+ All Categories
Home > Documents > Cunoasterea persoanei

Cunoasterea persoanei

Date post: 14-Jan-2016
Category:
Upload: ileanasinziana
View: 106 times
Download: 8 times
Share this document with a friend
Description:
Cunoasterea persoanei
28
Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000 ELEMENTE DE PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ ELEMENTE DE PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ utilizabile în cunoaşterea persoanei prin intermediul utilizabile în cunoaşterea persoanei prin intermediul comportamentului comportamentului (Cunoaşterea celuilalt - colegi şi petenţi - prin indicatori externi şi recomandări adresate funcţionarului public privind modul de relaţionare în funcţie de tipurile de personalitate) 1. TIPOLOGII BIOLOGICE 1. 1. Tipologie somatică În cunoaşterea persoanei tipologiile oferă un instrument util, dar orientarea permisă de acestea este extrem de grosieră. Deşi constituie un factor de diferenţiere între oameni, un pas spre individualizarea lor, tipologiile nu reuşesc să discrimineze decât între indivizii aflaţi spre una din extremele unui continuum, cel puţin în tipologiile bipolare. Or, aici se plasează un număr de maximum 10-15% din populaţie, restul fiind ambiverţii, cei cu trăsăturile nedefinite clar pentru a putea fi încadraţi cu certitudine într-o categorie indubitabilă. Informaţiile dobândite despre o anumită persoană, prin raportarea sa la tipologiile de mai jos, vor fi considerate numai 1 Sumarul capitolului 1. Tipologii biologice 1.1. Tipologie somatică 1.2.Tipologie în funcţie de vârstă 1.2.1. Adolescenţa şi tinereţea 1.2.2. Bătrâneţea 1.2. Tipologie în funcţie de sex (psihologia feminină versus psihologia masculină) 2. Tipologii psihologice 2. 1. Orientarea dominantă a personalităţii (introversiunea şi extraversiunea) 2. 2. Memoria afectivă: tipul primar versus secundar 2. 3. Stilul cognitiv în rezolvarea problemelor,
Transcript
Page 1: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ ELEMENTE DE PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ utilizabile în cunoaşterea persoanei prin intermediul comportamentuluiutilizabile în cunoaşterea persoanei prin intermediul comportamentului

(Cunoaşterea celuilalt - colegi şi petenţi - prin indicatori externişi recomandări adresate funcţionarului public privind modul de relaţionare în funcţie de tipurile de personalitate)

1. TIPOLOGII BIOLOGICE

1. 1. Tipologie somatică

În cunoaşterea persoanei tipologiile oferă un instrument util, dar orientarea permisă de acestea este extrem de grosieră. Deşi constituie un factor de diferenţiere între oameni, un pas spre individualizarea lor, tipologiile nu reuşesc să discrimineze decât între indivizii aflaţi spre una din extremele unui continuum, cel puţin în tipologiile bipolare. Or, aici se plasează un număr de maximum 10-15% din populaţie, restul fiind ambiverţii, cei cu trăsăturile nedefinite clar pentru a putea fi încadraţi cu certitudine într-o categorie indubitabilă.

Informaţiile dobândite despre o anumită persoană, prin raportarea sa la tipologiile de mai jos, vor fi considerate numai cu titlu orientativ şi provizoriu, profilul de personalitate urmând a fi construit prin diferite verificări ulterioare ale acestora.

Tabel: Tipologie somatică şi corespondenţele ei psihologiceBiotipuri Psihotipuri

Criteriul somatic (conformaţia trupului)

Orientarea dominantă a personalităţii

Memoria afectivă

PicnicAtleticAstenic

Extraversiune

Introversiune

Primar

Secundar (Hiperperseverenţa afectului)

1

Sumarul capitolului1. Tipologii biologice

1.1. Tipologie somatică1.2.Tipologie în funcţie de vârstă

1.2.1. Adolescenţa şi tinereţea1.2.2. Bătrâneţea

1.2. Tipologie în funcţie de sex (psihologia feminină versus psihologia masculină)2. Tipologii psihologice

2. 1. Orientarea dominantă a personalităţii (introversiunea şi extraversiunea)2. 2. Memoria afectivă: tipul primar versus secundar2. 3. Stilul cognitiv în rezolvarea problemelor, creativitate si adoptarea deciziei: adaptativ vs. inovativ 2. 4. Tipologia “firilor”: personalităţi accentuate

3. Tipologie dinamico-energetică: temperamentul.

Page 2: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

Tipul somatic astenic. Longilin, cu dimensiunile dezvoltate pe verticală. Cu oasele lungi, de obicei slab, cu musculatura slab dezvoltată, umerii înguşti, sternul plat. Capul mic, faţa prelungă sau ascuţită, nasul lung, de asemenea ascuţit, cu tenul palid, iar părul, de regulă, abundent şi aspru pe cap, sărac pe corp.

Tipul picnic este dezvoltat pe orizontală şi caracterizat prin rotunjimi (ale feţei, abdomenului). De obicei scunzi (deşi prin excepţie pot fi şi înalţi), bondoci, cu gîtul scurt, umerii rotunzi, sistemul osos mai degrabă plăpînd, musculatură moale; faţa lată, rotundă sau ovală, cu trăsături armonioase, prezintă un ten colorat şi fin; părul este moale, mătăsos, rar şi cu tendinţe spre calviţie (chelie) spre jumătatea vieţii, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de abundente.

Tipul atletic este intermediar, apropiat de modelul clasic al sportivului: musculos, cu umerii şi pieptul largi, bazinul îngust. Pilozitate abundentă pe piept.

1.2. Tipologie în funcţie de vârstă

1.2.1. Adolescenţa şi tinereţea

A se utiliza notiţele de curs

2

Page 3: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

1.2.2. Bătrâneţea

Vârsta a treia un proces de îmbătrânire normală – “senescenţă” sau unul de îmbătrânire patologică – “senilitate” (o accelerare şi o exagerare a procesului normal de îmbătrânire).

Etape: pre-senescenţa - între 45 şi 65 de ani senescenţa (bătrâneţea propriu-zisă) - după 65 de ani.

Sub aspect psihologic senescenţa normală se caracterizează printr-un proces de îmbătrânire psihică, fenomen care presupune:

încetinire a tuturor funcţiilor psihice (lentoare generală) diminuare generală a vitalităţii, a energiei de investire şi a tensiunii motivaţionale scăderea în greutate a tuturor organelor (ce excepţia creierului) serie de deficite funcţionale (senzoriale şi senzorio-motorii - primele afectate sunt auzul şi

văzul).

Aceste moficări sunt concretizate în: Scăderea fluidităţii şi performanţei cognitive:

dificultăţi de evocare a amintirilor; diminuarea capacităţii de memorare (apare memoria regresivă – dificultăţi în evocarea evenimentelor recente şi performanţă în evocarea celor din copilărie. Montesquieu: “La bătrâni memoria celor petrecute rămâne, dar ei au uitat de câte ori spusu-le-au”);

dificultăţi în învăţare sau achiziţia unor noi elemente şi în efectuarea operaţiilor intelectuale; scăderea capacităţii de abstractizare; diminuarea capacităţilor analitice; peste 60 ani funcţiile

intelectuale, măsurate prin teste de inteligenţă, se deteriorează diferenţiat (unele rezistă – comprehensiunea, vocabularul; altele se deteriorează – calculul mintal, memoria de fixare, sesizarea similitudinilor etc.);

dificultăţi în ceea ce priveşte promptitudinea reacţiilor senzorio-motorii; scăderea capacităţii de orientare în spaţiu; diminuarea capacităţii de concentrare, fatigabilitate (obosesc repede) în concentrare; se adaptează greu la situaţii noi; perseverează în teme repetitive.

Modifcarea afectivităţii spre polul depresiv prin: accentuarea laturii introversive (bătrânul este mai închis în sine) scăderea rezonanţei afective (supărarea şi veselia se sting mai repede) scăderea toleranţei la frustrare (mai supărăcios şi nerăbdător) scăderea forţei de mobilizare emoţională şi motivaţională scăderea cenzurii în ceea ce priveşte controlul emoţional, labilitate emoţională (mai

schimbător în emoţii, stări dispoziţionale, mai “capricios”).

Acentuarea trăsăturilor de personalitate (prudentul devine temător sau ipohondru, cumpătatul devine avar, meticulosul devine stereotip, circumspectul devine bănuitor). Acentuarea acestor trăsături se produce în diferite grade şi în funcţie de amploarea lor anterioară (“Îmbătrâneşti aşa cum a trăit”).

Apariţia unor reacţii compensatorii conservatorism extrem şi rezistenţă la schimbare; trebuinţă de întărire a afirmării morale şi sociale (vrea recunoaştere a prestigiului său, vrea

să se ştie şi să se recunoască “cine a fost el în viaţă”, mai exact că el a fost “Cineva”);

3

Page 4: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

autoritarism; ataşament exesiv la bunurile materiale.

Îmbătrânirea nu se produce în acelaşi ritm la toţi indivizii. Ritmul îmbătrânirii depinde de: factori genetici factori sociali, culturali şi economici invalidităţi fizice activismul şi menţinerea în activitate frecvenţa şi intensitatea stresurilor echilibrul psihic şi psihosomatic.

1. 2. Tipologie în funcţie de sex (Psihologia feminină versus psihologia masculină)

Ce este femeia? Omul de pe stradă îţi dă pe loc o definiţie cu pretenţii “ştiinţifice” sau doar cu parfumul subiectivităţii sale imediate, dar cel care s-a aplecat asupra studiului femeii nu ştie ce să răspundă.

Psihologii declară că nu ştiu ce este inteligenţa, creatologii creativitatea, iar Grigore Moisil răspundea în acelaşi fal la o întrebare similară: “Matematica? Este ceea ce fac matematicienii şi numesc aşa.” Una din legile lui Murphy acţionează perfect şi aici: “Dacă nu ai ceas, ştii cât e ora, dacă ai două, nu poţi fi niciodată sigur“. Or, aici avem o infinitate de “ceasuri”.

Un autor foarte inspirat dintre cele două războaie mondiale, George Fischer, scria cu ironie: “Nu există literatură mai bogată ca cea care se ocupă de femeie: s-ar putea spune că cel puţin jumătate din tot ce s-a scris pe lumea asta priveşte femeia… Dar din tot acest belşug de tipăritură nu te alegi cu nimic. Femeia ori e înjurată, ori linguşită, mai rar găseşti mijlocia. Sunt puţine scrieri despre femeie, care să merite cu adevărat să fie citite. Să tot fie vreo două-trei sute la număr.”1

Dicţionarul enciclopedic o defineşte în cel mai sec mod cu putinţă: “Femeia este un adult de sex feminin”. Misoginii (persoanele cu atitudine ostilă femeii) şi feminiştii nu sunt credibili nici unii nici ceilalţi, de aceea vom considera că femeia este aşa cum natura i-a creat constituţia fizică şi cum condiţiile sociale i-au modelat forma morală şi intelectuală.

Din păcate, numărul şi calitatea intelectuală a misoginilor îl copleşeşte umilitor pe cel al apărătorilor femeii. Poate faptul că cel care a avut condeiul în mână ca să-şi exprime părerea a fost bărbatul, nu femeia, bărbaţii au avut dintotdeauma acces la cultură, nu femeia. Ca femeie, simţi că ţi se clatină încrederea şi admiraţia în vechii tăi idoli intelectuali când afli că titani de talia lui Aristotel, Pitagora, Aristofan, Demostene, Rousseau, Voltaire, Moliere, Schopenhauer, A. Malraux, A. Maurois sau Freud au fost de un misoginism extrem. Ba chiar absurd, dacă ne mai gândim la “Înţeleptul” Solomon (demn de pus în ghilimele), sau Toma D’Aquino. Cel puţin naziştii nu ne mai miră când îi impun femeii cei “3 K” (Kirche, Kinder, Kűche) – Biserica, Copiii, Bucătăria).

Maxime misogine: Grecii obişnuiau să spună: “Mulţumesc zeilor că m-au făcut om şi nu animal, grec şi nu barbar, bărbat şi nu

femeie”. Demostene: “Bărbatul trebuie să aibă o soţie care să-i dea moştenitori, o concubină care să-l îngrijească şi o

curtezană care să-l facă să se bucure de plăcerile dragostei”. Aristotel: “Masculul este , prin natura sa, destinat să comande femeii”. Pitagora: “Există un principiu bun, care a creat ordinea, lumina şi bărbatul şi un principiu rău, care a creat

haosul, întunerciul şi femeia.” Rousseau: “Întreaga educaţie a femeii trebuie să aibă în vedere bărbatul. Femeia trebuie să placă, să-i fie de

folos, să se facă iubită şi stimată de el, să-l crească când e mic, să-l sfătuiască, să-l consoleze, să-i facă viaţa plăcută şi uşoară: acestea au fost îndatoririle femeii din toate timpurile:”

Schopenhauer: “Femeia este un anumal cu păr lung şi minte scurtă.” Înţeleptul Solomon: Femeia e mai amară decât moartea, căci ea este capcană; inima ei, lanţuri, braţele ei,

cătuşe”. Toma D’Aquino: Femeia este un bărbat căruia îi lipseşte ceva, o fiinţă ocazională.” Ovidiu: “Casta quam nemo rogavit.”

1 George Fischer, Femeia. Cum trebuie privită din punct de vedere fizic, psihologic, moral, intelectual şi social, Bucureşti [1922].

4

Page 5: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

Apărători ocazionali ai femeii: Schopenhauer: Fără femeie, începutul vieţii noastre ar fi lipsit de ajutor, mijlocul de plăcere şi sfârşitul de

mângâiere”. Cervantes: “Femeia este sufletul bărbatului lumina care îl călăuzeşte; femeia este gloria”. A. France: “Femeia este marea educatoare a bărbatului; ea îl învaţă virtuţile încântătoare, politeţea, discreţia şi

acea mândrie care se teme să nu fie supărătoare.” Thakeray: “E de mirare ce poate face un bărbat şi femeia să-l considre, totuşi, un înger”.

Alte maxime:La Bruyere: “Femeile sunt extreme; ele sunt ori mai bune, ori mai rele decât bărbaţii”.Proverb englezesc: “Femeia e înger la 10 ani, sfântă la 15, diavol la 40 şi vrăjitoare la 80”.Virginia Wolf: “De-a lungul secoleler femeile au servit drept ochelari, având însuşirea magică şi încântătoare de a reflecta figura bărbatului de două ori mai mare decât e în realitate”.R. Kipling: “Cea mai proastă femeie poate conduce un bărbat inteligent, dar e nevoie de o femeie foarte inteligentă pentru a conduce un prost.”Condorcet: “Influenţa femeilor asupra bărbaţilor se exercită cu atât mai mult, cu cât este mai ascunsă; cu cât femeile au fost mai înjosite de legi, cu atât stăpânirea lor a fost mai primejdioasă.”

Apărătorii femeii nu fac parte din acceaşi galerie strălucitoare şi nici nu sunt prea numeroşi şi convingători: Condorcet, J. St. Mill (“Robia femeii”, 1867), Ibsen (“Nora”), socialiştii utopici, A. Bebel, Marx şi Engels. Biologic: femeia este tiparul speciei proporţia bărbaţi-femei este de 50%, la nivel global, cu excepţii zonale: mai mulţi bărbaţi în

Australia, Tasmania, Tahiti (o femeie la 5 bărbaţi), la singalezi. Mai multe femei: la negri - 1,5 femei la un bărbat, în asia Mică – 2 femei la un bărbat, ţările Arabe- 4 femei la un bărbat. În interiorul unei ţări dezechilibrele au cauze de mediu (economice, culturale). Acest echilibru de 50% există la vârsta de 40 de ani, căci după 80 de ani raportul devine de ¼ în favoarea femeilor.

longevitate şi morbiditate mai mare la femeie, suportabilitatea durerilor mai bună la f., daltonism mai frecvent la b., termofilie superioară la f., necesitatea de somn nocturn cu 30 min. mai mare la f. Afectivitatea prevalează la femeie. (“Sexul afectiv” – A. Compte)Dovezi expresiile emoţionale

reacţiile la traumeprofunzimea:

dragostea maternă: impuls, caracter social; infanticidul. dragostea filială: complexul lui Cain, traumele la pierderea unui părinre. dragostea erotică:

termeni: excitaţie sexuală, dorinţă erotică, sentiment erotic. Sentimentul erotic: Stendhal; Ribot.

dragostea “biblică” sentimentele estetice (Kant: “Sexul frumos”)

Factori intelectuali: Inteligenţa:

vîrsta (decalaj în favoarea fetelor pînă în adoloescenţă) distribuţia (mai împrăştiată la bărbaţi, 60/40) specificul; “fluidă” vs. stabilă.

Gîndirea: rapidă dar superficială, mioapă, izbită de amănunte; pripită. Memoria (f. învaţă teoretic, memorînd, b. din experienţă, prin descoperire) Imaginaţia şi creativitatea Limbajul (b. se dezvoltă “cu ochiul şi cu mîna”, f. – “cu gura şi peniţa”). Curiozitatea.

Trăsături “de personalitate”: 5

Page 6: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

conformism (totuşi f. înfruntă mai bine opinia publică) orgoliul:

vanitate la f. (respectul de sine e în funcţie de opinia generală despre ea şi de sentimentul că este utilă şi iubită):

frumuseţe: relativitate, artificii; îmbrăcăminte; pudoare rivalitate spirit /graţii.

îngîmfare la bărbat. (respectul de sine se hrăneşte din succesele concrete) autocontrolul. Femeile sunt mai “tari” în faţa greutăţilor majore, mai slabe la nimicuri cotidiene. intuiţia psiho-socială, trans-pătrundere socială mai mari la f. “curajul rezistenţei”, suportabilitatea mai mare la femeie. şiretenie (Rousseau: “Despăgubire pentru forţa pe care nu o are”); ipocrizia, prefăcătoria. maleabilitate comportamentală la f. orientarea profesională sensibilitate şi compasiune la f. hărnicie îndemînare confortul psihologic (f. – relaţiile cu colegele, b.- şeful). (Super)agresivitatea. Memoria afectivă mai secundară, transferabilă şi cu efect de halo.

2.2.

TIPOLOGII PSIHOLOGICETIPOLOGII PSIHOLOGICE

2.1. Orientarea dominantă a personalităţii (introversiunea şi extraversiunea)

Oamenii au o orientare predominantă fie spre lumea exerioară, a obiectelor şi fenomenelor, fie spre cea interioară, a trăirilor proprii.

Astenicul bine definit este, de obicei, introvertit. Introvertitul are o viaţă psihică centrată mai mult pe ideile proprii despre lume şi despre sine. Fenomenele lumii exterioare îl interesează numai în măsura în care au vreo legătură cu lumea sa internă. Iată cum îi descrie R. Crăciunescu pe cei cu fire închisă sau introvertiţi: tăcuţi şi retraşi, preferă mai mult să asculte decît să vorbească şi, în afara familiei sau a unui cerc restrîns, evită ocazia de a vorbi despre sine. În relaţiile sociale sunt rezervaţi şi distanţi, îşi limitează cunoştinţele la cîţiva prieteni aleşi cu grijă. Preferă să înveţe şi să

6

“Din orice punct de vedere au fost examinaţii bărbaţii pe care i-am studiat, ei au arătat un deosebit interes pentru aventură, explorare şi căutare de noi lucruri, faţă de activităţile fizice încordate, desfăşurate afară, în aer liber, precum şi faţă de maşini, ştiinţă, fenomene fizice şi invenţii, apoi, deşi mai puţin, faţă de comerţ şi afaceri. În schimb, femeile au manifestat mult interes faţă de treburile casnice, obiectele şi chestiunile de artă; ele au preferat mult mai mult viaţa sedentară şi preocupările casnice, în special pe cele legate de copii, bolnavi, neputincioşi. În spiritul acestor diferenţe şi ca pe un supliment al lor, trebuie considerate o seamă de deosebiri subiective, legate de dispoziţia sufletească generală şi de emoţii. Bărbaţii manifestă, în mod direct sau indirect, mai multă afirmare de sine şi agresivitate; ei arată mai multă duritate şi lipsă de frică, precum şi mai multă vigoare şi asprime în maniere, vorbă şi sentimente. Femeile se arată a fi mai compătimitoare şi simpatetice, mai timide, mai dispreţuitoare, cu sensibilitate estetică mai fină, în general mai emotive, mai moraliste, deşi predispuse să admită în ele însele mai multă slăbiciune în stăpînirea şi controlul de sine, în constituţia fizică mai ales.”

Terman, L. şi Miles (1936). Sex and Personality, McGraw Hill Book Company, N.Y. (apud N. Mărgineanu, Condiţia umană, Bucureşti, 1973, p. 229).

Page 7: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

lucreze singuri, le place să plănuiască mult înainte de a lua o acţiune sau de a acţiona. Sunt în general serioşi, mai puţin înclinaţi spre glume şi veselie. Au preocupări constante, sentimente profunde, stăpînire de sine şi autocontrol destul de bun al emoţiilor, dar reactivitatea este mai inertă, mai puţin adaptată la schimbările externe. Unii sunt nesociabili, timizi, ezitanţi, fricoşi, înclinaţi spre reverie, speculaţii şi inactivitate.

Dacă am dori o descriere în alb-negru, am putea rezuma însuşirile pozitive după cum urmează: autonom, suportă bine izolarea, sensibil, original, cu tendinţa spre abstractizare, corect, hotărît, capabil de atenţie susţinută, cu viaţă interioară bogată, tonalitate constantă a dispoziţiei. Latura imperfectă relevă: nesociabilitate, egocentrism, indiferenţă faţă de ceilalţi şi mediu în general, subiectivitate, încăpăţînare, anxietate, timiditate.

La extravertit rolul hotărîtor în determinarea preferinţelor, opţiunilor, deciziilor îl are factorul extern. Extravertiţii sunt sociabili şi comunicativi. Ei se fac repede cunoscuţi de cei din jur pentru că vorbesc fără reţinere despre viaţa lor, despre ce li s-a întîmplat sau au de gînd să facă, comentează tot felul de situaţii şi ţin să fie primii care aduc veştile. Sunt veseli şi optimişti, le place să spună glume, să întreţină buna dispoziţie şi să fie în centrul atenţiei. Stabilesc uşor prietenii şi cunosc multă lume, le place să aibă responsabilităţi sociale şi să lucreze împreună cu alţii. Sunt activi, dinamici, corecţi, au iniţiativă, le place să conducă şi să rezolve probleme practice, la faţa locului, fără prea multă plănuire de cabinet. Îi găseşti mai mult printre oameni şi lucruri decît printre cărţi şi teorii. Încrezători în sine şi în alţii, sunt adesea naivi, indiferent de gradul de inteligenţă sau pregătire prin studii. Au reacţii prompte, sunt spontani, impulsivi, îşi pierd uşor stăpînirea de sine, se mînie repede, dar nu pentru multă vreme. În cadrul acestui tip se întîlnesc uneori indivizi flecari, fără cuvînt, nestatornici, superficiali şi teatrali, unii sunt conformişti şi fără opinie proprie. Ei nu ezită să folosească bîrfa, şansa sau lacrimile, uneori sunt certăreţi şi agresivi.

Dacă extravertitul beneficiază de calităţi precum buna integrare în realitate, inclusiv cea socială, sociabilitate, îndrăzneală, activism, spontaneitate, realism, mobilitate, obiectivitate, inventivitate şi gîndire concretă cu rezultate immediate şi aplicative, în schimb este dominator, impulsiv, cu dispoziţie variabilă şi relativ superficial.

2. 2. Memoria afectivă: tipul primar versus secundar

În funcţie de memoria afectivă vorbim despre tipuri primare şi secundare (hiperperseverente). Tipul primar este, de obicei, extravertit, picnic. El trăieşte intens evenimentele, se supără sau se entuziasmează, iubeşte, dar îi trece repede, uită. Partea bună a “primarului” este aceea că nu poartă resentimente, ură, el căzînd repede la pace, din păcate însă această trăire aici şi acum, de tipul furtunii într-un pahar, făcîndu-l mai puţin constant în sentimentele pozitive (dragoste, loialitate).

Tipul secundar retrăieşte psihic şi fiziologic întreaga întîmplare sau situaţie, ori de cîte ori şi-o aminteşte. El nu poate uita, deşi educaţia îl poate face să devină iertător. Nu uită un rău pe care i l-ai pricinuit, purtîndu-ţi ranchiun ani la rând.

2.3. Tipologie în funcţie de stilul cognitiv: adaptativ-inovativ

Criteriul stil cognitiv a dus la mai multe clasificări ale oamenilor. Cea mai acceptată este dihoromia propusă de M. Kirton (1976), în adaptativi şi inovativi. Aceasta se referă la stilul cognitiv implicat în creativitate (generarea noului), rezolvarea problemelor (soluţionarea noului) şi adoptarea deciziei.

Adaptativul realizează progresul, schimbarea, creaţia păstrînd paradigma (statu-quo-ul existent, acceptat, verificat), consolidînd-o, îmbunătăţind-o. Chiar atunci cînd rezultatul final este transformarea integrală a paradigmei iniţiale, acest proces se produce treptat, în timp, pas cu pas, prin acumulări parţiale, niciodată prin destructurarea şi restructurarea întregului. Adaptativul se mişcă în interiorul paradigmei, nu-i ameninţă tabu-urile, regulile, postulatete, el îi cunoaşte regulile şi le respectă, valorificîndu-le cu succes; el nu va ataca nici un pattern, fie el comportamental,

7

Page 8: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

organizaţional, de limbaj, vestimentar, ştiinţific (instrumental, conceptual sau teoretic), sau de orice alt gen. Preocuparea lui majoră este de a perfecţiona datul existent (“a proceda mai bine”), adaptînd din mers paradigma la noile cerinţe. Este eficient în situaţii de stabilitate, dar în momentele de criză, cînd paradigma încetează a mai fi viabilă şi se cere înlocuită, adaptativul poate fi expus erorii de a nu sesiza aceasta şi a nu opta pentru o transformare capitală şi simultană. Pe scurt, adaptativul preferă să realizeze schimbarea prin evoluţie.

Inovativul atacă paradigma, pe care fie că o restructurează din temelii, fie că o înlocuieşte, fie că o părăseşte pentru a face incursiuni în altele. El poate fi abil în utilizarea normelor existente, dar preferă să le sfărîme, practicînd o schimbare de tip revoluţie. Obsesia inovativului este de “a proceda altfel”.

Atît adaptativul cît şi inovativul, pot proceda în stilul celuilalt, deşi nu le place. Este însă clar că niciunul (inclusiv inovativul), nu poate rezolva problemele fără pattern-uri adecvate, şi niciunul (inclusiv adaptativul) nu poate suporta îngrădiri atît de rigide, încît să nu păşească la generarea noului.

Tipurile adaptativ extrem şi inovativ extrem se plasează la polii unui continuum, urmînd distribuţia generală, gaussiană.

Pe lîngă diferenţele deja menţionate, între adaptativi şi inovativi apar deosebiri începînd cu atitudinea faţă de problema primită spre rezolvare. Adaptativii preferă situaţiile bine stabilite şi structurate şi au tendinţa să accepte problemele în forma în care le-au fost prezentate, precum şi restricţiile acceptate în mod curent. Inovativii încep prin a le redefini şi se simt în largul lor în situaţii ambigui, instabile, mai puţin structurate. Adaptativii sunt preocupaţi mai degrabă de rezolvarea problemelor, decît de găsirea lor, pe cînd inovativii sunt şi descoperitori de probleme.

Adaptativii preferă să avanseze una sau puţine idei pentru rezolvare, deşi, la solicitarea expresă, ar putea să vină cu mai multe; atributul de adaptativ nu implică incapacitatea de a produce un aflux de idei; inovativii, însă, fac în mod spontan risipă de variante. Ideile adaptativului sunt rezonabile, ancorate în realitatea imediată, fără riscuri şi de o eficienţă imediată şi evidentă. El caută soluţii în modalităţi deja încercate şi verificate. Regulile se schimbă rareori, cu atenţie, şi numai dacă este sigur de suportul puternic din partea celorlalţi. În schimb, ideile inovatorilor sunt mai puţin bizare, par inacceptabile şi au bătaie lungă. Adaptativul se bucură de încrederea şi sprijinul colectivului, inovativul nu: ideea adaptativului cîştigă, de obicei, adeziunea celorlalţi, iar eventualul eşec se pune poe seama netipicului, a ghinionului; dacă dă greş ideea inovativului, opinia publică are sentimentul că acest lucru era previzibil.

Dacă adaptativii sunt excelenţi în includerea de noi date sau evenimente în structurile deja existente, inovativii stabilesc noi structuri sau strategii. Adaptativii rezolvă problemele prin îmbunătăţiri şi eficienţă sporită, cu un maximum de continuitate şi stabilitate, inovativii fac saltul direct la soluţii.

Diferenţele preponderent structurale, de personalitate, îi relevă pe adaptativi ca pe oameni de o mare eficienţă. Se definesc prin precizie, exactitate, soliditate, spirit metodic, prudenţă, disciplină şi conformitate. Sunt văzuţi ca oameni logici, normativi, care acceptă regulamentele, dependenţi, inspiră încredere. Rezistent la sarcini de rutină, adaptativul extrem pare a nu se plictisi niciodată, fiind capabil de activitate meticuloasă vreme îndelundată, fără să devină superficial spre sfîrşit. Tinde să se indoiască de sine; reacţionează la critici printr-o mai mare conformare la cerinţele externe; vulnerabil la presiunea socială şi la autoritate (şefi). Este un element esenţial în funcţionarea curentă a instituţiei, dar uneori este nevoie ca sistemul să-l “înghiontească”. În colaborarea cu inovatorii, oferă stabilitate, ordine şi continuitate; menţine coeziunea şi cooperarea grupului; în general este sensibil la ceilalţi oameni.

Inovativii sunt mai puţin eficienţi, dar mai originali. Sunt percepuţi ca indisciplinaţi, abrazivi şi surse de dezacorduri, ca persoane care “clatină barca”, pun la îndoială certitudinile existente, tratează metodele în uz cu prea puţină consideraţie. Inovativul schimbă deseori regulile, are un respect redus pentru tradiţie şi modurile de lucru existente, încetăţenite. Văzut ca ilogic, nepractic; adesea îi şochează pe oponenţi. Inovativul nu este chinuit de îndoieli cînd generează idei, nu are nevoie de consens pentru a face faţă contestatarilor, nu acordă atenţie opiniilor unanime ale

8

Page 9: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

membrilor grupului. Capabil de muncă de rutină şi detaliu numai pentru perioade foarte scurte; ori de cîte ori poate, le transferă altuia. Are tendinţa să preia controlul cînd sarcina este nestructurată, confuză. În general nu-l interesează oamenii; adesea ameninţă coeziunea şi cooperarea de grup, deşi pentru grupele consolidate poate fi un bun catalizator în contextul rezolvării sarcinii. Se simte în elementul lui în perioadele de criză neprevăzută ale întreprinderii /instituţiei /micro-grupului; dacă persoana respectivă are capacitatea de a canaliza eforturile celor din jur, poate ajuta la ieşirea din criză. În colaborare cu adaptativii reprezintă factorul dinamic în momentele periodice de schimbare radicală.

Într-o organizaţie sau orice structură socială sunt necesare ambele tipuri cognitive, ele fiind complementare sau preluînd alternativ rolul de vioara întîi. Dacă în perioadele de stabilitate şi randament susţinut sunt solicitaţi adaptativii; cel puţin în structurile manageriale, o criză acută scoate în prim plan indivizii capabili să proiecteze o schimbare radicală, inovativii. Pe lîngă aceasta, în fiecare organizaţie există departamente prin excelenţă adaptative (contabilitatea, de exemplu) sau inovative (marketing, proiectare) care reclamă angajaţi mai adaptativi sau mai inovativi.

Există, apoi, o deschidere a unor profesiuni pentru un anumit stil; cercetările au găsit că scorurile medii cele mai adaptative le prezintă directorii de sucursale bancare, funcţionarii, contabilii, şefii de secţie, directorii de întreprinderi, inginerii de întreţinere, programatorii, ucenicii, secretarele şi, în mai mică măsură dar de asemenea adaptativi, profesorii de şcoală şi ofiţerii militari, iar cei mai inovativi au apărut şefii unor echipe de cercetare însărcinaţi cu proiecte speciale, urmaţi de personalul de marketing, finanţe şi planificare, de modiste, apoi de directorii compartimentelor de cercetare şi dezvoltare.

Ar fi o gravă eroare şi o regretabilă nedreptate pentru adaptativi să se considere că progresul umanităţii a fost realizat exclusiv de inovativi. Dacă inovativii lansează un produs, atîta timp cît principiile generale îi rămîn neschimbate, perfecţionările succesive, mici dar constant acumulate în timp sunt aduse de adaptativi. Lor li se datorează în mare măsură diferenţele spectaculoase dintre un automobil actual cu design ultramodern, confortabil şi de mare viteză şi primitivele automobile ale pionieratului, între navele actuale şi nava cu aburi a lui Fulton. Schimbarea principiului deplasării, cu perna de aer sau magnetică, nu a putut fi imaginată decît de inovativi şi pusă în operă de pragmatismul, eficienţa şi tenacitatea adaptativului. Or, aceasta este creativitate evidentă şi, ca rezultat final, de o mare originalitate.

Sarcinile mereu diferite cu care se confruntă colectivele de orice dimensiune, începînd cu diadele, fac apel cu prevalenţă la adaptativi sau la inovativii. Înseşi stadiile rezolvării unei aceleiaşi sarcini se pretează fie la o abordare adaptativă, fie la una mai inovativă.

În concluzie, adaptativii şi inovativii sunt la fel de valoroşi şi în măsuri similare imperfecţi. Ei se completează reciproc. În recunoaşterea acestui fapt stă unul din punctele forte ale teoriei A-I.

Percepţii reciproce. Adaptativii sunt consideraţi de inovativi ca: stabili, conformişti, prudenţi, previzibili, inflexibili, păstrători ai sistemului, intoleranţi faţă de situaţiile ambigui. În replică, inovativii sunt văzuţi de adaptativi ca: plini de farmec, impresionanţi, nestabili, fără spirit practic, asumîndu-şi riscuri, incomozi, persoane care perturbă sistemul existent şi creează dezacorduri.

S-a observat că nu numai opinia publică are tendinţa de a-i investi cu mai multe merite pe inovativi, dar înşişi adaptativii trăiesc un anumit sentiment de inferioritate faţă de inovativi şi creativitatea acestora, în acord cu credinţa inovativilor despre ei înşişi. Numeroşi instructori de curs cu stil inovativ, spune Kirton, îndeamnă adaptativii să fie mai inovativi sau demonstrează insistent că adaptativii sunt la fel de buni şi necesari ca inovativii, într-o tentativă inconştientă, generoasă de a-i face pe adaptativi să se simtă tot atît de valorizaţi ca ei înşişi.

Adaptativii şi inovativii se acceptă pe sine aşa cum sunt: subiecţii care ulterior au fost identificaţi ca adaptativi sau inovativi au selectat ca fiind pozitivi, cu comentarii favorabile, itemii care le defineau tipul, iar pe ceilalţi i-au selectat în categoria itemilor nefavorabili. Această atitudine de acceptare necondiţionată a propriei imagini, însoţită de respingerea oricărei trăsături care nu-l caracterizează pe evaluator, stă la originea multor conflicte. Evident, caracteristicile proprii vor fi

9

Page 10: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

percepute ca avantajoase sau nu, în funcţie de: a) cel care percepe /evaluatorul; b) natura problemei; c) natura situaţiei; d) grupul instituţional sau alt individ; e) produs .

Reacţii la părerile despre ei: dacă adaptativii suferă la exprimarea unor opinii negative despre ei şi sunt mai puţin dispuşi să le admită, pentru că sunt preocupaţi de consens şi de opinia bună din partea celorlalţi, în schimb inovativii sunt pe departe mai dispuşi să le admită, ei se acomodează cu acele opinii, le ignoră, sau le consideră drept laude.

Factori care nu corelează cu stilul cognitiv adaptativ-inovativ (A-I)Nivelul creativităţii, inteligenţa, vîrsta, nivelul de instruire, satisfacţia în muncă.Factori care corelează cu stilul cognitiv adaptativ-inovativ.Intro-extraversiunea (inovativii sunt îndeobşte extravertiţi), controlul impulsului (mai

prezent la adaptativi), nevoia de structură (adaptativi), asumarea riscului (inovativi), căutarea de senzaţii (inovativi), sexul (bărbaţii sunt oarecum mai inovativi).

Într-o primă listare a utilizărilor deja practicate şi comunicate în literatură, găsim inventarul KAI implicat în: cursurile de management / leadership; complementarea programelor de TQM (Managementul Calităţii Totale); consultanţă în creativitate şi rezolvarea problemelor; construirea de echipe din instituţiile de învăţămînt sau corporaţii şi readaptarea echipelor (în

funcţie de etapele procesului creativ dintr-o organizaţie şi de evoluţia organizaţiei însăşi); gestiunea schimbării; predicţia succesului academic din învăţămîntul universitar şi post-universitar; identificarea stilurilor de predare şi învăţare a cadrelor didactice şi ale studenţilor; studiile asupra mobilităţii profesionale; studiile de marketing asupra comportamentului consumatorului; bateriile de evaluare pentru dezvoltarea individuală şi perfecţionarea profesională; consilierea maritală şi profesională; mediere; predicţia şi explicarea conflictelor şi asigurarea unui cadru care să-i ajute pe participanţi să-şi

înţeleagă şi să-şi interpreteze conduitele; în fine, în cercetarea ştiinţifică fundamentală.

Înţelegerea şi rezolvarea unor conflicte interindividuale, inter şi intragrupale, individ-grup.

Utilizarea stilului cognitiv în rezolvarea conflictelor se sprijină pe două premise: acceptarea faptului că conflictul nu reprezintă numai o formă violentă a relaţiilor umane, ci el poate apărea şi ca simplu efect al deosebirilor dintre indivizi şi asimilarea, pînă la un punct, a rezolvării conflictelor cu rezolvarea problemelor, fie ea obişnuită sau creativă.

O cauză a conflictului aparent inofensivă, dar curent ignorată atît de de cei implicaţi cît şi de simţul comun, rezidă în însăşi structura de personalitate, în unicitatea ei şi în trăsăturile de grup. Teoria Adaptare-Inovare relevă unul din criteriile prin care indivizii umani se deosebesc într-o manieră antitetică: stilul cognitiv prin care rezolvă problemele, iau decizii sau creează. În mod normal, fiecare persoană se acceptă pe sine, manifestă stimă de sine şi în timp se ataşează de maniera în care a procedat prima dată într-o situaţie ale căror coordonate se repetă. Preţuindu-şi propriul stil, privind lumea prin grila de lectură a acestuia, transferînd şi extinzînd asupra lui stima de sine, sau chiar – de către unii - sentimentul propriei superiorităţii, este firesc ca individul să adopte faţă de stilul celuilalt, dacă acesta diferă de al său, o atitudine de neînţelegere, dezaprobare, respingere şi să adopte conduitele ce decurg de aici. Fiecare dintre noi avem tendinţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin controlată prin educaţie, de a considera că aşa cum sunt şi cum procedez eu este corect, moral, eficient etc., aşa cum eşti, faci, gîndeşti, simţi tu este greşit, rău. Valorizăm pozitiv ceea ce ne defineşte, ne aparţine şi negativ ceea ce diferă de ceea ce ne defineşte, ne aparţine. Un adaptativ va fi mai tolerant faţă de un alt adaptativ, se va simţi mai

10

Page 11: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

confortabil în prezenţa lui şi va colabora fără incidente cu acesta /aceştia, dar mereu în alertă, tensionat, obosit şi revoltat de stilul de lucru riscant şi abrupt, rupt de realitate, dezordonat şi ineficient al inovativului. La rîndul lui, inovativul simte, evaluează şi procedează simetric. Esenţa este aceeaşi – neacceptarea celuilalt, diferenţele apar la nivel de detaliu: dacă adaptativul atenuează disonanţele şi suportă mai greu dezacordul cu climatul cognitiv al grupului, pentru că este preocupat să fie în acord cu consensul, inovativul nu ştie întotdeauna care este consensul pentru că nu l-a interesat, este mai puţin respectuos faţă de opiniile altora, mai agresiv în prezentarea soluţiei, mai puţin preocupat de oameni cînd îşi urmăreşte scopurile, decît poate tolera adaptativul. Intensitatea respingerii, dificultatea acceptării celuilalt şi a colaborării sunt direct proporţionale cu mărimea decalajului dintre părţi, care pot fi persoane sau micro-grupuri. Evident că o relaţie conflictuală este funcţie de numeroşi alţi factori de personalitate şi sociali, dar analiza de faţă se focalizează pe factorul “stil cognitiv adaptativ sau inovativ”, în speţă pe implicarea acestuia în provocarea stărilor conflictuale, dar şi în evitarea sau “lichidarea” conflictului.

Climatul cognitiv al grupului reprezintă stilul cognitiv preferat al majorităţii grupului. Acesta contribuie la climatul organizaţional mai larg şi influenţa se va răsfrînge asupra fiecărui individ. Este un fapt de observaţie curentă că la schimbarea de climat organizaţional (un nou şef, de exemplu), un mare număr de persoane pleacă, ceea ce poate releva dificultatea de a-şi schimba comportamentul cognitiv. Între stilul cognitiv şi comportamentul real există mari diferenţe, ceea ce sugerează presiunea exercitată de climatul cognitiv asupra individului de a adopta un comportament impus, dar şi stabilitatea în timp a stilului preferat. Există o tendinţă de omogenizare a mediei grupului, omogenizare relativ atinsă după aproximativ trei ani, deşi el o pune pe seama altor mecanisme, cel mai important fiind părăsirea grupului de către cei cu decalaj greu de suportat faţă de media grupului. Este posibil, de asemenea, ca membrii grupului să personalizeze diferenţele de stil dintre ei şi cei care nu se potrivesc, să exercite presiuni ca aceştia din urmă să plece.

Deosebirile de stil cognitiv adaptativ-inovativ se fac resimţite în relaţiile interindividuale (colegi de serviciu, şef-subaltern, soţi, un părinte faţă de copil, prieteni), intergrupale (departamente într-o instituţie sau întreprindere, grupe de sarcină, grupe de creativitate), grup – individ (grupul opus unui membru al grupului, şefului, unei persoane din afară). Literatura oferă numeroase exemple, studii de caz, în care conflicte, fricţiuni, suferinţe, frustrări, abandonuri, impasuri în rezolvarea problemelor datorită impasului colaborării, s-au dovedit a fi cauzate de stilurile cognitive A-I diferite sau foarte diferite. Un şef mult mai adaptativ decît colectivul va induce ostilitatea mocnită sau făţişă a subalternilor; un coechipier neobişnuit de inovativ va fi perceput, în situaţii de stabilitate, ca un neadaptat, inutil, parazit pe umerii adaptativilor, care duc în spate problemele colectivului; şeful, tot adaptativ, se va alătura colectivului în acţiunea de exercitare a presiunilor pentru conformarea la normă şi “disciplinarea” inovativului, sau de sancţionare a acestuia.

Pattern-ul rezolutiv al acestui tip de conflicte este simplu:1. Diagnostighezi stilurile cognitive.2. Explici părţilor aflate în conflict.

Studiile au arătat că oamenii fac evaluări destul de exacte privind scorul KAI al colegilor, dacă îi cunosc de ceva timp şi li se descriu tipurile adaptativ şi inovativ; diferenţele dintre scorurile la Inventarul KAI şi interevaluări sunt nesemnificative statistic. Acest fapt poate fi o încurajare pentru cititorul acestui material, cititor care nu are acces la Inventarul KAI.

Odată avută revelaţia diferenţelor pe acest registru, al stilurilor diferite A-I, participanţiilor la situaţia conflictuală le creşte gradul de toleranţă reciprocă. Ei înţeleg forţa şi slăbiciunile proprii şi ale celorlalţi, cît şi influenţa pe care acestea le au asupra raporturilor lor cu alte persoane, în special cele cu stil diferit. Din acest punct de vedere, KAI ar putea fi considerat o teorie “de catifea”: el nu face nici o evaluare negativă - oriunde te-ai afla pe linie, mai spre capătul adaptativului sau al inovativului, găseşti şi avantaje şi dezavantaje, şi calităţi şi imperfecţiuni. Ceea ce părea o problemă interpersonală insolubilă poate căpăta o explicaţie obiectivă, la rece, ca punct de plecare pentru o discuţie neagresivă. Înţelgerea diferenţelor dintre stiluri şi recunoaşterea

11

Page 12: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

aspectelor pozitive ale fiecăruia duce la o toleranţă crescută şi, în cele din urmă, la o colaborare mai eficientă.

În fine, acolo unde este cazul se poate recurge la “persoanele-punte”. Şansa de a avea o mare flexibilitate, capacitate, uşurinţă în adoptarea stilului impus ajută de asemenea la depăşirea conflictelor din această categorie.

2.4. Tipologia “firilor”: personalităţi accentuate (după K. Leonhard)

Demonstrativul (exagerare psihopatologică: isterie )

Capacitate anormală de refulare, de a scoate din conştiinţă, a uita elementele neplăcute ale experienţei. Nietzsche ilustrează mecanismul refulării: “Am făcut lucrul acesta”, spune memoria mea. “Nu sunt eu în stare să fi făcut una ca asta”, spune orgoliul meu şi rămîne de neînduplecat. În cele din urmă cedează memoria.

Forma extremă: IstericulForţa lui de refulare este atît de mare, încît se extinde şi la palierul fizic. El poate suprima

durerea (se înţeapă cu ace fără să simtă) şi chiar reflexul de vomă (înghite, cînd are interes, obiecte absolut imposibil de înghiţit).

Poate uita complet ceea ce nu vrea să ştie, ajungînd să mintă cu… “sinceritate”. Anumite lucruri, refulate continuu, sunt pînă la urmă complet uitate.Consecinţă: un neadevăr spus de isteric minciuna conştientă a omului normal (primul este

destins, prietenos, pentru că nu are conştiinţa încărcată, al doilea se trădează involuntar).Totuşi, istericul poate readuce imediat în conştiinţă ceea ce era mai înainte în inconştient

(vezi escrocul isteric care niciodată nu se va prezenta cu numele fals unui cunoscut). De aceea în psihiatria judiciară escrocii isterici sunt pedepsiţi deopotrivă cu cei sănătoşi.Adultul demonstrativ: Prefăcătoria (minciuna dezinvoltă, “mincinoşi patologici”). Lauda de sine: îşi inhibă jena de a se lăuda singur, teama de a fi dezaprobat de cei din jur şi ca

atare îşi făureşte o aureolă frumoasă şi se bucură fără rezerve de aceasta. Tendinţa de a se impune în ochii celorlalţi, de a stîrni interesul plin de respect: face

abstracţie de orice timiditate sau ruşine cînd se află în centrul atenţiei generale, menţinîndu-se mîndru şi fericit chiar şi cînd această atenţie este parţial reprobativă.

Tendinţa de a impresiona. Tendinţa de a se comporta cu o mare mulţumire de sine. Autocompătimire, rol de martir (de ex. bolnavii închipuiţi sau care îşi exagerează boala). Ia hotărîri pripite, pentru că refulează dezavantajele ce pot apărea în viitor. Trăiesc mai mult

în prezent, ceea ce le atrage neplăceri. (Şi totuşi, cînd un anume ţel devine obsesiv şi îl domină, istericul face abstracţie de neplăcerile intermediare. De ex., pentru obţinerea unei pensii alimentare poate simula boala la pat, merge luni de zile şchiopătînd etc.)

Interesat – este amabil numai cînd şi faţă de cine îi este de folos, faţă de ceilalţi neostenindu-se să-şi ascundă egoismul.

Intrigant – rezolvă diferendele instigînd oamenii între ei. Bîrfitor: bîrfeşte pe rînd fiecare parte, din dorinţa de a-i fi pe plac celui cu care se întreţine pe

moment. Darul de a se face iubit: îşi face repede prieteni, cărora le arată numai partea amabilă a

personalităţii lui. Îi induce astfel în eroare (deseori un demonstrativ leneş este perceput de noii tovarăşi drept unul foarte harnic).

Calităţi ale demonstrativului.

12

Bună capacitate de adaptare la alţii. Sunt empatici; pot face abstracţie de sine, făcînd orice pentru a-i intra în voie celuilalt (se poate purta exemplar cu fiecare client în parte, în funcţie de firea aceluia, indiferent de faptul că îi este antipatic sau nu).

Factor de aplanare a conflictelor între oameni dificili. Căsnicie reuşită. Favorizează dezvoltarea talentelor artistice, îndeosebi actoriceşti.

Page 13: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

Copilul demonstrativ:

II. Hiperexactul (exagerarea psihopatică: anancastul, expus la nevroza obsesivă) Este o personalitate deosebit de valoroasă pentru societate, dar cu costuri destul de mari

pentru sine.

Contrar demonstrativului, îi lipseşte capacitatea de refulare, de reprimare a impulsurilor, senzaţiilor, ideilor.

Copilul hiperexact este conştiincios şi ordonat. Uneori munceşte peste puterile sale.

Hiperperseverentul (exagerare: fire paranoidă )

Perseveranţa anormală a afectului nedescărcat (apropiat de tipul secundar).La o persoană normală afectul negativ puternic se stinge dacă s-a rezolvat conflictul sau a trecut

ceva timp. La hiperperseverent estomparea afectelor e foarte lentă, iar emoţiile se reactivează la reamintire.

1. Ranchiunos, perseverent în duşmănie.2. Susceptibil, se simte cu uşurinţă jignit.3. Ambiţios: mîndru de cele înfăptuite şi nemulţumit de recunoaşterea publică.

4. Ambiţia îl poate îndemna la realizări pozitive5. Ambiţia îl poate îndemna la folosirea mijloacelor imorale pentru atingerea scopurilor

(discreditarea şi înlăturarea concurenţilor).6. Setos de prestigiu personal. Un mai pronunţat sentiment al propriei valori.7. Doritor de bunuri materiale.

13

1. Nehotărît în chestiunile importante.2. Tendinţa excesivă de a se spăla (pentru a elimina absolut orice urmă de murdărie şi de

microbi).La serviciu : 3. Termină greu lucrările, pentru că răsverifică, e meticulos şi perfecţionist (deseori

recuperează prin ore suplimentare voluntare).4. Se întoarce din drum la plecare, ca să verifice dacă a lăsat totul în ordine.5. În drum spre casă e preocupat şi neliniştit de lucrările pe care le-a executat, mai ales dacă

are sarcini de răspundere.6. Timpul dinainte de a adormi este folosit pentru a se gîndi iar şi iar la activităţile din ziua

respectivă, la ce va face mîine şi la felul în care treaba ar putea fi făcută mai bine.7. Lumea ştie că se poate bizui pe el.Femeia hiperexactă, acasă:3. Face şi întreţine o curăţenie exagerată.4. Spală la infinit ingredientele pentru gătit.5. Grijă excesivă de a evita accidentele (verifică de cîteva ori robinetul de gaz, de apă, uşa

de la intrare, dacă n-a uitat fierul de călcat în priză – deşi niciodată nu le uită).6. Viaţa e mai tensionată, clipele fericite şi relaxate sunt mai rare din cauza atîtor griji.7. Grijă exagerată pentru propria bunăstare psiho-fizică:8. Se fereşte de primejdiile inutile9. Evită excesele: nu bea prea mult, nu fumează prea mult, nu pierde nopţile.

“Copil cuminte” în prezenţa adultului, diavol în lipsă. Linguşitor, prietenos şi ascultător faţă de adult. Faţă de colegi: duşmăneşte concurenţii folosind metode necinstite, inclusiv minciuna. Copilul care pîrăşte este întotdeauna demonstrativ. Îi face plăcere să citească altora cu voce tare şi talent teatral.

Page 14: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

8. Poate deveni un fervent luptător pentru dreptate, de ex faţă de un şef tiranic.9. Alternanţa între succes şi insucces (într-un conflict cu şeful, cu soacra, un proces) poate duce la

intensificarea neîntreruptă a afectului (“afectul paranoic”). Această alternanţă, dealtfel, poate avea aceste efecte şi la firile normale.

10. Gelozia erotică (mai periculoasă la bărbaţi, care nu se simt înşelaţi doar în erotic, ci şi jugniţi în onoarea lor).

11. Implicat în proces, suportă foarte greu.12. Suspicios. Întrucît în controversele cu alţii persistă afectele anterioare, la hiperperseverent

comportamentul este determinat mai mult de afect decît de raţiune.13. Vrea să aibă întotdeauna dreptate.14. Îndărătnic, sacrifică alte interese pentru a-şi atinge um scop.15. Nu este anxios, fricos atîta timp cît situaţia nu prezintă oscilaţie între succes – insucces,

speranţă – teamă etc.16. Poate ajunge să combată tot ce se împotriveşte pretenţiilor sale.

Firea nestăpînită

Iritaţia lor creşte atît de mult în intensitate, încît necesită o descărcare (afectul se umflă progresiv pînă ajunge la exces, nu este vorba de o inflamare instantanee).

În combinaţie cu hiperperseverenţa duce la consecinţe foarte periculoase.

Hipertimicul

14

1. Reacţionează impulsiv; se ceartă cu şefii, colegii (sunt agresivi, trîntesc pe birou lucrarea, îşi dau demisia). Îşi schimbă des locul de muncă.

2. Trăiesc în prezent, nu gîndesc mai departe.3. Harnici, înclinaţi spre activitatea fizică. Nu de volumul de muncă se plîng, ci de

perturbările în desfăşurarea muncii.

Nestăpînirea fizică:4. Alcoolici.5. Gurmanzi.6. Sexual (la bărbaţi se manifestă doar prin raporturi mai frecvente, nu şi prin

schimbarea femeii, unii fiind chiar foarte legaţi de o femeie, deşi acest lucru nu are nimic de-a face cu fidelitatea, căci dacă o altă femeie îl atrage se lasă condus de impuls fără nici un fel de scrupule). Femeile pot deveni prostituate (fetele, mai ales, în perioada adolescenţei, cînd impulsul sexual este foarte puternic).

7. Nu au scrupule morale: dacă sunt tentaţi, pot comite cu seninătate un delict: furt, de exemplu. Pot comite o spargere numai pentru a-şi procura ceva de care tocmai au nevoie.

8. Fuga de acasă, nemotivată, la adolescenţi.9. Gîndirea este lentă şi greoaie: proba productivităţii – să enumere timp de 3 minute toate

obiectele care-i vin în minte (normalul – min. 60). Unii pot fi foarte inteligenţi, totuşi.10. Cînd relatează ceva se pierde în amănunţiri.11. Deseori pedant.12. Cel mai greu influenţabil prin educaţie.13. De obicei conformaţie atletică.

Page 15: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

Distimicul (exces – temperament subdepresiv)

Labilul (ciclotimicul)

Exaltatul

Reacţionează mult mai intens la diferitele întîmplări (entuziasmul sau disperarea). Cauzele sunt mai degrabă nobile, superioare şi altruiste decît egoiste.

15

1. Combinaţie de veselie, optimism, cu dorinţa de a acţiona, nevoia de a vorbi şi înclinaţia spre digresiuni în gîndire, care poate merge pînă la fuga de idei.

2. Nevoia de acţiune poate duce la realizări de valoare, dar şi la agitaţie sterilă (devine împrăştiat, se apucă de multe dar nu le duce pînă la capăt, plin de idei nefinalizate).

3. În societate, dacă are cine să-l asculte, devine vorbăreţ, vesel, povesteşte cu şarm, fantezie şi umor.

4. Nu prea are simţul datoriei.5. Nu are remuşcări, ceea ce poate duce la abateri de la etică.6. Superficial, îşi poate pune prestigiul în joc.7. Îşi poate periclita situaţia materială, deoarece se lansează în acţiuni care pe moment îi fac

plăcere.8. Primejdia ca veselia să se transforme în iritabilitate (dar numai în cazuri excesive).

1. Serios, cu ţinută etică.2. Inactiv.3. Gîndire lentă.4. Dau randament scăzut.5. În societate nu participă la conversaţie.

Alternări de stări pur hipertimice cu stări totalmente distimice. Aceste alternanţe afective au cauze interne, neevidente, sau externe.

1. Exaltarea. Se exaltează pînă la extaz de: muzică, artă, natură, sport, religie, o concepţie despre lume.

2. Disperarea e provocată de milă (pentru om sau animal). Pot fi profund nefericiţi pentru un fleac propriu sau al unui prieten.

3. Frica şi grija pentru propria persoană pot deveni excesive.4. Stăpîniţi de teamă.5. Se descurcă greu în viaţă, deoarece reacţiile lor deosebit de sensibile îi fac mai puţin

apţi să înfrunte dificultăţile brutale ale existenţei.6. De obicei sunt firi artistice (mai ales poeţi).

Page 16: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

Anxiosul

Emotivul

3. Tipologie dinamico-energetică: temperamentul3. Tipologie dinamico-energetică: temperamentul

3.1. Manifestarea în conduită a forţei, mobilităţii şi echilibrului

1. Forţa (energia, capacitatea de lucru): 1.1. Tipul puternic: suportă tensiunea psihică, ferm, stăpîn pe sine, energic în executarea

acţiunilor.1.2. Tipul slab: nu rezistă la effort; uneori este: temător, nesigur, irascibil, sensibil, emotiv.

2. Mobilitatea (rapiditatea înlocuirii reciproce a excitaţiei şi inhibiţiei):

16

Copilul anxios: se teme să rămînă seara singur în pat şi cere lumină de veghe. Le e frică de întuneric, de cîini, de furtună, de alţi copii (nu se apără de atacuri, devenind ţinta celorlalţi), de profesori.Adultul anxios:I. Incapabil să se afirme în cazul divergenţelor de opinie. II. TimidIII. Docil.În ambele cazuri se poate produce o supracompensaţie, avînd ca rezultat o atitudine sigură de sine sau chiar arogantă, deşi se poate observa că este nenaturală, voită. Timiditatea exagerată poate duce la o atitudine plină de încredere, în care celălalt ar putea descifra rugămintea nerostită de a nu se arăta dur.

Reacţii de mare sensibilitate în sfera sentimentelor subtile, spirituale, nu grosolane (înrudit cu temperamentul exaltat). 1. Cauze minore duc la sentimente profunde de milă, duioşie, se bucură de frumuseţile

naturii, artei. Sunt cei “cu inima sensibilă” cei “duioşi”.2. Mobilitatea mimicii (plîng la filme sau romane, la despărţiri sau revederi).3. Traumele psihice sunt greu suportate, deşi nu au o predispoziţie specială pentru

depresiuni; ei doar se bucură şi suferă mai repede şi mai intens decît alţii.4. Nu se lasă contaminat de o societate veselă, ca hipertimicul.

TEMPERAMENTUL:

Variabilă emoţională, dinamică şi energetică a personalităţii.

Determinat de: glandele endocrine, chimismul interior şi

proprietăţile proceselor nervoase superioare.

Ereditar, constant, relativ needucabil.

Se exprimă în conduită ca o sinteză a diferitelor grade ale forţei, mobilităţii şi echilibrului. Forţa, mobilitatea şi echilibrul sunt proprietăţile excitaţiei şi inhibiţiei, care, la rîndul lor. Sunt cele două procese nervoase fundamentale.

Page 17: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

2.1. Tipul mobil: trece uşor de la o formă de lucru la alta, îşi formează rapid noile deprinderi, le modifică şi le înlocuieşte pe cele vechi, ia decizii rapide, are iniţiativă.

2.2. Tipul inert: suportă greu variaţiile în succesiunea activităţilor, schimbările şi vitezele mari, surprizele, îşi formează greu noile deprinderi, mişcările sunt lente. Preferă activităţile tipie şi fără variabilitate.

3. Echilibrul între excitaţie şi inhibiţie. Cantitatea de energie mobilizată:3.1. Tipul excitat = neechilibrat: cu energie tumultuoasă, agresiv, irascibil, nechibzuit.3.2. Tipul normal: mişcări proporţionale cu solicitările, directe şi suficient de rapide; vorbire

echilibrată şi expresivă.3.3. Tipul inhibat: se concentrează greu, oboseşte repede, învaţă încet.

Temperamentele:Coleric Melancolic Sanguin FlegmaticPuternicMobilNeechilibrat

SlabNeechilibratMobil / Inert

PuternicMobilEchilibrat

PuternicInertEchilibrat

Caracteristicile temperamentelor (G. Allport):

Temperam Viteza reacţiei emoţionale

Intensit. reacţiei emoţionale

Excitabili-tatea

Afectul Activismul Exteriori-zare sau retragere

Melancolic Lent Puternic Calm Neplăcut Inactiv RetrasColeric Rapid Puternic Excitabil Neplăcut Activ ExteriorizatSanguin Rapid Slab Excitabil Plăcut Activ ExteriorizatFlegmatic Lent Slab Calm Plăcut Inactiv Retras

3. 2. Descrierea celor patru temperamente clasice (după Victor Oprescu)

17

Page 18: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

18

Temperamentul coleric. Colericul este un om vioi, impetuos, agitat, inegal, impulsiv, nestăpînit, capabil de iniţiative de mare cutezanţă, care solicită o forţă impresionantă, dar cu tendinţă spre surescitare, epuizare, ajungînd pînă la incapacitatea de acţiune. Pentru că dispun de multă energie nervoasă, colericii acţionează puternic, dar neeconomic, făcînd mare risipă de energie. Efectuează activităţile în asalt, în interval minim de timp; drept urmare, apare periodic remisiunea, nevoia imperioasă de întrerupere a acţiunii, de odihnă prelungită. În plan motric, colericul se caracterizează prin permanent neastîmpăr, prin caracterul neregulat, abrupt al mişcărilor. Colericii sunt oameni mereu neliniştiţi, agitaţi, alarmaţi, nerăbdători, irascibili, combativi, impulsivi, agresivi. Predominînd procesul excitator, în gîndirea colericului se constată o notă de impetuozitate. Vorbirea este explozivă, rapidă, inegală, cu intonaţii oscilante şi cursivitate adeseori întreruptă. În sfera vieţii afective, caracterizîndu-se printr-o intensă reactivitate emoţională, printr-o desfăşurare furtunoasă a sentimentelor, colericii sunt înclinaţi spre “explozii afective”; ei oscilează între entuziasm, încredere necritică în forţele proprii, temeritate ieşită din comun şi deznădejde, neîncredere în sine, teamă. Volumul atenţiei colericului este mijlociu, concentrarea atenţiei e puternică şi stabilă, dar distribuţia şi comutarea ei e mai greoaie. Colericii acţionează uşor şi eficient numai sub impulsul unor scopuri de majoră semnificaţie, fiind greu adaptabili acţiunilor ce reclamă uniformitate, rezolvări de detaliu. În relaţiile cu oamenii, colericii sunt inegali. Deşi nu prea au deprinderea de a se subordona, ei au o evidentă vocaţie spre acţiune, sunt buni şi energici conducători şi organizatori de colectivităţi umane.

Temperamentul sangvinic. Dominanta sangvinicului este vioiciunea, veselia, buna dispoziţie. Este un om uşor şi economic adaptabil la orice împrejurare, calm, răbdător, stăpîn pe sine, comunicativ. Sangvinicul trece cu uşurinţă de la o activitate la alta. Manifestă o activitate ritmică, echilibrată în mişcări şi vorbire, o reactivitate emoţională cu o pronunţată mobilitate a vieţii afective. Leagă uşor prietenii, dar tot uşor se şi desparte de oameni, ceea ce nu întotdeauna este convenabil sub aspect moral. Volumul atenţiei este mare, distribuţia şi comutarea acesteia se realizează uşor, concentrarea ei este însă mai dificilă. În sfera activităţii intelectuale sangvinicul se caracterizează prin rapiditate, prin capacitatea de a găsi soluţii optime la situaţii schimbătoare, prin interes deosebit pentru tot ceea ce e nou. Sangvinicul simte continuu nevoia de a depăşi situaţiile obişnuite, de a varia ambianţa – aceeaşi situaţie îl plictiseşte repede – manifestă tendinţa de a modifica continuu modul de activitate, ceea ce îl face deosebit de activ; această particularitate îl împinge, însă, uneori, spre superficialitate. Sangvinicul îşi însuşeşte repede limbajul, are un vocabular bogat, vorbirea este puternică, rapidă, clară, curgătoare, echilibrată, cu accente şi intonaţii corecte, însoţită fiind de o mimică

Temperamentul flegmatic. Indivizii aparţinînd acestui temperament oferă un tablou relativ sărac în manifestări exterioare. Flegmaticul este prin excelenţă o fire liniştită, neobişnuit de calmă, “imperturbabilă”, lentă. Se adaptează greu la situaţiile noi, trece greu de la o activitate la alta. Are un ritm lent de lucru, are nevoie de multe repetiţii ale materialului pentru a-l înţelege şi memora. În comparaţie cu colericul sau sangvinicul, cheltuieşte mult mai multă energie pentru aceeaşi acţiune. Se angajează cu mai mare greutate în activitate, în schimb este foarte meticulos, perseverent, şi poate obţine performanţe excepţionale. În activitate şi în conduită este disciplinat şi ordonat. Reactivitatea emoţională este moderată, desfăşurarea emoţiilor este lentă, sentimentele sunt însă foarte stabile. În acest sens, leagă greu prietenii dar, odată închegate, acestea devin statornice. Starea afectivă este lipsită de exteriorizări pronunţate, prin lipsă de agitaţie motrică şi dinamism în mişcări. Vorbirea este lentă, egală, corectă, fără emoţii viu exprimate, fără gesticulaţii şi mimică. Volumul atenţiei este redus, concentarea se realizează greu, dar rămîne foarte durabilă. Flegmaticii sunt oameni cumpătaţi, cu simţul măsurii, realişti, practici, îşi evaluează corect propriile forţe, pun mai mare temei pe

Page 19: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

3.3. Cele opt temperamente (“Caractere”), după G. Berger

Din combinaţiile binare a trei factori rezultă anumite dispoziţii, care intră în formula “caracterelor”.

Tabel: Combinaţiile binare ale factorilor (E=emotivitate; A=activism, S=Secundaritate; P=primaritate)

Activi Nonactivi Primari SecundariE Intensă activitate

exterioară.Acţiune febrilă.Putere de muncă.Sociabilitate.

Teamă de acţiune.Absenţa naturaleţei.Sublimarea dorinţelor (recanalizarea energiei).Trăieşte plictisul şi teama.

Rezervă.Exigenţă.Organizarea ierarhică a vieţii afective.Rumegarea îndelungă a impresiilor.Ataşament faţă de trecut.

Imaginaţie.Spontaneitate. Dezordine.Revoltă.Inconstanţă.Ciclotimie.Mobilitate a sentimentelor.Trebuinţa de emoţii.

nE Activitate calmă.Obiectivitate.Perseverenţă.Curaj.Neîncredere în emotivi.

Activitate aproape nulă.Indiferenţă. Lipsă de iniţiativă.

Regularitate.Fidelitate.Impasibilitate.Simţ al dreptăţii. Respect al principiilor.Conomie.Egalitate de dispoziţie.

Uşurinţă în adaptare.Acomodant.Puţin sensibil la pericol.

A Talente organizatorice.Simţ social.Muncă regulată.Perseverenţă.

Dezinvoltură.Siguranţă.Disponibilitate.Prezenţă de spirit.Decizii rapide.Veselie.

nA Melancolie.Închidere în sine.Rezistenţă pasivă.Lipsă de uşurinţă.Indecizie.Gust pentru singurătate.Sedentaritate.

Nu ştie să reziste.Supus clipei.Neglijenţă.Risipă.

19

Temperamentul melancolic. Individul aparţinînd temperamentului melancolic, fiind puţin rezistent nervos, prezintă, în genere, o scăzută rezistenţă la efort, mai ales la eforturile intelectuale, scăzută capacitate de concentrare, redusă mobilizare energetică, întîmpină dificultăţi în lupta cu obstacolele, e inclinat spre interiorizare, reverie, sentimentalism. Melancolicul este un timid, cam fricos, cu o scăzută capacitate de a înfrunta primejdiile, închis în sine. Are nevoie de multe repetiţii pentru înţelegerea şi fixarea materialului de învăţat. Viaţa afectivă este săracă, mimica inexpresivă. Vocabularul este sărac, debitul verbal este scăzut, vocea monotonă, inexpresivă, propoziţiile sunt scurte şi cu o construcţie gramaticală simplă. Volumul atenţiei este redus, capacitatea de concentrare, distribuţie şi comutare a atenţiei este scăzută. În caz de suprasolicitare, în virtutea rapidei epuizări a rezistenţei lor nervoase, melancolicii sunt stăpîniţi de neîncredere în forţele proprii, îndoială, teamă. În condiţii neprimejdioase de lucru, melancolicii acţionează, însă, normal, dovedesc răbdare, conştiinciozitate, spirit de analiză minuţioasă, fiind capabili de realizări remarcabile.

Page 20: Cunoasterea persoanei

Dr. Ana Stoica Constantin Programul de formare şi consultanţă pentru funcţionarii publici Elemente de psihologie diferenţială 2000

20

Sentimentalii (E-nA-S). Ambiţioşi care rămîn la stadiul aspiraţiei. Meditativi, introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi nemulţumiţi de ei înşişi. Timizi, vulnerabili, scrupuloşi, ei îşi alimentează viaţa interioară prin distilarea trecutului. Nu prea ştiu să intre în relaţii cu ceilalţi şi cad uşor în mizantropie. Stîngaci, ei se resemnează dinainte în faţa a ceea ce puteau totuşi evita. Individualişti, au un viu sentiment al naturii. Valoarea dominantă: intimitatea. Rousseau, Robespierre.

Nervoşii (E-nA-P). De o dispoziţie variabilă, vor să uimească şi să atragă asupra lor atenţia celorlalţi. Indiferenţi la obiectivitate, au nevoia de a înfrumuseţa realitatea, mergînd de la minciună la ficţiunea poetică. Au un gust pronunţat pentru bizar, oribil, macabru şi, în general, pentru “negativ”. Muncesc neregulat şi numai după plac. Au nevoie de excitanţi spre a se smulge inactivităţii şi plictiselii. Inconstanţi în viaţa sentimentală, sunt rapid seduşi, rapid consolaţi. Valoarea dominantă: divertismentul. Baudellaire, Musset, Poe, Verlaine, Heine, Chopin, Stendhal.

Flegmaticii (nE-A-S). Oameni ai obişnuinţelor, cu respectul principiilor, punctuali, obiectivi, demni de încredere, ponderaţi. De o dispoziţie echilibrată, în general impasibili, sunt de asemenea răbdători, tenaci, lipsiţi de orice afectare. Civismul lor este profund, religia pe care o practică are un caracter mai ales moral. Au un simţ al umorului adesea foarte viu. Iubesc sistemele abstracte. Valoarea dominantă: Legea. Kant, Washington, Franklin, Bergson, Kutuzov, Krîlov.

Sanguinii (nE-A-P). Extravertiţi, ştiu să facă observaţii exacte şi dau dovadă de un remarcabil spirit practic. Iubesc societatea, unde se arată politicoşi, spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să manipuleze oamenii şi sunt diplomaţi abili. Liberali şi toleranţi în politică, au prea puţin respect pentru marile sisteme şi pun mai mult preţ pe experienţă. Dau dovadă de iniţiativă şi de o mare supleţe de spirit. Oportunişti. Valoarea dominantă: succesul social. Montesquieu, Talleyrand, Mazarin, Anatol France.

Apaticii (nE-nA-S). Închişi în ei, secretoşi, introspectivi, dar fără o viaţă interioară fremătătoare. Sumbri şi taciturni, rîd rar. Sclavi ai obişnuinţelor lor, sunt conservatori. Tenaci în duşmăniile lor, sunt greu de reconciliat. Scumpi la vorbă, le place solitudinea. Deşi sunt indiferenţi în ceea ce priveşte viaţa socială sunt totuşi în general oneşti, sinceri, onorabili. Valoarea dominantă: liniştea. Ludovic al XVI-lea.

Pasionaţii (E-A-S). Pasionaţi care se realizează. Tensiune extremă a întregii personalităţi. Activitate concentrată asupra unui scop unic. Dominatori, în mod firesc apţi pentru a comanda. Ştiu să-şi domine – şi să utilizeze – violenţa lor. Serviabili, onorabili, iubitori de societate, adesea buni vorbitori. Iau în serios familia, patria şi religia. Au un simţ profund al măreţiei şi ştiu să-şi reducă trebuinţele organice; merg uneori pînă la ascetism. Valoarea dominantă: opera de realizat. Exemple: Napoleon, Pascal, Racine, Corneille, Flaubert, Michelangelo, Pasteur.

Colericii (E-A-P). Generoşi, cordiali, plini de vitalitate şi de exuberanţă. Optimişti, în general plini de bună dispoziţie, adesea sunt lipsiţi de simţul măsurii. Activitatea lor este intensă şi febrilă, dar şi multiplă. Se arată interesaţi de politică, iubesc poporul, cred în progres şi sunt cu dragă inimă revoluţionari. Adesea dotaţi cu aptitudini oratorice şi impetuoşi, mobilizează mase de oameni. Valoarea dominantă: acţiunea. Ex: Hugo, George


Recommended