Potrivit traditiei, au existat opt cruciade desfasurate intre 1096 si 1270, desi, in realitate, se poate vorbi despre o miscare continua spre Orient, iar intervalul amintit reprezinta doar perioada sa de maxima intensitate. Particularitatea primei expeditii(1096-1099) consta in numarul mare de participanti si gruparea acestora in doua corpuri expeditionate, cunoscute sub numele de cruciada saracilor si cruciada nobiliara.Initial, papalitatea a urmarit doar ridicarea unei armate in sudul Frantei, unde pericolul musulman facea ca astfel de chemari sa aiba o rezonanta deosebita, insa efectul propagandei desfasurate prin intermediul oamenilor Bisericii a provocat un surprinzator ecou, mai ales in nord- estul Frantei, Lorena, Flandra si zona renana. Oamenii simpli s-au dovedit receptivi, atat datorita fervorii religioase si mirajului reprezentat de Orient, cat si din cauza numeroaselor calamitati naturale, foametei si a epidemiilor care lovisera regiunile renane si nordul Frantei 1 .Pelerinajele la Ierusalim continuau sa fie consemnate in diverse izvoare cu caracter general sau local, in primul rand pentru ca erau evenimente exceptionale la care adesea participau personaje deosebit de importante. Deplasarile din veacul al XI-lea nu au au avut nici un moment caracterul unor miscari de masa, „cruciada populara” ramanand un element insolit, mai ales ca Urban al II-lea a facut apel la marii seniori ai societatii occidentale si la fidelii acestora 2 .Alexios I a anticipat deplasarea cruciatilor prin Balcani, intrucat, in cursul primei jumatati a secolului al XI-lea, pelerinii din vest treceau ,de regula, prin Ungaria si patrundeau in imperiu pe la Belgrad 3 .Cu toate acestea, rebeliunile din Balcani si invazia pecenegilor i-au facut pe multi sa prefere drumul spre Adriatica, si de aici, pe Via Egnatia,mai ales dupa ce au fost facute publice dificultatile intampinate de marele pelerinaj german din 1064-1065. Desi basileul dispunea de o buna retea de informatori si intentiona sa asigure escorta cruciatilor, intermediind totodata aprovizionarea lor, expeditia lui Walther cel Sarac a surprins autoritatile bizantine, deoarece a ajuns la Dunare mult mai repede decat era de asteptat 4 .Astfel, pelerinii s-au dedat la jafuri 5 ,in aceasi maniera procedand, ulterior, si insotitorii lui Petru Eremitul 6 .Trecerea atator armate i-a pus lui Alexios I probleme neorme, asa incat basileul a urmarit ca acestia sa nu ramana mai mult de trei zile intr-un loc, cu exceptia Constantinopolului. Bizantinii au invatat repede din primele experiente, iar atunci cand Godefroy de Lorena a sosit la Belgrad, acestia erau bine pregatiti. Hugues de Vermandois a venit prin Italia, urmand Via Egnatia, la fel ca si Bohemund de Tarent, iar Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse, a urmat drumul terestru strabatand muntii din Croatia si Dalmatia. Contele Robert de Flandra a trecut prin Apulia si a calatorit fara probleme, iar ultima mare armata, sub comanda lui Robert de Normandia si a cumnatului sau Etienne de Blois,a calatorit pe Via Egnatia 7 .In ceea ce priveste numarul de combatanti, se poate estima ca Petru Eremitul calauzea 40 000 de oameni, dintre care doar o mica parte erau soldati; Godefory se afla in fruntea a 10 000 de cavaleri, tot cam 1 Cecile Morisson, op.cit. pg.26-27. 2 John France, „Les origines de la Premiere Croisade”, pg. 51-53. 3 Steven Runciman, „The First Crusades Journey across the Balkan Peninsula”, Byzantion, XIX, 1949, pg. 209. 4 Desi papa a fixat plecarea pentru 15 august, cruciatii au intrat in imperiu pe la Belgrad, la sfarsitul lui mai 1096(Steven Runciman, A History of the Crusades, pg. 118). 5 Steven Runciman, „The First Crusades Journey...”, pg.209-211. 6 Ibidem,pg.212-214. 7 Ibidem,pg.214-219.
Transcript
Potrivit traditiei, au existat opt cruciade desfasurate intre 1096 si 1270, desi, inrealitate, se poate vorbi despre o miscare continua spre Orient, iar intervalulamintit reprezinta doar perioada sa de maxima intensitate. Particularitateaprimei expeditii(1096-1099) consta in numarul mare de participanti si grupareaacestora in doua corpuri expeditionate, cunoscute sub numele de cruciadasaracilor si cruciada nobiliara.Initial, papalitatea a urmarit doar ridicarea uneiarmate in sudul Frantei, unde pericolul musulman facea ca astfel de chemari saaiba o rezonanta deosebita, insa efectul propagandei desfasurate prinintermediul oamenilor Bisericii a provocat un surprinzator ecou, mai ales in nord-estul Frantei, Lorena, Flandra si zona renana. Oamenii simpli s-au doveditreceptivi, atat datorita fervorii religioase si mirajului reprezentat de Orient, cat sidin cauza numeroaselor calamitati naturale, foametei si a epidemiilor carelovisera regiunile renane si nordul Frantei1.Pelerinajele la Ierusalim continuau safie consemnate in diverse izvoare cu caracter general sau local, in primul randpentru ca erau evenimente exceptionale la care adesea participau personajedeosebit de importante. Deplasarile din veacul al XI-lea nu au au avut nici unmoment caracterul unor miscari de masa, „cruciada populara” ramanand unelement insolit, mai ales ca Urban al II-lea a facut apel la marii seniori aisocietatii occidentale si la fidelii acestora2.Alexios I a anticipat deplasareacruciatilor prin Balcani, intrucat, in cursul primei jumatati a secolului al XI-lea,pelerinii din vest treceau ,de regula, prin Ungaria si patrundeau in imperiu pe laBelgrad3.Cu toate acestea, rebeliunile din Balcani si invazia pecenegilor i-aufacut pe multi sa prefere drumul spre Adriatica, si de aici, pe Via Egnatia,mai alesdupa ce au fost facute publice dificultatile intampinate de marele pelerinajgerman din 1064-1065. Desi basileul dispunea de o buna retea de informatori siintentiona sa asigure escorta cruciatilor, intermediind totodata aprovizionarealor, expeditia lui Walther cel Sarac a surprins autoritatile bizantine, deoarece aajuns la Dunare mult mai repede decat era de asteptat4.Astfel, pelerinii s-audedat la jafuri5,in aceasi maniera procedand, ulterior, si insotitorii lui PetruEremitul6.Trecerea atator armate i-a pus lui Alexios I probleme neorme, asa incatbasileul a urmarit ca acestia sa nu ramana mai mult de trei zile intr-un loc, cuexceptia Constantinopolului. Bizantinii au invatat repede din primele experiente,iar atunci cand Godefroy de Lorena a sosit la Belgrad, acestia erau bine pregatiti.Hugues de Vermandois a venit prin Italia, urmand Via Egnatia, la fel ca siBohemund de Tarent, iar Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse, a urmatdrumul terestru strabatand muntii din Croatia si Dalmatia. Contele Robert deFlandra a trecut prin Apulia si a calatorit fara probleme, iar ultima mare armata,sub comanda lui Robert de Normandia si a cumnatului sau Etienne de Blois,acalatorit pe Via Egnatia7.In ceea ce priveste numarul de combatanti, se poateestima ca Petru Eremitul calauzea 40 000 de oameni, dintre care doar o micaparte erau soldati; Godefory se afla in fruntea a 10 000 de cavaleri, tot cam1 Cecile Morisson, op.cit. pg.26-27.
2 John France, „Les origines de la Premiere Croisade”, pg. 51-53.
3 Steven Runciman, „The First Crusades Journey across the Balkan Peninsula”, Byzantion, XIX, 1949, pg. 209.
4 Desi papa a fixat plecarea pentru 15 august, cruciatii au intrat in imperiu pe la Belgrad, la sfarsitul lui mai1096(Steven Runciman, A History of the Crusades, pg. 118).
5 Steven Runciman, „The First Crusades Journey...”, pg.209-211.
6 Ibidem,pg.212-214.
7 Ibidem,pg.214-219.
atatea forte avand si Raymond. Ceilalti principi conducea trupe mult mai reduse,dar se poate spune ca aproximativ 70 000-100 000 de persoane au strabatutBalcanii in perioada 1096-10978.Disciplina in randul acestora era greu dementinut, intrucat trupele erau insotite de un numar mare de necombatanti,clerici si pelerini saraci, cu totii dispusi sa declanseze revolte si jafuri.Organizarealui Alexios a fost insa buna, asa incat, cu exceptia lui Walther si Petru, care auprovocat dezordini la Belgrad, si Bohemund, la Castoria, ceilalti cruciati nu aufost nevoiti sa inteprinda raiduri in zona rurala. Ei nu au intampinat probleme cuaprovizionarea cu alimente pe parcursul traversarii provinciilor europene aleimperiului, iar escorta compusa din pecenegi a reusit in general sa pastreazaordinea. Impactul patrunderii atator straini in Bizant a fost insa unul deosebit,dupa cum o sugereaza relatarea Annei Comnena, fiica basileului, care ii prezintape cruciati din perspectiva trasaturilor clasice, specifice hoardelor barbare:incredibil de numerosi, indiciplinati si turbulenti, inclinati spre trdare, excesiv deambitiosi, vicleni si lacomi9.De asemenea, tanara printesa bizantina a fostsurprinsa de spiritul combativ al clerului latin, cu atat mai mult cu cat in traditiaortodoxa oamenii Bisericii nu participau la razboi10. In primvara anului 1097, armatele nobiliare au ajuns la Constantinopol dindirectii si la intervale de timp diferite11.Alexios I Comnenul si-a propus sa-ifoloseasca pe cavalerii latini ca mercenari pentru eliberarea posesiunilorpierdute, insa a recurs la o practica occidentala, cerandu-le conducatorilorapuseni sa-i devina vasali, ca o conditie a debarcarii in Asia Mica si a asigurariiasistentei. Acestia trebuiau sa recunoasca suzeranitatea basileului si a urmasilorsai pentru toate teritoriile pe care urmau sa le cucereasca si sa restituie aceleposesiuni care, inainte de invazia selgiucida, apartinusera Bizantului. Acestepretentii au starnit initial protestele cruciatilor, insa, pe masura ce nobiliiacceptau angajamentul, Alexios I s-a folosit de acest precedent pentru a-iconvinge pe urmatorii veniti.Dupa ce cruciatii au depus juramantul de fidelitatesi omagiul, Alexios I i-a adoptat ca „fii” in cadrul unei cermonii desfasurate lapalat. Aceste cermonial, fara precedent in diplomatia bizantina, reflecta dorintabasileului de a obtine garantii de la fiecare participant la cruciada, integrandu-iintr-o schema utilizata frecvent de cancelaria constantinopolitana in legatura cusuveranii crestini12.Dupa acest moment, la sfarsitul lunii mai a anului 1097,cruciatii si contingentele bizantine au trecut Bosforul, debarcand in Bithinia.Intalnirea finala dintre suveranul bizantin si cruciati a avut loc in tabara militarade la Pelecanum; acesta le-a reamintit indatoririle si l-a desemnat pe Tatikios safie ghid al armatei cruciate, primind instructiuni sa-i asiste ca translator si inprocurarea proviziilor13. Contingentele reunite, numarand aproximativ 45 000 decavaleri si 30 000 de infanteristi, s-au indreptat spre Niceea, capitala sultanatuluiRum, oras in care afla inca o populatie majoritar crestina, turcii avand doar ogarnizoana si o curte nobiliara. Intrucat sultanului Kilidj Arslan nu se afla incapitala, dupa asediul desfasurat intre 21 mai si 19 iunie, orasul s-a predat
8 Ibidem,pg.220.
9 R.D. Thomas, „Anna Comnena’s Account of the First Crusade, History and Politics in the Reigns of theEmperors Alexius I and Manuel I Comnenus”, Byzantine and Modern Greek Studies, vol. 15.1991, pg 273.
10 Ibidem, pg. 276-277
11 Steven Runciman,A History of the Crusades, pg. 149-170.
12 Johnatan Shepard. „Byzantine Diplomacy, A.D.800-1204:Means and Ends”, pg.69.
13 R.D.Thomas,op.cit.,pg 285.
bizantinilor pentru a evita un masacru, iar basileul a decis sa permita accesuloccidentalilor doar in grupuri mici si insotiti de politia imperiala14. Alexios I acrutat viata captivilor si a tratat cu deferenta familia sultanului, gesturiinterpretate de multi occidentali ca expresie a unei atitudini duplicitare15.Expeditia latina s-a deplasat spre Ierusalim prin Dorylaeum, unde s-a produsciocnirea cu armata lui Kilidj Arslan, batalia din 1 iulie 1097 incheindu-se cuvictoria clara a occidentalilor16, ceea ce a dus la dezorganizarea stanairiiselgiucizilor din Anatolia17. Acest moment a avut o importanta strategicadeosebita, prin faptul ca a deschis drumul spre Ierusalim, marcand apogeulcavaleriei grele occidentale18.De asemenea, a asigurat revenirea Bizantului caforta militara in Asia Mica si, pe termen lung, supravietuirea imperiului. Alexios IComnenul a urmat trupele cruciate in traversarea Asiei Mici si a cules roadeleexpeditiei obtinand controlul asupra regiunii de vest a peninsulei, impingandfrontiera continentala pe raul Maeander19. In octombrie 1097, cruciatii au ajuns in Antiohia si au cucerit orasul(3 iunie1098) in urma unui lung si istovitor asediu de sapte luni, dupa care s-au vazut, larandul lor, asediati de musulmani20. Inca inaintea de ocuparea metropolei de peOrontes, Balduin de Boulogen s-a desprins de armata crestina si s-a indreptatspre Eufrat, incurajat de faptul ca la Edessa izbucnise o rascoala impotrivaconducatorului armean Toros. Populatia locala l-a ucis pe acesta si, in martie1098, a recunoscut stapanirea lui Balduin, fapt care a consemnat nastereaprimului stat latin din Orient, comitatul Edessei, si totodata prima fractura inraporturile cu basileul21.Ruptura totala s-a produs insa pe fondul operatiunilormilitare de la Antiohia, unde pozitia principala i-ar revenit lui Bohemund.Acesta adezvoltat relatii speciale cu Alexios in timpul sederii la Constantinopol, in 109722,si i-a depus hommage liege imparatului bizantin, ceea ce reprezenta unangajament cu caracter prevalent in raport cu obligatiile asumate fata de altiseniori23.Cu toate acestea, se poate presupune ca principele normand nu aabandonat nici o clipa proiectul de a-si fauri propriul principat in est. Astfel, seexplica de ce a solicitat sa primeasca titlul de mare domestic al Orientului;imparatul insa l-a refuzat subtil, ceea ce dovedeste ca era totusi suspicios in
14 Elisabeth Malamut, Alexis Ier Comnene, Elipsese, Paris,2007, pg.379.
17 Steven Runciman,A History of the Crusades, pg. 187.
18 Ibidem, pg. 200-211.
19 Johnatan Shepard, „When Greek Meet Greek: Alexius Comnenus and Bohemond in 1097-1098”, Byzantineand Modern Greek Studies, vol.12, 1988, pg, 186, 210.Pentru toate aspectele legate de relatiile lui Alexios I cuBohemund, vezi Elisabeth Malamut, Alexis Ier Comnene, Elipsese, Paris,2007, pg.397-422.
22 Johnatan Shepard, „When Greek Meet Greek: Alexius Comnenus and Bohemond in 1097-1098”, Byzantineand Modern Greek Studies, vol.12, 1988, pg, 186, 210.Pentru toate aspectele legate de relatiile lui Alexios I cuBohemund, vezi Elisabeth Malamut, Alexis Ier Comnene, Elipsese, Paris,2007, pg.397-422.
privinta sa24.Pana la Antiohia, Bohemund a fost dependent din punct de vederelogistic de avangarda compusa din contingentul condus de Tatikios25.Deasemenea, cruciatii aveau nevoie sa fie sustinuti de bizantini in situatia unorasedii prelungite, iar flota imperiala juca un rol important in aprovizionarea de-alungul coastei26.Ruptura s-a produs atunci cand Tatikios a parasit trupele cruciateaflate in fata Antiohiei, la inceputul lui februarie 1098, iar in mai, Bohemund apropus cruciatilor un aranjament prin care urmarea sa pastreze orasul daca ar fireusit sa patrunda primul in interior27.Pentru coducatorul normand, ruptura eranecesara ca act de emancipare, insa aceasta trebuia justificata prin incalcareaobligatiilor suzeranului sau, a carui perfidie s-a grabit sa o denunte28. Dinperspectiva bizantina, actiunile lui Alexios I in Asia Mica aveau un caracterdefensiv, inclusiv fata de intentiile agresive ale cruciatilor, intrucat imparatulintentiona sa recupereze un teritoriu care apartinea de drept imperiului. Astfel,actiunile inteprinse alaturi de latini, cat si ruptura cu acestia erau legitime prinfaptul ca acestia din urma incalcasera intelegerile, dar si din dorinta de ainstaura pacea, care supremul obiectiv politic bizantin29.In realitate, vechileprobleme dintre Occident si Orient au fost acutizate in timpul primei cruciade, iarexemplul lui Bohemund este unul ilustrativ. Acesta nu a renuntat niciodata saaspire la tronul imperial de la Constantinopol sau macar la o parte a imparatieiromeilor, iar prima cruciada i-a oferit pretextul de a trece la actiune. Dupaconstituirea principatului Antiohiei a intrat in conflict cu Alexios I, mai ales cabasileul i-a limitat drastic posibilitatile de actiune in afara zidurilor orasului, ceeace l-a determinat sa se deplaseze in Occident pentru a suscita o actiuneantibizantina30.
Odata ajunsi in Palestina, cruciatii s-au lansat intr-o campanie prin care auurmarit cucerirea Damascului. Inteprinderea a fost considerata o eroarestrategica, deoarece interesul Ierusalimului ar fi fost de a pastra alianta cuDamascul impotriva lui Nur ed-Din, insa baronii din regat doreau sa puna manape pamanturile feritle din oaza31. Recent, s-a lansat ipoteza ca dorinta de acaptura orasul, cu care latinii colaborasera militar in trecut, se integra instrategia de a asigura securitatea stapanirilor crestine, bazata in principal pecontrolul intregului litoral si a teritoriului dintre mare si desertul sirian.Astfel, prinactiunea lor, cruciatii au incercat sa previna ocuparea Damascului de catre Nured-Din, ceea ce ar fi deschis un larg front antilatin de la Alep la Damasc, lucru ces-a si intamplat atunci cand acesta a capturat orasul, in 1154. Astfel,reorientarea cruciadei catre Damasc nu contravenea intereselor strategice ale
29 Angeliki E.Laiou, „On Just War in Byzantium”, pg 156-171.
30 Emily Albu, op.cit. pg. 157-158. Principele Antiohiei s-a deplasat spre Occident in august 1104, iar in 1105 i-a prezentat papei Pascal al II-lea planul de a ataca Bizantul, dupa care s-a intalnit cu regele Filip al Frantei si i-atrimis o scrisoare regelui Henric I al Angliei, prin care il anunta despre dorinta sa. In felul acesta, principelenormand dorea sa creeze un mare imperiu in est, prin care sa uneasca Dyrrachium cu Antiohia.
31 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II, pg.281-282
regatului Ierusalimului si era in deplin acord cu doctrina securitatii32.CadereaEdessei si insuccesul expeditiei conduse de cei doi monarhi europeni aureprezentat un punct de cotitura in existenta crestinatatii latine din Orientmarcand prima faza a renasterii Islamului. Un cliseu istoriografic tenace pune pe seama lui Manuel I Comnenul dorinta deextinde granitele imperiului pe seama vecinilor rivali, asa cum o facusera intrecut Constantin cel Mare si Iustinian I. Cercetari recente au aratat insa capretentiile sale erau mult mai limitate decat ar putea lasa sa se creada retoricade la curte. Cu toate acestea, basileul a reusit sa obtina recunoasterea cahegemon al crestinatatii orientale33, dupa cum o sugereaza intrarea triumfala inAntiohia in ziua de Paste a anului 115934, mergand calare si urmat, pedestri, deReginald de Chatillon si nobilimea principatului. Suveranul Ierusalimului, Balduinal II-lea, il insotea calare pe Manuel I, insa la distanta si fara insemneleregale35.Cronicarul Ioan Kinnamos descrie contactul cu baronii si atitudineaacestor supusi in fata imparatului, pe care il vedeau ca pe conducatorul lorlegitim36. Politica matrimoniala a imparatului Manuel I sugereaza caracterul pragmatic alactiunilor sale, menite sa asigure statului bizantin o pozitie de prestigiu. Manuels-a casatorit succesiv cu doua printese occidentale, Berthe de Sulzbach,cumnata imparatului german Conrad al III-lea, si apoi cu frumoasa Maria deAntiohia37.Mai mult decat atat, a creat o adevarata retea de aliante familiale,patru dintre nepoatele sale maritandu-se cu Henric de Babenberg, varul luiFrederic Barbarossa, Balduin al III-lea, regele Ierusalimului, Amlaric, fratele luiBalduin si Stefan al Ungariei38.Fiica basileului a fost logodita cu printul Bela alUngariei, insa, dupa ce lui Manuel I i s-a nascut un mostenitor de sex masculin,viitorul Alexios al II-lea(1180-1183), proiectul matrimonial a fost abandonat, iarprincipele maghiar s-a casatorit cu o sora a imparatesei39. La sfarsitul domniei,alianta conceputa de suveranul de la Constantinopol cu regele Frantei40., Ludovical VII-lea, a fost intarita prin mariajul, incheiat in februarie sau martie 1180,dintre fiica acestuia Anges, si mostenitorul tronului bizantin, Alexios, in ciudavarstei fragede a ambilor printi41.
32 Martin Hoch, „The Choice of Damascus as the Objective of the Secod Crusade; a re-evaluation”in MichelBalard, op.cit.pg.359-369.
33 Paul Magdalino, The Empire of Manuel I Komnenos, 1143-1180, Cambridge University Press, Cambridge,1997, pg. 66-67.
34 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol II, pg. 346-354
35 Michael Angold, op.cit., pg. 186. Vezi si Ninoslava Radosenic, op.cit, pg.158.
36 D.C.Smythe, „Why do Barbarians Stand Round the Emperor at Diplomatic Receptions?” in JohnatanShepard, Simon Franklin(eds.), op.cit, pg.312; Paul Magdalino, The Empire of Manuel I Komnenos, 1143-1180,pg. 67.
37 Ruth Macrides, op.cit, pg.271. Vezi si Jean Kinnamos, Chronique, traducere de J.Rosemblum, Belles Lettres,Paris,1972, pg. 139-211.
38 Ruth Macrides, op.cit.pg.272.
39 Paul Stephenson, „Manuel I Comnenus, the Hungarian Crown and the „Feudal Subjection”of Hungary, 1162-1167, Byzantinoslavica, LVII, 1996,f.1, pg.53-58.
40 Michael Jeffreys, „The venacular for Agens of France”, in Byzantine Papers, Proceeding of First AustralianByzantine Studies Conference, pg.103.
In Sicilia si in sudul Italiei limba greaca si liturghia bizantina au continuat sa fiefolosite si dupa 1071, intrucat, in plan cultural si bisericesc, acum nu s-a produso intrerupere brutala a iradierii bizantine in Occident. Bisericile de aici aucontinuat sa fie decorate in maniera bizantina; de asemenea, nu s-a renuntat nicila miniaturistica, de factura orientala. Un alt exemplu de influenta poate fisesizat in mozaicurile din secolul al XII-lea din catedrala San Marco din Venetiasau in cele din basilica Ursiana din Ravenna(1112) , precum si in faimoasele portide bronz din Italia si Sicilia42.Amprenta civilizatiei orientale este vizibila si lanivelul literaturii, filosofiei sau religiei, precum si asupra a tot ceea ce s-a numit„renasterea din secolul al XII-lea” 43.. Incepand din acest veac, traducatorii aflatila Constantinopol si in orasele italiene au contribuit la transmiterea textelor si laschimburile culturale desfasurate intre Orient si Occident. Acestea au crescut caintensitate in capitala imperiului, pe masura ce populatia latina de aici a devenittot mai numeroasa. Nici orasele de provincie nu au cunoscut o eclipsa culturalatotala, intrucat exista informatii despre intelectuali activi care detineau vastebibliotesci si intretineau o ambianta culturala in care au activat si uniitraducatori.Spre aceasta din urma activitate s-au indreptat si unii occidentalistabiliti in orase bizantine, ca Thessalonic, Corint sau Antiohia44.Un interesantexemplu privind colportajul cultural il reprezinta Hugo Eterianus, cleric latin ajunsla curtea lui Manuel I intre 1161-1166 si a stat pana in 1182, servind catranslator si implicandu-se in eforturile de a-l determina pe Manuel I sa revina launirea cu Roma. A scris in greaca o versiune a tratatului sau teologic prin careincerca sa-i convinga pe bizantini de validitatea dublei purcederi45. Se poateconcluziona ca influenta bizantina in secolul al XII-lea a fost foarte puternica nunumai in arta si teologia occidentale, dar si in domeniul juridic, odata cureinvierea studiilor de drept roman in universitatile occidentale46. Un alt versant al relatiilor dintre Manuel I si lumea apuseana a fost reprezentatde persecutiile declansate impotriva negustorilor venetieni din Imperiul bizantin.Acestia constituiau cel mai important grup de comercianti straini, afacerile lorprospere desfasurandu-se atat la Constantinopol, cat si in centrele comercialesituate de-a lungul litoralului Asiei Mici sau in insule47.Multi bizantini s-au aratatnemultumiti de situatia privilegiata a oamenilor de afaceri din Serenissima, desiactivitatea lor aducea beneficii concrete statului. Pe acest fond, la 12 martie1171, basileul a ordonat arestarea tuturor venetienilor din imperiu si confiscareaproprietatilor pe care le detineau48. Ca raspuns, flota Serenissimei a pustiitarhipelagul egeean dupa care a debarcat in Chios si Eubeea, insa expeditia a fost
41 Ibidem,pg.104.
42 Milton V.Anastos, „Some Aspects of Byzantine Influence on Latin Thought...”pg. 136-137.
43 Ibidem, pg. 137-140.
44 Krijnie N.Ciggar, „Les villes de province byzantines et les exchanges culturels. Quelques traducteurs peuconnus” in Michael Balard, Elisabeth Malamut, J.-M. Spieser(eds). Byzance et le monde exterieur. Contacts,realtions, echanges, Actes de trois seances de XXe Congres international des Etudes byzantines, Paris, 19-25august 2201, Publications de Sorbonne, Paris, 2005, pg. 83-95.
45 Milton V.Anastos, „Some Aspects of Byzantine Influence on Latin Thought...”pg. 141-149.
46 Ibidem, pg. 163.
47 Michael Angold, op.cit. pg, 196-197.
48 A City of Byzantium, Annals of Niketas Choniates, trad. de Harry J. Magoulias, Wayne State Univeristy Press,Detroit, 1984, II/V, pg. 97-98.
intrerupta din cauza izbucnirii unei epidemii de ciuma.Miscarile antilatine dinConstantinopol au continuat si dupa moartea lui Manuel I, accentuand starea deinstabilitate care a marcat sfarsitul familiei imperiale a Comnenilor49. Acesteevenimente au generat o atmosfera de ostilitate intre imperiu si republicamaritima, raporturile cordiale fiind treptat inlocuite cu suspiciunea,care a facutapoi loc ostilitatii, ceea ce a prefigurat agresiunea antibizantina de la inceputulveacului urmator50.Dincolo de relatiile problematice cu Venetia, de-a lungulsecolului al XII-lea, mai ales sub Manuel I, s-a impus ideea de coexistenta alumilor crestine din Orient si Occident51. Politica latina a lui Manuel I a urmarit mentinerea unei influente puternice aBizantului in Italia si impunerea imperiului ca protector al statelor latine dinOrient, ceea ce corespundea, in fond, unei linii politice traditionale52.Fata deacestea din urma, in primul rand in raporturile cu regatul Ierusalimului, s-aufolosit mijloacele traditionale ale diplomatiei bizantine, care includeaudistribuirea unor sume de bani sau realizarea de aliante matrimoniale53. Relatiilecu statele latine s-au deteriorat sub suveranii din familia Anghelos, care s-audovedit incapabili sa faca fata selgiucizilor, tot mai tentati sa le opuna o aliantacu Saladin, ceea a ce a potentat aversiunea latinilor fata de „perfidia greceasca”54Presiunea occidentalilor pentru a-i forta pe bizantini sa contribuie nemijlocit larecuperarea Ierusalimului au culminat cu cererile financiare exorbitante pe careHenric al IV-lea le-a adresat lui Alexios al III-lea Anghelos55. Unificarea musulmanilor din Asia Mica, Siria si Egipt sub conducerea lui Salah-al-Din(Saladin) a marcat o noua faza a djihad-ului impotriva crestinilor.Cu oabilitate deosebita, noul lider musulman a stiut sa profite de conjucturile politicefavorabile sau de instabilitatea cronica a principatelor latine, devenind cel maiimportant factor de decizie din Orient. Tronul Ierusalimului era ocupat de tanarulBalduin al IV-lea, insa acesta era bolnav de lepra si a murit in 1185, la numai 24de ani, dupa care adunarea baronilor a adus omagiu regelui Guy de Lusignan sireginei Syblilla56. Dupa mai multe confruntari, majoritatea defavorabil cruciatilor,conflictul a intrat intr-o faza decisiva, odata cu atacurile seniorului de Kerak,Renaud de Chatillon, asupra caravanelor egiptene care se deplasau spre Mecca,ceea ce era o incalcare a intelegerii incheiate in 1180. In aceste conditii, in anul1187, Saladin a reluat ofenisva, iar confruntarea decisiva a avut loc langa laculTiberiada, unde latinii au fost incercuiti pe dealul de la Hattin, majoritatea fiinducisi sau facuti prizonieri, printre acestia aflandu-se si regele Ierusalimului.Renaud de Chatillon a fost ucis imediat, iar celorlalti prizonieri li s-a oferit
49 P. Tivec, „La regne de l’empereur de Byzance, Andronic Ier Comnene(1183-1185), Byzantinoslavica, XXIII,1962, pg.29-30.
50 Michael Angold, op, cit, pg.199.
51 Donald M.Nicol, „The Byzantine View of Western Europe”, pg. 328.
52 Jean-Claude Cheynet, „Byzance et l’Orient latin: le legs de Manuel Comnene”, in Chemins d’ outre-mer, pg.116.
53 Ibidem, pg.117-118
54 Ibidem, pg.119.
55 Jean-Claude Cheynet, „Byzance et l’Orient latin: le legs de Manuel Comnene”, in Chemins d’ outre-mer, pg.120-121.
56 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II, pg 444-448.
alternativa de a se elibera in schimbul predarii unor cetati din Tara Sfanta57.Sultanul a permis populatiei crestine sa paraseasca orasul in schimbul uneirascumparari si nu a ingaduit profanarea bisericilor sau a mormintelorcrestine58.In ochii occidentalilor, infrangerea din 1187 a parut ca o pedeapsa,Dumnezeu retragandu-si protectia asupra crestinilor si privandu-i astfel destapanirea Orasului Sfant si a fragmentului din Sfanta Cruce59.Crestinantatea nua putut accepta pierderea Ierusalimului, care detinea un loc atat de important inviata religioasa occidentala, motiv pentru care urmatoarele expeditii si-au propusrecucerirea acestuia60. Cea de-a treia cruciada a fost purtata de trei contingente care totalizauaproximativ 180 000 de oameni, cifra colosala pentru epoca respectiva. O partes-a imbarcat cu Richard Inima de Leu la Marsilia, alta a porint de la Genova curegele Frantei, iar ultima a luat drumul de uscat, sub comanda imparatuluiFrederic I Barbarossa. La inceputul verii, germanii au ajuns in fataConstantinopolului, insa Isaac al II-lea(1185-1195) a acceptat sa ii traverseze inAsia Mica doar peste Dardanele pentru a evita o eventuala amenintare acapitalei61. Frederic I a murit, pe 10 iunie 1190, in muntii Taurus, inecandu-se intimpul traversarii raului Cydnus, dupa care armata s-a dezagregat. Cel maiimportant esalon, condus de Frederic de Suabia, a esuat in fata Accrei, undeconducatorul sau si-a pierdut viata, iar cea mai mare parte a soldatilor, in fruntecu Leopold al IV-lea de Austria, a fuzionat cu trupele franceze62.Celelalte corpuriexpeditionare s-au deplasat direct spre Tara Sfanta, prin Marea Mediterana,evitand astfel Imperiul bizantin. In primavara anului 1191 au parasit Sicilia si s-auindreptat spre Palestina, insa o furtuna l-a obligat pe Richard I sa poposeasca inCipru unde se instalase o conducere independenta de Constantinopol. RegeleAngliei a pus stapanire pe insula, pentru ca, ulterior, sa o cedeze lui Guy deLusignan in compensatie pentru pierderea tronului Ierusalimului63.Ciprul varamane in posesia acestei familii pana in 1472/1473, iar a crestinilor pana in1571, cand va fi cucerit de turci64. Trupele cruciate reuinte au cucerit cetateaAccra, la 13 iulie 1191, iar aici s-a mutat centrul regatului Ierusalimului.Datoritaactiunilor militare energice ale lui Richard I, la 2 septembrie 1192, Saladin aacceptat sa incheie pacea generala, prin care orasele de pe coasta au revenitcrestinilor, iar cruciatii au primit dreptul de a vizita oricand Ierusalimul65.Astfel, inposesia latinilor ramaneau Accra, centrul regatului, Tyr, Haifa, Caesareea, Arsuf,Jaffa, comitatul Tripoli si principatul Antiohiei, ultimele mult diminuate teritorial66. Dupa moartea lui Saladin, in 1193, unitatea lumii musulmane s-a dizolvat, iarurmasii sai au intrat intr-o disputa acerba pentru mostenire. O asemenea situatiea incurajat noi proiecte occidentale de actiune in Orient, principalul lor animatorfiind imparatul Henric al VI-lea, adept al subordonarii Bizantului obiectivelor57 Ibidem, pg.458-460
58 Saladin a permis rascumpararea a 7 000 de crestini saraci pentru 30 000 de besanti, doua femei sau zece copiiminori fiind echivalentul unui barbat(„The Old French Continuation of Wiliam of Tyre, 1184-1197”, in Peter W.Edbury, The Conquest of Jerusalem and Thrid Crusade, Sources in Translation, Londra, 1996, pg.61-62)
59 Jean Richard, „La Croisade: l’evolution des conceptions et des strategies”, pg.11.
60 Ibidem, pg.12.
61 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol III, The Kingdom of Accre and the Later Crusades, 1954,pg. 13.
62 Ibidem, pg. 15-17.
63 Ibidem, pg. 37-47.
occidentale. Diminuarea teritoriiilor latine din Orient a grabit ideea de cruciada,care i s-a parut atractiva si lui Inocentiu al III-lea(1198-1216), inturcat aceastaputea fi o modalitate de a impune hegemonia spirituala a ponficatului roman lanivelul intregii crestinatati. Marel pontif a preluat initiativa si, hotarat sacontribuie financiar la organizarea expeditiei, a recurs, in acest sens, laindulgente67. In aprilie 1195, Isaac al II-lea a fost deposedat de putere si orbit de catre fratelesau Alexios al III-lea(1195-1203), in timpul unei expeditii in Balcani68. Dupaaceasta rasturnare, Isaac al II-lea a fost incarcerat impreuna cu fiul sau Alexios laConstantinopol, insa acesta din urma a evadat pe un vas pisan, deghizat initalian, si a ajuns la cumnatul sau, Filip de Suabia69 pe cand avea intre 17 si 19ani70.La curtea acestuia din Germania a ramas sa-si petreaca Craciunul anului120171, iar in februarie a plecat la Roma sa solicite papei Inocentiu al III-lea ajutorpentru a-si recupera tronul, insa a fost refuzat72. Dupa acest moment, s-a adresatliderilor cruciadei, beneficiind de sprijinul lui Bonifaciu de Montferrat, noulconducator al expeditiei73. Planul acestuia prevedea ca lovitura principala sa fieindreptata spre Egipt, intrucat Ierusalimul nu putea fi cucerit daca acest centru alputerii musulmane nu ar fi fost, in prealabil, distrus. Avand in vedere ca sultanul
64 Interesul occidentalilor pentru Cipru dateaza din vremea cruciadelor, insula fiind considerata un punct deescala pentru flotele occidentale aflate in drum spre Tara Sfanta si o importanta baza de aprovizionare, fiindapreciata pentru bogatia produselor agricole si materialele de constructii navale ce puteau fi luat de aici. Siinainte de cucerirea latina Cipru a servit ca punct de escala pentru multi dintre pelerinii aflati in drum spre TaraSfanta si a fost frecventata de negustorii italieni angrenati in comertul oriental, iar unii occidentali chiar s-austabilit aici. Dupa ce insula a intrat sub controlul latinilor, s-au implantat rapid si Ordinele Ospitalierilor siTemplierilor, iar in perioada urmatoare lumea occidentala a vazut in Cipru un important avanpost in vederearecuperarii Tarii Sfinte. Dupa cucerire si instalarea dinastiei franceze, s-a deschis drumul spre implantareamasiva a negustorilor proveniti din republicile maritime italiene, precum si din Marsilia si Montpellier, carorasuveranii din insula le-au acordat importante privilegii, similare cu cele detinute in Palestina( Chaterine Otten-Froux, „Les Occidentaux dans les villes de province de l’Empire byzantin: le cas de Cyphre, XIIe- XIIIe siecle”,in Byzance et le monde exterieur.Contacts, relations, echanges, pg.29-43). Familia Lusignan a reusit sa apereinsula de incursiunile pirateresti din exterior si sa asigure linistea in interior prin inabusirea insuresctiilorpopulatiei locale gratie unui sistem performant de fortificatii(Kristian Mollin, „Fortifications and InternalSecurity in the Kingdom of Cyprus, 1191-1426, in From Clermont to Jerusalem, The Crusades and CrusaderSocieties(1095-1500), pg. 187-195)
65 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol III, pg. 71-73.
66 Ibidem, pg. 76-84.
67 Aceasta expeditiei s-a bucurat de cea mai mare atentie istoriografica dintre toate inteprinderilesimilare( Michael Balard, „L;historiographie occidentale de quatrieme croisade”, in Angeliki Laiou(ed), UrbsCapta, The Fourth Crusade and It’s consequences, Lethilleux, Paris, 2005, pg. 161-174).
68 George Acropolites, The History, introducere, traducere si note de Ruth Macrides, Oxford University Press,2007,2, pg. 106.
69 J.Folda, „The Fourth Crusade,1210-1203, Some Reconsiderations”, Byzantinoslavica, XXVI, 1965, pg. 278-279.
70 Ibidem, pg. 284.
71 Ibidem, pg.285
72 Ibidem, pg.285-286.
73 Donald E. Queller, Thomas F. Madden, The Fourth Crusade, The Conquest of Constantinopole. University ofPennsylvania Press, Philadelphia, 1997, pg.20.
Ayubid de la Cairo era si stapanitorul Palestinei, o victorie asupra sa echivala cueliberarea Tarii Sfinte, ceea ce arata ca strategia cruciata s-a adaptat laschimbarile politice care au survenit in lumea orientala74. TraversareaMediteranei presupunea colaborarea cu una dintre republicile maritime italiene,astfel incat, la inceputul anului 1201, au inceput negocierile cu Venetia pentruasigurarea transoportului maritim; in schimbul a 85 000 de marci republica aacceptat sa transporte 4 500 de cavaleri, 9 000 de calareti si 20 000 depedestrasi. In iunie 1202, armata era pregatita de plecare, insa suma nu fusesecolectata, asa incat Venetia a pretins ca, in contul diferentei, cruciatii sacucereasca cetatea Zara din Dalmatia, aflata sub stapanirea Ungariei75.Faptul casoldatii lui Christos au varsat sange crestin le-a atras excomunicarea din partealui Inocentiu al III-lea, insa acesta a acceptat sa o ridice, exceptandu-i pevenetieni, pe care-i considera principalii vinovati76.Astfel, pontificatul s-aresemnat sa considere momentul Zara un incident exceptional, care nu afectaobiectivele generale ale Curiei apostolice.Pe fondul realizarii acestui compromis,in tabara cruciata de la Zara a sosit printul Alexios, impreuna cu cumnatul sau,Filip de Suabia77.Principele bizantin i-a convins pe cruciati sa devieze expeditiaspre Constantinopol, pentru a-si recupera tronul, promitand in schimb sa punaImperiul Oriental sub ascultarea Romei, iar cruciatilor 200 000 de marci si hrananecesara trupei, plus un ajutor constant in 10 000 de oameni pentru expeditia inEgipt, pentru un an, si intretinerea a cinci sute de cavaleri in Tara Sfanta78.Astfel,expeditia a marcat un moment de cotitura in istoria cruciadelor, in sensuldistantarii de idealurile initiale si adoptarii unor obiective prgamatice careprefigureaza spiritul modern si practic al colonialismului modern. Cruciatii au redat Constantinopolul lui Alexios al IV-lea, la 17 iulie, iar la 1 augustacesta a primit coroana basileilor de pe altarul catedralei Sfanta Sofia, inprezenta liderilor cruciadei, si a fortat clerul sa accepte suprematiaRomei.Sarcina procurarii banilor promisi se dovedea insa extrem de dificila, inciuda faptului ca au fost impuse noi taxe si s-a recurs la confiscari79.Pe acestfond, in ianuarie 1204 a izbucnit o revolta, iar in februarie, Alexios al IV-lea a fostdepus si inlocuit cu Alexios al V-lea Murzupholos, ceea ce i-a determinat peoccidentalii care asteptau in fata zidurilor sa decida cucerirea capitalei siimpartirea imperiului80.
Cea mai mare bulversare provocata imperiului de cruciada a patra a constat indezintegrarea statului, latinii cucerind o mare parte a teritoriului bizantin, chiardaca,partial, aceasta pierdere a fost recuperata de crestinii orientali81.In Bizant,tendintele de dezintegrare se manifestasera si in perioada anterioara anului74 Jean Richard, „La Croisade:l’evolution des conceptions et des strategies”, pg.24.
75 Michael Angold, The Fourth Crusade.Event and Context, Pearson Education Limited, Londra, 2003, pg 80-81.
76 J.Andrea, Ilona Motsiff, „Pope Inocent III and the Diversion of the Fourth Crusade Army to Zara”,Byzantinoslavica, XXXIII,1972, f.1.pg.18-23
77 Michael Angold, The Fourth Crusade.Event and Context,pg.84
78 Jean-Claude Cheynet, „Byzance et l’Orient latin: le legs de Manuel Comnene”,pg.121-124; Donald M. Nicol,„The Fourth Crusade and the Greek and Latin Empires, 1204-1261”in Donald M. Nicol, Byzatium: It’Eccleziastical History...pg.279.
79 Donald E. Queller, Thomas F. Madden,op.cit, pg.119-134.
80 Ibidem, pg. 120-121.
120482, iar dupa aceasta data s-au format despotatul de Epir, cu capitala la Arta,si imperiul de Thessalonic83. Aceste doua entitati constituiau ramasitele europeneale imparatiei grecesti, carora le-a revenit un rol de intermediere intre lumealatina si cea greceasca84.Lor li s-au adaugat cele mai durabile si cuprinzatoarestate, Niceea si Trapezuntul85,ambele situate in spatiul anatolian, care au pretinsmostenirea ideologiei si simbolurile puterii imperiale.Dupa 1204, aristocratiabizantina a parasit capitala si s-a refugiat in statul cu capitala la Niceea, care afost considerat Imperiul bizantin in exil, mai ales dupa ce TheodorLascaris(1204-1222), despot pana in 1206, a fost incoronat de partiarhulAuteranos86. Nici stapanirea latina nu a fost unitara, aceasta fiind compusa din diverseentitati aflate adesea in concurenta87. Pe ruinele Imperiului bizantin s-au formatmai multe structuri, dintre care cea mai importanta era Imperiului Latin deConstantinopol88,cu capitala la Constantinopol, avandu-l in frunte pe Balduin deFlandra89. In Peninsula Balcanica au aparut noi entitati politice, pe teritoriul fosteiprovincii Tracia constituindu-se regatul Thesaliei, guvernat de Bonifaciu deMontferat, iar in sud, ducatul Atenei, principatul de Ahaia, condus de Geoffroy deVillehardoiun, si, de asemenea, mai multe seniorii independente, precumNegroponte90. Partitio Romaniae a oferit Venetiei controlul rutelor maritime dinMarea Egee si Mediterana orientala, gratie ocuparii insulelor Creta si Naxos.Marea castigatoare a cruciadei, Serenissima, dobandea un control economicaproape complet asupra Orientului crestin, impreuna cu intinse posesiuni inarhipelagul egeean si Grecia91. Astfel, domeniul sau maritim comercial eracompus din Insulele Ionice, Ciclade, Sporade, sud-vestul Peloponesului, Galipoli,cateva regiuni din Albania, iar mai tarziu insula Creta. In acelasi timp, anul 1204a insemnat eliminarea Genovei din Romania orientala; Genova a reactionatviolent si, in 1218, a obtinut o serie de drepturi pe care le avusese in Imperiul81 David Jacoby, „From Byzatium to Latin Romania:Continuity and Change”, in Latins and Greeks in theeastern Mediterranean after 1204, pg.1-2.
82 Jean-Claude Chyenet, „Philadelphie, un quart de siecle de disidance, 1182-1206”, in The ByzantineArostocracy, pg.39-54.
83 Paul Magdalino, „Betwen Romaniae, Thessaly and Epirus in later Middle Ages, in Latins and Greeks in theeastern Mediterranean after 1204, pg.87.
84 Ibidem, pg.89-90.
85 A.A.Vasilev, „The Foundation of the Empire of Trebizond(1204-1222)”, Speculum, vol 11, nr.1,1936, pg. 2-37.
86 Michael Angold, A Byzantine Government in Exile, Government and Society unde the Lascarids ofNiceea(1204-1261), Oxford University Press, Londra, 1975, pg.60-79.
87 David Jacoby, „From Byzantium to Latin Romania:Continuity and Change”, pg.2.
88 Jean Longon, L’empire latin du Constantinopole et la principaute de Moree, Payot, Paris, 1949, pg.61-69.
89 Krijnie N.Ciggar, „Flemish Counts and Emperors.Friends and foreigners in Byzantium”, in The Late Empire,Some Contributions, A.A.Bredius Foundation, Hernen, 1990, pg.34-48.
90 The Oxoford History of the Crusades,pg.129-131.
91 Michael Angold, The Fourth Crusade, Event and Context, pg.151-162.
bizantin, insa Venetia a pastrat practic hegemonia92. Din acest unghi de vederetrebuie interpretata apropierea Genovei de Imperiul de la Niceea, principalaentitate politica ce revendica mostenirea imperiala, proces care s-a concretizatprin semnarea tratatului de la Nymphaeum93.Astfel, dupa 1204 negustorii italieniau instituit un monopol asupra comertului derulat in spatiul crestinatatiiorientale94. Desfasurarea cruciadei a patra pune in lumina limitele la care s-a ajuns in ceeace priveste degradarea idealului de razboi sfant, proces care va continuaneintrerupt pe parcursul deceniilor urmatoare. Cucerirea Bizantului de catre latiniera o consecinta directa a nenumaratelor animozitati si conflicte anterioare,precum si a ecartului mental considerabil dintre cele doua civilizatii, pe caretrecerea secolelor nu facuse decat sa-l adanceasca. Desi, initial, cruciada a avutscopul de a-i uni pe crestini impotriva turcilor, rezultatul a fost, practic, oseparare transanta intre Est si Vest, momentul 1204 ilustrand de fapt epuizareaultimelor posibilitati de dialog intre greci si latini95.In cronicistica occidentala,stereotipurile negative privitoare la greci erau deja locuri comune inainte decucerirea Constantinopolului (graeci perfidi, fraudelentes, effeminati). Astfel, intimpul instaurarii stapanirii apusene pe Bosfor, existau deja bine intiparite inconstiinta occidentala o serie de calificative negatice care au servit pentru ajustifica ceea ce s-a intamplat in fapt. Se poate spune ca principala cauza acaderii Constantnopolului a fost faptul ca acesta a intrat in constiinta colectiva aveacului al XII-lea atat ca un loc al intigilor nesfarsite, cat si ca un taram alnemasuratei bogatii96. Dupa 1204, atitudinile occidentalilor fata de stabilireafrancilor in Romania si Grecia trebuie plasate in contextul secolului al XIII-leacruciat97.Relativa indiferenta si chiar ostilitate cu care au fost primite apelurilepentru bani si oameni venite din Grecia latina sugereaza ca aceasta regiune nufacea parte din prioritatile Vestului.De altfel, din perspectiva apusenilor, entitatilepolitice create in teritoriul fostului Imperiu bizantin au detinut o pozitie marginalain comparatie cu Tara Sfanta98. Dupa reintoarcerea din exil,odata cu cucerirea orasului, la 25 iulie 126199,Imperiul bizantin era mult diminuat, fragmentat si slabit100. Cu toate acestea,revenirea stapanirii romeilor la Constantinopol a reprezentat un eveniment care a
92 Michel Balard, „The Genoese in the Aegean(1204-1566)” in Latins and Greeks in the eastern Mediterraneanafter 1204, pg.158-159.
93 Ibidem, pg.159.
94 Nicolas Oikonomiades, Hommes d’affaires grecs et latins a Constantinople(XIIIe-XVe siecles), Montreal,Paris, 1979, pg.35-52.
95 Bunna Ebels-Hoving, „Byzantium in the Latin Eyes before 1204. Some remarks on the thesis of the „growinganimosity””, in The Latin Empire.Some Contributions, pg.21.
96 Ibidem, pg.23-29.
97 Malcom Barber, „Western Atitudes to Frankish Greece in the Thirteenth Century”, in Latins and Greeks inthe eastern Mediterranean after 1204, pg.125.
98 Ibidem,pg.111-128
99 Alice Gardiner, The Lascarids of Niceea. The Story of an Empire in Exile, Metuhen&Co. Ltd., Londra, 1912,pg.257-258.
100 Ibidem, pg.261.
redat increderea si speranta in viitor101. Dincolo de aceste asteptari, Bizantul nusi-a revenit niciodata dupa lovitura din 1204, iar ostilitatea provocata de acesteveniment i-a facut pe crestinii orientali sa refuze orice tentativa ulterioara deapropiere, chiar daca in acest sens s-au facut mai multe aranjamente la nivelpolitic102. Mihail al VIII-lea a reactionat realist103,insa urmasii sai au fost nevoiti saactioneze sub impulsul disperarii, promitand sa se supuna Romei in schimbulajutorului venit din Occident104. Ideea de a elibera Ierusalimul nu l-a parasit pe Inocentiu al III-lea, astfel incat areadus ideea de cruciada in discutiile Conciliului de la Lateran din 1215, insarazboiul sfant a fost proclamat abia de urmasul sau, Honorius al III-lea(1216-1227), in anul 1216, iar episcopul de Accra, jacques de Vitry, a fost insarcinat sa-lpredice in Siria si in Palestina.La chemarea papei au pornit spre Orient Leopold alVi-lea, ducele Austriei, si Andrei al II-lea, regele Ungariei. In octombrie 1216, laAccra s-au strans 25 000 de luptatori care au pornit spre lacul Tiberiada, insatrupele musulmane s-au repliat tactic. Dezamagit si bolnav, regele Ungariei adecis sa revina in Europa, iar conducerea a fost preluata de Jean de Brienne,regele Ierusalimului. Acesta a conceput planul de a lovi Egiptul,pentru a anihilabazele de atac care amenintau Siria si Palestina si a anula capacitateamusulmanilor de a organiza o putere maritima in Mediterana orientala. Cruciatiiau decis sa-si focalizeze actiunea asupra fortaretei Damietta, din Delta Nilului, iarpe 24 august 1218 aceasta a fost cucerita. Cruciatii au ramas sa astepte flotapregatita de papa; aceasta a ajuns, la mijlocul lui septembrie, avandu-l in fruntepe cardinalul Pelagius de Santa Lucia105.La sfarsitul lui octombrie, acesta arefuzat propunerea lui al- Kamil care s-a oferit ca, in schimbul evacuarii Egiptului,sa restituie crestinilor fragmentul din Sfanta Cruce capturat la Hattin, sa cedezeIerusalimul, Palestina centrala si Galileea106. In iulie 1221, Pelagius a decis cainainteze pe Nil in fruntea unei armate care numara aproximativ 50 000 deoameni, insa revarasarea fluviului i-au obligat sa se retraga, ceea ce a facut ca,in septembrie, Pelagius sa accepte eliberarea Damiettei in schimbul permisiuniide a reveni in Palestina107. Dupa esecul cruciadei a cincea, sperantele crestinilor din Orient s-au indreptatspre Frederic al II-lea, mai ales ca acesta se casatorise cu Iolanda-Isabela, fiica luiJean de Brienne si singura mostenitoare a regatului Ierusalimului108.Dupa maimulte tegiversari, acesta s-a imbarcat spre Tara Sfanta, insa a acostat la Otrantosustinand ca s-a imbolnavit, ceea ce l-a determinat pe papa sa il excomunice.Finalmente, in iunie 1228, imparatul a plecat spre est si, dupa un popas in Cipru,in septembrie a ajuns la Accra109.Multi dintre baronii din Tara Sfant, patriarhulGerold, templierii si ospitalierii nu doreau sa colaboreze cu un excomunicat.101 Donald M.Nicol. The Last Centuries of Byzantium, 1261-1453, Hart-Davis, Londra, 1972, pg.21.
102 Donald M.Nicol, „The Byzantine View of Western Europe”, pg.330-331.
103 Ibidem, pg.331.
104 Ibidem, pg.332-333.
105 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. III, pg.150.
106 Ibidem, pg.158.
107 Ibidem, pg.167-169.
108 Ibidem, pg.175.
109 Ernst Kantorawicz, L’Empereur Frederic II, Gallimard, Paris, 2000, og.166-169.
Frederic al II-lea avea o armata redusa numeric cu care nu putea sa exercite opresiune reala asupra lumii islamice, astfel incat a inteles sa desfasoare maicurand o „cruciada a diplomatiei”, optiune care era favorizata si de faptul casultanul Egiptului, al-Kamil, isi concentra fortele pentru a pune stapanire peDamasc si avea nevoie de liniste in Palestina110.In plus, nici unul dintre ei nu eraun fanatic religios, imparatul fiind interesat de prestigiul personal, iar sultanuldorind sa uneasca lumea Ayubida111.Astfel, pe 18 februarie 1229 s-a semnat untratat de pace potrivit caruia Ierusalimul era restituit crestinilor, cu conditiamentinerii encalvei musulmane. Orasul Sfant urma sa fie legat de coasta printr-un coridor112.Pactul a fost consfiintit de Frederic dupa intrarea sa in oras, o lunamai tarziu, prin vizitarea succesiva a monumentelor crestine si musulmane, dupacare, pe 18 martie 1229, s-a incoronat singur in Biserica SfantuluiMormant113.Actiunile imparatului occidental, inclusiv tentativa de a refacefortificatiile Ierusalimului, nu s-a bucurat de sustinerea elitei crestine din TaraSfanta. Astfel, ideea de cruciada, aflata in plin declin in Occident, avea de suferitde aceasta data din pricina statelor cruciate, asa incat, paradoxal, cruciada luiFrederic al II-lea a dus la deprecierea ideii de cruciada si a grabit prabusireastapanirilor latine din Orient114.Amenintat cu o rascoala a baronilor din Accra si curevolta oraselor lombarde, imparatul s-a reintors in Occident, iar in 1230 aobtinut ridicarea excomunicarii.Autoritatea Hohenstaufenilor a fost recunoscutaformal in Tara Sfanta115, care a ramas, din punct de vedere juridic, sub tutelaacestora pana in 1268, insa practic s-a produs o faramitare politica a stapanirilorlatine. Dupa moartea lui al-Kamil, a urmat o perioada de lupte intre urmasii sai,insa in 1244, la 23 august, musulmanii au recucerit Ierusalimul, de data aceastaSfantul Mormant fiind profanat, iar osemintele regilor crestini risipite. A douacadere a Ierusalimului nu a mai fost de natura sa starneasca aceeasi emotie inEuropa. La predica tinuta de papa Inocentiu al IV-lea in cadrul Conciliului de la Lyon diniunie-iulie 1245 a raspuns doar Ludovic al IX-lea, care a imbracat haina de cruciatin 1244, pe cand era grav bolnav.Dupa insanatosire, regele si-a respectatjuramantul, vazand in cruciada si o sansa de a se impune in fata marii nobilimi sia rivalului sau, Frederic al II-lea. Armata a fost transportata in ambarcatiuniinchiriate de la genovezi si pisani si au facut un popas in insula Cipru, guvernatade Henri de Lusignan, care urma sa-i asigure aprovizionarea. La sfaturilecavalerilor latini din Orient, regele a decis sa se indrepte spre Egipt si, la 6 iunie1249, a cucerit fara lupta orasul Damietta116.Armata latina a urmat cursul Niluluispre Cairo, insa a ramas blocata opt saptamani la Mansourah, timp in care asuferit cumplit din cauza foametei, urmata curand de dezinterie si febratifoida117.La inceputul lui aprilie 1250, intreaga armata a fost inconjurata sicapturata, iar regele s-a comportat cu multa demnitate si, dupa ce la inceputul110 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. III, pg.178-184
111 Ibidem, pg.186.
112 Ibidem, pg.187.
113 Ibidem, pg.189.
114 Mohammed A.Aziz, „La Croisade de l’empereur Frederic II et l’Orient Latin”, in Michel Balard(ed.), op.cit,pg. 371-378.
115 David Jacoby, „The Kingdom of Jerusalem and the Collapse of Hohenstaufen Power in the Levant”,Dumbarton Oaks Papers, vol.40, 1986, pg. 83-101.
116 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. III, pg. 260-262.
lui mai 1250 a ajuns la Accra, a decis sa ramana in Tara Sfanta, nedorind saparaseasca armata captiva118. Pe 10 februarie 1258, mongolii au cucerit Bagdadul si au declansat un masacrucumplit, marea metropola abbasida fiind trasnformata intr-un simplu orase deprovincie.Din Mesopotamia, monglii s-au indreptat spre Siria si, in ianuarie 1260,au cucerit Alepul, iar populatia musulmana a fost masacrata, iar la 1 mai 1260 s-a predat si Damascul119.Temporar, posesiunile latine din Orient au fost salvate,insa djihad-ul a cunoscut o revigorare spectaculoasa, mai ales dupa venirea petronul Egiptului a sultanului Baibars si instaurarea dominatiei mamelucilor120.Intoamna anuluui 1260, acestia i-au zdrobit pe mongoli, salvand Islamul, victoriecare asigura noilor stapani din Egipt hegemonia pentru urmatoarele doua secole,pana la ascensiunea Imperiului otoman. La sfarsitul lunii mai 1270, o nouacruciada condusa de Ludovic al IX-lea a pornit din Marsilia, insa scopul initial,Siria, a fost inlocuit cu Tunisul, din cauza presiunilor facute de fratele regeluiFrantei, Carol de Anjou, care incerca sa protejeze Sicilia de amenintarile venitede pe contientul african. Trupele debarcate in fata Tunisului au cazut in curandprada unei epidemii de dizenterie, care l-a secerat si pe Ludovic al IX-lea, iararmata a revenit fara glorie in Europa121.Figura monarhului francez esteemblematica pentru amurgul ideii de cruciada, Ludovic cel Sfant dobandind inintreg Orientul faima unui cuceritor legendar122.In acest timp, sultanul egipteanBaibars a reluat ofensiva, prelungirea stapanirii latine datorandu-se doar unorinitiative singulare, precum debarcarea, in 1271, a lui Eduard, fiul regelui Angliei,Henric al III-lea123 , insa in 1291 a cazut cetatea Accra, ultima posesiune latina inTara Sfanta124. Pana la caderea sa, capitala regatului latin al Ierusalimului din1192 a reprezentat un bogat si bine populat emporium maritim si unul dintrecele mai faimoase orase ale crestinatatii125.Inainte de cucerire, orasul a fostevacuat, aparatorii acestuia gasindu-si refugiul in Cipru, iar dupa preluaresultanul a impus distrugerea sa sistematica. In cursul verii anului 1291, sicelelalte poseiuni latine din regiunea costiera(Tyr,Sidon, Beirut, Haiffa, Tortossa siChateau Pelerin) au fost abandonate, iar Imperiul Latin de peste mari si-a117 Emblematica in acest sens, marturia cronicarului Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea(Villehardoiun&Joinville, Memoirs of the Crusades, pg.210-211).
118 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. III, pg. 269-274.
119 Reuven Amitai-Preiss, Mongols and Maluks, The Mamluk-Ilkhanid War, 1260-1281, Cambridge UniversityPress, Cambridge, 1995, pg.26-34.
120 Pentru ofensiva mamelucilor asupra stapanirilor latine din Tara Sfanta, vezi J.Prawer, Histoire du royaumelatin de Jerusalem, traducere de G.Nahon, vol II, Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1970, pg.451-458.
121 Caroline Smith, „Martyrodorm(?) and Crusading in the Thirteenth Century:Remebering de Dead of LouisIX’s Crusades”, in Al-Masq, vol. 15, nr.2, 2003.
122 Herman Teule, „Saint Louis and the East Syrians, the Dream of a Terestrial Empire:East Syrians Attitudes tothe West”, in Krijnie Ciggaar, Herman Teule(eds.); East and West in the Crusader States. Context-Contacts-Confrontations(III),Acta of the congress held at Hernen Castle in September 2000, Uitgeverij Peeters, Leuven-Dudley, MA, 2003, pg.101-122.
123 Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. III, pg. 335-338.
124 Ibidem, pg.416-420.
125 Sylvia Schein, „Babilon and Jerualem:The Fall of Acre, 1290-1295”, in From Clermont to Jerusalem.TheCrusades and Crusader Societies(1095-1500), pg.141.
incheiat astfel existenta. Caderea Accrei a fost perceputa ca un dezastru major,fiind comparata cu caderea Ierusalimului din 1187, in literatura occidentala aveacurilor urmatoare constituindu-se un adevarat stereotip, privind atat aparareasa eroica, cat si explicarea acestui eveniment prin atribuirea vinovatieilocuitorilor sai, care, prin pacatele lor, i-au grabit sfarsitul126.
Cruciadele reprezinta simbioza dintre ideea de traseu penitential siinteprinderea militara, raportul dintre aceste doua componente suferind omodificare in timp127.Astfel, de-a lungul veacului al XII-lea, cruciadele au devenitmult mai militarizate in ceea ce priveste cel putin trei aspecte: conducerea,obiectivele si beneficiile obtinute de participanti. Liderii seculari au preluatcontrolul conducerii campaniilor si au tranformat cruciadele, astfel incat acesteaau capatat mai curand aspectul unor inteprinderi militare, indepartandu-setreptat de caracterul original al unor pelerinaje armate.Emblematic este faptul caprima cruciada s-a indreptat spre Ierusalim, care, din punctul de vedere al tacticiimilitare, era o tinta de importanta secudara, iar urmatoarele si-au fixat obiectivemult mai practice, precum Damasc, Ascalon, Constantinopol, Damietta si Cairo.Cu toata aceasta schimbare de perspectiva, cruciadele nu au dobandit uncaracter pur militar, deoarece principala recompensa de care urmau sa se bucureparticipantii ramaneau indulgentele128. Nici impunerea unei conduceri religioase,prin efortul lui Inocentiu al III-lea, nu a fost in masura sa restaureze sensul initialal cruciadelor, scopurile practice prevaland in mod evident. Aceasta evolutietrebuie pusa in legatura cu treptata emergenta a ideilor specifice modernitatii si,totodata, cu progresiva disolutie a unitatii crestine care a diluat motivatia demobilizare a tuturor energiilor spre apararea Tarii Sfinte, adica exact acelmecanism care asigurase succesul primei cruciade129.Pretentiile expansionisteale regatului Ierusalimului sau comitatului Edessei au fost temperate deposibilitatile militare relativ modeste de care dispuneau acestea.De fapt, Orientullatin era perceput din perspectiva asigurarii pelerinajelor si a apararii LocurilorSfinte, conceptia de cruciada ramanand limitata la necesitatea de a mentinecontrolul asupra teritoriilor dobandite cu prilejul primei expeditii130. Epoca in care s-au desfasurat cruciadele a facut posibil, pe langa confruntareamilitara si contactul politic, social, economic si cultural dintre Orient si Occident.Puntea de legatura dintre cele doua lumi a fost reprezentata timp de douaveacuri de statele latine din „Tara Sfanta”. Statele nou-create au avut un caracterinternational si, cu toate ca reprezentau expresia crestinatatii in ansamblu, auscapat de controlul direct exercitat de papalitate sau de imperiu. Din acestmotiv, entitatile politice latine din Orient s-au dezvoltat ca structuri politiceoriginale, iar alcatuirile lor sociale nu au tinut cont de criteriile europene invigoare131.Daca, in Occident, regimul proprietatii constituia un element dereferinta pentru ierarhizarea sociala, in Orient, impartirea oamenilor in grupuri si126 Ibidem, pg. 141-150.
127 Christopher G.Libertini, „Practical Crusading: The transformation of Crusading Parctice(1095-1221), in inMichel Balard(ed), op. cit, pg. 281-288.
128 Ibidem, pg. 288-290.
129 Ibidem, pg. 291.
130 Jean Richard, „La Croisade: l’evolution des conceptions et des strategies”, pg.11.
131 Andrew Jotischky, „Etnographic Atitudes in the Crusader States:the Franks and de Indigenous OrtodoxPeople”, in Krijnie Ciggaar, Herman Teule(eds.); East and West in the Crusader States. Context-Contacts-Confrontations(III),pg.2-3
categorii era, dimpotriva, de natura pur politica si religioasa. Europenii,indiferent de provenienta si statut, faceau parte automat din categoriaprivilegiata a „invingatorilor”, a „francilor” catolici, iar toti ceilalti erau „invinsii”,considerati inferiori. Pe de alta parte, senioriile existente aici s-au definit printr-ostructura aparte, intrucat nu dispuneau de „rezerva” si nici de o resedintasenioriala cu rol de centru administrativ. Potrivit perspectivei clasice, cavalerii dinregatul Ierusalimului primeau fiefuri, in schimbul carora aveau obligatii de naturamilitara, ceea ce implica participarea la actiunile inteprinse de rege, singuri sauimpreuna cu un numar de cavaleri, in functie de importanta fiefului detinut.Potrivit unor ipoteze recente, de-a lungul secolului al XII-lea cavalerii participau laactiunile militare nu in virtutea detinerii fiefurile care i-ar fi plasat sub o obligatiecontractuala, cat mai curand ca urmare a calitatii de cavalero, iar stautul lorsocial si militar le cerea sa raspunda nevoilor regatului, actionand atat alaturi derege, ca senior, cat si pentru a-si apara stapanirile132.Seniorii aveau drepturidepline asupra pamanturilor lor, dupa cum o demonstreaza si un exemplucelebru din 1186, cand dupa un armistititiu intre crestini si musulmani, Renaudde Chatillon, senior de Ouletrejourdain, a atacat o caravana musulmana, luand-oprizoniera pe una dintre surorile lui Saladin.Atunci cand regele Guy de Lusignan i-a cerut sa restituie bunurile si prizonierii, acesta a raspuns ca este suveran pepamantul sau, la fel cum regele este pe al lui. Cazul nu poate fi interpretat caexemplu de bravura din partea unui senior atotputernic, ci mai curand ca odovada a felului in care baronii intelegeau sa-si exercite autoritatea in propriileteritorii, in afara constrangerilor implicate de detinerea unui fief cu titlulconditionat de la rege133.Astfel, desi dupa prima cruciada pamantul a fostdistribuit in proprietate deplina, marii seniori nu au acceptat ideea ca sunt vasalisi ca isi detin bunurile ca pe niste fiefuri. Aceasta conceptie se detaseaza net deviziunea istoriografica traditionala, potrivit careia regatul Ierusalimuluireprezenta „statul feudal perfect” 134.Populatia dependenta locala avea obligatiipreponderent fiscale, ceea ce demonstreaza ca nu atat exploatarea intensiva aproprietatilor si organziarea lor cu cat mai eficienta ii intersa pe noii stapani, catmai ales regularitatea veniturilor. Cucerirea europeana nu a afectat, prin urmare,structurile rurale preexistente, latinii multumindu-se doar sa le controleze. Cutoate acestea, trebuie spus ca societatea instaurata in urma primei cruciade nutrebuie privita intr-o maniera statica, asa cum procedeaza adesea unii istorici135. Din punct de vedere etnic, predomina elementul francez, ceea ce a facut caoccidentalii sa fie numiti generic „franci”: limba folosita era franceza, iarinstitutiile aveau aceeasi origine. Multe dintre metropolele care au intrat substapanirea occidentala si-au mentinut profilul cosmpolit. Spre exemplu, Antiohiaa fost, chiar de la fondarea sa in anul 300 a.Chr.,un oras al confluentelor, inca dinperioada principatului aici convietuind un amestec de limbi si popoare. Aceastasituatie a generat, din punct de vedere cultural, o atmosfera de efervescentaintelectuala, determinata de intalnirea culturilor greaca, siriana, armeana silatina.Acesta este si unul dintre motivele, alaturi de cele confesionale sicomerciale, care au facut din oras un punct de atractie in cadrul lumiimediteraneene si nu numai136. „Metisajul”matrimonail a fost, de asemenea, o
132 Peter W.edbury, „Fiefs, vassaux et service militaire dans le royaume latin de Jerusalem”, in Michel Balard,Alain Ducellier(eds.), Le partage de monde, pg 141-148.
133 Ibidem,pg.149.
134 Ibidem,pg.149-150.
135 Andrew Jotischky, op.cit.pg.3
practica extrem de raspandita, ca si cazurile de trecere de la o religie laalta137.Populatia statelor cruciate era amestecata din punct de vedere religios.Latinii au practicat o impartire a populatiei locale dupa criterii confesionale,prima diviziune fiind intre musulmani si crestini, care, la randul lor erau greciortodocsi, sirieni ortodocsi, armeni si georgieni138.Crestinii din Siria era iacobiti,nestorieni, maroniti sau greci ortodocsi, cu totii considerati schismatici deBiserica latina.Converitrea musulmanilor la crestinism putea contribui la intarirearegatului, insa cruciatii nu au avut constiinta acestei solutii, nici macar in primiiani de existenta ai statelor cruciate139. Conducatorii primei cruciade au oferit celemai importante demintati ecelziastice din teritoriile cucerite unor apropiati, carede multe ori, erau chiar proprii capelani140. Astfel, clericii latini au mostenit de lapredecesorii lor ortodocsi, un impresionant portofoliu de provincii si dioceze caredatau din vremea lui Iustinian141.Spre exemplu, patriarhia latina de Antiohia acrescut rapid prin numarul mare de dioceze si a clerului care ii era afiliat, maiales ca, dupa cucerire, au inceput sa soseasca numerosi oameni ai bisericii dinsanul crestinatatii occidentale, care au pastrat puternice legaturi cu ierarhiaecleziastica din vestul Europei142. O situatie diferita au avut-o statele latinecreate dupa cruciada a patra pe teritoriul Imperiului Bizantin, in Moreea si Greciacentrala, unde latinii au ramas un grup minoritar, localizat mai ales in cadrulurban143.Rolul castelelor construite de acestia a fost de consolidare a stapanirii inafara spatiului urban, ele reprezentand in primul rand centre administrative si deputere, iar importanta lor militara era doar subsescventa acestui rol144. Cucerirea Locurilor Sfinte a creat un nou echilibru etnic, religios si social inLevant, iar locuitorii acestui spatiu au manifestat o intelegere diferita asuprafenomenului cruciadelor145.Musulmanii au ignorat mobilurile crestinilor in timpulprimei cruciade, din acest punct de vedere un bun exemplu constituindu-l faptulca atunci cand cruciatii asediau Antiohia, o delegatie fatimida a propus, cu multabuna-credinta o alianta impotriva selguicizilor, urmand ca teritoriul acestora dinurma sa fie impartit, astfel incat francilor sa le revina nordul Siriei, iarmusulmanii sa ocupe sudul Siriei si Palestina, ceea ce demonstreaza camusulmanii au ingnorat total importanta Ierusalimului pentru cruciati146.In136 Susan B. Edgington, “Antioch: Medieval City of Culture”, in Krijnie Ciggaar, Herman Teule(eds.); East andWest in the Medieval Eastern Mediterranean(I), pg. 245-259.
137 Michel Balard, op.cit, pg.149-168.
138 Andrew Jotischky, op.cit.pg.3
139 S. Loytchiskaia, “La conversion reele ou imaginaire? Les atitudes anvers les musulmans dans le premierroyaume latin de Jerusalem”, in in Michel Balard, Alain Ducellier(eds.), Le partage de monde, pg 193-202.
140 Bernard Hamilton, „The Growth of Latin Church of Antioch and the Recruitment of its Clergy”, in KrijnieCiggaar, Herman Teule(eds.); East and West in the Medieval Eastern Mediterranean(I), pg. 172-176.
141 Ibidem,pg.171.
142 Ibidem,pg.178-180.
143 Peter Lock, „Castles and Seigneurial Influence in Latin Greece”, in From Clermont to Jerusalem, pg.174.
144 Ibidem,pg.175-176.
145 Andrew Jotischky, op.cit.pg.1
146 Beniamin Z.Kedar, „Croisade et jihad vus par l’ennemi: un etude des perceptions mutuelles de motivations”,in Michel Balard(ed.), op.cit, pg. 347-347.
perioada urmatoare si mai ales odata cu ofensiva finala a musulmanilorimpotriva stapanirilor latine, acestia au ajuns sa inteleaga foarte bine motivatiilecrestinilor147.Pentru intelectualii bizantini din secolul al XII-lea, occidentalii ingeneral, si cruciatii, in special, erau oameni necunoscuti si, prin urmare, greu deanticipat148. De aici rezulta dificultatile comprehensiunii fata de o lume pluralasub raportul organizarii institutionale si a relatiilor sociale, tot mai mobil in planeconomic si, mai ales, din ce in ce mai prgamatica.Din aceasta perspectivatrebuie interpretata si imaginea negativa a venetienilor, care tine, in egalamasura, de atitudinea depreciativa fata de negustor, in general, si relativ lastrain, in special. Expansiunea occidentala din secolele XI-XIII a dus la dezvoltarea unui comertpermanent cu Orientul Apropiat si Indepartat. Cruciatii au constat curand casingurele zone fertile din Palestina erau regiunile de coasta si de-a lungulraurilor, unde culturile depindeau de intretinerea unui sistem de irigatii desprecare nu stiau foarte multe lucruri.Tara Sfanta era aprovizionata cu grau, tesaturisi mai ales materiale de constructii de catre negustorii italieni. In schimb,Levantul furniza Occidentului zaharul149 prelucrat la Tyr, care a devenit acum unaliment de baza in societatea europeana150. De asemenea,panzeturile de Damascsi matasea cu derivatele ei, brocartul, atlasul, catifeaua, la care se adauga si alteproduse de lux, cum ar fi sticlaria, jucau un rol foarte important; la fel, vaseleceramice si din metal produse la Tyr, Tripoli si Jaffa151 . Aici trebuie amintite silemnul de esenta rara, mobilierul de lux, precum si fructele exotice( portocale,curmale, smochine, piersici, rodii, arahide, migdale) etc. Maslinele, rosiile silamaile au fost aclamatizate si in Europa, devenind o obisnuinta la meselesenioriale. Un loc foarte important in acest comert continua sa-l joacemirodeniile, precum piperul sau ghimbirul. In legatura cu industria textila, s-audezvoltat importurile de alaun152 si indigo care au ajuns sa joace un rol importantin comertul mediteranean153.Toate acestea nu proveneau numai din teritoriilecucerite de cavalerii apuseni din Asia Mica, Siria si Palestina, majoritatea sosinddin spatii indepartate(India, Africa Centrala, insulele din Oceanul Indian etc.), cucare europenii, gratie anexiunilor facute, stabilisera acum contacte sistematice.Bunurile comerciale erau aduse de caravane care veneau prin Marea Rosie, iardin porturi erau preluat de negustorii italieni. Comerciantii musulmani foloseauporturile detinute de cruciati, astfel incat cei din Alep utilizau portul SaintSimeon, iar Accra juca acelasi rol pentru Damasc, iar venetienii se aprovizionaudin Alexandria. Rezulta de aici ca prosperitatea oraselor italiene depindea depastrarea bunelor relatii intre crestini si musulmani. Comertul cu sclavi era
147 Ibidem,pg.347-349.
148 Angeliki Laiou, „L’interpretation byzantine de l’expansion occidentale(XIe-XIIe siecles), in Michel Balard,Alain Ducellier(eds.), Le partage de monde, pg 176-177.
149 Zaharul a fost descoperit de Occident cu prilejul cruciadelor(Bruno Larioux, „Quelques remarques sur ladecoverte du sucre par les premiers crioses d’Orient”, in Chemin d’outre-mer, pg 527-536.
150 David Abulafia, „The Impact of the Orient: Economic Interractions betwen East and West in the MedievalMediterranean”, in Dionisius A. Agius, Ian Richard Netton(eds.), Across the Mediterranean Frontiers, Trade,Politics and Religios, 650-1450, Selected Proceedings of the Iternational Medieval Congress, University ofLeeds(10-13 July 1995, 8-11 July 1996), Brepols, Turnhort, 1997, pg.3-4.
151 Ibidem.
152 Ibidem.
153 Ibidem,pg 16-19.
practicat de venetieni inca de la inceputul secolului al X-lea, cand sursa oconstituia Europa centrala, iar acesta a incetat dupa crestinarea slavilor simaghiarilor. In a doua jumatate a secolului al XIII-lea, Genova a preluat sirevitalizat comertul cu sclavi, aducand turci si tatari din Marea Neagra, pe care iivindea in porturile mamelucilor din Egipt. Intr-o lumea mobila, a schimbului deproduse, precum a fost cea mediterana intre epoca cruciadelor si cucerireaotomana, a circulat si o diversitate de etaloane monetare154. Cruciadele au pus lumea crestina occidentala in fata provocarii de gasi parghiide comunicare in teritoriile de peste mari, sarcina extrem de dificila din cauzacaracterului eterogen al armatelor cruciate si a incapacitatii de a dezvoltaeficient un dialog cu bizantinii si musulmanii. La dificultatile de ordin lingvistic seadauga ritmul lent cu care circula informatia, atat in interiorul lumii levantine, catsi intre Orient si Occident, ceea ce intarzia reactiile si favoriza distorsiuneastirilor sau colportarea zvonurilor. Cruciadele nu au adus o imbunatatiresemnificativa a comunicatiilor, continuand sa fie folosite canalele arhaice decirculatie a informatiilor intre Orient si Occident. Prin comparatie, lumeamusulmana era mult mai avansata din acest punct de vedere, suficient fiind inacest sens exemplul privind serviciul de posta regulata, care nu a fost preluat side latini155.Incepand cu sfarsitul secolului al XI-lea, Venetia si Amalfi au dominatschimburile comerciale intre Italia si Constantinopol, care tranzitau porturilebalcanice156. Dyrrachium(Durrazo) le servea in special venetienilor, cei maifavorizati dintre negustorii italieni, incepand din veacul al X-lea si pana in 1261,ca punct de escala in comertul desfasurat in Mediterana orientala si baza pentruoperatiunile comerciale din interiorul Peninsulei Balcanice. In 1081 era al treileaoras bizantin, dupa Constantinopol si Thessalonic, care detinea o importantacomunitate de occidentali157.Pornind de pe litoralul balcanic, venetienii audesfasurat si un amplu comert terestru in Pelopones, Corint, Teba, de-a lungulfaimoasei Via Egnatia, in Thessalonic si Constantinopol158.Comertul venetian s-aintensificat de-a lungul acestui spatiu, intre Dyrrachium si capitala bizantina, faptconfirmat si de chrysobulul lui Alexios al III-lea din 1189, care enumera regiuniledin imperiu in care venetienii beneficiau de privilegii. Colonistii Serenissimei erauinstalati la Dyrrhachium, Sparta, Teba, Corint, Halmyros, Thessalonica, Rodosto,ultimele trei porturi fiind debuseele comerciale ale Thessaliei, Macedoniei siTraciei, importante puncte de esala pe ruta dintre Venetia si Constantinopol. Inunele dintre aceste localitati, venetienii detineau propriile biserici si manastiri,ceea ce presupunea si prezenta clerului latin.De asemenea, pisanii si genoveziiaflati in drum spre Constantinopol, Orientul latin sau Egipt frecventau porturilebalcanice, dar lipsa unor privilegii in provinciile imperiului pana in 1192 nu apermis cresterea in amploare a operatiunilor comerciale si a prezentei loraici159.Incepand din ultimele decenii ale secolului al XII-lea, dezvoltarea navigatieiin largul marii a favorizat rolul Cretei ca punct de escala in comertul dintre Italia154 D.M.Metclaf, „East Meets West, and Money Changes Hands”, in Krijnie Ciggaar, Herman Teule(eds.); Eastand West in the Crusader States. Context-Contacts-Confrontations(III), pg. 223-234.
155 Sofia Menache, „The Communication Challenge of the Early Crusades(1099-1187), in Michel Balard(ed),op. cit, pg. 293-314.
156 David Jacoby, „Les Latins dans les villes de Romanie jusq’en 1261; le versant mediterraneen des Balkans”,in Byzance et le monde exterieur. Contacts, relation, echanges, pg.14.
157 Ibidem, pg.15.
158 Ibidem, pg.17.
159 Ibidem, pg.17-19.
si porturile Mediteranei orientale in dauna litoralului balcanic, intrucat rolulacestuia de popas maritim era legat mai ales de navigatia profilata pe cabotaj. Inspecial genovezii au inceput sa prefere ruta directa si mai rapida Messina-Creta-Constantinopol-Orientul latin-Egipt. Cu toate acestea, dupa cruciada a patra,litoralul balcanic, in special acolo unde latinii exercitau un control politic efectiv,a cunoscut o mai pronuntata insertie din punct de vedere comercial, economic sidemografic din partea occidentalilor, comparativ cu perioada precedenta160. In vremea cruciadelor, mai ales incepand din secolul al XIII-lea, a existat o amplamiscare de populatie dinspre Occident spre Orient, care nu a fost expresia unoroptiuni individuale, ci mai ales o politica coordonata de autoritati. In lipsa uneipresiuni demografice reale, adminsitratiile lomabrde s-au aratat mai curandpreocupate sa promoveze politici economice protectioniste, care sa conserveprosperitatea oraselor si forta de munca locala, atat de necesara mai ales inindustria textila, decat sa incurajeze emigrarea masiva a populatiei pestemari161.Dincolo de aceasta realitate generala, trebuie avute in vedere siparticularitatile existente in cazul fiecarui stat. Spre exemplu, Venetia a avutnevoie sa-si sustina punctele de escala in comertul cu Orientul, iar dupa 1204 samentina o prezenta suficienta in domeniul maritim, insa colonizarea populatieivenetiene s-a circumscris mai curand strategiei de subordonare pe cale militaraa indigenilor, decat unei veritabile politici de stabilire masiva a acestora pestemari. Elocvent in acest sens este cazul Cretei, punct esential de escala intreVenetia si Constantinopol, insula care era vazuta si ca o furnizoare de provizii inaprovizionarea cu grau, ulei si vin162.In cazul Genovei, de o politica coloniala inadevaratul sens al cuvantului se poate vorbi abia dupa tratatul de la Nymphaion,din 1260, dar, spre deosebire de Venetia, pentru care Creta prezenta un spatiude colonizat, domeniul genovez se compunea din puncte de penetrare in spatiulbizantin si in cel mongol. Din acest punct de vedere, de poate spune ca Pera siCaffa era in primul rand asezari comerciale, fiind considerate puncte de sprijin inMarea Neagra, de unde comerciantilor genovezi li se deschidea posibilitatea de apatrunde de-a lungul retelei fluviale care se varsa in Marea Neagra spre stepelerusesti si asiatice.Trebuie precizat aici ca la colonizarea genoveza nu auparticipat doar cetateni ai orasului, fiind antrenati indivizi proveniti din intreagaLigurie si din alte regiuni ale Italiei, mai ales ca metropola s-a dovedit mult maipermisiva fata de venirea altor cetateni din peninsula decat Venetia. Interesanteste insa ca populatia sosita la Caffa, spre exemplu, a ramas intim legata delocalitatile de provenienta. Aceasta politica de deschidere fata de italieni, ingeneral, si fata de locuitorii din interiorul peninsulei, in special, se explica prindorinta Genovei de a-si conserva mana de lucru industriala163.Fluxul de cetatenidin regiunile centrale ale Italiei spre Pera si Caffa isi are o puternica motivatie inpropagarea mirajului oriental si a perspectivei unei rapide imbogatiri, mai ales caestul Mediteranei reprezenta un spatiu putin cunoscut, cu exceptia Tarii Sfinte164. Din punct de vedere economic, la finalul Evului Mediu se constata un decalajintre Orientul Apropiat, atat musulman, cat si bizantin, si spatiul occidental.Cauzele acestei subdezvoltari se gasesc in primul rand in persistenta unui model
160 Ibidem, pg.19-26.
161 Pierre Racine, „De la plaine a la mer: les gouvernements communaux et les problemes d’emigration outre-mer”, in Michel Balard, Alain Ducellier(eds.), Le partage du monde, pg.9-14
162 Ibidem, pg.15-16.
163 Ibidem, pg.16-17.
164 Ibidem, pg.18-19.
economic care a nu a predispus spre inovatie si concurenta interna, ceea ce afacut ca mentinerea productiei la un nivel satisfacator sa presupuna utilizareaunui numar mare de brate de munca. Acest echilibru fragil a fost perturbat gravde acceleratul declin demografic, fenomenul depopularii devenind evident lasfarsitul secolului al XV-lea, cand cel mai important factor potentator a fostciuma neagra, pandemie care a facut ravagii mai ales la nivelul populatieiurbane. In stransa legatura ca aceste transformari, insa fara a fi in totalitatedeterminat de ele,s-a produs decaderea agriculturii, marcata printr-o diminuaresemnificativa a exportului de cereale, in special din Egipt, ca urmare a unuiaccentuat declin, atat cantitativ cat si calitativ, ceea ce a facut ca produseleorientale sa devina necompetitive in raport cu cele occidentale, mai ieftine sisuperioare calitativ. In aceste conditii, s-a recurs la importul de materii prime dinOrientul Apropiat, in special bumbac pentru industria textila europeana, inparalele cu scaderea drastica a importului de produse industriale. Astfel, declinulindustrial de la sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul celui urmator s-a produspe fondul scaderii demografice si a stagnarii tehnologice. Industriile traditionale,precum cea textila si a prelucrarii trestiei de zahar, au intrat intr-o pantadescendenta, pentru ca, ulterior, productia de hartie, aparuta in OrientulApropiat la sfarsitul secolului al XIV-lea sa cunoasca aceeasi soarta. Profitabilulsapun sirian, important produs destinat exportului, a cunoscut acelasi trendnegativ o data ce, sub povara taxelor, a fost preferata exportarea materiilorprime necesare acestui produs in Europa.In general, exportul de produse industriale a fost inlocuit cu cel de materii primesi cu importul de bunuri industriale obtinute ca urmare a prelucrarii acestora. Unalt exemplu priveste declinul faimoasei industrii a sticlariei, unde, ca si in cazulcelei a sapunului, principala explicatie e de gasit in fiscalitatea excesivapracticata de mameluci si politica etatista, in urma careia s-a ajuns lamonopolizarea productiei de catre manufacturile sultanale care produceau inspecial pentru consumul elitei si nu pentru export.In cazul ambelor industrii,productia a fost preluata de Mediterana occidentala, in special de oraseleitaliene, precum Venetia, Pisa sau Florenta, care au exportat o buna parte aproductiei in Orient. Astfel, balanta comerciala a Orientului Apropiat a devenitdeficitara in raport cu Occidentul, fenomen care trebuie pus in legatura cudeclinul progresiv al navigatiei musulmane in Mediterana. In aceste conditii,negustorii italieni au preluat, printre altele, o buna parte a comertului cu sclavidesfasurat intre diferite parti ale lumii musulmane, ca, de pilda, intre Tripolitaniasi Egipt. Intr-o epoca in care numarul investitorilor devine tot mai mare inEuropa, in Orient se inregistreaza o accentuare a tendintei de tezaurizare, ceeace ilustreaza, in fond, inversarea unei tendinte seculare in ceea ce privestebalanta comerciala165.Se poate conchide ca principala cauza a declinuluieconomic si a stagnarii tehnologice intregistrare la sfarsitul Evului Mediu in tariledin Orientul Apropiat a fost faptul ca acestea au importat masiv produsemanufacturate din Occident si au exportat materii prime spre aceeasi regiune.Occidentul a dobandit un avans decisiv datorita progreselor inregistrate insectoare industriale, precum fabricarea de stofe 166 si panzeturi167 sau in alte
165 Pentru toate aceste transformari, vezi Elyahu Ashtor, „Le Proceh-Orient au Bas Moyen Age.Une regionsous- developee.”, in Elyahu Ashtor,Technology, Industry and Trade.The Levant versus Europe, 1250-1500,editie ingrijita de B.Z.Kedar, Variorum, Londra, 1992, pg. 375-433.
166 Elyahu Ashtor, „L’ascendant techonologique de l’Occident medieval”, in Elyahu Ashtor,op.cit, pg.386-391.
167 Ibidem, pg.391-396
ramuri ale productiei textile168 (pielaria169), producerea sapunului, hartiei,sticlariei170, constructia de nave171 si armament172.
