evistă de culturăONICACR

poem de septembrie

Valeriu STANCU

SERIE NOUĂ ANUL XLIII 1588 32 PAGINI 3 IPREŢ LE

Nr. 9, septembrie 2010

Nu bănuiam, atunci cînd am publicat articolul defond intitulat

că va stîrni reacţii atît de vehemente, maiales că am avut grijă ca orice afirmaţie despre„frăţietatea” noastră cu vecinii de la răsărit să fiesusţinută şi de argumentele pe care mi le oferă şirealitatea şi istoria (evident, afirmaţia mea are învedere ca răsăritean . Am fostîmproşcat cu tot soiul de ameninţări şi de invective dereprezentanţi ai comunităţii frăţeşti slave, ameninţări şi

şnuit ar fi condeiul meude prozator cu cele mai spurcate cuvinte ale limbiiromâne, E drept, în astfel desituaţii tensionate, românul are şi el la dispoziţie învocabularul „de urgenţe” pitoreşti trimiteri la vremuriplacentare, dar eu m-am ferit să le folosesc dreptargumente supreme afirmaţiil

săreau oricumacuri întregi de „bună vecinătate” cu „fraţii” de la

Soare Răsare În plus, cred că i-am înjurat destul învremea în care am privit atît de mult lumina ce nevenea de la răsărit, că am chiorît şi am făcut torticolisde atîta privit! Dar cum să dialoghezi cu ei, dacămuscalii nu ştiu decît limba forţei,pumnului în gură?!

La început m-a întristat faptul că oameni de condei,oameni de spirit, oameni de cultură (pe unii din eichiar îi stimam înainte de a-şi da arama pe faţă

t de jos ştacheta unui dialog, apoi atitudinealor greţoasă m-a bucurat. M-a bucurat pentru simplulfapt că mi-a arătat lipsa de argumente a celor ceînfierau atitudinea mea vădit antirusească din articolulrespectiv. Le înţeleg furia „interlocutorilor” mei, căci eaeste expresia neputinţei. A neputinţei de a demonstra

„D”

in Hotin şi pân' la Mare/Vin muscaliide-a călare ,

hotar Nistrul, nu Prutul!)

invective pe care, oricît de obi

nu le pot reproduce.

, deoarece în sprijinul ormele dovezi irefutabile oferite deve

.

a bunului plac, a

!) potcoborî atî

cu argumente că dreptatea e de partea lor. Cine nu aredreptate nu are argumente. Cine nu are argumente seînfurie, ţipă, jigneşte, ameninţă, se descalifică. Şi eprimul care ridică piatra lapidării.

Subiecte ca antirusismul, antisemitismul, xenofobia,extremismul sunt şi vor rămîne întotdeauna sensibileîn eterna şi fascinanta Românie. În ce mă priveşte,mulţumesc Domnului şi mamei care m-a crescut şi m-aformat în ideea că toţi oamenii trebuie să fie fraţi, că auaceleaşi drepturi în faţa legilor pămînteşti, în faţaistoriei şi în faţa lui Dumnezeu. nu eo formulare de care Cel de Sus să ţină cont. Şi atunci dece să ţinem noi?! Numai pentru că acel primul întreegali e mai puternic? Pentru că poate apela la legeapumnului? Pentru că face doar ce-i trece prin cap ca săarate că asta-i pohta ce-a pohtit?

E drept că şi viaţa din cartierul Păcurari al Iaşilorcurgea altfel pe vremea copilăriei mele. Copiii dincartier (odrasle de români, de evrei, de ruşi, de nemţice creşteau în perfectă devălmăşie) învăţau, se jucau,mîncau, se distrau împreună fără să le pese dediferenţele de naţie, sex, religie (convingeri politice nuaveam pe-atunci nici noi – prea fragezi pentrubălăcăreala politică – nici părinţii, care trebuia să fie înunanimitate susţinători ai comuniştilor ce stăpîneauţara cu ajutorul tancurilor ruseşti). Şi, slavă Derau în cartier şi ortodocşi şi catolici şi protest nţi (maiales nemţi) şi evrei şi stilişti şi pravoslavnici (ruşi şiucraineni) şi lipoveni şi scapeţi. Oameni de toată mîna!

nu conta. Toată lumea era anoastră, toţi eram la fel. Pînă şi diferenţele de avereerau aproape insesiz bile, deoarece comunismulavusese grijă să ne ia tot tuturor. Crescînd, mi-ampăstrat prietenii vechi, mi-am făcut şi alţii noi şi potspune că am prieteni peste tot în lume, prieteni de toaterasele, de toate naţiile, de toate culorile şi convingerile,de toate credinţele şi religiile stările sociale

nu am scris decît cu greu,

Primus inter pares

omnului!a

Dar pentru noi, cei mici,

a

, de toate .Fiind deschis spre lume,

foarte rar şi foarte puţine articole în care să abordezprobleme etnice, rasiale, religioase din cauzasensibilităţii subiectelor, din cauza convingerilor meleşi din cauză că nu vreau să înveninez relaţii dejaîncordate. Dar nici nu mă pot preface că nu vădproblemele care există! Am fost nu de mult înRepublica Moldova (la Chişinău, Bălţi şi Orhei)şi în Ucraina (la Cernăuţi şi Herţa), adică în ţinuturi cuadevărat româneşti. Ei careţin de plaiul mioritic, aproape nu se mai vorbeşteromâneşte. Mai grav este faptul că vorbitorii nativi delimbă română nu mai au curajul să-şi vorbească limbamaternă în locuri publice. Nu fac această afirmaţie cunost celor ce visează cai verzi pe pereţi şi Româniimari şi tari, ci o fac scandalizat de faptul că în Europaanului 2010 se încalcă în mod flagrant drepturileomului. Nu visez la ziua cînd vom recăpăta teritoriicare nu ne mai aparţin, de care ingratitudinea şinedreptăţile istoriei ne-au despărţit secole lungi şipoate chiar definitiv. Dar visez la clipa cînd româniipe care vitregiile sorţii şi voinţa celor puternici i-audespărţit de patria lor vor avea drepturi egale cupopulaţia care astăzi e majorit ră în teritoriile cîndvaromâneşti, indiferent de statele în care se află acesteteritorii şi în care românii, din nefericire, îşi duc traiul.Pentru a nu ştiu cîta oară m-a fulgerat un gînd : nici încele mai nenorocite momente ale dictaturii aream trăit între graniţele statului naţional nu amcunoscut problema cu care se confruntă clipă de clipăromânii din spaţiul extrafrontalier : nenorocirea de a fiminoritar, de a aparţine unei comunităţi doar curădăcini în spaţiul în care eşti trăitor, o comunitatecăreia nu-i mai aparţine propriul pămînt, o comunitatecare e străină în propria ţară. Condiţia

nder este incomodă în orice situaţie,dar atunci cînd statul devine pentru unul mu ă iarpentru altul ciumă acestă condiţie devine cumplită,umilitoare, degradantă

,

, Soroca

bine, pe aceste meleaguri

algia

-

-a

, noi, cei c,

de „venetic” dealogen, de Auslä

m

.

Brînduşele

Tărîna verii pe sfîrşite

Întinde-n soare pîlnii otrăvite, -

Brînduşe, flori subţiri de porţelan.

De ce s-ascunde nenoroc şi moarte

Ori, poate, morţii doborîţi

Cu sufletele grele de păcate,

Îşi toarnă peste veac otrava lor

Spre veşnic alte primăveri mă-ndeamnă

Parfumul vechi al florilor de toamnă,

Ţărîna grea şi putredă de ploi,

Ce ne aşteaptă, răbdătoare, şi pe noi...

,

Prin crîngul gol, în fiecare an,

În inimile lor nevinovate?

departe,

În sufletul curat al florilor?

Otilia CAZIMIRAcest num r este ilustrat cu lucr r ale pictorului Traian MOCANU

din volumulă ă i

de Valeriu StancuBalada sărmanului pescar

Lumina vine de la Răsărit?

Balada sărmanului pescar

2 CRONICA

fragmentarium istoric

În contextul atât de tensionat al evenimentelorconexe expulzării romilor din Franţ

şi aliminentei noastre intrări în spaţiul Schengen înprimăvara anului viitor, o prezentare sumară a dreptuluide liberă circulaţ ţ ş

binevenită.

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul ComunităţiiEuropene a fost definită de Actul Unic European

drept una dintre cele patru libertăţi fundamentaleale Pieţei Interne. Acest nou statut a dus la accelerareaprocesului de extindere a dreptului de liberă circulaţieasupra unor noi categorii de persoane (studenţi,persoane ce nu depun activităţi economice, dar auresurse suficiente de trai). Conceptul de „cetăţenieeuropeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul dela Maastricht (199 ) prin care s-a acordat drept de liberăcirculaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniuniituturor cetăţenilor statelor membre ale UniuniiEuropene.

Guvernele Belgiei, al Republicii Federale Germane, aFranţei, al Beneluxului au fost iniţiatoarele Acordului dela Schengen, pornind de la mai multe considerente întrecare progresele înregistrate în cadrul comunităţiloreuropene în vederea asigurării liberei circulaţii apersoanelor, mărfurilor şi a serviciilor; necesitateaconsolidării relaţiilor dintre state prin eliminareaobstacolelor din calea liberei circulaţii la graniţelecomune între statele Uniunii Europene. Mecanismele d

Acordului au presupus în plan intern alfiecărui stat semnatar, măsuri legislative supuseparlamentelor naţionale, în funcţie de prevederilepropriilor constituţii. Mai târziu la nivel comunitar s-asemnat în 1990 Convenţia de aplicare a Aco

Scopul încheierii Acorduluia avut temporar un caracter experimental. În primainstanţă numai ţările semnatare au încercat asumareaprevederilor Acordului.

Următoarea etapă a dezvoltării spaţiului Schengen afost semnarea Convenţiei din 19 iunie 1990 de către ţărileoriginar semnatare. Convenţia a servit ca impuls pentrucelelalte ţări ale comunităţii europene. Portugalia şiSpania s-au alăturat în 1991, Grecia în 1992, Austria n1995 şi cele cinci state nordice din care trei, Finlanda,Danemarca şi Suedia, sunt state membre, iar Norvegia şiIslanda, state terţe în 1996. Prin iniţiative Schengenstatele semnatare se angajau să faciliteze circulaţiapersoanelor pe teritoriul lor neaducând atingere nicisuveranităţii naţionale şi nici libertăţilor individuale alecetăţ să se facă oarmonizare a tuturor legislaţiilor naţionale în materie.Au existat numeroase amânări până în martie 1995datorită faptului că unele state nu erau efectiv pregătitepentru a-şi deschide frontierele. Pentru aplicareaConvenţiei a fost constituit Comitetul Executiv,constituit din câte un reprezentant desemnat de fiecarestat, organ decizional care statuează în unanimitate.

a, al atitudiniloradoptate la nivel european în acest sens, dar

ie în spa iul european i a AcorduluiSchengen este, credem,

Uniunea Europeană este rezultatul efortului decooperare între ţările europene, început după cel de-aldoilea război mondial. De-a lungul deceniilor postbeliceUniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşipropune crearea unei Europe unite din punct de vederepolitic, economic, social, cultural, păstrând în acelaşitimp valorile şi identitatea naţională a statelorcomponente. Prin constituirea Uniunii Europene a fosturmărită realizarea unor principii esenţiale înfăptuiriiproiectului de cooperare economică, politică şi desecuritate. Între acestea se află şi libera circulaţie apersoanelor.

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare lalibera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatuluide la Roma (1957), care stabileşte „eliminarea, întrestatele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţie apersoanelor, serviciilor şi capitalului” şi statuează faptulcă „în scopul aplicării prezentului Tratat şi fără a aduceprejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta,este interzisă orice discriminare pe motiv denaţionalitate”.

din1986

2

În cursul anului 1980, a fost redeschisă problema„liberei circulaţii a persoanelor”. Unele state membre auconsiderat că aceasta se aplică numai cetăţenilor uniunii,ceea ce ar implica menţinerea graniţelor interne subsupraveghere, astfel încât să se distingă între cetăţeniiuniunii şi cetăţenii ţărilor din afara uniunii. Deşi statelemembre au ajuns greu la un acord, Franţa, RepublicaFederală Germania, Belgia, Luxemburg şi Olanda audecis să creeze un teritoriu fără graniţe interioare.Irlanda şi Marea Britanie nu au semnat nici AcordulSchengen nici Convenţia ulterioară deşi vor participa, înviitor, la anumite aspecte ale Schengen ce privesccooperarea între poliţiile statelor.

eaplicare ale

rduluiSchengen din 14 iunie 1985.

î

enilor lor. De asemenea, trebuia

Începând cu mai 1999, Protocolul Schengen alT

s-urile Schengen înîntregim

Pr

Întrucât acquis-ul Schengen e constituit din acorduriseparate, Consiliul Uniunii Europene a dezvoltat diferitebaze legale r

parte a TratatuluiUniunii Europene.

Pentru asigurarea libertăţii circulaţiei trebuie să serespecte norme imperative de securitate. În scopulrealizării acestui obiectiv sunt necesare anumite tipuri demăsuri: în spaţiul Schengen se va efectua un control alfrontierei exterioare şi se va pune accent pe aspectulpreventiv şi de reprimare a infracţiunilor. În acest sens s-au stabilit reguli comune pentru efectuarea controlului şis-a înfiinţat o bază de date denumită Sistemul deInformare Schengen (SIS). Convenţia Schengen se aplicădiferit celor ce doresc să intre, să circule sau să rămânăpe teritoriu comun al statelor părţi. Convenţia cu privirela Implementarea Acordului Schengen formulează maiclar anumite obiective. Punctele cheie ale acorduluivizează măsurile de creare, în urma abolirii controluluivamal comun, a unui spaţiu comun de securitate şijustiţie.

Obiective

. Una dintre

În anul 2000 au început efectiv negocierile deaderare, pe capitole, ale Rom

În anul 2005, prin O. G. nr. 28/200

Cu toate acestea,

ratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 aintegrat cooperarea Schengen în cadrul UniuniiEuropene. Deşi Marea Britanie şi Irlanda nu sunt părţiale Acordului Schengen, ele pot, cu aprobareaConsiliului UE, să aplice acqui

e sau în parte şi să participe la dezvoltareaulterioară. Acordul şi Convenţia, împreună cudeclaraţiile şi deciziile adoptate de Comitetul ExecutivSchengen, formează aşa-zisul acquis Schengen. Acquis-ul Schengen a fost inclus în legislaţia Uniunii printr-unProtocol anexă la Tratatul de la Amsterdam în primulrând datorită similarităţii obiectivelor între Schengen şipolitica Uniunii Europene asupra liberei circulaţii apersoanelor, iar în al doilea rând datorită bazei legalepentru cooperare Schengen. otocolul Schengen cepresupune acquis-ul Schengen sub formă de tratate şi dedecizii, este anexat atât la Tratatul Uniunii Europene câtşi la Tratatul de constituire a Comunităţii Europene.Protocolul Schengen permite Uniunii să exercite controlasupra graniţelor externe mai mult de la un nivelsupranaţional decât de la nivel interguvernamental.

aportat fiecărui stat membru. La un primnivel se află Acordul Schengen în forma negociată depărţi iar pe un alt plan regăsim politica naţională afiecărui stat. Nu trebuie să se facă confuzie între AcordulSchengen care reprezintă primul acordinterguvernamental şi Protocol, care este un instrumentce cuprinde acquis-ul în Tratate. Text al Acquis-ului esteşi anexa Protocolului Schengen,

le principale ale acordului constau în:armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea descurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afaraUE (omogenizarea vizei Schengen); problema azilului(cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre seva supune solicitantul azilului); probleme de combaterevamală a crimelor legate de droguri; cooperarea poliţiei;cooperarea dintre statele Schengen în probleme dejustiţie. Problema prevenirii şi combaterii criminalităţiiinternaţionale a devenit o preocupare pentrucomunitatea internaţională prin organismele specializateşi pentru Uniunea Europeană măsuri sereferă la crearea unui Sistem de Informaţii Schengen(SIS) care să permită statelor părţi să obţină date desprepersoanele care intră în acest spaţiu şi activităţileinfracţionale pe care le desfăşoară (trafic de arme, depersoane, falsuri de monedă, spălarea banilor, trafic debunuri furate) la care au acces forţele de poliţie dinaceste state, fişier permanent actualizat. O altă măsură sereferă la creşterea cooperării între forţele de poliţie princrearea unor structuri de comunicaţii şi în scopulcombaterii traficului cu droguri şi a consumuluiacestuia.

âniei la UniuneaEuropeană. Capitolul referitor la libera circulaţie apersoanelor a început să fie negociat abia în 2002, laBruxelles, în cadrul primei Conferinţe de Aderare.Începând cu data de 1 ianuarie 2002 (la 20 de zile dupăpublicarea, la data de 12 decembrie 2001, în JurnalulOficial al Comunităţilor Europene), cetăţenii români auputut intra fără vize pe teritoriul statelor Schengen şiefectua un sejur de maximum 90 de zile, în decursul uneiperioade de 6 luni. 5 s-a adus o modificare care prevede că persoanele care audepăşit termenul legal de şedere în spaţiul Schengen şicare au documente justificative în acest sens, îşi potrecupera actul de călătorie în baza acestor dovezi. Pânăla apariţia acestei prevederi, românilor care eraureturnaţi din ţările Uniunii Europene pentru cădepăşiseră termenul legal, le erau automat suspendatepaşapoartele chiar dacă aveau acte care să justifice acestlucru. în momentul în care cetăţeanulromân se prezintă la punctul de frontieră, iar poliţistulde frontieră observă că acesta a stat mai mult de 90 dezile în spaţiul Schengen, îi reţine automat paşaportulchiar dacă acesta prezintă documente emise de statul încare a fost şi care justifică întârzierea. Actele justificativenu au valoare la graniţă. Practic, persoana care a depăşit

perioada de şedere în spaţiul Schengen nu mai poateintra în ţările Uniunii, ceea ce este corect, dar nu maipoate călători nici în statele care nu fac parte din spaţiulSchengen, pentru că nu mai are paşaport.

Să sperăm că odată cu admiterea noastră în spaţroblemele legate de libera noastră circulaţ

ţ şi nu vom mai fi martoriai unor momente ca cele pe care le trăim în aceste zile.

Dispariţia frontierelor şi libera circulaţie apersoanelor în tot spaţiul comunitar poate duce laapariţia unor probleme legate de migraţia clandestină.Art. 3-8 din Convenţia Schengen reglementează modulde supraveghere şi control al frontierelor externe. Învederea creării unui spaţiu sigur, cu frontiere sigure şi acombaterii migraţiei ilegale este nevoie de o cooperare astatelor în acest domeniu. Programe privind cooperareaîntre administraţiile vamale ale statelor membre sauîntre serviciile de poliţie, precum EUROPOL, oriprograme de cooperare în domeniul judiciar, precumprogramul GROTIUS, duc la realizarea unei solidarităţiîntre state şi la crearea unui spaţiu comunitar sigur.Progrese semnificative au fost făcute şi de ţara noastră înalinierea cu acquis-ul din domeniul controluluifrontierelor externe. Acestea aliniază legislaţiaromânească din domeniu cu cea similară a statelormembre ale Uniunii Europene.

iulSchengen p ieîn spa iul european vor dispare

Cătălin TURLIUC

Libera circula ie a persoanelorîn spa iul european

ţţ

Septembrie 1020

Cătălin TURLIUC

Ioana PETCU Ştefan OPREA

Daniel CORBUAdi CRISTI Horia ZILIERU

Emanuela ILIETheodor CODREANU

Şerban CIONOFFIonel BOSTAN

Cătălin BORDEIANU

patrimoniu naţional pagina 4

jurnal cu scriitori paginile 9 -6, 12

privitor ca la teatru paginile 5 - 6

pagina 3

fragmentarium istoric pagin 2a

Sumar:

Bogdan Mihai MANDACHE

tertium non datur

paginile 22 - 23

Wilhelm DANCĂ

cultură religie filosofie

Monica BOŢOIU

comentarii paginile 8, 20

sertarul cu manuscrise pagin 0ile 1 , 13

Emilian MARCU

Vasile POPA HOMICEANU

Mihai BATOG BUJENIŢĂ

Alexandru Dan CIOCHINĂ

George CEAUŞU

Bogdan Mihai MANDACHE

Valeriu STANCU Natalia CANTEMIR

Valeriu STANCU

poezia lumii, poezia în lume pagina 32

gîndul şi lumea paginile 30-31

breviar filosofic francez pagina 29

Academia Păstorel pagina 26

fondul principal al culturii române paginile 14-15

născocitorul de gânduri pagina 18

salonul literar paginile 16-17

Marinică POPESCU

la vreme şi la nevreme pagina 19

Cătălin BORDEIANU

Nicolae BUSUIOC

fascinaţia lecturii pagina 18

restituiri pagin 2ile 0,24

pagina 24

degustări cultural - literare pagina 27

Ionel SAVITESCU

pagina 28

Marius CHELARU

literatură universală

literaturile imaginarului

opinii, controverse pagina 7

Gheorghe MACARIE

Ştefania HĂNESCU Simion BOGDĂNESCU

Ionel SAVITESCU

restituiri pagina 25

Bogdan Mihai MANDACHE

arheologia spiritului pagina 21

filosofia mirosuluiBogdan Mihai MANDACHE

Philosophie de l'odorat

Chantal JAQUET

: -

O filosofie

l

unei

s

Filosofia din zilelenoastre se deschide către noi cîmpuri? Ce înseamnă

, pentru a relua titlul cărţii dvs.apărute în primăvara acestui an la Presses Universitaires deFrance?

ex nihilo

a

: - Dacă filosofia de astăzi sedeschide către noi cîmpuri şi poate crea concepte, ea nuo face , ea se hrăneşte din istoria sa pentru aputea să meargă la sursa forţelor intelectuale şi pentrua se aşeza la o distanţă care să îi permită să se smulgădin tirania prezentului, din evidenţa sa imediată,pentru a învăţa să vadă altfel şi să pună problemele subun unghi inedit. În această privinţă, meditaţia asupraputerilor corpului pe urmele lui Spinoza este cea carem-a condus la investigaţii asupra mirosului/simţuluimirosului căci slăbiciunea sa aparentă apărea ca uncontraexemplu. Mirosul, ca simţ, este victima a ceea ceistoricul Alain Corbin a numit tăcerea olfactivă, căcimult timp nimeni nu a vorbit despre el şi nu a făcutobiectul unei reflecţii aprofundate, aşa cum este cazulvederii sau auzului. Filosofia, dacă este să-l credem peAristotel, începe cu uimirea. Această uimire în faţatăcerii filosofilor faţă de acest subiect a fost punctul deplecare al reflecţiei mele. Întreaga chestiune era de a şticum să interpretezi această tăcere: neputinţă saudesconsiderare? Absenţa unei reflecţii filosofice asupramirosului, care să fie echivalentă numeroaselorcercetări intreprinse asupra armoniei şi muzicii, sauasupra picturii şi vizibilului, este legată de simpleprevenţii şi prejudecăţi, sau ţine de natura intrinsecă amirosului? Fără îndoială, lipsa de curaj intelectual,conservatorismul înfrigurat şi supunerea în faţatradiţiei sînt cele care au incitat în general la a subscriefilosofiei dominante, la a reproduce şi la a continuatipuri de investigaţie care se bucură de o recunoaştereinstituţională, nu sînt străine de mutismul olfactivambiant, dar nu ar fi suficiente pentru a-l explica.Tăcerea ţine poate de asemenea de dificultatea de aconstitui o filosofie a mirosului.

mirosului, cum sugerează prepoziţia,poate fi înţeleasă în două sensuri; o filosofie asupramirosului; o filosofie prin miros. În primul caz, mirosuleste un obiect constituit prin filosofie, în al doileamirosul este constitutiv al unei filosofii. Altfel spus,este vorba nu numai de a se întreba dacă filosofia poateface din miros şi din simţul mirosului un obiect dereflecţie, ci dacă există cîmpuri filosofice care nu pot săse constituie fără nas, care necesită mirosul ca ocondiţie de posibilitate a emergenţei lor. Elaborareaunei filosofii a simţului mirosului este dintr-o datăproblematică, căci ideea unei gîndiri a nasului,înţeleasă ca gîndire despre sau prin nas, pare dintr-odată lovită de zădărnicie. Ea ar părea ciudată, în vremece obiectul investigaţiilor pare fără importanţă şisubţire. Mirosul, din cauza caracterului nemijlocit şi aevanescenţei sale, nu are o mare realitate; el se preteazăcu greu "prinderi" conceptuale, astfel încît ointerogaţie filosofică faţă de miros riscă să dispară şi săse volatilizeze, după imaginea obiectului său. El nu aregreutatea ontologică a unui lucru nici consistenţaepi temologică a unei idei. El trimite la lumea fugitivăa aparenţelor asupra căreia nici o speculaţie solidă nuar putea să se fondeze. Mai mult, cînd vorbim deparfum, mirosul ţine mai mult de cosmetologie decîtde filosofie. Legat de universul frivol al modei, deartificiu şi de podoabă, parfumul rămîne încă amprentapecetei femininului futil sau al superficialităţiimondene care îl îndepărtează de profunzimeaspeculaţiei virile. Întreaga mea muncă a fost de aconstitui lumea mirosului ca obiect filosofic şi să-lsmulg din volatilitatea şi futilitatea sale.

Prima misiune este mai întîi de a ridica obstacoleleepistemologice disipînd prejudecăţile care înconjoarăsensibilitatea olfactivă pentru a înţelege mai binenatura sa şi pentru a o reabilita. O dată înlăturateprejudecăţile, speculaţia asupra mirosului se poate

CRONICA 3

c

în sens restrîns

a unei intruziuni. Prin meton

.

e

Analiza figurilor

olfactive

l

( se simte un miros ...trandafir sau

), Balzac ( ),Proust (

onstitui în jurul unui triplu obiectiv: antropologic,estetic şi filosofic. Primul are ca obiect să pună înlumină versantul antropologic al nasului şi sădetermine rolul său în constituirea identităţii şi alalterităţii. Sîntem corpuri simţitoare şi simţite, la fel debine în sens larg punînd în joc sensibilitatea în general,cît şi la simţul mirosului. A-l simţi pecelălalt sau a fi simţit de el, înseamnă totdeauna adescoperi partea intimă a unei fiinţe şi a pătrunde îninterioritatea sa. Aceasta ţine de faptul că mirosul esteemanaţia corpului, exteriorizarea spaţiului interior înafara frontierelor pielii. Mirosul celuilalt este carnea saexhalată şi inhalată de mine. Celălalt întinde influenţasa asupra lumii, prelungeşte corpul său prin mirosurilesale. Mirosul permite astfel încorporarea celuilalt prinmireasma sa şi aboleşte distanţa între corpul meu şi alsău. Ea implică o fuziune între altul şi mine, care poatelua form imie, a-l simţi pealtul sau a nu-l putea simţi devin în franceză expresiaunei relaţii de proximitate sau dimpotrivă de distanţăşi implică o judecată de valoare asupra fiinţei sale înîntregime În limbajul obişnuit, expresia "îl simt bine",folosită despre un altul exprimă o conivenţă, un raportde încredere, şi înseamnă că privesc personalitatea sa şică nu văd indiciul unei înşelătorii sau duplicităţi. Înschimb dacă eu spun că "nu pot să-l simt", eu afirm fărăa lăsa să planeze nici o îndoială că celălalt îmi esteodios, suscită în mine repulsie şi cortegiul său dpasiuni ostile. Toate aceste expresii împrumutateregistrului mirosului arată cum esenţa celuilalt estepercepută, repertoriată, asimilată sau respinsă înfuncţie de o judecată negativă sau pozitivă în privinţasa. Intersubiectivitatea este astfel marcată de legilenasului care fondează un panteon de valori exprimîndîn mod olfactiv relaţia cu altul, sub speciile de fiinţăcare trebuie detestată sau fiinţă dragă.

ale iubirii şi ale urii arată existenţa normelorolfactive care guvernează conduita indivizilor. Mijlocde seducţie sau de excludere, mirosul conduce în modinvariabil la tipuri de tratament care constau totdeaunaîn a pune pe celălalt deoparte, fie că este ales sauexclus. Independent de puterea sa de atracţie sau derepu sie şi de sistemul de valori intersubiective pe careîl zămisleşte, mirosul apare ca semnătura unei fiinţe,cartea sa de vizită şi marca identităţii sale.

- Dincolo de expresia propriu-zis antropologică,mirosul are o vocaţie estetică ce depăşeşte simplafolosire igienică sau cosmetică a parfumurilor. Iatăpentru ce o filosofie a mirosului are ca sarcină săpromoveze o adevărată artă olfactivă care substituie "asimţi frumos" lui "a simţi bine". Întrega dificultate aîntreprinderii ţine de faptul că mirosul este simţul fărăcuvinte. Noi simţim mirosurile în manieră imediată,uneori confuză şi ne dăm osteneala să le numim, să ledescriem. În afară de specialişti, cum sînt fabricanţii deparfumuri sau oenologii, vocabularul pentru adesemna mirosurile şi a le descrie este imprecis şisărac. Noi ne mulţumim să le caracterizăm prinprovenienţa lorars) sau prin plăcerea sau repulsia pe care le suscită (acesta miroase bine sau acesta miroase rău). În acestecondiţii, se pune problema de a şti cum se constituie unlimbaj pentru a exprima mirosurile. Demersul urmat aconstat, pe de o parte, în a căuta expresii artisticeindirecte ale mirosului: în literatură la autori precumHuysmans (

); în muzică, deexemplu Debussy care a compus

"întreg geniul meu este în nările mele"- Se poate vorbi de expresii artistice ale mirosului?

de de

A rebours Le lys dans la valléeA la recherche du temps perdu

Les parfums de la nuit

tertium non datursau preludiul

, ter

a

bind.

ciul unui empirism radical. Astfel

a( ).

chiu

u

Les sons et les parfums tournent dans l'airdu soin

Noa Noa

Traité dessensations

Ecce Homo

; în pictură şi sculptură, mai ales la Gauguin şialbumul său men care înseamnă plăcutmirositor în limba maori.

În prelungirea acestui demers, este vorba, pe de altăparte, de a urmări expresii artistice directe alemirosului unde parfumul însuşi posedă o vocaţieestetică şi un statut de operă de artă în întregime.Această căutare a permis de a pune în evidenţăexistenţa unei arte olfactive fără echivalent în lumeaîntreagă, Kodo, calea miresmelor născută în Japonia înera Edo şi care se bazează pe creaţia originală aamestecurilor aromatice pe care esteţii le inspirăapreciindu-le şi judecîndu-le în cursul unei ceremoniiîn care ei se reunesc pentru "a asculta tămîierea", dupăpropria lor formulă. Dincolo de această veche cale amiresmelor, performanţele şi instalaţiile în artacontemporană, rupînd cu concepţia unei opere pereneşi eterne, deschid posibilitatea unei estetici anepersistentului şi efemerului şi fac dreptate mirosuluiîn evanescenţa şi fulguranţa sa. Astfel idee poate să seexprime în miros în maniera că nu este divorţ în modnecesar între senzaţie şi concept.

- După constituirea unei estetici care arată unitateaspiritului şi a nasului, este posibil de a concepe ofilosofie olfactivă la drept vor Deşi misiunea estemult mai anevoiasă decît a căuta filosofii fondate pemodelul percepţiei vizuale, este posibil de a reperafilosofii olfactive, care să ia ca punct de sprijin mirosulşi care să-l ridice la rangul de principiu pentru aîntemeia teoriile lor. Fără a enumera totalitateaspeculaţiilor sprijinite pe simţul olfactiv, ar trebui săamintim exemplul celebru al statuii lui Condillac, carese deschide lumii cunoaşterii prin inspirarea mirosuluide trandafir. Pentru a stabili în manieră apodicticăteoria sa empiristă, după care întreaga cunoaştere nueste decît senzaţie transformată, autorul cărţii

se bazează pe nas în manieră principială. Înadevăr nu ar mai trebui un alt principiu, căci ar fi inutilde a începe prin vedere, auz, gust sau pipăit, pentru căun adversar sceptic ar putea totdeauna contestaconcluziile care ar fi trase obiectînd că nu ar valorapentru miros a cărui contribuţie la dobîndireacunoştinţelor ar părea mai slabă decît a celorlaltesimţuri. Iată pentru ce doar simţul mirosului permite aatesta în manieră absolută şi fără contestaţie posibilă căsenzaţia conţine în germene întreg sistemul decunoştinţe şi facultăţi umane. Tocmai slăbiciuneapretinsă a acestui simţ este cea care îi dă întreaga saforţă în demonstraţie. Neverosimilul poveştii unui ommărginit la miros este preţul de plătit pentru atransforma verosimilul teoriei senzualiste în adevăr.Dovedind că numai cu senzaţia olfactivă un om aravea toate facultăţile sale, Condillac face deci dinsimţul mirosului un model care nu poate fi evitat înservi adevărul iesedin nări şi statuia care inspiră cu toată puterea esteacolo pentru a dovedi aceasta.

Dar incontestabil modelul filosofiei nasului segăseşte în filosofia nietzscheană. Pentru Nietzsche,simţul olfactiv este mijlocul privilegiat de descoperiadevărul: "sînt primul care a descoperit adevărul, doarprin faptul că sînt primul care a simţit –care adulmecat- minciuna ca şi mincinosul (...) întreg geniul

meu este în nările mele" Simţul mirosuluidescoperă adevărul în negativ, în manieră indirectă. Elreperează mai întîi falsul şi îl îndepărtează pentru caadevărul să poată să se arate. Adevărul şi minciuna sîntascunse şi deghizate sub prejudecăţi. Ele rămîn deciinvizibile şi imperceptibile o lui gol. Iată pentru cedoar nasul poate percepe diferenţele minimale caresepară adevărul de imitaţia sa frauduloasă. Înţelegematunci de ce întreg geniul lui Nietzsche stă în nărilesale. Fără posibilitatea de a discerne minciuna deadevăr, întreaga filosofie este imposibilă şi se reduce lao metafizică a amăgelii. Această afirmaţie nu se reducela o simplă metaforă, ea exprimă corelaţia profundăîntre gîndire şi starea corpului. Corpul, pulsiunile saleşi instinctele sale sînt în adevăr la fundamentul tuturorinterpretărilor şi judecăţilor. Simţul mirosului cu carese mîndreşte filosof l este de esenţă psihofiziologică şinu se reduce nici la o aptitudine fizică mărginită la nasnici la o stare de spirit. Adevăratul ins perspicaceadulmecă cu toate simţurile sale şi întreaga fiinţă, şi înconsecinţă filosofează, adică are nas.

- Există conceptul de nas filosofic?

Chantal JAQUET:Reflecţia filosofică păstreazăîntreaga sa vigoare (II)

Interviu realizat deBogdan Mihai MANDACHE

Septembrie 1020

CRONICA4

162. SESTINI, FRANCESCO DA BIBBIENA.. Venetia, Gio: Pietro Brigonci, 1662. 108 p.; format

16°.

163. SEVERUS, SULPICIUS.Paris, Michael Robin,

1656. 450+22 p.; format 16°.V. Brunet, V, col. 322; Graesse, VI, 1, p. 376.

164. (SOTERUS, HENRICUS).Lugd. Batav. Ex officina

Elzeviriana, 1633. 4+306 p.; format 16°.

165. STATIUS, PAPINIUS (PUBLIUS).V.

Ingolstadius, Ex typographeo Adami Sartorii, 1610, 562 p.;format 16°.

Pe foaia de titlu: „Catal(ogus) bib(lorum) B. V. in Garsteninscript(um) 35 : 3...”.

166. STRADA, FAMIANUS.

Francofurtus ad Moenum, sumptibus IohannisBeyeri, 1651. 4+778+110 p.; format 16°.V. Brunet, V, col. 357; Cornelius a Beughem, p. 246;Graesse, V, 1, p. 507.

Numeroase gravuri în afara textului. Antetitlu gravat.

167. SUETONE, TRANQUILLE.Paris, Jean Picher,

1616. 26+544 p.; format 8°.V. Graesse, VI, 1, p. 525.

é Celey”. Antetitlugravat în 1610 de Iaspar Isac; portretele împ

168. TACITUS, CORNELIUS, C.Amsteloedamus, Ioannes Blaev, 1649. 10+400 p.; format

Il maestro dicamera

Opera omnia... Opera etdiligentia M. Hieronymi Mercier...

Suecia, sive de Suecorumregis dominiis et opibus...

Opera quae extant.Sylvarum libri V. thebaidos libri XII. Achilleidos libri.

De bello belgico decadesduae, ab excessu Caroli V imp... ad annum 1676continuatae...

De la vie des douzecésars, nouvellément traduit en françois...

(Annalium libri XVI)...

Legătură cotor piele. Legată împreună cu „relationedella corte din Roma” de G. Lunadoro.

Însemnări despre autor, în limba latină, pe foaia degardă verso.Legătură în pergament.

Foaia de titlu gravată.Legătură în piele.

Semnături: Pe copertă verso. „Mon(aste)rii Garstenii”.

Legătură în pergament.

Semnături: Pe foaia de titlu: „Ex bibliotek Ilustri.Maximilia... Irinczi Zaslawie an: Do: 1808, nr. 45”.

Legătură în pergament.

Semnături: Pe foaia de gardă: „Andrăraţilor gravate

de D. Pelletier.Legătură în pergament.

I – 2051

I – 2090

I – 2078

I – 2110

II – 3432

III – 2672

16°.V. Brunet, V, col. 636.

Societatis Jesu Claudipolitani; 1660”. Pe verso blazonul luiIo H. Pentz V. Pentzenau.

169. TACITUS, C.C. Amstelodamus, DanielElsevirius, 1673, 22+1224 p.; format 16°.V. Graesse, VI, 2, p. 9.

170. TACITUS, CORNELIUS C.Lugdun. Batavor. Ex officina Elseviriana 1640; 403+25+16p.; format 16°.

171. TAVERNIER, GIO BATTISTA...tradotti da Giovanni Luetti... fatti

stampare in italiano da Giuseppe Corvo libraro... Dedicatial... signor cardinale Francesco Maidalchino. Roma,Giuseppe Corvo, 1682. 12+488 p.; format 16°.

172. TAVERNIER, GIO : BATTISTA...Bologna, Gioseffo Longhi, 1690.

2 vol. Vol. I – 20+422 p.; Vol. II – 6+826 p.; format 16°.

173. THOU, PERRON de. Perroniana et Thuana.

Cologne, f.e., 1692. 458 p.; format 16°.V. Graesse, VI, 2, p. 148.

174. TURSELINUS, HORATIUS.

Lipsia, Impensis Philippi Fuhrmanii, ExcudebatJohannes Wittigau, 1663. 30+455+64 p.; format 16°.

at 12 sgl”.

175. VARENIUS, BERNH.Amstelodamus, Ex officina Elzeviriana, 1671; 38+784 p.;format 16°.

Foaia de

176. VERBOCZI, ISTVAN.

Màgyar ès Erdély orszgnak Törveny-Könyve Verböczi Istvan– által iratott 1514 es esztendöben...

177. VICTOR, AURELIUS SEXTUS.

Editio vulgata. Andreas Schottus... emendabat,Quibus accesserunt et Eliae Vineti notae. Lugd. Batav.Gaesebequios, 1669. 140 p.; format 16°.V. Cornelius a Beughem, p. 261; Graesse, VI, 2, p. 299.Portrete gravate în text.

178. VICTOR, AURELIUS SEXTUS.

Lugdun Batavorum etAmstelodamus, Daniel, Abraham et Adrianus à Gaesbéeck,

Semnături: Pe foaia de titlu greu descifrabil: „Col.

Însemnări marginale.Legătură în pergament.

Foaia de titlu gravată.Legătură în pergament.

Legătură în pergament. Legată împreună cu „Analele”de acelaşi autor.

Semnături: Pe coperta verso: „Ego Iosephus Magratushuius libri Dominus”. Pe foaia de gardă: „Sanzia L. fila1, vol. 2”. Gravură la prefaţă şi după ultima pagină.Legătură în pergament.

Ştiri privind istoria României: Vol. I – p. 426, 431 – 433.Legătură în piele.

Ştiri privind istoria României la p. 378.Legătură în piele.

Semnături: Pe foaia de gardă: „Ioh. Lang Sab...”;„Sigismundus Gsellhoffer constFoaia de titlu gravată.Legătură în pergament.

Semnături: Pe foaia de titlu: „Emer Tekeli, Ho... Sepsi,1846”.

titlu gravată.Legătură în pergament.

(Lipseşte parteainferioară a foii de titlu), (după 1578). 22+624+126 p.;format 16°.Legătură în piele cu blazon presat la cald.

Legătură în pergament. Legată împreună cu „Historiaromana” de acelaşi autor.

I – 2088

II – 3424

I – 2088

II – 3302

I –2213, I – 3631

I – 2058

I – 2089

I – 2087

II – 3405

II – 3247, II – 3270

Opera.

Historiarum libri quinque.

Viaggi nella Turchia,nella Persia e nella Indie...

Viaggi nella Turchia,nella Persia e nell Indie...

Penséesjudicieuses... du Cardinal du Perron et de Mr. le President deThou...

De particulis latinaeorationes... recognitus et locupletatus a M. IacoboThomasio...

Geographia generalis...

Decretum latino hungaricumjuris consuetudinarii inclyti Regni Hungariae Transylvaniae.

De vita et moribusimperatorum Romanorum excerpta ex libris Sexti AureliiVictoris...

Historiae eomanaebreviarium. Cum Schotti, Macchanei, Vineti, Lipsii,Casauboni, Grutteri... notis.

patrimoniu naţional

Cătălin BORDEIANU

Carte-tezaur,cinste cui te-a p strat!ă (XI)

CĂR I RARE DIN SECOLUL AL XVII-LEAŢ(IX)

1670. 10+348 p.; format 16°.V. Cornelius à Beughem, p. 261; Graesse, VI, 2, p. 299.

Îns

179. VILLEDIEU, de.Lyon, Hilaire Baritel, 2969. 6+340 p.;

format 16°.

180. VILLEHARDVIN, GEOFFROY.

De nouveau mise en françois. Lyon,guillaume Rouille, 1601, 80+10 p.; format 4°.V. Brunet, V, col. 1239; Graesse, VI, 2, p. 322.Portrete gravate în afara textului.

181. VIRGILIUS, MARO P. . Interpretatione et notisillustravit Carolus Ruaeus. soc. Jesu. ad usum SerenissimiDelphini. Paris, Simon Bernard, 1675. 22+588+186 p.;format 8°.V. Graesse, VI, 2, p. 340.

Mr. Auger. Le”. Pe foaia d

182. Leida, f.e.,1646. 300 p.; format 16°.

t cu ornamente presate.

183. (VRIGNY, de).. Rotterdam, Abraham Acher, 1692.

18+123 p.

184. WERDENHAGEN, IOH. ANGELIUS.Lugdunum Batavorum,

Ioanes Maire, 1641. 38+558 p.; format 16°.

185. WOVVER, IOAN A. F. 1, Exbibliopolia Frobeniano, 1603. 296 p.; format 16°.

Semnături: Pe copertă verso: „Peculium per card.Samuelis Talyai... cuius symbolum: Et ego novi Poelemvivere”. Pe foaia de titlu: „Roncz m.p. 1874”.

emnări: Pe foaia de gardă: „Not. de Nomine UrbiiRomae”.Foaia de titlu gravată. Numeroase portrete gravate întext.Legătură în pergament.

Semnături: Pe coperta verso ex libris gravat: „Pierre deQuerbon”. Pe foaia de titlu: „Ex libris LeonardiDespiney Francopolitani”.Legătură în piele.

Legătură modernă în pergament.

Semnături: Pe coperta verso: „ egardă verso: „Demullet de la Lague”. Antetitlu gravatde L. Cossin.Legătură în piele.

Însemnări pe copertă verso: „E. II. Nr. 436”.Legătură în pergamen

Legătură în pergament. Legată cu „Histoire des princesd'Orange...”.

Foaia de titlu şi un portret în gravură.Legătură în pergament.

Semnături: Pe foaia de titlu: „Ex bibl. Chaussard”.Legătură în pergament.

II – 3247, II – 3270

I – 2319

V – 88

III – 2677

I – 2074

I – 2108

I – 2142

II – 3427

Les amours des grande hommes.Première partie.

L'histoire ouchronique de... contenant la conqueste de l'empire de

Constantinople...

Opera

Vita del padre Paolo dell'ordine de Servi...

Défense du parlément d'Angleterre dansla cause de Jaques II

De republicishanseaticis tractatus generalis.

De polimathia tractatio...

Septembrie 1020

5CRONICA

Dacă privim destinul protagonistei în întregimea lui,vom observa că gena ei închide un fel de complex alstrăinului. Medeei îi este frică să se adapteze, să rămână. Ease dezrădăcinează din ţara care o crescuse, apoi oricundeplanta din ea şi-ar fi putut înfige firele în vreun pământfemeia îi va rupe picioarele, frângându-se din nou pe eaînsăşi. Într-un interviu acordat în cadrul Festivalului de laAvignon, Isabelle Huppert îşi de

Medeea nu se iubeşte decât pe sine. În Euripide,rana este narcisistă. Iason nu e dragostea vieţii ei, esteeroarea vieţii ei. Şi dacă s-ar putea vorbi despre o dragostenebună, nu a fost o dragoste nebună ca oricare alta: iubindu-lpe celălalt ne iubim si . Am putea lua înconsiderare cuvintele actriţei franceze, dar trebuie săcompletăm cu observaţia că această iubire narcisistă, egoistăchiar, este în cele din urmă anulată, omorâtă. Tot ceea ce i-arfi putut aparţine, Medeea aruncă departe, în pustiul uitării.Pleacă de lângă tatăl ei după ce l-a înşelat furându-i unadintre avuţiile cele mai de preţ – Lâna de Aur. Aflat lacapătul nervilor (cam firavi nervi !), soţul îi reproşează într-una din disputele lor că doar Kypris a desprins-o de casă şi aîncurajat-o să-l ajute în furtul Lânii : „Desigur, ai o minteascuţită, dar nu-ţi place să înţelegi că Eros, cu arcul său nu dăgreş, te-a obligat să mă salvezi”. Însă amarnic se înşeală acestvorbitor despre nimic. Medeea simţise nevoia să plece,întâlnirea cu fiul lui Aeson a fost momentul decisiv când ea aînţeles că înlăuntrul ei nu mai poate sta în Colhida. Timpulcălătoarei sosise. În filmul lui Pasolini nevoia plecării esteevidentă, căci Medeea lui nu pare deloc îndrăgostită de Iasonşi nici Kypris nu-şi face simţită prezenţa nicăieri. Femeia dinea s-a trezit şi vrea să se rupă de origini, de linişte, are nevoiesă se piardă în lumea cea mare unde nu se va simţi nicăieribine. Regizorul şi actriţa – o Maria Callas coborâtă din piatraunei statui antice – urmăresc cu atenţie reacţiile personajuluipe nava Argo. Protagonista stă retrasă de grupul bărbaţilorcare aparent îi creează repulsie prin comportărilenemaivăzute de ea; în cortul lui Iason intră pentru că tânăradin ea a crescut, are nevoie de recunoaştere trupească, decertitudinea frumuseţii ei. Callas se mişcă precum o felinăînaltă îmbătată parcă de ea însăşi şi de orizontul deschis subochii ei.

Medeea lasă victime ca şi cum s-ar despuianeîncetat de pielea ei: fratele şi copiii au fost răpuşica semn al renunţării. Ei îi aparţineau, reprezentau ostabilitate (familia), erau rădăcini care ar fi înfipt-o înadâncurile . Îi omoară ca o renunţare: renunţarea lacasă, renunţarea la Iason şi la viaţa împreună cu el. Parcă şi-ar şterge capitole din cartea vieţii ei. Dar această fugă,această îndepărtare de uman încercată prin actul omorului îşiare latura sa paradoxală. Cu cât colhidiana loveşte mai tareîn familia ei, retezând rădăcini şi trunchi, cu atât fantomele onăpădesc mai mult, iar faptele sale oribile nu vor putea fiuitate, ajungând să constituie, alături de jumătatea eiomenească, mitul Medeei. Străina nu se opreşte doar la ceeace-i aparţine, ci le anulează şi altora norocul. Lui Iason îiomoară într-un mod meschin unchiul, fiicele lui Pelias fiindcele care înfăptuiesc crunta acţiune. Aşa cum Agave, asupracăreia cuborâse Lyssa, îşi sfâşie fiul pe muntele Citeron,fetele lui Pelias îl fierb pe tatăl lor deposedându-se fărăştiinţă de origini. Logodnica, viitorul socru, pruncii suntîndepărtaţi şi ei de Iason pentru totdeauna.

De altfel, bărbatul cu care s-a unit devine încet victima ei.În primul rând, contrar caracterului soţiei, el cautăstabilitatea şi e victima propriului eşec. Tatăl şi fratele l

eră răpuşi de unchiul uzurpator; casa lui Aeson fiindrăsturnată, copilul alungat din patria-mumă. Lâna de Aurnu a câştigat-o pe drept, precum nici încercările dictate deAetes nu sunt trecute pe propriile-i puteri. Aşadar,certitudinea Eroului s-a sfărâmat. În cetatea sa nu poate să seimpună, mai ales după ce revine cu ciudata soaţă careunelteşte crima împotriva lui Pelias. Încă o dată,moştenitorul e alungat din chiar oraşul său. Stabilitatea pecare tronul i-ar fi permis-o nu-i este îngăduită în nici un chip.Cu Medeea fericirea nu poate fi posibilă şi-atunci bărbatulcaută în altă parte. Corintul este şansa lui pentru o nouă casăşi poate pentru un tron mai sigur. Însă visul îi este spulberat.În urma logodnicei moarte, în urma vlăstarelor răpite petărâmul lui Hades, rămâne un Iason distrus, căruia i s-aurefuzat liniştea şi statornicia. În filmul lui Lars von Trier, unadintre secvenţele finale este grăitoare în acest sens: dupăplecarea femeii sale, „eroul” este filmat de sus într-un cadrudreptunghiular care se direcţionează perpendicular pesuprafaţa unui lan şerpuitor în bătaia vântului. Personajul sezbate precum o gâză neputincioasă în limitele acestui cadrucare parcă îl apasă în acelaşi timp cu rafalele furtunii – ofurtună care mai degrabă e interioară rnită deforţele naturii dezlănţuite. Calul său dispare, sabia seîngreunează. Atât de mic e Iason în această secvenţă, atât dedezori ntat se mişcă în îngrădita porţiune de pământ, încâtsenzaţia este că a rămas prizonier propriilor temeri. În final,cade în agonie, în vreme ce ierburile culcate de furtună îimângâie obrazul.

,

finea personajul: „Médéen'aime qu'elle-même. Chez Euripide, la blessure estnarcissique. Jason n'est pas l'amour de sa vie, c'est l'erreur desa vie. Et s'il y a pu avoir un amour fou, il n'en a été commede tout amour fou : soi-même que l'on aime à traversl'autre”. [

nele (trad. n.)]

,

Pe drum,Absyrtus

argiloase

uifuses

e

, decât stâ

e

Medeea distruge şi se distruge. Este unul dintrepersonajele cele mai complexe din tragedia antică. AndreiŞerban, adesea întrebat de ce a ales

, răspunde simplu: „Pentru că este opiesă pe care nu o înţeleg de loc”. Într-adevăr ce-ar putea fide înţeles din faptul că o femeie deşi păcătuieşte capital esteridicată la cer de carul Soarelui şi, mai mult, zeificată dupămoartea ei? Oreste a păcătuit şi el prin matricid, fapta safiind într-un fel mai motivată decât cea a străinei din Corint.Oreste e bântuit de Erinii, dând astfel naştere unei a treiapiese din ciclul . Medeea nu are coşmarurişi nu e devorată de fiicele lui Uranus; cel puţin textele numenţionează nimic în acest sens. Dar colhidiana este o fiinţătragică, ea este scindată între pământ (om) şi cer (zeu).Slujeşte în templul Hekatei (zeiţa forţelor subpământene) şise foloseşte de puterile lui Helios (Soarele, Aurul, Focul).Firea ei deşirată între omenesc şi divin îi alimenteazănestatornicia. Este adevărat că Erinile nu-i devasteazămintea, dar străina Medeea se zdrobeşte cu fiecare omor alei, cu fiecare fiinţă pe care o părăseşte, lăsând din ea câte ofărâmă prin fiecare loc pe unde trece. Dacă personajele dinbasme îşi presărau calea cu boabe de grâu pentru a ştidrumul înapoi spre casă, fiica lui Aetes lasă după trecerea eisuferinţă, îndoială, frică – sentimente care-l stăpânesc peomul simplu. În varianta lui Şerban scena finală, probabiluna dintre cele mai problematice scene din vechiul text, într-atât a fost de reformulată la nivel scenic, se detaşează clar decuvântul lui Euripide. Semnificaţia însă rămâne sugestivă.Protagonista izbucneşte în hohote de râs, răsturnându-se cucapul în jos dintr-o spărtură a tavanului. Sub ea, Iason stădrept, privind fix spre public, strângând unul dintre copii lapiept. După puţin timp se desprinde şi el şi se îndreaptăcătre ieşirea din scenă râzând nazalizat. Este evidenţiată aicidiferenţa spaţiilor din care cele două personaje vin. StrăinaMedeea vine de sus, dintr-o lume răsturnată, absurdă, dintr-un univers în răspăr, care este şi al zeilor şi al oamenilor – defapt al nimănui. Iar bărbatul s-a pietrificat în universul luimic, fără scăpare. Ea şi El – două tărâmuri care nu se vorcontopi nicicând. După plecarea ei, Iason va rătăci ca unnebun până-şi va găsi sfârşitul în mod subit, după cum spunlegendele urd, zeii râd. Într-o amiază,pe când bărbatul adoarme sub ruinele corabiei Argo,ferindu-se de căldura solară la umbra ei, o bucată din navă sedesprinde strivindu-l. Iason este prinsă în capcanaspaţiului desacralizat. În realizarea lui Lassale, acest universdublu, împărţit între uman şi inuman este redat şi princonstrucţia scenografică: pe verticală, lumea obiectelor, amuritorilor este redată de zidurile impunătoare, întunecate,ale Palatului Papal; pe orizontală apa împresoară lumeaoamenilor ca o pojghiţă enormă în care imaginea seinversează şi tremură pe oglinda luminoasă. Primordialul şinepieritorul evidenţiază încă mai mult cosmul îngust în caretotul e perisabil.

Uneori regizorii optează pentru semne distinctive care săfacă din Medeea o străină. În spectacolul de dans al DianeiDobreva eroina poartă în câteva secvenţe un cap de berbec ceaminteşte de momentul când şi-a prădat casa şi a fugit de(pe) meleagurile copilăriei. Într-o mişcare dezlănţuită, femeiastrânge la piept aceste semne ale ei personale: capul deberbec şi o cămaşă albă, cămaşa ei de fecioară. Plecarea de-acasă, părăsirea copilăriei îşi revendică drepturile: oricât arvrea să le înece în uitare, oricât femeia din ea se înalţă şidomină, ele revin şi mai chinuitoare. Semnele care o distingpe Medeea dintre Ceilalţi, nepermiţând Celorlalţi să oasimileze, sunt şi Eriniile sale. În , Ciel Smithpoartă o extraordiară pălărie Kathakali pe creştet, singurulelement spectaculos din toată simplitatea montării luiŞerban, element care-i aparţine doar ei, femeii-montru,femeii-mamă. „Pălăria Kathakali e – ea singură – unspectacol întreg. Masa ei aurie e de trei ori mai mare decât uncap de om, e acoperită migălos, pe toate suprafeţele eicurbate cu o infinitate de podoabe mărunte – formedecupate, arabescuri, microreliefuri, mărgele colorate. Bizarapodoabă pentru cap, un fel de mitră, se aşază în mod firescpe capul Medeii triumfătoare”. Şi Pasolini pune accent pelucrurile personale ale eroinei. Când ea devine soţie, estedezbrăcată de un grup de fete din Corint, iar podoabele eigreoaie, haina sa somptuoasă bătută cu pietre scumpe suntînvelite într-o pânză albă şi puse la păstrate într-un cufăr.Asupra acestor obiecte s-a insistat destul de mult, cameraapropiindu-se adesea de ele. Medeea le mai foloseşte doarpentru a le dărui tinerei mirese, dar de nuntă care va coborînenorocirea peste palatul lui Creon. Pentru câteva clipestrăina se contopeşte cu autohtona, femeia matură cu tânărafragedă. Euripide scrie: „Îndată ce-a văzut podoabele, s-aîmbunat şi întru totul s-a unit cu vrerea soţului. Abia trecurădincolo de pragul casei Iason şi copiii săi, că ea se şi găti cuvălul învrâstat,

. Apoi se ridică din jeţ şi s-a plimbat, păşind uşor prin încăpere şi-i străluceau picioa

se priveşte cu mândrie în oglindă; eapoartă pentru un moment lucrurile rivalei, lucruri pe carepoate în taină şi le-ar fi dorit. Apoi prinţesa ia foc; în altăvariantă a mitului ea înnebuneşte şi se aruncă de peînălţimile palatului. Ei nu îi este permis a se încorona cu aur,tot ceea ce a avut până acum (bogăţii, supuşi, frumuseţe) nusunt decât pulberea unui vis. În viziunea lui Pasolini,imaginea din oglindă se deformează, sluţind fragilul chipparcă îndoliat în hainele grele dăruite de vrăjitoare .Dincolo de speculaţia lui Euripide potrivit căreia otrava i sescurge în sânge şi-i cuprinde trupul în flăcări, momentul încare Glauce se vede pe luciul oglinzii este şi cel în careprinţesa conştientizează că viaţa împreună cu Iason nu esteposibilă. Ea nu poate fi Medeea, Iason nu va fi niciodatăbărbatul ideal pe care-l visează. Focul care o cuprinde de fapt

MedeeaMedeea

Orestiei Eumenidele

pentru a începe

, ,

,

. Din universul lor abs

efemerida

releca neaua”. Glauce

„ ”

Trilogia antică

Trilogia antică

îşi puse peste plete coroana ta de aur şi-şipotrivi zulufii într-o oglindă clară

îi luminează mintea şi, evident, că această lumină aadevărului, a raţiunii, o înspăimântă şi o ucide. Nebunia luiGlauce este moartea copilului din ea, este trezirea din vis,este pătrunderea pe un pământ mişcător necunoscut şinedorit: cel al maturităţii şi al suferinţei. Mai departe,nebunia lui Creon este aceea a unui părinte deposedat de totceea ce iubeşte mai mult şi nebunia unui orgoliu înfrânt.Departe de a-l face pe rege un incestuos, von Tier marcheazăîn personaj latura unei paternităţi dezvoltate. Înfruntândceţurile din zona în care locuieşte Medeea, merge după easpre a-i anunţa exilul. În dialogul lor edeea îl opreşte perege pentru o secundă: „ Şi dacă plec Ce li se va întâmplacopiilor mei?” Iar Creon răspunde încercând să iasă dinmâlurile în care s-a adâncit „Tu îţi iubeşti copiii, aşa cum şieu îmi iubesc copilul”. Tăcerea se aşterne pentru o secundăşi-apoi vocea mamei se aude fără ca personajul să apară înobiectiv: „Nu e nici o durere mai mare decât dragostea”.Aşadar, Creon însuşi s-a vrăjit, iubindu-şi fiinca nespus şineputând să treacă peste inexistenţa ei. Încă o dată, se poatesesiza cu uşurinţă cum este foarte actuală şi foarteumană.

Medeea s-a lovit mereu de Celălalt – uneori zidul s-aspart, alteori a rămas de neclintit. Dacă Celălalt a fost un om,el a putut fi răpus, dacă a fost un popor, a putut fiînspăimântat, însă când Celălalt este chiar fiinţa ei, varămâne de nepătruns. Jocul dintre Eu şi Tu este fascinant înpiesa lui Euripide. Femeia se opune bărbatului, femeia seopune altei femei, iar străina se opune autohtonilor, dardincolo de aceste simple paralele se opun moduri diferite degândire. Interminabilele analize în jurul dialogului dintre soţşi soţie, s-ar putea restrânge (nu reducţionist) la observaţiapotrivit căreia confruntarea se poartă în realitate între douăminţi diferite, care nu-şi vor găsi niciodată punctele decontact sau complementaritate. Apriga Medeea cunoaştemultele slăbiciuni ale soţului şi-l loveşte din plin acolo undee mai sensibil. La fel procedează şi în cazul celorlalte victime.Gândirea puternică se opune gândirii slabe. Hotărârea,viciului. Rezistenţa, labilităţii. Caracterul eroinei se clădeştetot în contextul neapartenenţei ei la locurile în care ajunge.Sub mâna grea, sub chipul sec, se tăinuieşte un fel de copilGlauce, pofticios şi răsfăţat, dar care sub scutul exteriorreuşeşte să nu-şi pună capăt zilelor. Străina se aclimatizeazăcu ea însăşi, dar în mod ciudat între cele două feţe ale ei vaexista mereu un hiatus.

În drumul lor prin Colhida către corabie, călăreţiiargonauţi traversează un relief cu dune chircite în carevântul a sculptat găuri şi tăieturi piezişe (ecranizarea luiPasolini). Fugarii întind pe relief umbre deformate care sefrâng printre iregularităţile dunelor, un fel de pseudo-prelungiri ale omului. Trupurile lor se micşoreazăsupunându-se imperiului natural înconjurător şi timpului.Timpul: acela care sapă riduri în piele, înmoaie oasele,apleacă umerii, oamenii ajungând să semene cu nişte movile

erodate. Iason parcurge drumul de la palatul lui Creon(refugiul lui unde poate să viseze la bogăţia lumii) cătrevechea sa locuinţă, devenită brusc o lume prea mică pentruca visele să fie posibile (ne referim la ecranizarea lui Lars vonTrier). Urmele lui se ş erg prin nisipul suflat de briza mării.Ca şi cum nimeni nu a trecut pe acolo. Au existat vreodatăaceşti călători fără urme: aceste Meidei, aceşti Argonauţi,aceşti Ulişi rătăciţi prin vieţile lor?

Pe lângă mitul lui Oedip, Medeea este şi ea unul dintrecele mai prolifice personaje în literatura şi în teatrul modern.Personajul tragic al lui Seneca, nuanţele pe care le capătă înclasicismul francez prin Corneille, Longepierre, apoi înromantism cu Ernest Legouvré, Hippolyte Lucas şi germanu

prinreformularea lui Catulle Mondés, portretul călătoarei sedisipează în reverberaţii persistente. Ilustrând tendinţelestilistice ale epocilor pe care le traversează, mitul Medeeiajunge un studiu de caz al psihanalizei freudiene (la HansHenny Jahnn) sau îşi transformă personajele în victime alenon-sensului modernităţii (la Robinson Jeffers şi JeanAnouilh). Cineastul vede săpată înfemeia prezentului o fărâmă din bătrânul suflet al

,2007), iar iugoslavul Danis Tanovic urmăreşte reflexiilemitului în destinul a patru femei (mama şi cele trei fiice alesale) îndrăgostite, fragile şi închise: „Gelozia Medeei esteimensă, aşa că pentru a-l pedepsi pe soţ a comis cel maicutremurător sacrificiu: şi-a omorât copiii. Tragedia are casubiect interogaţia asupra naturii umane, poziţia omului înunivers şi relaţia lui cu divinitatea. Ea are ca motor acteleomului şi cele ale zeului. De aceea, azi nu mai există tragedii.Societatea noastră şi-a pierdut credinţa. Trăim într-o lumecare l-a uitat pe Dumnezeu. Cel mult putem să trăim o mareDramă” ( , 2005). Pe scena românească,Olga Delia Mateeascu resuscitează în Medeea substanţameseriei de actriţă. O femeie părăsită de soţ, de prieteni, deea însăşi, trădată de Teatrul în care a lucrat ani buni, o femeiecare nu se mai regăseşte în nimic, precum o străină ajunsă lao destinaţie de nerecunoscut – aceasta este noua imagine„teatrală” a unui mit coborât în lumea secolului XXI.

Când Nietzsche susţinea în că Euripidenu a făcut decât să marcheze declinul tragediei antice,desacralizând personajele şi punând sub semnul întrebăriiacţiunea divină, filosoful german nu se învinovăţeşte decâtprin tăria termenilor, în rest ideea se susţine întru totul. Şi azivom putea să alegem dacă ne place sau nu cum a alunecatarta din amfiteatru pe scenă, cum vârsta zeilor s-a trecut,cum oamenii de pe rampă seamănă din ce în ce mai mult cucei din sală, din semi-întuneric. Şi dacă n-ar fi fost Euripidesă se îndoiască de Zeus, atunci se va fi găsit un Nietzsche alantichităţii care să-l alunge pe Zarathustra din munţi. Teatrul– şi el un mare Călător în sine.

M[ ]

zidul

de

de lut

t

lFranz Grillparzer, sau în estetica

Tonino De Bernardi

personajului lui Euripide ( /

/

Medeea

fin-du-siècle

Médée Miracle Miracolul Medeea

The Hell Infernul

Naşterea tragediei

Ioana PETCU

privitor ca la teatruMedeea sau complexulstrăinului (II)(text şi mizanscenă)

Septembrie 1020

6 CRONICA

predispoziţia în faţa succesului cum, din România,numai Teatrul Naţional din Craiova a mai făcut-o subconducerea altui „frumos nebun” numit EmilBoroghină. Fără Luluşa nimic din toate acestea n

A venit însă ceea ce s-a numit „revoluţie”. Şi aînceput o altfel de , urâta nebunie!Ingratitudinea, nedreptatea şi toată suita de mizeriipe care evenimentele tulburi le scot la suprafaţă dinascunzişurile fiinţei umane au izbucnit şi în trupaTeatrului „Luceafărul”. Directoarea, cea care ctitorisetotul, cea care înnoise totul, cea care investise înoameni şi în instituţie ca nimeni altcineva a fostalungată din teatru; pentru că era prea severă (şi era!),pentru că era prea nervoasă (şi era!), pentru că cereamultă muncă (şi cerea!), pentru că pretindea sacrificii(şi pretindea!). S-au găsit repede înlocuitorioportunişti. S-au găsit imediat denigratori perfizi, toţiuitând ce îi datorează. Teatrul a decăzut, câţi ani elnemaiînsemnând nimic în viaţa artistică a Iaşului. Afost nevoie de multe strădanii pentru redresare.

Fără a-şi clama suferinţa, fără a se descuraja, fără arenunţa la dragostea şi pasiunea ei pentru teatru, şi-aîndreptat eforturile în altă direcţie, tot teatrală însă. Selovise prea mult, în activitatea ei, de lipsa, la Iaşi, aşcolii de teatru. Institutul de teatru, şcoală de maretradiţie şi cu rezultate excepţionale, se desfiinţase, în1952, printr-o măsură abuzivă a regimului. Iaşulsuferea din acest punct de vedere, obţinând cu greuabsolvenţi buni de la celelalte şcoli de teatru din ţară.Ei bine, Luluşa şi-a zis că nu se mai poate aşa şi,împreună cu doi actori de la Teatrul Naţional, SergiuTudose şi Emil Coşeru, s-au dus la minister şi aureuşit să-l convingă e ministrul Mihai Şora să aprobereînfiinţarea şcolii de teatru la Iaşi. Şi, în toamna lui1990, şcoala şi-a deschis porţile pentru viitorii actori.Ba chiar cu o secţie care nu mai existase până atunci –de păpuşari-marionetişti. Şi-a desăvârşit studiile deregie, şi-a dat doctoratul, a devenit profesoară şiconducătoare de doctorat, a format şaptesprezecepromoţii de absolvenţi actori-păpuşari-marionetişticare au completat trupele teatrelor din toată ţara, şi-acontinuat activitatea regizorală atât în şcoală, cât şi laTeatrul „Luceafărul”. A fost invitată, împreună custudenţii ei şi cu spectacolele lor, la importantefestivaluri internaţionale – la Charl res(Franţa), la Mistelbach (Austria), la Praga (Cehia), laSchibenik (Croaţia), la Murmansk (Rusia), la Veneţia(Italia), la Zwikau (Germania), la Chişinău ş.a.

A contribuit substanţial la dezvoltarea teorieiteatrale în domeniul păpuşăresc c

a îmbolnăvit grav. Operaţii pesteoperaţii. Medici. Medicamente. Drumuri la Cluj.Speranţe. Suferinţe. Venea la şcoală în cârje. Nu voiasă cedeze. Muncea. A făcut un ultim spectacol la„Luceafărul”, (2008), în care îşisintetiza, de fapt, preocupările de-o viaţă şi credinţaei în teatru.

Într-un ultim interviu (acordat unuia dintre actoriiformaţi de ea, Toma Hogea), spunea: „Suntîndatorată Cerului că încă mă bucur de viaţă, că potsă continui câteva cursuri de masterat în domeniulregiei teatrului de animaţie, că pot veni la Teatru săvăd cum progresează foştii mei studenţi şi suntfericită pentru t

orel Vârlan, altactor format de ea: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu căam întâlnit oameni ca doamna Natalia Dănăilă!”.

u s-ar fi petrecut.

Această inedită dimensiune a noului teatru dus laideea unui sediu propriu. Sediu nou într-o vreme(anii '80) când orice construcţie în domeniu eraimposibilă pur şi simplu; erau indicaţii ferme în acestsens. Şi totuşi! Dar numai Luluşa putea crede că sepoate. Şi a crezut cu atâta tenacitate, şi a bătut atât deferm la toate uşile, şi a avansat argumente pesteargumente, încât a obţinut ceea ce visa: un teatru nou,un sediu modern cum rar se întâlneşte. Munca ei acăpătat încă o dimensiune – a devenit şefă de şantier,dură, temută dar şi respectată de toţi. A stat lângăarhitecţii proiectanţi, le-a spus ce vrea şi cum vrea; astat lângă inginerii constructori şi lângă muncitori, i-aîndemnat, ia stimulat cu entuziasmul ei. Şi minuneas-a înfăptuit: Iaşul a primit un dar nepreţuit, un sediumodern, cu dotări excepţionale, care oferă condiţii derealizare a unor spectacole complexe. Misiunea pecare Luluşa şi-o asumase de bună voie – aceea de azidi nu numai în spirit, ci şi în pragmatica teatrului –fusese îndeplinită. Am văzut-o fericită.

eville-Aséziè

u lucrarea

(Ed. Junimea, 2003).În ultimii ani s-

oate acestea”.Sa-stins la 24 august 2010.În încheiere, citez vorbele lui Vi

nebunie

Magialumii de spectacol – măşti, păpuşi, actori, marionete

Căsuţa din valiză

M-au impresionatîntotdeauna ziditorii. Şimi-au impus respect şiiubire. Se spune că unom care a zidit o casă, asăpat o fântână, a săditun pom şi a dat viaţăunui copil se poatesocoti împlinit; nu atrăit degeaba pe faţapământului. M-amgândit la toate acesteamergând în urmacarului mortuar alNataliei Dănăilă(Luluşa) spre cimitirul„Sfântu Vasile” din Iaşi.Şi când mormântul ei s-

a închis, mi-am zis: Toatăviaţa ei a fost închinată teatrului. Teatrului în generalşi teatrului pentru copii şi tineret în special. N-a fostzi în care să nu fiu pus o cărămidă la această zidire şinu cred că există – cel puţin în Iaşi – cineva care săaibă merite mai mari. Atâta entuziasm şi voinţă, atâtacapacitate de a aduna în jurul ei talente, atâtainiţiativă şi putere organizatorică şi formativă, rareorise întâlnesc la un singur om. Luluşa le-a avut pe toateşi pe toate le-a pus în slujba teatrului.

A început ca secretar literar al Teatrului

Au atras co

După câţiva ani, sediul, mic şi amărât, le-a fostluat. Dezamăgire? Nicidecum! S-au mutat cu totcalabalâcul la Casa Tineretului şi Studenţilor. Salămare, scenă la fel, deşi fără dotări corespunzătoare.Trebuia regândit totul funcţie de aceste condiţii. Şitotul a fost regândit şi redimensionat. Aici s-apetrecut, în fapt, transformarea micului teatru depăpuşi într-o nouă instituţie teatrală: Teatrul pentrucopii şi tineret, cu două secţii: păpuşi-marionete şiteatru cu actori. Au început să gândească şi săpractice un teatru mai deschis, mai flexibil, în care seîmbinau animaţia, dansul, poezia, muzica, masca,pantomima, cu jocul actorilor de dramă, comedie şivodevil. Se schimba stilul, se năştea un stil nou,teatrul trecea într-o altă vârstă artistică. Inima şicreierul acestor înnoiri: Luluşa Dănăilă şi TitiBrehnescu.

În teatru se vorbea frecvent despre, despre

Luluşa a fost o ziditoare!

HappeningBread an Puppets Open Theatre LivingTheatre

de păpuşi.L-a avut, aici, îndrumător şi model pe Nicolae Foca,directorul şi regizorul acelui teatru, căruia toată viaţai-a purtat recunoştinţă şi respect, chiar şi după ce aajuns ea însăşi directoare şi regizoare la acelaşi teatru.Între timp a fost redactor al emisiunilor de teatru laRadio Iaşi.

Teatrul de păpuşi din Iaşi avea un sediu mic şiamărât în curtea Bisericii Catolice de pe strada Ştefancel Mare. Se petreceau aici mici minuni teatrale pecare ea, împreună cu Titi Brehnescu (viitorul ei soţ), leînfăptuiau cu o „frumoasă nebunie”, spre mareabucurie şi fascinaţie a copiilor Iaşului. Resimţeau acutlipsa textelor pentru cei mici? Nu s-au speriat, n-austat cu mâinile în sân, au adaptat şi au dramatizat eiînşişi poveşti celebre şi opere literare din programaşcolară şi le-au pus în lumina reflectoarelor cu un harales. I-au provocat irezistibil pe scriitori să „comită”piese, să dramatizeze, să adapteze pentru mica scenă,încât şi-au constituit, în scurt timp, un repertoriuvaloros. laboratori de valoare dintreartiştii Iaşului: regizori (Cătălina Buzoianu şi AncaOvanez), compozitori (Vasile Spătărelu, George Rodi-Foca, Anton Zeman, Sabin Păutza, Cristian Misievici,Viorel Munteanu), pictori (Dimitrie Gavrilean,Francisk Bartok, Ion Gânju), apoi actori de la teatrulNaţional, balerini de la Opera Română ş.a.; Teatrul depăpuşi a devenit un teatru al tuturor vârstelor.

şişi

. Numele lui Julian Beck şi Judith Malina, alelui Joseph Chaikin şi Peter Schumann deveneau totmai familiare, iar experienţele lor îi animau pemembrii trupei. Spectacolele teatrului au început săiasă în stradă, în parcuri, în spaţii neconvenţionale.De aici până la lungile turnee (cu spectacolele învaliză!) pe toate meridianele lumii na fost decât unpas. Din Franţa şi Italia până în India şi din Austria,Polonia şi Germania până în America teatrul condusde Natalia Dănăilă s-a mişcat cu o dezinvoltură şi o

Ştefan OPREA

Luluşa Dănăilă –o ziditoare

Septembrie 1020

privitor ca la teatru„Părerişti” şi „pleznirişti”

Şerban CIONOFF

arte care lul

?-

Flori

tmai a fost decât un pas. Bineî

e!Mai ales pentru acea parte a sa care

-a vorbit

Pornind de aici, cartea face o

a actului de la obsesia

. Mai aproape de noi, marelep „

lui Flori, prin reducere la absurd: „Ideea de vot

uni ”

a celor care,sub n

, ,

desprecare unul dintre ctitorii vizionari ai Românieimoderne scria, la 8 decembrie 1896: „ Procla

) „Ea a a

acest pleznirist avant la lettre se refugia laBerlin, de unde, cu gândul, ne mai va trimite

: „al matale, Caragiale”.

savuro

. Într-o lume, atât demodern de

plomatic)

Nu ştiu, măcar până la ceasul când tastez (parcăaşa se zice, nu?) aceste rânduri, dacă domnul FlorinBiciuşcă şi-a omologat termenul - „plesnirism”- pecare l-a aruncat pe piaţă într-o carte pe cât de micăpe atât de inteligentă. C poartă tit scurt şicuprinzător: ”Plesnirismul.”

Ce este „plesnirism”-ul şi la ce (nu) foloseşte elaflăm la pagina a 9-a: ”Lunga defilare a seturilor decriterii după care s-ar cere să judecăm arta pare să fiplictisit îngrozitor. Drept care, tot mai mulţi s-arrepede peste nevoia de criterii şi trec direct laemiterea unor sentinţe scurte: bun/ rău, interesant/plictisitor, tare/aiureală…” „Aşa a apărut - zice

n Biciuşcă - tagma „Păreriştilor”, a inşilor carespun orice despre orice, fără a se sinchisi deargumente, de logică şi, de ce nu?, de bunul simţelementar. Iar de la „păreriş i” şi până la”pleznirişti” nu nţeles,un pas mic pentru om, dar uriaş pentru omenir

se proclamă”corect-politică” şi, neapărat, populist democraticăsub deviza: „ şi nea Ion că şi el e om!”

Mai scrie Florin Biciuşcă:

„disecţie pe viu” şine dă o lecţie de anatomie şi fiziologie apleznirismului. Cu trimitere directă la „ valoarea depiaţă“ cultură şi maniacală a„ratting“-ului. Din aproape în aproape, tot la „manelizarea“ societăţii româneşti ajungem!

Personajul principal şi ubicuu este, se înţelege!,„ignoranţa cu ifose“! Pe vremuri, G. Călinescu făceao subtilă distincţie între „impresia profanului” şi„impresia priceputului”

ictor şi înţeleptul amar-ironic C. Piliuţă decreta: Săte ferească Dumnezeu de incompetentul cuiniţiativă!” A venit rândul n Biciuşcă săavertizeze

versal a cotropit teritorii străine politicii. Şi, maideparte: ”Nici un medic nu va apela la plebiscitpentru a pune un diagnostic!”

Opresc aici citatele din această admirabilă „carte-capcană”- vreau să spun o carte din seri

aparenţe îmbietoare, îţi pun în faţă o ogli dănecruţătoare - şi îmi dau şi eu cu părerea. Deci (fărăun „deci” în capul frazei, orice pleznirist pur sângese sufocă!), pleznirismul nostru carpato-pontico-dâmboviţean îşi are trainice rădăcini istorice

marearedeşteptării şi emancipării noastre politice a fostsemnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoaretiranii- tirania vorbei”(… vut, ca toţi tiraniiclasici, gardă şi gărzi, curtizani, linguşitori, bufoni şimulţime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se-nchine! era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni,biciuit, stigmatizat şi executat în aplauzele mulţimiinenorocite de închinători.”

Nu aş mai adăuga decât amănuntul că, spre ascăpa de această „tiranie a vorbei” şi a curtezanilorei, ză

şi azimisive iscălite

Cât priveşte împrejurarea că despre această pe câtde înţeleaptă pe atât de asă carte - apărutăîncă în 2008! - nu s-a înghesuit multă lume să scrie,nu ne miră câtuşi de puţin

ă şi originală (ca să exprim mai…di , ca a noastră, „plezniriştii” şi-au câştigatdreptul ca, despre ei, să nu îşi dea nimeni cu părerea.

„Plezniriştii” sunt gataoricând să inventeze sisteme de criterii, remarcabile fie şidoar prin inconsecvenţa lor. Uneori, când un “pleznirist“nu cunoaşte subiectul şi nu poate să-şi recunoasănepriceperea, emisia sa este însoţită de o abia vizibilăgrimasă misterioasă şi trânteşte un ditiramb halucinant…la „plesneală“ - cum spun cei fără o instrucţie academicăsolidă, dar cu bun simţ şi spirit de observaţie…

jurnal cu scriitori

CRONICA 7

opinii, controverse

Reapărută la 13 ani de laprima ediţie

”, ed. Alfa, Iaşi)dar nu atât de mult pentru anu-i da atenţia cuvenită, nouaediţie reproduce întru totultextul primei ei apariţii(1995) implicit greşelile einecorectate, greşelimultiplicate pe parcursuladaosurilor ei introduse înmod firesc având în vederetrecerile în nefiinţă în ultimii15 ani ale menţionaţilor

alfabetic mai mult sau mai puţin iluştri, precum şi acompletărilor mai mult sau mai puţin justificate, deseoriinadecvate dar necesare pentru a crea măcar într-unul dinvechile capitole ( ) impresia decarte scrisă din nou; în realitate nici acest capitol în care s-aexercitat „personalitatea” Olgăi Rusu prin completări şiadaosuri, submediocru redactat, nu justifică menţionareaei pe copertă, ca singură autoare (nici măcar coordonatoarede volum). Având în vedere că însuşi acest capitol a fostscris şi de alte 2-3 persoane (în realitate mai multe,autoarea însăşi le mulţumeşte în ) – nume caresemnează în prima ediţie dar sunt eliminate în noua ediţiede ambiţiile autonomiste ale „autoarei” , subsumareaîntregii cărţi unui singur nume nu posibilă. Chiar dacăs-ar admite forţând nota, proprietatea absolută a„autoarei” asupra acestui capitol, celelalte capitole(

în treacăt fiespus destul de consistente, depăşi

au apărut continuare, cuconsimţământul autorilor, semnate în consecinţă deaceştia, încadr nu unuiaacaparat de o singură persoană. Inutil să mai adaug căsimpla notă editorială informativă (2-3 p.) şi

, semnate de autoare, nu pot ficonsiderate capitole… Gestul Olgăi Rusu capătă astfelproporţiile unui penal abuz editorial. Mă întreb cum i-ascăpat editorului de la „Alfa” eroarea, mai precis frauda dedomeniul evidenţei…

Ediţia, de la bun început debutează cu un fals. Înprefaţă autoarea atribuie iniţiativa apariţiei

acestei cărţi Societăţii culturale „Junimea '90” şi MuzeuluiLiteraturii Române. În realitate, ideea apariţiei uneimonografii a „ ” vizând nu numaireevaluarea personalităţilor ieşene aici dar şistoparea distrugerii unor monumente funerare – opere deartă – străjuind mormintele, considerate abandonate şi înconsecinţă revândute, a apărut şi a fost monitorizată

cursul transpunerii ei în practică în cadrul şedinţelorPrimăriei ieşene. Primăria ieşeană, spre cinstea ei, nu s-alimitat doar la finanţarea lucrării, ci în cadrul şedinţelor –numeroase – din anii 1992–1993, a propus şi chiar a schiţatplanul viitoarei alături de alte proiectepreluate apoi de societatea ACREMIS zămislită înintervalul dezbaterilor aprinse de atunci. Mărturie stauprocesele păstrate în arhiva acesteisocietăţi, cele mai multe semnate, între alţii, şi de pr

, nejustificat, dreptul lacapul de serie al iniţiativei, dar mi-aduc aminte (şi eu darşi alţii) cum în momentul în care în 1993–1994 coautoriiediţiei s-au pus serios pe treabă, am predat membrilorACREMIS harta şi inventarul (mult mai sumar fireşte faţăde cel al ediţiei de faţă) monumentelor de artă funerarădin cimitirul „Eternitatea” – realizate de mine în aprilie1965, cu aproape trei decenii în urmă, cu ajutorulstudenţilor Facultăţii de arte plastice din Iaşi şiîndrumarea remarcabilului profesor George Văideanu; dinpăcate lista prezentată a fostpusă atunci la sertar iar subsemnatului i s-a atras atenţiacă monumentele de artă pentru care solicitam protecţia auaparţinut numelor (ilustre altădată, damnate în acelmoment) ale aristocraţiei şi burgheziei ieşene – nume totalincompatibile cu spiritul vremurilor noi etc. etc.

Bucurându-se de succes prin însuşi ineditul ei, ediţiadin 1995 şi-a încurajat autorii astfel că într-o şedinţă asocietăţii ACREMIS (noiembrie 1997) s-a pus problemareluării ei concomitent cu eliminarea neajunsurilormanifestate în prima ediţie; între altele s-a propus, firesc şi

ei („

,

,

–este

,

de Constantin Ostap,de Constantin Bucos,

de Gh. Macarie) –nd ca valoare

–, în

ându-se unui volum

- ,

înhumate

pepar

,

monografii,

-verbale de atunci,of.

Olga Rusu.Departe de mine de a-mi atribui

al

sub

în acel an la Sfatul Popular,

,,

CimitirulEternitatea

Argument

Istoricul cimitirului EternitateaMormintele militarilor Artamonumentelor funerare

colectiv,

ArgumentIndicele de nume

Argumentul

Cimitirului Eternitarea

Dicţionarul personalităţilor

Dicţionarul…

necesar, extinderea perimetrului cercetării la celelaltecimitire; s-ar fi asociat astfel şi personalităţile înhumate încimitirul evreiesc din Păcurari, cele din parcela armeanădin apropierea „Eternităţii”, din cimitirul mănăstirii

şi şi altele – parohiale (Galata etc.,limitrofe oraşului). Primăria şi-a dat încurajatoareasentimentul apoi... oamenii s-au schimbat cu trecereaanilor şi lucrurile s-au tărăgănat. Deşi avertizată asupraactualizării ideii proiectului cărţii tuturor cimitirelorieşene, Olga Rusu a găsit soluţia „salvatoare” editândvolumul colectiv

În acest context, întrebarea firească ce se pune,solicitând în consecinţă răspunsul corect, este cea asupracontribuţiei originale îndatorată „autoarei”, contribuţie celmult raportată la un singur capitol (

)integrat între celelalte semnate de ceilalţi autori. Departede a-l fi scris integral, capitolul în discuţie nu-i aparţinedecât parţial. El preia vechiul capitol scris şi semnat, înediţia anterioară (1995) şi de alţi autori, menţionaţi atunci,eliminaţi în noua apariţie editorială. La vechiul text dinediţia din 1995 se adaugă evident şi alte nume de persoaneduse, firesc, în ordinea înmormântării, la cele veşnice în ceiaproape 15 ani câţi s-au scurs şi pentru a-şi justifica falsaipostază de autoare integrală se adaugă sumarelorbiografii ale celor decedaţi date în plus luate de-a gata dinvechea inainte de război, dincea a lui Lucian Predescu din 1940 şi volumele consacratepersonalităţilor ieşene din ultimele trei-patru decenii alelui I. Maftei. Noroc că autorul din 1940 alapărută la ed. „Cugetarea” – Georgescu Delafras – nu maitrăieşte, altfel „autoarea” ar trebui să suporte rigorileprevăzute în contrapagina lucrării citate: „

ole ale lucrării, careindică sursele tipărite sau manuscrise ale arhivelor etc.; dar„autoarea” cărţii ste în capitolul în discuţie mai presus deaceste considerente…

Confundând configuraţia cărţii structural conceputăfiresc iniţial hid de orientare într-uncimitir, e adevărat de renume, cu enciclopedia, m natăcriptic de ambiţia de a-şi justifica asumarea ipostazei de„autor total”, mimând în consecinţă erudiţia şi…originalitatea, O. Rusu adaugă la autorii preluaţi din ediţiaanterioară, schiţaţi mai sumar şi aş adăuga mai cinstit,numeroase date „noi” – preluând de-a gata

între care cele amintite mai înainte. Se facierarhizări valorice şi aprecieri asupra unor personalităţi alcăror profil profesional ar solicita cercetarea unorspecialişti din numeroase domenii angrenaţi în muncacolectivă a unui dicţionar enciclopedic… Rezultatul s-afinalizat în numeroase erori şi confuzii – de la celedocumentare la cele de domeniul selecţiei valorice. Nu maivorbim de calitatea redactării, frecvent sub nivelul necesarîn asemenea situaţii.

Mai oneşti s-au dovedit soţii Olga şi Liviu Rusu, de-alungul activităţii lor de muzeografi, în selecţia şiasamblarea fotografiilor în diferite albume consacrateIaşului (chiar dacă acestea nu ar putea fi considerate drept

, Ed. Vasiliana, Iaşi, 2004, în careau dat o bună lucrare documentară – util

instrument de lucru la îndemâna eventualilor cercetători.Depăşită de arealul întins al

personalităţilor – tot atâtea ipostaze specializate – carteaoferă frecvent imaginea unui contrast între ambiţii şirealizare. Dincolo de erorile de documentare, numeroase, acăror enumerare de la capitol la capitol ar depăşi spaţiulafectat materialului de faţă, ierarhizarea valorică existentăşi ea în planurile autoarei este deficitară. Dacă până spre1940 aceasta este, în linii mari, corectă, timpul omologândla modul obiectiv valorile de non-valori, pentru deceniile5-10 ale secolului (recent) trecut este discutabilă, valorileneavând răgazul, de timp, să se cearnă.

În acelaşi context subiectivitatea îşi spune şi ea lamodul penibil cuvântul. Dacă comparăm dimensionalspaţiul acordat în carte muzeografului Liviu Rusu, cu celrezervat marelui filolog Al. Philippide, constatăm că laprimul acesta este aproape de două ori mai mare, cit ndlista isprăvilor editoriale ale celui dintâi, deliberat şiartificial lărgită broşurile,poate şi pliantele trec drept „volume-cărţi”, am putea trageconcluzia superiorităţii „operelor” acestuia faţă de ilustrulsavant-filolog, pus într-o ridicolă concurenţă numerică detitluri (şi doar Olga Rusu este absolventă a Facultăţii defilologie…) Situaţia se repetă în cazul marelui profesorTheofil Simenschy, căruia îi tografiază greşit numele (nue singurul caz) dar şi multor altora. De altfel, o justă

Sf.Atanasie Sf. Vasile

Buna Vestire

pe numele ei

Enciclopediei

supunându-se laobiect

din vii sau cimitirele ,

, din motive de orgoliupersonal.

,

de d

”Este ceea ce fac autorii celorlalte capit

e

,, , ca o monografie-g

i

din numeroasesurse, necitate,

,

) sau în volumul

, mult diversificat,,

â

, în care albumele lui cu poze,

.ora

Sf. Petru şi

Pavel

Dicţionarul

personalităţilor înhumate în cimitirul „Eternitatea”

Enciclopedie română

Oricereproducere trebuie să poarte indicarea completă aizvorului. Contravenienţii vor suporta rigorile legii.

cărţi Iaşi – chipuri în bronz, marmură şi

piatră

ierarhizare valorică ar fi solicitat participarea sauconsult mai multor persoane de specialitate, acţiunepe care autoarea n-a avut timpul şi nici intenţia s-o facă.

Subiectivitatea „autoarei” devine penibilă în cazulcapitolului consacrat de ea lui Eugen Andone, „liberprofesionist” într-o viaţă întreagă, căruia i se insinueazăconfiguraţia unui geniu neînţeles de pe urma căruia ar firămas lăzi de manuscrise proprii etc. Personajul,consumator de literatură dar necreator de aşa ceva, s-acomplăcut într-o boemă confortabilă sprijinită financiar deantecesori grijulii faţă de unica lor odraslă; fără a fi prestatvreodată o lună în câmpul muncii, scria şi-i apărea, o datăla patru-cinci ani, câte un neînsemnat articolaş, fapt ce nu-ijustifica poza de literat pe care el însuşi, deliberat, şi-oacredita.

r fi fost singurul „caz”. Oraşul în care astrălucit cândva geniul lui Eminescu

spiritul critic maiorescian sau cel al luiG. Ibrăileanu s-au adăpostit, în ultima jumătate de veac asecolului (recent) trecut şi destui impostori, de momentsau de durată, oploşiţi mai cu seamă în sectorul „umanist”al culturii şi, straniu la prima vedere, şi-au găsit, nu o dată,şi admiratori… De ce să ne mirăm de priorităţile şijudecăţile de valoare ale Olgăi Rusu, când prin aceeaşivanitoasă grijă a soţiei, imediat după deces, bustulmonumental, în bronz, al lui Liviu Rusu a tronat ani în şirprintre celelalte busturi-glorii ale literaturii române expuseîn unul din holurile muzeului.

Să ne gândim că acestea se petreceau în clădireaMuzeului literaturii române din Iaşi, în care fostulproprietar – junimistul Vasile Pogor – cu mai bine de unsecol în urmă, dimpreună cu celebrul său companion TituMaiorescu, mentorul „Junimii”, ilustraseră cu strălucirespiritul critic în cult românească larememorarea eminesciană a figurii lui Vodă Ţepeş, ca şiecoul celor două strălucite umbre ale „Junimii” deodinioară, ne-ar fi determinat o revoltată invocaţie similarădacă printre colocatarii profesionali de astăzi ai edificiului-muzeu s-ar fi găsit cineva să-i audă…

Să ne mai mirăm că în volumul,

închinat evident „eternizatului” în bronz amintit mai sus,volum în care recunoaştem tenacitatea făţişă sau de subsola Olgăi Rusu de a se integra şi a-l integra pe omagiat unoraltitudini şi ipostaze intelectuale cărora amândoi nu leaparţin, găsim o listă de propuneri (viitoare nume destrăzi) între care, alături de nume de autenticireprezentanţi ai spiritualităţii noastre – unii din eiadevărate glorii naţionale (Sergiu Celibidache, AdrianMarin, Iosif Sava, Mihai Ursachi, Mihai Drăgan, Ioan PetruCulianu) –, găsim şi numele lui Constantin Liviu Rusu !?Ioan Petru Culianu şi Constantin Liviu Rusu… Oricecomentariu este de priso

Pe aceeaşi linie a spectacolului grandomanieiorganizate găsim în aceeaşi , o altă„propunere” în care nici mai mult nici mai puţin OlgRusu reclamă un bust în bronz al aceluiaşi Liviu Rusu înfaţa casei memoriale C. Negruzzi din Trifeşti. De astă datăautoarea substituie cunoscutei personalităţi căreia i s-aconsacrat muzeul, pe organizatorul acestuia.

Ce ar putea pretinde atunci Ion Arhip, fostul director alComplexului muzeistic Palatul Culturii, ctitor cu preţul anumeroase şi incalculabile eforturi personale a mare partedin muzeele ieşene, remarcabil în statornicirea unuiemulativ climat intelectual care a făcut din acesteaadevărate focare de cultură?

Câţi din ieşeni ştiu că în tensionatele decenii 8-9, cândîn Bucureşti se demolau Văcăreştii dar şi numeroase altebiserici, când se desfiinţau muzee de talia muzeuluiZambaccian, la Iaşi, datorită acestui om, nu s-a desfiinţatniciunul…

Parte din ieşeni o ştiu, convinşi de rolul pe care l-aavut, înainte chiar de a-i fi apărut în librării confesiunilereferitoare la

Îl vedem şi astăzi, ca şi altădată trecând printre oameni,modest şi anonim, se pare nerăsplătit cum s-ar fi cuvenit,manifestând aceeaşi smerenie pe care a avut-o în sprijinulactelor de cultură…

Dar, lăsând la o parte digresiunile făcute – vizând uncaracter ca şi situaţia pe care, în consecinţă a creat-o OlgaRusu –, invităm în final cititorii să lectureze volumul

şi să-l compare cu cel al ediţieianterioare, din 1995; se va constata că asupra capitoleloreditate şi semnate de alţi autori, „autoarea” practic nu aintervenit cu nimic; un singur capitol (

ulţi),a cunoscut unele adaosuri la biografia decedaţilor; chiardacă de la bun început l-ar fi conceput singură, retipărireaîn continuare a celorlalte capitole semnate de ceilalţicolaboratori la această operă colectivă nu ar fi justificatsubsumarea întregului volum sub semnătura unui singurnume.

Astfel stând lucrurile, dacă în 1995 soţii Olga şi LiviuRusu încasau drepturile de autor (ei singuri sau în partajcu altă persoană introdusă pe coperta interioară dar care,în această carte nu a scris niciun rând), în timp ce coautoriireali nu primeau nimic, de astă dată Olga Rusu îşi poateridica liniştită şi de una singură dreptul de autor – estedoar singura autoare…

area

De altfel nu a, unde s-a impus

temeinic, cândva,,

,

,

ura ; gândul

(2006), volum calchiind la modul grotesc un

s…

,a

?

.

), semnat în 1995 de Constantin Ostap,Adrian Pricop, Olga Rusu (în realitate lucrat de mai m

Toamna vaporuluiIn honorem

Cimitirul Eternitatea

Toamnă a vaporului

Odiseea muzeelor ieşene

Dicţionarulpersonalităţilor

Gheorghe MACARIE

Septembrie 1020

O discutabilă apariţieeditorială

8 CRONICA

Cercetarea fenomenului cultural din spaţiul britanical sfârşitului de secol al XVII-lea şi începutul secolului alXVIII-lea a născut destul de numeroase controverse înprivinţa autenticităţii experienţelor estetice ale aceleiperioade. Se poate vorbi de clasicism englez? Dacă da,este acesta doar o anexă artificială a manifestărilorfranceze sau are o individualitate proprie? Pentru arăspunde la aceste întrebări vom lua în consideraţiecâteva opinii mai importante, structurându-le în douămari categorii – cele care susţin autonomia deplină aclasicismului englez şi cele care vizează o anumităimpuritate a acestuia.

ui MateiCălinescu – – în care autorulargumentează individualitatea manifestărilor engleze(cât şi a celor din alte spaţii culturale) prin prismafaptului că, în linii generale, clasicismul ar trebui privitdrept o ranscende condiţiile istoriceparticulare care au generat-o. În acest sens, se afirmă cădiferenţierea de modelul francez nu reprezintă decât oaltă faţetă a aceluiaşi curent literar, concluzionându-se că„a existat un puternic clasicism englez, purtând peceteaspiritului iluminist şi sentimentalist burghez.” Seobservă totuşi în această afirmaţie amestecarea a treitipuri de viziuni estetice şi anume cea clasică, iluministăşi romantică (prin aluzia făcută la sentimentalism), ceeace demonstrează până la urmă impuritatea epocii.

Oliver Elton în studiul său despre „epocaaugustană”, aşa cum numeşte autorul perioada de la1660 până la jumătatea secolului al XVIII-lea, extinzânddenumirea asupra întregului spaţiu cultural european(deşi sintagma era folosită pentru a ilustra o epocă ceţine strict de istoria Angliei), sugera în aceeaşi direcţie căambele culturi – cea franceză şi cea engleză – au avut oindividualitate puternică, nefiind posibil ca una să oabsoarbă pe cealaltă. Se accentuează ginalitateaîn gândire şi în creaţie a lui Dryden sau Pope, permiţândidentificarea pe deplin a unei epoci clasice în literaturabritanică.

furnizând trăsături precumaccentuarea formei, structurarea conţinuturilor, ordinea,trăsături ce nu erau native englezilor, dar pe care aceştiaau fost dornici să le înveţe şi să le prelucreze în stilpropriu.

O altă periodizare şi o altă viziune propune HenriPeyre care încadra etapa clasică engleză între 1688 – anul„Revoluţiei glorioase” care presupune îngrădireaatribuţiilor regelui şi creşterea puterii Parlamentului – şianii 1740-1745

Manifestările acesteiperioade sunt considerate cele mai apropiate declasicismul francez, mai ales că literatura engleză a avut,la fel cu cea franceză, o evoluţie continuă din EvulMediu ceea ce i-a permis să-şi creeze propriapersonalitate, asimilând orice influenţă într-o manierăparticulară. Cu toate acestea, clasicismul englez esteprivit ca fiind mai puţin spontan, mai puţin asumatinterior – o formulă ce nu a fost trăită pe deplin. Dealtfel, Henri Peyre considera că singura manifestare întrutotul originală şi unitară a elementelor clasice a fost doarcea desfăşurată în Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Prinraportare la experienţa franceză care a corespuns cu ceamai importantă epocă a literaturii naţionale, variantaengleză nu a constituit nici cel mai frumos moment almăreţiei britanice, nici înflorirea celor mai importantegenii ale sale. De asemenea, se atrage atenţia asupraimpurităţii contextului literar englez care anticipa prindiverse elemente romantismul, precum şi asupraabsenţei unei anumite seninătăţi datorită frământărilorpolit

Pe aproape aceeaşi axă a argumentării se situează şiT. S. Eliot, care însă devine mai tranşant în acordareaverdictului: „Părerea mea este că nu avem, în literaturaengleză, nici o perioadă clasică şi nici un poet clasic.”

ţa aceasta este justificată prin faptul că prinraportare la alte perioade sau la alte culturi, epoca în sinese dovedeşte a fi provincială: „Când ne gândim la unShakespeare, la un Jeremy Taylor, la un Milton înAnglia, la un Racine, un Moli l în Franţasecolului al XVII-lea, suntem înclinaţi să spunem căsecolul al XVIII-lea şi-a desăvârşit grădina doarrestrângând aria cultivată. Simţim că, dacă clasicitateaeste cu adevărat un ideal valoros, ea trebuie să poatădovedi o amploare şi o univer

” Incapacitatea atingerii unuicaracter universal, lipsa unei maturităţi depline precumşi inabilitatea de a crea un stil comun sunt argumentecare fac din literatura engleză a acelei epoci „o literaturăclasică minoră”

Totalitatea opiniilor însumate aici scoate în evidenţă

Din prima categorie face parte lucrarea l

care t

, ,

, astfel, ori

Clasicismul francez a reprezentat doar oputere fertilizatoare,

,

, când apar primele semne ale ceea ce s-anumit ulterior pre-romantism.

,

,

ice ale acelei perioade.

Sentin ,

ère, un Pasca

salitate la care secolul alXVIII-lea nu poate aspira.

.,

Clasicismul european

forma mentis

până la urmă greutatea analizării acestei perioade carepoartă în aparenţă semnele exterioare ale aceluiaşi tip declasicism precum cel francez, dar se manifestă totuşi într-o manieră particularizată, dezvoltând aspecte ce nu suntcomune cu modelul galic. Astfel, pentru stabilirea uneiviziuni de ansamblu vom lua în consideraţieperiodizarea făcută de Matei Călinesc

0 –maturitatea, 1740-1770 – stingerea. Fiecare din acestediviziuni se subsumează, din punct de vedere alteoretizării anumitor concepte, celor trei numeimportante – John Dryden, Alexander Pope, SamuelJohnson.

Prin eseul său– apărut în 1668, înaintea a lui

Boileau (1674), Dryden este primul în spaţiul britaniccare coagulează într-o manieră atractivă şi plină de forţăaspecte ale ideologiei clasice. Textul lui Dryden nu arecaracterul dogmatic al poeticilor în general, ci sestructurează sub forma unui dialog între patru personajecare întruchipează puncte de vedere diferite cu privire lamodalitatea de concepere a creaţiei dramatice. Astfel,Eugenius ia apărarea modernilor, fiind purtătorul decuvânt al celor cu viziuni mai radicale ce ţin de noutateşi originalitate, Crites este de partea Anticilor, subliniindvirtuţile teatrului greco-latin, Lisideus este admiratorulteatrului francez contemporan, iar Neander – care pareun ui – scoate în evidenţă calităţileteatrului englez. Prin multiplicarea perspectivei seasigură o viziune complexă şi dinamică bazată peconstrucţia inteligentă a dialogului prin care sedezvăluie treptat o analiză pertinentă a realităţilordramatice ale momentului – atât cele engleze cât şi celefranceze –, puse în paralel, dar şi raportate la teatrulantic, propunându-se totodată soluţii şi sfaturi pentrucreatori. Prin acest text se pun astfel bazele criticii

moderne în general, Dryden putând fi considerat înacelaşi timp şi unul din precursorii comparatismului.

Ideile exprimate sunt preluate parţial dinpoeticile antice – mai ales cea a lui Aristotel, din câtevatexte ale contemporanilor francezi – de exemplu

sunt rodul observaţiilor personale aleautorului englez. Trebuie apreciateoriginalitatea şi luciditatea interpretării, dar şi putereade sinteză.

Creaţia dramatică este definită în liniile imitaţieinaturii şi subsumată dublului scop de a instrui şi aplăcea. Dincolo de definiţie însă, se tratează în modminuţios toate elementele mecanismului dramatic,făcându-se istoricul lor acolo unde este cazul şistabilindu-se în urma schimburilor polemice de idei,calea ce ar trebui urmată. Ne vom opri puţin asupradiscuţiilor privitoare la cele două mari viziuni culturaleale epocii – cea franceză şi cea engleză – surprinse prinmasca lui Lisideus, respectiv Neander. Astfel, primuldintre aceştia laudă reuşitele teatrului sub patronajul luiLudovic al XIV-lea accentuând omogenitatea subiectuluiîn teatrul francez prin surprinderea unui singur episodal acţiunii, ceea ce a permis câştigarea unei libertăţi maimari a versului. De asemenea, este elogiată maniera de aasigura un echilibru între acţiunile ce trebuiereprezentate pe scenă şi cele care trebuie doar povestite.Nu în ultimul rând, Lisideus susţine respectarea strictă acelor trei unităţi (a căror justificare estediscutată îndelung şi prin raportare la Antichitate) şi ascrierii tragediilor în versuri.

Pe de altă parte, Neander îşi începe discursul prin a-ida dreptate antevorbitorului în ceea ce priveştesuperioritatea francezilor în construirea intrigilor şi înrespectarea legilor comediei şi ale decenţei, dar afirmă

, ,

u ce distingea treietape: 1660-1700 – coagularea ideilor, 1700-174

–

al autorul

,

, ,

al lui Corneille, dar, în marea lormajoritate,

, în acest sens,

, de altfel,

Of Dramatic Poesy DespreArtei poetice

alter ego

Discoursdes trois unités

poeziadramatică

„cred că nici greşelile noastre, nici virtuţile lor nu suntdestul de însemnate ca să-i aşeze pe ei mai presus decâtnoi” Se manifestă pe deplin aici orgoliul britanic, parţialjustificat, dar care îi dă totodată posibilitatea lui Drydenprin vocea personajului ales, să îşi exprime convingerilepersonale. Se susţine îmbinarea elementuluitragic cu unul mai puţin grav, de factură comică, avânddrept argumente aceeaşi raportare la natură careamestecă în mod frecvent pe cele două, dar şi înlăturareamonotoniei: „Permanenţa tonului grav ţine spiritulnostru prea multă vreme încovoiat; din când în când,trebuie să-i mai împrospătăm forţele.” De asemenea, seargumentează necesitatea introducerii unor intrigisecundare totuşi să se armonizeze, să sesubstituie unui scop comun: „...lipsa coordonării într-opiesă prezintă la fel de multe primejdii şi posibilităţi deabatere de la natură ca şi într-un stat. Pe de altă parte,[...] varietatea noastră, dacă e bine rânduită va oferipublicului mai multă bucurie.” Susţinerea acestoraspecte – tragi-comedia sau diversificarea intrigii –contravin doctrinei clasice, fiind rodul acelei libertăţi lacare spiritul englez nu a putut renunţa niciodată. IonConstantinescu vedea această atitudine drept o „evadaredin clasicism”, permiţându-i lui Dryden să-l aprecieze peShakespeare a cărui operă este supusă unei analizedeosebit de pertinente. Astfel, prin raportarea la BenJohnson

se face următoarea afirmaţie memorabilă:„Shakespeare a fost Homer, sau tatăl poeţilor noştridramatici; Johnson a fost Virgil, matricea scrisuluielaborat; îl admir, dar pe Shakespeare îl iubesc.”

Această prezentare a opiniilor lui John Dryden amconsiderat-o necesară pentru stabilirea datelor generaleale contextului literar în care va apărea

a lui Alexander Pope. Acesta din urmă îşi publicătextul în anul 1711, an care marchează totodată moartealui Boileau, dar şi traducerea integrală a operei acestuiaîn limba engleză. Este o dată care semnifică deopotrivăun sfârşit şi un început în ordinea evoluţiei literare. „LeRoi est mort, vive le Roi!” s-ar putea exclama simbolic înacest sens, cu atât mai mult cu cât opera britanicului îi vaaduce acestuia denumirea de „Boileau englez” şi unprestigiu aproape asemănător cu cel al omologuluifrancez. Deşi asemănările între şi

având în vedere că textul publicat în 1674 nuconstituie singura sursă de inspiraţie, la acestaadăugându-se alui Horaţiu sau al lui Longinus.Toate acestea constituie fondul comun din care s-aunăscut principiile clasicismului, pe care Pope le-a urmat,însă le-a şi adaptat în spiritul unei libertăţi despre caream văzut deja că este tipic britanică, dar şi sub semnulunei exaltări a vârstei, deoarece avea doar 22 de ani cânda scris poemul. Prin raportare la axa biografică, dar şiluând în consideraţie că marchează debutul literaral scriitorului, fiind astfel un poem al începuturilor, sepoate vorbi mai mult de caracterul programatic altextului decât de rodul unei acumulări de experienţăliterară. Pe de altă parte, analizând aceleaşi elemente,surprinde şi impresionează maturitatea gândirii precumşi capacitatea de a reda într-o formă concentrată şi atentşlefuită adevăruri durabile. Este ceea ce aînvăţat mai presus de toate de la maeştrii săi dintre carecei mai apropiaţi au fost Horaţiu şi Boileau, după cum oarată şi opţiunea pentru versificarea principiilortransmise. Relaţia cu acesta din urmă, cel mai apropiatcronologic, este una destul de complexă, având învedere raţia pentru ilustrul scriitorpe care îl va numi „primul între poeţii francezi aşa cum afost Virgil pentru latini”, dar şi îndepărtarea într-un felorgolioasă de acesta şi de dogmatismul francez, aşadupă cum se observă în versurile din secvenţa finală

n evidenţă înmod ironic atitudinea de supunere literarănecondiţionată a francezilor, „o naţie născută pentru aservi”, situându-l totodată pe Boileau în umbra luiHoraţiu. Această atitudine agenerat şi interpretări diferite în ceea ce priveştechestiunea stabilirii unei filiaţii literare, poemul lui Popefiind considerat pe de o parte „unul dintre cele maifaimoase produse ale influenţei lui Boileau”, iar pe dealtă parte independent de acesta, asemănăriledatorându-se unor surse comune, cum ar fi Horaţiu sauLonginus.

Dincolo însă de trasarea cu exactitate a liniilorinspiraţiei, trebuie admirat produsul final, care a fostconsiderat drept unul din cele mai valoroase texte aletimpului său nu doar în spaţiul cultural britanic, ci şi înrestul Europei unde a fost propagat prin intermediultraducerii în franceză, care după cum ştim, era limbaschimburilor intelectuale ale acelui secol. Succesulînregistrat nu se datorează doar concretizării unorprincipii în spiritul clasicismului, care domina încăînceputul secolului al XVIII-lea, cât şi manierei de a letransmite, manieră apreciată mai mult de către

, astfel,

,

, care trebuie, ,

, dramaturg care este mult mai riguros, maiordonat,

, ,

sunt numeroase, Pope nu trebuie privit drept unepigon,

lui Aristotel,

,

,

, de altfel,

, pe de o parte, admi ,

aprin care se scoate î

, oarecum contradictorie,

,,

,

, desigur,

Eseul asupracriticii

Eseul asupra criticii

PoeticaTratatul despre sublim

Eseul

Eseului asupra criticii

Artapoetică

Epistola către Pisoni

comentariiCoordonate clasice ale gândiriiestetice britanice în secolulal XVIII-lea ( I )

Monica BOŢOIU

Septembrie 1020

(continuare în pagina 2 )0

Stai şi te întrebi, de cele mai multe ori fără rost, „”? O întrebare ce pare a fi retorică, dacă vrei

cu adevărat să fii sincer cu tine până la capăt. „De rezivom mai rezista, totul e să avem capacitatea de a ne daseama că noi suntem aceia care ne târâm ca şarpele prinviaţă, încercând să ne ţinem minte urma lăsată, fără a aveafrica rătăcirii, atâta timp cât frica noastră fundamentală esteaceea a conştientizării realităţii, a ţinerii minte a durerii dinsuferinţă.

Poate de aceea ne doare atât de mult greşeala greşiţilornoştri. Poate de aceea erorile noastre par pe lângăce avem noi de pătimit de pe urma celor în care singuri, debună voi investit încredere, lăsându-ne vieţile înmâinile .

Nu aş vrea să privesc politic această realitate crudă şinedreaptă. Acest tip de atitudine m-ar îndepărta prin patimăde pulsul din ce în ce mai firav al poporului român.Greutăţile, de regulă, îţi oferă nesperata şansă a solidarizării.Din ce în ce mai rar ne trezim să ţinem cont şi de cel delângă noi, atâta timp cât viaţa de zi cu zi ne face mult preaconcentraţi asupra „următorului pas”, mult prea încordaţiasupra şanselor noastre de a avea cât mai mult, de a nedescurca cât mai bine, de a profita de clipa predestinată de afi aleşii momentului.

Politica ar putea să ne strice aşteptările. Să ne falsificemesajele, să ne compromită bunele intenţii. Încerc să privescomul de dincolo de acest tip de ricoşeu al vieţii trecut

interesului politic. Încerc să mă apropii de minesau de vecinul meu (chiar şi de vecina mea Paula) cusentimentul că oamenii aceştia pot să aibă probleme reale,probleme generate artificial de incompetenţa celor carcuţitul şi pâinea în mână. Nu sunt de vină ploaia sau arşiţa,gerul sau nămeţii de faptul că noi o ducem din ce în ce maigreu, că viaţa ne este din ce în ce mai potrivnică. Într-o lumeîn care Natura îşi are locul ei recunoscut, în care calamităţilenaturale vin să-şi ia jertfele, ajunse a fi întermenii fatalităţii, tot ce ne atacă în plus, tot ceea ce nepedepseşte în plus, ce nu poate fi trecut pe răbojul luiDumnezeu, e semn de autoflagelare, de sinucidere colectivă.

ră că o ducem aşa cum am ajuns astăzi sătrăim. Este vina noastră că nu conştientizăm încă faptul cătrebuie să ne-o asumăm, să ne facem , dar nupentru a mai termina un lucru inutil, ci pur şi simplu pentru ane revolta.

Avem nevoie de revoltă mai mult decât avem nevoie deaer. Avem nevoie de acest catalizator al deşteptării, de otrezire în forţă, astfel încât să ne dăm singuri seama undesuntem, cine am ajuns, ce a mai rămas bun în noi. Mareadilemă rămâne aceea a alegerii. Pe cine să ne alegemconducătorii care să nu ne trădeze, care să nu nebatjocorească din no . Avem nevoie de acel tip deconducător care să nu se grăbească a ne sacrifica, pentru catoţi cei rămaşi în viaţă să poată trăi mai bine. Încă la noifuncţionează rugăciunea perfidă a conducătorului rămas fărăsoluţii: „Să dea Dumnezeu să mai moară lumea asta, săscape de mine!”

Avem nevoie de oameni pe care încă nu-i avem. Pe careîncă nu-i observăm că sunt în imediata noastră apropiere sauascunşi în partea lor de bun simţ, de timorare, de neîncredereîn vremurile pe care le trăim. Poate şi de aceea suntemblocaţi în : „alegem din ceea ce ni se oferă”. Există,

în faţa noastră un mare zid. Un zid al condamnaţilor,dar şi un zid al provocărilor. Trebuie să-l escaladăm, sătrecem dincolo. Să fim cât se poate de cutezători şi deînţelepţi, de hotărâţi şi de greu de minţit din nou, astfel încâtsă răscolim jăratecul, să scoatem în prim-plan noile flăcări,în preajma cărora să ne redescoperim noua sursă de lumină,noua sursă de căldură.

Aceasta ar putea fi calea spre adevăratul nostru destin,acela de a nu ne mai lăsa călcaţi în picioare, acela de a nu nemai lăsa striviţi de interesele meschine ale interesului politic.

in nepricepere sau din prea multă încredere în„aleşii noştri”, am făcut posibilă această invazie a politiculuipeste tot, în tot ce poate să respire şi să mişte în societate,ajungând astăzi sclavii acesteia.

Nu cred că mai avem resurse de supravieţuire în acestecoordonate ale umilinţei, ale reactivării poliţiei politice,forma tradiţională de păstrare a puterii în mâinile celor carenu se mai satură de ea, a celor care s-au arătat dispuşi săstrivească valorile democraţiei sub călcâiul cizmelor lor,atunci când cineva sau ceva le stă în cale.

Nu aş vrea să privesc politic această realitate crudă şinedreaptă. Acest tip de atitudine m-ar îndepărta prin patimăde pulsul din ce în ce mai firav al poporului român.

Intrăm din nou în toamnă şi ar fi bine să nu trecem cuvederea galbenul frunzelor, destinul acestora de a se adunapeste paşii noştri, din ce în ce mai rari, mai şovăielnici, dince în ce mai absenţi. Zgomotul pe care îl face o cădere defrunză ar trebui să fie atât de puternic, ă sătresară, să se producă acea deşteptare care să ne adune, caresă ne facă să vibrăm şi să ne strângem mâinile, să ne facemsimţită prezenţa nu sub forma personajelor rătăcitoare, ci aforţei care ştie să se impună, care ştie să-şi ia viaţa în mâini,să dispună de ea, să-şi vrerea şi năzuinţele, idealurileşi, simpla şi fireasca aşteptare, aceea de a ne fipuţin mai bine azi decât ne-a fost ieri. Nu cu mult, ci pur şisimplu cu acel zâmbet pe care viaţa ar trebui să ni-l plăteascăsub formă de recompensă de fiecare dată când ne trezim şine spunem unul altuia, Bună dimineaţa!

oare câtvom mai rezista

stat

mici copii

e, amlor

e prinmalaxorul

e au

identificate

Este vina noast

mea culpa

u

reflexulastfel,

Poate, d

le

încât inima noastr

afirmemai ales,

braţe încrucişate 9

Adi CRISTI

jurnal cu scriitori

Nevoia de a ne spune „bună dimineaţa”!

CRONICA 9

Sarcofag

Sicriu îmi e şi leagăn salomeearegină harpă vidra dansatoare

metrou şi bar striptease (în galateea)

refractă mersul lunii şi mareeaşi sexul îşi deschide orhideea

genuni inundă iar subt văl înoatăo tigvă sângerândă pe tipsie:roşcatul leu ioan? epilepsie?

Blestemul! cea din urmă roadă/roată.Troiţe pun ca semn şi steauă nodulsă te întorci cînd o să pierzi Exodul

ogiva coapsei ritm trohaic are

Hermetici sânii/ grote nucleare/

la tropice. Neptunice nectare

Manuscrisulde laÎnviere

Horia ZILIERU

accente

Daniel CORBU

Septembrie 1020

Concursul de poezie purtând numele m

, care va avealoc în perioada 10-13 octombrie 2010

sa:

t

tto-ul.Juriul, format din

de

i premiate în 300 exemplare;Premiul I – 500 lei;Premiul II – 400 lei;Premiul III – 300 lei.

arelui poetGrigore Vieru se desfăşoară în cadrul

ediţia a II-a,la Iaşi şi Chişinău, în

organizarea Editurii „Princeps Edit”, a AsociaţieiCulturale „Feed Back”, a Primăriei Iaşi şi PrimărieiChişinău.

Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinireatinerilor poeţi de limbă română din România, RepublicaMoldova şi din toată diaspora.

Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nusunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau aialtor uniuni de creaţie şi care nu au volume individualepublicate.

Manuscrisele, constând într-un volum de autor carenu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer,corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adre

până la data de ,data poştei.

Lucrările se vor juriza după un la propriaalegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul depus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs.Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se vaintroduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşimot o, iar înăuntru datele personale ale concurentului:numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe pliculmare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trecedoar mo

personalităţi marcante ale literaturiiromâne de dincoace şi dincolo de Prut, va acordaurmătoarele premii:

- Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând înpublicarea cărţi

---

La acestea se vor adăuga premiile unor importantereviste literare din România şi din Republica Moldova.

FestivaluluiInternaţional „Grigore Vieru”

Iaşi, Str. Păcurari nr 4,, Iaşi, jud. Iaşi,

Editura „Princeps Edit” Cod700511 4 octombrie a.c.

motto

!

Concursul I Poezie„Grigore Vieru” -

nternaţional deEdiţia a II-a

GRIGORE VIERU –

Taina care îl apără

Dacă în cazul oricărui poet autentic al lumii esteobligatoriu să vorbim de locul şi limba în care s-a manifestatpoeticeşte, în cazul lui Grigore Vieru trebuie să accentuămelementele. Născut în România, în localitatea Pererita, de pemalul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, el va deveni lacinci ani, cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutulromânesc numit Basarabia, fiind arondat de Stalin în 1940imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi obună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România decât“prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”, de faptdoar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului.Oricine ia în discuţie “cazul” lui Grigore Vieru, va trebui săpornească nu doar de la talentul autentic şi forţa lirică absolutdebordante, ci şi de la privaţiunile spirituale ale tânăruluiGrigore Vieru. Să ne gândim doar la faptul că până ladouăzeci şi trei de ani el nu citise Eminescu, Arghezi, Bacovia,Blaga, fiind interzişi în Basarabia. Când a citit poezia şipublicistica lui Eminescu, pe ascuns, într-o ediţie interbelică(de aici mărturiseşte că a învăţat adevărata istorie aRomâniei), Grigore Vieru avea să scrie un poem tulburător,

, care a însemnat de fapt începutul punerii încirculaţie, în , a geniului nostru tutelar şi a lupteipentru limba română strămoşească.

Grigore Vieru face parte din generaţia poetică '60, al căreibuzdugan e considerat Nicolae Labiş, din care fac parteNichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, AnaBlandiana, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, IoanidRomanescu, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu etc., poeţi care aureuşit să refacă, fiecare cu pecetea personalităţii sale, punţilede legătură cu poezia românească interbelică, distruse înperioada proletcultistă, îmbâcsită de ideologia comunistă.Dacă această pleiadă de poeţi români era acuzată de „estetismdeşănţat”, de abatere de la ideologie, în cazul lui GrigoreVieru se mai adăuga acuzaţia de „naţionalist”, egală cu aceeade duşman al poporului. Fiind în Basarabia un poet alresurecţiei, Grigore Vieru şi-a luat în serios şi rolul de tribun şiiluminator. Altfel, cum s-ar explica truda asupra paginilorunui (1970), alcătuit împreună cu scriitorul SpiridonVanghele, a atâtor culegeri pentru şcolari, a clasicului şimodernului manual de scriere şi cetire (cartea decăpătâi a cîtorva generaţii de copii din Basarabia) şi cum s-arexplica tiraje de cărţi topite pentru că poemelecuprindeau în metafora lor tricolorul şi limba română? Cum s-ar explica prezenţa înflăcărată, împreună cu alţi intelectualibasarabeni, în bătălia pentru impunerea limbii române calimbă oficială şi revenirea

eru poezia română se întoarce la izvorulcurat al gândirii şi simţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă

Legămâ

Albinuţa

nt

Abecedar

Basarabia

mai multe

în Basarabia la alfabetul latin?Cu Grigore Vi

că nu este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prinsincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un port drapel pentrupoezia din Basarabia. d, Grigore Vieru este unneoromantic din falaga metafizică a poeziei române, venindpe linia de aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Labiş, unpoet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu allui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cuBacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de NichitaStănescu.

Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poetal copilăriei, al jocului care recrează lumea, al paradisuluirecuperat de cel vîrstnic prin candoare şi fast imaginativ,Grigore Vieru a devenit repede, mai ales din 1968 cândpublică volumul , poetul-simbol al Basarabiei, unpoet căruia i se recunoaşte faptul că a revigorat poeziatradiţională. şi sunt teme esenţiale alepoeziei lui Vieru: „Uşoară, maică/ C-ai putea să mergicălcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ/ Înpriviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cumte cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti"

ar şi odimensiune morală care ordonează. Această dimensiunemorală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, înpoezia de strigăt existenţial. Altfel, poetul a devenit un tribunîn apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.

De curînd, la Iaşi (Ed. Princeps Edit) a apărut antologiaTAINA CARE MĂ APĂRĂ, o ediţie critică de excepţiealcătuită de poet împreună cu subsemnatul , o selecţie severădin toate volumele apărute în perioada 1968-2005, la care seadaugă un număr mare de inedite. O prefaţă semnată decriticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi, o postfaţă a luiTheodor Codreanu, o bibliografie şi un itinerariu biograficextins, aproape exhaustiv, însoţesc textele lirice. Ediţia ecompletată cu un fascicol de iconografie şi o serie de studiicritice apărute atât în România, cât şi în străinătate.

„Cartea vieţii mele”, mărturiseşte:„Cred că am răsărit ca poet din chemare, iar nu din emulaţie.În acelaşi timp cred că vin ca poet şi din suferinţă, la fel dinînţelegerea că viaţa nu este o joacă. Deci, nici poezia nu poatefi o zbenguială a cuvintelor. La toate acestea, vom adăuga şifrumuseţea Limbii Române care ea însăşi este un poem, dupăcum spunea Blaga, ea însăşi îţi pune în mînă condeiul.”

la poporul stelelor, ampierdut pe unul din marii noştri poeţi, un prieten nepereche,de o măreaţă şi cuceritoare simplitate, un luptător pentrulimba şi simţirea românească, un simbol pentru românismulde dincolo şi de dincoace de Prut.

În fon

poezia lui Grigore Vieru întîlnim misterul cosmic, taina,natura în plenitudinea ei, în „fireasca ordine”, d

Într-uncuvînt introductiv, Grigore Vieru, numind(format academic, 750 pag.)

Prin trecerea lui Grigore Vieru

Numele tău

(Făptura mamei). GeorgeCoşbuc a scris poez şi devenit cunoscut datorită manualelorşcolare, Grigore Vieru are peste zece astfel

ică baladă Făptura mameiorgă, fiind unul din cei

mai mari poeţi a NaştereaLimba română, se întâlnesc obsesiv tratate în formulă

proprie, în toată lirica sa

Taina care mă apără

Mama maternitatea

ia Mamade excelente poeme, de la

Mâinile mamei la M , de la laextraordinarele, profundele Litanii pentru

i temei. Celelalte teme, Patria, , Moartea,Eminescu,

.În

CRONICA10

Z., 10 august 2010

Z., 11 august 2010

Madrid, august 1996:

Madrid, septembrie 1996:

/ pulpa cerului// de femeie).

Madrid, ianuarie 1997:

Ziua mamei si o lumină răcoroasă revărsîndu-sepeste dealuri şi peste coamele salcîmilor ca oîmbrăţişare generoasă şi puternică precum e şi fireasărbătoritei, care primeşte cu sfială cele cîteva atenţii.

nantă această dată! Toată copilăria mi-am doritsă fi fost şi a mea, pentru că, răsucită pe toate părţile,tot a lider aducea:

Mama îmi pare istovită de lupta neostoităcu timpul, cu întîmplările, cu însăşi firea eizbuciumată, dar senină, pentru că îi suntem aproape,pentru că şi-a dus la bun sfîrşit aproape toatetreburile destinate acestei veri. Îmi vin în minteversuri de mult închipuite:

Nu se potrivesc însă acestei zile, pentru că e unaspecială, fluturii coloraţi, cuzburdălnicia celor doi căţelandri, cu rîsetele noastresincere şi proaspete. mic rău parcă nu poate intrape poarta acestei zile.

Jurnalul C.B. e-atît de dens, sufocant, îmi dăsenzaţia că nu mai pot să respir, ca după cîţivak parcurşi cu încăpăţînare, fără oprire.Măimpresionează căldura, dragostea nemărginită cerăzbat din paginile dedicate oanei şi lui Andrei.Copiii şi creaţia sunt, fără îndoială, cele douăcoordonate fundamentale ale existenţei autoarei:„Copiii mei se ceartă pe jucării. Grămezi de hăinuţepe două scaune pliante. Şi sîrma de rufe e plină tot cude-ale lor. Pe masa de aluminiu, maşina mea de scris.(...) Numai copiii şi maşina de scris, ca să măconcentrez într-o direcţie”.

Reîntoarsă în oraş cu sentimentul că nu-mi simtvenele suple, golite de zgură. Arunc o privire pestescrieri ale unei alte vîrste şi mă întreb de ce nefascinează atît moartea; nu e romantică,

doar misterioasă hidoasă şi ne ciunteştesufletele.

E seară, întuneric aproape, uit de reproşurile pecare mi le ă pentru că n-am ajuns la medic, degoana căţelandrilor s ; am rămas ceidoi, ne facem culcuş confortabil în singurătateanoastră. Alunec departe, în vîrste pe care îmi place săcred că le-am trăit în aşa fel încît să nu serostogolească spre mine cîndva prea multe regrete

Au adormit în mine durerile şi din pămîntul arsţîşnesc izvoare. Reînvierea ca o lamă de cuţit. Suntuneori furioasă pe mine însămi, pe capacitatea meade regenerare; las răul în urmă, nu catadicsesc să-lprivesc, să-l mai înfrunt, iar el se strecoară lîngă mineînşelător, ca o umbră, şi se depune lent pe rîsul meu,pe lumina mea, pe chipuri, pe lucruri şi otrăveşteiremediabil ceea ce sunt, ceea

,

Fasci

locul 1 sau nota 10 acestuia îi eraudestinate.

cu tihna ei, cu

Ni

ilometri

I

nu e o cale,pare , dar e

(

-am f cutturlubatici noi,

,(

ce respir, ceea ce iubesc(

Teamă mi-e, mamă/ decearcănele tale negre/ seminţele durerilor/ şi-aleneliniştii din venele mele/ ce se spală în fiecaredimineaţă/ de moarte.

Iaşi, 14 august 2010

Iaşi, 17 august 2010

Iaşi, 1985: porţile nopţii rănesc şiaerul se umple de dragoste

Iaşi, 19 august 2010

Iaşi, 20 august 2010

Călătorind prin moarte,retina prinde-a mirosi a îngeriu, călătorind prin moarte,glezna-mi pierd şi-mi poartă mersul o ceată de îngeri, şiforma buzelor o pierd şi-mi poartă sărutul cuvîntul, şitoate clipele îngeri îmi sunt, şi toată şederea mîngîiată dearipile lor tămăduinde... Şi-atunci, de ce, Doamne, măgrăbesc să mă nărui în trăire?Călătoresc prin moarte cu o brăţară de argint înfăşurată degleznă, în fiecare dimineaţă îmi netezesc cutele privirii,chipul mi-l dăruiesc pentru încă o zi; aşa o numesc eu: zi,dar ar putea fi orice. Călătoresc prin moarte cu un şuvoi delumină tăinuit pleoapei şi-l numesc mirare; aşa-ispun eu: mirare; unii îl numesc vedere, dar ar putea fiorice. Călătoresc prin moarte cu înţepături cumplite încarnea tăcută a călcîiului stîng; eu îi spun îndoială, alţii onumesc pur şi simplu durere, dar ar putea fi orice

Cenuşă de îngeri spulberată pearcul amurgului... Tremură noaptea, carnea ei neagră osfîşii, să-ţi zăresc albastrul călcîiului înfăşurat în zbor.Semnul meu – searbăd fîlfîit de aripi, chemarea mea –zvîrcolirea tainică a curcubeului, dorinţa mea - dîră vînătăde fum; întinde-mi mîna, chiar dacă nu te pot atinge,apleacă-te deasupra secundei ce ne cuprinde-n nepăsareaşi-n întunecimea ei, chiar dacă nu mă poţi zări!).

,

în aurul

).

Recitesc cu entuziasm volumele de poemeare prin umor,

plasticitatea imaginilor, savurosul limbajului,

,, ).

cere.

rdestine.

iar cu cît e

,tulburat , la cîteva zile de la întoarcere:

.

Lalilieci

Convorbiri cu...

Z., 26 august 2010

nebune,/ s-alerg printre rune/ / pe riduri despume/ / me/

/ cu cheaguri de noapte// /-

/ de-atîta senin-/ /.

septembrie 2010

de Marin Sorescu. Fermecătocu

ajutorul cărora converteşte spaţiul Bulzeştiului întopos literar. Mi-am spus mereu că poezia trebuie sădoară, să biciuie, să stîrnească, să fericească, poetul ecu fruntea în nouri şi cu picioarele bine înfipte înpămînt, de aici şi zbuciumul, sfîşierea. Măcar într-oanumită măsură, spusele lui Sorescu îmi daudreptate: „Am avut, uneori, senzaţia că o parte apoeziei noastre este prea volatilă, supusă deci foarteuşor pericolului dispariţiei în eter. Nu cred că estefoarte important să dai frumos din aripi sub unclopot de sticlă. Foarte important este să mergi cinstit,omeneşte, chiar şi prin noroi, dacă este cazul, să o ieipieptiş, să transpiri, să te rătăceşti şi iar să găseştidrumul. Poezia are pentru mine valoare, în măsura încare reprezintă un „of”. Adică are omul un dor peinimă şi-l spune pe şleau. Această „icnire” poate săfie şi de fericire şi de îndoială şi aşa mai departe,întocmai ca viaţa” (Interviu realizat de IlarieHînoveanu, publicat în volumul

Transcriu un poemscurt, edificator: „Pălăria mea a ajuns în casă/Niciodată nu credeam/ C-o să fiu aşa de important/Să am pălărie în cap./ Cînd eram mic, fratele maimare/ Ne cam bătea – şi avea pălărie/ Care îldezvinovăţea/ Şi umplea casa”.

Bucuria succesului înăbuşită, înverşunare şilacrimă, răni, balsam, neguri, tă Aceeaşi revoltăîn faţa unui destin „duşmănos” o exprimam altfel înurmă cu un sfert de veac:

M-au prins zorii răsfoind aceleaşi paginiîngălbenite în care sunt turnate poveştile atîto

Nici nu-mi mai amintesc cînd s-au închegat,îmi îmaginez că în nopţile în care vegheam prunculabia venit pe lume, căci, de teamă că nu l-aş auzi,citeam şi aşterneam pe hîrtie frînturi de gînduri celmai adesea, uitînd de oboseală, foame şi somn.Sancţionez naivităţile (mele), mă încîntăîncrîncenarea (personajelor), dar mă întristează că înlumea construită de mine cei sfîrşesc învinşi. Nureuşesc să descopăr în mulţi- mea de foi împrăştiate,nici nu mai încerc, întîmplarea al cărei final poateastăzi l-aş construi altfel. Îmi răsare în minte oîntrebare şi mă cutremur: oare, tineri fiind, moartea e„tărîmul celălalt”, pe care pare că n-am putea păşiniciodată şi, prin urmare, o iubim, o ironizăm şi-oalungăm cu dezinvoltură, a îşi găseşte totmai mult loc în ungherele şi-n netihna fiinţei noastreinvocăm tot mai des lumina? Mă apropii depersonajul despre care numai atît am aflat:

Cînt în taină miezului nopţii, încă obosităă

Scrisul românesc Craiova, 1974

altfel

cleioase, i seamestecau în minte;

umit, ploaia era pentru elo binecuvîntare

e

/ de ajutor// /

// îngerii se ascund în nouri/

/ // / /

dă-mi drumul,să-mi chem caii albi

s-adune tăcerea din capăt de lu să-miumple paharul

să scapere-amnarul chircit între şoapte săfumege zarea să-mi cînte cîntareacînd n-o să mai vin

Iaşi, 1 septembrie 2010

Iaşi, 3

Repetamecanic enunţul: o dată, şi încă o dată, şi încă odată...Buzele i se uscaseră, cuvintele,

îndrăcite, nu mai voiau să capetesensuri. Norul cenuşiu, imens încetă să mai fie doar oameninţare. Ploaia se întinse acaparatoare. Ciudat: îndepărtare, satul părea vesel, mulţ

. Pămîntul moale i se prindea de tălpi;încercă un pas şi încă unul, dar chenarul roşu i se învîrteaînaintea ochilor, se răsturna, urca pe colină, se pierdea pelinia orizontului. Ar fi dorit să-l atingă, ba nu, să-l prindă,să-l sfărîme. Ridică braţele bîjbîind în aerul gros, dar lelăsă îndată să cadă ca nişte aripi istovite. Încercă să sesprijine de ceva fără să privească. Alunecă şi, pătrunsă deploaie, se chirci lîngă zidul scund. Veşmintele i se lipiră detrup, o usturau ochii şi abia se putea împotrivi să nuadoarmă. Prăbuşită în genunchi, strivi o mică vietate,speriată pesemne, ce se deplasa de-a-ndăratelea, legănîndu-şi trupul rotund, masiv pentru picioruşele firave. Îşi fixăcu ciudă mîinile zdrelite, şterse cîteva firişoare subţiri dsînge şi începu să plîngă în hohote, scurmînd durerea,silind-o s-o cuprindă, s-o devoreze cu iuţeală sau să setopească. În spate, ochiul bulbucat al fîntînii se rotealacom.

doar îi vădînsăilînd în aer strigăte nu se mai aud niciurmele paşilor, nici lătratul cîinilor noaptea, sunt ca opasăre care şi-a rătăcit cuibul la întoarcere către boltă îmitremur freamătul ca-n caseproaspăt văruite sfătuiesc zgomotoş în căuşul palmelorploaia-mi azvîrle pămîntul şi hohotul şi unghiile lornegre

Pagini de jurnalŞtefania HĂNESCU

Septembrie 1020

Motto: se-nalţă deja plopii cei albi şi îi stropesccu lacrimi otrăvite din lagărul privirii

ţîşnite-nspre tîrziul din care orbii-şi crescaceeaşi lume nouă în cearcănul muririi

Ionel BOSTANPărintele Fotea a venit în

parohia noastră, prinoptzecişiceva, chiar de pebăncile Seminarului Teologicde la Neamţ. Încă de laprimele slujbe enoriaşiiaveau să remarce că stăpâneameseria Nu tubâlbe, nu tu timpi morţi…,nici nu realizai când sescurgeau câteva ceasuri. Darşi ce cuvântări ţinea!tingea profund, folosind o

grămadă de pilde, cam petoţi cei aflaţi pe cale să intre în stăpânirea Diavolului ela beţiv munali, care stăteau zilnic în faţa bufetuluicu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomaniicare îşi târau prin judecăţi, din te miri ce, megieşii sauneamurile… Pentru că-şi găsi credincioşii cam rupţi delume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruţa laoraş, părintele îi anunţă că le va face şi o gară în sat. Liniaferată şerpuia printre prispele lor, dar trenurile treceauglonţ, hurducându-le casele de chirpici din temelii, fărăsă fi oprit vreodată. Evident, nimeni n-a stat să creadă oiotă din promisiunile preotului „cel nou”, dar undeva înjur de un an „cursele personale” staţ pentrudouă minute

A bătut, pentru asta, sute de drumuri la ministere,CSP, institute paranaţionale, a făcut memorii şi a stat cuzilele în ant camerele unor mari demnitari „de partid şide stat”. Devenise cunoscut la cele mai înalte niveluri şiautoritatea morală îi crescuse pe măsură. Intervenţiilepentru o repartiţie de butelie, de lot pentru casă saupentru obţinerea unui loc de muncă pentru tineriienoriaşi erau bagatele. Forurile comunale şi judeţene nu-l

prea puteau refuza. Dacă totuşi se întâmpla, în câteva zilevenea cu semnături ministeriale de la Bucureşti. Acum, eadevărat, niciodată nu era deplasat în solicitări, dar eraumai tot timpul pe undeva la marginea regulilor sau nuaveau un precedent clar. Nefiind hapsân (mersese pânăacolo încât, uneori, să oficieze gratis sau să „dea rest”dacă aprecia că unul îi dă vreo sumă în neconcordanţă cuputerile lui), deveni adulat de toată suflarea satului. Cam10-15 ani a ţinut povestea aceasta. După evoluţie, lumease-nrăise ceva de nu-i adevărat. Pe hudiţele glodoase şiliniştite de altădată apăruseră ca din pământ crâşmeleparticulare. Tăriile industriale erau la putere, iarmăgăoaiele îţi luau auzul, cu manele, şi în zi de lucru şisărbătoarea. Cu vorbă bună n-a avut nici o şansăpărintele. Rugă apoi şeful de post să facă ceva pentru a leretrage autorizaţiile măcar bodegilor din vecinătateabisericii, pentru că nu-şi mai putea ţine slujba nici cu uşaşi geamurile închise. Pentru că n-a reuşit, i-a luat de gâtpe „patroni” şi s-a bătut pe bune cu „consumatorii”.Unuia i-a mutat o falcă, altuia îi fisurase două perechi decoaste şi uite aşa începuse cu judecăţile prin tribunale.Mai în vară prinse unul la cosit iarbă în ţintirim şi îiaplică (laiceşte) un „cap în gură” de-l lăsă fără dinţi.Inspecţiile „de sus” curgeau gârlă şi începu să primeascăavertismente şi mustrări. Dar atât. Părintele Fotea seapăra straşnic. Singur, fără avocat, chiar şi în proceselepenale. Sfinţia-sa terminase Dreptul (la fără frecvenţă) şiştia bine cum se pune problema. Nu ţi l-ar fi pocnit acumcu martor pe unul, nici în ruptul capului. În geantaneagră, din piele, pe care o purta mereu cu el, stăteaucuminţi, alături de molitvelnic şi patrafir, Codul penal şiCodul de procedură penală. Numai să-l fi văzutoţărându-se pe unul ori să-l fi auzit înjurând prinpreajmă-i, că-i făcea încadrarea (juridică) „pe loc”: „Ha,ha! Io-te ici, la lege: infracţiune!...”, jubila bătând cuarătătorul în foaia cu textul incriminator. „Te bag la beci,ca popa, de la trei la şase luni! Şi să ştii că acţiunea sepune în mişcare la plângerea băiatului (mea – n.n.) pecare am s-o fac uite-acuşica...”

„la sânge”.

Îia

. Danii co

ionau deja,, în „Halta Popii”.

i

,

R

,

Molitvelnicul şi Codul penaljurnal cu scriitorisertarul cu manuscrise

11CRONICA

jurnal cu scriitori

O

volume de autor:

,versuri,

,versuri, Editura ,,Opera Magna”,

, versuri, Editura,,Opera Magna”, .

sexagenar, ce ne25 de ani,

editorial, , abia de 17.

, pe care antologatorul (

i simboliste”

at de autorul multora dintre dreptparadigmatic), mai întâi utilizarea uneirecuzite de împrumut, specifice unei anume vârste

, marea), geog

!)de

bine„În

noaptea-aceea Luna avea chipul lui Crist,/ un chip peca

zidiri/ cu odaliscetandre, iubite de satiri.” ( )

apoi speciiconsiderate drept minore sau vetuste

temelorpoetice consacrate (

schiţă biobibliograficăce însoţeşte ultimul volumsemnat de Dumitru Spătaru– (300 depoeme) (cu o prefaţă de IoanHolban), Editura ARTES,Iaşi, 2009 – confirmăinformaţia oferită de autorîn CV-ul aflat pe multaşteptatul site al Filialei Iaşia USR: de la debutuleditorial din 1995 şi până în2009, Dumitru Spătaru asemnat nu mai puţin de 8

,versuri, Editura ,,Cronica”, Iaşi, 1993; ,versuri, Editura,,Cronica”, Iaşi, 1994;

, versuri, Editura,,Cronica”, Iaşi,1995; , versuri, Editura,,Helicon”,Timişoara,1995; , versuri,Editura,,Spiru Haret”, Iaşi, 1993;

Editura ,,Junimea”, Iaşi, 1993; , versuri,Editura ,,Junimea”, Iaşi, 2002;

Iaşi , 2004;Iaşi, 2008

Cum nu mă număr printre cunoştinţele autorului, nuîmi este cunoscut niciunul dintre ele. Abia antologia

mi-a căzut întâmplător în mână, odatăcu alte numeroase cărţi ajunse pe raftul „Poeziei”. Credînsă că acest ultim op suplineşte cu prisosinţă lipsacelorlalte, mai vechi şi în orice caz intruvabile, alepoetului anunţă într-o notiţăexplicativă că scrie poeme de peste deşi esteprezent în Iaşul poetic

În primul rând, pentru că avem de-a face cu oselecţie (şi încă nu una prea severă) din întreaga saoperă lirică presupun, chiarDumitru Spătaru) o divide în patru mari secţiuni.Prima, , este nu doar cea mai extinsă, ci şi ceamai densă sub raport tematic. Mare parte dintrepoemele incluse aici justifică opinia criticului celui maifidel autorului de care ne ocupăm, Ioan Holban: „Altfelde romanţe pentru mai târziu, cântece de inimăalbastră, (ne)disimulate fabule, tonalităţi lirice care,unui cititor grăbit, i-ar părea „minore” sau, mai mult,„facile”; într-un cuvânt, o sensibilitate de tipminulescian”. Într-adevăr, suficiente sunt exemplelecare dovedesc apetenţa poetului Dumitru Spătarupentru rescrierea în maniera celui pe care E. Lovinescul-a considerat „adevăratul stegar al mişcăriromâneşti. Mai mult decât orice altceva, rescrierea(uneori într-o cheie ludică, relaxată, alteori într-unaapăsat parodică) denotă, fireşte, admiraţianedezminţită pentru modelul poetic minulescian(consider

ceea ce implicăa

simbolismului românesc. Astfel se explică preferinţapentru teme şi motive precum marea călătorie (corabia,pelerinul, gara rafia exotică, misterul,artificialul, pietrele preţioase, parfumurile rare ş.a.m.d.Dar şi uşurinţa de invidiat a versificării pe acestemotive date, notabilă mai ales pentru că poetul se dedăexclusiv plăcerilor oferite (

de prozodia tradiţională, pe care dă nu odată dovada că poate să o stăpânească aproape la fel

ca marii predecesori … minori cărora le esteîndatorat, Minulescu, Topârceanu ori Păstorel:

re vlaga l-a părăsit de mult;/ stam singur la fereastrăcercând ca să ascult/ cum tresărea cu stele neantul de-ametist.// În noaptea-aceea cerul, ca MareaMarmara,/ se răscolea de valuri sosite din abisuri,/ iarLuna, ca un fruct de grele compromisuri,/ o-nchipuiam drept capul răpus al lui Marat.// Părea căsunt cu Luna, pluteam cu ea şi eu/ - ne îndreptam spreŢara ce nu ştim a cui e;/ părea că-n depărtări răsare-ocetăţuie;/ în turnul vechi, acolo, ne-aşteaptă tristulZeu,/ să descifrăm în zodii uitatele

La fel ca şi maestrul căruia îi şi dedică poemul demai sus, Dumitru Spătaru cultivă

(romanţa, fabula,sonetul) şi îşi înmoaie penelul în cernelurile

: nostalgia copilăriei), temporalitatea umană şi cea cosmică (

), raportul viaţă – moarte ( ). Două

Caii ninsorilor

ColocviiCalul troian

Ultimul paradisi de semne

El

BunaVestire

Caii ninsorilor

Colocvii

Rugă pentruanotimpurile din noi

Cel ce ridică piatra

Cămătari

Clondirul cu mastică

Colocvii

seulement pour lesconnaisseurs

Numaiprezent

Nocturnă

Matriceacopilăriei

Înţelepciune

sunt totuşi temele predilecte aleşi relaţia om – divinitat Erotica lui Dumitru Spătaruare, în esenţă, o gravitate nepervertită nici cândsonurile ei par mai degrabă ludice (aşa cum seîntâmplă, spre exemplu, în ) şi se traduce înefuziuni extatice amintind, cel mai adesea, de

„Sămânţaeternităţii” pe care o cântă Voiculescu este sădită, spreexemplu, în cuplul de îndrăgostiţi din

, în care se celebrează un tip deeros spi cu sursă livrescă perfectrecognoscibilă: „Ţi-am pus pecetea nunţii pe inelaruldrept;/ te căutam de-o viaţă, te căutam mereu,/ eraisortită mie cum ţie îţi sunt eu/ - de azi eşti lângă mine,azi, încă te aştept…// Te-aştept să-ţi sfâşii voalulmisterelor de ieri/ când încă nu erai decât închipuire:/ridică-l de pe ochii ce nu au amintire/ - un duh păgânvor naşte ascunsele-ţi averi.// Dă-mi mâna să pornimprin crânguri, prin păduri,/ să rătăcim un veac ştiutelecărări!/ Pluti-vom pescăruşi spre-albastre depărtări/să ispitim povestea întâilor auguri./ închisă va fi caleaîntoarcerii spre cer,/ s-o clătina trecutul de patosefemer”. Cealaltă mare temă a poeziei lui DumitruSpătaru, cea religioasă, se raportează şi ea la retoricauzuală a acestui tip de text: iconografia este ceaconvenţională, atmosfera cea specifică, iarceremonialul apropierii de divinitate are treptele şimiza aşteptate

orul trăirii este însă autentic, iar lirismulcapătă adesea străluciri îmbietoare, ca în această

inplozia de candoare şi ludic (deloc gratuit,dimpotrivă!) echilibrează încărcătura de solemnitateinerentă acestui tip de comunicare poeticăDomn/ copil din somn/ gând deschis,/ copil din vis,/gând curat,/ copil de-mpărat,/ pe tron de aur,/ pefrunte cu laur;/ rugă stelară,/ la pragul de seară,/ demamă, de tată,/ de ochii de fată,/ de ziua de mâine,/de abur de pâine,/ de stropul de soare,/ de-alin şiiertare…”

A doua mare secţiune de poeme, deturneazăspectaculos semnul major al liricii lui Dumitru Spătaru,înspre faţa mai puţin serioasă, mai critică, dar şi maiautentic umană, a realităţii sale interioare. Poemele(care nu respectă convenţia stanţei, fiind alcătuite deregulă dintr-o strofă de 14 versuri sau două catreneplus o sextină, supuse totuşi normei rimei) suntocazionale şi surprind latura ironică, darcomprehensivă a autorului acestui gen de „şarje” înfond afectuoase. este un exempluemblematic în acest sens, dar şi pentru că surprindemaniera specifică de lucru a lui Dumitru Spătaru:scriitorul obţine i potrivit materialamestecând în pasta câte unui episod cotidian (ce nu îipoate stârni decât reacţii hazlii şi repede trecătoaneostoita sa pasiune culturală: în acest caz particular,debutul textual invocă direct un vers celebru dintr-oromanţă ă cu foc inimitabil de Nicolae Niţescu –în treacăt fie spus, puţini ştiu că textul, numit , îiaparţine finului umorist Cincinat Pavelescu, pe care cusiguranţă Dumitru Spătaru l-a citit. Sentimentalismulieftin pe care l-ar induce textul-sursă e însă repedesubstituit de o ironie cu dublă ţintă, dacă luăm în calculş Îţi mai aduci aminte, doamnă Cândne plimbam la braţ pe-alei/ cum mirosea a mititei/ şi-amust neînţărcat şi-a toamnă?/ Şoptindu-ţi vorbedescântate/ te conducem spre un loc de taină/ - tu-mirelatai despre o haină cumpăraseşi ieri, înrate…/ Pe-o bancă, mână-n mân-am stat,/ era – ţiiminte? – pe-nserat:/ de la ciorap fugind un fir,/ ai datun ţipăt, m-ai împins/ şi-astfel amorul mi s-a stins/ caun păcat sub p

Următorul ciclu, , se naşte din aceeaşisensibilitate anacronică a lui Dumitru Spătaru, a căreisursă de admiraţie este de data aceasta imaginarulAntichităţii; peste admiraţia care este

, „o formă primară şi ardentăa cunoaşterii” lirice se adaugă, aici, când o pojghiţăsubţire, când un strat gros de ironie specifică, inclusivlivrescă. Sursa poetică este preluată direct din istoriasau cărţile esenţiale ale culturii greco-latine (în special

), de unde se împrumutăşi figuri mitice de eroi sau

zei:

regulă, într-undistih cu cheie moralizatoare sau o poantă ceprelucrează construcţii apoftegmatice bine cunoscute.Iată, bunăoară, sfârşitul „Când groapa altuiao sapi de zor,/ să pieri în ea, nu-i lucru-ntâmplător”.Sau morala poveştii de dra

: „Averea doar iubirea să ne fie/ - nimic nu luămcu noi în veşnicie”.

Din acelaşi filon umoristic se hrănesc, şi încă mult

Colocviilor

HetairaUltimele,

soneteu.

Calul troian

Iliada, Odiseea, Metamorfozele

Potopului:

sale: iubireae.

splendide,

ritualizat

( ,

). Fi

unde

: „Dulce

acum cel ma

re)

cântat

est

i finalul: „<< >>,/

/ ce-o

atrafir.”

, cum bineobserva Gaston Bachelard

,

simboluri, scheme narative

etc. etc. Textele se încheie, de

goste dintre

închipuite ale lui Shakespeare întraducere imaginară de V. Voiculesc

Să ispitimpovestea întâilor auguri

Cum depărtările gândurilor dor CântareaCântărilor, Doamne, lumina mea, Nevrednic sunt, Doamne,de Tine

Rugă

Stanţe,

Idilă tomnatică

Intimă

Geloasa Hera, Eros, Calul troian, Pristavul Hermes,Călcâiul lui Achilles, Thalia, Melpomene, Muncile luiHeracles

Philemon şiBaucis

mai evident, ultimele două secţiuni aleconţine „Altfel de fabule”, ne ave tizează

de la început autorul unor texte ce conţinsuficiente asociaţii surprinzătoare, construcţii de oironie subţire, dar se remarcă şi printr-o anumeingenuitate bine conservată. Titlurile, redundante,clarifică tema şi/sau morala

reprezentante ale realităţii obiectuale –greierele şi furnica, ursul şi vulpea, cocoşul şi găina,lupul şi oaia, fotoliul şi scaunul:

este subintitulată „Parodii amicale”. Acest dinurmă element peritextual este un indice exact almodalităţii scripturale alese aici de Dumitru Spătaru;mă întreb, însă, dacă acesta l-a şi exonerat în faţa unoradintre „amicii” parodiaţi în ultima secţiune a cărţii,care nu cred că i-au primit fără să crâcnească reverenţaauctorială caz, genul parodic pe care îl cultivăde o vreme autorul (prima?) îişade foarte bine. Pentru că acest gen poetic (pe carenumai ignoranţii l-ar mai putea astăzi considera minor)solicită de la parodist nu atât o uşurinţă a ării

uşurinţă care nu e decât aparentă, dinmoment

ipsa unui exerciţiu îndelungat – inteligenţăascuţită, pliată pe o nu numai literară Cumam mai afirmat şi cu alte prileju doaro simplă rescriere a modelului parodiat (rescriere, eaînsăşi, foarte dificilă), ci şi o meditaţie asupra încare autorul vizat vede şi gândeşte lumea

semnate de Dumitru Spătaru„spre fericitul

nicăieri” a lui Daniel Corbu, frustrările trăitede Vasilian Doboş (vegheat îndeaproape de

„Ulmu şi Boroda/ ce beau whisky îndoit cu soda”), omeditaţie despre Hurjui, o eroticăceremonioasă marca Cezar Ivănescu, având drept ţintă,în parodia rezultată,

al IndireiSpătaru Plecând însă de la un astfel de pretext,Dumitru Spătaru chiar reuşeşte, în cele mai reuşitedintre „amicalele” care încheie să„vadă” lumea în maniera autorilor vizaţi. Iată un

, pe scurte secvenţe, pare că oftează (sigur,parodic) precum Valentin Talpalaru, un poet pe care,nu mă îndoiesc, îl apreciază: „Făt napa limpede-a fântânii,/ prin tufe greieri ţes arnici,/ pecând la stână latră câinii…/ Doar eu, ca fugărit debici,/ mai bântui sub lumina lunii/ - te-aş fi dorit să fiiaici,/ să-ţi pipăi pe sub bluză sânii;/ dar, singur suntşi-n ritm lasciv/ bat câmpii, precum un beţiv/ colindăcrâşmele de-a rândul…/ E-un ceas târziu în noapteaclară,/ tu n-ai venit, ah! domnişoară,/ iar eu măamăgesc cu gândul…” În alte numeroase cazuri,penelul parodic nu lasă, ca aici, impresia că esteafectuos ori empatic, devenind, dimpotrivă, vitriolant.R oeboşă de portret prea puţin amical, dacă nu caricat de-abinelea. Autodeclaratul „cămătar de semne” nu iartăviciile prea puţin literare ale confraţilor întru poezie,fixându-le o dobândă nu întotdeauna mică pentrulaşitate, egoism, ipocrizie, pasiunea neostoită pentrutalanţi, nuri sau aburi etilici. Iaşul poetic de azi se poatede bună seamă recunoaşte, cu luminile şi mai alesumbrele lui, în dulcile-amărui poetizări secunde ale luiDumitru Spătaru…

Colocviilor…

ab initio

În trenulde Bârlad

Ultimul ban

Caii ninsorilorPastel

lasciv

rinspirate,

istoriilor animatede personaje binecunoscute din regnul animal oriinsignifiante

etc. În fine,

. În orice

versificpe tipare date –

ce, singur, talentul nativ nu o poate produce,în l cât o

empatie .ri, parodia nu este

felului. Pretextul

parodiilor este, natural,fie livresc, fie biografic:

a lui Ioan

unautoportret narcisiac,

etc.

,

în care

ase luna licurici/ î

ezultatul laboriosului proces parodic devine astfel

Două lozuri

Cântăreţul urecheat(sau: cântăreţ nu poţi să fii/ doar de ai urechi zglobii!);Apărătorul găinilor (sau: hoţul când ajunge paznic/ dinpăziţi îşi face praznic!) Na-ţi-o frântă că ţi-amdres-o

Clondirului de mastică

Promisa călătorie

Părul cel mai lung din lume,Ca-ntr-o oglindă,

Iaşul poetic de aziDumitru Spătaru – „cămătarulde semne”

Emanuela ILIE

Septembrie 1020

12

jurnal cu scriitorizis că sunt adevăraţi astrologi, se luau după umbra ei,umbra Hristinei-fecioara, şi alunecau, departe în noapte,până descopereau cuibul pietrelor. Îl cercetau în amănunt,cu o bucurie pe care abia şi-o puteau stăpâni, o bucurie avisului împlinit şi ridicau, sub clar de lună, fiecare piatrăbine finisată şi mângâiată cu podul palmei, fibră cu fibră,un adevărat ritual mistic, un ritual al supunerii, ca într-oreligie demult apusă, că deasupra cuibului, piatra aceeafulgerată devenea lucioasă şi transparentă (

), de la flacăra fulgerului”. (pp. 16-17).

între ficţiune şi realitate, prin care „curioşii”par a citi viaţa secretă a Primarului, care doreşte ca tocmaiîn margine de existenţă să ridice „Construcţie temeinică,fără de moarte” „din piatră şi pământ alb de biserici,pământ sfinţit acolo de Călugărul Beniamin, pământ albcărat, zi şi noapte, chiar şi pe tălpile saboţilor din lemn dejugastru, de ucenici şi calfe, când veneau de la truda depeste zi, în colibele lor de la poalele dealului” (p. 17).„Oraşul cel nou”, suburbial, urmează a ficonstruit, „sub comanda fermă a lui Oswald ZaurAustriacul”, „sub dealul proaspăt ridicat”, după planuriminuţioase, concepute „în nopţile cu lună plină sau înzilele lungi de vară citite „pe îndelete, şi puse, bucăţicăcu bucăţică, în practică”, toate acestea „sub atentaîndrumare (ce-i drept de la distanţă) a Marelui Maestru”(p. 7). Cititorului i se lasă impresia unor imense pregătirisofisticate, oculte, după ceremoniale esoterice, într-unamestec halucinant de credinţe, religii şi experienţealchimice şi astrologice. Este, dacă vreţi, a doua lovitură pecare autorul o dă propriului „tradiţionalism” religios, încâtinserţia de „misticism gândirist” nu se mai verifică precumîntr-o parte a poeziei. ianMarcu apare ca un ciudat „eretic”, cum am remarcat şialtădată. Însă ar fi o vădită greşeală de lectură săhermeneutizezi în spaţiul teologic când referinţa centralăeste imaginarul poetic baroc, amestec de medieval şi demodernitate eri, şi de ilustraţiile carestrăbat toate cele patru volume.

În mişcarea neostoită a ridicării suburbiei, suntangrenate zeci de personaje, între care mai amintim peZoroastro, Bătrânul Anticar, surorileCaraculacu (unul dintre puţinele nume de provenienţălocală), Călugărul Beniamin, Coloniu Apostatul, „gemenii”Batofix şi Danauto, Comisiona, posesor al unei lunetemagice, Prima Doamnă, Montezuma Munteverdi zis şiMareşalul, Mavrocosta ş.a.

mastică şi realitatea suburbială este dat,bunăoară, de amănunte precum acela că MontezumaMunteverdi zis şi Mareşalul călătoreşte în suburbii cuR.A.T.A., vehicul ordinar de pe vremea comunismului.

„Problematica” pusă pe tapet în acest ultim volumeste, de fapt, aceea prezentă în toate celelalte părţi aletetralogiei. Ţinta finală , pentrucare se fac toate construcţiile, toate planurile secrete,minuţioase, poruncite de Primar. O nouă „cină de taină”,care ascunde sub faldurile ceremoniei cancerul zidurilorsuburbiale, al lumii în care trăim. Cele o sută de turnuri cuo sută de clopote sunt puse în balanţă cu cele cincizeci decurve din focul pregătirilor. Prin geamul prăfuit al ratei,lumea se vede altfel decât prin luneta magică: „PriveaMontezuma Munteverdi zis Mareşalul oraşul prin ochiulferestrei mereu nespălate, dintr-o sticlă mai mult cenuşie,al geamurilor autobuzului ce icnea din toate încheieturilede ai fi zis că-i gata să-şi dea duhul, să-i lase pe călători învoia sorţii tocmai acolo la capătul oraşului, plin de gropiduhnitoare, de pisici jigărite şi de câini lihniţi de foame;liotă pregătită ca în orice clipă să muşte-n dezordineasemenea unei armate fugind de pe lina frontului, aşa cumfugisem şi noi atunci când se rupsese frontul, adică, „

”, cum spuneau comandanţii noştri, şi apoi otuliseră şi ei, care încotro, iepureşte, pe câmpurile arse desoare”.

Invocam altădată definiţia poeziei dată de Eminescu:. Aceasta este şi

lumea ficţiunii lui Emilian Marcu. Scriitorul merge,instinctiv sau nu, pal Hortensiei Papadat-Bengescu, unde, pe fondul uneiaristocraţii în surpare se pregăteşte un fastuos concert,care vizează nu atât talentul pianistului, cât snobismulorgolios al mondenităţii. Ca şi acolo, în tetralogia luiEmilian Marcu străbate o cursă interminabilă de pregătiribriliante, fără ca să-şi aflefinalizarea propriu-zisă. Traseul se repetă în fiecare volum.Constantin Dram, care prefaţează volumul al II-lea,observă foarte bine: „De altfel, ultimele secvenţe cuprinaducerea cenuşii la Templu, într-un amplu ceremonialbizar şi complex, în noaptea de Sânziene; pregătireaacestui ceremonial ocupă mare parte din macronaraţiunearomanului, de altfel” Constanţa mitic-religioasă a

, de rezonanţă sadoveniană şi eliadescă, esteaceeaşi şi-n cazul ultimei cine a Palatinului. În cel dinurmă volum, atmosfera e augmentată de cornulabundenţei culinare, reflexe, în altă cheie stilistică, avoracităţii rabelaisiene şi crengiene, cu bogată prezenţă,altminteri, în literatura română, de la

până la romanul lui George Bălăiţă,

descrieri: „Canafurile atârnau ca nişte lilieci ai disperării

curioşii priveaucu emoţie ca printr-un ochean, priveau prin ea viaţa secretă aPrimarului

zonă de maximătransparenţă

ultima cină a Palatinului

strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea

concertului din muzică de Bach

ultima cină a Palatinului

nopţii deSânziene

ŢiganiadaLumea

în două zile.

Suburbia este, desigur, ,

„de colibe”,

”,

Din acest punct de vedere, Emil

,

, sugerat, altmint

Palatinul, Sava Gotul,

Contrastul oximoronic întremaiestatea ono

este

(pp. 47-48).

e urmele

,

d

.

lui IonBudai-Deleanu

Deliciile culinare par a fi stimulentul central alimaginarului, Emilian Marcu realizând memorabile

margine

s-auîntors armele

pe marginea mesei, clătinându-se încet când treceau prinpreajmă călugării cu tăvile de bucate parcă pentru a adunaacolo mirosurile speciale şi sofisticate./ Mrene dinstrâmtoarea Siciliei, mrene grase, mari şi cu burţileplesnind de icre coapte, stridii răsfrânte pe tăvi ca niştegulere de la cămaşa de mire, din Maiendros, buze late şigrase de crap, cu mustăţile încă la vedere, din Skiathos,scoici viu colorate, cu valvele abia deschise, aduse dinPaloris şi mai ales din Methymna şi din Abydos, temeinicornate cu peştişori, şi ei de diverse culor

şte andrele, din Lipara, aşteptau poftici asele guri. Ştiuciattice, care după ce erau preparate păreau a se zbate şiscrumbii de D onând regeşte,în tăvi lungi, bandajate în sosuri aspre, albe şi roşii,producând parcă sfioasă durere ochilor doritori deasemenea provocare. (…) Aroamele îmb ânzite de boabede piper alb, negru şi roşu, firişoare de cuişoare şi praf descorţişoară, îmbrăcate în frunză de mentă şi de busuiocîncă verde, se preumblau prin toate cotloanele ca odomnişoară la primul ei dans, cu timiditate dar şi cunerăbdare. Homarii burduhoşi, mustăcioşi şi buimaci seadăpau, pe furiş, din acele sosuri, prelungindu-şi, special,vioiciunea molatecă, să-i momească pe invitaţi”. (IV, pp.284-286). Splendorile acestea continuă pe alte paginipentru preparatele din carne, pentru legume şi băuturi.

Cu siguranţă, structura primă antropologică aimaginarului lui Emilian Marcu nu este nici vizuală, niciauditivă, fiindcă aceste tipuri fundamentale ale percepţieilumii sunt absorbite, cu o rară lăcomie, de simţul

, ca şi în cazul luiFănuş Neagu. Sursa inepuizabilă a deliciilor imaginarului,în toată puritatea , remarcată de Al.Dobrescu. Cu toate acestea, „gratuitatea” aruncă şi oumbră de cutremur şi de nelinişte, fiindcă în adâncuri dămpeste „ţărâna cea grea”. Splendorile megalomanice alePrimarului ascund mizeria şi boala. Liturghia din noapteade Sânziene este : „Din când în când câte un ţipătuşor se auzea prin suburbii, un ţipăt de durere scos deprăbuşirea pieilor de pe peretele zidurilor. Boala aceea îşifăcea tot mai mult simţită prezenţa prin aceste ţipete dedisperare”. (p. 252). Primarul însuşi este „prizonier alnesiguranţei”: „I se păru că aude, pentru o clipă cum serăstoarnă sale despre ultima cină apalatinului şi avu frisoane puternice pe spate ca niştelovituri de bici în timpul operaţiei pe care Mavrocosta osăvârşise cu atâta măiestrie şi delicateţe sub aparentasupraveghere a Primei Doamne care, nerăbdătoare, băteacu lingura de lemn de abanos în tigaia de argint, încinsăpână se înroşise, în care urma să prepare cenuşa sacră,cenuşă pe care trebuia să o ascundă în cruciuliţa de lemnde la gâtul Primarului”. (p. 279).

rhitectura acestei construcţii tetralogice este iarăşi odeviere de la , căci, în esenţă, ne aflăm în faţaunui . Operă mascat livrescă, înfăşurată detainiţele Anticarului Bătrân. Nici Montezuma Munteverdizis Mareşalul, nici Călugărul Beniamin,

şi nici Primarul chiar nu suntstăpânitorii suburbiei. Marele Arhitect nu-i altul decâtAnticarul Bătrân: „Totul era ca o mlaştină a uitării totale,ca un fel de clopot nins aşezat aşa într-o doară peste fişeleîn devălmăşie pe care Bătrânul Anticar încerca să leordoneze, acolo în sala Armelor, adunând cu penseta,fiecare foiţă ris pită, fiecare literă după ce trecuse pesterosturile pardoselii cu măturica din păr de cămilă”. (p.276). Anticarul Bătrân, al autorului, estemăsluitorul răbdător al . Nuîntâmplător Anticarul Bătrân este apariţia dintâi încă dinprimul volum. Cartea debutează astfel: „În acea zi ploioasăde toamnă, sau de primăvară, căci era octombrie spresfârşit sau noiembrie spre început, dacă nu martie pe lamijloc (

), municipalitatea oraşului, însuşi Primul om alei – Primarul, veni în dugheana scundă, igrasioasă, cupereţii burduşiţi de rafturi după care pete mari de mucegaise arătau; unde ca să poţi pătrunde trebuia să coboricâteva trepte, să te cocoşezi, încovoindu-te de spate, caîntr-o continuă şi fără noimă plecăciune; să te transpui fărăde voie într-un limax al timpului, să-ţi rupi coastele la carecântă îngerii când treci pragul în infern, să te însoţeascăaceastă muzică diafană şi acolo în tainiţele pământului cădoar aşa ţi-ar fi suferinţa mai suportabilă în eternitatea ei.Chiar Primarul veni să-i aducă Ordinul: scris citeţ –pentru aceasta, Primul Administrator al urbei (BătrânulAnticar accentua întotdeauna cuvântul ) adusedintr-o urbe vecină, cu care erau în relaţii cordiale şi debună vecinătate un gravor-pictor să încâlcească lucrurilecu «arta lui», să treacă

Romanul este trecerea „pe curat” de către scriptor(Bătrânul Anticar) a Ordinului şi a planurilor aflate îndevălmăşie, după o , care este opera luiexclusivă, chiar dacă alţii se iluzionează că este a lor. Iar„caşcavalul” despre care face vorbire vocea auctorială, esteunul Această structurămozaicată, fractală, face dificultatea lecturii până cândcititorul dă de capătul firului care duce în labirint. Măîntreb dacă nu cumvaeste o subtilă parodiere a metaromanului postmodernist.De aici, ar putea începe o nouă lectură şi o altă exegeză.

i, fuziformi, cani o

aphne pe pat de mirodenii, tr

l

.Am putea vorbi de

prin suburbii planurile

A

nici MareleMaestru, nici Zoroastro

i

–

Ordinul”.

(postmodernist, desigur).

, cu mult temei,

gustului

estetice

metaroman

alter egosuburbiilor de cuvinte

pe curat

Suburbii municipale

metafora gustativă

gratuităţii

neagră

tradiţionalism

aici relatarea Bătrânului Anticar suferă de o groaznicăinconsecvenţă, pierzându-şi din când în când chiar logica,pentru că memoria lui devenise asemenea caşcavalului la modămult mai târziu în urbe, cu suficient de multe găurinefolositoare

logică a caşcavalului

la modă

primul

Dicţionarul general al literaturii române

Istoria critică a literaturii române

Mormântul călugărului ioaniAducerea cenuşii la Templu

Ultima cinăa Palatinului

, principală sursăde documentare în materie de literatură pentruurmătoarele decenii, îl clasifică pe Emilian Marcu printre„tradiţionalişti”, în ciuda intenţiei „de in

ar fi tradiţionalist prin tematică, prinapelul la sursele mitologiei româneşti şi prin doza de„misticism gândirist”. De asemenea, prin preferinţa pentrupoezia cu formă fixă

omplexele de cultură” ale autorilor, carecomplexe duc, de regulă, la deformări de recepţie istorico-literară, cum se întâmplă în

te pe criteriide asemenea factură, deşi ilustrul critic jură că singurulreper al „listei canonice” este cel al valorii estetice Îndefinitiv, nu există valori durabile care să nu se sprijine pediverse aspecte ale tradiţiei. Exemplele sunt la tot pasul.

barbian se fundează pe oda pindarică,pe folclor, pe Anton Pann , ducând la perfecţiuneformele clasice, aidoma lui Eminescu, lăsând, totodată,impresia unui inovator radical în modernitate. In acelaşitimp, el a respins lovinescian, arătând că eraconştient , deşi conceptul nu seivise încă

Includerea lui Emilian Marcu în „tradiţionalism”,valabilă, aparent, pentru poezie, trebuie corectată citindu-iproza şi recitindu-i poezia, cel puţin în sensul că tradiţiaeste şi în cazul său productivă, nerezumându-se la pitorescşi la o anume patriarhalitate sămănătoristă. Din contră,viziunea lui asupra satului este antisămănătoristă, subsemnul unei apocalipse şi al unui tragism care ameninţă şicivilizaţia urbană. , Editura Junimea,Iaşi, 2001). Din „urbană”, această civilizaţie, care a făcutmândria Occidentului, tinde să devină „suburbană”, încât„muzeul de sate” românesc se răsfrânge,

Iată o punteseducătoare între poezia şi proza lui Emilian Marcu,derulabilă la nivelul imaginarului poetic. Aceastătransbordare a imaginarului de la poezie la proză nu esterecentă, cum ar părea la prima vedere, fiindcă său„roman”, , datează din anii 1976-1978, chiardacă apariţia editorială se produce abia în 2004, la EdituraJuminea. Sintagma oximoronică „iadul de lux” mi se parecaracterizatoare pentru întreaga proză a lui Emilian Marcuşi în ea se ascunde imensa ironie din adâncurilemăcinate lent şi ireversibil de

(2009), toate trei la EdituraAugusta din Timişoara,

, Editura Pim, Iaşi 2010.nu

este, propriu-zis, un roman. Aceasta ar fi prima abatere dela „tradiţie”, încât „tradiţionalismul” proclamat al luiEmilian Marcu nu se confirmă. Intrus în sânul generaţieisale, care ar trebui să fie cea a postmoderniştilor op zecişti,Emilian Marcu îşi „radicalizează”, paradoxal,fără a parodia tradiţia, accedând mai degrabă într-un ethostransdisciplinar, formula sa fiind aceea pe care ConstantinVirgil Negoiţă a numit-oMărturia autorului că a scris, mai curând, un „antiroman”se susţine prin lipsa epicului, deşi el rezultă dintr-o anumefatalitate a destinului fiinţei suburbiale care alunecă încetşi ireversibil către o apocalipsă cu straie sărbătoreşti

sfârşindDe aici şi structura izbitor oximoronică a prozei luiEmilian Marcu, fără ca autorul să recurgă numaidecât laaceastă figură de stil.

Lipsa epicului şi gustul enorm pentru metaforă,observa Al. Dobrescu în postfaţa la volumul al II-lea, facedificilă lectura romanului. Asta până când cititorul găseştecheia imaginarului, contaminat, observam, în altă parte, degustul comparaţiei şi al metaforei pe care l-am întâlnit cuasupra de măsură în proza lui Fănuş Neagu. Textura luiEmilian Marcu abundă

. „Trunchiul de fum” al Eveibarbiene se conturează, senzual şi rafinat, în cel alHristinei-fecioara, zămislitoare de lumină, când econtemplată de Oswald Zaur Austriacul, bunăoară, sau deelevul visător de la Şcoala de Arte şi Meserii „Fichtt”:„Trupul ei ca de fosfor, luminând până hăt departe, însufletul lui, o barcă de lumină pe apele cerului înstelat i searăta printre ostreţe şi mâna lui caută să-i mângâie aceaformă hieratică, acea lumină uşor curgătoare ca o pielesubţire de fluture lasciv şi morocănos, ce se învelea cupânză subţire de maclafan verzui şi plutea peste grădinaraiului, acolo unde plutea şi trupul ei, înflorind şitrimiţând spre acel elev o lumină argintie, ca de lunăplină”. (p. 14). Trupul Hristinei-fecioara pare a fi şi măsuraestetică a constructorilor suburbiilor, meşteri alchimiştişi care urmează planurile Primarului:„Pietrarii, meşterii cei mai hârşiţi în tot felul de căutări,buni cititori în semne, în stele şi în pi

, diforme, cu pieliţa pielii solzoase, de ai fi

ovare alimbajului”. Poetul

. Toate acestea sunt simple eticheteizvorâte din „c

a lui Nicolae Manolescu, unde numeroase valoricontemporane sunt ocultate sau marginaliza

.

Ermetismul canonicetc.

de propria, Ion Barbu preferându-l pe cel de .

(Vezi

contrapunctic, înceea ce Emilian Marcu va numi .

întâiul

.„Romanul” cuprinde patru volume:

, I (2005), , II,(2007), , III,

, IV,Am pus numele

speciei între ghilimele deoarece

tdiscursul,

.

, înculori baroce, sau salvându-se în delicii estetice.

în imagini concrescute dinmetafore plasticizante

„ ”„astrologi”

etre ciudate, cumuchiile aspre

modernismultransmodernitate

infrarealism

Muzeu de sate

suburbie

Iadul de lux

suburbieilepra pietrei

Suburbii municipaleSuburbii municipale Suburbii municipale

t Suburbii municipale

Suburbii municipale

Suburbiile municipale

postmodernism premodern

Septembrie 1020

Deliciile anticarului şilepra zidurilor

Theodor CODREANU

13CRONICA

Simion BOGDĂNESCU

Magului Dac Mihail Sadoveanu,pentru magicul „Ochi de urs”.

Nu se luminase

cu glas–

e

–

i

– Sî–

–

– Ei, na, se zbîrli copilandrul u

p

–

e*

De cum deu

îna:–

–

–

– Mirel , îl dez

înspr

- -iepurelui, coada- -

–

–î

–la Ghica

r

–

bine de ziuă, cînd Ştefan Vîlcu sări din patşi începu iute să se îmbrace ca să plece la stînă. Cotrobăia princhiler ca să-şi pună cele de nevoinţă în traistă şi nevastă-sa,Mădălina, se dădu la spatele lui, rugîndu-l înceţoşat:

Trezeşte băiatul! Ia-l şi pe Mirel cu tine la stînă că iar măplînge toată ziua că ai plecat şi nu l-ai luat să zburde pe lîngămiei pe imaş sub str aşina pădurii şi să mănînce urdă şi caşdulce... Acuş împlineşte şapte anişori şi, gata cu umblatul pedealuri, se va duce la şcoală şi n-o să mai poată umblacreanga, după voia lui.

Şi cine-l aduce înapoi acasă? Are el astîmpăr să măurmeze pe unde-am să port eu oile? Dar dacă zici tu ca să-liau, du-te de-l scoală şi ajută-l să se înţolească mai repejor. Casă nu-l ciuruiască purecii, am să-l culc singur alături destrungă şi de ţarcul mioarelor, în coliba de paie burduşită cufrunze de brustur şi cu pelin.

Mirel însă era deja în capul oaselor, îşi trăsese pantalonaşiide doc şi tricoul verde şi-şi încălţase ten şii cam purtaţi, mînjiţide noroi:

nt echipat, tătuţă, apăru el în prag!Te pomeneşti că n-ai dormit toată noaptea numai ca să

mă pîndeşti cînd plec şi să nu te las acasă în ogradă! Mareşmecher mai eşti! Hai!

Femeia, mulţumită că n-a ieşit cu scandal şi cu plînsete, i-aurmat pînă la poartă. Soarele încă nu încolţise din deal.

Vezi să nu te rătăceşti prin pădure, Mirele, că te mănîncălupul, ascultă-l pe tat-tu. Dacă nu, altădată nu mai pupi tuurdă şi caş dulce... Şi nici eu n-am să mai pun vorbă bună pelîngă el ca să te ia...

, ţinînd subs oară toiegelulalb, lucrat dintr-o rădăcină de corn, pe care părintele i-ladusese din gîtul pădurii ce se numea Belitul Lupului (fiindcăacolo, spuneau bătrînii, oamenii din sat prinseseră în laţ unlu şi, după ce l-au lovit cu ciomegele în cap, l-au jupuit depiele pe loc). Ei, na, păi de ce am toiegelul cu mine. Şi mi-ampus şi briceagul în buzunar şi, uite, şi toporişca la brîu...

Văzîndu-l aşa înarmat, tătuţa şi mămuţa o deteră pe rîs:N-ai tu forţă să te lupţi cu lupul. Eşti un laudă-mă gură.

Dacă te-ai afla faţă-n faţă cu fiara, de frică ai să faci pe tine.Ţine-te mai bine pe lîngă oi şi pe lîngă cîini. Şi vino sănătosînapoi, zise mă-sa, că n-am chef după aia să te duc pe la babe,şi să te descînt de sperietură! Mergeţi în pace!

păşiră la creastă gura satului, spre sudorizont l se deschise larg în bătaia razelor aurite pulverizatespre cenuşiu. Se vedea pînă hăt departe valea curgînd întredealuri înţesate cu porumbişti, cu grîie şi salcîmării. Iar mai pestînga, un pisc triunghiular însufleţea în văzduh o imensăpădure de stejari şi jugaştri, de tei şi cireşi văratici. Tocmaidincolo de această branişte tainică, la depărtare de vreo şasekilometri, se ascundea, ca într-o uriaşă lingură de lemn, st

Avem cale lungă pînă la popas, Mirele! Ce zici, or să teţină picioarele? grăi tatăl.

Merg pas la pas cu tine, tată. Am antrenament. Păi nu jocfotbal cu băieţii, sîmbăta şi duminica, pe izlaz? Şi acolo ne maidăm şi pe la cotoaie, şi tot nu mă prinde oboseala.

Să fie cum spui tu. Să nu mi te smiorcăi, la noapte, să fiunevoit să-ţi frec pulpele cu zer... Ţine-te mai aproape... Nen-tuHorică sigur e nerăbdător să-l înlocuim, că i s-a terminatrîndul.

La Poarta Ţărnii cotiră şi se îndemnară pe-un drumeag alecărui margini păreau ţesute în covor de troscot verde. Cu vreocîteva zile în urmă, plouase şi se iviseră acum pîlcuri deciuperci cu pălării albe strălucitoare ca oglinzile:

uş mierdă tătuca, să ne dăm după ele şi săculegem, ca să avem ce frige diseară pe cărbuni. Adunară aşadin cele mai proaspete şi mai lucioase şi mai cărnoase, şiînaintară la deal e codru. Marginile lui erau înflorite demăceşi şi albinele zumzăiau de zor, lăcustele şi cosaşiiforfecau, ţîrîiau şi săreau, şopîrle verzi-albastre alergau însinusoide, turturele şi mierle, cintezoi şi auşei fermecau aerulşi ramurile îngroşate ale vechilor stejari. În iarba înaltă şi pe laumbră creşteau în neclintire piciorul cocoşului, umbra

şoricelului, coada lupului şi ici-colo în cîte opoieniţă făceau salbe şi inele şi cercei sumedenii de fluturialbi, galbeni, albaştri, punctaţi uneori cu negru, de parcă îiatrăgea necunoscutul în misterioase tunele.

O cumătră le tăie calea. Dintr-un tufiş izbucni un şoldan,pe-o cracă se cocea la soare cureaua lungă a unui şarpe leneş.

Măi băiete, în codru e frumos, dar periculos. Primejdia-imare cînd pleci de unul singur şi te rătăceşti... Şi dacă seîntîmplă una ca asta, te uiţi la rădăcina copacilor, şi acolounde găseşti muşchiul verde să ştii că acolo-i nordul şi te poţiorienta în sensul opus către sud. Asta să ţii minte de pe acumpentru toată viaţa.

Şi cum s-au pierdut de la noi din sat copii în pădure? îlîntrebă fiu-său, mergînd cu fruntea-n păm nt, că-ncepuse să-lbată soarele-n cap şi să transpire uşor.

De la noi nu, dar îmi povestea bunicul, că s-a rătăcit unuldin sat de ni. Că zicea că l-au trimis în codru ca săcaute un viţel şi dus a fost. L-au căutat toată vara şi nu l-aumai găsit. Poate că l-o-nghiţit balaurul sau l-o fi mîncat lupul,de nu i-au mai dat de urmă.

Inima băiatului se po ni să zvîcnească prinsă ca depăianjenul fricii.

Pulsul înfiorat de cuvintele tatălui pocnea în micuţajugulară de la gît.

Şi nu are nimeni ce să le facă? Nu-i poate omorî nimeni?

––– Am avut, dar mi-a confiscat-o statul. Am predat-o

–

–

„Mi-e-a

–

– ?

,

la

pe-a doua dihanie.

în niciun chip.

,

,lupului

,,

, încît, de uimirejos.

–început de

*de

r

z

.A treia noapte, cum somnea, avînd capul în gura

ii

–

Pot numai cei care au armă!Şi tu de ce nu ai?

laprimărie, că altfel mă arestau miliţienii şi intram la puşcărie.

Atunci miliţienii şi cu statul ţin cu lupii şi cu balaurii, nuţin cu băieţii!

Cam aşa, măi băiete! i-o întoarse Ştefan Vîlcu. Da' ammai auzit de-un caz. Un copil din satul de peste deal ajunsese-n hotarul comunei vecine şi i-au ieşit mulţi băietani în cale şi-au început să-l bulgărească şi să strige după el: mîncade carne de bogdănesc”, „Mi-e-a mînca de carne debogdănesc” şi băieţaşul aşa de tare s-a speriat de ei să nu-lprindă şi să-i facă felul, încît a intrat în pădure şi n-a mai fostgăsit nici pînă astăzi... Aşa că-i bine, ascultă aicea, să fiicuminte şi să stai la locul tău, să nu ieşi din vorbele mele, c-opăţeşti ca ei!

Mirel se înfricoşă chiar să cadă jos din picioarele ostenite şimai întrebă:

Bine, eu nu mă duc după el, dar dacă vine el la mine şicaută să mă înghită?

N-are el curajul să se arate la stînă. Păi eu ce sînt acoloAm ghioagă noduroasă de ulm şi topor mare ascuţit la fierar!Şi cînd dau drumul şi celor trei dulăi praf l-am făcut. Nu teteme, că sar şi ceilalţi mocani de la celelalte stîni şi-i zdrobimmăselele-n gură.

Numai că trebuie să ştii că a păţit-o şi un cioban cu lupii...Stai să ne odihnim vreun sfert de ceas la umbra stejaruluiăstuia şi-ţi povestesc şi întîmplarea cu păstorul care s-a luptatcu o haită alcătuită din trei lupi.

Se aşezară într-o rînă în iarba deasă şi înaltă de lamarginea unui vechi cer ale cărui braţe se înnegriseră şicrăpaseră de vreme şi de vremuiri.

...Şi cum îţi spuneam, era cică un mocan de pe laPătrăşcani, unul Bărbăscu, şi nu obişnuia pe timp de iarnă să-şi aducă turma de oi acasă în curte. Ierna tot la stînă. Seîncotoşmănea în cojocul miţos şi lung, îşi trăgea căciulă dinpiele neagră şi-şi înfăşura picioarele în obiele mari de lînă,ţinea jăratic mult în vatră şi rezista ca un pustnic în munte. Şicică era o iarnă aspră, cu omăt pîn' la cer şi cu ger de crăpaupietrele. Şi-ntr-o noapte se stîrnise şi ceva viscol. Cînd, pedupă miezul nopţii, aude că dau cîinii (avea doi zăvozi negrişi mari cît un viţel!). Şi cică iese zdrahonul (că era înalt şi grosîn trunchi) cu ghioaga ghintuită cu ţinte ca un buzdugandomnesc, dă drumul la dulăi,dar lupii, trei la număr, pieptişla el. Dă cu bîta chiorîş în spinarea unuia şi-l rupe de şele, darscapă şi arma din mînă. Un cîine, prost, se hărăţăia namilace urla de durere şi încerca să se tîrască, să scape. Celălaltcîine dădea otrocol să ţină pe loc

Rămas fără apărare, ţinu piept celui de-al treilea lup careera şi cel mai fioros şi cel mai mare şi care îi sărise la gît. Princenuşa nopţii înzăpezite de crivăţ îi vedea colţii ascuţiţi, îisimţea răsuflarea urîtă în faţă. Cît ai clipi, de frică, nu mai avualtceva de făcut, şi-şi înfipse pumnul braţului stîng în guracăscată, de pătrunse pînă în gîtlej. Atunci, cum îl zgîria cughearele labelor dinainte şi-i rupsese bundiţa ferferniţă, îşiaduse aminte că are cuţitul în teacă. Trase junghiul cu putereşi cu o forţă înspăimîntătoare îl tăie pe lup la burtă. Grozav desingur, se porni să urle, să strige, dar viscolul îi ducea sunetelesinistre în vîjîiala lui smintită.

Încercă să-şi scoată braţul din gîtul lupului mort, dar nuputu

Fu cuprins de cutremur la gîndul că s-ar putea repeziasupra lui ultima dihanie rămasă în viaţă, dar aceasta o luasecătre crestele dealului, se aşezase pe coadă şi urla, urla amar.Îi jeluia poate pe prietenii lui de haită, acuma lăsaţi fărăsuflare.

Viscolul se mai potolise. Noroc pentru Bărbăscu, norocmare, căci cu toate sforţările , căci colţii de racilă i seînfipseseră între vine ca piroanele, n-a reuşit să-şi scoatăbraţul din gura fiarei sălbatice. Şi-atunci i-a trăsnit o idee. Cumîna dreaptă liberă, a apucat lupul de piciorul de la spate şiaşa l-a tîrît, cu greu, prin omătul adunat în troiene, pînă lastînă. Dulăii se retrăseseră pe lîngă el şi mîrîiau îndrăcit. Cuchiu cu vai mocanul încă neliniştit a dibuit după uşă securea,a lovit cu ea cum a putut şi cum s-a chinuit, a despicat pieptulfiarei şi gîtul de jos, cu atenţie să nu-şi taie propria mînă. Aşaa stat pînă la ziuă cu capul şi gîtul în mîna lui. Unfrate de-al lui, tot cioban, a venit dimineaţa cu sania, l-a urcatîn ea şi l-a dus la spitalul de urgenţă în tîrg la Luperceni.Chirurgul a meşteşugit cu multă luare-aminte şi i-a eliberatbraţul. I-au făcut şi nişte injecţii în burtă, că cică dacă lupulera turbat turba şi păcurarul. Aşa întîmplare, să te fereascăDumnezeu de ea!

Băiatul Mirel stătuse cu picioarele adunate în braţe,ascultase şi nu scosese niciun cuvinţel. În schimb, sufletul luifirav aşa se răvăşise şi groază, îi lăsase guraapă şi buza i se pleoştise uitată şi prostită în

Hai la drum, că mai avem ceva de-ntins pînă la stînanoastră. E vară şi la ea nu dau lupii!...

Începu Mirel să cunoască din plin viaţa la stînă.Înţelegea acum cum se dau oile la st ungă, cum se mulg, cumfierbe în ceaunul mare şi negru laptele, cum se încheagă şicum se strînge brîn a, îşi umflă bîrdanul cu caş dulce şi zer, cujintiţă şi urdă, şi-l însoţi pînă îndeseară pe taică-su laplimbarea oilor pe coastele dealurilor, cu cîinii legaţi la gît cujujău. Dar mai cunoscu şi ce-nseamnă să rabzi de sete pînă cedai de o ştioalnă şi culegi apa din mîl în căuşul palmelor şi beifără cană. De dormit, dormea în coliba de-alături, pentru că înodaia stînii l-ar fi boboşit purecii şi ţînţarii

colibei,fu trezit de un răsuflet greu asupra feţei. Deschise încetochişori şi întrezări prin întunericul spălăcit gura imensă şilimba lungindu-se rece printre colţi ale unui zdravăn lup.Tăcu chitic. Dar, vrajă, cîin nici nu-l simţiseră, că nu hămăiseniciunul. La tată-său se gîndea să ţipe, după ce pusese mînape toiegel. Şi-odată zbucni în picioare, strigînd: Tatăă!

Tatăă!.. Tatăă! Zbang, o rupse lupul din loc, aruncîndu-i ţărnăîn ochi cu ghearele labelor din spate. Inima începu să i sezbată cu putere în coşuleţul pieptului, iar Vîlcu, c totdeaunadormea iepureşte, ţîşni alarmat din odaia stînii şi-ntr-o clipă ise arătă:

Băiatul năuc, se scutura de plîns şi se îneca, sughiţînd:Tată, a venit lupul să mă mănînce!Linişteşte-te, dragul tatii, şezi blînd! Ai visat,ţi-o fi fost

gîndul la jivina dracului, că alaltăieri ţi-am povestitgrozăvenia aceea...

Nu, tată se încăpăţînă Mirel, a venit pînă la capul meu, lacolibă. I-am simţit răsuflarea şi m-a trezit. A fugit cînd m-amridicat şi-am strigat către tine. Mi-a aruncat ţărnă în ochi...

S-o crezi tu, păi dacă venea lupul, nu lătrau dulăii noştri,de trezeau toată pădurea Hai că vin să dorm cu tine în colibă.

La spatele lui, trupul băiatului zvîcnea din cînd în cînd. Săştii că s-a îmbolnăvit de sperietură! Astăzi îmi vine schimbulşi plecăm acasă. Să vedem cum vor înainta semnele bolii şi-otrimit pe nevastă la vreo babă vrăjitoare să-l descînte. Vezidacă nu m-a ascultat să rămînă în bătătură. Ce-i trebuia lui,

acum, la intrarea în şcoală, viaţă de stînă.

Pe drumul de întoarcere erau fără chef amîndoi. Tatălducea greutatea celor doi coşi în cîrcă, iar băiatul, ofilit cafrunza de brustur tăiată, păşea lent şi, la ăstimpuri, ofta. Seîmpiedica bleg prin bulgării uscaţi.

Tu-i mama măsii de poveşti cu lupi! Mi-am îmbolnăvitcopilul! Măi Mirele, dragul tatii, păi nu te lăudai tu la plecare,cînd te-am luat cu mine, că eşti înarmat şi poţi să înfrunţijivina? Prinde inimă de voinic, n-a fost decît o nălucire. Ţine-temai aproape de pasul meu.

De cum intrară în ogradă, mamă-sa se şi repezi neliniştităcătre copil. Acesta, zguduindu-se de plîns, îngăimă:

Mămucă, mămucă, lupul...Femeia îl luă în braţe, îl scuipă de deochi. Vîlcu părintele

aduse o cană cu apă, îl stropiră pe obraji, îl frecară pe latîmple şi, într-un fel, Mirel îşi reveni. Îl duseră în pat şi cînd şicînd, îl cercetau:

A adormit, dar tresare prin somn, zise nevasta. Dacăpînă mîine dimineaţă nu-i trece, îl duc la baba Anica să-ldescînte de lichitură.

erau la băbuşcă în cocioabă. Peste tot atîrnaunumai ţolice zdrenţuite. Pe vatra încinsă, într-o tingire, setopea o bucată de plumb. La rădăcina uşii odihnea un toporvechi, fără coadă. Vrăjitoarea, înştiinţată de ce s-a petrecut cubăiatul, îl trase către pieptul ei zbîrcit, îl depărtă cîţivacentimetri, îl scuipă între sprîncene şi la piept, de cîte nouăori. Se aplecă după vătrai, alese din cuptor nouă cărbuni şi-istinse într-o cană zincată, în care se afla apă neîncepută:

Bea cîte o înghiţitură de nouă ori, măi ţîcă! Las' că acuşiscoatem noi lupul din tine. A intrat bată-l pacostea, pînă însuflet. Îi fac eu de petrecanie, de-o să fugă ca dracul de tămîie!Şi, deodată, cînd nici nu se aştepta, iute baba luă toporul şi-lrepezi pînă aproape de pieptul băiatului. Apoi din nou. Ţîncultresări. Repetă, scurt şi ritmic, pînă la nouă, suflă de trei oricîte trei asupra pleoapelor lui şi hotărî:

După trei zile să-l aduci iar la mine. Facem treaba asta denouă ori, tot la cîte trei zile şi o să-şi revină, o să ţi-l dau canou.

Ajunseră cu descîntatul pe la mijloc. Şi-l vede Mădălinaîntr-o zi pe feciorul ei că, fără a spune cuiva un cuvinţel, seurcă în mărul din faţa casei, se sprijină cu spatele şi cupicioarele într-un cuib de crengi şi frunze, rupe un fruct şiîncepe să-l muşte.

Doamne Maica Domnului! se cruci. Ia te uită cît de lungii-au crescut dinţii! Parcă ar avea colţi! Şi braţele i-s năpăditede păr! Ptiu, drace, băiatul meu are înfăţişare şi apucături delup!... Dă-te jos, Mirele, din pom! Coboară, mă, n-auzi?

Mirel rînji, arătîndu-şi colţii, îşi lungi limba peste buza dejos, dădu un urlet scurt şi sări flexibil din culcuş drept lîngăprispă.

Măi băiatule, dragul mamei, ce-i cu tine îlţîi:Spune o vorbă, n-auzi?

Dar el mai scoase un mîrîit, îşi lungi gîtul, mergînd înpatru labe, pătrunse în cameră, se trînti pe pat şi se culcă.

Ştefane, măi Ştefane! ţipă după soţ Ia lasă ridicatullemnelor şi vino-ncoa'! Vino să vezi ce n-ai văzut de cînd îilumea asta! Băiatul nostru

Măi dihai tu ai înebunit! Ţi s-au urcat gărgăunii la cap decînd umbli pe la farmazoana aia de babă mincinoasă! Hoaşcadracului! O s-ajungi ca ea, , numai zbîrcituri, cu guşă şimustăţi ca ale dumneaei!

Se furiş ă amîndoi în odaie şi se uitară cu insistenţă, deaproape, la Mirel. Dormea şi nu părea schimbat.

Îl mai duc şi mîine la baborniţa vrăjitoare, şi dacă nu seobservă nicio schimbare în chejii lui, musai să-l consulte undoctor. Nici la şcoală nu poate umbla aşa căhui! Pare a fi cumintea rătăcită şi cu sufletul pribeag...

N-au mai apucat să-şi împlinească hotărîrea. În mijloculnopţii, Mirel se ridică din pat, se înţoli pe întuneric şi ieşi caun somnambul în ogradă. Era lună ca ziua şi o noapte caldăde sfîrşit de august. Începuseră totuşi păsările călătoare sătreacă pe sus în pîlcuri şi-n vîrtejuri. Halucinant, băiatuldeschise poarta, porni pe drumeag uşor ca o pană, şi lamarginea satului se uită drept în luna care apunea. În sfera eigălbuie stătea pe coadă un lup. Începu să alerge către acolo,dar nu-şi mai dădu seama că pătrun e, de fapt, în inima uneipăduri şi se duce, se duce şi tot se duce, pribeag şi netrebnic,în tărîmul scufundat al unei imense upării!

e

– Ce-i, dragul tatii, ce s-a întîmplat?, ca

––

–

–?

taman*

z

–

–

,

–

În zori

–,

–

*

–

– ? Îl zg – Ce-icu tine?

– .

.–

ar

–

d

L

s-a lupit

(Din vol

lupită

umul „Toiagul Magului”, aflat în pregătire)

Septembrie 1020

sertarul cu manuscriseBăiatul şi lupul

14 CRONICA

fondul principal al culturii române

Valoarea morală, în viziunea filosofului român, îşi areizvoarele în experienţă, în viaţa psihică, fără a fi redusă,însă, la viaţă în sens biologic. Dar înainte de a-şifundamenta teza afirmată, el menţionează că timpurilemoderne se îndepărtează tot mai mult de consideraţiilemetafizice în alcătuirea valorilor etice, făcând locîncercărilor de a da eticii un fundament social. În acest sensse impune curentul social-etic, în viziunea căruia eticaindividualistă se subordonează eticii sociale, tinzând să searmonizeze în totul cu aceasta.

Cercetând problema naturii valorii morale, PetreAndrei clasifică în patru grupe răspunsurile date. Astfel, s-a considerat că valoarea morală este de natură psihologică,logică, biologică, socială. Potrivit teoriei psihologice,valoarea morală are o bază psihică; ea este rezultatulconstituţiei noastre sufleteşti şi depinde de aceasta. PentruH. Meyer, valoarea morală este un produs al voinţei eului,al voinţei de a-şi perfecţiona personalitatea. Deci, valoareaeste dependentă de această voinţă. La rândul său, Wundtconsideră că orice acţiune este determinată de motive şiscopuri reale, aceştia fiind doi factori ai acţiunii morale,care condiţionează valoarea morală. În esenţă, valoareamorală este rezultatul unui act subiectiv de voinţă, al unuiimpuls către valoare. Petre Andrei atrage atenţia că uniiteoreticieni, admiţând natura psihologică a valorii morale,consideră sufletul, eul individual, ca subiect şi obiectabsolut al valorii etice, trasând o direcţie egoistă şiindividualistă în etică.

Valoarea morală este determinată de ideea datoriei şieste, în cele din urmă, un imperativ, căruia trebuie să nesupunem cu toţii. Şi totuşi Kant încercând să excludă oriceelement psihologic în întemeierea valorii etice, este silit sărecunoască , casingurul mobil care determină voinţa morală, şi acesta estesingurul sentiment cunoscut apriori. Aici, Petre Andreiamendează teza lui Kant socotind-o greşită, întrucât şi acestsentiment este cunoscut prin experienţa internă, psihică.Logicismul lui Kant este un formalism, care face abstracţiede orice consideraţie teleologică, luând în atenţie numaiconcordanţa faptelor cu imperativul categoric, spunefilos

Nu este lipsită de adevăr observaţia lui Petre Andrei,cum că cei mai mulţi teoreticieni reduc sfera valorii la etică,ceea ce explică faptul că valorile etice au fost temeinicstudiate. Printr-o recunoaştere unanimă s-a impus ideea căvaloarea etică este "un regulativ" al vieţii practice.

Pe această linie, a abordărilor praxiologice, NicolaiHartmann consideră că din cele trei întrebări, pe care Kantle aşeza în faţa travaliului filosofiei moderne, ce putem şti:

, ce ne putem permite să sperăm ?; adoua constituie problema etică fundamentală. Aceasta este,în genere, acea formă a integrării umane care conferă eticiicaracterul unei filosofii "practice", căci în faţa întrebării "cetrebuie să facem? ne aflăm în orice clipă".

În comparaţie cu Hartmann, întrebarea fundamentalăPetre Andrei o plasează în plan teleologic, întrucât elsocoteşte că viaţa omenească este o neîntreruptă tendinţăde realizare a unor scopuri, a unor valori. Ca atare, omul segăseşte mereu în faţa întrebării: "care e cel mai bun scop?",căruia să-i consacre încordarea voinţei sale prin acţiuni.Răspunsurile sunt variate, după indivizi. Dar dacă valorileetice ar fi aşa de variate, unitatea acţiunilor ar fi sfărâmatăşi s-ar instala un haos moral. "

Andrei apreciază căvaloarea supremă este personalitatea creatoare de cultură.Aceasta înseamnă că orice act care tinde la creştereapersonalităţii umane, are valoare morală.

În interiorul orientării psihologiste referitoare la naturavalorii etice, Petre Andrei decelează trei direcţii, în funcţie

sentimentul respectului către legea morală

Kant a vrut să găsească o valoareetică general valabilă, trecând peste orice considerare a realităţiipsihologice

ce ar trebui să facem

De aceea ni se impune găsireaunei valori etice, care să fie general valabilă, recunoscută de toţi".

oful român, afirmând: “

".

Din punct de vedere etic, Petre

de elementul psihologic afirmat ca fundament al moralului.El deosebeşte: o teorie , care deduce valoareamorală din raţionament din reprezentarea unei idei saulegi, ceea ce a dat naştere logicism

, care întemeiază valoarea pe sentiment afirmândnumai mobilul unei acţiuni morale (morala milei, moralabinefacerii etc.). Petre Andrei respinge această teorie,pentru că, în opinia lui, sentimentul este un elementînsemnat în acţiunea morală, dar nu cel mai important.Căci "

. Sentimentele şi reprezentările morale au camobil, în ultimă instanţă, o dorinţă, o tendinţă a sufletuluicătre binele general. Dar această dorinţă nu este purindividuală, subiectivă, ci are un moment obiectiv, întrucâtse referă la ceea ce este social-cultural.

A treia teorie din sfera orientării psihologiste este cea, care afirmă voinţa ca element fundamental,

care determină valoarea morală. Rezervând voinţei un rolînsemnat în fundamentarea valorii în general, Petre Andreigăseşte că această teorie este "cea mai justă" aliniindu-seastfel lui Windelband, Eisler etc., principalii ei susţinători.

după carevaloarea etică este de natură logică, Petre Andrei stăruieasupra concepţiei lui Kant pe care îl apreciază ca fiind celmai de seamă reprezentant al acestei direcţii. Filosoful de laKönigsberg înlătură psihologismul, întrucât experienţa nupoate da judecăţi necesare şi universal valabile, şiîntemeiază valoarea morală pe un principiu raţionalapriori.

Concluziile la care a ajuns Kant şi ceilalţi filosofi, careaccentuează natura raţionalist-logică a valorii etice suntneadevărate, apreciază Petre Andrei, deoarece nu au datatenţia cuvenită fenomenului psihic al valorii. Introducereaelementelor psihologice în structura valorii etice esteimpusă de faptul că ea se referă la acţiune, voindu-se onormă pentru reglementarea acţiunilor.

Împotriva raţionalismului şi logicismului eticii semanifestă care se plasează în extremaopusă, în cel mai necritic empirism. Biologismul eticconsideră viaţa ca fiind suma tuturor valorilor morale,valoarea cea mai înaltă, şi tot ceea ce concură laconservarea ei are valoare. Această etică identifică legilemorale cu cele ale naturii, cu deosebirea doar că acceptă unplus de teleologism. Principalul reprezentant al acesteimorale este Spencer, care socoteşte drept valoare etică totceea ce contribuie la , al cărui principiu este

. Petre Andrei apreciază că Spencer aîncercat să deducă valoarea morală din legile naturii,

considerând legea naturală ca un ideal.În acelaşi curent biologist Petre Andrei îl aşază şi pe

Nietzsche care susţine şi el că este moral tot ceea ce ajutăviaţa, care înseamnă voinţă de putere, al cărei ideal este

. Sprijinindu-se pe această teză, unii eticienisusţin că Nietzsche reprezintă cel mai unilateralindividualism şi egoism al forţei. Alţi filosofi, ca Riehl,apărându-l pe Nietzsche, susţin că el este protagonistulunei morale superioare, morala culturii întrucâtpredominarea supraomului nu înseamnă predominareaforţei brute, ci preeminenţa omului cultural, ea are cea maimare răspundere pentru viitorul umanităţii, al culturii sale.

Între promotorii biologismului etic este şi Fr. Paulsen,adversar al logicismului kantian. După el, legile moralesunt legi naturale, a căror nerespectare aduce după sinerăul. Etica îşi scoate reguli din viaţă şi pentru viaţă; ea nupoate stabili valori universal valabile. Acceptând ideea luiPaulsen care afirmă necesitatea experienţei ca izvor alvalorii morale, Petre Andrei socoteşte, totuşi, că"

Concepută ca o ştiinţă a normelor de realizare a uneistări social-culturale de valoare, etica vrea să influenţezevoinţa oamenilor, stabilind valorile ce trebuie realizate, învreme ce politica arată căile pe care voinţa devine fapt.Deci politica este un fel de servitoare a eticii. Petre Andreiarată că etica modernă este în general , prinfaptul că afirmă ca fundament al conştiinţei moraletendinţă către ceea ce este general, către social. Individul şisocietatea se presupun reciproc, ceea ce înseamnă că voinţa

intelectualistă

o teorieafectivă

valoarea etică este rezultatul unor relaţii dintre anumiteobiecte reprezentate şi anumite sentimente legate cu acelereprezentări"

ntaristă

maximul de viaţămaximul plăcerii

biologismul distruge adevăratul sens al valorii morale

universalistă

ului lui Kant;

Referitor la cel de-al doilea curent, cel

".

volu

logicist,

curentul biologist

supraomul

morală trebuie să cuprindă şi individualismul şi altruismulîn sine.

Temeiul criticii sociale îl constituie concordanţaindivizilor prin voinţa morală, adică prin tendinţa cătrescopul suprem. Prin această convingere, fiecare individcaută să lucreze pentru fericirea tuturor.

Etica este o ştiinţă social-culturală normativă. Înconcepţia lui Petre Andrei, etica socială nu exclude, cipresupune pe cea psihologică, întrucât ţine seama demotivele şi scopurile acţiunilor umane.

În afară de cele patru moduri principale de a întemeiavaloarea etică, Petre Andrei menţionează şi alte încercăriprecum estetismul lui Ruskin, care confundă bunul cufrumosul: lui Rasius, heterofilismul luiTolstoi, care este un altruism bazat pe libertate şi iubire etc.De asemenea, arată că unii gânditori, considerând valoareamorală drept cea mai complexă, au introdus în ea unelemomente eterogene. Între aceştia, Platon este socotit unmodel. După autorul , conceptul valorii moralecuprinde frumosul şi adevărul. Astfel, potrivit concepţieilui Platon, în valoarea etică există un element logic(adevărul), unul matematic (simetria) şi altul estetic.Detaşându-se de teoriile amintite şi ca un corolar alcomentariilor făcute pe marginea lor, Petre Andrei afirmăcă "

Abordând o altă problemă fundamentală, filosoful seîntreabă: Care este criteriul valorii morale? Răspunsul îlformulează imediat: "

Înaintea dezvoltărilor privitoare la criteriul valoriimorale, Petre Andrei spune că prin valoare morală se potînţelege patru lucruri diferite:

Cu sensul de normă, de motiv al acţiunii, valoareamorală poate fi , atunci când este impusă de oautoritate externă, şi , când individul îşi dă sieşiLegi. Petre Andrei observă că trecerea de la moralaheteronomă la cea autonomă o face Socrate, care pune catemei al

ca adevăratul întemeietor almoralei autonome.

Cercetarea criteriului valorii morale a determinatnumeroase discuţii, care au dus la soluţii variate. Unii auridicat plăcerea la rangul de criteriu al valorii morale –

; alţii, ; alţii,. Aceste răspunsuri s-au întemeiat pe

deducerea valorii morale dintr-un sentiment.Există şi teorii care au pus valoarea morală în

dependenţă de voinţă şi de inteligenţă. Ca urmare, uniifilosofi au socotit datoria ca valoare morală, alţii cultura şi

. Toate aceste teorii sunt supuse, de PetreAndrei, unei analize critice profunde, pentru a formula, încele din urmă, concepţia sa referitoare la "adevăratul"criteriu al valorii morale.

astă ţintă, demersul teoretic al luiPetre Andrei stăruie asupra teoriei kantiene, care încearcăsă stabilească un criteriu universal valabil al valorii morale,teorie ce va constitui fundamentul concepţiei filosofuluiromân în problema discutată.

ui Kant pune ca valoare supremă personalitatea.După el, aşa cum am subliniat mai sus valoarea morală esteraţională, apriorică, fără ceva experimental, în sine. Nimicnu este rău sau bun decât după scopul căruia îi serveşte.Scopul este stabilit de voinţă, în care îşi află izvorul bineleşi răul. Astfel, etica lui Kant are un caracter voluntarist. Darfactorii determinanţi ai voinţei nu sunt instinctele, ciraţiunea; de aceea voinţa devine raţiune practică.Principiile care determină voinţa sunt: maxime, când suntsubiective, adică au valoare numai pentru voinţasubiectului, şi legi, când sunt obiective, valabile pentruorice subiect şi se impun. Dar nu orice voinţă este morală,ci numai aceea care este determinată de reprezentarea legiideci care este în afara oricăror motive contingente.

intelectualismul

Dialogurilor

valorii

eudemonismul utilul-utilitarismul

personalitatea

după noi natura valorii morale este socială şi originea ei deasemenea

Criteriul după care judecăm o faptă dreptmorală sau imorală este conformitatea cu o poruncă, cu o Lege,care, permite sau opreşte săvârşirea unei acţiuni

1) stabilirea unui principiupentru determinarea conţinutului moral al acţiunilor; 2) valoareamorală arată izvoarele cunoştinţei noastre despre legea morală; 3)spre deosebire de Windelband, al treilea sens este sancţiunea legiimorale; 4) valoarea morală considerată ca motiv al acţiunii.

heteronomăautonomă

etice Conştiinţa de sine

perfecţiunea-perfecţionismul

".

".

a omului în general.De aceea Socrate este privit

În drumul spre ace

Etica l

Cătălin BORDEIANU

Petre Andrei

Valorile etice aPetre Andrei (I)

l

Septembrie 1020

corectiv valorii morale supreme. Prin urmare, el afirmă că"

Racordat deplin la nivelul cercetărilor din vremea lui,Petre Andrei spune că personalitatea, ca valoare eticăsupremă, "este astăzi general recunoscută". În acest sens îlcitează pe Rickert care afirmă că viaţa are drept ţintădezvoltarea personalităţii autonome, care se impune ca uncriteriu de apreciere a tuturor acţiunilor unui

Un alt teoretician, H. Cornelius susţine că valoareapersonalităţii este o condiţie a celorlalte valori. Pe aceeaşilinie, Th. Lipps este de părere că scopurile variate şimultiple ale indivizilor sunt ordonate după criteriulpersonalităţii, căci tendinţa activităţii merge spre deplinaafirmare a eului.

Există şi teorii care contestă supremaţia valorii morale apersonalităţii, aşa cum apar în opera lui Hegel sau a lui R.Richter. În raport cu acestea, Petre Andrei îşi expunepropria concepţie despre personalitate şi arată cum eticatrebuie să fie una a personalităţii.

Din perspectiva psihologică, personalitatea este ounitate, care sintetizează întreaga diversitate a fenomenelorindividuale trăite. Încercând o definiţie a personalităţii,Petre Andrei spune că, din punct de vedere psihologic, "

Personalitatea se relevă prin două caractereconstitutive: o conştiinţă de sine, de unitate a fenomenelorvieţii proprii şi o autonomie a voinţei, o libertate de a sedetermina cineva, în acţiunile sale, după motive conştiente

ogică,care nu înseamnă valoarea etică supremă.

Petre Andrei face distincţie între personalitateaindividuală şi personalitatea socială. Dacă prima estedefinită şi are elementele constitutive, aşa cum ammenţionat mai sus, a doua, personalitatea socială, cuprindeindividul ca pe un element component, deci are un caracterglobal, şi este considerată de Petre Andrei ca fiind valoareasocială absolută. Caracteristicile personalităţii sociale,rezidă în faptul că ea reprezintă o unitate de voinţeindividuale, constante şi independente, şi o subordonare ascopurilor parţiale individuale unui scop unic, acela alsocietăţii.

Aşa cum în viaţa individuală, valoarea absolută constăîn crearea şi perfecţionarea personalităţii autonomeindividuale, în seria valorilor sociale, valoarea absolută oreprezintă personalitatea socială, care este creatoare de

cultură intelectuală. Personalitatea psihologică devinevaloare supremă când este pusă în serviciul culturii."

", spune Petre Andrei.Aceste valori culturale formează idealul umanităţii şireprezintă o unitate a voinţei care concentrează toatăactivitatea spiritului omenesc. Astfel, idealul umanităţiieste idealul cultural, care constituie valoarea etică supremă.

În conflictul valorilor individuale ori a celor totale-sociale, dreptatea este de partea celor care sunt maiaproape de realizarea idealului umanităţii. În structuraraporturilor sociale noi vedem personalităţi, care ne suntsuperioare, şi atunci se naşte ideea unei personalităţiideale, care tinde să se realizeze în fapt producând astfel ovaloare nouă. Moralitatea sau imoralitatea acţiunilor unuiindivid trebuie apreciate din perspectiva scopurilor şiintenţi

Valoarea morală rezultă tocmai din ordinea şi calitateascopurilor şi din intenţie, care sunt determinate depersonalitate. De aceea, personalitatea este adevăratavaloare morală. Această valoare este necondiţionată, dar eacondiţionează toate

Deosebind între conţinutul şi forma valorilor etice,Petre Andrei afirmă că valorile etice pot determina douădirecţii: o etică materială şi o etică formală. Dacă eticul esteprivit ca ceva cu un conţinut atunci se ajunge la o eticăsocial-culturală, admiţându-se ordinea culturală ca valoare

valoare supremă morală este personalitatea creatoare decultură

senumeşte personalitate orice fiinţă conştientă de ea însăşi, carepoate să execute acte deliberate dotată cu voinţă liberă şi gândireliberă şi, în consecinţă, responsabilă

itateamorală, idealul moral, valoarea absolută

Valoarea etică supremăadmisă de societatea culturală modernă este deci cea cultural-socială

".

individ.

".

.Personalitatea, în acest sens este personalitatea psihol

ilor sale.

celelalte valori. "

".

Personalitatea creatoare de valori culturale este personal

15CRONICA

Aşadar, legea morală impune omului acţiunea, eaporunceşte şi, ca atare, legea voinţei este un imperativ.Imperativele, însă, pot fi , când sunt condiţionate deun scop, şi , când rezidă în ele însele. Imperativulcategoric este apoditic, căci exclude orice conţinut materialal voinţei, considerând numai voinţa în sine. Imperativulcategoric are şi el un scop la bază, un scop absolut în sine,impus de raţiune. Şi acest scop absolut este demnitateapersoanei. Din acest scop derivă forma legii morale:"

Aşadar, valoarea morală supremă este personalitatea.Kant înţelege voinţa ca fiind autonomă, întrucât numai eapoate să-şi dea legi sieşi, numai ea poate urma Legea,deoarece este liberă. Libertatea, nu în sens psihologic, citranscendental, aparţine numai lumii inteligibile,numenului. Omul este în acelaşi timp fenomen şi numen.Este fenomen ca obiect al experienţei şi este numen,întrucât se gândeşte pe sine ca ceva deosebit de fenomene.Ca fenomen, omul este supus cauzalităţii empirice; canumen este independent de timp, deci liber. De aici PetreAndrei conclude că "

În concepţia kantiană, valoarea morală este unregulativ; ea nu trebuie să explice acţiunea umană, cinumai să ajute la finalizarea ei. Ideea de personalitate estefundamentul eticii lui Kant.

pure concepe personalitatea ca ofiinţă cu raţiune şi autonomă. Personalitatea are deci douătrăsături de bază: autonomia şi libertatea. Situată dincolode experienţă, personalitatea este idealul omenirii, în afaravreunui interes sensibil. Această personalitate are un dublurol: este subiect şi obiect al legii morale. Subiectul legiimorale este personalitatea, care devine scop final, scopabsolut al ei. Petre Andrei sesizează, însă, că personalitateaeste numai o idee, fără o intuiţie corespunzătoare ei înfilosofia kantiană. Două tipuri de personalitate deosebeşteKant: o şi o alta . Prima,deci, personalitatea empirică, are drept nucleu esenţialinteligenţa ca facultate a sintezei unei diversităţi. Conştiinţaşi personalitatea empirică presupun însă apercepţia pură,care face posibilă orice cunoştinţă. Deci personalitateaempirică are drept bază pe cea transcendentală.

S-ar putea pune următoarea problemă: personalitateamorală este empirică sau transcendentală?

Deşi nu s-a pronunţat limpede asupra acestei probleme,

Kant afirmă totuşi existenţa unei legături între aceste douătipuri de personalităţi. Personalitatea empirică este nunumai condiţia a celei morale, dar şi mijloculpentru realizarea ei, cum observă Greiner. Recunoscând căexistă această idee în filosofia kantiană, Petre Andrei neatrage atenţia să nu uităm totuşi că, pentru Kantpersonalitatea empirică există numai întrucât se referă lacea transcendentală, absolută, perfectă, care este numai oidee.

Pornind de la această observaţie, filosoful român seîntreabă: " tem noi formula un ideal etic, o valoaremorală absolută, care să nu aibă nici o legătură cu viaţasufletului nostru, cu aspiraţiile grupului social căruiaaparţinem? Poate oare o simplă formulă goală şi moartă săînsufleţească pe indivizi şi să determine acţiunile"?.Dezlegat de condiţionările spaţio-temporale, individul estenumai o idee. De aceea, în filosofia kantiană, continuă PetreAndrei, personalitatea este o proiecţie formală,transcendentală. Etica însă operează cu acţiuni, al cărorizvor este sufletul omenesc, cu înfăţişările sale polimorfe.Cu toate acestea, subliniază marele merit al lui Kant de a fistabilit în principiu, adevăratul criteriu al valorii etice,valoarea personalităţii; "etica modernă este eticapersonalităţii şi a culturii" t a văzut că ceea ce este maiinterior şi mai profund în ea este personalitatea. Dar acestaa întemeiat un sistem autotelic, întrucât ideea depersonalitate nu a pus-o în legătură cu o altă ideefundamentală şi de care nu trebuie despărţită, anume cuideea de cultură, susţine Petre Andrei. El va aduce acest

ipoteticecategorice

perso

sine qua non

acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta,cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scopiar niciodată numai ca mijloc

morala lui Kant e o morală a adevărului şia demnităţii proprii, o morală care afirmă datoria ca motor aloricărei acţiuni"

Criticii raţiunii

nalitate empirică transcendentală

".

.

Autorul

pu

. Kan

Alma Mater Iass en isi s

supremă. Dimpotrivă, dacă eticul este considerat ca cevamai presus ca supunere către legea morală, atunci avem oetică formală. În primul caz, valoarea nu este absolutseparată de celelalte valori culturale; în al doilea cazvaloarea etică are o poziţie cu totul deosebită în lumeavalorilor; este ceva ce se impune tuturor valorilor.

După etica formală, conţinutul acţiunii este indiferentpentru valoare, întrucât importantă este voinţa, forma purăa voinţei. Căci, în opinia lui Petre Andrei, etica stabileştevalori absolute, cărora trebuie să li se supună orice individ,iar determinările conţinutului imperativelor etice trebuieluate în societatea culturală. În toată variaţia determinărilormateriale, constantă rămâne numai credinţa într-o valoaresupremă, în bine, în datorie. "

", dupăexpresia lui Lotze.

Dacă valoarea etică este o valoare culturală, atunci senaşte întrebarea: moralitatea creează cultura sau opresupune? În această problemă ca şi în toate celelalte,Petre Andrei se fereşte de absolutizări şi caută echilibrul,afirmând: "Cultura este o condiţie şi un efect al moralităţii".Este o condiţie , căci ea este o stare în careconvingerea morală influenţează, în care legea morală sepoate realiza. Cultura este o continuă creare şi transformarede valori, care dă mereu noi conţinuturi etice, punând peom în poziţia de a fi creator de valori, a căror sintezăgenerală este cultura spirituală a omenirii.

Referitor la cele două procese corelative, de cunoaştereşi recunoaştere a valorilor în sfera eticului, Petre Andrei ledezvăluie particularităţile corespunzătoare. Cercetareaprincipiului etic suprem, cu însuşirile sale deosebite,exprimă procesul de cunoaşterea a valorilor etice.Aplicarea valorii etice la actele individuale reprezintăesenţa procesului de valorificare. Evaluarea, apreciereafaptelor se face numai după principiul sau valoareasupremă, care poate arăta dacă ceva este moral sau imoral.

Acţionând în vastul domeniu al relaţiilor umane,valorile morale sunt de natură socială. "

sunt valori sociale, care se nasc dincontactul indivizilor între ei şi care îşi găsesc rădăcinile înnatura socială a omului". O acţiune are valoare etică numaidacă o judecăm nu numai după intenţiile subiective aleautorului ei, ci şi după efectele, după influenţa ei asuprasocietăţii. În afară de aceasta, conţinutul valorilor eticeprovine din societatea culturală, nu din viaţa individuală,ceea ce arată că socialul reprezintă un factor constitutivfundamental al valorilor etice.

Ca disciplină a moravurilor, etica trebuie să seîntemeieze pe teoria socială, afirmă Petre Andrei, întrucâtnumai aceasta ar cuprinde adevărul. În fine, prin natura sa,etica este o ştiinţă socială şi, ca urmare, valorile stabilite deea au tot un caracter social. Astfel, Petre Andrei încheiedemersul asupra valorii etice, gândind că prin aceasta afinalizat studierea diferitelor laturi ale vieţii sociale. Decelelalte categorii de valori, istorice, estetice, religioase,filosoful se va ocupa în mod special, întrucât alcătuiesccadrul de fiinţare a realităţii sociale.

Venind dinspre sociologie spre etică, Petre Andrei estepreocupat de descifrarea naturii, temeiului, originii,izvorului valorilor etice, a criteriului judecăţii morale, avalorii morale supreme, deci a idealului moral, deevidenţierea fundamentului etico-sociologic al fericiriiumane, iar exprimarea propriului gând o face sprijinindu-se pe solida sa formaţie culturală analizând problemele dinperspectivă istorică, delimitându-se de diverse tendinţe,orientări, perspective, indicându-le meritele şi limitele, cumsingur o spune, căutând să aducă problematica în discuţiela stadiul gândirii moderne.

ndrei perspectivaintegralistă, viziunea sistemică, efortul de a pune în raport,de a corela şi detaşa, în acelaşi timp, aspecte ale problemeiîn discuţie, perspectiva relativistă, preocuparea pentruaspectul static, devenit, dar şi pentru dinamismul,devenirea vieţii sociale. Sunt binefaceri cu care PetreAndrei vine în câmpul gândirii etice, desigur, dinspredomeniul cercetării sociologice. Mărturie stau în acest sens,

Acţiunile noastre sunt călăuzitede ideea unei valori absolute care ne dă tăria de a rezista răului",care face din noi "

Valorile etice –spune Petre Andrei –

Putem remarca în gândirea lui Petre A

.

un membru al imperiului spiritelor

sine qua non

Filosofia valorii, Etica, Problema fericirii

fondul principal al culturii române

Septembrie 1020

salonul literar

Născut la 28 septembrie 1950 într-olocalitate de mare rezonanţă lirică:Heleşteni, judeţul Iaşi,localitate aflată laintersecţia drumurilor dintre Paşcani, Tg.Frumos şi Mirceşti,

lităţi( unde s-au născut:M . Sadoveanu, Vasile Alecsandri, G.Ibrăileanu). ui deBiblioteconomie, Bucureşti, 1973.Angajatla Casa de Cultură a studenţilor din Iaşi,din anul 1974 Debut în presă

ezentat depoetul Şt.Aug.Doinaş şi în

Amfiteatru ,decembrie,1974,prezentatde poeta Constanţa Buzea. Publică în maimulte reviste literare din România şi

ainte şi după decembrie,1989.evista Mioriţa , revistă editată de

acest liceu, în anul 1967 sub îndrumarea prof. Costin Merişca şi a poetului EmanoilFlorens.

Marele premiu la Festivalul Naţional de poezie de la Suceava Nicolae Labiş ,19Premiul revistei Luceafărul ,1978,Premiul C.C. al U.T.C. 1985, Premiul ziarului

ete Umbra şi îngerul iScriitorilor din România Filiala Bacău pentru volumul de poeme Atlet moldav ,2005,Premiul de excelenţă pentru poezie patriotică în 2005, de la revista Oglinda literară

,pentru critică literară, PremiulMormânt în

metaforă ,2007,Premiul Salonului internaţional de carte de la Chişinău, pentru romanulSuburbii municipale vol. II Mormântul călugărului ioanit

inescu la salonul internaţional de carte, Iaşi, 2008,Diploma de excelenţă la a 40-aediţie a Festivalului naţional de poezie Nicolae Labiş Suceava,2008, Premiulinternaţional de poezie M.Eminescu la Salonul de carte Gh. Asachi, Iaşi,2008,

iunii Scriitorilor, Filila Bacău, 2010, pentru romanul Aducerea cenuşii la templu

Poezia sa este tradusă în: Spania, Franţa, Anglia,S.U.A, Elveţia, Ucraina, Rusia,Serbia,etc.

Ed. Junimea,Iaşi,1974Ed. Junimea,Iaşi

Biblioteca Opinia studenţească IaşiEd. Junimea,Iaşi,

, Iaşi,

Helicon,Timişoara,Ed. Junimea, Iaşi,

Ed. Augusta, Timişoara,Ed. Fides, Iaşi,

Ed.Augusta,Timişoara,2000,emis, Iaşi,

Ed. Augusta,Timişoara,ed. Junimea Iaşi,

Ed. Junimea, Iaşi,Ed. Augusta, Timişoara,

Ed. Alfa,Iaşi,Ed. Junimea Iaşi,

Iaşi,Iaşi,

, sonete, a Pim, Iaşi, 2010.

. Junimea, Iaşi,Augusta, Timişoara

Timişoara

Ed. Augusta, Timişoara

Editura PIM, Iaşi

Şt.Aug.Doinaş, Constanţa Buzea, Al.Piru, Laurenţiu Ulici Liviu

Lupu, Corneliu Ştefanache, Emil Vasilescu, C. Pricop, Virgil Cuţitaru,Lucia Olaru Nenati, Simion Bărbulescu, ciliaPopescu-Latiş, Ionel Necula, Marius Manta, Valeria Manta-Tăicuţu, Petre Scutelnicu,Simion Bărbul Cezarina Adamescu,Constantin Blănaru, (Flavus), Gabriela Ioniţă, Irina Petraş,Adina Ungur, Gheorghe Secheşan, Liviu Grăsoiu, Călin Ciubotari,

Adrian Botez, Dumitru Spătaru, Daniel Corbu,Anca Negruţi, Liviu Apetroaiei, Bogdan Baghiu, George Bădărău,Vasile

Con Constantin Mănuţă, Constantin Huşanu, NicolaePanaite, Aurel Stefanachi,

Valentin Talpalaru, Radu Tătărucă Constantin Miu, Ion Roşioru, DianaPetrişor, Va

Rodica Mureşan,

Drumul pe care şi-l propune este unul al simbolurilor, o structură concentrică areinterpretărilor. Tocmai din această pricină poezia lui Emilian Marcu este şi o poezie a

la 12 Km. de fiecaredintre cele trei loca

Absolvent al Institutul

. : în revista„Familia”,aprilie,1974, pr

„ ”

în Ca elev alliceului din Tg. Frumos a publicat primele versuri în r „ ”

„ ” 75,„ ”

„Scânteia tineretului” în anii;1978,1983,1987,Premiul Uniunii Scriitorilor din RepublicaMoldova în anul 2000 pentru cartea de son „ ”, Premiul Uniuni

– „ ”, „ ”,

Premiul revistei „Convorbiri literare”,2006 UniuniiScriitorilor din Republica Moldova pentru volumul de sonete „

” „– – ”, 2008, Premiul „Mihai

Em ”„ ”

„ ” PremiulUn „ ”,etc.

, ;, 1977,

, „ ” 1979,”, 1982,

Ed. Junimea, 1987,, Ed. Junimea,1995,

, Ed. 1996,, 1998,”

, 1999,, 1999,

,, ed. Mir 2000,

, 2001,, 2001,

, 2003,, 2004,

, 2004,, ; 2005,,Ed. Princeps- edit, 2007,

,Ed. „Convorbiri literare”, 2007,,editura Em.ol.is,2008,

Editur

Ed 2oo4,Ed. , 2oo5

Ed. Augusta, ,2007

,2008

, 2010

Leonte, Al.Dobrescu,A.D.Rachieru, Mihai Cimpoi, Tudor Palade, Tudor Ghideanu, Constantin Dram, IoanHolban, Gheorghe

Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Ce

escu, Ion Beldeanu, Rodica Oprean, Ion Cozmei,Horia Zilieru, Ion Maftei

Dana Pitrop, IonRotaru, Viorel Dinescu, Nicolae Busuioc,Petru Scutelnicu,

stantinescu, Marcela Gafton,Petre Isachi, Ludmila Bârsan, Ion Hurjui, Mariana Vârtosu,

Doina Cernica, ,sile Ciocârlan, Adrian Voica, Julieta Pendefunda, Constantin Parascan, Elena

Olariu, Vasile Filip, etc.

„

A primit, printre altele,

„Nunta în sâmbure”„Amiaza câmpiei”„Sub zodia Traciei”„Sigiliul toamnei”

„ ”„ ””Îngândurat ca muntele de sare”” ”„Flori pentru Augusta”

” ”

„ ”

” ”

” insomniei”„Muzeu de sate”

” ”

„Atlet moldav”

„ ”

„Privilegiul giulgiului”” ”„ ”„ ”“ ”

„Iadul de lux”,„Suburbii municipale vol. I .”,

„Suburbii municipale vol. – ”,

”Suburbii municipale vol. III, „ ”,

„Suburbii municipale vol. IV. „ ”,

Au scris despre Emilian Marcu:

:

următoarele premii:

Neliniştea singurătăţiiLecţie pe Ostrov

La porţile singurătăţii

Scoica sonorăUmbra şi îngerul

Ţăranul zidit

Feţele

Coroanele împărăteşti

Melancolia şarpelui

Mormânt în metaforăFoşnetul mătăsii în manuscriseCartea celor opt zeci şi opt de taineZăpada timpurie

II Mormântul călugărului ioanit

Aducerea cenuşii la templu

Ultima cină a Palatinului

cărţile lui

Selecţii din referinţele critice

Cărţi publicate:

Volume de versuri:

Romane:

16 CRONICA

IMPERII VEGETALE ÎN UMBRA TA

În mormântul ciudat

...

Mă las răpus…

Cu fiecare clipă...

Ăn cărţile ceriului…

Ce-i părul tău sub iarbă…

…

Mă las răpus deMă las răpus de toate cîte suntFrunza-n copaci, de toamnă se subţie,Lumina umbrei intră în pămînt.

Răpus mă las de-această-ngemanare

Sunt mai tăcut ca iarba sub picioare,Mai revoltat ca fulgerul răpus.

In umbra ta mă-nchid acum durere;De cât te-aştept e timpul îngheţatTe-mbraci în taină clipa, în tăcereMă las de gînduri, iar, crucificat.

Răpus mă las de-nchipuiri o mieIntru-n cămaşa morţii pentru cununie.

Cu fiecare clipă îmi eşti tot mai aproapeDeşi planeţi şi ziduri se-nalţă între noiPrecum lumina lunii lucidă peste apeMă-nchid, cu disperare, în umerii tăi goi.

Surpări de lumi incerte în şoaptă mi se-aratăMai triste ca ninsoarea cazândă peste flori.Cu fiecare clipă în tâmpla mea-nspicatăIubito pleoapa tainei e candelă-ntre nori.

Deşi planeţi şi ziduri se-naltă-n disperareSă ne cuprindă-n sine: tărâm necercetat.Se clatină-n privire perdeaua ca o mare,Se clatină amurgul în care m-ai uitat.

ă-nchide-ncet în sineDeşi planeţi şi ziduri în cuie umbra-mi ţine.

In cărţile cerului, în cărţile abisaleSemne, simboluri, desene şi gânduri răzleţeSe-adună-n tăcere printre nouri şi gheţuri,Se-adună în clipa de reculegere.

ii limpezi, mândri, puternici, ordonaţiIn formă de dragoni, femei frumoase şi de veşminte

Dorm asemenea florii de zarzăr spre primavară.Ziua astrală şi magica noapte

rotejează lumea de semne,Protejează truda astronomului.

Riguroasa mişcare a stelelorPrinde sens în atlase şi în alte mesajePrin simboluri, desene şi gânduri răzleţe.

Dorm asemenea florii de zarzăr spre primăvară.

In cărţile cerului, în cărţi plutitoareIn ziua astrală şi magica noapte în cărţi abisale.

Ce-i părul tău sub iarbă sau iarna sub zăpadăCând mii de spaţii moarte ne-nchid în amintiri?Luceafărul de ziuă cum va putea să vadăTăcerea umbrei tale sau ploaia din priviri?

Ce-i pleopa ta lăsată de înserare-n apăCa un ecou prin ţepii uscaţi de trandafiri

nu simte oglinda ce mă scapă,De umbra ta-nfloreşte-n necunoscute firi?

Ce-i părul tău sub iarbă uitat în mângâiereDe mâna mea uscată nu poate sa-l, alinte?De nu te pot cu palma găsi? Câte mistereSe răzvrătesc în cale-mi uitatele-oseminte?

Ce-i părul tău sub iarba uscată prin ponoare?

Floarea de zarzăr se-nveşniceşte,Floarea de zarzăr îmbracă tăcerea.

-nchipuiri o mie

De saltu-n timp al gîndului nespus

Iubito, pleoapa tainei m

Nour

Mesaje trimit lumilor viitoare.

Atlase celebre dorm nedescoperite-n sicriu plutitor,

P

In sicriul acesta plutind taina se-nchide o vreme.

Atlase celebre dorm nedescoperite, în sicriu plutitor,

Nourii limpezi, mesaje trimit lumilor viitoare

De pasul meu

De nu te simt aproape iubito clipa moare.

In mormântul ciudat, ca un trup de copilPlutind printre astre, plutind,

Lăcaşul se surpă şi iar se întrupăIn cercuri adânci precum apa-n izvoară,

In lumea iniţierii primare.

Treaptă cu traptă călătorind,Treaptă cu traptă vamesul trece

Respiraţia pruncului, caldă, încă se simte.

Pe floarea de zarzăr un timp odihnindu-se.Cosmica ploaie şi praful stelarUmbrele noastre ca o mantie-mbracă.In lumea iniţierii primare în plutire spre sine.

Un nufar, numai cenuşi, în urma ta se d :Poartă a sufletului spre mormântul ciudat.

Mereu rămasă-n pândă iubirea-mi dă târcoale,Se furişează-n gânduri cu pas de căprior.In tremurarea frunzei şi-a tainei din petaleRăpus mă las de clipa căzândă-n tragic zbor.

Uitări de sine-mi pare ades mă înconjoarăMereu îmi dă târcoale ca unda de izvor.In gând, cu disperare, ranita caprioarăCu teamă-şi pune-n saltu-i nesigurul picior.

Mereu ramasă-n pândă iubirea-n chingi mă ţine,In chingi şi ierburi groase ca-ntr-un tânIn plină aşteptare uităm, uităm suspineIn care-am fost, cu teamă, adesea fulgerat.

Mereu ramasă-n pândă ca luciu-n ghilotinăIubirea-mi dă târcoale în cuve să mă ţină.

În dimineaţa de toamnă printre ceţArta Grădinarului cu propria-i muncă se confundă.

Hubloane cereşti îi acoperă truda:Miasmele florilor îl înnobilează.

Îngerul intră în partea vorbită a gestului,

Grădinarul cultivă seminţe de necunoscutemirodenii.Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,Le îngemănează-n mirare să le vânture timp :

În dimineaţa de toamnă, printre ceţuri imense,u

Unde iubirile veşnice proaspete se lasă ochiuluipradă,Grădinarul cultivă seminţe de mirodenii uitate.

Vânt uşor prin cuvintele manuscriselor,Clătinare înceată în apa picturilor tulburi

În dimineaţa de toamnă cu ceţuri imenseDin manuscrise, seminţele de mirodeniiUmplu ceriul cu o uriaşă exploz

Călătoream peste plaur, peste nuferii îmbobociţi,Prin zona galactică, spre Ostrov, în zori,Pe fundul Mării SarmaticeFără să bănuim, fără să ştimCă suntem perechea damnată, cu haine de flori.

irare, cu iarbă pe pleoape,Ciudată pereche, lunecam pe recile ape.Călătoream peste plaur, peste ciudatele formePrintre gheizere fără sfârşit.Prin filtrata lumină de la artezianeUn vulcan uriaş se-arătase în zori,un vulcan uriaş.

eta ciudată,Prin zona galactică mergând spre steaua polară,

Călăuziţi de miracole, de întâmplări şi de fulger,Călătoream peste plaur-perechea ciudată.

Precum gândul lunecând printre manuscrise

In mormântul ciudat printre astre plutind.

In cercuri adânci te afunzi.

eschide

jit regat.

uri imense

E singurul punct de sprijin în Univers: arta lui.

Acolo între râuri, într-un exacerbat ritual

În umbra cuvântului magic, a aurei pe hârtie.

Printe manuscrisele vechi, icoane ale gândului

ulE singurul punct de sprijin în univers arta lui!

Printre manuscrisele vechi, r ne de timpuri uitate

Se simte pulsând în cordul stelelor, în aura de hârtie.

ie.

Pe mâini cu m

Singuri eram pe plan

Singuri mergând spre steaua din vis

Spre Ostrov ,în zoriSpre coliba de flori.

Mereu rămasă-n pândă…

Călătorie printre nuferii îmbobociţi

Printre manuscrisele vechi

Emilian MARCU

Septembrie 1020

salonul literar

17CRONICA

Între fluturi sub platoşa lunii,Memoria crinului o clădeşte în taină.

Un castel ireal, o ciudată lumină,Sub cămaşa de aur a morţii,Ghintuite parfumuri şi culorile-adânci,Lumii le-arată Grădinarul în zori.

În fiecare dimineaţă nouă ni-l aduce-n memorie.

Aburul ochiului şi tremurul

Sunt semnele existenţei lui ireale.

Tu în lăcrimat de pleoape…

Ştii, lumina din pământNu-i dogoare şi nici vânt

Cât nu-i răsărit de soare!

Tu în lăcrimat de pleoape

Toată dor şi aşteptare

…

Nu pun iubirii nici zăgaz nici lacătCum pui la uşi care demult nu s-au deschis.

mari dau scapătTor luminând o taină de proscris.

Prea plinul semnelor e-n clipa de răcoareÎn care roua groasă-a lacrimii te cere.Vezi, tu lacăt pui iubirii şi-asta doareCum doare-n aer frunza în cădere.

Zăgaz vei pune sau doar o părerer un zvon drept căpătâi?

Lumina-n candelă a devenit de mierePrecum tăcerea-n clipa cea dintâi.

În crugul iernii fulgii mari dau scapătDe pun iubirii ori zăgaz ori lacăt…

Tăcerea rănii-n care sălaş şi-a-nfiripatMisterioase sonuri, ca vulturi să te cheme

Culorile-n cădere pe dunga unei pleoapeO vreme vânt aşteaptă în clătinatul visCât zborul în înalturi tăceri o să adapeŞi-atâtea începuturi de rouă-n manuscris.

Jertfinda gură agonizează-n rodul

Surpării peste lume, surpării peste noi.

În răzvrătirea frunzei încearcă să

Cine mai ştie, Doamne, cine mai ştieDe umărul casei acuma se mai subţie,

De fluturii, în amurg, mai viseazăLumina din candelă că e de strajă?

Ce păsări ciudate, pe cer, ce ciudate.Văl negru poartă mireasa spre moarte?

rii toţi rotocoale-n devălmăşie:De strajă sunt, Doamne-n această pustie!

Lacrimi de ceară, o, lacrimi de cearăTâmpla mi-o acoperă în călătoria de seară!

De umărul casei se sprijină o parte de cer!

Cealaltă parte, de pleoapele mele se ţineŞi, în tăcere, drumul începe să mi-l înlumine!

Arta lui, crinul acesta imperial

mâiniiPeste memoria crinului

Eu pe ape, eu pe ape,

Nu-i nici zare ci-nserare

Eu pe ape, tot pe ape

Prin lumina-n strecurare

eu pe nor în zbor pustiuCa în cel mai blând sicriu!

În crugul iernii fulgii

Sau poate doa

Imperii reci de frunze vor guverna o vreme

Cum mugetul bulboanei surpare-i peste sat.

Parfumelor învinse de plânsul altei ploi.Imperii reci de frunze începe-vor exodul

Imperii vegetale în umbra ta-n jertfirese mire.

Nou

Floarea de vis va-nflori, o, ce mister:

Eu pe ape

Nu pun iubirii

Imperii reci de frunze

…

…..

…

Cine mai ştie…

Nici o vibrare nu se trezise, nici o adiere :Era ca în noaptea de dinainte de Înviere.

emn de mirare.

Spre Ostrov, în zoriSpre coliba de floriSpre Ostrov, în zori

Un imens ritual în acest început de septembrie.

Bizarerie în catalogul astral.

în starea lui de imponderabilitate.

Într-un imens ritual în acest început de septembrie.

Frunzele în derivÎn acest început de septembrie.

ouri,

Descriu schimbarea fazelor lunii.

Zv

În zori, printre manuscrise filigranate.

nourii albi

Pe aripile unui dragon cu arome de plante.

Luna închipuie semne în diversele ei ipostaze.

Sub m

Luna închipuie manuscrise filigranate,

Parfumul crinului imperial peste lume,

Asemenea unei fecioare,

Nici un semn dinspre Ostrovul de floare înzăpezit.Pereche damnată la singurătate –Călătoream spre plus infinit.

Un vulcan uriaş se-arătase în zare:Pe Ostrov, Grădinarul, devenise un s

….…

Frunzele în derivă magnetizează culori,Buburuzele sapă tainiţă în pământ,Iarba se întoarce în rădăcină,Privighetorile în cântec odrăslesc.

O infernală mişcare tectonică,o infernală mişcare.O luptă în microcosmos.

Grădinarul intră în trepidaţie,

Timpul nu mai are răbdare. Îl descoase uşor,Îl desfoaie fir cu fir, moleculă cu moleculă.

Arta lui de mâinile lui se lasă rostită

Timpul nu mai are răbdare.Îl macină-ncet, îl prefiră,În propria-i artă transformându-l.

ă magnetizează culori

Grădinarul intră în trepidaţie:Arta lui de mâinile lui se lasă uşor rostuită.

O semilună argintie, ca un cârlig,Atârnă pe vălul pictat, pe mătasea-nflorată cu n

O semilună ţinând pe cocoaşă o broască râioasă,O semilună argintie, o femeie frumoasă,Iepuraşul de jad în infinită mişcarePe vălul pictat sub scutul de rouă,

Boli de sânge, arteriale, anchilozări, boli rebeleâcnesc asemenea ploilor primăvăratice printre

arini,

Clepsidra mereu în mişcare: o cometă arzând arată,Arată fazele lunii în caleidoscopul teribil.

O semilună argintie, ca un cârligAgaţă câteva fâşii răsucite deÎnfăşurând o femeie frumoasă, chip biblic,

În această necontenită mişcare, pe vălul pictat,Luna străluce şi se întristează, se bucură şi plânge

area clepsidră atârnând pe vălul pictat:Pe mătasea-nflorată o cometă arzând se arată.

O bibliotecă despre stările lunii,O bibliotecă zidită-ntre nouriPe vălul pictat, primăvara ades se arată.

Luna întruchipează-n tăcere chiar arta Grădinarului.

Între fluturi, sub platoşa lunii,Printre arţari fără număr şi ierburi abia înverzite,Memoria crinului îmbracă tăcerea.

O cămaşă a morţii, o cămaşă de ivoriu –

Simţurilor noastre primare,

Nud se arată, şi proaspăt, şi pur.

Aburul ochiului şi tremurul mâinii –Privirea atentă a GrădinaruluiCu multă migală şi multă răbdare,

Arta: imens ritual

Note despre schimbarea fazelor lunii

Memoria unui crin

Septembrie 1020

codului ce are însemnele autenticităţii. Versul viguros al poetului girează într-un finalideea că o trăire de tip romantic nu este desuetă la început de mileniu trei ci arpute,dimpotrivă, constitui una dintre puţinele alternative de a te raporta corect laproblematica lumii.

Emilian Marcu scrie o proză modernă fabulosul şi realul se substituie şi se optimizeazăprin recursul la deodorantul poetic, care matlasează întreaga structură narativă. PoetulEmilian Marcu nu se dezminte nici atunci când se refugiază în registrul epic

Ceea ce este remarcabil, în primul rând,în romanul (romanele) lui Emilian Marcu este ouriaşă disponibilitate a textului de a putea fi citit în lecturi diversificate, autorul relevând,într-un acelaşi text, multiple faţete ale unei personalităţi literare, fără ca acest a t să fieun simplu joc determinat de regulile unei orientărimoderniste,postmoderniste,pospostmoderniste. Dimpotrivă, putem bănui o reacţie ascriitorului Emilian Marcu, excedat de amploarea ismelor din ultimele decenii,careoperează, simultan, pe mai multe teritorii, atrăgând însă mereu atenţia, delicat, ce-i drept,că o singură direcţie adevărată ar putea exista, aceea a bunei literaturi. Aşa că textul dinacest volum anulează frecvent, delimitările clasice dintre sincronie şi diacronie, putând ficitit,parcă, din multiple direcţii, iar ceea ce se întâmplă în putând fi plasat într-untimp şi un spaţiu greu delimitabil, nici măcar acel risc al inventării teritoriului ( c

Poet din născare, Emilian Marcu, rămâne poet în tot ce atinge. Inclusiv înulte voci, dar interpretat de una singură. Nu e

uşor de citit romanul lui Emilian Marcu. Întâi, pentru că sumedenia de comparaţii şimetafore îţi încetineşte ritmul lecturii, obligându-te la repetate şi, sărecunoaştem,folositoare popasuri. Apoi, fiindcă autorul însuşi are grijă să rupă cursulpovestirii, revenind asupra unor momente anterioare ca să le adauge un plus deincertitudine.. In fine,deoarece, în pofida avalanşei de amănunte concrete, principalul rostal discursului său nu pare acela de a relua un curs anume al lucrurilor, ci de a crea oatmosferă halucinantă, copleşitoare,strivitoare,fantastică - la urma urmelor.

se citeşte în superba gratuitate acaparantă a discursuluiepico-liric, convingându-ne că Emilian Marcu este una din cele mai puternice voci alegeneraţiei sale

an Marcu în tradiţionalism , valabilă, aparent, pentru poezie,trebuie corectată citindu-i proza şi recitindu-i poezia, cel puţin în sensul că tradiţia este şiîn cazul său productivă, nerezumându-se la pitoresc şi la o anume patriarhalitatesămănătoristă. Din contră, viziunea lui asupra satului este antisămănătoristă, sub semnulunei apocalipse şi al unui tragism care ameninţă şi civilizaţia urbană. (Vezi

, Editura Junimea, Iaşi, 2001). Din urbană , această civilizaţie, care a făcut mândriaOccidentului, tinde să devină suburbană încât muzeul de sate românesc serăsfrânge, contrapunctic, în ceea ce Emilian Marcu va numi . Iată o punteseducătoare între poezia şi proza lui Emilian Marcu, derulabilă la nivelul imaginaruluipoetic. Această transbordare a imaginarului de la poezie la proză nu este recentă, cum arpărea la prima vedere, fiindcă întâiul său roman , datează din anii 1976-

1978, chiar dacă apariţia editorială se produce abia în 2004, la Editura Juminea. Sintagmaoximoronică iadul de lux mi se pare caracterizatoare pentru întreaga proză a luiEmilian Marcu şi în ea se ascunde imensa ironie din adâncurile măcinate lent şiireversibil de

Ascultând foşnetul nisipului din manuscrise împresurat misteric de umbrelelăptoase, cercând a afla sub lăcrimarea hipnotică a clipei tainiţa luminii, poetulEmilian Marcu contemplă, din bib şi deşertăciunea deopotrivă

ne aduce la lumină o creaţie ce se desăvârşeşte pe măsură ce,precum vinul, se învecheşte.

Emilian Marcu îşi ordonează discursul ( text, subtext,metatext) cu rafinamentulinterpretului de la vioară,rezultând o compoziţie armonioasă, prozatorul nu renunţă nicio clipă la poet, după cum şi poetul ştie că naraţiunea devine mult mai ispititoare printr-oimpregnare cu frumuseţea metaforei, încât topirea poeziei în ţesătura textului nu tulburăcu nimic, din contră, pare firească,organică . Există aici o atracţie magică de careprozatorul se foloseşte inspirat şi subtil, o tainică plăcere pentru limba culeasă parcă dinvechile izvoade, încât întreg textul romanului are aerul uşor arhaic, cu acel parfumplutitor al graiului muzical şi flexibil, cu acele compoziţii de arabesc şi caligrafie fină, cubogate expresii plastice şi comparaţii pitoreşti, cu desfăşurări sintactice pe care leîntâlnim doar într-o limbă românească autentică

metaforice sunt: iubirea neîmplinita, bivalenţa suferinţei în dragoste,platonismul a-mitologic, unitatea dintre teluric şi astral, vegetativ şi cosmic, real şiimaginar, în noi forme lirice, străbătute de fiorul iubirii poetului cu paşi etnici, iubitoride nunţi nupţiale cupidonice . Astralul, ţinut al urselor rotite în spiralele timpilorsiderali sub pleoapele lactee omeneşti. Temele, reunite, converg spre un dulce leaganeminescian, al convieţuirii eu-lui poetic Marcu Emilian, într-o limbă literară dulcegrăitoare de iubiri latente, succedaneu al iubirii cătăliniene hyperionice în conflictpentru o Cătălină nepăsătoare la nemuriri temerare în eternitate, cele fără accidentulerotic al creatiei

n Marcu îşi dovedeşte încă o dată capacitatea de a reinventa continuu într-undomeniu în care totul părea spus. Arta poeziei fixe îl obligă la căutări nu numai formaledin cele mai diverse, din care iese biruitoare încrederea în creaţia adevărată, expresie aarderilor dinlăuntru a unei conştiinţe ce înţelege să şi împlinească menirea.

Poetul Emilian Marcu se apropie cu forţă şi har poetic de miracolul poeziei, universulliric este dominat de originalitate, poemele degajă inteligenţă poetică, iar metaforastrăbate poemele cu o tentă elegiacă

Marius Manta, „ ” ;

Ionel Necula, Revista „Porto Franco, Anul XVII,nr. 10-11-12 (140), oct.-dec. 2007

Constantin Dram,”Convorbiri literare”, iulie,2007

Alexandru Dobrescu, Suburbii municipale,vol.II

Theodor Codreanu , „Convorbiri literare”,mai 2004,

Theodor Codreanu,

Adrian Dinu Rachieru,” Convorbiri literare”,decembrie2007

Emil Vasilescu, Revista „Biblioteca”

Nicolae Busuioc, Revista „Cronica”,

Emil Vasilescu

Petru Scutelnicu, („Plumb”, an II, iulie 2007, nr. 5)

Revista Ateneu , Bacău,Anul 43 (serie nouă),iulie 2006

Postfaţă la romanul

Deliciile Anticarului şi lepra zidurilor, Postfaţă la Suburbiimunicipale, vol. IV

Ioan Toderiţă

„,

”.

„

spec

story,a la

Faulkner) neputând fi un argument viabil.

„ Suburbiimunicipale, un recital proiectat pe mai m

„Romanul” ( Iadul de lux) „ ”

”

Includerea lui Emili „ ”

Muzeu desate „ ”

„ ”, „ ”suburbie

„ ”, Iadul de lux

„ ”suburbiei

lepra pietrei.

„ „ ”,– „ ” –

lice timpuri, beatitudinea .”

„Privilegiul giulgiului”

„

…

.”

Temele “ ”

“” “ ”

“ ”–

“ ”, “ ',“ ” “

”.

Emilia

-

.

Eu pe ape, eu pe ape, / Tu în lăcrimat de pleoape…

născocitorul de gânduri

18 CRONICA

Smogul paralizează trecerea spre Corint. Am obosit, întrafic presupusa lumină a prezentului murea. Şi Athenaparcă ne-ar fi leagat de pietrele care s-au smuls veciei,pentru a ne preumbla prin suflete, cu răcoarea înţelepciuniiarhonţilor... Cu eroismul ciudat al luptătorilor... Cu poemademocraţiei, onorabile Pericle, cu statuile dezgolite detoate spaimele mitice... Cu pompa hirsuţilor dinteatrul lui Dionis, unde, cu cîteva ceasuri în urmă, ne-ameliberat de angoasa tăioasă, izvorîtă din comediile luiArstofan... A fost o eclatare să participăm laChiar dacă Cleon l-o fi acuzat pe poet de defăimareacetăţii în faţa străinilor, şi l-o fi adus în faţa tribunaluilui,Broaştele ăţenilor pentru a fi jucată adoua oară, iar autorul a primt coroana civică. Eu îl admirîn , piesă compusă în timpul războiuluipeloponeziac, versurile sugerînd că dintre Spartaşi Atena, ar trebui să conducă Grecia... O uniune necesaroricărui prezent. Dar mai ales al femeilor,şi am senzaţia şocantă a unui total, asemeneavisului sau beţiei ... Cînd acestea se dezbracă îşi aratăcorpurile soţilor lor, dar le interzic să facă sex cu ele, pînăce masculii nu opresc războiul... E o grevă sexualăminunată, poate prima din istorie, îmi şopteşte, zîmbindfeminist, Anaforeea, cînd tocmai autovehiculul nostru aieşit din smogul vîrtos. Aud spiritele relaxate defilînd prinporturi imaginare, cu triremele lăsate în paragină. Reuşimsă ne întreptăm către Pelopenez. Mai dulce uscatul, îmispun, gîndind că trebuie să soarbă şidin drojdie

Ce curaj să dezminţi o utopie! Înironia este totală, comicul triumfă, rîsul ne rumegă subpiele, Aristofan aruncă peste construcţia comică o tolbă desăgeti, dezvăluind relaţii păguboase, întemeiate pecorupţie, făcînd trimiteri la perosane, obiceiuri, stări, cudezinvolura şi eleganţa unui mare spirit... Dramaturgulimaginează un stat condus de femei, şi întemeiat pecomunitatea bunurilor... face să crească o viaţăcomună, la fel pentru toţi ,conducătoarea revoltei femeilor, care , deghizate înbărbaţi, preiau puterea în Cetate. Stratega adună femeile, leîmbracă în haine bărbăteşti, care înarmate cu ciomege,pornesc spre locul Adunării. Pînă se dezmeticesc bărbaţii,femeile au pus stăpînire pe sat. Praxagora prezintă nouaalcătuire socială, din care merită să numim că nu va mai finevoie de tribunale, pentru că nimeni nu va mai avea de cesă fure şi să înşele, va fi un singur sălaş în cetate...Dispărînd pereţii dintre camerele caselor, averea va deveniobştească, iar femeia va fi bun comun, bineînţeles, dupăanumite reguli... O utopie, gîndesc, probabil primaconstrucţie de acest fel, realizată înainte de Platon ... Lacare jinduiesc, , chiar respectînd diferite reguli, şifiind în acord cu Praxagora, pentru a fi şi eu, unicul fiudeghizat, al acestei proiecţii ideale...

rec, pietrele zălogite de vreme încăadună misiţi, într-un nou carnaval al păcatului,catharsisului şi iertării. Comedia parcă-i mai aproape desufletul oamenilor, ei au nevoie să rîdă, de aceea îţi strigmărite Sofocle : prea mult sînge a curs, în cetatea taconflictuală, nu vezi atîţia psihastenici, în jurul tău! Eimişună bezmeticiţi printre noi, cu ochii pierduţi încoşmarele nopţilor... Nu-i vezi, lesne caută aceştia pe acei

din vechime, sileni, bacante şi alte stihii fabuloase,din acel timp, cînd dănţuiau şi-l venerau pe Dionis. Simtnevoia să rîdă: acea descărcare a hormonilor mintali,îndelung reprimaţi deangoasă... Simt nevoia ca ofiinţă detaşată de moarte, săle aline sufletul, vor să rîdă,să rîdă de ascunsulnefericiirii lor. Pentru că însubstitutul firii noastre existăacel spiriduş, cornut şi cucoadă, care face tumbe şi nedistrează. Prin aceasta, cautăsă spargă teroareaimplacabilului destin. Azioamenii fug de şi cautălumina în stufoasa, umbroasaproiecţie a viitorului. Înimagnar, virtual, na, c-amspus-o, am descoperitcuvîntul care depăşeşteumoarea psihastenică şi seprinde în actul solipsist...

Am coborît. CanalulCorint, alungit de albastrulapei şi de verdele uşorîncărunţit al frunzelor, opunte de două palme în caresă încapă un popor curios...Distanţa dintre cele douăcapete, care să unească două

tragos,

Banchet.

au primt onoarea cet

Lysistrataunitatea

spiritul pacifistcatharsis

,

acela care bea vinul,.

Adunarea femeilor

Voi, spune stratega Praxagora

utopia

Fascinant teatrul g

tragos

nori,

,

mări, şi să scurteze inutilitatea unor drumuri. Nudescoperim nicio urmă a lui Nero, pentru că timpul aşters umbrele, dar există un profil demonstrativ alîncercărilor lui, care a pus la treabă vreo şase mii de evreiscalvi, prizonieri de război. O fi fost el, cel care aîndepărtat primul coş de pămînt! Posibil, şi meritoriupentru un împărat poet nebun... I-o fi venit idea cu canaluldupă ce va fi ascultat prezicerile Phytiei, şi care i-o fisugerat că nu va muri de moarte bună, iar el, dinrăzbunare va fi jefuit sanctuarul. Dar chestia cu canalul ebună... Echipele de constructori au început să sape dinambele laturi ale istmului, iar o a treia săpa puţuri adîncipentru a determina natura rocilor... Nero nu şi-a realizatvisul , dar inginerii secolului 19, i-au utilizat puţurile, şiau proiectat construcţia pe cursul canalului său. Dupăaproape două mii de ani. L-am pomenit pe Nero, pentru astrecura puţină lumină în existenţa sa ca împărat. Nu eprimul care a încercart să unească marea Egee de ceaIonică. Prima încercare a fosat aceea tiranului Periander ,cu vreo şapte veacuri înainte de Nero, după care DemetriusI al Macedoniei renunţă, pentru că topogarfii săi aucalculat greşit nivelul mărilor adiacente... Pînă şi IuliusCezar a avut în vedere tăierea unui canal în istmul deCorint. Salut Corintul, Anaforeea piguleşte statui demarmură şi alabastru. L-a descoperit pe Socrate, pe care-lachiziţionează, cu tot cu spirit şi barbă, la pachet, pentrucîţiva . Ce monedă o fi aceasta, nici de aur, nici deargint, dar perfect rotundă, precum cercul lui Thales.Voluptatea în conflict cu drahmele... Ţin în mînă o copiecare străluceşte nefiresc, îi simt doar vechimea simbolicăşi mă înfior, pe revers Zeus, aşezat pe tron, cu sceptrul înmînă, pe avers, Hercule cu blana de leu pe cap. E dinvremea lui Alexandru, îmi şopteşte Anaforeea, şi eu rîd, întimp ce traversăm coama unui munte... Coborîm spremare, într-un intrînd de uscat se vede o frumoasă livadă deportocali, şi pe culmile defrişate, nişte vile albe, albe, caresugerează ordinea, şi o posibilă linişte, în solitudine.

Taverne cu suveniruri, o mulţime de statui, reproduceride eroi, zei, sfincşi, bacante, temple, core şi şerpi...

poartă amprenta unor idei. Şi ideile trebuiesă fi fost cînva lucruri, cum altfel, domnilor, nu existăneantul, ci ideea care preumblă în capul nostru neantul. Eaici şi Pericle, minunatul, iluminatul Platon, cu toateideile, şi închipuirile care izvorăsc din idei, ca lucruri, şiAristotel, cu motoru-i prim, şi Hades, care pregăteşte prinsoţia sa, Persephona, întoarcerea vieţii, după o iarnă deşi-mi spun că Grecia e pămîntul care lansează în univers,cele mai multe simboluri, un tezaur imens, de abis, cultură,filosofie, nemurire şi genialitate. Ce ne-am fi făcut fărăanticii greci! Retorică întrebare, la care nu vreau unrăspuns. Acesta vine prin sine. Doar văzînd şi călcîndlocuri, pe acolo pe unde au umblat zeii. O poveste denesfîrşită umanitate e Elada. Un poem fastuos care sedesfăşoară prin datul acestui pămînt de piatră, dar atît deviu. Pentru că oamenii trebuie să supravieţuiască în ţinutulportocalilor şi al măslinilor... Nu se poate muri de foame,dacă gîndeşti, sapi pămîntil, respecţi ordinea lucrurilorsimple, în lor funciară Şi aici, în Corint,Apollo îşi are sălaş, l-am descoperit pipăind piatra porosă,măsurînd coloanele ruginii, şi închipuindu-mi că apacurge, fluid perpetuu, prin canalele vieţii. Anaforeea poartăcu mîndrie funcţia simblică a unui filosof, eu zîmbesc,doamna din seraiul bacantelor, cumpără şi ea un ţap, cuchip de tragos, şi zîmbeşte, numai soţul ei discută stelar cuneamurile din ţară. Transpiră şi nu de căldura soarelui, cide anxietatea trezită de nişte demoni, care se prăbuşescpeste fiinţa lui, de pretutindeni.

Teatrul erodat, gradenele frînte, în arenă obsesia morţii,tragedia, obsesia zvîrcolirilor spiritului, comedia, iar îndepărtare, prezentul: nişte ochiuri de apă şi sticlă, careînchid mîndria unei bune alcătuiri a lucrurilor, hrana ceade toate zilele.

euro

,

Obiectele copii

iad,

primaritatea ...

,

.

Despre lucrurile prime (20)Cetăţeni, spre Micene

Vasile POPA HOMICEANU

fascinaţia lecturiiTaina ascunsă

Nicolae BUSUIOCAm scris cândva despre una dintre cărţile poetului

Constantin Mănuţă reliefând gama de stări pe care le trăieşteşi le exprimă cu sensibilitate, întâlnind în discursul său lirictristeţea şi suferinţa, melancolia şi singurătatea, deprimarea şioboseala. În noul său volum – Taina din rană (Timpul, 2010)încerc să identific alte surse şi stări existenţiale caredetermină

nscendere şi vis. Înainte de a facecâteva precizări în acest sens, am dori să ne reamintim uneleaspecte referitoare la . Există un asemeneamister? A spune despre o operă că există înseamnă arecunoaşte faptul că dăinuie în ea o entropie (entropia nu seapropie mult de mister?) ce poate fi epuizată la un momentdat, dar în alte circumstanţe ea poate fi explorată prinrăscolirea unor noi stimuli. Desigur, plăsmuirile lirice îşirefuză până la urmă „figuraţiile antropomorfice”, devinautonome, orgolioase, iscusite, dar tot din substratul naturalse trag, precum florile gingaşe din solul care le-a dat viaţă şifrumuseţe. Plecând de la această minimă explicaţie, înţelegemparcă mai clar de ce scriitorul dispune atât de capacitatea deautoexprimare, cât şi de dreptul de a şi-o exercita punându-şiîn valoare calităţile inventive. Prin urmare, la naşterea operei,fie ea lirică, epică sau dramatică, contribuie deopotrivăcunoştinţele alternative acumulate, revelaţia şi talentul darnumai într-o strânsă legătură cu genele, cu starea psihică şi cuîncă alte lucruri, mai mult sau mai puţin vizibile, mai multsau mai puţin ştiute sau pur şi simplu neştiute. De aici

ascuns al textului sau încorporat direct în el. Dinaceastă perspectivă natura umană, în cauză cea a scriitorului,desemnează ceea ce îl singularizează: temperamentul,dispoziţia, aptitudinile, psihologia, sensibilitatea etc. Neoprim însă aici cu această paranteză.

La Constantin Mănuţă ansamblul irealului, în sensmetafizic, nu este altceva decât un sistem de cauze şi efectenecesare intuitiv, încât sentimentul că timpul trece este doar oiluzie, iar substituirea subiectelor care primesc impresiileheterogene din exterior este tocmai momentul realizării

şi ajun . Un exemplu: „Jinduindîntreg înaltul/ Timpului ce m-a minţit;/ Drama mea a fostasaltul/ Sângelui din asfinţit?/Ocrotit voi fi de gândul/ Floriide-a trăi-n lumină;/ Nopţi întregi cuget de-a rândul/Torturat de-o mare vină?/ Domnul a venit să-mi spună/ Sămă-ntrebe, să mă-ndrume;/ Am băut apă din lună/ Şi m-amdepărtat de lume...” Distanţarea de real nu-i decât o fugă dehimere, pentru că amăgirile capătă contururi clare sub forma

Citind mai întâi fabuloasa bibliotecă adealurilor şi a pădurilor, a câmpiei, el a adunat imagine lângăimagine şi le-a zidit în cărţile sale”, cum spune un alt poet,Emilian Marcu. Orice-ar face, încotro ar lua-o, ConstantinMănuţă se reîntoarce la natură, neuitând, sau cu atât maimult, să-şi pună mereu întrebări esenţiale. El caută uncare să deschidă mintea şi sufletul. Foşnetul uşor al frunzelorse transformă parcă într-un murmur de cuvinte care-l tulburăşi-l îndeamnă la cugetare. Cuvintele iau chip de câmpie şideal, de iarnă şi zăpezi, de primăvară, păsări, copaci, stele,fluturi, şerpi, iarbă şi rouă, dar peste tot, „cu inima întoarsă”se loveşte de „sentimente” şi suferă ca o „rană de amurg”,descoperind până la urmă „taina din rană”, deşi „Nu pot săspun acuma ce mă doare/ Cum să-ndepărtez de formadiafană;/ Omenirea-ntreagă prinsă în visare/ Rodeşte adâncîn taina dintr-o rană?”. Poetul rămâne un romantic fără leac,se foloseşte constant de forma versului clasic pentru că magiaacestui limbaj poate decupa mai bine lumea în fragmente caapoi din ruptura dintre părţi şi din imaginile disparate sărezulte întregul armonios şi trist, frumos şi melancolic,romantic şi utopic.

La cele peste zece volume de versuri câte a scris pânăacum Constantin Mănuţă se poate vorbi de „limba însăşi caregândeşte”, de starea reflexivă a unui poet care confirmă, cumspuneam, fascinaţia cuvântului plasat la interferenţa dintrecontemplare şi rememorările patetice, dintre reperelevastităţii şi limitele umane, totul într-o consonanţă asumată şiprovocatoare, totul înscris într-un discurs liric sincer, sensibilşi durabil. Poezia vieţii, strâns împletită cu cea a naturii,conduce la cunoaşterea metafizică, iar aceasta e ca o iniţiereîn spaţiul labirintic de confruntare cu care potdesluşi drumurile de vis şi rătăcire, e ca într-o pădurelegendară unde întâlneşti necunoscutul, frica şi singurătatea,dar şi şansa aflării

cuvântul-vers ce premerge trecerea spre poem,spre acea obsesie de tra

misterul textului

misterul

euluiplecat de la sine s la supraeu

versului-cuget. „

ceva

Se observă în poezia lui Constantin Mănuţă, ca şi în ceadin Taina din rană, un descriptivism însufleţit de o trăireinterioară impetuoasă, un autobiografism proiectat întremeditaţie şi cosmos, punând în valoare resursele poetice aleimaginaţiei, introspecţiei şi reveriei. Lirica-i cantabilă asigurăo simplă dar emoţionantă stare de nostalgie a timpului trăit,cu toate întâmplările lui fericite şi nefericite. Până şisentimentul iubirii declarate se reverberează într-un sfârşitcând stenic şi cu speranţe, când încărcat de uimiri umbrite degrele şi imprevizibile urmări. Poezia e ca o rană vindecabilăîn măsura în care necunoscutul ascultă revelaţia desîntretăiată de ipostaze contradictorii, până la urmă însăumbrele devin luminoase şi mulţumirea pare deplină.Copacii îşi vorbesc în şoaptă, sunetele izvorăsc din mareadragoste pentru fiinţele din jurul lor. De la câmpul cu flori lacerul cu stele şi înapoi în labirintul naturii: „Să-mi alineîntristarea/ Teiul dis-de-dimineaţă;/ Ascultând în vischemarea/ Codrului ce mă răsfaţă/ Chiar de-oi adormiîntruna/ Cum se-ntâmplă în poveste; Mă veghează-n ceruriluna/ Înflorită sus, pe creste/ Mâine voi pleca de-acasă/Vara-n florile de mac; / Şi de soarta nu mă lasă/ Voi găsi unalt copac”.

semnele

tainei ascunse.

Septembrie 1020

19CRONICA

Globalizarea se impune prin schimbul intensconsumist, şi deci sufocant, de piaţă al neasemănării(mărfuri fel de fel) cantitativizate până la preţ, bani,deci până la asemănare, în mod aproape ritualic - înconformitate cu un scris ori nescris mercurial - de înşişicerberii evaluării, ieşiţi din placenta primei benzi deproducţie, standard

De stringentă importanţă se arată mişcarea,. Chiar consumul ca atare ţine astfel de partea

metabolică responsabilă cu evacuarea deşeurilor,dejecţiilor, consumabilelor; nu pot să nu interesezeneadormitele râuri de sudoare, flegmă, sânge, urină…În strategia osmotică a lumii în care trăim, graniţa poatefuncţiona ca membrană de purificare, de avantajosschimb. Graniţa - marcaj al intimităţii constitutive,personale ori a unei anumite colectivităţi (etnie, popor,naţiune, cultură) - e doar provocare şi criteriuidentificând, de o parte şi de alta, schimbul pragmatical consumului, dar fără a se percepe de fapt asemănareaneasemănării, valoarea, darul, promisa traducere aintraductibilului comun şi deopotrivă unic, de felulmetaforei. Cu-adevărat valoarea nu poate fi confiscatăde un egoist, de unul care confundă propria lui gură(nesătulă şi fără urechi proprii de auzit) cu agora;intimitatea nu constipă, nicidecum.

Mai nou, de vânzare-cumpărare totul fiind - de felulunui vehicul -, orice graniţă (cu trimitere chiar până lanumele, intimitatea persoanei, cu sensul de a fi înnumele cuiva) tinde să devină a unui imperiu, obezăentitate. Graniţa devine piaţă. Ea lucrează cu fervoareglobalizarea, căci totul se schimbă, se vinde şi secumpără, totul trebuie să se prefacă ex-istenţă (ex-este,a fi în afară, un a fi cu graniţă interioară în loc de inimă,a fi de vânzare-cumpărare, marfă, viguroasă şimaterială vibraţie, schimb şi plus de piaţă, iar nu pulsde subtilă, transfigurată, sublimă viaţă). Concertul deanimată piaţă dă reperul molipsitor, mecanica bielă-manivelă - evident manipulatoare - a dependenţelor deorice fel.

Entitate fără de elită, democraţia cantitativă-consumistă cu marca globalizării procreează prinsupraconsum, prin gestaţia obezităţii propriu-zise,obedienţă faţă de sine - cum te-ai vinde, trădător, ţieînsuţi -, de felul dependenţei-clonării, fiinţare fără depercepţie proprie, fără de propriu gust, fără de limbaproprie, care ea însăşi gândeşte.

Nemăsura - a fi fără de chip propriu, fără de spiritde discernământ - produce mutanţi. Pentru unii caaceştia nu contează în ce loc ori în ce condiţii ar fi puşi,mutaţi, permutaţi, căci ei nu simt reper în inima lorînceputul, nu simt şi nu sunt diferenţa lor proprie şi vie,nu percep ca pe o rană distanţa dintre ei şi ei înşişi de lao clipă la alta, tocmai de a tinde, în mod articulat, şidinspre sfârşit înspre început, cu toată fiinţa lor.Mutanţii locuiesc în adăposturile stranii, utopice (locurifără de loc, spaţii din care spaţiul a şi trecut) aletimpului succesiv; ei sunt fără de sentimentul şi fără desensul „acasă” al locuirii (propria ta casă înseamnă maimult decât toate semnele universului puse la un loc), einu se circumscriu timpului reflexiv, cu loc lăuntric, senspropriu.

Cu marcajul constitutiv al indiferenţei, mutanţii s-auspecializat a fi cei care câştigă numai; pentru nimic înlume nu vor urmări - cu ascultare, cu aruncare-goliredin sine în demersul viu, ca sens, al întregului - un nouşi bun început. Ei îşi cunosc statutul lor şi intră în el caîntr-un aparat ghispat; ei nu aleg şi nualeşi (pasivul, aici, e însemn de destin). Sunt cei fără degraniţă (cetăţeni ai pieţei de schimb, ai globalizării,„boschetari” universali de felul dependenţilor-clonaţilor). Pentru unii ca ei comunicarea - egalul delucru cu „semenii”, ca relaţie de asemănare înneasemănare - se reduce la schimbul de piaţă, la„existenţă” pragmatică, imagine-reclamă. Schimbul depiaţă în acest caz are loc în ins, între ins şi el însuşi, unrăzboi al fiecăruia cu sine, din care ţi se pare că, de fiecedată, alegi să ieşi - ca în sinucidere - evident câştigător.

Nu se poate să nu ne întrebăm dacă nu cumvaschimbul de piaţă se specializează, sub formaglobalizării, în a lucra performant evacuarea din sine aplanetei - marcată destinal de propriile-i deşeuri.Deocamdată nu ne putem cu mulţumire, recunoştinţăgândi la câştigători, la cei care ne „sunt” aleşi.

Şi-i mai mult decât revoltător, e dizarmonic şidizgraţios, total resentimentar faptul că „aleşii”,politicienii democraţiei pragmatic-electorale, sistematicfac - din excepţiile, mofturile, capriciile lor, din chiarinteresele lor proprii în flagrantă atingere cu ale omuluişi umanităţii în general - însăşi regula, legea supremă,conform căreia totul este permis ca preţ al voturilor. În

izate sub semnul timpului nemilos-succesiv, tailorizate.

schimbul

aleg, cise sunt

falsul fast al regimului ca o maşină de confecţionatvoturi, continuu voturi, iată culeşii - cei mulţi, alegătorii- aleg cu chiar voinţa lor să fie legaţi, re-legaţi, cu pulsulînşurubat, tot mai adânc şi mai insesizabil, pulsîmpietrit precum credinţa în pieptul unei religii, destincazon.

Fenomenul se cere privit mai de aproape, din elînsuşi. După ce şi-a dat votul, el, alegătorul, rămâne totîn starea lui - într-un fel străin în el, ca şi cum ar fi „delângă” sine, fiinţă formată din părţi ce trebuie legate,spre-a fi tot ins cu statut de cules, stins -, iar nu unaşteptat în el însuşi, fiinţă „din” părinţi, fiinţă „din”întreg, „din” sine. Însă oricum, cel ce şi-a dat votulaşteaptă schimbări; el crede în valoarea proteică, cumănoasă menire - pentru sine, pentru omenire -, aschimbării; strivit chiar, el crede, mocnind sub unmunte, în scânteia lui ! Poate votul lui a fost mic, nimic,dar „un nimic care este” - şi nu care nu este -, un nimic„din” el însuşi, precum nimicul din care - valută fortepe piaţa de schimb -, ei, negustorii, mereu câştigă, ori,încă, precum nimicul din care El, Creatorul, a făcutlumea, prin cuvântul său. Şi pentru că nimeni nu-ipropune nimic, insul nostru, al fiecăruia din noi, alfiecăruia din el însuşi, îşi promite să vorbească, să sefolosească de această legătură dintre el şi el, sărostească limba cu lăuntrică scânteie, care ea însăşigândeşte şi deopotrivă cheamă la fiinţă cele ce nu suntîn fiinţă. E, aici, felul de a trece de la starea desingurătate la singularitate, de a percepe nu atâtmomentul, cât evenimentul scânteii care eşti în Univers.

Desigur, pe nimeni din ţesătura acestei lumi nu maimiră legătura de rudenie, profundă până la rădăcinafiinţei, de nimicnicie dintre politicieni şi negustori îngestionarea libertăţilor obligatoriu democratice.Întrebarea legitimă căreia încă încercăm să-i aflămrăspunsul: dacă divinitatea a făcut - deci facere - laînceput un popor cules, iar mai apoi, când era înbinemeritata odihnă după creaţie, dacă a chemat lafiinţă, a făcut - deci facere - poporul ales, pe gustulsău, popor de

Schimbul de piaţă orchestrează reflexivitateavulgară şi pulsul vulgar, care ţin de principiulidentităţii noii specii de mutanţi. Pentru ei schimbul,câştigul gras de piaţă constituie referenţialaperformanţă, competenţa. În ce-i priveşte, capacitatealor se află departe de ceea ce numim prin cuprindere,prin înţelegere, prin asumare, e pur şi simpluindiferenta desprindere, explozia ce se vrea însumare,umflată sumă. Câştigul de piaţă cultivă nu doar sporulcel şi de o parte şi de alta - al înţelegerii, al bunei măsurişi stări -, ci el cultivă (ca pe-o grădină ?) teribilaexplozie surdo-mută şi oarbă, capabilă să producăneasemănarea grabnică şi pragmatică, cea care nu esteprin facere şi asemănare, cuatificabilă deci, ci devinepur şi simplu afacere, avalanşă de noi câştiguri,cotropitoare, scandaloase, „daruri” obscene, de crasăviolenţă.

Tema şi ţinta de neratat, seducătoare pentrufiinţarea sublunară: ul de piaţă, pragmatic. Noul decâştig, care nenumărat-necântărit-neîmpărţit câştigănonşalant pe nimic, doar prin schimbul de piaţă, ca şicum Creatorul - care a creat lumea din nimic, princuvântul său, şi-acum se află în binemeritată odihnă - îieste cuiva (cui? noului?) el însuşi dator vândut,promiţându-i totul, prin cuvântul său. Capul de afiş alspectacolului (la care participăm vrând-nevrând) îldeţine „noul” care exclude, exclusivist (în nici un cazexclus, căci are grijă ca, sub masca exclusului - pe sineînsuşi ca-ntr-o capcană de carton punându-se dreptvictimă -, el să-i excludă realmente pe „ceilalţi”, toţi).Desigur pe planeta aceasta unor inşi le repugnă „anaşte” ori „a face” ceva punându-şi la bătaie sudoarea,sângele, umorile lor; ei preferă, le e mai la îndemână „aaface”, adică afacerile, câştigurile pe nimic, fără deimplicare, fără tresărirea unui fir de simţ, de gust - chiarcu nesimţ, căci „banii nu au miros” -, în chipnegustoresc, neasemenea. (Numai într-o mulţime deoameni trăieşti cu-adevărat singurătatea, când-undepoţi pierde ori câştiga colosal de mult.)

Fantomă fără de saţ şi fără de soţ, fără asemănare şicunoaştere de sine - un recuperator, revendicatorsagace şi vorace, din specia găurii negre -, iată că „noulde piaţă”, stăpân peste prezent, îşi cere drepturile,promisiunile, îşi manifestă vocaţia de a exclude orice i-ar fi asemănare, deci prezent, atât din trecut cât şi dinviitor, pur şi simplu spre a fi el şi numai el: noul,neasemănare şi lui însuşi. În acest caz, izbitor, cu ochiulliber se observă că lumea e marcată de prezentulagonic, fără de sens, care nu e deopotrivă şi trecut, şiviitor, nu e degustare, asemănare a neasemănării - defelul metaforei, inutilitatea cea mai utilă, ca însăşimenirea pentru omul om, pentru omenire. În mijloculcetăţii-lumii, pe locul agorei - unde gură la gurăsemenii comunică, unde limba ea însăşi gândeşte,concepe şi naşte - tronează piaţa de schimb, care în chippragmatic aface, adică face afaceri, produce pentru uniiuriaşe câştiguri, pe nimic.

a anegustori.

no

După socotinţa noastră, cel mai rentabil pe piaţă enoul atât de nou, că nu este decât un nimic, dar „unnimic care este”, care te face negustor, care te poate faceînsă şi creator. Pur şi simplu creatură-făcătură, sepierde pe sine (îşi taie şansa de-a se fi născut dinpărinţi, cât şi şansa naşterii din nou) cine se faceasemenea neasemănătorului de piaţă, noului de piaţă;se face nefacere, afacere, amestec din speciamontuozităţii. Noul de acest fel nu poate include decâtexcluderea, pierderea de sine, spre a-ţi târî, violent, înprăpastie pe cei dragi. Şansa insului în acest caz e să sepiardă în mare. Ei, afaceriştii, susţin cu argumentele, cuvoturile pieţei globalizarea, astfel să afacă, să-şi vândănu numai părinţii şi prietenii, neamul, ci să poată vinde,să-şi trădeze până la rădăcină, profesionist, însăşispecia umană.

Cum vom vedea, prin hipnoza, drogul noului -noua nevoie - de piaţă, afaceriştii neagă pur şi simplunevoile semenilor, pe care le prefac, le afac drept voi,drept voinţe date, voturi pentru ei, negustorii. Clarlucru, fenomenal „democratic”, de felul evenimentului:negustorii se văd aleşii, noua elită, însă una cu viziunevânzătoare şi trădătoare, care taie, rade până la rădăcinineamul omenesc. Noutatea noutăţilor: ca rasă, aceştitabularasatori sunt „mutanţii”, cei ce se mută din rasă -cu-adevărat vânzătorul-trădătorul se află „înlăuntru” -,ca şi cum ei deja ar pleca, s-ar plasa pe altă planetă, înurma lor producând, lăsând potopul, apocalipsa,pecetea de pecingine a Marii Afaceri.

Negustorii fără de saţ şi fără de soţ, deci fărăasemănare, ei, noii aleşi ce vor morbid să compare, săcumpere, să ia totul pe nimic, cu gustul pustiitor alnimicului ei fiind, tocmai că se dovedesc - în crizamondială ce au declanşat-o - a fi canibali. Spre a fiînsuşi neasemănătorul, semenul îşi mănâncă semenul.Desigur, respectând condiţia de bază: important e săobţină imunitate faţă de sine, să-şi piardă gustul desin

Proveniţi dintre oameni, nesemenii menirea şi-auvândut-o, au făcut-o valuta, voinţa forte care, cu fălcilecomparaţiei şi corupţiei, ale schimbului de piaţă, vor săcumpere, să smulgă totul, până şi fătul din pântecelemamei, până şi sufletul din oameni. Unii ca aceştia nuau perceperea, gustul, limba de sine, care ea însăşigândeşte, e conştiinţă, e a fi cu vocaţia începutului, cuchemarea de a fi „din” întreg. Ei sunt cei ce de fapt vorsă cumpere, să ia începutul, şi însăşi lumea - în întregul,în trecerea, în petrecerea ei -, s-o ia drept sfârşit, pur şisimplu nimic, pe nimic. Ca şi cum numai dacă storc deea însăşi, până la ultima picătură, această lume, numaiaşa ei sunt cu-adevărat.

Mutanţii - cei ce ţin să mute planeta în neant -pledează însă continuu cum că sunt oameni normali, cudrepturi egale, dar că sunt discriminaţi. Ei. De fapt ei sediscriminează, căci singuri s-au făcut şi se fac - prinnegaţia negociatoare - însăşi afirmaţia şi existenţa detemut pentru semeni, s-au făcut „aleşii” cu drepturidivine de la chiar temelia lumii şi, încă, cu promisiuniteribile, ameninţătoare, apocaliptic „Amin”. Strania lorstrategie - a fi fără de saţ şi fără de soţ, a fi neasemenea -se dă (în uz intern, în literă de şi mai nouă scriptură) cusorţ de izbândă. Ideea lor de originare şi identificareţine tocmai de tehnologia dihonic strategică, decanibalica ideologie făcută pe calcul „care pe care”,talionic.

În chestiune, oarece sos, poveste mitologică,religioasă e binevenită; roţile dinţate ale celei maiperfecte, neiertătoare maşinării trebuie unse. Interesant,aici, se arată faptul că după ce a făcut lumea, Creatoruls-a retras în odihnă. El nu mai face, el aface; generos-nobil, cu graţie, el dă. Ba încă, după noul nouluitestament (înţesat numai cu promisiuni, inventarnesfârşit), ce se citeşte numai sub patrafirul tejgheleinegustorilor, el dă. Suportă cu gingăşie şi nobleţetravaliul chenozei, căci El îi înfiază, drept fii ai odihnei,pe cei care conjugă verbul „a aface”. Pe tot felul denegustori, afacerişti care par să-i cânte în strunaodihnei, păcii mângâietoare. Cum (dacă nu mai facenimic), cum să-i înfieze ? Prin , prin aceea căpe sine, chenotic - lăsându-şi slava divină, într-un felgolindu-se dăunora ca aceia (din el ei să mănânce, să bea, să trăiascăîn lux, în toate cele, destrăbălări şi violenţe).

Se pare că suntem îndreptăţiţi să anunţăm o nouăreligie: esingura religie care e totodată şi credinţă; testamentulnoii instituţii („Testamentul promisiunilor divine”,noul noului vechiului testament) vine să testeze - prinregulile şi legăturile ce ţin de religie, re-legare - însăşicredinţa: a Creatorului, a divinităţii. Credinţa divinităţiiîn ea însăşi, ca întoarcere, relegare, credincioşie faţă deSine. Şi atât de tare crede în sine Cratorul, că crede şipentru afaceriştii de toată mâna, puşi cu cinism pe alua; de aceea el nu doar e credincios, ci şi promite, sepromite, se lasă legat religios, suplinind necredinţa,anticredinţa partenerilor pământeşti.

e, sâcâitoarea capacitate de a degusta.

, în chinuri de moarte chiar ajungând -

. Referim de fapt despr

Se

promisiune

se

religia promisiunilor

Marinică POPESCU

la vreme şi la nevreme18. Noul de piaţă şi nimicul careexistă

Septembrie 1020

20 CRONICA

publicul britanic, deoarece orice traducere deformeazăpână la un pun construcţia exterioară iniţială. În acestsens, Reuben A. Brower atrăgea atenţia că doarperspectiva sincronică a criticilor şi editorilor din secolulal XIX-lea până aproape de prezentul recent a dus lareceptarea exclusivdoctrinar, accentuându-se conţinutul de idei îndefavoarea formei prin care au fost transmise. Cititoriisecolului al XVIII-lea – contemporanii lui Pope – auperceput însă poemul mai degrabă sub aspectulexpresiei, privindu-l o poezie binescrisă şi apoi ca un set de reguli. În acest sens, se poateevidenţia într-adevăr, curgerea armonioasă a versurilorşi de a concentraexpresia în formulări axiomatice care au supravieţuitsecolelor, devenind parte din vorbirea comună. Douăexemple ilustrative ar fi „To err is Human, to Forgive,divine” (A greşi e omeneşte, a ierta este divin) sau „Foolsrush in where Angels fear to tread” („Nesăbuiţii senăpustesc acolo unde îngerilor le e teamă să calce”).Această particularitate de a exprima adevăruri generalvalabile poate fi văzută ca o contaminare cu stilul luiHoraţiu (din opera căruia se pot desprinde câtevacugetări devenite celebre:

etc.), ca o consecinţă a tratării acestui tip desubiect – formularea unor principii referitoare la creaţie,creator, critic –, dar mai degrabă poate fi rodul şimărturia genialităţii.

Principiile sunt structurate în trei secvenţe pe careautorul însuşi le-a delimitat cu ocazia republicării operei,adăugând totodată o prezentare succintă a ideiloresenţiale ceea ce sugerează până la urmă dorinţa derigoare şi de claritate bsumată unei fibreclasice a fiinţei. Astfel în linii generale, prima stabileşteposibilităţile de bază ale judecăţii critice, a douasurprinde factorii care împiedică o critică obiectivă şi atreia vizează elementele ce ţin de comportamentuladevăratului

În ceea ce priveşte conţinutul, acesta valorifică, dupăcum am mai menţionat, idei clasice pe care însă Pope leadaptează şi reia într-o manieră subiectivă, originală – cuatât mai mult cu cât sunt redirecţionate spre tărâmulcriticii ceea ce constituie o primă mare deosebire faţă demodelele anterioare. Cu toate acestea, deşi primeleversuri par a trasa o graniţă între cele două domenii –critica literară şi poezia – , această delimitare se topeştetreptat pe parcursul textului care devine deopotrivă un„îndreptar” al actului critic cât şi al creaţiei artistice.

Temperamentul impetuos al poetului, carecontrastează oarecum cu dorinţa de ordine, după cumsugera Paul Hazard, răbufneşte năvalnic încă dindeschiderea poemului, dând forţă sentinţelor

criticii lipsiţi de talent, care devin prinputerea lor cu mult mai periculoşi decât scriitorii aflaţi înaceeaşi situaţie. Este un adevăr care ar putea fi subsumatpână la un punct unor frustrări personale de naturăliterară, dacă nu am fi forţaţi să raportăm poemul lacontextul publicării sale ceea ce duce la recunoaştereamaturităţii autorului în analiza raporturilor dintre actulcritic şi cel literar, în ciuda lipsei de experienţă în aceastădirecţie. Diatriba lansată la adresa semidocţilor estefăcută în spiritul aceleiaşi evaluări pertinente arealităţilor artistice, duritatea tonului justificându-se prindispreţul faţă de aceste creaturi „neterminate” care îşialocă dreptul la judecăţi literare. Este scoasă înevidenţă impostura pentru a servi drept contra exempluviitorului critic care este sfătuit să-şi cunoască mai întâipropriile limite. În acest sens, tonalitatea poemului seschimbă în una mai moderată, făcându-se trecerea de lapersoana a III-a a adevărurilor generale la persoana a II-aa intenţiilor didactice. Astfel, un critic valoros trebuie săaibă geniu, bun gust şi educaţie. Sunt elemente care sesubsumează viziunii clasice la fel ca îndemnul de a luanatura ca reper esenţial: „Mai întâi urmează natura şicalibrează-ţi judecata / după standardele ei drepte”Imitarea naturii are aici dincolo de semnificaţia realizăriiverosimilului şi pe cea a accederii la perfecţiune.Totodată, Pope asociază imitarea naturii cu imitareacelor vechi: „Învaţă de a respecta regulile anticilor / Căcia copia natura-nseamnă, de fapt a-i copia pe ei” Seconcentrează aici, prin exprimarea inspirată a lui Pope,justificarea veneraţiei pentru opera anticilor, veneraţiecare a constituit unul din pilonii de bază ai clasicismului.

Redirecţionarea inspiraţiei către scrierile Antichităţiipresupune până la un anumit punct o subscriere aacesteia în zona livrescului căci „Acele reguli descoperiteîn vechime / Sunt tot natură, dar natură-organizată”

terar – şi artificial înmare măsură – celui autentic deoarece primulpresupune o esenţializare, o purificare realizată subimperiul ordinii. Prin acest precept, se ilustrează-n mod

,ct,

drept un text

, în primul rând, ca

,, mai ales, capacitatea scriitorului

,

;;

, ,

, care este su

critic.

ce privesc,în primul rând,

, astfel,

,preferându-se, astfel, modelul li

,,

Eseului asupra criticii

ut pictura poesis parturientmontes, nascetur ridiculus mus quandoque bonus dormitatHomerus

programatic ideea de intertextualitate. Nici un alt curentliterar nu a mai pus la baza creaţiilor sale acest tip deintertextualitate conştientă, organizată. Desigur,postmodernismul va exploata cel mai mult resurseleintertextualităţii, dar într-o manieră ironică, parodică,vizând de fapt, o inversare a polarităţilor. Tradiţia –înţelegându-se prin aceasta totalitatea hipotextelor – nu-şi păstrează statutul de model, ci devine o matrice golităde conţinutul iniţial spre a fi reinvestită sub semnuljocului şi al ironiei cu un alt conţinut. Clasicismul însădoreşte o preluare integrală a modelului antic, lăsându-ineatinsă aura de superioritate şi semnificaţiile originare.În acest sens, tradiţia nu-şi modifică semnificatul, aşacum se întâmplă î

Afilierea la un model presupune însă, pe lângăavantajul unei lecţii superioare şi dezavantajul apariţieiepigonismului. Este, de altfel, una din criticile de bazăcare s-au adus acestei subordonări faţă de scrierile şiideile anticilor după cum am discutat pe larg în capitolul

ispută. În la primul săuvolum de versuri, Pope preîntâmpină aceste atacuri,situându-se în acest fel de partea Anticilor: „Ceea ce esteraţional a fost aşa dintotdeauna; şi ceea ce noi numimÎnvăţătură nu reprezintă decât cunoştinţele transmise depredecesorii noştri. Aşadar, cei ce afirmă că gândurilenoastre nu ne aparţin deoarece se aseamănă cu cele aleanticilor, ar putea tot atât de bine să afirme că ale noastrechipuri nu ne aparţin pentru că seamănă cu cele aletaţilor noştri”

Această raportare la modelul antic aduce în discuţieşi problema regulilor şi a măsurii în care acestea intră înrelaţie cu originalitatea creatoare. Poemul lui Popeconturează o atitudine echilibrată, justă, cevizează păstrarea respectului faţă de reguli – după cums-a observat în pasajele citate anterior privitoare laimitarea anticilor – dar cu încurajarea aplicării acestora

într-o manieră individuală, particularizantă care săasigure unicitatea şi originalitatea creaţiei. Problema sereduce tre talent – înnăscut – şimeşteşug – dezvoltat prin exerciţiu. Astfel, pe de o parte,Pope afirmă clar că: „Uşurinţa adevărată-n scris e rodulartei, nu al întâmplării”

cesibil, iar pe de altă parte, ntueazăimportanţa talentului, a geniului creator care depăşeşteschematismul unor reguli: „Muzica-i asemenea poeziei,în ambele / Există frumuseţi nenumite pe care nici ometodă nu le poate învăţa / Şi care doar de geniu pot fiînsufleţite.” hiar mai departe, arătându-seîn favoarea licenţelor poetice care ajută în manifestareadeplină a frumuseţii. Prin acceptarea unor neregularităţiîn actul artistic ca sursă a frumosului, autorul seîndepărtează oarecum de doctrina clasicismului

upunea o ordonare riguroasă a formei.În acest sens, Pope se distanţează de aplicarea

dogmatică a regulilor; dincolo de acestea existăinefabilul substanţei poetice care nu poate fi schematizatşi care este dat de manifestarea intuiţiei creatoare ce

nu poate fi sigilată în ecuaţii rigide. Sestatuează superioritatea talentului în faţameşteşugului. Importanţa acordată talentului este legatăde o altă coordonată generală a poemului lui Pope şianume respingerea mediocrităţii care este relaţionată înceea ce priveşte criticul şi cu aspectul privitor lainsuficienţa cunoştinţelor acumulate: „Învăţătura puţinăe un lucru grav / Soarbe până la fund, sau nu mai beadeloc din Izvorul muzelor”

Dincolo de existenţa intuiţiei, unui critic i se mai cereempatie în sensul subsumării la intenţiile creatoruluiprecum şi răbdarea şi înţelepciunea de a cerceta opera înîntregul ei pentru a surprinde înţelesul deplin al acesteia.Nu perfecţiunea părţilor trebuie căutată, ci doar

, ,

n postmodernism.

privitor la faimoasa D

, în acest sens,

,

, de fapt, la raportul din

, subliniind ideea „construirii”unui stil clar, ac acce

Pope merge c,

, carepres

, larândul ei,

, astfel,

Prefaţa

perfecţiunea întregului. Sunt observaţii deosebit depertinente şi logice la fel cu cele privitoare la greşelile cese pot naşte din evaluarea creaţiilor doar prin prismaformei. Această afirmaţie generează o serie de observaţiicu privire la raportul conţinut – formă în ceea ce priveştecreaţia literară: „Ca şi un pictor, bardul lipsit de dibăcie,/ Nereuşind să facă natura moartă vie, / Acoperă cuaur, cu fir şi ornament / Pasajele ce n-au fost compuse cutalent” Comparaţia poetului cu pictorul este menită înacest context să sugereze modul în care incapacitateaartistului de a reda natura este mascată printr-o aservirea formei care se subsumează excesului. O versificaţiepompoasă poate ascunde lipsa talentului şi acesta esteun aspect de care un critic pregătit nu trebuie să se lasepăcălit.

Ideile enunţate anterior vin în concordanţăcu principiul simplităţii. Acesta reprezintă la

rândul săucare se subsumează acordării unui rolesenţial receptorului. Astfel, în viziunea clasică,claritatea asigură coerenţă atât a subiectului, cât şi astilului – după cum observă Pope: Cum umbra dăluminii nou farmec, tot aşa, / Prin simplitate, geniulmereu va câştiga” sau Cuvintele-s ca frunza: de-a lorîmbelşugare, / Gândirea sănătoasă puţine roade are ” Seîntăreşte ideea profund clasică referitoare la risculobscurizării sensului, chiar al pierderii totale a acestuiaprin apelul la un stil, o expresie mult prea încărcată. Dealtfel, ceea ce se sugerează la nivel general este căexpresia trebuie să potenţeze conţinutul, rămânând lastadiul de vehicul al acestuia şi intrând în armoniedeplină cu sensul: Expresia frumoasă, ca neschimbatulsoare, / Însufleţeşte-o lume cu raza-i lucitoare, / Oaureşte, însă n-aduce vătămare. / Expresia e straiulgândirii omeneşti: / Te prinde numai dacă-ai ştiut s-opotriveşti” Sunetul trebuie-un ecou al sensului săfie”. Adaptarea formei la conţinut este una din regulileclasicismului care se subsumează principiul gal verosimilităţii.

Revenind la actul critic, se sugerează adoptarea uneiatitudini temperate, prin evitarea extremelor şi aunilateralităţii care este văzută drept rodul uneiîngustimi nejustificate şi neproductive a spiritului: „Nucerceta de-nţelepciunea-i veche-or nouă, / ci preţuieşteadevărul şi-acuză impostura

care ţin de echilibru şi deasumarea adevărului drept scop suprem, ceea ce setransmite prin versurile lui Pope sunt idei care prin„inteligenţa” lor asigură un ca

, se poate aminti şi îndemnul de a nuse cădea în capcana unei critici părtinitoare. Analizatrebuie să vizeze opera şi nu persoana autorului şi să fiescoasă din sfera oricăror influenţe externe – politice saude factură emoţională. Ura, invidia ca şi iubireanu sunt fundamentele unui bun act critic; acesta trebuiesă se ridice deasupra mărunţişurilor subiective, aambiţiilor şi orgoliilor personal . În acelaşi sensugerează prin binecunoscutul vers care prelucrează o

sintagmă latină, căpătând la rândul său statutulde maximă: „A greşi e omeneşte, a ierta este divin” căseveritatea extremă în judecată nu este una constructivă,deoarece atingerea absolutului artistic este imposibilă înmăsura în care actul creaţiei este subsumatimperfecţiunii umane.

Toate aceste precepte înlănţuite artistic vizează înfapt acelaşi lucru – cultivarea unei critici obiective, însensul depersonalizării acesteia de impuritatea unormânii sau preferinţe nejustificate, atitudine caredovedeşte, după cum am mai arătat, o maturitatedeosebită a gândirii autorului care pare să-şi devansezecu mult timpul.

Dacă partea a doua a poemului a urmărit cauzele ceduc la o critică incorectă, partea a treia vizează calităţilepe care trebuie să le posede un critic. Incipitul acesteiultime secvenţe are în centru sintagma „critică morală”,conturându-se astfel ideea corectitudinii din punct devedere etic. Astfel, dincolo de intuiţie, judecată şicunoştinţe, criticul trebuie să se subsumeze adevărului şipurităţii, să fie modest şi temperat. Iată idealul moral alclasicismului.

În aceeaşi linie, portretul criticului model mai includeplăcerea de a educa, trebuind ferită totuşi de orgoliulunei cunoaşteri absolute, renunţarea la ambiţii saumânie, adoptarea sincerităţii şi a unei severităţi înlimitele umanului, capacitatea de a se ridica dincolo deduşmăniile personale, acumularea unor cunoştinţelivreşti, dar şi legate de natura umană, cu alte cuvinteatât erudiţie, cât şi abilitatea de a descifra fiinţa. Aceastăînsumare a trăsăturilor se face şi prin raportarea lacâteva nume reprezentative care sunt propuse dreptexemple: Aristotel, Horaţiu, Petronius, Quintilian,Longinus etc.

sa incontestabilă, poemul lui Pope nureprezintă doar un reper important între poeticile defactură clasică, dar ajută totodată la legitimarea actuluicritic ca dimensiune autonomă, cu trăsături şi reguliproprii, anticipând la început de veac evoluţiaspectaculoasă a criticii literare.

,

, deasemenea, ,

, unul din fundamentele ideologiei clasice,, în primul rând,

„

„.

„

sau „

, ui mai lar

,

.” Dincolo de exprimareaunor principii profund clasice,

racter modern acesteiscrieri. În acest sens

, de altfel,

e , ses

, în timp,

Prin valoarea

, ,

comentarii

Septembrie 1020

(urmare din pagina )8

Coordonate clasice ale gândirii esteticebritanice în secolul al XVIII-lea ( I )

21CRONICA

arheologia spiritului

Oglinzi: Nimeni încăn-a putut spune ce sînteţi

în sinea voastră.R. M. Rilke, Sonetele lui Orfeu

Oglinda este un obiect studiat deopotrivă deştiinţă şi de filosofie, dar prezent prin numeroasereverberaţii şi "reflexii" în artă şi literatură. Laorigine (oglindă) desemna observareacerului şi mişcarea astrelor cu ajutorul unei oglinzi;acelaşi cuvînt avea să d a şi cuvîntulspeculaţie. deasemenea cuvîntul aconsidera, care înseamnă etimologic a privi stelele.Aceste două cuvinte abstracte, care astăzidesemnează nişte operaţiuni intelectuale elevate, îşiau rădăcina în studiul astrelor reflectate de oglinzi.De aici provine faptul că og ţă carereflectă, stă la baza unui simbolism extrem de bogatîn ordinea cunoaşterii", scriu autorii celebrului

Semnificaţia oglinzilorprovine din credinţe vechi d pă care imaginea şimodelul sînt legate de o corespondenţă magică;multe obiceiuri cer ca în camera mortuară oglinda săfie acoperită pentru a nu reţine sufletul celui mort;demonii şi fiinţele supranaturale nu se reflectă înoglindă, în vreme ce încarnările diabolice nu suportă

Basilicul, fiinţă fabuloasă venită din lumea şerpilor,care nu poate fi ucisă decît făcînd-o să se privească înoglindă.

De la primele teoretizări asupra simbolismuluioglinzii s-a reliefat că aceasta se află sub obipolaritate: este instrument al adevărului, dar şicreator de iluzii şi perspective false.

ţă metalică, de regulăbronz sau argint, reflectînd imagini de o slabăcalitate, fascina şi neliniştea. Începutul acestordistincţii îl găsim în dialogurile lui Platon, în teoriaimitaţiei ( oglinda apare casimbol al imitaţiei artistice, iar în se facediferenţa între reproducerea fidelă a realului şiopoziţia la

aşterii, filosoful are o poziţie ambiguă faţă deoglindă. Pe de o parte, el se opune aparenţeiimaginilor care răsfrîng lumina: "dar cel mai repedeeste dacă vrei să iei o oglindă şi să o porţipretutindeni. Vei face repede soarele şi ceea ce e încer, pămîntul, te vei face repede şi pe tine, ca şicelelalte animale, lucrurile, plantele şi tot ceea cespuneam adineaori. Da-zise- dar acestea sîntaparente, nu există în realitate" ( Pede altă parte, el recunoaşte că reflectarea, prinimaterialitatea sa şi prin asemănare, se pretează la ocunoaştere analogică şi spirituală.

,Proclus scria că zeulprivindu-se şicontemplîndpropria imagine, acreat pluralitatea, iaraceastă reflectare asa este lumea princare se exprimă înaparenţă. Proclusarată că "teologiiantici au propusoglinda ca simbol alconformităţii laperfecţiuneaintelectuală auniversului".

ediu,dar şi în Renaştere,cele mai multelucrări enciclopedicepurtau titlul de

În literatură, această metaforă aoglinzii îşi are una din celebrele întruchipări înpovestirile fantastice ale lui Borges.

tate la nesfîrşit, poate fi imagineacapelei oglinzilor din Klementinum-ul din Praga, sauimaginea sufletului care se caută pe acele suprafeţecare pot figura infinitul şi îl pot promite. Revenind la

,

e" (stea) a dat

linda, ca suprafa

.u

propria imagine, exemplul cel mai cunoscut fiind

În antichitate,oglinda, pe atunci o suprafa

); în

acest principiu.Situîndu-se în cîmpulcuno

, X, 596).

În comentariul ladialogul

În Evul M

pentru a reflecta mai binediversitatea lumii.

nu este numai metafora universului cu galaxiile salehexagonale repe

speculum

speculumSidus

mimesis RepublicaSofistul

Republica

Timaios

Speculum

Biblioteca Babel

Dicţionar de simboluri

cărţile medievale,t de Beauvais ocupa singură o bibliotecă:

avea 32 de cărţi şiavea 17 cărţi şi 2354 capitole,

avea 31 de cărţi şi 3793 capitoleîn

el reflexia trecătoare a lucrurilor pentru a cînta gloriaUnicului, după imaginea unei biblioteci care conţineîn ea memoria cărţilor, se înscrie într-o lungă tradiţieenciclopedică.

în poezie. În oglindă, oamenii se

caută, şi în acelaşi timp se pierd. "Oglinda abuzeazăde încrederea noastră şi, prin imposibilitatea de aconcilia imaginea pe care o avem despre noi şireflectarea speculară, ameninţă să ne facă să nepierdem capul", scrie Michela Marzano amintindfrumoasa poveste a fraţilor Grimm şiîntrebarea reginei care-şi contempla chipul într-ooglindă: "Oglindă, oglinjoară,/ Cine-i mai frumoasă-n ţară? – Cea mai frumoasă Măria Ta-i/ Dar Albă-ca-Zăpada e de o mie ori mai!" Răspunsul este fărăechivoc, cu atît mai mult cu cît reflectarea careîngheaţă imaginea reginei este dincolo de timp şi despaţiu, în vreme ce în timpul acela Albă-ca-Zăpadacreştea şi se făcea din ce în ce mai frumoasă ( "Ceamai frumoasă aici Măria Ta-i,/ Dar între munţi, la ceişapte pitici/ Albă-ca-Zăpada-i de o mie de ori mai"Mai tîrziu, lui Borges oglinda îi va părea ca un spaţiude nelocuit: "Cît mă priveşte, am cunoscut de micaceastă oroare a unei duplicări sau chiar multiplicărispectrale a realităţii, însă în faţa marilor oglinzi. Peatunci, infailibila şi permanenta lor funcţionare,urmărirea continuă a gesturilor mele, pantomima lorcosmică îmi apăreau, odată cu lăsarea serii, de-adreptul supranaturale. Una din rugăciunilestăruitoare pe care le adresam lui Dumnezeu şiîngerului meu de pază era să nu visez oglinzi.(...) Nude mult, am aflat că Julia a înnebunit şi că îndormitorul ei oglinzile sînt, toate, învăluite, dinpricină că în ele vede reflexul meu, uzurpîndu-l pe alei, şi tremură şi nu scoate o vorbă şi socoteşte că eu ourmăresc prin meşteşuguri magice

Oglinda arată dublul nostru, făcînd din reflexiaspeculară un loc de uimire: în faţa unei oglinzisîntem deopotrivă spectatori ai unui corp expus şiactori ai unei imagini care se reflectă; ajungem laviziuni în general ascunse, alteori sîntem trădaţi deinfidelitatea lor. Oglinda ajunge astfel o capcană careinversează sistematic dreapta cu stînga, obiectul şireflectarea sa nefiind niciodată superpozabilă.Oglinda introduce o distanţă în însăşi inimaasemănării; oglinda simulează privirea celorlaţi. Înromanul lui Luigi Pirandello,

, drama lui Vitangelo Moscarda începe în faţaoglinzii şi descoperirea distanţei între imaginea pecare o are despre el însuşi şi c pe care i-o aratăoglinda. Fiu al unui bancher sicilian, om care duce oviaţă confortabilă, Vitangelo Moscarda ajunge lavîrsta de 28 de ani fără a se fi întrebat vreodatăasupra propriei identităţi. În ziua cînd s-a aflat înfaţa oglinzii şi cînd soţia i-a adresat o întrebareasupra înfăţişării sale, tînărul Moscarda şi- a datseama pentru prima oară că imaginea pe care alţi

t avea despre el nu coincidea cu a sa. Ochii care îlpriveau nu vedeau ceea ce vedea el. Şi viaţa pe careceilalţi i-o atribuiau rămînea pentru el de nepătruns.Moscarda asistă la spargerea personalităţii sale înmii de fragmente şi devine în mod progresivspectatorul inert al vieţii sale: "Cum să tolerez înmine prezenţa acestui străin? Acest străin care erameu însumi pentru mine? Cum să renunţi la a-l vedea?Cum să rămîn condamnat să-l port cu mine, în mine,vizibil pentru alţii şi totuşi de nevăzu

Dintotdeauna oglinda a avut o putere magică,

Speculum maius

Speculum naturaleSpeculum doctrinaleSpeculum historiale

-ca-

Oglinzileacoperite

a dominicanuluiVincen

3708 capitole;iar

.Postulatul borgesian al unui univers care absoarbe

Oglinda a fost un motiv literar prezent în basme,în romane sau

).

" ().

ea

i opo

t pentru mine?"

Albă Zăpada

Unul, nici unul şi o sutăde mii

Raphael Mirami afirmînd la 1582 că "pentru uniioglinzile au fost o hieroglifă a adevărului întrucîtdezvăluie orice lucru care li se înfăţişează, aşa cumadevărul iese întotdeauna la iveală. Pentru alţii,dimpotrivă, ele au fost simboluri ale amăgirii pentrucă deseori arată lucrurile altfel decît sînt". Multepovestiri despre oglindă asociază forţa sa înşelătoarecu apariţia diavolului; în

ntreabă: "De ce m-amsperiat aşa tare şi cine m-a trezit? N-a venit la mineun copil cu o oglindă? O Zarathustra, îmi zicecopilul, uită-te-n oglindă. Şi cînd m-am uitat înoglindă am ţipat, speriat, pentru că-n ea nu m-amvăzut pe mine, ci scălîmbăiala şi

Istoria oglinzii, nu ca obiect, ci din perspectivareceptării puterilor ei, a fost marcată de oneîncredere a oamenilor în imagini, în reproduceri şireflectări. Cînd în 1682 ,la Versaille , a fost deschisăpublicului

găte de admiraţie pentru a omagiaspectacolul; oglinzile plasate în faţa fiecărei ferestreîntîmpina înd imaginilerăsfrînte pentru a omagia Manufactura regală de laSaint Gobain ndată de Colbert în 1665. Semn alfastului epocii, acest eveniment ilustrează fascinaţiapopulară pentru oglinzi şi reflectările sale. Martoriivremii spuneau că în vreme ce oamenii simpli erauseduşi de imaginile speculare, artiştii şi intelectualiiîncepeau să-şi arate neîncrederea în faţa iluziiloroptice. Nu trecuse multă vreme de cînd DiegoVelasquez pictase tabloul

), 1656, în care marele pictor se juca cuspectatorii şi privirea lor. Luminozitatea şi aspectulintens tabloului-carereprezintă infanta regală-captează atenţiaprivitorului, dar se arată în final a fi o amăgeală:figura pictorului, îndepărtată în stînga tabloului,priveşte dincolo de cîmpuri, către un model nevăzut,şi sugerează că şambelanul reginei este în adevărpropriul său dublu. Tabloul de mari dimensiuni redăatelierul pictorului, în care el însuşi tronează grav, cupensula şi paleta înmîini, contrastîndevident cu grupulzburdalnic alinfantei Margarita şimicii ei curţi. Esteinteresat că oglindadin fundal reflectăportretelesuveranilor Spaniei,care pozauartistului, fiindplasaţi în afaratabloului."Velasquezaminteşte astfel,notează Michela Marzano, că vizibilul poate fi osimplă reflectare, o aparenţă superficială, şi deschideuşa obsesiilor generaţiilor posterioare".

nscendente pe care o întrezărimnumai cu ochii minţii o regăsim în "Magdalenele" luiGeorges de La Tour, maestrul clarobscurului francezdin secolul al XVII-lea. "Magdalenele" sale sîntsimboluri monumentale ale meditaţiei cele mai înalteşi totodată embleme ale întregii creaţii a artistului.Într-un studiu ce precede un album Georges de LaTour, Victor Ieronim Stoichiţă sublinia că "Obiectul-simbol al întrebărilor fundamentale este LaGeorges de La Tour gheaţa oglinzii devine un spaţiuantitetic interiorului luminat de flacără. Opoziţiaflacără-oglindă cristalizează opoziţia fundamentalăaici-dincolo. eantuloglinzii primeşte un răsp . Craniulînsuşi, chiar atunci cînd apare izolat, poartă în sinesemnificaţia unei oglindiri funebre", asemeneagîndurilor exprimate de P. de Saint Louis în poemul

: "La picioarele unei cruci, o tigvă demort/ sau de moartă mai degrabă îi mărturiseştesoarta sa.../- În golul ochilor mei şi pe acest craniuneted/ Ia seama cum am murit şi cum vei muri şitu.../ Uită-te la mine ca la propria ta oglindă".

Oglinda a fost percepută totdeauna ca locul prinexcelenţă în care se amestecă indefinit adevărul şiiluzia, identitatea şi alterităţile; privind într-ooglindă, Dorian Grey îşi dădea seama că mai păstrastrălucirea frumuseţii şi a tinereţii în vreme ceportretul îi îmbătrînea...

Copilul şi Oglinda

Domnişoarelede onoare

, deNietzsche, Zarathustra se î

rîsul sarcastic aldiavolului".

sGaleria Oglinzilor, momentul a fost

salutat cu stri

u vizitatorii multiplic

, fo

(

colorat al prim-planului

Ideea lumii tra

.

interogînd nuns funest:

Las Meninas

oglinda

Magdalena Fabiustigva

La Madelaine

Oglinda şi reflectările sale:între adevăr şi iluzie

Bogdan Mihai MANDACHE

Septembrie 1020

22 CRONICA

Nu ştiu dacă aţi fostatenţi la gestul pe care-l facpreotul şi credincioşii dinBiserica Catolică atuncicând ascultă Evanghelia:stau în picioare şi seînsemnează cu semnulsfintei cruci pe frunte, pebuze şi pe inimă, folosinddegetul mare de la mânadreaptă Oare de ce facasta? Este vorba despre unsimbol, prin care cei cevestesc şi ascultă Cuvântul

vor să spună că îşi deschid şi mintea, şi gura, şi inima, adicăfiinţa întreagă, pentru ca puterea divină a lui Cristos Isus dinEvanghelie să erupă în viaţa lor. Aşadar, în Biserică, omulîntreg stabileşte un raport cu Biblia. Dar, atunci, cum sejustifică studiul filologic al Bibliei? Poate fi separat de aspectulteologic? Ar trebui să fie păstrate în legătură una cu alta acestedouă direcţii de cercetare?

iserică, facultăţile de litere,centrele de cercetare şi laboratoarele lingvistice nu sunt capelesau paraclise. Şi atunci, âtă legitimitate au de atraduce şi interpreta Scriptura? Cum se încadrează ele în

ambientul existenţial textulsacru s-a născut şi s-a dezvoltat? Totodată, exprimărilelingvistice vehiculate în biserică pot face abstracţie de părereaf Eufonia liturgică poate să rămână autoreferenţială?

Cred că aceste î trebări sunt întemeiate, deoarece, unhermeneut biblic nu poate ignora faptul că „Sfânta Tradiţie şiSfânta Scriptură constituie tezaurul unic al

edinţat Bisericii misiunea de a interpretaîn mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis afost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii”. Deasemenea, şi acesta este un aspect important, interpretul biblicştie că „Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii,din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât destrâns legate şi asociate încât nu pot exista separat”

dacă nu vrea să trădeze „adevărul” unui textîşi va asum competenţe teologice , dacă nu

va reuşi, ă să păstreze deschisă dinamica teologică ascrierilor sacre

Dar nu toţi interpreţii au o dublă pregătire, şifilologică, şi teologică, de aceea mă întreb dacă nu existăcumva o metodă de lectură să-l introducă pe cititor

spiritul şi epoca autorului. Voi căutarăspunsul la aceasta întrebare în istoria hermeneuticii creştine.

creştin eoria hermeneuticăo dată cu Origene şi cu sfântul Augustin. Găsim pentru primadată la aceşti doi autori adevărat conştiinţă a problemelorhermeneutice, posibilităţile şi modalităţile deinterpretare, cum ar fi raportul dintre literă şi alegorie, şiterminâ discuţia despre statutul epistemologic alexegezei care, potrivit mentalităţii de atunci, trebuia săcoincidă

Evanghelieidupă

-ul, Înţelepciunea, şi că începutul ştiinţeiteologice , ca orice altă ştiinţă, searticulează în baza a două perspectiveşi gândirea noastră ( Ştiinţa referitoare la

uie să aibă prezente ambele perspective, darînceputul autentic îl constituie a doua perspectivă pentru că emai adecvată caracterului limitat al intelectului nostru.Înţelegerea

interpretativ, care trebuie săînceapă de la înţelegerea Cuvântului-trup, de la evangheliacorporală. Înţelegerea evangheliei spirituale are loc în urmaunei dezvăluiri progresive. Această deosebire între evangheliacorporală şi cea spirituală face trimitere la deosebirea dintreliteră şi spirit şi precizează misiunea hermeneuticii, adicătraduce în evanghelie spirituală,coborând în adâncimea evangheliei pentru a scoate lasuprafaţă adevărul curat, fără nici o haină.

rocesul de interpretare trebuie să ţinăcont de logica unei afirmaţii care, la prima vedere, poate păreacurioasă, şi anume că toată Biblia este evanghelie. Origeneîntemeiază aceastăînţelege vesteşte prezenţa unuibine aşteptat. Astfel, adevărul Vechiului Testament constă înaşteptarea exprimată prin fapte, personaje şi profeţii, iaradevărul Noului Testament constă în prezenţa propriu-zisă a

vins căîn Scriptură „este chipul văzut al unor anumite taine

şi imitaţii ale realităţilor dumnezeieşti”să dezvăluie simbolurile şi imaginile Noului Testament

din Vechiul Testament şi ale realităţilor ecleziale şieschatologice prezente în Noul Testament. Această teorie ainterpretării se bazează pe încă două supoziţii importante, carefac diferenţa între alegorismul creştin şi cel păgân: mai întâitoată istoria mântuirii are un caracter unitar şidezvăluirea completă a adevărului are loc în Cristos

Dacă adevărul cristologic reprezintă orizontul de sens alîntregii Scripturi, atunci problema hermeneutică constă în

.

Desigur, universitatea nu este B

c eforturile laice

corpul spiritual al Bisericii, în unde

ilologilor?n

Cuvântului luiDumnezeu încr ”, iar „

. Prinurmare, biblic,interpretul laic a sau

va c uta.

biblici

în stare ultextului sacru în

Din punct de vedere , t a început

aîncepând cu

nd cu

cu teologia.Pornind de la „începutul” prologului

sfântul Ioan, Origene a identificat principiul ( ) cua afirmat

este -ul. Dar teologia: natura lucrului ( )

).(cristologia) treb

-ului potrivit naturii divine constituiemomentul final al itinerarului

rea evangheliei sensibile

Pentru Origene, p

a întregii Biblii perea evangheliei ca discurs ce

binelui. De asemenea, Origene era con ceea ce secuprinde

. De aceea, interpretareatrebuie

cele

,, apoi,

.

Paradigma patristică şi medievală

archeLogos

Logosphysis

pro emas Logos

Logos

reductio ad evangelium

raportul dintre literă şi spirit, dintre istorie şi ale şi taină, potrivit acestei afirmaţii: „când e vorba de

întreaga Scriptură, să recunoaştem că în ea găsim în orice pasajun înţeles duhovnicesc dar unul literal nu avem în orice pasaj”.Pentru aceste cuvinte, Luther şi tradiţia protestantă l-aurespins pe Origene, văzând la el un fel de erupţie ailuminismului păgân în credinţa creştină sau afilosofiei în dogma creştină, ori a

alegoriei în exegeză. Dar, Origene a spuscă, deşi litera rămâne nupoate reprezenta sensul definitiv. De multe ori, litera esteimposibilă ( ) şi iraţională ( ). Caracterul imposibilşi iraţional al literei dă naştere procesului de interpretare. Mizaeste concepţia despre Dumnez

şicondiţia umană.

Pentru a explica raportul dintre literă şi spirit, Origenelitera cu un vas de teracotă, spunând că

ântul lui Dumnezeu. Pentru atrece de la literă la sensul spiritual, Origene criteriulantropologic, făcând deosebire între trei stadii ale sensului:nivelul şi nivelul ) estepentru începători ( ) este pentruavansaţi ( ) şi sensul spiritual ( ) este pentrucei desăvârşiţi

Acest mod de articulare a raportului dintre literă şi spiritnu comportă fracturi, nici diferenţe; momentul spiritual, caplinătate a sensului, este diferit şi comportă un salt, dar nunegarea literei. Totuşi, Origene nu a rămas fidel acestuicriteriu, deşi a subliniat dimensiunea infinită: „Sigur că aiputea merge şi mai departe în cercetarea aceasta, înaintând totmai adânc în cunoaştere, dacă se face apel la ajutorul haruluilui Dumnezeu care luminează mintea, dar ajungerea la ţintadeplină a cunoaşterii totuşi nu va fi cu putinţă. Nici o făpturăcreată nu are posibilitatea de a ajunge la o cunoaştere deplină:pe măsură ce reuşeşte să cunoască «o parte» din ceea ce caută,mereu apar altele de căutat … Aşadar,

o interpretare legitimă a credinţei arinterpretarea ca atare rămâne deschisă şi neîntreruptă pentrucă statutul unei ştiinţe bazate pe reguli şi structuriepistemologice proprii

sensul de ştiinţă (deoarece se fundamentează pe epistemologia generală alucrurilor ( ) şi a semnelor ( a modalităţilor lor deexistenţă şi, apoi, a modalităţilor în care ele sunt înţeleseAugustin ordonează problema luicare se găseşte între şi ,sistematizând credinţa sau d de cunoaşteresau ca structură pre-comprehensivă necesară, pe de o parte, iarpe de alta definind procesul , de înţelegere ca procescare trece de la şi de la

a pregătit anumită,

deosebit de semnele naturale, şi căruia i se recunoaşteîntâietatea în semnificare. Semnul-cuvânt are intenţionalitatedublă: cuvântul a şi exprimă

în acela care vorbeşte.), cât şi ca putere de

semnificare, adică poate să spună altceva diferit de sine.ugustiniene de interpretare a textului

sacru, Sfânta Scriptură este , adică voinţadivină de semnificare intră în timp (istorie), ,asumându-şi ambiguitatea cuvântului-semn şi apoi fragilitateaşi întunecimea

, trebuie să admitem căeste enunţat astfel: „tot ceea ce, în

textul divin, nu se poate referi în sens propriu nici laonestitatea comportamentului, nici la adevărurile de credinţă,este figurat” ocesul de interpretare este unitar,chiar dacă există mai multe sensuri, deoarece semnele propriise deosebesc de semnele figurate. Sensul literal şi sensulalegoric se găsesc în puterea de semnificare a semnulu

, care păstrează echilibrul între exigenţa filologică şisensul spiritual al textului sacru. Corectitudinea exegezeip semantice nu se bazează pe conştiinţa interpretului, nici peintenţia autorului, ci pe criteriul adevărului: „Când însă dinaceleaşi cuvinte ale Scripturii se înţelege nu un singur lucru, cidouă sau mai multe, chiar dacă rămâne neclar ce a gândit acelacare a scris, nu este nici o primejdie, dacă se poate arăta, dupăalte pasaje ale Sfintelor Scripturi, că oricare din ele este potrivitcu adevărul”

este sursainepuizabilă a unicităţii sensului.

, Sfântul Augustin apăşit pe urmele lui Origene, pentru că,

ăgână, cea creştină şi nudoar în cuvinte.

pentru a fi interpretate alegoric, iar Augustin credea cărealitatea Noului Testament este prefigurată în timpurileprofeţilor nu atât în cuvinte, cât mai ales în acţiuni. Alegorianu spune nimic despre cunoaşterea istorică; faptul este auzit şiprimit prin credinţă, iar taina doar este obiect de cercetare.

interpretării alegorice laAugustin, dar şi la Origene, pune în umbră capacitatea raţiuniiumane de a cunoaşte tainele lui Dumnezeu şi ale existenţeiumane. Raţiunea se mişcă în orizontul credinţei, iar puterea eide cunoaştere vine din energia credinţ unoaştereacare provine din Scriptură este superioară cunoaşterii naturale.Necesitatea alegoriei în exegeza biblică corespunde necesităţiiintelectului din

; căutarea ţine de credinţă, iar găsirea semnificaţieieste lucrarea intelectului. interpretareaalegorică este adevărată putere de cunoaştere ce presupune

egorie, dintreimagin

o infiltraremestecul misticii în

spiritualitate sau alpentru totdeauna izvorul sensului, ea

eu (descoperirea sensuluilimbajului antropomorfic despre Dumnezeu) tainele despre

acomparat e un vasfragil ce ascunde în interior Cuv

a propus

, nivelul . Litera (), sensul moral (

.

i-

”. pentru Origene,alegoria era , d

a ,nu avea

.Lucrul acesta are loc la sfântul Augustin. Pentru el,

hermeneutica are sau ),

),.

sau ,

ca gra

la la .Înainte de a defini regulile de interpretare, sfântul

Augustin o teorie a limbajului pornind de lasemiologia în care cuvântul este definit ca

re putere ( ) de semnificareAstfel, cuvântul este

perceput atât sub aspect fonetic (

Potrivit teoriei a

mai întâi

trupului. Deci, înainte de a spune.

Principiul exegetic general

. Oricum, pr

ilingvistic

oli

. Deci pluralismul hermeneutic este fundamentatkerygmatic, nu antropologic; acel

În modul de interpretare a alegorieispre deosebire de

alegoria p este sauPentru Origene evenimentele istorice au fost

scrise

Prinurmare, statutul epistemologic al

ei. De aceea, c

(de la sfântul Anselmde mai târziu). Istoria este întotdeauna o

Fiind ,

adynaton alogon

soma psiche pneuma somaincipientes psiche

progredientes pneuma

doctrina tractatio

res signa

intelligere intus-legeremodus inveniendi modus proferendi

regula fidei

intelligereres signa signa res

signum datum

visvoluntas significandi

sonus vocis

signa divinitus data

Verbum carofactum est Verbum verbum factum est

divinitus dare

allegoria facti in factis

fides quaerens intellectumfides rerum

temporaliumintellectus fidei

credinţa ca pre-comprehensiune a conţinuturilor revelate şifixate în de Biserică şi intelectul ca putere decunoaştere adâncă şi pluristratificată ce reface legătura dintre

– semnificaţie simbolică.Aşadar, interpretarea alegorică are trei constante: Cristos ca

semnificaţie integrală a celor două Testamente, Bisericaprefigurată în poporul Vechiului Testament şi Istoriamântuirii. trebuie remarcatfaptul că, la nivelul cunoaşterii istorice, alegoria este anistorică,însă la niv este legată esenţial deevenimente

Origene şi Augustin i-au încredinţat douăfuncţii imp era demitologizarea realităţii divine,care trebuia prezentată ca (fărăantropomorfisme) şi alta apărarea sau a credinţeicreştine în raport cu religiile păgâne şi ebraică.

ele patru sensuriale Scripturii – literal, alegoric, moral şi anagogic – a fostpreluată de ă, care a căutat să sistematizezeregulile exegetice şi să transforme hermeneutica într-odisciplină propedeutică. În domeniul ştiinţei, noua perioadăistorico-culturală face distincţie între şi

şi duce la aprinderea discuţiilor cu privire la raportuldintre raţiune şi credinţă, dintre filozofie şi teologie. Potrivitsoluţieifilosofia şi teologia se bucură de autonomie reciprocă folosirearaţiunii în teologie este legitimă, deşi raţiunea este limitată dincauza condiţiei de creatură a omuluideschisă în mod natural spre teologie, aşa după cum şi naturaeste deschisă supranatur În ce priveşte hermeneuticabiblică medievală, se cultivă unitatea dintre literă şi alegorie, serecomandă înţelegerea spirituală, se susţine caracterulkerygmatic al revelaţiei şi se interzice înlocuirea adevăruluiScripturii cu propria opinie. Sistematizarea celor patru sensurieste propusă după cum urmează:

De fapt, în Evul Mediu, cele patru sensuri sunt reduse ladouă: sensul literal sau istoric şi sensul spiritual sau mistic.Lucrul acesta este vizibil la Sfântul Bonaventura, pentru care

hermeneutică rămâne fidelă schemeişi ) şi, în consecinţă, ar trebui

să ajungă la un raport just între sensul literal şi sensul spiritualCăutând să sublinieze caracterul unitar al procesului deînţelegere în orizontul dinamicii şiînţelegere, Sfântul Toma de Aquino a

este fundamental şi să aibămai multe sensuri: „Dar este natural pentru om să ajungă lacele inteligibile prin cele sensibile, deoarece toată cunoaştereanoastră îşi are începutul de la simţ. De aceea, ne sunt transmiseîn mod potrivit în Sfânta Scriptură cele spirituale prin metaforeale celor corporale

Paradigma hermeneuticii patristice a rămas valabilă înRenaşter şi că Luther, deşi a

folosit schema tradiţională, a acordat mai multă atenţie hermeneuticii

lingvistice şi a formulat aşa numitul „principiu scriptural” cesubliniază autonomia Scripturii în ordinea înţelegerii sensuluiei, renunţându-se astfel la medierea integrativă a tradiţieiBisericii. De la Luther până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit

despre raportul dintre literă şi alegorie în Biblie, cât maiales despre capacitatea Bibliei de a se explic prin sine.Această autonomie se fundamentează pe faptul că ceea ce esteesenţial ( adică e şi poatelumina părţile obscure ale textului. S-a conînceputul fundamentării unor criterii promovate de tradiţiaexegetică recentă, cum ar fi armonia textelor şi intenţiaautorulu interesul pentrustudiile de limbă ebraică şi greacă şi s-au multiplicattraducerile Scripturii în limbile diferitelor popoare. Dupăevoluţii spectaculoase din secolele XVI şi XVII, hermeneuticaa intrat în uitare Schleiermacher şişi continuând cu R. Bultmann,Greisch şi alţii s-a ajuns să se vorbească

constantă a culturii europeneeneutică creatoare şi de

hermeneutica nu a depăşit statutul de metodologie filologico-exegetică.

„Fiecare epocă trebuie să încerce din nou, în felul său, săînţeleagă Cărţile Sfinte”, spunea cardinalul Joseph Ratzinger în1993, prefaţând un document al Comisiei Biblice Pontificaledespre „În istoria interpretării

etodeiistorico-critice a marcat începutul unei ere noi. Mulţumităacestei metode, s-au ivit noi posibilităţi de înţelegere a textuluibiblic în sensul lui originar. Ca tot ce este omenesc, aceastămetodă, pe lângă posibilităţile sale pozitive, comportă şianumite riscuri. Căutarea sensului originar poate duce laexilarea Cuvântului în trecut, astfel încât răsunetul lui înprezent să nu mai fie perceput. Se poate ajunge astfel la a numai considera ca reală decât dimensiunea umană aCuvântului; adevăratul autor, Dumnezeu, scapă posibilităţilorunei metode care a fost elaborată în vederea înţelegeriirealităţilor umane. Aplicarea la Biblie a unei metode «profane»era în mod necesar discutabilă”

observaţii în prefaţa cărţii încănetradusă în limba română, şi făcut câteva precizărimetodologice importantemetoda istorico-critică, pentru că e strâns legată de structuracredinţei creştine, şi a atras atenţia asupra faptului că, deşimetoda istorico-critică este una din dimensiunile fundamentale

regula fidei

signum res significata

narratio praenuntiatiodemonstratio

substantia spiritualis

ordo cognoscendi ordoessendi

littera gesta docet, quid credasallegoria, moralis quid agas, quo tendas anagogia

modus inveniendi modus proferendi

littera et spiritus sensus litteralis etsensus tropologicus

res

homohermeneuticus

Gesù di Nazaret

-

Cu referire la istoria mântuirii,

el teologic, ea în modle salvifice, percepute în tripla lor dimensiune de

timp: trecutul ca , viitorul ca , prezentul ca.

alegorieiortante, una

apologi

Paradigma hermeneuticii patristice cu c

teologia medieval

echilibrate pe care a propus-o sfântul Toma de Aquino,;

. Oricum filozofia este

alului.

.

,cercetarea augustiniene(

.

dintre sensibilitatepus accentul pe

elementul istorico-literal, care poate

”.

timpul ii al Reformei, cu precizarea,

atâta pe sine

), sensul literal, este clar prin sinturat în felul acesta

i. În acest context s-a dezvoltat

le. Începând cu F. W. Dilthey

G. Gadamer, P. Ricoeur, J.despre interpretare ca

o . În acest context, Mircea Eliadea introdus conceptul de herm

. Dar, în ciuda acestor înfloriri remarcabile,

. ”,spunea în continuare cardinalul Ratzinger, „utilizarea m

.Ceva mai târziu, cardinalul Ratzinger a revenit asupra

acestor sale ,a

. Printre altele, a recomandat din nou

Paradigme hermeneutice contemporane

Interpretarea Bibliei în Biserică

Literă şi spiritParadigme vechi şi noi

Septembrie 1020

cultura religie filosofie

Wilhelm DANCĂ

23CRONICA

ale exegezei, nu epuizează procesul interpretării în cazulaceluia care vede în textele biblice Sfânta Scriptură inspirată deDumnezeu nea, Papa Benedict al XVI-lea a afirmatcu tărie că metoda istorico-critică este limitată Prima limităconstă în faptul că, prin natura sa, trebuie să caute cuvântul cape ceva ce ţine de trecut şi să-l lase în trecut. Fidelitatea faţă detrecut, precizia prin care explică trecutul constituie atâtsplendoarea, cât şi limita acestei metode. A doua limită sereferă la faptul că presupune caracterul uniform al contextuluiîn care sunt integrate evenimentele istoriei şi considerăcuvintele pe care le are în faţă ca pe cuvinte umane. Totuşi,trebuie să perceapă printr-o analiză mai atentă „valoareaadăugată” cuprinsă în cuvânt, dimensiunea mai înaltă sprecare face trimitere şi, în felul acesta, să deschidă calea spreauto-transcenderea metodei. Oricum, obiectul propriu almetodei istorico-critice rămâne cuvântul oamenilor ca şicuvânt uman. În sfârşit, a treia limită este că nu vede unitateascrierilor Bibliei ca pe un dat istoric imediat. Fireşte poatevedea liniile de dezvoltare, maturizarea tradiţiilor şi direcţia ceduce spre unica „Scriptură”. Dar, într-un prim moment,metoda istorică trebuie să se întoarcă la originile fiecărui text şisă-l plaseze în trecut după aceea,

să facă un pas înainte urmărind formarea unităţiitextuale. Din acest punct de vedere, efortul de cunoaştere atrecutului nu depăşeşte niciodată domeniul ipotezei, pentru cătrecutul nu poate . Existăipoteze cu un mare grad deprobabilitate, dar răm

Aşadar, deşi este utilă, validă şi recomandată, metodaistorico-critică lasă în umbră multe aspecte ale scrierilor pecare le studiază, de aceea trebuie integrată cu alte

Printre acestea, trebuie să amintim aicinoi de analiză literară, în special de analiză retorică,

analiză narativă şi analiză semiotică Dar, şi aceste metodeliterare sunt insuficiente pentru interpretarea Bibliei, fiindcăele privesc fiecare scriere izolat. Or, Biblia este un ansamblu detexte legate între ele, un ansamblu de mărturii ale aceleiaşimari Tradiţii.subliniat această perspectivă unitară a Scripturii – abordareacanonică, abordarea prin recurgerea la tradiţiile iudaice deinterpretare şi abordarea prin istoria efectelor textului – aş vreasă mă opresc la exegeza canonică

Exegeza canonică a apărut în Statele Unite ale Americii înurmă cu vreo treizeci de ani. Ea interpretează fiecare text biblicîn lumina Canonului Scripturilor, adică a Bibliei ca normă decredinţă pentru comunitatea credincioşilor. Fiecare text estesituat şi actualizat în cadrul planului unic al lui Dumnezeu. Îninteriorul acestei abordări există mai multe curente: unelesubliniază forma canonică finală a textului (carte sau colecţie),forma acceptată de comunitate ca având autoritate înexprimarea credinţei şi călăuzirea vieţii; altele acordă maimultă atenţie procesului canonic, modului în care vechiletradiţii au fost reutilizate şi recitite în contexte noi, înainte de aconstitui un întreg în care se exprimă credinţa şi identitateacomunităţii credincioşilor. Printre alte efecte, abordareacanonică relativizează ceea ce este presupus a fi original şiprimitiv, ca şi cum numai acestea ar fi autentice, şi valorificărolul comunităţii credincioşilor ca şi context adecvat pentruinterpretarea textelor canonice. Dar, şi această metodă estelimitată şi se luptă cu mai multe întrebări

e spune că un text este canonic? Din momentul în carecomunitatea atribuie textului o autoritate normativă?Hermeneutica «canonică» (repetarea şi actualizarea tradiţiilor)sau procesul de interpretare care a dus la formarea Canonuluitrebuie recunoscut ca regulă de interpretare a Scripturii pânăas ăzi?

răspunsul pe care l-a dat Papa Benedict alXVI-lea la aceste întrebări,

teologia credinţei din exegeza canonică:„Fiecare carte în parte a Sfintei Scripturi, ca şi ea însăşi înansamblul ei, nu sunt pur şi simplu literatură. Scriptura acrescut şi subiectul viu al poporului lui Dumnezeuperegrin şi trăieşte în el. S-ar putea spune că cărţileScripturii fac trimitere la trei subiecte ce interacţionează întreele. Mai întâi este fiecare autor în parte sau grupul de autori,cărora le datorăm o carte a Scripturii. Dar aceşti autori nu suntscriitori autonomi în sensul modern al termenului, căci aparţin

; pornind de la elvorbesc şi lui i se adresează astfel încât poporul este «autorul»cel mai adevărat, cel mai profund al Scripturilor. De asemenea,acest popor nu este auto-suficient, ci ştie că este călăuzit şiinterpelat de Dumnezeu însuşi ca , vorbeşte prinoameni şi umanitatea lor. Pentru Scriptură raportul cusubiectul «poporul lui Dumnezeu» este vital. Pe de o parte,această carte – Scriptura – este criteriul care vine de laDumnezeu puterea care arată poporului drumul, iar, pe dealtă parte, Scriptura trăieşte numai în acest popor, care înScriptură se transcende pe sine însuşi şi astfel – în sensdefinitiv în virtutea Cuvântului întrupat – devine popor al lui

ipturii; în el cuvintele Bibliei sunt întotdeaunaprezenţă. Fireşte, însă, se cere ca acest popor să se primeascăpe sine însuşi de la Dumnezeu, în cele din urmă de la Cristosîntrupat şi de l să se lase rânduit, condus şi călăuzit”

ţa perspectivei credinţei comunităţii încare textul este recitit şi actualizat, Papa Benedict al XVI-lea îşi asumă una dintre concluziile

susţine căse va dezvălui ca atare decât

considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scarăreligioasă. (…) Fără îndoială, nu există fenomen religios ;nu există fenomen care să fie în chip absolut şi exclusivreligios. Religia fiind un fenomen uman, prin însuşi acest faptea este şi fenomen social şi fenomen lingvistic şi fenomeneconomic – căci omul nu poate fi conceput în afara limbajului

ea

. De aseme.

, iar într-un momentsecundar,

fi adus în prezent în mod exhaustivdespre realitatea trecutului

ân ipoteze.

metodecomplementare.metodele

.

Dintre metodele exegetice recente care au

.

. Începând de când sepoat

t .Asumându-mi

pledez pentru integrarea metodeiistorico-critice cu

, de fapt,

subiectului comun «poporul lui Dumnezeu»

re, în fapt

,

. Poporul lui Dumnezeu – Biserica – este subiectulviu al Scr

E o .Subliniind importan

biblichermeneuticii religioase

contemporane care, prin Mircea Eliade, de exemplu,„un fenomen religios nu

în din

Dumnezeu

pur

şi a vieţii colective. Dar ar fi zadarnică încercarea de explicare areligiei printr-una din aceste funcţiuni fundamentale caredefinesc, în ultimă instanţă, omul. (…) Fireşte, nu încercăm săcontestăm faptul că fenomenul religios poate să fie în mod utilabordat sub diverse unghiuri; dar, înainte de toate, trebuie săfie considerat în el însuşi, în ceea ce are ireductibil şi original”

Aşadar,caracteristicile specifice ale hermeneuticii biblice provin dinobiectul său. Evenimentele mântuirii şi împlinirea lor înpersoana lui Isus Cristos dau sens întregii istorii. Noileinterpretări istorice dezvăluie sau desfăşoară aceste bogăţii desens. Însă, trebuie să recunoaştem că, atunci când se încearcăînţelegerea deplină a acestor evenimente doar prin raţiune,atunci respectivele

ăriiexistenţial a lui Rudolf Bultmann care, sprijinindu-se pegândirea lui Heidegger, a susţinut că exegeza unui text biblicnu este posibilă fără elemente presupuse care dirijeazăcomprehensiunea. Pre-comprehensiunea este întemeiată pe orelaţie vitală a interpretului cu lucrul despre care vorbeştetextul. În felul acesta filosofia devine normă de interpretare şinu instrument al comprehensiunii a persoanei lui Isus Cristosşi a evenimentelor mântuirii împlinite în istoria umană.Interpretarea autentică a Scripturii descoperă mai înainte detoate sensul dat în evenimente şi, mai ales, în persoana lui IsusCristos

mulţiraţiunea în

Georg Gadamer şi Paul Ricoeur.Gadamer a vorbit despre distanţa istorică

dintre text şi interpret, despre cercul hermeneutic, despretradiţie ca sursă a anticipărilor şi preconcepţiilor ce marcheazăcomprehensiunea şi alte chestiuni hermeneutice Esenţial e că,pentru interpretul trebuie să dialogheze cu realitateadin text şi are loc în fuziunea orizonturilordiferite al textului şi al cititorului. Dacă nu există afinitate întreinterpret şi obiectul său, comprehensiunea nu este posibilă.Fiind un proces dialectic, comprehensiunea unui text conducela o mai largă înţelegere de sine.

Pentru o corectă înţelegere, Paul Ricoeur a scos în relief căeste necesară o anumită distanţare faţă de text. Sunt mai multefeluri de distanţare: între text şi autorul lui, când textul începesă parcurgă calea sensului; între text şi cititorii lui, care trebuiesă respecte alteritatea textului.

ext se realizează în trăirea cititorilor care şi-l însuşesc.Deşi a susţinut că metodele de analiză literară şi istorică suntnecesare interpretării, Ricoeur nu a limitat cunoaşterea biblicăla limbaj. Limbajul religios al Bibliei este simbolic, de aceea «dăde gândit», este un limbaj cu sensuri ce se descoperă neîncetat,un limbaj care vizează o realitate transcendentă şi trezeştepersoana umană la dimensiunea profundă a fiinţei sale

contribuţia recentă a hermeneuticilorfilosofice şi a st ţii

înţelegerea misiunii . Dacă hermeneuţiişi medieval oricărui text mai multe nivele de sens,iar distincţia cea mai curentă se făcea între sensul literal şisensul spiritual, ţii adoptat mai mult saumai puţin deschis teza unicităţii sensului, potrivit cărei untext nu poate avea simultan mai multe semnificaţii. Daraceastă teză este contrazisă de hermeneuticele filosofice şi deştiinţele limbajului care susţin polisemia textelor scrise.

actualul conflict al interpretărilor odovadă că textele religioase au mai multe sensuri. Şi pentruhermeneutul

gitimă şi obligatorie, pentrucă „toate sensurile sunt întemeiate pe unul singur, adică pe celliteral”. Dar sensul literal nu trebuie confundat cu sensul«literalist»: sensul literal nu se obţine prin traducerea unui textcuvânt cu cuvânt. În cazul Sfintei Scripturi, sensul literal estecel care a fost exprimat direct de autorii umani inspiraţi. Sensulîl putem discerne analizând precis textul, situându-l încontextul lui literar şi istoric. Deşi este foarte important,

poate să şi să nu fie . Se poateîntâmpla ca un autor uman să se refere în acelaşi timp la maimulte nivele ale realităţii, cum este cazul poeziei; sau, cândexpresia umană pare să aibă o singură semnificaţie, inspiraţiadivină poate produce o ambivalenţă. Prin urmare,hermeneutul religios trebuie să fie atent la aspectul dinamic alunui text şi să-i precizeze direcţia de gândire, nu să-i precizeze

sensul. De asemenea, trebuie să ţină cont de faptul căatunci când este pus în scris, cuvântul uman îşi modificăstatutul, primind determinări noi. Totuşi, deşi sensul literaleste deschis unor dezvoltări ulterioare şi se poate îmbogăţiprin «recitiri» în contexte noi, nu se poate atribui textului biblicorice sens. În cazul de faţă, hermeneutul nu trebuie să admităsensuri eterogene care ar putea să-l îndepărt de rădăcinaistorică a textului, pentru că ar aluneca într-un subiectivismincontrolabil. Desigur, noţiunea strâmtă, «istoricistă» asensului literal poate bloca acceptarea eterogeneităţia unui text, care înseamnă continuitate şi trecerea sensului laun nivel diferit. Această continuitate în diversitate ţine deaspectul dinamic al unui text şi poartă numele de «sensspiritual».

Potrivit credinţei creştine, sensul spiritual este „exprimatde textele biblice atunci când sunt citite sub influenţa DuhuluiSfânt în contextul misterului pascal al lui Cristos şi al vieţii noicare rezultă din el”

În privinţa relaţiilor dintre sensul literal şi sensul spiritual,hermeneutica religioasă contemporană înregistrează mai multeopinii. Unele susţin că nu există odistincţie între aceste două sensuri. De exemplu,

biblice care se referă direct la misterul pascal al luiCristos esta este cazul tuturor textelordin Noul Testament şi al multor texte din Vechiul Testament.Alte sunt pentru o distincţie între

.fiind un caz particular al hermeneuticii religioase,

teorii hermeneutice sunt inadecvate pentruinterpretarea Scripturii. Acesta este cazul interpret

e

.Spre deosebire de Bultmann, filosofi au situat

tr-un raport just cu interpretarea textului sacru, cade exemplu, În lucrarea

,

.Gadamer,

comprehensiunea

Oricum, actualizarea sensuluiunui t

.Pe scurt, prin

udiilor istorico-literare, exege biblici auaprofundat lor patristici

i atribuiau

hermeneu actuali aua

În sine, este deja

biblic din zilele noastre, definirea sensului precis,a sensului literal al unui text este le

sensulliteral al unui text fie, , unic

doar

eze

autenticei

.

curente de interpretaresensul literal

al texteloreste un sens spiritual. Ac

curente de interpretare

Adevăr şi metodă

sensul spiritual şi sensul literal. Sensul literal este baza, iartrecerea la un nivel superior al realităţii (împlinire princontinuitate şi conformitate) o exprimă sensul spiritual. Sensulspiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective,rod imaginaţiei şi al speculaţiei intelectuale. Sensul spiritualcreştin înseamnă punerea în relaţie a trei nivele de realităţi:textul biblic, misterul pascal şi viaţa actuală în Duhul Sfânt. Înraport cu hermeneutica patristică şi medievală, să notăm faptulcă actuala hermeneutică religioasă acordă o atenţienuanţată interpretărilor alegorice şi ti

e vorbeşte în zilele noastre şi de «sensul plenar» altextelor

lice în care apare respectivul text sau la relaţia cu ansambluldezvoltării şi receptării revelaţiei. În primul caz, semnificaţiaeste atribuită de un autor biblic într-un text anterior cu un sensliteral diferit, iar în al doilea caz, semnificaţia provine dintr-otradiţie doctrinară autentică. De exemplu, contextul din Matei1,23 dă un sens plenar Isaia 7,14 unde se vorbeştede care va zămisli, utilizând traducerea LXX ( ,fecioara va zămisli). Apoi, învăţătura patristică şi conciliarăprivind Sfânta Treime exprimă sensul plenar al doctrineiNoului Testament despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi SfântulDuh

Sensul plenar poate fi considerat ca un alt mod dedesemnare a sensului spiritual, care se deosebeşte de sensulliteral. Temeiul este teologic: Sfântul Duh l-a călăuzit peautorul uman să aleagă unele expresii pentru a exprima unadevăr despre Dumnezeu pe care autorul nu-l percepecomplet, dar urmează să în decursul timpului. Încăo dată, sensurile potenţiale ale unui text biblic sunt puse înlumină relectura lui într-un context nou. De aceea,parafrazând începutul Evangheliei după Ioan, putem săformulăm acest sinteză

Între 1991 şi 2001, John P. Meier, un iezuit american, apublicat o carte

prezintă aproape un model de analiză ahermeneuticii istorico-critice, scoţând în evidenţă importanţa şilimitele ac . La câţiva ani după apariţia primuluivolum, Jacob Neusner i-a făcut o recenzie care merită citită

centrată pe această întrebare:astăzi

Papa Benedict al XVI-lea spune că „pentru credinţa biblică,într-adevăr, este fundamentală referinţa la evenimente istoricereale. Ea relatează istoria ca un ansamblu de simboluri deadevăruri istorice şi se întemeiază pe istoria ce s-a petrecut peacest pământ. Pentru ea, cheiesimbolică ce se poate înlocui, ci un temei constitutiv:

– cu aceste cuvinte mărturisim intrarea efectivă alui Dumnezeu în istoria reală. Dacă dăm deoparte aceastăistorie, credinţa creştină ca atare este eliminată şi transformatăîntr-o altă religie. Dacă istoria, , aparţine înmod esenţial credinţei creştine, aceasta din urmă trebuie să sedeschidă credinţacreştină însăşi

Cu aceste precizări metodologice, revenim lasecolul trecut şi la începutul acestui

mileniu, s-a pronunţat acestor chestiuni în forme obişnuite sausolemne

stipulat următoarele: „Pentru aînţelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru,trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simţi, de aexprima sau de a povesti curente în mediul şi în vremeahagiografului, precum şi cele obişnuite în diverse locuri, laacea epocă, în relaţiile dintre oameni. Dar, întrucât SfântaScriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în carea fost scrisă, pentru a descoperi exact sensul textelor sacretrebuie avute în vedere cu nu mai puţină grijă conţinutul şiunitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie aîntregii Biserici şi de analogia credinţei”

Totuşi, Biserica catolică nu a adoptat o metodă ştiinţificăanume; ea utilizează toate metodele ştiinţifice care permitsesizarea corectă extul lor lingvistic,literar, socio-cultural, religios şi istoric, clarificându-le prinstudiul izvoarelor lor şi ţinând cont de personalitatea fiecăruiautor. Specificul «exegezei catolice» este situarea în tradiţia viea Bisericii, care se manifestă prin fidelitatea faţă de revelaţiabiblică, prin continuitatea cu dinamismul de interpretareîntâlnit deja în interiorul Bibliei şi prelungit apoi în viaţaBisericii. Riscul pe care trebuie să-l evite hermeneutul catoliceste acela de a atribui textelor religioase un sens pe care ele nu-l exprimă, acesta fiind în fapt rodul unei dezvoltări ulterioare atradiţiei

Dincolo de aceste nuanţe metodologice, câteva lucrurirămâne certe. Mai întâi, pentru înţelegerea Sfintei Scripturi,hermeneutica biblică este indispensabilă. A renunţa lamisiunea exegezei biblice înseamnă a da dovadă de lipsă derespect faţă de Scriptura inspirată de Duhul lui Dumnezeu.Apoi, dată fiind natura textelor biblice, pentru a le interpreta,se recomandă în continuare metoda istorico-critică. Spredeosebire de alte mesaje religioase, mesajul biblic este puternicînrădăcinat în istorie. De aceea scrierile biblice trebuie cercetateatât „diacronic”, cât şi „sincronic”. Hermeneutul biblic dinzilele noastre trebuie să-şi asume

şi să se deschidă spre dimensiunea canonică sauteologică a textelor sacre.

Dacă paradigmele hermeneutice contemporane rămâncentrate pe raportul dintre literă şi spirit entruinterpretarea corectă a acestui raport dinamic şi cir

să fie şi bine pregătit dinpunct de vedere teologic şi filologic, ci şi expert în valorileveşnice pe care ar trebui să le cunoască şi să le trăiască.

ul

biblico-pologice.

În fine, sbiblice, ca fiind un sens profund, voit de Dumnezeu,

dar nu exprimat clar de autorul uman. Pentru a identificasensul plenar se face apel la comparatismul cu alte locuribib

textului din

.

se reveleze

de

principiu de interpretare: la început eranu atât cuvântul sau textul, cât mai ales contextul.

– –care se ca

estei metode; ea

este de fapt, cine mai are nevoiede un Isus istoric?

nu este o

în sensul de

metodei istorice. Acest lucru este cerut de”.

magisteriulviu al Bisericii care, în

. Într-un cadru solemn, de exemplu, ConciliulEcumenic Vatican al II-lea, a

.

a sensului textelor în cont

.

limitele metodei istorico-critice

, atunci pcular,

hermeneutul trebui nu doar inteligent

almah parthenos

Un evreu marginal. Regândirea lui Isus istoric

factum historicumet

incarnatus est

factum

Concluzie

Septembrie 1020

cultura religie filosofie

24 CRONICA

„conştiinţă” este unul târziu pentru gândirea filosoficăşi apare prin secolul al XVII-lea. Anticii aveau„sufletul”

icii şi epicureicii teoretizau împreună cu primiifilosofi creştini. „Sufletul” putea să fie şi al ţânţarului, şial armăsarului – nu numai al cetăţeanului roman: eraun cuvânt care îşi extindea competenţele şi asupralumii umane, şi a celei animale – de ce nu chiar şi a celeivegetale în concepţiile hilozoiste.

concepuseră şi un „suflet al lumii”, descrisca atare de Platon (în special în ) şi deAristotel . Încă o dată atenţie lasaltul prin milenii, pentru că acesta a schimbat radicalideea omenirii despre univers. Pentru romani şi daco-geţi nu Pământul se învârtea în jurul Soarelui, ci invers(aşa cum afirmă Ptolemeu în ), şi iarăşi„Pământul este rotund, deoarece este creat de zei iarzeii nu puteau să-i dea decât forma perfectă”, aşa cumargumenta, în mod eronat, Pitagora. Iar Pitagora esteprezent, în teritoriile daco-getice, prin discipolul său,Zamolxis. Ştiinţele frecventate de iniţiatul preotDeceneu, continuatorul cultului zamolxian, suntcosmologia, astrologia şi astronomia – în viziunea unuibinecu

,traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas,Bucureşti, 1993, p. 267).

Bine măcar că pământul, plat, nu era sprijinit pespinări de elefanţi, aşa cum credeau înţelepţii hiduşi. Sărecunoaştem ştiinţei contemporane meritele sale cuprivire la noua imagine a universului şi să reproşămaceleiaşi ştiinţe că ne-a spus atât de puţine lucruridespre suflet ( în versiunea actuală) şi despreDumnezeu după milenii de cercetări acerbe. Prin astase fac utili şi filosofi de talia lui Marcus Aurelius,îndemnând: „nu uita nici un moment care este naturauniversului şi ce fel este a ta proprie, ce legătură esteîntre aceasta şi aceea şi ce fel de parte alcătuitoare eştitu şi din care întreg şi în urmă, ţine mereu minte, cănimeni nu te poate împiedica să faci sau să zici ceea ceeste în concordanţă cu natura din care tu însuţi eşti oparte

,Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, pp. 124, 125).

Lumea lăuntrică şi nu cea exterioară conteazăpentru împăratul care, totuşi, îşi ia asupra lui sarcinileimperiului, vinde o parte dintre domeniile imperialepentru a reorganiza armata şi a apăra graniţele acestuia.Stoicismul roman este o filosofie mai puţin teoreticăfaţă de stoicismul originar grec, în care laturadoctrinară şi logica sunt dominante. Autoperfecţionareamorală are pentru împăratul-filosof te:refuzul unei vieţi de huzur, rectitudinea morală, traiulaproape eremit.

Poate elogiul pe care atât împăratul-filosof, cât şilibertul Epictet (circa 50-circa 138), îl aduc statuluiroman, este supradimensionat. Primul conduceaimperiul, oferindu-se, la 60 de ani, să conducă el însuşicampania contra marcomanilor în care îşi află şimoartea; al doilea tocmai îşi dobândise libertatea,simţindu-se astfel obligat faţă de stat. Sclavul eliberatdin Roma se reîntoarce în Grecia, nu lasă nimic scris,dar are discipoli de nădejde, între care FlaviusArrianus, care îi şi atribuie două opere, şi

.Independenţa lăuntrică şi nu robia pasiunii este ţelulcelui care înalţă un adevărat elogiu libertăţiii

Traducătorul lui Epictet în româneşte, ConstantinFedeleş, îi rezumă filosofia în câteva fraze eliptice: „Ladânsul totul e linie dreaptă. O singură mântuire –filosofia; o singură filosofie – a faptei; o singură fericire– libertatea; o singură putere – voinţa; o singură nobleţe– raţiunea; o singură atitudine – demnitatea [...]. Oricegând care ştirbeşte demnitatea fiinţei umane nu esteadmis: „Nu-ţi întuneca sufletul cu gândiri ca acestea:«voi trăi necunoscut, ca un om de nimic!» [...] Ce?Măririle şi banchetele sunt oare menirea ta?” Nu.Atunci de unde ruşinea că nu le ai? Şi cum să te socoţiun om de nimic, când ştii că valoarea omului nu stă înce pare, ci în ce este el, şi ştii bine că, în această privinţă,nu te întrece nimeni?”

observă că individul estestatului şi respectarea legilor,

pentru ca acest organism să funcţioneze; altfel,statul nu poate îndeplini nici măcar un minim dedreptate socială: pedepsirea criminalilor şi tâlharilor.Desigur, idealul libertăţii, promis cetăţenilor deactualele democraţii naţionale, era doar iluzoriu pentruun stat sclavagist a cărui prosperitate

(psihé)eul

i

)

Almageste

psihic

(II, 9)Antologi

Manualul lui Epictet

, care era aproape totuna cu mintea iarsto

noscut (Mircea Eliade; IoanP. Culianu; H. S. Wiesner,

” (Nicolae Bagdasar; Virgil Bogdan;Constantin Narly (ed.),

aspecte concre

, un rezumat al

ndividuale.

(Nicolae Bagdasar; VirgilBogdan; Constantin Narly (ed.), op. cit., p. 109).

Stoicii înorganismul

se baza, în primulrând, pe munca sclavilor.

AnimiştiTimaios, 30b şi 35a

Dicţionar al religiilorDicţionar al religiilor

e filosofică. Filosofi străini

DisertaţiileDisertaţiilor

o rotiţă necesarăo condiţie

suficientă

(De Animus II, 4; 415 b7

Tot ceea ce este real este corporal, susţineau stoicii.Ei pretind materiei atribute care nu convin decât uneisubstanţe spirituale. Ideile de spiritual şi corporal,care după Platon şi Aristotel erau distinctive, acum se

literaturile imaginarului

Vă închipuiţi cum roiau „filosofii” în jurulîmpăratului Marc Aureliu, dar parcă este un „déj

ă procedeze lafel ca şi Domiţian, după cum aflăm din aceeaşi sursă: s-o pornească la luptă, să nu dea piept cu duşmanul carese tot retragea, dar să se oprească undeva, într-un locpublic, să plaseze însemnele imperiului şi să ofere unospăţ ostaşilor săi pentru sărbătorirea victoriei!

În viziunea lui Raphaël Liogier, valorile bunăstăriiau în atenţie atât libertatea exprimării spirituale şi aalegerii locului de muncă, cât şi dorinţa dezvoltării într-un stat suficient de „personalizat”, astfel încât individulsă depăşească psihic problema diferenţelor salariale dinsocietate şi a distanţării sale faţă de natură (prinincluziune socială)

Dimpotrivă, menţinerea ordinii, protecţionismuleconomic şi cultul naţional fac parte dintre valorilesupravieţuirii statului-naţiune. Sociologii spun că, înRomânia, pentru o bună parte dintre cetăţeni, „a trăibine” este sinonim cu a avea, înainte de toate, bani,hrană, locuinţă şi serviciu (pe cât posibil sigur), daraceasta înseamnă, în limbajul lor, tocmai „asupravieţui”, nu „a trăi bine”! „A trăi bine” înseamnă a-ţi permite, pentru un timp destul de lung (numit deregulă, „liber”), şi preocupări spirituale. Însă, pentrunişte cetăţeni care beau, mănâncă şi petrec (cei-drept,mai fac şi serviciu, cum se întâmplă şi cu preşedinteleales) se pare că-i acelaşi lucru.

man, stoicismul poate fi socotit drept principalcurent filosofic – la concurenţă cu epicureismul şi cuşcoala neo-pitagoreică. Tot în această perioadă apartoate „ingredientele” unei filosofii creştine, fără caacestea să atingă aceeaşi răspândire ca şi stoicismul.

Nedepinzând de om, soarta trebuie acceptată cuobedienţă, fără luptă şi fără protest, spuneau stoicii.Istoriile universale alcătuite pe principii materialisteobservă că o astfel de etică este pusă în serviciul claseiconducătoare ,vol. al II-lea, traducere de V. Costăchel şi Al. Vianu,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pp. 654 sq.) dar, pede altă parte, trebuie să observăm şi o puternicădominantă individuală, obţinută prin partiţia între

şi Factorii externi sufletului nu depind deom, sunt indiferenţi şi tre eptaţi în totalăseninătate, cu toate că între aceştia se numără lucruri pecare mulţi oameni pun preţ, şi anume situaţia socială,bogăţia, libertatea, sănătatea şi chiar viaţa însăşi.Dimpotrivă, factorii interni sunt determinanţi pentrulibertatea umană.

–în comparaţie cu – şi prin aceasta, de a fiîmbunătăţit reglementarea obligaţiei şi permisiunii însocietate. Pentru mulţi oameni, a respecta legile statuluieste sinonim cu a-şi face datoria, dar acesta este numaiun început. Statul pedepseşte păcatele strigătoare la cer

, deposedarea de avuţie, dar statul se

declară pe deplin neputincios în faţa reglementăriisufletului uman, deoarece, chiar pedepsiţi, anumiţiindivizi continuă să ucidă, să fure sau să comităperversiuni. Şi atunci nu statul reglează problemeleetice în societate, ci eul personal. Opera principală aîmpăratului Marcus Aurelius Antoninus (121-180 e.n.)se numeşte (prima traducereromânească a apărut în 1923

, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, 1923) şiam fi tentaţi, după titlu, să o expediem la capitolul„egoism” sau „lipsă de comunicare”. Nrecomandă chiar ostaşilor (şi nunumai lor) un exerciţiu de introspecţie: când mintea nueste ocupată cu lupta (şi, marea majoritate a timpului,chiar nu este astfel ocupată), atunci să ne figurăm înminte cunoscuţii, prieteni sau duşmani, de aproape saude departe, rude sau ne-rude, şi, prin comparaţie cuaceştia, micul nostru suflet, şi astfel să ne dăm seama şinoi cine suntem.

Ei bine, stoicii ne conving că nu este o puteredecidentă mai mare decât eul, acest for individual, încare este adăpostită propria conştiinţă. Şi Marc Aureliu,şi Epictet, recunosc puterea zeilor suprapusă pesteaceastă conştiinţă, însă această putere, fiind aceeaşipentru toţi, contează mai puţin în diferenţiereaindivizilor. să ervăm că termenul

à-vu”prea enervant. La urma urmei, el putea s

(Raphaël Liogier,, în:

, Paris, 2-3 februarie, 2004).

În perioada maximei expansiuni a ImperiuluiRo

(S. L. Utcenco (coord.);

,

.buie acc

Meritul stoicilor este acela de a fi teoretizat

sauperversiunile majore

: Marc Aureliu,

imic mai fals: elde sub comanda sa

Este cazul obs

L'individo-globalisme et l'essor des ONG confesionelles Les ONGconfessionelles. Action internationale et mutationsreligieuses

intern extern

datorialegile sociale

Filosofie romană

Istoria universală

(să nu ucizi) (să nu furi)(să nu fii desfrânat)

Către mine însumiCătre mine

însumi

confun La Epictet, „sufletul lumii” estem ufletul uman

este un fragment dinDumnezeu. Ei

-i

dă din nou.ai întâi destin şi providenţă iar s ,

corporal şi nu spiritual,dovedeau direct materialitatea

sufletului prin câteva trăsături: simpatia sa cu corpul,pătrunderea sa în tot organismul şi asemănareamorală a copiilor cu părinţii care i-au născut. Sufletulmenţine elementele corpului, prezidează dezvoltareasa şi este principiul vieţii intelectuale. O asemeneaierarhie a funcţiilor nu alterează unitatea, el esteîntotdeauna un singur şi acelaşi foc divin,îndeplinind funcţii diverse în materii diferite.

Să luăm, deci, aminte la aceste spuse ale lui Epictet,om păţit: cine vrea să fie liber, nu se ia după ce fac sau

alţii, căci atunci sclav rămâne. uitămîn jur, dar apoi deliberăm: părerile celorlalţi conteazămai puţin câtă vreme eul, judecătorul tuturor lucrurilor,sălăşluieşte în noi. Aristotel, desigur, pusese fiinţeiumană eticheta de – cugândul la maimuţă şi la ,pentru că „dihania” aceasta, omul, se uită cu luare-aminte în jur, la ceilalţi oameni, înainte de a lua odecizie. El, omul, pare uneori mai interesat de ce spunşi fac ceilalţi

Pentru noişi contemporanii noştri, universul a devenit anorganic,asimetric şi în expansiune, dar poate e un privilegi

că universul lor şi alcontemporanilor era aproape organic, trăia, poate chiarrespira şi executa un fel de partitură militară: aşa cumtoate drumurile duceau la Roma, şi întregfirmamentul cu stele cu respect în jurulPământului adăpost vremelnic al fiinţe

ndu-şi privirile, Ek se izbi cu putere depelicula stelară.

ortuara a nopţii,îşi intinse mâinile şi privi lentila din palme. AcumNastika era mult mai aproape. Iar el, înţ ndu-imisterul, se ridică puţin pe v rfuri. Ridică lentilaconcavă si se lăsă apoi, fluid, în apele ei.

Scăldat în aburi, Triton-ul se întindea singuratic sublumina difuză a nopţii. Ex îi absorbea adierileparfumate. „Noaptea boreală e pe sfârşite. tde puţin timp , îi şopti Nastika. „E pe sfîrşite...” „Da,Ek. Iar stelele vor începe sa cadă. E unica noastră şansă,înţelegi?” şi el văzuse planetele, aveau doar contur.Dintre tritoni rămăsese doar ea.

Auzind-o, Ek îşi privi din nou lentilele din palme.Erau clare şi numai bune să dirijeze lumina ploiimeteorice peste întregul Triton. Cu paşi mari, Nastikase îndreptă către un liman nisipos. Privind-o fascinatprin ceţurile nopţii, Ek zări la un moment dat, printremovilele de nisip, ovulele gelatinoase pe care ea lepregătea cu grijă pentru placa meteorică. Văzâ

, Ek se simţi îngreţoşat.nd, Nastika îi făcea semn să-şi privească lentilele din

palme.

Ek îşi privi pentru ultima oară lentilele. În faţa sa seîntindeau, alunecând în spume verzui, ovulele.Deodată, universul se scutură de toţi aştrii.

Ek îşi dilată imediat lentilele din palme. Zburlită,lumina stelelor se arunca acum şi mai mult pesteTriton. La strigătul Nastikăi, dirijă lentila către ovule.Invadate de radiaţii, acestea se zbăteau tot mai mult iarsuprafaţa lor vascularizată începu să se subţieze văzâ

ită-te, Ek! Încep să se spargă!”Privi înmărmurit cum, dizolvată, membrana

ovulelor se destrămă, dezvelind trupurile mici şi roşii,lipsite de piele, care se zbăteau prin spuma verzuie.Aveau ochii ca bucăţ cristal fluid iar gura ca unorificiu cărnos. Văzându-i, Ek privi încruntat cătreNastika şi ea îl simţi: "Aşa arătăm noi, tritonii, c

Aşa am arătat ş„Totuşi, eşti altfel acum!” Aşa vor

deveni şi ei, imediat pe să se hrănească.” Săse hrănească? Dar ce mănâncă?”

rivind în sus, văzu gurile flămânde şi se treziînconjurat de tritoni. te milioane de ere le-o fi trebuitsă ajungă nă aici? Ascunsă între stele, Nastika aşteptăîn tăcere.

Ploaia stelară încetă. Noaptea boreală începu să sedestrame şi ziua se ridică încet, ca o pastă omogenă.

nu fac unii ori Ne

(animal social)capacitatea acesteia de a imita

decât de ceea ce spune sau face în modpersonal.

Este un mesaj interesant al stoicilor târzii.

upentru ei, cei din inima Imperiului,

Soarelese învârteau

-stat, un umane.

Ridicâ

Undeva, departe, de pe luxuriantul Triton, Nastikaîi zâmbea mistic. Bîntuit de racoarea m

elegââ

Avem atâ”

ndu-leclipocind spasmodic Din când încâ

Stelele tremurau nervoase.

Ploua.

ndcu ochii.

„U

ile de

ândsuntem mici. i eu."

, bâigui Ek. „ce vor înce „

PCâ

pâ

zoon politicon

Închide ochii şi abia atunci vei vedea universul ceare corp şi suflet, ca şi tine.

Noapte borealăBeatrice BADEA

Împărat şi rob sub semnulatitudinii stoice: MarcusAurelius şi Epictet (II)

George CEAUŞU

Septembrie 1020

Pagină realizată de George CEAUŞU

25CRONICA

restituiri

Indubitabil, MirceaEliade

NaeIonescu, care „

”. MirceaEliade

, Eliade

, Louis de la Vallée – Poussin),în fine, ap

Cu acestegânduri am început lectura celui de-al patrulea tom al

– Petrescu), acest volum

„

” (p. 9).

4 (subintitulat), volum masiv de aproa

embrii aicolectivului de redacta

n.

(termenintrodus în 1943 de etnologul german Paul Kirchhoff, „

”, p. 18).

. Suplimentar se poate consulta Bernal Diaz delCastillo „ ”

„”San Lorenzo, La Venta, Tres

Centrul culturii maya a fost descoperit în1839 de John L. Stephens. Din cartea lui C. W. Ceram

(

este unul dintre ceimai proeminenţi savanţiumanişti ai secolului al XX-lea, acoperind cuprodigioasa sa activitatemai bine de jumătate desecol. Format ca savant laBucureşti, în cultul lui

”, apoi, la Calcuttasub îndrumarea lui S.Dasgupta (deşi idolii săi detinereţe au fost Papini şiFrazer), mai târziu, în 1933,ucenicia pe lângă G. Tucci aratat-o: „

se va impune în deceniul 30 – 40, din secolul trecut,ca un tânăr erudit în istoria religiilor (specialist în sistemeleYoga), şi un romancier de succes, apoi după plecarea înstrăinătate (1940 şi stabilirea la Paris în 1945) vaintra în contact cu lumea savanţilor occidentali (GeorgesDumézil, Stig Wikander, Jean Filliozat, Louis Renou, PaulMasson – Oursel, J. Przyluski

ogeul carierei ştiinţifice îl va atinge în State undea trăit ultimele trei decenii de viaţă (1956 – 1986). Mareadmirator al Orientului şi specialist în istoria religiilor (odisciplină grea, în care după cum se exprima Eliade trebuiesă ştii totul), Eliade s-a dorit şi un mare scriitor, însăcredinţa noastră este că această activitate adiacentă, în careadesea îşi implanta propriile experienţe şi cunoştinţeesoterice, i-a răpit mult timp din cercetările de specialitate,unde, într-adevăr, s-ar fi putut impune fără rival.

, apărut în urmă cucâţiva ani*. După cum aflăm dintr-o Notă asupra ediţiei(datorată d-nei. Tereza Culianu , ceîncheie magistrala lucrare, fusese anunţat încă din 1983, darvârsta, boala şi sfârşitul neprevăzut l-au împiedicat sădefinitiveze opera începută, încât

Prefaţa volumului în chestiuneeste semnată de Ioan Petru Culianu (coordonator allucrării), care mărturiseşte că înainte de stingereamaestrului său, acesta îl rugase să definitiveze ultimeledouă proiecte editoriale de anvergură:

(apărut în 1990), şi volumul al patrulea al, unde Eliade contribuise

iniţial cu trei capitole, iar celelalte şapte capitole urmau săfie scrise de discipoli şi colegi cu aceleaşi convingeriştiinţifice şi religioase. Aşadar, avem în faţa noastră acesttom

pe 500de pagini, ce încheie o laborioasă muncă şi activitate şichiar dacă Eliade nu a reuşit să-l scrie el însuşi, volumul econceput şi scris în spiritul gândirii eliadeşti. Trecând înrevistă cuprinsul, bibliografia critică selectivă, listacolaboratorilor, constatam cu satisfacţie, cu cât avansam înlectură, că acest ultim volum întruneşte calităţile celorlaltetomuri, fiind alcătuit din studii onorabile, ce l-ar fi încântatpe Eliade, iar bogăţia de fapte şi informaţii fac aproapeimposibil o prezentare în detaliu. De aceea, ne vom limitanumai la câteva aspecte care ne-au reţinut în mod deosebitatenţia. Dintre colaboratori, numai Waldemar Stöhrredactează trei capitole ale cărţii, restul de colaboratori câteun singur capitol. Dintre cei unsprezece m

re, patru nu mai sunt în viaţă:Culianu, H. Dumoulin, Henri Maspero, Nelly NaumanAşadar, volumul se deschide cu capitolul consacrat unorvechi religii din America Centrală (scris de DavidCarrasco), zonă geografică – în care s-au succedat un şir dereligii şi populaţii: olmecii, mayaşii, toltecii, aztecii –,cunoscută sub denumirea de

Toate aceste religii pot ficercetate şi studiate pe baza unor surse documentare, întrecare naraţiunile şi descrierile rituale ale unor preoţi spanioli(p. 21)

, I, II,Editura Meridiane, 1986, autor amintit în Bibliografiacritică selectivă, p. 452 / 453. Între aceste religii şi populaţiistrăvechi, olmecii şi cultura olmecă constituie în concepţiacercetătorului Miguel Covarrubias

(p. 22). De la olmeci s-au păstrat câtevacentre de cult: Zapotes (undes-ar fi găsit aşa-numită stelă C pe baza căreia s-a trasconcluzia că olmecii au inventat primul calendar şi primascriere, p. 26).

), Ed. Ştiinţifică,1968, aflăm peripeţiile acestor descoperiri. Ce uimeşte la

te silea săgândeşti

Când m-am întorsdin India mi s-a părut căîncheiasem ciclul: eram un

om format. Etapa mea de învăţăcel era încheiată

Aşa cum profesoruldorise însă, tematica prevăzută pentru această ultimăparte a Istoriei… a fost dezvoltată de foştii colegi şicolaboratori ai săi, care au înţeles să omagieze astfelmemoria maestrului

dinconvingerea că în Mexic şi în unele părţi ale AmericiiCentrale se pot constata influenţe culturale speciale pentruevoluţia culturilor urbane

cultura – mamă aMezo

Istoriei credinţelor şi ideilor religioase

Dicţionarulreligiilor Istorieicredinţelor şi ideilor religioase

până în prezent

Adevărata istorie a cuceririi noii Spanii

Zei,morminte, cărturari

De la epoca marilor descoperirigeografice

Mezoamerica

Romanul arheologiei

americii

azteci este practica unor sacrificii umane ce înspăimântăprin ferocitatea lor. Capitolul 41 consacrat Daoismuluiconstituie o contribuţie mai veche a lui Henri Maspero,reputat sinolog francez, dispărut într-un lagăr Cesurprinde e faptul că într-o oarecare măsură de acestsubiect s-a ocupat Mircea Eliade la începutul volumului aldoilea al În China antică şi-au disputatîntâietatea trei religii – confucianismul, budismul şidaoismul –, cu per ale de dominare saucoexistenţă, toate fiind constituite de gânditori de excepţie:Confucius, Buddha, Lao Zi. Dacă confucianismul şibudismul erau axate mai mult ca modele de comportamentuman (etici de viaţă), daoismul, în schimb, era preocupatde obţinerea nemuririi recomandând diete de viaţă severe(din care erau excluse o mulţime de alimente şi băuturi),toate fiind combinate cu tehnici spirituale, reţinerearespiraţiei, progrese în viaţa religioasă, meditaţie,contemplaţie. Prin reţinerea respiraţiei se ajunge, bunăoară,la perfectă (de care vorbeşte şi

însă e clar faptul că

” (p.63). Chestiunea, care complică aceste practici constă înaceea că fiecare individ îşi are soarta prescrisă de la naşterede , iar evitarea unei morţi timpurii edeterminată de faptele bune (ca în Karma indiană):„

(p. 64). Există oregulă a vieţii daoiste – „

” –, ce inventaria numărul degreşeli săvârşite şi pedepsele cuvenite ( Ceea ce nesurprinde este faptul că în paragraful 333 (

), p. 69, Henri Maspero scrie următoarele: „

. Aceleaşi lucruri le constatăm şi încartea lui Braid T. Spalding „

la Muzeuldin Köln, tratează materia a trei capitole cu religii diverseale unor popoare cuprinse în spaţiul geografic al emisfereisudice: Indonezia, Polinezia, Melanezia, Micronezia. Pelângă alte aspecte bine surprinse (viaţa, cultura, religia,influenţe, răspândire) impresionează existenţa în acestspaţiu

”, p.90), reminiscenţă a unei epoci când budismul era la apogeuşi căruia Paul Mus i-a consacrat o exegeză în 1935 (Hanoi),în fine, originea polinezienilor este amplu dezbătută, încât„

, teorii depăşite, chiar şi a lui Thor (dupăcare polinezienii au părăsit cândva America), şi existenţaacelor statui uriaşe din Insula Paştelui totulelucidate ca provenienţă şi menire. A se vedea în acest sensşi Fr. Mazi

”(p. 167). În ceea ce-i priveşte pe vechii locuitori aiAustraliei, Waldemar îşi pune, de la bun început,următoarea întrebare:

(p. 184). Pentru noi, aceste mărturii ştiinţifice alevechimii fiinţei umane intră neîndoios în contradicţie cuvechimea lumii conform Bibliei. Din alte lecturi, amconstatat, adesea, că misionari ai Bisericii ce aflaţi înAmerica Centrală şi de Sud întâmpinau greutăţi în acorobora textul biblic cu vechimea unor relicve arheologice.Descrierea australienilor realizată de William Dampier, înurma unei vizite pe coasta de Vest a Australiei (1688) auimit Europa (p. 186). Ce surprinde e următorul fapt înmaterie de iniţiere şi acte rituale (v. paragraful 361): tineriicare urma să fie iniţiaţi erau supuşi la operaţia decircumcizie. Însă acest procedeu al circumciziei constituialegământul dintre Dumnezeu şi Avra

), încât Waldemar Stöhr comentează: „

Dacă aborigeniiaustralieni au fost cruţaţi de noii colonişti, aborigenii dinTasmania au fost exterminaţi în urma

, din 1825, iar în 1832 supravieţuitorii au fostmutaţi pe o insulă izolată, unde se sting treptat, în 1869 şi1876 mor ultimul bărbat şi ultima femeie: „

Religiilor existente pe continentulafrican le sunt rezervate două capitole (al 45-lea şi al 46-lea)scrise de Hans A. Witte şi John . De la bun început,Hans A. Witte observă: „

nazist.

… (1986).

ioade ineg

Mircea Eliade), toate aceste practicitrebuiesc începute la vârste fragede: „

”

p. 65).

””, Editura

Herald, 2009, p. 149. Waldemar Stöhr, custode

(pe insula Java) a templului budist („

”(p. 166) Heyerdahl

, nu întru

ère „ ”, 1975: „

Stöhr„

”

Catoli

u,

am (v.

” (p. 199).

(Black War)

” (p. 204).

Mbiti

Istoriei

E

Borobudur

Facerea, 17, 9,10, 11, 12

Respiraţia mbrionară

Stăpânul Destinului

Teogonie şiCosmogonie

Fantastica insulă a Paştelui

Războiului Negru

Sigur că, până lanemurirea deplină, practicile daoiste prelungesc viaţ

Relatări hagiografice arată că atingerea nemuririi începede obicei prin practica faptelor bune

Schiţa celor mai importanteritualuri, reguli şi interdicţii

Iardacă se întâmplă din când în când catastrofe, omul esteîntotdeauna cel vinovat. Omul poate acţiona bine sau rău,se poate orienta adică, în funcţie de cer sau poate să nu ofacă. În cazul din urmă, revolta lui se răsfrânge asupraîntregului sistem al lumii, pricinuind potop, eclipse desoare şi lună, cutremure, incendii, inundaţii etc. De aceeachiar zeii, sfinţii şi marii Nemuritori, care ar avea puteresă dirijeze lumea, o lasă în cursul ei firesc, ferindu-se să-ideregleze mecanismul

Vieţile maeştrilor

celmai mare şi desigur cel mai grandios sanctuar al său

Unii vedeau în ei resturi din populaţia unui continentscufundat sau chiar cele zece triburi pierdute ale lui Israel

polinezienii au înfăptuito performanţă maritimă ce-i pune în umbră şi pe viking

borigeniiaustralieni? Săpăturile arheologice au scos la iveală înAustralia mai multe situri cu o vechime de peste 30

. Toate semnele indică prin urmare faptul că strămoşiiaustralienilor de astăzi

de ani mai înainte, când în Europa începeapaleoliticul superior… Nu se ştie încă dacă populaţia caree emigrat aici era o entitate omogenă din punct de vedererasial, dacă a venit în mai multe grupuri şi în epocidiferite

Obiceiultăierii împrejur coboară adânc în istoria omenirii şi ar fi onaivitate să aşteptăm o explicaţie plauzibilă a sensuluisău

Şi totuşistrămoşii tasmanienilor au fost cei care ajunseră deja depe la sfârşitul ultimei glaciaţiuni pe insula încă legată decontinent

Este simptomatic că Africa neagră

a

Cucolonizarea insulelor din Pacific,

i

Ce grup de oameni mai poateprezenta oare o continuitate de 40.000 de ani, ca a

.000 deani

au ajuns pe al cincilea continent cupeste 40.000

de la aborigenii australieni

nu a produs niciodată mari forme de religie, care ar fi pututaduce cu sine o unitate complexă în ţinuturile ei atât deîntinse… La o privire generală, religiile Africii negre suntcaracterizate de orientarea lor practică ce respingemeditaţiile filozofice şi consideraţiile mistice

a marcat profund mentalitateaafricană

deVest cred în existenţa unui Zeu al Cerului care a produssocietatea omenească, fie că a creat-o el însuşi, fie că afăcut-o să fiinţeze prin intermediul slujitorilor sau fiilorsăi

Dupăafirmaţiile şamanilor, cauza sfârşitului lumii era în primulrând oboseala lumii, care îmbătrân şi îşi dorea liniştea

Fiicinstit şi drept!

În concepţiachineză, suveranul este un ales din cer, el şi-a primitmandatul de sus. Manifestările cosmice şi comportamentulsuveranului se află în cea mai strânsă relaţie: orice mişcaregreşită a suveranului provoacă o perturbare cosmică. Atâtcatastrofele naturale cât şi rebeliunile îşi au cauzele înastfel de mişcări greşite ale suveranului. Iar dacăsuveranul este chiar doborât de un rebel, înseamnă că cerula retras mandatul cuiva nedemn şi l-a acordat în schimbcelui vrednic

Budismul nu a fost niciodată în sens propriu religiede stat japoneză dar gândirea şi simţirea budistă şi-aupus fără încetare pecetea pe cultura japoneză, timp de omie de ani

a adoptat din toată inima doctrinabudistă, asigurându-i o poziţie privilegiată, a făcut ca

să devină accesibilă popoaponez, aşa încât, în pofida straiului ei chinezesc

şi a multor rituriintroduse China, această doctrină a fost simţită depopor ca japoneză

Astăzi formalismulsecolului sare în ochi tuturor. Ceremoniile funerare şipomenirea morţilor atârnă doar de o sumă de bani, amputea vorbi mai degrabă despre funcţionari funerari decâtdespre oameni religioşi

”

”

” (p. 2

i ()

, aoamenilor

, prin potop sau incendiu: „

”(p. 276). Indienii nord-americani erau

: „

” (p.314). b

” (p. 321) :Mah na da), în Japonia a prinsbudismul Ma (Marele Vehicul), introdus în 552 dinCoreea, care îl preluase din China, iar principele regentShotoku Thaisi „

” (p. 325). Cu timpul,

specific(a se bucura de lume),

” (p. 344).

, ,,

au darul

(redactat de RichardSchaeffler)

patrulea tom al

(pp. 207 –208). Informaţiile despre religiile africane provin mai multdin însemnările de călătorie ale unor călători arabi şioccidentali, săpăturile arheologice, tradiţii orale etc. Lipsaunei scrieri proprii care „

(p. 211) se armonizează bine cu ideea exprimatăîn Phaidros (274 d, 275 a, b), că scrierea distruge gândireapersonală, însă ce surprinde este faptul că oamenii acelortimpuri nu-şi făceau iluzii despre o viaţă viitoare răsplătităîn Paradis sau pedepsită în Infern. Popoarele Africii deVest cultivă cultul strămoşilor, iar existenţa vrăjitorilor(vrăjitoarelor) este reală, în fine, „

30). Cele două Americi formează obiectul destudiu pentru Maria Susana Cipolletti şi Peter Bolz, ambelecapitole fiind urmate de o bibliografie. Ţările Americii deSud erau străbătute de diferite triburi de indieni, fiecaredintre ele cu credinţele şi datinile lor, bunăoară, indieniiguaran amintiţi şi de Mircea Eliade în

, care căutau ,indienii aceştia erau răspândiţi de-a lungul continentuluiînchipuindu-şi diverse modalităţi de apariţie a lumii

, despre existenţa de dincolo şi eventual cum vadispărea lumea

izolaţi în rezervaţii,cu timpul interzicându-li-se tradiţiile, obiceiurile şi datinilestrămoşeşti. În sfârşit, două capitole (49 şi 50) suntrezervate religiilor din Japonia: şintoismul (religiestrăveche din perioada prefeudală a Japoniei, caracterizatăprin animism, cultul strămoşilor, al eroilor, al împăratului)interzis în 1945, dar rezumat în cerinţa fundamentală

”. Impunerea şi evoluţia ulterioară aşintoismului a fost determinată de împăratul Temmu.Epoca medievală este marcată în Japonia de lupte intensepentru putere, în multe privinţe China este imitată, iarcredinţa în puterea cerească impresionează: „

De o mare audienţă s-a bucurat în Japonia udismul,deşi „

. Dintre cele două şcoli budisteşi Hinay

într-o mulţime de curente şi şcoli,însă în epoca Kamakura apar trei şcoli japoneze,active şi astăzi:(drumul salvării pentru toţi), (mare popularitateîn toate straturile societăţii). Însă, ceea ce este regretabil efaptul că peste tot se observă o decădere spirituală. Ofemeie, budistă ferventă, constată: „

Înfiinţarea unororganisme universale –

de a reuni în sânul lor pe credincioşiibudişti. Se mai pot menţiona iniţierea de simpozioane,conferinţe şi congrese internaţionale, comemorarea (1956 –1959) a 2.500 de ani de la intrarea lui Buddha în Nirvana, cecompletează un capitol dens şi bogat în informaţii. Însfârşit, un ultim capitol final

dezbate problemele religioase de la Iluminismpână astăzi. Ce s-ar mai putea adăuga? Doar, credinţa căMircea Eliade s-ar fi declarat mulţumit la vederea şi lecturaacestui al

, încât publicarea volumului constituie unveritabil act de cultură, din păcate, fără prea mare ecou.

Toate popoarele Africii

ise

, chiar uzurpatorului încununat de succes

,

doctrina lui Buddha ruluij , aterminologiei preponderent chineze

din

…

Nostalgiaoriginilor

Zen AmidaNichiren

Uniunea Femeilor Budiste

Ţara – unde – Răul – nu – există

credinţa

Uniunea Budistă Universală aJaponiei Liga Budistă deTineret Corporaţia pentru Deschiderea de SurseFinanciare

Istoriei credinţelor şi ideilorreligioase

āyā āna (Theravāhāyāna

budismulMahāyāna s-a divizat

* Mircea Eliade „4 De la epoca marilor descoperiri

Bolz, David Carrasco, Maria SusanaCipolletti, Heinrich Dumoulin, Henri Maspero, John Mbiti, NellyNaumann, Richard Schaffler, Waldemar Stöhr, Hans A. Witte.Traduce MagdalenaAnghelescu, Polirom, 2007

ISTORIA CREDINŢELOR ŞI IDEILORRELIGIOASE” geograficepână în prezent. Volum coordonat de Ioan Petru Culianu. Cucontribuţii de Peter

re din limba germană de Maria –

Septembrie 1020

Finis coronat opusIonel SAVITESCU

Eugen DEUTSCH

Vasile VAJOGA

SONETUL „OMULUI CARE RÂDE”

SONETUL SONETISTULUI-MAG

E filosof, boscar, poet, paiaţă,Dar şi-amorez, faimosul Arlechino,Cel ce mereu imploră: „Colombino,Fi şi a mea, măcar odată-n viaţă!”

Şi-apoi zâmbind, dar prins de un suspin,oStângace tumbă face spre semeaţă,Cu creta-i albă strălucind pe faţă'Pe când repetă-ncet: „Te rog, divino!”

Dar ea, făcând o piruetă, râdeŞi îi răspunde fără nici o milă:„Nu te cunosc, deci caută-ţi un gâde!”…

Paiaţa însă îşi ascunde chinulRostind supus, cu vocea sa umilă:„Să râdă toţi, căci acesta mi-e destinul!”

Durând din versuri pure mici şMaestrul-Mag, înconjurat de muze,Ca un copil înşiră să se-amuzeMetafore-simbol şi perle-gaguri

Culese în pierdute-arhipelaguriDin marea cu recife şi meduze,Să lase boabe de sidef pe bluze,Ca ploaia pe exotice meleaguri!...

Şi sub puterea magicei bagheteAjung mărgăritarele soneteÎn joc de ape scăpărând pe aţă,

Iar sonetistul, rătăcind pe caleCa un trouver din vremi medievale,E filosof, boscar, poet, paiaţă...

Să râdă toţi, căci ăsta mi-e destinul:Eu vă amuz c-o mie de secreteÎn vechi barăci de bâlci, sau la bancheteCă şi Poetul sunt, şi Arlechinul

Ce hărăzit a fost de Prea-DivinulSpre-a converti banalul în soneteŞi cu puterea vorbei să vă-mbeteCum din potire vă îmbată vinul!...

Aşa că... râdă-n hohote norodulChiar când, damnat, urca-voi eşafodulPe care încruntat, crud, analitic,

Alături de-un butuc şi-un coş cu paie,Având în mâini securea care taie,M-aşteaptă, impozant şi dur, un...

iraguri,

critic!

SĂ RÂDĂ TOŢI...

26 CRONICA

Academia Păstorel

Undeva...

.

curiozitatea,,

n.

cutii de conserve iar,se poate

ader

DaV ,

„ ”. poate HyeronimusB

,

-

P

, tu, biblia ai citit-o?

'

,

- Stimate domnule

Vorbiseagentul special Stelian

- Zi,

-

aTerrei

în EUROPA...într-o ţară democratică şiliberă locuită de un popor mic, harnic şi vesel... Pe unadin străzile vechii capitale, o stradă oarecare, într-oclădire discretă, funcţionează, la fel de discret, D.I.D -ul, o instituţie bugetară. Intrarea în această instituţieeste mascată de un magazin în care se găsesc devânzare oale de noapte, ceaiuri purgative şi protezedentare second hand, iar vânzători sunt nişte flăcăichipeşi, înarmaţi, care se schimbă din cinci în cinci ore.Cum însă împletită armonios cupălăvrăgeala este o calitate indiscutabilă a acelui poporfericit, toată lumea ştie că acolo este sediul principal alDirecţiei Informare-Dezinformare, o structurăsubordonată uneia mult mai mari, numită generic:orga

Astăzi, la etajul trei, în sala mare, sala de consiliu ainstituţiei, sunt convocaţi şefii de subdirecţii în numărde doisprezece. În capul mesei se află domnul... mă rog,numele chiar nu are nici o importanţă, cel care conducecu fermitate şi competenţă, destinele destul deîntortocheate ale direcţiei de mai bine de trei decenii.Şefu', cum i se spune, are figura unui bunicuţ ce-şitrăieşte cu nostalgică mândrie clipa când l-a văzut penepoţelul favorit cum îşi scoate coşuri de pe nas. Astadacă nu luăm în considerare privirea sa cu care se potdesface la o nevoie într-o situaţielimită, perfora şi blindajul unui portavion cuea.

Şi tot astăzi, bravii săi subordonaţi stau cu moacespăsite, privindu-şi atent unghiile sau scobindu-se înnas cu ferma convingere că de acolo le va veniscăparea. Privirea şefului, una din cele mai rele,zbârnâie prin aerul îngheţat mai ceva decât sabiaurâtului ăla de lord V . Dacă ar fi să luăm însocoteală personajele şi compoziţia consiliului înîntregul său, am putea estima cu maximă precizie că

inci nu s-ar fi băgat să-i picteze nici plătit, chiar dacăsub titlul: şedinţa cea de taină

osch, numai că, momentan şi acesta era indisponibil.- Zi, bă, Petrică zi tu, că doar am făcut împreună

liceul la seral, cum se conduce un popor, folosindu-nede tradiţiile şi înţelepciunea lui, hai, zi odată, că simt c-acuma-mi vine damblaua şi te dau cu capu' dă toţipereţii!

Păă, şefu', atuncea ierea simplu, noi puneampulanu' pă ei şi nu crâcnea nimenea-n front, da acu' săcam schimbară unele marafeturi şi nu prea mai merge...suspină nostalgic dar cam pierdut, numitul etrică.

- Nu băăă, ce zice poporu', nu ce făceam noi, că noiîl apăram dă dujmani!

- Şefu' să mor dă ştiu, că dupe ce-i dovedeam şi-iumflam, îi dedeam la operativ şi ce spunea ei acolo nuprea am aflat, că îi lucra băieţii d-acolo şi ăia ierea foştiboxeri, umbla mai mult beţi, săracii dă ei, că cu cultura,nu prea le aveau. Da' ierea mult respect şi le dârdâiaizmenele-n cur la toţi când auzea dă ei!

- Aşaaaa, bă! Aia e! Frica bă, că aşa zice şi poporu':frica păzeşte bostănăria, iar noi am ţinut contîntotdeauna dă ce zice el, adica poporu'! Şi spui tu c-acuma-i, altfel!? Băăă, nu te supăra da' eşti cam bou! Iazi tu bă, Tomiţă

Tomiţă, un individ cu figura unui otrăvitorprofesionist, avea marele har de a mima, la nevoie, oprivire atât de idioată, că părea, pentru neiniţiaţi, de-adreptul angelică. Acum avea mare nevoie de întregulsău talent. Aşa că îl folosi din plin!

- Şefu', nu vă supăraţi, da io am lucrat mai ales pălupta contra misticismului şi nu ierea să citesc tomnaice combăteam nooo!?? Că mai intram şi la deviaţionismşi... dacă mă ghiceaţi al'de matale, mă cam păştea vacaneagră, nu vă supăraţi...

- Rău ai făcut, bă! Că vedeai şi tu acuma cemeseriaşi era ăia dă scriseră sfintele scripturi! Ţi să facepăru' măciucă dă grozăviile pe care le-au băgat în carteca să îi ia spaimele morţii pă ăia care nu respectă literalegii. Păi, pe lângă ei, noi suntem pâine caldă! Acolo săvezi pedepse, tăticu'! Ploaie dă foc, inundaţiicatastrofale, bube dulci, nori toxici, gândaci, în fine,artişti băieţii! Iar noi îi ţineam dă ciobani ori papagali şiştiam una şi bună: bătaie şi iar bătaie! Slab, foarte slab,băi fraţilor!

- Oliooo, şefu' acu' pricepui io unde bateţi matale!O luăm şi noi cu biblia, că tot e la modă acu'! Cu ocaziaasta băgăm şi popii pă fir, că aia cu dracu' cu care tefaci prieten până-ţi vezi interesu' e tot dă-n popor. Eştimare, bre, meriţi să dau o beriţă pă chestia asta! VorbiseGRIGORE un cărpănos exemplar, rămas în structuriîncă din fericitele vremuri ale colectivizării.

- Băi, GLIGORE, ţia ţi s-a terminat inteligenţa încăde când nu ţi-a mai dat voie partidu' să tragi cumitraliera în duşmanii socialismului, aşa că mai bineascultă aici! Cum să ne folosim noi, bă, dă chestia astacând aicia-i alţii mult mai pricepuţi ca noi, da' cu care lascopuri coincidem?! N-ai gâcit!

director, am onoarea de a văcere îngăduinţa să-mi exprim la rândul meu opiniunilepersonale referitoare la cauza în discuţie.

, cel care lucra în direcţie, avândînsă o excepţională acoperire ca profesor universitar.Reprezenta prin prezenţa şi activitatea sa, strălucitaadaptare a instituţiei la noile exigenţe socio-politice, unexemplu de transformare profundă a acesteia în plandemocratic, pentru slujirea cu devotament a intereselorpoporului.

băi, Licuţă, că poate tu ne scoţi dă-n căcatu'ăsta, că doar vorba aia, tu ai şcoală la bază, nu glumă!

- Distinse domnule director, consider, în primulrând, că este necesară o panoramare a formelor şimetodelor folosite în timp pentru împlinirea scopuluimagistral definit de domnia voastră şi, mai apoi vomobţine prin eliminări succesive informaţiile suficiente şinecesare focusării pe o anumită strategie care sărăspundă dezideratelor de inedit, de tradiţional, dar şicelor de eficienţă.

Mai vechii luptători oftară uşuraţi şi începură săpicotească, fericiţi că pentru cel puţin jumătate de orănu-i mai deranja nimeni cu întrebări.

Aşadar, enumerând succint problematiceleîncălzirii globale concomitent cu glaciaţiuneaprognozată, impactul asteroidului ce va schimba faţ

, erupţia marilor vulcani şi dispariţia vieţii aşacum o cunoaştem acum, atacul unor viruşi modificaţigenetic, scăpaţi sau furaţi de terorişti din laboratoare,putem afirma cu certitudine, că toate aceste scenarii aufost folosite din plin, cu rezultate remarcabile, asta şipentru că au fost susţinute de o logistică pe care, dinpăcate, noi nu o avem. Aş aminti aici marile studiouri

cinematografice care au reuşit timp de peste cincidecenii să exploateze emoţional, cu toată măiestria,temele amintite şi să le distribuie pe întregulmapamond, realizând, în context, profituri remarcabile.În fine, nu voi insista prea mult în direcţia astfelpropusă, deoarece noi, precum bine ştim, am folositaceleaşi mijloace de propagandă doar pentru a arătapatriei pofta nestăvilită de muncă a cetăţenilor ei,devotamentul cu care clasa muncitoare îşi îndeplineasarcinile planului cincinal. Cu ce rezultate, nucomentez! Nu mai vorbesc nici de scenariile zonale cugripa aviară, boala vacii nebune, pesta porcină, sida

cu extratereştrii care ne fură creierul, ei binetoate, toate au fost exploatate şi trebuie să recunoaştemcă, indirect, şi noi am profitat din plin de ele, iarprietenii noştri au fost informaţi la timp şi au făcutaveri de pe urma lor. Iar dacă ei, prietenii saucolaboratorii, au câştigat, nici noi instituţia, nu ampierdut! Dar asta-i deja o altă problemă! Oricum, ca uncorolar a tot ce am argumentat, putem extrageconcluzia că toate strategiile enumerate sunt perimate,că din ele s-a scos tot ce era de scos şi că ne trebuie cevanou, şocant, cu mare impact emoţional asuprapublicului larg. Ce putem face noi acum, dat fiind acestcontex

Propun ca, începând de mâine, să ne întrunim înplen, într-un brainstorming, pentru o dezbatere lărgitădar şi aprofundată, apoi, peste cam zece zile, maximumo lună, să ne prezentăm în faţa domniei voastre cuideea forţă a unei acţiuni de mare anvergură şieficacitate precum şi cu planul aferent de implementarea acesteia prin intermediul mass-media. Vă mulţumescpentru îngăduinţă, iar distinşilor noştri colegi pentrubunăvoinţa cu care m-au ascultat. Permite-ţi-mi să iauloc.

- Futu-vă muma-n cur dă intelectuali, gândi şefulîn timp ce distinşii colegi tresăreau din somn, băgaţiteorie la greu, da' când să fie vorba dă practică, o daţicotită! Cutre băăă, cutre, cum bine le mai ziceau clasiciimarx... ăăă... revoluţiei...

- Da, băi, Lică, ar merge şi ce bâigui tu, numa' căaia n-avem, timp, că acu' să cere sus, da sus dă tot,ceva aşa ca o bombă, că uite, vine alegerile şi dacă n-are bizonu' o spaimă-n el, te pomeneşti că-l trăsneştecine ştie ce idei la băgatu' votului în urnă! Iar dacă-lbagă naşpa, te trezeşti că o să fii nevoit să iei viaţa-npiept numai cu salaru' dă profesor şi nu prea te văzbine!

Un fior de groază trecu prin toţi participanţii,inclusiv distinsul profesor. Şeful avea dreptate! Eragroasă rău de tot!

Undeva la capătul celălalt al mesei se ridică timidăo mână. Era a lui Neluţu, nepoţelul şefului, un câcâceacare terminase facultatea şi ca să nu devină şomer,intervenise în forţă, doamna director. Iar atunci cândintervin soţiile, se ştie, nu ai scăpare nici dacă eşti, aşacum se spune acum, cel mai puternic om al planetei.

Din disperare, şeful îi dădu şi lui cuvântul, deşi nuse aştepta la nimic bun. Ar fi fost şi absurd, în acestcontext, în care cei mai vestiţi agenţi, cu vechi state defuncţiune, nu putuseră veni cu nimic nou.

Domnilor, aţi auzit de Maya? întrebă destul deabrupt tânărul.

Veteranii izbucniră în râs. O formidabilădescărcare se produse în atmosfera cumplit deîncărcată până acum. Avea haz puţoiul!

- Băiii, copchile, spuse printre lacrimi nea Lucică,un domn care pe vremea când era tovarăş răspunsesede bordelurile clandestine, pă cine n-o cunoaşte băiii,pă Maia dă la Felinaru' că ierea vestită băăă, spărgeanuca-n buci, nu mai sunt acuma ca ea! Aştea-s toatenişte fleşcăite, nişte leşinături miorlăite şi spălăcite, fărăvână-n ele! Atunceaaa...

- Nu, nu, vă rog să mă scuzaţi, exact pe aceastăignoranţă mă bazez, lizaţiaMaya, o străveche civilizaţie andină, care a lăsatomenirii inestimabile mărturii ale spiritualităţii lor...

Râsetele încetară, făcând loc unei îngrijorărievidente. Bănuiala că tânărul se droghează era denatură să tulbure armonia unei structuri sociale alecărei obiceiuri nu se abătuseră până atunci de laîncălcările fireşti ale decalogului.

- Vă rog să mă ascultaţi, mai rosti bietul tânăr culacrimi în glas. Oamenii aceia aveau o inexplicabilăpasiune pentru astronomie şi pentru calculul timpul

ni l-au lăsat, indică o dată,21.12.2012 ca fiind data certă la care se va producesfârşitul lumii. Este adevărat că, în timp, această temă afost folosită de nenumărate ori, însă este demonstrat,de fiecare dată ate excelente. Mai ales căaceastă dată, calculată de mayaşi, este foarte apropiatăde cea a caldeenilor, ei vorbind despre sfârşitul lumii înanul 2018, o diferenţă neglijabilă, dacă stăm să negândim. Nu mai amintesc de faptul că astfel, torpilămşi bazaconia aia a americanilor cu asteroidul, fiind eaplanificată pentru 2035. Aşa că, obţinem un avantaj netasupra lor! Propun acesta temă ca strategie pentruîndeplinirea scopurilor genial comunicate de luminatulnostru director şi îndrumător.

gilor consilieri rumegară gânduri deeliminare a tânărului, folosind mijloacele clasice alecălcării cu maşina ori trenul sau, şi mai bine, îneculîntr-o copcă, în timp ce unchiul său îl privi cu drag şi-şipropuse să-l mute ca director într-o sucursalăperiferică. Prea avea cap băiatul!

Întâmplător sau poate nu, peste două zile, peinternet apăru un articol scris de un reputat ziarist careanaliza cu mult aplomb sfârşitul lumii, bazându-se pecalendarul mayaş. În ziua următoare, toate mijloacelemedia preluară ideea de bază, o completară cuinformaţii care până atunci zăcuseră în cele maiascunse locuri din lume, mai ales sub oraşul sfântLHASSA, ori în catacombele din jungla peruană şiomenirea fu lămurită cu cele mai ştiinţifice argumentecă sfârşitul l .12.2012.Ora nu avea prea mare importanţă, era oricum dupăsomnul de prânz. Faptul că scrierea Maya nu estedescifrată nu prezenta un impediment, pentru că,oricum, toate informaţiile proveneau de la surse,dincolo de orice suspiciune, nişte iluminaţi cu accesnelimitat la arhive necunoscute celor neiniţiaţi.

Şi astfel, în cunoştinţă de cauză, oamenii începură săpetreacă, veseli şi bine dispuşi cum le era felul,începutul celui de al o mie cincizeci şi patrulea sfârşit allumii.

,valurile tzunami, epidemiile de tot felul, ebola sauchiar de chestia aia, pe care acum n-o mai ia nimeni înserios, ,

,

t oarecum defavorizant în acest moment!?

îaa

-

acum este vorba de civi

ui.Iar calendarul pe care ei

, a dat rezult ,

Restul cole

*****

umii se va produce fix la data 21

*****

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Strategia

Septembrie 1020

UNEI DORNICE DE MĂ Ş

CĂSĂTORIE OARBĂ

RITI

UNEI MONDENE

ANGAJAMENT ELECTORAL

D-REI DOCTOR

LA CRIPTA REFORMEI

EPITAFUL REFORMEI

SO IEI LA ANIVERSARE

SONET PLIN DE ILUZII

De Eminescu i-am spus eu,

i la ochi cu negru,Banii i-a p pat l

Pe cord, dar

s

Pe cei ce m-au propus !

a se pare,

De la cre tet la picioare

În timp ce-o fo

Ce-n van promit alese paradisuri

Pe care le orna cu perle-gaguri

Apoi vecinii toţiDe-atunci ea caută mereuUn şir de plopi... cu soţi !

Îmbrăcată toată-n roşu,Dată ş

ui moşu'Ce părea un om integru.

Voi munci şi zi şi noapteÎntr-o luptă colosalăSă obţin prosperitate...Personală !

Rămân profund îndatoratCă aţi făcut să mă simt viuDe câte ori m-aţi operat

fără bisturiu !

Sfidând acuzele deşarte,C-un corp perfect întreţinut,Arată chiar şi după moarte,La fel de ... gol de conţinut.

Că am murit, ştiţi bine,Însă regret nespuCă n-am luat cu mine

Că orb am fost, aşDar să vă spun cum s-a-ntâmplat:C-un ochi eram la-nsurătoare,Cu celălalt… la ce-am lăsat.

şE superbă-a mea iubită,De-o asemăn cu o floare…Cu o floare vestejită

Pe scena înţesată de dichisuriUn scamator îşi flutură jobenul

stă Miss, pudrându-şitenul,Dansează lent solicitând noi bisuri…

În faţa lor pulsează doar antrenul.,Se înfiripă-n minţi încinse visuri

Precum prescrie, cu emfază, genul…

Iar fantezistul nostru se amuzăScoţând din sac metafore trăsniteCăci fosta Miss se transformase-n muză

Şi-i inspira sonete ilicite

Durând din versuri pure mici şiraguri.

ǎ

oan

Val ANDREESCU

Gheorghe

Mihai HAIVAS

I NEGOIŢĂ

BĂLĂCEANU

!

.

RONDÓ-UL SONETELOR

degustări cultural - literareZbuciumată în raza de luminăpasărea coboară ca o picătură deploaie 1

Somelier de serviciu,Alexandru Dan CIOCHINĂ

1Selecţie din revistele primite la redacţie şi din cele aflate în colecţiaautorului.

În editorialul din () Traian „Într-o

ii mediocre. [...]l a.”

În consonan i cu Gheorghe Grigurcu (): „

”ia

145 de ani dela întemeierea ” (

ii, Radu uculescu, Norman Manea, Andrei Zanca,Daniel Vighi, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, DanCulcer re inut paginilepropuse de Al. Cistelecan ( ), AlexandruVlad ( ), Alex.

), Ioan Moldovan (), Caius Dobrescu (

), Ion Urcan (). Nu în ultimul rînd,

)., (nr. 170, aprilie-

mai-iunie), am reoa ii

din Gala i (semnate de Viorel Mînzu, Eugen Simion,Silviu Angelescu i Doini

e de Gabriela Ciubotaru (), Magda Ursache

( ) i Ana Dobre ().

” , nr. 4-5-6 (241-242-243)

tan ial Vasile Dan (), Romulus Bucur ( ),

Ovidiu Pecican ( ), Petru M. Ha (), Andrei Mocu a (

), Gheorghe Schwartz () ),

Radu Ciobanu ( ). Poezia de calitate (LiviuGeorgescu, Constantin Mara, Monica-Rodica Iacob),sec iunea de , sus icompeten u (

) i Onisim Colta () i nu în

ultimul rînd consistentul dialog purtat de CiprianVâlcan i Ilinca Ilian cu Carlos Eduardo Maldonado,profesor de filosofie la Universidad del Rosario dinBogota, întregesc un volum care se cite iinteres.

e Oana Albescu în, nr. 188, 1-15 iulie: „Aser iunea lui Paul

Magnette

ii Europei -? [...] Credin a mea e

dinpre curedescoperirea fundamentelor cre

– – îi va converti redutabili actan

” i cele scrise de OctavianSoviany ( ), erban Axinte (

), I. Francin (), Horia La

), Laszlo Alexandru ( ),Ion Pop ( ), FlorinDumitru Soporan (

), Paul Boca (), Jean-Loup d'Autrecourt () i Virgil Stanciu (

).

Familia

Porto Franco

Arca

Tribuna

„ ”, mediocritate i treiN. B.

„

”

Cartede onoare

Familiei

Nicolae OpreaDespre eroi i morminte Cum se

cucere te o femeie Despre catastrofelepre ioase

ei i toleran ei iganiada lui Traiantef

Emil Cioran sau„ ”

iiTransilvania Între

Sappho i Libera întreprindereii modo –

ErostratÎn familie

Arte vizualeCîntecul lebedei sau

despre via a în/cu teatru Horia Damian –

arta ca „ iului spiritual”

i realitate

ie

unitatea în diversitateit

Tratatul de descompunere„de sistem” Nu numai virtuoz,

dar i lutier – I. P. Culianu Arhiveleviitorului Un lapsus al lui Borges

Ion Zuba cu – scrisul ca „logoterapie”

De ce nu pot scrie despreEminescu? Adaptare iindividuare Romanul ecologist al lui IanMcEwan

Criză ş

Cum să aiîncredere în sinceritate?

şş

ţ Majestatea imperială ainteligenţ ş ţ ŢŞ

Romanul cu ferestre albastre depe colină

Dimensiunea tanaticăreflectată în lirica lui Mihai UrsachiScriitorul de alăturicăutarea infinită de sine

Ieudul ca pseudonim alcaptivităţ peisaj cu căderea lui Icar

ş Tăcereaminţ Copilăria lui Quasi

O metaforă a istoriei agresive

ţgeometrie proiectivă a spaţ

Cetăţenia europeană. Între artefact ş

cetăţenia europeană este o invenţ

destinul împărtăş

Ooperă critică

ş

şGermanii în Europa Centrală: geneza

unui parteneriatş

Ştef ajunge la o concluzie tristă:ţară a mediocrităţii cultivată cu grijă, nu pot existadecît soluţ Dacă noi facem lucrurile totla 20 de ani după ce le termină a ţii, e firesc să fie aş

ţă şCine se aseamănă se-adună.

Cîteodată, dimpotrivă: cine se-aseamănă se ocoleşte.Zicalele, de atîtea ori contradictorii, au învăţat a nu sesupăra pe realul ingrat care se întîmplă să nu leconfirme. Altfel, un număr care se deschide cu o

pusă, pe parcursul întregului an, la dispoziţ„tuturor prietenilor revistei care doresc să-şiîmpărtăşească gîndurile la aniversarea a

şi în care semnează, printrealţ Ţ

). Un număr din care am mai ţ

Ştefănescu (

semnalez poemele AneiKarolina Dovaly, alături de fragmentul de prozăsemnat de Ileana Urcan (

Din revista gălăţeanăţinut paginile dedicate lui Virgil

Tănase, pr spăt Doctor Honoris Causa al Universităţţ

ş ţa Milea), alături de eseurileasumat

ş

Revista arădeană „de literatură, eseu, arte vizuale,muzică , elegantă şi densăca de obicei, oferă un sumar generos, la care contribuiesubs ţ

şţ

, Viorel Chirilă (

ţ ţinută cu aplomb şţă de Carmen Neamţ

şş

ş

şte cu plăcere ş

seintitulează editorialul semnat d

ţmă face să

mă întreb dacă nu cumva acest concept este o alcătuireartizanală fragmentară care mai are de parcurs untraseu sinuos pînă la împlinirea peceţ

ţ ste că cetăţeniaeuropeană va îndeplini

ambulul Tratatului CECO doar odatăştine ale Bătrînului

Continent, şi doar atunci această măreaţă cucerire aEuropei cetăţenia europeană i pecetăţeni în adevăraţ ţi pe scenapolitică. Vă recomand ş

Ş

zăr (

ş

Poezie i bucurie

Bucuria poeziei Ars Longa –

Poesie i bucurie „floarea'nvierii ” –

Învierea Mîntuitorului Hristos cea mai mare bucurie acre tinilor

Durerea de a firomân

O proiecuri

duhovniceJocuri i cuvinte despre Broa

Brâncu i. Emula ia lui Caraion fa i ispa ialismul poetic european

Cazul MarinoCartea ca reglare de conturi

Via a

G. Dimisianu istorie a literaturiiromâne Ini ia

i be ivani Camera i flutureleSadoveanu i Francmasoneria

Cum l-am cunoscut pe Adolf HitlerEvreii

De lapte imiere

Solidaritate

Michel foucault

Despre Holocaust… în treipersonaje Vaslav Nijinski, faunul care a schimbatlumea dansului Arhiva sent

Exerci ii de stilDespre

pitici i al i demoni Elefantul, bisericaBucure tiul secolului al XIX-lea între

Orient i tenta ii Luminioameni fotografieMonografia ciocolatei roz

Cutoate pînzele sus!

TomisEx Ponto

SF-ulîntre ideologie i utopie

. Structuri epice i func ii narativeEmo ia cli eului Discre ia, casemn de noble e: Florin BurtanO carte în discu ie AdrianMarino, Via a unui om singur Claustrareaîn ideal

Refluxul sensurilor

Dosarul

Via a unui om neliber Eticaindeciziei în absen a ideologiei

ş

ş murind să înfloreascăcelor muritori/ din grădinile de jos

ş Cămarabucuriei

ţie filosofic-terapeutică: gîndirea aleatorie Făpt

şti în lirica religioasă a lui Ioan Alexandruş şte săritoare,

cu sugestii despre ODE adormitoare bahluENEş ţ ţă de Brâncuş ş

ţ

ţ

şi cealaltăţ ţi, visători, narcomani,

cafegii ş ţ şş

şi traumele războiuluiş

şibăşcălie în ţara măgarilor

şi gîndirea post-nietzscheanăAngela Marinescu: un model al scriturii feminine în poeziaromână

imentală a familiei Steurerţ

De la mitocritică la mitanalizăş ţ şi calea regală

şş ţia modernităţ

ş Povestirea înramă ş ţ

ţ ş ţţ

ţţ

Orelectură: Ana Blandiana

Relatări dintr-o lume urmuzianăUltimul Mircea Nedelciu, în proza scurtă

ţţ

se intitulează numărul 2(52), varşene de cultură poetică,

ş

concluzionează:Sănătatea, lipsa de datorii, rămînerea în ţară, relaţ

şedereneprimejduită: ş

ăznim să adăugăm ş şş

ş şş

, alături de multă poezie decalitate românească (George Popa, Chris Tănăsescu,Melania Cuc, Victor Sterom, Viorica Răduţă, MonicaMureş şi străină (William Carlos Williams,

„Adrian Marino se războieş şi după moarte cu sine,cu familia, cu lumea literară, cu lumea largă.

şi nici măcar oşă, o relansare de vechi conflicte

literare şi umane, fără putinţă de soluţionare dupădispariţ

ţ ),Radu Cernătescu (

ş ş„Nu cred

în eficacitatea colectivă a unei arte angajateiteratura, da, joacă un rol esenţial în a permite omului

accesul la o formă de umanitate.

ş

alături deş ),

Mădălin Roş ţ

ş

ş

„Zmeura nu este chiar fructulmeu preferat./ Pentru o ciocolată roz,/ aş face însă, îngeneral,/ orice/ de pildă:/ o monografie.

ţ

) luat de Oana Dragomir lui OvidiuDunăreanu: ţi cei care se retrăseseră de laau ales să colab şiiată că, după opt ani de apariţ ţia noastrăpăstrează aceeaşi echipă experimentată şi solidă.

ş

şilă),memorialistica (Al Săndulescu) se completează fericitşi în acest număr cu eseul (Angelo Mitchievici

ţ

ş, alături d

), LiviuGrăsoiu (

ş„Să faci cultură în

comunism fără să-ţi renegi anticomunismul, iată ce ş

ţalături de multă şi

a2010, al revistei ie ,grupînd sub acest generic pagini semnate de GeorgePopa ( ), Liviu Pendefunda (

) i Cristina Rusu (

) În editorial Cassian Maria Spiridon () „În Mahabharata citim:

« iilecu oamenii cumsecade, un mijloc de trai sigur, o

ase bucurii ale lumii celor vii». La careîndr pe a aptea: poezia.” V-a mairecomanda: interviul cu Ion Milo (

), realizat de Adrian Dinu Rachieru, eseurilesemnate de Viorella Manolache (

), Constantin Miu (),

Noemi Bömher () i Drago

Vi an ()

an) AndréBreton, El King, Anna Pogorowska, LudmilaBalabanova, Osama Khalil, Jean Herold Paul,Anderson Dovilas).

este comentat de Vasile Popovici( ) în , nr. 7(1534):

te[...]

autorului nu e o: e doar o revan

ia sa.” Se citesc cu interes cele scrise de CornelUngureanu (

), Alexandru Budac (), Gra iela Benga (

), DanNegrescu ( ), VictorNeumann ( ). Jean Matterneste prezent cu un fragment de roman (

), în traducerea Gabrielei Adame teanu i cu unamplu interviu realizat de Smaranda Vultur:

, dar arta,l

”În , nr. 484, iulie 2010, am citit, firesc, mai

întîi editorialul lui Bogdan Papacostea (), apoi cele scrise de Daniel

Clinci ( i

), Luana Luban (

iioru ( ), Gra iela Dumitrache

( ), Alina Costea (i ),

Adrian Majuru () i Irina Iacovescu (

). Sau cum scrie debutantul Yigru Zeltil( ):

”În al optulea an de apari ie, , nr.2(27),

aprilie-iunie, se deschide cu un interviu evocator (

„Mai tooreze cu grupul noii echipe

ie, publica”

Poezia (Ion Beldeanu, erban Codrin, Radu Vancu,Emin Emel, Fatma Sadîc, Dan Ion Nistor, EugeniaVîjiac), proza (Nicoleta Voinescu, Adrian Bu

–, Traian Diaconescu –

, Ligia Tudurachi –, sau Florentin Popescu –

). Am mai re inut: grupajul, asumat de Nicolae Rotund (

) i Ana Dobre () e paginile semnate de Magda Vlad (

–), sau Alina

Costea ( ).din , nr. 7(242), este dedicat lui

Adrian Marino, despre care Alexandru Niculescu( ) i Marian Victor Buciu (

):i-a

propus Marino, schinbînd din mers, la nevoie, pactulcu sine.” Am mai re inut un amplu interviu cu IonVianu, realizat de Gustavo Dessal,

Poezia

.

Orizont

justificare

Tomis

Ex Ponto

Apostrof

confesiunetardivă

bună poezie (Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian,Alexandru Vlad, Adrian Alui Gheorghe, LucianVasiliu, Olimpiu Nuş

, nr. 7(141), alături de interesantesinteze critice semnate de Luminiţ

ş

ŞEmil Boroghină (

ş, nr. 4(91), ne răsfaţă cu un sumar

bogar ş

ş

), Stelian Dumistrăcel (

merită afi citite

, nr. 7(175),este dedicată preotului-poet Dorin Ploscaru: „da amvăzut lacrima/ transparentă în dimineaţ azi/ peobrazul curat, alb al/ zilei douăzeciş

şi vă propun spre lectură paginilesemnate de Irina Mavrodin (

ş

a Mănăilă Marandici, VirgilAndronescu, Gabriel Mirea, alături de Peter ThabitJones în traducerea Olimpiei Iacob) şi proza (GeorgeArion, Alex Mihai Stoenescu, Bianca Marcovici)completează un număr întru totul reuş

) se confesează: vorbind de Matei Călinescu, eca ş ş

ţş

Ştefănescu scrie despreŞ

, Răzvan Voncu despre Ioan Groşţ

Ş ), Nicolae Balotă (, Irina

Dincă ( ). Traian D.Lazăr continuă desfăşurarea biografică a lui Radu Gyr(

continuă serialele asumate deLuca Piţ

Ş ),Lazăr Popescu

ş ţesc depoezii de calitate asumate de Marius Zinca, CostinTănăsescu sau Dorin Cozan spre rotunjirea uneipublicaţ ş

Din Bacău, primim ţ

sub semnătura lui AdrianJicu

ş(Liviu Dănceanu). Boris Marian publică o convorbirecu Radu Cârneci (

ş, iar

Valentin Ciucă glosează pe marginea unei expoziţţ

felean, Magda Grigore, SorinDurdun).

Un N. Steinhardt inedit ( ),citim în

a Corneanu (), Gabriel

Co oveanu ( ), IonMilitaru ( ), sau Ion Buzera (

). i interviul realizat de AdrianaTeodorescu cu –

) se cite te cu interes.

i variat: Adina Pantazi (), Ionel Necula (

), Katarina Kilzer (), Nicolae

Mare (), Theodor Codreanu (

), IlieDan ( ), Nicolae Busuioc (

),sau Bogdan Ulmu ( )

.revistei

a deiunu din Florar”.

Am mai citit

), Basarab Nicolescu (), Gheorghe Grigurcu ( ), Ioan

Holban ( ), DanielCristea-Enache ( ), Emanuela Ilie (

), Constantin Cuble an( – ). Poezia (Mircea M. Pop,Spiridon Popescu, Doin

it.În , nr. 7(700),

Nicolae Breban („

i cum a vorbi desprecum se desemna Horatio, prietenul prin ului Hamlet.”Irina Petra este la al zecelea episod din ,Alex.

, tefan Borbely despre

an (). Am mai re inut, dintr-un sumar bogat,

paginile scrise de Aura Christi (), Magda Ursache ( ),

tefania Mincu (), Marian Victor Buciu ( )

), Dana Duma scrieaplicat despre TIFF ( ),iar Luiza Barcan despre

.În , nr. 7(337),

u (), Ana Bazac (

), Liviu Ioan Stoiciu( ),Aurel Sibiceanu ( ).

al lui Roland Anceanu, cronicile literaresemnate de tefan Ion Ghilimescu (

( ), sau AlexandruBrichiu ( ) se înso

ii vii, ce se cite te cu interes.la redac ie revista , nr. 7-

8(491-492), unde citim despre

despre(Cristina Popescu), despre

(C. D. Zeletin), (Elena Ciobanu),(Dan Per a), sau

), despreîn antologia variantelor române ti,

Ioan Burlacu ne propuneii a

graficianei Lumini a Radu ().

André Gide i Dostoievski

Poezievs. filosofie: trei arte poetice ale lui Leonid Dimov

a bunelor inten iiEros în absen a cuvintelor Un

altfel de continuitateFestivalul Shakespeare

ra iunea mea de a exista

ilor Natalia Negru – colaboratoare laRevista scriitoarei

i despre moarte din romanul Hertei Müller

ti Aforismelelui Grigore Vieru Blugi tii

Omagiu pentru mica Floren Dela limpezimea clasici ii la patosul aprig - Nicolae Dabija

Biblioteca

Victor Cup a sau tenta iamuntelui analog Vîrste

treangul zileiDoina

RuEugen Ionescu Hugoliana

i linia vie ii mai pu

o parte din mine, a piece of him

Cartea viselor

Un exemplarroman optzecist

Fluturii tiu cum semoare Poliglo

Fa etele poeziei Abisulluminat Marino autocritic

Basarab Nicolescu

Rapsodul popular al puUn barometru al filmului românesc

Emil Petrescu – pictorul cu sufletde copil

Episoadele mancante din romanul-foileton«Brazde peste haturi» revisited Filosofianeru ei

Glorio Jurnalulneterminat

Diferen ele poezieiComunicarea cu gutuiul

Repere ale universului sabatian

Andrei Terian

,

Jamie Pove tilebunicului Impozite pe cultura sunetului

Eternitatea marelui cînt

Amintiri din Cehia

Perpetua diminea

ş

În lumea aventuroasă ţţ

ţ

O femeie într-o lume abărbaţ

O metaforă despreviaţă ş

Wladimir Hegel – reprezentant de seamă al arteimonumentale româneş

şţă

tăţSingura dictatură agreabilă

În căutarea timpuluicopilăriei ş ţ

Mărunta iluzie din şUn azil de bătrîni

şti: încă un pariu cu fantasticul

Matei Călinescu ş ţ ţindecisă

Oda în metru antic a luiMircea Cărtărescu O formulăintelectuală neintegrată încă: volume erudite scrise în limbistrăine

şţi în limba română

ţ

şi drumul către sine

şcăriilor

şinării şi filosofia îngăduinţCîte ceva despre fenomenul optzecist în literatura română

şii ani ai ratării

ţ

şidespărţirea de călinescianism,

Modernitatea central-europeană sub semnuloximoronului Dopul de plută

ş

Cîntarea cîntărilor

ţă acandorii...

Mozaicul

Dacia Liter

Convorbiri literare

Arge

Ateneu

ară

Contemporanul. Ideea Europeană

ş

27CRONICA Septembrie 1020

„o mare actri

ia”

„ iilecu oamenii cumsecade, un mijloc de trai sigur, o

ase bucurii ale lumii celor vii.”

ţăde comedie cotidiană

îmi explică semnificaţfiecărui concept

Sănătatea, lipsa de datorii, rămînerea în ţară, relaţşedere

neprimejduită: ş

Ana Karolina Dovaly

Mahabharata

28 CRONICA

literatură u lăniversa*Colina cocotierilor

*Soarele aburit

ziduri ocru*

de contur*Obosite de drum –stelele se risipescpeste câmpurile terasate.

*

se aude repetat un mesaj

*

romanul nu ajuns

*Într-un mirajam spus cevace nu trebuia*Pe drumul de întoarcereDe la concertul rock

Japan Artists'Associatio

*

se zgâiesc la mine

spinii trandafirilor

Midori Tanaka scrie în cartea sa,

*

*degetelepe pianadâncesc iarna*

„ ”

unei flori*O, iubire

*

trebuie

un soţ, cele trei soţii ale luişi ai lor cinci copii

o biserică cu

Într-un ţinut străinincapabil să dorm, muntedupă munte, numai linii

S-a născut în Japonia, în 1974. A început să ţină un jurnalhaiku din 2009. Pentru ea, haiku s-ar putea descrie drept cevaprin care se poate exprima mai direct decât prin conversaţiauzuală. Din ianuarie 2010 locuieşte în Debreţin, Ungaria.

Vacanţă de Paşti,

de la călugăriţă

Înainte de vară

încă la climax

stele legănându-se

S-a născut în Kamakura, Japonia, în anul 1936, a absolvitUniversitatea naţională din Saitama. Pictor, poet, estemembră a World Haiku Association, al

n şi International Association of Art.

de la distanţă

,apărută la Tokyo, în, 2008 că, într-un moment mai dificil alvieţii ei, a descoperit ce înseamnă haiku.

tuşind la telefon«eşti bine?»întreabă prietenul meu orb

zori de primăvarămoţăie –eu în copilărie

un poem despre apocalipsăîntipărit în chiar centrul

suntem toţi doar umbre ale florilorîn faţa ochilor tăi

aceşti ochi ai unui peşte îngheţat

să se mişte

Makiko Otani

Yuko Tange

Midori Tanaka

Kika Hotta

Metafizice

Primăvară

Vară

Fingertips on the piano

prezentare şi versiunea în limba română:Marius CHELARU

Orientalia

Haiku a păşit de multă vreme peste graniţeleJaponiei, răspândindu-se pe toate continentele, şi acestlucru a însemnat şi un alt fel de schimbări, mai multetrenduri, discuţii legate de formă, de conţinut ş.a.Diversitatea de opinii este evidentă şi în cazulteoretizărilor legate de haiku. După unii, haiku trebuiesă rămână în universul tradiţional, fără maşini, obiectemoderne, în natură, să se oprească la emoţiile omului,alţii cer ancorarea „în realitate”. Dar, în practică, şi înrevistele specializate ale asociaţiilor de haiku, chiardin Japonia, lucrurile nu stau mereu aşa. De pildă,într-o selecţie realizată de pot fi regăsite oserie de haiku despre prostituţie, incest, menstruaţie,abuz de droguri ş.a.

Schimbările în lumea haiku sunt semnificative azi,mai toate stârnind discuţii. Auzim despre inovaţii,nou/ noutate, variaţiuni formale ca haiku scris în linie(oarecum o întoarcere la origine), uneori fără nici unsemn de punctuaţie, alteori vertical, formă numită şi„monoku”, introdusă de poetul şi translatorul japonezHiroaki Sato (n. 1942). Întâlnim variante/ idei descriere a haiku în stil „novator” şi în 1-6 „linii”, haiqua– haiku în patru „linii”, cirku – haiku scris „circular”,fără „început” şi „sfârşit”, definite chiar dintr-unsingur cuvânt ( , în 1998), „zip” –„formă de haiku” (spun unii) creată de John Carley,din 15 silabe, aşezate pe două rânduri, fiecaredespărţit în două de o spaţiere triplă. Jim Carley însădefineşte „zip” ca „o analogie, un analog al haiku”,astfel: „Poeme scurte… scrise într-o formă strictă pecare eu o numesc zip. Aceasta este propusă ca unanalog al haiku japonez, dar foloseşte o formă maipotrivită pentru a calităţile fonetice şi semanticeînnăscute ale limbii engleze”; şi, în privinţa formei –„cincisprezece silabe, două pauze moi şi una tare.Poemul este centrat pe cezură”. Am întâlnit şi formula„haiku ca „onouă varietate a vechii forme poetice haiku”

, ar aborda subiecte nutocmai obişnuite în acest tip de poem: tragedie,pierderi, depresie, nebunie, teroare, furie, macabru,crimă, subcultura, eros, ş.a.

are şi douăşi

în care defineşte „ ” ca o„analogie” la haiku, „un cuplet de 17 silabe care preiacât de mult posibil din tradiţia haiku în tradiţiapoeziei engleze”.

ai vorbeşte despre „haiku rimat”, „anti-haiku”, „haiku vizual”, „foto-haiku” (cu discuţiidenominative despre „foto haiku” şi „foto haiga”,ţinând cont că, în ultimă instanţa, la origine, haigaincumbă desen, pictură), „haiku multimedia”. WilliamJ. Higgin

, carte emnată împreună cu PennyHarter, ediţia 1985, p. 70, după ce dă un exemplu din,spune el, „seria de

eazăun exemplu, semnat de Bill Pauly, o „varietate deconcrete haiku” (haiku concret”) (dar, de data aceasta,adaugă „so-called” – „aşa-numit”), din care lipesccuvintele cu totul, fiind vorba despre nişte semnegrafice, linii, reprezentarea schematică a unei păsăriş.a. (ceea ce Eric Amman numea „Wordless Poem”).Ulterior, Bill Pauly avea să spună că acest „eyeku” (înlb. engleză, eye – ochi), cum denumeşte el forma de„haiku concret” în cauză, ales de Higginson nu estereprezentativ pentru creaţia lui,

În 1995, Tom Brinck lansa ideea de „scifhaiku”(„science fiction haiku” – care are în vedere subiectede acest tip) ş.a. (În treacăt fie spus, în privinţa ideii de„haiku rimat” să amintim că prima carte în limbaengleză dedicată haiku apublicată în 1934, de Harold Gould Henderson,1889–1974. Ulterior, autorul a publicat o ediţierevăzută, cu titlul , 1958. Toatepoemele haiku au fost traduse, atunci, cu rimă, ceeace, cum ştim, nu există în japoneză). Unul dintreadepţii trendului inovativ,

, „toexperiskinno”, în care voia să cuprindă termeni ca:

, linieurmată de o serie de autori de pe continentul nord-american, şi nu numai. a făcut şi o scurtăanaliză a modului în care a fost urmată sau nu aceastălinie a sa, în

Într-o antologie editată în Canada

al lui Swede (de altfel, este antologat şiEric Amman, printre alţii – cu „

sau

Taboo Haiku

Cor van den Heuvel

Haikunoir

EightShades of BlueProsody for the Crystalline Prosody of the Crystalline inEnglish Verse,

Haiku Handbook. How to Write, Share,and Teach Haiku

test patterns

The Bamboo Broom,

An Introduction to Haiku

Cross-Canada Writers' Quarterly

Tracks in the Sand: Experiskinno JapaneseShort Form Poetry

Experiskinno

Richard Kostelanetz

noir”, definit de Dennis M. Garrison.

, în viziunea lui Garrison

science fiction În, Garrison texte despre

crystalline

Se m

son, în

” ale lui Gates, devenit„un clasic” al „concrete haiku”, la pagina 73, cit

nici pe departe.

fost

George Swede, lansa oexpresie în 1987, în

„experimenting, taking risks, being innovative”

Swede

.întâlnim multe poeme care aduc aminte de

haiku collages”,, cu „language centered haiku”

Sabine Sommerkamp, cu o secvenţă haiku de şaptepagini ipul unui haiku din numai trei cuvinte ş.a.

Exemplele despre „inovaţii”, „modernisme”,trenduri ar putea continua. Am ales un scurt grupaj decreaţii haiku ale unor autori japonezi contemporani,parte a diferitor grupări/ asociaţii haiku, pentru aoferi o mostră despre cum se scrie astăzi în Japonia.

), de t

Ban'ya Natsuishi

Sayumi Kamakura

Toshio Kimura

Tateo Fukutomi

Masayuki Inui (pseudonim Ban'ya Natsuishi), preşedinteleWorld Haiku Association, s-a născut în oraşul Aioi,Prefectura Hyôgo, Japonia, a obţinut un masterat în literaturăşi cultură comparată la Tokyo University, în 1981. În 1998, afondat împreună cu Sayaumi Kamakura revista trimestrialăde haiku , la care este redactor şef.

Între tata şi minemunţi, râurişi oraşe de foc

o mie de şoareci

sele a o mie şi una de nopţi –acest nume e o sămânţăa cerului şi pământului

O reţea de sisteme binare –translaţia creează unde

luaţi de vânt

cântă într-un vis

S-a născut în Japonia, în 1953. Din 1998 este editor al revisteide haiku „Ginyu”, împreună cu Ban'ya Natsuishi. A publicatşapte volume de haiku, este coautoare la alte treisprezece.

În timpul rugăciuniicălcâiele melefăcute din sticlă

străbate orizontul

înecate în singurătatesărută-le, te rog

când am fost depăşită de el?

Toshio Kimura s-a născut în Tokyo, în 1956; este profesor deengleză la diferite universităţi din Tokyo şi marea Britanie,membru al Modern Haiku Association, Japonia.

O porumbiţă

pălăriei unui magician

sub braţul meu o harpăfără semnătură

uţă în laborator

când e hrănită

Viaţa cu un robotcare mormăie singur

Modern Haiku Association,s-a născut în 1936 în Miyazaki, capitala prefecturii Miyazaki.A început să scrie hai

1979 (ediţiaengleză a apărut în 2000),

1997, şi eseuri:

Ginyu

Straw Hat,Kappa, River Sprite, The Sound

of Waves, Trial and Error in a Foreign Land,Kappa's Notebook,

*

*Vânt violent –

împing un car de foc*Vi

*

pe mare*Luni o decizie greaTrandafiri

*Jungla din Tokyo

sunt sub mare

*

*Transparentun iepure

*Templele mele

*Iubirea e fum…ca praful stelar,dar fum*Norul orbitor –

*

zburând în întunericul

*Continentul –în ziua de mâine

*O maimîngrijorându-se degeaba

*

mereu

Tateo Fukutomi, membru al

ku în 1963, studiind cu Tohta Kaneko. Apublicat mai multe volume de haiku:

1989,1974,

1985,, 2007 ;.a.

Haiku verses and prose pieces/ Poemehaiku şi proză

Septembrie 1020

Haiku japonez contemporan

29CRONICA

Religia intelectualăProfesorul francez Louis Pinto şi-a obişnuit cititorii

cu abordarea unor temeşi subiecte care nu ţin delocul comun; în cadrulacestei rubrici am maiprezentat şi alte dinlucrările lui Louis Pinto,dintre care amintim:

. Depuţin timp lui LouisPinto i-a apărut o nouăcarte:

Din titlu este lesne deînţeles că ne aflăm în faţa unui studiu axat pe o temăpuţin cercetată, mai totdeauna contribuţiile filosofilorfiind raportate la inepuizabila problemă a raporturilorîntre raţiune şi credinţă, lumină naturală şi revelaţie,disimulînd el raportul şi istoria specifice fiecăruiindivid faţă de credinţă. Pascal scria că o religie purintelectuală este potr tă unei elite, dar nu ar servipoporului, singur creştinismul fiind în măsură să seadreseze tuturor, să ridice poporul din interior şi să-icoboare pe trufaşi din exterior. Este vorba de unstudiu de caz, de analiza anumitor aspecte alereligiozităţii intelectuale, de a înţelege cum indivizipurtători ai unui important capital cultural au încercat"să pună în formă un discurs al mîntuirii în armoniecu poziţia lor singulară printre alţi intelectuali, undiscurs în care ei se pot recunoaşte ca literaţi şi înacelaşi timp ca membri ai unui grup confesional".Gînditorii asupra cărora s-a oprit Louis Pinto sîntEmmanuel Levinas, Hermann Cohen şi JulesLachelier; Emmanuel Levinas este cel mai celebrudintre cei trei, şi îi este urmărit proiectul intelectualprin orizontul filosofic propriu, prin adeziunile şirefuzurile teoretice; Hermann Cohen, filosof deorigine evreiască, la fel ca Levinas, dar care a avut oaltă filiaţie intelectuală datorată "reîntoarcerii la Kant";Jules Lachelier a fost o figură marcantă aînvăţămîntului universitar la începutul celei de a treiaRepublici, a căutat să perpetueze, într-o conjuncturăpolitică şi intelectuală nouă, tradiţia franceză aspiritualismului. Aceste trei figuri ale religiozităţiiintelectuale sînt reunite de Louis Pinto întrucît eleevocă o postură antimistică: "contactul cu Absolutulnu trece prin căile afectului ci prin cele ale abstracţiei,ale intelectului, ale efortului asupra sinelui. Cititori ailui Kant, aceşti autori au reţinut un raport problematicîn discursul despre Absolut. Absolutul nu se dă ca unlucru de luat ci în distanţă, retragere, anunţare,promisiune." Deşi aceşti autori nu epuizează căile uneireligiozităţi intelect ale, ei prezintă interesul de aîntrupa "în manieră remarcabilă formele intelectualistecare se disting de diverse căi neluate în seamă aici,proletaroide sau aristocratice." Diferenţele întreformele de religiozitate ale celor trei sînt manifeste şiţin de stările diferite ale cîmpului filosofic, aleraportului acestuia cu cîmpurile religios şi politic.Emmanuel Levinas a avut o traiectorie atipică, unfilosof cu relaţii în diverse medii sociale şi intelectuale,un gînditor care se reclama din iudaism dar nu fără amanifesta preocuparea de a da gîndirii sale odeschidere universală şi propriu-zis filosofică. Erafiresc ca unui gînditor de asemenea anvergură ( "ÎnFranţa, el a fost, fără îndoială, prima figură de gînditorevreu"), Louis Pinto să-i acorde în studiul său unspaţiu pe măsură. De altfel, autorul mărturiseşte căstudiind gîndirea lui Levinas a putut aborda un faptsocial total. Istoria intelectuală practicată avea caambiţie să ţină laolaltă omul şi gînditorul, opera,cititorii, filosofia şi religia. Sînt urmărite proprietăţiletraiectoriei sociale şi intelectuale ale lui L , dar şimodurile de manifestare ale identităţii iudaice, atît încîmpul religios cît şi în cel intelectual.

pune înaintea imperfecţiunilor societăţiiempirice, Idealul unei cetăţi unde sub emblemauniversalului sînt reunite filosofia, religia iudaică,naţiunea germană, socialismul; el se remarcă princombinarea originală a unei referinţe la epocaLuminilor. Dacă primii doi gînditori aparţineautradiţiei iudaice, Jules Lachelier aparţinea religieidominante, catolicismului, dar într-o perioadă de

LesNeveux de ZarathustraLa vocation et le metierde philosophe Latheorie souveraine

La religionintellectuelle

;

;

.

, Paris,Presses Universitairesde France, coll."Philosophie

d'aujourd'hui", 2010, 174 p.

astf

ivi

u

evinas

HermannCohen

EmmanuelLevinas, Hermann Cohen,Jules Lachelier

criză a raporturilor între Biserică şi StatCreştin convins, nu

putea abdica în calitate de filosof de la prerogativeleraţiunii; certitudinea Cogitoului devenea fundamentulunei religiozităţi a contemplaţiei. Achitîndu-se dedatoria sa faţă de filosofie, Lachelier putea să seîntoarcă liniştit, fără rezervă dar şi fără exces cătrepracticarea credinţei catolice. Noţiunea de religiozitateintelectuală permite de a da seamă de afinitateaincontestabilă între anumite forme de activitateintelectuală şi căutarea mîntuirii. Dar studiul lui LouisPinto re duce în discuţie şi cîteva întrebări la care sîntinvitaţi să caute răspuns cei se apleacă asuprafenomenului: între religiozitate ca dispoziţie intimă şireligie ca ansamblu de credinţe şi ritualuri nu este odistanţă? Între mesajul esoteric al literaţilor şi credinţaprofanilor nu este o diferenţă? Un studiu de caz, aşacum este recentul volum al lui Louis Pinto, nu poateda răspuns unei diversităţi interogative, dar deschidecalea întrebării şi a căutării răspunsurilor.

Profesor emerit al Universiăţii Paris-Sorbona,

ois Marquet estecunoscut pentru lucrările sale despre metafizicagermană, raporturile filosofie-literatură, gnoză şimistica creştină. Dintre lucrările sale, parte din eleprezentate şi în cadrul acestei rubrici, amintim:

egere tematică, ci despre studii care se înscriu îndomenii foarte diverse, ordonate strict cronologic; înacest prim volum (sînt prevăzute trei) sînt reunitestudii publicate în reviste sau volume colective întreanii 1963-1989. a mareluiscriitor Jorge Luis Borges, îi prilejuieşte filosofuluifrancez o incursiune, o meditaţie despre trecerea prinlume; "Fapte care au îmbogăţit odată spaţiul şi carepier cînd cineva se stinge pot să ne umple de uimire,însă adevărul este că un lucru – sau un număr infinitde lucruri – piere cu fiecare agonie; salvarea este căexistă o memorie a universului, aşa cum au pretinsteozofii. Cîndva, demult, o zi anume a stins cei de peurmă ochi care-l văzuseră pe Crist; bătălia de la Juninsau dragostea Helenei au pierit cu moartea unui om.Ce va pieri cu mine odată, ce întruchipare patetică sau

neînsemnată va pierde, înclipa aceea, lumea?"

Meditaţia luiMarquet în margineaacestui tulburător textbogesian este despreultimul martor preceea ce reţine o prezenţăînainte de a se cufunda înnoaptea uitării. Sens şiconsumarea timpuluieste un text desprelegătura care uneşte uneveniment el însuşi deneînţeles, sfîrşitultimpului, de desăvîrşireaunui mister, totulpornin răformulare din :

"Şi s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care afăcut cerul şi cele ce sînt în cer şi pămîntul şi cele ce întpe pămînt şi marea şi cele ce sînt în mare, că

ois Marquet aminteşte diferiteleînţelesuri ale noţiunii de timp şi misterul sfîrşituluitimpului ("Nu este al vostru a şti anii sau vremile pecare Tatăl le-a pus în stăpînirea Sa"), mister care esteunul al completitudinii, aşa cum îl anun ţă cuvîntulenigmatic al îngerului. Timpul este însă conceput şi cainterval, ca răbdare a lui Dumnezeu, ca suspendare aeternităţii. Rămînînd în acelaşi registru al timpului,amintim studiul despre preistorie şi postistorie:"Istoria este un fenomen a cărui omniprezenţă ne facesă uităm începutul relativ recent. Născută acum şasemilenii în anumite puncte ale unei umanităţi fărăvîrstă, ea a proliferat puţin cîte puţin şi numai însecolul nostru (al XX-lea- n.n.) a luat aspectul uneimobilizări planetare căreia nici o societate nu i sepo e"; sînt trecute în revistă concepţii despretimp şi istorie, timp sacru al mitului şi timp istoric,pentru a arăta în final că atît preistoria, cît şi

, cea de laînceputul secolului al XX-lea.

a

laureat al Marelui premiu pentru filosofie alAcademiei Franceze, Jean-Franç

, 1973; , 1995;.

, 1996;, 2001; .

, 2007. De curînd a publicat un nou volum:, Paris, Les editions du Cerf, coll. "La nuit

surveillée", 2010, 210 p. Nu este vorba despre ocul

Scurta povestire ,

, scrieBorges.

, des

d de la o celeb

". Jean-Franç

ate sustrag

Exerciţii şi lecturi filosofice

Libertéet existence Singularité et evenementMiroirs de l'identité La littérature hantée par laphilosophie Restitutions. Etudes d'histoire de laphilosophie allemande Philosophie du secretEtudes sur la gnose et la mystique chrétienne, XVI-XIX siècleExercices

Martorul

Apocalipsa

timp nu vamai fi

postistoria sînt la frontiera cu prezentul.văzut de

multe ori ca posibilitate deplină de a exprima paşii încunoaştere sub forma unui schimb în care fiecareangajează lipsa sau plenitudinea cunoştinţelor. Jean-François Marquet se opreşte asupra dialogului

aturii înseşi adialogului filosofic; un pastor (purtător de cuvînt al luiSchelling însuşi) deplînge în faţa prietenei sale Clarajargonul şi hermetismul filosofilor moderni şi evocătipul ideal de expunere: "Nici unul din aceşti domninu are deci o prietenă căreia îi place să-i comuniceconvingerile sale? Şi dacă o face de ce nu poate vorbiansamblului poporului cu acelaşi limbaj pe care îlfoloseşte pentru prietena sa exprimîndu-se asupraobiectelor spirituale?".

a Comte, susţine Jean-François Marquet,femeia nu reprezenta decît gradul zero al inteligenţei,pe parcursul dialogului devenind un elev al căruiorizont se lărgeşte. Pentru Schelling, dimpotrivă,femeia, şi în mod deosebit incomparabila Clara, ocupăsimbolic un loc determinat, legătura vie şi substanţialăunde corpul şi spiritulse înnoadă înpersonalitatea omuluiîn deplinătatea sa.este un "produsdeconcertant (operăliterară? eseu filosofic?discurs religios?) – celetrei vocaţii între careSchelling, geniupolimorf şi nehotărît,nu a vrut niciodată săaleagă cu adevărat".Textele reunite în acestprim volum pot fi cititeşi ca borne caremărginesc "cărareagîndirii".

Anul trecut, tot înaceastă rubrică, făceam cîteva notaţii pe margineacărţii lui André

; de curînd a apărut cel de-al doilea volum:

, 112 p. Amintesc despre autordoar că este director emerit de cercetare al CNRS, cămultă vreme s-a consacrat studierii începuturiloraventurii europene a raţiunii în secolul al XI-lea, că arevenit la filosofie, în liniştea meditativă pe care i-ooferă confreria monastică de la Vé

Cantin pleacă de la convingerea autorului cădiversitatea ştiinţelor umane nu pune suficient înlumină ceea ce este propriu omului; dincolo despecialităţi

ria, unde omul este studiat sub unaspect particular, se cuvine ca el să fie aprofundat de osingură ştiinţă, care ar putea să se numească ştiinţaomului. Evident, fundamentele teoretice ale unuiastfel de demers le-ar oferi filosofia; în primul volum,A Cantin avansase cîteva propuneri asupradatului universal al oricărei experienţe umane. Acuminvestigaţia sa caută să afle pînă în ce punct condiţianoastră umană este inteligibilă, "căci ştiinţa omului nuse poate mărgini la a descrie. A ne înţelege este oexigenţă a spiritului nostru şi fundamentul uneiconduite raţionale". Neglijat multă vreme de discursulfilosofic, în ultimele decenii corpul este subiectulreflecţiei filosofice, corpul fiind

pune o privirede ansamblu în care corpul şi sufletul sînt în armonie

suflu al vieţii insuflat de Creatorasupra creaţiei sale. O altă temă propusă de AndréCantin este unul din daturile esenţiale ale condiţieiumane şi anume diferenţa dintre sexe, nu pentru adistinge ceea ce le este propriu, ci pentru a căuta careeste semnificaţia acestei dualităţi care se prelungeşteîn funcţia vitală a sexualităţii, care "este cvasi-coextensivă vieţii luate în înţelesul său cel mai larg".André antin vorbeste in cartea sa de modurilecunoaşterii umane, preferînd acest termen celui degrade ale înţelegerii, de gradele acţiunii umane, derăscrucea unde se întîlnesc a cunoaşte cu a voi,răscruce unde aşază sentimentul, nu memoria,gîndirea, imaginaţia sau invenţia.Cantin este o pledoarie pentru cunoaştere, pentruînţelegere. A cui? A omului de el însuşi! Dacă el ar fide neînţeles în înţelegerea sa, de neînţeles în dorinţasa de a cunoaşte, atunci ar fi sortit neantului

De la Platon aexistat o obsesie pentru dialogul filosofic,

allui Schelling, un dialog asupra n

În practica dialogului de laDescartes l

Cantin

, Paris, LesEditions du Cerf, 2010

zelay. Eseul luiAndré

precum lingvistica, sociologia,antropologia, isto

ndré

primul aspect cu careeste perceput omul; André Cantin pro

,pornind de la acel " "

C

Eseul lui André

.

Clara

Clara

Condiţia umană

Etre est aimer I. Partir enphilosophieEtre est aimer II. La condition humaine

breviar filosofic francez

Pagină realizată deBogdan Mihai MANDACHE

Septembrie 1020

30 CRONICA

Cum tovarăşii mei tăcuseră tot timpul, iar spaniolamea nu putea convinge pe nimeni că aş fi cubanez,cum eu nu aveam nici o şansă să fiu declarat în modfraudulos „cetăţean cubanez prin naştere” aşa cumfusese declarat în 1959 argentinianul Ernesto CheGuevara, devenit cubanez prin graţia lui fidel şi prinfalsificarea istoriei, biata femeie a înţeles foarte repedecă are a face cu un străin şi nu mi-a cerut nici buletinul,nici cartela de alimente, nici adeverinţa de la comitetulde apărare a revoluţiei că am dreptul să deţin pesoulconvertibil, ci, aşa cum era normal, mi-a cerutpaşaportul, adică actul care atesta faptul că mi sedăduse dreptul de şedere în insulă. Numai căpaşaportul meu îşi făcea o binemeritată siestă, alăturide cele ale colegilor mei, într-un seif al AmbasadeiRomâniei la Havana şi nici nu-i păsa că în timpul lui deodihnă era solicitat de zor la alimentara pentru străini.Am fost nevoit să-i spun cu sinceritate vînzătoarei : „N-am!” „Ce nu aveţi?” Pe chipul Sfinxului se citeauluirea. „Cum ce n-am? N-am paşaport!” „Şi-atunci cecăutaţi aici? Nu ştiţi că fără paşaport nu se vine lacumpărături ” „Nu, nu ştiu! La mine în ţară merg lacumpărături cu maşina, nu cu paşaportul!” Femeia secrispă. „Faceţi comentarii ireverenţioase despre situaţiadin Cuba?” Am intuit imediat viclenia întrebării şicapcana ce se ascundea în ea. De altfel, cuvî

) folosit în forma lui neologicăm-a trăsnit ca o măciucă în moalele capului, arătîndu-mi cît de imbecil sunt eu şi cine este Sfinxul cuadevărat; probabil sub tejghea avea şi vreunkalaşnikov!) „Nu, nu fac! A fost o glumă.” „Glumele săle ţineţi pentru dumneavoastră! Noi nu glumim întimpul serviciului!” „Nici noi!”, nu m-am putut abţine.„Atunci, dacă nu aveţi paşaport, duceţi alimenteleînapoi la raft!” Tonul Sfinxului era imperativ. Al meu,din cauză că vedeam cum ni se strică linişteadimineţilor, era îndărătnic. „Nu le duc, doamnă! Nicin-aş şti unde să le pun! Dar, uitaţi! În loculpaşaportului pe care l-am lăsat la Ambasadă de teamăsă nu-l pierd prin mulţimea de... – şi am cotit-o înultima secundă – turişti, vă ofer alte acte, cu ajutorulcărora să mă puteţi identifica. În clipa în care a auzitcuvîntul Ambasadă, femeia a ciulit urechile : „Ce acteaveţi?” „Păi am buletinul de identitate, carteainternaţională de jurnalist, legitimaţiile de membru adouă Academii de Arte şi Ştiinţe...” Era clar că actelemele o lasă rece. Începeam să îmi epuizez argumentele.„Şi, şi cam atît! Ba nu! Mai am legitimaţia de membrual Uniunii Scriitorilor din România”. N-o convinsesem,dar eu lăsasem la urmă artileria grea. „Aaaa! A proposde legitimaţia de scriitor : mai am o invitaţie de aparticipa la ediţia din acest an a FestivaluluiInternaţional de Poezie organizat de UNEAC şi descriitorul Alex Pausides, preşedintele festivalului. Dacăfemeia era cine credeam eu – şi era! – atunci ştia desprece e vorba, ştia că festivalul se desfăşoară subpatronajul direct al lui Fidel Castro. Iar mie îmispuseseră studenţii de la Litere că evenimentul ecunoscut în toată ţara şi că toţi cubanezii care, într-unfel sau altul, puteau intra în contact cu participanţii lafestival erau puşi în gardă de cedere şi dăscăliţi cum săse comporte. „Aveţi la dumneavoastră o astfel deinvitaţie?”, mă întrebă neîncrezătoare „vînzătoarea”.Pesemne nu mai văzuse pînă atunci un poet în carne şioase. Între timp, din lipsă de clienţi şi interesate dedialogul pe care-l purta colega lor, în jurul ei se maistrînseseră cîteva vînzătoare. „Da!”, i-am răspuns şi amînceput să cotrobăi prin nelipsita mea geantă de umăr.Ca un făcut, n-o găseam. O rătăcisem printre alte hîrtiidin geantă. Femeia începu să mă privească ironic, daravea o răbdare îndelung exersată. „Uitaţi-o!”, strigtriumfător într-un tîrziu şi îi întind vînzătoarei hîrtia cepurta pe ea, ca pe nişte medalii, tot felul de semnăturişi ştampile. Aceasta a cercetat-o cu atenţie, a dat-o şicolegelor, hîrtia a mers din mînă-n mînă ca baniipentru biletele de tramvai, şi, în cele din urmă, doamnaîn halat alb mi-a spus : „Mda! Aşa este. Chiar sunteţiscriitor!” „Şi în acest caz nu mai trebuie să punalimentele în raft?”, mă lua iar gura pe dinainte. „Nu.Nu mai trebuie. Daţi-mi un act de identitate!” „Caredin ele?” mă auzii întrebînd. Dar cum invitaţia oficialăpe care o ţinuse în mînă îi sporise gradul deamabilitate, femeia răspunse laconic : „Pe oricare dinel cel cu poza cea maifrumoasă!” Doamna se abţinu să mai facă vreuncomentariu la adresa glumelor mele. I-am întins carteade identitate

?

ntulnecuviincios (irreverente

e.” „Atunci vi-l dau pe

În schimb, ea îmi întinse la rîndu-i, un chestionartipărit pe nişte foi de hîrtie de culoare lila. De ce aveaufoile acea culoare?! Habar n-am! În timp ce eu măuitam la foi ca viţelul la poartă nouă, cucoana îşi notadatele de pe cartea mea de identitate într-un registru.Cînd termină şi ridică ochii, mă găsi tot în poziţiainteligentă a unui viţel matur care nu ştie de ce e pus înjug. Eram cu foile-n mînă, iar Sfinxul mă lămuri că e unchestionar pe care trebuia să-l completez, dacă voiamsă intru în posesia alimentelor. Mă uitam la foi şisimţeam că-mi ies ochii din cap. Chestionarul eraîntruchiparea absurdului. Nu ţin minte toate rubricilepe care trebuia să le completez, nu ţin minte toateîntrebările la care trebuia să răspund, dar unele din elecred că fuseseră născocite de nişte minţi bolnave. Eramobligat, între altele, să explic provenienţa banilor şimodul în care-i obţinusem, să explic de ce cheltui atîtde mulţi bani şi de ce nu-i folosesc pentru a sprijinirevoluţia. Evident, erau unele rubrici şi întrebărireferitoare la starea civilă, la sursele stabile de venituri,la starea bunurilor mobile şi imobile pe care le am înproprietate. Eram întrebat de cîte ori am fost însurat,cîţi copii am, dacă am fost condamnat vreodată laînchisoare, dacă am fost internat în taberele de muncăvoluntară sau dacă am fost (şi, în caz că răspunsul eafirmativ, de cîte ori) privat de dreptul de a aveacartela de alimente. Eram apoi obligat să spun cedestinaţie dădeam alimentelor cumpărate şi dacă eramnemulţumit de cantităţile raţiilor de ep cartelă sau decalitatea alimentelor. În sfîrşit, pe cea de a treia foaie,trebuia să spun dacă am călătorit în străinătate, în ceţări, în ce scop, cît timp am lipsit din Cuba etc.Chestionarul era un interogatoriu în toată regula şi era

clar că nu se adresa străinilor, dar putea fi şi o cursă,pentru ca membrii poliţiei secrete să afle cît mai multedespre aceştia. Aşa că eu mi-am luat rolul în serios,completînd cît mai conştiincios fiecare rubrică, spreuluirea femeilor în halate albe care mă priveau fără săînţeleagă nimic din concentrarea mea, care în nici uncaz nu trăda vreo intenţie ironică. Colegele Sfinxului seuitau din ce în ce mai intrigate la mine, în timp cecompletam fişa, iar vînzătoarea „mea” căuta ceva înnişte foi ce păreau a fi pomelnice, liste ori tabele. La unmoment dat, partenera mea de dialog, căreia o colegă îişoptise ceva la ureche, îmi ceru chestionarul; eu i-amspus să mi-l mai lase, că n-am terminat de completat,dar ei, probabil, îi era destulă străduinţa mea de pînăatunci şi mi l-a luat aproape cu forţa, dar prezentîndu-mi oarecum scuze şi explicîndu-mi că încurcase foile şi-mi dăduse o fişă pe care trebuie să o completeze doarcetăţenii cubanezi care deţin peso convertibil. Lucru pecare-l ştiam şi eu, doar citisem şi completasemchestionarul, dar mai ştiam că femeia nu încurcasefoile, ci mi le dăduse în mod conştient, căci o interesaucîteva din răspunsurile mele de cetăţean străin laproblemele cu care se confruntau concetăţenii ei. Eunu-mi reveneam din uluială şi o sfîşietoare tristeţepunea stăpînire pe sufletul meu. Nici măcar n-aş fiputut bănui pînă atunci că insularii lui Castro sunt atîtde strict urmăriţi, supravegheaţi, anchetaţi, că sunt atîtde strict controlaţi prin intermediul cartelelor dealimente.

Pentru străini, fişa era infinit mai simplă, dar m-apus în încurcătură de la bun început, deoarece, într-unadin primele rubrici, după cele repartizate datelor deidentificare, trebuia să explic provenienţa banilor. Darnu se specifica dacă e vorba de banii cu care intrasemîn ţară sau de banii cubanezi pe care-i aveam asupramea. am întrebat una din doamne ce răspuns trebuie să

dau la acea întrebare şi m-a lămurit că trebuie să spununde am schimbat valuta cu care am intrat în ţară înpeso convertibil. „La Nea Gică!”, îmi dădea nu ştiu cedrăcuşor ghes să răspund cu sinceritate, darsinceritatea nu e întotdeauna un sfetnic bun, iar euştiam asta. Oricum, nu-mi venea să cred că trăiesc oastfel de situaţie. În Vietnam, o altă ţară în care seconstruieşte socialismul sau poate chiar comunismulvictorios puteam să schimb oricît de mulţi bani voiam,fără să mi se ceară nici un fel de act de identitate. Iaraici mă obligau să le spun de unde am banii. Bine că numă întrebau şi ce şoseste port în pantofi. Dar, pesemne,asta ştiau deja! Dar ce conta de unde am banii, devreme ce eu nu le încercasem să plătesc în monedăstrăină. Sau poate tocmai asta îi încurca : cum deaveam eu bani de-ai lor, de vreme ce nu figuram în niciun catastif că aş fi schimbat bani pe teritoriul cubei?!M-am cutremurat, intuind ce avea să urmeze! Probabiltocmai asta verifica atunci Sfinxul. Din acest motiv îmiacceptase în cele din urmă orice act de identitate

Între timp, Sfinxul îşi terminase de cercetat listele şiceea ce bănuiam se întîmplă. Cu un glas ce ar fiîngheţat şi un urs polar pe banchiza lui de joacă,amabila vînzătoare îmi spuse : „Cetăţene Trotuşanu,dar dumneavoastră nu aţi schimbat nici un cent decînd aţi intrat în ţara noastră! Aşadar, de unde aveţibanii?” Şi-atunci să te ţii : i-am spus că n-am avut cîndsă schimbăm şi că am împrumutat de la Ambasadorulnostru, urmînd să-i rambursăm suma împrumutată,după ce ne vom face timp să schimbăm. Femeia nici nuvoia să audă. O ţinea neabătut pe calea ei trasată denecesitatea victoriei revoluţiei : „N-aţi schimbat valutăînseamnă că nu aveţi peso convertibil. N-aveţi peso, nuputeţi schimba!” Logic, nu? „Bine, dar aceştia cesunt?”, i-am arătat eu un fişic de pesos cubanezi şiextrem de convertibili. „Nu mă interesează. Banii aceianu există! N-aveţi acte de provenienţă pentru ei. N-aveţi acte, nu vă puteţi asuma cumpărăturile!” „Femeiaasta l-o fi citit pe George Berkeley”, mi-am spus îngînd. „În fond, are şi ea dreptate : „ ”. Dareu cum intru în posesia cumpărăturilor?” Şi tare, cuglas rugător : „Doamnă...” „Nici o doamnă, mi-o tăiescurt, nici o doamnă! Eu aici sunt un cetăţean pus înslujba patriei şi a revoluţiei! N-aveţi acte, nu puteţi...”Credeam că visez! Începeam să simt că explodez, cîndmintea mea de pe urmă se lumină dintr-o dată : „uitaţicartea de vizită a Ambasadorului. Aveţi marcat pe ea şinumărul său de telefon. Puteţi să-l apelaţi, iarExcelenţa Sa vă va confirma spusele mele. Sfinxul s-auitat la mine ca la mumia lui Tutankamon : „Fărăironii, por favor!”. Nu înţelegeam, „de ce nu dă telefon,revoluţionara dracului?!” N-a dat telefon, iar eu însecunda doi mi-am dat seama că mă credea un retardatmintal. Asta şi eram sau cel puţin mă comportam ca unastfel de sărman. Cu ce să dea biata femeie telefon, cîndnicăieri în Havana (cu excepţia instituţiilorguvernamentale şi a celor revoluţionare) nu existăinvenţia scoţianului american Alexander Graham Bell.„Păi dacă s-a făcut american, mama lui de coţcar!” Şitocmai cînd îmi storceam ce mai rămăsese din creierii şidin inteligenţa mea - şi aşa „incertaine”, discutabilă,adică – ca să iau o hotărîre cum să procedez, soluţia apicat din cer. De fapt, a intrat pe uşă : „Nea Gică”! „Fir-ar să fie, ce imbecil pot să fiu! Cum, Doamne, de-amuitat de el?!” Şi doar ne avertizase Excelenţa Sa căpentru rezolvarea oricărei probleme ivite pe teritoriulRepublicii Cuba să apelăm la Nea Gică. Acesta,îngrijorat de faptul că întîrziam atît de mult înmagazin, venise după noi să vadă dacă nu ni s-aîntîmplat ceva. În cîteva cuvinte l-am pus la curent cusituaţia în care se aflau părţile beligerante. „Păi de cenu mi-aţi spus că aveţi de gînd să cumpăraţi şi romulpentru acasă, că atunci aş fi ştiut că depăşiţi sumaadmisă şi mi-aş fi asumat eu cumpărăturile, ca să văscutesc de atîtea încurcături!” Da' de unde mamadracului aveam să ştiu că în societatea astarevoluţionară consumul e plafonat?!” izbucnii eu, deşibietul om nu ave nici o vină pentru mésaventurilemele. „Nu am avut cum să vă spunem, căci nu amştiut!”

Nea Gică a scos urgent o legitimaţie (nu ştiu ce felde legitimaţie era!), i-a fluturat-o pe sub nasvînzătoarei, aceasta i-a dat o fişă pe care îngerul nostrusalvator a semnat-o doar, a plătit, femeia ne-a eliberatalimentele luate ca ostateci şi pe-aci ţi-e drumul!Scandalul de la casa alimentarei pentru străini ne-atăiat cheful de a mai face cumpărături, aşa că ne-amluat plasele în mîini şi picioarele la spinare şi haida tatăla maşină. În refugiul acela răcoros, care era unteritoriu românesc ambulant, i-am dat lui Nea Gicăsuma cuvenită şi am plecat victorioşi spre casă. Pardon,spre Ambasadă. N-aş vrea cu nici un chip să am casaîntr-o ţară în care pînă şi alimentele sunt puse lapopreală! Adio, doamnă Sfinx, brav cetăţean alrevoluţiei castriste!

esse est percipi

va urma( )

gîndul şi lumea

Cuba – „insula misterioasă” ( )24

Valeriu STANCU

Cum se dialoghează cu un Sfinx?

Septembrie 1020

31CRONICA

TITUS

BÉRÉNICE

: Je sens bien que sans vous je ne saurais plus vivre[...]

Mais il ne s'agit pas de vivre, il faut régner [...]”: Vous êtes empereur, Seigneur, et vous

pleurez!”

Titus et Bérénice

Cromwell

Memoriile Apologia, ovvero le autentiche memorie diMaria Mancini connestabile Colonna scritte da lei stessa

Iar Maria Mancini i-ar fi spus lui Ludovic al XIV-lea înmomentul despărţirii: „Ah, Sire! Voi sunteţi rege iar euplec!”

afost mai puţin aplaudată decât a rivalului său Racine, deşiautorul a nutrit aceeaşi admiraţie pentru tragedia antică,împrumutând subiecte din istoria greacă sau romană.Ambii dramaturgi francezi au conservat ceremoniosulpieselor antice, acţiunea simplă, marcată de suflu nobil,limba poetică majestuoasă, intensitatea dramatică obţinutăprin respectarea : de timp, de loc, deacţiune, precum şi prin funcţia iniţiatică şi purificatoare.Corneille adaugă sentimentelor de teroare şi milă –

cu scopul unei funcţii modelatoare; diferenţadintre cei doi dramaturgi se relevă prin conflictul tragic,eroul cornelian găsind prilejul de a înfrunta cu bravurădestinul, pe când Racine dezvăluie o viziune maipesimistă asupra condiţiei umane.

Dacă în secolul al XVIII-lea, din admiraţie pentruRacine, Voltaire va scrie numeroase tragedii, în secolul alXIX-lea romanticii vor respinge regulile clasice iar VictorHugo le va ridiculiza în celebra sa prefaţă la piesa

; în secolul XX tragicul a rămas un mod deexpresie privilegiat, amintind de tragediile antice prinexaltarea revoltei, singurătăţii umane (Beckett, Ionescoş.a.) sau dând o interpretare modernă a temelor tragicegreceşti (Giraudoux ş.a.).

...Romanul de dragoste dintre Maria Mancini şiLudovic al XIV-lea nu s-a încheiat atunci, la despărţirea dela scara caleştii, misive oficiale vor servi drept paravanlegăturii epistolare dintre exilată şi regele care, în cele dinurmă şi în lipsa cardinaluluiplecat pentru ultimeleacorduri dinaintea semnăriitratatului din Pirinei, cere dela mama lui îngăduinţa uneiultime întrevederi. Filmulmenţionat mai sus susţineprin mijloace specifice deconvingere că acel adio n-afăcut decât să întăreascăpasiunea celor doi tineri şiabia în momentul cândMazarin exasperat şi-aprezentat demisia („Cumputeţi spera, Madame, că voi deveni complicele uneiînşelătorii? [...] Vreţi să continui să-l mint pe primul-ministru al Spaniei?”), regele a declarat că „este absoluthotărât să-şi înăbuşe pasiunea”.

Faza cea mai acută a crizei sentimentale părea a fidepăşită; mai departe, perfidul cardinal a folosit-o peOlimpia, sora mai mare a Mariei, devenită contesă deSoissons şi contând pe duplicitatea unui soţ fărăprejudecăţi; şi-a putut astfel permite uşurarea suferinţelordin dragoste ale suveranului Franţei. Maria Mancini a datîn

,Sellerio, Palermo, 1987) măsura deziluziei şi ofensei careau determinat supunerea ei voinţei cardinalului Mazarin.Oricum, unchiul ei era capul catolic al Franţei! A plecat laRoma, devenind soţia lui Lorenzo Onofrio Colonna, prinţde Paliano şi Castiglione (vă amintiţi, o ducesă Castiglionei-a creat probleme împărătesei Eugénie, încercând cudeterminare să-l seducă pe Napoleon III?) şi în Romapapilor, Maria, ca soţie a marelui conetabil al regatului deNapoli s-a bucurat de o libertate pe care numai Franţa oîngăduia femeilor; a fost fericită în splendidul palatColonna, aducând pe lume trei băieţi şi primind în salonulei pe cine şi când dorea. Dar numai după şase ani decăsnicie, Maria a pus capăt brusc intimităţii conjugale şicând reproşurile şi ameninţările soţului despot au devenitinsuportabile, s-a îmbarcat împreună cu sora ei Ortensia laCivita Vecchia, pe o ambarcaţiune întâmplătoare, căutândrefugiu în Franţa. În speranţa că Ludovic al XIV-lea o vaajuta, Maria n-a ţinut cont nici o clipă de faptul că ar fiputut deveni un oaspete incomod; libertatea femeilor eraîn Europa secolului al XVII-lea, în cel mai bun caz, oconcesie galantă pe care bărbaţii din înalta nobilimefranceză o puteau acorda nevestelor lor, dar conetabilulera italian. Pretindea prin urmare fie întoarcerea, de bunăvoie sau silită, a soţiei la Roma, fie închiderea ei într-omănăstire.

Legea era de partea lui, pentru respectarea ei auintervenit papa, regele Spaniei, ce putea face prin urmareLudovic al XIV-lea? Maria a părăsit mai întâi Franţa, maiapoi Piemontul, în cele din urmă a fost închisă într-omănăstire din Madrid. În toţi anii ei rătăcitori prin Europa

Piesa lui Pierre Corneille (1606-1684)

sale (cf.

celor trei unităţi

admiraţia

au fost solicitaţi să găsească o soluţie „cazului” suverani,papi, nunţii papali, ambasadori, etc. Abia moarteaconetabilului a soluţionat cazul, redându-i Marieilibertatea, nu însă şi o reconciliere cu Roma, deşi copiii eiau primit-o cu înţelegere şi chiar afectuoşi. Viaţa MarieiMancini a continuat cu 25 ani de existenţă rătăcitoare,timp în care a păstrat cu îndârjire doar colanul cu 35 perle,dăruit de Ludovic al XIV-lea (care aparţinuse mai înaintereginei Angliei) şi magnificul diamant dăruit de furiosulconetabil în ziua nunţii lor romane.

De lumea aceasta Maria Mancini şi Ludovic al XIV-leas-au despărţit în acelaşi an: 1715.

Regele-Soare a sacrificat-o pe Maria Mancini uneiraţiuni de stat, care i-a impus acceptarea infantei MariaTereza drept soţie. În căsnicia aceasta cred că a contatenorm sentimentul că ambii aparţineau aceleiaşi familii şirasei celor mai iluştri monarhi din Europa. Despre aceastăpereche regală se poate vorbi inclusiv în termeniitrăsăturilor somatice ale Habsburgilor: faţă alungită, obrajicăzuţi, buze cărnoase, ochi albaştri strălucitori, păr blond-cenuşiu.

La nouă luni după căsătoria cu Maria Tereza şi lamoartea cardinalului Mazarin, Ludovic al XIV-lea şi-aasumat conducerea guvernului, hotărât să nu mai permitănimănui – bărbat sau femeie, inclusiv mamei sale – săintervină în viaţa sa.

Benedetta Carieri, în cartea citată, ajunge la concluzia:„Cel mai adorat dintre fii se iubea în primul rând pe sine”.

Probabil că psihicul regelui Ludovic al XIV-lea era maicomplicat decât atât, dar în orice caz, ca soţ infidel şiamant inepuizabil şi arogant, Ludovic al XIV-lea a creat înlunga lui domnie mentalitatea după care atenţiapoporului nu trebuie s-o atragă reginele, ci amanteleregale. Poeţii de curte (inclusiv Moli re sau La Fontaine) l-au sprijinit, ocupând în acest sens locul lăsat liber depanegirişti banali, în timp ce presa de scandal(clandestină?), sfidând rigorile legii, nu obosea curelatarea amănunţită despre cuceriril

„Colecţiile”, atât ale infatigabilului Rege-Soare, cât şiale următorilor doi Ludovici, al XV-lea şi al XVI-lea, secompuneau dintr-un şir de „regine ale inimii”, îndrăzneţe,hazardate, viclene peste măsură, co . Aufost însă şi reprezentante remarcabile ale „sexului frumos”care s-au înscris în istoria Franţei, atât prin întâietatea înfrumuseţe şi eleganţă, cât şi prin influenţa benefică asupracelor 2 Ludovici – al XIV-lea şi al XV-lea. Să le invocăm.

Din îndelungata domnie a Regelui Soare, încercând sădesluşim şi alte tipare ale mentalităţii franceze prin„reginele inimii” suveranului, ne vom opri la marchiza deMontespan, cu fascinanta ei frumuseţe, reprezentând fărădoar şi poate tiparul noii civilizaţii mondene, născute încasa doamnei de Rambouillet, pe care o ironiza Moli

. Inteligenţa ei sclipitoare şi arta elocinţeii-au fost apreciate de Saint Simon, doamna de La Fayette i-a dedicat romanul

. Un celebru portret făcut de unpictor rămas anonim şi păstrat la Galeria Palatină de laFlorenţa impresionează prin atmosfera intens erotică. CuRadu Negru, în primăvara anului 1993, ne-am mai întorsîncă o dată de la Perugia, ca să rezolvăm contradicţia:gamba stângă sau cea dreaptă se iveşte provocator dintricliniul -ului, sprijinindu-se pe vraful de pernede la picioarele patului, îmbrăcat în tonalităţi de roşu şicastaniu al ţesăturilor lucrate cu aur, care o înfăşoară peaceastă nouă Venus ca pe un soi de casetă preţioasă,exaltându-i luminozitatea pielii? Ca de obicei, Radu aveadreptate, observaţiile lui şi memoria vizuală erau fărăgreş. Poate pentru că privirea marchizei – probabilcontemplând pe cineva aflat dincolo de tablou sau fiind înaşteptarea regelui – se încrucişase cu a lui Radu Negru şinu cu a mea. Normal.

Palatul pe care şi l-a construit Montespan la margineaparcului Versailles costase o sumă imensă tezaurul regal,grădina i-a fost proiectată de Le N

-ei organizate deMarie Antoinette la Petit Trianon; două noi spaţii laVersailles („Trianonul de porţelan”, în plăci de faianţăalbe şi albastre, cu un incredibil pat grandios, ornat cuoglinzi, aur, argint, cât şi „Apartamentul băilor”, cu opiscină somptuoasă şi o impozantă colecţie de parfumuri)vorbeau de la sine de o intensă pasionalitate. Între 1669-1674 Françoise de Montespan, care căpătase şi apelativul

(în consonanţă cu gustul „preţios”) a adus pelume patru copii, care prin lege rămâneau ai soţuluipărăsit.

În 1676 însă, partida evlavioşilor a pus la punct overitabilă ofensivă contra imoralităţii, în creştere la curteafranceză; exista altminteri riscul ca exemplul regal săspulbere decenii de eforturi ale Bisericii şi statului francezîntru apărarea concepţiei catolice despre căsătorie şifamilie.

al IV-lea şi în privinţa legitimării copiilorconcubinelor, pentru că în cazul familiei regale era greu,pe atunci, de stabilit o linie de demarcaţie clară între sferastrict privată şi sfera politică. Doi vicari s-au ridicat însăîmpotriva doamnei de Montespan iar capul bisericiifranceze, episcopul Jacques Bénigne Bossuet (1627-1704),

è

e sentimentale alefoarte harnicului suveran.

mbative

ère în

iar La Fontaine – adoua culegere a

ôtre, animalele dinproprietatea ei de la Clugny impuneau aprecierisuperlative, cu un secol înaintea

Prolificul Ludovic al XIV-lea a urmat exemplul luiHenric

in extremis

èvesFabulelor

déshabillé

bergerie

Athenaïs

Preţioasele ridicole

Prinţesa de Cl

apărător al credinţei şi al monarhiei de drept divin le-aţinut partea. Preot de vocaţie, provenit dintr-o familie demagistraţi din Dijon şi foarte apreciat pentru marilecalităţi oratorice puse în valoare de o elocvenţămaiestuoasă şi energică, Bossuet, la cererea lui Louis XIV,a devenit în 1670 perceptorul Dauphin-ului.

(1681) este rezultatul acelei activităţipedagogice, dezvoltând ideea că Providenţareglementează destinele oamenilor şi se înscrie în istorie.(Nu-i cea mai frumoasă idee din toată literatura franceză?)

Insistând ca regele să pună capăt relaţiei cu Athena s,Bossuet şi-a luat obligaţia de a comunica favoriteiobligaţia să plece de la curte. Despărţirea celor doi amanţiatât de înfocaţi a durat şase luni, între timp regina MariaTereza, din exces de zel (ca de obicei), a dus-o peFranç

ă maica Louise de la Miséricorde iarsocietatea franceză a rămas stupefiată: cele „trei regine”compătimeau împreună! (Să nu uităm însă că pe lista„reginelor inimii” ale lui Ludovic al XIV-lea numaiingenua Louise de La Valli ţie absolută.)

Regele s-a împăcat însă cu metresa favorită, carerevenind în epicentrul Parisului petrecăreţ şi-a oferitsatisfacţia unei revanşe asupra partidei evlavioşilor. A fostînsă o victorie „ ăci aşa cum ilustrulcomandant militar grec şi rege al Epirului a reuşit să-iînvingă pe romani la Ausculum (279 î.I.H.) cu preţul unorpierderi imense, tot astfel sublima Montespan ar fi pututafirma că „încă o asemenea victorie şi sunt terminată”. Atrebuit să suporte pătrunderea „îndrumătorilor spirituali”în apartamentele regale, aceştia descoperind şi o altă nouăfavorită – Isabelle de Qudres; în toată aceastăînvălmăşeală amoroasă, regele a început s-o prefere pedoamna de Maintenon, guvernanta copiilor pe care-i aveacu doamna de Montespan!

La 40 ani, pregătindu-se pentru o nouă metamorfozăîn viaţa lui „sacră”, regele, dus de mână de Françoise deMaintenon, supranumită „Institutoarea Franţei”, a maifăcut un „coup de foudre” pentru domnişoara deFontanges, numai că brusc comedia s-a transformat întragedie, când „preafrumoasa” de numai 20 de ani a murit

la naştere.Spre deosebire de

Montespan, noua Françoisecare se strecurase în inimaregelui avea multe trăsăturicomune cu „Cenuşăreasa”,din basmul povestit deCharles Perrault la 10 anidupă ce se încheiase „secolullui Ludovic cel Mare” (1697).Fusese născută în închisoare,crescută în sărăcie, iar petimpul când privirea regeluis-a oprit asupră-i era văduvascriitorului paralitic PaulScarron. Cât timp acesta maitrăia, în casa lui se întâlneauex-frondişti cu slujitori lealiai coroanei, nobili de capă şi

spadă cu mari finanţişti, scriitori începători cu marii clasiciai regimului – tot acest anturaj o ajutase pe Françoise să-şiedifice un ideal de înţelepciune, fondat pe tradiţiaepicureică şi pe stoicismul eroic al teatrului lui PierreCorneille. Născut la Rouen şi primind de la iezuiţi oformaţie clasică, orientat spre avocatură, dar consacrându-se carierei de autor dramatic, triumful, dar şi înverşunatecontestări (lumea literară hrănindu-se deopotrivă dinmentalitatea curţii franceze), i l-a adus lui Corneille

Pentru cei care au terminat mai de mult liceul sau vreofacultate filologică, să amintim că acţiunea piesei are loc lacurtea regelui Castiliei, unde eroul piesei Rodrigue trebuiesă rezolve dilema: apărarea onoarei ultragiate a tatălui săusau iubirea pentru Chim

ăl.

(De precizat că în secolul al XVII-lea francez femeiaiubită era numită „maîtresse”, fără conotaţia negativă maitardivă de întreţinută sau ibovnică sau concubină.)

sta a fost (păstrând proporţiile, desigur) şi dilemadoamnei de Montespan. N-a murit de tristeţea coabităriicu bătrânul libertin Scarron, de la care moştenise atâtcapodopera , dar şi o mulţime dedatorii; încercând să se recunoască în ideologiadomnişoarei de Scudéry, idealul de înţelepciune alvăduvei Scarron însemna bucuria satisfacţiilor curateoferite de viaţa intelectuală: a citi, a se cultiva, a impuneadmiraţiei ceea ce valora efectiv în persoana ei, fără săcedeze chemării simţurilor şi aspirând la o formă deautonomie printr-o severă disciplină auto-impusă.

Discours surl'histoire universelle

Le Cid

„...Misérable vengeur d'une injuste querelleEt malheureux objet d'une injuste rigueurIl faut venger un père et perdre une maîtresse”

„Je dois tout à mon père avant qu' à ma maîtresseQue je meure en combat, ou meure de tristesse...”

Le Roman Comique

ï

oise de Montespan s-o viziteze pe Louise de LaVallière, devenit

ère face o excep

à la Pyrrhus”, c

(1637).

ène, fiica celui care-i ponegrisetat

Acea

gîndul şi lumeaMarie-Antoinette

( )Epilogus INatalia CANTEMIR

Septembrie 1020

poezia lumii, poezia în lume

prezentare şi traduceri - Valeriu STANCU

Înainte de începerea SerilorPoetice de

mi-a spus :„S

resionatrecitalul unui poet francez, FrancisCombes. Acum e aici la S

foarte re

Din acest motiv,un riguros

al lui Renardinspirat din versurile poetului comunard Jean-BaptisteClément!).

ère,

(Le Temps des Cerises, 1994), a suscitat un interescr Dinvolumele de versuri pe care le-a publicat de-a lungulvremii amintesc : (EFR, 1979),

(Messidor, 1983),(Ipomée, 1986),

(Editions Contrastes, 1989),(Ecrits des Forges et

Europe/Poésie, 1991), (LaMalle d'aurore, 1996),

amintesc doar

(Le Temps des Cerises, 2000), lucrareème. Poezii

cette chanson de la vie quenous partageons”.

la Struga, în timp ce neplimbam pe malul Drimului, într-onoapte risipită-n stelele ce-şistrăluceau poezia în apele întunecateale rîului, scriitorul sîrb cu inimă deromân Adam Puslojić

ăptămîna trecută, la un festivaldin Provence m-a imp

truga. Să-iurmăreşti evoluţia! Merită! E poet

adevărat”. Am ţinut cont de sfatul prietenului sîrb şi m-am convins pede că are dreptate : Francis Combese cu adevărat poet. O ştie şi el, dar lasă modestia să i-o iaînainte. puţini din cei care-l cunosc ştiu cănu e doar poet, ci şi un inspirat prozator,traducător, ba chiar şi un redutabil editor, Francis Combesdirijînd o foarte cunoscută casă de presă şi editură : LeTemps des Cerises (vă asigur că instituţia culturală pe careo conduce nu-şi datorează reputaţia doar faptului că şi-aîmprumutat numele de la faimosul cîntec

Francis Combes s-a născut pe 31 mai 1953 la Marvejolsîn Loz adică prin sud-estul Masivului Central dinFranţa. A fost membru al redacţiei prestigioasei publicaţii

şi director literar al editurii Messidor.Concretizarea unui mai vechi proiect al său face ca şiastăzii staţiile de metrou din Paris să fie adevărate săli delectură a poeziei. De altfel, insolita antologie pe care ascos-o împreună cu Gérard Cartier,

escînd, ajungînd astăzi la cea de a şaptea ediţie.

(volumcăruia în 1997 i-a apărut cea de a treia ediţie în colecţia

). Proză a publicat mai puţin, vreo patru-cincivolume, din care

(Le Temps des Cerises, 1996) şipe care

autorul şi-o subintitulează roman-po le dinaceastă pagină fac parte din volumul

, apărut în 2002 la prestigioasa editură canadianăEcrits des Forges, volum pe care autorul mi l-a dăruit însemn de prietenie „et pour

Europe

Cent-un poèmes dansle métro

Apprentis du printempsL'Amour, la marguerite et l'ordinateurCévennes ou le ciel n'est pas à vendre LaDame de la Tour Eiffel AuVert-galant jeté en Seine

La Ballade du Cœur insoumisLes petites leçons de choses

Les Apologues de JeanLafleur La Romance deMarc et Leïla

La Fabrique dubonheur

Commune

Pe prag

Floarea-soarelui

Omul care doarme pe pragul uşii melee culcat pe pămînt înconjurat de ziare vechi,şi de pliante publicitarecare anunţă pe hîrtie de luxsolduri excepţionale în raionul „dormitoare/aşternuturi”a saltele, canapele şi sofale.

Se înclină, orice oră ar fi,în faţa interlocutorului său.

Printre ierburile grădinii

că nu-i bună

aceste domnişoare bătrîne ale poeziei noastre?

geneticienii selecţionează speciile.

l

Floarea-soarelui e un animal inteligent.

se spune despre ea

decît pentru uleiuri.

Ce s-a ales de roze

În serele din Basse-Provence

Ei iau rozele,

Artă poetică

le castrează de staminele organizează (fără consimţămîntul lor)

şi creşterea lor in vitroşi fiecare roză astfel creată

Căci – înainte de a fi o floare –

Apoi, 70% din producţiese realizează în Spania, în Sud,

-o hală imensă în întregime informatizatăpentru vînzarea la licitaţie

Vorbim despre ea, bineînţeles,

Dar, în realitate, nici nu ne pasă de ea.

la inimăla cea adevăratăcare lucreazădouăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru

indispensabilă şi ignorată,

pînă în ziuaîn care se saturăşi ne-o aduce la cunoştinţă.

e puţin cam tîrziu.

În dimineaţa asta am trecut pe strada Seneisă-i duc un plic unui Nemuritor(un tip fermecător care-şi are reşedinţa

Afară, un nesfîrşit cer albastruşi un frig de îngheţau pietrele,un frig să nu dai afară nici un academician,nici măcar un cîineDe altfel, n-am văzut nici un academician,n-am văzut nici un cîine.

aşezat pe trotuarşi, în micul scuar,o domnişoară goală-goluţăcăreia îi îngheţau fesele.Totuşi, rămînea pe loc, dreaptă şi mîndră,- şi nu fără motiv -

aparent nepăsîndu-i de frig,

de vagabond (deja pe jumătate violet)şi de minecare nu făceam decît să trec

şi care gîndeam :Iată ce ne lipseşte nouă,

sărmani muritori,

sau poate o inimă de piatră!”

Se pare că poezia

Şi totuşi

şi parkingul uriaş al Centrului Comercial –

în rezervorul meu de benzină

care vreme îndelungată au stat ascunsesub pămînt

a reveni la suprafaţă

fecundarea

aduce în jur de 100 de milioane.

roza este un brevet.

acolo unde salariile sunt mai mici.Cel mai mare centru comercialeste în Olandaîntr

a florilor de agrementale neo-capitalismului.

prin toate locurile

Nu gîndim prea mult

în întuneric,

ca un muncitor;

Dar atunci, adesea,

la etajul treial Academieipe un nor roz).

.

Doar un boschetar

de academia ei,

de cîine (care nu era acolo),

foarte aproape de Nemuritori

„

pentru a suporta cel mai binerigorile acestui timp :un cur de bronz

nu e un articol prea cerutîn raioaneleSupermagazinului

- blocat într-un ambuteiajîntre mare

gîndesc la înflorirea

a marilor ferigi ale preistoriei

înainte de

Reabilitare

Viziune hiberna

Raport despre starea poeziei

lă pe strada Seneiîntr-o zi de vizită la Academie

şi de a circula liberinvizibile şi volatileprin oraşe.Şi îmi spuncă probabil asta estepoezia acestui timp ştiinţific :

-

Aproape de ierburi şi de sălciiaţă cu promoroacă

Într-un pîrîu cîntă

Şi începi să creziÎn inocenţa trezirilor

Afară de cei simpli

Şi gîndesc la Marot

încă însemna

şi al persecuţiilor

pe care marinarii de odinioară

enormi, blînzi şi leneşica nişte maimuţe din

Şi încetişorcăci vremea care trece

înţărînează

Chiar dacă nu posezi mare lucru,chiar dacă nu ai nimic,

să te deposedeze

singur pe cerul înserării pe deasupra aşezării.

-aş vrea cîine să renasc,să-mi schimb starea civilă, să mă reîncarnez

nici măcar în ciobănesc germanchiar n-aş vrea să lîncezesc pe sub mese,să dau laba, să scot limbapentru o bomboană

să mi se facă toaletasă fiu frizat

să scheaun, să stau în două labenici să iau bobîrnace peste bot

să latru, să fac frumosnici să dau din coadăpentru stăpînul meu reîntors de la birou

să fiu fericit ca un cîine

pentru metempsihoză,pentru Budism şi pentru avatarurile luinici pentru revelaţiile zornăitoarede la raionul cărţi al supermagazinuluidespre viaţade după viaţă

de haleală

Hare Krişná!

sentimentul metamorfozei.

Într-o dimine

Un pahar de cristal finInvizibil, abia ghicit

Într-o lume în care nimic nu e simplu

La tihnitul timp al rondelurilorla timpurile atît de grele cînd

Frumosul timp al cîntecelor

Celor simpli.

Lamentabilii lamantini

îi confundau cu sireneledorm sub ape

India

se tînguie

îi .

nimeni nu are dreptul

de firava simfonie roza norului care trece,

N

în basetsau în spaniel

n-am chef

Nu vreau

nu vreau

Nu, nu vreau

Nu sunt copt

nu sunthalit

De-un osde rosFericire cacá

Rondel despre impuritatea lumii

Lamantinii

Norul

Confesiune

lumepur

Redacţia ţia:

şi webdesign

şi administra

Tel./fax:

şi

Tehnoredactare computerizat

str. Gh. I. Brătianu nr. 22. Ia

Florin

S.C. PRINT MULTICOLOR

S.R.L

Str. Bucium nr. 34 Ia

şi

0232 262140

e-mail: cronica iasi

I.S.S.N. : 2240-4560

ŞOVA

şi

_ @yahoo.comCont RO43RNCB3200000259200001

deschis la B.C. Ia

ă

Tiparul:

Revista

Biblioteca Jude acu sprijinul

Consiliului Jude

este editatţia Cultural

ţe n"Gh. Asachi" Ia

ţean Ia

ă de

Funda ă Cronica

ăşi

şi

şi

RedactorRedactor-şef adjunct:Secretar general de redacţie:Redactori coordonatori: ,

-şef:

Redactori pentru străinătate: (Belgia); (Canada);(Elveţia); (Franţa); ,

(Germania); (Israel); (Mexic)

Valeriu STANCU

ĂNESCU

Pierre Yves SOUCY H l ne DORIONMaria Rosaria VALENTINI Denis EMORINE Emil CIRA Christian W.SCHENK Shaul CARMEL Sanda RACOTTA

Bogdan Mihai MANDACHEMariana STANCU

Mihai BATOG BUJENIŢĂ Paula BĂLAN, Alexandru DanCIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGD , CătălinTURLIUC

é è

Casa de Presă şi Editură CRONICAhttp://revistacronica.wordpress.com

Francis Combes (Franţa)

5 9 4 8 4 1 9 0 0 0 0 1 1 90