanitas, 2012, îl vede pe ovid s. crohmălniceanu ca pe un „personaj de roman”:

„Pe biroul profesorului crohmălniceanu din locuința sa bucureșteană stătea mereu un volum Gongora, pe a cărui supracopertă era reprodus chipul celebrului poet spaniol pictat de Velasquez. cartea era așezată în picioare, spre privitor, ca un tablou, și mi-am dat seama imediat de ce: portretul semăna destul de bine cu figura criticului, iar expresia ochilor care priveau semeț, gura ușor încrețită a celui care știe ceva despre roata lumii, precum și o anume hotărâre a figurii erau pur și simplu identice. Profesorul își pusese așadar o oglindă estetică în față și, cu toate că nu spunea explicit lucrul acesta, era un loc care cu siguranță că îl amuza copios.

În ce mă privește, îl vedeam mai degrabă ca desprins dintr-un «roman detectiv» scris de sir arthur conan doyle la sfârșitul secolului 19, decât din secolul de aur spaniol: trenciul, pipa stinsă și pălărioara în carouri nu cred că erau întâmplătoare în ținuta lui, te trimiteau la sherlock Holmes și, dacă l-ai fi întrebat ce personaj de roman vrea să fie, s-ar fi simțit probabil grozav în Baker street, cu un doctor Watson alături, analizând cu atenție cine știe ce misterioasă afacere”... „Era pasionat de film (Hitchcock era favoritul în mica sa filmotecă), ceea ce-l apropia de alex. Leo Șerban. mai tânărul cinefil și prieten locuia la doi pași de apartamentul mare și bine împărțit pe care profesorul și soția lui, Ruth, îl ocupau cu chirie în strada dionisie Lupu 74, într-un frumos bloc interbelic. Locuința era extrem de spațioasă, cu două intrări (una de serviciu) și două balcoane. cel dinspre curtea interioară era umbrit de o viță-de-vie foarte bătrână, care-și răsucea vrejurile mai sus de etajul al doilea, astfel încât toamna, pe lângă perdeaua verde de umbră, aveai și strugurii negri la îndemână.

crohmălniceanu putea fi văzut adesea pe străzile din preajma parcului Icoanei și Ioanid, plimbându-și câinele, un cocker spaniol de o culoare rară, cum explica, maro-închis, pe care îl numise Ronț.

asemenea scriitorilor lui favoriți, profesorul crohmălniceanu, căruia toți cei din generația mea îi spuneam, între noi, croh sau crohu, avea un mod concret, artistic, de a-și contabiliza prietenii: numărul lor era egal cu al persoanelor cărora le trimitea colaje avangardiste pe post de felicitare de anul nou. Pentru asta, criticul strângea într-un dosar, timp de un an de zile, poze și litere decupate (le tăia el însuși, migălos, după contur, de prin reviste), iar la timpul potrivit le lipea pe un carton, cu urările bine țintite, în funcție de adresant. Erau pline de umor, de culoare și de veselie, fiindcă autorului lor îi


plăcea buna dispoziție. Gândirea analitică și inginerească a lui croh, formată în interbelic, se vedea nu numai în critica literară, ci și în meșteșugul sfaturilor de pe urma cărora au profitat cam toți tinerii pe care i-a avut în preajmă. o cultură literară dintre cele mai temeinice (în poezia franceză nu cred că avea sau are rival) era folosită cu grație, la momentul potrivit.

cenaclul Junimea este cel care l-a făcut popular pe profesorul crohmălniceanu. Început în 1971, a ținut până în 1990. În ultimii șapte ani, cei pe care i-am prins eu, ultima venită, avea loc marți seara (de aceea i se mai spune și «cenaclul de marți»), într-o sală din schitu măgureanu, pe care mi-o amintesc numai plină de fum. fumau, nervos, cei care citeau, fumau cei care ascultau, în timp ce croh stătea cu pipa lui stinsă în gură, amintire a anilor când fusese și el dependent de acest joc aproape literar. discuțiile se lungeau până după ora zece seara, chiar unsprezece, și generau mereu războaie ale nervilor cu portarul care ne stingea lumina și nu știa cum să ne facă să mergem acasă.”

*

din memoriile personale ale lui ovid s. Crohmălniceanu despre Galați, desprindem câteva, apărute în volumul „amintiri deghizate”, 2012, despre Biblioteca „V.a. urechia”, pe care autorul a cunoscut-o cât timp era licean la Liceul „Vasile alecsandri” din Galați, loc unde cărțile erau depozitate (mărturia aceasta este chiar foarte prețioasă prin ineditul ei), precum și altele, legate de un personaj interesant, un vânzător de cărți și reviste, «moș Bercu», bine cunoscut gălățenilor în anii de după război:

„La Liceul „Vasile alecsandri” din Galați, unde mi-am făcut studiile secundare, era adăpostită Biblioteca „V.a. urechia”, ea negăsindu-și pe atunci încă un lăcaș propriu. de prin clasa a șasea am început să o frecventez. nu călca nimeni prin sălile afectate bibliotecii în clădirea liceului, pătrundeam acolo ca într-o junglă cu animale nemaivăzute, care mă pândeau dindărătul cotoarelor miilor de cărți înșirate pe rafturi. mai ales o anexă a catalogului exercita o fascinație specială asupra mea. Privea așa-numitul fond aburel, după numele unui procuror gălățean care a murit tânăr și-și donase cărțile Bibliotecii „V.a. urechia”. Intelectual de rasă, se interesa de toate noutățile și e uimitor ce puteai descoperi printre lecturile lui (...). a ajuns, nu știu cum, într-o partidă de cărți vechi pe care le cumpărase unul din furnizorii mei, moș Bercu, anticar ambulant, placheta Bust, de-a lui dan faur. altădată am găsit la el Sadismul adevărului, de sașa Pană. dar culmea a fost într-o zi, când m-a chemat să văd niște reviste franțuzești luate din podul unei companii navale. Înainte de a proceda la desfacerea lor și transformarea în pungi pe care le vindea precupeților, voia să știe dacă dintre ele nu mă interesează ceva. se îndoia, erau reviste de comerț, după câte își dădea seama, dar cine știe? fericita întâmplare a


avut loc în anii războiului. moș Bercu o ducea foarte prost, nu mai avea voie să-și deschidă dulapul prăpădit, legat de un gard din str. mavromol. Revistele zăceau împrăștiate pe jos într-o cameră sordidă. cum mi-am aruncat ochii asupra lor, am înlemnit. La picioarele mele, zăcea o grămadă de numere din „n.f.R.” moș Bercu recunoscuse sigla cărților pe care le cumpăram de la el și asta îl determinase să mă caute. ce crezuse însă că nu mă va interesa constituia marea surpriză: o mulțime de exemplare din „Commerce”, luxoasa publicație a lui Valery Larbaud. am început înfrigurat să adun revistele, să le așez pe numere. Erau într-o stare excelentă, nici nu fuseseră măcar tăiate. din „Commerce” lipseau doar trei tomuri ca teancul clădit de mine să alcătuiască o colecție completă. am reușit să compun și vreo zece ani de „Nouvelle Revue Francaise”. Lui moș Bercu i-am lăsat doar o mulțime de exemplare din „L`Illustration” și era foarte mulțumit, fiindcă pornise să le desfacă, nerezistând ispitei să înceapă a confecționa cu ele pungile pentru care formatul lor mare era foarte nimerit. cărând pachetele de reviste spre casă, încercam să-mi explic minunea. nu era chiar așa greu. firma de unde moș Bercu adusese revistele își încetase activitatea, odată cu izbucnirea războiului. Era o societate internațională, directorul plecase în străinătate, personalul se risipise. Probabil că fuseseră semnate cândva niște abonamente de susținere, revistele soseau, nu interesau pe nimeni și luau drumul podului întreprinderii. Beneficiarul norocos al acestui concurs de împrejurări am fost eu. așa ajunsesem la Bazinul de Lemnărie, unde prestam ca elev inginer „muncă obligatorie” și supravegheam confecționarea unor saltele care urmau să fie lansate pe dunăre spre a proteja molul (digul de la intrarea în bazinul portuar – n.n.), să citesc «Metamorfoza» lui Kafka în n.f.R.-urile cumpărate.” (p. 245-247)

cât de puțin știm despre marii oameni din acest „mic” oraș de la dunăre, care, după cum se vede, nu a fost nici atât de mic și nici locuit numai de negustori!...

ISTORIE

LITERARĂ


atunci când, obosit, un om de afaceri sau un călător deschide ușa camerei de hotel, pășește într-un univers virtual identic, fie că a plătit sutele de euro la marriott-ul din piaţa centrală, fie cei zece sau cincisprezece pentru motelul aflat pe marginea autostrăzii. Patul aranjat la linie, veioza, televizorul, telecomanda, dulapul de haine cu două umerașe și o pereche de papuci de unică folosinţă, etajera în care se află o biblie cu coperte negre, baia cu cabina de duș, toaleta și chiuveta pe care sunt înșirate două săpunuri în miniatură, un capișon din plastic pentru protejarea părului și două pahare, un univers de câţiva metri pătraţi. călătorul intră și se așează pe fotoliu – de care uitasem să amintesc – aprinde televizorul, după care își aruncă hainele peste tot și după un duș scurt se trântește în pat și moţăie butonând telecomanda cu mișcări automate. deschide apoi sertarul etajerei și răsfoiește, tot la fel de automat, biblia cu foi subţiri editată de o societate biblică sau de o altă fundaţie creștină cu sediul pe undeva prin america. ce îi inspiră acestui oaspete de o noapte, poate la fel de lipsit de chip ca și camera în care se află, o carte banală, pe care a mai văzut-o poate de zeci de ori, în biblioteca de acasă, pe noptiera bunicii sau în librării, în mâna preotului la biserică sau a predicatorului itinerant în piaţa publică? dezgust și neîncredere. Basme din vremuri de demult. sau poate obiect sacru, de care evită să se atingă, spunându-și pentru încă o dată că o să se apuce cândva să o citească, pentru a afla tainele transcendentului. Într-un final, o așează la loc în sertarul de unde a luat-o, sau poate că lecturează din nou, pentru a nu știu câta oară, primele versete: „cartea Genezei sau facerea. 1. La început a făcut dumnezeu cerul și pământul. 2. Și pământul era netocmit și gol…”, la fel ca el, înfășurat în halatul de baie pufos. dimineaţa deja concurează cu lumina veiozei cu abajur de hârtie.

Mitruț popoiu

Biblia ca interpretare ştiinţifică şi ca ştiinţă interpretabilă


Algoritmi

departe de veacurile în care Biblia scrisă în buchii chirilice era păstrată în ștergar lângă icoană și valora o avere, fiind lăsată moștenire generaţii de-a rândul, cartea prin care se identifică întemeierea civilizaţiei occidentale e pe cât de atotprezentă, pe atât de rar citită – poate doar de unii teologi care o transformă în obiect de studiu sau de unii creștini evlavioși. studiată cu metodă, cu un scop anume. mai rar ca document cultural. Și mult mai rar ca o saga palpitantă de câteva mii de pagini și cu final, desigur, apocaliptic. așa se face că în teologie, această logie despre transcendent, se vorbește despre metoda de citire și interpretare a Bibliei. de fapt nu de o metodă, ci de mai multe.

metoda reprezintă calea de urmat în orice demers știinţific, pentru a se ajunge la o interpretare obiectivă, valabilă pentru întreaga umanitate. teologia modernă, aceea de școală superioară, este un domeniu de cercetare cu un grad ridicat de dificultate. Problemele de prim rang sunt acelea de a încerca nici mai mult nici mai puţin să se definească procesele spirituale, în mare transcendente, pe baza unuia sau mai multor manuale. deja puţin după inventarea tiparului, au apărut și primele reguli, primii pași exacţi, care pot fi învăţaţi, în știinţa interpretării biblice, numită exegeză. de fapt, anumite linii de interpretare existau cu mult înainte, din primele secole creștine, când apăruseră școala alegoristă de la alexandria și școala de interpretare literală de la antiohia. În secolele ce au urmat, Biblia s-a interpretat pur și simplu acceptând cele spuse de autorităţile bisericești de credinţă, adică de sfinţii Părinţi. desigur, aceștia nu aveau cum să fie întru totul obiectivi, ci mai degrabă practicau o teologie contextuală, o interpretare aplicabilă în viaţa cotidiană. teologia protestantă a adoptat mai târziu principiul sola scriptura, considerând că Biblia se interpretează prin ea însăși, fiindcă duhul sfânt luminează pe cititor. numai că s-a putut vedea la scurtă vreme că ori există mai multe duhuri, ori nu toţi cititorii sunt luminaţi. așa s-a ajuns la clasica metodă știinţifică de interpretare cunoscută sub numele de istorico-critică. Istorică, fiindcă încerca să descopere adevărul efectuând cercetări asemenea arheologilor în cultura, civilizaţia și mentalitatea autorilor biblici, iar critică, pentru că datele erau supuse unui examen riguros, în urma căruia era cântărită corectitudinea informaţiei.

metoda istorico-critică, de școală, este un algoritm aproape matematic, dar are de a face cu Biblia prin ochii filologului. demersul acestei metode teologice este un program mai degrabă istorico-literar decât teologic, urmând patru pași. Primul este critica textuală, prin care se dorește stabilirea cât mai exactă a textului biblic original, pe baza celor mai vechi și mai credibile manuscrise. această critică e necesară, fiindcă uneori manuscrisele nu coincid, iar diferenţele de text trebuie cântărite. al doilea pas este critica literară, prin care se încearcă să se reconstruiască ipoteticul text original, separându-l de ceea ce ar constitui interpolări mai târzii.


un exemplu clasic este istoria din „Ioan 8” despre femeia desfrânată, pe care niște bărbaţi furioși au adus-o înaintea lui Iisus, cerându-i să o condamne la moarte prin lapidare. această povestire, atât de iubită în scrierile omiletice, este însă întâlnită pentru prima oară într-un manuscris din secolul al optulea. așadar, este ea originală, sau o interpolare? al treilea pas este critica formei. Prin el se analizează limbajul biblic, pe baza căruia sunt stabilite atât micro-genurile literare (istorii minunate, parabole, dialoguri) cât și macro-genurile (evanghelii, epistole, scrieri profetice) folosite de autorii textelor biblice, pentru ca în final, prin pasul al patrulea, critica redacţiei, să se interpreteze geneza textului. cunoștinţele despre istoria Israelului, a orientului antic și a Imperiului Roman, precum și a limbilor vechi sunt deosebit de relevante pentru înţelegerea nașterii Bibliei.

metoda istorico-critică nu prea mai are însă de a face cu cercetarea textului la nivel existenţial. mai degrabă, pe baza acestei examinări atente se urmărește reconstituirea creștinismului primar, considerat ca fiind singurul valabil. În urma procedeelor de mai sus, textul biblic suferă transformări atât de mari, integritatea sa este puternic zdruncinată și cu greu se mai poate vorbi despre o coerenţă în ceea ce privește mesajul teologic al sfintei scripturi. Biblia este o simplă colecţie de scrieri ca oricare alta, un document istoric al unor vremuri de demult, însă cu destul de puţină aplicabilitate în concret și interesantă pentru istorici. Într-o asemenea cheie de interpretare nici nu e de mirare că a ajuns să fie cercetată aproape numai de „teologii de meserie”. E ca și cum ai încerca să faci un comentariu literar la romanele lui marquez, Kafka și camus, interzicându-ţi delectarea din universurile închise în litere de niște genii.

semne

Pe la mijlocul secolului trecut a avut loc în occident o mișcare numită „linguistic turn”. Ea își propunea să schimbe modul de a citi. Literatura, filosofia, teologia, toate sunt falimentare atunci când li se aplică zăbala obiectivităţii, fiindcă obiectivitatea este ea însăși un demers uman, imperfect. domeniul știinţelor umane poate fi cu greu închis în limitele stricte și pentru faptul că mentalităţile umane diferă de-a lungul timpului. ceea ce odinioară era important își poate pierde centralitatea, în timp ce altceva, înainte neluat în seamă, devine însăși cheia existenţei. un asemenea deziderat, odinioară ignorat, este libertatea de gândire, astăzi un fel de „must be” al societăţii apusene.

tocmai pe baza acestei libertăţi, în domeniul exegezei biblice au apărut alte metode de cercetare. Exegeza post-colonială, foarte populară în statele tinere din africa, america și asia de exemplu, se focalizează pe Biblie înţelegând-o ca manifest împotriva opresiunii marilor puteri. Exegeza feministă, populară mai ales în Europa și sua, propune noi chei de interpretare la pasaje considerate misogine sau cel puţin lipsite de corectitudine politică. aceste exegeze au meritul


de a fi contextuale, aplicabile concret, dar și dezavantajul de a fi unilaterale, de a nu putea fi acceptate de toată lumea.

o altă formă de exegeză, împrumutând concepte din știinţele literaturii, este metoda semiotico-critică. semiotică, pentru că se focalizează pe cuvinte și sintagme ca „semne”, ca mijloace de comunicare, iar critică, pentru că încearcă să valorifice asocierea de semne într-un context, după anumite reguli minime. dacă metoda istorico-critică avea în vedere istoria dezvoltării textului biblic, metoda semiotico-critică este orientată pe teoria comunicării. scopul cercetării nu mai este acela de a reconstrui universul creștinismului primar, ci mai degrabă acela de a înţelege ce anume comunică textul biblic fiecărui cititor: la momentul scrierii, de-a lungul timpului, dar mai ales pentru cel care îl citește azi.

Pentru exegeza semiotico-critică, fiecare cuvânt al unui text reprezintă un semn folosit în comunicare, acesta având un sens numai în legătură cu alte semne. Întotdeauna se vorbește despre un semn asociat unei realităţi pe care el o definește (obiect) și unui interpret. triada obiect-semn-interpret, împrumutată din teoriile de comunicare ale lui saussure, derrida și umberto Eco este fundamentală în toate procesele de comunicare, de altfel imposibile fără semne și fără relaţii.

Evitând arheologia istorică, biblică sau culturală, exegeza semiotică face abstracţie de istoria dezvoltării textului și parţial chiar de intenţia autorului. urmând teoriilor literare noi, se presupune dintru început existenţa mai multor interpretări posibile. Lectura unui text nu este niciodată un act pasiv, omul nu este și nu poate fi robot. avem de a face în actul citirii cu un proces interactiv, care necesită cooperarea cititorului. citirea e o re-creaţie. În lectură se întâlnesc universul autorului cu cel al cititorului, are loc mai mult decât un schimb de informaţii. Gustul lecturii este cu atât mai mare, cu cât se suspendă mai mult semnul întrebării cu privire la realitatea, credibilitatea sau veridicitatea celor relatate. cititorul, care se vrea uneori și exeget, nu trebuie să ignore neobișnuitul, iar astfel de efecte produse asupra lui, prin acceptarea lumii descrise de acel text, sunt din cele mai diverse.

această nouă metodă, care este tot o cale de urmat (în grecește methodos), propune trei pași de urmat. Primul este intratextualitatea și prin el se urmărește stabilirea sensului unei informaţii în interiorul unui „microtext”, se identifică tipul acţiunii, a caracteristicii eroilor descriși, precum și a conexiunilor dintre aceștia, prin recursul la procedee sintagmatice, sintactice și pragmatice. Pentru început istorioara este înţeleasă în sine, fără a se face apel la universul de cunoștinţe pe care îl posedăm deja. abia în pasul al doilea, intertextualitatea, se pornește de la premisa că orice text se află întotdeauna în relaţie cu alte texte. două texte conectate capătă un alt înţeles decât dacă ar fi analizate separat. spre exemplu, profeţiile citate în Evanghelia după marcu fac trimitere la proorocul Isaia, astfel încât se constată coerenţa și continuitatea de idei între scrierile Vechiului testament ca proorocie și cele ale noului testament, ca împlinire. În cele din urmă, interpretarea extra-


textuală sau inter-medială adaugă exegezei elementele non-verbale descrise de un text, stabilind cum anume pot schimba acestea înţelesul citirii.

metoda semiotică are în esenţă scopul de a-l iniţia pe cititor puţin câte puţin în tainele lecturii. El nu are nevoie de manuale introductive, enciclopedii și cursuri, ci doar de stăpânirea exerciţiului citirii. desigur, cunoștinţele știinţifice sunt importante, dar ele vin mai târziu, ca lămuriri ori extensii ale „romanului”.

În esenţă noi gândim intratextual și intermedial, în conexiuni aproape infinite. ceea ce se urmărește prin analiza semiotico-critică este constatarea efectului pe care îl produce un text asupra unui cititor. unui teolog versat, citirea primului capitol din Geneză îi deschide un univers familiar, evocat deseori și care nu îl scandalizează prin incongruenţa dintre datele sale și cele oferite de știinţele naturale. unui cititor cu totul nefamiliarizat, textul îi poate spune fie că dumnezeu a creat toate din iubire și a înzestrat lumea cu o frumuseţe tainică, fie că niște oameni au încercat, acum câteva mii de ani, să își explice originea lumii. desigur, acestea sunt numai două dintre efectele pe care le produc asupra cititorului un text vechi, străin, scris la origini într-o limbă care nu se mai vorbește astăzi. un alt cititor s-ar scandaliza numai la vederea crucii de pe copertă și va acuza pe proprietarul hotelului de tentativă de prozelitism.

Biblia, un roman de aventuri

Lectura Bibliei, ca și orice lectură, implică universuri diferite. călătorul obosit din hotel se poate opri deja din lectură, cufundându-se în adâncul viselor pe când citește cuvintele „întuneric era deasupra adâncului și duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Poate că va apuca să-și plimbe privirea și peste versetul al treilea: „Și a zis dumnezeu: să fie lumină!” și, interesat de creatorul luminii, va ajunge până la capitolul doi, unde se vorbește despre adam și Eva. La capitolul al treilea are deja intriga, la patru are de a face cu un roman poliţist, iar la cinci e deja saga. La capitolul 11 e manual de arhitectură, iar la 12 roman de călătorie. cu siguranţă că, oricât de prins ar fi în lectură, nu va reuși nici măcar într-o săptămână, vrăjit și nedormind, să ajungă la coperta cealaltă, unde îl așteaptă o bătălie stelară. dar o lectură bună se citește cu porţia, din mai multe bucăţi. Iar universul cărţii cu foiţe aproape transparente poate să îl prindă pe cititor, introducându-l în tainele de dincolo, dacă reușește la un moment dat să închidă televizorul și să își învingă somnul în ceasul zorilor.

30

ISTORIE

LITERARĂ

ANTARES AXIS LIBRI

In memoriam Cristian Paţurcă

chestiunea e că, de vreme ce, de aici, de la „porţile orientului”, eu, care nu-s nici „shakespeareolog” și nici vorbitor nativ de engleză măcar, pricep acest joc, nu pot să cred că de acolo, din lumea academică anglofonă, Harold Bloom, care e și vorbitor nativ și performant, deși remarcă faptul că shakespeare face un calambur (de fapt, după cum am arătat, face el mai multe, cel puţin unul în fiecare vers – motiv pentru care eu nici n-am terminat de evaluat semantic poemul: în context, patent, de exemplu, care, citit la

prima vedere cu înțelesul de „brevet”, mie mi-a smuls un hohot de rîs, ar merita o discuţie mai detaliată), chiar nu-l pricepe, fiindcă, dacă ar fi așa, asta chiar că ar fi o dovadă de prostie din partea lui – ultimul lucru de care ar putea fi bănuit criticul. or, el nu e prost, ci „isteţ”, „original” și „creativ” în mod deliberat (adică se preface în joacă, foarte încîntat de sine, c-ar fi fost prostit de shakespeare, cu riscul de a rămîne așa), prin „intentional fallacy” (căci asta este, de fapt, o mepriză), cum ar zice Wimsatt (împreună cu Beardsley), adică exact acel new critic de prim rang căruia îi dedică Bloom cartea – cam în bășcălie, îmi spune flerul, spre a-i demonstra prin conţinutul ei că, dacă vrei să ai succes cu orice preţ, în ochii celor fără simţ critic veritabil, merge și-așa, cum ar zice românul, respectiv cu eroarea intenţionată pre adevăr călcînd – dat fiind că în ochii acestui gen de public o prostie prinde cu atît mai mult cu cît și falsitatea pe care o conţine este mai mare, mai ales dacă e spusă „dăștept”, adică învăluită alunecos în erudiţie, receptorul majoritar gîndind conform principiului „nu iese fum fără foc”, iar dacă dom’ profesor universitar-doctor, adică o „autoritate”, scrie într-o carte (the medium) că așa stau lucrurile într-o chestiune, înseamnă că așa or fi stînd, nu-mi bat eu capul acum să-i pun spusa scrisă (the message) la

Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la

Harold Bloomşi doar incidental la Socrate

Viorel ȘtEFănEsCu (fragment)


îndoială, mai ales dacă am de dat un examen cu el sau cu un fidel adept de-al lui! altfel spus, nu adevărul operei îl interesează pe Bloom, ci originalitatea unei „noi interpretări” proprii a acesteia, dintr-o „nouă perspectivă” și „într-o nouă lumină” – cu orice preţ, inclusiv al falsului. drept care nu înţeleg nici de ce se preface el „aburit” de shakespeare, nici de ce, fondîndu-și teoria pe o (pseudo)eroare proprie intenţionată (adică pe o mepriză), vrea să-și „aburească” la rîndul lui cititorii, dar constat faptul și mi se pare impardonabil, mai ales ca demers critic academic, transformat în manipulare joasă a receptorului vizat (destul de reușită, se pare, dat fiind succesul teoriei bloomiene la nivel global). să mai spun că, așa stînd lucrurile, abia asta e mai grav – și moral, și juridic?

apoi, toată pledoaria lui împotriva criticului „mort”, din cauză că, vezi, doamne, acesta nu face BINE că înţelege… BINE ceea ce citește, nu e decît o justificare abracadabrantă pentru propria întreprindere critificţionistă, dar și o ofensă adusă spiritului critic veritabil, inclusiv celui autocritic implicit din sonetul lui shakespeare și, astfel, lui shakespeare însuși (whoever he was), pe care, chipurile, îl admiră (și nu știu dacă nu cumva admiraţia unor asemenea „critici” literari nu l-ar fi făcut și pe el să simtă și să spună, ca poetul nostru naţional, că laudele lor, desigur, l-ar jigni, „peste măsură”).

În fond, teoria lui Bloom susţine și că, asemenea poetului, care citește „eronat”, devenind astfel „mai” creator decît predecesorii lui creatori din poezie, criticul trebuie să-și propună să greșească intenţionat în interpretare, spre a deveni la rîndul său „creator” și a se diferenţia de predecesorii sau/și de contemporanii săi de altă orientare teoretică din critică. trecînd peste o generalizare inacceptabilă, fiindcă e o eroare conversă a unui accident sofistic tipic (nu toţi poeţii citesc eronat, în realitate, ba aș zice că poetul cu adevărat puternic, de care criticul american face atîta caz, citește de la bine la excelent, iar eronat o face, mai cu seamă, poeta… debole), întrebarea mea e: da’ de ce trebuie să fie criticul „creator” și „original” în raport cu alţi critici, în loc să fie adecvat faţă de materia supusă cercetării sale, văzută ca artefact estetic propriu-zis, și corect în evaluări și interpretări, în funcție de sistemul de referință adoptat și prezentat clar? Întreb fiindcă, pe de o parte, demersul lui Bloom nu înseamnă decît că despre o operă literară poţi spune orice, inclusiv o mare minciună, cu condiţia s-o spui „original”, „frapant” sau „epatant” – ceea ce n-are nicio legătură cu cercetarea literaturii (ci numai cu receptarea „obișnuită” a unui anumit fel de poezie „goală” de înţeles, căreia cititorul îi poate atribui ce înțelesuri vrea el – dar și ideea asta, dacă asta o fi ceea ce a avut Bloom în minte, e tot de împrumut, adică e a lui mallarmé – și e total inadecvată, ca perspectivă de lectură, în cazul sonetului shakespearian, care e plin de semnificaţii; în plus, e și una dintre bazele teoretice ale „unor parizieni”, altminteri foarte antipatici lui Bloom, care susţin că textul literar nu comunică un mesaj, ci se comunică). Pe de altă parte, realitatea este că dacă, în raport cu vreo operă de canon, de-a lungul vremii


apare și cîte-o interpretare critică mai adecvată faţă de unele care o preced (și care poate deveni, la rîndul ei, nesatisfăcătoare faţă de altele care o urmează), elementele de noutate adevărată ale acesteia nu se datorează „creativităţii” interpretului, ci sunt, exact cum spune shakespeare însuși, efectul unei mai bune evaluări/judecăţi a ceea ce fusese înţeles eronat, integral sau parţial, pînă atunci (de unde, în sfera criticii literare, și relativa raritate a unor asemenea afirmaţii al căror adevăr e verificabil și demonstrabil) – iar asta se întîmplă ca urmare a progresului cunoașterii umane generale și, pe acest fond stimulativ, a unor performanţe individuale, realizate în domeniul cercetării literaturii. Emulaţia apărută în cursul acestui proces și, în consecinţă, „bătălia” – adică agonul – „noului” critic adevărat (sau puternic, dacă vreţi, deși nu e chiar tot una) nu e nici cu predecesorii, nici cu alţi critici „concurenţi” (eventual contemporani lui), ca persoane particulare pe care le invidiază și faţă de care se simte anxios-complexat, ci se poartă cu însăși cunoașterea, nu împotriva ei, desigur, ci întru asimilarea și aplicarea acesteia, fiind provocată de unele informaţii relevante la care are acces liber și (de dorit) fără complexe, fiindcă aparţin domeniului public. Erorile care pot apărea în diverse reinterpretări se datorează, de obicei, fie necunoașterii unor date legate de obiectul cercetării, adică neștiinţei (pure și simple), fie ignorării deliberate a unor date (adică a neluării acestora în calcul, ca urmare a evaluării – prealabile – eronate a relevanţei lor), fie ascunderii deliberate (faţă de cititor) a unor informaţii relevante – iar la Bloom avem de a face cu a treia situaţie, generată, poate, de a doua (care însă nu-l scuză), dar și cu încercarea (grosolană, adică nici măcar subtilă, cel puţin pentru mine) de travestire a ei/lor în prima. cam asta ar fi, în rezumat, o „mepriză” critică. Iar eu întreb: dar chiar o fi necesară „mepriza” în critica literară?

(fragment din volumul în curs de apariție Memoria gazelei)

http://artavizuala21.wordpress.com/2011/02/11/terapia-prin-arta/1-creative_art/

ISTORIE

LITERARĂ


Traian Brăileanu intră cuadevărat în contact cu Gruparea Iconar, la finele anului 1934 –începutul anului 1935, în momentulîn care Mircea Streinul, principalulartizanalmişcăriiliterareamintite,sedesparte de Ion I. Nistor. După cumprecizeazăMirceaA.Diaconu,separecărupturadintreceidois-aproduscaurmare a faptului căMircea Streinuls-asimţit lezatdepreferinţele lui IonI.NistorpentruIulianVesperşiTraianChelariu,darşidincauzadisensiunilorapăruteîntretineriiscriitoridelaaceavreme. Pe de altă parte, intrarea luiMirceaStreinulîntabăracondusădecunoscutulsociologseproducecaurmareauneiviziunicomunecuprivirelaunnoudestinromânescşioanumeeducaţieatineretului1.Maimult,ambiieraunaţionaliştifervenţi,ceeacei-aunitînmodcert.

Atmosferaînsânulgrupăriiladatarespectivănueraunaliniştită,ci plină de convulsii, disputele intensificându-se, tinerii cernăuţeni,altădatăuniţi înefervescenţa lordea impuneonouă literatură şidease integraspaţiuluiculturalromânesc,acumsedovedescafi,probabildin cauza orgoliului nemăsurat, dezbinaţi. În acest sens, în decembrie1934,braşoveanulEmilRadianafirmăcătineriipoeţibucovineni„şi-aupierdutvremeacertându-sepentruîntâietateşisuspectându-sepechestiatalentului”2. Observaţia comentatorului braşovean se va dovedi cât se poatedeveridică.Dacă la început tensiunileexistentedoarmocneau, treptat

1 mircea a. diaconu, Mircea Streinul. Viaţa și opera, Rădăuţi: Editura Institutului Bucovina – Basarabia, 1998, p. 43.2 Emil Radian, Reviste și moravuri literare în anul 1934, în revista „frize”, an 1, nr. 10, decembrie 1934, pp. 8-11, apud mircea a. diaconu, op. cit., p. 42.

Alexandru ovidiu VintiLă

Traian brăileanu și gruparea iconar fenomenologia unor începuturi


confruntărileaudevenitpublice.Proaspăt întors în ţarăde laRomape16august 1934,TraianChelariu, rămasprim-redactor la „GlasulBucovinei”,nota în jurnalul său, pe data de 1 octombrie, următoarele: „În Bucovinapoezianutrebuieîncurajată,citriată.Înschimbenevoiedeproză.Mi-amridicatîmpotrivăpetoţicâţiascultaudeMirceaStreinul,şi-nprimulrândpeMirceaStreinul,desprecarecredcăseaflăîncălaînceputuri.Darnufacenimic.Deînvins,învingetotceeaceesincerşiserios.Numeleînvingătoruluinuarenicioimportanţă.Euam,deocamdată,omisiunedeîndeplinitîntreceideaici,omisiunecaremergeîmpotrivalor”3.

Semnificativ este că Mircea Streinul, de-a lungul întregii luniianuarie a anului 1935, nu semnează niciun articol în „GlasulBucovinei”sauîn„JunimeaLiterară”.Deşicunoscutcauntiptemperamentalşicare,deobicei,nuselăsainvitatpreamultpentruaintraînvreopolemică,MirceaStreinulstăînaceastăperioadădestulderetras,laiureşul„bătăliilor”dintrecongeneriluândparteDragoşVitencu,TraianChelariu,IulianVesper,LiviuRusu,BarbuSluşanschi,ultimiidoifăcândparteşidingrupulgiratdeTraianBrăileanuşiconstituitînjurulrevistei„Însemnărisociologice”. Urmareaacestei fracturidintre tinerii scriitoribucovineni:deacumîncolo IulianVesperşiTraianChelariunusevormaiconsidera iconarişti.De altfel, aceştia nuvor publica niciun rând în viitoarea revistă „Iconar”,publicaţiecares-aimpusînrevuisticadinBucovinaacelortimpuricafiinddeorientarelegionară.

Înanul1935,cuozi-două înaintede24 iulie, cumconcluzioneazăMirceaA.Diaconu4, când atmosfera conflictuală se acutizează, va apăreaîn capitala Bucovinei, Cernăuţi, sub direcţia lui Liviu Rusu şi MirceaStreinul, revista „Iconar”. Cu toate acestea, observăm că de fapt apariţia„Iconarului”nuputeasăaibălocîniulie,întrucâtrevistavafilunară,iarînanul1935publicaţiabucovineanăvaapăreadoardepatruorisuccesiv.Ceeace înseamnăcăputeasăvadă lumina tiparului în lunaseptembrieaanului1935.Prinurmare,auapărutpatrunumere în1935,anul I,peseptembrie,octombrie,noiembrieşidecembrie.Dupăcare,anulIdeapariţiealrevisteiacontinuatîn1936,cunumărul5pânălanumărul12,acestadinurmăfiindtipăritpedatade15august1936.Confuziaaapărut,credemnoi,şicaurmareafaptuluicăpânălanumărul8,anulI,15aprilie1936,nuafost înscrisă,pefrontispiciulrevisteisauîncasetaredacţională,lunaîncareafosteditatăpublicaţiabucovineană.Şiîncăoexplicaţie,operioadădetimp,după1989,primeletreinumereale„Iconarului”nuaufostdegăsit,lipsinddincolecţiileexistenteînbiblioteciledinRomânia. Dincolo de acest aspect, după părerea noastră nu foarte important, 3 traian chelariu, Zilele și umbra mea (jurnal, vol. II), Iași: Editura Junimea, 1976, p. 246.4 mircea a. diaconu, Mișcarea Iconar. Literatură și politică în Bucovina anilor 30, Iași: Editura timpul, 1999, p. 48.


dacădirecţiaeraasiguratădeceimenţionaţi,LiviuRusuşiMirceaStreinul,funcţia de secretar de redacţie era ocupată, la fel, de două persoane: IonNegură şiGeorgeDrumur. În ceea ce priveşte tiparul, acesta era asiguratde către Tipografia „Mitropolit Silvestru” din Cernăuţi5. Însă acest lucrunus-aîntâmplatdelaînceput:primeletreinumerealerevisteiauapărutlaTipografiaVăd.BlondovschidinRădăuţi. Precizămcămomentul apariţiei revistei „Iconar” reprezintăonouăetapă,ultima,înistoriagrupăriiliterareomonimealcăreifermentafost,fărădoarşipoate,MirceaStreinul. Vianor Bendescu mărturiseşte că poetul iconarist Vasile Posteucă

i-a relatat într-o scrisoare că deciziaînfiinţăriirevistei„Iconar” s-aluatîncasa profesorului Traian Brăileanu,de faţă fiind, pe lângă cel amintitdeja, Mircea Streinul, Ionel Ţurcanşi Liviu Rusu. Vasile Posteucăpovesteşte că primele două numereale revistei au fost scoase cu baniirămaşidelaocolectărealizatăpentruînmormântarea Valeriei Trăistaru.Numerelecareauurmatfiindtipăritecu banii din vânzarea publicaţieibucovinene.6

Dacăîntr-adevărrealitateaafostîntocmaicuceadescrisădeVasilePosteucă,desprecareseştie înmodcertcăafostunapropiata luiTraianBrăileanu, numele revistei a fost propus cu siguranţă deMircea Streinul,celcareastfelîşivedearealizatungândmaivechi,oideealacareavisatşipecareşi-avăzut-omaterializată,devenindunsemndistinctivalafirmăriispiritualităţiitinerilorintelectualidinBucovinadintreceledouăconflagraţiimondiale.

Istoricul Radu Florian Bruja remarcă faptul că: „Vasile Posteucăobserva, mai târziu, că însăşi denumirea de Iconar explica motivaţiilespiritualealeiniţiatorilorgrupării.Arfivorbadeofericităimaginefolosităde Mircea Streinul, potrivit căreia creaţiile literare puteau fi transpuseîn veritabile icoane, care să le pună în evidenţă, în modul cel mai fidel,originalitatea estetică. După cum iconostasul e locul unde credinciosulpoateadmirafrumuseţeaşiruluideicoane, închinându-seşi îndreptându-şigândurile cătreDumnezeu, tot astfel şigruparea (maiapoi revista) Iconar 5 Ioan V. cocuz, matei Hulubei, Presa românească în Bucovina (1809 - 1944), s.n.: suceava, 1991, p. 91.6 Vasile Posteucă, Mircea Streinul, 1910-1945, în „drum”, an XI, nr. 4, noiembrie-decembrie 1975, apud mircea a. diaconu, Mircea Streinul. Viaţa și opera, ed. cit., p. 44.


sedoreaovitrinăaspirituluibucovineanivitdin tradiţiişi familiarizatcucreaţiilemariiculturieuropene”7. Dacăapariţiarevistei„Iconar”reprezintăultimaetapăagrupăriicuacelaşi nume, fiind identificată, cum am arătat deja, în luna septembrie aanului 1935, începutul fenomenului, manifestat între cele două războaiemondialeşisusţinutdenouageneraţiede intelectualia timpuluirespectiv,stăsubsemnulneclarităţii.Nebuloasacareplaneazărezidă înfaptulcănus-a stabilit limpede anul întemeierii mişcării.MirceaA. Diaconu acceptăcă „izvoarele fenomenului iconarist se găsesc în revista „Muguri” pentrucă aici colaborează câţiva dintre iconarii de mai târziu, Ion Roşca, IonelNegură, Iulian Vesper, şi pentru că este prima manifestare a tineretuluiliterar, crescut – cum ar ziceMircea Streinul – la altă şcoală decât cea germană”8.Despre înfiinţareagrupăriipropriu-zise,MirceaStreinulspunecăs-apetrecutînurmaîntâlniriipecareaavut-ocuIonRoşca,încabinetulcerculuistudenţesc„Arboroasa”,înanul1931.Alteori,anule1930sau1932,loculfiindparculDominicdincapitalaBucovinei,conformafirmaţiilorluiGheorgheAntonovici. În ceea ce priveşte scopul, pur literar, era, potrivitlui Mircea Streinul, „să afirme în literatura bucovineană noi forme deartă”.Ceea ce înseamnăcă tinerii ajunşi la o anumitămaturitate artistică,pe un anumit făgaş al devenirii lor, au simţit, cum era şi firesc, nevoiasă se exprime, să arate că bucovinenii nu sunt cu nimicmai prejos decâtconfraţii, spre exemplu, dinBucureşti.Altfel spus, s-a produs o revoltă amarginiifaţădecentru,primiiconsiderândcădeţinuneltelenecesarepentrua demonstra că pot să susţină un demers ca acesta. „Aşadar, o dorinţă deîmprospătare a sensibilităţii literaturii locului cu finalitatea nedeclarată aintegrăriifireştiînliteraturaromânăamomentului,lacaresealătură,pânăîn1933,GheorgheAntonovici,GeorgeDrumurşiNeculaiPavel, toţicinciconsideraţi întemeietoriimişcării.Nupestemult timpvor aparţine acesteigrupări IulianVesper,Teofil Lianu,GhedeonCoca, LiviuRusu,CristoforVitencu, Mihai Cazacu, Sextil Dascăl, George Nimigean, Neculai Roşca,adicăaproapetoţitineriicareerautentaţisăscrieversuri(singuraexcepţieeste,probabil,GeorgeVoevidca)şi,maimultdecâtatât,câţiva scriitori din alte părţi ale ţării(cf.MirceaStreinul)”9.

(Va urma)

7 Radu florian Bruja, Presa extremei drepte din Bucovina, în „Revista de istorie a presei”, anul IV, nr. 2 (8), 2010, p. 38. 8 mircea a. diaconu, Mișcarea Iconar. Literatură și politică în Bucovina anilor 30, ed. cit., p. 40.9 Ibidem, pp. 40-41.

CRONICI

DE

CARTE


Eugen simion observă, în prefaţa la recenta carte a lui mihai cimpoi, Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic (Editura Gunivas, chișinău, 2012, 584 p.), că, dincolo de complexitatea operei sale de critic și de istoric literar, autorul de la chișinău este, în primul rând, un mare eminescolog. altfel spus, că Eminescu este arheul lucrător (nisus formativus) în personalitatea lui. de altfel, mihai cimpoi, în varii contexte, amintește de spusa călinesciană că pentru un critic român proba de foc este mihai Eminescu. G. călinescu însuși este model exemplar de scriitor total în sensul eminescian al cuvântului. nici nu e de mirare că a fost adeptul conceptului de critică totală, în prelungirea căruia creează și mihai cimpoi. dacă autorul Principiilor de estetică (1939) se salva de eclectism prin subordonarea tuturor disciplinelor la imperativul estetic, mihai cimpoi își adaugă năzuinţa unei hermeneutici ontologice ca factor unificator a ceea ce el numește mitopo(i)etică, salvându-se, la rându-i, de epigonism călinescian.

cantitativ, dar nu numai, opera de eminescolog a lui mihai cimpoi este impresionantă. dincolo de numeroasele articole și studii risipite prin diferite cărţi, reviste și ziare, s-a impus prin volumele: Narcis și Hyperion (1979, 1985, chișinău, 1994, Iași, col. „Eminesciana”), Spre un nou Eminescu (Dialoguri cu eminescologi din lume) (1993, chișinău, 1995, București, Mă topesc în flăcări. Dialoguri cu eminescologi din întreaga lume, chișinău, 1999), Căderea în sus a Luceafărului (Galaţi, 1993). masiva cercetare Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic vine să încununeze opera lui mihai cimpoi alături de cealaltă realizare de anvergură, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (patru ediţii).

cartea se deschide cu un triptic: Cuvânt-înainte, deja semnalat, al lui Eugen simion, cu Argumentul autorului, după care urmează un Tabel cronologic eminescian. Enciclopedia propriu-zisă este structurată în nouă masive capitole care acoperă aria vastă a tot ce ţine de Eminescu și de eminescologie, încheindu-se

Mihai Cimpoi şi sinteza eminescologiei

Theodor CodrEAnu


cu un Indice de nume, cu o anexă și ilustraţii sub genericul Pe urmele lui Eminescu cu Vasile Şoimaru. autorul ne oferă și un Rezumat în română, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă și rusă. documentaţia e vastă, adusă la zi. Lucrarea, de anvergură hasdeiană, este destinată a fi atât un instrument de formare-informare, cât și unul pentru lectură, oglindă a personalităţii stilistice a lui mihai cimpoi. de aceea, mi se pare că Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic, deocamdată operă unicat în cultura noastră, este destinată cititorilor de toate vârstele, de la elev până la specialist. autorul reţine esenţialul în toate articolele dicţionarului, satisfăcând exigenţele unei lucrări enciclopedice, dar nuanţând acolo unde este nevoie și formulând punctul de vedere propriu. conceptul de „dicţionar” al criteriului alfabetic este prezent doar parţial, în anumite secţiuni (de pildă, capitolul VII despre Eminescologi. Eseiști. Traducători), în majoritatea predominând aspectul enciclopedic, teoretizat, altminteri, în Argument.

Etimonul grecesc enkyklospaideia (cu semnificaţiile de înăuntru, cerc – educaţie) îi sugerează lui mihai cimpoi metafora centrală de cerc eminescian, acea „uriașă roată a vremii” stăpânite de geniul poetului, pe care eminescologul de azi intenţionează s-o refacă din plasma vieţii și operei lui Eminescu, în spiritul călinescian al criticii totale, având ţinta unei „educaţii complete” a tineretului de azi, dar nu numai. (p. 7) altminteri, spectrul lui G. călinescu este și aici invocat, mihai cimpoi propunându-și să ducă mai departe ceea ce marele critic preconiza în cap. Descrierea operei eminesciene, anume să releve „schema organică a operei lui Eminescu”. Paradoxul vine de acolo că acest organicism a fost condamnat, la rându-i, să se realizeze „enciclopedic”, prin „fragmente” și, fatalmente, ne apare „codificat”: „E un univers codificat, «runic», «palimpsestic», care reactualizează versul din Epigonii «carte tristă și-ncâlcită / ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra». navigarea cu mouse-ul în cazul în care ar fi introduse în calculator (fragmentele operei eminesciene, n.n.), ar produce delicii intelectuale de nedescris. / E un amalgam nesupus ordinii știinţifice, ci doar legii probabilităţii, asemenea variabilei aleatorii din matematică, în care găsim aliate: însemnările de lectură, notele de la curs, notaţii de diferită natură, fiziografii, adică mici tratate privind diferite domenii și denumite astfel de poetul însuși, fișe caracteriologice și lexicologice, diagrame cu reprezentări concrete sau fanteziste ale obiectelor și schemelor, ecuaţii și formule matematice de tot soiul – detalii documentare, inserturi (de felul flashback-urilor de azi), versuri, aforisme, expuneri succinte de doctrine și sisteme (referinţe la Kant, schopenhauer, Hegel), grafeme («denumirea mărimilor prin litere»), «idei vizionare», definiţii, reguli.” (pp. 8-9)

Iată-l, așadar, pe Eminescu însuși impunând cercetătorului spiritul enciclopedic, acea „coincidenţă a contrariilor” pe care o observa mircea Eliade ca fiind cheia înţelegerii „enigmei” Eminescu. (p. 10) Labirintica operă eminesciană îl determină pe autor să recurgă la diferite tehnici de cercetare și de expunere a datelor, cea mai vizibilă fiind aceea a „contrapunctului”. de pildă, elementele biografice sunt reluate din diverse unghiuri de vedere (chiar contradictorii), oglindind atât momentele și conjuncturile când au fost concepute întâia oară de către eminescolog, cât și variatele interpretări ale


istoriei și criticii literare. astfel, ni se prezintă datele din Tabelul cronologic coroborate cu cele din articolele Portret-sinteză, Biografia, Arborele genealogic, Strămoșii poetului, Personalitatea, Anturaje, Moartea civilă și altele. Tabelul cronologic apare ca secvenţă-matcă dezvoltată arborescent în alte articole. Portretul-sinteză, reluat din Dicţionarul general al literaturii române, scris împreună cu Eugen simion, este păstrat în forma de acolo, cu modificările ce se impuneau noii structuri: reconfigurarea paragrafelor, lipsa intercalărilor privind cronologia vieţii și operei, eliminarea citatelor din eminescologi și a bibliografiei, valorificată în finalul enciclopediei. În aceste texte, mihai cimpoi nu schimbă moștenirea tradiţiei eminescologice, de factură călinesciană, adoptată de academia Română, privitor la biografie, pecetea contribuţiilor personale fiind vizibilă, în schimb, în abordarea operei (de exemplu, mitopo(i)etica fiinţării eminesciene se arată convergentă cu structura unui anumit număr de mituri care străbat întreaga operă a scriitorului, cele mai multe relevate de Eugen simion). În articolele vizate, mihai cimpoi rămâne la informarea seacă și convenţională a survenirii, pur și simplu, a bolii psihice la 28 iunie 1883, cu toate consecinţele vehiculate, care, însă, lăsau în ambiguitate activitatea intelectuală a poetului din cei șase ani vitregi. Istoricii literari, chiar și G. călinescu și George munteanu, au lăsat o umbră puternică de derută în faţa corespondenţei din această perioadă, a traducerilor (Gramatica sanscrită a lui franz Bopp, operă de maximă dificultate, apoi a celor din mark twain sau Émile augier), nemaivorbind de publicistica de la România liberă și Fântâna Blanduziei, de capodoperele poetice cărora le dă forma strălucită pentru tipar etc. În schimb, revine contrapunctic, cum spuneam, cu onestitatea cercetătorului, în alte articole, unul dintre ele intitulându-se, după o sintagmă a lui n. Georgescu, Moartea civilă. totuși, o altă moștenire a eminescologiei rămâne necorectată: este vorba de convingerea lui Perpessicius, preluată de toţi eminescologii, că ediţia princeps a Poesiilor este exclusiv opera lui titu maiorescu. o preia și mihai cimpoi: „În decembrie 1883 îi apare volumul Poesii, cu o prefaţă de titu maiorescu, la Editura socec din București. Volumul cuprinde șaizeci și patru de poezii publicate între 1870 și 1883. maiorescu le pune într-o anumită ordine pentru a le da o mai mare relevanţă. Este mulţumit de ceea ce obţine, căci iată ce scrie Emiliei Humpel, sora sa: «Poeziile, așa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în românește și unele chiar în alte limbi».” (p. 26) În teza lui Perpessicius, fundată și pe scrisoarea către Emilia Humpel, există însă o adevărată piatră a ambiguităţii precum aceea de pe mormântul mântuitorului. maiorescu, demonstrează n. Georgescu în foarte documentatele studii despre ediţiile operei eminesciene (și mai ales în mihail Eminescu, Poesii, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice și scenariul probabil al ediţiei princeps de n. Georgescu, Editura academiei Române, București, 2012), este ambiguu, la maximum, când scrie așa cum sunt orânduite, fiindcă nu precizează de către cine „orânduite”? Logica aristotelică nu lăsa decât un răspuns, prin raportare la boala poetului: de către Maiorescu. dar maiorescu și-a luat măsuri de precauţie, spunând că nu „de mine orânduite”! a fost nevoie de uriașul efort benedictin și detectivistic al lui


n. Georgescu pentru a arăta că Poesii este caRtEa construită de Eminescu însuși, dar „stricată” și grav compromisă (în ochii exigenţi ai autorului) de titu maiorescu, de unde și atitudinea ostilă a poetului faţă de „cadoul” făcut de critic în foarte enigmatica vizită de la cumpăna anilor 1883-1884. sunt încredinţat că la următoarea ediţie a enciclopediei sale, mihai cimpoi va avea în vedere și demonstraţia lui n. Georgescu, dat fiind că apariţia celor două cărţi s-a produs simultan, la sfârșitul anului 2012. altminteri, trăim în inevitabila epocă a rectificării adevărului, în spirit eminescian, ceea ce mihai cimpoi și face, masivul său op născându-se chiar din această perspectivă a eminescologiei. aș zice că e meritul său de căpătâi în raport cu tradiţia eminescologică, autorul basarabean aflându-se în avangarda cercetărilor, reușind să mute centrul de focalizare eminesciană a spiritului românesc la chișinău, unde a înfiinţat, între altele, centrul academic Internaţional „m. Eminescu” și a organizat primul congres mondial al Eminescologiei, în septembrie 2012.

Parafrazând un autor vechi, nimic din ceea ce-i eminescian nu-i rămâne indiferent lui mihai cimpoi. El adună și glosează cele mai variate teme eminesciene: de la cele deja inventariate la mitul Eminescu, complexitatea structurală a universului său trecută prin clasicism, romantism, baroc, simbolism și chiar postmodernism avant la lettre. apoi cultura uriașă a poetului, cu referinţe la personalităţi istorice, figuri culturale, autori citaţi, traduși, eroi literari, personaje mitologice, trecând prin disciplinele știinţifice și filosofice care l-au marcat pe poet: filosofia, filosofia indiană, istoria, economia politică, religia, pedagogia, preocupări lingvistice, idiomatice, paremiologice etc. ar fi putut adăuga aici și dreptul, domeniu în care Eminescu a cugetat în chip original, cum dovedesc doi specialiști în domeniu: c. Jornescu și c. Petrescu (printre puţinii eminescologi care lipsesc din dicţionarul lui mihai cimpoi), în volumul Valori etice în opera lui Eminescu, Editura minerva, București, 1989.

În complexitatea ei este pusă problema încadrării poetului în tipologiile culturale, atent la dificultăţile unei asemenea întreprinderi, sesizate încă de G. călinescu. se știe că istoria și critica literară a optat, aproape unanim, pentru romantismul eminescian, poetul însuși exprimându-și aderenţa la acesta în cunoscuta poemă Eu nu cred nici în Iehova… totuși, contemporanii, în special titu maiorescu, au refuzat o asemenea strictă opţiune, mentorul Junimii considerându-l „om al timpului modern”. alţii au mers mai departe, considerându-l contemporan nu atât cu Victor Hugo, cât cu Baudelaire și Rimbaud (Ioan constantinescu). Eu însumi, într-o carte din 1984 (Eminescu – Dialectica stilului) am încercat să-l scot de sub etichetele tiranice de „romantic întârziat”, „ultimul mare romantic european”. Într-adevăr, un geniu depășește „complexele de cultură” ale unei epoci. mihai cimpoi invocă îndoiala lui G. călinescu privind existenţa unui romantism al literaturii de fundal: „Romantismul este o atitudine exclusiv a marilor romantici, care apoi firește s-a generalizat prin imitaţie.” (G. călinescu, Opere, 15, București, 1979, p. 84) marele romantism eminescian este cel care a creat eminescianismul, nu un pretins romantism al epocii. scara estetică, de valori, este cea care decide asupra canonului literar. mihai cimpoi trece în revistă


diferite concepţii despre romantism, inclusiv pe cele recente, vehiculate peste ocean și la noi de către Virgil nemoianu, preluate de nicolae manolescu: High (vizionar) și Biedermeier (epigonic, „îmblânzit”, manierist). La Eminescu, am găsi ambele forme. Pe această cale a amestecului stilurilor colective, s-a putut demonstra apartenenţa lui Eminescu și la clasicism, baroc, simbolism, modernism, postmodernism etc., încât problema pare să rămână încă deschisă. mihai cimpoi face bine că trece în revistă multe din aceste controverse. o viitoare ediţie va trebui să ia în consideraţie și poziţia cu totul singulară, pentru vremea ei, a lui a.c. cuza, care a dedicat, în al doilea deceniu al secolului al XX-lea, o carte masivă problemei romantismului eminescian și romantismului în genere, carte rămasă, din păcate, în manuscris până în 2010: Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I-II, în colecţie, vol. 23-24, ediţie îngrijită de I. oprișan, Editura saEcuLum I.o., București, 2010. nimeni, în cultura noastră și chiar în cea europeană, nu vine cu o disecare mai profundă a conceptului de romantism, ca antiteză la raţionalismul cartezian care a sufocat cultura ultimelor secole. Regret că mihai cimpoi n-a valorificat-o, cartea nefigurând nici în bibliografia dedicată eminescologului a.c. cuza. (p. 384) Și asta cu atât mai mult, cu cât mihai cimpoi se află într-o apropiată vecinătate cu a.c. cuza, subliniind modernitatea romantismului eminescian: „modernitatea lui Eminescu se cere înţeleasă nu prin opoziţie cu clasicismul, ci printr-o complementaritate dialectică, poetul nelăsându-se încadrat în forme canonice.” (p. 95) Și asta fiindcă el însuși a fost suprema întruchipare a canonului literar, ca shakespeare sau dante, în sensul dat sintagmei de către Harold Bloom.

carte de vastă erudiţie, profund atașată spiritului de sinteză hegelian de către un trăitor îndelungat în labirintul operei eminesciene, Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic este o lucrare care ne lipsea, măsură a personalităţii lui mihai cimpoi, care înscrie istoria și critica literară din spaţiul basarabean în concertul realizărilor majore din cultura românească actuală. Portretul unui astfel de creator nu putea fi mai bine schiţat decât a făcut-o Eugen simion: „mihai cimpoi are – în imaginaţia mea de valah – figura și semnele comportamentale ale unui răzeș din epoca lui Ștefan cel mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât – aș zice – direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept pe la mijloc, și, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt. În ţara lui mitică, atâta statornicie nu este socotită o mare virtute. de aceea răuvoitorii noștri ne consideră oameni de vorbe și nu, cum s-ar cuveni, oameni de bine. am credinţa nestrămutată că mihai cimpoi nu-i un om de vorbe și ce promite face. ca un ţăran basarabean, hârșit de viaţă, stă locului și, contrar prejudecăţii despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, și nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o.” (p. 5)

Precum aceasta de faţă.

42

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

Reputatul eminescolog al Literaturii Române contem-porane, academicianul mihai cimpoi îmbogăţește patrimoniul spiritualităţii naţionale cu o lucrare monumentală, de valoare inestimabilă, intitulată: „mihai Eminescu. dicţionar Enciclopedic”, publicată recent la

Editura „Gunivas” din chișinău. spunem cu o nouă lucrare, de această dată de anvergură, având în vedere faptul că același autor, cu câţiva ani în urmă, s-a impus cu aleasă competenţă și reputaţie prin publicarea lucrării, devenită de referinţă: „Istoria deschisă a literaturii române basarabene”.

Lucrarea de faţă a fost lansată zilele acestea, în aula academiei Române, filiala Iași, în prezenţa unui auditoriu elevat și avizat, reprezentând comunitatea academică și universitară ieșeană, uniunea scriitorilor și alte medii intelectuale, la care s-au alăturat invitaţi ai autorului, precum și reprezentanţi ai editurii din Basarabia.

aceasta a fost prezentată, in extenso, de către istorici literari, scriitori și oameni de cultură din Iași și chișinău, care au subliniat contribuţia excepţională, de însemnătate cardinală, a academicianului mihai cimpoi, la investigarea și interpretarea operei Poetului naţional, la prezentarea acesteia, pentru prima oară, într-o viziune enciclopedică și interdisciplinară.

noua contribuţie știinţifică reprezintă „opera magna” a reputatului eminescolog, o încoronare a eforturilor și contribuţiei sale vizând punerea integrală în valoare a creaţiei enciclopedice a poetului nepereche.

ne aflăm în faţa unei lucrări de amploare, care vine să definească, multivalent, personalitatea poetului naţional, să ne ofere o imagine de ansamblu asupra moștenirii literare eminesciene, de răsunet naţional și universal.

În același timp, lucrarea ne permite definirea corectă a personalităţii autorului dicţionarului Enciclopedic eminescian, reliefarea strădaniei sale incomensurabile pentru a surprinde și pune laolaltă întreaga creaţie a Luceafărului Literaturii și culturii Românești.

Mihai EminescuDicţionar Enciclopedic

Autor Acad. Mihai Cimpoi

Constantin Gh. MArinEsCuVasile BurLui


Este o datorie morală, știinţifică să relevăm ce muncă titanică, uriașă, de sisif, a depus talentatul eminescolog, neobositul cercetător, în realizarea acestei opere inestimabile, la care a trudit ani la rând, cu discreţie și perseverenţă, și pe care ne-o oferă acum, cu generozitate, fără emfază și orgolii.

Pe bună dreptate, acad. Eugen simion subliniază câteva particularităţi ale psihologiei, personalităţii creatorului basarabean, relevând mai cu seamă perseverenţa, tenacitatea, persistenţa realizării proiectelor sale, „a lucrului bine făcut”. „Ţine drumul drept, pe la mijloc și, de-i pornit într-o direcţie – relevă acad. Eugen simion – n-o schimba până nu ajunge la locul cuvenit”. numai un autor cu asemenea calităţi putea să construiască o asemenea operă, unicat, care onorează și definește, în mod strălucit și persuasiv, spiritul creator și patrimoniul Literaturii Române.

am avut fericita șansă să-l prezentăm pe marele eminescolog și opera sa la lansarea „dicţionarului Enciclopedic mihai Eminescu” la Iași și mărturisim aici, că ne-a impresionat profund, și de această dată, modestia și amabilitatea acad. cimpoi, în cuvântarea rostită la finalul reuniunii academice de la Iași.

Intenţia noastră de a prezenta, fie și succint, sintetic, lucrarea acad. mihai cimpoi este, pur și simplu, hazardantă, ţinând seama de enciclopedismul acesteia, de vastitatea și profunzimea informaţiilor, a problematicii abordate.

această valoroasă și inegalabilă lucrare este structurată în nouă capitole, judicios și sugestiv formulate, care încorporează, se derulează tematic în 577 de pagini, fiind axată pe o bibliografie impresionantă din literatura consacrată poetului naţional, internă și internaţională.

În Cuvânt înainte, acad. Eugen simion, un alt Reper deosebit de valoros al Istoriei Literaturii Române contemporane, subliniază și alte aspecte, care ne ajută considerabil să facem judecăţi de valoare elogiative asupra acestei bijuterii literare pe care acad. mihai cimpoi o dăruiește spiritualităţii românești de pretutindeni. aflăm, astfel, că aceasta nu este tema unică de studiu a autorului, dar neîndoielnic este tema cardinală, prioritară, opţiunea principală.

Într-adevăr, mihai cimpoi a scris prevalent, enorm de mult despre viaţa și opera lui mihai Eminescu și mai cu seamă „despre Eminescu ca poet al fiinţei”, după cum subliniază acad. Eugen simion. acest concept eminescian își are originea în gândirea filozofilor existenţialiști germani, concept pe care mihai cimpoi l-a preluat din opera reputatului filozof constantin noica.

desigur, laborioasa sa investigaţie anterioară și lucrările publicate în Basarabia sau România, privind viaţa și opera mult îndrăgitului poet al românilor de pretutindeni, i-a permis autorului să realizeze acest „dicţionar Enciclopedic Eminescu”, care rămâne un Regal al creaţiei noastre literare.

academicianul mihai cimpoi are, în mod legitim, imensa satisfacţie de a fi dus la îndeplinire proiectele similare, dar nefinisate, nerealizate de înaintașii săi călinescu, Perpessicius, Vianu și alţi eminescologi de prestigiu, printre care mi-aș îngădui să-l adaug pe augustin Z. n. Pop, pe care am avut fericita șansă să-l cunosc


îndeaproape și să colaborăm multivalent, în perioada în care păstoream destinele Institutului universitar Pedagogic din Galaţi.

Referindu-se la George călinescu, autorul „dicţionarului Enciclopedic mihai Eminescu” confirmă opiniile acad. Eugen simion și subliniază că, într-adevăr, „George călinescu își propunea să releve cititorului «schema organică a operei lui Eminescu» și să demonstreze că «poetul tindea să creeze un univers în semicerc»”.

În Argumentum, acad. mihai cimpoi ni se destăinuie cu privire la imensa, incomensurabila și dificila sa prestaţie știinţifică, creatoare în elaborarea dicţionarului, a acestei opere, de valoare inestimabilă, naţională și universală.

„Însuși eterogenitatea domeniilor, conturând un orizont intelectual deosebit de larg, aflat sub semnul absolutului cunoașterii – subliniază savantul basarabean – pune la grea încercare fenomenologul care e nevoit să aproprieze enormul material pe care l-a apropiat poetul”.

cititorul este informat că autorul a renunţat la viziunile exegetice tradiţionale privind opera eminesciană, el considerând că se impune, în continuare, „o renunţare categorică la vechile șabloane interpretative” în lucrările ce se vor realiza.

mihai cimpoi adaugă, concludent, la dialogul său cu cititorii din toate sferele societăţii românești contemporane, că a procedat la elaborarea prezentului dicţionar „cu conștiinţa că interpretările din cel de-al doilea plan superior, pot explora lumea exactă eminesciană, instituită în operă”, că a căutat să demonstreze prioritar unitatea acesteia și să aplice o grilă ontologică adecvată.

Pe bună dreptate, mihai cimpoi conchide, reliefând cu pregnanţă, faptul că „El (m. Eminescu n. ns.) este, dincolo de «schema organică» pe care o căutăm, dincolo de «cantonările exegetice» de până acum, devenite desuete, anacronice, având în vedere un element esenţial, fundamental și anume „personalitatea intelectuală singulară în literatura română” a lui mihai Eminescu, „vocaţia sa indiscutabilă a europenităţii și universalităţii”.

„dicţionarul Enciclopedic mihai Eminescu” reprezintă un instrument indispensabil nu numai al literaţilor și oamenilor de cultură, al cercetătorilor și cadrelor didactice de profil, ci al oricărui intelectual pătruns de dragoste și preţuire pentru opera celui mai mare și valoros poet român, creator inegalabil nu numai în domeniul poeziei, ci și al prozei, ziaristicii, știinţei și culturii naţionale și universale.

dar lucrarea are o adresabilitate și mai mare, prin problematica abordată cititorul luând cunoștinţă de teme și subiecte vizând Personalitatea și opera Poetului naţional, cum ar fi: Biografia; arborele genealogic; strămoșii poetului; anturajul; mitul Eminescu; conceptul despre lume; moartea civilă etc.

spaţiul tipografic nu ne permite să prezentăm decât fragmentar vasta tematică abordată și analizată cu acribie de ilustrul, împătimitul eminescolog acad. mihai cimpoi. de aceea, ne vom limita să semnalăm, pentru informarea cititorilor, doar teme pe care le considerăm de semnificaţie crucială pentru cultura generală a oricărui român sau filoeminescian, cercetător, literat din ţară sau de peste hotare, și anume:


cultura lui Eminescu (și în acest context: clasicismul, Romantismul, Barocul, simbolismul, clasicitate și modernitate): Personalităţi istorice, figuri culturale, filozofia, Istoria, sociologia, Economia politică, Religia, Pedagogia, Limbi străine cunoscute de poet, Expresii celebre, îndeosebi maxime latine, proverbe etc.

capitolele IV și V, care cuprind 220 de pagini, sunt consacrate investigării pluridisciplinare a operei poetice, a prozei și dramaturgiei eminesciene și în acest sens, acad. mihai cimpoi merită tot elogiul nostru pentru maniera de selecţie și de sinteză a problemelor cele mai semnificative, definitorii ale creaţiei Poetului naţional, dintre care se cuvin relevate următoarele, din capitolul IV: Eminescianismul, Limba, stilul eminescian, Limbajul poetic eminescian, dicţionarul de rime.

În capitolul V, mihai cimpoi ne oferă o exegeză de valoare inestimabilă privind: opera poetului mihai Eminescu și prevalent Poezia, Proza, dramaturgia, Poezia populară, Publicistica, traduceri etc.

capitolele VI-IX reprezintă autentice microtezaure de informaţii, cele mai multe inedite sau puţin cunoscute de nespecialiști.

avem în vedere subiecte de mare interes știinţific și satisfacţie spirituală pentru orice român care vibrează la rezonanţa universală a creaţiei eminesciene, precum: odiseea receptării operei eminesciene în plan naţional, Receptarea universală, Eminescologia, Eminescologi, Eseiști și traducători. totodată, distinsul autor al „dicţionarului Enciclopedic mihai Eminescu” ne prezintă subiecte și teme mai puţin îmbucurătoare pentru conștiinţa naţională și anume: Antieminescianismul, detractorii săi și altele, care pun în relief faptul că nici acest strălucit creator de Literatură, Bijutier al Limbii române, nu a fost scutit de calomnii și denigrări, confirmând celebra aserţiune populară „numai în pomul cu roade se aruncă cu piatra”. meritul autorului rezultă și din prezentarea modului în care este reflectată opera lui mihai Eminescu în Istorii literare, dicţionare și Enciclopedii, în cinematografie, muzică și Pictură, în ţară și peste hotare.

nu pot încheia aceste succinte referinţe asupra operei magna a celebrului Istoric și critic literar mihai cimpoi, fără să-mi exprim satisfacţia incomensurabilă pentru structura, cuprinsul capitolului final al lucrării (IX), care vine să ne ofere o imagine elocventă asupra modului cum a fost și este receptată peste hotare opera lui mihai Eminescu, ceea ce rezultă cu pregnanţă din Ediţiile în limbi străine și mai ales din Ediţiile multilingve.

Pentru toate aceste strădanii și împliniri absolut greu, aproape imposibil de definit, puse în slujba probării spiritului creator eminescian, fără comparabilitate pe plan naţional, consider o datorie morală, colegială, să-i adresăm savantului, autorului, felicitări cordiale, să-i mulţumim pentru faptul că a adăugat, încă o dată, o multitudine de argumente cu privire la enciclopedismul operei lui mihai Eminescu, care-l plasează în Galeria marilor personalităţi ale Literaturii și culturii universale.

46

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

cândva, am citit o carte a unui scriitor maghiar, intitulată „Povestiri-minut“. adică, spunea autorul într-o scurtă notă explicativă, prozele sale, ce nu depășeau suprafaţa unei pagini, puteau fi citite în timpul când aștepţi autobuzul, pe parcursul unei staţii, două, de tramvai, cât fierbi un ou sau bei o cafea. În fine... Parcurgând cartea domnului Bacalbașa, mi-am reamintit de această lectură. În puţine rânduri și cât mai puţine cuvinte să dezvolţi o idee generoasă, care susţinută prin argumente convingătoare, să propună o rezolvare

credibilă, asimilată de cititor.cele peste 170-175 de povestiri-flash, nu știu dacă le-am numărat bine,

cuprinse în 437 de pagini, de proză scurtă și foarte scurtă, la graniţa unui roman autobiografic, ne oferă un larg spaţiu informaţional, printr-un set bogat de date recoltat din aproape toate domeniile existenţei umane (istorie propriu-zisă, cultură, politică, religie, știinţă medicală, portretele unor personalităţi, ale unor prieteni sau neprieteni, colegi de serviciu, anonimi, cu numele lor reale, cu iniţiale sau deloc ș.a.m.d.). aflăm, cu preponderenţă, date, fapte, poziţii, atitudini, întâmplări crude, reale, incriminatorii și... scuzabile sau anecdotice din viaţa și activitatea autorului, ca medic-anestezist, ceea ce mă determină pe mine, ca simplu cititor, să simt nota autobiografică de care aminteam mai sus.

desigur, cum nimic nou nu mai este sub soare, avem atâtea scrieri ale unor scriitori-medici care au relatat despre personalitatea omului în halat alb, fiecare individualizându-se valoric, marcând un plus distinct în literatură. Și aici aș devia un pic... Probabil tocmai datorită formaţiei lor solide, ca în permanenţă apărători ai sănătăţii oamenilor, în cea mai radicală postură impusă de binomul viaţă-moarte, și în literatură s-au dovedit a fi autorii unor remarcabile opere. În acest perimetru al excelenţei se înscrie și medicul scriitor nicolae Bacalbașa.

Recunosc, este prima carte, semnată de domnia sa, pe care am citit-o. după cum, sunt nevoit să recunosc, faptul că văzând cât este de voluminoasă cartea („cât un chirpic“, cum se mai spune), am avut niște reţineri... Și deloc

Consemnări pe marginea cărții Opriți dri-cul... a prozatorului Nicolae Bacalbașa

Constantin VrEMuLEț


nejustificate. molima asta, care acum este la modă, de a nu mai citi literatură, s-a tot extins nepermis de repede, ca o pelagră, ca un jeg social. mai ales spiritual.

ne-am dat cu americanii. dacă lor li s-a dus buhul că-s inculţi bocnă, însă au bani, vrem și noi să fim inculţi ca ei, că așa vom avea și noi bani... Logic și simplu, nu? În aceeași ordine de idei, am constatat că nici criticii literari, profesioniști (care or fi rămas) nu mai citesc. darămite un simplu muritor ca mine? Încerc să mă agăţ de noua modă. că „cine nu e cu noi este împotriva noastră!“. nu-i așa, dom’le Bacalbașa? Însă am riscat... fie ce-o fi! am deschis cartea la mijloc, ca pe o nucă timpurie cu limba briceagului. Și-am înghiţit la întâmplare o „pastilă“ de-a domnului doctor-anestezist. după care am făcut ochii mari, m-am recules și, bătrânește, am luat-o de la capăt. Și chiar dacă nu am o părere prea... favorabilă despre mine, adeseori, a se reţine!, adeseori, nu mă consider un cititor submediocru... ce m-a frapat, spre lejeritatea receptorului, buna lui absorţie a mesajului, a fost limbajul cristalizat, condensat în extrem de puţine cuvinte, exigent alese, care să cuprindă aria ideatică a demersului. nicidecum fantezii textualiste, aventuri stilistice, aglutinări de construcţii logoreice etc., etc. textul curge firesc, dialogurile sunt normale, logice, personajele sunt tușate din câteva linii clar precizate.

construcţia fiecărei micro-povestiri are logică, este o demonstraţie rotundă a ideii puse pe rol, cu un final de fiecare dată clar, edificator. nu lipsesc judecăţile de valoare, umorul, adeseori păstos, însă bine plasat, limbajul de multe ori trivial, ca o supapă de evacuare a presiunii nervoase (că de cele mai multe ori așa vorbesc medicii), dar care nu impietează acurateţea mesajului... Și-apoi una este să te trezești înjurat de mamă, în plină stradă, pe trecere pietonală, de un neica nimeni, fiul nu știu cărui miliardar de carton, și alta este să primești aceeași înjurătură din partea lui „don” doctor, mai ales în postura nenorocită de pacient. o primești ca pe o binecuvântare.

Excelent sunt construite și micro portretele de medici, politicieni, torţionari și victimele lor, de primi-secretari, cc-isști, securiști, falși academicieni etc.

doar un singur exemplu, o frază, două: „Puţini indivizi mi-au provocat o repulsie mai violentă decât tovarășul devenit domnul silviu Brucan.

membru al stolului ce și-a schimbat brusc și coerent direcţia de zbor, silviu Brucan își proptea ochii apoși, batjocoritori, asupra poporului român cu sictirul amuzat al entomologului asupra micii sale colecţii de insecte.“ („să nu-ţi faci chip cioplit“, p. 280)

multă istorie, multe informaţii obţinute dintr-o bibliografie atent selectată, pentru mulţi cititori inedite; o galerie de personalităţi, de figuri celebre expuse direct, fără menajamente, nefardate; multe evenimente din istoria noastră sau din cea mondială, care, brodate cu știinţă și talent pe canavaua unor întâmplări apropiate, de actualitate, ţin în priză interesul publicului cititor. de aceea susţin că prezentul volum semnat de nicolae Bacalbașa ar fi de așteptat să trezească interesul cititorului nostru, ăsta care a mai rămas, oferindu-i o lectură plăcută, captivantă, cu valenţele necesare instructiv-educaţionale, ceea ce ar reprezenta principalele atribute ale unei cărţi de succes.

48

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

s-a întâmplat să fim alături pentru prima dată în autobuzul ce ne ducea spre siliștea-Gumești, cu prilejul manifestărilor legate de comemorarea lui marin Preda. atunci ne-am deschis sufletul și am descoperit în mihai stan un alter ego, atât de multe erau elementele care ne apropiau. Pur și simplu, biografiile noastre merseseră paralel și se întâlniseră atunci, aveam cam aceleași preferinţe literare, aceeași viziune despre viaţă, despre creaţie, despre lume, îndrăgisem la fel de mult meseria de profesor, limba și literatura română - obiecte pe care le predam cu bună credinţă și cu suflet. mai mult chiar, am abordat aceeași temă în romanele noastre, bineînţeles cu tehnici și

mijloace diferite. În sfârșit, am ajuns să regret că n-am fost colegi de catedră și că acum nu ne putem întâlni doar de câteva ori pe an...

„paradis. ieşirea din paradis”, editura BIBLIotHEca, târgoviște (ediţia a II-a), 444 de pagini, este un roman greu, o carte care comprimă universul concentraţionar comunist în spaţiul unei școli de corecţie, „corecţie” realizată la două niveluri: al delincvenţilor (doar schiţat, fără act pedagogic în sine) și al lumii pestriţe, a „educatorilor”, cuprinzând profesori, educatori, maiștri instructori, administratori, „caralii” (miliţieni paznici), angajaţi civili. doar după câteva zeci de pagini parcurse, cititorul descoperă pe autorul abstract, insinuat discret, pe nesimţite, în ipostaza unui personaj căruia eu i-aș spune generic Protagonist. Este același ins atent, inteligent, bonom, ironic care „ciupește” uneori discret, alteori sarcastic, personajele și „persoanele” ce compun acest microunivers mare cât o ţară. nu există personaj, persoană, întâmplare, situaţie care să evite ascuţișul observaţiilor sale care, uneori, caricaturizează până la grotesc. de fapt, autorul (vom vedea cum îl suprapune pe cel biografic cu cel concret) „dialoghează” în cartea sa cu un dublu cititor-ţintă pe care-l consideră la fel de inteligent: cititorul matur (concret), trecut prin experienţa de viaţă relatată, rememorând și comparând totul prin prisma propriei experienţe, iar pe de altă parte, cititorul tânăr (abstract) căruia îi pune în faţă documentul pentru a înţelege și a-și explica filmul epocii. de aici, prezenţa a două registre stilistice: unul situat pe firul umor-ironie-sarcasm-grotesc, conducând la dispreţ

Spectacolul ridicol al istoriei

titi dAMiAn


și repulsie, sentimente transmise și cititorului, iar celălalt registru, cult, în termeni concreţi, specializaţi, menit să explice și să justifice, făcându-l să înţeleagă cum a fost posibil... așadar, creează premise excelente de fiecare dată pentru a susţine întîlnirea Realitate – ficţiune - Real pe care o și dezbate în interesante inserţii eseistice.

Este un roman greu și pentru faptul că recurge la două perspective narative. Prima, obiectivă, cea mai întinsă, este cea heterodiegetică, cu naraţiunea la persoana a III-a, cu o viziune „dindărăt”, uneori și „din afară”, în sensul că naratorul este omniprezent și omniscient – cunoaște traseul personajelor, dirijându-le ca un păpușar. a doua, subiectivă, cel mai puţin vizibilă, dar mai insinuantă, este viziunea homodiegetică, cu naraţiunea la persoana I, cu o viziune „împreună cu”, implicând confesiunea, dar mai ales implicarea cititorului, fie el tânăr sau matur, ca într-o disecţie de laborator a epocii.

mai mult decât atât, cititorul avizat descoperă trei planuri temporale care se diferenţiază doar din punctul de vedere al naratorului. un prim plan temporal urmărește o ședinţă obișnuită de partid, devenită maratonică, debutând la ora 14,35, având ca ordine de zi o informare, apoi o dare de seamă, dar și alegeri inopinate ale biroului organizaţiei utc cadre didactice, a cărei durată se prelungește mult după ora 21. al doilea plan temporal îl reprezintă ficţiunea romanescă realizată prin evadarea, din motive de „plictiseală”, a unuia dintre personaje, în „adâncul tunelului timpului”. nu este un plan temporal cronologic, ci manifestă întoarceri, reveniri, reluări și răsturnări de timp, după capriciile sau jocul fluxului memoriei involuntare, acoperind mai bine de o jumătate de secol de istorie. ultimul plan temporal e unul neutru, un prezent etern, generat de explicaţiile și informaţiile pe care altă voce auctorială le transmite cititorului în legătură cu epoca vizată, voce marcată stilistic, deseori, prin adresarea „vezi, dragă cititorule..”, desigur cu intenţia de a-l menţine ancorat în discurs.

titlul este derutant pentru cititorul care deschide prima dată volumul, lăsându-i impresia că ţintește motivul biblic cunoscut. odată citită cartea, titlul îl provoacă la reflecţie, obligându-l să-i pună ghilimelele de rigoare, marcând, deopotrivă, izbăvirea, avertismentul și vigilenţa. stilistic, titlul poate fi și un „oximoron implicit” (tudor cristea), dar și o metonimie (aici o substituire a două realităţi: cea primară-originară, versus societatea concentraţionară). terapia prin retrăire și prin mărturisire se transmite, cu certitudine, și cititorului.

structura, în părţile ei mari, este clasică. „paradis” cuprinde 22 de capitole, având două secvenţe: prima (cap. 1-19) unde protagonistul rememorează evenimentele în timpul ședinţei, iar a doua (cap. 20-22) prezintă întâmplările trăite la Școala desubdeal, printr-o parodiere a dascălilor, incluzând și evenimentele din decembrie.

al doilea volum, „ieşirea din paradis” este scris, cum s-a mai remarcat de altfel, într-un stil rezumativ, „la două mâini” (tudor cristea) concentrându-se pe evenimentele postrevoluţionare din delureni (școală și oraș), relatate de către profesorul de istorie și dublul său de română.

un alt element care conferă greutate (vreau să zic originalitate) romanului îl reprezintă tehnica ambiguităţii prin substituirea de personaje, folosită inteligent nu ca un scop în sine, ci pentru a delimita și a izola gulagul comunist de realitatea prezentă, lăsând să planeze ambiguitatea asupra protagonistului în evoluţie, construit astfel încât în el să se poată recunoaște oricine a trăit și trăiește în acest


univers. Pentru a ilustra această afirmaţie, sunt necesare câteva argumente oferite de text.

mai întâi, relaţia celor doi copii, Grig și Ghreghory cu „mama” lor este sugerată ambiguu: „Era Helene, așa le impusese mămica lor s-o numească, rușinată parcă de faptul că la 23 de ani avea doi băieţi măricei. Urmărind sigur să-și ascundă situaţia familială, de când era singură, de când oare? lăsa tuturor de înţeles că e o fată necăjită, orfană, ce are grijă cu abnegaţie de cei doi frăţiori, de cei doi îngerași...” (p. 22) nici Helene nu are o biografie trecută, planează asupra ei numeroase dubii, vizând relaţiile amoroase sau ocupaţiile.

Există în debutul ficţional al romanului două scene-cheie, cu profunde semnificaţii alegorice în care scriitorul lasă voit să planeze incertitudine asupra unor evenimente, dar mai ales asupra viitorului protagonist-narator-martor: „Toţi cei cinci prieteni alergau în jurul lui Grig cu viteze constante, ce excludeau întâlnirea [...] Grig și Iosif se ciocniră cu forţă cap în cap, […] lovitura fu, într-adevăr, puternică. Cei doi bolizi leșinaseră și acum zăceau nemișcaţi sub coroana gutuiului [...] Primul reveni în lumea lor Iosif. Clipi des, duse mâna la fruntea unde-i crescuse un uriaș cucui și numai privirile severe ale asistenţei și semnul spre Ghreghory, nemișcat, întins parcă pe un catafalc verde, îi opriră în gât hohotul de plâns ce stă să irumpă. [...] Nimeni nu-i răspunse, dar mâinile întinse spre Ghreghory cel Nemișcat, îi dădu repede o poreclă, vorbeau despre tragedia consumată.” așadar, se lovesc cap în cap Grig și Iosif, dar „moare”... Ghreghory! nu cred că forţez dacă imaginez că această învârteală-joacă a copiilor pare o prefigurare a destinul personajelor și a evenimentelor ce urmau să se desfășoare ulterior în societate. cealaltă scenă, din debutul capitolului 2, se petrece în imaginaţia înfierbântată a copilului în timpul „goanei bezmetice ce-l lăsa aproape fără suflare”. descrierile trimit spre fantastic, prefigurând intrarea copilului în viaţă, apoi în vâlvătaia evenimentelor ce se vor desfășura peste treizeci de ani. mai întâi, experienţa ciudată a acestuia, care vede pentru prima dată niște muncitori abrutizaţi fumând: „Odată văzuse prin ușa înaltă a hardughiei, cu geamuri pline de praf și unsoare, niște oameni cu haine ciudate, salopete...., cu feţele negre, în mijlocul cărora sclipeau dinţii albi printre care, ca niște draci,...scoteau fum și flăcări; erau ţigări...” Este impresionat apoi de „lumina aceea muribundă stăruind încăpăţânată după apusul soarelui, atunci când undeva, în depărtări spre care ochiul este atras fără voia lui, se stinge mocnit jarul roșu pâlpâit. Era și focul acesta un motiv de înfiorare. Oare ce ardea acolo departe? Ce luase foc?” În altă împrejurare, văzuse „un foc uriaș, ...când arsese șura uriașă de paie din grădina bunicului...” mai apoi, o notaţie trecătoare a autorului te pune pe gânduri: „El, numai el chemase iadul, și uite-l că apăruse.” complexul vinovăţiei? ne întrebăm. cheia se găsește peste nici două pagini: „Avea o rezistenţă de necrezut Ghreghory și o ambiţie ce ușor se transforma în răutate. Mai târziu, această calitate avea să-l propulseze, ehei, tocmai sus, ameţitor de sus în ierarhia societăţii noastre, una bolnavă cronic, ce nu se sfia să antreneze inșii în cele mai bizare experimente sociale.” de fapt, toată cartea va sta sub această proiecţie în mintea copilului a viitoarei fantome a comunismului: „Deocamdată Ghreghory îl aleargă pe Iosif. Sau fantoma lui Iosif. Se antrenează, poate, într-un fel, pentru fantomele după care va alerga în anii ce vor urma.” (p. 21)

Re-nașterea copilului se datoreză apariţiei morţii (salvatoare!) în persoană, „o arătare” parcă desprinsă din filmele horror (o re-naștere, printr-un accident, a istoriei, a individului, Revoluţia de mai târziu? se poate întreba cititorul). Le explică


formula magică, chiar este găsit cărbunele cerut la căpătâiul băieţelului leșinat și, în schimb, îi cere (iar ambiguitate!): „Să te juri că, atunci când îţi voi cere, îmi vei da ce o să-ţi cer.” (enigmele, jertfele revoluţiei?) (p. 25)

Este momentul care precede metamorfoza copilului: „Peste câţiva ani, la școală, înţelegea că era altfel decât ceilalţi copii: când vorbea cu străinii recurgea la un lexic bucșit de neologisme rare.”

Episodul învăţării cu de-a sila a tablei înmulţirii menţine ambiguitatea: „Pe la 12, Grig îi aminti că astăzi îl ascultă Helene la tabla înmulţirii. [...] Începând cu ora 15, grijuliu, Grig se urca din cinci în cinci minute pe gardul înalt: „Vine! E în faţă la Meleca!” „Ghreghory luă mătura și curăţă trotuarul de fire de iarbă, în timp ce-și privea fratele care, pe pragul ușii, cu caietul în mână, se prefăcea că citește tabla înmulţirii.” (p. 30) aici se vede clar cum autorul inversează voit rolurile celor doi.

așadar, lovitura (întâmplarea?) a fost cea care i-a schimbat destinul și inteligenţa: „Sub ameninţarea nuielei de alun, sub privirile speriate și triste ale lui Grig, citi de două ori tabla, care parcă i se lipi de creier [...] Nu după mult timp, cam prin clasa a patra, el va ajunge să facă atât de rapid calculele, încât s-ar fi luat la trântă cu un calculator.” (p. 31) mai mult chiar, la aflarea veștii despre moartea prietenei sale tainice Eveline, deveni și mai ciudat: „Tăcut, nu vorbi nici chiar cu Ghreghory, aproape nehrănindu-se. Petrecea ore întregi în podul casei.” (p. 34) de observat că și aici rolurile sunt din nou inversate.

Și în scena de mai târziu (întâlnirea cu bunicul Grigore neaţă cârstea), autorul face să planeze aceeași ambiguitate asupra preocupărilor celor doi. „Toate acestea le aflase Grig de la Grigore Neaţă de când nu mai era primar” (este vorba de căderea grupului anei Pauker). „Hai, bunicule, spune mai departe, ne știi doar oameni serioși! îl îndemnă Ghreghory, mânat de pasiunea lui pentru istorie.” (p. 51)

Justificarea intenţiei ambiguităţii ca modalitate stilistică, cititorul o descoperă tocmai la pagina 328: „În agenda mea Eul narator este divizat, asemenea unui Iannus Bifrons, cineva, un critic dogmatic, va observa desigur că naratorul alternează vorbirea directă cu cea indirectă, pe Eu cu El.[…] Eu de acum patru decenii este, categoric, altul decât Eu de azi și, în ciuda tuturor elementelor comune, se poate vorbi de un Eu devenit El.” aș nota aici (prin analogie) că Grig devine Ghreghory și invers din aceleași motive.

tehnica narativă intenţionează să fie a povestirii(lor) în ramă și a povestirii în povestire. În ceea ce privește prezentarea ramei, autorul rămâne consecvent cu informaţii despre ședinţă la începutul anumitor capitole. În interiorul fiecărei rame, își asumă totala libertate de a întrerupe firul narativ, conform „capriciilor” memoriei generate de avalanșa sentimentelor. aici, memorialistica fuzionează cu jurnalul, cu povestirea, cu eseul, cu anecdota, într-un amestec derutant de stiluri, accesibil doar iniţiaţilor, multe punctate de anecdotele specifice vremii, spre deliciul cititorului, ascunzând astfel istoria în alegoria unei jumătăţi de secol și împingând-o în ridicol.

Punctul de plecare al romanului, prima ramă, îl reprezintă adunarea generală a organizaţiei utc cadre didactice care „fusese anunţată aproape nestatutar”, având o temă banală, pedagogică: „Lecturile particulare ale elevilor. criterii de selectare, modalităţi de îndrumare și control”, un referat pe care-l va susţine cu patos tovarășa Popoescu, „Popi, cum o numea el în intimitate, una edenică, în care deseori jucau împreună scene biblice, întruchipându-i pe Adam și Eva.” aici asistăm la prima evadare a protagonistului: „Ca de obicei, în astfel de situaţii, mintea îi porni hai-hui,


mai ales că felul în care își începuse Popoescu expunerea [...] îl avertizase că urmează cel puţin o oră de plictiseală.” (p. 12)

finalul capitolului I pregătește excursia ficţională pentru capitolele următoare, iar revenirea la realitate pentru câtva timp devine un fel de trambulină pentru un alt salt în imaginar: „O clipă reveni în sala plină de rumoare, nu înţelese nimic din ce se discuta și, ca de obicei, dădu din nou frâu liber gândurilor, plonjând în adâncul tunelului gândurilor.” (p. 17)

suntem în capitolul 13 când se trece la un alt punct al ordinii de zi, impusă ceva mai devreme prin apariţia lui forminte, și anume darea de seamă privind activitatea desfășurată de către vechiul birou: „Câtă vreme secretarul citea cu o voce monotonă, cu poticneli și întreruperi o dare de seamă pe care se vedea clar că nu el o scrisese, își lăsă din nou gândurile să zburde – veche meteahnă sau mă rog metodă de a părăsi lumea reală retrăgându-se în cea ideală construită mental și, vai, din păcate de neatins.” (p. 139)

darea de seamă ţine și în capitolele următoare, astfel că Protagonistul găsește prilejul propice să plonjeze în adâncul fiinţei sale, trăind sentimentul vinovăţiei: „Acum când asculta cu hiatusuri darea de seamă a lui Oniga, simţi cum urcă în el dezgustul de sine însuși” (p. 168)

desigur că o asemenea ședinţă maraton neprevăzută are nevoie de pauze, apoi de-abia în capitolul 17 se trece la ultima parte a adunării generale, la alegerea noului birou, ședinţă deja ajunsă la ora 21. nici atunci profesorul nu se putea concentra, dar „un ghiont în coaste pe care i-l plasă cu putere Bisturiul îl smulse din gânduri readucându-l în sala zgomotoasă:

- Măi, fii atent că ai devenit om politic, te-au propus pe listă, ascultă, măi, te laudă tovarășul Iosif de la comitet. (p. 204)

această „lume imaginară”, acest „tunel al memoriei” este pretextul ideal al autorului- narator-personaj, pentru a-și introduce cititorul în lumea trăită, de care dorește să se salveze ca dintr-un vis rău. În această lume „nebună”, „eroii” au de făcut faţă unor duble conflicte, după cum comentează dublul său, Gicu Vălimărescu în „agendă”: „unul la suprafaţă” – între „lumea veche” și nebuloasa care se vrea „cea nouă” - , altul mai greu vizibil, interiorizat, al insului care, existenţial vorbind, și-a ratat devenirea” (p. 435)

ceea ce conferă consistenţă cărţii, situând-o în planul ficţiunii literare, o reprezintă excelentele naraţiuni care creionează în tușe acide imaginea unei societăţi grotești, cu personaje grobiene, dar și cele patru apendice, povestiri atribuite Helenei: povestea fiului rătăcitor, povestea evreului sărac, povestea ţiganului mitică Borţoi și a ţăranului pedepsit cu pușcăria pentru că-și botezase animalele după numele conducătorilor comuniști.

de asemenea, abundă și sunt savuroase scenele de atmosferă: refugiul cadrelor după ore la „căţeaua leșinată” sau întâlnirile baronilor de mai târziu la restaurantul „nefertiti.” scena de familie când urmează să se decidă viitorul tânărului este antologică după cum, de mare plasticitate este și scena iniţierilor sexuale (protagoniste fiind Vasilisa, Rozi sau depravata marilena, „un fel de mata Hari, agentă sub acoperirea acestei instituţii transfrontaliere”).

Pe măsură ce înaintează în lectură, cititorul descoperă un roman al formării, un roman al destinului, unul al familiei. Este romanul „călătoriei” prin viaţă a protagonistului, prin evocarea unor scene din copilărie, adolescenţă, armată, studii,


profesie. Evoluţia firească a individului este marcată de anatema nedreaptă ce se abate asupra copilului. tatăl fusese condamnat la șapte ani închisoare din motive politice. faptul îl va sensibiliza sufletește și-l va resimţi la admiterea în facultate, când i se respinge dosarul pe motiv că nu are recomandare utc. Pentru a evita armata, intră la Școala Postliceală de Petrol și chimie din Ploiești. Este descoperit de organele de securitate și, sub ameninţarea acuzării de dezertor, va fi încadrat într-o unitate militară de geniu, un soi de batalion disciplinar. ajuns la Buzău, devine, printr-o omisiune, utecist, fapt ce-i va deschide calea spre facultatea de Istorie. după absolvire, repartizat într-un sat din tulcea, este nevoit să lucreze la un depozit de carte. Racolat prin șantaj, ajunge „turnător” la securitate și, cu ajutorul unui securist căruia îi meditase copilul, este încadrat profesor de istorie la centrul de Reeducare a minorilor din delureni. Între timp, școala este desfiinţată și, prin restructurare, ajunge în satul desubdeal unde îl vor găsi evenimentele din decembrie.

„ieşirea din paradis” continuă, cronologic, acţiunea. acum se află la școala din delureni, când Gicu Vălimărescu descoperă, citește și comentează textul cărţii, permiţându-și să rescrie pagini întregi în agenda pe care i-o subtilizează periodic. urmează schimbările „revoluţionare” la nivelul conducerii Inspectoratului Școlar, recuperarea postului de profesor, desigur cu plocoane prin audienţe la București. tagma profesorilor devine jalnică prin absenţa motivaţiei didactice. În oraș se creează un nou partid, ajunge chiar senator, dar, după scurt timp, își dă demisia. se simte nemulţumit și dezgustat de atmosfera grotescă post-revoluţionară și pleacă în australia unde va preda româna copiilor imigranţilor. agenda, găsită de femeia de serviciu, este cumpărată de un editor, care o tipărește...

numărul personajelor este impresionant, dar numele lor sunt pitorești, dezlipite parcă din epocă, făcând concurenţă lui Budai-deleanu, lui caragiale, ori fiului său, matei. simpla lor enumerare definește epoca, estompând deosebirea ipotetică dintre Gulagul românesc și România post-revoluţionară, astfel încât Revoluţia (sau ce-o fi fost ea!), nu devine decât un simplu accident, ţara rămânând neschimbată în fizionomia ei morală. Personajele sunt reduse la dimensiunea de indivizi. Ei nu luptă, doar supravieţuiesc. Protagonistul însuși (dublat spre final de Gicu Vălimărescu), ratează, după cum ratează și regimul. un accident al istoriei urmat de un alt accident - perpetuum mobile - sugerează autorul cu amărăciune și dezgust în Epilog.

Ridicolul numelor nu face decât să accentueze ridicolul epocii: Popencu, Popoescu, Predoi, tovghe, alubojoc, Vasile colivă, alumandei, alupompieru, filerot, Pandelescu, Veniamin melecu, formide, sobă, tiptilică, untăreanu, safeta, condovici, Budnev, constandache, Geaulică, clement Gâţă, Iapăalbă, Bărcănescu, mulţescu, Vitalie cotruș, Gagabelidze, fevronia, sekely etc. ai casei sunt: Helene, Grig, Ghreghory, Grigore neaţă, iar prietenii de joacă, mai târziu regăsiţi în diverse funcţii, vor fi: salomeea, filerot, Iacob, Iosif, Petru (individualizaţi prin nume biblice).

cele mai multe dintre personaje beneficiază de câte o tușă, mai fină, mai subţire sau mai groasă, cititorul având ocazia să savureze pitorescul sau grotescul ei, după caz:

„Felul în care Sobă citea, cu un accent ciudat, tonic, parcă un vorbitor nativ al limbii chineze învăţase foarte bine limba română și acum citea trădându-se însă prin cuvintele cântate, îi aminti de sergentul Ifrimescu și de vremea când era genist.


Insul era incult și agramat, dar arogant și ranchiunos, vindicativ chiar.” (p. 51)„Doamna Popoescu poate fi, când vrea, un perfect cabotin: ce bine interpretase

ea rolul profesorului pătruns de ideologia comunistă, cu câtă artă folosise limbajul activiștilor.” (p. 126)

„Femeia (Rozi), o blondă după care sigur toţi întorceau capul în tinereţea ei, la cei patruzeci și cinci de ani declaraţi, arăta încă bine, iar aerul de femeie vicioasă și ușor accesibilă cu care se trecea peste flirt direct în pat o făcea și mai atrctivă pentru bărbaţii ce o doreau.” (p. 114)

Paradoxal, alunecosul director formide beneficiază de un portret moral în care biruie calităţile, bucurându-se de aprecierea tuturor: „Formide, după ce trasa sarcini precise fiecăruia, era un formidabil organizator, destindea zece-cincisprezece minute atmosfera, plasându-le câteva anecdote, avea un talent uluitor, și hohote de râs umpleau cancelaria. Adeptul unei aparente dar eficiente conduceri colective, avea din când în când idei novatoare. Afurist acest Formide!”

Imaginea navetistelor care se urcă în autobuz de la avicola, burdușite pe dedesubt cu păsări, este antologică pentru ilustrarea degradării societăţii: „Late în șolduri, cu burţi umflate și sâni revărsaţi, cu genţi voluminoase agăţate de umeri, cu greu își aflară locuri undeva lângă electricieni. Rubensienile femei, în realitate niște slăbănoage dacă le vedeai dimineaţa, erau bucșite cu pungi de pulpe, piepţi sau ficat de pui, produse pe care le aduceau la comandă, abonaţilor.” (p. 233)

Într-un alt plan, cel real, preponderent documentar, într-un stil sobru, autorul are în vedere cititorul ţintă (tânăr sau matur), oferindu-i informaţii exacte, fundamente necesare susţinerii ficţiunii, fie că este vorba de îndobitocirile din armată, de scriitori care au pactizat cu diavolul, de urmărirea de către securitate, de frica generalizată instituită prin teroare, delaţiune și șantaj sau despre mascarada alegerilor:

„Uimiţi în faţa brutalităţilor, unele inutile, inumane, de neimaginat într-o lume normală, acești bărbaţi falnici se transformau în copii lipsiţi de apărare, neajutoraţi, care, nemaiînţelegând nimic din ceea ce se petrecea cu ei, sfârșeau prin a deveni ei înșiși călăii celor care, proaspeţi recruţi, ajungeau în această așa-zisă unitate militară. Era ceea ce, de fapt, și urmărea acest izolat univers concentraţionist, ce era disimulat într-o unitate militară.” (p. 55)

„Periodic, românii erau chemaţi la urne. Şi pentru ca mascarada să fie cât mai credibilă – candidatul PCR câștiga totdeauna sufragiile alegătorilor cu procente aberante, 99,50%. Era absolut normal într-o normalitate comunistă, desigur, fiindcă nu exista un contracandidat – tovarășii responsabili cu imaginea PCR au inventat FDS, adică Frontul Democraţiei Socialiste, ce reunea zeci de asociaţii, emanaţii ale partdului unic supranumit Centrul Vital al Naţiunii: sindicate, femei, organizaţii profesionale, studenţești, pensionari etc.” (p. 222)

toată această halucinantă „societate socialistă multilateral dezvoltată” scriitorul are fericita inspiraţie de a o sintetiza, cu umoru-i binecunoscut, într-o anecdotă care spune mai mult decât o carte: „În România toţi au servicii, dar nimeni nu lucrează; toţi stau degeaba, dar planul de producţie se depășește; planul se depășește, dar în magazine rafturile sunt goale; magazinele sunt goale, dar tot românul are congelatorul plin; cu toate că au congelatoare pline, toţi sunt nemulţumiţi; toţi românii sunt nemulţumiţi, dar la alegeri, PCR și N. Ceaușescu obţin permanent 99,99% din voturi.” (p. 187) În concluzie: România – paradoxul paradoxurilor, adică se fură cam tot...


Inserţii eseistice de mare profunzime și fineţe vizează, teoretizând, ceea ce și experimentează autorul în carte, delimitând ficţiunea de realitate și realitatea de real, prin tehnica inserţiei, polemizând însă și cu alte puncte de vedere, dar argumentându-și-le, oferind o amplă panoramă a vieţii literare:

„Scriitorul […] nu este decât un negustor care încearcă și deseori chiar reușeșete să vândă, culmea nu numai naivilor, ci și unor indivizi ce se mândresc cu pragmatismul lor, minciuni, iluzii, ambalate strălucitor în pachete frumos colorate […] Orice cititor este convins că nu a făcut o cheltuială inutilă achiziţionând acea carte, condus doar de sonoritatea titlului, fiindcă numele autorului nu-i zice nimic, doar atunci când, fără un efort deosebit, se recunoaște în unul dintre personaje.” (p. 166)

„Mărturisesc, dragă cititorule, că am avut serioase îndoieli și că abia după ce am scris o carte de pură imaginaţie, un SF, dovedindu-mi mie însumi că personajul care zice Eu nu sunt eu – naratorul - , am îndrăznit să debitez aceste minciuni care nu mint, deși recunosc faptul că am mixat în proporţii pe care acum nici eu nu le mai pot decela, ficţiunea cu modelul real, un model desigur deformat sau mai precis zis după nevoile impuse de fluxul narativ.” (p. 196)

„Ceea ce vreau eu e (cum a definit Tudor Vianu stilul: stilul este expresia unei individualităţi) să-mi găsesc acea expresie a individualităţii […] E aici însă o capcană: dacă scrii în așa fel încât să cazi pe teoria criticilor contemporani, nu te citește nimeni (în afara lectorului de carte, a corectorului și a câtorva critici, dacă ai norocul să te ia în seamă); dacă scrii pentru public, adică dacă ai prins acel artificiu ce te apropie de sutele de cititori, atunci criticii literari vor căuta cu lupa abaterile, erorile de la linie, inexactităţile și te vor anula, te vor minimaliza până la suprimare.” (p. 339)

așadar, creatorul literar și omul de largă deschidere culturală pe care-l descoperim în paginile cărţii pun în discuţie opinii tranșante, în legătură cu destinul cărţii, relaţia autor-cititor, calitatea mesajului artistic, inovaţia în opera literară, relaţia autor-critic literar, relaţia autor-narator-personaj, ficţiune și realitate, stilul operei literare, modele, mesajul transmis către cititor etc. Eseurile acestea, puse cap la cap, ar putea deveni o carte de-sine-stătătoare.

de-abia în final, Protagonistul (Grig/Ghreghory, profesorul de Română Vălimărescu /profesorul de Istorie) după îndelungi metamofoze provocate de sinuozităţile destinului, dirijat de o forţă căreia trebuie să i se adapteze, devine mihai stan (miat shina – anagramă însușită „după numele unui politolog american, emigrant indian”), exprimându-și crezul artistic: „Eu vreau doar să las viitorilor istorici o carte din care să se închege imaginea unei epoci zbuciumate”, adică un document în care, cu bună știinţă, esteticul este subordonat eticului, aș adăuga eu. Într-un alt pasaj se definește ca scriitor: „Scriitorul adevărat se cunoaște după felul cum se instalează între propriile lui cuvinte.” (p. 393) Quod erat demonstrandum!

„paradis. ieşirea din paradis” – roman politic (frescă a universului concentraţionar comunist), alegorie, excepţională deriziune a limbajului de lemn, memorialistică - echilibrată de ficţiune romanescă, cronica unei familii distorsionate, roman de formare, romanul unui destin concentrând o societate, proză textualistă (colaj, confesiune, comentarii), amestec inteligent de registre stilistice (cult, ironic, popular, parodic, oral, argotic, satiric, epistolar), mai presus de toate documEnt, rămâne o carte unică pe care, oricât te-ai strădui s-o epuizezi comentând-o, tot îţi mai scapă ceva. cred că numai o lucrare de doctorat o poate acoperi.

56

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

a trecut mult timp de când nu mai citisem o carte semnată de scriitorul gălăţean constantin Vremuleţ – scriitorul pe care îl ţin în graţii și-n preţuire neerodată de ani buni, de decenii. n-aș zice că în tot acest interval de timp mi-a fost indiferent, dimpotrivă, n-am pierdut niciun prilej să mă interesez de el și de isprăvile lui livrești, dar n-am găsit drumul care să ducă spre el. totdeauna mi-a lăsat impresia unei modestii și cumsecădenii balsamice. Într-o lume neguroasă, dominată de ură, de patimi, de meschinării și de interese egoiste, malefice, c. Vremuleţ rămâne același cărturar lilian și decrispat cu verbul rafinat și

împănat cu glazură. I-am citit penultimul roman (Zodia maimuţelor, Editura saga, cluj-

napoca, 2009) cu o întârziere de patru ani și constat că metehnele noastre endemice, așa de riguros inventariate de scriitor, departe de a se vindeca, s-au radicalizat, s-au rafinat, au căpătat proporţii prăpăstioase, iar actanţii ei au adoptat alte inginerii mai ticăloase, mai subtile și mai profitabile. Realitatea românească a cumulat prea multe metehne în tectonica sa, iar faptul că instituţiile abilitate ale statului nu le-a sancţionat, ca imunde și sordide, s-a convertit în prejudecata că sunt admise, că merge și așa, că nu există niciun risc pentru cei ce le practică. nu mai spun că metehnele, în loc să se asaneze printr-o intervenţie energică a autorităţilor statului, au proliferat, s-au diversificat, iar actanţii lor au căpătat curaj și convingerea că nu li se poate întâmpla nimic.

În generoasa dedicaţie cu care m-a gratulat autorul, îmi scrie că gestul său, plin de bunăvoinţă faţă de mine, se resoarbe dintr-o deplină compatibilitate între ideile exfoliate de noi în eseul Cumularea răului și substanţa narativă a romanului său. acum, după lectura cărţii, constat și eu c-a sesizat bine. așa este. nu-i deloc întâmplător ce fel de fapte sedimentează o comunitate în subteranele sale, ca achiziţii și stocări testimoniale, care să servească de îndreptar pentru conștiinţa, conduita și comportamentul membrilor săi. când această zestre se compune

O frescă a maladiilor post-decembriste

ionel nECuLA


din purtări și fapte genuine, compatibile cu proiectul social în care legea este aceeași pentru toţi și la fel de imperativă, putem spera într-o societate ameliorată sub aspectul derapajelor de la normalitate. Vorbim aici despre normalitatea cadastrată juridic și legislativ, despre comportamentul proiectat de moralitatea sănătoasă a poporului, așa cum s-a consfinţit în ansamblul obiceiului pământesc, a rânduielilor constituite istoric și verificate de-a lungul evoluţiei românești, nicidecum de artificialitatea celor cinci decenii de regim comunist. ce se întâmplă însă cu o societate în care răul, faptele rele și dezavuabile rămân nesancţionate, iar făptașii lor nepedepsiţi? nu cumva induc public ideea unei societăţi tolerante, îngăduitoare, sau prejudecata că făptașilor de mâine nu li se poate întâmpla nimic din ceea ce nu li s-a întâmplat altora, pentru fapte la fel de grave? Răul - mai trebuie să spun? – generează rău, așa cum deprinderile bune se cumulează ca exemplaritate și ca îndreptar pentru o societate normală.

am prelungit mai mult aceste câteva consideraţii introductive tocmai pentru că romanul d-lui Vremuleţ aduce într-o excelentă partitură epică insanităţile societăţii românești din perioada post-decembristă, cu toate derapajele de la normalitate, cumulate în anii nesfârșitei noastre tranziţii. Este exact perioada de sedimentare a maleficului din evoluţia noastră recentă, cu consecinţe devastatoare și imprevizibile pe termen mediu și lung. ceea ce altădată - când cineva ar fi îndrăznit să se rușineze cu etnia sa, ar fi consternat orice om de bună credinţă - acum se rostește la fiecare colţ de stradă și nu se mai înfioară nimeni.

Revoluţia n-a însemnat numai dobândirea visatei libertăţi după care am tânjit atâtea decenii, dar și pretextul unor derapaje imprevizibile și spăimoase, ocazia unor deturnări de destine umane, care nu și-au mai găsit cadenţa trecerii prin lume. Ţara a intrat într-o devălmășie prăpăstioasă și puţină lume a rămas neafectată de virusul septicemiei generalizate. ca orice lucru interzis multă vreme, dreptul la opinie, la exprimarea unui punct de vedere era exacerbat chiar și de cei care nu prea aveau ce face cu el. mulţi dintre cei care până atunci îl considerau inutil - (ce opinie, oameni buni, ce idee, părere sau punct de vedere? Ce sunt eu, om de stat? Mie să mi se arate, domnule, după cine să mă încolonez și ce trebuie să fac, că nu eu trebuie să hotărăsc în această ţară) - îl revendicau acum ca pe un bun de preţ și-l rostogoleau în piaţa publică, matlasat cu tot felul de inepţii.

autorul privește acest spectacol fulminant cu o pupilă deschisă larg, dar, cum stă bine omului lucid, și cu o rezervă sceptică. se vede c-a înţeles bine reflecţia lui montesquieu: Când o lume se prăbușește, cele dintâi care se salvează sunt gunoaiele.(p. 171) se salvează? Puţin spus, cei mai mulţi prosperă, se baronesc, capătă gust de putere și devin miniștri, parlamentari, factori de decizie și modele de succes pentru noile generaţii. de regulă, răul aluvionar ademenește și învinge întotdeauna. aristotel chelariu, patronul firmei de mare profit, Asturias, unul din personajele importante ale romanului lui constantin Vremuleţ, este prototipal pentru bezmetica noastră tranziţie și pentru fauna capitaliștilor noi, apăruţi după revoluţie, a căror dorinţă de îmbogăţire rapidă i-a făcut total insensibili la durerile ţării, ale poporului


și nepăsători la condiţiile de muncă ale angajaţilor, pe care-i supune unui tratament sălbatic, amintind de epocile feudale și de legislaţia sângeroasă a berarului oliver cromwell din medievala Britanie.

Ţara întreagă a devenit captiva unor găști înfometate, constituite sub umbrela unor sigle de partid, de la care primește toate încredinţările că nu li se poate întâmpla nimic rău, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Lichelele, escrocii, șmenarii nu au decât un singur partid și un singur dumnezeu: Interesul, banul, puterea. totul este să dea impresia de filantrop, să cotizeze cât mai substanţial în campaniile electorale sau în susţinerea unor cheltuieli de partid. Bani, domnule profesor, stive de bani. (p. 193) ca-ntr-o piesă ionesciană, absurdul, rinocerizarea, se lăbărţează peste toate sferele vieţii sociale, încât o speranţă de salvare este greu de întrevăzut. Învăţământul nu mai este învăţământ (învăţământul particular a degradat și ceea ce rămăsese indelebil), biserica în frunte cu episcopul caius dă semne de toleranţă, de labilitate, de interese și patimi lumești, justiţia, în frunte cu prim-procurorul Petrache Vâlcu, (fecior de bani gata care n-a văzut niciodată cum arată coperţile unui curs universitar) este coruptă și, când nu este coruptă, este incompetentă, depășită, ingrată - toată atmosfera devine irespirabilă, iar societatea în întregime pare o cloacă, o adunătură mâloasă, decăzută și viciată în toate articulaţiile ei. totul este degradat, împregnat de grotesc, de impostură și de oroare, iar autorităţile și instituţiile de stat sunt primele care se complac, se adaptează și se integrează în ebuliţia acestor odioase venalităţi. Păcat că noica n-a mai prins aceste vremuri zălude; mare lucru n-ar fi îndreptat nici el, dar măcar l-am fi auzit repetând cunoscuta lui înjurătură: mama ei de netrebnicie românească.

departe de a fi o lectură confortabilă, romanul lui constantin Vremuleţ indispune și incită la reflecţie, la o reevaluare a modului de fiinţare românesc. Episcopul caius n-are nimic din duhovnicia bunului creștin și n-are nicio treabă cu frica lui dumnezeu, angelica învăţătoare micloș devine peste noapte o bestie, o acuzatoare într-o demascare publică a colegei sale de cancelarie și incriminează, cu mânie proletară, niște presupuse abateri de la linia partidului, diletantul dumitru Prăjină este primit în breasla scriitorilor pe considerente numai de el știute, escrocul aristotel chelariu este bântuit de gânduri parlamentare, totul este stricat și nimic nu rămâne nepângărit. Până când și minunata făptură Elena, fata plină de candoare, de puritate și gingășie devine o stricată, o drogată, o cerșetoare de stradă. având nevoie de un rinichi pentru soţul său a trebuit să facă apel la baronul chelariu, acest midas al răului, care degradează, înjosește și compromite tot ce atinge. deznodământul era previzibil.

am mai spus, cartea se revendică din vălmășagul realităţilor românești post-decembriste, iar autorul, cu o rigoare de reporter experimentat și consacrat autenticului, realizează o adevărată frescă a insanităţilor care ne malignizează și ne macină în adânc. mai există vreo posibilitate de salvare din mocirla morală care ne-a cuprins, mai putem spera într-o terapeutică izbăvitoare care să vindece toate maladiile, mai vechi și mai noi, exhibate opulent și fără nici o reticenţă de fiinţa


românească? autorul ia pulsul, face toate observaţiile clinice și pune diagnosticul, dar cine intervine profilactic și reabilitează speranţa? sunt întrebări crude, tulburătoare, iar răspunsul nu trebuie să ne surprindă cu privirile peste gard. nu vine nimeni din afară să ne salubrizeze modul de fiinţare, să ne arate steaua Polară și calea care duce spre ea. România are anticorpii necesari primenirii și reintrării în normalitate. câtă vreme mai există tipuri precum doctorul alexiu (trecut prin grozăviile Gulagului românesc), silviana și chiar rezoneurul cărţii, profesorul alex Bratu, putem spera într-o posibilitate de însănătoșire.

una din imaginile preferate de autor este aceea a scatiului ademenit hipnotic de privirile unui șarpe ascuns în iarbă și flămând, gata-gata să-l devoreze. Lumea își are rânduielile ei și nu stă în puterea omului să le schimbe. totdeauna va exista un șarpe și un scatiu prinși într-un joc de-a v-aţi ascunselea. oriunde se constituie o majoritate, aceasta face legea și-și impune voinţa într-o comunitate, dar de ce trimitem în această majoritate tipologii penale, exemplare odioase și corupte precum aristotel chelariu, e mai greu de înţeles. Vrem întotdeauna binele, dar alegem de fiecare dată răul. Inși pe care viaţa i-a excomunicat deja trimiţându-i în penitenciar, îi scoatem din celule și le încredinţăm primăria, sau îi trimitem direct în parlament, să ne facă legi și să administreze ţara. mi se pare că scatiul nu va fi devorat decât de șarpele pe care îl caută cu încăpăţânare. să fie istoria o rezultantă a privilegierii răului, să fie răul o fatalitate a evoluţiei vieţii, cum credea în bonomia lui noica?

am putea, după aceste sumare consideraţii cătrănite, oţărâte și ofuscate, să punem și întrebarea pe care am tot amânat-o cu bună știinţă. acesta este poporul român? ne recunoaștem în noianul acestor derapaje de comportament și manifestări histrionice? n-am crezut niciodată că etnia românească se caracterizează numai prin calităţi, printr-o pozitivitate debordantă și preponderentă în competiţie cu defectele. Regăsim în constituţia ei toate calităţile și viciile umane, numai ponderea lor este diferită. ca produs al împrejurărilor circumstanţiale, omul poate lua înfăţișări dintre cele mai variate. nu este naţiunea nord-americană civilizată? Și ce s-a întâmplat în partea inundată a orașului new orleans când apele oceanului au inundat-o? n-a fost tâlhărită de cealaltă jumătate, rămasă neinundată?

nu mai insistăm. cartea d-lui Vremuleţ incită la reflecţii prelungite și generează atâtea adumbriri ale gândului, că riscăm să pierdem din vedere substanţa ei. Este cartea unui autor matur și bine asezonat cu exerciţiul trudniciei narative. conţine de toate, dar nu este o lectură liniară și fericită. de multe ori, lectura trebuie întreruptă pentru a pune ordine în gândurile ce le declanșează automat. miticii de azi nu mai măsoară intervalul dintre berărie și union, ocolesc prin obor, prin afaceri și se-mpregnează de venalitate. s-a degradat firea românească? În loc de răspuns, amintesc de reflecţia lui Hasdeu care spunea că românul nu este nici bun, nici rău, nici viteaz, nici laș, el are chipul și asemănarea conducătorilor săi. Este cinstit când are conducători cinstiţi și drept când este guvernat în spiritul dreptăţii. daţi-i conducători viteji și va fi viteaz, daţi-i politicieni corecţi și veţi vedea ce minunată cumsecădenie va ipostazia.

60

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

Zanfir Ilie – „Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000”, Iași, Ed. Timpul, 2012.

Zanfir Ilie – „Galaţiul în spaţiul cultural naţional”, Iași, Ed. Convorbiri literare, 2013.

două impresionante volume au apărut relativ recent, ambele fiind semnate de către Zanfir Ilie, omul fără de care Galaţiul cultural din ultimii zece ani ar fi greu de imaginat.

două volume complementare, studiile fiind gândite iniţial să facă parte din aceeași carte, partea a doua a „Galaţiului…”

constituindu-se într-o primă ediţie a unui dicţionar al scriitorilor și al publiciștilor gălăţeni, inedit, într-o notă inserându-se intenţia autorului de a publica în doi-trei ani un dicţionar complet al scriitorilor din acest spaţiu cultural, căruia eu îi mai spun și covurluiano-tecucean. Iniţiativă este mai mult decât lăudabilă, lucrările fiind instrumente de lucru mai mult decât necesare.

Într-un fel, sunt pași, în ceea ce privește strict partea de material strânsă cu trudă despre scriitorii gălăţeni, pentru realizarea unui alt vis, o istorie a literaturii de la Galaţi, din sudul moldovei dintre siret și Prut.

Zanfir Ilie, aproape cu discreţie, realizează, în acest sens, încet, dar sigur, ceea ce orgoliile și, probabil, condiţiile economice dificile au împiedicat pe scriitorii, criticii literari și istoricii literari consacraţi să facă, existând discuţii și planuri de acest fel de mulţi ani. meritele nu i se pot contesta.

de altfel, acestea îi sunt recunoscute și de personalităţi precum academicianul mihai cimpoi, criticii marius chelaru, alex. Ștefănescu, scriitorii cassian maria spiridon, daniel corbu, Theodor Parapiru, ca să dăm câteva nume, unii dintre ei chiar în cuprinsul celor două lucrări la care ne referim, mihai cimpoi semnând chiar prefaţa la „fenomenul literar…”

În fapt, Zanfir Ilie este deja un istoric literar cu acte în regulă,

Contribuţii importante la istoria literaturii române

a.g. secară


„fenomenul…”, în pofida începutului de titlu, nefiind o fenomenologie decât parţial, ci mai degrabă o istorie a ceea ce s-a întâmplat cu literatura română în primul deceniu de după revoluţia și lovitura de stat din 1989, o istorie așa cum se reflectă ea în mass-media, accentul punându-se, totuși, pe revuistica literar-culturală. cartea sa, dacă nu mă înșel, este lucrarea de doctorat, apreciată chiar de către Eugen simion, poate cel mai apollinic critic literar român din ultimele decenii, tratează echilibrat, fără ură și părtinire, după modelul Profesorului, întregul eșichier literar, fiind consultate practic aproape 200 de ziare și reviste publicate nu numai în spaţiul Republicii România, ci și în Republica moldova, numele geopolitic de doamnă al domnișoarei Basarabia, în Bucovina ucraineană sau în Banatul sârbesc. Bibliografia conţine, de altfel, 77 de monografii și 366 de studii sau articole.

Istoria lui Zanfir Ilie cuprinde, în afara concluziilor, anexei, indexului și a bibliografiei, cinci mari părţi: „consideraţii generale asupra fenomenului literar românesc la momentul tranziţiei”, „Principalele reviste culturale și modelul capitalei”, „Presa literară din provincie, din Basarabia și din nordul Bucovinei”, „temele majore ale dezbaterii literare post-decembriste” și „fenomenologia literară sub semnul globalizării”.

așa cum sublinia și daniel corbu pe coperta a IV-a, „riguros și acribios, dotat cu spirit analitic, dar și sintetic, Zanfir Ilie reușește să alcătuiască un studiu reper despre fenomenele literare și ilustrarea lor în presa românească” între anii, ca să fim mai exacţi, 1989 și anii de după 2000.

un subiect generos, trebuie să recunoaștem, pe care autorul îl abordează și cu umor, dezinvolt nu numai de pe poziţii teoretice, ci și practice, anii în care a fost și este manager al Bibliotecii „V.a. urechia” din Galaţi, unde pur și simplu a dat un nou contur activităţii acestei instituţii, care practic a devenit naţională, nu numai judeţeană, organizând, printre altele, un salon literar și un festival-târg al cărţii, toate acestea făcându-l să ia, cum se spune, pulsul pe viu celor care alcătuiesc la propriu fenomenul, de la personalităţi precum Eugen simion, mihai cimpoi, arcadie suceveanu, Gabriel Liiceanu,


Gheorghe Buzatu, dinu Giurescu, mircea cărtărescu, Ioana Pârvulescu, nora Iuga, până la cei mai importanţi scriitori gălăţeni ori debutanţi merituoși, această implicare în viaţa literară propriu-zisă (și prin organizarea de nenumărate lansări de carte) făcându-l să vorbească și să scrie în deplină cunoștinţă de cauză când se referă, de pildă, la „condiţia scriitorului în tranziţie” ori „spiritul polemic”, Zanfir Ilie realizând adevărate exerciţii de diplomaţie culturală, apropiind deseori firi conflictuale, știindu-se cât de aprinși pot fi scriitorii când este vorba despre interesul literaturii în general.

una dintre urmări este că autorul „împacă”, analizându-le, și conflictele care au apărut în perioada vizată în spaţiul cultural românesc, tratându-le detașat, controlându-și emoţiile și simpatiile (chiar dacă mai târziu sau printre rânduri le va dezvălui!). Este vorba despre analiza celor care au contestat tot ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere cultural, implicit literar, în perioada comunistă, dar și a acelora care au apărat acea perioadă; de asemenea, contestatarii și demitizatorii lui Eminescu, raportaţi la cei care au continuat să-i apere mitul; analiza sa nu se oprește însă aici: de pildă, comparatismul său analizează și generaţiile diferite care s-au manifestat în Republica moldova, mergând chiar mai devreme de anul 1989, drept fiind însă că nu insistă… Printre problemele analizate, prin prisma unor directori de revistă, cunoscuţi critici literari, nicolae manolescu și Eugen simion, este și necesitatea implicării politice a literaţilor și revistelor literare.

amintind de Eminescu, n-am atins de fapt decât vârful aisbergului. Zanfir Ilie atrage atenţia că pe lângă Eminescu au mai fost „abordaţi sfidător” și tudor arghezi, George călinescu, mihail sadoveanu, tudor Vianu, mircea Eliade, Emil cioran, Eugen Ionescu, Eugen Barbu, adrian Păunescu, d.R. Popescu, Eugen uricariu, nichita stănescu, marin Preda, Paul Goma, augustin Buzura, nicolae Breban.

deosebit de interesant este subcapitolul cinci al primului capitol, „noua presă literară din România. orientări și paradigme.” care descrie pur și simplu tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în revistele importante, în anul 1990.

Zanfir Ilie nu uită nici de măria sa cititorul, factor esenţial în ecuaţie, sesizând, lângă citatul Ion simuţ (de subliniat că bibliografia utilizată, pe lângă lucrările esenţiale, consacrate, cuprinde și noutăţi de ultimă oră) că românul cititor a ajuns imediat după revoluţie „foarte sceptic, dezorientat, neștiind ce să mai înţeleagă din polemicile acide ale specialiștilor”, unii, obișnuiţi cu lectura din acea perioadă prerevoluţionară, ajungând să refuze să mai citească atât literatură, cât mai ales reviste literare; alţii refugiindu-se în traduceri…

Prin analiza criticii literare, Zanfir Ilie dovedește și talent… de critic de…critică literară, fapt observat și de către editorul și poetul cassian maria spiridon, pasiunea pentru subiect conducându-l, în colaborare cu președintele filialei uniunii scriitorilor din România, poetul corneliu antoniu, la elaborarea unui proiect mai mult decât interesant și provocator, o revistă de critică și istorie


literară, intitulată „a” (de la antares, revista filialei și „axis Libri”, revista purtătoare de cuvânt a unui curent literar despre care se poate îndrăzni să se vorbească, cumulând energii literare, direcţionate de către un tandem care merită toată atenţia: Zanfir Ilie și Theodor Parapiru).

În capitolul al doilea sunt analizate cinci publicaţii („România literară”, „caiete critice”, „contemporanul - Ideea europeană”, „Literatorul” și „dilema”, dovedind, mai mult sau mai puţin, că de obicei o mare personalitate, rareori două, își pun amprenta pe câte o publicaţie, dacă personalitatea aceea este un bun teoretician sau un talent indiscutabil.

capitolul al treilea cuprinde „Emergenţa revistelor literare în ţară” (spre finalul studiului, în capitolul al V-lea, reliefându-se și fenomenul revuistic de la Galaţi), „abordarea literaturii în marile cotidiene” și „Reviste de limbă română din chișinău și din cernăuţi”.

Luciditatea de care dă dovadă Zanfir Ilie se simte și în capitolul al IV-lea, unde se vede din nou admiraţia sa pentru măsura maestrului Eugen simion. scrie la începutul unui subcapitol: „Polarizarea unor cercuri și, să admitem, a unor grupări literare de putere ar trebui acceptată, chiar dacă numai sau predominant în sensul de autoritate și capacitate de opinie și de «diagnostic» literar.” Iar ceva mai jos îl citează pe Eugen simion, „cum arată viaţa literară românească? arată ca un câmp de luptă. Lupte mărunte, epuizante, deloc creatoare, foarte provinciale. aici, se manifestă toate idiosincraziile, resentimentele, voinţa de putere”, aceste elemente fiind de sesizat și în zilele noastre, E. simion referindu-se la anul 2008.

Practic, și în capitolul al IV-lea (subcapitole: „Între estetic și politic. controverse”, „Generaţii și promoţii literare”, „critica de întâmpinare și critica de sinteză”, „Revizuiri, reevaluări și restructurări canonice”, „spiritul polemic. contestatari și detractori”), dar și în al V-lea (unde sunt analizate consumul cultural din perspectiva „satului global”, noile politici culturale, condiţia scriitorului, canonul literar, înainte și după 1989, „ieșirea în lume sau cine ne reprezintă”), uneori paradoxal, autorul continuă să descrie aspecte ale „confruntării lumilor literare”, oferind atât iniţiaţilor, cât și celor curioși, din afara fenomenului, o instructivă și vie lecţie despre ceea ce înseamnă atât substanţa, cât și efemeritatea Literaturii…

În final, voi oferi câteva amănunte și despre cel de-al doilea volum, „Galaţiul în spaţiul cultural naţional”, unde analiza se întinde practic până în zilele noastre, în primul capitol („context naţional – o privire de ansamblu asupra presei culturale postdecembriste”) reluându-se unele idei din „fenomenul…”, reluare necesară pentru cineva care ar citi doar cea de-a doua carte.

apoi, în „demarajul cultural zonal - coordonatele noii prese culturale din Galaţi” reintră în acţiune armele istoricului literar, realizându-se o atât de necesară sinteză pentru orice iubitor al muzei Klio, aproape fiecare publicaţie de după revoluţie fiind prezentată pe larg. În „semnele deschiderii - conjunctura


și potenţialul manifestărilor culturale gălăţene” se accentuează unul dintre aspectele puţin remarcate ale activităţii lui Zanfir Ilie, care este în același timp și un adevărat impresar, ca să nu folosesc un cuvânt mai pretenţios, ca specialist în advertising cultural al scriitorilor gălăţeni, promovându-i cu generozitate, cunoscându-le „împlinirile și limitele”, după cum se intitulează un alt capitol, denumit „În așteptarea liderilor locali”, dar și individualităţile, grupările și divergenţele…

un alt merit important al cărţilor este și mediatizarea și trezirea conștientizării publicului în ceea ce privește existenţa și importanţa criticii în sine și a criticilor literari legaţi de spaţiul gălăţean, chiar dacă sunt prezenţi și într-un dicţionar al scriitorilor brăileni, doiniţa milea și andrei Grigor, la aceștia adăugându-se Viorel Ștefănescu și subsemnatul, gălăţeni get-beget, Zanfir Ilie încurajând astfel actul critic de calitate...

Prin maturitatea acţiunilor sale culturale (implicit prin cele două cărţi la care ne-am referit aici), Zanfir Ilie se dovedește a fi unul dintre acei lideri așteptaţi, care a știut să echilibreze multe dintre acţiunile, atitudinile literare, pentru binele a câtor mai mulţi dintre creatori, unii părând a fi orbiţi de orgolii personale care nu mai recunosc nici valoarea recunoscută de către persoane aflate în afara cercurilor de interese…

dar vorba aceea, pe această lume este loc pentru toţi, cu sau fără talent…Istoria ne-a arătat-o de atâtea ori! Și acestea sunt constatările unui iubitor de

istorie și de înţelepciune…

CRONICI

DE

CARTE


Prin acest volum, Tandreţea tăcerii, speranţa miron aduce în discuţie spaţii poetice originale. universul descris este unul care trebuie perceput în întreaga sa complexitate, astfel, cel care încearcă să-i descifreze înţelesul trebuie să decodifice substanţa, tăcerea. spaţiul liric este investit cu valenţe simbolice (e.g. Trunchiul lui Christ, Fântâni de lumini, Pleoapa serii, În braţele lui, Nisipul din lumânare, Strânși într-o stea).

din analiza poemelor cuprinse în volumul Tandreţea tăcerii se constată faptul că există două mijloace de evadare din lumea realului: prin creionarea unor lumi dominate de imagini ale tăcerii sau, pe de altă parte, prin evadarea din real prin inserţia fantasticului. În acest univers vocea lirică pare a se dezagrega fizic, dar nu și psihic: ,,Zborurile mele/ Au fost mult prea joase./ M-am lovit de pomii din grădini!/ Mai mult n-am putut să urc,/ Poate, printre oase,/ Aripile mele/ N-aveau rădăcini!” (Fără rădăcini) sau ,,M-am rătăcit, odată, printre nori,/ Fiindcă voiam să prind o stea,/ O stea cu multe culori,/ Dar, culmea,/ M-am lovit de viaţa mea!/ Cu greu am recunoscut-o/ Acolo printre norii grei.” (M-am rătăcit)

În acest univers actul de comunicare se modifică, limbajul se deformează, tăcerea sau lipsa acesteia este noua formă de comunicare, de accedere la cunoaștere: ,,Strigăt spre Lumină/ Smuls din rădăcină/ Este crezul meu/ Către Dumnezeu!”. (Crez) starea dionisiacă sub forma acelui strigăt al ,,zorilor/ Sfarmă tăcerea/ Nopţii pierdute în noapte,/ Strigătul zorilor/ Învie noaptea din moarte!” (Tăcere sfărâmată), învăluie individul. Vocea lirică se găseşte într-o stare de tensiune continuă, de căutare a propriei identităţi: ,,Am paşii din secundă tot mai grei,/ Aproape nu ştiu de mai sunt./ Învăţ din nou să merg cu ei,/ Şi şchiopătând, deja privesc la cei/ Care-au plecat demult din lut.” (Deja)

Tandreţea tăcerii de Speranţa Miron

nastasia sAVin


din analiza poemelor reiese faptul că lumile sunt creionate sub toate formele și înţelesurile. tăcerea pătrunde prin toate cotloanele vieții: ,,Tăcerea are porţi deschise,/ Vegheate de Ochiul cel Divin./ Prin ele intră stele, vise,/ Purtate de albastru crin.” (Porţile tăcerii) Întreaga existență a individului pare a gravita între tăcere și non-tăcere, între perceptibil și iluzie: ,,Sunt într-o gară./ Aștept un tren./ De ore, zile, ani,/ Nu știu./ Lângă mine, un pustiu/ Așteaptă același tren ca mine./ Aud tăcerea/ Lunecând pe șine...” (Aud tăcerea) În acest joc dintre perceptibil și iluzie se desfășoară existența umană, ca într-un roller coaster: ,,Găsesc o scară pe care urc,/ Dar parc-aș coborî./ Se face liniște-n tăcerea care pleacă./ Mă simt ca într-o barcă/ Ce-i gata să se răstoarne./ Mi-e teamă./ Lângă mine, Pustiul doarme.” (Aud tăcerea)

adevărata încântare a versurilor reiese din liniştea dintre cuvinte, din tăcerea acestora. cu toate acestea, meditaţia este una gravă. sunetele vieţii (e.g. fericirea şi tristeţea, naşterea şi moartea, ura şi dragostea) sunt concentrate într-o reţea de simboluri pertinente.

Vocea lirică se află într-o permanentă căutare a unui limbaj care să fie adecvat continuării: ,,Am urcat pe schelele sprijinite de ploi,/ Dar n-am ajuns unde ne-am propus,/ Fiindcă melodiile din noi/ În polenul din crin s-au ascuns.” (Păcat)

În loc de concluzii prezentăm în întregime poemul care dă titlul volumului și care se constituie într-un adevărat creuzet literar: ,,Tandreţea tăcerii/ O simt ca o haină./ Are gustul mierii/ Mâncat în taină./ Tandreţea tăcerii/ E-n liniștea mea,/ Are culoarea serii/ Luminată de-o stea./ Dar tandreţea tăcerii/ Poate fi/ Strigătul verii/ Strivit de o zi.” (Tandreţea tăcerii)

CRONICI

DE

CARTE


Papagalul şi revoluţiade Valentin POPA

dumitru AnGHEL

Volumul de proză „Papagalul și revoluţia”, Editura EIKon, cluj-napoca, 2012, 206 pagini, semnat de scriitorul Valentin PoPa, reunește unsprezece povestiri – schiţe, unele; nuvele, altele – unitare stilistic, dintr-o perspectivă multiplă ca valoare literară; ipotetică în planul momentului istoric al elaborării, al creaţiei artistice prin nuanţa originală și autentică de literatură de sertar, conceptul estetic atât de așteptat și de controversat, pus în discuţie după Revoluţia din decembrie 1989, care s-a dovedit, din păcate, doar „o promisiune” nu îndeajuns onorată, pe cât ar fi meritat!?

cu adevărat, mai toate dintre povestirile domnului Valentin Popa n-ar fi putut trece de... „ochiul vigilent” al cenzurii și-atunci le-a imprimat o inconfundabilă tentă de... „fruct oprit”, ceea ce le-a conferit calitatea de saga românească, născută din nevoia de a ocoli, de a deturna interdicţia...

„Papagalul și revoluţia” este o carte de proză scurtă concepută printr-o tehnică literară interesantă de împletire a naraţiunii cursive cu secvenţe retro, în fragmente scurte, ca niște citate, sau chiar în corpul aceleiași fraze, culese cu italice, cu o anume rigoare, ușor pedantă, de factura unor mărturisiri complete, prin care parcă și-ar reprima drastic orice implicare.

tonul este evocator, iar universul epic poartă pecetea amintirilor axate pe un areal geografic intim, perceput din biografia prozatorului Valentin Popa, iar personajele au o genetică comună, din aria familiei ori din galeria prietenilor, a unor cunoscuţi notorii. Proza scriitorului Valentin Popa se derulează pe o tehnică cinematografică, cu secvenţe aparent disparate, dar care-și menţin unitatea și cursivitatea epică printr-un click, care deturnează verdictul spre un tip de fantastic, de ireal cu valenţe de staccato, ca-ntr-o lucrare polifonică din aria madrigalului.


Poveștile de dragoste, cu rătăciri prin tot felul de labirinturi spaţiale și temporale, între fabulos și straniu, sunt construite pe o structură romantică din vremurile bune ale literaturii de gen, la graniţa dintre idila curată, cuminte din alte veacuri și aventuri sentimentale eșuate în ură și drame matrimoniale. o proză ușor atipică, în contrapunct temperamental cu statura intelectuală și culturală ale domnului Valentin Popa, influenţate de pregătirea și preocupările sale filosofice, autor al unor cărţi de specialitate: „Teme filosofice” (2001) și „Elemente de sociologie” (2007), în colaborare, sau a monografiei: „Vasile Băncilă - omul și filosoful” (2006), lucrare de căpătâi dezvoltată editorial după structura iniţială a tezei de doctorat în filosofie: „Vasile Băncilă în metafizica românească a culturii” (2005); o cultură filosofică și literară exersate într-o publicistică activă și constantă în revistele: „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „dunărea”, „Porto-franco”, „Excelsior”, „contrapunct”, „oglinda Literară”...

În literatură, filosoful Valentin Popa a venit târziu și impetuos, reţinut de condiţia sa de autor de literatură de sertar, iar cele unsprezece schiţe și nuvele din volumul „Papagalul și revoluţia” s-ar putea numi modele de astfel de literatură, pe care o scoate pe piaţa demonetizată a unui astfel de concept artistic cu decenţa convingătoare a celui care a scris și n-a putut să treacă de cenzura draconică.

Povestirea „Papagalul și revoluţia” care a dat și titlul volumului, pare chiar mai puţin realizată decât toate celelalte, pentru că este textul cu cel mai evident... antimesaj, modelat să convingă de contrariu, sau poate s-a vrut un... model de cum ar fi trebuit să nu fie scrisă literatura proletcultistă a momentului, pe coordonatele unei ironii șarjate, ca expresie a unui impuls esenţialmente parodic.

Valoarea întregului volum este dată de celelalte zece schiţe sau nuvele, iar dintre acestea se detașează prin amplitudinea epică și finalul tragic, povestirea „Detașarea”. cea mai întinsă și cea mai elaborată stilistic, cu accent pe arta portretului și pe originalitatea organizării conflictului, realizat pe un crescendo dramatic, de scenariu de film sau de piesă de teatru. Există, de pildă, în mai toate textele o adevărată obsesie pentru cifrele 40-45, ca vârstă a tuturor personajelor, preferinţă dată de vârsta pe care Valentin Popa o avea când și-a scris cartea de literatură (!?) Poveștile de dragoste, subiect predilect, de altfel, sunt fascinante, adevărate monografii sentimentale în care dominanta stilistică se axează tot pe dualitatea fantastic și dramatic, iar personajele sunt construite pe același „calapod”. toate iubirile din poveștile domnului Valentin Popa se consumă năvalnic, ca-n „Vâltava” lui B. smetana, ca apele vijelioase de munte, cu prăvăliri impetuoase, iar cuplurilor de îndrăgostiţi li se întâmplă tot felul de lucruri stranii, drame, tragedii, într-o tumultuoasă cavalcadă wagneriană.

cum spuneam mai sus, o altă componentă stilistică a prozatorului Valentin Popa vine din „arta portretului”, pentru că se dovedește un fin analist, calitate


decurgând din formaţia sa de eminent filosof, iar acest detaliu se observă din diversitatea unghiurilor în care-și surprinde eroii. Personaje mai ales femei cu personalitate debordantă, au atitudini surprinzătoare, năucitoare, ca în cazul ortansei din povestirea „Plutind în derivă”, o stranie poveste de viaţă, de moarte, de destin, de soartă vitregă și de hotărâri omenești dramatice, o poveste fantastică despre dimensiunile sufletului omenesc, despre frumuseţea gesturilor-limită de o tulburătoare autenticitate.

nici personajele masculine nu sunt în afara formulei... „forte”, numai că doar aceștia, de cele mai multe ori, sunt elemente malefice, cu o genă bio a răului. Personajele negative feminine nu populează proza domnului Valentin Popa, în afara unor excepţii atinse de ușoare unde de ironie și atât. Răul stă doar la capitolul personaje masculine.

Ineditul prozei, virusată de sindromul „literaturii de sertar”, promovată de scriitorul Valentin Popa, se fixează într-o lume foarte autentică, în ciuda bizareriilor de tot felul, care pulsează de energii, dintre care unele foarte negative și explodând de vitalitate, ca în „Strania ceremonie”, o altă poveste, neapărat stranie, după cum sugerează titlul, dominată de o patologie a singurătăţii, o poveste de viaţă de o banalitate tristă, vulnerabilă, ca un fapt divers, devenit eveniment, într-un târg sadovenian în care nu se întâmplă nimic. Personajul principal, Eliza, o adevărată „patologie” literară pentru feminitate în proza domnului Valentin Popa, trăiește drama de a fi singură într-un timp pe care și-l gestionează patetic, ca o formă de alienare incontrolabilă. soluţia stilistică de final inconștient accentuează dramatismul întâmplării, pentru că-i lipsește banalul, liniștitorul, clasicul și conciliantul „...și au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ca totul să rămână în nota de straniu și fantastic, pe care autorul o impune povestirilor sale. Povestiri despre viaţă, despre viaţa de toate zilele, povești năucitoare prin simplitatea lor frustră, prin nonconformismul elegant și de-o moralitate creștină i-aș zice!, ca-ntr-o predică de duminică de la un amvon al faptului divers... dumnezeiesc.

simplu, frust, banal, aşadar, ca-n „Gânduri în evantai”, cu toată tevatura unei lumi aproape mitică, într-un registru dominat de fantasme uşor infantile, cu o moarte banală a unui dascăl oarecare, profesorul V.a. nedelcu, pentru care: „se adună bani pentru înmormântare aşadar...” (pag. 50) sau „Contagiunea”, o povestire care poate fi plasată în zona literaturii absurdului pentru un fapt aparent lipsit de importanţă, dar cu un impact terifiant, obsesiv, mirosul de peşte afumat de pe mâini, de pe faţă, de pe haine, din gură ca o pecingine, „contagiunea” ca o metaforă a umilinţei pentru o decizie importantă...

dar şi „Degetele lui Octavian” este o povestire impresionantă, la graniţa dintre absurd şi o realitate crudă, nemiloasă, o boală năucitoare, cam în afara patologiei din literatura medicală, fără un diagnostic plauzibil, o boală ca un blestem, incurabilă: degetele lungi ale lui octavian, care cresc, cresc, cresc,


stupid de nefiresc, în afara oricărui firesc biologic, după legile unei anatomii incontrolabile.

ca şi cea mai întinsă dintre povestiri, „Detaşarea”, de dimensiunile unei nuvele, structurată pe capitole ca un roman este, cu condiţia extinderii conflictului narativ, o poveste tot de dragoste – laitmotivul tematic al prozei domnului Valentin Popa – eşuată dramatic pe un scenariu romanesc bine construit, într-un crescendo susţinut de argumentele prozei de anvergură, cu un final pe măsură, cu ingredientele unui roman poliţist. cam ce s-ar putea dezvolta din „Mesagerul” este povestea unui destin provocat de promiscuitate, de ratare şi de compromis social.

Proza scriitorului Valentin Popa se pliază pe canoanele filosofiei tradiţionale, când alege şi dezvoltă temele şi subiectele celor unsprezece povestiri, cărora le deturnează evoluţia spre surprinzătoare destine de tipul unor parabole fantastice, absurde uneori, de tip kafkian. Literatura filosofului Valentin Popa este în contradicţie cu echilibrul şi distanţarea „scorţoasă” a legilor sacre şi rigide ale gândirii de salon elegant, pentru că epicul povestirilor sale... „ţipă” după sobrietatea textelor raţionale. Parcă nimic din... „matematica” gândirii echilibrate nu mai are vreo legătură cu nefirescul, dramaticul sau chiar absurdul din povestirile adunate în volumul „Papagalul şi revoluţia”.

Lectorul univ. dr. Valentin Popa scrie proză într-o altă gamă, pe un alt registru epic decât „diapazonul” prelegerilor în faţa studenţilor săi, iar povestirile sale, experimentul său literar, pliate pe canonul „literaturii de sertar”, sunt exemple de nonexerciţiu al unei conştiinţe ca un... bumerang al echilibrului şi împăcării cu sine.

NOTE

DE

LECTURĂ


nu cred că există cineva care să nu ştie ce este Junimea. casa Pogor unde aceasta se desfăşoară – lăcaş unde muza nu a încetat niciodată să-şi reverse inspiraţia asupra celor ce i-au păşit pragul - este locul unde, de o veşnicie, se derulează o adevărată istorie a culturii naţionale, acolo unde titanii literaturii române – creangă şi Eminescu - au respirat aerul plin cu ozon intelectual al acesteia.

Lucrarea structurată pe 15 capitole pentru tot atâţia ani, respectiv 1975-1990, s-a născut ca idee, după cum afirma autorul, „chiar în clipa înfiinţării” - 21 noiembrie 1975. Istoric vorbind, din punct de vedere al conducerii, Junimea acestei perioade poate fi împărţită în trei etape, corespunzătoare purtătorilor de „talangă... istorică”: daniel dimitriu (1975-1985), constantin Pricop (1985-1989), iar din 17 noiembrie 1989, Val condurache.

chiar dacă în arealul dunării de Jos nu a existat în toată această perioadă o efervescenţă literară, toate debuturile din cadrul Junimii au fost încercări de a face paşi mici către o recunoaştere la nivel naţional. ordinea enumerării gălăţenilor este cronologică, iar aprecierile critice culese sunt făcute cu inima.

Primul debut al unui gălăţean a fost la data de 9 aprilie 1976. Theodor Parapiru, prieten şi fost coleg de facultate cu autorul - care a confirmat ca scriitor peste timp prin valoarea operelor sale şi este situat în istoria Junimii pe locul 6, ca începător - este primul cititor de proză în această etapă postbelică a ei, dar şi primul care incită prin textul prezentat - Un oarecare cetăţean Robinson - la discuţii lungi pe durata a o oră şi 30 de minute, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci.

daniel dimitriu apreciază foarte exact: „s-a pomenit numele lui

Parascan, Constantin. Istoria Junimii Postbelice.

Iaşi: Timpul, 2011

dorina BăLAn


Kafka în legătură cu proza lui Parapiru... s-a pomenit şi Jules Verne. s-ar putea pomeni şi creangă şi Emil Gârleanu, dacă e vorba să discutăm la modul comparatist. adică, orice proză, orice lucrare solidă ne permite comparaţii... Există un fel de plăcere de a compara o proză mai puţin realistă, în sensul foarte obişnuit al termenului, cu Kafka... Este o proză într-adevăr de ambiţie... modalitatea literară, modalitatea aleasă de Parapiru, această cale, care multora li s-a părut întortocheată, dublu-paradoxal s-a folosit un termen aici, justifică pe deplin problemele, ca să zic aşa, de conţinut.”

cea de-a 11-a întâlnire junimistă, din 1976, l-a avut ca debutant pe Valeriu salcie din tecuci care trimisese prin poştă textul şi care a fost calificat drept un caz tipic de veleitarism.

a 63-a ședință junimistă, din 26 octombrie 1979, îl situează pe tudor cristian Roşca ca fiind al 38-lea consacrat în ordinea lansării. daniel dimitriu concluziona că acesta dispune de „o insolenţă tinerească foarte plăcută cu un limbaj poetic bine dozat.”

Victor cojocaru, peste timp devenit medic, născut la Galaţi, debutează în şedinţa cu nr. 85, din 13 martie 1981, cu proză, apreciată de George ceauşu ca una de „tip jurnalistic”.

silviu Lupaşcu, pe atunci student în anul I la drept, originar din Galaţi, participă la Junimea nr. 146, din 24 mai 1985, şi este primit cu căldură şi apreciere, universitarul Parascan numindu-l „un om care are măsura scrisului în sine”. El este considerat al 65-lea scriitor prezent la Junimea ieşeană, care a confirmat prin scrierile sale.

Junimea cu numărul 153, din 7 februarie 1986, l-a avut ca cititor de poezie pe Ion Zimbru despre care George Pruteanu spunea: ,,E foarte furat de muzicalitate. se vede că are un suflet tandru”. El poate fi înscris drept al 66-lea poet consacrat care a trecut pe la Junimea.

cristian Pohrib din tecuci a citit în Junimea 175, din 27 martie 1987, câteva poeme, fiind caracterizat de sanda sfichi „că scrie o poezie metaforică, bine gândită”. El ocupă locul 69 în Istoria postbelică a Junimii.

La Junimea cu 192, din 13 mai 1988, Gabriela ciobanu din tecuci citeşte poemele care îl determină pe Vasile Proca să spună că are „pagini doldora de metafore.”

demn de remarcat este faptul că la sfârșitul lucrării, indicii de nume, structuraţi alfabetic după modelul călinescian al Istoriei literaturii române, semnalând pagina unde este prezentat scriitorul care a debutat aici, optimizează regăsirea și accesul la informaţie al cercetătorilor interesaţi de acest domeniu. cartea-document poate fi considerată extrem de utilă şi pentru bibliotecari, informaţiile biobibliografice existente, numele sau pseudonimele adoptate de scriitorii prezenţi de-a lungul timpului la Junimea putând fi preluate în bazele de date pentru stabilirea biografiilor acestora. Este de remarcat faptul că la


sfârşitul fiecărui capitol (an) este făcută o decantare a numelor ce pot fi reţinute, în ordinea intrării „pe scena” Junimii. fiecărui participant la întrunire i se creionează traseul parcurs după debut. Poate că un indice al titlurilor lansate de scriitorii prezenţi la Junimea ar fi fost binevenit.

Istoria Junimii Postbelice este o lucrare scrisă, mai înainte de toate, cu mintea şi sufletul persoanei care nu a lipsit niciodată de la activităţile Junimii, desfăşurate vinerea, la orele 17,00. autorul este, aşa cum îl descria nicolae turtureanu, „un fel de Iacob negruzzi sau G. Panu redivivus: doar că, spre deosebire de aceia, el nu scrie amintiri de la Junimea din Iaşi, ci chiar Istoria Junimii postbelice, titlu care îţi dă frisoane. Parascan este printre cei care îşi explorează/exploatează cu maximum de eficienţă locul de muncă”. Poate acesta este şi motivul pentru care uniunea scriitorilor, filiala Iaşi, la ediţia 2012 a secţiunii Istorie literară a acordat premiul ex aequo, Istoriei Junimii postbelice.

74

NOTE

DE

LECTURĂ

ANTARES AXIS LIBRI

deși de profesii diferite, costel daniel marcu – medic - și filuș Julea – profesor - au un numitor comun: interesul pentru mitologia egipteană. din această pasiune s-a născut ideea elaborării lucrării „marea Piramidă a lui osiris, stăpânul Platoului Ghiza”, un roman inspirat din miturile și legendele Kemetului, denumirea dată de locuitori Egiptului antic.

Volumul, apărut în anul 2011 la Galaţi, Editura Pax aura mundi, prezintă, pe parcursul celor aproape 400 de pagini, întâmplări și personaje ale uneia dintre cele mai fascinante

civilizaţii ale antichităţii, civilizaţia egipteană, făurită cu multe milenii î.Hr., pe Valea nilului.

În vederea conceperii lucrării, cei doi autori au realizat o amplă documentare asupra istoriei, religiei și mitologiei egiptenilor, fapt reflectat atât de bibliografia prezentă la sfârșitul volumului, cât și de postfaţă, care cuprinde detalii și explicaţii amănunţite, oferind un plus de veridicitate evenimentelor istorice petrecute în acele timpuri.

acţiunea se desfășoară cu cca 12500 de ani în urmă, la sfârșitul erei glaciare, în epoca bronzului. autorii preiau scene și momente din mitologia poporului egiptean și le transpun cu inspiraţie într-un univers nou, ficţional de altfel, pe care se brodează întreaga naraţiune. Lectorul romanului este incitat să participe la întâmplări și evenimente care se succed în secvenţe cinematografice, conducându-l emoţional prin acea perioadă istorică îndepărtată.

Pe întreg parcursul lucrării, sunt prezentate detalii ale soluţiilor tehnice sau organizatorice aplicate în construirea marii Piramide sau în modernizarea așezării de pe malul nilului. se face referire, spre exemplu, la numărul de aur, numit și secţiunea de aur sau Raportul de aur – primul

Marcu, Costel Daniel; Julea, Filuş. Marea Piramidă a lui Osiris, Stăpânul

Platoului Ghiza. Galaţi: Pax Aura Mundi, 2011

Violeta MorAru


număr iraţional descoperit și definit în istorie - sau la modalitatea de construire a canalelor de irigaţii ori a obeliscurilor.

Personajele romanului sunt zeităţi întâlnite în mitologia Egiptului antic: osiris – zeul vieţii de apoi, al lumii de dincolo și al morţilor, rege legendar al Egiptului; Isis – sora și soţia lui osiris, zeiţa magiei și a vieţii, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelităţii femeii faţă de soţ, una dintre principalele divinităţi venerate de vechii egipteni; Ra – zeul tuturor zeilor, supranumit Zeul soarelui, identificat cu amon, zeitate primordială și zeu suprem în panteonul egiptean; seth – întruchiparea răului - care nutrește o ură puternică faţă de fratele său, osiris, fiind capabil să pună la cale un complot pentru a-l înlătura pe acesta de la tron; Horus – Zeul Șoim, „domn al cerului” și simbol al regalităţii divine, fiul lui Isis și al lui osiris și urmașul la tron al celui din urmă.

spiritul organizatoric al lui osiris, protagonistul principal al întâmplărilor, atât în ceea ce privește implicarea în construirea Piramidei, cât și în strategiile de luptă, precum și ingeniozitatea, inteligenţa și isteţimea acestuia, dar și corectitudinea și conștiinciozitatea lui sau calităţile de cunoscător al leacurilor care vindecau diferite boli, răzbat pe parcursul întregii naraţiuni.

autorii ne propun prin lucrarea „marea Piramidă a lui osiris, stăpânul Platoului Ghiza” o lectură nu numai plăcută, ci și instructivă, prin care cititorii fac cunoștinţă cu un capitol însemnat al mitologiei egiptene.


ÎN

LABIRINT

ModEL Şi spirit, un binom în lucrare, în toate vremurile

chiar dacă aduce aminte de modele consacrate liniștit, Raluca Blezniuc este un spirit răzvrătit și chiar (ușor) iconoclast.

aș putea să pariez, pe seama intuiţiei, că nici ca om nu este foarte „comod”. Și asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că însăși poezia pe care o practică nu este foarte comodă, ci dimpotrivă.

dar ce te poţi aștepta, la douăzeci și doi/sau douăzeci și trei de ani decât la exuberanţa întruchipată?

titLuL CărŢii EstE pus Și EL În răspăr, În ACELAȘi ton CA Și rEstuL CărŢii

de altfel, titlul cărţii, care trimite la imnul cios-vârtei, este la fel de à rebours, este un titlu formulat voit-polemic, dar care ne atrage atenţia și asupra raportului „parte-întreg”, care, dus la limită, a născut fracturismul ca idee.

La douăzeci (și ceva) de ani, Raluca Blezniuc se dovedește a fi din neamul „răsvrătiţilor”. dar cine, oare, este altfel, la douăzeci de ani...

Problema – și, de aici, întrebarea în consecuţie: cât o va ţine revolta – și dacă ea va prinde, din ce în ce mai mult, un contur estetic deplin? sau – ceea ce sperăm să nu se întâmple – va rămâne doar o furtună de tinereţe, rebelă, splendidă/superbă – și atât?

modelele sunt, mai cu seamă, transilvane - și vădite. da, dar spiritul care șade înlăuntrul cărţii nu într-acolo trimite. cartea vădește o mare încredere în sine a autorului, deși pretextul

scrierii oricărei cărţi este/ar trebui să fie umilinţa, iar poziţia conceperii (concepţiei?) cărţilor este smerenia.

Vizibilitatea modelelor nu este o evidenţă. ceea ce, dintr-un anume

Un debut care promite (Totul sau nimic)!Raluca Blezniuc, un „Stindard”

al resurecţiei

Mihail GăLățAnu


unghi de vedere, este cât se poate de bine. deși, în ce mă privește, aș putea spune că prefer modelele vizibile, ușor detectabile – și „amprentate” puternic.

ÎntrE „iMpErtinEnŢă tEXtuALă” Și tinErEŢE

ceea ce îţi rămâne la capătul unei cărţi de poezie este gustul acela unic, inconfundabil, al unui autor – atunci când în faţă chiar avem unul, iar el este meritoriu.

„Impertinenţa” textuală a Ralucăi s-ar putea să îi facă, deopotrivă, servicii și deservicii.

deocamdată, debutul are toate cărţile în mână, dar prognosticul asupra autorului se poate dovedi riscant.

Pe pielea textului Ralucăi Brezniuc se vede, încă, tinereţea în floare, sângerând.

dacă nebunia face impresie „bună” în operă, în viaţă ea se dovedește, de cele mai multe ori (dacă nu chiar întotdeauna), absolut falimentară.

Juriul Editurii VInEa a desemnat-o drept cartea cu premiul de debut, cartea anului la această categorie. asta înseamnă că Șerban axinte, octavian soviany, nicolae Ţone – și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul – au conchis că este manuscriptul cel mai potrivit să apară din câte s-au fost înfăţișat editurii.

o clipă sunt tentat să îi spun RaLuca oBRăZnIuc. da, o să spuneţi, dar dacă ea va schimba porecla în renume – ce am să mă fac atunci? Și, în al doilea rând, cred că am îndestul spirit de frondă ca să recunosc rebeliunea în sufletul altuia... născută în moldova (mea/noastră), dar în cea de sus/Bucovina, în chiar epicentrul sucevei, Raluca a „migrat” în inima ardealului, tocmai, parcă, pentru a putea învăţa „(neo)expresionismul” pe de rost. sper, vorba altui mare poet, să nu o înjumătăţească vremurile. ci, mai curând, să o împlinească.

Raluca Blezniuc

78

MISCELLANEA

ANTARES AXIS LIBRI

Motto: ,,Pe vremuri, analfabeţi erau cei care nu mergeau la școală. astăzi sunt cei care merg”. (Paul Guth)

În urmă cu câţiva ani, aflat dincolo de atlantic, am vizitat Biblioteca metropolitană din new York. am fost surprins să constat cât de puţină lume e interesată de impozantul lăcaș de cultură din manhattan în acea dimineaţă însorită de septembrie. Într-o sală de lectură imensă, în care respirai cu plăcere aerul condiţionat, erau doar doi bărbaţi maturi, ambii așezaţi în faţa monitoarelor calculatoarelor aflate în centrul încăperii.

nimeni nu răsfoia cărţile ce așteptau cuminţi în rafturi. surprinzător, n-am văzut nici un tânăr studios pe acolo.

alte experienţe similare le-am trăit în aceeași americă, prima într-un zbor cu avionul vreme de zece ore de la amsterdam la seattle, cealaltă într-un feribot imens, navigând noaptea circa două ore înspre continentul nord-american, venind dinspre o insulă situată în Pacific, undeva între statele unite și canada. În ambele cazuri, cele câteva sute de pasageri aflate în aeronavă, respectiv feribot, majoritar americani după accentul lor inconfundabil, păreau plictisiţi de moarte în timpul deplasării, făcând orice, mai puţin să citească vreo carte sau revistă. mai apoi, aflat în weekend la plajă într-un parc situat undeva pe lângă campusul microsoft din zona metropolei seattle, am constatat că, dintre persoanele ieșite la iarbă verde, doar un tip cu aspect de mexican citea pe pătura așezată pe iarbă. nu emit judecăţi de opinie, nu critic, doar constat și încerc să-mi explic cele văzute. nu mă grăbesc să extrapolez vreo concluzie, nu mă îndoiesc că mulţi americani au gustul lecturii, dar experienţele trăite de mine mi s-au părut revelatoare, fără a pretinde că înţeleg în suficientă măsură spiritul american. nu exclud ca tendinţa de a nu fi interesat de cuvântul scris să fie una mondială, americanii nefăcând excepţie.

nu demult, am aflat că japonezii dau dovadă de o incredibilă curiozitate

Cartea şi seducţia televizorului

Grigore spErMEZAn


intelectuală, că ei citesc și caută să fie informaţi în te miri ce domeniu. La o întâlnire relativ recentă a ambasadorului român cu locuitorii Ţării soarelui Răsare, demnitarului nostru i s-a pus, printre altele, întrebarea care este efectul culturii moţilor asupra culturii românești în general! Rămâi uimit aflând în ce constau grijile japonezilor! americanii par, în schimb, mai blazaţi. Ei nu-și bat capul cu astfel de probleme minore, adesea nefiind interesaţi nici măcar de ceea ce se întâmplă în propria ţară, cu atât mai puţin în celelalte. sigur că poţi fi informat și din alte surse decât cărţile și revistele, televizorul fiind una dintre ele. Vrei să afli mai mult când ești conștient de ignoranţa ta de tip socratic, când ai conștiinţa faptului că mai ai multe de învăţat, dar când le știi pe toate n-ai de ce să te mai informezi, ,,la nu și la da având foile rupte”, cum ar fi zis neasemuitul nichita într-una din elegiile sale.

dacă urmărești filmele americane prezentate la posturile românești de televiziune, rămâi uimit să constaţi cât de puţine cărţi și rafturi de bibliotecă vezi în locuinţele filmate. Poate că, într-un astfel de spaţiu înscris sub zodia utilului și confortului, ele par sau chiar sunt cu adevărat desuete. dacă această tendinţă de eliminare a cărţilor din peisajul domestic a apărut de dincolo de atlantic, ea are o mare șansă de a se răspândi pretutindeni, asemenea principiului dominoului: ,,când america strănută, restul planetei face pneumonie”, zice o vorbă de duh. sau, aşa cum observase Gustave flaubert mai demult, ,,america trebuie lăudată, mai ales dacă n-ai călcat niciodată pe acolo…”

dacă, în multe alte privinţe, e greu să-i concurăm pe americani, în privinţa lipsei de apetenţă pentru citit avem - ca români - șanse reale de a ne bate cu ei de la egal la egal. circulă la noi un banc, în care o soţie iubitoare se confesează unei prietene că își face griji pentru că nu știe ce cadou să-i facă soţului de ziua lui de naștere. Prietena îi sugerează pe rând că potrivite ar fi o cravată sau o cămașă, dar cealaltă ezită. ,,atunci, poate n-ar strica să-i faci cadou o carte!” ,,a, asta în nici un caz, soţul meu are deja una!” În definitiv, la ce bun o a doua carte care s-o concureze pe prima? tare mi-e teamă că aici, e mai multă realitate decât glumă.

un distins profesor din urziceni îmi povestea cândva că un domn din același oraș avea în apartamentul său o frumoasă bibliotecă cu beletristică de bună calitate, admirată de toţi cei care îl vizitau pe acasă. La o discuţie tihnită cu profesorul, volubil după câteva pahare de vin bun, omul a mărturisit lăsându-și interlocutorul stupefiat: ,,mai am de umplut cam o jumătate de metru din bibliotecă, după care am terminat-o şi cu cărţile!” tipul nu avea treabă cu dostoievski, Hemingway, dickens, aitmatov sau tolstoi, la el se putea verifica butada după care clasicii sunt acei oameni pe care îi citează toate lumea dar nu îi citește nimeni, dar se putea mândri cu posesia lucrărilor acestora traduse în românește, un blazon de nobleţe intelectuală care, credea el, îi conferă un statut social aparte.

În urmă cu câţiva ani, mi s-a întâmplat să întreb într-o clasă de liceu dacă vreunul dintre elevi a citit romanul lui alexandre dumas-tatăl ,,contele de monte cristo”, iar răspunsul a venit spontan și nonșalant: ,,am văzut filmul!” Răspunsul


mi s-a părut simptomul unei lumi grăbite, în care imaginea vizuală oferită de micul ecran prevalează asupra lecturii, care reclamă înţelegere și imaginaţie din partea cititorului. simptomul nu pare a avea delimitări geografice, putând fi întâlnit pe toate meridianele și paralelele lumii de azi. dacă am relatat aici despre america, a fost pentru că am avut șansa de a o cunoaște ,,la ea acasă”. trăim un început de mileniu greu de înţeles pentru cei mai mulţi dintre noi. Iraţionalismul timpului pe care îl trăim constă în faptul că, de bune decenii, oamenii mai mult se uită decât citesc, mai mult ascultă decât gândesc, determinându-l pe constantin noica să afirme că lumea contemporană e tot mai plină de informaţii și tot mai săracă în sensuri. ,,Paradoxul vremurilor noastre – observase și octavian Paler – este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste”. Eseistul sesizase just că progresul tehnic și știinţific este însoţit de regresul interior…

mi se argumentează uneori că bibliotecile clasice sunt depășite, că viitorul aparţine cărţilor în format electronic, că totul va fi computerizat, iar ,,Galaxia Gutenberg” - ce caracterizează tipăriturile clasice, după celebra expresie a sociologului canadian marshall mcLuhan - va muri în picioare. Poate că aşa stau lucrurile şi că mă aflu în tabăra celor ce luptă pentru o cauză pierdută, dar păstrând în memorie spusele unei mari conștiinţe a secolului XX, Jean-Paul sartre: ,,mi-am început viaţa așa cum, fără îndoială, o voi sfârși: în mijlocul cărţilor”. mi se pare că tipăritura a fost întotdeauna fascinantă, iar cărţile constituie depozite de înţelepciune gata să se deschidă și să se ofere celor interesaţi de ea. clasicele cărţi nu pot fi înlocuite de nimic, iar lectura este fundamentală pentru cultivarea personalităţii fiecăruia dintre noi, mai ales la o anumită vârstă. Poate că, pentru om și omenire, cea mai mare invenţie a fost cartea, fără să știm ce va însemna pentru noi computerizarea știinţei și culturii actuale. așa cum sesizase un europarlamentar român, chiar și Biblia se numește cartea sfântă, nu Internetul sfânt, deși probabil că internetul va avea câștig de cauză în confruntarea cu tipăritura clasică.

ceea ce au în comun cărţile bune din toate locurile și timpurile este faptul că reprezintă pledoarii pentru marile valori umane: adevărul, Binele, frumosul, demnitatea, curajul, esenţiale pentru constituirea tablei personale de valori. tare mi-e teamă că marile opere beletristice şi nu numai, nu-și regăsesc în lumea noastră de azi rostul lor de ghid sau busolă de viaţă, într-un univers în care materialitatea și pragmatismul ne-au pătruns prin toţi porii, că sam Ewing are dreptate când cugetă blazat: ,,când ești copil, ajungi în locuri îndepărtate și exotice cu ajutorul cărţilor. când devii adult, poţi obţine același rezultat doar cu un credit card”.

una dintre cauzele pierderii interesului pentru lectură este, cu certitudine, vizionarea excesivă a televizorului încă de la vârstă fragedă. ne obișnuim astfel să vedem și lucruri care pot fi doar gândite (cine ar putea vedea ideile exprimate de camil Petrescu în romanele sale?), devenind astfel ,,homo videns” și mai puţin ,,homo rationalis”. filosoful italian Giovanni sartori își intitula una dintre lucrările sale, ,,Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune”, a cărei ipoteză de


bază este aceea ca televiziunea este un mediu nociv, care omogenizează gusturile și modurile de viaţă, care ne atrofiază capacitatea de a înţelege și ne apropie de omul primitiv, într-un cuvânt, ne retribalizează. omul este în mod fundamental caracterizat de limbaj, acesta depășind rolul de instrument al comunicării, fiind mai ales un instrument al gândirii, al reflecţiei. cărțile, ziarele, radioul sunt elemente purtătoare de comunicare lingvistică. tipăritura ne influenţează gândirea, făcând-o lineară, secvenţială, regulată, repetată și logică. televiziunea, în schimb, recurge la imagini, care cântăresc mai mult decât lucrurile spuse prin cuvinte. oferindu-i-se totul pe tavă, omul nu mai recurge la capacităţile sale analitice, iar acestea, în timp, se atrofiază. chiar dacă exagerează în acest sens, „Vederea nu înseamnă cunoaștere”, spune Sartori. În ciuda faptului ca publicul nu este mulţumit de calitatea programelor de televiziune, acestea rămân sursa primordială de informaţie si divertisment, televiziunea devenind un membru-cheie a familiei. sartori prezintă aspectele negative ale televiziunii și încearcă să tragă un semnal de alarmă asupra influenţei negative pe care privitul îndelungat la televizor o are asupra individului și, în special, asupra copiilor.

Relativ recent, un parlamentar român propunea ca filmele străine transmise pe canalele noastre de televiziune să nu mai aibă coloana sonoră originală, nici să mai fie subtitrate, propunerea sa fiind aceea ca vocile actorilor străini să fie dublate în românește, la fel cum se întâmplă cu filmele străine de animaţie pentru copii. s-ar apăra astfel limba română, se motiva, la fel cum se procedează și în ţările occidentale, unde coloana sonoră a filmelor străine este tradusă ,,în cască” în limba ţării respective. Ideea parlamentarului român lovește în tradiţia deja instituită la noi, o tradiţie bună fie doar și pentru că telespectatorul este obligat, dacă vrea să înţeleagă acţiunea filmului, să citească rapid textul subtitrat, ceea ce echivalează cu lectura a câteva zeci de pagini obișnuite. Există părinţi care recunosc că propriii lor copii au învăţat să citească în deplinul sens al cuvântului datorită acestui lucru, viteza de apariţie și dispariţie a textului subtitrat obligând tânărul să citească rapid pentru a fi permanent ,,în priză” la acţiunea filmului. n-ar fi păcat să dispară o bună tradiţie, care face mai mult decât simpla propagandă pentru lectură?

când nu avem cultul cuvântului, când nu suntem fascinaţi de limba noastră vorbită şi scrisă, rezultatele nu pot fi decât dezastruoase. Este suficient să urmărim anumite emisiuni la televizor în care apar așa-zisele vedete și VIP-uri și constatăm câtă dreptate avea cristian tudor Popescu atunci când afirma că limba română este o limbă străină pentru foarte mulţi dintre cetăţenii cu acte ai acestei ţări. În același sens, augustin Buzura arăta că din preocupările noastre lipsește cartea, spiritul; avem mulţi ,,oameni politici” cu diferite diplome, dar fără carte. Iar unii dintre ei dau dovadă ,,de o ignoranţă enciclopedică”, după celebra vorbă de duh a lui stanislaw Jerzy Lec. dacă li s-ar pune întrebarea care au fost cărţile în lumina cărora s-au format din punct de vedere spiritual, tare mi-e teamă că lista acestora ar fi una nu foarte consistentă.

să nu ne mire că tinerilor noștri nu le place să citească, lectura fiind


catalogată ca plictisitoare, dacă nu cumva și inutilă. sau, dacă se citește, sunt căutate cărţile ,,ușoare”, în nici un caz romanele-fluviu sau tomurile care presupun concentrarea minţii. consecinţa este că vocabularul multora dintre ei este standardizat, redus la câteva expresii uzuale sau argotice, sărăcit și lipsit de imaginaţie. Într-o epocă grăbită, nimeni nu mai are timp de analize psihologice și ideal ar fi dacă întregul cuprins al unei cărţi ar putea fi concentrat în câteva rânduri. așa cum observa cu sagacitate cineva, în romanele clasice de dragoste protagoniștii se sărutau la pagina 150, în romanele actuale însă etapele sunt arse cu repeziciune, în pagina a doua bărbatul și femeia fiind deja în pat! În urmă cu câţiva ani, revista clujeană ,,tribuna” relata cum o studentă îi rezumă cuiva acţiunea din romanul ,,Bunavestire” a lui Breban: ,,el vrea s-o reguleze și ea nu se lasă, dar până la urmă tot o regulează”. scurt, precis și la obiect, sinteză exprimată într-o pilulă, nu aiureală! să ne amintim că lui schopenhauer îi plăcea să citeze o întrebare inteligentă a lui Georg cristoph Lichtenberg: ,,atunci când o carte se lovește de capul cuiva și sună a gol, e întotdeauna vinovată cartea?” Într-o eră computerizată, vorbim frecvent despre inteligenţa artificială, dar nu băgăm de seamă prostia naturală…

Jorge Luis Borges susţinea cândva că își închipuie raiul nu ca pe o grădină, ci ca pe o bibliotecă. nu știu câţi dintre contemporanii noștri ar mai fi de acord cu opinia eseistului și scriitorului argentinian, probabil că nu prea mulţi. se trăiește sub zodia hedonismului, dar primordial al plăcerilor de ordin material, mai puţin al celor spirituale. Iar pentru om, plăcerile superioare nu pot fi decât de tip raţional, așa cum susţineau Platon și aristotel. dar când satisfacţia de ordin intelectual pe care ţi-o oferă lectura unei cărţi nu este căutată, atunci nu sunt multe lucruri de spus. sărăcia spirituală nu este lucru de laudă pentru nimeni. nu e de mirare că, în urmă cu decenii, unul dintre fotbaliștii naţionalei de seniori a României ce făceau cu autocarul un tur al Parisului a exclamat la vederea în depărtare a turnului Eiffel: ,,uite, ai dracu’, unde și-au găsit ăștia să bage sonda!” tare mi-e teamă că, de atunci, lucrurile nu doar că nu s-au îndreptat, dar merg tot în jos și că un astfel de tip de o incredibilă pauperitate spirituală s-a multiplicat o dată cu trecerea timpului.

Renunţarea la cărţile clasice are efecte negative incalculabile pe termen lung. chiar dacă mulţi gândesc astfel, progresul material nu atrage automat după sine progresul spiritual al omului, ba chiar dimpotrivă. faptul că dispunem de elemente tehnice și beneficiem de condiţii materiale superioare faţă de societăţile trecute nu ne conferă și superioritate spirituală. spre exemplificare, nimeni dintre contemporani nu are anvergura intelectuală a lui aristotel, chiar dacă stagiritul a trăit în urmă cu aproape 2400 de ani. anticii și toţi marii noștri înaintași înălţau un altar gândirii, în vreme ce mulţi dintre indivizii de azi sunt ,,analfabeţi ai raţiunii”, care ştiu să scrie şi să citească, dar sunt incapabili să gândească şi să descifreze sensul unui text. Lumea cărţilor pare că moare în picioare, asemenea copacilor, dar ea va fi greu de înlocuit. Iar asta mă face să-mi fie dor de cuvintele cronicarului miron costin: ,,că nu este alta mai plăcută şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”

MISCELLANEA


unei literaturi care îi are pe Ioan Budai deleanu, Ion Luca caragiale, urmuz și Eugen Ionescu trebuie să-i fie recunoscută vocaţia fundamentală a satirei, iar dacă românul s-a născut poet, nu este mai puţin adevărat că în traista ursitoarelor noastre primordiale umorul trebuie să fi ocupat un spaţiu mai generos decât la alte popoare. să nu uităm, pe de altă parte, că „mioriţa” nu l-a exclus niciodată pe Păcală și că – teribilă coincidenţă astrală! – „Luceafărul” lui Eminescu (1883) și „o scrisoare pierdută” a lui Ion Luca caragiale (1884) au intrat în circuitul naţional literar la diferenţă de un singur an. cei patru mari satirici, Ioan Budai deleanu (n. 1760), Ion Luca caragiale (n. 1852), urmuz (n. 1883) și Eugen Ionescu (n. 1909) acoperă un secol și jumătate de literatură de profunzime satiric-umoristică-tragică, iar localităţile în care s-au născut – cigmău (Hunedoara), slatina, curtea de argeș și Haimanale (Prahova) – ar trasa o linie sudică pe harta României, una care, întâmplător sau nu, dacă ar trebui să fie continuată spre est, ar trece irevocabil prin Galaţi... La 18 ani după Ioan Budai deleanu, în 1778, se năștea pe moșia părintească de la Ţigănești, judeţul Galaţi, costache conachi, cel care avea să devină unul dintre cei mai de seamă poeţi moldoveni moderni, dar și un bun traducător din literatura satirică universală, autor, el însuși, al unor încercări umoristice, impregnate de patosul vremii, de arhaismul limbii veacului al XVIII-lea și de aroma zicerii provinciale moldave. un fel de fabulă („un calic odinioară”), moralizând pe tema prieteniei om-câine este semnificativă în toate aceste privinţe:

Parpangel, trahanache, ismail și cântăreața cheală în căutarea altor personaje

ion MAnEA


un calic, odinioară, avea tovarăș un câne, tovarăș de sărăcie, dar cerea și mânca pâne. oare cine, din durere, îi zisă: „ce mai ţii câne, când a ta hrană tu însuţi abea poţi câștiga pâne?” „Vai, mie, - zisă săracul, - dac-oi da acest câne, cine a mai fi pe lume, să mă iubească pe mine?”

textul este preluat dintr-un volum - „Istoria umorului gălăţean de la conachi pînă în prezent” - apărut în 2011, la Editura centrului cultural dunărea de Jos, avându-l drept coordonator pe scriitorul Vasile Plăcintă, un fel de Biblie a scrisului satiric local, cuprinzând un număr de 170 de autori care, fie prin naștere, fie prin rezidenţe ulterioare, fie prin legături stabile și notabile, au avut de-a face cu orașul, judeţul și zonele limitrofe ale Galaţiului. antologia are nu mai puţin de 706 pagini și cuprinde, alături de texte asumat satirice, și scrieri sau fragmente de scrieri din autori consacraţi în alte genuri decât cele umoristice, ceea ce face ca, după „patriarhul” costache conachi, să apară scriitori români importanţi precum dimitrie anghel, Gheorghe Boronzi, Jean Bart, nina cassian, George caranfil, ovid s. crohmălniceanu, dimitrie cuclin, calistrat Hogaș, anton Holban, Șt. o. Iosif, Igor Jecu, B. Jordan, costache negri, Barbu nemţeanu, tudor Pamfile, Hortensia Papadat Bengescu, Vasile Pârvan, Ion Petrovici, Ștefan Petică, constant tonegaru, V.a. urechia, constantin Zeletin. cartea nu și-a propus o selecţie strict valorică, nu este o istorie literară propriu-zisă, nu este nicio antologie în sensul strict al termenului, este doar o înregistrare cronologică exhaustivă, cu înserarea autorilor în ordinea celor trei secole în care au fost consemnate datele lor de naștere (XVIII, IX și XX) și alfabetică, a numelor sub care au semnat. de aceea, ea nu emite judecăţi de valoare, ci doar consemnează o succesiune de texte literare aparţinând, cum spuneam, unor scriitori moldoveni, satirici sau doar cochetând ocazional cu satira sau asumându-și-o în opere de alt gen și de altă anvergură. Exemplul Hortensiei Papadat Bengescu, prozatoarea româncă de talie europeană, născută la Ivești, care, la prima vedere, nu are ce căuta într-o astfel de „istorie a umorului gălăţean”, este edificator. Romanciera este prezentă în volum cu un grupaj de cugetări apărute prin presa vremii, colaterale și nesemnificative în raport cu opera sa literară, dar și cu un duel de epigrame (catrene) purtat (la focșani) de ea cu un anume ofiţer oct. moșescu, unul ocazional și întâmplător, susţinut probabil la o cafea sau la un pahar de lichior, dar care încântă prin șarm și delicateţe:


(madrigal) cum v-am văzut pe sub platani, superbă ca o elegie, aș vrea să fiu, doamnă-n focșani mobilizat pentru vecie! citim galantul madrigal, surprinzător în fantezie, deși ai chipul blând și pal, Rămâi cazon în poezie. (Hortensia Papadat-Bengescu)

deși cazon în poezie atâta farmec mă îmbie; La casa ta cu jaluzele am sta cu toţii santinele. (răspunsul ofiţerului)

adevărata raţiune și finalitate a întocmirii acestei antologii (care, de altfel, a fost cuprinsă într-un proiect mai vast al centrului cultural dunărea de Jos, acela de a edita o serie de volume antologice pe principalele genuri literare, poezie, proză, eseu, dramaturgie) a constat mai degrabă în a consemna activitatea publicistică și editorială a scriitorilor gălăţeni, fără nicio altă pretenţie decât aceea de a înmagazina în sisteme editoriale unitare mișcarea scriitoricească locală. Pe de altă parte, atenţia acordată literaturii satirico-umoristice (niciun alt volum antologic dintre celelalte patru editate n-a avut amplorea celui dedicat domeniului discutat) a fost determinată și de interesul pe care l-a cunoscut la Galaţi acest gen de literatură, interes explicabil, printre altele, prin suporturile sale instituţionale valide, respectiv cenaclul de umor „Verva”, festivalul naţional de comedie, precum și publicaţiile locale de profil. Înfiinţat în 1977, cenaclul „Verva” a devenit în scurt timp cunoscut în toată ţara, a atras scriitori satirici care aveau să domine toate concursurile naţionale de umor, începând cu cel de mare anvergură de la Vaslui, înfiinţat de Valentin silvestru, și avea să treacă, înainte de revoluţie, și printr-o situaţie de dizidenţă publică involuntară, după ce o serie de creaţii (note critice la adresa realităţii socialiste românești) ale membrilor săi au fost preluate și difuzate insistent de Postul de radio „Europa liberă”, după ce apăruseră în singura revistă naţională de umor de atunci, „urzica”.


Predispoziţia gălăţenilor pentru umor este una dintre caracteristicile recunoscute ale scrisului gălăţean, iar o mărturie a unuia dintre reprezentanţii ei importanţi, scriitorul dan Plăeșu, cuprinsă chiar în prefaţa antologiei, este semnificativă din aceast punct de vedere: „cu decenii în urmă, prin anii `70, înainte de a accepta să se implice în nașterea celui dintâi festival naţional de comedie din ţară, cel de la Galaţi, Valentin silvestru a făcut o plimbare în urbe, susţinând o conferinţă-eseu, să-i spunem chiar one-man-show. Participanţii la această întâmplare culturală singulară, cu rol de test, solicitată de regretatul maestru, au rămas uluiţi constatând ce profundă poate fi comedia în viziunea reputatului scriitor de umor și critic de teatru. se pare că și Valentin silvestru a rămas profund impresionat de reacţia sălii gălăţene, astfel născându-se festivalul care există și astăzi”. mișcarea „vervistă”, perenitatea festivalului de comedie, permeabilitatea presei locale la genurile satirice, alături de alţi factori mai mult sau mai puţin vizibili și de analizat din perspectiva sociologiei literaturii, au făcut ca, astăzi, la Galaţi, o pleiadă întreagă de scriitori să acorde satirei o suficientă predilecţie pentru ca, în ultima vreme, cel puţin câteva cărţi și piese de teatru să intre printre cele mai remarcabile în domeniu, și ne referim aici în primul rând la dramaturgia semnată de amintitul dan Plăeșu, dar și de cea semnată de mai tânărul Victor cilincă, cu mai multe piese jucate și cu nominalizări importante din partea unItER. În epigramă, rondeluri, fabulă, în proză scurtă umoristică, în romane satirice, Galaţiul a însemnat ceva în utimele decenii și nu este exclus ca pe viitor, în măsura în care școala umoristică gălăţeană își va reconfirma potenţialitatea și predispoziţia la valoare, să apară confirmări și mai remarcabile decât cele, destul de multe, consemnate până în prezent. Iată de ce, revenind la ideea dintâi a expunerii, axa Budai deleanu – caragiale – urmuz – Ionescu (Hunedoara – slatina – curtea de argeș – Haimanale) rămâne promiţător deschisă spre Galaţi, mai ales că o primă comunicare (corespondenţă) pe acest circuit s-a realizat deja, dacă ar fi să comparăm (în timp, la distanţă, și cu reţinerile de rigoare) „Ţiganiada” lui Ioan Budai deleanu cu „Papuciada” lui theodor Parapiru, chiar dacă prima este un poem eroi-comic, în care ţiganii se înrolează în armata lui Vlad Ţepeș, iar a doua un roman în care oamenii de rând se confruntă modern cu morile de vânt ale tranziţiei postrevoluţionare. să nu uităm că, în acest arc naţional-satiric, sunt plini de viaţă și comunică între ei subtil și semnificativ peste timp Parpangel, caţavencu, farfuridi, tipătescu, trahanache („aveţi puţintică răbdare!”), Ismail al lui urmuz („Ismail este compus din ochi, favoriţi și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate”) și „cântăreaţa cheală” a lui Eugen Ionescu. Ei toţi sunt în așteptarea unor alte personaje despre care, deocamdată, nu știm și nici nu vrem să știm nimic.

LITERATURA

ÎN

SINE


minciuna, adevărul și calomnia, iată, se împleteau și apoi se desfăceau, aproape fortuit, cum o fac unele reziduuri sau obiecte disparate ce plutesc încolo și încoace pe suprafaţa mișcătoare a unei ape mari și tulburi, toate acestea, mai știi, tinzând spre instaurarea unor legende sau semilegende. Și, pentru aceasta, calomniile sunt cu mult mai eficiente decât naivele și obraznicele minciuni, deoarece, se știe, ele, zăngănitoarele calomnii, sunt făcute și se mișcă în jurul unor sferturi sau jumătăţi de adevăruri, aproape totodeauna. Și pe care se sprijină, deoarece lumea este atât de doritoare de nou, adică ceea ce se înţelege prin acest cuvânt în mediile largi populare, doritoare de ce e și le este ascuns, încât, odată cu un dram, sâmbure sau așchie de realitate, de adevăr, de fapt întâmplat și concret, verificabil oricând, înghite, lacomă și cu o foartă redusă cotă de discernământ, tot ce pare a înconjura sau a explica acel fapt. mai ales dacă unele explicaţii și argumente, chiar și extravagante, potolesc foamea multora de exotic social, de mister, care s-ar ascunde în faldurile plicticoasei realităţi de fiecare zi. sau dacă ele, aceste adevăruri pe sfert sau pe jumătate, se potrivesc, vin la întâlnire cu frustrarea unora, nepotolită, cu invidiile și ranchiunile dospite, ascunse și violente faţă de cei cărora viaţa, societatea li se pare a fi fost excesiv de darnice. de complezente. astfel că, Paul cazimir, ajunse printre altele, în ochii celor rămași afară, un îngust egoist mic-burghez, dacă nu trădător și nebun de-a dreptul. Vedem încă o dată dacă mai era nevoie, sub câte măști și chipuri poate sclipi adevărul! Și vina.

d. de campoamor, 15 martie, 011una, e drept, din atâtea vini câte i se imputau, o accepta și el, acolo unde

se afla – de a nu fi dus la bun sfârșit sau, mă rog, altfel spus, de a nu continua ceea ce el însuși, în febra și nemulţumirea sa de existenţă și de oameni,

Jocul şi fuga (ii)

nicolae BrEBAn


începuse. dar, abil și, mai știi, viclean ca orice nebun – iată, ca și cu adevărul, cu acest alt cuvânt ciudat, ne împotmolim încă o dată în sensuri! – Paul avea o justificare și un răspuns la această acuză:

nu, nu am părăsit cercul, continua el să noteze în bloc-notesurile sale, îl car după mine ca o cârtiţă, ca un melc cu cochilia sa răsucită în forma unei spirale ionice sau ca un muritor ce-și trage umbra după sine, uneori, cu o vizibilă greutate! cercul și ideea de cerc, așa cum am conceput-o eu, nu poate fi părăsită și nici trădată. de altfel, am mai spus-o: mie însumi nu-mi era prea clară și până la capăt această idee sau construcţie sau organizaţie, cum vreţi să-i spuneţi, de aceea, spre nemulţumirea multor membri ai cercului, excesiv de dinamici și nerăbdători ca atâţia alţii care se înrolează sub diferite flamuri străine, declaram că încă îmi sunt neclare anumite puncte și chiar criterii din program, care ar trebui, în ochii multora, dar poate și ai mei, să strălucească precum spadele de oţel în lumina amiezii!

Și în acest fel, organizaţia noastră cu programul și cu statutul ei cu tot nu este, repet încă o dată, decât doar un strigăt! o exclamaţie a unei voinţe, dacă vreţi neapărat o formulă cât de cât memorabilă; o formă încă bâlbâită a instinctului sau, eventual, o profeţie – una dintre ele! Și, după cum se vede, dacă mi se acceptă acest punct de vedere, eu nu puteam și nu aveam cum să mă depărtez sau să trădez ceea ce, în ochii mei și în ciuda aglomeraţiei umane, părea a deveni un nucleu stabil și încăpător sau chiar mai mult decât atât – o cohortă de indivizi ce mărșăluiesc în pas de comandă spre un alt viitor și spre o altă dreptate, socială sau nu. nu știu, habar n-am!

Evident, eu mă simt vinovat, dar nu de ceea ce mă acuză unii sau alţii, ci pur și simplu de faptul că în fiinţa mea, din anii când se termină pubertatea și adolescenţa, ani în care eu am trăit o insuportabilă precocitate umană și intelectuală, da, în fiinţa mea am observat că se ascunde acest germene... diavolesc, al vinovăţiei! o vreme, încă adolescent înfierbântat, mă credeam pur și simplu un bastard, copil găsit însă de sânge evreiesc și nu rareori îi chinuiam pe ai mei cu întrebări penibile despre originile mele reale, rugându-i insistent să nu-mi ascundă adevărul. deoarece, atunci, în acei ani, cu ideile mele livrești sau induse de nu știu cine, legam iudaitatea de vinovăţie – una seculară, se înţelege, și, după cum am citit mai târziu, cum o afirmă iresponsabil și magicianul unei generaţii, nae Ionescu, un blestem care apasă asupra unei etnii și trebuie purtat până la capătul lumii! Interesant nu, nu atât năzbâtiile pe care le crează sângele turbulent al unui tânăr, cât fantasmele care sunt tipărite în tiraje publice sub un nume sonor și după care aleargă cu ochii inflamaţi de admiraţie, alţi tineri, aceștia, cu siguranţă, plini de geniu!

să mă explic: aici, în locul marginal și liniștit în care mă aflu, eu mă simt cumva vinovat și... știţi de ce? Pentru simplul și ciudatul fapt că nu mă mai simt


singur, ca și altădată, acolo, în urbea zgomotoasă și colcăitoare de falsă și reală viaţă. Și, pentru că, miraculos, scăpând de haina apăsătoare și cam rugoasă a singurătăţii (să zicem ca cea a unei aspre piei de cămilă, ca a celui ce dă primul dovada supunerii și recunoașterii fiului omului, botezându-l, cum ar veni, dând adică de înţeles că-i trece acestuia prerogativele după care este el însuși recunoscut, Ioan zis și Botezătorul, ca profet!) scăpând deci de apăsătoarea singurătate, am scăpat, cu o lovitură cum se spune, și de uriașa frica de plictiseală. de urât, de acea panică a singurătăţii pe care o trăiesc mulţi și o mărturisesc puţini, somnambulii tuturor realităţilor și ale tuturor existenţelor!

frica, spaima, oroarea teribilă de plictis a fost cea care, din adolescenţă, mă împingea, ca dracul, să concep și să pun la cale farse. care m-au făcut temut și celebru, totodată. Împreună cu vechiul meu amic, Peter, dar și singur și chiar și contra lui, unele încă până azi nemărturisite și bietul de el ignoră încă autorul care i le-a făcut și pe care el îl vizita aproape zilnic!

or, cum o mai spuneam, dar numai unora – bietului de Virgil, de exemplu, care a dus cu el în mormânt această taină! – cercul însuși, adunarea asta de inși necunoscuţi și vitali, nu puţini pretenţioși și cinstiţi, a pornit de la o asemenea... frică sâcâitoare, panică oroare – fuga de plictis, de neant, de neantul meu! ce-am să mă fac când mă voi trezi singur, numai eu cu mine însumi și mai mult decât gol – un trunchi de copac spart și rupt de coloane de termite, un loc în care se ascunde un duh mărunt și rău, o scorbură teribilă a nefiinţei!

Și-acum da, farsa e sfârșită și, în această calitate de regn sau de specie cum vreţi s-o numiţi, evident că eu nu pot s-o trădez! Iar vinovăţia mea, veche, recunosc, nu m-a părăsit, dar acum am scăpat de o faţă a ei, insuportabilă, și o port pe cealaltă, una, să zicem, mai vagă și suportabilă: acea vinovăţie pe care o împart cu cei care sunt veseli din născare și mulţi se uimesc în jurul lor că aceștia pot să se bucure la nesfârșit, din lucruri mărunte și uneori chiar și fără motiv. sau cu acei care cred în oameni și în firea lor funciară bună, pozitivă, și unul dintre cei mai celebri dintre aceștia a fost fără îndoială acel scriitor și profet neliniștit pe numele său J.J. Rousseau, cu un destin oarecum ridicol el însuși, dar care a neliniștit veacurile care i-au urmat. Și care a stârnit revoluţii care au rămas! Și eu am început să cred în oameni, pe cei pe care îi întâlnesc întâmplător și nu cum o făceam cu o clară aroganţă înainte, alegându-i eu însumi. da, în acest sens și pe acest drum au dreptate cei care mă acuză că mi-aș pierde balanţa unei drepte judecăţi. omul nu trebuie să fie jucăria întâmplării! spun acești oameni cuminţi și au dreptate. de o mie de ori dreptate, dar... ce să fac eu, bietul de mine, cu... dreptatea aceasta? una, o dreptate sau un adevăr care se depărtează tot mai clar și mai mult de mine, de cel care încă mai sunt, uneori, să zicem, și mă lasă singur, e drept, dar fără vechea și aș zice desfiguranta spaimă de această stare. sunt singur, deși nu sunt de loc așa, dacă cei din jur, pe care îi întâlnesc întâmplător sau nu,


mă... recunosc. adică îmi dau toate semnele pe care le dau două fiinţe, când se întâlnesc după... ha, ha, după ce s-au mai întâlnit o dată, înainte și această amintire, ca să zic așa, le pare de bun augur. Poartă în ea, cum se spune, semnele unei vești bune.

Este pur și singur o singurătate înviorătoare, ca să-i spunem astfel, deoarece, încă o dată, nu mă mai încarcă cu frica de... pustiu, de propriul meu pustiu, de panica ei, a acestei așa-zise singurătăţi. Iar vinovăţia care a rămas, o împart, cum o spuneam, cu fiinţe simpatice mie – acum și aici! Și, ca să fac totuși o confesiune pe această pagină pe care pot s-o rup oricând și s-o arunc, pot să spun că printre cei de dincolo, când uneori mă strecor la ei, (cam în felul unui credincios care vizitează din păcate cam arareori sfântul locaș!), la cei numiţi barbar psihopaţi sau nebuni, agitaţi etc., eu caut să mă apropiu și să mă împrietenesc pe cât se poate cu cei care, dintr-o pricină sau alta, se simt vinovaţi. o, de câte! ce variată și ce inventivă, ce colcăitoare e această stare; această pornire, aș zice acest talent. Și, cum ar spune-o cu siguranţă un poet – aici, adică dincolo, se află și vreo doi-trei poeţi, dintre care unul cu volume publicate! – ce stare fertilă. ce stare mândră! arogantă! ce... superbie imperială să te acoperi în întregime cu vinovăţie, apăsat, adeseori în exces și obositoare, pentru alţii mai ales, de lucruri pe care le-ai făcut sau pe care doar le-ai visat. de fapte și acţiuni pe care ai vrea să le fi făcut tu, să le fi îndeplinit tu însuţi și zeii sau tu și propria ta nemernică alcătuire, te-au împiedecat! Ha, ce lume, ce oameni vii! ce atrăgător e totul!

(fragment din romanul Jocul și Fuga)

LITERATURA

ÎN

SINE


de la fereastră. foşnet de tei. umbre pe asfalt.

Vântul - peste oraş - pasăre. transparentă. mitică. dinspre nord. Prin somn. Prin nesomn. neadormirea clipei trecând. ca şi cum n-ar fi aşa înfierbântată. ca un blestem. ca o boală.

Şi iată cum poţi întrezări nemoartea celui plecat, prin acea parte de rămânere în memoria fiecăruia dintre cei neplecaţi. Şi când zici: aceapartederămânereînmemoriafiecăruiadintreceineplecaţi, trebuie gândit nu ca într-un proces verbal de memorare, ci ochii minţii să vadă procesul din aproape în aproape, până când ceea ce i s-a dat ei, minții, să înţeleagă, va fi înţeles.

căci, iată: fiind om, vezi om şi memorezi parte de om; vezi urmă de om şi memorezi parte de urmă de om; auzi glas de om şi memorezi parte de glas de om; vezi lucru lucrat de om şi memorezi parte de lucru lucrat de om; vezi frunză şi memorezi parte de frunză. Parte, adică numai ce este compatibil cu tine, numai ce ţi se cuvine din om, din urmă de om, din lucru lucrat de om, din frunză... Şi, tot aşa, fiind cal sau piatră şi văzând cal sau piatră. sau om. Văzând. Şi tot astfel, auzind, mirosind, pipăind... dezvăluindu-se, din aproape în aproape şi nuanţat, un fel de simfonie a memoriei.

cum altfel să-ţi explici că, atunci, când ai ridicat, ca de fiecare dată, receptorul telefonului, cu un gest automat, născut în acest mare laborator pavlovian, lumea, şi când ai auzit-o pe sora ta: Alexandre, a murit mama!, ai simţit nenorocirea numai după vocea pe care n-o mai auziseşi niciodată aşa. apoi, înţelesul cuvintelor autentificând mesajul, memoria a scos, ca pe un ţipăt, tocmai imaginea aceea, cu mama ta suind greu dealul Gologanului, care nu se mai termina, parcă. apoi, ca şi cum ceea ce devenise mama ta te vedea încă, pe tine, cel neplecat, ai visat-o urcând chiar dealul acela, ca pe o Golgotă. Şi tu, care o aşteptai în vârf, ai întins mâna şi ai ajutat-o să treacă

Prin văile Golgotei

ion AVrAM


peste coama aceea abruptă şi rea. Şi privind de acolo, ca din cer, ai senzaţia că îi vezi şi îi ştii pe toţi cei de prin vale, fiecare la treburile lui şi urcând. Priveşti şi te miri cum de-ţi apare dealul singur, în mijlocul unei văi largi la nesfârşit şi lin coborâtoare, ştiindu-i şi văzându-i pe toţi, deodată, cei născuţi şi nenăscuţi, fiecare răsărind în dreptul crucii sale şi aşteptând, răbdător şi cuminte, un semn. ai întins mâna şi ai ajutat-o, cu un fel de convingere că-i ajuţi pe toţi cei din vale, ca şi cum mâna ta ar fi fost o sumedenie de mâini întinse, privind şi nemirându-te, când te-ai văzut întinzându-ţi mâna ţie însuţi, care erai, în acelaşi timp şi în vale, urcând.

Şi ca şi cum reflexul pavlovian ar lucra şi asupra lui însuşi, de câte ori sună, de atunci, telefonul, ridici receptorul cu mâna tremurândă şi rugându-te. Văzând astfel, cum firul evenimentelor îşi schimbă semnificaţia pe care o considerai, cu oarecare înfumurare, inatacabilă şi certă. dacă până atunci o vedeai sau o ştiai pe mama ta împletind un pulover pentru tine, gândeai că se chinuie prea mult, când sunt atâtea maşinării moderne şi rapide. nici ca model nu te încânta prea mult. dar nu-i spuneai, ca să n-o superi. Şi credeai că, purtându-te astfel, este mai bine. Şi că ţinuta ta morală ar avea înălţime şi delicateţe. acum iei puloverul, îl strângi la piept, îl mângâi cu tandră tristeţe şi gândeşti: acest pulover este împletit de mâinile mamei mele. Şi chiar simţi că poartă un mesaj, o rugăciune ocrotitoare, şi-ţi propui să-l porţi cât mai atent şi respectuos, să-l ai cât mai mult. constaţi cu uimire că vezi altfel lucrurile. Şi acest altfel, deşi nu ţi-l poţi explica, îl simţi ca pe o schimbare în bine, ca pe o vedere, dintr-un unghi mai intim, a lumii acestei vieţi. fiind recunoscător mamei tale, te bucuri abia acum şi regreţi. Şi-i ceri iertare pentru acest abia acum. speri că vede bucuria şi regretul. Şi că-i ceri iertare. tot aşa ţi se dezvăluie cum, în toată viaţa ta, ai crezut că a şti înseamnă a putea. Şi, dintr-o dată, să cunoşti şi să te minunezi că, de fapt, a simţi înseamnă cu mult mai mult a putea, decât a şti. Şi aceasta să-ţi arate ignoranţa, egoismul tău apăsător, purtat cu încăpăţânare neînţeleasă acum, ţie însuţi. Şi să te deschidă semenilor tăi, cărora trebuie să le-o împărtăşeşti ca pe o pacoste, dar şi ca pe o bucurie întru calea aceea, despre care auziseşi ceva. apoi, din curiozitate, apoi din dorinţă, apoi din credinţă, cu bucurie, ai început s-o cauţi şi chiar s-o întrezăreşti, uneori. Şi privind din acest unghi nou, să ai conştiinţa clară a existenţei strămoşilor, luând-o înapoi, din fiu în tată şi din tată în fiu. Existenţă aproape palpabilă a unei lumi în care ei au plecat şi sunt.

căci cum altfel să vezi lucrurile, când Irina, sora mamei tale, maria, te poartă prin cimitir, să-ţi arate: „o iei pe cărarea asta, până ajungi la moş’tu Ilie drăgan, vezi că scrie!... după trei morminte, faci la stânga şi-i găseşti acolo; hai să-ţi arăt!” Şi îţi arată o pădure de cruci din ce în ce mai înclinate, mai vechi. Şi tu, văzându-le, ca şi cum cele noi şi drepte au răsărit din cele vechi şi înclinate, auzi şi înţelegi ce-ţi spune, dar ceva din fiinţa ta nu este acolo, până când începe pomelnicul acela lung până la rătăcire, până la uitare: „aici este mama noastră,


marghioala, lângă tatăl nostru, Ştefan, bunicii tăi, dumnezeu să-i hodinească!... aici este mama mamei noastre, smaranda, şi aici, tata mamei noastre, Iordache; iar aici, mama tatălui nostru, simina, şi aici, tata tatălui nostru, Gheorghe, bunicii noştri, dumnezeu să-i hodinească!..., ştiu de la mama; aici este mama bunicii mamei, parcă Ioana; şi aici, tata bunicii mamei, parcă Vasile, dumnezeu să-i hodinească!... ştiu de la bunica.”

Încercând să fii cât mai atent, ai senzaţia că te pierzi în această înşiruire, dizolvându-te. Şi, deodată, ţi se relevă că zicând mână, ochi, picior, nu înseamnă nimic fără mişcarea acestora; şi ce înseamnă să spui pom şi să vezi pom şi să nu ştii rădăcina pomului. Privind plantaţia aceea de cruci, simţi că pluteşte în jur o chemare stranie, un fel de aşezare cosmică în afara conştiinţei tale şi te înfiori la gândul că toate acele evenimente apocaliptice mai sunt şi altceva decât cuvânt scris.

de la fereastră, memoria, ca în palmă.

cimitirul pustiu. cât vezi cu ochii. În lung şi în lat. Pustiu. cruce lângă cruce. mormânt lângă mormânt. cavouri. Grilaje. Lemn. Piatră. fier forjat. cavoul cel mare, din mijloc. Alde Nistor! Liliac. mult liliac înflorit. Pomi. umbră. fructe. de suflet, nu de trup! Iarba. florile. nu se vede pământul, subpământul. cerul - larg, senin. un nor alb, singur. după ramuri - vântul dinspre nord, uşor. alei. cărări. cât vezi cu ochii. În lung şi în lat. frunze uscate, moi. Pe cărare. un fâlfâit de aripi. Iarba. florile. Liniştea. mormânt proaspăt. fum de tămâie. Lumânare aprinsă. scâncetul femeii. Geamătul ei înăbuşit. Irina, sora mariei. ca-n palmă liniştea. deodată, bocetul. sfâşiere. străfulgerare. Peste liliac. Peste iarbă. Peste fire. Până la norul cel singur. Până dincolo.

Marieee!... Mărioarî!... Sorooo!... Surioarî! s-auzea. Di ci, soro, ai plecatu?!... Di ci, soro, te-i dusu?!... Şî pi noi cui ne-i lăsatu?!

strigăt. Geamăt înăbuşit. În genunchi. Îmbrăţişând mormântul, pământul, subpământul. Legănându-se. Broboadă neagră. taior, fustă, pantofi. negre. Lacrimi. Gene roşii. mângâind, îmbrăţişând mormântul, pământul, subpământul.

aude, vede, ca şi cum nu este acolo, în picioare, în faţa mormântului, în dreapta mătuşii Irina. mâinile, cruciş, una peste alta. nedumerire. spaimă. mut. fără lacrimi. nu crede ce vede, ce aude. nedumerirea, spaima - până la norul cel singur....

Tatăl nostru carele eşti în ceruri... în ceruri... în ceruri....Rostogolire. Vuiet închis....în ceruri... în ceruri...Ecou. Rostogolire. Vuiet deschis. cu bocet cu tot....Sorooo!... Surioarî!... Marieee!... Mărioarî!...Îmbrăţişând pământul, subpământul. sfâşiat. Gemut. Până dincolo de

norul cel singur.


O vinit, soro, Alisandru, la tini, sorooo!... Ţ-o adus Alisandru flori, sorooo!... şî tu nu ti scoli sî li primeşti, sorooo!...

mormântul. Pământul. subpământul....Sorooo!... Surioarî!... Marieee!... Mărioarî!... ochii tăi n-or sî mai vadî

floari di câmpu!... urechili tăli n-or sî mai audî cântic di pasîri!... chişioarili tăli n-or sî mai facî urmi pi cărari!... nişi umbrî n-ai sî mai fii, sorooo!...

strigat. Gemut. Îngânat. smulgând, ici-colo, iarba. aşezând florile, lumânarea, tămâia. ca-n palmă aude, vede.

subpământul, dincolo de norul cel singur...Tatăl nostru carele eşti în ceruri... ceruri... ceruri... Sfinţească-se numele

Tău... numele tău... Vie Împărăţia Ta... Cum?... Oare cum?... Ce?... Oare ce?... Poate, nimic!... Poate, nimeni!... Nici

nu te gândi!... Nici nu te gândi!...Rostogolire. Vuiet. Ecou....Şi ne izbăveşte de cel viclean!... Amin!......Fărî uşî di ieşîtu... Şî fereastrî di privitu... spaimă. nedumerire. din cireş, o vrabie, direct pe cruce. mirată. Liniştită. Parcă nici nu

ar fi acolo. Privindu-l. Vorbindu-i, parcă. Întrebându-l: de ce plângi, omule? Linişteşte-te! totul e bine! îţi spun eu! totul e bine.

ca şi cum ea, pasărea, ştie, are voie ceea ce el, omul, nu ştie, nu are voie. soarele, de un stânjen, pe cer.de la marginea cimitirului, ca să nu mai audă, auzea....Lutuleee!... Pământuleee!...Până dincolo, ca-n palmă.

aşa bocea Irina, sora mariei.

aşa boceşte memoria lui pândind prin moarte, prin nemoarte. acel ceva purtându-l, de fiecare dată, cu disperare, dar şi cu bucurie, să-i găsească acolo, întotdeauna acasă, cu aşteptarea aceea definitivă pe chip. numai cât închide ochii, de la fereastră.

Iată-l pe tatăl lui, Ştefan Ţugui, pe prispa laterală a casei, cu picioarele într-un lighean vechi, ştirb, cu smalţul sărit. apă rece. mâna dreaptă botezând picioarele. Pantaloni largi, suflecaţi. Genunchi proeminenţi. Piele şi os. ochi albaştri. Privire subţire prin ogradă. Lumina. salcâmii în floare. direct pe cer, parcă. de acolo, de pe prispă. de aici, de la fereastră. Văzând până şi cum aerul îi umflă pieptul, sufletul. Până şi gândul - ceas vechi... tic-tac!... tic-tac!... obosit, fără nicio direcţie. apa înfioară pielea, tictacul. Ce minune şi apa asta! Cum i-o fi dat


lu’ Dumnezeu prin cap să facă apa?! Până şi faţa alungită, arsă de soare, mirată, deasupra ligheanului. scândura prispei, crăpată, putrezită, intrată în pământ, cu casă, cu tot. cotlonul de vară, alături. cuptor, masă, două scaune. dulap de lemn, cu două uşi. Lădoi cu capac. Pe dulap: străchini, farfurii, căni, oale de lut. Pline: lapte, brânză, carne, untură, ouă. oale de lut goale. Pe perete, în cuie: sitişcă, lopăţică. În grindă: usturoi, ceapă, ardei, cimbru, în legături. Prichici: chibrituri, sare, linguri, chisoi, cuţite. Lampa, prosopul, candela, icoana. În cui. În perete. Pereţi albi. Var proaspăt. de Paşti. Lădoi deschis: făină, covăţică, ciur, făcăleţ, lopăţică. femeia, desculţă, aproape înaltă, deasupra plitei. Pardoseală de lut roşu. Pisica, la picioarele ei. mare, neagră. cratiţa şi ceaunul - pe plită. foc iute. abur de sub capace. Zarzavat fiert. Limba femeii, iute. Voce neutră, monotonă.

- ai adăpat animalele? alexandru vede până şi cum pisica deschide ochii. Pupilele - suveică,

ascuţite, negre.- Vezi-ţi de borşul tău acolo, muiere! neutru, monoton.Şi cum pisica închide ochii: sfâr! sfârrr! sfâr! sfârrr! la picioarele femeii.- numai de n-ar făta noaptea...Ridicând capacul. mestecând în cratiţă. Lingură de lemn, lungă, mare. - Poa’ să fete şi noaptea, da’ să nu fete greu...Botezând picioarele, privind subţire. focul pocneşte. soarele nu se mai

vede de salcâmi. tictacul, aproape: - numai să iasă cu capu’ înainte. să nu se chinuie. altfel n-are cum. că-i

voinică. Şi are crupa lată. Poate fată cal. Şi poate o fi alb, ca tat’su. Şi dac-o fi alb, îl las armăsar. ca să nu se piardă sămânţa. Şi-l dau lu’ alisandru. că i-am promis. El crede c-am uitat?!... da’ n-am uitat. E-hei! poate a uitat el...

Privirea - subţire. memoria - subţire. tictacul - departe: soarele coborând încet - încet, sub coama dealului. dealul umbrindu-se încet-încet, întunecându-se la poale. turma liniştită - în urma ciobanului. copilul, încolo şi încoace, prin iarbă. câinii, încolo şi încoace, în jurul copilului. din deal în deal, cerul aşteptând stelele. Prin faţa soarelui, un cal alb, alergând direct pe cer. Tată! Tată! Uite un cal pe cer!... Nu-i pe cer, băiete! Aşa se vede!... Da’, uite copitele, tată! Nu atinge pământul!... Îl atinge, băiete, îl atinge! Da’, aşa se vede din cauza dealului!... Tată, vreau şi eu un cal alb!... Vei avea un cal alb, băiete! N-am uitat. Vei vedea că n-am uitat, băiete... Cal alb... Da’ poa’ să fie şi iapă... Cum o vrea Dumnezeu...

umbra salcâmilor se lungeşte. Găinile: câr! cârrr! câr! cârrr! în jurul prepeleacului.

- mâine să te scoli mai devreme, să-l prinzi pe frate’tu alec, să-i ceri rariţa!... că, dacă dai peste cumnată’ta, iar o să-ţi spună, ca anu’ trecut, că-i stricată!... Parcă a adus-o de la mă’sa!...tat’tu o zis pe patul de moarte că, dacă ia el plugu’, tu să iei rariţa!... Şi să vă ajutaţi unu’ pe altu’!... da’ nu, el ia şi plugu’ şi rariţa!... nu-i de


ajuns că i-a pus casa pe numele lu’ fecior’su!... nu-mi pare rău!... aşa o vrut tat’tu şi mă’ta!... dumnezeu să-i hodinească!... Erau în aceeaşi ogradă, să nu se piardă casa, să ne aducem aminte!... da’ nu tot!... aşa o zis tat’tu: „am două căruţe, una o ia Ştefan şi una o ia alec!...” n-o zis aşa?... Erai şi tu acolo: „dacă Ştefan ia caii, alec să ia vaca, cu viţel cu tot, c-aşa-i bine, şi să nu vă certaţi, că râde lumea!... da’ nu, el ia şi caii, şi vaca, şi viţelul!...”

- am spus să-ţi vezi de borşul tău, acolo!... nu te doare gura?... am mai auzit asta de o mie de ori!... toată ziulica: taca! taca! taca! taca!... moară hodorogită!...

- Eu, cu urechile mele am auzit: „oile să le daţi în două: jumate - Ştefan... jumate - alec!...” da’ nu, el le ia pe toate!... Ţi-aduci aminte cum urla ca turbatu’: „nu pleacă nimic din ograda asta!... numai să îndrăznească cineva, că-i iau capu’ cu sapa!...” Lăcomia, asta este!... c-ai văzut toader Buleandră... credea că, dacă are puşcă, este mare şi tare, ş-o tras cu puşca-n dumnezeu... da’ ai văzut... fata i-o chicat din căruţă, direct în cap, de ş-o rupt gâtu’... femeia i-o murit de oftică... iar fecior’su umblă cu boaşele umflate... de nu se mai uită nimnea la el... tot din cauza lui... că l-o pus la greu, de lacom ce este!... să tragi cu puşca-n dumnezeu!... doamne, iartă-ne!... aşa ceva nu se face!... aista-i frate?!... mai bine un străin!...

focul, iute. Limba femeii, iute. Pisica - sfâr! sfârrr! sfâr! sfârrr! Privirea prin ogradă. tictacul: ce-nseamnă iarba verde!... O găleată de lapte!... Plină ochi!... Să nu fie de deochi!... Şi cât o mai supt şi viţelu’, săracu’!... Că muierea nu-l lasă decât să moaie ugeru’!... Da’ cu ce vrea să crească?!... Cu aer?... Lăcomia, asta este!...

umbra salcâmilor, până peste drum.- da’ dumnezeu i-o arătat, c-o venit legea cu pământu’ şi nu i-o dat decât

juma’ de hectar. dacă era om de omenie, îi dădeam şi lui două-trei hectare din zece. Putea să primească şi el, nu zece... douăzeci!... că tat’tu o avut şaizeci de hectare şi trebuia să ni le dea înapoi pe toate, că erau moştenite şi cumpărate cu sudoare, nu furate!... da’ au votat cu cine au votat!...toată viaţa au fost învăţaţi să fure şi să ia cu hapca!... Şi au votat ca să-i acopere pe hoţi şi pe nemernici, da’ au înghiţit găluşca!... Le-a dat numai juma’ de hectar şi acu-i cu ochii pe pământu’ nostru... s-a-ncheiat a şarlatanului!... că avem acte în regulă şi nu mai poate lua el cu hapca, aşa, cum o fost învăţat!... Poa ’să vină şi cu papa Pius de la Roma!... dacă era om de înţeles, eram şi noi şi-i dădeam nu jumate... da’ două-trei hectare tot îi dădeam... are şi el patru copchii şi ţi-i frate!... da’, aşa, să se-nveţe minte!... că fratele-i frate!... Şi-aşa o zis tat’tu pe patul de moarte!... Eu cu urechile mele am auzit!...

Ia rânza din lighean. o bate cu cuţitul în palmă. o taie. o curăţă. aruncă pieliţa departe. doi cocoşi o prind din zbor. trag de ea. cârâie. Bat din aripi.

- ce-aveţi, bă? ce nu v-ajunge?Picioarele - curate, răcorite. Via din faţa casei, proaspăt săpată, tăiată,

aliniată, îi bucură privirea. tictacul - aproape: ce ştiu muierile! tictacul - departe:


mititel-mititel... da’, inima mare! Cum o avut el curaj, aşa mititel, să ia calul de căpăstru, să se suie în căruţă şi, de pe scoarţă, direct pe cal?! Şi calul, săracu’, parcă ştia că-i mititel, şi n-o fugit!. Dădea cu biciu’ şi cu picioarele în el, da’ n-o fugit!... L-o trântit în faţa lui şi s-o oprit îmboldindu-l cu botu’, să se scoale... Parcă-i spunea: hai, scoală, nu te speria, c-am glumit!... Doamne, ce frică am mai tras!... Când l-am văzut de departe, am înlemnit, apoi am început să alerg şi să strig: nu mai da în cal, Alecule! nu mai da în cal, Alecule!... Ca să nu fugă cu el, să-l trântească şi să-l omoare... Da’ el parcă n-auzea, lovea într-una cu biciu’ şi cu picioarele!... Da’ calu’ n-o fugit!... L-o trântit uşor, alunecându-l pe gât... Că putea să fugă, să-l arunce şi să-l omoare... Mare curaj la un plod!... Şi la treabă se-nfigea... Când ridicam plugul în căruţă, cu frânghia, îşi băga pieptu’ sub plug şi ridica puţin, câte puţin, să pot înfăşura frânghia la mănuşa căruţii... Că eram prea mici şi nu-l puteam ridica dintr-o dată... E-hei!, ce ştiu muierile!... De mititel o avut pieptu’ voinic, de i-am zis Alec Pieptosu, că aşa i-o rămas şi numele...

Jucându-se cu apa. Plesnind-o cu tălpile.Lacom? Da’, lacom! Da’ şi la muncă-i lacom! Aşa-i el! Aşa l-o lăsat

Dumnezeu! Da’ la greu nu te lasă!femeia, deasupra plitei. Reproş mut în ochii bărbatului.Muierea nu ştie, n-are de unde să ştie... E-hei! noaptea aceea, în Valea

Gologanului, când fugeau nemţii de ruşi!... numai noi doi, aşa mici, cum eram, singuri pe toată valea... Că tata nu avea de unde să ştie că fug nemţii, ne-o lăsat la stână... Şi cum dormeam amândoi în cojocul cel mare al tatii, direct pe iarbă, acolo, în coasta văii, Alec s-o trezit în mârâitul câinilor şi m-o tras de mânică: scoală, bâdie Ştefane, că-i lupu’!... Şi când m-am sculat şi am ciulit urechile, nu era lupu’... Că la lup, altfel se dau câinii... Era altceva... Că au venit toţi trei câinii lângă noi, îndesându-se în cojoc şi mârâind... Şi noi, cu urechile ciulite, n-auzeam nimic... Atunci am crezut că vine cutremuru’, c-aşa spunea mama, Dumnezeu s-o hodinească!... Animalele simt cutremuru’ înaintea oamenilor... da’ nu i-am spus lu’ Alec, să nu-l sperii... m-am făcut că nu-i nimic... şi i-am zis: hai, culcă-te, că nu-i nim’nea!... câinii mârâiau speriaţi, şi eu aşteptam cutremuru’, şi-mi era tare frică, nu ştiam cât de mare o să fie... eu ştiam ce-i cutremuru’, că mai prinsesem unu’..., da’ Alec nu mai prinsese... Şi mă gândeam că, dac-o fi unu’ mic, nici n-o să-şi dea seama... Mă rugam: dă, Doamne, să nu fie mare! şi n-am mai ciulit urechile... Că era o linişte!... Numai stelele care se vedeau şi greierii care s-auzeau, şi mârâitul câinilor îndesându-se în cojoc... Hooo, Tuluc! Hooo, Ursoaico! Hoooo, Leule!... Îi mângâiam pe cap şi aşteptam... cutremuru’ nu venea... Şi atunci m-am speriat eu foarte tare... Că dacă lup nu era, cutremur nu era, atunci ce era?!... Mi s-a ridicat păru’n cap, mă îndesam în câini şi câinii în noi, şi-l ţineam strâns pe Alec, nu-i arătam că mi-i teamă... da’, el o simţit... Că m-o-ntrebat şoptit: ce-i, bâdie Ştefane? Ce-i?... Nu-i nimic, Alecule! Dormi, că nu-i nimic!... M-am


uitat jos, la turmă: era liniştită... Lup nu-i!... Am tras cu urechea... Cutremur nu-i!... Atunci, ce-i?... Deodată, s-a auzit huruitul încet, lung, prelung, dinspre Băleni: Hurrr! Hurrr! Hurrr! peste mârâitul câinilor, peste greieri, peste toată valea... Hurrr! Hurrr! Hurrr!... Auzi, bâdie Ştefane?... Aud!... Ce-o fi, bâdie?... Nu ştiu, Alecule, nu ştiu!... Vântul aducea huruitul din ce în ce mai aproape... Când am văzut peste coama dealului raze de lumină, mi-am dat seama că-s tancuri, ne-am ridicat să privim... Ce-o fi, bâdie Ştefane, ce-o fi?... Tare mai era speriat, mititelu’ de el!... Tancuri, Alecule! Tancuri! - i-am zis. Ce sunt tancurile, bâdie?, m-a întrebat. Tancurile sunt care auzim noi bubuind, când bubuie!... Care trag în oameni şi-n case, ca să-i omoare, când îi război! i-am zis. Că nici eu nu ştiam prea bine ce sunt... Şi cine trage cu tancurile, bâdie?... Nemţii trag în ruşi şi ruşii trag în nemţi!... Una după alta, una după alta, luminile au început să treacă valea, toată noaptea... În timp ce noi ne uitam, câinii mârâiau la tancuri... Către dimineaţă, după ce au trecut toate, am mai stat puţin şi a apărut maşina aceea, care de-acum se vedea, că se crăpase de ziuă şi era şi mai aproape de noi, parcă încurcase drumul... S-a oprit sus, pe coastă... Nişte oameni s-au dat jos din ea, au dus un om mai încolo şi l-au împuşcat, apoi s-au întors de unde au venit... Când am plecat cu turma, am luat-o în direcţia aceea, să vedem ce-a fost... După haine, mortu’ era neamţ... Ne-am uitat mult, cum stătea cu faţa-n sus, cu mâinile pe lângă el... Parcă dormea... Că nu se vedea sânge... Doar o gaură în veston... Şi mititelu’ de Alec îl mângâia pe faţă, iar eu îl căutam în buzunare... I-am găsit ceasul şi fotografia cu femeia aceea şi copilul care semăna cu Alec... Ne-am uitat mult la fotografie, că era tare frumoasă femeia!... Şi Alec o zis c-o fi nevasta şi copilu’ neamţului... I-am pus poza la loc... Da’ ceasu’ i l-am luat, că l-am dus la ureche şi era bun... Am tras o fugă până la stână, am adus hârleţul şi am săpat să-l îngropăm... Când l-am aşezat în groapă, am spus Tatăl Nostru şi am vrut să dăm pământ peste el, Alec o zis: bâdie, hai să-i lăsăm ceasu’, că tare-i singur!... Mie mi-a venit să plâng şi i-am pus ceasu’ la loc, aşa, mergând, cum era...

O fi Alec lacom acuma... da’ n-o fost mereu aşa!... Ce ştie muierea!... Răutatea lumii te schimbă... da’ eu ştiu cum o fost... Şi nici acum nu te lasă la greu, dacă, Doamne, fereşte! e nevoie...

- ai muţit! Pentru că am dreptate! de asta! dacă n-aş avea, n-ai sta aşa, cu picioarele-n lighean şi cu ochii aiurea! cine te vede, poa’ să spună că te-ai smintit! mai bine te-ai ridica să tragem masa!... că mâine trebuie să te scoli mai devreme, să-l prinzi pe frate’tu alec, să-i ceri rariţa!... da’ eu vorbesc, eu aud!...

- am spus să-ţi vezi de borşul tău, acolo, muiere!...aude. Vede. Până şi răcoarea coborând odată cu umbra, din salcâmi.

de la fereastră.

FRONDE


Voi începe abrupt – dacă literatura română n-a intrat decât simbolic în literatura universală și n-are un Premiul nobel, se datorează și criticii autohtone lipsite acut de clarviziune, care a promovat valoarea după propriile hachițe „estetice” (punând bază pe „impresii” critice, pe preferințe și gusturi literare net subiective și restrictive, critică făcută din impulsuri partizane și interese de grup), nu din perspectiva criteriilor și principiilor „axiologiei artei” (care pune în centrul ei valoarea reală a operei), din poziții echidistante. criticii noștri aplică metoda bunului plac, a judecății părtinitoare. nu-ți convine ce scrie un critic (după ce a citit în diagonală, în cel mai bun caz, grăbit) despre cărțile tale, improvizând? Imediat ești trimis la colț, făcut albie de porci, un frustrat patologic, ultimul om. La noi criticii sunt infailibili și geniali, ei nu pot fi… criticați pentru lipsa lor de vocație (majoritatea au diplome de absolvire a unei facultăți de Litere, nu au însă și vocație critică înnăscută; prea mulți dintre ei sunt universitari care cred că pot da sfaturi cum să scrie un poet, un prozator, un dramaturg, promovându-și astfel limitele didactice) și lipsa de moralitate oficială. că numai creatorii de poezie, proză sau teatru pot fi etichetați drept mediocri, impostori, grafomani, niște nenorociți care-i obligă pe critici să-i citească, diletanți, nu? Personal, cred că după Revoluție „instituția critică” a intrat în criză de identitate. surprinzătoarea părăsire a uneltelor criticii de întâmpinare de către liderii ei, deveniți academicieni, n. manolescu (ocupat cu politica, mai ales, inclusiv cu politica literară) și Eugen simion (sătul să vorbească la pereți, pe fondul deculturalizării masive a României), a provocat de-a dreptul confuzie în lumea literară. oricât au încercat „înlocuitorii” lor (critici de toată mâna, din fiecare generație) să facă față golului lăsat de cei doi, n-au reușit decât să discrediteze critica de întâmpinare (extrem de importantă

Liviu ioan stoiCiu

O eventuală stare a criticii literare la noi


în regimul apariției cărților originale scrise în limba română, pe bandă). Las la o parte analizele critice, pentru care n-avem minți luminate. s-a ajuns până acolo încât, din exasperare (că n-aveau cu ce să acopere cronica literară a revistelor), s-au apucat de critică taman poeții, prozatorii sau dramaturgii (marginali sau scriitori de frunte), toți având prejudecata esteticului.

Receptarea publică a beletristicii și condiția scriitorului (devenit a șaptea spiță la roată, ignorat în societate) au băgat și critica literară în criză. televiziunile și Internetul asigură consumatorului „pâinea și circul” (de la filme la știri sau jocuri interactive, care-i ocupă tot timpul), creația literară profesionistă a intrat într-o nișă, din care sunt slabe speranțe că va mai ieși. Pe de altă parte, criticii literari sunt plătiți să scrie, deprofesionalizându-se de la un an la altul (puțini dintre tinerii critici se mai respectă, de la daniel cristea Enache la alex Goldiș, andrei terian, Paul cernat sau Bogdan crețu). cine a mai rămas pe baricadă? În afara excepționalilor critici Gh. Grigurcu și Ion Pop, care sunt și poeți de valoare? Eugen negrici și mihai Zamfir poartă grija trecutului lor literar (de la ei se așteaptă surpriza percepției revalorizante și recuperatorii). cornel ungureanu și Irina Petraș tot fac exerciții hermeneutice pe seama literaturii, la zi (impunând părți de istorie literară). de la Ion simuț (dușman al poeziei) se așteaptă o sinteză a literaturii române, curios. Ioan Holban a călcat pe urmele lui Eugen simion și a scos „Literatura română de azi”, cui folosește (în situația în care ne aflăm azi, la nivelul zero al promovării scriitorilor români)? de la Ion Bogdan Lefter și alexandru cistelecan (considerați vârfuri ale criticii optzeciste) eu nu mai aștept nimic, sunt o dezamăgire. Personal, încă mai cred într-o revanșă a lui mircea martin (în absența lui n. manolescu și Eugen simion de pe piața literară), el e chiar un spirit critic de o sensibilitate fără egal… Îi deplâng pe criticii de casă, totodată, care chibițează pe lângă un grup literar (sau o revistă literară sau o editură sau o gașcă de cartier) și sunt incapabili să fie obiectivi în ceea ce scriu (ei fac posibilă lipsa de credibilitate a vocii criticului la noi, trădând critica onestă). apoi, o observație: e interesantă mișcarea ideilor critice la craiova, unde apar revistele Ramuri, Mozaicul, Scrisul Românesc. dimpotrivă, sunt deplorabile revistele literare cu critici improvizați (sunt cu zecile, în întreaga țară), care compromit pur și simplu literatura română.

am acuzat mereu critica literară românească de evaziune morală, ea pervertind cultul valorii.

12 august 2013. București

FRONDE


Theodor pArApiru

Literatura năpârlește. scriitorii își caută sau își inventează identități, haine noi, boli vechi, suferințe de paradă, bucurii de gudurare, mândrii băștinașe și globale, dincolo de încadrările depersonalizante și penibile numite generații, inventate de indivizi cu mânecuțe și cu ochelari drepți. s-a încheiat și falsa odisee a produselor de sertar, a mărturisirilor și a justificărilor trase de părul suficienței sau al contrafacerilor. Bat clopotele adevărurilor inconfortabile, dosite în locuri călduțe de samsari sau de oportuniști circari, cățărați pe schele literare sau pe schelete de mămăligă explozivă în plin nou ev aprins. Evident, năravurile rămân intacte sub pielea oricărei democrații prăfuite sau originale!...

În acest context (cu fond politic/psihic suprarealist și cu formă socială naturalistă), critica literară – atâta cât mai este, așa cum este! – ar avea ce face. Însă domeniul s-a umplut cu simulanți și cu diletanți, fără a fi fost vreodată lipsit de ei! câțiva onești și profesioniști s-au retras în studii teoretice și arhivistice, îmbătrânind frumos și temeinic, lăsând la suprafață să băltească pe colportorii guralivi, pe clienții de tocșouri, niște lăudăroși pintenați și mincinoși senili, proprietari de pleonasme, de tautologii și de cacofonii mestecate îndelung, pe parcursul mai multor regimuri politice.

așa se face și se întâmplă că, în locul scrierilor literare calificative de evaluare și de selectare, multașteptate și anunțate cu surle și dobe, au apărut niște însăilări cantitative de tip statistic și pronunțat volitiv, cu multe extensii fără noimă și căpătâi. Este greu la dealul istoriilor numai cu oameni simpatici, cumsecade, și cu buni cărăuși! alex Ștefănescu scrie cu hărnicie, voios și neglijent, nicolae manolescu urmărește obstinat steaua lui mircea cărtărescu spre nobel, încât trebuie chemați pompierii ca să scoată capitolul din incendiu, când compune pe tema genialității unor texte ale gonflatului său, Ioan Holban face sport critic, dar cu organe atrofiate… La fel procedează și alții, adunând recenzii circumstanțiale în volume cu pretenții, convinși că, dând cu bidineaua pe ici, pe acolo, fac ordine în alfabetul valoric al autorilor vechi și noi.

de fapt, adevărul este sumbru: criticii literari consacrați citesc puțin, prin corespondență, la telefon, pe internet sau chiar deloc, încadrându-se în trendul general de înlăturare a lecturii din deprinderile omului nou al societății actuale multilateral șomere, paupere și condamnate la optimism. motivele sunt numeroase și credibile, ținând atât de sărbătorile globale, cât și de cele religioase. totuși, cu astfel de prestatori de servicii literare devine de înțeles faptul că se uită trecutul, dar nu-i o mângâiere. din păcate, apare marele risc să se uite prezentul și, chiar, viitorul.

Timpuri scrise, spații orale


REȚEAUA

trebuie să încep cu omul Eleonora stamate. Pentru că, mai întâi de toate, despre om vorbește o carte de poezie. despre cel ce a dăruit-o acestei fugi, acestei numărări de minute pe care numai cei frumoși deplin le pot lărgi în dincolo de ani. Iar omul Eleonora, este unul dintre aceștia.

de multe ori am avut ocazia să fiu în preajma dumneaei, alături de un tonus de neegalat, vivace, spontan, de un ludic fastuos, de o inteligență binevoitoare, ascuțită, alături de un om care nu se oprea din a face bine. Iar pentru mine, aceste

momente, au fost memorabile. de aici, doar, se poate pleca în incursiunea prin poemele pline de nictinastii blânde, de o dedicație întru minunile ce plutesc pe ființe libere, de o lecție asupra sensibilității mature, acestea exprimate într-un apex indiscutabil.

Este poezia Eleonorei stamate egală cu existența poetei Eleonora stamate, dar trece și dincolo. Volumul De ce plâng Fluturii în fa minor, ed. armonii culturale, adjud, 2013 este un exemplu viu al petrecerii privite dintr-un ochi care vede prin țesătura vieții armonia dintre sentimente. deși cu bemoli la cheie (fa minor), deși cu mirificele culori ale aripilor de fluturi (iată aici un oximoron excelent) se înclină veșnica balanță a existenței înspre reveria marasmiană pe alocuri, dar cât de avuabilă în versurile senine ale poetei.

de o grafică și prezentare excelente, cartea aduce bunătatea în sufletul lectorului. aduce cântecul neînceput al zorilor, nu se depărtează niciodată de filonul proaspăt și viu al celor ce mânuiesc cu dibăcie cuvintele. aici, sentimentul național este dezvăluit natural, fără artificii, fără a fi falsat.

Sub etajera doldora de amintiri

paul BLAJ


(p. 115) astfel, dorul ce ne leagă de frații noștri basarabeni se manifestă ca un austru în poemele poetei. Poate de aici libertatea fluturilor de a plânge. de a lua în zbaterea lor tainele autoarei.

Îmi amintesc cu plăcere, cu oarecare nostalgie, de zilele când puneam la cale redacția revistei care, după opinia mea, este deja, în istoria culturală a tecuciului, cea mai longevivă publicație de arte și literatură. Și simt un fel de mândrie nedisimulată când mă gândesc la faptul că poeta, omul de cultură și spirit, doamna profesoară Eleonora stamate m-a ales primul pentru a ne consulta, pentru a ne pune de acord opiniile în cea mai elegantă manieră. Eforturile ulterioare ale dumneaei m-au făcut să o admir și să o prețuiesc. dar sufletul i l-am descoperit în versuri. Versuri care pe mine mă fac mai luminos, mai îngăduitor, mai cinstit, mă transformă.

Mă vei căuta în țara cu fluturi de nea/ în mugurii ce cheamă lumina/ în ochiul cuvântului ce îmi duce ecoul/ în verdele ce sună a singurătate/ dar... nu mă vei găsi./ Eu voi însera în slove/ (...) (p. 134) câtă fină tristețe!

scriu aceste note de lectură deloc ambetat, deloc distant, deloc ambarasat. ci, din contră, cupid în a spune câteva modeste impresii despre o carte bună, despre o poetă inconfundabilă, matură. fie ca ele să spargă pojghița impresiilor inadecvate, dacă acestea există, și să stea drept mărturie a celor spuse și de dan movileanu plus nicolae dabija. Închei cu câteva versuri personale dăruite acestei apariții binevenite în spațiul cultural. Reverență!

cândva am să scriu

pe când se purtau jeanșii rupți pe când rula în cinematografe step up revolution pe când oamenii mergeau la bulgari pe litoral pe când se făceau de paști grătare la munte pe când se mai mergea cu nașul pe când mai erau glume cu bulă pe când vanghelie încerca o conjugare a verbului a fi credeam că mai sunt îndrăgostit și părinții mei mai trăiau

104

REMEMBER

ANTARES AXIS LIBRI

distanţa dintre scriitură la dimitrie Bolintineanu este redusă. astfel, nu putem vorbi de autobiografie deoarece textul nu este biografia lui dimitrie Bolintineanu, ci de autobiografism deoarece semele care stau la baza lexemului, /+reproducere/ /+produsul obţinut/, definesc construcţia textuală, respectiv rescrierea unor episoade din propria viaţă, camuflând realitatea în ficţiune. observăm că premisele autobiografismului, o imagine completă a sinelui, ridicând, totodată câteva probleme referitoare la modul de exprimare al naratorului care poate să se facă și la prima persoană, sunt bine reliefate. Gerard Genette vorbește, în

acest caz, de naraţiune autodiegetică.Identitatea primei persoane, așa cum se poate observa și în cadrul

romanului Elena, este definită conform unui model referenţial, „eul”1 trimiţând la cel care vorbește sau la nivelul enunţătorului, semnalând identitatea între subiectul enunţătorului și subiectul enunţării. un alt element interesant privește numele fictiv deoarece, în acest caz vorbim, pe de o parte, de o identitate asumată la nivelul enunţării a lui dimitrie Bolintineanu și, pe de altă parte, de o asemănare produsă la nivelul enunţatului prin intermediul personajului feminin, Elena. Identitatea numelui între autor, narator și personaj trebuie să fie stabilită, așa cum am văzut în al doilea capitol, la nivelul axei autor-narator, în momentul stabilirii pactului autobiografic. totuși, putem vorbi de relaţia narator-personaj [Elena] = autorul real [dimitrie Bolintineanu].

dintre combinaţiile posibile notăm faptul că: numele personajului/ numele autorului, fapt care exclude autobiografia nu este identificabil în romanul nostru; același lucru îl putem spune și în cazul numele personajului = 0, caz complex care constă în nedeterminarea pactului care poate să fie romanesc, povestire/ naraţiune homodiegetică, narator fictiv sau în cazul pactul = 0, personajul nu are nume, autorul nu trage concluzii, cititorul citește respectiva scriitură în registru autobiografic, ceea ce i se pare interesant. În cazul nostru, 1. conform lui Benveniste, ambreiorul pronominal „eu” trimite la cel care este enunţat de către instanţa discursivă.

Actualizarea relaţiei memorie /vs/ ficţiune în Elena de Dimitrie Bolintineanu

Mirela sAVin


putem vorbi de un pact autobiografic în care numele personajului apare într-un pact iniţial, chiar din titlu, „Elena. 1862”, iar autorul s-a declarat identic cu naratorul prin intermediul instanţei lirice, așa cum putem observa și prin versurile „ Timpul doruri ne ursește,/ O, amantul meu sublim!/ Ora trece, se topește,/ Şi ne zice: Să iubim!/ Vin’, te-mbată cu delicii/ P-acest sân deschis acum,/ D-ale graţiilor capricii,/ D-al amorului parfum!/ Dar mai spune încă mie,/ O, ferice-nvingător,/ Că-n arzânda lui beţie/ Nu s-o stinge-al tău amor!”2 care transgresează romanul și, deci, cu personajul; naraţiune autodiegetică; numele personajului/ numele autorului cu pact = 0 (narator = autor = personaj) = pact autobiografic. naratorul și personajul, Elena, reprezintă figurile pe care, în interiorul textului, le analizăm prin intermediul subiectului enunţării dar și al subiectului enunţat, lectorul acordând atenţie faptului că naratorul este atât la persoana întâi cât și la persoana a treia. astfel, aplicând teoria lui Lejeune, rezultă că autorul și referentul la care trimite pactul autobiografic se află în raport de interdependenţă. acest raport este unul subiectiv, cu referent extratextual, deci un raport de identitate și nu unul de asemănare. spaţiul autobiografic este un spaţiu în care ambiguitatea și exactitatea coexistă: „Educaţiunea sa superioară, unită cu simţâmântele cele mai nobile de abnegare (...)”3 nu trebuie, cu toate acestea, să reducem spaţiul autobiografic la spaţiul romanului deoarece crearea unui spaţiu autobiografic reprezintă crearea unui nivel global, o situaţie general valabilă și nu o strategie textuală în care ambiguitatea este actantul pozitiv, ca în cazul autobiografismului, caz în care memoria și ficţiunea se întrepătrund.

dacă aplicăm teoria lui franco d’Intino, respectiv faptul că identitatea autobiografică presupune un spaţiu al căutării și al descoperirii sinelui și, indirect, al redescoperirii lumii înconjurătoare, rezultă că în romanul Elena eul narativ care scrie se modifică și pentru că procesul de înţelegere a valorilor sinelui, dimitrie Bolintineanu, și a lumii, este vorba de perioada anilor 1860, presupune coincidenţa între subiectul și obiectul scriiturii. astfel, legitimitatea autobiografismului presupune plăcerea actului de a scrie poate și pentru că intenţiile autobiografismului nu se nasc prin conceptul de gen literar, ci prin legăturile dintre diverse coduri culturale, propriul rol social. autobiografismul pe care îl identificăm în romanul Elena, la acest nivel al analizei, este un produs al cititorului virtual prin intermediul diferitelor chei de lectură în realitatea extratextuală. Pe această linie, conform lui franco d’Intino, în scriitura autobiografică vom identifica un eu istoric, dimitrie Bolintineanu, un eu al cititorului, cel care citește fără a fi un lector avizat, unul contemporan realităţii prezente, lectorul avizat etc. La acest nivel al analizei autobiografice, cititorul virtual, avizat, poate să identifice motivaţiile scriiturii autobiografice: stimulul extern, autoritatea exterioară care manipulează scriitura, autorul fiind în postura de a confirma, perpetua și sau refuza realul: „-Liberalii! liberalii! este vorba de liberali?... credeai d-ta că ai noștri or să meargă până să priimească nu numai a rămânea în minister, ba încă să serve interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterele garante, și să dea asfel mai multă tărie regimului de astăzi”4; o provocare care are rolul de a minimaliza integritatea individului, poziţia naratorului fiind aceea de om acuzat „«muzica

2. dimitrie Bolintineanu, op.cit., p. 264.3. Idem, p. 115.4. Idem, p. 121.


m-a obosit! zise ea. această lume ce primesc nu poate să mă distreze; din contră, îmi face rău... nu voi mai primi pe nimeni... alexandru pleacă mâne. mi se pare un caracter fantasc... dar un suflet nobil și delicat... însă pentru ce oare pleacă așa de curând?... o să se întume după trei zile... ce avea caterina de îl ruga atât să rămâie?... ar face bine să nu mai revie... nici nu cred a se întruna»...”5; căutarea identităţii, obiectiv primar a genului autobiografic, este o căutate a identităţii în pozitiv, prin și pentru iubire, dar cu final negativ, moartea Elenei. Raportul între autor și lector este un raport în continuu conflict, de convieţuire. autorul este persoana istorică care face trimiteri la lucruri și fapte reale, cum ar fi, de exemplu, Bolintineanu - modificările politico-economice din Ţările Române, reatrage interesul, atenţia și colaborarea lectorului spre un anumit univers, la persoane reale, cuza, partidele politice etc. Lumea prezentată este subiect de verificat dacă se vrea a fi adevărată: „-de trei ani aproape, zicea cel dintâi, ţara este îngenuncheată; un gemet de durere răsună peste tot; casa statului este falită; comerţul scăzut! cine a făcut aceasta? Puterea executivă ce a fost în mâna liberalilor. ce îndreptare se face? nimic! Răul crește pe toată ziua.”6

atât d’Intino cât și Lejeune consideră că autobiografismul este un joc al câștigării identităţii în care funcţia metanarativă pregătește terenul pentru o corectă înţelegere a ţesutului narativ, epic și că autorul reușește să se afle în condiţia de superioritate, căutând atitudini, gesturi, obsesii, dezamăgiri prin intermediul cărora cititorul să se poată descoperi. Referitor la eul scriiturii autobiografice, criticii de specialitate consideră că acesta este atât fictiv și ambiguu cât duplicitar, duplicitatea observându-se în primul rând din amestecul fantaziei în realitate și invers. Legat de tipul de autobiografism, menţionăm că, în acest caz, putem vorbi de un autobiografism centrat pe personalitatea celui care scrie, dar și de un autobiografism orientat spre acţiune, fapte și evenimente, adică de un autobiografism subiectiv-intelectual.

Bibliografie selectivăSurse primareBolintineanu, dimitrie, Manoil. Elena, postfaţă și bibliografie de teodor Vârgolici, Editura

minerva, București, 1988. Surse secundareadam, Jean-michel, Le texte descriptif Paris, nathan, 1994. Baldi, Guido, Narratologia e critica, Liguori Editori, napoli, 2003. d’Intino, franco, L ’autobiografia moderna, carucci editore, Roma, 1989.Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, naraţiune și dialog în proza românească: Elemente de

pragmatică a textului literar, Editura academiei Române, București, 1991.Lejeune, Philippe, Il patto autobiografico, traduzione di franca santini, 11 mulino, Bologna,

1986 [1975].Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie și analiză, traducere

de angela martin, București, Editura univers, 1985.marchese, angelo, L’officina del racconto. Semiotica della narrativită, oscar mondadori,

milano, 2008 [1983].Rotund, nicolae, Critica de la margine la centru, ovidius university Press, constanţa, 2005. simion, Eugen, Genurile biograficului, Editura univers Enciclopedic, București, 2002.simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Editura cartea

Românească, București, 1981. Werringer, W., Abstracţie și intropatie și alte studii de teoria artei, traducere de Bucur

stănescu, Editura univers, 1970.5. Idem, pp. 142-143.6. Idem, p. 144.

MAPAMOND


Personalitate mai puțin cunoscută în spațiul literar românesc, filozoful christian coșeru lasă, totuși, o puternică impresie ca erudit în studiul sistematic al budismului. acest curent complex, religios și ideologic în același timp, a fascinat, de altfel, pe mulți gânditori europeni, stimulând o influență polivalentă și creativă pe continentul nostru.

În cartea sa, „Percepția realității”, autorul își structurează discursul în cadrul a nouă secțiuni definitorii. Prevalează factorul intelectual. se pleacă de la o afirmație a lui Hume, anume că mintea nu se poate exercita în nici o acțiune pe care noi să n-o înțelegem ca termeni de percepție. christian coșeru argumentează astfel prima parte a lucrării sale, referitoare la luarea în serios a structurii conștientului. diferite abordări specifice marilor maeștri ai epistemologiei budiste devin un slalom migălos al filozofului român spre propriile sale concluzii de valoare.

Periplul explorator continuă cu dezbaterea naturalizării epistemologiei budiste. naturalizare, bineînțeles, pe teren speculativ-conceptual, cu adresare către civilizația vestică. În foarte multe cazuri, elementele de lingvistică și gramatică ale limbilor originale ale budismului, hindusa și sanscrita, sunt esențiale pentru a înțelege manifestarea lui distinctă. continuitatea o asigură teza cu privire la senzație și conștiență empirică. scripturile budiste, de la care se lansează partea teoretică, sunt direct subordonate constatărilor practice ce le fundamentează, adică se doresc relevate fiecărui inițiat anume, în baza premiselor esențial-asumate ale acestui curent filozofico-religios. cu asemenea fapte de sistem epistemologic se dezvoltă și dezbaterea din secțiunea a patra, cuprinzând percepția, concepția și limba. dar sunt recunoscute cu franchețe dificultăți la care ajung și alți gânditori, deoarece fundamentarea cunoașterii pe terenul experienței empirice nu apare fără propria sa provocare:

Coșeru, Christian. Percepția realității: Conștiență, intenționalitate și cogniție în

filosofia budistă. New York: Oxford University Press, 2012

Andrei pArApiru


ambiguități perceptive sunt deseori experimentate chiar și sub cele mai bune condiții de observare și întotdeauna există posibilitatea de a realiza mai puțin decât funcționarea perceptivă optimă.

secțiunea a cincea, intitulată O situare înțelegătoare și enciclopedică a epistemologiei budiste vizează calea ce conduce la definirea scopului compasiv al învățăturilor budiste, țintind spre eliminarea suferinței umane, deși nu în genul efortului etic. corolarul firesc este Percepția ca modalitate estetică, următoarea parte, cuprinzând mai întâi ideea că domeniul expresiei verbale și cel al gândului conceptual sunt coextensive, iar apoi că percepția dezvăluie nu doar un domeniu de particularități unice, ci și modul lor de redare. Pe de altă parte, capitolul al șaptelea, denumit Fundamentalism și fenomenologia percepției, pleacă de la premisa constructivă pe mai departe că, din punct de vedere evolutiv, ceea ce noi luăm drept sine și entități sunt, de fapt, serii de episoade cognitive și de fenomene structurale, din experiența reală. Prin urmare, în continuare se problematizează caracterul fenomenologic al conștienței pentru a traversa, cu eforturi sistematice, identificarea senzațiilor, a actelor de voință, a dorințelor și a stărilor psihice.

În concluzie, ultima abordare se declară în apărarea optimismului epistemologic, integrând budismul ca pe un sistem robust și soluționator al căutării umane spre eliberarea de jugul constrângerilor mediului de viață. christian coșeru, autorul volumului „Percepția realității” se dovedește în măsură să sublinieze autenticitatea acestui proces.

Christian Coșeru

MAPAMOND


Romanul existenţialist al doamnei profesor sheridan Hough, Mirror’s Fathom (care datorită jocului de cuvinte ar putea fi tradus atât drept Adâncurile oglinzii, cât şi drept Oglinda din adâncuri), publicat de mercer university Press în 2012, ilustrează cu măiestrie, în tonuri captivante şi misterioase, un număr de concepte din filosofia lui søren Kierkegaard: necesitatea determinării propriului destin, procesul de făurire a sinelui, anxietatea navigării haosului existenţial şi, în mod special, styrelsen – ideea de îndrumare divină, de vocaţie, de plan al lui dumnezeu pentru fiecare dintre noi, a cărui identificare rezultă în construirea unui sine autentic în plan ontologic.

separate de mai mult de o sută de ani, două personaje îşi caută destinul sub soarele arzător al maltei, unite de un moment fantastic când timpul îşi pierde liniaritatea, de o legendă şi de o misterioasă oglindă.

În 1898 începe povestea lui tycho Wilhelm Lund (numit probabil după astronomul tycho Brache), un anticar danez şi descendent al lui søren Kierkegaard, caracterizat de o extraordinară lipsă de interes în opera celebrului său precursor. Invitat să evalueze câteva piese de mobilă aparţinând Reginei schlegel, fosta logodnică a lui Kierkegaard, şi forţat să urmărească o discuţie filosofică printre altele şi despre styrelsen, Lund o cunoaşte pe captivanta contesă de tranenborg, Juliana sophie, fiică a contelui Viggo şi devotată studentă a operei lui Kierkegaard. ca urmare a poveştii de dragoste ce se înfiripă între Juliana sophie şi tycho şi drept condiţie a căsătoriei acestora, contele Viggo îl trimite pe tânărul Lund în căutarea unui artefact de familie (o oglindă cu rama de argint). negăsind artefactul în Londra, tycho Lund continuă spre malta, unde se naşte legenda oglinzii din adâncuri şi a „brigandului tycho,” o figură importantă în istoria independenţei malteze.

Hough, Sheridan. Mirror’s Fathom. Georgia: Mercer University Press, 2012

Gabriela dEBitA


În 2009, Rowena Brincat, fostă contesă Pisani di testaferrata, duce o existenţă marcată de anxietate: sufocată sub povara unei carapace imaginare şi pierdută într-un vid interior, Rowena caută o evadare în studiul arheologiei, colecţionând cărţi şi obiecte rare şi desenând obsesiv o statuetă preistorică în stilul lui Venus din Willendorf, supranumită de arheologi doamna adormită. Legenda „brigandului tycho” face parte din istoria familiei Rowenei, care este, de altfel, şi custodele unei oglinzi speciale – presupusa geamăna a celei aruncate în mare cu o sută de ani înainte.

În viaţa celor două personaje, oglinda capătă sensuri multiple. Pentru tycho, ea reprezintă un Graal, ducându-l tot mai departe de ţelurile sale imediate, dar facilitând o înţelegere a scopului său divin şi ducând la o recunoaştere a sinelui. Pentru Rowena, ea este în principal tot o modalitate de intermediere a cunoaşterii de sine. În cele două adâncuri, al mării şi al oglinzii, sacrul şi profanul se intersectează pentru un moment, iar din amintirea morţii şi a întunericului se naşte o nouă înţelegere a vieții.

Romanul Mirror’s Fathom este o lectură captivantă, datorită unei naraţiuni elegant structurate, cu personaje bine definite, a simbolismului complex și fascinant şi a cercetării impecabile, la limita exhaustivului. cu siguranţă, cartea doamnei Hough merită citită, şi nu doar o singură dată.

MAPAMOND


Motto: „Romanul nu examinează realitatea, ci existenţa.”

Milan Kundera

Pentru milan Kundera, romancierul nu trebuie să fie nici istoric, nici profet, ci un explorator al existenţei. din acest punct de vedere, ceea ce-l deosebește de filosof – și el un explorator al existenţei – este încercarea de a exprima ceea ce nu se poate spune altfel, ceea ce nu se poate spune logic... meditaţie poetică asupra existenţei, romanul e menit să lupte contra uniformizării, sau a ceea ce martin Heidegger numea „uitarea fiinţei”. Romanele ce nu examinează înainte de orice enigma existenţei, cele care nu descoperă nimic nou, ci doar confirmă ceea ce se spune1 sau trebuie să se spună, cu alte cuvinte romanele ideologice ori cele corecte din punct de vedere politic „ se situează în afara istoriei romanului”2.

trebuie să subliniem încă de la început faptul că între viziunea lui Kundera despre cum trebuie să arate un roman și filosofia existenţialistă – cu precădere cea a lui m. Heidegger – există o declarată legătură. chiar dacă reflecţiile lui Kundera nu i-au precedat – după cum susţine – romanele, ci au decurs din acestea, nu este greu de observat faptul că scriitorul ceh aplică în domeniul literaturii premisele – dacă nu și concluziile - celebrei lucrări Fiinţă și timp.

În primul rând, romanele sale se desfășoară într-un spaţiu al strictei imanenţe. chiar și atunci când vorbește despre probleme aparent metafizice,

1.VeziconceptuldeDas Man (impersonalul„se”)înMartinHeidegger,Fiinţă şi timp,Ed.Humanitas,Bucureşti,2003,pp.158-179.2.MilanKundera, Arta romanului, apud.MilanKundera îndialogcuChristianSalmon,interviuînRomânia literară, nr.47,din28noiembrie2001.

Fiinţa şi timpul romanului

Mihaela GALu


cum ar fi cea a nemuririi, el ne menţine în perimetrul mundanului. În romanul Nemurirea, de exemplu, despre care vom vorbi în capitolele următoare ale lucrării, aflăm repede că nu despre adevărata nemurire este vorba, ci despre o nemurire degradată, de mâna a doua, ce se produce într-o lume desacralizată, în care „dumnezeu a murit”. În lumea postmodernă – care este lumea occidentală, lumea progresului, a tehnicii și a vitezei – oamenii sunt fie „balerini”3 fie „nemuritori”, dar nemurirea lor se rezumă doar la dorinţa supravieţuirii numelui, la dorinţa de putere, la glorie. În acest sens, romanele lui Kundera sunt cărţi fără mister. Ele nu încearcă decât să ajungă la fiinţa „aruncării” noastre în lume, la fiinţa convieţuirii noastre „aici”. Restul – adică enigma „de unde”-lui și „încotro”-ului nostru – este inabordabil și ca atare trebuie să rămână – din onestitate – învăluit în tăcere. Imanenţa mai joacă însă un rol. trebuind să tălmăcească fiinţa a tot ceea ce suntem (și aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară), romanul nu se poate desfășura decât în orizontul timpului, punând în evidenţă dimensiunea istorică a existenţei omenești. Întrebat cum conciliază interesul său pentru istorie cu convingerea că romanul trebuie să examineaze înainte de orice enigma existenţei, Kundera răspunde: „Heidegger caracterizează existenţa prin formula in-der-Welt-sein (a–fi-în-lume). omul nu se raportează la lume ca subiectul la obiect, ca ochiul la tablou; nici chiar ca actorul la decorul unei scene. omul și lumea sunt legaţi ca melcul de cochilia lui4: Lumea face parte din om, ea e dimensiune a lui și pe măsură ce lumea se schimbă, existenţa se schimbă și ea. Începând cu Balzac, „die Welt” a fiinţei noastre are un caracter istoric și vieţile personajelor se derulează într-un spaţiu al timpului jalonat de date. Romanul nu va mai putea să se debaraseze niciodată de această moștenire a lui Balzac. chiar Gombrowicz care inventă istorii fanteziste, improbabile, care violează toate regulile verosimilităţii, nu scapă de ea. Romanele lui sunt situate într-un timp datat și perfect istoric, dar nu trebuie să confundăm două lucruri: există pe de o parte romanul care examinează dimensiunea istorică a existenţei omenești, există pe de altă parte romanul care este ilustrarea unei situaţii istorice”5. acestea din urmă sunt numite romane de vulgarizare, pseudo-romane deoarece „traduc o cunoaștere ne-romanească în limbajul romanului”. În adevăratul roman, circumstanţa istorică trebuie să creeze o situaţie existenţială nouă pentru personaj și chiar istoria însăși trebuie înţeleasă și analizată ca situaţie existenţială. nu trebuie să confundăm însă conceptul de existenţă cu realitatea. Existenţa de care vorbește Kundera nu are nimic comun cu „ceea ce este” sau ceea ce s-a întâmplat, ci face referire la câmpul posibilităţilor omenești: „Romancierii desenează harta existenţei descoperind una sau alta din posibilităţile umane[...]. La Kafka, toate 3.Balerinuleomulcarerâvneştegloriaşicaredoreştesăocupescenapentrua-şipuneînluminăeul.ÎnLentoarea estedezvoltatăoîntreagăteorieînlegăturăcuacestconcept.4.ExemplulaparţineluiHeidegger.5.MilanKunderaîndialogcuChristianSalmon,loc.cit.


acestea sunt clare: lumea kafkiană nu seamănă cu nici o realitate cunoscută, ea este o posibilitate extremă și nerealizată a lumii umane”.6 Pentru Kundera, adevăratul romancier este acela care ne face să vedem ceea ce suntem și mai mult, ceea ce suntem capabili să devenim, explorând ansamblul posibilităţilor umane puse în evidenţă de un cadru istoric dat. situaţia istorică nu mai este atunci un fundal, un decor în faţa căruia se derulează situaţiile omenești, ci este ea însăși o situaţie omenească, o situaţie existenţială. Istoria trebuie înţeleasă ca o sumă de contingenţe, realizată în urma actualizării doar a unor posibilităţi de a fi, și nu ca o fatalitate. omul creează istoria și, în același timp, aceasta îl creează. Iar dacă omul este întodeauna mai slab decât situaţia existenţială în care se găsește, romanul trebuie să ne facă comprehensibile gesturile și acţiunile sale.

6.Ibidem.

Milan Kundera


AGORA

de câtva timp, asistăm neputincioși la asasinarea programată a culturii scrise, vii, așa încât apariția unei noi reviste de cultură, fie ea de critică sau de istorie literară, pare o inițiativă paradoxală, o așezare împotriva curentului sau, mai rău, o formă de rezistență catalogată când inutilă, când prematură, dar niciodată necesară. diversiunea culturală care a stat și stă la baza distrugerii orizontului nostru cultural face parte din strategia consecventă a tuturor claselor și partidelor politice așezate temporar în spațiul guvernării care astăzi plâng

cu lacrimi de crocodil la căpătâiul celui pe care tocmai l-au îngropat. de aici, pleacă și stările de adevăr și necesitate care au stat la baza încăpățânării noastre. ultimul, dar nu și cel din urmă, poartă numele de „antares-axis Libri”, revistă de cultură și critică literară, care, iată, spre surprinderea tuturor, apare la Galați, tocmai în așa zisul „oraș cumplit de negustori”, la inițiativa filialei Galați a usR și a Bibliotecii „V.a.urechia”. Perimetrul cultural pe care încearcă să-l cuprindă noua revistă de critică literară a fost în ansamblul său ignorat, nefăcând parte din preocupările criticilor noștri decât cu rare excepții, lipsa de interes a demersului lor fiind ascunsă sub o falsă discreție intelectuală. Loc destul pentru apariția impostorilor și bârfitorilor de profesie. Limbajul civilizat a fost înlocuit cu unul de cartier. nu talentul, ci tupeul și obrăznicia au fost și sunt singurele argumente convingătoare. Reamintim aici, că din punctul de vedere al istoriei literare, mari personalități ale acestui loc au lăsat urme adânci în conștiința colectivă a vremii. Responsabilitatea critică afișată de ei (dar neonorată) ne-o însușim noi, astăzi, având toate motivele și obligațiile de a ne reactualiza identitatea. Iată dovada: revistă de cultură, filială de scriitori, festival internațional de literatură, târg național de carte,

Corneliu Antoniu

ieșirea din încercuire

preşedinte Filiala sud Est Galați a usr


scriitori titulari ai uniunilor profesionale de creație, fapte istorice de netăgăduit întâmplate pentru prima oară în acest colț de țară, recunoașteri valorice pe plan internațional și național. Revista de critică al cărei program privește în primul rând descoperirea, evaluarea, publicarea și afirmarea talentelor literare autentice nu se va regăsi în frustrările trecute sau actuale, în revendicări sau justificări inutile. scopul ei manifest este identificarea idealului cultural colectiv sau individual dezbătut și evidențiat critic.

Anunț iMportAnt!

conform noului statut, președinții usR și ai filialelor se aleg împreună. Ședința de alegeri se va desfășura la Galați, în data de 29.09.2013, orele 11, la sediul filialei, din strada Labirint nr 1. sunt invitați să participe toți membrii filialei noastre. numai membrii titulari care și-au plătit cotizația până la finele anului 2012 au drept de vot. Pentru usR și-au anunțat candidatura scriitorii Nicolae Manolescu, academician, critic literar, ambasador unEsco și Dan Mircea Cipariu, președinte aPLER.


AGORA

cu patru ani în urmă, mă întrebam din chiar primul rând al programului de candidatură, dacă literatura mai are vreun rost în societatea de consum informatizată în care ne aflăm și, totodată, dacă scriitorul mai joacă vreun rol. Întrebarea nu era retorică. marginalizarea scriitorului pe scena istorică mă obliga să mi-o pun. mă obligă și astăzi. dacă ne-am resemna să conchidem că nu mai e nimic de făcut în această privinţă, ar trebui să reevaluăm rostul și rolul usR însăși, care depinde în mod cât se poate de evident de rolul și rostul scriitorului și al literaturii în lumea de azi. La ce bun o instituţie ca aceea a breslei noastre, dacă breasla are o vizibilitate tot mai scăzută și e tot mai puţin ascultată? cu alte cuvinte, dacă ea e pe cale să dispară din spaţiul public. acest mod fatalist de gândire mi-a displăcut întotdeauna. nu sunt câtuși de puţin predispus la resemnare. de când mă știu, prefer să mă lupt. Este, cu siguranţă, principalul motiv de a recandida: vreau, nu numai să continui ce am început, dar și să duc la bun sfârșit misiunea pe care mi-am asumat-o eu însumi și care mi-a luat câţiva ani de viaţă, fără beneficii materiale și, de ce n-aș spune-o, fără mari satisfacţii personale.

nicolae MAnoLEsCu

Program de candidatură


nu întâmplător, două puncte din programul din 2009 se refereau la necesitatea creșterii vizibilităţii scriitorului și a promovării literaturii. În raportul de activitate pe care îl voi prezenta în conferinţele de alegeri din filiale, aceste două puncte din program vor face obiectul unui examen: voi încerca să văd, împreună cu dv., dacă, și în ce măsură, am răspuns obligaţiilor pe care mi le-am asumat. Există, desigur, și alte puncte importante în program, la care raportul răspunde, nu în ultimul rând, punctul referitor la stabilizarea financiară a usR, devenit vital din cauza crizei care nu ne-a cruţat nici pe noi. chiar dacă ar fi naiv, ca să nu spun că și puţintel iresponsabil, să consider că am încheiat socotelile cu criza și că stabilizarea trece pe al doilea plan, n-aș vrea nici, în schimb, să continui a merge pe calea care conduce la ideea, destul de răspândită, de altfel, că usR este, în principal, o formă de organizare sindicală a breslei noastre. desigur, usR este și un sindicat: nici statutul vechi, nici acela în vigoare nu prevede expressis verbis acest lucru, dar amândouă îl lasă să se înţeleagă în anumite articole. usR este în principal o asociaţie profesională. subliniez cu tărie acest lucru. stabilitatea financiară este esenţială pentru a garanta scriitorilor să trăiască demn din apartenenţa la usR și din opera lor. am arătat în raport că, din acest punct de vedere, conducerea usR a făcut pași importanţi, reușind să asigure în continuare plata regulată a suplimentului de pensie și a indemnizaţiei de merit, să sporească cu zece numărul beneficiarilor acesteia din urmă, precum și să atragă fonduri de la buget la care abia dacă visam când prevedeam în programul din 2009, amintiţi-vă, „redefinirea raportului usR cu statul român”. dacă doresc să insist în programul de faţă pe latura profesională a activităţii noastre mai mult decât pe aceea financiară este pentru că acesta este capitolul la care v-am rămas, din păcate, dator. un capitol, în plus, devenit mai actual decât oricând, fiindcă e vorba de prezenţa scriitorului în spaţiul public, de ecoul și însemnătatea literaturii în societatea contemporană. Iată, așadar, primul angajament pe care mi-l iau: voi folosi toate pârghiile pe care mi le pune la dispoziţie președinţia usR pentru ca scriitorul român să-și redobândească, fie și într-o oarecare măsură, demnitatea și prestigiul care să-i redea un loc central în societate, precum și respectul contemporanilor săi. s-ar putea să vi se pară prea mari cuvintele. mă număr printre aceia care cred că numai dacă îţi propui mult, obţii mult. nu-mi permit să vă supun atenţiei un program meschin. usR nu e o asociaţie oarecare. Ea este o elită din care fac parte cei mai valoroși scriitori din ţară și care merită din plin să fie respectată de contemporanii noștri. unii dintre ei ne-au studiat operele în școală și alţii cu siguranţă, ni le vor studia în anii ce vin. unde cred că am greșit noi în deceniile din urmă este în faptul de a fi trecut prea ușor cu vederea peste legătura foarte strânsă dintre noi cei care scriem, și cei care ne citesc sau nu în ultimul rând, își dau examenele citindu-ne opera, ceea ce înseamnă că intră în viaţa adultă și pe mâna noastră. sunt jenat sau de-a dreptul furios când remarc că alte categorii socio-profesionale, faţă de care,


ţin să precizez, nu nutresc nici cel mai mic dispreţ, cum ar fi: politicienii, oamenii de afaceri, starurile de tot soiul și de toată mâna, de la fotbaliști la vedetele de televiziune, se bucură de atenţia mass-mediei într-o măsură mult mai mare decât aceea acordată nouă, celor care scriem. sau când văd că emisiunile culturale sunt difuzate, când sunt, la miezul nopţii pe canalele naţionale, iar pe cele comerciale niciodată. ca să nu mai vorbesc de ploconelile televizate ale unor jurnaliști în faţa câte unuia care se laudă în gura mare că n-a citit nici o carte în viaţa lui, dar care n-a catadixit să ia un interviu unui scriitor care a publicat în viaţa lui zeci de cărţi. să vă mai aduc aminte că dispariţia unor colegi ai noștri, mari scriitori, n-a fost uneori nici măcar menţionată în mass-media? Veţi spune: nu depinde de noi. Vă voi răspunde: depinde și de noi. forţa usR constă în solidarizarea noastră, a tuturor, în jurul ideii nobile că nici o societate din lume, nici cea mai săracă spiritual, nu poate trăi fără cărţi. se poate scufunda, desigur, în mediocritate și în uitare, dar e pe riscul ei, căci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea. Istoria ţine minte doar societăţile care au produs și consumat cultură. Peste celelalte trece cu buretele. Știind acestea, nu credeţi că e cazul, și eu spun că și momentul, să ne străduim să impunem societăţii respectul care ni se cuvine? nu vă ascund, deși sunt lucruri care, cum spune vorba românească, nu se dau din casă, că, dacă usR a supravieţuit crizei graţie banilor acordaţi de două guverne succesive, aceasta s-a datorat faptului că a fost recunoscută ca un brand naţional. Iată că se poate! Iată că n-a contat imaginea nefavorabilă, ca să mă exprim cu blândeţe, pe care ne-a făcut-o mass-media, nu rareori cu ajutorul unor colegi de breaslă, care închipuindu-și, probabil, că-mi fac rău mie sau altora din conducere, au făcut rău usR în întregul ei. doar că repararea răului ne-a consumat un timp preţios și eforturi considerabile. de aceea vorbeam de solidaritate. divizarea ne costă. Vă reamintesc ce ecou a avut acea scrisoare de protest contra comportamentului abuziv al unui redactor-șef de revistă de cultură și membru al usR, semnată de peste 500 de scriitori, aproape toţi membri ai usR, determinând autorităţile locale să iasă din birocratica lor inerţie.

În vederea redobândirii demnităţii de breaslă, trebuie, înainte de toate, să aruncăm o privire în propria ogradă şi să vedem din ce cauză n-am izbutit să ne afirmăm cum s-ar fi cuvenit în faţa contemporanilor noştri, cu alte cuvinte, să ne asumăm noi înşine responsabilitatea acestei stări de lucruri. E ușor să dăm vina pe alţii. am făcut oare tot ce ţinea de noi ca să merităm să ni se recunoască rolul esenţial jucat în orice societate de către scriitor? am avut întotdeauna urechile ciulite la realitatea zilelor noastre, la nevoile oamenilor dintre care se recrutează cititorii noștri? am reușit să le înţelegem așteptările ca să le putem răspunde? am scris cărţile de care cititorii noștri au nevoie? E vorba de o problemă de valoare și, în același timp, de una de etică.

am reacţionat de fiecare dată când comentatori ai vieţii literare puţin binevoitori au arătat cu degetul spre prezenţa în rândurile usR a unor veleitari.


ca Președinte al usR, era firesc s-o fac. dar, între noi fie vorba, nu există în observaţiile cu pricina o sămânţă de adevăr? Și-a făcut comisia de Validare, în toate cazurile, treaba cum se cuvine? dar comitetele de filială de la care provin propunerile? când consiliul din 10 iunie l-a exclus pe redactorul-șef al „tribunei”, am descoperit că primirea lui în usR fusese, în bună măsură, rodul unor presiuni care au urcat de la filială la comisia de Validare. de n-ar fi decât un caz izolat, tot ar fi bine. din păcate, nu este un caz izolat! am dat dovadă mereu de o toleranţă care, iată, s-a întors adesea împotriva noastră. Lungul șir de atacuri contra usR și a conducerii ei pornite de la membri ai usR este dovada că nici la capitolul etică nu stăm grozav. ce mi-a fost dat să citesc în anii din urmă întrece orice închipuire. Și noi, noi cum am răspuns? Îmi vine să spun că am răspuns creștinește, cu duhul blândeţii, adică: nu numai că i-am iertat de păcate, dar le-am dat premii, indemnizaţii, ajutoare pentru ei și rudele lor de toate gradele aflate în dificultate, le-am plătit cărţile la editură, i-am invitat la simpozioane, i-am trimis în străinătate, i-am lăsat să facă parte din jurii și comitete în care decideau de soarta altora și multe alte dovezi de îngăduinţă, ca să nu zic de prostie, din partea noastră. unii din înverșunaţii noștri detractori s-au plâns public că vrem să-i excludem din usR, deși, „uitând” să-și plătească de ani buni, ce spun eu, de decenii, cotizaţia aceea colosală pe care o știţi, ei se aflau în stare de suspendare, nemaifăcând parte din usR. am fost daţi în judecată și purtaţi prin tribunale de un coleg al nostru și de fiul unui fost coleg. acestuia din urmă i-am interzis accesul la casa de la neptun ca urmare a unui scandal public. ne-a cerut 1.000.000 de lei despăgubiri morale. El, scandalagiul!

cred că accentul pus pe rostul sindical al usR, la care ne-a împins tradiţia și ne-a obligat, o dată în plus, criza, ne-a făcut să pierdem din vedere că unitatea principală de măsură a unei asociaţii profesionale cum este usr, trebuie să fie valoarea membrilor ei. În acest scop, statutul amendat prevede criterii mai stricte de primire. El stabilește totodată reguli mai eficiente în alegerea membrilor comitetelor și a juriilor de tot felul. Prevederile statutare nu reprezintă însă o garanţie deplină, ele trecând prin mâna unor oameni, atârnând de simpatiile sau antipatiile acestora sau, și mai rău, de interese personale sau de grup. apelul pe care doresc să-l fac este la cât mai multă obiectivitate. Și, de ce nu, la cât mai multă exigenţă din partea celor care, la toate nivelele, își asumă o anumită responsabilitate. ar trebui să se înţeleagă de către cât mai mulţi că a avea o funcţie de răspundere în usR nu este o onoare, ci adesea o corvoadă. credeţi-mă pe cuvânt: o știu prea bine!

În mod concret, îmi propun pentru mandatul următor, dacă îmi va fi acordat, următoarele:

Voi face tot posibilul să păstrăm ceea ce am câștigat: suplimentul de pensie, indemnizaţia de merit și restul.

Voi continua să mă bat pentru amendarea legii taxei de timbru, blocată


deocamdată în Parlament, ca urmare a opoziţiei unor editori. amănunte pentru starea actuală a demersurilor noastre, în raportul de activitate.

Voi continua politica de angajare morală și materială a Guvernului și a autorităţilor locale, precum și a IcR și a altor instituţii, în proiectele și programele usR și, nu în ultimul rând, în susţinerea publicaţiilor usR. sper să beneficiem și în viitor cel puţin de sumele din mandatul 2009-2013, pe care le-am prezentat în anexa 1 la Raportul de activitate.

Voi încerca să atrag cât mai multe fonduri din sponsorizări și din alte surse, inclusiv europene, publice sau private.

Voi milita pentru menţinerea și, unde e cazul, reluarea celor mai importante proiecte ale usR: Premiile anuale, Gala Poeziei, turnirul de Poezie din străinătate, festivalul Internaţional „Zile și nopţi de Literatură”, colocviul romanului, Lecturile publice și altele.

Voi iniţia programe noi, la care lucrăm colegii mei din conducere și cu mine.

Voi acorda toată atenţia patrimoniului usR: casa Vernescu, Hotel unique, casa de la neptun, casa cu abside de la Iași, terenul de la călimănești (donat usR în 2011), fondul de carte și celelalte enumerate în anexa 2 la Raportul de activitate.

Voi încerca să cresc prin toate mijloacele disponibile vizibilitatea breslei, în ţară, dar și peste hotare. Voi încerca să atrag atenţia opiniei publice asupra acelor manifestări ale noastre care au în centru cartea de literatură, dezvoltând, în acest scop, relaţiile cu școlile și universităţile, colaborând cu autorităţile dăscălești la elaborarea unor programe din care literatura actuală să nu lipsească.

Voi urmări aplicarea corectă a statutului în viaţa de zi cu zi a usR, în vederea eliminării acelor fapte reprobabile care au pus, nu o dată, usR într-o lumină proastă, indiferent cine se face vinovat de ele. usR este a tuturor, dar și a fiecăruia. ceea ce înseamnă că toţi trebuie să ne asumăm răspunderi, dar și că fiecare e, în egală măsură, responsabil.

mă simt obligat să precizez în încheiere că atât ceea ce am făcut în precedentul mandat, cât și ceea ce îmi propun să fac de aici încolo a fost, și va fi, rodul unei munci de echipă. toţi cei aflaţi în funcţii de conducere fac parte din această echipă și de solidaritatea lor depinde succesul nostru al tuturor, al usR, reprezentant și simbol al breslei noastre.

CAsEtA tEHniCă

coperta: adina Vasilicătehnoredactori: sorina Radu cătălina ciomaga

Date post:	03-Nov-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	8 times
Download:	1 times

Cuprins Exordii Arta criticii istorie literară · la păstorul m ioriţei la meșterul manole, de...

Documents