CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND

CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND. SCOPUL, MIJLOACELE, ACȚIUNILE ȘI REZULTATELE RĂSCUMPĂRĂRII PRIN HRISTOS John Owen

© 2019 Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mij-loace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.

Publicat în original sub titlul The Death of Death in the Death of Christ (1684). Partea in-troductivă aparține Dr. J.I. Packer.

Traducerea, editarea, design copertă și interior și tehnoredactare: MAGNA GRATIA.

Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi traduce și/sau publică.

Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune. Refe-rințele biblice notate cu GBVN sunt preluate din Biblia GBV, ediția 2001. Copyright 2001 GBV. Folosit cu permisiune. Toate drepturile rezervate.

RESPECTAȚI DREPTURILE DE AUTOR!

Este interzis în mod expres:

imprimarea a mai mult de 3 ex. pentru uz personal, a mai mult de 10 ex. din maxim 5 publicații diferite pentru prieteni și rude;

imprimarea profesională (la tipografie, indiferent dacă produsul este co-mercializat sau nu);

stocarea fișierelor oricărei cărți pe bloguri, pagini de internet, portaluri sau transmiterea pe cale electronică, altfel decât a link-urilor către website-ul MAGNA GRATIA.

copierea și republicarea a peste 250 de semne/publicație pe alte porta-luri, pagini de internet, bloguri, în publicații tipărite sau în predici, prezen-tări, conferințe etc.

Citiți politica de copyright completă la adresa: magnagratia.org/copyright.html

Asociația MAGNA GRATIA

Str. Liliacului nr.26,

Dascălu-Ilfov 077075

Email: contact@magnagratia.org

Internet: www.magnagratia.org

CUPRINS

Cu moartea pe moarte călcând este o carte controver-

sată, gândită pentru a demonstra, printre alte lucruri, că

doctrina răscumpărării universale este una nebiblică și dis-

tructivă pentru Evanghelie. De aceea, există mulți oameni

pentru care ea n-ar putea să stârnească niciun fel de interes.

Cei care nu au ochi să vadă nevoia preciziei doctrinare și care

nu își fac timp pentru dezbateri teologice care ar putea crea

dezbinări între așa-numiții evanghelici ar putea foarte bine

să regrete faptul că această carte vede lumina tiparului. Unii

pot să considere cele mai sănătoase elemente ale lucrării lui

Owen atât de șocante, încât vor refuza să citească ceva din

cartea lui. Prejudecata este un lucru atât de pasional și noi

ne regăsim apelând la mândrie, gândindu-ne că nu avem ni-

mic de învățat dincolo de elementele teologice pe care le stă-

pânim deja. Totuși, eu sper că apariția acestei cărți îi va găsi

pe cititori având o atitudine diferită. Vedem în zilele noastre

semne ale unui interes nou cu privire la teologia biblică, ale

unei disponibilități noi de a supune tradițiile testului Scrip-

turii, de a cerceta Biblia și de a ne gândi profund la credința

noastră. Lucrarea lui John Owen le este adresată acelora care

împărtășesc această atitudine, cu credința că ne va ajuta

într-una dintre cele mai urgente responsabilități pe care le

avem în lumea evanghelică de astăzi: redescoperirea Evan-

gheliei. Această ultimă remarcă ar putea să îi determine pe

unii să își ridice sprâncenele, însă ea este bazată pe realități

ale vremurilor noastre.

N-avem nicio îndoială asupra faptului că lumea evan-

ghelică de astăzi se află într-o stare de confuzie și agitație. În

lucruri precum practica evanghelizării, învățătura cu privire

la sfințenie, creșterea în viața bisericii locale, felul în care

păstorii se îngrijesc de sufletele oamenilor și în exercițiul

disciplinei, există dovezile unei nemulțumiri răspândite le-

gată de starea lucrurilor și ale unei incertitudini la fel de

mari cu privire la ce anume ne așteaptă. Acesta este un fe-

nomen complex, la care contribuie mulți factori dar, dacă

mergem la rădăcina lucrurilor, vom descoperi că aceste con-

fuzii se datorează toate, la urma urmei, faptului că am

pierdut din vedere Evanghelia biblică. Fără să conștientizăm

chiar, de-a lungul ultimului secol am lăsat din mâini Evan-

ghelia biblică, înlocuind-o cu un produs care, deși, în anu-

mite detalii, pare asemănător ei, în esența lui este un lucru

complet diferit. De aici și necazurile noastre, căci produsul

cu care am locuit Evanghelia nu duce la rezultatele Evanghe-

liei autentice, așa cum era ea în trecut, când își manifesta

puterea într-un mod deosebit.

Este vizibil faptul că noua evanghelie ratează să pro-

ducă reverență profundă, pocăință adâncă, smerenie în

inimă, un spirit de închinare și o preocupare pentru biserică.

De ce toate acestea? Aș vrea să sugerez că motivul ține de

natura și conținutul acestei evanghelii. Ea eșuează să pro-

ducă o gândire centrată pe Dumnezeu și inimi temătoare de

El, pentru că, în primul rând, ea nu are astfel de obiective.

Un fel de a descrie diferența dintre ea și Evanghelia clasică

ar fi să spunem că evanghelia cea nouă este preocupată ex-

clusiv să îi fie „utilă” omului – să îi aducă pacea, mângâierea,

fericirea, satisfacția — și prea puțin preocupată să Îl glorifice

pe Dumnezeu.

Evanghelia cea veche a fost și ea „utilă” – ba chiar mai

mult decât este cea nouă – dar, dacă este să vorbim astfel, a

fost utilă într-un fel special, căci principala ei preocupare era

întotdeauna să Îi aducă glorie lui Dumnezeu. Ținta ei a fost

întotdeauna și esențialmente o proclamare a suveranității

divine în îndurare și judecată, o chemare adresată omului de

a se pleca și de a se închina Domnului cel atotputernic, de

care omul depinde în orice lucru bun, atât în lucrurile obiș-

nuite cât și în cele legate de suflet. Centrul ei de greutate era,

fără îndoială, Dumnezeu. Prin contrast, centrul de greutate

al noii evanghelii este omul. Este ca și cum am afirma că

Evanghelia cea veche era religioasă într-o modalitate în care

evanghelia nouă nu este. În timp ce obiectivul esențial al ce-

lei vechi a fost acela de a-i învăța pe oameni să se închine lui

Dumnezeu, preocuparea evangheliei noi pare să fie limitată

la a-l face pe om să se simtă mai bine. Subiectul Evangheliei

vechi a fost Dumnezeu și felul Lui de a lucra în viețile oame-

nilor, pe când subiectul celei noi este omul și ajutorul pe care

Dumnezeu i-l poate da pentru a se simți mai bine. Iar între

cele două există o prăpastie imensă. Întreaga perspectivă și

întregul accent al predicării Evangheliei s-au schimbat.

Rezultatul acestei schimbări de scop a fost o schimbare

a conținutului, căci noua evanghelie a reformulat în realitate

mesajul biblic, într-o dorință pretinsă de a-l face „mai util”.

În consecință, teme precum incapacitatea naturală a omului

de a crede, alegerea necondiționată a lui Dumnezeu ca fac-

tori care determină mântuirea și moartea lui Hristos în mod

specific pentru oile Sale, sunt lucruri care nu se mai predică.

Astăzi ni se spune că doctrine de genul acesta sunt „inutile”,

că i-ar duce pe păcătoși la disperare, sugerându-le că nu stă

în puterea lor să fie mântuiți prin Hristos. Posibilitatea ca o

astfel de disperare să fie salutară nici nu mai este luată în

considerare, căci se pleacă de la premisa că ea nu poate fi

folositoare, pentru că zguduie atât de puternic aprecierea de

sine a omului. Indiferent de situație, și vom vorbi despre

acest lucruri mai târziu, rezultatul acestor omisiuni este că o

evanghelie ciuntită ajunge să fie predicată ca și cum ar fi

Evanghelia completă, dar o jumătate de adevăr, camuflat sub

pretenția că este adevărul întreg, devine o minciună în-

treagă.

Astfel, noi apelăm la oameni ca și cum ei ar avea abili-

tatea de a-L primi pe Hristos oricând ar fi dispuși; le vorbim

despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos ca și cum,

prin moartea Lui, El nu ar fi făcut mai mult decât să deschidă

ușa posibilității ca noi să ne mântuim singuri, prin a crede;

vorbim despre dragostea lui Dumnezeu ca și cum ea nu ar fi

mai mult decât o dorință generală de a primi pe oricine ar fi

dispus să se întoarcă și să își pună încrederea în El; Îi ilus-

trăm pe Tatăl și pe Fiul nu ca și cum ar fi activi în mod su-

veran în atragerea păcătoșilor la ei, ci ca și cum Ei așteaptă

tăcuți și neputincioși la „ușa inimilor noastre”, sperând că

noi Le vom permite să intre.

Nimeni nu poate contesta că acesta este felul în care

noi predicăm. Și poate că este ceea ce credem în realitate.

Totuși, trebuie spus cu tărie că acest set de jumătăți de ade-

văruri este un lucru diferit de Evanghelia biblică.

Biblia ne stă împotrivă atunci când predicăm în felul

acesta, iar faptul că o astfel de predicare a devenit aproape o

practică standard printre noi nu arată decât urgența cu care

ar trebui să analizăm acest subiect.

Probabil că nevoia cea mai presantă pe care o avem

este să redescoperim Evanghelia veche, autentică, biblică, și

să ne aliniem cerințelor ei în predicarea și practica noastră.

Și tocmai în acest aspect ne poate fi de ajutor cartea lui

Owen.

Poate că cineva va spune: „Stai puțin, este foarte bine

să vorbim în felul acesta despre Evanghelie, dar nu este clar

că ceea ce Owen face este să apere ispășirea limitată – unul

dintre cele cinci puncte ale calvinismului? Când vorbești des-

pre redescoperirea Evangheliei, vrei cumva să spui că do-

rința ta ar fi ca noi toți să devenim calviniști?”

Aceste întrebări merită să fie luate în considerare, căci

este evident că mulți și le pun. Totuși, în același timp, ele

sunt întrebări care reflectă destul de multă ignoranță și pre-

judecăți. „Apărarea ispășirii limitate” – sună ca și cum asta

ar fi tot ceea ce un teolog reformat ar dori să facă atunci când

discută despre esența Evangheliei!

„Doar nu vrei ca noi toți să devenim calviniști” – sună

ca și cum teologii reformați nu ar avea niciun interes decât

recrutarea de adepți pentru partida lor, și ca și cum a deveni

calvinist ar fi ultimul stadiu al depravării teologice și n-ar

avea nimic de-a face cu Evanghelia.

Înainte de a răspunde acestor întrebări într-un mod di-

rect, trebuie să încercăm să eliminăm prejudecățile care stau

în spatele lor, prin a arăta clar ce este calvinismul cu adevă-

rat.

De aceea, îi vom cere cititorului să observe câteva as-

pecte, istorice și teologice, care privesc calvinismul în gene-

ral și în mod specific cele „cinci puncte”.

În primul rând, ar trebui observat faptul că „cele cinci

puncte ale calvinismului”, așa cum sunt ele denumite, con-

stituie pur și simplu răspunsul calvinist față de un manifest

în cinci puncte formulat de anumiți „semi-pelagieni” din Ță-

rile de Jos (azi Belgia și Olanda) la începutul secolului al

XVII-lea1. Teologia din acel manifest, cunoscută în istorie ca

arminianism, izvorăște din două principii filozofice: primul,

care spune că suveranitatea divină este incompatibilă cu li-

bertatea omului și, astfel, și cu responsabilitatea omului, și

al doilea, care spune că abilitatea limitează obligația. Afir-

mațiile semi-pelagianismului păreau să fie pe deplin justifi-

cate2.

Plecând de la aceste principii, arminienii au extras

două implicații: în primul rând, întrucât Biblia privește cre-

dința ca pe un act liber și responsabil al omului, ea nu poate

fi cauzată de Dumnezeu, ci este exersată independent de el;

în al doilea rând, întrucât Biblia vede credința ca fiind obli-

gatorie din partea tuturor celor ce aud Evanghelia, abilitatea

de a crede trebuie să fie universală.

1 Owen, Works (ed. Goold), x. 6. 2 semi-pelagianism – pelagienii au susținut că meritul pentru mântuire ține de

faptele omului. Semi-pelagienii recunosc că păcatul lui Adam a afectat întreaga omenire, dar resping ideea că oamenii decăzuți sunt morți spiritual. Ei susțin că

oamenii sunt doar bolnavi și au nevoie de harul divin, și spun că liberul arbitru al omului și abilitatea lui de a face bine cooperează cu Duhul Sfânt în nașterea

din nou. Prin aceasta, ei resping suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire.

Astfel, au susținut ei, Scriptura trebuie interpretată ca

și cum ne învață următoarele lucruri: (1) omul nu este nicio-

dată atât de corupt de păcat, complet corupt, încât nu poate

să creadă Evanghelia în sens mântuitor atunci când aceasta

este adusă înaintea lui, iar (2) el nu este niciodată controlat

complet de Dumnezeu, încât să nu Îl poate respinge. (3) Ale-

gerea de către Dumnezeu a celor care vor fi mântuiți este

făcută pe baza faptului că El privește înainte în istorie și îi

vede pe cei care își vor da acordul înaintea Evangheliei, cre-

zând. (4) Moartea lui Hristos nu a asigurat moartea nimănui,

căci ea nu a asigurat darul credinței pentru nimeni, întrucât

nu există un astfel de dar, ci ea a creat doar posibilitatea

mântuirii pentru oricine, dacă acea persoană va crede. (5)

Ține de credincioși să rămână în starea de har prin a-și men-

ține credința, motiv pentru care cei ce eșuează în acest efort

vor cădea de la credință și sunt pierduți. Astfel, arminianis-

mul a făcut ca mântuirea omului să depindă ultimă instanță

de om, credința mântuitoare fiind văzută în totalitate ca lu-

crarea omului, nicidecum lucrarea lui Dumnezeu în om.

În anul 1618 a fost convocat Sinodul de la Dort pentru

a se pronunța în legătură cu această teologie, iar „cele cinci

puncte ale calvinismului” constituie replica dată gândirii ar-

miniene de acest sinod. Aceste principii izvorăsc dintr-o per-

spectivă foarte diferită – principiul biblic care spune că

„mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2:9) - și ele pot fi rezu-

mate astfel:

(1) oamenii căzuți în păcat, aflați în starea lor naturală,

nu au nicio putere de a crede Evanghelia, la fel cum le lip-

sește puterea de a crede și împlini Legea, în ciuda tuturor

îndemnurilor exterioare care le pot fi făcute.

(2) Alegerea de către Dumnezeu constituie un act ne-

condiționat, suveran și liber al lui Dumnezeu de a-i alege

dintre păcătoși pe cei care vor fi răscumpărați prin Hristos,

cărora li se dă credința și care sunt duși la glorie.

(3) Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos are ca obi-

ectiv și rezultat mântuirea celor aleși.

(4) Lucrarea Duhului Sfânt de a-i aduce pe oameni la

credință nu ratează niciodată să-și împlinească obiectivul.

(5) Credincioșii sunt păstrați în credință și har prin pu-

terea de nestăvilit a lui Dumnezeu până când ei ajung la glo-

rie. În limba engleză, aceste cinci puncte sunt prezentate

succint prin acrostihul TULIP: depravarea totală, alegerea

necondiționată, ispășirea limitată, harul irezistibil și păstra-

rea sfinților.

Avem, iată, două puncte de vedere coerente asupra

Evangheliei biblice, care stau în opoziție unul față de celălalt.

Diferența dintre ele nu este una care ține de nuanțe, ci de

conținut. Unul proclamă un Dumnezeu care mântuiește, ce-

lălalt vorbește despre un Dumnezeu care îl face capabil pe

om să se mântuiască singur. Unul prezintă cele trei acte mă-

rețe ale Sfintei Treimi în recuperarea omului pierdut - ale-

gerea de către Tatăl, răscumpărarea prin Fiul, chemarea

prin Duhul Sfânt - și le prezintă ca fiind îndreptate către ace-

leași persoane, asigurându-le mântuirea în mod infailibil.

Celălalt punct de vedere îi conferă fiecărei acțiuni un alt

punct de referință – beneficiarii răscumpărării sunt toți oa-

menii, ai chemării cei ce aud Evanghelia, și ai alegerii, cei

care răspund Evangheliei - și respinge faptul că mântuirea

vreunui om este garantată în vreun fel.

Astfel, cele două teologii văd planul de mântuire în ter-

meni foarte diferiți.

Una face ca mântuirea să fie dependentă de lucrarea

lui Dumnezeu, în timp ce cealaltă este lucrarea omului.

Una privește credința ca făcând parte din darul mân-

tuirii lui Dumnezeu, cealaltă o vede ca pe contribuția omului

la mântuire.

Una Îi dă toată gloria lui Dumnezeu pentru mântuirea

celor credincioși, în timp ce cealaltă împarte lauda între

Dumnezeu, care, dacă este să spunem așa, a construit mași-

năria mântuirii, și om, care, prin credință, o pune la lucru.

Exprimat în termeni simpli, aceste diferențe sunt im-

portante, iar valoarea permanentă a „celor cinci puncte”, ca

sumar al calvinismului, ține de faptul că acestea arată clar

elementele care fac ca cele două perspective să fie diferite.

Cu toate acestea, pur și simplu nu ar fi corect să punem

un semn de egalitate între calvinism și „cele cinci puncte”. Și

vom arăta cu claritate acest lucru tot în cinci puncte.

În primul rând, calvinismul este o sistem teologic care

cuprinde mult mai mult decât arată „cele cinci puncte”. Cal-

vinismul este o concepție completă despre lume și viață, iz-

vorâtă dintr-o viziune clară asupra lui Dumnezeu în calitate

de Creator și Împărat peste întreaga lume. Calvinismul este

rezultatul străduinței consecvente de a-L recunoaște pe Cre-

ator ca Domnul, care face toate lucrurile după sfatul voii

Sale. Calvinismul este o modalitate teocentrică de a gândi în

ceea ce privește toate aspectele vieții, sub călăuzirea și con-

trolul Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, calvinismul

este teologia Bibliei, văzută din perspectiva Bibliei – acea

perspectivă centrată pe Dumnezeu, care Îl vede pe Creator

ca fiind sursa, mijlocul și scopul oricărui lucru care există,

atât în lumea naturală cât și în cea spirituală. Astfel, calvi-

nismul este teism (credința în Dumnezeu ca temelie a tutu-

ror lucrurilor), religie (dependența de Dumnezeu ca Dătător

al tuturor lucrurilor) și evanghelism (încrederea în Dumne-

zeu prin Hristos, pentru toate lucrurile), toate acestea în cea

mai curată și mai înălțătoare formă. Calvinismul este o filo-

zofie unitară asupra istoriei, care vede întreaga diversitate a

proceselor și evenimentelor care au loc în lumea lui Dumne-

zeu ca fiind nimic mai mult și nimic mai puțin decât mani-

festarea exterioară a planului măreț, rânduit mai dinainte de

El pentru creaturile Sale și pentru Biserica Lui. Cele cinci

puncte susțin că Dumnezeu este suveran în mântuirea omu-

lui, dar calvinismul, ca atare, este preocupat de mult mai

multe lucruri, afirmând că există un spectru universal, în ca-

drul căruia Dumnezeu este suveran.

Apoi, în al doilea rând, „cele cinci puncte” prezintă so-

teriologia calvinistă3 într-o formă negativă sau polemică, în

timp ce calvinismul este, în esența lui, expozitiv, pastoral și

constructiv. El poate să-și definească poziția în termenii

Scripturii fără a face vreo referință la arminianism, și nu are

nevoie să se lupte întotdeauna cu arminieni reali sau imagi-

nari ca să rămână în viață. Calvinismul n-are niciun interes

să se concentreze pe elementele negative, ca atare. Atunci

când calviniștii luptă, ei luptă pentru valorile evanghelice

pozitive. Umbra sau imaginea negativă a celor „cinci puncte”

este în mod deosebit produsă de percepția pe care oamenii

au legat-o de cel de-al treilea punct – ispășirea limitată sau

3 soteriologia – doctrina mântuirii, sau felul cum Dumnezeu îi mântuiește pe oa-

meni.

răscumpărarea specifică – și care este adesea citită cu un ac-

cent pus pe adjectiv și înțeleasă ca și cum ar indica faptul că

cei ce sunt calviniști manifestă un interes special față de li-

mitarea îndurării divine. În realitate, însă, scopul acestei fra-

zeologii, așa cum vom vedea, este acela de a apăra afirmația

centrală a Evangheliei – anume că Hristos este un Răscum-

părător care chiar face răscumpărare. În mod asemănător,

respingerea unei alegeri care este condiționată și a unui har

față de care oamenii s-ar putea împotrivi sunt lucruri care

au în intenție apărarea adevărului pozitiv care spune că

Dumnezeu este Cel care mântuiește. Negațiile reale provin

din tabăra arminiană, care respinge faptul că alegerea, răs-

cumpărarea și chemarea sunt acte mântuitoare ale lui Dum-

nezeu. Calvinismul respinge aceste negații, și face acest lu-

cru cu scopul de a întări conținutul pozitiv al Evangheliei,

având în vedere scopul pozitiv al zidirii Bisericii și al conso-

lidării credinței.

În al treilea rând, însuși actul de organizare a soterio-

logiei calviniste sub forma a cinci puncte distincte (un număr

datorat, așa cum am văzut, simplului fapt că au existat cinci

puncte arminiene discutate la Sinodul din Dort), are tendința

de a încețoșa caracterul organic al gândirii calviniste pe

această temă. Chiar dacă sunt statuate separat, cele cinci

puncte sunt, în realitate, inseparabile. Ele sunt legate unul

de celălalt, așa încât nu poți să respingi unul fără să le res-

pingi pe toate, cel puțin în sensul în care Sinodul le-a formu-

lat. În gândirea calvinistă, există în realitate un singur con-

cept care ține de domeniul soteriologiei: anume că Dumne-

zeu este Cel care îi mântuiește pe oameni. Dumnezeu-Tri-

unicul Iehova, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cele trei Persoane –

lucrează împreună în înțelepciune, putere și dragoste suve-

rană, pentru a realiza mântuirea unui popor ales. Tatăl

alege, Fiul împlinește voia Tatălui prin a face lucrarea de răs-

cumpărare, iar Duhul Sfânt finalizează scopul Tatălui și al

Fiului prin a produce nașterea din nou în cei aleși. El mân-

tuiește – face totul, de la început până la sfârșit, tot ceea ce

este inclus în aducerea omului de la moartea în păcat la viața

glorificată: plănuiește, realizează și transmite răscumpăra-

rea, cheamă și păzește, justifică, sfințește și glorifică. Păcă-

toșii sunt oameni pe care Dumnezeu îi consideră vinovați,

ticăloși, neajutorați, lipsiți de putere, incapabili să ridice

până și un deget pentru a împlini voia lui Dumnezeu sau

pentru a-și îmbunătăți cu ceva starea și soarta spirituală.

Dumnezeu îi mântuiește pe păcătoși, iar forța acestei afir-

mații nu poate fi slăbită prin a distruge unitatea lucrării Sfin-

tei Treimi, prin a diviza împlinirea mântuirii între Dumne-

zeu și om, prin a face ca partea omului să fie componenta

decisivă, sau chiar prin a dilua cu ceva incapacitatea păcăto-

sului, așa încât să îi permită să împartă ceva din lauda pen-

tru mântuirea lui cu Mântuitorul Său. Acesta este aspectul

unic al soteriologiei calviniste pe care „cele cinci puncte” în-

cearcă să îl afirme și pe care arminianismul, în toate formele

lui, îl respinge: anume că păcătoșii nu se pot mântui pe ei

înșiși în niciun sens și că mântuirea, de la început și până la

sfârșit, în întregimea ei, trecut, prezent și viitor, este a Dom-

nului, a Lui să fie slava în veci, Amin!

Acest lucru ne conduce la cea de-a patra remarcă,

anume că formula doar în cinci puncte încețoșează profun-

zimea diferenței dintre soteriologia calvinistă și cea armini-

ană. Nu cred că există dubii cu privire la faptul că acest lucru

îi conduce pe mulți pe căi greșite. În această modalitate de

exprimare, accentul pare să cadă pe adjective, iar acest lucru

dă în mod natural impresia că, în ceea ce privește cele trei

acțiuni mărețe de mântuire ale lui Dumnezeu, dezbaterea se

concentrează pe niște simple adjective – că ambele tabere ar

cădea de acord cu privire la ce sunt în realitate alegerea, răs-

cumpărarea și darul harului interior, și că cele două tabere

au diferențe de înțelegere doar în ce privește poziția omului

în relație cu acestea – dacă alegerea este condiționată de cre-

dința care este văzută sau nu mai dinainte de către Dumne-

zeu, dacă răscumpărarea are în vedere mântuirea fiecărui

om sau nu, și dacă darul harului interior se dovedește invin-

cibil sau nu. Totuși, aceasta este o imagine complet greșită.

Schimbarea adjectivului implică în fiecare caz schimbarea

sensului substantivului. O alegere care este condiționată, o

răscumpărare care este universală și un har interior față de

care omul se poate împotrivi, nu au același sens cu alegerea,

răscumpărarea și harul interior la care se referă calvinismul.

Problema reală nu ține de cât de adecvat sunt folosite adjec-

tivele, ci de definirea substantivelor. Ambele tabere au văzut

clar acest lucru atunci când controversa a izbucnit între ele,

și este important ca și noi să conștientizăm ceea ce se află în

dispută, altfel nu putem purta dezbaterea între tabăra calvi-

nistă și cea arminiană cu speranța vreunui rezultat final. De

aceea, merită să formulăm definițiile de la bun început, pen-

tru a le putea pune în oglindă, una în fața celeilalte.

(i.) Actul alegerii de către Dumnezeu a fost definit de

către arminieni ca o hotărâre de a primi ca fii și de a accepta

în slavă un grup de oameni care se califică în mod adecvat –

credincioși în Hristos.4 Aceasta devine o hotărâre de a primi

acei indivizi doar în virtutea faptului că Dumnezeu a văzut

mai dinainte actul necondiționat al exersării credinței lor.

Nu există nimic în hotărârea de alegere care să garanteze că

grupul de credincioși va avea vreodată vreun membru. Dum-

nezeu nu hotărăște să-l facă pe vreun om să creadă. În

schimb, calviniștii definesc alegerea ca fiind actul lui Dum-

nezeu de a alege anumite persoane, lipsite de merite, spre

mântuirea din păcat și ca să le ducă la slavă, și, în acest sens,

4 Plus oricare alții, care, chiar dacă nu au auzit Evanghelia, au trăit în lumina pe

care au avut-o, deși această idee nu ne privește direct în discuția de aici.

ele sunt răscumpărate prin moartea lui Hristos, dându-li-se

credința prin chemarea eficace a Duhului Sfânt. Acolo unde

arminianul spune: „alegerea mea este datorată credinței

mele”, calvinistul spune: „credința mea se datorează alegerii

mele”. Este clar că aceste două concepte ale alegerii sunt

foarte diferite.

(ii.) Lucrarea de răscumpărare săvârșită de Hristos a

fost definită de arminieni ca îndepărtarea unui obstacol

(pretențiile nesatisfăcute ale dreptății lui Dumnezeu) care

stătea în calea lui Dumnezeu, pentru că El dorea să le ofere

iertarea păcătoșilor, cu condiția ca ei să creadă. Potrivit ar-

minianismului, răscumpărarea a obținut pentru Dumnezeu

dreptul de a face această ofertă, dar, în ea însăși, nu a garan-

tat faptul că vreun om o va accepta vreodată, întrucât cre-

dința, fiind lucrarea omului, nu este un dar izvorât de la Cal-

var. Moartea lui Hristos a creat o oportunitate pentru exer-

sarea credinței mântuitoare, însă asta este tot ceea ce ea a

făcut. Prin contrast, calviniștii definesc răscumpărarea ca în-

durarea reală de către Hristos, în mod substitutiv, a pedepsei

pentru păcat în locul unor păcătoși anume, prin care Dum-

nezeu i-a împăcat cu Sine, a înlăturat definitiv riscul ca ei să

fie pedepsiți vreodată, și le-a dat dreptul la viața veșnică, ga-

rantându-l. Drept consecință, înaintea lui Dumnezeu, ei au

acum dreptul la darul credinței ca mijloc de a intra în bucu-

ria moștenirii lor. Cu alte cuvinte, jertfa lui Hristos de la Cal-

var nu a făcut doar posibilă mântuirea acelora pentru care

El a murit, ci ea a garantat că ei vor fi aduși în mod real și

eficace la credință și la mântuire. Crucea este cea care mântu-

iește. Acolo unde arminianul va spune: „nu aș fi putut să îmi

câștig mântuirea fără Calvar”, calvinistul va spune: „Hristos a

câștigat la Calvar mântuirea mea, murind în locul meu”. Pri-

mul face din Cruce un fel de sine qua non (mijlocul) al mân-

tuirii, pe când cel de-al doilea o vede drept cauza reală a obți-

nerii mântuirii lui, și crede că sursa oricărei binecuvântări

spirituale, inclusiv a credinței, se află acolo, în marea înțele-

gere dintre Dumnezeu și Fiul Său, care L-a purtat pe Acesta

pe dealul Calvarului. În mod clar, se poate observa că aceste

două concepte ale răscumpărării sunt diametral opuse.

(iii.) Darul harului interior al Duhului Sfânt a fost de-

finit de către arminieni ca „îndemnul moral”, simpla însușire

a unei înțelegeri a adevărului lui Dumnezeu. Ei spuneau că

acesta nu determină de la sine pe nimeni să răspundă cu cre-

dință. Calviniștii, însă, definesc acest dar nu doar ca pe o

simplă iluminare, ci și ca pe o lucrare regeneratoare a lui

Dumnezeu în oameni, „îndepărtând inima lor de piatră și

dându-le o inimă de carne, înnoind voința lor și, prin puterea

Lui copleșitoare, determinându-i către lucrurile bune, atră-

gându-i în mod eficace la Isus Hristos, și totuși făcând toate

acestea într-un mod în care ei vin liber, întrucât au fost fă-

cuți dornici să vină prin harul Său”.5 Harul se dovedește ire-

zistibil tocmai pentru că el distruge înclinația noastră de a

5 Mărturisirea de Credință Westminster, x. 1.

ne împotrivi lucrării lui Dumnezeu. De aceea, acolo unde ar-

minianul va fi mulțumit să spună „eu m-am decis pentru

Hristos” sau „eu mi-am schimbat opinia și am ales să fiu

creștin”, calvinistul va dori să vorbească despre convertirea

lui într-o modalitate mai teologică, cu scopul de a face clar

faptul că lucrarea care s-a petrecut în inima lui a fost inițiată

și înfăptuită de Dumnezeu.

„Sufletul mi-a fost îndelung întemnițat În noaptea firii și în păcat legat, Dar ochiul Tău o rază de viață a trimis; Și-am fost trezit; groapa lumina a cuprins; Lanțurile mele au căzut și inima a fost eliberată: M-am ridicat, am mers, și viața-mi în ucenicie Ți-a fost dată.”6

În mod clar, aceste două concepții privitoare la harul

care lucrează în interiorul omului sunt diametral opuse.

Având în vedere aceste lucruri, calvinistul insistă asu-

pra faptului că ideea arminiană de alegere, răscumpărare și

chemare, ca acțiuni ale lui Dumnezeu, nu reflectă sensul lor

biblic. A spune, în sens arminian, că Dumnezeu îi alege pe

credincioși, că Hristos a murit pentru toți oamenii, și că Du-

hul Sfânt îi aduce la viață pe cei care primesc Cuvântul, în-

seamnă în realitate să spui că, în sens biblic, Dumnezeu nu

alege pe nimeni, Hristos nu a murit pentru nimeni și Duhul

6 Este adevărat că acest imn a fost compus de Charles Wesley, dar este unul din-tre multele pasaje din imnurile sale care ar putea să îl facă pe cineva să întrebe,

asemenea „Rabinului” Duncan, „Prietene, unde îți este acum arminianismul?”

Sfânt, în realitate, nu aduce la viață pe nimeni. De aceea,

esența acestei controverse ține de sensul dat acestor termeni

biblici și unor alți termeni care sunt de asemenea importanți

din perspectivă soteriologică, precum dragostea lui Dumne-

zeu, legământul harului și chiar verbul „a mântui”, cu toate

sinonimele lui. Arminienii creionează toți acești termeni ți-

nând cont de principiul că mântuirea nu depinde direct de

nicio hotărâre sau acțiune a lui Dumnezeu, ci de acțiunea in-

dependentă a omului în actul credinței. Calviniștii susțin că

acest principiu, în sine, este nebiblic și nespiritual, și că o

astfel de formulare a termenilor pervertește în mod evident

sensul Scripturii și subminează Evanghelia în orice aspect

practic al ei. Acesta este elementul central al controversei ar-

miniene, nimic mai puțin.

Există o a cincea modalitate în care formularea soteri-

ologiei calviniste în cinci puncte este deficitară. Chiar felul

în care ele sunt prezentate, adică o serie de respingere a afir-

mațiilor arminiene, conferă impresia că sistemul de gândire

calvinist este derivat din arminianism, că teologia arminiană

ar avea un fel de poziție de primat în ordinea istorică și că

teologia calvinistă s-a dezvoltat plecând de la cea arminiană.

Chiar dacă se poate demonstra din punct de vedere istoric că

o astfel de succesiune este falsă, în mintea multora rămâne

suspiciunea în ce privește felul în care au survenit cele două

perspective. Mulți oameni suspectează că arminianismul

(care, așa cum vedem acum, corespunde destul de bine evan-

gheliei noi din zilele noastre) ar fi rezultatul citirii Scripturii

într-o modalitate „naturală”, fără ocolișuri și lucruri sofisti-

cate, și că gândirea calvinistă este un fel de pui anormal, un

produs rezultat mai puțin din pasaje biblice și mai degrabă

dintr-o logică forțată asupra textului biblic, luptându-se cu

sensul clar al versetelor și distorsionându-le prin a le forța

într-un cadru sistematic pe care ele însele nu îl susțin. Indi-

ferent ce se poate spune despre felul în care unii calviniști

folosesc aceste lucruri, la nivel individual, atunci când se face

generalizarea în legătură cu calvinismul, nimic nu poate fi

mai departe de adevăr.

Desigur, arminianismul este „natural” într-un sens,

anume prin faptul că el constituie o pervertire a învățăturii

biblice, lucru tipic pentru mintea decăzută a omului, care,

nici chiar în ce privește mântuirea, nu poate tolera ideea de

a renunța la amăgirea de a se considera stăpânul sorții lui și

căpetenia sufletului său. Această pervertire și-a făcut loc în

istorie mai întâi prin pelagianismul și semi-pelagianismul

din perioada patristică și mai apoi din cea a scolasticismului,

după care a revenit în forță începând din secolul al XVII-lea

prin teologia romano-catolică și, printre protestanți, în dife-

ritele tipuri de liberalism raționalist și chiar în învățătura

evanghelică modernă. Nu încape îndoială că această gândire

greșită va fi prezentă întotdeauna în istorie. Atâta vreme cât

mintea decăzută a omului rămâne în starea ei, modalitatea

de gândire arminiană va continua să fie o modalitate natu-

rală de a gândi greșit. Totuși, ea nu este normală în niciun

alt sens. De fapt, calvinismul este cel care înțelege Scripturile

în sensul lor natural, incontestabil. Calvinismul este cel care

rămâne la ceea ce Scripturile spun în realitate. Calvinismul

insistă în a lua în serios afirmațiile biblice care spun că Dum-

nezeu mântuiește și că El îi mântuiește pe cei pe care i-a ales,

că îi mântuiește prin har, fără fapte, așa încât nimeni să nu

se laude, și că Hristos le este dat aleșilor ca un Mântuitor

perfect, mântuirea lor deplină decurgând din Crucea Lui, iar

lucrarea de răscumpărare a lor fiind finalizată pe cruce.

Calvinismul este cel care atribuie cinstea adecvată Cru-

cii lui Hristos. Atunci când calvinismul cântă versuri precum

cele de mai jos, el chiar crede în sensul acestor cuvinte ca

fiind biblic:

„Iată dealul înverzit în depărtare, Din afara cetății Unde iubitul nostru Domn a fost crucificat, Murind pentru a ne mântui; El a murit ca noi să fim iertați, El a murit ca să ne vindece sufletul; Ca să putem merge în final la Cer, Mântuiți prin sângele Lui prețios.”

El nu va dilua afirmațiile de mai sus prin a spune că

scopul mântuitor al lui Dumnezeu prin moartea Fiului Său

ar fi fost o banală dorință lipsită de eficacitate, depinzând în

împlinirea ei de disponibilitatea omului de a crede, așa încât

tot ceea ce Dumnezeu să fi putut face și tot ceea ce Hristos

să fi împlinit prin moartea Lui să nu conducă în esență la

mântuirea nimănui. El insistă că Biblia vede Crucea ca fiind

revelarea puterii lui Dumnezeu în mântuire, nu a neputinței

Lui.

Hristos n-a câștigat o mântuire ipotetică pentru cre-

dincioși ipotetici, o simplă posibilitate de mântuire pentru

oricine ar putea crede vreodată, ci o mântuire reală pentru

poporul Său, pentru cei aleși. Sângele Lui prețios ne mântu-

iește cu adevărat. Efectele plănuite ale jertfei Sale sunt îm-

plinite concret, tocmai datorită a ceea ce Crucea a fost. Pute-

rea ei mântuitoare nu depinde de adăugarea credinței omu-

lui la ea, ci puterea ei este atât de mare, încât credința de-

curge din ea. Crucea a asigurat mântuirea deplină a tuturor

celor pentru care Hristos a murit. De aceea, „departe de

mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului

nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14).

Acum am putea să vedem cum natura reală a soterio-

logiei calviniste devine clară. Ea nu este o chestiune artifici-

ală, nici un produs al unei logici inventate peste noapte. Măr-

turia ei centrală, anume că Dumnezeu este Cel care îi mân-

tuiește pe păcătoși, că Hristos ne-a răscumpărat prin sângele

Său, este deopotrivă mărturia Bibliei și mărturia inimii cre-

dincioase. Calvinistul este creștinul care mărturisește înain-

tea oamenilor, prin teologia lui, ceea ce el crede în inima lui

înaintea lui Dumnezeu, atunci când se roagă. El crede și vor-

bește în orice circumstanță despre harul suveran al lui Dum-

nezeu într-o modalitate în care fiecare creștin procedează

atunci când pledează în rugăciune pentru sufletele altora,

sau atunci când ascultă de impulsul închinării din interiorul

lui, care este stârnit în el, îndemnându-l și convingându-l să

abandoneze orice laudă pentru sine și să Îi dea toată gloria

Mântuitorului său pentru lucrarea de mântuire din viața lui.

Calvinismul este teologia naturală scrisă în inima omu-

lui nou în Hristos, în timp ce arminianismul este un păcat

intelectual al infirmității omului, natural doar în sensul în

care toate păcatele de acest fel sunt naturale omului nerege-

nerat. Gândirea calvinistă este expresia creștinului care se

poartă natural și se exprimă intelectual, în timp ce gândirea

arminiană îl ilustrează pe creștin eșuând să fie el însuși, ca

urmare a slăbiciunii firii pământești.

Calvinismul este ceea ce Biserica lui Hristos a susținut

și a predicat dintotdeauna atunci când gândirea ei nu a fost

distrasă de controverse și tradiții false, și când a acordat

atenție lucrurilor pe care Biblia le spune în realitate.

Mărturiile din perioada patristică în ceea ce privește

învățătura „celor cinci puncte” pot fi citate din abundență.

Owen include câteva dintre acestea într-o anexă la lucrarea

lui, o colecție mult mai extinsă putând fi găsită în lucrarea

lui John Gill, The Cause of God and Truth. În realitate, este

chiar aducător de mare confuzie faptul că denumim această

soteriologie „calvinism”, căci nu este un aspect care să îi fi

fost specific lui John Calvin și teologilor de la Dort, ci este

parte din adevărul revelat al lui Dumnezeu și din credința

creștină biblică. „Calvinismul” este unul dintre „numele odi-

oase” față de care au fost exprimate numeroase prejudecăți

de-a lungul secolelor. Totuși, în ea însăși, învățătura calvi-

nistă nu este altceva decât Evanghelia biblică.7

În lumina acestor realități, putem să dăm acum un răs-

puns direct la întrebările cu care am început.

„În mod sigur, ceea ce Owen face nu este oare să apere

ispășirea limitată?” Nu chiar așa. El face mult mai mult.

Strict vorbind, scopul cărții lui Owen nu este unul defensiv,

ci unul constructiv. Ea constituie o cercetare biblică și teolo-

gică, iar scopul ei este pur și simplu să arate clar ceea ce

7 C.H. Spurgeon a avut perfectă dreptate atunci când a afirmat următoarele: „Am propria mea opinie, care spune că nu putem să Îl predicăm pe Hristos și pe El

răstignit dacă nu predicăm ceea ce în zilele noastre este denumit calvinism. Da, este doar o convenție să îl denumim astfel, căci calvinismul este Evanghelia și

nimic altceva. Nu cred că putem să predicăm Evanghelia… dacă nu predicăm su-veranitatea lui Dumnezeu în dispensația harului Său, nici dacă nu înălțăm dra-

gostea electivă, schimbătoare, veșnică, cuceritoare a lui Iehova; nici nu cred că putem să predicăm Evanghelia dacă nu punem temelia pe răscumpărarea speci-

ală și particulară a aleșilor săi, pentru care Hristos a mers la cruce. Nu aș putea să înțeleg o Evanghelie care permite ca cei sfinți să poată cădea de la credință

după ce sunt chemați” (Spurgeon, Autobiography, Vol. 1, Cap. XVI, p. 172).

Scriptura vorbește despre subiectul central al Evangheliei –

răscumpărarea realizată de Mântuitorul. Așa cum spune ti-

tlul versiunii originale, cartea aceasta este „un tratat pe tema

răscumpărării și a împăcării care sunt făcute prin sângele lui

Hristos, analizând meritul jertfei Lui și al împlinirii dreptății

de către El”.

Întrebarea pe care Owen se concentrează în realitate,

ca să-i găsească un răspuns, alături de teologii de la Dort,

este următoarea: Ce este Evanghelia?

Toți suntem de acord că aceasta este o proclamare a lui

Hristos ca Răscumpărător, dar există o dispută în ceea ce

privește natura și aria de cuprindere a lucrării Sale de răs-

cumpărare. Dar ce spune Scriptura? Care este scopul și ce

anume a împlinit lucrarea lui Hristos, așa cum afirmă Biblia?

Acestea sunt lucrurile pe care Owen se străduiește să

le elucideze. Este adevărat că el tratează subiectul într-o mo-

dalitate directă și își organizează cartea ca și cum ar dori să

soluționeze o polemică stârnită de expresii precum „răspân-

direa unor idei legate de… o răscumpărare generală care este

plătită de Hristos pentru toți, care spune că El ar fi murit

pentru a-i răscumpăra pe toți indivizii”. Totuși, lucrarea lui

constituie un tratat expozitiv sistematic, nu o banală replică

formată din episoade deconectate. Autorul tratează contro-

versa și cum aceasta i-a furnizat ocazia pentru o prezentare

completă a învățăturii biblice pe această temă, în ordinea și

cu legăturile proprii. Așa cum afirma Hooker în Laws of Ec-

clesiastical Polity, în ele însele, polemicile sunt incidentale și

de un interes secundar, iar valoarea lor primară adeseori îl

împiedică pe autor să le folosească pentru a merge mai de-

parte în scopurile lui și pentru a-și susține mai bine argu-

mentul.

Acel argument este foarte simplu în esența lui. Owen

consideră că dilema care a servit drept prilej pentru scrierea

lui – problema ariei de cuprindere a ispășirii – implică o în-

trebare mai profundă în ce privește natura ei, întrucât, dacă

a fost făcută pentru a-i mântui pe unii care, în final, vor pieri,

atunci ea nu poate să fi fost o tranzacție care să fi asigurat

mântuirea concretă a tuturor celor pentru care s-a făcut.

Dar, spune Owen, aceasta este precis felul de tranzacție pe

care Biblia o prezintă.

Primele două părți ale tratatului său constituie o de-

monstrare copleșitoare a faptului că, potrivit Bibliei, moar-

tea Răscumpărătorului îi mântuiește în mod concret pe cei

ce fac parte din poporul Său, conform scopului ei.

Cea de-a treia parte a cărții este compusă din 16 argu-

mente împotriva ipotezei răscumpărării universale, toate

gândite pentru a demonstra, pe de o parte, că Scriptura vor-

bește despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos prezen-

tând-o ca pe o lucrare eficace, lucru care respinge ideea că

ea putea să aibă ca scop mântuirea vreunui om care să piară

ulterior și, pe de altă parte, că, dacă aria de cuprindere avută

inițial în vedere ar fi fost universală, atunci fie toți oamenii

vor fi mântuiți (lucru negat de Biblie și pe care susținătorii

„răscumpărării generale” nu îl afirmă), fie Tatăl și Fiul au

eșuat să împlinească ceea ce Și-au pus de gând să facă, idee

care, spune Owen, pare „blasfemiatoare la adresa înțelepciu-

nii, puterii și a perfecțiunii lui Dumnezeu, ca și derogatorie

față de valoarea și prețul morții lui Hristos”. Argumentele lui

Owen produc o serie de schimbări de gândire în această di-

lemă.

În final, în partea a patra, Owen demonstrează, cu o

competență deosebită, că cele trei categorii de pasaje folosite

cu pretenția că ar dovedi moartea lui Hristos pentru per-

soane care nu vor fi mântuite (adică acele pasaje care spun

că El a murit pentru „lume”, care spun că El a murit pentru

„toți” și despre care se emite pretenția dacă ar vorbi despre

pierzarea celor pentru care El a murit) nu pot fi utilizate pen-

tru a susține astfel de lucruri, dacă se respectă câteva prin-

cipii sănătoase ale exegezei biblice. Mai mult, el arată că fun-

damentele teologice pe care este construită învățătura răs-

cumpărării universale sunt, în realitate, greșite.

Adevărata evaluare evanghelică a pretenției că Hristos

ar fi murit pentru fiecare om, chiar și pentru cei care vor

pieri, reiese punct cu punct din cartea lui Owen. Fiind atât

de departe de preamărirea dragostei și a harului lui Dumne-

zeu, această pretenție dezonorează harul și pe Dumnezeul

harului, căci ea reduce dragostea lui Dumnezeu la o dorință

neputincioasă și răstoarnă întreg planul harului „mântui-

tor”, denumit astfel („mântuitor” fiind un termen atașat pa-

radoxal în această expresie), făcându-l să arate ca un eșec

monumental al lui Dumnezeu. De asemenea, fiind departe

de preamărirea meritelor și a vredniciei lui Hristos în moar-

tea Lui, această idee diluează meritele lui Hristos, căci Îl ilus-

trează pe Hristos murind în zadar. În ultimul rând, departe

de a încuraja credința, teologia răscumpărării universale

distruge temeiul biblic al siguranței, căci ea respinge faptul

că a-L cunoaște pe Hristos, care a murit pentru mine, ar con-

stitui fundamentul suficient pentru mântuirea mea veșnică.

Potrivit acestei gândiri, mântuirea mea nu depinde de ceea

ce Hristos a făcut pentru mine, ci de ceea ce eu fac pentru

soarta mea.

Astfel, această gândire fură din gloria pe care Scriptura

o atribuie dragostei lui Dumnezeu și răscumpărării făcută de

Hristos, și introduce principiul nebiblic al mântuirii de sine,

în condițiile în care Biblia spune explicit: „nu prin fapte, ca

să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Pur și simplu nu pu-

tem accepta că cele două gândi ar fi compatibile: o ispășire

cu o arie de aplicare universală este o ispășire depreciată. Ea

și-a pierdut puterea mântuitoare, căci ne lasă la mâna abili-

tății noastre de a ne mântui. Doctrina răscumpărării gene-

rale trebuie, așadar, să fie respinsă, așa cum o face Owen,

considerând-o o greșeală gravă. Prin contrast, învățătura pe

care o prezintă este, așa cum Owen demonstrează, deopo-

trivă biblică și îndreptată către onoarea lui Dumnezeu. Ea Îl

înalță pe Hristos, căci îi învață pe creștini să se laude doar cu

crucea Lui și să își extragă nădejdea și siguranța doar din

moartea și mijlocirea Mântuitorului lor. Cu alte cuvinte, ea

este eminamente evanghelică. Ea este cu adevărat Evanghe-

lia lui Dumnezeu și credința Bisericii.

Putem spune fără exagerare că, de la publicarea cărții

lui Owen, nu există vreo lucrare comparabilă care să pre-

zinte lucrarea de răscumpărare în termenii planului și ai îm-

plinirii acestuia, împlinire făcută de Iehova Cel Triunic. Nici

n-a mai fost nevoie. Discutând pe marginea acestei cărți, An-

drew Thompson notează că Owen „te face să te simți ca și

cum, după ce ai încheiat de lecturat cartea lui, subiectul este

epuizat”.8 Și putem demonstra că așa este.

Interpretarea pe care el o dă pasajelor biblice este si-

gură, puterea construcției teologice este superbă, nimic din

ceea ce trebuie discutat nu este ocolit și, atâta cât poate des-

coperi autorul, niciun argument pro sau contra poziției sale

n-a rămas neluat în seamă.

Cineva ar putea să caute în zadar în cartea lui pentru a

descoperi ocolișuri sau construcții ilogice prin care teologii

reformați să-și întărească argumentele. Tot ceea ce cititorul

poate găsi în această carte este exegeză serioasă și o alipire

8 „Life of John Owen”, p.38 (Works, ed. Goold, 1).

atentă de modalitatea biblică de gândire. Lucrarea lui Owen

constituie o analiză constructivă și biblică a esenței Evanghe-

liei, și trebuie luată în considerare ca atare, cu toată seriozi-

tatea. Se poate ca ea să nu fi fost scrisă într-un limbaj tradi-

țional, dar nimeni nu are dreptul să trateze doctrina ispășirii

limitate ca pe o monstruozitate a logicii calviniste, atâta

vreme cât nu a fost în măsură să demonteze dovezile lui

Owen, care arată că ea este esențială în prezentarea biblică

uniformă a răscumpărării, care reiese clar din pasaje după

pasaje ale Scripturii. Și nimeni n-a făcut acest lucru până as-

tăzi.

„Ai vorbit despre redescoperirea Evangheliei”, spune

cel ce ne chestionează, „deci vrei cumva ca noi toți să deve-

nim calviniști?”

Ne-am dori ca această întrebare să se preocupe de

esența problemei, nu de etichete. Nu prea contează dacă noi

ne etichetăm calviniști sau nu, ceea ce contează este ca noi

să înțelegem Evanghelia într-un mod biblic. Acel lucru, cre-

dem noi, înseamnă în fapt să înțelegem Evanghelia așa cum

o face calvinismul istoric. Alternativa ar însemna să o înțe-

legem greșit și să o distorsionăm. Am spus mai devreme că

mișcarea evanghelică modernă, în mare parte, a încetat să

predice Evanghelia cum era predicată în trecut, și recunoaș-

tem că noua evanghelie, întrucât a deviat și s-a îndepărtat de

cea veche, ni se pare o distorsionare a mesajului biblic. Acum

putem vedea în ce fel este aceasta un mesaj greșit. Moneda

teologică de astăzi s-a devalorizat. Gândirea noastră a fost

condiționată să vadă Crucea ca pe o răscumpărare care face

mai puțin decât să răscumpere; să Îl vadă pe Hristos ca pe

un Mântuitor care nu poate să mântuiască; să vadă dragos-

tea lui Dumnezeu ca pe un sentiment slab care nu-l poate

feri pe nimeni de Iad; și să vadă credința ca pe ajutorul omu-

lui de care Dumnezeu are nevoie pentru a-Și împlini planul.

Drept rezultat, noi nu mai suntem liberi nici să credem

Evanghelia biblică și nici să o predicăm. Nu o mai putem

crede, pentru că gândirea noastră este prinsă în truda siner-

gismului. Suntem bântuiți de ideea arminiană că, din mo-

ment ce credința și necredința sunt acțiuni pentru care sun-

tem responsabili, atunci ele trebuie să fie acțiuni ale omului

independent. De aceea, nu mai suntem liberi să credem că

devenim mântuiți în întregime prin harul divin, printr-o cre-

dință care este ea însăși darul lui Dumnezeu și care decurge

de la Calvar. În schimb, ne implicăm într-un fel sălbatic de

gândire dualistă despre mântuire, fiind convinși într-un mo-

ment că totul depinde de Dumnezeu, după care, în clipa ur-

mătoare, să credem că totul depinde de noi. Confuzia men-

tală care rezultă fură mult din gloria pe care ar trebui să I-o

acordăm lui Dumnezeu ca Autor și Desăvârșitor al mântuirii,

și ne fură nouă mult din mângâierea de care ne-am putea

bucura cunoscând că Dumnezeu este de partea noastră.

Când ajungem să predicăm Evanghelia, preconcepțiile

noastre false ne determină să spunem opusul a ceea ce in-

tenționăm. Noi vrem pe bună dreptate să Îl propovăduim pe

Hristos ca Mântuitor, și totuși sfârșim afirmând că Hristos,

după ce a făcut mântuirea posibilă, ne-a lăsat pe noi să de-

venim proprii mântuitori. Cam așa sună felul în care predi-

căm. Noi vrem să preamărim harul mântuitor al lui Dumne-

zeu și puterea mântuitoare a lui Hristos. Astfel, afirmăm că

dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu îi este oferită fi-

ecărui om, și că Hristos a murit pentru a mântui fiecare per-

soană, propovăduind că gloria îndurării divine trebuie mă-

surată prin aceste realități.

După aceea, ca să evităm universalismul, suntem ne-

voiți să nuanțăm ceea ce am afirmat anterior, explicând că,

la urma urmei, nimic din ceea ce Dumnezeu și Hristos au

făcut nu ne poate mântui dacă nu adăugăm noi ceva la aceste

lucruri. Factorul decisiv care, în realitate, ne mântuiește,

este actul credinței noastre. Ceea ce noi spunem ajunge să

sune în felul următor – că Hristos ne mântuiește cu ajutorul

nostru și ceea ce semnifică acest lucru, când ne gândim bine,

este că, de fapt, noi ne mântuim sufletele cu ajutorul lui Hris-

tos. Aceste lucruri sunt niște paradoxuri seci și triste.

Dar dacă începem prin a afirma că Dumnezeu are o

dragoste mântuitoare pentru toți, și că Hristos a murit o

moarte mântuitoare pentru toți, și totuși ne ferim să afir-

măm că suntem universaliști, nu mai rămâne nimic de spus.

Haideți să arătăm clar ceea ce am făcut atunci când am pre-

zentat Evanghelia în felul acesta.

Nu am preamărit harul și Crucea, ci le-am devalorizat.

Am limitat ispășirea cu mult mai drastic decât o face calvi-

nismul, căci, în timp ce calvinismul susține că moartea lui

Hristos, ca atare, îi mântuiește pe toți cei pe care i-a avut în

vedere, noi am respins faptul că moartea lui Hristos, ca

atare, este suficientă pentru a-l mântui chiar și pe vreunul

dintre aceștia.9 Noi i-am flatat pe păcătoșii nepocăiți prin a-

i asigura că stă în puterea lor să se pocăiască și să creadă,

chiar dacă, spunem noi, Dumnezeu nu-i poate determina să

facă aceste lucruri. Poate că, în același timp, am banalizat și

credința și pocăința pentru a face această siguranță plauzi-

bilă („totul este foarte simplu, doar deschide-ți inima înain-

9 Comparați aceasta cu afirmațiile următoare ale lui C. H. Spurgeon: „Ni se spune

adesea că noi limităm ispășirea lui Hristos, pentru că spunem că Hristos nu a făcut satisfacerea dreptății lui Dumnezeu pentru toți oamenii, altfel toți oamenii

ar fi mântuiți. Răspunsul nostru este că, pe de altă parte, nu noi limităm ispăși-rea, ci oponenții noștri. Arminienii spun că Hristos a murit pentru toți oamenii.

Întreabă-i ce vor să spună prin asta. A murit Hristos pentru a asigura mântuirea

tuturor oamenilor? Ei vor răspunde, „Nu, cu siguranță că nu”. Apoi le punem următoarea întrebare – A murit Hristos așa încât să asigure mântuirea vreunui

om, în mod specific? Răspunsul lor este „Nu”. Sunt obligați să recunoască acest lucru, dacă sunt consecvenți în gândirea lor. Ei spun, „Nu. Hristos a murit ca

orice om să poată fi mântuit, dacă...” – și urmează anumite condiții ale mântuirii. Dar cine este acela care limitează moartea lui Hristos? Păi, tu. Tu spui că Hristos

nu a murit așa încât să asigure în mod infailibil mântuirea unei mulțimi de oa-meni pe care nimeni nu o poate număra, care, prin moartea lui Hristos, nu doar

că pot fi mântuiți, ci sunt mântuiți, trebuie să fie mântuiți și nu pot evita în niciun fel să fie mântuiți. Ești binevenit la ispășirea ta, poți să o păstrezi. Noi nu vom

renunța vreodată la ispăși-rea noastră de dragul tău”.

tea Domnului...”). În mod cert, noi am negat astfel suverani-

tatea lui Dumnezeu și am subminat convingerea elementară

a credinței, care ne spune că omul este întotdeauna în mâna

lui Dumnezeu. Cu adevărat, am pierdut o mulțime de lucruri

valoroase. Probabil că nu ar trebui să ne mire că predicarea

noastră nu conduce la reverență și smerenie adâncă și că

pretinșii noștri convertiți sunt atât de încrezători în ei înșiși

și atât de deficitari în cunoașterea propriilor lor persoane și

în faptele bune despre care Scriptura subliniază că sunt roa-

dele adevăratei pocăințe.

Cartea lui Owen ne poate elibera tocmai din acest fel

de credință și predicare degenerate. Dacă luăm aminte la el,

vom învăța deopotrivă cum să credem Evanghelia Scripturii

și cum să o predicăm. În cazul primului aspect, Owen ne va

convinge să ne plecăm înaintea unui Mântuitor suveran care

mântuiește cu adevărat, și să Îl lăudăm pentru o moarte răs-

cumpărătoare care a garantat că toți cei pentru care El a mu-

rit vor ajunge la slavă. Nu poate fi exagerat adevărul că noi

nu conștientizăm sensul deplin al Crucii atâta vreme cât nu

l-am văzut exprimat în termenii în care teologii din Dort l-

au prezentat – ca element central al Evangheliei, flancat pe

de o parte de inabilitatea totală a omului și de alegerea ne-

condiționată, și de cealaltă parte de harul irezistibil și de păs-

trarea finală a credinciosului în mâna lui Dumnezeu. Sensul

deplin al Crucii ne este dezvăluit atunci când ispășirea este

definită în termenii acestor patru adevăruri. Hristos a murit

pentru a mântui un grup specific de păcătoși neajutorați, că-

tre care Dumnezeu Și-a îndreptat dragostea mântuitoare și

necondiționată. Moartea lui Hristos a asigurat chemarea și

păzirea în mântuirea prezentă și finală a tuturor acelora ale

căror păcate au fost purtate de El pe cruce. Iată ce a însemnat

Calvarul și ce înseamnă el și astăzi. Crucea a mântuit. Crucea

mântuiește. Aceasta este esența credinței evanghelice adevă-

rate, așa cum cânta Cowper —

„Dragul meu Miel care-ai murit,

Sângele Tău prețios

Nu își va pierde niciodată puterea,

Până când toată Biserica răscumpărată a lui Dumnezeu

Va fi mântuită pentru a nu mai păcătui vreodată”.

Aceasta este convingerea triumfătoare care stă la te-

melia Evangheliei vechi, așa cum o prezintă întreg Noul Tes-

tament. Și este ceea ce Owen ne va învăța să credem fără

echivoc.

Apoi, în al doilea rând, Owen ar putea să ne ajute să ne

eliberăm, dacă îl vom asculta, ca să putem predica Evanghe-

lia biblică. Această afirmație poate suna ca un paradox, căci

oamenii își imaginează adesea că aceia care nu vor predica

faptul că Hristos ar fi murit pentru toți oamenii, nu le mai

rămâne niciun fel de Evanghelie de predicat. Dimpotrivă,

ceea ce le rămâne acestora de predicat este Evanghelia Nou-

lui Testament. Dar ce înseamnă să predicăm „Evanghelia ha-

rului lui Dumnezeu”? Owen tratează doar pe scurt și inci-

dental acest subiect, dar comentariile lui sunt pline de lu-

mină. Predicarea Evangheliei, ne spune el, nu înseamnă să îi

spunem congregației că Dumnezeu Și-a revărsat dragostea

asupra fiecăruia și că Hristos a murit pentru a-i mântui pe

toți, căci aceste afirmații, înțelese biblic, ar conduce la impli-

cația că ei vor fi cu toții mântuiți în mod infailibil, și noi toți

știm că acest lucru nu poate fi adevărat.

Cunoașterea faptului că ești obiectul dragostei eterne

a lui Dumnezeu și al morții răscumpărătoare a lui Hristos

ține de siguranța individuală,10 care, în mod natural, nu

poate să survină înainte de exersarea credinței mântuitoare.

Siguranța survine ca urmare a faptului că persoana

respectivă a crezut, ea neputând fi propusă ca motiv pentru

care cineva să creadă. Potrivit Scripturii, predicarea Evan-

gheliei este în întregime o chestiune de a le propovădui oa-

menilor următoarele lucruri, ca adevăr din partea lui Dum-

nezeu, pe care toți oamenii sunt obligați să le creadă și pe

baza cărora să acționeze:

10 „Ce înseamnă, potrivit Scripturii, ca omul să fie asigurat de faptul că Hristos a murit pentru el, în mod specific? Nu este aceasta treapta cea mai înaltă a credin-

ței? Nu include aceasta un simțământ al dragostei spirituale a lui Dumnezeu care a fost revărsată în inimile noastre? Nu este aceasta culmea mângâierii apostolu-

lui (Romani 8:34) și profunzimea întregii lui siguranțe fericite (Galateni 2:20)?”

(1) toți oamenii sunt păcătoși și nu pot face nimic pentru

a se mântui de unii singuri, prin puterile lor;

(2) Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este un Mântuitor

perfect pentru păcătoși, chiar și pentru cei mai răi dintre

aceștia;

(3) Tatăl și Fiul au promis că toți cei ce se recunosc păcă-

toși și își pun credința în Hristos ca Mântuitor vor fi pri-

miți în favoarea Lui, niciunul nefiind respins, promisiune

care este „un adevăr infailibil, întemeiat pe suficiența

abundentă a jertfei lui Hristos în sine, care îi are în vedere

pe aceștia, mulți sau puțini”);

(4) Dumnezeu a făcut din pocăință și credință o datorie

pe care o cere din partea fiecărui om care aude Evanghe-

lia, omul primind porunca de a-și „încredința pe deplin

sufletul, cu seriozitate, în mâna lui Hristos, pe baza pro-

misiunii Evangheliei, considerându-L Mântuitorul atot-

suficient, care poate să îi elibereze și să îi mântuiască în

chip desăvârșit pe cei care vin la Dumnezeu prin El, care

este gata, capabil și dornic, datorită prețului și vredniciei

sângelui Său, ca și datorită suficienței răscumpărării Sale,

să mântuiască fiecare suflet care I se dedică necondiționat

în acest scop”.

Cu alte cuvinte, responsabilitatea predicatorului este

aceea de a-L prezenta pe Hristos: de a explica nevoia omului

de a-L avea pe Hristos, suficiența Lui în mântuire și oferta

Lui, prin promisiunile Sale ca Mântuitor al tuturor celor care

se întorc cu adevărat la El, apoi să arate pe cât de clar și com-

plet poate felul în care aceste adevăruri se aplică congrega-

ției care stă înaintea lui. El nu este chemat să spună și nici

cei ce îl aud să întrebe pentru cine a murit Hristos în mod

specific. „Nu există nimeni dintre cei chemați prin Evanghe-

lie care să întrebe de scopul și intenția lui Dumnezeu cu pri-

vire la un anumit obiect al morții lui Hristos, pentru că fie-

care este pe deplin asigurat de faptul că moartea Lui îi va fi

de ajutor aceluia care crede în El și I se supune”. După ce a

fost manifestată credința mântuitoare, „ține de credincios să

capete siguranța mântuirii lui, în măsura în care descoperă

în viața lui roada morții lui Hristos în el și față de el, ca și

roada bunăvoinței și a dragostei veșnice a lui Dumnezeu față

de el, prin faptul că Și-a trimis Fiul la moarte, așa încât

Acesta s-a jertfit pentru el în mod specific”. Totuși, această

siguranță nu vine niciodată înaintea credinței. Ceea ce Evan-

ghelia îi cere omului este pur și simplu să manifeste credință,

lucru care îi este poruncit de către Dumnezeu și care îi este

și promis deopotrivă.

Se cuvine să facem aici câteva comentarii legate de

ceea ce înseamnă predicarea Evangheliei.

a. O ofertă liberă a mântuirii.

În primul rând, ar trebui să observăm că vechea Evan-

ghelie a lui Owen nu conține o ofertă a mântuirii mai incom-

pletă și mai puțin liberă decât cea modernă. Ea prezintă fun-

damentele ample ale credinței (suficiența lui Hristos și pro-

misiunea lui Dumnezeu) ca și motivele solide în favoarea

credinței (nevoia păcătosului și porunca lui Dumnezeu, ceea

ce constituie în același timp invitația din partea Răscumpă-

rătorului). Noua evanghelie nu are nimic în plus, atunci când

susține o răscumpărare universală. Fără îndoială, vechea

Evanghelie nu lasă loc unei prezentări sentimentale și ieftine

a adevărurilor, care transformă îndurarea necondiționată a

lui Dumnezeu față de păcătoși într-un fel de inimă moale din

partea Lui, lucru care poate fi abuzat. În același timp, ea nici

nu face o prezentare degradantă a lui Hristos ca un Mântui-

tor neputincios, care Se regăsește sperând să fie ajutat să de-

pășească necredința omului, și nici nu se va complace în ape-

luri față de cei neconvertiți să Îi permită lui Hristos să îi

mântuiască, fiind motivați în acest gest de milă, ca nu cumva

El să rămână dezamăgit. Mântuitorul vrednic de milă și

Dumnezeul patetic al amvoanelor moderne sunt lucruri ne-

cunoscute pentru Evanghelia cea veche. Aceasta le spune oa-

menilor că ei au nevoie de Dumnezeu, dar nu că Dumnezeu

ar avea nevoie de ei, o minciună a vremurilor moderne. Ea

nu îi îndeamnă pe oameni să le fie milă de Hristos, ci îi

anunță de faptul că Hristos a manifestat milă față de ei, chiar

dacă mila și îndurarea ar fi ultimele lucruri pe care ei ar me-

rita să le primească din partea Lui. Evanghelia adevărată nu

pierde niciodată din vedere măreția lui Dumnezeu și puterea

suverană a lui Hristos, pe care Îl propovăduiește, motiv pen-

tru care ea respinge cu vehemență orice reprezentare a Lui

care ar putea să încețoșeze cu ceva atotputernicia Lui necon-

diționată. Înseamnă asta totuși că predicatorul vechii Evan-

ghelii este inhibat sau limitat în a-L oferi pe Hristos oameni-

lor și în a-i invita pe aceștia să Îl primească? Nicidecum. În

realitate, tocmai pentru că el recunoaște că mila lui Dumne-

zeu este suverană și necondiționată, predicatorul se află

într-o poziție care arată și mai mult oferta lui Hristos în pre-

dicarea lui decât o poate face propovăduitorul evangheliei

moderne, căci această ofertă, în ea însăși, este un lucru cu

mult mai minunat în principiile ei decât poate fi vreodată în

ochii acelora care consideră dragostea față de toți păcătoși

ca o necesitate a naturii lui Dumnezeu și care, de aceea, tre-

buie să se manifeste în mod obligatoriu.

Să te gândești că sfântul Creator, care n-a avut nevoie

niciodată de om ca să fie fericit, care ar fi putut pe bună

dreptate să pedepsească pe veci întreaga rasă decăzută a

omului, fără să manifeste îndurare față de ei, de fapt i-a ales

pe unii dintre ei spre răscumpărare! Și când te gândești că

singurul Lui Fiu a fost dornic să treacă prin moarte pentru

a-i mântui pe aceștia, și că acum, de pe scaunul Său de dom-

nie, El este gata să le vorbească oamenilor păcătoși, ofe-

rindu-le cuvintele Evangheliei, îndemnându-i să ia aminte la

porunca de a crede și de a se pocăi, și toate acestea sub forma

unei invitații pline de compasiune, așa încât să Își arate mila

față de ei, îndemnându-i să aleagă viața – aceste gânduri

sunt esența pe care se concentrează vechea Evanghelie,

atunci când este predicată. Aceste lucruri sunt minunate,

pentru că nimeni nu poate să abuzeze de ele.

Dar poate că cel mai minunat lucru dintre toate – cel

mai sfânt loc din tot ținutul curat al adevărului Evangheliei

– este invitația liberă pe care Domnul Isus Hristos o face în

mod repetat față de păcătoșii vinovați ca aceștia să vină la El

și să găsească odihnă pentru sufletele lor. Gloria acestor in-

vitații stă în faptul că un Împărat atotputernic li se dedică

acestora, la fel cum vedem gloria Hristosului înscăunat care

încă îi îndeamnă pe oameni.

Ține de gloria Evangheliei ca predicatorul să meargă

înaintea oamenilor ca un ambasador al lui Hristos, trimis

pentru a oferi invitația Împăratului în mod personal fiecărui

păcătos și invitându-l să se întoarcă la Dumnezeu ca să tră-

iască. Autorul dezvoltă această idee într-un pasaj adresat ce-

lor neconvertiți:

„Gândește-te la îndurarea infinită și la dragostea lui Hris-

tos manifestate în aceste invitații și chemări pe care ți le

face de a veni la El pentru a primi viața, eliberarea, mila,

harul, pacea și mântuirea veșnică. În Scriptură sunt rela-

tate nenumărate astfel de invitații și chemări, și toate

sunt pline de încurajările binecuvântate pe care înțelep-

ciunea divină le-a ales pentru a fi potrivite păcătoșilor

pierduți… În propovăduirea lor, Isus Hristos rămâne în

picioare înaintea păcătoșilor, chemându-i, invitându-i și

încurajându-i să vină la El.

Acesta este întrucâtva cuvântul pe care El ți-l transmite

acum: De ce să mori? De ce să pieri? De ce să nu ai milă

de sufletul tău? Poate inima ta să îndure sau mâna ta să

fie puternică în ziua mâniei, care se apropie?… Privește la

Mine, și fii mântuit! Vino la Mine, și te voi ușura de toate

păcatele tale, de toate întristările, temerile și poverile pe

care le ai, și voi da odihnă sufletului tău. Vino, te chem!

Lasă deoparte toate amânările, nu Mă mai ignora, căci

veșnicia stă la ușa ta… Nu Mă mai disprețui, așa încât mai

degrabă să alegi să pieri decât să accepți eliberarea pe

care ți-o ofer.

Acestea sunt lucrurile pe care Domnul Hristos le declară

continuu, pe care le propovăduiește, asupra cărora insistă

înaintea sufletelor păcătoșilor… El face acest lucru prin

predicarea Cuvântului, ca și cum ar fi aici, prezent înain-

tea ta, ca și cum ar sta în mijlocul nostru și i-ar vorbi per-

sonal fiecăruia dintre cei prezenți… El i-a rânduit pe pre-

dicatorii Evangheliei să vină înaintea ta și să te cheme în

Numele Lui, trimițând invitațiile care îți sunt oferite din

partea Lui” (2 Corinteni 5:19-20).11

Aceste invitații sunt universale. Hristos le adresează

păcătoșilor ca atare, și fiecare om, în măsura în care crede

că Dumnezeu are dreptate, este obligat să le trateze ca fiind

cuvintele lui Dumnezeu ce îi adresate personal, și să accepte

certitudinea absolută care le însoțește, care ne spune că toți

11 Works, I. 422.

cei care vin la Hristos vor fi primiți. Din nou, aceste invitații

sunt reale.

Hristos Se oferă în mod autentic tuturor celor ce aud

Evanghelia, iar El este cu adevărat un Mântuitor perfect pen-

tru toți cei ce își pun încrederea în El. Chestiunea ariei de cu-

prindere a ispășirii nu se ridică în predicarea evanghelistică,

mesajul ce trebuie prezentat fiind pur și simplu acesta – că

Hristos, Domnul suveran, care a murit pentru păcătoși, îi in-

vită necondiționat pe păcătoși să vină acum la El. Dumnezeu

le poruncește tuturor să se pocăiască și să creadă. Hristos le

promite viața și pacea tuturor celor care fac acest lucru.

Mai mult, aceste invitații sunt pline de îndurare. Oa-

menii le disprețuiesc și le resping, nefiind în vreo circum-

stanță vrednici de ele, și totuși Hristos le face în mod repetat.

El nu este nevoit să facă asta, dar Își manifestă îndurarea.

„Veniți la Mine… și Eu vă voi da odihnă”, rămân cuvintele

Lui adresate păcătosului, cuvinte care n-au fost niciodată re-

trase, ci trebuie predicate întotdeauna. Acela a cărui moarte

a împlinit mântuirea tuturor celor ce fac parte din poporul

Său trebuie propovăduit în orice loc ca Mântuitor perfect, și

toți oamenii trebuie invitați și îndemnați să creadă în El, ori-

cine ar fi și oricine ar fi fost. Evanghelia cea veche se bazează

pe aceste trei elemente.

Ideea că predicarea evanghelistică bazată pe aceste

principii este în mod necesar anemică și lipsită de inimă prin

comparație cu ceea ce arminienii pot avea este o supoziție

plină de ignoranță. Cei care studiază predicile unor slujitori

admirabili ai Evangheliei vechi, precum Bunyan (a cărui pre-

dicare Owen însuși a admirat-o mult), Whitefield sau Spur-

geon, vor descoperi că, în realitate, aceștia L-au înălțat pe

Mântuitorul și i-au îndemnat pe păcătoși să vină la El cu o

plinătate, căldură, intensitate și forță inegalabile în litera-

tura religioasă protestantă. Analizând predicarea acestora,

oricine poate descoperi că lucrul care a dat putere specială

predicării lor așa încât au copleșit audiențele cu o bucurie

zdrobitoare pentru inimă la vederea bogățiilor harului lui

Dumnezeu – și care încă trădează acea putere, trebuie să

spunem, chiar și în fața cititorilor altfel plictisiți ai lumii mo-

derne – a fost insistența lor pe realitatea biblică a harului

necondiționat. Ei știau că dimensiunile dragostei lui Dumne-

zeu nu sunt înțelese nici măcar pe jumătate atâta vreme cât

omul nu conștientizează că Dumnezeu nu era obligat să

mântuiască pe nimeni și nici să-Și dea Fiul la moarte, că

Hristos nu era obligat să ia asupra Lui condamnarea păcăto-

șilor, pentru a-i răscumpăra pe oameni, și că El nu este obli-

gat cu ceva să-i invite pe păcătoși fără deosebire. Orice fă-

râmă de har care izvorăște de la Dumnezeu vine în întregime

din planul Său necondiționat și neinfluențat de om. Cunos-

când aceste lucruri, ei au accentuat Evanghelia harului și

tocmai acest accent a făcut ca predicarea lor să fie emina-

mente evanghelistică și deosebită de orice altceva.

Alți evanghelici, având o teologie a harului mai super-

ficială, au pus accentul în predicarea Evangheliei pe nevoia

păcătosului de a fi iertat, de a avea pace sau putere, și pe

modalitatea în care acești oameni ar fi putut să fie convinși

să „se decidă pentru Hristos”. Nu cred că putem să negăm

faptul că predicarea lor a produs unele lucruri bune, căci

Dumnezeu poate folosi adevărul Lui, chiar și atunci (sau în

ciuda situațiilor) când este prezentat într-un mod imperfect

și amestecat cu eroare. Totuși, acest tip de evanghelizare

este întotdeauna expus criticii de a fi mult prea centrat pe

om și pietist.

De aceea, rămâne ca doar calviniștii și aceia, ca frații

Wesley, care alunecă în modalități calviniste de gândire ime-

diat ce încep o predică adresată celor neconvertiți, să predice

Evanghelia într-o modalitate care accentuează mai presus de

orice dragostea necondiționată, mila, îndelunga răbdare și

bunătatea infinită a Domnului Isus Hristos.

Fără îndoială, aceasta este cea mai edificatoare și mai

biblică modalitate de a predica Evanghelia, căci invitațiile

adresate păcătoșilor nu-L vor onora niciodată pe Dumnezeu,

nu-L vor înălța niciodată pe Hristos mai mult și nu vor avea

mai multă putere de a stârni și confirma credința decât

atunci când vor pune întreaga greutate pe puterea limitată

și necondiționată a îndurării din care aceasta decurge. Fără

îndoială, este evident că predicatorii vechii Evanghelii sunt

singurii a căror poziție le permite să onoreze cum se cuvine

revelația bunătății divine în oferirea necondiționată a lui

Hristos înaintea păcătoșilor.

b. Valori protectoare.

Apoi, în al doilea rând, vechea Evanghelie protejează

valorile pe care noua evanghelie le pierde. Am văzut anterior

faptul că noua evanghelie, prin a susține răscumpărarea uni-

versală și un plan mântuitor universal al lui Dumnezeu, în-

cearcă să se prezinte printr-un har ieftin și să ilustreze Cru-

cea prin a respinge faptul că Tatăl și Fiul sunt suverani în

mântuire, asigurându-ne că, după ce Dumnezeu și Hristos

au făcut tot ceea ce puteau sau ar fi vrut, în final depinde de

alegerea fiecărui om ca planul lui Dumnezeu în mântuirea

lui să se împlinească sau nu. Această gândire are două impli-

cații nefericite.

Prima implicație este că această gândire ne determină

să înțelegem greșit importanța și sensul invitaților pline de

har făcute de Hristos în Evanghelie, lucruri despre care am

vorbit deja. Noi ajungem astfel să le înțelegem nu ca pe niște

expresii ale îndelungii răbdări și ale bunătății unui Suveran

puternic, ci ca pe niște insistențe patetice, izvorâte dintr-o

dorință neputincioasă a Lui. Astfel, Domnul, care este așezat

pe scaunul de domnie al universului, este dintr-o dată meta-

morfozat într-un personaj slab, care bate înfrigurat la ușa

inimii omului, fără a avea puterea de a o deschide. Aceasta

este o dezonorare rușinoasă a imaginii lui Hristos din Noul

Testament.

Cea de-a doua implicație este fel de gravă, căci această

gândire respinge în realitate dependența noastră de Dumne-

zeu atunci când vine vorba de decizii vitale, ne scoate din

mâna Lui, spunându-ne că, la urma urmei, noi suntem ceea

ce păcatul ne-a învățat să credem că suntem – stăpânii vieți-

lor noastre, căpeteniile sufletelor noastre – și astfel submi-

nează însuși fundamentul relației religioase a omului cu Cel

ce este Creatorul Lui. De aceea, cu greu ne mai putem mira

atunci când vedem cum convertiții noii evanghelii sunt ade-

sea lipsiți de reverență și viață spirituală, căci aceasta este

tendința naturală a unei astfel de învățături.

Prin contrast, vechea Evanghelie vorbește foarte dife-

rit și are implicații contrastante cu noua. Pe de o parte,

atunci când prezintă nevoia omului după Hristos, ea accen-

tuează un lucru pe care noua evanghelie îl ignoră pur și sim-

plu – faptul că, în lipsa unei inimi noi, păcătoșii nu pot as-

culta de Evanghelie mai mult decât ar putea să asculte de

Lege. Pe de altă parte, atunci când proclamă puterea lui Hris-

tos în mântuire, ea Îl propovăduiește ca fiind Autorul și

Agentul de bază al convertirii, venind, prin Duhul Său Sfânt,

atunci când Evanghelia este predicată, spre înnoirea inimilor

oamenilor, atrăgându-i la Sine. În consecință, în aplicarea

mesajului, deși Evanghelia cea veche accentuează responsa-

bilitatea omului de a crede, ea spune deopotrivă că această

credință nu ține de puterea omului, nefiind meritorie ca ac-

țiune a omului, arătând că Dumnezeu este Cel care îi dă omu-

lui ceea ce tot El îi poruncește. Această Evanghelie anunță nu

doar că oamenii trebuie să vină la Hristos spre a fi mântuiți,

ci și că ei nu pot veni dacă Hristos Însuși nu îi atrage. Astfel,

ea se străduiește să distrugă încrederea păcătosului în sine,

să îl convingă de faptul că mântuirea lui este dincolo de pu-

terea sa, izolându-l astfel în dependență de harul glorios al

unui Dumnezeu și Mântuitor suveran, nu doar în ceea ce pri-

vește neprihănirea, ci și în ce privește credința lui.

De aceea, este improbabil ca un predicator al vechii

Evanghelii să fie fericit cu aplicarea acesteia sub forma unei

chemări ca păcătosul să se „decidă pentru Hristos”, potrivit

frazeologiei moderne. Pe de o parte, această expresie face

asocieri greșite. Ea sugerează imaginea unui vot la alegeri,

un act în care candidatul nu face mai mult decât să își pre-

zinte programul electoral, urmând ca decizia finală să fie în

mâna votantului. Totuși, noi nu Îl votăm pe Fiul lui Dumne-

zeu ca El să ocupe locul de Mântuitor al nostru, și El nu ră-

mâne pasiv în timp ce predicatorii fac campanie în Numele

Lui, încercând să strângă suport pentru cauza Lui. N-ar tre-

bui să ne gândim la evanghelizare ca și cum aceasta ar fi o

campanie electorală. Apoi, pe de altă parte, această expresie

încețoșează tocmai acel lucru care este esențial în pocăință

și credință – lepădarea eului de către păcătos atunci când

acesta se apropie personal de Hristos. Nu este deloc evident

faptul că a te decide pentru Hristos ar fi același lucru cu a

veni la El și a te odihni în El, cu a te întoarce de la păcat și

merite proprii. Acest lucru sună cu totul diferit, și sugerează

idei deficitare cu privire la ceea ce cere în realitate Evanghe-

lia din partea păcătosului. Aceasta nu este o expresie foarte

potrivită, indiferent din ce perspectivă am privi-o.

c. Cum ar trebui să predicăm?

La întrebarea – Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? -

vechea Evanghelie răspunde în felul următor: crede în Dom-

nul Isus Hristos.

La întrebarea ulterioară – Ce înseamnă să crezi în Dom-

nul Isus Hristos? – răspunsul vechii Evanghelii este acesta:

înseamnă să recunoști că ești un păcătos și să știi că Hristos

a murit pentru păcătoși, să abandonezi orice merit de sine,

orice încredere în persoana ta, și să schimbi vrăjmășia natu-

rală și răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu cu un spirit de

supunere recunoscătoare față de voia lui Hristos prin înnoi-

rea inimii, făcută de Duhul Sfânt.

La întrebarea care se pune ulterior – Cum o să ajung

să cred în Hristos și să mă pocăiesc, dacă nu am abilitatea

naturală de a face aceste lucruri? – Evanghelia biblică răs-

punde: privește la Hristos, vorbește-I lui Hristos, strigă după

Hristos, așa cum ești. Mărturisește-ți păcatul, nepocăința,

necredința, și abandonează-te în brațele îndurării Lui. Cere-

I să-ți dea o inimă nouă, să lucreze în tine pocăința adevărată

și credința fermă. Cere-I să îndepărteze de la tine inima ta

rea și necredincioasă, și să scrie legea Lui într-o inimă nouă,

așa încât să nu rătăcești niciodată de la El. Întoarce-te la El

și pune-ți încrederea în El cu toată puterea ta, rugându-L să-

ți dea harul să te întorci și să îți pui tot mai mult credința în

El. Folosește mijloacele harului, privind la Hristos și aștep-

tând ca El să te atragă tot mai mult, pe măsură ce te apropii

de El. Veghează, roagă-te, citește și ascultă Cuvântul lui

Dumnezeu, vino la închinare și părtășie alături de poporul

lui Dumnezeu, și continuă așa până când vei ști în sufletul

tău, dincolo de orice fel de îndoială, că ești cu adevărat o fi-

ință schimbată, un credincios pocăit și că inima nouă, pe care

ți-ai dorit-o, a fost pusă în interiorul tău. Accentul în aceste

sfaturi este pus pe nevoia de a te apropia de Hristos ca prim

pas, și de a face acest lucru direct.

„Nu lăsa conștiința să amâne, Nu visa că vei fi mai pregătit; Tot ce-ți cere El este De El nevoiaș să te știi”.

Astfel, nu amâna acest act de apropiere față de Hristos

până în momentul în care crezi că vei fi într-o situație mai

bună, ci mărturisește-ți cu onestitate răutatea și abando-

nează-te aici și acum înaintea lui Hristos, singurul care te

poate aduce într-o stare mai bună. Așteaptă ca El să facă lu-

mina Lui să răsară în sufletul tău, așa cum promite Scriptura

că va face. Fără această apropiere personală și directă de

Hristos, orice alt lucru nu înseamnă decât neascultare față

de Evanghelie. Iată care este atitudinea sufletului la care îi

cheamă Evanghelia cea veche pe cei ce o aud. „Cred, ajută

necredinței mele” (Marcu 9:24): acesta trebuie să fie strigă-

tul păcătoșilor convinși.

d. Hristos este activ și atotputernic.

Vechea Evanghelie este propovăduită cu încrederea

fermă că Hristosul pe care ea Îl propovăduiește, Hristosul

care este vorbitorul real atunci când sunt oferite invitațiile

biblice la credință, El nu așteaptă pasiv decizia omului atunci

când Cuvântul este propovăduit, ci devine activ cu puterea

Lui nelimitată, lucrând folosindu-Se de Cuvântul Lui pentru

a-i aduce pe cei din poporul Său la credința în El.

Predicarea noii evanghelii este adesea descrisă ca fiind

acea lucrare care îi aduce pe oameni la Hristos – ca și cum

doar oamenii sunt cei care se deplasează, în timp ce Hristos

rămâne nemișcat.

Dar sarcina predicării Evangheliei vechi ar putea fi

descrisă mai adecvat prin a-L aduce pe Hristos înaintea oa-

menilor, căci cei care o predică știu că, atunci când ei își fac

lucrarea de a-L prezenta pe Hristos, Mântuitorul atotputer-

nic pe care ei Îl propovăduiesc Își face lucrarea prin cuvintele

lor, vizitându-i pe păcătoși cu mântuirea, trezindu-i la cre-

dință și atrăgându-i la El cu îndurarea Lui.

Owen ne va învăța prin cartea lui să predicăm această

Evanghelie veche: Evanghelia harului suveran al lui Dumne-

zeu, manifestat în Hristos în calitate de Autor și Desăvârșitor

al credinței și mântuirii.

Doar aceasta este Evanghelia care poate fi predicată pe

baza principiilor prezentate în cartea lui Owen, iar cei care

au gustat din dulceața ei nu se vor mai regăsi căutând sau

umblând după o altă evanghelie.

În chestiunea credinței și a predicării Evangheliei, ca

în alte lucruri, cuvintele lui Ieremia pot să își vadă aplicarea:

„Așa vorbește Domnul: ‚Stați în drumuri, uitați-vă, și între-

bați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună:

umblați pe ea, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!’

Dar ei răspund: ‚Nu vrem să umblăm pe ele!’” (Ieremia 6:16).

Dacă, după ce vom fi citit cartea lui Owen, ne vom descoperi

debarasați de substitutul modern al Evangheliei, acest lucru

putea să nu fie, la urma urmei, ceva rău, nici pentru noi și

nici pentru Biserică.

Multe alte lucruri ar putea fi spuse, dar a insista sau a

merge mai departe ar însemna să trecem dincolo de limitele

unui eseu introductiv. Remarcile de până aici sunt gândite

pur și simplu pentru a arăta cât de important este pentru

momentul actual să citim cu atenție analiza făcută de Owen

asupra a ceea ce Biblia ne spune despre lucrarea mântuitoare

a lui Isus Hristos.

Îmi rămâne doar să adaug câteva remarci despre car-

tea aceasta. Ea a constituit din punct de vedere cronologic

cea de-a doua operă majoră a lui Owen, dar cea mai valo-

roasă dintre scrierile lui. Cartea care a precedat-o, A Display

of Arminianism, publicată în 1642, când Owen avea 26 de

ani, a fost o lucrare competentă, dar la nivelul unui ucenic,

mai degrabă de natura unei lucrări de cercetare.

Cartea de față este o analiză solidă, constituită din ex-

plicații detaliate și argumente clare, și ea cere din partea ci-

titorului atenție și studiu asiduu, așa cum a conștientizat

chiar și autorul. O lectură fugară a ei nu ne va fi de mare

folos. („Dacă ești asemenea multora din această vreme, unul

dintre cei care caută lucruri curioase sau se orientează după

titluri, și ajungi la provocări precum Cato în teatru, doar

pentru a ieși repede din scenă, atunci ți-ai trăit deja distrac-

ția. La revedere!”).

Owen a simțit totuși că avea dreptul să ceară din par-

tea cititorului aceste lucruri, căci cartea lui a fost rodul unei

munci asidue, o cercetare care i-a luat peste 7 ani din viață,

o aplecare asupra gândului lui Dumnezeu legat de aceste lu-

cruri, însoțită de o aplicare serioasă a tot ceea ce putea să

obțină, stând împotriva înțelepciunii omului din toate tim-

purile, înțelepciune care s-a manifestat în opoziție față de

adevărul Scripturii.

El a fost sigur că există o finalitate anume atașată scri-

erilor lui, că ele nu vor ajunge la groapa de gunoi a istoriei.

„Nu sunt cu totul pesimist în ceea ce privește succesul stră-

duințelor mele, ci sunt ferm convins că nu voi trăi să văd o

replică solidă dată aceste cărți.”12

Și istoria a dat dreptate optimismului lui.13

În final, voi spune câteva cuvinte despre stilul acestei

cărți. Este neîndoielnic faptul că Owen este greu de înțeles…

12 Owen indică în mai multe locuri din cartea lui că ar avea nevoie să scrie o altă

carte pentru a formula un răspuns complet împotriva gândirii răscumpărării universale, iar în acea carte să trateze „cealaltă parte a acestei controverse, care

privește cauza trimiterii lui Hristos”. De aceea, el s-a mulțumit să afirme că prin-cipala lui preocupare a fost să arate că „izvorul și cauza trimiterii lui Hristos de

către Dumnezeu țin de dragostea Lui infinită și veșnică pentru aleșii Lui, și doar pentru aceștia”. Împreună cu cealaltă carte, afirmațiile lui ar fi conținut „o expli-

care mai detaliată a scopului lui Dumnezeu alegere și respingere, demonstrând felul cum moartea lui Hristos a fost mijlocul pus deoparte și rânduit pentru mân-

tuirea aleșilor Lui, și arătând că El nu a suferit nimic pentru cei care, în sfatul Său veșnic, au fost lăsați să piară din cauza păcatelor lor”. De aceea, se pare că o

astfel de carte ar fi avut în intenție să „clarifice doctrina reprobării și chestiunea administrării providenței lui Dumnezeu față de cei care vor pieri și față de toate

acțiunile lor”, lucru pe care Owen l-a promis în scrisoarea atașată cărții lui, inti-tulată A Display of Arminianism (Works, x. 9), dar pe care el nu a mai scris-o

niciodată. Totuși, putem înțelege că el a concluzionat că nu mai era necesar să-

și lovească adversarul a doua oară. 13 Cartea lui Davenant, Duae Dissertations, una dintre încercările de a apăra răs-

cumpărarea universală în termenii lui Amyraldus, a văzut lumina tiparului după moar-tea autorului, în 1650. Owen nu a fost impresionat de aceasta și a scris:

„Îndrăznesc să spun că nu este necesar să demonstrez că fundamentul esențial al întregii lui discuții despre moartea lui Hristos, cu toate aspectele implicate, nu

se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu, și aș spune că multe argumente discutate în această carte intră în conflict unele cu altele și se anulează reciproc” (Works,

x. 433, 1650). Se pare că Baxter ar fi scris o replică oficială în apărarea răscum-părării universale, dar nu a publicat-o niciodată în timpul vieții lui, ci ea a văzut

lumina tiparului la mult timp după moartea sa, în anul 1894.

Totuși, eu am descoperit că cele mai grele pasaje ale lui

Owen pot fi mai ușor înțelese atunci când le citesc cu voce

tare...

Aș încheia prin a repeta că răsplata care vine din stu-

diul acestei lucrări a lui Owen merită toată străduința nece-

sară, și prin a face următoarele observații care să-l ghideze

pe cititor. (i) Este important să începeți cu cele câteva rân-

duri adresate cititorului, căci acolo autorul prezintă pe scurt

ceea ce dorește să facă și motivația lui. (ii) Este important să

citiți cartea lui în întregime, așa cum este gândită, nu să să-

riți la părțile a treia și a patra înainte de a stăpâni conținutul

primelor două părți, unde sunt așezate fundamentele biblice

ale poziției lui Owen. (iii) Este puțin probabil să înțelegeți pe

deplin puterea și coerența acestei opere impresionante la o

primă lectură. Lucrarea lui trebuie citită și re-citită pentru a

putea fi apreciată la adevărata ei valoare.

În mărturiile sfinților părinți, pe care Owen le atașează

acestei cărți, el îi citează pe Augustin și pe Prosper ca auto-

rități care susțin perspectiva sa asupra unei ispășirii speci-

fice și eficace. Chiar dacă acești părinți și-au susținut punctul

de vedere în opoziție față de pelagienii și semi-pelagienii din

zilele lor, ideea nu a survenit în această controversă cu care

numele lor sunt asociate. Ea nu fusese în niciun fel subiectul

vreunei controverse speciale și nici elementul cheie al pozi-

ției lor în dezbaterile polemice pe care le-au câștigat. Lucru-

rile s-au schimbat fundamental după exact 400 de ani, în

disputa care a avut loc între Hincmar și Gottschalc. Discuția

privitoare la aria de aplicare a ispășirii și-a făcut loc contu-

rându-se într-un mod foarte evident. Deciziile diferitelor

concilii, care au analizat principiile părților aflate în conflict,

pot fi consultate de către cititor fără opreliști. Aceeași con-

troversă și-a făcut loc din nou în Olanda, între gomariști și

arminieni, când Sinodul din Dort, într-unul dintre articolele

declarației sale, a condamnat doctrina ispășirii universale

susținută de remonstranți. Cameron, profesor de teologie la

Saumur, a lansat în discuție ultimul aspect, pe care Owen l-

a analizat în acest tratat. Perspectivele lui Cameron au fost

adoptate și răspândite cu mare abilitate de către doi dintre

ucenicii lui, Amyraut și Testard. Astfel, a apărut o nouă con-

troversă în anul 1634, care a agitat biserica din Franța vreme

de mulți ani. Amyraut a avut susținerea lui Daillé și Blondell,

dar a fost contrat de Rivet, Spanheim și Des Marets.

În ultimele două circumstanțe în care s-a reaprins în

bisericile reformate discuția legată de aria de aplicabilitate

ispășirii, a existat o deosebire esențială, foarte adesea tre-

cută cu vederea, între elementele speciale către care s-au în-

dreptat acele controverse, fiecare la rândul ei. Obiectivul ar-

ticolului legat de moartea lui Hristos, compus de Sinodul de

la Dort, a fost acela de a contraataca ideea că Hristos, prin

ispășirea Lui, ar fi obținut pentru Tatăl doar un drept plenar

și libertatea de a institui o nouă procedură față de toți oame-

nii, prin care ei să fie mântuiți sub condiția ascultării aces-

tora. Teologii de la Saumur nu doreau să accepte această idee

ca pe o reprezentare corectă a gândirii lor. Admițând faptul

că cei aleși sunt în mod infailibil asigurați prin bucuria mân-

tuirii prin planul lui Dumnezeu și moartea lui Hristos, ei au

susținut existența unui decret antecedent, prin care Dumne-

zeu este liber să le dea mântuirea tuturor oamenilor prin

Hristos, cu condiția ca aceștia să creadă în El. Astfel, sistemul

lor teologic a fost denumit universalism ipotetic. Diferența

esențială între aceasta și teoria arminiană strictă ține de si-

guranța absolută afirmată în prima în ceea ce privește recu-

perarea spirituală a celor aleși. Totuși, aceasta este de acord

cu atribuirea unui fel de universalitate a ispășirii și, susți-

nând-o, ea afirmă că, pe baza unei anumite condiții, care

poate fi împlinită de toți oamenii – în general constând din

ascultare, conform arminienilor, sau credință, conform teo-

logilor de la Saumur – toți oamenii au acces la beneficiile

morții lui Hristos. Pentru a aduce consecvență teoriei lui

Amyraut, credința trebuie să fie, într-un anumit sens, posibil

de exersat de toți oamenii, așa încât el a susținut doctrina

harului universal. În această privință, teoria lui diferă esen-

țialmente de doctrina ispășirii universale, așa cum este afir-

mată de teologii calviniști, care susțin necesitatea lucrării

speciale a harului pentru a putea exista și exersa credința.

Cititorii lui nu vor înțelege, din această explicație sumară, de

ce el insistă cu încăpățânare reiterând afirmații care resping

sistemul condițional sau teologia harului universal, potrivit

numelui care i s-a dat în discuțiile purtate pe această temă.

Acest sistem le părea plauzibil oamenilor, având între susți-

nătorii lui mulți învățați, fiind răspândit și prin bisericile din

străinătate, și părând că este adoptat și de More, sau Moore,

a cărui lucrare pe tema universalității harului fără plată al

lui Dumnezeu a făcut înconjurul lumii la acea vreme și care

este analizată în detaliu aici de către Owen.

Thomas Moore este descris de către Edwards, în lucra-

rea sa intitulată „Gangraena” (partea II, p. 86), ca „un mare

sectant, care a făcut multe rele în Lincolnshire, Norfolk și

Cambridgeshire; care a ajuns faimos și în Boston, Lynn, și

chiar în Olanda, și a fost urmat de mulți ucenici din loc în

loc”. Lucrarea lui, împărțită în patru volume, a fost publicată

în 1643, iar în același an a apărut o replică la aceasta scrisă

de Thomas Whitefield, „slujitor al Evangheliei la Great Yar-

mouth”. Orme remarca, în ceea ce privește lucrarea lui Mo-

ore și legătura cu Whitefield: „Fără a susține argumentația

acestei lucrări, nu am nicio ezitare în a spune că ea se dato-

rează talentelor intelectuale ale lui Whitefield, nu atâta evla-

viei sale”. Whitefield, la rândul său, a fost autorul unor alte

lucrări, precum: „Discovery of Seducers that Creep into Ho-

uses”, „On Baptism”, „A Discourse about the Precious Blood

and Sacrifice of Christ” etc.

În 1650, Horne, slujitor la Lynn în Norfolk, un om „de

o evlavie exemplară”, potrivit lui Palmer (Nonconf. Mem., III,

p. 6-7), și autor al mai multor lucrări, a publicat un răspuns

față de cartea lui Owen, sub titlul: „Ușa deschisă pentru

apropierea omului de Dumnezeu, sau o apărare a relatării

lui Dumnezeu privitoare la aria de aplicare a morții lui Hris-

tos, în răspuns față de Tratatul pe acel subiect al lui John

Owen”. Horne avea o reputație deosebită în ce privește cu-

noașterea limbilor orientale, iar „unele dintre remarcile și

interpretările date de el Scripturii”, după judecata lui Horne,

„erau nevrednice de atenția lui Owen”. Owen, totuși, în scri-

soarea lui atașată la lucrarea intitulată „Vindiciae Evangeli-

cae”, își exprima opinia că lucrarea lui Horne nu merită un

răspuns.

La doi ani după publicarea următoarei cărți, autorul ei

a trebuit să apere unele dintre perspectivele pe care le-a sus-

ținut în ea, de data aceasta împotriva unui adversar formi-

dabil. Richard Baxter, într-un apendice la lucrarea sa „Apho-

risms on Justification”, a abordat unele dintre perspectivele

lui Owen asupra răscumpărării. Acesta i-a răspuns printr-un

tratat care poate fi analizat după lucrarea de față. În discuți-

ile avute între aceștia, de ambele părți își face loc subtilitatea

teologică, așa încât probabil că cititorul ar fi dezinteresat de

ambele părți în ceea ce privește chestiunile generale ale dis-

putei dintre aceștia.

Poate fi necesar să precizăm clar ce opinie a susținut

Owen asupra subiectului ariei de aplicare a ispășirii. Toate

opiniile asupra acestui punct pot fi reduse la patru, dacă ne

gândim în termeni generali. Există câțiva care susțin că Hris-

tos a murit așa încât, în ultimă instanță, să asigure mântui-

rea tuturor oamenilor.

Există alții care susțin perspectiva condamnată de că-

tre Sinodul de la Dort, anume că, prin moartea lui Hristos,

Dumnezeu devine capabil să îi salveze pe toți sau pe nimeni,

cu condiția ascultării (credinței) din partea acestora.

Cea de-a treia perspectivă este susținută de cei care,

deși cred că Hristos a murit așa încât să asigure în mod in-

failibil salvarea celor aleși, ei subliniază că, atâta vreme cât

Hristos, prin ascultarea și suferințele Lui, ar fi făcut tot ceea

ce oamenii aveau obligația să facă, și ar fi suferit tot ceea ce

oamenii meritau să sufere, ispășirea Lui comportă deopo-

trivă un aspect general și unul special, în virtutea cărora

oferta Evangheliei poate fi aplicată în mod liber acestora.

În final, există aceia, printre care se numără și Owen,

care susțin o ispășire limitată sau specifică, o ispășire care

implică o legătură necesară între moartea lui Hristos și mân-

tuirea acelora pentru care El a murit, în timp ce efectul real

al ispășirii asupra celor pierduți este lăsat între lucrurile ne-

descoperite de Dumnezeu, cu excepția faptului că vinovăția

și pedeapsa lor cresc ca urmare a respingerii acelei îndurării

ce le este oferită prin Evanghelie. În lucrarea sa, intitulată

„History of Doctrines” (vol. II, p. 255), Hagenbach afirmă în

mod absolut bizar că, „în ce privește aria de cuprindere a

ispășirii, toate denominațiile, cu excepția calviniștilor, susțin

că Evanghelia a fost oferită tuturor”.

Ar fi greu de specificat care ar fi acei calviniști care ar

susține că mântuirea nu ar trebui oferită sau predicată tutu-

ror. De altfel, pare aproape lipsit de necesitate să menționăm

că nici măcar Owen, un calvinist al calviniștilor, nu a susți-

nut o astfel de idee. Dimpotrivă, printre calviniștii care aderă

la doctrina ispășirii limitate a existat un subiect de dezbatere

legat de această temă, dar nu s-a discutat dacă Evanghelia ar

trebui sau nu să fie oferită tuturor, ci pe ce bază ar trebui

predicată tuturor Evanghelia – pe baza simplei porunci a

Scripturii, sau pe baza suficienței intrinsece și infinite a is-

pășirii. Poate că acest punct nu a fost niciodată în mintea

autorului, dar el susține că „suficiența intrinsecă a morții lui

Hristos este temelia propovăduirii libere deopotrivă către

aleși și către reprobați”.

Printre edițiile publicate de-a lungul timpului, merită

menționată ediția tipărită în Edinburgh în 1755, sub coordo-

narea Rev. Adam Gib. Ea a fost tipărită cu mare grijă, fiind

acordată o atenție deosebită numerotării capitalelor și sub-

capitolelor, ca și introducerii unei analize valoroase a între-

gii lucrări, în prefața acesteia. Noi nu ne-am simțit liberi să

adoptăm numerotarea acestei ediții în toate privințele, așa

încât să oferim mai degrabă libertate textului original, lă-

sându-l să fie consecvent cu principiile celorlalte lucrări ale

autorului. Cu toate acestea, recunoaștem că ediția de față

este îmbunătățită datorită ediției Edinburgh, mai ales în ceea

ce privește notițele de subsol.

Editor - William H. Goold

c.1850-1853

Onorabile Domn,

Nu am atașat numele Dumneavoastră onorat acestui

tratat pentru a-l proteja sau pentru a mă folosi de demnita-

tea și onoarea Dumneavoastră. Fie ca această carte să stea în

picioare sau să cadă prin judecata oamenilor.

Caracterul Dumneavoastră este ceea ce a înnobilat cu

adevărat calitatea pe care o aveți, lucru care a deschis calea

ca familia Dumneavoastră să rămână înaintea posterității cu

o strălucire deosebită adăugată numărului urmașilor Dum-

neavoastră. Dacă am dorit să scriu această carte prin mine

însumi, incapacitatea mea de a face acest lucru într-un mod

acceptabil s-ar răsfrânge în mod inevitabil asupra lucrării,

care ar face-o inacceptabilă. Nu doresc, pe de altă parte, să

vă câștig favoarea în niciun fel prin ea. Ar fi cu mult sub

demnitatea lucrurilor deosebite pe care deja l-am primit de

14 Acest nobil este prezentat de Neal ca fiind „cel mai mare patron al puritanilor”.

El a fost amiral al flotei parlamentare, ajungând pe vapoarele aparținând regelui și, în decursul războiului, s-a folosit de ele împotriva intereselor regale. Owen

primise recomandarea de păstorire la Coggeshall din partea acestui nobil, al că-rui caracter neprihănit și plăcut a fost amintit adesea după moartea sa sub titlul

de Bunul Earl de Warwick – n.ed.

la Dumneavoastră. Sunt ferm hotărât să nu primesc din par-

tea fiilor oamenilor nicio altă cinste decât aceea prin care mă

voi achita de îndatoririle mele înaintea Stăpânului meu, Isus

Hristos. Toată cinstea vreau să fie a Lui.

Nu v-am adăugat numele aici din niciunul dintre aceste

motive, și din niciun alt motiv, nici datorită vreunei dorințe

de a vă dedica această carte, neavând în spate vreo pretenție

reală sau închipuită. Scopul este doar acela de a mă folosi de

această oportunitate pentru a mărturisi înaintea întregii

lumi răspunsul inimii mele față de onoarea pe care ați găsit

plăcere să mi-o acordați. Mi-ați oferit favoarea nemeritată și

nedorită de a deschide o ușă pe care mi-ați încredințat-o,

deschizând intrarea către acel loc unde am fost călăuzit prin

providența Celui Preaînalt să predic Evanghelia, și unde am

fost de folos poporului Lui. Îndrăznesc să spun că, prin harul

lui Dumnezeu, o mulțime de rugăciuni și mulțumiri se pot

face pentru Domnia voastră, lucruri pe care inima Dumnea-

voastră nu le va disprețui, o inimă care a învățat să-l prețu-

iască pe cel mai mărunt dintre cei ai lui Hristos, oricine ar fi

aceia. Aceste gânduri vin din partea unuia care este inferior

celui mai mărunt dintre toți sfinții lui Dumnezeu și nevred-

nic de numele la care subscrie totuși cu destul curaj, slujito-

rul Domniei voastre în slujba lui Isus Hristos,

JOHN OWEN

Dragul meu cititor,

Chiar dacă vrei să treci mai departe, aș vrea să te rog

să rămâi aici pentru puțin timp. Dacă ești asemenea multora

din această vreme, unul dintre cei care caută lucruri curioase

sau se orientează după titluri, și ajungi la provocări precum

Cato în teatru, doar pentru a ieși repede din scenă, atunci ți-

ai trăit deja distracția. La revedere! Dar dacă ești unul dintre

cei hotărâți să analizeze cu seriozitate cartea de față și care

dorește cu adevărat să aibă parte de satisfacție din Cuvântul

lui Dumnezeu și din rațiunea creștină asupra lucrurilor mă-

rețe pe care acesta le conține, atunci aș vrea să-ți spun câteva

cuvinte din pragul ușii. Există diferite lucruri care afectează

slujba noastră, pe care este posibil să nu le cunoști. De aceea,

nu voi risca să mă repet aici pentru a te necăji.

Tânjesc doar după permisiunea ta de a prefața această

lucrare cu rezultatele unora dintre concluziile după mai bine

de 7 ani de cercetare serioasă asupra gândului lui Dumnezeu

în aceste privințe. Sper că, pe baza învățăturii lui Hristos, ele

sunt întemeiate și călăuzite de Duhul Său. Voi include aici o

analiză serioasă a tuturor lucrurilor care, prin încăpățânarea

omului, au fost publicate de-a lungul timpului, în opoziție

față de adevăr. Aș dori ca cititorul să observe unele lucruri

legate de ideea centrală a cărții mele.

În primul rând, pretenția răscumpărării universale sau

generale nu poate să își atingă scopul de una singură. Dacă

este acceptată, atunci trebuie îndepărtată și învățătura pri-

vitoare la alegerea harului fără plată sau necondiționat. Acest

lucru trebuie să se petreacă, întrucât alegerea este sursa tu-

turor evenimentelor care rezultă și a tuturor scopurilor elec-

tive ale Celui Atotputernic, care nu depinde decât de buna Sa

plăcere și de voia Lui. Există unii care doresc să promoveze

ideea de har liber, etern electiv, dar dacă fac acest lucru, ei

demolează întreaga țesătură imaginară a răscumpărării ge-

nerale pe care au construit-o, în ceea ce privește roada sau

rezultatul ei profitabil.

Unii afirmă că există o hotărâre a alegerii „înainte de

moartea lui Hristos”. Ceea ce ei susțin în felul acesta este o

alegere de două feluri, a unora ca să fie fii, iar a altora ca

robi. Totuși, alegerea unora ca robi este ceea ce Scriptura

denumește reprobare15. Ea vorbește despre aceasta ca o con-

secință a respingerii și mâniei (Romani 9:11-13). A fi rob,

prin opoziție cu a avea libertatea de copil, este cel mai mare

blestem imaginabil (Geneza 9:25). Este oare aceasta alege-

rea biblică? Dincolo de acest aspect, dacă Hristos a murit

15 Reprobare – face referire la hotărârea lui Dumnezeu de a-i trece cu vederea pe

cei care nu sunt aleși spre mântuire.

pentru a-i aduce pe cei pentru care a murit la înfierea și moș-

tenirea copiilor lui Dumnezeu, atunci ce lucruri bune ar pu-

tea fi atribuite celor care au fost predestinați să fie doar robi?

Alții spun că există o hotărâre generală condiționată a

răscumpărării, care precedă alegerea. Aceștia susțin că ea este

primul scop electiv privitor la fiii oamenilor, și că ea depinde

doar de buna plăcere a lui Dumnezeu. Ei resping faptul că

vreun altul în afara celor aleși va fi părtaș morții lui Hristos

sau roadelor acesteia, indiferent dacă este vorba despre har

sau despre slavă. Dar care este scopul? La ce anume slujește

o răscumpărare generală, cu excepția situației când susține că

Dumnezeul cel atotputernic ar accepta vărsarea sângelui pre-

țios al preaiubitului Său Fiu pentru suflete nenumărate, că-

rora în final să nu le permită să beneficieze măcar de pe urma

unei picături din acest sânge? Și astfel, cu privire la acești oa-

meni, sângele Lui este vărsat în zadar, sau se varsă pentru ei

doar pentru a-i condamna cu atât mai mult.

Așadar, în acest izvor al harului necondiționat, acest

fundament al noului legământ, această infinitate a tuturor

dispensațiilor Evangheliei, acest pântece roditor al tuturor

îndurărilor etern elective, acest scop al lui Dumnezeu potri-

vit alegerii, trebuie să fie subiectul împotrivirii, diluării și

blasfemiei, așa încât imaginația oamenilor să nu mai pară a

fi nonsens. Toate gândurile Celui Preaînalt, care fac deose-

bire între oameni, trebuie să se potrivească străduințelor

auto-neprihănite ale acestor oameni. Aceasta este o jertfă a

lui Roman Belus,16 o orgie „sacră” adusă înaintea sufletului

îndelung deplâns al „sfântului” Pelagius.

În al doilea rând, voința liberă (care este personajul în-

drăgit și deformat al corupției naturale, acel Pallas,17 sau

imaginea de sine îndrăgită a minților întunecate) își des-

chide brațele pentru îmbrățișările ei adultere. Zarurile sunt

aruncate, iar Rubicon a trecut granița dincolo.18 Voința li-

beră înaintează prin a se opune harului condiționat și electiv

al lui Dumnezeu ca și cum ar fi singurul ei vrăjmaș de

moarte. Ea se prezintă ca o abilitate naturală aflată în orice

om și care îi conferă posibilitatea de a lua parte la îndurarea

generală, mascându-se sub numele de har necondiționat.

Acesta este harul necondiționat al universaliștilor, pe care

Scriptura îl denumește natura noastră blestemată și coruptă.

Nici nu poate fi altfel.

O răscumpărare generală fără o voință liberă nu este

decât o născocire împovărătoare. Meritul morții lui Hristos,

pentru ei, este asemenea unui parfum închis într-un borcan.

El n-are nicio valoare sau putere de a se aplica vreunui om,

în mod specific. El este așezat înaintea tuturor prin Evan-

ghelie, așa încât cei care întind mâna să îl ia și îl aplică fiin-

țelor lor prin propria putere, pot fi vindecați. Iată de ce acest

16 Numele latin pentru zeul semitic Baal – de asemenea Bacchus. 17 Pallas Athena – zeița greacă a înțelepciunii. 18 O limită care, atunci când este depășită, nu mai permite întoarcerea. Când Iu-lius Caesar a înfruntat autoritatea civilă și a trecut râul Rubicon cu armata lui,

în 49 î.d.Hr., a început un război civil.

idol al voinței libere a căpătat o stimă atât de mare și un preț

atât de deosebit în zilele noastre. Teoria răscumpărării ge-

nerale nu poate trăi fără aceasta.

Dacă ceea ce Scriptura afirmă este adevărat, anume că,

prin natura noastră, noi suntem „morți în greșeli și păcate”,

atunci nu mai rămâne nicio așchie să întrețină focul răscum-

părării generale. Așa cum este vița putredă pentru vin, tot

așa de ea nu mai poate fi agățată nici măcar o haină (Ezechiel

15:3). Veți vedea toate acestea analizate pe deplin în cartea

de față. Aici, însă, este ca și cum toate eforturile și încercările

babiloniene ale vechilor pelagieni, alături de mai recenții ar-

minieni, urmașii lor poleiți, ar fi blânde. Îți voi arăta urâciuni

mai mari ca acestea și descoperiri mai mari ale lucrurilor

care există în inimile oamenilor.

În dorința lor de a susține răscumpărarea universală,

unii au ajuns să respingă satisfacerea dreptății lui Dumnezeu

de către Hristos și vrednicia Lui, după cum teoria lor îi con-

duce în mod natural la aceasta. Nefiind capabili să dezlege

nodul voinței libere, să taie curajos acest nod gordian, ei au

ajuns până în punctul în care ambele capete ale funiei au de-

venit inutile. La întrebarea dacă Hristos a murit pentru toți

oamenii sau nu, ei răspund, „El n-a murit nici pentru toți și

nici pentru cineva în mod specific, așa încât să obțină viața

și mântuirea pentru acei oameni”. Dacă le ceri dovezi ale

acestei afirmații, ai putea mai degrabă să te aștepți la argu-

mentele lui Ahile. Fără îndoială, ceea ce vei auzi din gura lor

sunt cuvinte deosebite, dar deșarte, exprimări pompoase și

zgomote izvorâte din goliciune. Acesta este limbajul obișnuit

al oamenilor care nu știu despre ce vorbesc și nici ceea ce

gândesc. Aceștia sunt niște sărmane creaturi, ale căror su-

flete sunt puse la vânzare împodobindu-se cu măștile noută-

ților și vanității. În timp ce acești Ioabi te salută cu săruturile

harului ieftin, tu nu vezi sabia care se găsește în mâinile lor,

cu care te vor străpunge sub coasta a cincea, lovind în însăși

inima credinței și a mângâierii creștine.

Smerirea profundă a Răscumpărătorului nostru bine-

cuvântat constă dintr-o mulțime de lucruri: suportarea pe-

depsei pentru pacea noastră și pentru nelegiuirile noastre,

fiind făcut păcat și blestem, abandonat sub mânia și puterea

morții, obținând pentru noi răscumpărarea și iertarea păca-

telor, prin vărsarea sângelui Său, aducându-Se ca jertfă îna-

intea lui Dumnezeu pentru a face împăcare și obținând astfel

o ispășire, continuând această lucrare cu mijlocire în Sfânta

Sfintelor, alături de toate beneficiile care decurg din mijloci-

rea Lui.

Dacă este să ne luăm după universaliști, se pare că ni-

mic din toate acestea nu a adus în vreun fel pentru noi viață,

mântuire, sau iertarea păcatelor. Aceștia par să nu afirme

decât că noi nu suntem ceea ce Cuvântul Lui afirmă de fapt

că suntem – anume blestemați, vinovați, pângăriți, chiar

dacă încă nu aruncați în Iad. „Iuda, cu un săruți Îl vinzi tu pe

Fiul Omului?”

Această ultimă afirmație, anume că noi n-am fi bleste-

mați și corupți, atunci când este hrănită în minte de fantezi-

ile omului, deschide o ușă față de toate acele merite pretinse

ale sufletului omenesc, despre care unii spun că au meta-

morfozat Persoana și mijlocirea lui Hristos. Lucrarea Lui a

devenit astfel o lucrare imaginară de bunătate și dragoste

universală, comunicată din partea Creatorului către noua

creație. Nici fabulele lui Cerdon n-ar putea fi mai absurde.

Erodarea Scripturilor de către acel vierme pontic Marcion n-

ar putea să egaleze disprețul și batjocura care sunt aruncate

asupra lor de către acești impostori neputincioși. Ei își scu-

tesc descoperirile lor șoptite de cercetarea veridicității și își

înalță revelațiile dincolo de autoritatea lor. Unii nici măcar

nu se opresc aici. Raiul însăși pare să fie cu ușa spartă, așa

încât toți să poată intra în el. Plecând de la răscumpărarea

universală și trecând prin justificarea universală într-un le-

gământ general valabil, acești oameni au ajuns la o mântuire

universală, a cărei moștenire, odată cumpărată, nu poate fi

pierdută în vreun fel.

„Înainte, tineri bravi, în lauda harului liber,

Înconjurați-vă zăgazurile cu golfuri; și cupele fie-vă pline

În mâinile voastre: beți liber înainte, apoi chemați Nădejdea comună, răscumpărarea generală.”19

Nu mă interesează să mă împotrivesc motivațiilor

unor oameni cu astfel de convingeri. Ele sunt cu totul noi

19 Virg. Aen. 8:273, et seq.

pentru oamenii din această generație. Fiecare epocă este im-

plicată în descoperirea adevărului. Noi n-am ajuns la finalul

viciilor sau virtuților omenești. Întreaga lume a practicat ne-

legiuirea de mai bine de 5000 de ani, și totuși „aspice hoc

novum”, iată că această noutate ar putea să depășească

multe alte rele. Nu este de mirare, așadar, că auzim de astfel

de dezbateri, atâta vreme cât adevărul n-a fost descoperit pe

deplin. Totuși, ceva le poate fi revelat acelora care încă nu

consideră că și-au format convingerile pe deplin. Nu fi șocat

să-l descoperi pe Saul printre profeți, căci cine era tatăl lui?

Nu este oare Dumnezeu liber în acțiunile Sale? Sunt toate

profunzimile Scripturii, acolo unde până și elefanții pot

înota, explorate până la capătul lor? Dacă cineva ar putea să

observe progresul din ultimul secol în ce privește descoperi-

rea adevărurilor lui Dumnezeu, cu greu ar putea pretinde că

mai este ceva de descoperit.

Eu doresc doar să mă împotrivesc scărpinatului fante-

ziilor corupte, curajului minților întunecate, pornirilor car-

nale și deșarte, care inventează nimicuri constituie vanități

neimportante, amestecate cu o doză bună de blasfemie. Mă

împotrivesc în mod special acestora, având în vedere tenta-

ția din zilele noastre de a fi distrași de noutăți, într-un fel

sau altul. Unii sunt creduli, alții neglijenți, alții cad în eroare,

iar alții caută înadins erezia. Crește zilnic în mine suspiciu-

nea că mândria duhului, însoțită de niște planuri ca ale lui

Herostratus, de a-și asigura propria faimă,20 i-a împins pe

mulți să inventeze și să răspândească unele opinii frumoase,

dar veninoase. Aș mai putea să mă gândesc la faptul că

acesta este motivul pentru care ei se străduiesc să-și depă-

șească tovarășii în ingeniozitate și în noutatea fanteziilor pe

care le lansează. A fi un ucenic al altora este o îndeletnicire

prea josnică pentru unii ca ei, și acesta este motivul pentru

care auzim de proiectele lor disperate.

Ceea ce le atrage privirile sărmanelor suflete amăgite

trebuie să constituie în mod evident niște realizări glorioase,

dincolo de capacitatea de înțelegere a oamenilor și dincolo

de înțelepciunea lumii. Fie ca Marele Păstor al oilor, Domnul

nostru Isus Hristos, să îi aducă înapoi în turma Lui pe acești

sărmani rătăcitori! Teoriile lor sunt ca acea Elena fatală:21 o

iluzie inutilă, searbădă și înrobitoare, a cărei înscăunare n-a

adus decât lupte încrâncenate și urâte în bisericile lui Dum-

nezeu. Ea nu este decât o simplă Roma: un loc pustiu, mur-

dar, care nu poate fi împodobit decât atunci când întreaga

lume este furată și înșelată. Dar haideți să presupunem că

Hristos ar fi murit pentru toți. Dacă Dumnezeu, în planul Său

necondiționat, i-a ales pe unii să obțină viața și mântuirea,

și i-a trecut cu vederea pe alții, va fi de folos acest lucru doar

20 Se spune că în 356 î.d.Hr., pentru a-și asigura faima nemuritoare, Herostratus

a incendiat marele templu al Dianei (Artemis) din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. 21 Elena din Troia, a cărei frumusețe l-a sedus pe Paris și a dus la războiul troian.

celor aleși sau tuturor? Cu siguranță că planul lui Dumnezeu

va rămâne în picioare și El va face ce vrea. De aceea, fie ale-

gerea, așa cum spunea Huberus22 contrazicându-se aberant,

trebuie să fie universală, fie gândurile Celui Preaînalt depind

de voința liberă a omului. Dacă harul necondiționat al lui

Dumnezeu lucrează eficace în unii, dar nu în alții, atunci ar

putea acei alții, pe care harul atotputernic i-a trecut cu vede-

rea, să aibă parte de vreun beneficiu prin răscumpărarea

universală? Nu mai mult decât au avut parte egiptenii,

atunci când îngerul a trecut peste casele ale căror uși n-au

fost stropite cu sânge, lăsând moartea înapoia lor. Așadar,

harul necondiționat, puternic, trebuie să își abandoneze

vâsla, așa încât voința liberă, asemenea ambarcațiunilor lui

Alexandru care soseau în porturile romane, să poată să intre

galantă, fără a fi deranjată.

În lipsa voinței libere, întreg teritoriul răscumpărării

universale va suferi de foame. Fie ca doctrinele alegerii

eterne a lui Dumnezeu, a harului necondiționat al converti-

rii, a perseverenței și a consecințelor necesare ale acestora

să fie întărite, iar învățătura voinței libere să ajungă de râs.

Singurul folos sau consolare pe care doctrina voinței libere

îl are vine din ceea ce ea fură din suveranitatea și harul lui

Dumnezeu. Dar voi vorbi despre aceste lucruri ceva mai târ-

ziu.

22 Origen a spus că până și diavolii care au fost aleși vor fi mântuiți. În secolul al

XVI-lea, Puccius și Huberus au repetat aceste învățături.

Sunt formulate de obicei unele pretenții de către cei

care susțin ideea de răscumpărare generală. Cerându-ți

răbdarea, dragă cititor, vom analiza aceste lucruri pe scurt

aici, pentru a îndepărta orice prejudecată care ar putea să

stea în calea adevărului.

În primul rând, aceștia spun că gloria lui Dumnezeu

este înălțată mai mult printr-o răscumpărare generală. Ei

pretind că bunătatea și blândețea Lui față de oameni sunt

manifestate din abundență atunci când lărgim aria de apli-

care a răscumpărării. Astfel, harul Lui necondiționat, care

este restrâns de alții, este prezentat într-o lumină mai puter-

nică. Ei spun, cu alte cuvinte, că „toate lucrurile vor fi bune

atunci când Dumnezeu este mulțumit cu acea parte a gloriei

pe care noi înșine I-o atribuim”.

Monarhii acestui pământ consideră că este cea mai

mare dovadă a înțelepciunii lor atunci când favorurile lor

sună mai bine decât sunt în realitate, pentru a descrie cu un

glas mai puternic ceea ce ei au făcut cu o jumătate de mână.

Dar este oare acceptabil să mințim despre Dumnezeu prin a

extinde bunătatea Lui dincolo de granițele și limitele veșnic

rânduite de El în Cuvântul Lui? Poți să adaugi un centimetru

la statura ta mai degrabă decât a adăuga câtuși de puțină

glorie Celui Atotputernic, glorie pe care El să nu o pretindă.

În mare parte, acesta este felul în care natura coruptă a omu-

lui tratează toate aceste lucruri tainice, descoperindu-și în

felul acesta ticăloșia și zădărnicia.

Acești oameni spun că, dacă harul lui Dumnezeu le este

dat tuturor păcătoșilor, dacă harul Lui este fără plată, și dacă

El face ce dorește cu ceea ce este al Lui, atunci este foarte

bun acest lucru, căci El este plin de har și de îndurare. Dar

dacă Scriptura prezintă suveranitatea Lui și harul Lui electiv

necondiționat, potrivit cu alegerea, atunci El ar trebui să fie

monstruos, rău și înfricoșător. O astfel de mândrie este ali-

pită de firea noastră coruptă, care dorește să o apere.

Dacă noi căutăm să preamărim gloria lui Dumnezeu,

atunci haideți să vorbim limba Lui, altfel mai bine rămânem

tăcuți pe veci. Ceea ce este glorios în El este ceea ce El Însuși

Își atribuie. Invențiile noastre, oricât de splendide ar putea

părea în ochii noștri, sunt o abominație înaintea Lui, o încer-

care de a-L detrona din perfecțiunea Lui eternă și de a-L

transforma pentru a ajunge asemenea nouă.

Dumnezeu nu ar permite niciodată voinței ființelor

create să stabilească măsura gloriei Sale. Ascultarea Paradi-

sului a fost o ascultare reglementată.

Porunca lui Dumnezeu a fost temelia acceptării orică-

rei îndatoriri din momentul când El a creat o făptură care să

I se închine.

Până și păgânii știu că singura slujire acceptată de

Dumnezeu era aceea stabilită de El și singura glorie pe care

El o primește este aceea pe care El Însuși a revelat-o, așa

încât El să fie mulțumit și glorios în ea. De aceea, Epimenides

i-a sfătuit pe atenieni într-o vreme de pericol să jertfească

„lucrurile care sunt acceptabile înaintea Lui.”23 Acest lucru

a condus la ridicarea altarului pe care Pavel a observat in-

scripția „unui Dumnezeu necunoscut”. Socrates ne spune în

Plato24 că orice zeu va fi adorat „prin acele lucruri care sunt

cele mai plăcute lui”. În creștinism, Ieronim spune că este o

regulă că Dumnezeu ajunge dezonorat prin orice cinste care

Îi este atribuită dincolo de ceea ce El prescrie. Iar această

concluzie este extrasă din cea de-a doua poruncă.

Atunci când Îi atribuim lui Dumnezeu orice lucru care

nu este stabilit de El, ne facem un idol și transformăm ima-

ginația noastră în zei. Oamenii ar trebui să înceteze să cio-

plească gloria lui Dumnezeu prin principiile lor corupte și

prin convingerile lor stricate. Doar Cuvântul lui Dumnezeu

este arbitrul lucrurilor lui Dumnezeu.

Sper că această carte nu va prezenta nimic contrar des-

pre Dumnezeu și bunătatea Lui, lucruri care au fost desco-

perite între ruinele triste a ceea ce a fost cândva inocența

noastră.

Pe baza acestor lucruri, noi afirmăm că orice fel de

glorie a lui Dumnezeu pe care o răscumpărare generală pre-

tinde să o susțină, oricât de glorioasă ar părea pentru mințile

noastre sălbatice, este fără îndoială o floare crescută într-un

23 Laert. in Vit. Epimen. 24 Plato de Legib., lib. 7.

sol al păcatului, căci ea umbrește acea glorie în care Dumne-

zeu Își găsește plăcerea.

În al doilea rând, se pretinde că valoarea și prețul lu-

crării de satisfacere a dreptății lui Dumnezeu de către Hris-

tos sunt preamărite prin aplicarea acesteia tuturor oameni-

lor. Nu pot decât să cer atenția sinceră a cititorului cu privire

la ceea ce s-a spus mai devreme, și să-l rog să analizeze acest

subiect de importanță maximă. Dincolo de extinderea lucru-

rilor lui Dumnezeu peste limitele pe care El Însuși le-a stabi-

lit, meritul morții lui Hristos este furat prin aceasta de pute-

rea lui și demolat. El este deposedat de vreun sens, ca și cum

n-ar fi produs vreodată cel mai mic lucru bun pentru vreun

individ. Meritul lui Hristos constă în suficiența și vrednicia

Lui inerente, alături de acea obligație care, datorită ascultării

Lui până la moarte, apelează la dreptatea lui Dumnezeu în

vederea aplicării ei în cazul celor pentru care El a murit.

Acest lucru este dovedit pe deplin în cartea de față.

În al treilea rând, anumite versete ale Scripturii par să

susțină răscumpărarea universală. Termenii folosiți în

aceste pasaje par ambigui. Chiar dacă ei sunt figurativi și ne-

definiți, totuși par să indice o arie universală de cuprindere

a ispășirii. Acest lucru îi determină pe susținătorii universa-

lismului să celebreze. În privința acestei temelii aparent

scripturale, eu doresc doar ca, aici, cititorul să nu rămână

uimit așa de repede de pasajele care au fost colectate cu aten-

ție, în ultima vreme, în special de Thomas Moore, în cartea

sa, „Universality of Free Grace”, ca și cum simpla lor enume-

rare ar dovedi ideea universalității. Mai degrabă pregătiți-vă

să fiți uimiți de încrederea unora ca aceștia, care își pictează

peisajul în culori atât de vii, dar nu au pe terenul lor de bă-

tălie niciun soldat.

În ciuda tuturor pretențiilor lor, va deveni evident că

aceștia susțin întreaga structură a clădirii lor pe doar trei sau

patru pasaje ale Scripturii, precum 1 Timotei 2:5-6, Ioan

3:16-17, Evrei 2:9 și 1 Ioan 2:2. Ei se folosesc de aceste ver-

sete de care agață apoi haina ambiguității cu privire la două

sau trei cuvinte, despre care cad repede de acord că pot fi

înțelese în orice sens. Adversarii noștri n-au fost în stare să

prezinte nici măcar un singur pasaj în apărarea lor, care să

demonstreze că există o temelie clară împotriva răscumpă-

rării eficace doar a celor aleși. Voi analiza pe deplin cartea

lui Thomas Moore, și voi arăta cum este lipsită de argumente

valide.

În al patrulea rând, anumiți oameni păreau convinși de

faptul că opinia universaliștilor slujește la a prezenta mai

bine dragostea și harul fără plată al lui Dumnezeu. Ei fac ca

acea glorioasă expresie, „harul fără plată”, să fie singurul lu-

cru pe care se odihnește universalismul: „Dumnezeu îi iu-

bește pe toți la fel, L-a dat pe Hristos să moară pentru toți și

este gata să-i mântuiască pe toți, dacă aceștia se vor alipi de

El”. Noi vedem zilnic cum momeala acestei idei este înghițită

cu lăcomie de mulți oameni. Adevărul este că universalismul

distruge complet harul electiv necondiționat al lui Dumne-

zeu, în toate dispensațiile și manifestările lui. Este evident că

el se împotrivește harului necondiționat al alegerii, așa cum

am spus, și tot așa se potrivește însăși dragostei prin care

Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său. Harul necondiționat al

chemării eficace a lui Dumnezeu trebuie, de asemenea, să

facă loc liberei voințe a naturii omului, atât de îndrăgită de

aceștia. Fără îndoială, întreg legământul harului este anulat

de lepădarea generală a mâniei în universalism, mânie care

este cauzată de încălcarea legământului faptelor. Ce altceva

își imaginează acești oameni că le este dat acelor „toți” cu

care ei pretind că a fost făcut acest legământ? Cu siguranță

că ei nu și-au imaginat că mai există și un text precum Ioan

3:36. În ciuda faptului că ei se laudă cu harul fără plată, sunt

forțați să accepte că, în ciuda a tot ceea ce a produs moartea

lui Hristos, este posibil ca nimeni să nu fie mântuit vreodată.

Așadar, eu trag nădejdea că am dovedit clar că, dacă El n-ar

obține mai mult prin moartea Sa decât ceea ce omul Îi atri-

buie, atunci este complet imposibil ca vreun om să fie mân-

tuit.

În al cincilea rând, ideea răscumpărării universale pare

să aibă un avantaj prin faptul că prezintă o cale pregătită

pentru oamenii convinși de faptul că vor să scape de toate

îndoielile și anxietățile lor. Ea le oferă toată mângâierea po-

sibilă a morții lui Hristos înainte ca aceștia să simtă cu ade-

vărat puterea acelei morți care lucrează în interiorul lor. Ei

nu au nevoie de harul necondiționat care să le atragă eficace

inimile ca să-L primească pe Hristos în promisiunea Evan-

gheliei, și nici nu au nevoie să fie părtași în mod specific na-

turii Lui. Acestea nu sunt lucruri atractive pentru carne și

sânge. Unii se laudă cu faptul că, folosind această abordare

în evanghelizare, pot să obțină într-un ceas ceea ce anterior

au așteptat timp de șapte ani fără succes. Pentru a demola

această teorie seacă, voi demonstra că ea este mai degrabă

capabilă să amăgească mulțimi, folosindu-se de o înșelătorie

plauzibilă urechilor oamenilor. În realitate, ea subminează

însăși temeliile acelei mângâieri puternice și nestricăcioase

pe care Dumnezeu a arătat din abundență că dorește ca moș-

tenitorii promisiunii să o primească.

Aceste minciuni, și altele asemănătoare, constituie

pretențiile generale cu care se laudă promotorii răscumpă-

rării generale și cu care își promovează opiniile înaintea

emoțiilor unor oameni creduli. Ei se folosesc de acestea pen-

tru a-și croi o cale deschisă și ușoară în credința oamenilor,

pentru a-i determina să înghită și să digere acea otravă

amară care pândește pe fundul gropii lor. Cred că a fost po-

trivit să îi ofer cititorului o perspectivă sumară asupra aces-

tora, în introducere, pentru a trece de generalități, așa încât

să fie mai bine pregătit pentru a cântări toate aceste lucruri

cu atenție, într-o balanță echilibrată. Mai târziu, cititorul va

ajunge să se gândească la aceste lucruri, în care stă puterea

mare a adversarilor noștri. Mie doar îmi rămâne să-i ofer

cititorului un scurt gând privitor la motivațiile pentru care

am scris această carte, după care voi încheia partea intro-

ductivă.

În primul rând, aș vrea să te asigur de faptul că n-am

nicio dorință să beau din apele de la Meriba25 sau să fiu păr-

taș cu Ismael,26 să îmi ridic mâna împotriva altora sau să mă

las folosit de mâna altora, fiind provocat de alții. Niciodată

nu mă simt mai dezgustat de circumstanțele în care mă aflu

ca atunci când trebuie să mă confrunt cu nevoia de a mă im-

plica în controverse. Preocupările sufletului meu sunt mult

mai plăcute în apele Siloamului:27 „Cine, în adevăr, poate să

mănânce și să se bucure fără El?” (Eclesiastul 2:25).

Nu știu ce ar putea fi atractiv în a vizita, și cu atât mai

puțin în a rămâne în acest teritoriu al luptei și certurilor,

unde, așa cum spunea Tertulian despre Pontus, „niciun vânt

nu bate blând, ci totul este aspru și întețit.”28 Există puțină

plăcere în a umbla pe marginea prăpastiei când ai greutăți

neplăcute din toate părțile. Nu există nici liniște și nici pace

în aceste lucruri și pe aceste căi, ci numai disensiuni și lupte

continue.29 Până și cele mai puternice legături ale rudelor

celor mai apropiate sunt mult prea adesea frânte de astfel de

dispute. Mai degrabă aș fi hotărât să fug de toate bătăliile și

25 Adică să fie certăreț. 26 A crea dezbinări. 27 Care curge blând și îmbie sufletul. 28 Ad.Mar. 29 Ovid. Met. 2:79

luptele duse pe cuvinte și pe hârtie câte zile voi mai avea, cu

excepția a două situații: porunca din Iuda 3 de a ne „lupta

pentru credința, care a fost dată sfinților odată pentru tot-

deauna” și situația când adâncul sufletului meu mă împinge

să fac ceva pentru sufletele sărmane amăgite.

Așadar, ceea ce m-a împins și m-a motivat să scriu

această carte nu ține de vreun comportament de salaman-

dră30. Nici nu ține de dorința de a-mi arăta abilitățile prin

această carte, ca și cum aș fi fost cel mai calificat să o scriu.

Știu că, la fel ca în toate celelalte lucruri, eu sunt „cel mai

neînsemnat dintre toți sfinții” (Efeseni 3:8).

În ultima perioadă au existat penițe mai abile31 care au

analizat și rezolvat unele dintre aceste chestiuni. Unele din-

tre aceste scrieri au ajuns în mâinile mele, dar n-am apucat

să închei nimic scris de mâinile mele. M-am apucat să le ci-

tesc în urmă cu aproape 12 luni, și eram pe atunci pe deplin

mulțumit de faptul că acești autori răspunseseră unei părți

dintre lucrurile aduse în controversă, în special în ce privește

obiecțiile, dar am observat că n-au tratat toate aspectele. Am

observat că lucrurile care au stat la baza dezbaterii, precum

satisfacerea dreptății lui Dumnezeu, împăcarea și răscumpă-

rarea, au fost lăsate deoparte. Așadar, temelia discuției lip-

sea. A fost dintotdeauna dorința mea ca cineva să se ocupe

30 O referință la monstru mitic asemenea unei șopârle, care a trăit în foc pentru a-și stinge fierbințeala trupului. 31 Vindication of Redemption, de John Stalham; Rutherford, Christ Drawing Sinners.

de elementele esențiale ale dezbaterii și să extragă din Cu-

vântul lui Dumnezeu temelia întregii manifestări a dragostei

lui Dumnezeu față de aleșii Lui în Hristos Isus. Am sperat că

acești autori vor include în cărțile lor o analiză a promisiu-

nilor Evangheliei, care sunt toate roadele acelei dragoste

dumnezeiești, obținută pentru noi prin ștergerea păcatelor

și prin mijlocirea lui Isus Hristos. Plecând de la acestea, cred

că va deveni clar planul măreț al Sfintei Treimi binecuvân-

tate în această măreață lucrare de răscumpărare. De aseme-

nea, va ajunge să fie clar cât de zadarnic și neroditor este să

extindem această dragoste dincolo de limitele rânduite ei de

către principalii agenți implicați. Mi-am dorit foarte mult ca

argumentele care sunt aduse să confirme adevărul pe care îl

susținem și să se împotrivească erorilor doctrinare, întă-

rindu-i astfel pe cei slabi și convingându-i pe cei împotrivi-

tori. Învățătura legată de satisfacerea dreptății de către Hris-

tos, cea privitoare la vrednicia Lui și la împăcarea care re-

zultă din aceasta, sunt corect înțelese de puțini oameni și, în

ultima vreme, sunt respinse de tot mai mulți. Întrucât aceste

lucruri sunt strâns legate de răscumpărare, am dorit de ase-

menea să le văd clarificate, analizate și apărate competent.

După ce am așteptat un timp îndelungat, n-am găsit nicio

scriere care să răspundă acestor așteptări.

Privind la Acela care îi dă sămânță semănătorului și

care face toată lucrarea pentru noi, m-am angajat la lucrarea

pe care o așteptam de la altcineva. Mi-aș fi dorit mai degrabă

să o facă altul, nu eu. Acest lucru este cu atât mai adevărat

dacă mă uit la sârguința acelora care se împotrivesc adevă-

rului în zilele acestea.

Adăugați la toate acestea conferințele frecvente la care

am fost invitat pentru a dezbate aceste lucruri, răspândirea

zilnică în jurul meu a ideilor față de care mă împotrivesc aici,

zgomotul crescând al lor atunci când intră în scenă și devin

prevalente în alte locuri, avantajul pe care l-au câștigat prin

niște susținători militanți, și agitația diferiților prieteni emi-

nenți și învățați, și aveți astfel motivațiile care stau în spatele

acestei cărți. Ceea ce Domnul m-a făcut capabil să fac prin

această carte trebuie lăsat pe mâna altora care să o judece.

Nu sunt complet lipsit de speranță cu privire la succesul

acestei lucrări, dar sunt pe deplin convins de faptul că nu voi

trăi să văd o replică solidă dată ei.

Dacă încearcă cineva să smulgă câteva dintre ramuri,

să rupă ceva din rădăcinile și principiile întregului discurs,

îl voi lăsa să se bucure de înțelepciunea și cuceririle lui ima-

ginare. Dacă voi vedea pe cineva preocupându-se cu seriozi-

tate să dezbată această temă, și dacă voi trăi să îl văd argu-

mentând bine, mă voi angaja eu însumi, cu ajutorul Domnu-

lui, ca să fiu ori convertitul lor smerit, ori antagonistul lor

civilizat. În ceea ce a fost deja realizat prin mâna bună a

Domnului, sper că cei învățați pot să descopere ceva spre

mulțumirea lor, iar cei slabi spre întărirea și mângâierea lor.

În toate acestea, fie ca gloria să aparțină Aceluia care o me-

rită, al Cărui adevăr este descoperit aici de către cel mai ne-

vrednic lucrător din via Lui.

John Owen

1

Prin scopul morții lui Hristos înțelegem în primul rând

ceea ce au avut în intenție El și Tatăl, și, în al doilea rând,

ceea ce a fost împlinit și realizat efectiv prin ea. În ceea ce

privește aceste două lucruri, ne vom îndrepta atenția pe scurt

către expresiile folosite de Duhul Sfânt în Cuvântul lui Dum-

nezeu în identificarea acestuia.

În primul rând, vrei să știi care este scopul și care este

intenția cu care a venit Hristos în lume? Haideți să-L între-

băm pe Acela care cunoaște gândul Lui și toate tainele inimii

Tatălui Său. El ne va spune că „Fiul omului a venit să mân-

tuiască ce era pierdut” (Matei 18:11), pentru a-i recupera și

mântui pe sărmanii păcătoși pierduți.

Acesta este scopul și planul Lui, după cum este accen-

tuat din nou în Luca 19:10. Să-i întrebăm și pe apostolii Lui,

care cunoșteau gândul Lui, și vom vedea că ei dau același

răspuns. Așa spune Pavel în 1 Timotei 1:15: „adevărat și cu

totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: Hristos Isus

a venit în lume ca să îi mântuiască pe cei păcătoși”. Dar dacă

te întrebi cine sunt acești păcătoși către care se îndreaptă

această intenție și acest scop al harului, Hristos Însuși îți va

spune în Matei 20:28 că El a venit ca „să-Și dea viața ca răs-

cumpărare pentru mulți”.

În alte pasaje, acești păcătoși sunt denumiți credinci-

oși, fiind astfel deosebiți de lume. El „S-a dat pe Sine Însuși

pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău,

după voia Dumnezeului nostru și Tatăl” (Galateni 1:4). A fost

voința și intenția lui Dumnezeu, ca Hristos să Se dea pe Sine

la moarte pentru noi, ca să fim mântuiți, separați de lume.

Aceștia sunt cei ce compun Biserica Lui: „Hristos a iubit

Hristos și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după

ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăți-

șeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără

zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără pri-

hană” (Efeseni 5:25-27). Aceste ultime cuvinte exprimă de

asemenea însăși obiectivul și scopul lui Hristos prin jertfirea

Sa. El a procedat astfel pentru ca aceștia să poată fi potriviți

pentru a veni înaintea lui Dumnezeu și pentru a fi apropiați

de El. O afirmație asemănătoare este făcută în Tit 2:14: „El

S-a dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din

orice fărădelege, și să-Și curețe un norod care să fie al Lui,

plin de râvnă pentru fapte bune”. Iată că avem prezentate

clar intenția și planul lui Hristos și al Tatălui Său în această

măreață lucrare. Cunoaștem în ce a constat și către cine a

fost îndreptată, anume să ne mântuiască pe noi. Această lu-

crare a avut ca scop să ne elibereze din această lume rea, să

ne curețe și să ne spele, să ne facă sfinți, zeloși, roditori în

fapte bune, să ne facă acceptabili înaintea lui Dumnezeu și

să ne conducă la Dumnezeu. Prin El, noi „am intrat în

această stare de har, în care suntem” (Romani 5:2).

Efectul și rezultatul real al lucrării lui Hristos sunt

foarte clar manifestate în intenția Lui. Ceea ce a fost împlinit

și realizat prin moartea lui Isus Hristos, prin moartea Lui

sângeroasă și prin lucrarea Lui pe cruce, este clar exprimat

și foarte adesea în mod specific.

Dumnezeu ne împacă cu Sine prin îndepărtarea și uci-

derea vrăjmășiei care exista între noi și El. Cuvântul spune

că, „atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumne-

zeu, prin moartea Fiului Său” (Romani 5:10). „Dumnezeu era

în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în soco-

teală păcatele lor” (2 Corinteni 5:19). El ne-a „împăcat cu

Sine prin Isus Hristos” (v. 18).

Dacă vrei să știi cum a fost împlinită această împăcare,

apostolul îți va spune că „în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia

dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei

doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace;

și i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup,

prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia” (Efeseni 2:15-16),

așa încât „El este pacea noastră” (v. 14).

Hristos ne justifică prin a îndepărta vinovăția păcate-

lor noastre, obținând pe cruce ștergerea și iertarea lor. El ne

răscumpără de sub puterea păcatului, îndepărtând, prin cru-

cea Lui, blestemul și mânia care ne aparțin pe drept din ca-

uza acestora: „a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul

preasfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele

Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 9:12).

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, fă-

cându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13); „El a purtat

păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). Noi

toți am „păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu”,

dar suntem „socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său,

prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumne-

zeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele

Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui” (Ro-

mani 3:23-25). „În [El] ... avem răscumpărarea, prin sângele

Lui, iertarea păcatelor” (Coloseni. 1:14).

Duhul ne sfințește prin îndepărtarea necurăției și a

contaminării păcatelor noastre, înnoindu-ne după chipul lui

Dumnezeu, furnizându-ne și echipându-ne cu harurile Du-

hului sfințeniei. „Sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel ve-

cinic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu,

vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți

Dumnezeului cel viu” (Evrei 9:14). În fapt, „sângele lui Isus

Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7). El „a

făcut curățirea păcatelor [noastre]” (Evrei 1:3).

Pentru a „sfinți norodul cu însuși sângele Său, a păti-

mit dincolo de poartă” (Evrei 13:12).

Hristos „S-a dat pe Sine pentru ea [Biserică], ca s-o

sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cu-

vânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită,

fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă

și fără prihană” (Efeseni. 5:25-27).

Un lucru special printre harurile Duhului, „ni s-a dat

harul... să credem în El” (Filipeni 1:29); Dumnezeu „ne-a bi-

necuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în lo-

curile cerești, în Hristos” (Efeseni 1:3).

Noi suntem înfiați, primind astfel acea libertate evan-

ghelică și toate acele privilegii glorioase care le aparțin fiilor

lui Dumnezeu: „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din

femeie, născut sub Lege, ca să îi răscumpere pe cei ce erau

sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4-5).

Efectele morții lui Hristos nu se limitează la cele de

până acum. Ele nu ne părăsesc până când vom ajunge în ce-

ruri, până în slavă și în nemurire. Moștenirea noastră este o

„posesiune răscumpărată” (Efeseni 1:14, cf. KJV). „Și tocmai

de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca,

prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptu-

ite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemați, să capete

veșnica moștenire, care le-a fost făgăduită” (Evrei 9:15).

Esența tuturor acestora este că moartea și vărsarea sângelui

lui Hristos a produs și obținut în mod eficient răscumpăra-

rea veșnică pentru toți aceia cărora ea se aplică. Ea constă

din har aici și din slavă în viața de apoi.

Iată cum expresiile din Scriptură privitoare la obiecti-

vele și rezultatele morții lui Hristos sunt atât de clare, evi-

dente și complete, așa încât orice om le poate citi și le poate

înțelege. Dar trebuie să ne oprim aici: între toate lucrurile

din religia creștină, cu greu se poate găsi ceva mai intens pus

la îndoială cum este acest principiu aparent fundamental.

Vedem răspândindu-se în jurul nostru convingerea că Hris-

tos ar fi plătit o răscumpărare generală pentru toți, că El ar

fi murit pentru răscumpărarea oricui. El n-ar fi murit doar

pentru Biserica Sa, aleșii lui Dumnezeu, ci pentru toți cei ce

fac parte din posteritatea lui Adam. Maeștrii acestei opinii

văd foarte bine că, dacă acela este scopul morții lui Hristos

și efectele menționate sunt roadele imediate și produsele

acelei morți, atunci unul dintre următoarele două lucruri

constituie implicații necesare:

Fie, în primul rând, Dumnezeu și Hristos au eșuat să

realizeze ceea ce au avut în intenție, iar moartea lui Hristos

n-a constituit un mijloc potrivit pentru a ajunge la acel obi-

ectiv. A susține așa ceva pare blasfemiator la adresa înțelep-

ciunii, puterii și perfecțiunii lui Dumnezeu. De asemenea,

acest lucru este derogatoriu față de prețul și valoarea morții

lui Hristos.

Fie, a doua variantă, toți oamenii, întreaga posteritate

a lui Avraam, trebuie să fie mântuită, curățată, sfințită și glo-

rificată. Cu siguranță că avocații răscumpărării universale

nu vor putea susține aceasta, întrucât Scriptura și experiența

tristă a milioanelor de oameni nu vor permite o astfel de con-

cluzie. De aceea, pentru a îmbrăca ideile lor într-o culoare

acceptabilă, ei sunt nevoiți să respingă faptul că Hristos și

Dumnezeu au avut vreun scop obiectiv, specific sau absolut

în moartea sau vărsarea sângelui lui Isus Hristos. Ei trebuie

să respingă faptul că orice astfel de lucru ar fi fost obținut și

cumpărat în mod concret prin moartea Lui, așa cum am spus

mai devreme. Dimpotrivă, ei susțin că Dumnezeu n-a inten-

ționat nimic și n-a înfăptuit în realitate nimic prin Hristos.

Niciun beneficiu imediat nu rezultă pentru nimeni prin

moartea Lui, cu excepția a ceea ce este valabil pentru toți,

indiferent cât de blestemat și necredincios ar fi oricare om

aici, și cât de condamnat veșnic va fi în veșnicie. Niciun be-

neficiu nu survine până la momentul unui act al credinței, și

nimic nu este obținut de Hristos pentru astfel de persoane,

făcându-i diferiți de alții. Dacă Hristos ar fi obținut vreun

beneficiu pentru ei, de ce atunci n-ar avea parte cu toții de

acesta?

Dar această abordare mi se pare că afectează virtutea,

valoarea, roadele și efectele satisfacerii dreptății lui Dumne-

zeu de către Hristos, prin moartea Lui. Dincolo de aceasta,

ea servește ca bază și fundament al unor convingeri pericu-

loase, care nu aduc mângâiere spirituală și care sunt eronate.

De aceea, cu ajutorul Domnului, eu voi spune ceea ce Scrip-

tura susține atât cu privire la afirmațiile făcute de acești oa-

meni, cât și cu privire la argumentele formulate de ei. Doresc

ca Domnul să ne conducă în tot adevărul prin Duhul Său, să

ne dea înțelepciunea în toate lucrurile și, dacă cineva gân-

dește astfel, mă rog ca Domnul să-i descopere și lui adevărul.

2

Voi vorbi aici despre natura generală a unui scop sau

obiectiv, apoi voi face referire la anumite trăsături specifice

ale lui.

Scopul oricărui lucru constă din ceea ce agentul inten-

ționează să împlinească printr-o acțiune potrivită naturii lu-

crului avut în vedere. El constituie ceea ce oricine țintește și

plănuiește să împlinească. El este un lucru bun și de dorit

pentru acea persoană, având în vedere starea și condiția ei.

Astfel, scopul lui Noe atunci când a construit arca a fost acela

de a se proteja pe sine și pe alții. Potrivit voii lui Dumnezeu,

el a construit o arcă pentru a se proteja pe sine și familia sa

din calea potopului: „a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu”

(Geneza 6:22). Ceea ce agentul face sau folosește, în limitele

date de scopul pe care și l-a propus, este denumit mijloc sau

instrument. În cazul agenților care au libertate intelectuală,

aceste două lucruri, scopul și mijlocul, completează întreg

planul și motivațiile lucrării făcute. Eu doresc să le vorbesc

doar acelora care lucrează potrivit cu alegerea lor.

În felul acesta a acționat Absalom, care, intenționând

să organizeze o revoltă împotriva tatălui său și să obțină as-

tfel coroana și împărăția pentru sine, „și-a pregătit care și

cai, și cinci zeci de oameni care alergau înaintea lui” (2 Sa-

muel 15:1). Mai mult, folosindu-se de cuvinte atractive și de

șiretlicuri, Absalom „câștiga inima oamenilor lui Israel” (v.

6). El a pretins apoi că merge să aducă o jertfă la Hebron,

unde a pus la cale o conspirație puternică (v. 12). Toate aces-

tea au fost mijloacele de care el s-a folosit pentru a-și atinge

scopul.

Există o relație între scop și mijloace, manifestată prin

faptul că, în modalități diferite, ele ajung să fie cauze reci-

proce. Obiectivul este cauza primară și principală care dă

naștere la tot ce urmează. Altfel spus, tot ceea ce se face, se

face având în vedere acel obiectiv. Niciun agent nu trece la

acțiune fără a avea un scop în minte și, dacă n-ar fi fost ho-

tărât să producă un anumit efect, un anumit rezultat, n-ar

alege să facă un lucru în locul altuia.

Intenționând să producă un habitat comun, caracteri-

zat de unitate, și probabil să se asigure împotriva unui al do-

ilea potop, locuitorii lumii vechi au strigat: „Haidem! să ne

zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne

facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pă-

mântului” (Geneza 11:4). În primul rând, ei au stabilit obiec-

tivul și planul, apoi au hotărât care sunt mijloacele prin care

să împlinească acest obiectiv. Este clar că gândirea și metoda

de care se folosește un lucrător sau un agent înțelept, rațio-

nal, pe care le pune în aplicare conform unui plan de acțiune,

rezultă din obiectivul avut în vedere. Altfel spus, obiectivul

este avut în vedere de la începutul acțiunilor lui, atât în ceea

ce privește intenția, cât și în ceea ce privește metoda.

Așadar, mijloacele sunt toate acele lucruri folosite pen-

tru atingerea scopului propus, cum ar fi carnea pentru hrană,

vâslele dintr-un vapor pentru a parcurge distanța de pe mare,

sau legile pentru a păstra ordinea în societate. Ele constituie

cauza care țintește la acel obiectiv, într-un fel sau altul. Ele

există de dragul obiectivului, iar scopul acesta este motivat de

ele. Scopul le însoțește fie moralmente, fie în mod natural

atunci când devine rodul sau produsul acelor mijloace.

În primul rând, ele însoțesc scopul în sens moral. Când

acțiunea și scopul sunt măsurate și analizate cu privire la o

regulă morală sau o lege care este prescrisă acelui agent,

atunci mijloacele devin cauza meritorie a scopului. Dacă

Adam ar fi continuat în starea de inocență inițială și ar fi făcut

toate lucrurile potrivit cu legea care i-a fost dată, atunci sco-

pul atins prin ascultarea lui ar fi fost o viață binecuvântată

veșnic, la fel cum rezultatul oricărui act păcătos este moartea,

blestemul Legii.

În al doilea rând, când mijloacele sunt luate în conside-

rare doar în relația lor naturală, atunci ele devin cauza instru-

mentală eficace pentru acel scop sau rezultat. Astfel, Ioab,

având în intenție uciderea lui Abner, „l-a lovit acolo în pântece

și l-a omorât” (2 Samuel 3:27). Când Benaia, la porunca lui

Solomon, s-a aruncat asupra lui Șimei, rănile pe care i le-a

provocat au fost cauza eficace și instrumentală a morții aces-

tuia (1 Împărați 2:46). În această privință, nu există nicio di-

ferență între uciderea unui om nevinovat și execuția unui in-

fractor. Totuși, atunci când ne gândim la considerațiile mo-

rale, scopurile sau rezultatele lor constituie doar ceea ce acei

oameni merită cu privire la conformarea lor față de o regulă

morală. Astfel, există o diferență mare între ele.

Având în vedere ceea ce s-a spus, ca și stricăciunea și

perversitatea unora, pot exista două feluri de rezultate ale

obiectivelor sau acțiunilor oamenilor. În primul rând, există

acțiunea însăși (actul în sine) și, în al doilea rând, există lu-

crătorul (actorul sau agentul), cu intenția lui. Atunci când

mijloacele alese nu sunt potrivite pentru a ajunge la rezultat,

potrivit regulii pe care agentul o pune la lucru, atunci este

inevitabil ca el să țintească la ceva și să obțină cu totul al-

tceva, în ceea ce privește cel puțin moralitatea acțiunii. Așa

s-au petrecut lucrurile când Adam a fost atras în dorința lui

de a fi asemenea lui Dumnezeu. El a făcut din acea dorință

scopul lui. Pentru a o pune în aplicare, el a mâncat din fructul

oprit. Acel lucru a venit însoțit de o vinovăție la care el nu

țintise inițial. Dar, când agentul acționează corect, așa cum

ar trebui, și când țintește la un rezultat potrivit stării sale,

folosindu-se de mijloacele potrivite cu rezultatul țintit,

atunci ținta acelei acțiuni și intenția lucrătorului se supra-

pun.

Când Abel a intenționat să aducă închinare Domnului,

el a adus o jertfă prin credință, care a fost acceptabilă înain-

tea Domnului. Un om care dorește mântuirea prin Hristos,

se îndreaptă către acest obiectiv.

Singurul motiv al apariției acestei diversități între ac-

tor și acțiune stă în faptul că agenții secundari, asemenea

oamenilor, au un obiectiv sau rezultat atașat de către Dum-

nezeu acțiunilor lor. El le dă o regulă exterioară sau o lege

după care să acționeze. Această regulă urmărește întot-

deauna acțiunile lor, fie că ei doresc acest lucru, fie că nu.

Voia lui Dumnezeu și buna Lui plăcere constituie singura re-

gulă a tuturor acelor acțiuni care Îi aparțin. De aceea, numai

Dumnezeu poate să nu devieze niciodată în acțiunile Sale, și

numai El poate să atingă în mod precis obiectivele țintite,

căci doar în cazul Lui nu poate exista niciodată o situație în

care un anume rezultat să însoțească sau să survină acțiuni-

lor Lui, lucru pe care El să nu îl fi intenționat în mod precis.

Din nou, scopul fiecărui agent liber este fie ceea ce el

produce, fie ceea ce își dorește prin acel scop. Când un agent

construiește o casă pentru a o vinde sau închiria, ceea ce el

realizează este casa. Ceea ce îl determină să facă acest lucru

este dorința de câștig. Medicul îl vindecă pe pacient, și este

motivat la acest lucru de răsplata pe care o primește. Rezul-

tatul pe care l-a obținut Iuda Iscarioteanul prin faptul că a

mers la preoți, a negociat cu ei, apoi i-a condus pe soldați în

grădină și L-a sărutat pe Hristos, a fost trădarea Stăpânului

său. Dar motivația care a stat în spatele tuturor acțiunilor lui

a fost aceea de a obține 30 de arginți pentru sine: „Ce vreți

să-mi dați, și-L voi da în mâinile voastre?” (Matei 26:15). To-

tuși, scopul pentru care Dumnezeu L-a dat la moarte pe Hris-

tos a fost satisfacerea dreptății Sale – iar motivația care a

stat în spatele acesteia a fost în primul rând gloria Sa, și apoi

slava noastră împreună cu El.

Mijloacele pot fi de două feluri, după cum vom vedea

în cele ce urmează.

În primul rând, există mijloace cu adevărat bune în ele

însele, fără a ne gândi la vreun scop ulterior al acestora,

chiar dacă nu le considerăm ca atare atunci când le folosim

doar ca mijloace pentru atingerea unui scop imediat. Deseori

ni se pare respingător pentru natura mijloacelor să le consi-

derăm bune în ele însele. Studiul este cel mai nobil mod de

folosire a sufletului, dar dacă țintim să căpătăm înțelepciune

sau cunoaștere, noi considerăm studiul ca fiind bun doar

dacă ne conduce la acel rezultat. Altfel, el nu face decât să

„obosească trupul” (Eclesiastul 12:12).

În al doilea rând, există mijloace care n-au niciun bine

atașat lor, dacă sunt analizate în ele însele. Ele sunt bune

doar în măsura în care ne conduc la rezultatul pentru atin-

gerea căruia sunt alese. Ele își primesc toată bunătatea, lu-

cru care este o evaluare relativă, din ceea ce sunt rânduite a

face, chiar dacă ele însele nu sunt de dorit în niciun alt fel.

De exemplu, așa ar putea fi tăierea unui braț sau unui picior

pentru a-ți păstra viața, consumul unui medicament amar

de dragul sănătății, sau aruncarea peste bord a hranei în mij-

locul mării, pentru a preveni scufundarea vaporului. Vom

vorbi mai târziu despre natura morții lui Hristos în contextul

acestei discuții.

Odată ce am prezentat în general aceste lucruri, urmă-

toarea noastră sarcină trebuie să fie să le folosim în scopul

pe care îl avem în vedere în această carte. Vom face acest

lucru în ordine, prin a prezenta agentul care lucrează, mij-

loacele folosite și rezultatul la care se ajunge în marea lu-

crare a răscumpărării noastre. Acestea trei trebuie luate în

considerare distinct și în ordine, așa încât să putem înțelege

corect întreaga lucrare de răscumpărare.

3

Acest capitol analizează Agentul sau Autorul de bază al

lucrării răscumpărării noastre, lucrarea fiind în mod specific

atribuită persoanei Tatălui.

Agentul și Autorul de bază al acestei mărețe lucrări de

răscumpărare a noastră este binecuvântata Trinitate. Acest

lucru se petrece pentru că toate lucrările care aparțin Dum-

nezeirii în mod exterior sunt neîmpărțite. Ele aparțin în mod

legal fiecărei Persoane a Trinității, chiar dacă există o moda-

litate distinctă a subzistenței și ordinii în ea. Este adevărat

că au existat diferite alte cauze instrumentale în patima lui

Hristos, dar lucrarea nu poate fi atribuită în niciun sens

acestora – adică lui Iuda, Evreilor, Romanilor etc. În ceea ce

Îl privește pe Dumnezeu Tatăl, rezultatul străduințelor lor a

fost contrar propriilor lor intenții. În final, acestea nu au fă-

cut nimic altceva decât ceea ce „hotărâse mai dinainte mâna

Ta și sfatul Tău” (Faptele Apostolilor 4:28). În ceea ce Îl pri-

vește pe Hristos, ele au fost incapabile să obțină ceea ce au

intenționat, căci El Și-a dat viața de unul singur, și nimeni n-

a fost capabil să I-o ia (Ioan 10:17-18). Așadar, aceste cauze

instrumentale secundare trebuie excluse din analiza de față.

Scriptura ne prezintă acțiuni sau operațiuni specifice și va-

riate, care sunt atribuite în mod unic Persoanelor Sfintei

Treimi, Autorul întregii lucrări. Doar datorită faptului că

avem o minte care înțelege greu lucrurile va trebui să anali-

zăm separat implicarea fiecărei Persoane a Sfintei Treimi.

Vom face acest lucru, începând cu rolul atribuit Tatălui.

Există două acțiuni specifice în această lucrare de răs-

cumpărare prin sângele lui Isus Hristos, care pot fi atribuite

în mod adecvat Persoanei Tatălui. În primul rând, este vorba

despre trimiterea Fiului Său în lume cu acest scop. În doilea

rând, avem de-a face cu punerea asupra Lui a pedepsei afe-

rentă păcatelor noastre.

Tatăl iubește lumea și Îl trimite pe Fiul Său să moară:

El „L-a trimis pe Fiul Său în lume... ca lumea să fie mântuită

prin El” (Ioan 3:16-17). „Dumnezeu a osândit păcatul în firea

pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul

Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca po-

runca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:3-4). El „L-a

rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o

jertfă de ispășire” (Romani 3:25). „Când a venit împlinirea

vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,

născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege,

pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4-5).

Evanghelia după Ioan menționează în peste 20 de cir-

cumstanțe această trimitere a Fiului. Mântuitorul nostru Se

descrie ca Acela pe care „Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în

lume” (Ioan 10:36) și Îl identifică pe Tatăl ca, „Cel ce M-a

trimis” (5:37). Așadar, această acțiune a trimiterii este atri-

buită Tatălui, potrivit promisiunii Lui că El va „trimite un

Mântuitor și un Apărător, care să-i izbăvească” (Isaia 19:20)

și potrivit mărturiei Mântuitorului nostru: „De la început, n-

am vorbit în ascuns, de la obârșia acestor lucruri, am fost de

față. Și acum, Domnul Dumnezeu M-a trimis cu Duhul Său”

(Isaia 48:16). De aceea, Tatăl Însuși este denumit uneori

Mântuitorul nostru: „prin porunca lui Dumnezeu, Mântuito-

rul nostru” (1 Timotei 1:1). Este adevărat că unele traduceri

redau această frază prin „Dumnezeului și Mântuitorului nos-

tru”, dar interpunerea acelui termen, „kai”, și-a făcut loc fără

îndoială dintr-o înțelegere greșită că doar Hristos este denu-

mit Mântuitor. Expresia originală este aceeași care se gă-

sește în pasajul paralel din Tit 1:3: „după porunca lui Dum-

nezeu, Mântuitorul nostru”. Aici nu se mai găsește conjunc-

ția „kai”. De asemenea, același titlu Îi este atribuit și în alte

locuri, precum în Luca 1:47: „mi se bucură duhul în Dumne-

zeu, Mântuitorul meu”, și în 1 Timotei 4:10: „ne-am pus nă-

dejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor

oamenilor, și mai ales [adică, cf. NTR] al celor credincioși”.

Chiar dacă, în acest ultim pasaj, ea nu Îi este atribuită Tatălui

cu referire la răscumpărarea noastră de către Hristos, ea Îi

este atribuită în ceea ce privește mântuirea și păstrarea

noastră prin providența Lui. Vedeți de asemenea pasajele din

Tit 2:10, 3:4; Deuteronom 32:15; 1 Samuel 10:19; Psalmii

24:5, 25:5; Isaia 12:2, 40:10, 45:15; Ieremia 14:8; Mica 7:7 și

Habacuc 3:18. Majoritatea acestor pasaje se referă la trimi-

terea lui Hristos de către Tatăl. Această acțiune este împăr-

țită în trei lucruri separate, pe care le vom analiza în ordine:

Există o rânduire a slujbei de Mijlocitor, care se face cu

autoritate. Hristos a acceptat-o voluntar. El a slujit de bună-

voie rolul în cadrul căruia Tatăl a exercitat un fel de superi-

oritate prin rânduirea lui. Fiul, chiar dacă „avea chipul lui

Dumnezeu”, S-a smerit în această slujbă (Filipeni 2:6-8).

Această slujbă poate fi înțeleasă ca fiind constituită din două

părți:

În primul rând, există o rânduire intenționată a sfatu-

lui veșnic al Tatălui în ceea ce privește punerea deoparte a

Fiului Său întrupat pentru această slujbă. El I-a spus: „Tu

ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, și-Ți voi da nea-

murile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire”

(Psalmii 2:7-8) și „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe

vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale”, căci „Domnul a jurat, și

nu-I va părea rău: Tu ești preot în veac, în felul lui Melhi-

sedec” (Psalmii 110:1, 4). El L-a desemnat să fie „moștenitor

al tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2), „rânduit de Dumnezeu Ju-

decătorul celor vii și al celor morți” (Faptele Apostolilor

10:42). În acest sens, El a fost „cunoscut [rânduit, cf. KJV]

mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1:20) și „dovedit

(horizo) cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Romani 1:4),

„pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați”

(Romani 8:29). Această impunere a slujbei de Mijlocitor este

un act stabilit veșnic în gândul și voia lui Dumnezeu. Astfel,

ea nu poate fi pusă laolaltă cu alte acțiuni ale Lui, care sunt

toate temporare, și care s-au împlinit la vremea lor. Aceasta

este izvorul și fântâna tuturor celorlalte, așa cum spune Ia-

cov în Faptele Apostolilor 15:18: „Domnul, care face aceste

lucruri, și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie”. Totuși,

având în vedere în primul rând adevărul, nu atâta minuțio-

zitatea temporală, noi prezentăm lucrurile în această ordine.

Nu este neobișnuit să spunem că scopul este înțeles prin ceea

ce el produce, ca rezultate.

În al doilea rând, există inaugurarea reală a slujbei fă-

cute de Hristos. Acest lucru implică faptul că „toată judecata

a dat-o Fiului” (Ioan 5:22); „a făcut Domn și Hristos pe acest

Isus” (Faptele Apostolilor 2:36); „L-a rânduit peste toată

casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:1-6). Aceasta este „ungerea

Sfântului sfinților” (Daniel 9:24); Dumnezeu „L-a uns cu un

untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarășii Lui de

slujbă” (Psalmii 45:7). Punerea reală deoparte a lui Hristos

pentru această slujbă se face prin ungere, întrucât toate

acele lucruri sfinte care erau simboluri ale Lui, precum cor-

tul întâlnirii, altarul și toate celelalte lucruri au fost puse de-

oparte și consacrate prin ungere (Exod 30:25-28 etc.).

De asemenea, acestei inaugurări îi aparține mărturia

publică a nenumărați îngeri din ceruri, la nașterea Lui, și de-

clarată printr-unul dintre aceștia față de păstori. El spune:

„Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare

bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a

născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul” (Luca 2:10-

11). Acest mesaj a fost încheiat cu exaltarea triumfătoare a

oștirii cerești: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și

pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (v. 14). După

aceea, el a fost repetat de glasul coborât din gloria fără egal:

„Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea

Mea” (Matei 17:5; 2 Petru 1:7). Dacă aceste lucruri ar trebui

să fie deosebite și puse în ordine, atunci ele pot fi luate în

considerare în trei acțiuni separate, după cum voi explica

imediat.

În primul rând, Tatăl a făcut proclamarea glorioasă la

nașterea lui Hristos, când El „I-a pregătit un trup” (Evrei

10:5). El L-a adus în această lume pe întâiul Său născut spu-

nând: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (1:6), tri-

mițându-L să propovăduiască mesajul pe care l-am văzut

mai devreme.

În al doilea rând, el a trimis în mod vizibil Duhul, sub

forma unui porumbel, pentru a se așeza cu lumina Lui asu-

pra Fiului la momentul botezului (Matei 3:16).

Acesta a fost momentul când El a fost umplut de Duhul

pentru a împlini lucrarea și pentru a Se achita de slujba la

care fusese rânduit. Acest moment a fost însoțit de vocea

care L-a identificat din ceruri ca singurul Său Fiu preaiubit.

În al treilea rând, El a fost „încununat cu slavă și cin-

ste” la învierea Lui, la înălțare și la șederea Lui „la dreapta

Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:3). El L-a pus „pe Îm-

păratul Lui pe Sion, muntele Lui cel sfânt” (Psalmii 2:6),

când „Toată puterea I-a fost dată în cer și pe pământ” (Matei

28:18) și „toate îi sunt supuse” (Evrei 2:7-8). El a fost înălțat

mai presus de orice și I S-a „dat Numele, care este mai presus

de orice nume” (Filipeni 2:9-11). Dumnezeu a găsit plăcut să

rânduiască martori de tot felul: îngerii din ceruri (Luca 24:4,

Faptele Apostolilor 1:10); morții care au ieșit din morminte

(Matei 27:52); apostolii, printre cei vii (Faptele Apostolilor

2:32); alături de aceștia, au fost mai mult de 500 de frați,

față de care El Și-a făcut apariția într-o anumită circum-

stanță (1 Corinteni 15:6). Iată felul în care a fost inaugurată

în mod glorios slujirea Lui, Dumnezeu spunându-I: „,Este

prea puțin lucru să fii Robul Meu ca să ridici semințiile lui

Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, te pun

să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la mar-

ginile pământului” (Isaia 49:6).

Între aceste două acțiuni este întrepătrunsă o promisi-

une dublă din partea lui Dumnezeu. În primul rând, El îi dă-

ruiește poporului Său un Mijlocitor, un Mântuitor, conform

scopului Său mai dinainte revelat în Geneza 3:15: „Sămânța

femeii îi va zdrobi capul șarpelui” și „toiagul de domnie nu

se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre pici-

oarele lui, până va veni Șilo, și de El vor asculta popoarele”

(Geneza 49:10). De asemenea, El a prevestit acest lucru prin

multele jertfe, simboluri și profeții: „Prorocii, care au proro-

cit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mân-

tuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. Ei

cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere

Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte

patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate. Lor

le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spu-

neau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-

au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer

și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:10-12).

Pe de altă parte, vedem o promisiune de a aplica bene-

ficiile obținute prin acest Mântuitor, gândite pentru aceia

care vor crede în El. Ele trebuie date la împlinirea vremii,

conform promisiunilor anterioare. Tatăl i-a spus lui Avraam

că „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în [să-

mânța lui]” și el a fost justificat prin aceeași credință în pro-

misiune (Geneza 12:3, 15:6). Dar aceste binecuvântări sunt

legate în întregime de sfera lor de aplicare, sferă care a fost

aceeași atât înainte, cât și după lucrarea Sa concretă.

Cel de-al doilea act al Tatălui în trimiterea Fiului a fost

echiparea Lui cu plinătatea tuturor darurilor și a harurilor

care puteau fi în vreun fel necesare slujbei pe care El trebuia

să o facă, a lucrării pe care trebuia să o împlinească și a în-

sărcinării care o avea asupra casei lui Dumnezeu.

Fără îndoială, în Hristos s-au găsit o plinătate și o per-

fecțiune a tuturor trăsăturilor spirituale imaginabile.

În primul rând, a existat în El perfecțiunea atotsufici-

entă a Dumnezeirii Lui. El a fost egal cu Tatăl în ceea ce pri-

vește natura Sa divină, căci slava Sa era „slava singurului

născut din Tatăl” (Ioan 1:14). El măcar „că avea chipul lui

Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie de-

opotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6), fiind „tovarășul Dom-

nului oștirilor” (Zaharia 13:7). Din ceea ce ni se oferă în acea

apariție glorioasă din Isaia 6:3-4, vedem că serafimii au stri-

gat unul către altul spunând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Dom-

nul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui. Și se

zguduiau ușiorii ușii de glasul care răsuna, și casa s-a umplut

de fum”. Profetul, la rândul lui, a strigat: „L-am văzut cu

ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor” (6:5).

În ceea ce privește vedenia lui, apostolul spune: „Isaia

a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui, și a vorbit despre

El” (Ioan 12:41). De aceea, pentru o vreme, El S-a golit pe

Sine de gloria Sa când a fost „la înfățișare” sau în stare de

„rob... S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte” (Fi-

lipeni 2:7-8). El a lăsat deoparte gloria care însoțea Dumne-

zeirea Lui, la înfățișare exterioară apărând că nu are „nici

frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfăți-

șarea Lui n-avea nimic care să ne placă” (Isaia 53:2). Totuși,

noi nu consideram că El a fost golit de plinătatea Lui. Plină-

tatea Lui nu I-a fost transmisă, căci aparținea esenței Per-

soanei Sale, care provine veșnic din Persoana Tatălui Său.

Un al doilea aspect al plinătății lui Hristos este cel al

plinătății comunicate, transmise. Ea s-a găsit în El fiindu-I

dată de Tatăl Său, echipându-L în felul acesta pentru lucra-

rea și slujba Lui. El a fost și este „singurul Mijlocitor între

Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5).

Această plinătate se găsește în El nu ca urmare a faptului că

este „Domnul oștirilor”, ci fiindcă este „Emanuel, adică

Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23). Ea se găsește în El întrucât

„un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe

umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,

Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Aceasta este

o plinătate a harului. Ea nu ține de aceeași natură esențială

a Dumnezeirii, ci de ceea ce este normal și infuzat în umani-

tatea Sa, întrucât cele două persoane au fost unite într-una.

Chiar dacă nu este absolut infinită, după cum este cealaltă

natură, totuși ea este echipată cu toate perfecțiunile harului,

atât în ce privește părțile ei componente cât și în ce privește

gradul în care acestea se găsesc în El. Nu există vreun har

care să nu se găsească în Hristos. Orice lucru bun se află în

El, și aceasta într-un mod perfect, deplin. Așadar, orice era

necesar potrivit cerinței perfecțiunii harului, atât în ce pri-

vește felurile variate cât și lucrările potrivite ale acelui har,

ele s-au găsit în El în mod plenar. Această plinătate a harului

se găsește în Hristos ca urmare a providenței Tatălui, mani-

festată tocmai în acest scop și pentru a împlini lucrarea care

I-a fost atribuită. Chiar dacă nu este infinită într-un anumit

sens, această lucrare este fără limite în spațiu și timp. În

Hristos, perfecțiunea harului este asemănătoare luminii care

se găsește în razele soarelui și a apei care se găsește într-o

fântână vie, într-un izvor care nu poate seca niciodată.

El este „candela” din care „curge uleiul auriu prin con-

ductele de aur” (Zaharia 4:12, cf. KJV) și în tot ceea este al

Lui. El este „începutul, cel întâi născut dintre cei morți, pen-

tru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a

vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” (Coloseni 1:18-19).

Dumnezeu a făcut ca în El să fie „ascunse toate comorile în-

țelepciunii și ale științei” (Coloseni 2:3) și „în El locuiește

trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (somatikos), adică în

substanță sau persoană (v. 9). Acestea se petrec așa încât

aleșii „toți să primim har după har din plinătatea Lui” (Ioan

1:16, cf. KJV), într-o revărsare continuă. Astfel, atunci când

începe lucrarea de răscumpărare, El privește în primul rând

la aceste lucruri. El spune: „Duhul Domnului Dumnezeu este

peste Mine, căci Domnul M-a uns să le aduc vești bune celor

nenorociți: El M-a trimis să îi vindec pe cei cu inima zdro-

bită, să le vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război

izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului și o zi

de răzbunare a Dumnezeului nostru; să îi mângâi pe toți cei

întristați” (Isaia 61:1-2).

Hristos a fost „uns cu un untdelemn de bucurie” pe

care l-a avut „mai presus decât pe tovarășii Lui de slujbă”

(Psalmii 45:7); „este ca untdelemnul de preț, care, turnat pe

capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se po-

goară pe marginea veșmintelor lui” (Psalmii 133:2), așa încât

oricine este acoperit cu haina neprihănirii Lui să fie făcut

părtaș ei. „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de în-

țelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cu-

noștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2).

Iar acest Duh nu I-a fost dat în părți sau începuturi, așa

cum este în noi, porționat după măsura noastră și după gra-

dul nostru de sfințire. Dimpotrivă, El I-a fost dat în plinătate,

căci „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). As-

tfel, El n-a fost limitat în Hristos când a luat trup și a crescut

în vârstă, ca în Efeseni 4:13. Până în acel moment, Duhul S-

a manifestat în El în diverse grade, căci El „creștea în înțe-

lepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dum-

nezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52). La aceasta s-a adă-

ugat „toată puterea... în cer și pe pământ” (Matei 28:18) și

„putere peste orice făptură, ca să le dea viața veșnică tuturor

acelora, pe care I i-ai dat Tu” (Ioan 17:2). Am putea să discu-

tăm acest lucru în multe aspecte specifice, dar cred că este

suficient ceea ce am spus pentru a susține cel de-al doilea act

al lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său.

Cel de-al treilea act în această trimitere constă din in-

trarea în legământ cu Fiul Său. Acest legământ privește lu-

crarea ce trebuie făcută și rezultatul acesteia.

Există două părți în acest legământ, după cum ur-

mează:

În primul rând, Tatăl promite să-L protejeze și să-L

ajute pe Fiul în împlinirea perfectă a întregii lucrări la care

El a fost trimis, sau în orice lucru pe care trebuie să-l facă.

În vederea împlinirii acestei mărețe lucrări de răscumpă-

rare, Tatăl S-a angajat ca Fiului să nu-I lipsească niciun aju-

tor în încercările Sale. Lui nu-I va lipsi nicio putere în fața

împotrivirii, nicio încurajare în fața ispitelor, nicio mângâ-

iere puternică în mijlocul durerilor. Nu-I va lipsi nimic din

ceea ce este necesar în vreun fel pentru a-L purta prin toate

dificultățile către finalul atât de măreț al trimiterii. Pe baza

acestei promisiuni, Fiul ia asupra Lui această povară grea,

plină de necazuri și greutăți.

În ceea ce Îl privește pe Tatăl, înainte de acest angaja-

ment, El este conștient că această trimitere nu cere de la Fiul

nimic altceva decât să „devină un Mântuitor și să sufere

toată suferința poporului Lui” (Isaia 63:8-9, cf. KJV). Deși El

este „tovarășul Domnului oștirilor”, totuși El avea să îndure

„sabia” care a fost îndreptată împotriva Lui în calitate de

„Păstor” al oilor (Zaharia 13:7, cf. KJV); „a călcat în teasc...

[până când] sângele lor a țâșnit pe veșmintele Lui” (Isaia

63:2-3, cf. KJV). El avea să fie „zdrobit prin suferință... dar,

după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o să-

mânță de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va

propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui

și se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihă-

nit îi va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui

Dumnezeu, și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”

(Isaia 53). El avea să fie lipsit de mângâiere atât de mult încât

a ajuns să strige: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-

ai părăsit?” (Psalmii 22:1)

Nu este de mirare că, în ce privește lucrarea Fiului, Ta-

tăl a promis că „Mi-a făcut gura ca o sabie ascuțită, M-a aco-

perit cu umbra mâinii Lui; și M-a făcut o săgeată ascuțită,

M-a ascuns în tolba Lui cu săgeți, și Mi-a zis: Israele, Tu ești

Robul Meu, în care Mă voi slăvi” (Isaia 49:2-3). „Împărații

pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună

împotriva Domnului și împotriva Unsului Său... Totuși, Eu

L-am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt”

(Psalmii 2:2, 4, 6). Chiar dacă zidarii L-au lepădat, El avea să

devină „piatra din capul unghiului”, spre uimirea întregii

lumi (Psalmii 118:22, 23; Matei 21:42, Marcu 12:10, Luca

20:17, Faptele Apostolilor 4:11-12, 1 Petru 2:4). Fără îndoială,

El avea să „pună ca temelie în Sion o piatră, o piatră încer-

cată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, te-

melie puternică” (Isaia 28:16), așa încât „cine va cădea peste

piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va

cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21:44).

Acestea sunt lucrurile pe care s-a întemeiat încrederea

Mântuitorului nostru în cele mai mari încercări ale Sale. El

a fost asigurat de implicarea Tatălui Său în acest legământ

privitor la răscumpărarea omului, fiindu-I promis că Tatăl

nu-L va părăsi și nu-L va uita. El spune: „Mi-am dat spatele

înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi

smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scui-

pări” (Isaia 50:6).

Cu ce încredere, binecuvântate Mântuitor, ai trecut

prin toată această rușine și întristare! Iată: „Domnul Dum-

nezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am rușinat, de aceea Mi-am

făcut fața ca o cremene, știind că nu voi fi dat de rușine. Cel

ce Mă îndreptățește este aproape: ,Cine va vorbi împotriva

Mea? Să ne înfățișăm împreună!’ ,Cine este potrivnicul Meu?

Să înainteze spre Mine!’ Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută:

cine Mă va osândi? Într-adevăr, se prefac cu toții în zdrențe

ca o haină: molia îi va mânca” (v. 7-9). Cu această siguranță

a fost El dus ca „un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o

oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia

53:7), căci „când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri;

și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului

Judecător” (1 Petru 2:23). Așadar, temelia încrederii și sigu-

ranței Mântuitorului nostru în această lucrare și o motivație

puternică în a practica harurile pe care le-a primit în cele

mai mari suferințe a fost implicarea Tatălui în acest legă-

mânt prin ajutorarea și protejarea Fiului.

Cea de-a doua parte a acestui legământ constă din pro-

misiunea Tatălui privitoare la succes sau, altfel spus, la un

rezultat bun care să survină din toate suferințele Lui. El pro-

mite o realizare fericită a scopului acestei mărețe lucrări.

Dintre toate motivațiile, aceasta este considerația primară.

Ea este legată direct de lucrarea avută în vedere, dar nu ar fi

fost atât de clară fără aspectele anterioare. Orice I-ar fi pro-

mis Dumnezeu Fiului că va fi împlinit și realizat prin El, cu

siguranță că acesta era scopul primordial la care a țintit Fiul

prin întreaga Lui lucrare. El a gândit acest rezultat ca obiec-

tiv care I-a fost încredințat, și doar El putea și a pretins că

împlinește voia Tatălui Său. În Isaia 49, putem vedea acest

lucru ilustrat, ca și promisiunile care îl însoțesc:

„El zice: ,Este prea puțin lucru să fii Robul Meu ca să ridici

semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel.

De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci

mântuirea până la marginile pământului... Împărații vor

vedea lucrul acesta, și se vor scula, și voivozii se vor

arunca la pământ și se vor închina, din pricina Domnului,

care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care

Te-a ales.”

Și cu siguranță că El a împlinit acest angajament:

„La vremea îndurării Te voi asculta, și în ziua mântuirii

Te voi ajuta; Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ

cu poporul, să ridici țara, și să împarți moștenirile pusti-

ite; să spui prinșilor de război: ,Ieșiți!’ și celor ce sunt în

întuneric: ,Arătați-vă’. Ei vor paște pe drumuri și vor găsi

locuri de pășune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici

nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel

ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.

Voi preface toți munții Mei în drumuri, și drumurile Mele

vor fi bine croite. Iată-i că vin de departe, unii de la mia-

zănoapte și de la apus, iar alții din țara Sinim” (Isaia 49:6-

12).

Prin toate aceste expresii, Domnul Se dedică și Se im-

plică în mod evident și clar față de Fiul Său, așa încât El să

adune pentru Sine o Biserică glorioasă, formată din cei cre-

dincioși. El avea să îi adune dintre Evrei și dintre Neamuri,

din toată lumea. Aceștia aveau să fie aduși la El și cu sigu-

ranță hrăniți în pășunea Lui. Ei aveau să fie îngrijiți prin iz-

voarele vieții, prin toate izvoarele spirituale ale apei care

curge din Dumnezeu în Hristos, spre mântuirea lor veșnică.

Iată, așadar, la ce anume a țintit Mântuitorul nostru în ceea

ce privește promisiunea pe baza căreia Și-a însușit lucrarea.

Aceasta constă din strângerea împreună a fiilor lui Dumne-

zeu, aducerea lor la Dumnezeu, și transferul mântuirii veș-

nice în contul lor. Odată ce privim cu atenție la acest lucru,

vom renunța complet la orice teorie a unei răscumpărări ge-

nerale sau universale, așa cum va deveni tot mai clar de aici

încolo.

În capitolul 53 al aceleiași profeții, Domnul prezintă și

mai expres și punctual aceste promisiuni înaintea Fiului Său.

El ne asigură că, atunci când Își va „da viața ca jertfă pentru

păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, și

lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul

muncii sufletului Lui și se va înviora. Prin cunoștința Lui,

Robul Meu cel neprihănit îi va pune pe mulți oameni într-o

stare după voia lui Dumnezeu, și va lua asupra Lui povara

nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei

mari, și va împărți prada cu cei puternici” (v. 10-12). El avea

să vadă sămânța Lui prin acest legământ și să ridice o să-

mânță spirituală pentru Dumnezeu. Ei aveau să fie un popor

credincios, să dăinuie și să fie păstrați de-a lungul tuturor

generațiilor. Nu pot înțelege cum poate fi acest lucru consec-

vent cu ideea celor care afirmă că „moartea lui Hristos ar fi

putut să-și aibă efectul culminant și deplin, și totuși nimeni

să nu fie mântuit”. Cu toate acestea, sunt unii care au afirmat

curajos acest lucru. Toți cei care susțin răscumpărarea uni-

versală afirmă, în mod tacit, că vor să facă din rezultatele

adecvate și din efectele morții lui Hristos ceea ce ei își pro-

pun.

„Plăcerea Domnului” a fost aceea de a „prospera în

mâna Lui”. Iată ce este declarat în Evrei 2:10 prin expresia

„să ducă pe mulți fii la slavă”, căci „Dumnezeu L-a trimis în

lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan

4:9). Promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut Fiului în le-

gământul lor și, în consecință, obiectivul și intenția Lui, sunt

manifestate cel mai clar în rugăciunea pe care Mântuitorul

nostru o face la împlinirea lucrării pentru care a fost trimis.

Evident că acestea nu au fost nimic mai mult și nici mai ni-

mic mai puțin decât ceea ce Dumnezeu Se angajase să facă.

El spune: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucra-

rea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Iar acum, ce

anume cere El după manifestarea gloriei Sale veșnice, de

care S-a golit pentru o vreme (v. 5)? Este clar că El cere o

alăturare deplină a dragostei lui Dumnezeu și a roadelor ace-

lei iubiri asupra tuturor aleșilor Săi, în credință, sfințire și

slavă. Dumnezeu I-a dat pe aceștia lui Hristos, iar El i-a sfin-

țit pentru a fi o jertfă înaintea Lui, rugându-se pentru sfinți-

rea lor în Ioan 17:17-19. El cere păstrarea lor în pace, părtășia

lor reciprocă și unirea lor cu Dumnezeu. Versetele 20 și 21

ne spun: „și mă rog nu numai pentru ei (adică apostolii Lui),

ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă

rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în

Tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că

Tu M-ai trimis”. Apoi, în final, El cere glorificarea lor, în ver-

setul 24: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună

cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea,

slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu”.

Aceste afirmații sunt fără îndoială întemeiate pe pro-

misiunile citate anterior, care I-au fost făcute Fiului de către

Tatăl. În toate acestea, nu există nici măcar un singur cuvânt

care să ne arate că ele sunt aplicate tuturor oamenilor. Dim-

potrivă, contrariul este exprimat în mod categoric: „Nu Mă

rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan

17:9). Ar trebui să observăm cu atenție că promisiunea lui

Dumnezeu față de Fiul Său și cererea Fiului față de Tatăl sunt

îndreptate amândouă către acest rezultat unic – de a-i aduce

pe fii la Dumnezeu.

Cel de-al doilea act constă din așezarea pedepsei pen-

tru păcat asupra Fiului. De-a lungul Scripturii, acest act Îi

este atribuit Tatălui: „Scoală-te, sabie, asupra Păstorului

Meu, și asupra Omului care îmi este Tovarăș! zice Domnul

oștirilor. Lovește-L pe Păstor, și se vor risipi oile! Și Îmi voi

întoarce mâna spre cei mici” (Zaharia 13:7). Ceea ce este pre-

zentat aici printr-o exprimare imperativă, ca o poruncă, este

prezentat într-un mod indicativ în Evanghelie. „Voi bate Păs-

torul, și oile turmei vor fi risipite” (Matei 26:31). „El suferin-

țele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra

Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, și

smerit... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noas-

tră a tuturor... Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin

suferință” (Isaia 53:4, 6, 10). „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun

păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim [făcuți]

neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). În am-

bele pasaje se vorbește despre același lucru și despre același

subiect, după cum afirmă și contrastul între faptul că El a

fost făcut păcat și faptul că El a fost făcut neprihănire pentru

noi. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat”, adică pe Acela care

nu merita nicio pedeapsă, „El L-a făcut păcat pentru noi” sau

I-a dat pedeapsa cauzată de păcat. Altfel spus, în cel de-al

doilea caz, păcatul poate fi înțeles prin ideea că El a fost o

jertfă spre expiația32 păcatului (hamartia). Acesta cores-

punde termenului chattath din Vechiul Testament, care are

sensul de păcat sau jertfă pentru păcat.

Iar Domnul Dumnezeu a făcut aceasta, căci nici Irod,

nici Ponțiu Pilat, nici Neamurile și nici cei din Israel n-au fă-

cut nimic altceva decât ceea ce „hotărâse mai dinainte mâna

Ta și sfatul Tău” (Faptele Apostolilor 4:27-28). Aceasta este

sursa adevărată a marelui zbucium al Mântuitorului nostru

în confruntarea Sa finală cu mânia Tatălui Său, și al acelei

poveri pe care Tatăl a pus-o asupra Lui în mod direct. Când

nu exista nicio mână sau instrument exterior care să pară că

Îi cauzează vreo suferință sau chin groaznic, El a „început să

32 expiație – plata unei datorii în vederea stingerii unui conflict.

Se întristeze și să se mâhnească foarte tare” (Matei 26:37-

38). Când El era în grădină alături de trei dintre cei mai buni

apostoli ai Săi, înainte ca trădătorul sau vreunul dintre com-

plicii Lui să-și facă apariția, El era „înspăimântat și foarte

mâhnit” (cf. Marcu 14:33). Acela a fost momentul în „care,

în zilele vieții Sale pământești, a făcut rugăciuni și cereri cu

strigăte mari și cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească

de la moarte, fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui” (Evrei

5:7). Această stare a Lui este descrisă de evanghelistul Luca

în 22:43-44: „Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L

întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să

Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște pi-

cături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. Cu siguranță

că încercarea puternică prin care El a trecut, venind direct

de la Tatăl Său, era una strașnică. După aceea, Îl vedem su-

punându-Se cu blândețe și voluntar tuturor cruzimilor oa-

menilor, ca și violenței acestora asupra trupului Său, fără a

manifesta vreun regret sau vreun duh tulburat, până când,

pe Calvar, confruntarea Sa cu Tatăl este reînnoită, unde El

strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai

părăsit?”

Acest lucru va fi vrednic de observațiile noastre, așa

încât să putem ști cu cine a avut Mântuitorul nostru să Se

confrunte în final, și prin ce anume a trecut El pentru păcă-

toși. De asemenea, studiul acestei teme ne va oferi ceva lu-

mină cu privire la întrebarea esențială pe care o tratăm aici,

anume pentru cine a suportat El toate acestea. Suferințele

Lui nu au constat doar din pedepsele și durerile trupești sau

din efectele acestora asupra sufletului Său. Ceea ce El a tre-

buit să suporte pentru noi a fost nimic altceva decât bleste-

mul Legii lui Dumnezeu. El ne-a eliberat de acel blestem „fă-

cându-Se blestem” (Galateni 3:13). Acest blestem a conținut

în el toată pedeapsa asociată păcatului, fie în severitatea

dreptății lui Dumnezeu, fie potrivit cerințelor acelei legi di-

vine, care cerea ascultarea. Este adevărat că blestemul Legii

afectează omul doar temporar prin moartea fizică. Acest lu-

cru se datorează faptului că Legea era considerată un instru-

ment al guvernării ebraice, și a slujit acelei dispensații.

Totuși, este o nebunie să credem că blestemul Legii se

limitează la aceasta, pentru că ea este standard universal al

ascultării, fiind simbol al legământului dintre Dumnezeu și

om. Prin moartea Lui pentru noi, Hristos nu doar că a avut

în vedere binele nostru, ci El a și murit în mod direct, în locul

nostru. Pedeapsa asociată păcatului nostru și mustrarea ca

urmare a căreia putem avea pace au fost îndreptate către El.

Pedeapsa a fost constituită din durerile mormântului, în na-

tura și ființa lor, în greutatea și presiunea lor, dar nu în ten-

dința și continuitatea lor, căci este imposibil ca El să fie rob

morții. Cine poate să respingă aceste adevăruri și să nu lo-

vească în dreptatea lui Dumnezeu, care îi va pedepsi în mod

inevitabil pe păcătoși cu acele dureri care sunt veșnice? Este

adevărat că Legea era relaxată în ceea ce îi privea pe cei care

se aflau în suferință. Dumnezeu permite comutarea, la fel

cum a făcut cu jertfele de carne aduse sub legea cea veche.

Viața unui animal era acceptată în locul vieții unui om. Acest

lucru este pe deplin revelat, și noi îl credem. Dar unde există

vreo alterare a naturii pedepsei?

Așadar, noi concluzionăm alături de profet că există un

al doilea act al lui Dumnezeu, constând în aruncarea pedep-

sei păcatului nostru asupra Fiului Său. El spune: „Noi rătă-

ceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar

Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tu-

turor” (Isaia 53:6). Mi se pare ciudat ca Hristos să treacă

prin durerile Iadului în contul acelora care sunt expuși peri-

colului Iadului, și ca ei să rămână în acel pericol până în veș-

nicie, căci „viermele lor nu va muri și focul lor nu se va

stinge” (Isaia 66:24).

Aș putea adăuga la aceasta dilema următoare, îndrep-

tând-o către universaliști, astfel ca ei să o rezolve: Dumnezeu

a impus mânia Lui, iar Hristos a trecut prin durerile morții,

fie pentru toate păcatele tuturor oamenilor, fie pentru toate

păcatele anumitor oameni, fie pentru anumite păcate ale tu-

turor oamenilor.

Dacă avem de-a face cu ultima circumstanță, anume că

Hristos a murit pentru anumite păcate ale tuturor oameni-

lor, atunci tuturor oamenilor le rămân anumite păcate pen-

tru care trebuie să dea socoteală, și implicit niciun om nu va

fi mântuit. Dacă Dumnezeu intră la judecată cu noi, chiar

dacă El judecă toată omenirea pentru un singur păcat, ni-

meni va putea fi justificat înaintea Lui: „Dacă ai păstra,

Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta

în picioare, Doamne?” (Psalmii 130:3). Noi toți am putea să

aruncăm tot ceea ce avem „la șobolani și la lilieci; vor intra

în găurile stâncilor, și în crăpăturile pietrelor, de frica Dom-

nului și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să în-

grozească pământul” (Isaia 2:20-21).

Dacă am avea de-a face cu cea de-a doua circumstanță,

prin care afirmăm că Hristos a suferit în locul aleșilor pentru

toate păcatele lor, atunci aceasta este învățătura pe care noi

o susținem.

Dacă avem de-a face cu prima circumstanță, atunci de

ce nu sunt toți oamenii eliberați de sub pedeapsa tuturor pă-

catelor lor? Ei bine, vei spune poate, „din cauza necredinței

lor, pentru că ei nu cred”. Dar oare acea necredință nu este

și ea un păcat? Dacă nu, atunci de ce să fie pedepsiți pentru

ea? Dacă este păcat, atunci fie Hristos a îndurat pedeapsa și

pentru ea, fie nu. Dacă a plătit și pentru acest păcat, atunci

de ce ar trebui ca acel păcat să-i împiedice pe oameni să fie

părtași rezultatului morții lui Hristos mai mult decât alte pă-

cate pentru care El a murit? Dacă El n-a durat pedeapsa pen-

tru acel păcat, atunci El nu a murit pentru toate păcatele lor.

Îi provoc aici pe universaliști să își aleagă varianta pe care o

preferă.

4

Vom vorbi în acest capitol despre acele lucruri care, în

lucrarea de răscumpărare sunt atribuite în mod unic Persoa-

nei Fiului.

După cum am statuat la început, Fiul este un agent în

această măreață lucrare. El S-a angajat în ea printr-o asu-

mare voluntară și dornică a slujirii la care a fost chemat.

Atunci când Domnul a spus: „n-ai primit nici arderi de tot,

nici jertfe pentru păcat”, Hristos a răspuns: „Iată-Mă (în su-

lul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumne-

zeule!” (Evrei 10:6-7). Întrucât toate celelalte soluții fuseseră

respinse ca insuficiente, Hristos Și-a asumat această misi-

une, căci doar în El Își „găsește Tatăl toată plăcerea” (Matei

3:17). Astfel, El mărturisește: „M-am pogorât din cer ca să

fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). El

spune că mâncarea și băutura Lui au fost să facă voia Tatălui

Său, și să Își împlinească lucrarea (Ioan 4:34). Primele cu-

vinte care ni se prezintă în Scriptură despre El sunt aceleași:

„Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca

2:49). La finalul întregii lucrări, El spune: „Eu Te-am pros-

lăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o

fac” (Ioan 17:4). Observăm că, în orice loc, El denumește

ceea ce face cu expresia „lucrarea Tatălui” sau voia Tatălui

Său, pe care a venit să o împlinească, referindu-se la lucrarea

care I-a fost dată de Tatăl, despre care am vorbit și mai de-

vreme.

Vom privi la această lucrare a Fiului în trei aspecte ale

ei, prima fiind o temelie comună pentru celelalte. Ea consti-

tuie mijlocul, în timp ce celelalte sunt obiectivul. Totuși, într-

un anume fel, ea este o acțiune distinctă, având în ea însăși

referința pozitivă la rezultatul final, așa că o vom lua în con-

siderare separat de celelalte două.

Întruparea Lui, așa cum este denumită în mod uzual,

se constituie din luarea unui trup și așezarea „cortului” Său

printre noi (Ioan 1:14). Ea înseamnă că El a fost „născut din

femeie” (Galateni 4:4), căci aceasta a fost „taina evlaviei...

[Dumnezeu] a fost arătat în trup” (1 Timotei 3:16). Astfel, El

nu a luat asupra Sa o oarecare persoană, ci a luat natura

noastră omenească în unirea personală cu omul. „Astfel dar,

deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El

însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte,

să-l nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe dia-

volul” (Evrei 2:14). El Și-a îndreptat atenția către copii, către

„copiii, pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evrei 2:13). Faptul că

ei sunt părtași cărnii și sângelui L-a determinat să fie părtaș

la rândul Lui cărnii și sângelui. El a procedat astfel nu pentru

că întreaga lume, toată posteritatea lui Adam, se afla în acea

stare, ci pentru că copiii Lui erau în acea stare. El S-a sfințit

de dragul lor. Acum, această golire a Dumnezeirii, această

smerire de Sine, această locuire printre noi, a fost actul sin-

gular al celei de-a doua Persoane. Tatăl și Duhul nu au avut

nicio implicare în participarea la carne și sânge, cu excepția

aprobării, plăcerii și sfatului veșnic al Lor.

Jertfirea Lui constă din a Se aduce „pe Sine însuși jertfă

fără pată lui Dumnezeu, și din a curăți cugetul nostru de fap-

tele moarte” (Evrei 9:14); „Care ne iubește, care ne-a spălat

de păcatele noastre cu sângele Său” (Apocalipsa 1:5). „Hris-

tos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfin-

țească și s-o curețe” (Efeseni 5:25-26, cf. KJV).

El a luat cupa mâniei care era rezervată pentru noi și,

ridicând-o din mâna Tatălui, a băut totul, dar nu pentru Sine

(Daniel 9:26). El S-a sfințit pentru noi (Ioan 17:19), fiind o

jertfă, o ofrandă pentru păcat, căci „pe când eram noi încă

fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei

nelegiuiți” (Romani 5:6). Aceasta este ceea ce au simbolizat

toate instituțiile, rânduielile și jertfele din vechime. Când

toate acestea s-au sfârșit, Hristos a spus: „Iată, vin să fac voia

Ta”. De aceea, împlinirea sau realizarea acestei jertfiri este

prezentată în Scriptură în principal prin ceea ce Hristos a

suferit, nu atât de mult prin ceea ce El a făcut. Acest lucru se

datorează faptului că ea este luată în considerare în principal

ca mijloc folosit de acești trei Agenți binecuvântați pentru a

ajunge la un rezultat ulterior. Totuși, fără o aducere volun-

tară a Sa ca jertfă, ea n-ar fi avut nicio valoare. Dacă n-ar fi

fost prezentă voința lui Hristos, jertfirea Lui nu ne-ar fi cu-

rățat niciodată păcatele. De aceea, în ceea ce privește jertfi-

rea Lui, mă voi referi la ea cu ideea de acțiuni ale Sale.

El a fost „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lu-

mii” (Ioan 1:29). El a fost Mielul lui Dumnezeu care S-a adus

pe Sine ca jertfă. Dar cum a făcut El acest lucru? Forțat sau

după multă luptă? Nu. El nici nu Și-a deschis gura: „Când a

fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe

care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o

tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7).

El spune despre această jertfire: „Îmi dau viața, ca ia-

răși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine.

Am putere s-o dau, și am putere s-o iau iarăși” (Ioan 10:17-

18). Dacă voința Lui n-ar fi concurat, vorbind la modul ab-

surd, El ar fi putut să fie răstignit de Dumnezeu, dar moartea

Lui n-ar fi fost o jertfă și ofrandă. Apostolul spune: El „m-a

iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2:20).

Doar acea frază este suficientă pentru a putea vorbi despre

existența unui dar care vine dintr-o inimă dornică, un dar

necondiționat, așa cum a fost darul lui Hristos când „ne-a

iubit, și S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos și ca o jertfă

de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2). El face acest lucru

cu bucurie: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei

10:9). Tot așa, „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe

lemn” (1 Petru 2:24).

Nu aș putea să leg această jertfire a lui Hristos de vreun

alt lucru, fie că este vorba de vreo acțiune, patimă, realizare

sau suferință. Dimpotrivă, ea cuprinde întreaga economie și

dispensație a lui Dumnezeu, manifestată prin viața Lui trăită

printre noi. Ea include toate acele lucruri pe care El le-a făcut

în zilele vieții Sale trupești în această lume, când a înălțat

rugăciuni și mijlociri, cu strigăte mari și lacrimi.

El a continuat în felul acesta până când a finalizat lu-

crarea, „a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta Mă-

ririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:3). El a așteptat „ca vrăj-

mașii Lui să fie făcuți așternut al picioarelor Lui” (Evrei

10:13). El a așteptat să finalizeze întreaga dispensație a ve-

nirii și slujirii Sale, până când Și-a dat sufletul ca preț de răs-

cumpărare pentru mulți (Matei 26:28).

În ceea ce privește intrarea Lui în Sfânta Sfintelor,

stropită cu sângele Său, și înfățișarea Lui pentru noi înaintea

măreției lui Dumnezeu, lucrare considerată de unii drept o

continuare a jertfirii Lui, eu cred că putem să o atribuim mai

bine lucrării Sale de mijlocire.

Mijlocirea Lui este făcută pentru fiecare dintre aceia

pentru care El S-a dat ca jertfă de ispășire. El n-a suferit pen-

tru ei, pentru ca apoi să refuze să mijlocească pentru ei. El

n-a făcut lucrarea mai importantă, pentru a o omite apoi pe

cea mai puțin importantă. Prețul răscumpărării noastre este

mult prea prețios în ochii lui Dumnezeu și ai Fiului Său ca să

o ofere unor suflete pieritoare, ignorând ce se întâmplă apoi

cu acestea.

Această lucrare de mijlocire Îi este atribuită lui Hristos,

având o promisiune atașată ei: „Cere-Mi”, spune Domnul,

„și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământu-

lui în stăpânire” (Psalmii 2:8). În consecință, Hristos le

spune ucenicilor Lui că El mai are o lucrare de făcut pentru

ei în ceruri. El spune: „Mă voi duce și vă voi pregăti un loc,

Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:2-3). La fel

cum „în partea a doua intră numai marele preot, odată pe

an, și nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuși și

pentru păcatele din neștiință ale norodului” (Evrei 9:7), tot

așa „Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a

trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu

este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; și a

intrat, odată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, nu cu

sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a

căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 9:11-12).

Dar în ce constă acest loc sfânt în care El a intrat, stro-

pit cu sângele legământului? Și care este scopul pentru care

El a intrat acolo? „Hristos n-a intrat într-un locaș de închi-

nare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului lo-

caș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze

acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).

Pentru ce se înfățișează El acolo? Ca să fie Apărătorul

nostru, să pledeze cauza noastră înaintea lui Dumnezeu, să

aplice lucrurile bune procurate prin jertfirea Sa tuturor ace-

lora pentru care El a fost făcut jertfă. Așa cum ne spune apos-

tolul, „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe

Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Cum se împlinește

acest lucru? „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noas-

tre” (1 Ioan 2:2). Temelia lucrării Sale de mijlocire este faptul

că El a fost o jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. De

aceea, atât ispășirea cât și mijlocirea aparțin aceleiași Per-

soane.

În acest sens, cunoaștem că Hristos a refuzat să se

roage pentru lume, prin contrast cu rugăciunile Lui pentru

cei aleși. El spune: „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru

lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:9).

Astfel, putem vedea că n-a existat o temelie pentru mij-

locirea în beneficiul altora, pentru că El nu a fost o jertfă de

ispășire pentru aceia. Și din nou, cunoaștem că Tatăl Îl as-

cultă întotdeauna pe Fiul („Știam”, spune El, „că totdeauna

Mă asculți”, Ioan 11:42). Iar El Îl ascultă pentru a împlini ce-

rerile Lui, potrivit cu legământul menționat mai devreme

(Psalmii 2:8).

De aceea, dacă Hristos ar fi mijlocit pentru toți, atunci

fără îndoială că toți ar fi mântuiți, căci El „poate să îi mân-

tuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu

prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru

ei” (Evrei 7:25). De aceea, apostolul este încrezător în acea

mijlocire a lui Hristos: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor

lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socotește nepri-

hăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a

și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru

noi” (Romani 8:33-34).

Nu putem decât să observăm că cei pentru care El a

murit pot concluziona cu încredere că El mijlocește pentru

ei, și că nimic nu mai poate fi adus împotriva lor, în vederea

acuzării. Acest lucru zdrobește grumazul oricărei teorii a

răscumpărării generale. Potrivit acelei teorii, El ar fi murit

pentru milioane de oameni care nu sunt părtași lucrării Sale

de mijlocire. Acești oameni vor avea păcatele lor aduse îm-

potriva lor, și, prin urmare, ei vor pieri. Acest lucru poate fi

clarificat și mai bine prin însăși natura acestei lucrări de mij-

locire. Aici nu avem de-a face cu o rugăciune măruntă, neîn-

semnată, care poate fi ignorată și care nu se potrivește stării

glorioase a Aceluia care stă la dreapta măririi, în ceruri. Dim-

potrivă, Hristos Se prezintă cu autoritate înaintea tronului

Tatălui Său, stropit cu propriul sânge, pentru a cere de la

Tatăl și aplica poporului Său toate lucrurile spirituale care

sunt obținute prin jertfirea Sa. El spune: „Tată, vreau ca

acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care

Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). El Se înfățișează în ceruri în nu-

mele și pentru cei pentru care El a suferit, având în mâna

Lui satisfacerea dreptății de către El și meritele Sale. Aici ne

putem aduce aminte de ceea ce Tatăl I-a promis Fiului Său

la împlinirea chemării Sale. Nu există nicio umbră de îndo-

ială asupra faptului că Hristos mijlocește doar în calitate de

Căpetenie a mântuirii pentru toți cei care cred în El, adu-

cându-i astfel în mod eficace pe mulți fii la slavă.

Așadar, întrucât avem un astfel de Mare Preot peste

casa lui Dumnezeu, putem să ne apropiem cu siguranța de-

plină a credinței, căci, printr-o singură jertfă, El i-a desăvâr-

șit pe veci pe cei care sunt sfințiți (Evrei 10:14). Ne vom în-

toarce la acest subiect ceva mai târziu.

5

Vom analiza aici acțiunile unice ale Duhului Sfânt în lu-

crarea Lui.

În al treilea rând, aș vrea să analizăm în câteva cuvinte

acțiunile acestui Agent care este al treilea în ordine, anume

Duhul Sfânt cel binecuvântat. În modalitatea Sa distinctă de

operare, este evident că El concură cu celelalte părți grandi-

oase ale acestei lucrări. Ne vom referi la trei dintre aceste

părți:

Duhul Sfânt concura cu ajutorul Său plenar în decursul

vieții Fiului, în timp ce Hristos a locuit printre noi. Mama Lui

pământească a rămas însărcinată „de la Duhul Sfânt” (Matei

1:18). Dacă ne întrebăm cum este posibil acest lucru, așa cum

Maria s-a întrebat, îngerul rezolvă această dilemă deopotrivă

pentru noi și pentru ea în Luca 1:35 (atâta cât pot fi cunos-

cute aceste lucruri tainice): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste

tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul

[gr. hagion] care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui

Dumnezeu”. Astfel, a avut loc o umbrire a Mariei cu puterea

Duhului Sfânt, o aluzie la păsările care își acoperă ouăle așa

încât puii să poată fi concepuți și protejați de căldura lor.

Această concepție a avut loc doar prin puterea Duhului,

care a venit asupra fetusului „incubare foetui”, asemenea

creației lumii. Acum, în acest proces, pe când copilul era con-

ceput prin puterea Duhului Sfânt, tot așa El a fost și umplut

de Duhul, și El „Se întărea în Duh” (cf. Luca 1:80). Primind

o plinătate a Duhului în darurile și harurile Lui, fără vreo

limită măsurabilă, Hristos a fost echipat complet pentru mă-

reața Lui lucrare.

Jertfirea Lui sau patima Lui s-a făcut prin Duhul cel

veșnic. Ambele Persoane sunt aceleași ce privește ceea ce a

suferit, și în ceea ce El a realizat prin acele suferințe. „Hris-

tos ..., prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă

fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:14).

Aceasta se poate referi la jertfirea sau sacrificiul de

sânge pe cruce, sau la prezentarea Sa continuă înaintea Ta-

tălui Său. Oferindu-Se voluntar prin acel Duh, Hristos a adus

acel foc asupra Sa, făcându-l acceptabil înaintea lui Dumne-

zeu. Nu văd nicio temelie solidă pentru ceea ce unii spun - că

expresia „Duhul cel veșnic” s-ar referi la Dumnezeirea Mân-

tuitorului nostru. Manuscrisele grecești și latine folosesc ex-

presia pneuma hagios, nu așa cum o avem noi în mod obiș-

nuit în traducerile noastre, pneuma aionios, așa că umbra de

îndoială poate fi îndepărtată în această privință. Nu văd ni-

ciun motiv pentru care El n-ar fi putut să spună că S-a dus

prin Duhul Sfânt, dacă El este în altă parte „dovedit Fiul lui

Dumnezeu, prin Duhul sfințeniei, prin învierea din morți”,

ca în Romani 1:4 [cf. KJV]; sau „înviat prin Duhul”, ca în 1

Petru 3:18 [cf. KJV]. Lucrarea Duhului a fost necesară în jer-

tfirea Lui la fel ca în învierea Lui, în moartea Lui la fel ca în

înălțarea Lui.

Despre învierea Lui se vorbește de către apostol în Ro-

mani 8:11: „Și dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus dintre

cei morți locuiește în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din

morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina

Duhului Său, care locuiește în voi”.

Astfel, am descoperit Agenții binecuvântați ai acestei

lucrări, acțiunile Lor variate, și contribuția rânduită la în-

treg. Chiar dacă putem vedea deosebiri, Ei nu sunt atât de

împărțiți încât Unuia să Îi fie atribuită întreaga natură a lu-

crării, căci fiecare Persoană este părtașă „in solidum”. Așa

cum încep Ei lucrarea, tot așa o vor duce la sfârșit, aplicând-

o până la rezultatul și împlinirea ei finală. De aceea, noi tre-

buie să Îi „mulțumim Tatălui, care ne-a învrednicit” (adică

prin Duhul Său) „să avem parte de moștenirea sfinților, în

lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, și ne-a

strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui, în care avem

răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Colo-

seni 1:12-14).

6

Ne vom îndrepta atenția în acest capitol către mijloacele

folosite de Agenții menționați mai sus în această lucrare.

Următoarea noastră sarcină, în ordinea execuției mai

degrabă decât a intenției, va fi să analizăm mijloacele impli-

cate în această lucrare. Ele sunt aceleași acțiuni pe care le-

am enumerat mai sus, dar acum le vom lua în considerare

dintr-o altă perspectivă, anume ca mijloace rânduite pentru

atingerea unui obiectiv propus. Întrucât diversele acțiuni ale

Tatălui și ale Duhului Sfânt a fost toate îndreptate către Hris-

tos și finalizate în El ca Dumnezeu și Om, doar Hristos și ac-

țiunile Lui trebuie luate în considerare ca mijloace în această

lucrare. Intervențiile variate ale celorlalte două Persoane din

Sfânta Treime se presupune că sunt în mod necesar antece-

dente sau însoțitoare ale mijloacelor. Mijloacele folosite sau

rânduite de acești Agenți pentru obiectivul propus țin de în-

treaga economie sau dispensație care sfârșește prin împlini-

rea acelui obiectiv. Având în vedere acest lucru, Mântuitorul

nostru Isus Hristos este denumit Mijlocitor. Această slujire

sau calitate, așa cum am menționat mai devreme, este în

mod uzual caracterizată de două componente: mai întâi jer-

tfirea Lui, apoi mijlocirea Lui.

Prin această jertfire, noi nu ne referim doar la aduce-

rea Sa voluntară în mod specific pe cruce, ca jertfă înaintea

Tatălui. În această privință, El a fost Mielul lui Dumnezeu

fără pată și fără cusur. El a purtat păcatele noastre, sau le-a

urcat cu El în trupul Său pe lemn. Aceasta a fost suma și

esența jertfirii Sale, sau partea esențială a ei. Totuși, jertfirea

Lui a cuprins și întreaga Sa smerire, sau starea de golire a

persoanei Sale. Această smerire s-a manifestat prin supune-

rea Sa voluntară față de Lege, născându-Se sub autoritatea

ei, așa încât El să fie sfârșitul Legii pentru cei ce cred (Ro-

mani 10:4). Ea s-a mai manifestat și prin supunerea Lui față

de blestemul Legii, prin starea Lui smerită și suferințele din

viața Sa, ca și prin supunerea Lui față de moarte, ba chiar

moarte de cruce (Filipeni 2:8). Nicio acțiune al Lui, ca Mijlo-

citor, nu poate fi exclusă din ceea ce constituie mijlocul com-

plet folosit în această lucrare.

Prin mijlocirea Lui nu mă refer doar la înfățișarea Lui

cerească în locul preasfânt, cu scopul de a aplica în viețile

noastre toate lucrurile bune procurate prin jertfirea Lui. Mă

refer de asemenea la fiecare act al înălțării Lui, care conduce

la acel obiectiv, de la înviere până la așezarea Lui „la dreapta

lui Dumnezeu, după ce s-a înălțat la cer, și Și-a supus îngerii,

stăpânirile și puterile” (1 Petru 3:22).

În toate acestea, învierea Lui constituie temelia și fun-

damentul tuturor celorlalte. „Și dacă n-a înviat Hristos,

atunci propovăduirea noastră este zădarnică, și zădarnică

este și credința voastră” (1 Corinteni 15:13-14), iar noi am fi

„încă în păcatele noastre” (v. 17) și „cei mai nenorociți dintre

toți oamenii” (v. 19). Învierea Lui trebuie în mod special lu-

ată în considerare ca acea acțiune căreia îi este adesea atri-

buită cea mai mare parte a efectului ei: El „a fost dat din

pricina fărădelegilor noastre, și a înviat pentru ca noi să fim

socotiți neprihăniți” (Romani 4:25, cf. KJV). Astfel, întreaga

dispensație și mijlocire perpetuă a lui Hristos pentru noi, în

ceruri, decurge din învierea Lui, căci „Dumnezeu, după ce L-

a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să

vă binecuvânteze, întorcându-l pe fiecare dintre voi de la fă-

rădelegile sale” (Faptele Apostolilor 3:26).

Vom vorbi acum despre faptul că această întreagă dis-

pensație, în special în ce privește moartea și vărsarea sânge-

lui lui Hristos, constituie mijlocul de care ne vom ocupa.

Acest lucru este în acord cu ceea ce am vorbit anterior în

general, căci nu este un lucru dezirabil în el însuși, nici nu a

fost făcut la întâmplare. Moartea lui Hristos n-a avut nimic

bun în sine – vorbind despre suferința Lui, nu de ascultarea

Lui – cu excepția lucrurilor care au condus la obiectivul ei,

precum manifestarea harului glorios al lui Dumnezeu. Ce lu-

cru bun ar putea fi găsit în faptul că Irod și Ponțiu Pilat, ală-

turi de Neamuri și de poporul Israel, și-au dat mâinile pentru

a săvârși o ticăloșie atât de oribilă și crudă împotriva Fiului

sfânt al lui Dumnezeu, pe care El Îl unsese Împărat? (Faptele

Apostolilor 4:27). Sau ce lucru bun este ca Fiul lui Dumnezeu

să fie făcut păcat și blestem, să fie lovit, batjocorit și să su-

porte atâta mânie încât natura însăși să tremure la vederea

acelei priveliști? Ce lucru bun, ce frumusețe se găsește în

toate acestea, care să fie de dorit în ea însăși sau pentru ea

însăși? Fără îndoială, niciuna. Așadar, trebuie să privim la

ele ca fiind mijloace care conduc la împlinirea unui obiectiv.

Gloria și strălucirea lor îndepărtează tot întunericul și toată

confuzia din acel lucru. Chiar și așa, a fost rânduit de Agenții

binecuvântați ca Hristos să fie „dat în mâinile voastre, după

sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu,

voi L-ați răstignit și L-ați omorât” (Faptele Apostolilor 2:23).

Ceea ce s-a făcut lui Hristos a fost „tot ce hotărâse mai dina-

inte mâna Ta și sfatul Tău” (Faptele Apostolilor 4:28). Ne

vom ocupa de aceste lucruri ceva mai târziu.

Pentru moment, trebuie să observăm câteva lucruri.

Deși jertfirea și mijlocirea lui Isus Hristos sunt acte distincte

în ele însele și au rezultate imediate specifice care le sunt

atribuite, ele nu sunt în nicio privință și nu trebuie văzute ca

separate. Orice preț și valoare ar putea avea unul dintre

acestea pentru vreo persoană sau lucru, vor fi în egală mă-

sură atribuite celuilalt. Există o similitudine în multe aspecte

ale acestor două acte ale lui Hristos.

Amândouă au intenția de a obține și de a împlini ace-

lași obiectiv, același rezultat complet și final, anume să-i

ducă în mod eficace pe mulți fii la slavă, spre lauda harului

lui Dumnezeu.

Persoanele pe care le are în vedere unul dintre cele

două acte ale lui Hristos, în lucrurile bune pe care le obține

pentru acestea, sunt aceleași persoane pe care celălalt act al

lui Hristos le are în vedere în aplicarea lucrurilor bune obți-

nute prin jertfire, căci „a fost dat din pricina fărădelegilor

noastre, și a înviat pentru ca noi să fim socotiți neprihăniți”

(Romani 4:25, cf. KJV). Pe scurt, acest lucru ne arată că obi-

ectul unuia nu se extinde și nu se lărgește dincolo de obiectul

celuilalt. Sau, exprimat în alt fel, cei pentru care Hristos S-a

adus ca jertfă, doar aceia sunt cei pentru care El mijlocește.

Acest lucru este în acord cu afirmațiile din Cuvântul Său: „Eu

însumi Mă sfințesc pentru ei” (Mă pun deoparte ca să fiu jer-

tfă), „ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19).

Jertfirea lui Hristos este fundamentul lucrării Lui de

mijlocire. Prin jertfirea Lui, El a obținut tot ceea ce ne este

oferit și a trebuit prin lucrarea Lui de mijlocire. Acest lucru

se datorează faptului că singurul motiv pentru care Hristos

a obținut ceva prin moartea Lui a fost ca acel lucru, acel be-

neficiu, să fie și aplicat acelora pentru care el a fost obținut.

Esența este aceasta: jertfirea și mijlocirea lui Isus Hris-

tos constituie mijloace depline care contribuie la același

efect. Însăși scopul jertfirii Lui este acela de a obține toate

acele lucruri care sunt apoi aplicate în lucrarea de mijlocire.

Fără aplicarea acestor lucruri, jertfirea Lui cu siguranță că

ar rata atingerea obiectivului ei. Astfel, nu poate fi afirmat

că moartea sau jertfirea lui Hristos a obținut vreun lucru bun

chiar și pentru o singură persoană în plus față de persoanele

cărora le este aplicat acel lucru. Privind la mijlocirea pe care

Hristos a face pentru toate lucrurile bune care au fost obți-

nute și având succes în toate rugăciunile Lui de mijlocire,

căci Tatăl Îl ascultă întotdeauna pe Fiul Său, este evident că

orice persoană pentru care Hristos a murit trebuie în fapt să

primească toate lucrurile bune obținute prin moartea lui

Hristos, aplicată acelei persoane. Întrucât poate să nu fie evi-

dent că acest lucru demolează cu totul cauza taberei adverse,

trebuie să insistăm un pic asupra acestui subiect, pentru a-l

confirma. Vă voi propune în cele ce urmează motivele care

pot fi oferite dincolo de principala dovadă. Ne vom îndrepta

apoi atenția către obiectivul adecvat avut în vedere și împli-

nit prin moartea lui Hristos. Principala dovadă va fi adusă

abia după aceea.

7

Voi prezenta în acest capitol principalele motive sau do-

vezi care demonstrează că jertfirea și mijlocirea lui Hristos

constituie mijloacele complete pentru împlinirea aceluiași

obiectiv propus, și ambele au același obiect, anume aceleași

persoane.

Principalul argument izvorăște din unirea perpetuă pe

care Scriptura o face între acestea două, punându-le alături

aproape întotdeauna.

Biblia prezintă aceste lucruri luând în considerare roa-

dele și efectele specifice ale fiecăruia, însă le prezintă con-

stant ca fiind inseparabile. „Prin cunoștința Lui, Robul Meu

cel neprihănit îi va pune pe mulți oameni într-o stare după

voia lui Dumnezeu, și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor

lor” (Isaia 53:11). Justificarea reală a păcătoșilor, care consti-

tuie rezultatul imediat al mijlocirii Lui, urmează în mod cert

actului Său de a purta nelegiuirile lor. În versetul următor,

ele sunt așezate alături de către Dumnezeu, într-o modalitate

prin care cu siguranță că nimeni n-ar trebui să le despartă:

„El a purtat păcatele multora” (iată jertfirea Lui!) „și S-a ru-

gat pentru cei vinovați” (iată mijlocirea Lui!). El mijlocește

pentru acei păcătoși ale căror păcate le poartă. Apoi există o

expresie în versetul 5, care demonstrează clar că efectul ime-

diat al jertfirii Sale constituie aplicarea completă a tuturor

lucrurilor pentru care El mijlocește: „prin rănile Lui suntem

vindecați”. Vindecarea noastră spirituală totală este rodul și

rezultatul obținut prin rănile Sale, iar jertfirea Lui este fina-

lizată în felul acesta. Așa ne spune și apostolul Pavel în Ro-

mani 4:25: El „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și

a înviat pentru ca noi să fim socotiți neprihăniți” (cf. KJV).

Hristos a înviat pentru a-i justifica pe cei pentru ale căror

păcate a murit. De aceea, dacă El ar fi murit pentru toți,

atunci toți ar trebui să fi fost justificați. Astfel, Domnul ar fi

eșuat în obiectivul și planul Lui, atât în moartea cât și în în-

vierea Fiului Său. Chiar dacă unii au afirmat în mod curajos

acest lucru, în ceea ce mă privește, detest acceptarea unei

idei care mi se pare blasfemiatoare.

Mai degrabă haideți să acceptăm învățătura apostolu-

lui, care întemeiază în moartea lui Hristos siguranța gloriei

noastre veșnice și a eliberării noastre de toate acuzațiile.

Acest lucru este valabil pentru că mijlocirea Lui pentru noi

survine în mod inseparabil și necesar din moartea Lui. El

pune întrebarea aceasta: „Cine va ridica pâră împotriva ale-

șilor lui Dumnezeu?” Hristos a murit doar pentru cei aleși.

„Dumnezeu este Acela, care-i socotește neprihăniți! Cine-i va

osândi? Hristos a murit”. Va fi vreunul condamnat dintre cei

pentru care Hristos a murit? Atunci ce se va face cu răscum-

părarea generală pe care o propun unii? „Ba mai mult, El a

și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru

noi!” (Romani 8:33-34). Aria de aplicabilitate este aceeași –

cei vizați de una sunt aceiași ca și cei vizați de cealaltă. Este

imposibil ca cineva să nu observe că El a murit pentru ace-

leași persoane pentru care și mijlocește. Acest lucru este ade-

vărat dacă ne uităm la fundamentul întregului pasaj, care se

găsește în versetul 32: „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul

Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată,

împreună cu El, toate lucrurile?” Dragostea lui Dumnezeu L-

a determinat să-L dea pe Hristos la moarte pentru noi toți.

De aici, apostolul extrage o imposibilitate atunci când afirmă

că noi avem toate lucrurile din El, adică din moartea Lui.

Cum poate fi împăcat acest lucru cu opinia acelora care sus-

țin că El L-a dat pe Fiul Său pentru milioane de oameni că-

rora El nu le va da nici har și nici slavă? Chiar nu pot înțe-

lege. Noi însă ne odihnim în afirmația apostolului: „Căci, pe

când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită

a murit pentru cei nelegiuiți” așa încât, „cu atât mai mult

acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui,

vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu” (Romani

5:6, 9). Aceeași legătură inseparabilă dintre jertfirea și mij-

locirea lui Hristos, împreună cu roadele și efectele ei, se re-

găsește în multe alte pasaje.

A jertfi și a mijloci, a sacrifica și a se ruga, sunt amân-

două acțiuni ale slujirii preoțești. Oricine este preot este che-

mat la aceste două slujiri. Dacă el o omite pe oricare dintre

ele, nu poate fi un preot credincios pentru cei pe care îi re-

prezintă. Dacă el nu aduce jertfă pentru aceștia sau dacă nu

mijlocește pentru succesul jertfei lui în contul lor, atunci nu

se achită de responsabilitatea slujirii lui.

Dar, în ceea ce îl privește pe Isus Hristos, așa cum am

spus mai devreme, descoperim că aceste două slujiri sunt

unite în El: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlo-

citor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire

pentru păcatele noastre” (1 Ioan 2:1-2).

Pentru ca El să fie un Mare Preot milostiv peste casa

lui Dumnezeu, așa încât copiii să fie încurajați să meargă la

Dumnezeu prin El, este necesar ca El să fie un Avocat care

mijlocește și unul care aduce jertfa de propițiere (ispășire).

Apostolul demonstrează acest lucru în Epistola către

Evrei într-un mod copleșitor, și îl dovedește cu toată clarita-

tea. Acolo, el descrie preoția lui Hristos. Împlinirea acelei

slujiri constă din următoarele două acțiuni: jertfirea propriei

Persoane și vărsarea sângelui, apoi mijlocirea completă pen-

tru noi. În realizarea acestor două acțiuni, ca urmare a lor,

El ne îndeamnă să ne apropiem încredere de tronul de har,

căci El „a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut

prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este

făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; și a intrat,

odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de

țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o

răscumpărare veșnică” (Evrei 9:11-12). Jertfirea Lui sânge-

roasă I-a conferit intrare în locul preasfânt, care nu este fă-

cut de mâini omenești. Acolo, El a împlinit restul acestei slu-

jiri. Apostolul compară intrarea Lui în ceruri pentru noi cu

intrarea marelui preot în locul preasfânt, având asupra lui

sângele boilor și al țapilor (v. 12-13). Fără îndoială, acest lu-

cru a avut loc pentru a Se ruga în beneficiul celor pentru care

El a fost făcut jertfă (v. 7). El S-a înfățișat înaintea Tatălui în

felul acesta, prezentând jertfirea Lui tocmai împlinită ca fi-

ind eficace. Astfel, despre El se spune că are „o preoție, care

nu poate trece de la unul la altul” pentru că El continuă în

această slujire pentru toată veșnicia (Evrei 7:24). El „poate

să îi mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce vin la Dumnezeu

prin El” (v. 25). De aceea, „prin sângele lui Isus, avem o in-

trare slobodă în Locul prea sfânt” (Evrei 10:19-22). Așadar,

este evident că aceste două lucrări fac parte din slujirea pre-

oțească a lui Hristos. Dacă El o înfăptuiește pe una în bene-

ficiul vreunei persoane, atunci este necesar să o înfăptuiască

și pe cealaltă în beneficiul aceleiași persoane. El nu va face

niciun act și nu va îndeplini nicio responsabilitate în funcția

Sa preoțească pentru cei pentru care El nu acționează ca

preot. Astfel, pentru cei față de care El este preot, El trebuie

să împlinească ambele lucrări, pentru că El este credincios

în a se achita de slujirea Lui în contul păcătoșilor pe care îi

reprezintă ca Preot.

Așadar, acestea două, jertfirea și mijlocirea, trebuie să

acopere aceeași arie de aplicabilitate în ceea ce privește obi-

ectele lor. Cele două nu pot fi separate în niciun fel. Astfel,

sunt nevoit să le cer celor care ni se împotrivesc în acest su-

biect al morții lui Hristos să se gândească dacă pot fi de acord

că El mijlocește sau nu pentru toți. Dacă nu, atunci ei trebuie

fie să își apere eroarea care spune că toți vor fi mântuiți, alt-

fel vor trebui să își recunoască blasfemia care insinuează că

Hristos nu este ascultat de Tatăl Său.

De asemenea, Hristos nu poate izbândi în mijlocirea

Lui, lucru de care chiar și sfinții de pe pământ sunt siguri

atunci când își aduc cererile după voia lui Dumnezeu (Ro-

mani 8:27; 1 Ioan 5:14). Dincolo de asta, ni se spune în mod

expres că Tatăl Îl ascultă întotdeauna (Ioan 11:42). Acest lu-

cru a fost valabil când Hristos era încă în trup, și încă nu Își

finalizase lucrarea măreață pentru care fusese trimis. Cu cât

mai mult trebuie să fie adevărat acest lucru acum, după ce

El a împlinit voia și a finalizat lucrarea lui Dumnezeu! El

șade acum la dreapta măreției, în slavă! El dorește și cere să

fie împlinite promisiunile care I-au fost făcute având în ve-

dere finalizarea lucrării Lui.

Natura mijlocirii lui Hristos va dovedi cu atât mai mult

ceea ce noi susținem. Ea necesită să fie alăturată inseparabil

jertfirii. Fiind perfectă acum în ceruri, ea nu este o simplă

eliberare umilă a sinelui, cu lacrimi, strigăte și cereri. Nu! Ea

nu poate fi concepută ca o simplă insistență din partea Lui.

Nu, ea este o lucrare reală. El Se aduce pe Sine, stropit cu

sângele legământului, venind înaintea tronului de har în nu-

mele nostru. Apostolul spune: „Căci Hristos n-a intrat într-

un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul

adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să

Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”

(Evrei 9:24).

Mijlocirea Lui constă dintr-o înfățișare a Lui în ceruri,

în prezența lui Dumnezeu, pentru noi. Ea este o arătare a

trupului Său sacru, în care El a suferit pentru noi. Așa cum

am spus mai devreme, apostolul compară în Epistola către

Evrei intrarea Lui în ceruri pentru noi cu intrarea marelui

preot în locul preasfânt, cu sângele boilor și al țapilor asupra

lui (Evrei 9:12-13). Mântuitorul nostru se găsește acolo cu

sângele Lui înaintea tronului de har, așa încât jertfirea Lui,

chiar dacă împlinită, are o eficiență perpetuă, până când acei

mulți fii vor fi aduși la slavă. Mijlocirea Lui constă în aceasta:

ea nu este altceva decât o continuare a jertfei Lui, dacă este

să folosim această metaforă. El a fost „Mielul junghiat de la

întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8, cf. KJV).

Înainte ca jertfirea Sa efectivă să fie încheiată, mijloci-

rea Lui a fost pur și simplu o angajare pentru lucrarea care

avea să fie împlinită la vremea potrivită. Astfel, cu siguranță

că ceea ce urmează după jertfirea Lui nu este decât prezen-

tarea a ceea ce a fost împlinit potrivit acelui angajament.

Așadar, această mijlocire este urmarea lucrării Lui de

jertfire, prin a extinde și aplica acele lucruri care au fost pro-

curate prin jertfirea Lui, printr-o amintire și declarare con-

stantă a acesteia. De aceea, cum ar fi posibil ca jertfirea Lui să

aibă o arie de aplicabilitate mai mare decât mijlocirea Lui?

Oare se poate spune despre El că aduce o jertfă pentru cei

pentru care nu mijlocește, devreme ce mijlocirea Lui nu este

altceva decât prezentarea acelei jertfe în numele celor pentru

care El a suferit? Mijlocirea Lui are rolul de produce atribuirea

acelor lucruri bune care au fost obținute prin jertfirea Lui.

Din nou, dacă jertfirea și moartea lui Hristos au obți-

nut ceva care să poată fi apoi atribuit, și dacă mijlocirea lui

Hristos are ca scop atribuirea acelor lucruri obținute prin

jertfire, atunci atât jertfirea cât și mijlocirea au același scop.

Amândouă sunt mijloace care conduc la unul și același rezul-

tat. Ca dovadă a acestei afirmații, trebuie să ne amintim ceea

ce am spus mai devreme cu privire la acordul dintre Tată și

Fiu. Ca urmare a angajamentului Său voluntar în această

măreață lucrare de răscumpărare, Domnul I-a promis Fiului,

ca sfârșit al suferințelor Sale, ca răsplată a trudei Lui și roadă

a meritelor Sale, orice lucru pentru care El mijlocește ulte-

rior. Trebuie să existe o temelie, un fundament al mijlocirii

Mântuitorului nostru. El trebuie să fie ori real, ori imaginar,

în funcție de care el capătă sau nu ceva concret ca obiect al

lui. N-ar trebui oare ca mijlocirea să se bazeze pe o anumită

promisiune care I-a fost făcută Fiului? Există oare vreun lu-

cru bun care ne este dat fără ca el să ne fie promis? Nu este

clar că mijlocirea pe care Hristos o face este întemeiată pe

promisiuni precum cea din Psalmii 2:8: „Cere-Mi, și-Ți voi

da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stă-

pânire”?

Dar de ce a fost făcută această promisiune Mântuito-

rului nostru? Nu era clar că „împărații pământului se răs-

coală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Dom-

nului și împotriva Unsului Său” (Psalmii 2:2)? Apostolii in-

terpretează acest verset ca referindu-se la Irod, Ponțiu Pilat

și poporul Israel, care L-au persecutat până la moarte, și au

făcut cu El „tot ce hotărâse mai dinainte mâna și sfatul” Ta-

tălui (Faptele Apostolilor 4:27-28).

Așadar, mijlocirea lui Hristos este întemeiată pe pro-

misiunile care I-au fost făcute. Iar aceste promisiuni nu sunt

altceva decât un angajament de a le transfera celor pentru

care El a suferit toate lucrurile bune pe care moartea și jer-

tfirea Lui le-au obținut.

De aceea, nu este posibil decât ca El să mijlocească pen-

tru toți cei pentru care a murit. Moartea Lui a obținut toate

lucrurile pentru care El mijlocește și pe care le atribuie be-

neficiarilor acesteia, și atâta vreme cât ele nu sunt atribuite,

jertfirea Lui nu își are roadele și efectele depline.

În ceea ce privește lucrurile pe care le obține moartea

lui Hristos și care nu sunt atribuite vreodată, vom vedea ceva

mai târziu dacă acest lucru contrazice sau nu ceea ce ne în-

vață Scriptura și bunul simț.

Mai mult, nimeni să nu despartă ceea ce Hristos a pus

împreună. Putem face deosebire între aceste lucrări, dar nu

le putem separa. Hristos a unit jertfirea și mijlocirea în Ioan

17. Atunci și acolo, El le-a așezat împreună. El S-a jertfit într-

un mod perfect, în ce privește voia și acțiunile Sale, așa cum

a făcut-o la cruce (v. 4), și a mijlocit la fel de eficace pe cât

mijlocește acum în ceruri. De aceea, cine poate separa aceste

lucruri? Gândiți-vă în mod specific că Scriptura afirmă că

una fără cealaltă ar fi inutilă: „dacă n-a înviat Hristos, cre-

dința voastră este zădarnică, voi sunteți încă în păcatele

voastre!” (1 Corinteni 15:17). Răscumpărarea și iertarea

completă n-ar putea fi obținute fără ca Marele nostru Preot

să intre în locul preasfânt, mijlocind pentru noi (Evrei 9:12).

În ultimul rând, separarea și divizarea morții și a mij-

locirii lui Hristos cu privire la persoanele cărora se aplică

acestea elimină orice fel de mângâiere pe care cineva ar pu-

tea să o capete bazată pe siguranța că Hristos a murit pentru

el. Doctrina răscumpărării generale nu este una aducătoare

de mângâiere. Ea zdrobește orice fel de mângâiere solidă pe

care Dumnezeu dorește atât de mult să ne-o dăruiască. Mă

voi întoarce la acest subiect cu mai multe detalii. Pentru mo-

ment, voi arăta doar felul în care ea slujește mângâierii noas-

tre într-un aspect specific. Temelia esențială a oricărei încre-

deri și siguranțe pe care le putem avea în această viață, „o

bucurie negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8), izvorăște din

această legătură strictă dintre jertfirea lui Hristos și mijloci-

rea Lui. Prin intermediul primeia, El a obținut toate lucrurile

bune pentru noi, iar prin cealaltă, El ni le atribuie în mod

eficace. El nu trece pur și simplu cu vederea peste păcatele

noastre, ci le urmărește până când sunt complet iertate și

șterse în mod concret (Evrei 9:26). El nu ne va părăsi nicio-

dată până nu ne va fi mântuit complet pe toți cei care venim

la Dumnezeu prin El. Fără învierea Lui, moartea Lui nu ne-

ar fi fost de folos în niciun fel, căci credința noastră în El ar

fi fost zadarnică (1 Corinteni 15:17).

Așadar, dacă sunt separate, aceste două lucruri ne aduc

puțină mângâiere. Totuși, atunci când sunt legate unul de

celălalt, vedem zidită o temelie solidă pentru suflet (Evrei

7:25). Ce lucru bun va fi pentru mine să fiu convins că Hris-

tos a murit pentru păcatele mele, dar, în ciuda acestui fapt,

aceste păcate să mi se atribuie și să mi se impute spre con-

damnarea mea, atunci și acolo unde Hristos Își va face apa-

riția spre justificarea mea?” Dacă te întrebi ca și apostolul,

„Cine-i va osândi?”, răspunsul poate fi dat ușor (Romani

8:34). Da, prin Legea Lui, Dumnezeu m-ar putea condamna,

dar, în ciuda acestui fapt, Hristos a murit pentru mine! Fără

îndoială, spune apostolul, dar „mai mult, El a și înviat, stă la

dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi!” El nu ră-

mâne în moarte. El face o mijlocire sigură pentru cei pentru

care a murit, și doar acest lucru este ceea ce îmi oferă o mân-

gâiere solidă. Păcatele noastre nu îndrăznesc să își facă apa-

riția, nici vreunul dintre acuzatorii noștri, căci Hristos Și-a

făcut apariția pentru noi. Obiecțiile tot mai ciudate legate de

acest pasaj vor fi analizate ceva mai târziu. Sper că am con-

firmat suficient de bine și am dovedit ce mi-am propus la

începutul acestui capitol, cu privire la identitatea obiectului

jertfirii și a mijlocirii lui Isus Hristos.

8

Voi oferi aici răspunsuri la obiecțiile formulate de sus-

ținătorii răscumpărării universale la adresa afirmațiilor an-

terioare.33

Prin ceea ce am spus în capitolul anterior, devine clar

că jertfirea și mijlocirea lui Hristos au o arie de aplicabilitate

egală cu privire la beneficiarii acestora. Aceștia sunt persoa-

nele pentru care El S-a jertfit o singură dată și pentru care

continuă să mijlocească. De aceea, jertfirea și mijlocirea tre-

buie privite ca un mijloc comun care țintește un scop unic,

specific. Vom vedea în cele ce urmează care este acel scop.

Totuși, pentru că s-a descoperit că există unii oameni care

33 În acest capitol, Owen prezintă trei argumente ale universaliștilor: în primul

rând, că Hristos ar fi murit pentru toți, dar mijlocește doar pentru Biserică; în al doilea rând, că Hristos a murit pentru toți, așa încât unii păcătoși să poată fi

convinși; și în al treilea rând, că, în calitate de Mare Preot, jertfa Lui are un singur scop și este aplicabilă tuturor oamenilor. Toate cele trei argumente pleacă de la

prezumția că jertfa lui Hristos poate fi separată de lucrarea Lui de mijlocire. Owen respinge o astfel de separare a celor două calități și slujiri ale lui Hristos -

de Mijlocitor și Preot.

obiectează cu privire la adevărul enunțat aici, trebuie să răs-

pund obiecțiilor lor înainte de a trece mai departe. Și voi face

acest lucru „cum se mătură murdăriile” (1 Împărați 14:10).

Esența unuia dintre argumentele noastre anterioare a

fost aceasta: jertfa și mijlocirea aparțin amândouă aceleiași

Persoane, ca Mare Preot. Mântuitorul nostru este în sens ab-

solut singurul Mare Preot adevărat. În El se găsesc toate per-

fecțiunile pe care alții le-au primit doar ca pe niște manifes-

tări slabe și simbolice. Ca Mare Preot, El face atât slujba jer-

tfei cât și mijlocirea în numele acelora pe care îi reprezintă.

Am observat că unii propun o obiecție față de univer-

salism care nu este deosebită de următorul fel de exprimare:

„răscumpărarea și mijlocirea făcute de Hristos au o arie de

aplicabilitate mai mare decât au slujirile Lui de Preot, Profet

și Rege. Totuși, aceste slujiri se îndreaptă doar către Biserica

Lui și către cei aleși. De aceea, răscumpărarea se aplică în

final doar acestora.”

Intenția și sensul acestui argument sunt aceleași cu

ceea ce eu am discutat mai devreme: ele insinuează că Hris-

tos n-a jertfit nimic pentru cei pentru care El nu este preot,

iar El este preot doar pentru cei pentru care mijlocește în

mod real. Mă voi întoarce la acest argument ceva mai târziu,

când îi voi acorda mai multă greutate și putere decât pare că

îi este acordată în această exprimare. Interesul acelora care

formulează acest argument este de a-și prezenta cazul pe cât

de inofensiv este posibil, așa încât să pară că s-au achitat de

datoria lor într-un mod cât mai civilizat. Haideți totuși să

analizăm obiecția, așa cum este ea exprimată.

Cineva a răspuns acestui argument spunând: „aceasta

este o obiecție serioasă”.34 La început, am crezut că acest răs-

puns politicos a fost generat de o perspectivă care vede ar-

gumentul exprimat cu blândețe, și ușor de rezolvat. Totuși,

citind tot răspunsul dat, am descoperit că, departe de ceea ce

se pretindea, el nu a slujit decât la răspândirea unor concep-

ții false, noi și slabe. În general, ceea ce primesc de la el ca

răspuns la alte argumente este ceva de genul: „acest lucru

trebuie să fie ceva oribil, o blasfemie, ceva detestabil, abomi-

nabil și mincinos” – expresii care nu pot fi nici tolerate și nici

evitate de cei care îi împărtășesc convingerile. După o vreme,

am conștientizat că acțiunea care a stat în spatele răspunsu-

lui lui prietenos se găsește în primele cuvinte ale acestuia.

Ceea ce el a vrut să spună a fost că „această obiecție nu res-

pinge moartea lui Hristos pentru toți oamenii, ci doar răs-

cumpărarea și mijlocirea Lui pentru toți oamenii”.

34 Thomas Moore. v. prefața și Cap. 8, par. II.

Acum, dacă așa stau lucrurile, simt nevoia să-mi ex-

prim dezacordul față de judecata lui. Aceasta nu este o „obi-

ecție serioasă” și niciun om cu judecată sănătoasă n-ar putea

să o propună. Faptul că Hristos ar putea să moară pentru

toți, și totuși moartea Lui să nu fie un preț de răscumpărare

pentru toți, în ciuda afirmației că El a venit pentru a-Și „da

viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28), mi se

pare o contradicție flagrantă. Prima și cea mai răspândită

înțelegere a morții lui Hristos este că ea constituie o răscum-

părare sau un preț de răscumpărare. Fără îndoială, vor putea

acest om și cei care îi împărtășesc opinia, să spună că răs-

cumpărarea nu poate fi același lucru cu moartea lui Hristos?

Sau ar dori ei să facă deosebire mai departe și să separe sco-

pul morții lui Hristos de actul morții Lui? Așa cum am auzit

deja din partea acestor oameni, ei spun ceva de genul: „El nu

mijlocește pentru toți pentru care El a plătit un preț de răs-

cumpărare”. Oare ar putea ei să spună că El a plătit-o pentru

cei pentru care El a murit? Cine, așadar, erau cei pentru care

El a murit, dacă însăși scopul morții Lui a fost acela de a plăti

prețul răscumpărării? Acei alții trebuie să fie dincolo de toți

oamenii, trebuie să fie ceva distinct, pentru că ei insistă că

Hristos a plătit un preț de răscumpărare pentru toți.35 Dar

35 Felul de a raționa al autorului este posibil să fie mai greu de înțeles. Unii ar-minieni susțin că Hristos a murit pentru toți, că El a plătit o răscumpărare pentru

toți, dar că El nu mijlocește pentru toți. În acest paragraf, Owen afirmă că, dacă Hristos a murit pentru o persoană, atunci El a plătit răscumpărarea pentru acea

persoană. Acest lucru are loc pentru că scopul morții Lui a fost acela de a plăti o

haideți să vedem ce spune el mai departe. Într-o circum-

stanță ca aceasta, aproape că mă simt rușinat să combat un

argument atât de slab.

„Răspunsul la această obiecție”, spune el, „este ușor și

clar în Scriptură, căci lucrarea de mijlocire a lui Hristos este

deopotrivă una generală și una specială. Ea este generală,

pentru că El este ‚singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om’

(1 Timotei 2:5); și este specială, pentru că El este ‚mijlocito-

rul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru

răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi,

cei ce au fost chemați, să capete veșnica moștenire, care le-a

fost făgăduită’ (Evrei 9:15). Având în vedere acest lucru, se

răscumpărare reală. Și toți cădem de acord asupra acestui lucru. Owen continuă, spunând că rațiunea plății unei răscumpărări este aceea de a aplica beneficiul

acelei plăți – adică eliberarea de sub starea de condamnare – persoanei pentru care s-a făcut plata răscumpărării. Aplicarea beneficiului începe cu mijlocirea pe

care Hristos o face. De aceea, Hristos este, dacă este să folosim acest termen, nevoit să mijlocească pentru toți cei pentru care El a murit, pentru că El a plătit

un preț de răscumpărare pentru fiecare dintre aceștia. Esența disputei autorului

cu arminienii este aceasta: dacă Hristos a murit pentru toți, și dacă s-a plătit o răscumpărare generală pentru toți, și totuși nu toți sunt mântuiți, așa încât unii

pentru care s-a plătit prețul răscumpărării nu au fost eliberați de datoria păca-telor lor – nu ar eșua atunci lucrarea de mijlocire pe care Hristos o face pentru

aceste persoane? Prezumția din spatele acestor afirmații ale autorului ține de faptul că Hristos mijlocește eficace pentru toate persoanele pentru care El a plătit

prețul răscumpărării. Arminienii, care susțin o răscumpărare generală, resping această prezumție. Totuși, Owen argumentează că, procedând în felul acesta, ei

desființează în același timp însăși ideea de răscumpărare. Astfel, unii arminieni ar putea să spună că Hristos a murit pentru toți, dar El n-a plătit o răscumpărare

pentru toți. Owen susține aici că o astfel de gândire respinge însăși scopul morții lui Hristos pentru acei oameni. De aici izvorăște și lipsa lui de încredere în logica

sau onestitatea cuiva care ar putea să facă o astfel de afirmație.

spune că El este ‚Mântuitorul tuturor oamenilor, și mai ales

al celor credincioși’ (1 Timotei 4:10).36 De aceea, în toate ca-

litățile și slujirile lui Hristos, adică cele de Preot, Profet și

Rege, există lucruri care sunt mai generale și lucruri mai

speciale”.

Iată ce denumește el un răspuns clar și simplu din Scrip-

tură. El abandonează în felul acesta aplicația argumentului

din situația noastră. Atâta cât pot pricepe, iată care trebuie să

fie implicația gândirii lui: este adevărat că Hristos a plătit o

răscumpărare doar pentru cei pentru care El este Mijlocitor și

Preot, dar Hristos trebuie văzut în două modalități: în primul

rând, ca un Mijlocitor și Preot în general, pentru toți, și în al

doilea rând ca un Mijlocitor și Preot în special, doar pentru

unii. El a plătit răscumpărarea ca Mijlocitor general, univer-

sal, dar mijlocește ca un Mijlocitor special.

Presupun că, cel puțin în parte, acesta este sensul avut

în vedere. În sine, explicația este atât de barbară și departe

de bunul simț, iar esența ei de o nebunie atât de sălbatică și

necreștină, încât ironia ar fi mai potrivită decât un răspuns

argumentat. Adevărul este că, de ce ne-am aștepta la bun

simț și expresii clare din partea celor care au sărit de la co-

merț la slujba predicării și a scrierii?37

36 Termenul „în special” [malista] mai poate fi tradus și prin „în particular” sau

„în mod specific”. 37 Acest comerciant care se apucase să le răspundă universaliștilor era Thomas

Moore. v. nota introductivă și Cap. 6, partea a doua.

Este imposibil să deplângem prea mult acea nebunie

îmbrăcată în zdrențe atât de mizere, în timp ce adevărul se-

rios este ținut afară. Care este, mă rog, sensul avut în vedere

de această deosebire, anume că „Hristos este fie un Mijloci-

tor general între Dumnezeu și om, fie un Mijlocitor special,

al noului legământ”? Cine a auzit până acum că Hristos ar fi

fost Mijlocitorul altor lucruri decât al noului legământ? Un

mijlocitor nu mediază pentru o singură parte. El mediază în-

totdeauna un acord între mai multe părți. Orice Mijlocitor

este mediatorul unui legământ.

Dacă Hristos este Mijlocitorul unui legământ altul de-

cât noul legământ, atunci întrebarea este: Ce fel de legământ

a fost acela? Legământul faptelor? Nu ar fi o astfel de afir-

mație o abandonare a întregii Evanghelii? N-ar fi derogato-

riu la adresa onoarei lui Isus Hristos să fie Mijlocitorul unui

legământ anulat? Nu ar fi contrar Scripturii să afirmăm că

El ar fi putut fi un Garant al primului legământ, în loc să fie

Garantul unui „legământ mai bun” (Evrei 7:22)?

Cei ce fac astfel de afirmații curajoase sunt mai de-

grabă vrednici de a fi catehizați decât să predice. Totuși, nu

vom lăsa astfel de lucruri fără răspuns. Omul acesta pare să

își însușească ceva ce a auzit de la doctorii arminieni, chiar

și dacă și-a însușit părerile într-un fel mediocru.

De aceea, întrucât sunt destul de obișnuit cu felul în

care ei colorează acele pasaje ale Scripturii folosite aici, voi

proceda la îndepărtarea acestei obiecții, așa încât argumen-

tul nostru anterior să rămână neclătinat.

Am statuat deja mediocritatea argumentului. Unii au

împărțit roadele lucrării de mijlocire a lui Hristos în roade

mai generale și roade mai specifice.

Într-un sens, această idee poate fi tolerată. Totuși, a

spune același lucru despre slujirile lui Hristos și despre Hris-

tos în relație cu acestea, constituie o afirmație total greșită.

Noi respingem faptul că ar exista vreo mijlocire generală sau

vreo funcție generală ce rezultă din calitățile lui Hristos, și

care să se extindă dincolo de Biserica Lui, de cei aleși.

Biserica Lui a constituit obiectul răscumpărării făcută

„cu însuși sângele Său” (Faptele Apostolilor 20:28). Biserica

Lui a fost cea pe care „a iubit-o... și S-a dat pe Sine pentru

ea, ca s-o sfințească și s-o curețe prin apa Cuvântului, ca să

înfățișeze înaintea Lui o Biserică slăvită” (Efeseni 5:25-27,

cf. KJV).

„Oile” Lui au fost cele pentru care El „Și-a dat viața”

(Ioan 10:15) și pentru care „Se înfățișează acum, pentru noi,

înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24). Nu există nici măcar

un singur cuvânt în Scriptură care să ne ducă spre ideea mij-

locire pentru orice altă persoană.

Priviți la întruparea Lui. Ea a avut loc „deoarece copiii

sunt părtași sângelui și cărnii” (Evrei 2:14), nu datorită fap-

tului că orice individ din lume ar fi fost părtaș acestora.

Priviți la jertfirea Lui: „pentru ei”, spune El, („aceia pe

care Mi i-ai dat”) „Mă sfințesc” (Ioan 17:19), adică Se sfințea

pentru a fi o jertfă pentru ei. Aceasta a fost lucrarea pe care

El o avea de făcut atunci.

Priviți la învierea Lui: El „a fost dat din pricina fărăde-

legilor noastre, și a înviat pentru ca noi să fim socotiți nepri-

hăniți” (Romani 4:25, cf. KJV).

Priviți la înălțarea Lui: „Mă duc”, spune El, „la Tatăl

Meu și la Tatăl vostru... să vă pregătesc un loc” (Ioan 14:1-4).

Priviți la mijlocirea Lui perpetuă: nu are ea ca obiectiv

să îi „mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de

Dumnezeu prin El”? (Evrei 7:25)

Nu există nici măcar un singur cuvânt care să susțină

această idee a mijlocirii generale, pentru toți. Dacă veți lua

aminte la cuvintele Lui, veți vedea că Hristos respinge în ter-

meni clari faptul că El ar mijloci pentru toți: „Nu Mă rog pen-

tru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:9).

Haideți să vedem ceea ce este prezentat pentru a con-

firma o astfel de mijlocire generală. Este citat în primul rând

versetul din 1 Timotei 2:5: „este un singur Dumnezeu, și este

un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus

Hristos”. Care este concluzia la care ar trebui să ne conducă

acest verset? Este oare imposibil ca Hristos să fie Mijlocitor

între Dumnezeu și oameni, fără a fi un Mijlocitor pentru ab-

solut toți oamenii? Nu sunt oare aleșii oameni? Nu sunt co-

piii părtași cărnii și sângelui? Nu este formată Biserica Lui

din oameni? De ce ar trebui ca anumite fraze generale să ne

conducă la această concluzie universală? Hristos a fost Mij-

locitor pentru om. Acest lucru va fi rămas adevărat chiar

dacă El ar fi fost Mijlocitor doar pentru apostolii Lui. De

aceea, am putea oare concluziona pe baza acestui verset că

El a fost mijlocitor pentru toți oamenii? „Apage nugas!”38

Haideți să vedem o altă dovadă. Probabil că aceasta va

întări deosebirea neplăcută față de cei care ni se opun. Ea se

găsește în 1 Timotei 4:10: „care este Mântuitorul tuturor oa-

menilor, și mai ales [adică, cf. NTR] al celor credincioși”.

Dacă versetul ar fi spus, „care este Mijlocitorul tuturor oa-

menilor, îndeosebi al celor care cred”, atunci ar fi fost mai

probabilă argumentația lor. La ce se gândesc acești oameni?

Există vreun cuvânt aici în care să se vorbească despre Hris-

tos ca Mijlocitor? Termenul care precedă această frază indică

faptul că noi ne punem nădejdea în „Dumnezeul cel viu”. El

este „Mântuitorul” menționat aici. Este Hristos denumit aici

Mântuitorul nostru în ceea ce privește lucrarea Lui de mijlo-

cire? Am arătat mai devreme că Dumnezeu Tatăl este denu-

mit adesea Mântuitor. Așa cum toți comentatorii sănătoși ar

fi de acord, persoana avută în vedere aici este Tatăl. Acest

lucru este clar din context, care vorbește despre providența

38 Are sensul, „plecați, voi, cei care bolborosiți nonsensuri!” Evident, Owen nu-i

prea suporta pe cei incoerenți.

protectoare a lui Dumnezeu. Această lucrare protectoare a

lui Dumnezeu este valabilă pentru toți, dar în special sau în

mod specific pentru Biserica Lui. Astfel, despre El se spune

că „sprijină [salvează, cf. KJV] pe oameni și pe dobitoace!”

(Psalmii 36:6). Termenul evreiesc tradus prin sprijină,

Yasha, este corespondentul termenului grecesc soter [sozo],

precum în fraza „vei salva” sau „vei păstra”. Așadar, vorbim

despre Dumnezeu care este aici „Salvatorul tuturor”. El este

Salvator prin eliberarea și protecția de pericole, o lucrare a

providenței Lui. Această providență se manifestă în special

față de cei credincioși. Nu știu în ce fel ar putea acest verset

să constituie o dovadă în sprijinul mijlocirii universale.

Contextul acestui pasaj biblic nu permite nicio altă in-

terpretare. Termenii ne oferă un motiv pentru care credin-

cioșii ar trebui să meargă înainte cu bucurie, alergând veseli

cursa credinței care le stă înainte, în ciuda tuturor rănilor și

a lucrurilor rele cu care sunt asaltați continuu cei din popo-

rul lui Dumnezeu. Datorită faptului că Dumnezeu îi păs-

trează pe toți (căci „în El avem viața, mișcarea și ființa” cf.

Faptele Apostolilor 17:28; Psalmii 145:14-16), El nu va per-

mite ca vreunul dintre ei să fie răniți sau să rămână nerăz-

bunați (Geneza 9:5). Astfel, El este în mod specific și în mod

special Păstrătorul și Ocrotitorul celor care cred. Ei sunt lu-

mina ochilor Lui (Zaharia 2:8; Deuteronom 32:10). Dacă El

permite ca aceștia să fie asupriți pentru o vreme, apostolul

îi încurajează să nu-și piardă nădejdea și încrederea, să nu

obosească în facerea de bine, și să se bazeze în continuare și

să se încreadă în El. Ce motivație ar avea el să le spună cre-

dincioșilor că Dumnezeu îi va mântui pe cei care nu vor

crede niciodată, ca să nu mai spun cât de ciudat ar părea că

Hristos să fie Mântuitorul acelora care nu vor fi niciodată

mântuiți, cărora nu le dă niciodată harul de a crede, și pentru

care El refuză să mijlocească (Ioan 17:9).

Totuși, această mijlocire nu constituie o parte foarte

măruntă a lucrării Lui de mijlocire, prin care îi mântuiește

pe păcătoși. Nici subiectul și nici contextul expresiei „El este

Mântuitorul tuturor oamenilor” nu sunt corect mânuite de

cei care le răstălmăcesc pentru a putea susține învățătura

răscumpărării universale. Subiectul de aici, „El”, este Dum-

nezeu Tatăl, nu Hristos Mijlocitorul, iar contextul ne vor-

bește despre ocrotirea providențială, nu despre mântuirea

obținută. Altfel spus, providența lui Dumnezeu îi protejează

și guvernează pe toți oamenii. Cu toate acestea, Dumnezeu

este veghetor într-o modalitate specială spre binele celor

care sunt ai Lui, așa încât ei să nu fie batjocoriți niciodată pe

nedrept și cu o cruzime peste măsură.

De asemenea, apostolul arată că aceasta era modalita-

tea obișnuită a lui Dumnezeu de a acționa: „Ba încă ne spu-

nea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem în-

crederea nu în noi înșine, ci în Dumnezeu care înviază mor-

ții. El ne-a izbăvit și ne izbăvește dintr-o astfel de moarte, și

avem nădejde că ne va mai izbăvi încă” (2 Corinteni 1:9-10),

căci „El este Mântuitorul [Protectorul] tuturor oamenilor,

mai ales al celor credincioși”. Pavel descoperă temelia încre-

derii lui în mijlocul acestor stăruințe și suferințe prin cuvin-

tele următoare: „pentru că ne-am pus nădejdea în Dumne-

zeul cel viu” (1 Timotei 4:10). Dacă cineva crede în schimb

că aceste cuvinte exprimă esența doctrinei pentru care el era

atât de chinuit și asuprit, eu nu mă pot opune, căci astfel nu

ar fi decât o afirmare în sprijinul Dumnezeului cel adevărat

și a dependenței lui Pavel de El. Apoi, această dependență se

află în opoziție față de toți idolii Neamurilor, și față de orice

alte idei deșarte prin care aceștia se înalță pe ei înșiși, încer-

când să fure tronul Celui Preaînalt. În schimb, totuși, ei ne

spun că,

1. Hristos ar putea fi Mântuitor al acelora care nu vor

fi niciodată mântuiți din păcatele lor, și asta în același fel în

care El îi mântuiește pe cei ce formează poporul Lui (Matei

1:21); sau că,

2. El este Mântuitor al acelora care nu aud niciodată

nici măcar un cuvânt despre mântuire sau despre existența

unui Mântuitor; sau că,

3. El ar putea fi un Mântuitor două sensuri – mai întâi

pentru toți, apoi pentru credincioși; sau că,

4. Exersarea credinței este condiția prin care Hristos

devine un Mântuitor într-o modalitate specific pentru cineva

– iar acea condiție nu a fost obținută de Hristos.

Dacă acesta ar fi sensul mesajului de față, atunci eu

spun, „credat Judaeus Apella”39. Pentru mine, nimic nu este

mai cert decât că Hristos îi mântuiește complet pe cei pentru

care El este Mântuitor în orice sens în lucrarea de răscumpă-

rare. El îi mântuiește din toate păcatele necredinței și neas-

cultării lor, prin harul mântuitor, aici și în gloria viitoare.

Există și alte încercări de a întări aceste nonsensuri și

de a valida argumentul nostru prezentat anterior. Mă simt

nevoit să le tratez și pe acestea.

„Hristos”, zic ei, (Thomas Moore, în Universality of

Grace)40 „mijlocește într-o anumită modalitate pentru nele-

giuiți, fiii oamenilor care se găsesc încă în această lume și

aparțin lumii. El face acest lucru așa încât Duhul îi va uni și

binecuvânta pe cei care cred în Hristos, și astfel se va implica

în mărturisirile lor, în viețile lor și în lucrarea Evangheliei, așa

încât cei care locuiesc printre slujitorii Lui să ajungă să fie

convinși de aceste lucruri, și să fie conduși să creadă mărturia

Evangheliei (Isaia 53:12; Luca 23:34). Acesta este modelul pe

39 Literal, expresia are sensul de „s-o creadă iudeul Apella”, expresie preluate din

satirele lui Horațiu, referindu-se în mod evident la o absurditate pe care până și cei mai simpli oameni ar considera-o falsă. 40 Aici nu este vorba despre Thomas More, care a fost șeful cancelariei regelui Henry VIII (1478-1535). V. nota introductivă pentru mai multe detalii despre

acest Thomas Moore.

care ni l-a lăsat Hristos Însuși (Ioan 27:21-23). Hristos mijlo-

cește așa încât oamenii lumii să poate fi convinși, așa încât cei

convinși să fie atrași la El și, prin El, la Dumnezeu (Matei 5:14-

16). În felul acesta, El îl luminează pe fiecare om care vine în

lume într-un anumit fel (Ioan 1:9). Totuși, El mijlocește într-

o modalitate mai specială pentru cei credincioși” ș.a.m.d.

Descoperim aici o mijlocire cu două fațete sau de două

feluri a lui Hristos:

1. El mijlocește pentru toți păcătoșii, așa încât ei să

poată crede (asta se înțelege din expresiile vagi de mai sus).

2. El mijlocește pentru toți credincioșii, și face acest lu-

cru așa încât ei să poată fi mântuiți.

Punctul de dezacord ține de prima afirmație, motiv

pentru care suntem nevoiți să o analizăm.

Autorul spune, „Hristos mijlocește într-un anume fel”.

Eu o să întreb: în ce fel anume? Este vorba de o mijlo-

cire directă sau indirectă? Mijlocirea se face în virtutea sân-

gelui Său vărsat pentru ei, sau virtutea unui alt aspect? Avem

de-a face cu o intenție și dorință de a obține pentru ei lucru-

rile bune pentru care El a mijlocit, sau cu scopul ca ei să con-

tinue fără ele? Este această lucrare pentru fiecare individ sau

doar pentru cei care trăiesc în comunitatea Bisericii? Este

credința acel lucru care se cere din partea lor, sau altceva?

Este acea cerință una absolută, sau este una condițională?

Toate aceste întrebări trebuie să-și capete un răspuns clar

înainte ca această idee a mijlocirii generale să poată fi înțe-

leasă.

În primul rând, ne punem întrebarea dacă această mij-

locire este una accidentală sau una care are o intenție, un

scop precis.

Indiferent dacă această mijlocire este directă sau indi-

rectă, ea nu este ilustrată ca rezultatul imediat sau scopul

rugăciunii lui Hristos. Ea este prezentată ca un răspuns față

de o binecuvântare obținută de alții. Rugăciunea care este

rostită ne arată că Dumnezeu vrea să-i binecuvânteze pe cei

credincioși astfel încât cei în mijlocul cărora ei trăiesc să

poată crede mesajul Evangheliei. Credincioșii sunt obiectul

direct al acestei mijlociri. Ceilalți nu sunt decât martori ai

acestei realități. Lucrul bun dorit pentru ceilalți este fie de-

pendenți de înflorirea credincioșilor, altfel el devine un obi-

ectiv pe care mijlocirea lui Hristos intenționează să îl împli-

nească.

Dacă avem de-a face cu prima situație, atunci binele lor

nu este dorit mai mult decât răul lor.41 Dacă este cealaltă,

41 Astfel spus, ei trebuie să o aleagă, în funcție de abilitatea de convingere a cre-dincioșilor. Ei nu sunt diferiți de Adam, care a ales să păcătuiască, sucombând în

fața abilității de convingere a șarpelui. Binele lor, asemenea blestemului lui

atunci de ce nu este împlinit? De ce nu este împlinită intenția

Mântuitorului nostru? Intervine cumva lipsa de înțelepciune

în alegerea mijloacelor potrivite și adecvate pentru a atinge

obiectivul propus? Sau este la mijloc lipsa puterii de a îm-

plini ceea ce El intenționează?

În al doilea rând, ne punem întrebarea dacă în discuție

intervine sau nu jertfirea Lui.

Are loc această mijlocire în virtutea sângelui lui Hris-

tos care a fost vărsat pentru ei, sau în virtutea unui alt lucru?

Dacă este vorba despre sângele Său, atunci Hristos mijlo-

cește pentru ei, așa încât aceștia să se poată bucura de lucru-

rile pe care El le-a obținut pentru ei prin jertfirea Sa.

Moartea și vărsarea sângelui Său constituie temelia

mijlocirii Lui. Dacă așa stau lucrurile, atunci rezultă că Hris-

tos a obținut prin moartea Lui credința pentru toți oamenii,

pentru că El mijlocește așa încât toți să creadă. Astfel, lucra-

rea Lui de mijlocire este întemeiată pe meritele morții Sale.

Mai întâi, trebuie să observăm că acest lucru înseamnă

mai mult decât vor susține vreodată cei ce promovează răs-

cumpărarea universală. Potrivit gândirii lor, atribuirea infa-

ilibilă și eficace a credinței pentru care El a murit nu este

unul dintre obiectivele morții lui Hristos.

Adam, va fi rezultatul alegerii lor. Owen întreabă în realitate ce anume s-a schim-

bat în aceste lucruri când Hristos a mers la cruce?

Mai apoi, dacă El a obținut credința pentru toți prin

moartea Lui și cere credința prin mijlocirea Lui, atunci de ce

nu ajunge această credință să fie eficace în aceste persoane?

Sunt cumva jertfirea și mijlocirea lui Hristos insuficiente

pentru a produce această unică binecuvântare spirituală?

Dacă lucrarea Lui de mijlocire nu este întemeiată pe

moartea și vărsarea sângelui Lui, atunci ne-am dori ca uni-

versaliștii să ne clarifice ce vor să spună prin lucrarea de

mijlocire a lui Hristos. Acest lucru trebuie să fie diferit de

înfățișarea Lui în ceruri pentru noi, stropit cu propriul Său

sânge.

În al treilea rând, ne întrebăm dacă aceste lucruri au ca

obiectiv infuzarea credinței.

Mijlocește Hristos pentru acești oameni cu intenția sau

dorința ca ei să creadă sau nu? Dacă nu, atunci este o mijlo-

cire făcută în batjocură. El se roagă pentru lucruri pe care

ulterior nu le dă.

Dacă, totuși, aceasta este intenția Lui, atunci de ce nu

este împlinită? De ce nu cred toți? Fără îndoială, dacă El a

murit pentru toți, și dacă s-a rugat pentru toți, așa încât toți

să creadă, atunci de ce nu sunt toți mântuiți, căci Tatăl Îl as-

cultă întotdeauna pe Hristos (Ioan 11:42).

În al patrulea rând, se ridică problema dacă mijlocirea

Lui este făcută pentru întreaga lume, sau doar pentru Bise-

rică.

Mijlocește Hristos pentru fiecare individ din această

lume, sau doar pentru cei care trăiesc în comunitatea Biseri-

cii? Dacă El mijlocește doar pentru Biserică, și dacă îi aban-

donează pe toți ceilalți ce aparțin lumii, asta face ca ipoteza

prezentă să fie anulată.42

Dacă El mijlocește pentru toți, atunci cum vor fi toți

convinși? Mijlocește El „astfel încât Duhul să conducă, să că-

lăuzească și să binecuvânteze credincioșii, și astfel să se im-

plice în lucrarea Evangheliei prin slujitorii Lui, așa încât alții

(adică oricine altcineva din lume) să poată fi convins și să fie

adus la credință”? Cum poate fi spus acest lucru despre acele

milioane de suflete care nu vor vedea niciodată un credincios

și nici nu au auzit vreodată mărturia Evangheliei?43

În a cincilea rând, ne întrebăm dacă avem de-a face cu

o credință absolută sau cu una condițională.

Dacă Hristos ar mijloci pentru credință, atunci El fie

mijlocește pentru ea într-un mod absolut, asigurându-se că

cei pentru care mijlocește o primesc, fie mijlocește pentru ea

42 Ipoteza este aceea că El mijlocește pentru toți, așa încât unii să poată fi convinși de către credincioși. Dacă Hristos mijlocește doar pentru Biserică, atunci nimeni

altcineva nu poate fi convins, pentru că Hristos nu a mijlocit pentru acea per-soană. Ipoteza este anulată pentru că premisa ei ține de mijlocirea universală. 43 Există o idee prezumată, dar neformulată aici. Dacă mijlocirea universală a lui Hristos este un lucru adevărat, atunci orice individ din lume, din orice generație,

trebuie să aibă oportunitatea de a auzi și de a fi convins de Evanghelie. Mântuirea acestor persoane n-ar mai fi dependentă de răspunsul lor sau de alegerea suve-

rană a lui Dumnezeu, ori de lucrarea lui Hristos de la cruce, ci de acțiunile cre-dincioșilor. În esență, Hristos ar transfera Bisericii responsabilitatea Lui în ce

privește mântuirea acestor oameni.

în mod condițional, ori din partea lui Dumnezeu, ori din par-

tea omului.

Dacă mijlocirea are caracter absolut, atunci toți vor

ajunge în esență să creadă, altfel n-ar mai fi adevărat că Ta-

tăl Îl ascultă întotdeauna pe Fiul (Ioan 11:42).

Dacă mijlocirea ar fi condiționată de intervenția lui

Dumnezeu, atunci ea depinde de voința sau plăcerea lui

Dumnezeu de a da credința.

În plus față de această condiție, am putea observa două

lucruri legate de Mântuitorul nostru:

1. Necunoașterea voii Tatălui Său în ceea ce privește

lucrurile pentru care El mijlocește. Totuși, acest lucru ar fi

lipsit de consecvență în ce privește unitatea Persoanei Sale

aflată acum în slavă. Acest lucru ar fi imposibil, pentru că El

are promisiunea faptului că este ascultat în orice lucru pe

care îl cere (Psalmii 2:8).44

2. Astfel, El avansează voia Tatălui Său prin a Se su-

pune ei în calitate de cauză primară a lucrului bun care tre-

buie dat omului. Acest lucru poate fi consecvent cu ideea de

mijlocire absolută, caz în care toți oamenii trebuie să ajungă

la credință.

44 Adică, dacă mijlocirea Lui este universală, atunci El fie va mijloci sau se va ruga pentru ceea ce Tatăl nu dorește, fie Tatăl va încălca promisiunea de a-L

asculta întotdeauna.

Avem parte de o condiție care este îndreptată către cei

pentru care El mijlocește? Dacă da, aș vrea să știu care este

acea condiție. Unde anume se găsește ea în Scriptură? Unde

se spune că Hristos mijlocește pentru oameni, așa încât ei să

poată avea credință, dacă fac cutare lucru? Ce condiție poate

fi atribuită în mod rațional acestei dorințe? „Unii sugerează

condiția ca acești oameni să-I permită Duhului Sfânt să lu-

creze în inimile lor, și să asculte astfel de harul lui Dumne-

zeu”. Totuși, ce înseamnă să asculți de Evanghelia sau harul

lui Dumnezeu? Nu să crezi? De aceea, se pare că Hristos mij-

locește așa încât oamenii să creadă, condiția fiind de a crede.

Alții, mai atenți, susțin condiția primirii beneficiului acestei

mijlociri ca fiind folosirea bună a mijloacelor harului pe care

le au la dispoziție. Cu toate acestea, se ridică următoarele

întrebări:

1. Ce înseamnă „folosirea bună a mijloacelor harului”,

dacă nu supunerea față de El, adică a crede? Așadar, am

ajuns la o tautologie.

2. Nu toți au parte de mijloacele harului, așa încât să le

poată folosi, bine, fie rău.

3. Hristos fie se roagă, fie nu, ca ei să poată folosi bine

mijloacele harului. Dacă nu, atunci ar putea să se roage ca ei

să creadă, dacă prin a produce ascultarea în ei, acest lucru

ne duce cu adevărat la definiția credinței? Dacă El se roagă

pentru ei, pentru folosirea bună a mijloacelor harului, El face

acest lucru fie absolut, fie condițional, și ne întoarcem la dis-

cuția anterioară.

Multe alte motive pot fi aduse pentru a demonstra ne-

bunia acestei gândiri, dar cred că cele prezentate sunt sufi-

ciente. Totuși, trebuie să demontăm argumentele aduse de

universaliști.

În primul rând, să analizăm argumentul că El mijlo-

cește doar pentru unii păcătoși.

Cuvintele profetului, din Isaia 53:12, sunt uneori folo-

site pentru susținerea ideii mijlocirii universale: „S-a rugat

pentru cei vinovați”, din care ei înțeleg că ar fi vorba de toți

păcătoșii.

Răspuns: Păcătoșii din acest pasaj, cei pentru care ni

se spune că Hristos mijlocește, sunt acei toți păcătoși pentru

care El a suferit. Aceasta este concluzia cea mai rațională ce

survine din descrierea pe care o avem asupra acestor per-

soane, în versetul 6. Unii sugerează că ei sunt doar acei pă-

cătoși de pe urma cărora El a suferit, adică cei care L-au făcut

să sufere. Dacă avem de-a face cu prima afirmație, atunci

acest verset dovedește că Hristos mijlocește pentru toți cei

pentru care El a suferit. Dar tocmai asta susținem noi. Dacă

avem de-a face cu cea de-a doua idee, atunci rămânem tot la

o mijlocire limitată, și putem să ne gândim la ce anume a dus

suferința sau mijlocirea Lui. Felul în care El a mijlocit pentru

acești oameni, doar pentru ei, se regăsește în pasajul urmă-

tor. Totuși, oamenii aceștia își susțin afirmația cu versetul

din Luca 23:34: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

Răspuns: Ideea centrală avută în vedere prin aceste cu-

vinte este următoarea: „Există o mijlocire generală pentru

toți, așa încât ei să poată crede”. Chiar și astfel exprimată, aș

putea lăsa această afirmație la judecata oamenilor. Totuși,

pentru că teologii care susțin așa ceva au insistat folosind

acest pasaj ca pe o prezumtivă dovadă a unei mijlociri gene-

rale fără succes, voi analiza ideea aceasta, pentru a vedea

dacă poate fi folosită ca argument eficient. În acest sens, ar

trebui să observăm următoarele:

În al doilea rând, se afirmă că El se roagă doar pentru

cei ce L-au crucificat.

Această rugăciune nu este pentru toți oamenii, ci doar

pentru acea mână de evrei prin care El a fost răstignit. Dar,

constituie o deducție foarte anormală să pleci de la rugăciu-

nea pentru câțiva oameni, și să ajungi la ideea că El s-a rugat

pentru toți oamenii care au existat vreodată, care există sau

care vor exista.

Mie mi se pare că El nu s-a rugat pentru toți cei ce L-

au crucificat, ci doar pentru cei care au făcut acest lucru din

ignoranță. Acest lucru este evident dacă ne uităm la motiva-

ția atașată rugăciunii Lui: „căci nu știu ce fac”. Și chiar dacă

ni se spune și că liderii au acționat în neștiință (Faptele Apos-

tolilor 3:17), nu înseamnă că absolut toți au fost complet neș-

tiutori.

Este clar din pasajul din Faptele Apostolilor că unii

știau ce făcuseră, iar dintre aceștia este clar că o parte au

ajuns convertiți, așa cum este indicat în acel pasaj. În astfel

de lucruri, nu putem să ajungem la concluzia că anumite

afirmații sunt universale în condițiile în care ele se aplică

unui număr nedefinit de persoane.

Rezultă din asta că, întrucât Hristos s-a rugat pentru

iertarea păcatelor celor care L-au răstignit din ignoranță, așa

cum s-a întâmplat în cazul unora, atunci El mijlocește pentru

toți, așa încât toți să creadă? Poate face acest lucru referire

la aceia care nu făceau parte dintre cei ce L-au răstignit și

sau dintre cei ce nu au auzit niciodată de răstignirea Lui?

În al treilea rând, se spune că rugăciunea Lui este doar

pentru iertare, nu și pentru credință.

Hristos nu se roagă pentru acei oameni ca ei să poată

crede, ci doar ca păcatul lor, săvârșit prin răstignirea Lui, să

le fie iertat și să nu le fie luat în considerare. De aceea, este

ciudat să concluzionezi că El mijlocește pentru toți oamenii,

doar pentru că El s-a rugat ca păcatul acelora care L-au răs-

tignit să poată fi iertat.

În al patrulea rând, El se roagă doar pentru cei prezenți

la moartea Lui.

Există o altă limitare evidentă în această chestiune,

care ține de faptul că, dintre cei ce L-au răstignit, El s-a rugat

doar pentru cei ce erau prezenți la moartea Lui. Mulți dintre

aceștia veniseră fără îndoială acolo mai degrabă din curiozi-

tate decât din răutate, mai degrabă pentru a observa ce se

întâmplă, cum este obișnuit în astfel de cazuri. Unii insistă

spunând că, în ciuda acestei rugăciuni, marii preoți au con-

tinuat în necredința lor. Această remarcă nu se aplică în

acest caz, căci nu se poate dovedi dacă ei erau sau nu pre-

zenți la momentul răstignirii Lui.45

În al cincilea rând, este improbabil faptul că El s-ar fi

rugat pentru cei nepocăiți.

Nu poate fi afirmat cu nicio probabilitate faptul că

Mântuitorul nostru s-ar fi rugat pentru fiecare dintre aceș-

tia, presupunând că unii dintre ei vor ajunge în final să ră-

mână nepocăiți. El știa foarte bine „ce este în om” (Ioan

2:25).

Cu adevărat, El „știa de la început cine erau cei ce nu

cred” (Ioan 6:64). Avem chiar o regulă în 1 Ioan 5:16: „Este

45 Universaliștii susțin că El a mijlocit pentru toți oamenii prin această rugăciune,

dar că nu toți au fost mântuiți, un exemplu fiind preoții. Ei spun acest lucru pen-tru a-și susține pretenția că El a murit pentru toți, dar că mijlocește în mod efi-

cace doar pentru credincioși. Owen limitează pe bună dreptate aplicarea rugă-ciunii lui Hristos la cei ce L-au crucificat, care erau prezenți și, în ceea ce îi pri-

vește, Hristos se roagă doar ca păcatul acesta, în mod specific, să le fie iertat, nu în mod necesar toate păcatele. Chiar dacă toate păcatele ar fi fost iertate și ei ar

fi fost mântuiți, totuși, această rugăciune nu este aplicabilă tuturor oamenilor.

un păcat care duce la moarte” și ar fi contrar acelei reguli ca

până și noi să ne rugăm pentru aceia care vor în rămâne ne-

pocăiți, și care păcătuiesc spre moarte.

În al șaselea rând, rugăciunea Lui a fost eficace – dar

nu toți au crezut.

Eu cred că această cerere a fost eficace, de succes, și că

Fiul a fost ascultat în ceea ce a cerut în mod specific de la

Tatăl prin această rugăciune. Credința și iertarea le-au fost

date celor pentru care El s-a rugat. Totuși, acest lucru nu do-

vedește nimic în favoarea unei mijlociri generale și inefici-

ente, căci această mijlocire este deopotrivă specială și efi-

cace.

În Faptele Apostolilor 3:14-15, Petru le spune celor din

acea mulțime că ei s-au „lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit”

și L-au „omorât pe Domnul vieții”. Dintre cei cărora el le-a

vorbit, 5000 de persoane au crezut: „mulți dintre cei ce au-

ziseră cuvântarea, au crezut; și numărul bărbaților credinci-

oși s-a ridicat aproape la cinci mii” (Faptele Apostolilor 4:4).

În mod asemănător, dacă oricare alții s-au aflat printre

cei pentru care Mântuitorul nostru s-a rugat, aceștia ar fi pu-

tut fi convertiți după aceea. Nici măcar liderii evrei nu s-au

aflat dincolo de aria de cuprindere a acestei rugăciuni: „o

mare mulțime de preoți veneau la credință” (Faptele Apos-

tolilor 6:7). Așadar, din acest pasaj nu poate fi extras nimic

în susținerea ideii de mijlocire universală.

În al șaptelea rând, El se roagă pentru vrăjmașii Lui ca

o datorie, nu în calitate de Mijlocitor. Am putea – ba chiar

trebuie – să observăm o slujire cu două fațete a rugăciunilor

Mântuitorului nostru. Una vizează virtutea slujirii Sale ca

Mijlocitor, cealaltă ține de datoria Lui, întrucât era supus Le-

gii. Este adevărat că Cel ce a fost Mijlocitor a fost în același

timp supus Legii, dar lucrurile pe care El le-a făcut în calitate

de om aflată sub Lege nu au fost acte de mijlocire, pentru că,

în ascultarea Lui de Lege, El nu a acționat ca Mijlocitor.

Întrucât era supus Legii, Mântuitorul nostru trebuia să

ierte ofensele și greșelile care erau făcute la adresa Lui, și să

se roage pentru vrăjmașii Lui. Aceasta este ceea ce El ne-a

învățat să facem, și ne-a dat exemplul Lui în Matei 5:44: „Eu

vă spun: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce

vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pen-

tru cei ce vă asupresc și vă prigonesc”46. Fără îndoială că El

extrage acest lucru din Legea dată în Levitic 19:18: „Să nu te

răzbuni, și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să-l iubești

pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Acest lucru este destul de

contrar modului grotesc de acțiune al fariseilor.

46 Trebuie precizat că, deși pe fond autorul are dreptate, totuși pasajul pe care l-

a citat prezintă modul de a trăi în Împărăția spirituală a lui Dumnezeu, la care versetul citat face în esență referire. Pentru mai multe detalii legate de felul în

care ar trebui înțeleasă Predica de pe Munte, vă recomandăm să citiți cartea Le-gea lui Hristos, de Charles Leiter, disponibilă gratuit în format electronic la Aso-

ciația Magna Gratia (www.magnagratia.org).

În acest sens, ca persoană privată căreia Îi este inter-

zisă răzbunarea, Mântuitorul nostru a încurajat aici iertarea

și rugăciunea, și face acest lucru rugându-se El Însuși pentru

vrăjmașii și dușmanii Lui, chiar pentru cei care L-au răstig-

nit. Totuși, aceste gesturi ale Lui nu au legătură cu mijlocirea

Lui pentru noi, în calitate de Mijlocitor. În mijlocire, El este

ascultat întotdeauna, așa că aceste argumente nu spun nimic

despre scopul avut în vedere.

Din nou, Ioan 17:21-2347 nu este adus înainte cu pre-

tenția că ar susține o mijlocire generală, lucru pe care l-am

demontat deja. Mântuitorul nostru se roagă ca, prin unitate,

pace și creștere spirituală între slujitorii Lui, lumea să creadă

și să cunoască faptul că Dumnezeu L-a trimis. Chiar dacă

unii denaturează acest pasaj, universalismul pentru care ei

se luptă nu este confirmat în niciun fel prin aceste cuvinte.

În primul rând, El nu conferă aici mijloacele harului.

Dacă ar fi dorit și a fi intenționat cu adevărat ca în-

treaga lume să creadă, atunci fără îndoială că El s-ar fi și

47 Ioan 17:21-23 – „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca, și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu

le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una, Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să

cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”.

rugat ca întregii lumi să îi fie date mijloacele eficace ale ha-

rului, mai mult decât simpla circumstanță de a fi martoră a

acestei binecuvântate stări a lui. Până și acest lucru este dat

unei minorități din lume. Dacă ar fi avut alte intenții, cel pu-

țin ar fi cerut în rugăciune predicarea Cuvântului la nivelul

fiecărui individ, ca fiind singurul mijloc obișnuit prin care

fiecare să poată ajunge să-L cunoască. Totuși, nu descoperim

că El s-ar fi rugat vreodată pentru acest lucru sau că Dum-

nezeu I-ar fi promis sau dat așa ceva. Nu, El L-a binecuvântat

pe Tatăl Său că așa a găsit El de cuviință (Matei 11:25-26).

În al doilea rând, Ioan 17:9 împiedică interpretarea pa-

sajului în sensul în care rugăciunea lui Hristos s-ar putea

aplica unui obiect mai larg.

Nici o interpretare nu poate fi făcută acestui pasaj care

să fie contrară cuvintelor specifice folosite de Mântuitorul

nostru în versetul 9: „nu Mă rog pentru lume”. Dacă El s-a

rugat aici ca întreaga lume să aibă parte de credința adevă-

rată, de credința sfântă și mântuitoare, atunci El s-a rugat

pentru o binecuvântare și pentru un privilegiu pe care îl au

în egală măsură aleșii Lui, și care, în cazul acestei interpre-

tări, ar fi trebuit să fie date lumii întregi. De aceea,

În al treilea rând, termenul „lume” nu poate să facă re-

ferire la toți oamenii.

Unii spun că termenul „lume” de aici se referă la lumea

aleșilor, la lumea celor care aveau să fie mântuiți, poporul

lui Dumnezeu din întreaga lume. Cu siguranță că termenul

„lume” nu este pro mundo continente, lumea care îi conține,

ci sensul este figurativ pro mundo contento, sau oamenii din

lume. El nu poate fi luat în sens universal, ca și cum s-ar

referi la toți oamenii din lume.

Rareori termenul acesta are un astfel de sens în Scrip-

tură, lucru pe care îl vom vedea în detaliu ceva mai târziu.

În schimb, el trebuie înțeles într-un sens nedefinit, refe-

rindu-se la oameni aflați în lume, mulți sau puțini, așa cum

sunt aleșii lui Dumnezeu în multe generații.

Deși această interpretare este susținută de teologi im-

portanți, nu cred că aș putea să înțeleg pasajul în acest sens.

Acest lucru se datorează faptului că, de-a lungul aces-

tui capitol din Evanghelia după Ioan, termenul „lume” se re-

feră fie la lumea celor condamnați, prin opoziție cu cei care

Îi sunt dați lui Hristos de către Tatăl, fie se referă la lumea

necredincioșilor, prin contrast cu cei care sunt încredințați

de Hristos Tatălui.

În ambele cazuri este vorba despre același grup de oa-

meni, doar privit din ipostaze diferite.

În al patrulea rând, credința avută în vedere aici face

referire doar la recunoașterea acelui lucru. A crede, așa cum

este menționat în versetul 21, și a cunoaște din versetul 23,

nu au sensul strict al credinței în El, nici pe cel al unei cu-

noașterii mântuitoare a lui Isus Hristos, care să conducă la

a-L primi.48 Dacă cei pentru care s-a rugat au crezut în sens

mântuitor, atunci ei trebuiau să devină fii ai lui Dumnezeu.

Acest lucru nu s-a petrecut niciodată și nici nu va avea loc,

pentru că nu poate fi împlinit în fiecare individ din lume.

Hristos nu s-a rugat vreodată pentru așa ceva.

Singurul lucru pentru care s-a rugat a fost o convin-

gere și recunoaștere că Domnul Hristos nu este un mincinos

sau un profet fals, așa cum credeau oamenii din acea vreme.

În schimb, El s-a rugat ca ei să creadă și să cunoască că

El era venit de la Dumnezeu, capabil să-i protejeze și să le

facă bine celor care sunt ai Lui, așa cum El a spus. Acesta

este felul de convingere și recunoaștere la care Biblia se re-

feră uneori prin cuvântul „a crede”.

Acest lucru este atât de evident, încât nici nu este ne-

voie să îl demonstrăm. Există teologi de tot felul care sunt de

acord că acesta este sensul avut în vedere aici. De aceea, aici

nu avem o discuție despre binele spiritual al lumii. Ceea ce

se face aici are ca scop apărarea poporului Său și înălțarea

gloriei Sale. Așadar, acest pasaj nu dovedește nimic în ceea

ce privește mijlocirea sau răscumpărarea generală. Vom re-

veni la termenul „lume” ceva mai târziu.

48 Hristos se roagă ca întreaga lume să poată fi convinsă de faptul că El este Fiul

lui Dumnezeu prin mărturia Bisericii, nu ca întreaga lume să poată fi mântuită prin credința în El. Chiar și demonii cred, în sensul de a cunoaște cine este El,

dar aceștia doar tremură, nefiind vreodată mântuiți (Iacov 2:19).

„Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o

pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Tot așa

să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să

vadă faptele voastre bune, și să-L slăvească pe Tatăl vos-

tru, care este în ceruri.”

Acest pasaj conține unele învățături date apostolilor de

către Mântuitorul nostru pentru a le îmbunătăți cunoștința și

lumina privitoare la El. Aceștia erau chemați să primească

mai multă învățătură în predicarea Cuvântului și în practica-

rea unei vieți sfinte, așa încât ei să poată fi un mijloc pentru

a-i atrage pe oameni la glorificarea lui Dumnezeu. Acest pasaj

este inclus de autor pur și simplu pentru a face mare caz din

numărul de versete folosite, așa cum este cazul multor alte

pasaje. El nu dovedește nimic din ceea ce vor acești oameni să

se înțeleagă, și nici nu le servește scopurilor lor. De aceea, fără

a detalia, poate fi spus că aceste lucruri nu dovedesc nimic.

Acest pasaj nu se referă în niciun caz la subiectul pe care noi

îl discutăm, nici măcar nu poate fi forțat în această discuție de

toată puterea și îndemânarea dlui Moore.

Acest pasaj al Scripturii spune că „Lumina aceasta era

adevărata Lumină, care-l luminează pe orice om, venind în

lume”. Nici acest lucru nu se aplică discuției noastre. El este

folosit într-un mod răutăcios și tradus ca și cum ar vrea să

spună, „iluminându-i într-o anumită măsură pe toți cei care

vin în lume”. „Într-o anumită măsură”, spune dl. Moore. Eu

aș vrea să întreb: în ce măsură vine această iluminare? Cât

de departe merge ea, în ce grad, în ce măsură vine ilumina-

rea de la Hristos? Prin cine sau prin ce mijloace, separat de

El, independent de El, trebuie să vină restul iluminării oa-

menilor? Cine este cel care furnizează partea de iluminare

care lipsește din această lucrare pretinsă a lui Hristos? Știu

că scopul este să preamărească acea cunoaștere care vine

prin revelația naturii.

Nu îmi imaginez ce altceva ar putea să ajute visul lor

legat de cei care sunt complet lipsiți de toate mijloacele ha-

rului Evangheliei. Astfel de mijloace nu aduc decât cunoș-

tința lui Dumnezeu în calitate de Creator, pe când mijloacele

harului aduc și cunoștința lui Dumnezeu ca Răscumpărător,

în Hristos. Sper că într-o zi acești oameni vor fi convinși de

faptul că aduc jertfe unor vaci de aur, răstălmăcind și per-

vertind Cuvântul lui Dumnezeu, și devalorizând în felul

acesta harul lui Hristos.

Este suficient că se spune că Hristos i-a iluminat pe

toți, pentru că El este singura lumină adevărată. Oricine este

iluminat primește lumină de la El, care este suma și sursa

acelei lumini. Astfel, aici se sfârșește argumentul general le-

gat de mijlocirea ineficace. Totuși, există un răspuns specific

ce poate fi dat cu privire la lucrarea preoțească a lui Hristos.

Argumentul suplimentar al lui Moore este: „Ca preot,

El a adus o jertfă care a țintit un singur scop, anume propi-

țierea pentru toți oamenii (Evrei 2:9, 9:26; Ioan 1:29; 1 Ioan

2:2). În privința tuturor obiectivelor, El a adus jertfa având

în vedere propițierea, pecetluirea noului legământ și mărtu-

ria adevărului. În ceea ce privește scopul final în toate aces-

tea, El a adus jertfă doar pentru cei chemați și aleși (Evrei

9:14-15; Matei 26:28)”.

Răspuns:

Cuvintele folosite în argumentul adus mai sus sunt in-

tolerabil de vagi, încât este foarte dificil să înțelegi la ce se

gândea autorul lor. Ele nu furnizează în niciun caz un răs-

puns clar sau un suport clar pentru ideea pe care o pretind.

Se folosesc cuvintele Scripturii, dar ele sunt răstălmăcite. Fe-

lul în care sunt construite frazele denotă erori, și sunt alcă-

tuite de parcă ar vrea să sfideze rațiunea. Este sensul acestor

cuvinte: „El a adus jertfă cu privire la un obiectiv, apoi cu

privire la toate obiectivele, și apoi cu privire la obiectivul fi-

nal în toate acestea”? Să le luăm în ordine inversă:

1. Ce înseamnă acest „scopul final în toate acestea”?

Cumva se referă acest „în toate” la unul dintre toate obiecti-

vele propuse și împlinite? Se referă la toate persoanele pen-

tru care El S-a adus ca jertfă? Este scopul ultim, propus de

Dumnezeu și de Hristos în jertfirea Lui? Dacă despre asta

este vorba, atunci scopul trebuie să fie gloria lui Dumnezeu.

Totuși, în pasajele indicate din Scriptură nu se vorbește des-

pre așa ceva (Evrei 9:14-15; Matei 26:28).

2. Demonstrează aceste pasaje existența unui scop fi-

nal al morții lui Hristos care este subordonat gloriei lui Dum-

nezeu, ca și cum ar fi inferior acestuia? De ce ar exista un

obiectiv final de a obține răscumpărarea, iar un altul de a

face iertarea păcatelor? Ați putea să spuneți că este vorba

aici despre primul obiectiv al morții lui Hristos, denumindu-

l „propițiere”, o ispășire pentru plata păcatelor. Și totuși, is-

pășirea păcatelor și răscumpărarea sunt unul și același lucru

în esența lor. Ambele sunt roadele imediate și obiectivul pri-

mar al morții lui Hristos, așa cum este evident din pasaje

precum Efeseni 1:7 și Coloseni 1:14. Așadar, avem de-a face

aici o confuzie între primul obiectiv și obiectivul final al mor-

ții lui Hristos. Nu încape îndoială că, procedând în felul

acesta, ei distrug întreaga construcție a argumentului pe

care îl zidesc pe acest fundament. Ei propun mai multe sco-

puri ale morții lui Hristos, îndreptate fiecare către persoane

diferite, așa încât unele sunt aplicabile tuturor, dar toate

ajung să fie aplicabile doar unora. Aceasta este principala

problemă a întregii cărți pe care o analizăm aici.

3. Ni se spune că jertfirea lui Hristos pentru îndepăr-

tarea păcatelor, potrivit cu Evrei 9:26, ne indică primul obi-

ectiv al morții lui Hristos, iar despre vărsarea sângelui Său

pentru iertarea păcatelor, potrivit cu versetul din Matei

26:28, ni se spune că este obiectivul final. Când scriu data

următoare, i-aș ruga să ne arate clar care este diferența între

acestea două.

4. Ni se spune astfel: „El a adus o jertfă care a țintit un

singur scop, anume propițierea pentru toți oamenii”. Cu

adevărat, dacă autorul cunoaște sensul jertfirii și al propiți-

erii, atunci această expresie cu greu poate fi încadrată în ca-

tegoria unor fraze logice.

Aș vrea să las deoparte aici cuvintele autorului respec-

tiv și să încerc să ofer eu ideea pe care presupun că ar fi vrut

să o transmită. Eu cred că el voia să spună că, în ceea ce pri-

vește un obiectiv al jertfei lui Hristos, în calitate de Preot

pentru toți, El Își propune să obțină sau să împlinească acel

scop pentru ei. Totuși, în ceea ce privește alte obiective, El

este Preot doar pentru cei aleși și chemați.

Dacă așa stau lucrurile, atunci răspunsul poate fi dat

foarte ușor. Noi respingem în mod absolut faptul că lucrurile

bune obținute prin moartea lui Hristos sunt distribuite dife-

rit în ceea ce privește beneficiarii acestora. Pentru a oferi o

dovadă a faptului acestuia, ne vom îndrepta privirile către

argumentul de mai devreme, legat de lucrarea preoțească a

lui Hristos.

Unii vor pretinde mai apoi că există mai multe pasaje

ale Scripturii care au fost citate pentru a confirma acel argu-

ment. Totuși, așa cum am răspuns deja, ele sunt prezentate

doar cu pretenția de a susține ideea respectivă. Nimic nu se

găsește în ele care să se aplice discuției de față, de exemplu

în Evrei 9:26 și Ioan 1:29. Cum putem concluziona, plecând

de la o afirmație generală că Hristos a purtat sau a îndepăr-

tat păcatul, că El ar fi Preot în privința propițierii pentru toți

oamenii? Dincolo de asta, în Ioan 1:9 se găsește o aluzie clară

la mielul pascal, în legătură cu care exista acea ceremonie

simbolică a purificării și curățării păcatelor. Acest ritual se

aplica doar poporului Israel, simbolul aleșilor lui Dumnezeu,

nu întregii lumi. Celelalte două pasaje, Evrei 2:9 și 1 Ioan 2:2,

vor fi analizate separat, pentru că ele ar putea prezenta im-

presia că pot constitui argumente solide. Cu toate acestea,

este evident că în aceste versete nu se găsește niciun cuvânt

care ar putea să fie folosit pentru a furniza cel mai mărunt

suport în vederea distincției căreia noi ne împotrivim. Astfel,

argumentul nostru este confirmat și apărat. Beneficiarii lu-

crărilor de jertfire și mijlocire ale lui Hristos sunt aceiași.

Prin aceasta, am prezentat care au fost mijloacele folosite de

binecuvântata Treime pentru a împlini obiectivele pe care ea

le-a avut în vedere. În cele ce urmează ne vom îndrepta aten-

ția către aceste obiective.

9

Vă face aici o analiză mai specifică asupra scopului și a

rezultatului morții lui Hristos.

În cele ce urmează ne vom îndrepta privirile către

principalul lucru care constituie elementul controversei le-

gate de moartea lui Hristos, și de care ține în mare măsură

întreaga discuție. Este acel lucru pentru care am pregătit ca-

lea prin ceea ce am spus până aici. El are de-a face cu scopul

concret al morții lui Hristos. Oricine poate demonstra acest

lucru corect și cu suficientă claritate, va face față oricărei

discuții pe această temă.

Dacă scopul morții lui Hristos este ceea ce majoritatea

adversarilor noștri ne spun, și dacă ar fi adevărat, nu ne vom

putea lega de faptul că Hristos ar fi murit pentru toți oame-

nii.

Dacă, în schimb, scopul ei este cel pe care noi îl susți-

nem, atunci adversarii noștri n-ar trebui să extindă aplicarea

lui dincolo de credincioși, dincolo de cei aleși. Acest lucru

trebuie, așadar, să fie clarificat pe deplin și confirmat cu ho-

tărâre de către cei care nădăjduiesc să aibă vreun succes în

această discuție.

Iată un sumar a ceea ce am analizat până aici:

La începutul discursului nostru, am susținut că scopul

morții lui Hristos este să-i atragă pe aleși la Dumnezeu.

Aceasta este o expresie generală, care implică toate lucrurile

necesare în recuperarea păcătoșilor din starea lor de înstră-

inare, pierzare și mânie, și în aducerea lor în starea de har,

pace, și părtășie veșnică cu Dumnezeu. Există un obiectiv du-

blu în aceste lucruri. Unul este pentru lucrător (ceea ce el

intenționează) și celălalt este pentru lucrarea făcută (ceea ce

este împlinit). Lucrătorul sau agentul ar putea să nu aibă în-

țelepciunea sau certitudinea în alegerea lucrurilor potrivite

pentru atingerea obiectivului propus. Sau i-ar putea lipsi în-

demânarea și puterea în folosirea corectă a mijloacelor po-

trivite spre cel mai bun avantaj al său. Astfel, am arătat până

acum felul în care aceste lucruri coincid întotdeauna: lucra-

rea împlinește ceea ce lucrătorii intenționează prin alegerea

și folosirea mijloacelor lor.

În lucrarea pe care o avem în vedere, agentul este bi-

necuvântata Sfântă Treime, acel Trei în Unul. Mai apoi, jer-

tfirea și mijlocirea lui Isus Hristos constituie mijloacele prin

care este avută în vedere atingerea scopului propus. Astfel,

jertfirea și mijlocirea sunt unite, coincid cu scopul avut în

vedere. Ele țintesc același obiect, așa cum am demonstrat

deja.

De aceea, cu excepția situației când, într-un mod blas-

femiator, am pretinde că Agentului I-ar lipsi înțelepciunea,

puterea, perfecțiunea și suficiența de a împlini această lu-

crare, sau dacă am spune că moartea și mijlocirea lui Hristos

au fost mijloace inadecvate pentru atingerea obiectivului

propus, atunci trebuie să afirmăm că Lucrătorul și lucrarea

au același scop final.

Orice a intenționat binecuvântata Treime prin aceste

mijloace și prin acești Agenți, a și împlinit. Orice descoperim

că este rezultatul atribuit Agentului și mijloacelor folosite,

acele lucruri constituie ceea ce binecuvântata Treime a avut

în intenție.

Așadar, nu avem niciun motiv să analizăm aceste lu-

cruri separat, dacă nu vom aduce argumente dintr-o parte în

favoarea celeilalte părți.

Altfel spus, acolo unde găsim ceva atribuit morții lui

Hristos în calitate de rezultat sau rod, putem concluziona că

Dumnezeu a avut în intenție ajungerea la acel rezultat prin

moartea Lui, și viceversa.

Dar acum, noi știm că scopul morții lui Hristos este fie

suprem și ultim, fie este intermediar și contribuie scopului

final, oricare ar fi acela.

Primul obiectiv este gloria lui Dumnezeu, sau manifes-

tarea atributelor Sale glorioase, în special a dreptății și îndu-

rării Sale față de noi, îndurare care este consecventă cu drep-

tatea Lui. În mod necesar, Dumnezeu țintește la propria Per-

soană mai întâi de toate, pentru că El este binele suprem și

singurul bine. Acest lucru este fără îndoială adevărat, pentru

că El nu Își extrage bunătatea din nimic exterior Lui. De

aceea, în toate acțiunile Lui, în special în cea avută în vedere

în discuția noastră, cea mai înaltă dintre toate, El intențio-

nează mai înainte de toate să Își reveleze gloria. În acest

sens, El formulează acest scop într-un mod minuțios, într-

un mod absolut, până la ultima centimă, până la cel mai ne-

însemnat aspect și în cel mai complet grad. El „face toate lu-

crurile pentru o țintă” (Proverbe 16:4). În final, orice lucru

trebuie să se facă „spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni

4:15). În acest lucru, Hristos însuși este descris ca fiind „al

lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:23), slujind gloriei Lui în toată

lucrarea care I-a fost încredințată. În Efeseni 1:6, descoperim

că scopul acestei dispensații, în alegerea noastră din veșni-

cie, în răscumpărarea noastră prin Hristos și în binecuvân-

tarea noastră cu toate binecuvântările duhovnicești în El,

este acela de a sluji de „laudă slavei Sale” (Efeseni 1:12).

Acesta este scopul tuturor beneficiilor pe care noi le

primim prin moartea lui Hristos, căci trebuie să fim „plini de

roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava și lauda lui

Dumnezeu” (Filipeni 1:11). Acest lucru este susținut pe de-

plin și în Filipeni 2:11: „orice limbă să mărturisească, spre

slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”.

Apostolul întărește clar acest aspect în Romani 9, unde sus-

ține stăpânirea supremă și independența lui Dumnezeu în

toate acțiunile Sale, ca și libertatea Lui absolută a face ca pla-

nurile Lui să nu depindă în niciun fel de fiii oamenilor. El

face toate lucrurile potrivit cu voia Lui și țintește în toate la

gloria Sa. Tocmai acest lucru va fi împlinit la finalul istoriei,

când fiecare făptură va spune: „A Celui ce șade pe scaunul de

domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea

în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5:13).

Există un scop al morții lui Hristos care este subsec-

vent scopului gloriei lui Dumnezeu. Acesta este scopul su-

prem și ultim în ceea ce ne privește. Și la acesta ne vom uita

în momentele următoare. Scopul acesta este de a ne aduce la

Dumnezeu.

În ceea ce privește jertfirea și mijlocirea lui Hristos,

amândouă scopurile slujesc aceluiași obiectiv sau rezultat fi-

nal. Totuși, aducerea noastră la Dumnezeu are două părți

distincte: scopul sau rezultatul, și mijloacele folosite pentru

a atinge acel scop. Cu privire la noi, atât rezultatul (aducerea

noastră la Dumnezeu) cât și mijloacele folosite (jertfirea și

mijlocirea lui Hristos) constituie obiectivul ultim al mijlocirii

lui Hristos. Cauza este rânduirea de către Domnul a unei le-

gături coerente între acțiunile și lucrurile obținute pentru

noi prin Isus Hristos. Una trebuie să fie mijlocul pentru ob-

ținerea celeilalte. Una este condiția, cealaltă este lucrul pro-

mis pe baza acelei condiții. Amândouă au fost în mod egal

procurate pentru noi prin Isus Hristos. Dacă vreuna este

omisă din răscumpărarea Lui, cealaltă va fi inutilă sau za-

darnică.

Amândouă constau dintr-o descoperire a lui Dumne-

zeu și a bunătății Lui față de noi. Ele au în vedere scopurile

harului sau gloriei, sfințeniei sau binecuvântării, credința

sau mântuirea. Folosind-o pe ultima ca exemplu, credința

este mijlocul, iar mântuirea este rezultatul. Credința este

condiția, iar mântuirea este moștenirea promisă. În credință

este inclus tot ceea ce cuprinde harul mântuitor care o înso-

țește, iar în mântuire este inclusă toată „slava care va fi des-

coperită”, libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu (Romani

8:18, 21) și toată fericirea bucuriei veșnice în prezența Dum-

nezeului binecuvântat. Alături de credință merg toate mij-

loacele eficace care o generează, atât cele exterioare cât și

cele interioare: Cuvântul și Duhul sfințitor cel atotputernic.

Ea include toate etapele lucrării Duhului în ce privește creș-

terea în starea noastră spirituală, precum justificarea, împă-

carea și înfierea în familia lui Dumnezeu. Ea include toate

roadele care decurg din ea în sfințirea noastră și în creșterea

noastră în sfințenie, în toate aspectele vieții. De asemenea,

ea include toate celelalte privilegii și bucurii ale credincioși-

lor, aici, pe pământ, și toate rezultă din răscumpărarea și

împăcarea obținute pentru ei prin jertfirea lui Hristos.

Noi susținem că acel rezultat propus și împlinit prin

vărsarea sângelui lui Isus Hristos este unul real, eficace și

infailibil. El atribuie și aplică toate aceste lucruri oricărei

persoane pentru care El a murit. El include deopotrivă mij-

loacele și rezultatele, condiția și rodul, harul și credința,

mântuirea și slava. De asemenea, el include toate celelalte

acțiuni ale mijlocirii Lui, care sunt parte din acest proces

într-un mod inseparabil. Astfel, orice persoană pentru care

El a murit și S-a jertfit, în virtutea morții și a jertfei Lui, are

dreptul la toate aceste lucruri care au fost obținute pentru

ea. În același fel, scopul lui Hristos prin obținerea harului și

a slavei de la Tatăl a fost ca toate aceste lucruri să le fie atri-

buite în mod sigur și eficace tuturor acelora pentru care El a

murit. Unele dintre acestea sunt atribuite cu condiția ca ei să

creadă, dar însăși credința le este atribuită în mod absolut,

fără vreo altă condiție. Vom ilustra mai în profunzime și vom

confirma aceste afirmații după ce vom elimina anumite sco-

puri sau rezultate false care au fost atribuite morții Lui.

10

De-a lungul timpului, au fost atribuite morții lui Hris-

tos anumite scopuri și rezultate greșite sau false.

Moartea, jertfirea și vărsarea sângelui lui Isus Hristos

sunt mijloace rânduite pentru a obține un anumit rezultat,

iar astfel de mijloace nu sunt în mod inerent de dorit decât

pentru atingerea acelui scop. Întrucât scopul sau rezultatul

oricărui lucru trebuie să fie bun sau de dorit, căci este inten-

ția Agentului de a ajunge la acest rezultat, atunci rezultatul

propus trebuie să fie binele Tatălui, binele lui Hristos și bi-

nele nostru.

Este destul de evident faptul că scopul și rezultatul

morții lui Hristos nu a fost doar binele propriu. În natura Sa

divină, Hristos este părtaș etern și în mod esențial la toată

gloria care aparține Dumnezeirii. În ceea ce ne privește pe

noi, acea glorie este manifestată în feluri variate, dar în sine,

ea este întotdeauna eternă și absolut perfectă. În final, El nu

dorește și nu cere nimic altceva decât gloria pe care o avea

la Tatăl „înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). În ceea ce privește

natura Sa omenească, Hristos a fost veșnic predestinat să fie

unit în mod personal cu cea de-a doua Persoană a Trinității.

De aceea, în timp ce El S-a aflat în lume, El nu a câștigat

nimic pentru Sine prin moartea și jertfirea Sa. El nu era ne-

voit să sufere pentru Sine, pentru că El era neprihănit în mod

perfect înaintea Legii. Gloria la care El a țintit prin a îndura

crucea și prin a disprețui rușinea nu a fost atât de mult înăl-

țarea propriei Sale glorii, pe cât a fost aceea de a-i duce pe

mulți fii la slavă. Acest lucru se regăsește în promisiunea

care I-a fost făcută, așa cum am văzut mai devreme. Înălța-

rea Sa, puterea Lui peste toate ființele și desemnarea Lui să

fie Judecătorul viilor și al morților, au fost consecința smeri-

rii și suferinței Sale profunde. Totuși, noi respingem faptul

că acestea au fost efectul și rezultatul morții Sale, că le-ar fi

obținut ca merite prin moartea Lui, sau că acesta ar fi fost

rezultatul sau scopul avut în vedere de El în lucrarea prin

care a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu, ispășind păcatul.

Hristos are putere și stăpânire asupra tuturor, însă

fundamentul acestei stăpâniri nu ține de moartea Lui pentru

toți. El are stăpânirea asupra tuturor lucrurilor, pentru că a

fost rânduit să fie „moștenitor al tuturor lucrurilor… care

ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:2-3). El

este „pus peste lucrările mâinilor lui Dumnezeu: toate au

fost supuse sub picioarele Lui” (Evrei 2:7-8). Dar ceea ce

sunt „toate lucrurile” sau ce includ acestea, poate fi găsit în

Psalmul 8:5-8, pasaj citat de apostol. A murit El pentru toate

aceste lucruri? Nu. Nu are El putere peste îngeri? Nu Îi sunt

supuse puterile și stăpânirile? Nu-i va judeca El pe îngeri în

ziua de apoi? Până și sfinții vor face acest lucru alături de El,

confirmând judecățile Lui drepte (1 Corinteni 6:2-3). Și to-

tuși, ni se spune în mod expres că îngerii nu sunt părtași în-

tregii dispensații a lui Dumnezeu manifestată prin moartea

lui Hristos pentru sfinți, pentru a-i răscumpăra din păcatele

lor. Îngerii n-aveau o astfel de nevoie, iar demonii fuseseră

excluși veșnic de la acest privilegiu: „nu în ajutorul îngerilor

vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam” (Evrei 2:16).

Dumnezeu L-a rânduit să fie „Împărat pe Sion”, ca să-i lo-

vească pe vrăjmașii Lui și să stăpânească asupra lor „cu un

toiag de fier” (Psalmii 2:6, 9). Totuși, aceste lucruri nu sunt

efectul direct al morții Lui pe cruce. Dimpotrivă, toate lucru-

rile Îi sunt date în mână datorită dragostei imediate a Tatălui

pentru Fiul (Ioan 3:35; Matei 11:27). Aceasta este temelia su-

veranității și a stăpânirii care I-au fost date lui Hristos peste

toate ființele, cât și a puterii Lui de a judeca.

Dincolo de aceasta, chiar dacă ni s-ar fi spus că Hristos

a obținut această putere de a judeca prin moartea Lui – lucru

care nu poate fi dovedit – ar rezulta oare din acest lucru că

El a făcut o răscumpărare generală, pentru toți indivizii?

Fără îndoială că nu. Această stăpânire și puterea de a judeca

este deopotrivă o putere de a condamna și o putere de a mân-

tui. Lui Îi este dată „toată judecata” (Ioan 5:22). „I-a dat pu-

tere să judece, întrucât este Fiu al omului”. El va pune în

aplicare această autoritate spre judecată în acel moment

„când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși

afară din ele. Cei ce au făcut binele, spre învierea vieții, iar

cei ce au făcut răul, spre învierea condamnării” (Ioan 5:27-

29, cf. KJV; 2 Corinteni 5:10). Dar poate fi susținut în mod

rezonabil că Hristos a murit pentru oameni ca să-i răscum-

pere, așa încât El să poată câștiga prin acesta puterea de a

condamna? Nu. Aceste două lucruri sunt contradictorii reci-

proc. Dacă El te-a răscumpărat prin moartea Lui, atunci in-

tenția Lui nu a fost aceea de a obține puterea de a te con-

damna. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci răscumpărarea ta

nu putea să fie scopul Lui.

În alt doilea rând, scopul morții lui Hristos nu a fost

unul spre binele Tatălui Său. Vorbesc aici despre scopul di-

rect al morții lui Hristos, nu despre scopul final. Scopul final

al jertfei lui Hristos, alături de toate binecuvântările și bene-

ficiile care au fost astfel obținute, a fost să slujească „spre

lauda harului Său glorios” (Efeseni 1:6, cf. KJV). Totuși, în

ceea ce privește scopul direct, jertfa lui Hristos nu obține ni-

mic pentru Dumnezeu. În schimb, ea obține toate lucrurile

bune de la Dumnezeu pentru noi. Arminius și ucenicii lui,

alături de alți universaliști din zilele noastre, susțin că scopul

este ca Dumnezeu să-i poată mântui pe păcătoși. Dreptatea

Lui a fost satisfăcută, iar ceea ce Îl împiedica să îi mântuiască

pe păcătoși a fost îndepărtat prin satisfacerea dreptății Lui

de către Hristos. Prin moartea Lui, zic ei, Hristos a obținut

dreptul și libertatea de a ierta păcatul în orice condiție gă-

sește de cuviință Dumnezeu. Odată ce satisfacerea dreptății

lui Dumnezeu de către Hristos s-a făcut și este considerată

„integrum Deo fuit”49 (așa cum se exprima Arminius), a ți-

nut în totalitate de Dumnezeu ca să mântuiască pe cineva

sau nu, și pe baza oricărei condiții impusă de El – fie prin

credință, fie prin fapte. „Dumnezeu”, spun ei, „are o atitu-

dine și un gând bun față de omenire, dar este împiedicat să

Și le manifeste datorită păcatului. Dreptatea Lui Îl împiedică.

De aceea, El L-a trimis pe Hristos să îndepărteze acel obsta-

col, așa încât să poată avea îndurare asupra lor odată ce ei

au împlinit orice condiție a găsit El de cuviință să o impună”.

Întrucât arminienii consideră acesta ca fiind scopul

principal, dacă nu chiar singurul scop al morții lui Hristos,

ne simțim nevoiți să demonstrăm falsitatea și nebunia aces-

tei idei.

Și cred că acest lucru poate fi clarificat demonstrând

validitatea următoarelor motive:

49 „lucrarea lui Dumnezeu în întregime”.

Fundamentul întregii afirmații a arminienilor prezen-

tată mai sus mi se pare fals și eronat. Ei pretind că Dumne-

zeu n-ar putea să-Și manifeste îndurarea față de omenire de-

cât dacă ar fi fost făcută satisfacerea dreptății Lui de către

Fiul Său. Presupunând că scopul și intenția lui Dumnezeu au

fost de a-Și manifesta gloria prin judecata și dreptatea Lui,

era imposibil ca El să procedeze altfel, căci la Domnul nu

există „nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17; 1

Samuel 15:29). Dar a susține că, înainte de hotărârea Lui, El

pur și simplu nu putea face acest lucru, mi se pare că sună a

tradiție nescrisă. Scriptura nu afirmă nimic de felul acesta,

și nici nu poate fi extras din ea ca idee implicită. Dacă cineva

neagă acest fapt, noi ne vom îndrepta privirile către ceea ce

Domnul are de spus în această privință. Între timp, rămâ-

nem mulțumiți cu ceea ce Augustin obișnuia să spună:

„Chiar dacă Înțelepciunii infinite nu I-au lipsit alte căi prin

care să ne mântuiască, cu siguranță că modul în care El a

procedat a fost cel mai bun, pentru că El l-a ales pentru

aceasta”.50

50 Cititorul poate fi îndreptat către tratatul aceluiași autor, intitulat „De Divinæ Justitiæ” pentru a avea o perspectivă completă și matură a gândirii lui Owen

asupra ispășirii. În afirmațiile de mai sus, autorul vorbește implicit despre faptul că mântuirea ar fi putut să fie obținută fără necesitatea absolută a satisfacerii

unei astfel de dreptăți, așa cum a fost făcut prin moartea lui Hristos. Ceva mai

Acest lucru ar face ca motivația lui Dumnezeu în trimi-

terea Fiului Său să moară prematur. El ar reflecta dorința de

a face bine sau de a manifesta îndurare față de toți, în loc de

a constitui în întregime un act al voinței Sale, un act al sco-

pului Său în vederea împlinirii căruia El acționează, un act

al cunoașterii, răscumpărării și mântuirii aleșilor Lui. Vom

vedea ceva mai târziu că aceasta nu a fost doar o simplă do-

rință.

Dacă scopul morții lui Hristos ar fi fost acela de a ob-

ține un drept pentru Tatăl, pentru ca, în baza dreptății Sale

împlinite, să-i poată mântui pe păcătoși, atunci El a murit

pentru a răscumpăra o libertate de a mântui pentru Dumne-

zeu, mai degrabă decât pentru a obține o eliberare pentru

noi, așa încât să fim eliberați de rău. El ar fi murit pentru a-

I câștiga Tatălui un lucru mai mare decât cel pe care l-ar fi

dorit El, pentru că I-ar fi fost imposibil să-l facă. Hristos nu

ar fi murit în acest caz pentru eliberarea noastră dintr-o

stare în care eram sortiți pieirii fără răscumpărarea făcută

de El. Dacă ceea ce ei spun este adevărat, atunci eu nu văd

târziu, Dr. Owen și-a schimbat opinia în această privință și a susținut necesitatea satisfacerii divine prin ispășire, în vederea mântuirii, ca fiind una absolută. —

Ed.

niciun motiv pentru care să se spună despre Hristos că a ve-

nit pentru a-Și răscumpăra poporul din păcatele lor. Mai de-

grabă ar fi trebuit să ni se spună clar că El a venit să obțină

acest drept și această libertate pentru Tatăl. Dar unde se gă-

sește o astfel de afirmație sau ceva de acest fel în Scriptură?

Spune Domnul oare că El L-a trimis pe Fiul mânat de dra-

goste pentru Sine, sau motivat de dragoste pentru noi? Este

Dumnezeu sau este omul beneficiarul imediat al lucrurilor

bune obținute prin jertfirea lui Hristos?

Replica dată de universaliști: chiar dacă acest drept I-a

fost atribuit direct lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos, el

a fost îndreptat și către binele nostru. Hristos a obținut acel

drept, așa încât Domnul să ne poată arăta îndurare, dacă noi

împlinim condiția pe care El ne-a pus-o.

Răspunsul meu este că o astfel de abordare ar anula tot

meritul morții lui Hristos pentru noi. Nici măcar natura me-

ritului n-ar fi neafectată. Dacă ceva este meritoriu cu adevă-

rat, atunci merită ca lucrul respectiv să fie împlinit, să fie

atribuit, nu doar să se deschidă calea posibilității împlinirii

lui. Există o relație între merit și lucrul obținut prin el, fie în

sens absolut, fie condițional, care izvorăște dintr-un drept

real la lucrul obținut. Când lucrătorul a muncit întreaga zi,

noi nu spunem că „plata lui ar putea sau n-ar putea să fie

făcută”, ci, dimpotrivă, noi spunem „lucrătorul trebuie să fie

plătit”. Nu are el oare dreptul la plata muncii sale? Am auzit

vreodată de vreun merit prin care lucrul obținut de cineva

să fie doar potențial atribuit, nu atribuit în mod necesar?

A obținut jertfirea meritorie a lui Hristos doar posibi-

litatea ca El să aplice și să atribuie roadele morții Sale prin

mâna Tatălui unora sau tuturor? Apostolul spune: „celui ce

lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca

ceva datorat” (Romani 4:4). Roadele morții lui Hristos sunt

în mod real obținute pentru noi ca și cum ar fi fost obținute

prin propria Lui mână. În ceea ce privește persoanele cărora

le sunt atribuite aceste roade, ele sunt aplicate având în ve-

dere harul necondiționat. Totuși, în ceea ce privește obține-

rea lor, aplicarea acestora este o chestiune care ține de dato-

rie.

Nu se poate afirma că scopul ultim al morții lui Hristos

a fost acela de a crea o situație în cadrul căreia este doar po-

sibil ca vreun om să fie mântuit, căci, fără îndoială, este im-

posibil ca vreun păcătos să fie mântuit doar în virtutea mor-

ții lui Hristos (potrivit gândirii arminiene). Scriptura afirmă

pe deplin faptul că, prin Hristos, noi avem iertarea păcatelor,

harul și slava. Totuși, în ciuda acestui lucru, potrivit ideilor

universaliștilor, este foarte posibil ca niciunul dintre noi să

nu se bucure de viața veșnică, dacă ne-am putea gândi că El

ar putea să nu o atribuie nimănui. La urma urmei, El nu

poate fi obligat de nimeni să i-o acorde cuiva. El poate avea

un drept la atribuirea vieții veșnice, dar are libertatea de a

se folosi sau nu de acest drept, după bunul Său plac.

Să presupunem din nou că Dumnezeu ar fi prescris

fapte ce trebuie făcute de oameni ca o condiție pentru atri-

buirea vieții veșnice, iar acestea sunt imposibil de împlinit

de către oameni. Astfel, moartea lui Hristos ar fi putut să își

atingă scopul, și totuși nimeni să nu ajungă să fie mântuit.

Oare acest lucru a fost avut în vedere atunci când ni se spune

că El a venit ca să mântuiască ce era pierdut? Sau ar putea

El să se roage așa cum a făcut-o, dacă discutăm despre o rea-

lizare atât de limitată: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să

fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să

vadă slava Mea” (Ioan 17:24)?

Pot fi aduse multe alte motive pentru a demonstra felul

în care această idee arminiană ajunge să se contrazică. Ea

ajunge să facă așa încât răscumpărarea făcută de Hristos să

nu constituie plata efectivă a păcatelor, ci doar posibilitatea

de a plăti pentru ele. Ea nu este și nu conduce la mântuire,

ci doar face posibilă mântuirea. Ea nu obține împăcarea și

pacea cu Dumnezeu, ci doar deschide o ușă către aceste lu-

cruri.

Întreabă-i pe acești universaliști ce va face Dumnezeu

pe baza morții lui Hristos pentru a satisface dreptatea care

anterior Îl împiedica să le facă bine oamenilor. Ei îți vor

spune că El a intrat într-un legământ nou, al harului, cu ei.

Apoi, pe baza satisfacerii unor condiții, ei vor avea parte de

toate beneficiile morții lui Hristos, care le vor fi aplicate. To-

tuși, mi se pare că Hristos Însuși, prin moartea și patima Lui,

constituie promisiunea de bază a noului legământ, așa cum

se găsește scris în Geneza 3:15. Astfel, nu se poate spune că

legământul nu a fost obținut prin moartea Lui. Mai apoi, na-

tura legământului este contrară acestui fel de a gândi. Armi-

nienii spun că cei cu care este făcut legământul vor avea

parte de anumite binecuvântări dacă îndeplinesc o condiție.

Este ca și cum totul ar fi depins de această ascultare, pe când,

de fapt, ascultarea însăși este o promisiune a legământului

cel nou (Ieremia 31:33), un legământ care este confirmat și

pecetluit cu sângele lui Hristos.

Noi respingem faptul că moartea lui Hristos ar avea

orice alt scop adecvat în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu,

decât să descopere gloria Lui. Acesta este motivul pentru

care Dumnezeu vorbește despre Hristos denumindu-L „Ro-

bul Meu, în care Mă voi slăvi” (Isaia 49:3). Aducerea multor

fii la slavă, o lucrare care I-a fost încredințată, a fost împli-

nită spre manifestarea și lauda harului Său glorios (Efeseni

1:16). Acest lucru a fost făcut pentru manifestarea dragostei

Lui pentru aleșii Săi, într-o modalitate glorioasă, mântuirea

lor fiind izvorâtă din Hristos și dusă până la capătul pămân-

tului. Această declarație completă a gloriei Sale, manifestată

clar prin faptul că îndurarea Lui a fost făcută respectând pe

deplin dreptatea Lui (cf. Romani 3:25-26), totul fiind atribuit

gloriei lui Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Dumnezeu n-

a căpătat astfel niciun drept sau libertate de a proceda în fe-

lul respectiv cu dreptatea Lui, despre care se spune că L-ar

fi împiedicat anterior să acționeze în felul acesta. În ceea ce

ne privește, scopul jertfirii și a vărsării sângelui lui Isus Hris-

tos nu a fost acela de a-I oferi lui Dumnezeu posibilitatea de

a ne ierta, dacă ar fi dorit, ci ca El să ne ierte în virtutea le-

gământului care a fost făcut pe temelia meritelor lui Hristos.

El a fost de acord de la bun început să ne atribuie toate lu-

crurile bune pe care Hristos a avut în intenție să le obțină

pentru noi, prin a Se jertfi înaintea lui Dumnezeu.

11

Partea introductivă a acestei cărți a prezentat ceea ce

Scriptura afirmă că este scopul sau rezultatul direct al morții

lui Hristos. Acum, după ce am clarificat ce vrem să spunem

în această privință, putem analiza mai specific acest scop sau

rezultat, aplicând pasaje specifice ale Scripturii subiectului

analizat de noi.

Iată care este esența tezei noastre: „După sfatul și voia

Tatălui Său, Isus Hristos S-a adus jertfă pe cruce, pentru a

obține acele lucruri enumerate anterior.

El face mijlocire continuă cu scopul ca toate lucrurile

bune obținute prin moartea Sa să fie atribuite în mod real și

infailibil, fiind aplicate fiecărei persoane pentru care El a

murit, potrivit cu voia și sfatul lui Dumnezeu”.

Haideți să vedem acum ce spune Scriptura despre acest

lucru. Vom grupa diferitele pasaje biblice în felul următor:

În primul rând, avem de-a face cu acele pasaje care ne

arată scopul și sfatul lui Dumnezeu, care ne arată gândul

Mântuitorului nostru, care a fost același cu cel al Tatălui. În

al doilea rând, ne vom uita la pasajele care prezintă rezulta-

tul real al acestei jertfiri, ce anume a obținut ea cu adevărat,

ce anume a produs. În al treilea rând, vom analiza pasajele

care ne vorbesc despre persoanele pentru care Hristos a mu-

rit, beneficiarii speciali ai acestei lucrări de răscumpărare, în

calitate de scop și rezultat avut în vedere de Dumnezeu.

În primul grup avem de-a face cu pasaje care ne arată

sfatul, planul, scopul, gândul, intenția și voia lui Dumnezeu

și a Mântuitorului nostru în această lucrare, precum Matei

18:11: „Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. El

repetă aceste cuvinte în Luca 19:10.

În primul pasaj, avem de-a face cu Pilda despre oaia

pierdută. În cel de-al doilea, afirmația este făcută în legătură

cu recuperarea lui Zacheu cel pierdut.

Ambele pasaje prezintă scopul venirii lui Hristos, care

a fost acela de a împlini voia Tatălui Său prin recuperarea

păcătoșilor pierduți. Zacheu a fost recuperat prin convertire,

prin a fi adus în legământul cel nou și prin a fi făcut un fiu

al lui Avraam, prin credință. El pune pe umerii Săi oaia

pierdută și o aduce acasă. Așa, dacă El nu găsește ceea ce

caută, dacă nu recuperează acele persoane pentru salvarea

cărora a venit, atunci Hristos ratează împlinirea scopului

pentru care a venit.

Matei 1:21 ne spune același lucru. Îngerul declară scopul

venirii lui Hristos în trup și al tuturor suferințelor Lui ca om.

El a venit pentru a „mântui pe poporul Lui de păcatele sale”.

Prin venirea Lui, El a avut în intenție să împlinească orice era

necesar pentru finalizarea și mântuirea completă a poporului

Său din păcatele lor. A spune că El a înfăptuit lucrarea de

mântuire doar parțial sau într-un anume aspect constituie o

afirmație inacceptabilă pentru urechile oricărui creștin.

Pavel ne oferă o expresie similară în 1 Timotei 1:15. El

declară foarte clar că scopul venirii Mântuitorului nostru,

după sfatul și voia Tatălui Său, este acela de a-i mântui pe

păcătoși. Scopul nu este să deschide o ușă ca ei să poată in-

tra, dacă vor dori. El nu este de a face calea mântuirii posi-

bilă, așa încât ei să poată fi mântuiți. Scopul nu este de a

obține împăcarea și iertarea din partea Tatălui, lucruri de

care aceștia ar putea să nu se bucure de fapt niciodată. Sco-

pul venirii lui Hristos este mântuirea reală a păcătoșilor din

toată vinovăția și puterea păcatului, din mânia lui Dumnezeu

îndreptată împotriva păcatului. Dacă nu împlinește acest lu-

cru, atunci Hristos nu împlinește scopul pentru care a venit.

Dar dacă acea alarmă este falsă și El nu a eșuat, atunci cu

siguranță că El a venit doar pentru cei care sunt mântuiți în

mod real. Tatăl a făcut un legământ cu Fiul Său. El i-a promis

Acestuia că „va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe

zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui” (Isaia

53:10-12). Devine clar din aceste afirmații faptul că hotărâ-

rea și scopul de a-I da lui Hristos o generație de oameni cre-

dincioși, despre care Fiul spune că sunt „copiii, pe care Mi i-

a dat Dumnezeu” (Evrei 2:13), este legat în mod inseparabil

de hotărârea lui Hristos de a-Și da viața ca jertfă pentru pă-

cat. De aceea, mântuirea celor pe care Tatăl i-a dat Fiului

constituie scopul și rezultatul final al acelei hotărâri.

Iată ce afirmă mai departe apostolul în Evrei 2:14-15:

„deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El

însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte,

să-l nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe dia-

volul, și să îi izbăvească pe toți aceia, care prin frica morții,

erau supuși robiei toată viața lor” etc.

Nimic nu poate demonstra mai clar scopul întregului

plan al întrupării și al jertfirii Domnului Isus Hristos ca

aceste cuvinte. Scopul este acela de a-i elibera de sub puterea

morții, a Iadului și a diavolului pe copiii pe care Dumnezeu

i-a dat lui Hristos, apropiindu-i în felul acesta de Dumnezeu.

Nu există menționat nimic în acest pasaj despre obținerea

unei eliberări posibile pentru toți oamenii. Nu, nu toți sunt

copiii pe care Dumnezeu i-a dat lui Hristos. Nu toți sunt eli-

berați de sub moarte și puterea morții. De aceea, nu pentru

toți a îmbrăcat El trup omenesc.

Același scop și aceeași intenție sunt prezentate în Efe-

seni 5:25-27: „cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe

Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin bo-

tezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această

Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul

acesta, ci sfântă și fără prihană”. Și iarăși în Tit 2:14: „El S-a

dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice

fărădelege, și să-Și curețe un norod care să fie al Lui, plin de

râvnă pentru fapte bune”.

Nu cred că poate exista ceva mai clar ca aceste două

pasaje. Nici nu cred că este posibil ca înțelepciunea omului

să poate exprima mai complet și mai clar argumentul nostru,

cum este exprimat în aceste două pasaje, prin inspirația Du-

hului Sfânt. Ce anume a făcut Hristos? „El S-a dat pe Sine”,

spun ambele pasaje: „pentru Biserica Lui”, spune unul, și

„pentru noi”, spune celălalt. Ambele cuvinte au aceeași forță

și vorbesc despre aceeași arie de cuprindere, așa cum toți

oamenii pot înțelege. Cu ce scop a făcut El acest lucru? „Ca

s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin

Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită,

fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă

și fără prihană”, le spune apostolul efesenilor. „Ca să ne răs-

cumpere din orice fărădelege, și să-Și curețe un norod care

să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”, îi scrie el lui

Tit. Se pun acum următoarele întrebări: Aparțin toți oamenii

acestei Biserici? Aparțin toți oamenii acelui grup de oameni

între care s-au numărat Pavel și Tit? Sunt toți curățați, sfin-

țiți, glorificați și apropiați lui Hristos? Sau cumva Hristos ra-

tează să împlinească scopul Lui cu cea mai mare parte a ome-

nirii? N-aș îndrăzni să accept niciuna dintre aceste idei.

Mântuitorul nostru Isus Hristos a exprimat acest ade-

văr și mai clar. El restricționează beneficiarii acestui sacrifi-

ciu, ai acestei jertfe, declarând de la bun început tot planul

și scopul Lui, și afirmând care este obiectivul morții Lui. Iată

ce citim în Ioan 17:19: „Eu însumi Mă sfințesc pentru ei, ca

și ei să fie sfințiți prin adevăr”. „Pentru ei”, spune El. Pentru

cine?, este întrebarea. Pentru cei „pe care Mi i-ai dat din

lume” (Ioan 17:6). Iată, nu este vorba despre întreaga lume,

căci El nu se roagă pentru toată lumea, așa cum spune ver-

setul 9. „Eu Mă sfințesc”. Pentru ce anume? „Pentru lucrarea

în care sunt consacrat, anume să fiu jertfă”. Și cu ce scop?

„Ca și ei să fie sfințiți prin adevăr [sau „sfințiți cu adevărat”,

cf. KJV]”. Așadar, această frază ne arată intenția și scopul lui

Hristos. Ea descrie rezultatul pe care El îl avea în vedere și

pe care noi avem credință că El l-a împlinit, căci aceasta este

și nădejdea Evangheliei. „Izbăvitorul va veni din Sion, și va

îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov” (Romani 11:26).

În acest sens, lucrarea Lui și intenția Lui au fost con-

secvente cu voia Tatălui Său, căci scopul Lui a fost să împli-

nească voia Tatălui (cf. Ioan 4:34).

Ne este afirmat foarte clar în Galateni 1:4 că planul și

sfatul Tatălui a fost ca Domnul Isus să Se „dea pe Sine însuși

pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău,

după voia Dumnezeului nostru și Tatăl”.

Voia și scopul Lui sunt ulterior reafirmate în Galateni

4:4-6: „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,

născut sub Lege, ca să îi răscumpere pe cei ce erau sub Lege,

pentru ca să căpătăm înfierea”.

Întrucât suntem înfiați, suntem eliberați de Lege, sun-

tem astfel eliberați și de vinovăția păcatului.

Fiind înfiați, primim în inimă Duhul Sfânt și suntem

apropiați astfel de Dumnezeu, toate acestea fiind binecuvân-

tări ce fac parte din scopul lui Dumnezeu avut în vedere prin

faptul că L-a dat pentru noi la moarte pe singurul Său Fiu.

Voi mai adăuga aici un singur pasaj dintre multele care

pot fi citate, și acesta se găsește în 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel

ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi,

ca noi să fim [făcuți] neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Sco-

pul lui Dumnezeu prin a-L face pe Fiul să fie preț pentru pă-

cat este acela ca oamenii pentru care El a fost făcut astfel să

devină ai Lui. Acesta a fost scopul lui Dumnezeu prin trimi-

terea lui Hristos în acest fel, și motivul pentru care Hristos

S-a oferit voluntar în această lucrare. Dacă a fost voia Dom-

nului ca Hristos să nu împlinească o răscumpărare univer-

sală, și dacă El a știut de la bun început că așa ceva nu se va

face, este evident că Dumnezeu nu S-ar fi apucat la o astfel

de lucrare, lucru care ne conduce la implicația că El L-a făcut

păcat pe Hristos doar pentru cei care devin în mod real ne-

prihănire în El, ca rezultat al morții Lui. Așadar, este evident

din aceste pasaje că scopul lui Hristos a fost acela de a îm-

plini planul și voia lui Dumnezeu, și El a făcut aceasta prin

jertfirea Lui și prin vărsarea sângelui Său.

Astfel, din toate aceste pasaje, putem trage următoarea

concluzie: ceea ce Tatăl și Fiul au intenționat să împlinească

pentru toți cei pentru care Hristos a murit, acele lucruri au

fost împlinite în mod cert prin moartea Lui. Și El a împlinit

următoarele: acești oameni au fost răscumpărați, curățați,

sfințiți, eliberați de moarte, de Satana, de blestemul Legii,

eliberați de vinovăția păcatului, făcuți neprihănire în Hristos

și apropiați de Dumnezeu. De aceea, Hristos a murit pentru

toți aceia în care toate aceste lucruri sunt împlinite, și doar

pentru ei. Voi lăsa la latitudinea altora să demonstreze dacă

aceste lucruri sunt împlinite în cei pentru care El a murit,

pentru că este un lucru mult prea evident.

Cel de-al doilea grup conține acele versete care pre-

zintă rezultatul real și efectul concret al acestei jertfiri, lu-

cruri pe care le produce în mod eficace în cei pentru care este

făcută. Versetele acestea includ pasaje precum Evrei 9:12, 14:

El „a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, nu

cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce

a căpătat o răscumpărare veșnică... cu cât mai mult sângele

lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine în-

suși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vos-

tru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului cel viu!” Ve-

dem aici două lucruri care sunt atribuite sângelui lui Hristos.

Unul se referă la Dumnezeu: „a căpătat o răscumpărare veș-

nică”. Celălalt se referă la noi: „ne curăță cugetul [conștiin-

țele] de faptele moarte”. Așadar, acesta este produsul ime-

diat al acelui sânge cu care Hristos a intrat în locul preasfânt

și al acelei jertfe pe care El adus-o înaintea lui Dumnezeu. El

a obținut pentru noi o răscumpărare veșnică din vinovăția

păcatelor noastre și de la mânia lui Dumnezeu stârnită de

păcatele noastre. Acest lucru include sfințirea noastră („cu-

rățirea păcatelor noastre” - Evrei 1:3). Această curățire me-

ritorie a păcatelor noastre este menționată specific și atribu-

ită jertfei Lui, făcută înainte de înălțarea Sa: „a făcut curăți-

rea păcatelor, și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea

înalte” (Evrei 1:3), iar această lucrare este menționată în

mod expres din nou în Evrei 9:26: „S-a arătat o singură dată,

ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa”. Această expiație, con-

stând în îndepărtarea unui păcat printr-o jertfă, îi sfințește

în mod necesar și în mod real pe cei pentru care Hristos a

fost făcut jertfă. Această sfințire se petrece la fel cum „sân-

gele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropite peste

cei întinați, îi sfințește și le aduce curățirea trupului” (Evrei

9:13). Totuși, jertfele pământești erau doar „umbra lucruri-

lor bune care aveau să vină” (Evrei 10:1, cf. KJV). Este un lu-

cru cert că oricine era contaminat sau vinovat de păcat și

pentru care era adusă această jertfă, obținea în mod real ur-

mătoarele:

Aici este vorba despre o sfințire și o curățare înaintea

Legii, o purificare a trupului.

Cei care aduceau aceste jertfe primeau eliberarea de

sub pedeapsa pe care o meritau pentru încălcarea Legii.

Acest lucru se datora faptului că Legea era o regulă pentru

viața poporului lui Dumnezeu. Jertfa aceea fizică obținea

această eliberare de pedeapsă pentru cel care era beneficia-

rul jertfei.

Întrucât acele jertfe nu erau decât „umbre ale lucruri-

lor bune care aveau să vină”, jertfa lui Hristos cu siguranță

că a împlinit spiritual ceea ce jertfele pământești doar sim-

bolizau, și a făcut acest lucru pentru toți aceia pentru care a

fost jertfă. Ea a obținut și aplicat în mod eficace curățarea

spirituală prin sfințire, și a adus eliberarea reală de sub vi-

novăția păcatului. Este evident că pasajele de față dovedesc

acest lucru. Voi lăsa la latitudinea altora să judece dacă

aceste beneficii sunt atribuite tuturor sau dacă jertfa fost fă-

cută pentru toți.

Și din nou, ni se spune că, prin moartea lui Hristos, El

„a purtat păcatele noastre în trupul Său” (1 Petru 2:24). În

acest pasaj ni se spune deopotrivă că, în ceea ce El a făcut,

„a purtat păcatele noastre” (le-a purtat cu El pe cruce) și sco-

pul sau intenția cu care a făcut acest lucru a fost ca „noi, fiind

morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire”. Care a

fost efectul? „Prin rănile Lui suntem tămăduiți”. Acest efect

al vindecării este preluat din același pasaj unde se afirmă

despre Mântuitorul nostru că a luat „asupra Lui povara ne-

legiuirilor lor” (Isaia 53:5-6, 10-12). Așadar, pasajele din

Isaia și din 1 Petru 2:24 se explică reciproc și ne arată ceea

ce Hristos a făcut prin a „purta păcatele noastre”. Această

frază este folosită deseori în Scriptură cu acest scop. Hristos

a purtat toate nelegiuirile noastre în moartea Lui într-un as-

tfel de mod încât, în virtutea suferințelor pe care le-a îndurat

pentru noi, El a obținut în mod cert și a aplicat eficace elibe-

rarea noastră, așa încât noi să nu mai suferim de pe urma

acelor lucruri prin care El a trecut pentru noi. Am putea de

asemenea să ne referim la toate acele pasaje din Biblie care

ne demonstrează în mod evident un schimb sau o comutare

(substituție, n.tr.) între Hristos și noi. De exemplu, avem

același concept prezentat în Galateni 3:13: „Hristos ne-a răs-

cumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru

noi”.

Altfel spus, pacea reală, obținută prin îndepărtarea ori-

cărei vrăjmășii între ambele părți, alături de toate cauzele

acestora, este atribuită pe deplin acestei jertfe: „Și pe voi,

care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin

faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de

carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui

sfinți, fără prihană și fără vină” (Coloseni 1:21-22). Același

lucru îl vedem descris în Efeseni 2:13-16: „voi, care odinioară

erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos.

Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a sur-

pat zidul de la mijloc care-i despărțea, și, în trupul Lui, a în-

lăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile

ei, ca să îi facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou,

făcând astfel pace; și i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu

într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmă-

șia”.

Putem adăuga toate acele pasaje care susțin în mod

asemănător, ca beneficii ale morții lui Hristos, eliberarea

completă de sub mânia, moartea și furia Aceluia care are pu-

terea vieții și a morții. În Romani 5:8-10, putem vedea efec-

tul imediat al morții lui Hristos ca fiind pacea și împăcarea,

eliberarea de sub mânia, vrăjmășia și orice alt lucru care ne

împiedică să ne bucurăm de dragostea și favoarea lui Dum-

nezeu. Hristos a împlinit o răscumpărare din toate aceste lu-

cruri pentru Biserica Lui „cu însuși sângele Său” (Faptele

Apostolilor 20:28). Astfel, orice persoană pentru care El a

murit poate spune pe bună dreptate: „Cine va ridica pâră

împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela,

care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a mu-

rit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu,

și mijlocește pentru noi!” (Romani 8:33-34). Nimeni nu

poate demonstra că aceste lucruri sunt obținute pentru fie-

care dintre urmașii lui Adam, și nici faptul că toți aceștia se

pot bucura de siguranța deplină a lor. Și totuși, este un lucru

evident că toate aceste lucruri au fost obținute pentru toți cei

pentru care El a murit, și că ele sunt efectele morții Lui pen-

tru ei. Întrucât a fost jertfit, Hristos „a răscumpărat pentru

Dumnezeu, cu sângele Lui, oameni din orice seminție, de

orice limbă, din orice norod și de orice neam. A făcut din ei

o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru” (Apocalipsa

5:9-10). „El a pus capăt păcatelor lor, a făcut împăcare pen-

tru nelegiuirile lor și a adus neprihănirea veșnică” (Daniel

9:24).

Putem de asemenea include toate acele pasaje unde ni

se spune că viața noastră veșnică este atribuită morții lui

Hristos, precum cel din Ioan 6:33: El „S-a pogorât din cer, și

a dat lumii viața”. Cu siguranță, El este Cel care dă viață ace-

lei lumi pentru care Și-a dat viața. Și este vorba de acea lume

formată din „oile Sale, pentru care Își dă viața” (Ioan 10:15),

așa încât El să „le dea viața veșnică, așa încât să nu piară

vreodată” (10:28, cf. KJV). El a venit pentru „a nimici moar-

tea și pentru a aduce la lumină viața și neputrezirea, prin

Evanghelie” (2 Timotei 1:10; v. Romani 5:6-10).

În ele însele, niciunul dintre aceste pasaje nu este sufi-

cient pentru a fi folosit ca argument împotriva unei răscum-

părări generale, sau a universalității meritului lui Hristos.

Cu toate acestea, din mulțimea acestor pasaje pot extrage

următorul argument general: moartea și jertfa lui Isus Hris-

tos, ca jertfă adusă înaintea Tatălui, îi sfințește pe toți aceia

pentru care ea este făcută. Ea îi curăță de păcatele lor. Îi răs-

cumpără din mânia, blestemul și vinovăția păcatelor lor. Ea

produce pacea și împăcarea cu Dumnezeu pentru ei. Ea ob-

ține pentru ei nemurirea și viața. Această jertfă poartă fără-

delegile lor și vindecă bolile sufletelor lor. Dacă toate acestea

sunt efecte reale atribuite celor pentru care El moare, atunci

Hristos a murit doar pentru cei care sunt sfințiți în mod real

prin moartea Lui, care sunt în fapt curățați, răscumpărați,

justificați, eliberați de mânie și moarte, înviați spiritual,

mântuiți etc. Totuși, privind la lumea înconjurătoare, reali-

tatea ne învață alături de rațiune că nu toți oamenii sunt eli-

berați și nu toți sunt sfințiți etc. De aceea, nu toți pot fi be-

neficiarii adecvați ai morții lui Hristos. Și tocmai ce am con-

firmat această idee mai devreme. Ea este clară atât din Scrip-

tură cât și din realitatea rațională a vieții. Dacă nu am greșit

cu ceva, atunci întreg argumentul este solid.

Există multe pasaje care ne indică persoanele pentru

care Hristos a murit, care sunt destinate în mod specific pen-

tru a fi beneficiarii acestei lucrări de răscumpărare, potrivit

cu planul și scopul lui Dumnezeu.

În unele dintre pasaje, aceste persoane sunt denumite

prin termenul „mulți”. „Sângele legământului celui nou... se

varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28).

„Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit îi va pune pe

mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, și va lua

asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11). „Fiul omu-

lui n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea

viața răscumpărare pentru mulți!” (Marcu 10:45; Matei

20:28). El a venit pentru „a-i duce pe mulți fii la slavă” și

pentru a fi, „prin suferință, Căpetenia mântuirii lor” (Evrei

2:10). Simpla folosire a termenului „mulți” nu este suficientă

pentru a limita beneficiarii morții lui Hristos la unii, în de-

trimentul tuturor, pentru că uneori acest „unii” chiar face

referire la absolut toți oamenii, ca în Romani 5:19. Totuși,

cuvântul „mulți” este folosit în alte pasaje într-o modalitate

în care în mod cert nu face referire la „toți”. Acești „mulți”

sunt „oile” lui Hristos (Ioan 10:15); „copiii lui Dumnezeu cei

risipiți” (Ioan 11:52); cei pe care Mântuitorul nostru îi denu-

mește „frați” (Evrei 2:11); „copiii pe care i-a dat Dumnezeu

Lui”, care au fost „părtași sângelui și cărnii” (v. 13-14). Des-

tul de frecvent, acești „mulți” sunt „cei care I-au fost dați Fi-

ului de către Tatăl” (Ioan 17:2, 6, 9, 11), care vor fi cu sigu-

ranță păstrați. Ei sunt „oile” pentru care El a fost „prin sân-

gele legământului celui veșnic... marele Păstor al oilor”

(Evrei 13:20); „aleșii” Lui (Romani 8:33) și „poporul” Lui

(Matei 1:21), de care ni s-a spus mai apoi că este poporul Lui

„cercetat și răscumpărat” (Luca 1:68). Ei sunt acei oameni

pe care El i-a „cunoscut mai dinainte” (Romani 11:2); cei des-

pre care ni se spune că El i-a avut în Corint înainte de con-

vertirea lor, poporul Lui prin alegere (Faptele Apostolilor

18:10); poporul pentru care El a „pătimit dincolo de poartă...

ca să sfințească norodul cu însuși sângele Său” (Evrei 13:12).

Ei sunt „Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși

sângele Său” (Faptele Apostolilor 20:28), pe care „a iubit-o

și S-a dat pe sine pentru ea” (Efeseni 5:25); cei „mulți” ale

căror păcate El le-a îndepărtat (Evrei 9:28) și cu care a făcut

un legământ (Daniel 9:27).

Întrucât cei „mulți” sunt descriși astfel, acest lucru

arată că ei sunt caracterizați într-o modalitate care nu poate

fi aplicată tuturor oamenilor. În aceste pasaje, termenul

acesta nu se poate aplica în mod adecvat decât celor aleși. El

dovedește cel mai clar că se referă la toți, dar doar la cei care

sunt aleșii lui Dumnezeu, rânduiți să primească viața veșnică

prin jertfa și vărsarea sângelui lui Isus Hristos. Mulți oameni

pot pretinde că au obiecții față de acest lucru, și pot face asta

cu multă încredere în ei înșiși. Totuși, obiecțiile lor pot fi

ușor îndepărtate. Poți vedea, în felul acesta, care este rezul-

tatul morții lui Hristos, așa cum este prezentat în Scriptură.

Pentru a căpăta o înțelegere și mai clară, ne simțim ne-

voiți să îndepărtăm obiecțiile folosite pentru a scăpa de forța

argumentului extras din Scriptură. Unii replică, spunând că

„argumentația” noastră, așa cum este denumită ea, este

„slabă, nu are forță, este vagă, subtilă, fraudulentă, falsă, ne-

credincioasă, amăgitoare și eronată”. Aceste epitete sunt fo-

losite cu larghețe, ca un mod de a împodobi obiecțiile lor, ca

în cartea lui Thomas Moore, „Universality of Free Grace”,

pag. 16. Această țesătură întreagă de termeni variați, așa

cum am văzut, nu slujește din nefericire decât la a scoate la

iveală oratoria necizelată a autorului. Când fariseii nu erau

în stare să stea în picioare în fața Duhului cu care Mântuito-

rul nostru le vorbea, Îl etichetau cu lucruri murdare, spu-

nând despre El că are demon sau că este samaritean. De obi-

cei, apele care fac cel mai mare zgomot n-au adâncime. Sciții

aveau un proverb care spunea că, în general, „câinii care la-

tră nu mușcă”. Dar haideți să îl auzim. pe prietenul nostru și

obiecțiile lui.

El obiectează astfel: „În primul rând, acest motiv – că

termenul mulți nu are sensul de toți – este slab și lipsit de

putere. Termenul mulți este adeseori folosit cu sensul de fi-

ecare individ. De asemenea, el amplifică sau indică imensita-

tea acelui număr, cum este cazul în Daniel 12:2, Romani 5:19

și alte pasaje, unde „mulți” nu poate fi înțeles de niciun creș-

tin ca având alt sens decât toți oamenii”.

Răspuns:

1. Dacă dovada ar fi fost extrasă pur și simplu din cu-

vântul „mulți”, și nu din contextul în care el este folosit, dacă

am presupune că oamenii sunt împărțiți în diverse categorii

prin scopul lui Dumnezeu, atunci această excepție ar putea

să aibă ceva putere de convingere. Dacă cineva ar împărți

locuitorii dintr-o așezare precum Londra în două categorii,

săraci și bogați, cei care trăiesc în lipsuri și cei care trăiesc

în abundență, și dacă acea persoană ar spune că și-ar împărți

averea cu cei mulți din Londra care sunt săraci, fără îndoială

că sensul afirmației lui ar fi clar – anume că el va împărți

averea doar săracilor.

2. Niciunul dintre cele două pasaje citate nu dovedește

că „mulți” trebuie să însemne în mod necesar toți indivizii.

În Daniel 12:2, termenul se aplică diferitelor părți ale afir-

mației și nu trebuie aplicat întregului. Așadar, sensul este că

morții vor învia, mulți spre viață și mulți spre rușine, cum

ar fi putut fi exprimat într-o modalitate alternativă. Astfel de

feluri de exprimare nu sunt neobișnuite în limba ebraică.

Dincolo de aceasta, nu este imposibil ca termenul să se refere

la ideea că mulți vor învia la viață, pentru că, așa cum spune

apostolul, „nu toți vor muri”. Același lucru se poate spune și

despre pasajul din Romani 5:19. Chiar dacă, în acest verset,

termenul „mulți” pare să refere la „toți”, el nu poate avea

intenția de a „amplifica” numărul, așa cum susține Moore.

Astfel, numărul acelora care au murit prin neascultarea lui

Adam nu este comparat cu numărul acelora care sunt înviați

prin neprihănirea lui Hristos, căci numărul nu este egal.

Comparația din acel pasaj este făcută între efectele morții

păcatului lui Adam și efectele neprihănirii lui Hristos. Ea

compară felul în care moartea este transmisă plecând de la

unul și felul în care viața este transmisă plecând tot de la o

singură persoană. Ideea esențială nu ține de numărul parti-

cipanților la aceste efecte, ci de modul de transmitere a aces-

tora.

3. Sunt destul de convins de faptul că autorul nostru

nu poate să aducă alte pasaje despre care pretinde că există

în abundență pentru a-i confirma ideea. Acestea sunt pasa-

jele folosite în mod frecvent de către arminieni pentru a-și

susține poziția. Totuși, dacă Moore le va prezenta, ele nu pot

susține argumentația lor, așa cum am demonstrat mai de-

vreme.

„În al doilea rând, acest motiv”, adaugă Moore, „este

vag, subtil și fraudulent. El afirmă că moartea lui Hristos,

care îi are în vedere pe toți oamenii, la nivel individual, are ca

scop unic răscumpărarea și ispășirea aleșilor, alături de roa-

dele acestei lucrări. Totuși, acolo unde termenul „mulți” este

folosit în orice pasaj care tratează această temă, există mai

multe scopuri ale morții lui Hristos în afara acestuia”.

Răspuns:

1. Deja am respins faptul că există vreun pasaj al Scrip-

turii care să spună că moartea lui Hristos îi are în vedere pe

„toți oamenii”, la nivel individual, în ciuda presupoziției lui

încrezătoare că acest lucru este unul demonstrat.

2. Este un lucru complet fals că ar exista vreun alt scop

al morții lui Hristos, în afara rezultatului răscumpărării și

ispășirii Lui, direct sau indirect. Fără îndoială, ce alt rezultat

pot avea răscumpărarea plătită de Hristos și ispășirea făcută

de El? Scopul sau finalul oricărei lucrări este același cu rodul,

efectul sau produsul ei.51

Așadar, în ce a constat în mod concret separația anor-

mală pe care el o face susținând că răscumpărarea și ispăși-

rea lui Hristos, alături de roadele lor, sunt aplicabile tuturor

oamenilor, în timp ce celelalte rezultate ale morții Lui sunt

aplicabile doar unora? Nu mai degrabă afirmația lui în acest

sens ar putea fi considerată vagă, subtilă sau fraudulentă?

Sigur, n-aș vrea să vorbesc despre lucrurile insinuate de Mo-

ore, căci exprimarea lui nu are logică.

3. El face observația că, acolo unde se folosește terme-

nul „mulți”, sunt avute în vedere mai multe scopuri sau re-

zultate, dar, din ceea ce eu am observat, acolo unde termenul

„toți” este folosit în relație cu ideea de aplicare a răscumpă-

rării, sensul îi are în vedere doar pe cei răscumpărați.

(1.) Pretenția autorului este una care îi creează dez-

avantaje în argumentația pe care o face. El spune că, acolo

unde este menționat termenul mulți, termenul toți nu poate

fi înțeles ca sens acceptabil, pentru că sunt avute în vedere

mai multe scopuri sau rezultate ale morții lui Hristos decât

51 A se vedea discuția lui Owen privitoare la scopuri și mijloace din capitolul 2.

numai cele care sunt aplicabile tuturor. Astfel, el trebuie să

accepte faptul că toate răspunsurile pe care le dă pentru a

dovedi că termenul mulți are sensul de toți sunt contrare

acestui răspuns în mod specific.

(2.) Este lipsit de suport biblic. Nu se poate dovedi că

există mai multe scopuri sau rezultate ale morții lui Hristos

dincolo de roada răscumpărării făcută de El.

(3.) Este fals. Acolo unde se spune despre moartea lui

Hristos ca fiind făcută pentru mulți, despre El se spune că

Și-a „dat viața ca răscumpărare” pentru ei (Matei 20:28).

Acestea sunt exact aceleași cuvinte folosite în altă parte,

unde ni se spune despre El că a murit pentru toți (1 Timotei

2:6). Ce diferență este între cele două versete? Ce temei

poate extrage Moore din acestea pentru a-și susține ideea?

Acest lucru se poate vedea și în celelalte observații ale lui.

Întreg capitolul 10 al cărții sale este dedicat încercării

de a dovedi că, oriunde este menționată răscumpărarea fă-

cută prin jertfa lui Hristos, cei pentru care ea este obținută

sunt întotdeauna caracterizați la persoana a treia plural, fo-

losind expresii precum „toată lumea”. Totuși, în capitolul 1

al cărții, el folosește multe pasaje biblice pentru a dovedi răs-

cumpărarea generală, pasaje în cadrul cărora persoanele

pentru care Hristos suferă sunt prezentate la persoana întâi

sau a doua (1 Petru 2:24, 3:18; Isaia 53:6; 1 Corinteni 15:3;

Galateni 3:13 etc.).

În al treilea rând, Moore continuă spunând: „Acest ar-

gument este fals și păcătos. Nu spune nicăieri în Scriptură că

Hristos a murit sau că Și-a dat viața ca răscumpărare doar

pentru mulți sau doar pentru oile Sale, și este un păcat să

adaugi sau să scoți din Cuvântul lui Dumnezeu, din Scrip-

tură.”

Răspuns: Ignorând termenii foarte „blânzi” ai autoru-

lui și permițând unui grăunte din ceea ce el spune să aibă

logică, răspunsul meu este următorul:

În primul rând, Hristos însuși este Cel care afirmă că

Și-a dat viața pentru „mulți”, pentru „oile” Sale (Matei

20:28; Ioan 10:15, 27-28). Despre El se spune clar că a murit

pentru „Biserica” Lui (Efeseni 5:25). Există nenumărate pa-

saje ale Scripturii care mărturisesc că nu toți oamenii fac

parte din turma Lui și nici din Biserica Lui (Matei 7:23;

13:24-25 ; 25:32; Ioan 8:19, 42-47; 10:14, 26). Având în ve-

dere implicațiile drepte și incontestabile ale acestor adevă-

ruri, noi susținem și concluzionăm că El nu a murit pentru

cei care nu sunt parte din turma sau din Biserica Lui. Iar ceea

ce facem noi este doar o afirmare, doar o explicare a gându-

lui lui Dumnezeu, așa cum este prezent în Cuvântul Lui. Dacă

asta ar însemna să adăugăm Cuvântului Lui, atunci cine ar

putea să predice ceva din Cuvântul lui Dumnezeu și să fie

nevinovat?

În al doilea rând, observați că, chiar acolo unde Mân-

tuitorul nostru spune că Și-a dat „viața pentru oile Sale”, El

adaugă exact în acel pasaj că unii nu fac parte din turma Lui,

nu sunt oile Sale (Ioan 10:26). Dacă nici acest pasaj nu de-

monstrează că El Și-a dat viața doar pentru oile Sale, nu știu

ce altceva ar putea demonstra.

În al treilea rând, trebuie să observăm că este foarte

ușor să faci acuzații fără să le dovedești argumentat.

În al patrulea rând, Moore spune că „motivul este amă-

gitor și eronat, căci Scriptura nu spune nicăieri că cei mulți

pentru care El a murit sunt oile Sale (cu atât mai puțin aleșii

Lui, așa cum sugerează argumentul). În ceea ce privește ver-

setul din Ioan 10:15, acest pasaj este citat în mod uzual pen-

tru a susține această idee, dar el este abuzat. În Ioan 10, Mân-

tuitorul nostru nu a prezentat diferența dintre cei pentru care

El a murit și cei pentru care nu a murit, și așa mai departe,

ci diferența dintre cei care cred și cei care nu cred în El (v. 4,

5, 14, 26, 27). Unul aude vocea Lui și Îl urmează, pe când altul

nu. Mântuitorul nostru nu enumeră aici privilegiile tuturor

celor pentru care El a murit, ci doar pe cele ale acelora care

cred în El prin lucrarea Evangheliei. Prin Evanghelie și prin

credința în El, ei ajung să Îl cunoască, să se apropie de Dum-

nezeu și să intre prin El în Împărăție (v. 8, 4, 9, 27). Mântui-

torul nostru nu prezenta aici superioritatea acelora pentru

care El a murit, ca și cum aceștia erau de preferat prin com-

parație cu alții. El prezenta aici perfecțiunea dragostei Sale,

alături de roadele ei, nu doar pentru cei pentru care a murit,

ci și pentru cei care sunt aduși la credința în El prin lucrarea

Lui (v. 11, 27). Mântuitorul nostru nu vorbea atât de mult nici

despre jertfa Lui de răscumpărare și ispășire, pe cât ne vor-

bea despre dragostea Lui și despre credincioșia Lui manifes-

tate prin lucrarea Evangheliei. Din acest motiv, El Și-a dat

viața pentru cei în beneficiul cărora se face slujirea. Proce-

dând astfel, El ne-a dat un exemplu al mărturiei dragostei în

suferință, nu a făcut o ispășire pentru păcat.”

Răspuns: Numai stilul ambiguu de exprimare al vre-

murilor noastre este cel care ar putea să îl împiedice pe citi-

torul nostru să îmi aprobe gestul de a analiza și chiar de a

cita rânduri precum cele de mai sus.

Totuși, întrucât este tot ceea ce noi avem, trebuie să

fim mulțumiți, în ciuda expresiilor neclare, a structurii inco-

erente și a frazeologiei încețoșate a autorului. Aceste fraze

au tendința de a produce o ceață atât de densă, încât subiec-

tul pe care îl discutăm să nu poată fi perceput, pierzându-se

în abur și fum. Argumentul pe care Moore s-a străduit să îl

combată constă în faptul că Hristos a murit pentru mulți, iar

acei mulți sunt descriși ca „oile” Sale (Ioan 10). Dar, mă rog,

ce răspuns poate fi dat având în vedere grămada confuză a

cuvintelor pe care le-am citat mai sus? Întrucât nu doresc să

ocolesc cuvintele lui vagi, voi oferi câteva observații ca răs-

puns față de remarcile lui.

În primul rând, Ioan 10 nu este în niciun fel abuzat.

Este un lucru evident că Mântuitorul nostru face diferența

între cei pentru care El a murit și cei pentru care nu a murit.

Pe primii, El îi denumește „oile” Sale (10:15). Aceștia sunt cei

cărora El le va „da viața veșnică” (v. 28). Ei sunt cei care Îi

sunt dați de Tatăl (17:9). Fără îndoială, El face deosebire în-

tre aceștia și ceilalți, care nu sunt dintre oile Sale, care nu

vor primi viața veșnică, și care nu I-au fost dați de către Ta-

tăl. Nici nu are foarte mare importanță care a fost ideea prin-

cipală din acest pasaj, și nici nu are rost să intrăm în dispute

în această privință. Totuși, având în vedere intenția și scopul

cuvintelor pe care le folosește, ca și adevărul pe care îl reve-

lează înaintea ucenicilor, vedem că scopul a fost acela de a-i

mângâia pe credincioși.

În al doilea rând, în ceea ce privește diferența dintre

cei pentru care a murit și cei pentru care nu a murit, „și așa

mai departe”, nu avem ce discuta. Această expresie, „și așa

mai departe”, nu explică sau nu face referire la nimic potrivit

planurilor și scopurilor lui Dumnezeu sau a unei intenții a

Mântuitorului nostru în această lucrare. Pentru cei pentru

care a murit, Hristos a murit în aceeași manieră și cu același

scop.

În al treilea rând, voi respinge faptul că diferența esen-

țială făcută de Mântuitorul nostru aici este una între credin-

cioși și necredincioși. Ea este o diferență făcută între aleși și

cei ce nu sunt aleși, între cei care sunt oile Sale și cei care nu

sunt oile Sale. Diferența constă în faptul că unul este făcut

capabil să creadă, lucru demonstrat prin expresia „aud gla-

sul Lui și Îl urmează” și faptul că un altul nu este făcut capa-

bil să creadă.52 Exersarea sau nu a credinței se bazează pe

starea diferită a celor două persoane în ceea ce privește pla-

nul și scopul lui Dumnezeu și dragostea lui Hristos. Acest lu-

cru este dovedit de antiteza ce ne este oferită în versetele 26

și 27: „voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus, nu

sunteți din oile Mele”, respectiv, „oile Mele aud glasul Meu”.

Deosebirea se face aici în ceea ce privește credința și auzirea.

Temelia acestei deosebiri ține de statutul celor două per-

soane. Starea sau statutul uneia ține de faptul că este oaia lui

Hristos, care aude și crede. Aceste persoane sunt cele pe care

El le-a iubit și Și-a dat viața pentru ele. Persoana aflată în

cealaltă stare nu face parte din turma lui Hristos, nu este o

oaie. În consecință, astfel de persoane nu aud și nu cred. Ele

sunt acelea pentru care El nu a murit, nu Și-a dat viața pen-

tru ele și, în consecință, nu le iubește.

În al patrulea rând, nu găsesc relevantă discuția legată

de privilegiile pe care Mântuitorul nostru le prezintă în acest

pasaj. Singura întrebare pe care o discutăm este cine sunt

52 Vezi Ioan 12:39-40 – expresia „făcut capabil” a fost adăugată textului pentru a clarifica ideea lui Owen. Iată care este logica lui: dacă oile lui Hristos cred, iar cei

care nu sunt oile Lui nu cred, atunci este necesar să afirmăm că cei care nu sunt oile Lui nu pot să creadă, altfel ei ar face parte dintre oi. Aceasta nu este o ches-

tiune de voință sau alegere. Statutul de a fi parte din turma lui Hristos este ceea ce îi face capabili pe cei aleși să creadă. Prin extensie, cei care nu sunt oile Sale

nu cred pentru că statutul nu le permite acest lucru.

persoanele pentru care El spune că Își dă viața. Mai apoi, re-

petarea frecventă a acele expresii „și așa mai departe”, nu

face decât să aducă confuzie înaintea cititorului. Mai apoi,

noi respingem ideea că Hristos ar fi murit pentru altcineva

cu excepția celor care sunt aduși în mod cert la El prin lucra-

rea Evangheliei. Nu există două grupuri de oameni mântuiți,

cei pentru care El a murit, și cei care sunt aduși la El. Hristos

a murit pentru oile Sale, iar oile Sale Îi aud glasul. Cei pentru

care El a murit și cei care vin la El pot fi identificați prin

cuvinte diferite, dar nu fac parte din două grupuri separate

de oameni.

În al cincilea rând, chestiunea în discuție nu este moti-

vul pentru care Mântuitorul nostru face referire la moartea

Lui aici, ci ceea ce discutăm este subiectul persoanelor pen-

tru care El a murit. Hristos spune în mod explicit aici că El a

murit pentru „oile” Sale, dar nu toți oamenii sunt oile Lui

(Ioan 10:15). Mai apoi, intenția Lui este să afirme că Își dă

viața ca preț de răscumpărare, iar acest lucru se face după

„porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18).

În a șaselea rând, „dragostea și credincioșia lui Hristos

Isus în lucrarea Evangheliei”, adică înfăptuirea slujbei de

Mijlocitor al noului legământ, se pot vedea doar în faptul că

El Și-a dat viața ca preț de răscumpărare (Ioan 15:13). Mai

apoi, nu există nici măcar un cuvânt aici prin care să ni se

spună că Hristos a făcut această lucrare ca să ne ofere un

„exemplu”. Chiar dacă, prin jertfirea vieții Sale, El a făcut și

acest lucru, pasajul de față nu este un text care să ne slu-

jească drept dovadă în acest sens. Din aceste comentarii

scurte, ar trebui să fie clar faptul că discursul lui Moore nu

este nimic mai mult decât o interpretare greșită a textului și

a subiectului. Drept rezultat, el adaugă la aceasta o mulțime

de alte lucruri greșite și neclare, după cum urmează.

Răspuns: Comparația de aici se face între cei ce sunt oi

și cei care nu sunt oi, și acest lucru se referă la alegerea lor,

nu la etnia lor. La cine ar putea să se gândească Moore ca

acele persoane care nu sunt dintre oile lui Hristos? El spune

că ar fi vorba despre Neamurile care nu sunt chemate. To-

tuși, acest lucru este contrar textului, care spune că aici

avem de-a face cu oi, care nu sunt chemate încă (Ioan 10:16).

Dar cine sunt cei chemați? Moore spune că este vorba

despre Evrei. Este adevărat că ei erau cei chemați în mod

exterior în acel moment, însă mulți dintre aceștia nu făceau

parte dintre oi (10:26).

O astfel de interpretare a textului nu pare să fie decât

o fugă de forța adevărului, fugă susținută de o corupere gă-

unoasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Ca atare, acest lucru nu

este o provocare măruntă înaintea Dumnezeului gloriei. To-

tuși, Moore adaugă:

Răspuns:

1. Fără îndoială că această falsă deosebire ar putea să

arunce multă lumină asupra subiectului discutat, dacă ar ști

cineva cum să explice suficient de bine acest lucru.

2. Dacă există o deosebire în acest pasaj, ea nu se face

decât având în vedere faptul că „oile” sunt acelea care sunt

oi pentru Hristos prin faptul că Tatăl le-a încredințat Lui, iar

„oile pășunii Lui” sunt aceia care sunt aduși acasă la Hristos,

prin lucrarea eficace a Duhului Sfânt.

Dacă aceasta este deosebirea, atunci vom putea desco-

peri ambele categorii de oi menționate în acest capitol: cele

menționate în versetul 16 („am și alte oi” care Îmi sunt date)

și cele menționate în versetul 27 („oile Mele aud glasul Meu,

și... vin după Mine” ca răspuns la lucrarea Duhului Sfânt).

Împreună, ele compun acea turmă de oi pentru care El Și-a

dat viața, și cărora El le dă viața. Dar, Moore merge mai de-

parte:

Răspuns:

1. Esența acestei excepții și a celorlalte este pretenția

că termenul „oile” face referire la cei credincioși. Acest lucru

este contrar versetului 16, care îi denumește „oi” și pe cei

care nu sunt încă adunați în turma Lui („am și alte oi…”).53

2. A spune că oile Lui nu sunt menționate ca aceia pen-

tru care El a murit este o contrazicere a versetului 15, care

spune: „Îmi dau viața pentru oile Mele”.

3. Nu există nicio diferență între cei pentru care El a

murit și pentru cei pe care El îi aduce turma Lui prin lucra-

rea Duhului Său, după cum nu există între Petru, Iacov și

Ioan, și cei trei apostoli care au participat la schimbarea la

față a Mântuitorului. Această argumentație este pur și sim-

plu un sofism copilăresc. În aparență, sună a argument valid,

dar este un fals.

4. Dacă acceptăm ceea ce este menționat aici, atunci

rezultatul special al acelei morți este „a crede și a te bucura

de beneficiile morții lui Hristos”.54 Fie acestea vor fi atribuite

53 Owen susține că nu actul credinței este ceea ce face ca o persoană să fie parte

din turma lui Hristos. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci textul nu ar mai fi făcut referire la aceste persoane ca fiind oile Lui înainte ca ele să manifeste credință.

Concluzia este că aceste persoane sunt deja oile Sale înainte ca ele să creadă. Astfel, a fi dintre oile Lui este rezultatul alegerii făcută de Dumnezeu, spune

Owen, nu a alegerii făcută de om, așa cum afirmă Moore. 54 De fapt, potrivit lui Moore, a crede este rezultatul lucrării Evangheliei lui Hris-

tos. Elementul ce lipsește din această logică, pe care Owen îl folosește, este că Hristos folosește Evanghelia prin Duhul Sfânt, care le este dat oilor lui Hristos ca

rezultat al morții Sale. De aceea, credința este roada morții Lui.

în mod cert tuturor celor pentru care El a murit, fie moartea

Lui nu le va fi de folos în niciun fel acestora.

Un singur citat ne mai rămâne din cartea lui Moore, și

am încheiat:

Răspuns:

1. Nu există alte scopuri atașate morții lui Hristos în

acest pasaj decât faptul că El a împlinit planul lui Dumnezeu

prin a face ispășire și prin a fi jertfă de răscumpărare pentru

noi, alături de roadele care izvorăsc în mod sigur și infailibil

din aceasta.

2. Dacă există mai multe scopuri decât cel menționat

aici, și dacă aceste scopuri nu îi au în vedere pe toți, atunci

de ce respinge Moore faptul că Hristos vorbește aici doar

despre oile Sale?

3. Nu îmi dau seama unde spune în acest pasaj că răs-

cumpărarea lui Hristos este făcută „pentru toți oamenii”. În

schimb, sunt sigur de faptul că textul spune că Hristos „Și-a

dat viața ca preț de răscumpărare”, și că singurul lucru men-

ționat aici este că nu spune că această lucrare este făcută

pentru toți, ci pentru mulți, așa cum se menționează și în

versetele din Matei 20:28 și Marcu 10:45.

Astfel, din aceste scurte observații, sper că orice cititor

onest va fi în măsură să evalueze dacă argumentul pe care îl

aducem noi și căruia dl. Moore i se împotrivește ar putea fi

considerat „slab, fraudulent, păcătos și eronat”, pe baza ex-

cepțiilor inventate de el în acest efort.

Deși mă tem că am abuzat deja de răbdarea cititorului,

nu pot să las neabordată o altă afirmație a d-lui Moore. Ea

este făcută imediat după obiecțiile pe care le-am tratat și res-

pins deja. El are o abilitate deosebită de a construi oameni

de paie către care să-și poată îndrepta săgețile repede și cu

succes. În plus față de frazele anterioare, el adaugă o ultimă

obiecție. Ea este construită în opoziție cu înțelegerea gene-

rală a textului Scripturii și este următoarea:

După ce a ridicat și a tuns acest om de paie după bunul

plac, un edificiu despre care îndrăznesc să spun că nimeni

altul nu s-a ridicat să-l doboare, el îl acuză de numeroase

erori, blasfemii și minciuni, creionate în strigăte vehemente,

repetate, până când acest om de paie este doborât la pământ.

Dacă s-ar fi văzut în situația să nu răspundă în orice fel unui

argument, probabil că s-ar fi considerat un nefericit să se fi

amestecat într-o dispută. Da, pentru a se asigura că evită o

astfel de situație, cred că el a fost foarte atent să-și conceapă

obiecțiile într-o modalitate în care să îi fie mult prea greu să

facă pasul înapoi. Cât de orbi trebuie să fie cei care îl admiră

considerându-l un luptător, când îndemânarea lui se în-

dreaptă doar către a ridica un gard cu propria umbră! Mare

parte a cărții d-lui Moore este împănată cu astfel de acuzații,

dovedind ceea ce nimeni nu neagă și răspunzând la lucruri

față de care nimeni nu obiectează.

12

Vom analiza aici deosebirea dintre obținerea și aplica-

rea roadelor răscumpărării, ca și uzul și abuzul termenilor în

această chestiune. Capitolul de față va include opinia adver-

sarilor din această controversă și va defini problema discu-

tată din ambele perspective.

Voi amâna pentru moment discutarea mai multor mo-

tive ale împotrivirii noastre față de învățătura răscumpărării

generale.

Pentru moment, mă voi concentra pe respingerea răs-

punsului uzual față de pasajele din Scriptură pe care le-am

enumerat, prin a le discuta sensul în mod concret. Pentru

adversarii noștri, acest gest poate părea a fi unul de genul

pharmianon pansophon55. Ei presupun că gândirea lor nu

poate fi contestată în niciun fel.

55 atotcuprinzător.

Acești oameni afirmă că există două lucruri care tre-

buie luate în considerare în jertfa lui Hristos și în ce privește

lucrurile bune pe care ea le-a obținut: în primul rând, cere-

rea sau obținerea acelor lucruri, și în al doilea rând, aplica-

rea acestor lucruri la anumite persoane, în mod specific.

„Obținerea lucrurilor bune, prin moartea lui Hristos”,

spun ei, „este generală. Ea îi are în vedere pe toți oamenii.

Prin moartea Lui, Hristos a obținut toate lucrurile bune din

partea Tatălui: împăcarea, răscumpărarea și iertarea păcate-

lor. Iar El a obținut aceste lucruri pentru fiecare om, indivi-

dual, din această lume, și fiecare om le poate avea, dacă va

crede și se va alipi de El. Totuși, al doilea lucru important este

că, în ceea ce privește aplicarea acestor lucruri bune, ele sunt

atribuite concret doar câtorva oameni, pentru că doar câțiva

cred. Credința este astfel condiția pe baza căreia aceste lu-

cruri sunt atribuite. Acest al doilea aspect este sensul în care

pasajele din Scriptură ar trebui înțelese, toate aceste pasaje

discutate anterior. Ele vorbesc despre universalitatea meritu-

lui, nu despre universalitatea aplicării”.

Acești oameni formulează răspunsul de mai sus în di-

ferite modalități și îmbrăcat în diferite cuvinte, după cum le

este mai la îndemână și mai de folos, ca să slujească opiniilor

lor.

Unii dintre ei spun că, prin moartea și patima Lui,

Hristos a obținut în mod absolut răscumpărarea pentru fie-

care individ, potrivit cu intenția lui Dumnezeu, obținând

pentru fiecare iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu,

sau aducerea înapoi într-o stare de har și favoare în relație

cu Dumnezeu. Toate acestea sunt beneficii reale în favoarea

lor, cu condiția ca ei să creadă. Aceasta este opinia arminie-

nilor.

Unii spun56 că Hristos a murit pentru toți, dar condiți-

onal pentru unii, dacă ei cred sau vor crede, lucru despre

care El cunoaște că ei nu îl pot face prin puterile lor. El a

murit în mod absolut pentru ai Săi, pentru care scopul Lui

este să le dea credința și harul. În felul acesta, ei vor intra în

mod concret în posesia lucrurilor bune obținute prin El.

Aceasta este învățătura lui Camero și a teologilor din Franța,

care susțin o gândire nouă, inventată de el.

56 Camero, Testardus, Amyraldus.

Unii cred că există o împăcare și răscumpărare de două

feluri. Una este obținută de Hristos înaintea lui Dumnezeu

pentru om, despre care, spun ei, este generală și aplicabilă

fiecărui individ. Cea de-a doua este o împăcare lucrată de

Hristos în interiorul omului, înaintea lui Dumnezeu, adu-

cându-i pe acești oameni la pacea concretă cu Dumnezeu.

Există diverse alte modalități prin care oamenii își ex-

primă ideile pe această temă. Esența a ceea ce ei spune este

aceeași deosebire pe care am prezentat-o la început: în ceea

ce privește obținerea lucrurilor bune spiritual, Hristos a ob-

ținut răscumpărarea și împăcarea pentru toți, în timp ce în

ce privește aplicarea lor, ele sunt atribuite doar celor care

cred și care continuă în acea credință.

Argumentele prin intermediul cărora acești oameni în-

cearcă să dovedească aspectul general al răscumpărării și

universalitatea împăcării vor trebui luate în considerare

ceva mai târziu. Pentru moment, ne ocupăm strict de această

deosebire, de sensul ei și de aplicația greșită care i se face.

Noi recunoaștem că această deosebire poate fi folosită

într-o modalitate sănătoasă și cu un înțeles corect, fie atunci

când este exprimată cu privire la obținere și aplicare, fie în

ce privește procurarea împăcării cu Dumnezeu și aplicarea

acelei împăcări în viețile noastre. În ceea ce privește obține-

rea, prin aceasta noi vrem să ne referim la răscumpărarea

meritorie a tuturor lucrurilor bune spiritual de către Hristos,

pentru noi, înaintea și din partea Tatălui.

Prin aplicare, noi ne referim la a ne bucura în mod con-

cret de acele lucruri bune deja obținute pentru noi, crezând

în Hristos. Este ca și cum un om ar fi plătit un preț pentru a

elibera niște prizonieri: plata prețului eliberării este garanția

obținerii eliberării despre care noi vorbim, în timp ce actul

concret al eliberării constituie aplicarea gestului plății și al

rezultatului eliberării. Totuși, trebuie să observăm următoa-

rele lucruri:

În primul rând, deosebirea se îndreaptă către lucrul

care este obținut, nu către scopul lui Hristos.

Această deosebire nu privește în niciun fel intenția sau

scopul lui Hristos, ci doar lucrurile care au fost obținute prin

El. În ce privește scopul Lui, ele sunt inseparabile. Scopul Lui

a fost deopotrivă să ne elibereze de orice rău și să obțină

toate lucrurile bune care urmează să ne fie atribuite în mod

concret.57 În ceea ce privește lucrurile obținute, ele pot fi

57 Altfel spus, una fără cealaltă anulează scopul Lui. Ele sunt inseparabile.

analizate separat, în circumstanța în care ele sunt obținute

de Hristos, sau în circumstanța în care ele sunt atribuite.

În al doilea rând, trebuie observat că lucrurile obținute

nu sunt obținute condițional.

În această chestiune, voia lui Dumnezeu nu este în ni-

ciun fel condițională. El nu ni-L dă pe Hristos pentru a obține

pacea, împăcarea, iertarea păcatelor și toate celelalte lucruri

cu condiția ca noi să credem. Există această condiție impli-

cată, dar nu în voia lui Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie ob-

ținute și atribuite într-un mod absolut.

În al treilea rând, lucrurile obținute nu sunt atribuite

condiționat.

Lucrurile pe care Hristos le-a obținut pentru noi nu

sunt atribuite toate condiționat. Unele sunt atribuite în mod

absolut. În ceea ce le privește pe cele care sunt atribuite con-

diționat, condiția este faptic obținută pentru noi necondițio-

nat, în virtutea răscumpărării. Aș vrea să explic acest lucru:

Hristos a obținut pentru noi iertarea păcatelor și viața veș-

nică. Noi ne bucurăm de aceste lucruri atunci când credem

sau, altfel spus, cu condiția credinței.

Totuși, tot El este Cel care a obținut în mod absolut

credința pentru noi, care constituie condiția. Iar credința a

fost obținută pentru noi necondiționat. Indiferent ce ar

spune cineva în ce privește condiția pe care Dumnezeu ar fi

putut să o pună pentru a obține credința, voi demonstra ceva

mai târziu că această idee reflectă un raționament circular.

În al patrulea rând, obținerea și aplicarea au în vedere

aceiași beneficiari.

Obținerea și aplicarea au amândouă aceiași beneficiari.

Persoanele pentru care Hristos a obținut orice lucru bun prin

moartea Lui vor primi acele lucruri prin aplicare. El nu a ob-

ținut orice pentru oricine, așa încât oamenii să dispună de

aceste lucruri după bunul lor plac.

Dacă El a obținut împăcarea cu Dumnezeu pentru ei,

atunci El aplică această împăcare a lor cu Dumnezeu. Nu

există posibilitatea ca una dintre cele două lucrări să fie lip-

sită de cealaltă. Pentru că am demonstrat deja acest lucru,

orice interpretare contrară și orice altă aplicare a acestei de-

osebiri nu au validitate. Voi confirma pe scurt acest lucru,

folosindu-mă de următoarele două argumente.

În primul rând, dacă scopul lui Hristos în obținerea lu-

crurilor bune este aplicarea acestora, atunci ele trebuie apli-

cate tuturor acelor persoane pentru care sunt obținute. Alt-

fel, Hristos ratează se împlinească scopul aplicării lor, dacă

ele nu pot fi atribuite.

Totuși, aplicarea acestor lucruri a fost scopul concret

avut în vedere prin obținerea lor. Dacă Hristos ar fi vizat

doar obținerea, nu și aplicarea acestor lucruri, atunci moar-

tea Lui și-a atins rezultatul țintit, însă fără aplicarea răscum-

părării și a mântuirii, chiar și în cazul unei singure persoane.

Așadar, în ciuda a tot ceea ce El a făcut pentru noi, orice om

din această lume ar putea să piară veșnic. Judecați și voi dacă

acest lucru poate fi împăcat cu demnitatea și suficiența jer-

tfei lui Hristos, cu planul Tatălui și cu intenția Lui. Acea in-

tenție a fost că El „a venit în lume ca să îi mântuiască pe cei

păcătoși” (1 Timotei 1:15), „să mântuiască ce era pierdut”

(Ezechiel 34:16; Matei 18:11; Luca 19:10) și să îi „ducă pe

mulți fii la slavă” (Evrei 2:10).

În al doilea rând, ar trebui să afirmăm că Dumnezeu ar

fi fost complet nesigur cu privire la rezultatul trimiterii Fiu-

lui Său, punând greutatea nelegiuirilor noastre asupra Lui și

lovindu-L cu o moarte blestemată.

A plănuit El oare moartea Lui pentru ca noi să fim

mântuiți prin ea? Atunci El trebuie să fi avut în vedere apli-

carea beneficiului morții lui Hristos în viețile noastre, așa

cum noi susținem.

A spune că El era nesigur cu privire la rezultatul morții

Lui ar fi o blasfemie și contrar Scripturii și rațiunii sănă-

toase.

A rânduit El un Mântuitor fără a se gândi la cei care

urmau să fie mântuiți?

A desemnat El un Răscumpărător fără a stabili pe cine

să răscumpere? A hotărât El ce mijloace să folosească, fără a

stabili și cui să le aplice? O astfel de gândire va fi contrară

tuturor trăsăturilor glorioase ale lui Dumnezeu.

Să zicem că cineva obține un lucru pentru o altă per-

soană într-o astfel de modalitate în care acel lucru devine

proprietatea persoanei pentru care este obținut, așa încât

este un drept al ei.

În mod normal, este natural și necesar ca lucrul care a

fost obținut să trebuiască să îi fie dat sau aplicat acelei per-

soane. Este dreptul ei să îl aibă.

În același fel, orice lucru obținut de Hristos pentru

orice persoană trebuie să-i fie dat sau aplicat acelei per-

soane. Ceea ce este pus în contul unei persoane trebuie să

devină proprietatea ei de facto. Tot ceea ce El a obținut pen-

tru ea trebuie să îi fie aplicat, căci cei ce sunt mântuiți, pri-

mesc mântuirea în virtutea faptului că aceasta este obținută

și pusă în contul lor (v. 33-34).58

58 Unii editori presupun că autorul a făcut apel la citatul din Ioan 10:33-34, însă

eu nu sunt de acord. Dacă numerele versetelor sunt corecte, atunci cel mai pro-babil Owen citează din Romani 8:33-34 – „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor

lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu,

și mijlocește pentru noi!” Așa cum a afirmat anterior și repetă mai jos, Owen susține că scopul mijlocirii lui Hristos este să aplice beneficiile morții Lui în con-

tul și în viețile aleșilor Lui.

Hristos face mijlocire pentru cei pentru care El a murit.

Mijlocirea Lui constă din a aplica acele lucruri obținute prin

moartea Sa, iar în această lucrare El este ascultat în totalitate

și întotdeauna. Cei pentru care El face lucrarea de obținere

a lucrurilor bune sunt aceleași persoane pentru care El face

lucrarea de aplicare. Astfel, în Ioan 10:10, Hristos vine pen-

tru ca oile Sale „să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (v. 1

Ioan 4:9). În Evrei 10:10 citim că „prin această ‚voie’ vom fi

sfințiți noi” [cf. KJV] – acesta este rezultatul final și scopul

ultim, anume aplicarea – „prin jertfirea trupului lui Isus

Hristos” – iar acesta este mijlocul, obținerea. „Căci printr-o

singură jertfă El i-a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei

ce sunt sfințiți” (Evrei 10:14). Pe scurt, toate aceste pasaje

dovedesc că noi înțelegem corect scopul morții lui Hristos.

Așa cum îl văd eu, este un lucru cert și incontestabil: obține-

rea lucrurilor bune de către Hristos și aplicarea acelor lu-

cruri au în vedere exact aceleași persoane.

Ne vom îndrepta atenția acum către sensul pe care vor

să îl dea acestei deosebiri cei ce susțin răscumpărarea uni-

versală și către felul în care ei aplică această deosebire. Ei

spun următoarele: „Hristos a murit pentru toți oamenii, iar

prin moartea Lui, El a obținut împăcarea cu Dumnezeu și ier-

tarea păcatelor pentru toți. Totuși, aceste beneficii sunt apli-

cate doar unora, care devin faptic împăcați cu Dumnezeu și

au păcatele iertate. Aceste lucruri nu sunt aplicate altora,

care, în consecință, pier neîmpăcați cu Dumnezeu și în vrăj-

mășie cu El, fiind aflați sub povara vinovăției păcatelor lor.

Această aplicare nu este făcută de Hristos căci, dacă ar fi fost,

atunci El a murit pentru toți și toți trebuie să fi fost împăcați

în mod concret și să aibă parte de iertarea păcatelor, așa încât

toți să fie faptic mântuiți. Totuși, aplicarea acestor lucruri

este făcută pe baza împlinirii condiției pe care Dumnezeu o

prescrie, anume actul credinței”. Unii spun că oamenii tre-

buie să creadă prin puterea lor, dacă nu direct, atunci prin

consecință directă. Alții spun că ei nu pot crede prin puterea

lor, așa că Dumnezeu trebuie să le dea credința.

Așadar, când Scriptura spune că Hristos ne-a împăcat

cu Dumnezeu, ne-a răscumpărat, ne-a mântuit prin sângele

Său, a suportat pedeapsa păcatelor noastre și a satisfăcut

dreptatea lui Dumnezeu pentru noi, acești oameni spun că

toate aceste expresii nu se referă decât la faptul că Hristos a

obținut aceste lucruri și că ele nu ne sunt aplicate decât pe

baza împlinirii condiției cerută din partea noastră. Ei îi atri-

buie multe lucruri glorioase morții lui Hristos, dar ceea ce ei

dau cu o mână, iau cu cealaltă. Ei atribuie aplicarea acestor

lucruri unei condiții care trebuie îndeplinită de noi, și care

nu este obținută de Hristos. Ei afirmă că scopul adecvat și

ultim al morții lui Hristos a fost acela de a satisface dreptatea

lui Dumnezeu, așa încât Dumnezeu să poată mântui păcă-

toși, dacă El găsește de cuviință, pe baza oricărei condiții

crede El nimerit să o impună. Hristos a murit așa încât o ușă

a harul Lui să poată fi deschisă față de toți, așa încât oricine

dorește, să intre. Hristos nu a obținut în mod concret justifi-

carea, ștergerea păcatelor, viața și nemurirea pentru nimeni,

ci tot ceea ce El a obținut este posibilitatea accesului la aceste

lucruri.

Pentru ca să iasă la iveală tot veninul care stă în spatele

felului în care este înțeleasă această deosebire și a modalită-

ții abuzive în care ea este folosită, voi enumera în câteva rân-

duri ce au în vedere cei care o folosesc astfel. Vom vedea apoi

mai clar care este lucrul față de care se împotrivesc acești

oameni.

„Dumnezeu”, spun ei, „are în vedere toată omenirea

care a căzut din acel har și din acea favoare în care a fost creat

Adam. Toți sunt acum excluși de la obținerea mântuirii prin

legământul faptelor care a fost făcut la început cu Adam. To-

tuși, în bunătatea Lui infinită, Dumnezeu a fost înclinat să

dorească fericirea omului, a fiecărui individ, așa încât toți oa-

menii să fie eliberați din ticăloșie și să fie aduși la El”. Ei de-

numesc această înclinație prin expresia „dragostea Lui uni-

versală și voia Lui antecedentă”, prin care El dorește ca toți

să fie mântuiți și, mânat de această dragoste, Îl trimite pe

Hristos în lume.

Observația 1. Noi respingem faptul că Dumnezeu ar

avea vreo înclinație naturală sau necesară de a face bine

omului sau oricăreia dintre creaturile Sale, fie mânat de bu-

nătatea Lui sau de orice altă trăsătură. Orice lucru pe care

Dumnezeu îl face în ceea ce ne privește este un act al voinței

Sale libere și al bunei Sale plăceri. El nu este un act natural

și necesar al Dumnezeirii Sale, așa cum vom vedea ceva mai

târziu.

Observația 2. Atribuirea unei voi condiționale antece-

dente ființei lui Dumnezeu ar însemna că împlinirea voii Lui

ar depinde de un act necondiționat sau de vreo faptă a omu-

lui. Acest lucru batjocorește înțelepciunea, puterea și suve-

ranitatea Lui, și nu poate să nu fie considerat blasfemie. De

asemenea, o astfel de idee este contrară versetului din Ro-

mani 9:19: „Cine poate sta împotriva voii Lui?”

Observația 3. A spune că Dumnezeu are dorințe nor-

male, naturale, și că El este înclinat să le facă bine tuturor,

nu pare să fie în acord cu libertatea, plinătatea și aria de cu-

prindere a acelei iubiri infinit de intensă a lui Dumnezeu des-

pre care Scriptura spune că L-a determinat să-L trimită pe

Fiul Său. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat

pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El „a binevoit să ne desco-

pere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine

însuși” (Efeseni 1:9). „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea

să locuiască în El” (Coloseni 1:19). „Dumnezeu Își arată dra-

gostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă pă-

cătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8).59

Observația 4. Noi respingem afirmația că toată omeni-

rea este obiectul acelei iubiri a lui Dumnezeu care L-a deter-

minat să Îl trimită pe Fiul Său la moarte. Dumnezeu „a făcut

toate pentru o țintă, chiar și pe cel rău pentru ziua nenoro-

cirii” (Proverbe 16:4). El i-a „urât dinainte de a se naște” (cf.

Romani 9:11, 13). Ei erau „scriși [rânduiți] de mult pentru

osânda aceasta” (Iuda 4), fiind „făcuți pentru pieire” (Ro-

mani 9:22), „sortiți să fie prinși și nimiciți” (2 Petru 2:12),

„rânduiți la mânie” (1 Tesaloniceni 5:9), ca să „meargă la lo-

cul lor”60 (Faptele Apostolilor 1:25).

Arminienii spun că „dreptatea lui Dumnezeu este afec-

tată de păcat. Dacă nu se face ceva pentru a o satisface, atunci

59 Vezi partea a patra, capitolul 2 și capitolul 4, unde sunt analizate detaliat ver-setele din Ioan 3:16 și Romani 5:8. — Ed. 60 Expresia „la locul lor” mai poate fi tradusă și ca „un loc separat pentru ei.”

dragostea lui Dumnezeu (prin care El dorește să le facă bine

tuturor păcătoșilor) nu poate fi pusă în aplicare. De aceea,

dragostea Lui ar rămâne veșnic în inima Sa fără a produce

vreun efect“.61

Observația 1. Nici Scriptura și nici gândirea rațională

nu va dovedi că ar putea exista vreo deficiență sau lipsă ab-

solută de putere din partea lui Dumnezeu să mântuiască pă-

cătoșii prin voia Sa absolută, indiferent de satisfacerea drep-

tății Sale. Cu siguranță că El ar fi putut să facă eficace mân-

tuirea noastră fără a lua în considerare dreptatea Lui, iar

acest lucru nu ar fi implicat o încălcare a naturii Sale sfinte.62

Observația 2. Ar fi un lucru contrar atotsuficienței și

fericirii veșnice a lui Dumnezeu să-Și dorească să facă vreun

61 Logica argumentului lor este că dreptatea lui Dumnezeu este afectată de fiecare păcat. Astfel, ar părea că manifestarea dragostei lui Dumnezeu este condiționată

de satisfacerea completă a dreptății Lui. Dragostea Lui nu poate fi exersată dacă nu se face mai înainte satisfacerea completă a dreptății Lui, pentru fiecare păcat

și pentru toți păcătoșii. Fie toate păcatele sunt iertate, fie nimeni nu poate fi iubit

și astfel mântuit. Dacă satisfacerea dreptății lui Dumnezeu se face pentru fiecare păcat și pentru fiecare om, atunci este evident că Hristos trebuie să fi murit pen-

tru toți oamenii, la nivel individual. 62 Aceasta este o afirmație îndoielnică, bazată pe gândirea timpurie a lui Owen

că mântuirea ar fi fost posibilă, ipotetic, fără necesitatea ispășirii. Trebuie notat că Owen și-a schimbat ulterior această convingere, susținând necesitatea ispăși-

rii pentru satisfacerea dreptății lui Dumnezeu. Universaliștii nu susțin direct că mântuirea noastră depinde de satisfacerea dreptății lui Dumnezeu, ci de exersa-

rea iubirii Sale. Ei pleacă de la ideea unei satisfaceri universale a dreptății, nu a uneia particulară, pentru că ei aduc în discuție o iubire universală, nu una parti-

culară. Prezumția lor este greșită: „cu siguranță că Dumnezeu poate să înfăptu-iască mântuirea noastră fără a-i iubi în mod necesar pe toți oamenii, la nivel

individual”.

lucru, precum să le facă bine tuturor, fără a putea să împli-

nească acel lucru într-un mod exterior prin El, precum satis-

facerea dreptății Sale pentru toți.63

„De aceea, Dumnezeu Și-a trimis Fiul în lume pentru a

muri, ca să împlinească dragostea și voia Lui bună și generală

către toți, pentru a-Și demonstra dragostea într-un fel plăcut

Lui și pentru a satisface dreptatea Lui, care Îl împiedica în

manifestarea dragostei Lui.”

La momentul când vom analiza felul de dragoste avut

în vedere de Dumnezeu în trimiterea lui Hristos, vom de-

monstra cât de greșită este această afirmație.

Arminius spune: „scopul potrivit și direct al trimiterii

Fiului la moarte pentru toți oamenii a fost ca Dumnezeu să îi

poată mântui pe păcătoși în orice modalitate găsește El de

cuviință, satisfăcând [prin moartea lui Hristos] dreptatea lui

63 Autorul obiectează aici față de încercarea de a separa dragostea lui Dumnezeu

de dreptatea Lui. El spune că Dumnezeu n-ar dori niciodată să îi iubească pe toți dacă n-ar avea în intenție satisfacerea dreptății Lui pentru toți. Pe baza aceea ce

el a spus deja, explicația este că Dumnezeu nu iubește toată omenirea, motiv pentru care Hristos n-a murit pentru toți. „L-am iubit pe Iacov, și l-am urât pe

Esau” (Maleahi 1:2-3).

Dumnezeu care stătea [în calea acelei mântuiri]”. Sau, așa

cum spunea Corvinus, „El L-a trimis pe Fiul Său așa încât să

poată să dorească să-i mântuiască pe păcătoși. Intenția lui

Hristos a fost aceea de a satisface dreptatea lui Dumnezeu,

așa încât El să poată obține pentru Sine puterea de a mântui,

pe baza oricărei condiții pe care Tatăl a găsit plăcut să o

prescrie pentru a fi împlinită de păcătoși”.

Observația 1. Am afirmat anterior anumite lucruri le-

gate de scopul lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său, când

am analizat anumite pasaje ale Scripturii. Fie ca acele pasaje

să stabilească dacă Dumnezeu a intenționat obținerea pentru

Sine a libertății de a ne mântui, dacă ar dori asta, sau dacă

nu cumva a avut în intenție obținerea unei mântuiri sigure

pentru aleșii Lui.

Observația 2. Mi-ar fi mai ușor să beau un pahar de vin

ales decât să înghit ideea că ar putea exista doar o posibili-

tate de mântuire sau, în cel mai fericit caz, o dorință sau o

disponibilitate pentru așa ceva, care să fie bazată pe vreo

condiție nesigură în ceea ce privește performanțele noastre,

condiție care trebuie îndeplinită de către noi, și ca acesta să

fi fost singurul scop al morții lui Hristos.

Observația 3. Afirmația că El a obținut pentru Sine abi-

litatea de a mântui pe baza unei condiții care urmează să fie

formulată nu pare să reflecte acel scop sigur pe care Scrip-

tura îl atribuie morții Mântuitorului nostru. Acel scop a fost

de „a-Și mântui oile” și de „a-i duce pe mulți fii la slavă”. Nu

există nicio bază scripturală pentru o astfel de afirmație.

„De aceea, Hristos a obținut pentru toți împăcarea cu

Dumnezeu, iertarea păcatelor, viața veșnică și mântuirea.

Asta nu înseamnă că toți sunt părtași în mod concret acestor

lucruri, ci că Dumnezeu, întrucât acum dreptatea Lui este sa-

tisfăcută, poate sau dorește să prescrie o condiție care să fie

împlinită de ei. Pe baza împlinirii acestei condiții, El va aplica

în mod concret în viețile lor toate acele lucruri bune obținute

prin Hristos”.

În aceasta stă deosebirea făcută de ei între obținere și

aplicare, despre care am discutat anterior. Totuși, acești oa-

meni au păreri împărțite cu privire la ce sens are această de-

osebire.

Unii, precum Bormus și Corvinus, spun că deosebirea

se referă la faptul că toți oamenii sunt primiți într-un nou

legământ. Adam este răscumpărat personal în acest nou le-

gământ, și noi toți suntem restaurați împreună cu el, la fel

cum am căzut împreună cu el în vechiul legământ. Nimeni

nu va fi condamnat dacă nu păcătuiește în mod concret îm-

potriva stării în care se naște. Dacă omul păcătuiește, atunci

el cade din starea de mântuire în care toți oamenii se află

prezumtiv, prin moartea lui Hristos. În termeni simpli, Mo-

ore spune că toți sunt împăcați, răscumpărați, mântuiți și

justificați în Hristos, chiar dacă el nu poate înțelege cum se

petrec aceste lucruri (Moore, p. 10).

Cei care susțin eficacitatea harului, precum teologii din

Franța, sunt mult mai atenți. Ei neagă afirmațiile de mai sus.

Ei susțin că, prin natura noastră, noi suntem toți copiii ai

mâniei. De aceea, mânia lui Dumnezeu rămâne asupra tutu-

ror până în momentul când noi venim la Hristos. Ea nu este,

de fapt, îndepărtată în cazul nimănui.

Din nou, unii spun că, prin această satisfacere a drep-

tății, Hristos a îndepărtat păcatul original cu totul și în toți.

Drept consecință, toți pruncii care mor înainte de vârsta la

care pot gândi rațional trebuie fără îndoială să fie mântuiți,

chiar și cei care s-au născut printre turci și păgâni, sau aflați

în afara legământului. Toți cei care sunt la vârsta la care pot

gândi rațional sunt mântuiți din pierzarea, vinovăția și în-

străinarea ce survin din prima noastră cădere, dar doar

atunci când satisfac noua condiție.

Alții, asemenea lui Corvinus, sunt mai sofisticați în for-

mularea gândirii lor. Ei observă faptul că sângele lui Hristos

este prezentat în Scriptură că având puterea de a „curăța de

toate păcatele” (1 Ioan 1:7; 1 Petru 1:18, 19; Isaia 53:6). Astfel,

ei spun că El a murit pentru toți păcătoșii la fel, că El nu a

murit pentru nimeni în sens absolut, ci pentru toți într-un

mod condițional. Mai departe, unii dintre ei spun că, în răs-

timpul dintre satisfacerea dreptății de către Hristos și mo-

mentul când Dumnezeu a primit această lucrare a Fiului, nu

fost determinată sau prescrisă nicio condiție. Fiindcă încă

nehotărât, Dumnezeu ne-ar fi putut pune pe toți iarăși sub

Lege și sub legământul faptelor. Alții, asemenea lui Moore

(p. 35), spun că parte din rodul morții lui Hristos a fost ob-

ținerea unei noi modalități de mântuire.

Unii dintre ei afirmă că acea condiție ce ne-a fost

prescrisă poate fi satisfăcută prin puterile noastre, cu ajuto-

rul acelor mijloace pe care Dumnezeu le pune la dispoziția

tuturor oamenilor. Alții resping o astfel de idee. Ei afirmă că

harul eficace, decurgând în mod specific din alegere, este ne-

cesar pentru a crede. Primul grup ridică un idol al liberului

arbitru pentru a-și susține afirmația. Ceilalți ajung să se con-

trazică singuri atunci când fac afirmații care întăresc învăță-

tura privitoare la har, lucru care se aplică unora precum

Amyraldus, Camero și alții ca ei.

Mai mult, unii afirmă că dragostea lui Dumnezeu, ma-

nifestată în trimiterea lui Hristos, este egală pentru toți. Alții

susțin o inegalitate a iubirii lui Dumnezeu, chiar dacă El Și-

a trimis Fiul să moară pentru toți. Nu poate exista dragoste

mai mare decât aceea prin care Domnul L-a trimis pe Fiul

Său să moară pentru noi (Romani 8:32). Astfel, ei spun că

Hristos a obținut un bun mai mare pentru unii și unul mai

mic pentru alții. Prin aceasta, ei creează o mulțime de deo-

sebiri neplăcute între ei, sau, așa cum le denumeau unii, gru-

puri acceptate și grupuri excluse. Ei aruncă în aer în felul

acesta orice sens, orice rațiune și orice înțeles autentic al

Scripturii. Dintre ei fac parte Testardus, Amyraldus și, pen-

tru cei ce pot citi în limba engleză, T. Moore. Vedem, iată, o

multitudine de scopuri ale morții lui Hristos. Unele sunt roa-

dele lucrării Sale de răscumpărare și de satisfacere a dreptă-

ții lui Dumnezeu, iar altele pur și simplu nu știu cui să le

atribui. Cel mai dificil lucru este să îți dai seama ce vor să

spună ei și evident, devine mai dificil să descoperi ce vor să

spună decât să răspunzi ideilor lor.

Există însă un lucru asupra căruia toți cad de acord. Ei

toți resping credința ca fiind obținută pentru noi prin meri-

tele morții lui Hristos. Odată ce fac acest lucru, ei sunt în

măsură să pună cap la cap întreaga țesătură a învățăturii

răscumpărării universale. Totuși, atunci când vor să defi-

nească concret care este cauza credinței, se despart din nou

în tabere.

Unii afirmă că Dumnezeu L-a trimis pe Hristos ca să

moară pentru toți oamenii, dar doar cu condiția ca oamenii

să creadă. Este ca și cum, dacă ei ar fi crezut, atunci Hristos

ar fi murit pentru ei. Dacă nu, atunci El n-a murit pentru

acei oameni. Astfel, ei fac actul în sine să fie cauza propriului

obiect. Alții susțin că El a murit în mod absolut pentru toți

oamenii, pentru a obține toate lucrurile bune pentru ei. To-

tuși, nu toți oamenii se bucură de acele lucruri, căci ei nu se

pot bucura de ele decât dacă împlinesc condiția care li se im-

pune. Totuși, ei toți concluzionează că, prin moartea Lui,

Hristos nu i-a avut în vedere pe cei aleși într-un mod diferit

de ceilalți. El n-a purtat păcatele lor în mod specific și n-a

luat concret locul lor. În schimb, El a fost un fel de persoană

publică și a stat în locul întregii omeniri.

În ceea ce privește evenimentul și rezultatul direct al

morții lui Hristos, oamenii au avut opinii exprimate diferit.

Unii așează mântuirea în puterea, alții în voia lui Dumnezeu.

Unii o atribuie deschiderii unei uși a harului, alții unui drept

obținut de Dumnezeu pentru Sine de a mântui pe cine Îi face

plăcere, iar alții spun că El n-a avut niciun obiectiv cu privire

la noi, și că toată omenirea ar fi putut să piară chiar și după

ce Hristos a făcut totul. Alții atribuie scopurile lui Dumnezeu

în moartea lui Hristos potrivit cu persoanele pentru care El

a murit, susținând că aceste persoane sunt deosebite în baza

unei hotărâri întemeiată pe privirea Lui aruncată mai dina-

inte peste istorie. Dar eu nu pot înțelege ce scop ar fi avut

Domnul în trimiterea Fiului Său la moarte pentru cei pe care

nu era hotărât să-i mântuiască, sau cel puțin pentru cei pe

care a fost hotărât să-i treacă cu vederea, lăsându-i să piară

pentru păcatele lor sau fără a le pune la dispoziție un reme-

diu. Nu pot înțelege nici obiectivul cu două sensuri al lui

Hristos pe care unii l-au inventat.

Forța și dovada adevărului sunt atât de copleșitoare în-

cât îi împrăștie pe toți cei ce i se opun, și îi face să fugă și să

se ascundă în tot felul de cotloane. Dacă nu sunt dispuși să

se supună adevărului, atunci cu siguranță că aceștia se vor

coborî în întuneric și erezie. Adevărul n-are nevoie de felul

lor de a vorbi și nici de deosebiri atât de ciudate în ce privește

piedicile care s-ar putea ridica în calea lucrării lui Dumne-

zeu. Adevărul nu stă la mâna susținătorilor lui, care să se

folosească în afirmarea lui de tot felul de șiretlicuri și întor-

sături, pentru a fi în felul acesta în măsură să-și creeze niște

argumente pe care să le poată apăra. Mai apoi, adevărul nu

poate fi susceptibil de a crea contradicții în elementele lui

fundamentale. În toată această chestiune, adevărul poate fi

rezumat în felul următor:

„Dumnezeu, din dragostea Sa infinită pentru aleșii Lui,

L-a trimis de preaiubitul Său Fiu la împlinirea vremii, pe

care ni L-a promis de la întemeierea lumii (cf. Geneza 3:15)

și pe care L-a înzestrat eficace prin acea promisiune, ca să

moară și să plătească o răscumpărare de o valoare infinită,

pentru a obține astfel răscumpărarea veșnică și pentru a-i

aduce la Sine pe toți cei pe care i-a rânduit mai dinainte la

viața veșnică, și a făcut toate acestea spre lauda gloriei Sale”.

Așadar, rezultatele și efectele concrete ale morții lui

Hristos (cauza meritorie a tuturor) sunt acestea: eliberarea

de orice rău, eliberarea de mânie și moștenirea tuturor lu-

crurilor bune care ne sunt atribuite, în trecerea noastră de

la moarte la viață, de la Iad și mânie la Rai și glorie. Acest

lucru poate fi clarificat și mai bine în elementele lui compo-

nente prin următoarele câteva afirmații:

Sursa și cauza trimiterii lui Hristos de către Dumnezeu

ține de dragostea Lui veșnică pentru aleșii Lui și doar pentru

ei. Nu voi depune eforturi să confirm mai mult acest lucru în

acest moment. Voi rezerva acest lucru pentru al doilea subi-

ect general al acestei controverse.

Prețul și valoarea răscumpărării pe care Hristos a plă-

tit-o au fost infinite și nemăsurate. Ea a fost suficientă pen-

tru a împlini orice scop și pentru a obține orice lucru bun

pentru fiecare persoană avută în vedere de ea, adică pentru

toți cei pe care Dumnezeu i-a rânduit la aceasta (voi reveni

cu mai multe detalii asupra acestui subiect). Dumnezeu Și-a

câștigat „Biserica cu însuși sângele Său” (Faptele Apostolilor

20:28). Ei nu au fost răscumpărați „cu lucruri pieritoare, cu

argint sau cu aur... ci cu sângele scump al lui Hristos” (1 Pe-

tru 1:18-19). Acea răscumpărare a fost în acord cu gândul și

planul Dumnezeului cel atotputernic: „fac așa cum Mi-a po-

runcit Tatăl” (Ioan 14:31). Dumnezeu a vrut să se plătească

un preț care să devină temelia dispensației dragostei și a ha-

rului Său, și a căii prin care El avea să pună în aplicare

această dispensație: „Să știți dar, fraților, că în El vi se ves-

tește iertarea păcatelor; și oricine crede, este iertat prin El

de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui

Moise” (Faptele Apostolilor 13:38-39). „Noi dar, suntem tri-

miși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar

îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos:

Împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pă-

cat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea

lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:20-21).

Intenția și scopul Tatălui în această lucrare măreață au

fost de a-i aduce pe mulți fii la slavă. Ei sunt aleșii Lui, pe

care i-a ales prin harul Său necondiționat dintre toți oame-

nii, din toate semințiile, popoarele și din toate stările sociale,

ca ei să fie aduși într-un nou legământ cu El, un legământ al

harului. Legământul anterior a fost anulat și abolit în ceea ce

îi privește. Isus Hristos este primul rod și promisiunea aces-

tui nou legământ, Acela care a fost trimis să obțină pentru

aleși toate celelalte lucruri bune promise în acel legământ,

așa cum se va dovedi.

Lucrurile obținute, rezultatele concrete ale morții și

răscumpărării lui Hristos, trebuie să ajungă în mod cert în

posesia aleșilor, la vremea potrivită. Ceea ce El a obținut pen-

tru ei constă din iertarea păcatelor, eliberarea de sub mânia

lui Dumnezeu și de sub blestemul Legii, justificarea, sfințirea,

împăcarea cu Dumnezeu și viața veșnică.

A fost voia Tatălui ca să-L trimită pe Fiul să obțină

toate aceste lucruri și să le aplice aleșilor Lui. Intenția Lui a

fost să-Și dea viața pentru ei. Adevărul care ne vorbește des-

pre lucrurile obținute de Hristos prin moartea Lui este teme-

lia mijlocirii Lui, care a început pe pământ și care continuă

în ceruri. Hristos, pe care Tatăl Îl ascultă întotdeauna, do-

rește și cere prin lucrarea Lui de mijlocire ca lucrurile bune

pe care El le-a obținut să fie în mod concret atribuite fiecărei

persoane pentru care au fost obținute. Așadar, întreaga în-

vățătura pe care noi o susținem în această dispută este peste

măsură de clară și dovedită, fără a folosi vreun artificiu de

interpretare sau fără a prezenta o dificultate în a fi înțeleasă.

Această învățătură nu este încețoșată de tot felul de modali-

tăți ciudate de exprimare. Ea nu desparte forțat lucrurile, așa

cum fac oponenții noștri. Totuși, pentru că puterea de de-

monstrație în această privință ține de deosebirea pe care o

fac oponenții noștri, despre care am vorbit mai sus, va trebui

să mergem un pic mai departe până când vom ajunge la ar-

gumentele noastre.

13

După ce am văzut cum ar trebui să înțelegem și să fo-

losim deosebirea de mai sus, dintre obținerea și aplicarea

beneficiilor morții lui Hristos, și după ce am dezvăluit felul

principal în care ideea oponenților noștri este falsă, mă simt

nevoit totuși să insist și să ofer unele clarificări suplimen-

tare.

Voi spune pe scurt, de la început, că, deși aceste două

lucruri pot fi analizate distinct, ele nu pot fi separate. Cei

pentru care Hristos a obținut un lucru bun, trebuie să pri-

mească acel lucru bun prin aplicare. Cei pentru care El a ob-

ținut împăcarea cu Dumnezeu trebuie să fie împăcați în mod

concret cu El. Astfel, nu putem să ne uităm la sângele lui

Hristos și la meritele morții Lui ca la un medicament aflat

într-o cutie, disponibil oricărei persoane care ar vrea să se

folosească de el. Acestea nu sunt aplicate unuia sau altuia

fără a exista vreo diferență, ca și cum ar fi fost lăsate la lati-

tudinea omului, fără a-i avea în atenție pe unii, în mod spe-

cific. El nu a obținut toate acele lucruri bune doar pentru a

fi indiferent sau nesigur legat de aplicarea lor în viețile noas-

tre. Arminienii spun că, în ciuda faptului că Hristos a obținut

aceste lucruri glorioase pentru toți prin moartea Lui, cei

pentru care au fost ele obținute pot totuși să ajungă să fie

condamnați, după cum este cert că mare parte a omenirii va

ajunge să fie. Voi demonstra acum de ce aceste două lucruri

nu pot fi separate.

Separarea obținerii unui beneficiu de aplicarea acelui

beneficiu este contrară bunului simț și modalității noastre

uzuale în care tratăm aceste lucruri. Sensul unei astfel de ac-

țiuni trebuie să fie distorsionat ca să putem forța mintea să

o înțeleagă pe dos. Când un om a obținut un lucru anume,

sau altcineva l-a obținut pentru el, s-ar putea spune că este

ceva nesigur ca el să intre în posesia acelui lucru? Dacă este

obținut pentru el, are el oare dreptul să intre în posesia ace-

lui lucru, chiar dacă intrarea în posesie poate să întârzie pen-

tru o vreme? Ceea ce este obținut îi aparține celui pentru

care a fost obținut. A spune că un lucru ar putea să nu-i apar-

țină unui om după ce acesta l-a obținut încalcă bunul simț și

rațiunea. Când spunem că am obținut ceva pentru un om,

afirmăm astfel că acel lucru îi aparține. Același lucru se

aplică răscumpărării făcută de Isus Hristos și lucrurilor bune

care au fost obținute de El pentru toți cei pentru care a mu-

rit.

Este contrar logicii să credem că Dumnezeu a intenți-

onat ca moartea lui Hristos să fie aplicată vreunei persoane

care nu devine părtașă meritelor acelei morți. Atunci când

spunem că voia lui Dumnezeu a fost ca Hristos să moară pen-

tru cineva, asta înseamnă că El a avut în intenție ca acea per-

soană să fie părtașă morții lui Hristos, să se bucure de bene-

ficiile ei. El a plănuit ca rezultatele morții lui Hristos să îi

aparțină acelei persoane, să îi fie aplicate. În acest caz, ele îi

sunt aplicate oricărei persoane care Îi aparține lui Dumne-

zeu, potrivit cu voia lui Dumnezeu. Totuși, potrivit opiniei

căreia noi ne împotrivim, moartea lui Hristos este aplicată

tuturor, însă rezultatele morții Lui nu sunt niciodată împăr-

tășite majorității omenirii.

Este contrar rațiunii și logicii să ne imaginăm că ar pu-

tea fi emisă o decizie de eliberare a unor captivi pe baza plății

unei răscumpărări, și totuși acei oameni să nu fie eliberați

odată ce plata a fost făcută. Moartea lui Hristos este un preț

de răscumpărare (Matei 20:28). El a plătit acea răscumpă-

rare pe baza unui angajament făcut cu Tatăl, prin care El a

plătit pentru eliberarea celor captivi. Tatăl a promis elibera-

rea lor atunci când Hristos S-a angajat să fie Mântuitorul lor.

Odată ce a împlinit ceea ce I-a fost cerut, pare foarte ciudat

și improbabil ca majoritatea acelor captivi să nu fie niciodată

eliberați, deși prețul eliberării lor a fost plătit.

Orice despărțire a acestor două lucruri este contrară

Scripturii, așa cum am demonstrat deja. A se vedea de ase-

menea partea a treia.

Totuși, adversarii noștri cred că ei vor putea șterge

toate aceste lucruri cu o singură deosebire, adică aceasta:

„este adevărat”, spun ei, „că toate lucrurile obținute în mod

absolut pentru cineva îi aparțin acelei persoane ca drept, dar

ele sunt obținute condiționat, nu absolut. Atâta vreme cât

acea condiție nu este îndeplinită, atâta vreme cât persoana

respectivă nu împlinește ce are de împlinit, lucrurile respec-

tive nu pot să devină ale ei. Hristos a obținut toate lucrurile

bune prin moartea Lui pentru toți oamenii, dar le-a obținut

condiționat, nu absolut. Atâta timp cât acea condiție nu este

îndeplinită, atâta vreme cât ei nu fac ceea ce le este cerut, nu

pot avea parte și nici drept la acele lucruri”. Și acești oameni

descriu acea condiție în diverse modalități. Unii se referă la

condiția de a nu se împotrivi răscumpărării care le este ofe-

rită. Alții se referă la acceptarea invitației Evangheliei. Alții

îi spun pur și simplu credință. Dar dacă este adevărat că

Hristos obține toate lucrurile pentru noi, atribuindu-le pe

baza acestei condiții a credinței, atunci eu susțin următoa-

rele:

Este clar că această condiție ar trebui să îi fie revelată

oricărei persoane pentru care această răscumpărare a fost

făcută, dacă este cu adevărat intenția lui Dumnezeu de a o și

atribui fiecărei persoane. Toți cei pentru care El a murit tre-

buie să aibă acces la mijloacele prin care să știe că moartea

aceasta le poate sluji spre bine, dacă ei cred. Acest lucru este

cu atât mai critic dacă ne gândim că ține doar de puterea Lui

de a le da aceste mijloace. Haideți să spunem că eu merg la

un medic care poate să vindece o boală, și să îl implor să îi

vindece pe toți cei care vin la el. După aceea, îi las pe mulți

în ignoranță cu privire la această oportunitate de a fi vinde-

cați, știind că sunt singurul care îi poate informa despre exis-

tența vindecării. Intenționez eu cu adevărat vindecarea ace-

lor oameni despre care știu că sunt bolnavi, dar cărora nu le

fac cunoscută existența vindecării? Fără îndoială că nu, căci,

dacă aș fi intenționat sau dacă aș fi dorit în mod cert vinde-

carea lor, le-aș fi spus cum, când și unde se pot vindeca.

Condiția cerută se află fie în puterea lor de a o împlini,

fie nu. Dacă este, atunci toți oamenii au puterea să creadă,

ceea ce este fals. Dacă nu, atunci Domnul fie le va da harul

de a crede, fie nu îl va da. Dacă îl va da, atunci de ce nu cred

toți? De ce nu sunt toți mântuiți? Dacă nu îl va da, atunci

obținerea mântuirii și a răscumpărării pentru toți prin sân-

gele Său ajunge să fie redusă la următorul lucru: Dumnezeu

a intenționat ca Hristos să moară pentru toți pentru a obține

pentru ei iertarea păcatelor, împăcarea cu El, răscumpărarea

veșnică și slava, și totuși ei nu primesc niciodată aceste lu-

cruri glorioase dacă nu împlinesc ceea ce El știe deja că ei nu

pot face, în condițiile în care nimeni altcineva decât El nu-i

poate face capabili să împlinească condiția. El este hotărât să

nu facă capabilă marea majoritate a lor să se bucure de be-

neficiile care, altfel, ar fi ale lor. Este oare acest lucru ceea ce

Dumnezeu a avut în plan atunci când L-a trimis Hristos să

moară pentru ei, spre binele lor? A avut Hristos în intenție

să moară pentru ei, pentru ca în final aceștia să ajungă doar

la pierzare și rușine? Nu, căci acest lucru ar suna ca și cum

i-ai promite unui orb 1000 $ cu condiția de a fi capabil să-i

vadă.

Fie această condiție a credinței este obținută pentru

noi prin moartea lui Hristos, fie nu. Dacă universaliștii spun

că nu, atunci harul primordial al credinței, fără de care răs-

cumpărarea în sine nu are nicio valoare, nu este cauzat de

moartea meritorie a lui Hristos pe cruce.

În primul rând, acest lucru ar fi insultător la adresa bi-

necuvântatului nostru Mântuitor și ar sluji doar la diminua-

rea cinstei și a dragostei pe care I le datorăm.

În al doilea rând, ar fi o idee contrară Scripturii: „Pe

Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru

noi, ca noi să fim [făcuți] neprihănirea lui Dumnezeu în El”

(2 Corinteni 5:21, Tit 3:5-6). Nu știu cum am putea să deve-

nim neprihănirea lui Dumnezeu altfel decât prin a crede.

Apostolul spune în mod expres că, „cu privire la Hristos,

vouă vi s-a dat harul... să credeți în El” (Filipeni 1:29); „Dum-

nezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos... ne-a binecuvân-

tat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile ce-

rești, în Hristos” (Efeseni 1:3). Este clar că harul credinței nu

este cel mai mărunt dintre aceste binecuvântări. Dacă el este

un rod al morții lui Hristos, atunci de ce nu este dat tuturor,

dacă El a murit pentru toți? Întreaga lucrare de obținere a

răscumpărării devine lipsită de valoare fără credință. Dacă

universaliștii inventează o condiție de baza căreia este atri-

buită această răscumpărare, zădărnicia condiției este desco-

perită imediat. Pentru moment, putem spune că, dacă

această condiție este ca noi să nu refuzăm sau să ne împotri-

vim mijloacelor harului, atunci aș vrea să întreb ceva. Va fi

rezultatul morții lui Hristos aplicat tuturor celor care împli-

nesc această condiție de a nu refuza sau de a nu se împotrivi

mijloacelor harului? Dacă nu, atunci de ce este acel rezultat

produs? Dacă da, atunci toți cei care nu se opun mijloacelor

harului trebuie să ajungă să fie mântuiți, și asta îi include pe

toți păgânii, necredincioșii și pe toți pruncii cărora nu le-a

fost niciodată vestită Evanghelia.64

Această întreagă idee are tendința de a face din Hristos

un Mijlocitor doar pe jumătate. El obține un rezultat, dar nu

și mijloacele de a-l atribui.

Așadar, în ciuda acestei deosebiri inventate, afirmațiile

noastre au rămas în picioare. Roadele morții lui Hristos, în

ceea ce privește obținerea și aplicarea lucrurilor bune, n-ar

trebui să fie separate. Argumentele noastre sunt nezguduite.

64 Cu alte cuvinte, potrivit unor universaliști, Hristos a murit pentru toți, dar

doar cei care împlinesc condiția de a nu se potrivi harului Lui vor fi mântuiți. Scripturile spun că noi primim orice har prin moartea Lui. De aceea, dacă El a

murit pentru toți, atunci toți trebuie să aibă parte de acel har, și toți trebuie să fie mântuiți. Chiar și în acest caz, obținerea și aplicarea lucrurilor rezultate din

moartea lui Hristos rămân legate, în ciuda excepției pretinsă de universaliști.

În concluzie, Hristos nu a murit pentru oricine, cu con-

diția ca acea persoană să creadă. În schimb, El a murit pen-

tru toți aleșii lui Dumnezeu, așa încât ei să creadă și, crezând,

să aibă viața veșnică. Însăși credința se numără printre prin-

cipalele efecte și roade ale morții lui Hristos, așa cum vom

vedea. Scriptura nu spune nicăieri că, dacă noi credem,

atunci Hristos a murit pentru noi. O astfel de gândire ar suna

ca și cum, prin credința noastră, noi am creat ceva ce altfel

n-ar fi exista, un act care creează obiectul pe baza căruia

există el însuși. Hristos a murit pentru noi, așa încât noi să

credem. Da, este adevărat că mântuirea ne este dată condi-

ționat, dar credința, care este condiția, este obținută pentru

noi în mod absolut, adică necondiționat, prin moartea lui

Hristos.

Odată ce am făcut această afirmație, putem să trecem

mai departe la formularea și analiza unora dintre acele ar-

gumente, demonstrații, mărturii și dovezi, prin care să întă-

rim acest adevăr. Doresc doar ca cititorul să păstreze proas-

pete în mintea lui elementele fundamentale pe care le-am

prezentat în general până aici. Ele sunt atât de strâns legate

de argumentele pe care le vom folosi, încât sunt convins că

nimeni nu poate oferi o replică validă acestora fără a în-

toarce pe dos elementele fundamentale discutate până aici.

MAGNA GRATIA Noi vestim Evanghelia harului

Asociația MAGNA GRATIA este o organizație non-profit care își

concentrează eforturile pe proclamarea Evangheliei prin literatură

consecventă doctrinar, prin evanghelizare și echiparea bisericilor

evanghelice de limba română.

Dacă ai fost binecuvântat citind această carte, poți ajuta la

binecuvântarea altui credincios, prin unul sau mai multe lucruri,

după cum urmează:

1) Dă mai departe această carte! “Fără plată ați primit, fără plată

să dați”.

2) Vizitează paginile noastre de internet la magnagratia.org și află

mai mult despre lucrarea noastră, și citește GRATUIT cele peste 170

de cărți ale unora dintre cei mai buni autori creștini din istorie.

3) Rămâi conectat la noutățile MAGNA GRATIA prin a vizita pagina

noastră de Facebook la www.facebook.com/MagnaGratiaRomania și

prin a te abona pe website, așa încât să fii anunțat când publicăm noi

resurse.

4) Spune și altora despre lucrarea noastră.

5) Roagă-te pentru noi.

6) Donează și ajută-ne să mergem mai departe cu această lucrare.

Donațiile se pot face online, www.magnagratia.org/donatii.html

Pentru orice alte informații, scrie-ne la contact@magnagratia.org.

Mulțumim!