Sfânta Cununie în scrierile Sfântului Ambrozie al Mediolanului (I) : Taină a lucrării lui Dumnezeu spre sfinţirea omuluiPosted on July 23, 2011 by admin

Articol publicat în”Ziarul Lumina”, Marti, 19 Iulie 2011, vezi aici

 

Pr. dr. Ştefan Zară

Atunci când Iovinian va nega, în jurul anului 390, că fecioria

este în sine superioară căsătoriei, atacul Fericitului Ieronim

împotriva lui Iovinian s-a transformat într-o luptă înverşunată

contra căsătoriei, încât Iovinian l-a acuzat pe Ieronim de

maniheism. De acelaşi lucru îi învinuia şi pe papa Syriciu, şi pe

Sfântul Ambrozie.

 

Pentru a dovedi sfinţenia Tainei Nunţii şi a le arăta credincioşilor că

nu doar fecioria este o cale care duce către Împărăţia lui Dumnezeu,

Sfântul Ambrozie tratează de multe ori în lucrările sale Sfânta Taină a

Cununiei, chiar dacă nu consacră o operă integrală acestui subiect.

Căsătoria şi fecioria

În urma acuzaţiei pe care papa Syriciu o primeşte din partea

ereticului Iovinian, acesta îi va scrie o scrisoare Sfântului Ambrozie, în

care îşi va expune învăţătura sa ortodoxă în legătură cu raportul

dintre căsătorie şi feciorie: “Noi, fără îndoială, nu

privim cu dispreţ făgăduinţele căsătoriei, la

care suntem de faţă prin îmbrăcăminte potrivit nunţii, dar cinstim cu

mai mare podoabă pe fecioarele nenuntite, care se fac mirese alese lui

Dumnezeu” (Scrisoarea Papei Syriciu către Biserica din Mediolanum,

5; PL 16, 1123), înştiinţându-l că i-a excomunicat pe Iovinian şi pe

ceilalţi “fruntaşi ai noii erezii şi blasfemii… prin hotărârea

dumnezeiască şi prin judecata noastră“. Sfântul Ambrozie îi răspunde,

tot printr-o scrisoare, arătând că aceşti eretici “se prefac că îngăduie

căsătoria. Dar oare poate fi lauda căsătoriei dacă nu există pentru ei

nici o slavă a fecioriei? Nici noi nu tăgăduim că a fost sfinţită

căsătoria de către Domnul Hristos, care a spus cu glasul Său

dumnezeiesc: “vor fi amândoi un trup” (Matei 29, 2) şi un duh. Dar

mai întâi am fost născuţi şi apoi făcuţi, şi este cu mult mai de preţ

taina lucrării dumnezeieşti decât leacul slăbiciunii omeneşti. Pe drept

este lăudată o soţie bună, dar mai presus este socotită o fecioară

evlavioasă, precum spune Apostolul: “cel ce-şi mărită fecioara bine

face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face; căci aceasta cugetă la cele

ce sunt ale lui Dumnezeu, iar aceea la cele ce sunt ale lumii” (1 Cor.

7, 38). Aceea e legată în lanţurile căsătoriei, aceasta e fără lanţuri;

aceea e sub lege, aceasta e sub har. Căsătoria este bună, pentru că

prin ea se lasă urmaşi ai neamului omenesc. Dar fecioria este mai

bună, fiindcă prin ea se dobândeşte moştenirea împărăţiei cereşti şi a

harului ceresc. Prin femeie vine grija, prin fecioară se capătă

mântuirea” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scrisoarea a XLII-a, 3).

Sfântul Ambrozie a fost aproape unic printre contemporanii săi pentru

profunda sa preocupare în legătură cu fecioria fetelor, practică pe

care a încurajat-o întreaga sa viaţă, atât teologic, prin scris, cât şi

liturgic, în mod practic. Ritualul punerii voalului fecioarelor (velatio)

era o noutate pentru secolul al IV-lea, fiind în acelaşi timp o practică

exclusiv apuseană. Prin acest ritual, fecioara primea consacrarea şi

recunoaşterea oficială ca “mireasă a lui Hristos“, ritual asemănător

întru câtva celui prin care mireasa primea vălul nupţial în Taina

Căsătoriei: velatio nuptialis (cf. şi Scrisoarea a XIX-a, 7: “căsătoria are

nevoie să fie sfinţită de văl şi de binecuvântarea preotului”). Chiar

dacă Sfântul Ambrozie pune fecioria, pe mărturia Sfintei Scripturi, pe

o treaptă superioară căsătoriei, el nu desconsideră nicidecum Sfânta

Taină a Cununiei: “Aşadar legăturile Căsătoriei sunt bune, dar totuşi

sunt legături” (De Virginitate VI, 33). Fecioria, prin contrast,

înseamnă eliberare de legăturile pământeşti, pentru a se bucura de

viaţa îngerilor, “care nu sunt constrânşi prin legături nupţiale”

(Exhortatio virginitatis, IV, 19).

Căsătoria – lucrare a lui Dumnezeu

Cununia este o Sfântă Taină în care, prin preot, se împărtăşeşte harul

Duhului Sfânt unui bărbat şi unei femei de aceeaşi credinţă, care se

unesc liber în scopul mântuirii şi naşterii de prunci (cf. Scrisoarea a

XIX-a, 7). Ea este o “Lucrare a lui Dumnezeu (Opus Dei)” (Expositio

Evangelii secundum Lucam VIII, 6); “De aceea şi Adam a numit-o pe

femeia sa viaţă (Eva), pentru că prin femeie s-a înmulţit neamul

omenesc, iar prin Biserică a venit viaţa veşnică” (De Institutione

Virginis III, 24). Unitatea de credinţă este necesară căsătoriei, căci

cum ar putea deveni cei doi un trup, dacă nu sunt un duh? – “poporul

să-şi ia soţii nu dintre străini, ci din casele creştinilor … cum se poate

numi căsătorie aceea în care nu există unirea credinţei? (Scrisoarea a

XIX-a, 2).

Căsătoria – drum spre “tabăra sfinţilor”

Căsătoria este prezentată de Sfântul Ambrozie ca o cale către

sfinţenie: “fiecare să meargă pe cea (calea) care i se pare mai

potrivită ş…ţ. Bună este şi calea căsătoriei, mai întinsă, dar mai

ocolită, pe care merg cei mai mulţi până ce ajung în tabăra sfinţilor.

Există, aşadar, premii pentru feciorie, există răsplată pentru văduvie,

este loc chiar şi pentru meritele căsătoriei. Treptele lor sunt şi

creşteri ale virtuţilor” (Scrisoarea a LXIII-a, 40). Unirea dintre bărbat

şi femeie este asemănată cu cea dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi

Biserică: “Mirele este Hristos, Mireasa este Biserica: mireasă prin

iubire, fecioară prin curăţie” (Expositio Evangelii secundum Lucam

VIII, 9). Fecioria este o cale de excepţie şi care cere sacrificii mult mai

mari: “calea fecioriei este bună, dar este grea şi cu urcuş înalt, cerând

puteri mari pentru a merge pe ea” (Scrisoarea a LXIII, 40).

Sfântul Ambrozie depăşeşte, în concepţia lui despre căsătorie,

mentalitatea obişnuită a timpului, prin care femeia era roaba (ancilla)

soţului ei, având datoria să-i slujească bărbatului ca unui stăpân

(servire viro sicut domino): “Femeia să fie tovarăşă, nu roaba

bărbatului; să fie condusă, nu constrânsă. Este nevrednică de

căsătorie cea vrednică de sfadă. Iar bărbatul să-şi conducă soţia ca un

cârmaci, s-o cinstească fiindu-i ea tovarăşă de viaţă, să fie părtaşi

amândoi la moştenirea harului” (Scrisoarea a LXIII-a, 107). Soţii

trebuie să se supună unul altuia şi prin această jertfire de sine câştigă

răsplata cea veşnică: “Ce femeie, strânsă în lanţurile căsătoriei, dacă

ar auzi că nu există nici un merit pentru credinţa datorată bărbatului

nu s-ar lăsa ispitită de uşurătatea minţii şi a trupului?” (Scrisoarea a

LXIII-a, 10).

Căsătoria este o Sfântă Taină, iar soţii trebuie să se ocupe împreună

de rugăciune şi curăţie spre sfinţirea lor: “Nici zămislirea nu e lipsită

de fărădelege, pentru că părinţii nu sunt străini de păcat. Şi dacă nici

un prunc de o zi nu este fără de păcat, cu mult mai vârtos nici zilele în

care maica a zămislit nu sunt fără păcat. Suntem zămisliţi, dar, în

păcatul părinţilor şi în fărădelegile lor ne naştem. Dar şi naşterea are

întinăciunile ei şi chiar firea nu are o singură scădere. De bună seamă

sfântă este cununia şi însoţirea ei, dar “cei ce au femei să fie ca şi cum

nu ar avea” (1 Cor. 7, 29). Încă şi patul este neîntinat (Evrei 13, 4) şi

nici unul din soţi nu trebuie să-l lipsească pe celălalt, decât poate

pentru o vreme, ca să se îngrijească de rugăciune (1 Cor. 7, 5). Dar,

după Apostol, nimeni nu se îngrijeşte de rugăciune, în vremea în care

se ocupă cu obiceiul legăturii trupeşti” (De apologia prophetae David,

IV).

Astfel, Sfântul Ambrozie, condamnând excesele lui Iovinian, pe de o

parte, şi ale Fericitului Ieronim, pe de altă parte, se întreba, arătând

că atât fecioria, cât şi căsătoria sunt daruri făcute oamenilor de

Dumnezeu pentru dobândirea sfinţeniei: “Aşadar, cine discreditează

căsătoria? Eu, într-adevăr, o recomand, şi îi condamn pe toţi cei ce îi

discreditează pe cei ce se căsătoresc. Astfel, eu nu desconsider

căsătoria, însă enumăr roadele fecioriei sfinte. Aceasta este darul

celor puţini, în timp ce cealaltă al tuturor. Nici nu ar putea exista

feciorie, dacă aceasta nu ar avea de unde să se nască. Eu compar un

lucru bun cu altul la fel de bun, ca să strălucească mai uşor cel care

este mai preţios” (De Virginibus I, VII, 34-35).

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Explicarea rânduielii Sfintei Taine a Botezului (II)Posted on June 25, 2011 by admin

Articol publicat în “Ziarul Lumina”, Marti, 14 Iunie 2011, vezi aici

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Sfântul Ambrozie al Mediolanului explică, pe baza Sfintei

Scripturi, rânduiala Sfintei Taine a Botezului aşa cum se

săvârşea ea la Mediolanum, în secolul al IV-lea, accentuând

importanţa soteriologică a acestei Taine. În catehezele sale

mistagogice, Sfântul Ambrozie prezintă Taina Botezului ca o

Taină a învierii omului spre trăirea în Hristos, o Taină care îl

face pe om să renască ca fiu al Bisericii spre viaţa veşnică.

Dacă într-un număr anterior al acestui cotidian am prezentat

învăţătura Sfântului Ambrozie la riturile premergătoare Botezului

propriu-zis, acum vom prezenta învăţătura sa despre rânduiala Tainei

Botezului şi a actelor ce urmează primirii acestei Sfinte Taine. După

ritul “deschiderii urechilor”, al lepădării de Satana şi al unirii cu

Hristos urma exorcizarea şi sfinţirea apei, apoi afundarea în apa

sfinţită din colimvitra baptisteriului în numele Sfintei Treimi.

Sfinţirea apei din colimvitra baptisteriului cuprindea două părţi: mai

întâi exorcizarea apei, apoi o rugăciune de sfinţire propriu-zisă a apei

prin invocarea Sfintei Treimi: “Vine preotul, rosteşte rugăciunea la

apa Botezului, cheamă numele Tatălui, prezenţa Fiului şi a Sfântului

Duh, folosindu-se de cuvintele cereşti, cuvinte cereşti care sunt ale

Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă botezăm în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh” (De Sacramentis II, V, 14). Apa baptismală

este sfinţită prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ei: “Nu orice apă are

putere curăţitoare, ci numai aceea care are harul Mântuitorului Iisus

Hristos ş…ţ. Apa nu vindecă până ce Duhul Sfânt nu se pogoară

asupra ei şi nu o sfinţeşte” (De Sacramentis I, V, 15) şi prin puterea

Crucii cu care arhiereul însemna apa “Fără semnul Crucii Domnului

apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie; dar după

ce a fost sfinţită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună

pentru baia duhovnicească şi pentru paharul mântuirii” (De Mysteriis

III, 14). Moise a aruncat la Merra un lemn în apă şi aceasta s-a făcut

dulce şi bună de băut, astfel şi arhiereul, spune Sfântul Ambrozie, prin

rugăciune şi însemnarea apei cu Sfânta Cruce, face ca apa din

colimvitra baptismală să aibă puterea de a curăţi orice păcat.

Însemnarea apei cu Sfânta Cruce arată, după învăţătura Sfântului

Ambrozie, că patimile Mântuitorului Iisus Hristos şi răstignirea Sa pe

Cruce sunt izvoarele eficacităţii Tainei Botezului: “Căci ce este apa

fără Crucea lui Hristos? O materie obişnuită, fără nicio putere pentru

Taină” (De Mysteriis IV, 20).

Botezul: Intrarea în baptisteriu, mărturisirea baptismală şi

întreita cufundare

După sfinţirea apei de către arhiereu, candidatul la Botez era adus în

baptisteriu, unde era întâmpinat de un sobor de preoţi şi diaconi, în

frunte cu arhiereul: “Ai văzut acolo pe diaconi, ai văzut pe preot, ai

văzut pe marele preot. Nu te uita la chipurile lor trupeşti, ci la harul

Tainelor” (De Mysteriis II, 6). Fântâna baptisteriului era săpată în

pardoseala acestuia şi semăna oarecum cu un mormânt, spune Sfântul

Ambrozie: “Am discutat ieri despre fântână, care este în aparenţă ca

un fel de mormânt” (De Dacramentis, III, I, 1). Candidaţii stăteau în

picioare în apa din colimvitra baptisteriului, în timp ce soborul de

preoţi făceau o verificare a credinţei acestora în Sfânta Treime; se

puneau trei întrebări şi după răspunsul la fiecare dintre acestea,

candidatul la Botez era afundat în apă. Sfântul Ambrozie ne-a lăsat în

De Sacramentis un rezumat al mărturisirii de credinţă şi al cufundării:

“Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul? Tu ai răspuns: cred, şi îndată ai

fost cufundat, adică înmormântat. A doua oară ai fost întrebat: Crezi

în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Crucea Lui? Tu ai răspuns: cred,

şi ai fost cufundat a doua oară şi prin aceasta ai fost înmormântat

împreună cu Hristos. Căci cel ce a fost înmormântat împreună cu

Hristos, a înviat împreună cu Hristos. Ai fost întrebat pentru a treia

oară: Crezi în Duhul Sfânt? Tu ai răspuns: cred, şi ai fost cufundat a

treia oară, pentru ca întreita mărturisire să distrugă definitiv căderile

repetate ale trecutului” (De Sacramentis II, VII, 20). Adaosul din cea

de-a doua mărturisire: “şi în Crucea Lui”, citat în De Sacramentis,

menţionat şi în De Mysteriis, nu este găsit în nici o altă Mărturisire de

credinţă şi în nici un alt ritual baptismal, totuşi este amintit de Sfântul

Ambrozie şi în Expunerea Evangheliei după Luca (Expositio Evangelii

secundum Lucam V, 23). În rânduiala Botezului din Apus, această

întreită întrebare-mărturisire, pentru a verifica credinţa adevărată în

Sfânta Treime a candidaţilor la Botez, concomitent cu săvârşirea

cufundării, se menţine până astăzi, înlocuindu-se, din păcate,

cufundarea cu turnarea apei peste candidat. După învăţătura

Sfântului Ambrozie, când catehumenii sunt cufundaţi, ei mor întru

Mântuitorul Iisus Hristos.: “Ce înseamnă întru moartea? Înseamnă că

la fel cum Hristos a murit, şi tu la fel ai gustat moartea, la fel cum

Hristos este mort păcatului şi trăieşte lui Dumnezeu, la fel şi tu să

mori vechilor ispite ale păcatului, prin Taina Botezului, şi să înviezi

prin harul Mântuitorului Iisus Hristos. Este deci o moarte trupească

nu în realitate, ci în asemănare. Când eşti deci cufundat, tu iei

asemănarea morţii şi îngropăriii Sale, primeşti taina Crucii Sale,

deoarece Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce, şi trupul Său a fost

străpuns cu cuie. Când te răstigneşti, te uneşti cu Mântuitorul Iisus

Hristos, te uneşti prin cuiele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu

te poată atrage diavolul. Cuiele Mântuitorului Iisus Hristos să te ţină

pe tine, când slăbiciunea firii umane te cheamă înapoi” (De

Sacramentis II, VI, 23). Sfântul Ambrozie explică apoi cum Botezul

este o renaştere, folosindu-se de cuvintele Psalmului 2: “Ce este

naşterea din nou? -Ţi se spune în Faptele Apostolilor (13, 33), fiindcă

versetul acela din Psalmul 2: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am

născut” (Psalm 2, 6), se pare că se referă la înviere ş…ţ. Aşadar, ce

este învierea dacă nu momentul în care ne ridicăm din nou de la

moarte la viaţă? Prin urmare, tot astfel e şi la Botez, fiindcă, fără

îndoială, este o închipuire a morţii când te cufunzi, iar când te ridici

se face o asemănare a învierii” (De Sacramentis III, I, 2). La

întrebarea cum putem să ne naştem din nou, Sfântul Ambrozie

răspunde: “Cum ne-am renăscut? Oare am intrat în pântecele mamei

noastre şi ne-am născut din nou? Nu cunosc rostul firii; dar nu este

nicidecum rânduială a firii acolo unde este superioritatea harului. În

sfârşit, nu totdeauna naşterea are loc după rânduiala firii; mărturisim

că Hristos S-a născut din Fecioară şi tăgăduim rânduiala firii ş…ţ.

Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârşit zămislirea în Fecioară, venind

asupra ei, şi a îndeplinit funcţia naşterii, întru nimic nu trebuie să ne

îndoim că săvârşeşte o adevărată naştere venind asupra apei sau

peste cei ce primesc Botezul” (De Mysteriis IX, 59).

Riturile postbaptismale: Taina Mirungerii, spălarea picioarelor

şi primirea veşmintelor albe

Imediat după Botez, tot în baptisteriu, arhiereul administra cea de-a

doua Taină noului membru al Bisericii: Taina Mirungerii. Arhiereul

ungea cu mir (Sfântul Ambrozie foloseşte chiar grafia grecească

pentru a denumi Sfântul şi Marele Mir) şi se ruga: “Dumnezeu Tatăl

Atotţiitorul, Care a făcut să te naşti din apă şi din Duh şi ţi-a iertat

păcatele să te ungă El Însuşi pentru viaţa veşnică” (De Sacramentis II,

VII, 24). Această rugăciune citată în De Sacramentis pare să fie prima

rugăciune cunoscută până acum ce se citea la Taina Mirungerii.

După Mirungere, urma spălarea picioarelor, rânduială specifică ritului

galican al Botezului, precedată de lectura pericopei evanghelice de la

Ioan 13, 4-11, unde se înfăţişează spălarea picioarelor Sfinţilor

Apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină,

pentru a-l învăţa pe cel de curând intrat în Biserică că în toate faptele

lui trebuie să aibă ca model slujirea întru smerenie a Mântuitorului

Iisus Hristos: “Căci o dată ce Însuşi Săvârşitorul mântuirii ne-a

răscumpărat prin supunerea Sa, cu cât mai mult noi, bieţi robi,

trebuie să facem ascultarea smereniei şi a supunerii?” (De Mysteriis

VI, 33). După spălarea picioarelor, nou-botezaţii primeau un veşmânt

alb ca simbol al schimbării lor duhovniceşti prin Taina Botezului.

Neofitul poartă veşminte albe, spune Sfântul Ambrozie, pentru că

acum străluceşte din nou în el chipul lui Dumnezeu după care a fost

făcut, iar în toate faptele lui, nu numai în veşminte, trebuie să se vadă

curăţia cea strălucitoare pe care o are acum: “Încă şi faptele tale să

strălucească şi să pună în lumină chipul lui Dumnezeu” (De Mysteriis

VII, 41).

Rânduiala Tainei Botezului, de la Mediolanum din secolul al IV-lea, se

încheia cu momentul emoţionant în care toţi neofiţii îmbrăcaţi cu

veşminte albe şi cu făclii aprinse în mâini se îndreptau în procesiune

de la baptisteriu către biserică, unde primeau Trupul şi Sângele

Mântuitorului Iisus Hristos, căci dezbrăcându-se de hainele vechii

rătăciri, se grăbeau să vină la cereasca cină (De Mysteriis VIII, 43).

 

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Explicarea rânduielii Sfintei Taine a Botezului (I)Posted on June 25, 2011 by admin

 

Articol publicat în”Ziarul Lumina”, Vineri, 13 Mai 2011, vezi aici

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Două scrieri ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului, De

Sacramentis şi De Mysteriis, care par să-şi aibă originea într-un

ciclu de cateheze ţinute în Săptămâna Luminată a anului 387,

prezintă o importanţă deosebită nu doar din punct de vedere

dogmatic, ci mai ales pentru istoria cultului creştin apusean

din secolul al IV-lea şi explicarea acestuia. Ambele scrieri sunt

versiuni diferite ale aceluiaşi ciclu de cateheze mistagogice,

ţinute după primirea Botezului, Taină desfăşurată în mod

solemn în ziua Paştelui: “A venit ziua Paştelui, în tot oraşul se

celebrează Taina Botezului” (Sf. Ambrozie, Îndemn la feciorie).

Sfântul Ambrozie respecta vechea disciplină arcană, ce oprea

explicarea Tainelor creştine celor nebotezaţi, făcând acest lucru în

săptămâna de după Botez; o explicare a Tainelor înaintea primirii lor

echivala după Sfântul Ambrozie cu trădarea lor: “Acum este timpul să

vorbim despre Taine şi să arătăm înseşi temeiurile lor, pe care, dacă

am fi socotit că trebuie să vi le strecurăm în suflete înainte de Botez,

când nu eraţi încă iniţiaţi, am fi fost consideraţi mai curând că le-am

trădat, decât că le-am explicat, apoi e mai potrivit să vorbim acum

deoarece lumina tainelor pătrunde ea însăşi mai bine pe oameni,

luându-i pe neaşteptate, decât atunci când e precedată de vreo

vorbire” (De Mysteriis I, 2). Pregătirea duhovnicească a

catehumenilor, a candidaţilor la Botez, pentru primirea acestei Sfinte

Taine se făcea printr-o serie de cateheze zilnice în tot Postul Paştelui;

ele erau tâlcuiri la anumite pericope din cartea Facerii sau

Proverbelor lui Solomon, care se citeau pe atunci la slujba de seară, în

cadrul căreia se făcea pregătirea catehumenilor pentru Botez. Nu este

astfel surprinzător că şi astăzi în rânduiala Liturghiei Darurilor mai

înainte sfinţite din zilele de miercuri şi vineri din Postul Mare, ce se

oficiază seara, unită cu Vecernia, se află două Paremii din cărţile

amintite.

Putem reconstitui slujba Tainei Botezului, aşa cum se săvârşea ea în

secolul al IV-lea, în ritul galican, din cele două scrieri mistagogice ale

Sfântului Ambrozie, fără a ne teme că ajungem la o reconstituire

fantezistă, la crearea unei slujbe hibride, ce nu a existat niciodată.

Ritul “deschiderii urechilor”

Slujba Tainei Sfântului Botez era săvârşită de episcop, ajutat de preoţi

şi diaconi: “Ai văzut acolo (în baptisteriu) pe diaconi, ai văzut pe

preoţi, ai văzut pe arhiereu. Nu te uita la chipurile lor trupeşti, ci la

harul tainelor” (De Mysteriis II, 6). Slujba începea în Sâmbăta

Paştilor, prin ritul “deschiderii urechilor” (apertio), specific slujbei

apusene a Botezului, păstrat până astăzi în ritul liturgic roman,

imediat după exorcisme. Ritul acesta era săvârşit în afara

baptisteriului, fie de către episcop, fie de către preot (De Sacramentis

I, 2-3), care rostea cuvintele: “Effeta, adică deschide-te!”, atingând

urechile şi nările fiecărui candidat la Botez. “Acest rit, spune Sfântul

Ambrozie, l-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, precum citim în

Evanghelie, când a tămăduit pe un mut şi surd (Marcu 7, 32-35). Dar

El, fiindcă tămăduia pe un bărbat mut, i-a atins gura, pe de o parte, ca

să-i deschidă gura prin sunetul glasului pătrunzător, pe de alta,

fiindcă asemenea atingere era potrivită faţă de un bărbat, dar nu faţă

de o femeie” (De Mysteriis I, 4). Acest rit este amintit şi în

Sacramentariul Gregorian, precum şi în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit

Romanul. Prin “deschiderea urechilor”, credinciosul se împărtăşeşte

de mireasma cea bună a vieţii veşnice, după cum spune Sfântul

Ambrozie, revărsată asupra lor prin darul Tainei. Prin acest act

liturgic, cel ce se apropia de Taina Botezului devenea receptiv la

Cuvântul lui Dumnezeu, din cateheza episcopului; i se deschidea

simţul duhovnicesc pentru a fi în stare să-L primească pe Mântuitorul

Iisus Hristos în inima sa: “Astfel ca, fiind voi instruiţi şi zidiţi prin

acestea, să vă deprindeţi să păşiţi pe căile unor învăţături mai de

seamă, să străbateţi drumul acestora şi să daţi ascultare proorocirilor

dumnezeieşti, încât reînnoiţi prin Botez, să duceţi o viaţă aşa cum se

cuvine unor oameni spălaţi de păcate” (De Mysteriis I, 1). Ritul acesta

îl făcea pe candidat “să cunoască ce va fi întrebat, să fie dator să ţină

minte ce să răspundă” (De Mysteriis I, 3).

Lepădările de satana şi unirea cu Hristos

După apertio, catehumenii intrau în baptisteriu pentru lepădări

(retractationes), desfăşurate, ca şi în ziua de astăzi, în toate riturile

liturgice creştine, sub formă de dialog între credincios şi slujitor:

“După aceea s-a deschis pentru tine Sfânta Sfintelor, ai intrat în

sanctuarul naşterii din nou; repetă ce ai fost întrebat, adu-ţi aminte ce

ai răspuns. Te-ai lepădat de satana şi de faptele lui, de lumea şi de

desfrâul şi de desfătările lui. Răspunsul tău este păstrat nu în groapa

morţilor, ci în cartea celor vii” (De Mysteriis II, 5). Se pare că

lepădările nu erau săvârşite de către preoţi, ci de către diaconi: “Ia

seama cui ai făgăduit şi unde ai făgăduit. Ai văzut un diacon, dar el

este slujitor al lui Hristos” (De Sacramentis, I, II, 6). Din De

Sacramentis, înţelegem că lepădările erau precedate şi de o ungere:

un preot şi un diacon îl ung pe candidat ca pe un luptător împotriva

patimilor.

Conţinutul lepădărilor dat de Sfântul Ambrozie în De Sacramentis este

următorul: “Te Lepezi de satana şi de lucrurile lui? Mă lepăd! Te

lepezi de lume (saeculum) şi de desfătările ei? Mă lepăd!” (De

Sacramentis I, II, 5-6). Urma apoi ritul unirii cu Hristos; candidatul la

Botez se întorcea cu faţa către răsărit, după ce lepădările erau făcute

cu faţa către apus: “Aşadar, odată intrat, ca şi cum ai înfrunta pe

duşmanul tău, de care să arăţi că trebuie să te lepezi pe faţă, te

întorci spre răsărit; căci cine se leapădă de satana se întoarce către

Hristos, Îl priveşte cu o uitătură dreaptă” (De Mysteriis II, 7).

Întoarcerea candidatului cu faţa către răsărit simbolizează

reorientarea întregii lui vieţi după Mântuitorul Iisus Hristos; singura

ţintă a credinciosului este de acum unirea lui cu Hristos: “Nu mai

trăiesc eu, ci Hristos este Cel Care trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Întoarcerea lui de la întuneric către lumina cea veşnică a lui Hristos,

Soarele dreptăţii, face ca viaţa celui botezat să fie hristocentrică:

pentru el nimic nu mai contează, decât Hristos, Mirele Bisericii:

“Urcă-te în finicul biruinţei, biruie veacul, ca să fii la înălţimea

Cuvântului. Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşază

înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi

îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat

al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc

cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele sau soarele sau luna, ci

Domnul Însuşi e lumina care luminează toată cetatea (Apocalipsa 21,

23). El este lumina inimii (Ioan 8, 12), nu lumina văzută, ci a sufletelor

care sunt în această lume” (Epistola 29, 20). Cel botezat era renăscut

pentru viaţa întru Hristos: “Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârşit

zămislirea în Fecioară, venind asupra ei şi a îndeplinit funcţia naşterii,

întru nimic nu trebuie să ne îndoim că săvârşeşte o adevărată naştere

venind asupra apei pentru cei ce primeau Botezul” (De Mysteriis, IX,

59).

Urma citirea pericopei evanghelice despre vindecarea slăbănogului de

la scăldătoarea Vitezda, cuprinsă astăzi în slujba răsăriteană a

Aghesmei mici. Sfântul Ambrozie explică neofiţilor acest fragment

scripturistic, astfel: “La Ierusalim era această scăldătoare, în care se

însănătoşea în fiecare an câte unul, dar nimeni nu se însănătoşea

înainte de a se fi coborât îngerul. Se tulbura apa din pricina

necredincioşilor, ca să le fie semn că îngerul coborâse. Pentru aceia

era semn, pentru tine credinţă. Pentru aceia cobora un înger, pentru

tine Duhul Sfânt; pentru aceia se tulbura un lucru creat, pentru tine

lucrează Hristos Însuşi, Stăpânul creaţiei. Dacă la Vitezda primea

tămăduire un singur om, acum se tămăduiesc toţi cei botezaţi, prin

iertarea păcatelor. Botezul trebuie să se reflecte în faptele bune ale

creştinului, în care să scânteieze strălucirea harului primit” (De

Mysteriis IV, 22-23). Această explicaţie este reluată în chip strălucit şi

de către Iosif Imnograful în Canonul Slăbănogului din slujba Duminicii

Slăbănogului: “Îngerul Domnului, pogorându-se la vreme, tulbura apa

în scăldătoarea oilor, făcând sănătos numai pe unul, dar Hristos

mântuieşte mulţimi nenumărate, prin dumnezeiescul Botez”.

După aceste acte liturgice şi catehetice, urmau riturile de exorcizare a

apei şi apoi Botezul propriu-zis. Catehezele baptismale ale Sfântului

Ambrozie al Mediolanului nu doar că explică neofiţilor simbolismul

actelor liturgice, ci, mai mult, ele urmăresc zidirea Cuvântului lui

Dumnezeu în inimile acestora, pierdut prin învârtoşarea inimilor ca

urmare a căderii în păcat.

 

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Interpretarea Sfintei Scripturi, de la literă la duhPosted on February 25, 2011 by admin

Articol publicat şi în “Iisus Biruitorul“, nr. 10, 28 februarie-6 martie

2011, p. 4.   Vezi aici Interpretarea Sf. Scripturi

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Dacă, până nu demult, filologia ca şi filosofia, era vazută de către

teologia creştină ca o ancilla theologiae, o sclavă sau roabă a

teologiei, teologia contemporană, punând în valoare coordonatele

patristice ale acestui subiect, arată că filologia este o metodă de

cunoaştere a adevărului exprimat de către Sfânta Scriptură şi Sfânta

Tradiţie, nu subjugată, ci în interdependenţă cu teologia. Este de la

sine înţeles că dacă cineva vrea să înţeleagă corect învăţătura

Bisericii, trebuie să analizeze amănunţit şi să pătrundă „litera”, ca să

ajungă la „duhul” Cuvântului Scripturii (2 Corinteni 3, 6). Niciodată

nu vom putea aprofunda învăţătura  Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23), dacă nu înţelegem corect

litera. Sigur că dacă rămânem la formă, dacă nu depăşim litera,

pentru a ajunge la duh, demersul nostru rămâne doar unul formal,

intelectual, ştiinţific poate, dar departe de înţelegerea duhovnicească;

ceea ce face ca în înţelegerea scrierilor duhovniceşti să depăşim

treapta formală, literală, este lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu se

descoperă, Cuvânt fiind, în literă, dar nu vom putea înţelege această

descoperire a Sa decât prin Duhul Sfânt, care dă viaţă literei moarte,

făcând-o foc în inima noastră. Noi, cei de astăzi, avem nevoie de

literă, căci am pierdut Cuvântul lui Dumnezeu din „tablele de carne

ale inimii” (2 Corinteni 3, 3), prin căderea în păcat, iar pentru a

ajunge la rescrierea Cuvântului în inimi trebuie să-l aprofundăm pe

cel „scris cu cerneală” „pe tablele de piatră” (2 Corinteni 3, 3).

Pentru Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scriptura este

„Trupul Fiului lui Dumnezeu”, la fel ca Biserica sau Euharistia[1],

astfel că Scriptura nu este constituită dintr-o simplă înşiruire de

cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor: „Cuvântul lui Dumnezeu,

într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se hrăneşte sufletul nostru

[...] şi după care îşi reglează comportamentul [...]. Prin Cuvântul lui

Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul nostru este întărit”[2].

Cuvântul divin posedă o funcţie analoagă celei a Euharistiei, deoarece

hrăneşte omul, transformându-l; comentând versetul scripturistic în

care se spune că omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul

care iese din gura lui Dumnezeu, Sf. Ambrozie constată că: „Într-

adevăr, cuvântul este o hrană”[3] […]. Cuvântul mistic al Sfintelor

Scripturi este o pâine care deschide inima omului [...], ca şi vinul,

cuvântul are o savoare specială”[4].

Tâlcuirea Scripturii  este înainte de toate un act liturgic, care, în

desfăşurarea slujbei, urmează lecţionarele scripturistice. Scriptura 

este văzută de credincioşii Bisericii primare mai întâi de-a lungul unei

lectio, termen pe care Sfântul Ambrozie, îl foloseşte foarte des pentru

a numi Sf. Scriptură[5]. În secolul al IV-lea, cartea nu este un obiect

cultural de mare răspândire cum a devenit după descoperirea

tiparului. Scriptura, care nu este o carte decât pentru o minoritate de

intelectuali, este pentru majoritatea creştinilor expresie orală, Cuvânt

liturgic. Ea se pretează deci mai puţin lecturii solitare, cât meditaţiei

şi rugăciunii personale, şi cu atât mai mult rugăciunii colective.

Comentariul exegetic urmăreşte astfel nu doar luminarea şi risipirea

anumitor obscurităţi textuale, cât mai ales explicarea Cuvântului lui

Dumnezeu rostit în cadrul unei slujbe.

Filologia sacră nu are un scop în sine, ci scopul ei este doar acela de a

ne lămuri litera şi, astfel, dând la o parte vălul necunoştinţei de pe

ochii noştri, să putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, care devine

lucrător în noi, prin rugăciune şi asceză. În acest sens Sfântul Ioan

Casian ne învaţă: „Una este să ai uşurinţa exprimării şi strălucirea

cuvintelor, şi alta să pătrunzi în vinele şi în măduva cuvintelor cereşti,

să priveşti cu ochiul prea curat al inimii tainele adânci şi ascunse,

însuşiri pe care nu le dă învăţătura omenească şi ştiinţa vremii, ci

numai curăţia minţii şi luminarea venită de la Duhul Sfânt”[6].

Aşadar,  putem afirma că filologia este necesară teologiei, fără

aceasta nereuşind să descifrăm formal un text sacru, însă înţelegerea

duhovnicească a oricărei scrieri sfinte  este numai  lucrarea  Duhului

Sfânt în inimile noastre, care cere nevoinţă şi rugăciune: „Dacă voiţi

să pregătiţi în inima voastră un cort sfânt pentru ştiinţa

duhovnicească, curăţiţi-vă de toată întinarea păcatului şi lepădaţi

grijile acestui veac. Este peste putinţă ca sufletul, dacă este stăpânit

chiar în mică măsură de preocupări lumeşti, să merite darul ştiinţei,

sau să fie zămislitor de înţelesuri duhovniceşti, sau să-i rămână ceva

din citirea cărţilor sfinte”[7].

[1] SFÂNTUL AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Expositio Evangelii

Secundum Lucam, VI, 33; PL 15, 1763.

[2] IDEM, Expositio Psalmum  118, 7, 7;  PL 15,  1350.

[3] Ibidem, 6, 13; PL 15, 1339.

[4] Ibidem, 13, 23-24; PL 15, 1460.

[5] IDEM, De Abraham I, 9, 86; CSEL 32/ 1, p. 557; Ibidem,  2, 7, 41,

CSEL 32/ 1, p. 596.

[6] SFÂNTUL IOAN CASIAN, Convorbiri duhovniceşti, XIV, IX,

traducere de Prof. David Popescu, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 354

[7] Ibidem, p. 352.

 

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Botezul în scrierile Sfântului Ambrozie :Posted on February 24, 2011 by admin

Taina morţii şi învierii în Hristos

publicat în Ziarul Lumina,   Luni, 14 Februarie 2011

Sfântul Ambrozie al Mediolanului în scrierile sale nu face doar

o prezentare a ritualului Tainei Botezului aşa cum se practica

în secolul al IV-lea, ci, mai mult, aprofundează coordonatele

biblice ale acestei teme, fiind astfel Părintele apusean din

secolul al IV-lea, care a lăsat cele mai frumoase pagini de

spiritualitate baptismală.

Trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca

prezenţă reală în inima credinciosului (Luca 17, 21) pretinde trecerea

prin moarte şi naşterea a doua “din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5). Ceea

ce iniţiază acest proces de transformare, de naştere din nou a omului

nu este altceva decât Sfânta Taină a Botezului. Prin Taina Botezului,

omul moare pentru lume, înviind pentru Dumnezeu, nu mai trăieşte

pentru el însuşi, ci numai pentru Dumnezeu: “[...] eşti mort pentru

lume şi ai înviat pentru Dumnezeu. Şi ca şi cum ai fi fost îngropat în

acel element al lumii (apa), fiind mort pentru păcat, ai reînviat la viaţa

veşnică” (De mysteriis IV, 21, în PSB, vol. 53, p. 14). Omul, murind

păcatului, renunţând la pornirile lui păcătoase şi îmbrăcându-se cu

Hristos, intră propriu-zis în viaţă, în viaţa întru Hristos: “Aşadar, ce

este învierea, decât că ne ridicăm din nou de la moarte la viaţă? Prin

urmare, tot astfel e şi la Botez, fiindcă este chip al morţii, fără

îndoială, când te scufunzi, iar când te ridici se face o asemănare a

învierii. Astfel deci, potrivit tâlcuirii Sfântului Apostol Petru (F.A. 13,

14), după cum acea înviere (a Domnului) a fost o naştere din nou, tot

aşa şi această înviere (a noastră, prin Botez) este o naştere din nou”

(De Sacramentis, III, I, 2; PL 16, 431).

Renaştere la viaţă fără de moarte întru Hristos

Taina Botezului este chip al îngropării omului împreună cu Hristos:

“Ai fost întrebat: Crezi în Dumnezeu-Tatăl, Atotţiitorul? Ai răspuns:

Cred! Şi te-ai scufundat, adică ai fost îngropat. Şi iarăşi ai fost

întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Crucea lui? Ai

răspuns: Cred! Şi te-ai scufundat, de aceea ai şi fost îngropat în

Hristos; căci cine se îngroapă cu Hristos, cu Hristos înviază. Şi pentru

a treia oară ai fost întrebat: Crezi în Duhul Sfânt? Ai răspuns: Cred! Şi

te-ai scufundat pentru a treia oară, pentru ca întreita mărturisire să te

dezlege de multele păcate de mai înainte” (Ibidem, II, VII, 20; PL 16,

429; cf. şi Expositio in Psalmum 118, 8, 53; PL 15, 1317).

Botezul nostru este într-o legătură strânsă cu moartea şi Învierea

Domnului, fiind o renaştere a noastră la viaţa cea fără de moarte întru

Hristos, devenind prin har fii ai lui Dumnezeu: “Apostolul strigă deci,

precum auziţi în citirea de acum: “Fiindcă oricine se botează, în

moartea lui Hristos se botează” (Rom. 6, 3). Ce înseamnă în moarte? –

Că, precum Hristos a murit, aşa şi tu să guşti moartea, aşa precum

Hristos a murit pentru păcat şi viaţă în Dumnezeu, aşa şi tu, prin

Taina Botezului să fii mort pentru ademenirile de mai înainte ale

păcatelor şi să înviezi prin harul lui Hristos. Este deci moarte, dar nu

într-o adevărată moarte a trupului, ci în asemănare; căci atunci când

te scufunzi (în apa Botezului), iei asupra ta asemănarea morţii şi a

îngropării, primeşti taina Crucii Lui, fiindcă Hristos a fost spânzurat

pe Cruce şi trupul Lui a fost străpuns cu cuie. Tu deci, când te

răstigneşti, te faci una cu Hristos, te faci una cu El prin cuiele

Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu te poată trage diavolul” (De

Sacramentis, II, VII, 23; PL 16, 430).

Pregătirea credinciosului pentru părtăşia cu Biserica, Trupul

Mântuitorului Iisus Hristos, începe la primirea Tainei Botezului, Taină

care curăţă toate păcatele: “Botezul arde păcatele asemenea unui foc,

pentru că Hristos botează cu foc şi cu Duh Sfânt” (Despre Ilie şi post,

XX, 83; PL 14, 727). Credinciosul “ale cărui păcate sunt mistuite,

pentru ca viaţa să se reînnoiască” (Ibidem), îşi adânceşte starea de

jertfă de la Botez prin practicarea continuă a virtuţilor: “Dar e spălat

cel care se curăţeşte în apele izvorului celui veşnic şi e albit mai

vârtos decât zăpada cel căruia i se şterg păcatele. Încă şi despre suflet

se spune: “Cine este cea care se înalţă, albită toată?” (Cânt. 8, 5). Iar

înainte de a se boteza, tot el spunea: “Neagră sunt şi frumoasă, o,

fiică a Ierusalimului!” (Cânt. 1, 5). Căci era negru, sluţit de urâciunea

întunecată a păcatelor, dar mai apoi, spălându-se prin Botez, s-a

învrednicit de iertarea păcatelor şi se înalţă cu totul alb către Hristos”

(Despre apărarea profetului David, XII, 59; PL 14, 876).

Trei elemente ale Tainei Sfântului Botez

În Taina Sfântului Botez trebuie să distingem trei elemente: apa,

sângele şi Duhul, ce alcătuiesc un întreg (Despre Duhul Sfânt, III, X,

68; PL 16, 792). Scoaterea unuia dintre acestea înseamnă

ineficacitatea sfinţeniei Botezului. Sfântul Ambrozie susţine că, din

punctul de vedere al structurii lor organice, toate Tainele stau în

strânsă legătură cu Jertfa lui Hristos: “De aceea ai citit că la Botez cei

trei martori una sunt: apa, sângele şi Duhul; iar dacă scoţi pe unul

dintre aceştia, Taina Botezului nu mai rămâne în picioare. Căci ce este

apa fără Crucea lui Hristos? O materie obişnuită, fără nici o putere

pentru Taină. Şi, dimpotrivă, nici fără apă nu poate fi taina renaşterii:

“Căci de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în

Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Însă şi catehumenul crede în

Crucea Domnului Iisus Hristos, cu care şi el se însemnează; dar de nu

va fi botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, nu poate

dobândi iertare de păcate şi nici să soarbă darul harului duhovnicesc”

(De Mysteriis, IV, 20, în PSB, vol. 53, pp. 13-14).

Ştergerea păcatului originar şi a păcatelor personale

Botezul ne aduce, în primul rând, ştergerea păcatului originar şi a

tuturor păcatelor personale, ce l-au despărţit pe om de

Dumnezeu: “Căci murdăria şi întinăciunea cea mare nu se şterg decât

cu baia Botezului” (Despre apărarea profetului David, VIII, 44; PL 14,

868). “Cu adevărat, în Botez aflăm uşurarea tuturor păcatelor”

(Despre pocăinţă, I, 8, 36; PL 16, 477). Dacă fără această unire cu

Hristos nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, este cu totul

evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire: “Nimeni

nu urcă în Împărăţia cerurilor decât prin apă şi prin Duh” (Despre Ilie

şi Post, XXII, 84; PL 14, 728). Chiar dacă omul cade în păcat după

primirea Tainei, el rămâne în Trupul tainic al Mântuitorului Iisus

Hristos: “Adevărat este, învăţând că trebuie primită pocăinţa nu a

putut să nu vorbească şi despre cei ce socotesc că Botezul trebuie

înnoit. Şi se cuvine ca mai întâi să lepădăm grija, ca să ştim că de-ar

păcătui cineva chiar după Botez i se poate ierta păcatul, ca nu cumva

credinţa deşartă în reînnoirea Botezului să-i piardă pe cei părăsiţi de

nădejdea iertării. Şi apoi a trebuit să ne înveţe printr-o mărturie

înţeleaptă că Botezul nu trebuie reînnoit. Dar învăţătura despre Botez

o vestesc chiar şi cuvintele prin care a arătat că este cu neputinţă “ca

cei căzuţi să se reînnoiască prin pocăinţă”. Căci ne înnoim prin

Botezul prin care ne şi naştem din nou, aşa cum Pavel însuşi spune:

“Deci prin Botez ne-am îngropat împreună cu El în moarte, pentru ca,

precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi

noi întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4) ş…ţ aşa cum şi noi prin Taina

Botezului, atunci când am murit păcatului, ne naştem din nou în

Dumnezeu şi ne preschimbăm” (Despre pocăinţă, II, 2, 8; PL 16, 498).

Viaţa cea nouă în Hristos, primită prin Taina Sfântului Botez, este

slăbită adeseori de păcat, însă mărturisirea acestuia şi curăţirea lui

prin lacrimile căinţei au o acţiune similară Botezului: “Şi totuşi, în ce

priveşte cuvântul despre Botez, cu dreaptă socoteală îndeamnă să nu

înnoiască cineva Botezul” (Ibidem, II, 2, 12; PL 16, 499). Taina

Sfântului Botez este cea care sfinţeşte trupul omului, făcându-l

Templu al Duhului Sfânt: “[...] căci trupurile noastre sunt sfinţite prin

Taina Crucii Domnului (Taina Crucii este în învăţătura Sf. Ambrozie

Taina Botezului) şi mărturisirea morţii Domnului nostru Iisus Hristos

ne sfinţeşte gura, aşa cum mărturiseşte şi Apostolul: “Căci cu inima se

crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom.

10, 10)” (Expositio in Psalmum 118 , 13, 16; PL 15, 1381).

Aşadar, Sfânta Taină a Botezului este, după învăţătura Sfântului

Ambrozie, o Taină pascală, Taina participării noastre împreună cu

Hristos de la moarte la viaţă, ca Taină a înălţării noastre duhovniceşti

către Împărăţia lui Dumnezeu: “Aşadar, cine are credinţă, are

Împărăţia lui Dumnezeu, iar Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul

nostru şi credinţa este înlăuntrul nostru” (Comentariu la Evanghelia

după Luca, VII, 177; PL 15, 1746).

Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | 1 Comment

Prefigurări biblice ale Tainei Sfântului BotezPosted on January 31, 2011 by admin

Anul Sfântului Botez|Luni, 31 Ianuarie 2011

(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediţia din data de 31 ianuarie

2011) vezi aici

Pr. dr. Ştefan Zară

Opera Sfântului Ambrozie, în ciuda diversităţii genurilor

literare, nu este de fapt decât o continuă predică, iar predica

lui nu este altceva decât o neobosită meditaţie (ruminatio –

după un cuvânt drag Sfântului Părinte) asupra Sfintei Scripturi.

Cu orice ocazie, discursul episcopului de Mediolanum, chiar şi

atunci când este cuprins într-un tratat sau într-o scrisoare

redactată în liniştea cabinetului său de lucru, este născut din

predica sa, ce avea în centrul ei Cuvântul lui Dumnezeu din

Sfânta Scriptură.

Pentru Sfântul Ambrozie, Scriptura este ‘Trupul Fiului lui Dumnezeu’,

la fel ca Biserica sau Euharistia (Expositio Evangelii Secundum

Lucam, VI, 33; PL 15, 1763), astfel Scriptura nu este constituită dintr-

o simplă înşiruire de cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor:

‘Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se

hrăneşte sufletul nostru … şi după care îşi reglează comportamentul

ş…ţ. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul

nostru este întărit’ (Expositio Psalmum 118, 7, 7; PL 15, 1350).

Extrema densitate a citatelor şi trimiterilor scripturistice din ţesătura

prozei ambroziene a frapat pe toţi cititorii săi. Acesta poate este şi

obstacolul cel mai mare în lectura scrierilor Sf. Ambrozie, căci noi, cel

mai adesea, am pierdut familiaritatea intimă cu textul scripturistic şi

înţelegem greşit, cel puţin la prima lectură, necesitatea şi coerenţa

compilaţiilor de versete scripturistice, care joacă în scrierile sale un

rol mult mai important decât acela de simple testimonia (mărturii).

Astfel, Vechiul Testament, ca ‘pedagog către Hristos’ (Galateni 3, 24)

oferă o serie de prefigurări, de simboluri ale unor învăţături

descoperite în chip deplin ca realităţi abia după întruparea Fiului lui

Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Ambrozie al Mediolanului acordă o

atenţie deosebită prefigurărilor Tainei Botezului în Sfânta Scriptură,

expunându-le sistematic, într-o ordine cronologică, în cele două

lucrări cunoscute ale sale De mysteriis şi De sacramentis.

Prefigurări în Vechiul Testament

Prima preînchipuire a Botezului o găseşte Sfântul Ambrozie chiar la

zidirea lumii, în primele versete ale Facerii, unde se spune: ‘Duhul

Domnului Se purta pe deasupra apelor’ (Facerea 1, 2) – acestea fiind o

icoană a apei de mai târziu a Botezului creştin.

A doua preînchipuire a Botezului este apa potopului, prin care

Dumnezeu a curăţit lumea de păcate: ‘Apa este, aşadar, cea în care se

scufundă trupul. Ca să se spele tot păcatul trupesc. Se îngroapă în ea

toată fărădelegea. Lemnul este cel pe care a fost răstignit Domnul

Iisus, când a pătimit pentru noi. Porumbelul este acela sub al cărui

chip a coborât Duhul Sfânt, după cum ai învăţat din Noul Testament,

şi El îţi insuflă pacea sufletului, liniştea minţii. Corbul este chipul

păcatului, care se duce şi nu se mai întoarce dacă se va păstra şi în

tine paza şi icoana dreptăţii’ (De mysteriis III, 11, în PSB, vol. 53, p.

12.); ‘Oare, potopul nu este ca şi Botezul, prin care toate păcatele se

îneacă şi numai cugetul celui drept şi harul reînviază?’ (De

Sacramentis II, I, 1).

A treia preînchipuire vetotestamentară a Botezului o reprezintă

trecerea evreilor prin Marea Roşie, fiind astfel eliberaţi din robia

egipteană: ‘Bagi de seamă că şi în acea trecere a evreilor prin Marea

Roşie, în care egiptenii au pierit, iar evreii au scăpat, a fost anticipată

încă de pe atunci închipuirea Sfântului Botez. Căci, ce altceva învăţăm

zilnic în această taină, decât că vina este luată de ape şi că greşeala

se şterge cu ele, însă evlavia şi nevinovăţia rămân pururi ocrotite?’

(De Mysteriis, III, 12, în PSB, vol. 53, p. 12).

Un al patrulea simbol anticipativ al Botezului creştin îl vede Sfântul

Ambrozie într-o minune săvârşită de Moise, în timpul traversării

pustiului până în Canaan, şi anume la Merra, unde evreii întâlnesc un

izvor de apă amară, pe care Moise îl preface în apă bună de băut:

‘Moise a aruncat un lemn în ea şi s-a făcut dulce. Fireşte, fără semnul

Crucii Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea

să vie: dar după ce a fost sfinţită prin taina Crucii mântuitoare, atunci

a devenit bună pentru baia duhovnicească şi pentru paharul mântuirii.

Aşadar, precum Moise, adică proorocul, a aruncat lemnul în acel

izvor, tot aşa preotul aruncă în această fântână baptismală semnul

Crucii Domnului şi apa se face dulce (potrivită) pentru har’ (De

Mysteriis, III, 14, p. 12).

Un alt simbol al Botezului creştin este, după Sfântul Ambrozie,

curăţirea de lepră a lui Naaman Sirianul, prin afundarea lui în apele

Iordanului, după îndemnul proorocului Elisei: ‘Şi fiind curăţit din

aceasta, a înţeles că faptul de a se curăţi cineva nu stă în puterea

apelor, ci a Harului’ (De Mysteriis, III, 17, p. 13.).

Un al şaselea simbol al Botezului în Vechiul Testament, îl vede Sfântul

Ambrozie într-o minune săvârşită de proorocul Elisei, care mergând

pe malul râului Iordan spre a tăia lemne, unul din fiii proorocului

scapă fierul securii în apă; atunci proorocul Elisei a tăiat o bucată de

lemn, pe care aruncând-o în apă, fierul a ieşit la suprafaţă, putând fi

astfel recuperat: ‘Vezi, aşadar, că prin Crucea lui Hristos se ridică

neputinţa tuturor oamenilor’ (De Sacramentis, II, IV, 11; Cf. De

Mysteriis, IX, 51, în PSB, vol. 53, pp. 22 – 23.).

Prefigurări în Noul Testament

În Noul Testament, înainte de a fi instituit Botezul, el este prefigurat

de Botezul Domnului în Iordan de către Ioan: ‘Aşadar, de ce a coborât

Hristos (la apa Iordanului), dacă nu ca să se curăţească trupul acesta,

trupul pe care l-a luat după firea noastră? Căci Hristos, Care nu a

făcut păcat, nu avea trebuinţă să-şi spele păcatele; dar avem trebuinţă

noi, care suntem supuşi păcatului. Aşadar, dacă Botezul s-a dat pentru

noi, pentru noi s-a făcut chipul lui, ni s-a pus înainte o formă a

credinţei noastre’ (De Sacramentis I, V, 16); ‘Cel ce avea să boteze cu

Duh Sfânt şi cu foc, a făcut cunoscută de mai înainte, prin Ioan, Taina

Botezului (Matei III, 11)’ (Despre pocăinţă, I, 8,).

O ultimă prefigurare a Botezului creştin o vede Sfântul Ambrozie în

minunea vindecării slăbănogului de la lacul Vitezda (Ioan 5, 2):

‘Aşadar, şi acea scăldătoare a fost o preînchipuire, ca să crezi că în

această apă (a Botezului) coboară puterea dumnezeiască’ (De

Mysteriis, IV, 23, în PSB, vol. 53, p. 14).

Toate aceste prefigurări scripturistice ale Botezului s-au împlinit în

Botezul ‘cu Duh Sfânt şi cu foc’ (Matei 3, 11) adus de Mântuitorul

Iisus Hristos, ‘prin a Cărui venire să nu mai însănătoşească umbra

doar pe unul, ci adevărul pe toţi’ (De mysteriis IV, 24, în PSB, vol. 53,

p. 14).

Posted in Sfinţi Părinţi | Tagged Botez, Sfântul Ambrozie al Milanului | Leave a comment

Sfântul Ambrozie a apărat Ortodoxia în ApusPosted on December 8, 2010 by admin

Articol publicat în Ziarul Limina, Miercuri, 08 Decembrie 2010, vezi

aici

Încă de la începutul episcopatului său, Sfântul Ambrozie intră

în legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, care era cunoscut şi în

Apus, mai ales prin corespondenţa pe care o purta cu Bisericile

occidentale din Italia şi Galia şi prin activitatea lui împotriva

arianismului. Acest sfânt s-a distins prin lucrarea sa de apărare

îndârjită a dreptei credinţe în vremea când arianismul şi alte

eresuri bântuiau lumea creştină.

Scrisorile Sfântului Ambrozie către Sfântul Vasile nu s-au păstrat, însă

s-a păstrat o scrisoare de răspuns a Sfântului Vasile cel Mare, în care

îl felicita pe Sfântul Ambrozie pentru alegerea sa ca episcop al cetăţii

Mediolan (Milano de azi) şi în acelaşi timp îl îndemna la păstrarea

dreptei credinţe moştenite de la Sfinţii Părinţi. Această scrisoare a

însoţit moaştele Sfântului Dionisie, fost episcop de Mediolanum

înaintea arianului Auxenţiu, episcop ce l-a precedat în scaun pe

Sfântul Ambrozie. Moaştele au fost aduse, la cererea Sfântului

Ambrozie, din Cezareea Capadociei unde fusese exilat, la

Mediolanum. Din această scrisoare se vede în mod clar atitudinea de

apărare a credinţei niceene în faţa atacurilor ariene, încă din primele

luni ale episcopatului Sfântului Ambrozie, atitudine întărită de cererea

moaştelor Sfântului Dionisie.

Scaunul episcopal de la Mediolanum

Importanţa scaunului episcopal de Mediolanum îi permitea

supravegherea vieţii religioase şi din Ilyricul Occidental. În anul 376,

trecând la cele veşnice episcopul Germinius de Sirmium, se impunea

alegerea unui episcop ortodox, întrucât poziţia oficială a curţii

imperiale, reprezentată de împărăteasa Iustina, era de a susţine

alegerea unui episcop arian. Pentru a se evita alegerea unui episcop

arian şi a se asigura astfel alegerea în linişte a ierarhului ortodox

Anemius, Sfântul Ambrozie s-a dus la Sirmium. La hirotonia întru

arhiereu a lui Anemius a slujit însuşi Sfântul Ambrozie, împreună cu

alţi ierarhi ortodocşi.

Doi ani mai târziu, Sfântul Ambrozie a mers din nou la Sirmium

pentru a pregăti, împreună cu episcopul Anemius, Sinodul care a avut

loc în iulie 378. Tot aici s-a întâlnit cu împăratul Graţian, care dorea

să se informeze şi el asupra arianismului. Sinodul ortodox de la

Sirmium din iulie 378 a urmărit nu numai nimicirea ultimelor resturi

ariene în provinciile romane sud-dunărene ale Imperiului Roman, ci şi

combaterea ereziei macedonienilor, care negau dumnezeirea

Sfântului Duh şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Fiul.

Împăratul Graţian a publicat un edict de toleranţă, prin care a lăsat

fiecăruia libertatea să urmeze religia dorită, cu excepţia maniheilor, a

eunomienilor, a arienilor extremişti şi a fotinienilor, continuatorii

doctrinei ereziarhului Fotin de Sirmium. Actul de toleranţă al

împăratului Graţian nu a durat mult căci printr-un nou edict, publicat

la 3 august 379, Graţian a anulat prevederile edictului din 378 de la

Sirmium. La 22 aprilie 380, Graţian a semnat, în drum spre

Mediolanum, un nou edict, prin care a reînnoit interzicerea ereziei

ariene şi a ordonat închiderea şi confiscarea lăcaşurilor de cult ale

ereticilor arieni.

Este sigur că noua orientare a împăratului Graţian se datoreşte

influenţei Sfântului Ambrozie care a scris în 378, răspunzând dorinţei

împăratului, primele două cărţi din lucrarea “Despre credinţă”, pe

care a completat-o în 380 cu alte trei cărţi, iar în 381, lucrarea

“Despre Sfântul Duh”, în care combate erezia pnevmatomahilor.

Sinodul de la Aquileia

Începând cu luna martie 381, împăratul Graţian şi-a stabilit reşedinţa

la Mediolanum. Se proiecta atunci convocarea unui sinod al întregii

creştinătăţi. Episcopul Mediolanului a reuşit să convingă pe împăratul

Graţian să modifice planul convocării unui sinod, la care ar fi trebuit

să participe episcopii întregii Biserici atât din Răsărit, cât şi din Apus.

Scrisoarea sinodală Binecuvântat fie Dumnezeu, redactată la sfârşitul

Sinodului de la Aquileia, oferă unele informaţii despre aceste lucruri.

Pentru judecarea episcopilor eretici, Palladius şi Secundian, se spune

în scrisoarea sinodală, “din pricina cărora romanii din cele mai

îndepărtate părţi ale lumii cereau să se adune sinodul. Iată că nici

unul, fie el chiar încărcat de anii bătrâneţii, respectabil prin părul său

alb, nu a pregetat să vină” .

Rescriptul împăratului Graţian, pentru convocarea Sinodului din

Aquileia, adresat prefectului pretoriului Syagrius, citit la deschiderea

sesiunii Sinodului, în ziua de 3 septembrie 381, de diaconul Sabinian,

a fost redactat cu ocazia Paştilor din acel an, în urma unei întrevederi

a împăratului Graţian cu Sfântul Ambrozie. Prin acest rescript,

Graţian a făcut cunoscut episcopilor Bisericii că Sinodul de la Aquileia

e convocat pentru ca ei să nu se mai certe cu privire la dogme şi

învăţătura Bisericii, ci să rezolve între ei orice neînţelegere

doctrinară. Sinodul italo-ilyrian din Aquileia s-a deschis oficial la 3

septembrie 381, participând 35 de delegaţi, în majoritatea lor

episcopi. A prezidat episcopul locului, Valerian, asistat de Sfântul

Ambrozie şi Eusebiu de Bolonia. Conducerea efectivă a dezbaterilor a

avut-o Sfântul Ambrozie. Cei doi episcopi arieni, Palladius şi

Secundian, au fost anatematizaţi, împreună cu preotul arian Attalos

din Noric.

Din Imperiul Roman de Răsărit nu a venit la Sinodul din Aquileia nici

un episcop, întrucât episcopii orientali şi cei din dioceza Tracia şi

Ilyricul răsăritean participau la Sinodul II Ecumenic, convocat de

împăratul Teodosie cel Mare, care s-a ţinut la Constantinopol în

primăvara şi vara anului 381.

Împărăteasa Iustina, protectoare a arienilor

Deşi prin sinoadele de la Constantinopol şi Aquileia s-a pus capăt

ereziei ariene, Sfântul Ambrozie s-a confruntat şi după această dată

cu reprezentanţi sau susţinători ai arianismului. El a trebuit să

protesteze faţă de decizia împărătesei Iustina de a pune la dispoziţia

arienilor o biserică din afara zidurilor oraşului (Teodoret de Cir,

“Istoria bisericească”).

Chemat să trateze cedarea bisericii în primăvara anului 385, Sfântul

Ambrozie a fost susţinut de populaţia oraşului aflată în faţa palatului

imperial. Umilinţa suferită de împărăteasa Iustina fusese prea mare

pentru ca aceasta să fie dispusă să o uite. La începutul anului 386, i s-

a cerut Sfântului Ambrozie să predea biserica mare din Mediolanum

episcopului Mercurinus. Credincioşii împreună cu Sfântul Ambrozie

au refuzat să elibereze biserica şi să o cedeze arienilor. Atunci, pentru

a-i încuraja pe creştinii aflaţi în apărarea propriei biserici şi, în acelaşi

timp, pentru a confirma dreapta credinţă, Sfântul Ambrozie a compus

câteva imnuri, în metru foarte simplu şi uşor de cântat.

Între anii 381 şi 382, Sfântul Ambrozie scrie lucrarea “Despre Taina

Întrupării Domnului”, îndreptată împotriva ereziei hristologice a lui

Apolinarie. Toate aceste fapte dovedesc că Sfântul Ambrozie s-a

ostenit necontenit pentru ocrotirea unităţii şi păcii în Ortodoxie şi

pentru păstrarea neştirbită a dreptei credinţe în Apus, aşa cum se

mărturiseşte şi într-un condac din Acatistul Sfântului Ambrozie, unde

este numit “stea de Dumnezeu trimisă asupra pământului Bisericii”,

care a alungat “cu lumina învăţăturii şi a vieţii sale ceaţa eresurilor”.

Preţuit de Sfântul Vasile cel Mare

Din anul 374 până în anul 397, Sfântul Ambrozie (339-397) a fost

episcop al cetăţii Mediolanum. În toată această perioadă, autoritatea

sa în Biserica Apuseană a crescut progresiv, atrăgând totodată după

sine o considerabilă influenţă în domeniul Statului. Era recunoscut ca

Sfânt Părinte, încă din timpul vieţii şi chiar personalităţi răsăritene,

precum Ascholius al Tesalonicului sau Sfântul Vasile cel Mare, i-au

arătat o preţuire deosebită.

Măreşte

Posted in Sfinţi Părinţi | Leave a comment

Cazuri speciale de pastoraţie la Spitalul „Malaxa“ din Capitală: Suferinţa, cale spre mântuirePosted on November 20, 2010 by admin

Un articol al lui Ioan Buşagă, despre activitatea noastră ca preot de

caritate, publicat în Ziarul Lumina, Sambata, 20 Noiembrie 2010. Vezi

articolul şi aici!

Preotul de caritate într-un spital face dovada iubirii lui

Dumnezeu nu doar pentru cel bolnav, ci şi pentru toţi cei aflaţi

în jurul bolnavului, deoarece cu toţii au nevoie de simţirea

iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. O asemenea activitate

desfăşoară în incinta Spitalului Clinic “Nicolae Malaxa” din

Bucureşti părintele Ştefan Zară.

În timpul activităţii sale, părintele Ştefan Zară s-a întâlnit cu

numeroase cazuri, în urma cărora cei care au apelat la dânsul au

înţeles lucrarea lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mântuirea lor. Un

asemenea caz, spune părintele Zară, s-a întâmplat cu “o doamnă

asistentă de la Spitalul Clinic “Nicolae Malaxa”, care lucra de peste

10 ani, şi la o clinică particulară de ginecologie, unde îl ajuta pe medic

să facă avorturi. De câteva luni avea nişte vise înspăimântătoare şi nu

mai putea dormi noaptea. Astfel a hotărât să se spovedească. Canonul

primit la spovedanie a fost şi acela de a nu mai participa la avorturi şi

de a încerca să-l convingă pe medic să nu mai facă avorturi. După

mărturisirea ei, visele au încetat. Încercând să-l convingă pe medic să

nu mai omoare copii, doamna asistentă a înţeles că şi el are aceleaşi

vise, apărându-i în vis copiii ucişi. Povestindu-i cele întâmplate cu ea,

medicul i-a promis că se va duce şi el la spovedanie. După câteva zile,

în urma mărturisirii, medicul a conştientizat gravitatea faptelor sale şi

a hotărât că în clinica lui nu se vor mai face avorturi. Odată încetate

avorturile, au încetat şi visele înspăimântătoare ale medicului”, a

povestit părintele Ştefan Zară.

Părintele Ştefan Zară mărturiseşte

că dobândirea vindecării celui bolnav nu se poate face doar

ameliorând suferinţa trupească a acestuia. Ştiinţele medicale de

astăzi încep să aibă o viziune holistă asupra omului, înţelegând că

bolnavul nu se poate vindeca până nu se însănătoşeşte şi sufletul.

Importanţa prezenţei unui preot în spitale este deosebită şi pentru

faptul că el colaborează cu medicul la tratarea completă a bolnavului

pentru primirea vindecării de la Dumnezeu.

Un alt caz impresionant pentru părintele Ştefan a fost acela al unui

bătrân, care a participat la câteva Sfinte Liturghii la Spitalul Clinic

“Nicolae Malaxa”, fiind internat din cauza diabetului. “Acel bătrân se

ruga toată Sfânta Liturghie în genunchi, cu lacrimi în ochi. În Postul

Paştelui din anul 2009, a fost internat din nou în spitalul nostru, prilej

cu care am stat de vorbă. Aşa i-am aflat povestea. Trăia mai mult în

spitale, acasă la el nemaiîndrăznind aproape să se ducă. Avea trei

băieţi care aveau patima beţiei şi îl băteau zilnic, încât de multe ori

pleca de acasă plin de sânge. Muncise toată viaţa pentru copiii lui şi

acum, la bătrâneţe, aceştia îl răsplăteau cu bătăi. Singura lui alinare

era în spitale. De aceea, îmi povestea el, stătea mai mult internat

decât acasă. Participa la toate slujbele Bisericii, indiferent la ce spital

era internat şi se împărtăşea foarte des. Nu mânca deloc carne şi

citea zilnic Paraclisul Maicii Domnului. Se ruga pentru copiii lui, ca

Dumnezeu să îi ierte pentru ceea ce îi fac lui şi să-i izbăvească de

patima beţiei. Avea o credinţă impresionantă şi îmi mărturisea că el

este sigur că într-o zi copiii lui se vor întoarce către Dumnezeu şi îşi

vor iubi cu adevărat tatăl, înţelegând iubirea lui faţă de ei. De aceea,

misiunea preotului în spitale este de a-i deschide ochii bolnavului ca

acesta să poată vedea în suferinţă un act terapeutic al sufletului, o

cale mântuitoare. Acceptarea suferinţei înseamnă acceptarea Crucii şi

lepădarea de sine”, a spus părintele Ştefan Zară.

Posted in Articole | Leave a comment

Despre “chipul lui Dumnezeu” în scrierile Sfântului Ambrozie al MediolanuluiPosted on September 2, 2010 by admin

Explicând noţiunea de chip al lui Dumnezeu, Sfântul

Ambrozie urmează îndeaproape teologia Părinţilor răsăriteni, la care

învăţătura despre chip şi asemănare ocupă un rol foarte important1[1].

Pentru Sfântul Ambrozie, ca de altfel pentru toţi Părinţii

răsăriteni2[2], faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu oferă

omului şansa unei comuniuni reale cu Dumnezeu:

«Acesta se uneşte cu Dumnezeu, rămâne împreună cu Hristos,

pogoară la iad şi se ridică şi liber sălăşluieşte în cer. Ascultă

încă pe acela ce zice: „Iar petrecerea noastră este în ceruri”

(Filip 3, 20). Oare nu este după chipul lui Dumnezeu acela

întru care Dumnezeu este pururea?»3[3].

Analizând versetul 26 din capitolul întâi al Facerii

(«Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram»),

Sfântul Ambrozie îşi pune mai multe întrebări, printre care şi aceea ce

înseamnă «ad imaginem et similitudinem nostram»?[4] Continue reading

→

123[

Despre “chipul lui Dumnezeu” în scrierile Sfântului Ambrozie al MediolanuluiPosted on September 2, 2010 by admin

Explicând noţiunea de chip al lui Dumnezeu, Sfântul

Ambrozie urmează îndeaproape teologia Părinţilor răsăriteni, la care

învăţătura despre chip şi asemănare ocupă un rol foarte important4[1].

Pentru Sfântul Ambrozie, ca de altfel pentru toţi Părinţii

răsăriteni5[2], faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu oferă

omului şansa unei comuniuni reale cu Dumnezeu:

«Acesta se uneşte cu Dumnezeu, rămâne împreună cu Hristos,

pogoară la iad şi se ridică şi liber sălăşluieşte în cer. Ascultă

încă pe acela ce zice: „Iar petrecerea noastră este în ceruri”

(Filip 3, 20). Oare nu este după chipul lui Dumnezeu acela

întru care Dumnezeu este pururea?»6[3].

4[1] Baziel MAES, La loi naturelle selon Ambroise de Milan, Editrice

Pontificia Università Gregoriana, 1967, p. 67.

5[2] Cf. şi Ştefan BUCHIU, „Aspecte antropologice în apologetica ortodoxă”, în

STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, THEOLOGIA ORTHODOXA, XLIV

(1999), 1-2, pp. 143-146.

6[3] «quae Deo jungitur, Christo adhaeret, descendit in infernum, atque ascendit, libera versatur

in coelo. Denique audi dicentem: Nostra autem conversatio in coelis est (Phil. III, 20). Non est

ergo ad imaginem Dei, in qua Deus semper est?»; Hexaemeron VI, 8, 45; PL 14, 275.

Analizând versetul 26 din capitolul întâi al Facerii

(«Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram»),

Sfântul Ambrozie îşi pune mai multe întrebări, printre care şi aceea ce

înseamnă «ad imaginem et similitudinem nostram»?74], care primeşte

răspunsul cel mai elaborat. Mai întâi, Episcopul Mediolanului

subliniază faptul că omul nu este chipul lui Dumnezeu, ci doar este

făcut după chipul lui Dumnezeu, pentru că doar Mântuitorul Iisus

Hristos este chip al lui Dumnezeu8[5]. Doar Cel Care este Dumnezeu

adevărat deofiinţă cu Tatăl poate fi numit chip al lui Dumnezeu:

«Chipul lui Dumnezeu este putere şi nu slăbiciune, chipul lui

Dumnezeu este dreptate, iar înţelepciunea este dumnezeiască

şi dreptatea veşnică. Chipul lui Dumnezeu este doar Cel ce a

zis: „Eu şi Tatăl , Una suntem” (In 10, 30), o astfel de

asemănare având cu Tatăl, având unitatea dumnezeirii şi a

plinătăţii»9[6].

Şi întru-cât aceste atribute sunt doar ale lui Dumnezeu, omul nu poate

fi decât după chipul lui Dumnezeu, nu şi chip al lui Dumnezeu:

«Dacă înţelegem chip, să vedem după chipul; omul nu este

chip al lui Dumnezeu, ci este făcut după asemănarea Sa. Altul

este chipul lui Dumnezeu nevăzut: Primul Născut Creatorul

universului, prin Care s-au făcut toate. Acela nu este după

chip, ci chip; tu nu eşti chip, ci după chip»10[7].

7?[4] Ibidem VI, 7, 40; PL 14, 272.

8[5] «Imago est enim invisibilis Dei Filius»; Ibidem II, 5, 19; PL 14, 167.

9[6] «Imago Dei virtus est, non infirmitas: imago Dei sapientia est, imago Dei justitia est: sed

sapientia divina est, et sempiterna justitia. Imago Dei est solus ille, qui dixit: Ego et Pater unum

sumus (Joan. X, 30); ita habens similitudinem Patris, ut divinitatis, et plenitudinis habeat

unitatem»; Ibidem VI, 7, 41; PL 14, 273.

10[7] «Si intelligas imaginem, videbis ad imaginem; homo enim non est imago Dei, sed ad

similitudinem factus est. Alius est imago Dei invisibilis, primogenitus universae creaturae, per

Episcopul Mediolanului vede în Deuteronom 15, 9 o aluzie la

obligaţia omului de a păstra chipul lui Dumnezeu în el însuşi, chip

care nu este altcineva decât Mântuitorul Iisus Hristos. Omul este

dator să păstreze chipul lui Dumnezeu, fiind creat după acest chip11[8].

Sfântul Ambrozie spune că doar sufletul, nu şi trupul omului

este după chipul lui Dumnezeu12[9], totuşi şi trupul se face părtaş

învierii13[10]:

«Dar carnea nu poate fi după chipul lui Dumnezeu, ci sufletul

nostru, care este liber şi rătăceşte ici-acolo în cugete şi

gânduri împrăştiate, care pe toate le cercetează cugetând la

ele […]. După chipul lui Dumnezeu este acela ce este preţuit

nu după puterea trupului, ci după puterea minţii»14[11].

Creştinul trebuie să releve chipul lui Dumnezeu din el, prin

faptele lui; altfel spus, faptele lui trebuie să fie conforme cu starea lui

de creştin, cu starea lui de a fi făcut după chipul lui Dumnezeu. A fi

după chipul lui Dumnezeu devine deci normă morală de făptuire

quem facta sunt omnia. Ille non ad imaginem, sed imago: tu non imago, sed ad imaginem»; In

Psalmum David 118 expositio, X, 16; PL 15, 1405.

11[8] «Scire ergo se debet sive vir, sive mulier, quia ad imaginem Dei est et similitudinem; ut

animae sequatur, non corporis, pulchritudinem»; Exhortatio virginitatis 10, 68; PL 16, 356.

12[9] «Anima igitur nostra ad imaginem Dei est […]; haec est ad imaginem Dei,

corpus autem ad speciem bestiarum»; Hexaemeron VI, 7, 43; PL 14, 274.

13[10] Ep. 39, 5, trad. rom, în PSB, vol. 53, pp. 184-185.

14[11] «Non ergo caro potest esse ad imaginem Dei, sed anima nostra quae libera est, et diffusis

cogitationibus atque consiliis huc atque illuc vagatur, quae considerando spectat omnia […].Ea

igitur est ad imaginem Dei, quae non corporeo aestimatur, sed mentis vigore»; Hexaemeron VI,

8, 45; PL 14, 275.

pentru orice creştin15[12]. În De mysteriis, Sfântul Ambrozie vorbeşte

în mod clar despre această datorie:

«Şi faptele tale să strălucească şi să pună în lumină chipul lui

Dumnezeu, după al Cărui chip ai fost făcut»16[13].

Creştinul poate trăi după chipul lui Dumnezeu, pentru că

Mântuitorul Iisus Hristos, chipul lui Dumnezeu, trăieşte în el.

Chipul lui Dumnezeu din om poate fi pierdut prin păcat, ceea

ce a şi făcut Adam17[14]. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, nu ar

fi trebuit să moară, a fost creat nemuritor; dacă el îşi supunea voia sa

întru totul lui Dumnezeu, el nu ar fi murit18[15]. Pentru a păstra chipul

lui Dumnezeu, omul trebuie să evite răul19[16] şi să fugă de tot ceea ce

este al lumii acesteia20[17]:

«Să ne ferim, aşadar, ca nu cumva pe acest om, adică pe νοῦς,

acea femeie, adică patima, să-l moleşească amăgindu-l şi

înşelându-l cu desfătarea simţurilor şi robit să-l atragă la

15[12] Cf. Baziel MAES, op.cit., p. 129.

16[13] «Opera quoque tua luceant, et imaginem Dei praeferant, ad cujus imaginem facta es»; De

mysteriis VII, 41; PL 16, 402.

17[14] In Psalmum David 118 expositio, X, 11; PL 15, 1403-1404.

18[15] «Fecit animam ut sit: creavit hominem in incorruptionem, quem ad imaginem sui fecit: sed

homines a naturae munere deviantes, obnoxios fecere se morti, ut quasi terreni corrumpantur»;

In Psalmum Primum enarratio, 48; PL 14, 991.

19[16] «Fugiamus ergo haec mala, et exaltemus animam nostram ad illam

imaginem Dei et similitudinem. Fuga malorum similitudo Dei est, et virtutibus

imago Dei acquiritur»; De bono mortis V, 17; PL 14, 576.

20[17] «Quicumque enim saecularia negligit, ad imaginem similitudinemque Dei propius accedit»;

De Iacob II, 7, 30; PL 14, 656.

legile şi hotărârile sale. Să fugim de desfătare ca de şarpe,

căci ea are multe meşteşuguri, mai ales în om»21[18].

Învăţătura Sfântului Ambrozie despre păcat este determinată

de învăţătura sa despre natura umană, care, în ochii lui, este identică

cu noţiunea de perfecţiune22[19]. Atât timp cât Adam a trăit potrivit

naturii sale, el a rămas perfect. Principalul efect al căderii în păcat, a

fost o schimbare nu atât în locul în care se afla Adam, ci mai degrabă

în personalitatea lui23[20]. A trăi conform naturii înseamnă, pentru

Sfântul Ambrozie a trăi după legea lui Dumnezeu:

«A trăi după natură, în a cărei instituire şi rânduială este

legea lui Dumnezeu»24[21].

Astfel expresia «qui vivit secundum naturam» pare a fi identică în

învăţătura Sfântului Ambrozie cu «qui meminit se ad imaginem dei

factum»25[22].

După pierderea chipului lui Dumnezeu din om, Dumnezeu îl

trimite pe Fiul Său ca să-l ridice pe acesta din starea în care căzuse:

21[18] «Caveamus ergo ne hominem istum, id est, νοῦς, mulier illa, id est, passio sensuum

nostrorum delectatione et ipsa decepta atque illusa effeminet, et circumscriptum in leges suas et

sententiam trahat. Fugiamus delectationem sicut serpentem: multas artes habet, et maxime in

homine» Ep. 45, 17; PL 16, 1145, trad. rom., p. 216.

22[19] Andrew LENOX-CONYNGHAM, „Sin in St. Ambrose”, în SP, vol. XVIII

(1990), p. 173.

23[20] Ibidem, pp. 173-174.

24[21] «Secundum naturam vivere, in cuius instituto et ordine Dei lex est»; De

Abraham II, 11, 93; PL 14, 524.

25[22] Cf. Baziel MAES, op.cit., p. 128.

«Hristos a murit pentru noi, ca să învieze pentru noi. S-a

coborât până la şubrezenia noastră, ca să ne ridice»26[23].

Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, pentru ridicarea lui din

păcat trebuie să-L urmeze pe Acela al Cărui chip îl poartă, pe

Mântuitorul Iisus Hristos. A-l urma pe Hristos nu înseamnă altceva

decât împroprierea Cuvântului în propria persoană27[24].

26[23] Ep. 81, 5; PL 16, 1274, trad. rom., în PSB, vol. 53, p. 313.

27[24] De mysteriis VII, 48-49; PL 16, 404-405.