Crochiuri în slove

Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------

5

Umor trist

Întrebare

Ușa se deschide brusc. Clanța este pur și

simplu strivită de o mână mare, cu degete

butucănoase. Un ins trecut de prima tinerețe,

îmbrăcat într-o pereche jerpelită de pantaloni

scurți și un maieu de-o culoare îndoielnică se

repede spre domnișoara firavă care scria ceva la

calculator:

– Cereri, aveți?

– Ce fel de cerere doriți? întrebă simplu

domnișoara, retrăgându-se strategic, cu tot cu

scaun, din calea mirosului acru de alcool

combinat cu tutun.

– Tipizată, cade sec răspunsul.

– Bun, reia domnișoara calm, ce doriți să

cuprindă?

– Nimic, vreau doar formularul.

– Așa... formularul acesta, unde îl dați? Ce

anume cereți?

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------

6

– Eu nu cer nimic, funcționara de la birou

mi-a zis să-i duc o cerere.

– Înțeleg – domnișoara nu-și pierde calmul –

la care birou?

– Da' ce mă tot interoghezi atâta? Îmi dai sau

nu formularul ăla?

– Sigur, domnule, imediat, vreau doar să

înțeleg ce formular doriți, am aici mai multe

tipuri de cereri...

– Păi, dacă nu înțelegi nimic, de ce te-au

angajat aici? De-aia merge așa prost totu' -n țara

asta...

– Haideți să nu ne enervăm... ziceați ceva de

un birou, unde vi se cere un formular...

– Da, m-am dus la fabrică, să găsesc ceva de

lucru și la birou, o femeie, mi-a zis să-i duc o

cerere... pe care pot s-o iau de la copiat acte...

– A, înțeleg, deci pentru angajare... să vă dau

o cerere de angajare, da?

– De angajare, așa, acum mai vii de acasă...

dă-mi o cerere și gata!

Domnișoara îi întinde o cerere de angajare

și-l întreabă finuț:

– Altceva, mai doriți?


7

– Apăi, nu așa era, doamna aia mi-a arătat un

model și nu era așa, era foaia plină și era scrisă și

pe dos... Asta e jumate de foaie... Nu e bună...

Vrei numa' să mă încurci... Bine că mi-a explicat

femeia aia de la fabrică... Dă-mi odată copia în

original, că mă grăbesc!

– Poate doriți un curriculum vitae...

– Ce vorbești? Te dai mare, mă faci așa, din

vorbe, te crezi deșteaptă, nu? Poate ai făcut și

multă școală ca să știi cum să mă iei la mișto...

– Domnule, scuzați-mă, nu am vrut să vă

jignesc cu nimic, uitați, asta este foaia?

Insul recalcitrant ia foaia în mână și o

întoarce de mai multe ori pe o parte și cealaltă:

– Mda... asta o fi... vezi că dacă vrei, poți? Și

sper că nu-mi mai ceri și bani pe ea după ce am

pierdut atâta timp cu tine...

Ultimele cuvinte se pierd în vacarmul

străzii. „Clientul” ieșise trântind ușa.


8

Cadoul

În ultima vreme, certurile și discuțiile

contradictorii se întețeau. Familia parcă se

rupsese în două.

Ea, Miuța, casnică, elegantă, sensibilă și

frumoasă se plictisea toată ziua stând întinsă pe

sofa și butonând televizorul. Nu se putea hotărî

între manele și telenovele. Când se lăsa cuprinsă

de vârtejul muzicii, pierdea exact episodul în

care, deși nu se întâmpla nimic, plutea în aer

ceva nedefinit, ceva straniu și incitant, iar atunci

când nu uita să rămână „Acasă” pentru episodul

2500, tocmai se lansa o manea nou-nouță, cu

„versuri” care-i atacau iremediabil ființa,

făcând-o să sufere și mai mult.

El, Puiu, intelectual rasat, care citise toată

presa postdecembristă și asculta cu interes

talk-show-urile politice, hoinărea toată ziua prin

„câmpul muncii”, neprecupețind niciun efort

pentru bunăstarea familiei.

Și-atunci?


9

Simplu! Cearta începea exact de la

televizor.

Seara, când familia se reunea în living, iar

pe măsuța din fața televizorului mai erau doar

resturile cinei „pregătite” de Miuța – cojile de

ouă și capetele de salam – împachetate într-o filă

ruptă din Programul TV de săptămâna trecută,

telecomanda zbura pur și simplu de la unul la

altul, ca și replicile dure:

– Da, că după ce stai toată ziua acasă în fața

televizorului, tot tu vrei să te uiți și seara, când,

în sfârșit ajung și eu istovit de la muncă...

– Muncă? Mă faci să râd! Și, oricum, în barul

ăla în care-ți faci veacul este un televizor mare

cât peretele, te poți tot uita...

– O fi, dar acolo pune șefu' ce-i place lui,

aici, e altceva, la mine în casă mă uit la ce vreau

eu...

– La tine în casă? Spune mai bine că e casa

mea, că mie mi-a lăsat-o săracu' Doruleț, nu ție!

– Iar începi? Ți-a lăsat pe dracu'. Nu uita că

eu am ars testamentul ăla de sub pernă și l-am

pus pe ălălalt în loc, că altfel nu aveai tu nimic,

așa să știi... mie să-mi mulțumești, auzi tu? Mie!

Ce? credeai că dacă stai cu el câteva săptămâni


10

îți cade în plasă? Aș! Era el bătrân, da' nu era

prost! Noroc cu mine, fato, că mi-a dat gându' ăl

bun...

– Acu', ce mai contează? schimbă Miuța

tonul... Bine că avem casă și nu orice fel de casă,

una mișto, cu etaj și mobilă stil...

– Care-ar mai trebui ștearsă de praf...

– Aici ai dreptate, da' dacă menajera s-a

îmbolnăvit? Las' că-i trece gripa și vine, nu te

teme, o pun eu la lucru de-i merg fulgii... Ia,

dă-ncoace telecomanda că-ncepe serialul

indian...

– Acum? nici să nu te gândești, uite, e meci

mare, de campionat!

– Meci? Crezi că eu pot suporta așa ceva?

Nici poveste! Mai bine-l închid și tot nu te las, să

știu că nu mă uit nici eu acu' și aștept reluarea de

mâine... deși, eram tare curioasă. Da' ce să fac?

Mă sacrific! Nu te uiți în ruptul capului! Vrei

meci, du-te la meci, nu sta toată ziua cu nasu'-n

cutia aia... Că ți-am tot spus să ne luăm și noi un

televizor mai acătării, de-ăsta modern, cu

plasmă, cu ecranu' mare și culorile mai tari, da'

tu, nu auzi, nu vezi, ție nici că-ți pasă de mine și

de ce mi-aș dori eu... tu le știi numa' ale tale...


11

Puiu cedează, ca întotdeauna, în fața soției...

Cum s-ar fi putut opune argumentelor ei spuse cu

un ton atât de... categoric? Și cum ar fi putut s-o

vadă plângând?

– Bine, hai, uită-te la ce vrei... Eu mă duc să

văd meciul cu băieții... Nu mă aștepta, poate ești

obosită... după munca de azi...

Miuța nu băgă în seamă ultimele cuvinte.

Mușcând cu poftă dintr-o tablă mare de

ciocolată, se așeză confortabil și mută pe canalul

preferat.

Puiu, ieși grăbit și alergă la mașină. Nu mai

era mult până la opt și începea meciul. Demară în

trombă, cu gândul să se oprească la bar, să vadă

dacă băieții nu sunt acolo. Apoi, se răzgândi. Iar

vor râde de el. Parcă-l aude pe Costel: „Iar te-a

dat nevasta afară? Mai pune și tu picioru'-n prag

că altfel ajungi rău!”. „Nu, se gândi Puiu, n-are

rost să devin iar ținta glumelor lor. Da', ce să fac?

Unde să mă duc? A! Știu! Tot am câștigat azi

ceva în plus de pe țigările alea fără timbru, hai să

cumpăr un televizor, că la supermarket mai e

deschis. Da, iau unu' cu plasmă, mare, elegant

și-i zic Miuței că i-l fac ei cadou. O să-l instalez

în sufragerie, că e spațiu mai mult, iar pe cel


12

vechi îl mut în camera de la stradă, că acolo nu

doarme nime' și nu deranjez. Mă uit la ce vreau

eu. Bună idee! Așa fac! Cu asta o împac și pe ea,

că-și dorește de tare demult unu' de-ăsta!”

Zis și făcut! În douăzeci de minute, Puiu era

deja cu televizorul în portbagaj. Îl însoțea și un

băiat de la firma de cablu. Îl întâlnise în magazin

și-l rugase să-l ajute, să-l instaleze repede.

Miuța ațipise pe sofa, cu televizorul dat tare.

Puiu intră tiptil și împreună cu prietenul său

așezară televizorul cel nou pe măsuță, apoi

mutară cablul. Nu dură decât o clipă și noul

televizor era la locul lui. Puiu lăsă și un bilet,

scris pe un șervețel uitat pe fotoliu: „Un cadou

pentru tine, Puiu.”

De aici și până la vizionarea meciului, nu mai

era decât un pas. „N-a trecut nici prima repriză.

Noroc că l-am întâlnit pe băiatul ăsta. Uite, în

cinci minute totul a fost gata. E drept că era tras

deja cablul și în cealaltă cameră, dar oricum, eu

nu mă prea pricep, s-ar fi putut să ratez meciul” –

gândi Puiu trăgând o gură zdravănă dintr-un PET

cu bere.

Exact în momentul în care crainicul strigă din

toate puterile: „gooooool!”, intră și Miuța în ca-


13

meră cu o falcă-n cer și cu una-n pământ:

- Așa, bine-ai făcut! Cadou, da? Aveam și

noi câteva momente de tandrețe și intimitate

seara, la televizor și acum le-ai stricat și pe astea!

Știam eu că nu mă mai iubeeeeești!....


14

Alegeri -pamflet-

Adunare Generală anuală. Bilanţ şi alegeri.

Filiala locală a Alianţei pentru Promovarea

Artelor „APA” are foarte mulţi membri, aşa că

sala Căminului Cultural din sat va fi arhiplină. În

uşa larg deschisă, participanţii sunt întâmpinaţi

de preşedintele în funcţie – vet. Adinel Unsu şi

secretar, dr. Simon Minedrea. Se strâng mâini, se

zâmbeşte, e un adevărat eveniment. Din păcate,

satul, deşi are mulţi cărturari de valoare,

pensionari, preoţi, funcţionari sau angajaţi pe la

instituţiile de distribuire a utilităţilor şi la

magazinele săteşti, nu are parte de asemenea

evenimente decât foarte rar, mai precis din doi în

doi ani, când are loc adunarea generală. În rest,

activităţile sunt, fie cele ale primăriei, confiscate

şi de „APA”, fie cele ce rămân frumos aşezate în

paginile planificării anuale.

În holul de la intrare, vreo doi inşi

îmbrăcaţi în haine de duminică, îşi dau cu

părerea:

– Eu zic că n-are rost să-l schimbăm. Ce,

altul va face mai mult?


15

– Ştiu şi eu, intervine agronomul, poate ar fi

mai bun secretarul, că tot ce s-a făcut, el a făcut,

preşedintele numai a semnat şi-a pus ştampila.

– Asta aşa e, aveţi dreptate... şi după cotizaţie

el umblă, săracul, bate tot satul până adună

banii...

– Vezi, Vasile, vezi? intervine un altul...

mare lucru să ai şcoală, uite, dom’ agronom le

ştie pe toate, ca atunci când era şef la C.A.P...

– Măi băieţi, ascultaţi-mă pe mine, acu’ e

vremea schimbării, mă, nu se mai poate aşa!

Între timp, oamenii intră pe rând în „sala

mare”. Sala e luminată numai de câteva becuri

slabe, uitate cumva în candelabrele ruginite şi

pline de paianjeni. Dinspre scenă, două

reflectoare mai noi completează atmosfera,

lăsând umbre sinistre pe pereţii coşcoviţi.

Oamenii iau loc pe scaunele care abia se mai ţin

în balamale, grijulii să nu facă cunoştinţă cu

podeaua plină de praf şi crăpături. Totuşi, pe

masa „prezidiului” tronează un microfon destul

de nou şi două boxe scrijelite.

– Probă, ze-ce, ze-ce, probă... şopteşte în

microfon directorul căminului cultural.

– Stai liniştit, băi Sandule, că se aude bine,

nu te mai strădui degeaba – glumeşte un ins mic

şi tuciuriu aşezat în rândul întâi – oricum se-aude

şi fără microfon în sala asta amărâtă.


16

Oamenii râd, se înghiontesc, glumesc. Se fac

glume mai ales din cauza faptului că în pofida

numărului mare de înscrişi, aproape 200, în sală

nu sunt mai mult de 40 de oameni.

– Oare s-o ţine Adunarea? întrebă unul mai

curajos. Om fi destui?

– Adică, vrei să spui că nu ar fi o Adunare

validă? comentă o doamnă trecută bine chiar şi

de a doua tinereţe.

– Aşa, aşa, cum zice doamna profesoară,

acceptă fără rezerve omul.

Deodată, se face linişte. Aleşii de acum doi

ani iau loc la prezidiu. Preşedintele îşi drege

glasul şi începe:

– Bună ziua şi bine aţi venit la Adunarea

Generală anuală a filialei noastre. După cum bine

ştiţi, adunarea are loc cu două săptămâni înainte

de cea de la „centru”, căreia trebuie să-i raportăm

tot ce s-a înfăptuit în satul nostru şi să-i trimitem

procesul-verbal. Pentru astăzi, avem pe ordinea

de zi două puncte: bilanţul activităţilor anului

trecut şi alegerea conducerii. Nu intrăm direct în

ordinea de zi. Începem prin a asculta imnul ţării

şi imnul Alianţei.

Toată lumea se ridică în picioare şi aşteaptă,

aşteaptă, aşteaptă... Nu se aude decât tăcerea.

Laptopul directorului căminului cultural e

îndărătnic şi nu vrea să pornească. După încă


17

vreo câteva secunde de linişte, din sală se aude

glasul scriitorului Ontici:

– Spuneţi mai bine că ţinem un moment de

reculegere...

Pe când nu mai aştepta nimeni, din boxe

răsună un zgomot ciudat, fără înţeles şi

nemuzical. Totuşi, nimeni nu cârteşte deoarece,

aşa cum s-a anunţat e imnul ţării şi trebuie

respectat. Uruitul încetează şi după câteva

secunde începe iar, la fel de neinteligibil. Acum

o fi imnul Alianţei, gândesc participanţii şi stau

liniştiţi, în picioare, cu o mină solemnă. Odată

încheiată partea „muzicală”, preşedintele

propune, poate după ideea spusă înainte de

Ontici, un moment de reculegere pentru membrii

filialei trecuţi la Domnul. Apoi continuă:

– Vă mulţumesc! Pentru început îmi dau

cuvântul mie, veterinar Adinel Unsu, pentru ca

să prezint bilanţul. După cum vedeţi, din

prezidiu, pe lângă mine, mai fac parte:

vicepreşedintele Năcilă, secretarul Simon

Minedrea şi cenzorul Bancheş. Sper că sunteţi de

acord să nu mai alegem prezidiul ca să nu mai

pierdem vremea. Este cineva împotrivă? Nu!

Toată lumea e de acord! Bun! Trecem mai

departe... Preşedintele spusese totul pe

nerăsuflate, ca să nu aibă nimeni timp să

comenteze.


18

Oamenii începuseră să se foiască. Din sală se

auzeau comentarii spuse cu glas din ce în ce mai

ridicat, dar preşedintele Unsu continua

imperturbabil să citească raportul anului trecut,

în care se lăuda cu „măreţele înfăptuiri” pe

tărâmul vast al culturii locale, naţionale şi, de ce

nu, europene. Singura problemă era că toate

activităţile cu care se lăuda preşedintele fuseseră

făcute de primărie. Desigur că unii dintre cei

prezenţi în sală participaseră şi ei, desigur că de

multe ori, preşedintele luase cuvântul din partea

Filialei locale a Alianţei „APA” dar asta nu-i

dădea dreptul să vorbească de parcă ar fi fost el

organizator.

– Ia uite, domnule, ce tupeu pe veterinarul

nost’. Da’ primaru’ ce părere are? De ce-l lasă să

se împăuneze cu ce n-a făcut?

– Domnilor, spuse dintr-o dată preşedintele

ca răspuns la atacurile din sală. Domnilor, poate

că dumneavoastră nu înţelegeţi de ce aceste

manifestări sunt şi ale noastre. Da, le-a finanţat

de cele mai multe ori primăria. Da, au fost

organizate de primărie. Da, dar ideea? Ştiţi cine

le-a dat ideea celor de la primărie? Nimeni altul

decât eu şi colegii mei, aici prezenţi în faţa

dumneavoastră. Păi, cum ar fi putut avea loc

orice manifestare fără ideile mele? Eu m-am

gândit la concursurile pentru elevi, eu m-am

gândit la premiile pentru bătrânii satului, eu am


19

dat glas ideii întrunirilor cu pensionarii, eu am

pus umărul la apariţia revistei „Informaţia

satului”, din care aflaţi trimestrial tot ce se

întâmplă atât la şedinţele consiliului local, cât şi

prin sat. Cred că v-am lămurit. Vă rog să încetaţi

cu discuţiile din sală şi să mă ascultaţi până la

capăt. O să vă dau la sfârşit cuvântul şi o să vă

ascultăm cu toţii părerile. Nu mai întrerupeţi

discursurile!

– Ura! Ura! Ura! şi ura i-a cuprins pe toţi –

se auzi din sală glasului scriitorului Ontici, urmat

de câteva chicoteli.

Preşedintele încercă să continue să-şi citească

plictisitorul raport, dar, de undeva din dreapta se

auzi un glas. Era Păsmăian, directorul şcolii

generale, cel care anul trecut candidase la fotoliul

de primar al comunei şi care nu-l prea avea la

suflet pe preşedinte:

– Mai bine să spuneţi adevărul. Nu are rost să

vă mai ascundeţi după hârtii. Nu aţi făcut mare

lucru în cei patru ani de când sunteţi preşedinte şi

aţi avut cel mai lung mandat dintre toţi

preşedinţii. Asta ar fi pe de o parte. Pe de altă

parte, deşi Alianţa este culturală şi-i scris clar în

statut că nu este implicată politic, totuşi, la

alegerile din toamnă aţi ţinut un discurs în faţa

satului în care-l susţineaţi pe faţă pe actualul

primar. De-asta nu zice nimic acum şi de-asta


20

activităţile sunt comune. Vă plăteşte serviciile,

nu?

– Eu zic să-ţi vezi de treabă, ce dacă am

vorbit pentru primar? Uite că am ştiut pe cine să

susţin, m-am orientat bine şi acum primăria ne

ajută cu de toate.

– Ajutăm cultura, domnilor, nu pe domnul

Unsu – se amestecă şi primarul în vorbă – cultura

e sufletul ţăranului român. Identitatea sa, viitorul

său.

– Aşa e, îl susţinu preşedintele, după care se

adresă iar directorului: dacă vorbeam de tine era

în regulă, aşa-i, nu mai încălcam statutul...

– Domnilor, continuă Păsmăian, nu-l mai

lăsaţi să ne sfideze şi să facă politică sub nasul

nostru, eu propun ca minim exerciţiu de

democraţie să nu-l mai realegem. Şi pentru că,

uitându-mă în sală, constat că nu prea avem

posibili candidaţi, mai ales că participarea lasă de

dorit, de bună seamă tot din cauza actualului

preşedinte care şi-a chemat numai oamenii

proprii, îl propun deci, pe domnul Minedrea, om

integru, care a fost secretar şi se pricepe.

– Da, are dreptate, să-l alegem pe Minedrea!

strigară câţiva din ultimul rând. Era, ca să zic

aşa, „aripa tânără” a filialei, care se săturase să

fie condusă de acelaşi om care era şef de pe

vremea când nimeni nu visa la democraţie.


21

– Ce aţi făcut pentru cultură, domnilor?

interveni binecunoscutul ziarist, pamfletar şi poet

Nic.Norel Nădan. Eu am scris 20 de cărţi, unele

chiar despre satul nostru. Cu ce m-aţi ajutat

vreodată? Vă spun eu: cu nimic. Câte expoziţii

de carte aţi organizat? Cu ce m-aţi ajutat la

lansări? Câte cărţi mi-aţi promovat prin şcoli sau

în comunităţile de români din străinătate în care

aţi fost în vizită? Mai gândiţi-vă la întrebările

mele, poate găsiţi cu ce să umpleţi planul de

activităţi pentru anul acesta...

– Vă rog să aveţi răbdare! interveni prompt

preşedintele dorind să oprească avalanşa de

adevăruri care-i zgâriau timpanele. Termin

imediat raportul şi apoi vă dau cuvântul.

Vizibil deranjat, dădu rapid citire ultimei părţi

a raportului şi cifrelor încasărilor din cotizaţiile

membrilor, precum şi cheltuielilor făcute anul

trecut:

– S-au cheltuit numai sumele strict necesare

pentru deplasările la şedinţele Alianţei centrale,

fără diurnă. În rest, mici cheltuieli cu diplome,

pancarde, afişe, invitaţii. Găsiţi toate actele

justificative la dosar. De altfel, comisia de

cenzori a validat bilanţul anual după verificarea

documentelor justificative. Îi dau cuvântul

domnului Bancheş, şeful comisiei de cenzori,

care vă va spune aceleaşi lucruri ca şi mine.


22

Bancheş se ridică în picioare, plin de

importanţa funcţiei şi momentului şi reciti, sub

un alt titlu, procesul-verbal de încasări şi

cheltuieli. Încheie fără niciun fel de şovăială:

– În urma verificărilor efectuate de comisia

de cenzori, s-a tras concluzia că au existat

documente justificative pentru toate cheltuielile...

– Au existat sau mai există? îl întrerupse

scriitorul Ontici, mai mult de dragul de a-l vedea

încurcându-se în propriile-i cuvinte...

– M... mda... există... da, raportul domnului

preşedinte Unsu e corect! Ultimele cuvinte le

spuse în grabă, bucuros să scape de sub lupa

participanţilor şi se aşeză fericit că şi-a îndeplinit

cu bine prima parte a misiunii. Mai avea o parte,

mai delicată... fusese rugat de preşedinte să-l

propună iar, drept candidat la funcţie, aşa că era

numai ochi şi urechi, să nu piardă cumva

momentul.

– Stimaţi membri ai filialei „APA”, aveţi

acum posibilitatea de a vă spune părerea pe

marginea celor relatate... glasul preşedintelui

suna destul de nesigur. Era ajutat de câţiva

oameni din sală, dar erau şi câţiva de la care nu

ştia la ce să se aştepte.

Urmară discursuri ţinute după regulile

învăţate la şedinţele partidului unic de tristă

amintire din care făcuseră parte mulţi dintre cei

din sală, cu etapele bine ştiute: lauda realizărilor,


23

problematizarea, autocritica, propunerile pentru

împlinirea idealurilor comune şi angajamentul

personal. Unii, mai tineri sau mai puţin nostalgici

ai trecutului politic, încercară să modifice

traiectoria discuţiilor, dar majoritatea reuşi să le

păstreze în sfera nimicului cu care era obişnuită

şi care-i venea ca o mănuşă.

Domnul profesor Doboviciu, fost director de

şcoală şi primar, actualmente pensionar, luă

cuvântul cu o voce gravă, afectată, imitându-l

parcă pe marele actor George Vraca:

– Domnilor, venind încoace cu maşina, m-am

gândit cu mare drag la filiala noastră şi la

întâlnirea noastră de astăzi, prilej de împărtăşire

a sentimentelor şi bucuriilor noastre. M-am mai

gândit la tot ceea ce s-a făcut de-a lungul anilor

şi cred că nimeni, nici eu, vă spun sincer, nu aş fi

putut face mai mult decât actuala conducere.

Domnul Unsu este cel care a dus filiala noastră

spre cele mai măreţe culmi, muncind fără a cere

nimic în schimb. Ştiţi că şi atunci când a plecat la

o adunare generală la centru s-a gândit la binele

nostru şi al satului? Da! Nu a vrut să cheltuiască

prea mult din banii adunaţi din cotizaţii şi şi-a

folosit propriile-i cupoane de reducere la

transportul C.F.R., cupoane primite ca pensionar.

Eu zic să-i mulţumim şi pe această cale şi să-i

fim recunoscători. Şcoala nu face prea mult

pentru educarea elevilor în spirit cultural şi


24

patriotic. Aici intervine Alianţa, care suplineşte

carenţele şcolii şi adună tineretul în ograda

culturii...

– Da, sunt foarte mulţi tineri în sală... tineri

trecuţi de 40 de ani! ripostă o voce din dreapta.

Ofensat, domnul Doboviciu continuă pe un

ton iritat:

– E uşor să vorbim, dar avem nevoie de

fapte, nu de vorbe. Propuneţi ceva concret, trasaţi

sarcini exacte şi apoi trageţi-ne la răspundere. Să

aud propuneri din sală, nu aluzii...

Dintr-o dată, pe nepusă masă, cenzorul

Bancheş îşi aminti că mai avea ceva de spus şi se

ridică în picioare plin de elan:

– Ţinând cont de realizările anilor trecuţi,

cred că este nimerit să-l propun pentru funcţia de

preşedinte pe domnul Unsu. Nu este un altul mai

bun. Haideţi să-l votăm cu toţii!

Preşedintele Unsu, sări la rându-i de pe scaun

şi strigă:

– Da, am trecut la punctul doi al ordinii de zi.

Cine este pentru? Cine este împotrivă? Cine se

abţine?

Pe când era gata, gata să spună cuvintele

magice: „în unanimitate a fost reales domnul

Unsu”, din sală se auzi vocea directorului

Păsmăian:

– Nu uitaţi, domnilor, că mai era o

propunere. Eu l-am propus pe domnul Minedrea.


25

– Nu am auzit propunerea, sări ca ars

veterinarul Unsu care-şi vedea scaunul

clătinându-se. A fost o singură propunere.

– Cum nu aţi auzit? Am spus-o destul de

răspicat!

– Da, dar nu după ce am trecut la punctul doi

al ordinii de zi. Aşa, puteaţi să faceţi o propunere

şi pe stradă, nu?

– Bine, dacă-i aşa, o mai fac odată, acum

după ce am trecut, în sfârşit, la punctul doi. Îl

propun drept candidat la funcţia de preşedinte al

filialei „APA” pe domnul Minedrea. Vă rog să

supuneţi la vot ambele propuneri.

Ceea ce urmă, e greu de descris în cuvinte. În

sală toată lumea vorbea, toată lumea vota cu

oricine şi cu nimeni, era o învălmăşeală care-i

plăcu preşedintelui Unsu. Prinse momentul şi

începu să numere voturile, indiferent pentru cine

erau.

– Pentru mine sunt 20 de voturi, haideţi să

votăm pentru domnul Minedrea. Cine este

pentru?

– Nu e bine, se amestecă Ponticiu, un fost

ofiţer în retragere, nu aşa se votează! Sunt trei

variante: Cine este pentru? Cine e împotrivă?

Cine se abţine? Aşa trebuie supus la vot!

– Ba nu, că sunt doi candidaţi, aşa că se

întreabă pentru fiecare „cine este pentru?”, apoi

se numără voturile. Unii se pot abţine.


26

– Nu, nu e bine, nici măcar nu suntem

jumătate plus unu. Votăm degeaba! se auzi o

voce mai timidă de la mijlocul sălii... Ar trebui să

se facă vot secret...

– Gata! Toată lumea votează! strigă

preşedintele Unsu în microfon. Eu câte voturi

aveam? Parcă 21. Bun, să vedem cine este pentru

domnul Minedrea... Aşa... 1, 2... 5... 13!

Treisprezece voturi! Iar eu aveam 23! E clar cine

va fi preşedinte!

– Domnule, nu se poate aşa ceva! Tot

dumneavoastră număraţi şi voturile? Vreţi să

credem că sunteţi imparţial? Supărat, domnul

director Păsmăian părăsi sala.

Preşedintele Unsu, palid, cu vocea

tremurândă, ţinându-se cu o mână de microfon,

realiză că pericolul cel mare trecuse şi încercă să

se calmeze. Fusese cât pe ce să rateze funcţia. Şi

chiar în favoarea dr.Minedrea care-i era prieten...

Uite, domnule, cum poţi da de necaz. Ce s-ar fi

făcut dacă rămânea pe dinafară? Nici nu-şi putea

imagina. Bine c-a trecut. Cu un zâmbet forţat, îşi

drese grasul şi spuse în microfon:

– Cu majoritate de voturi a fost ales

preşedinte pentru încă doi ani, domnul Unsu.

Nici nu realiza că vorbea despre sine la persoana

a treia. Trecuse cu bine de acest mare „hop”.

Acum putea fi mărinimos, aşa că, continuă: În

ceea ce priveşte vicepreşedintele, secretarul şi


27

comitetul de conducere, propun să rămână toţi

neschimbaţi.

– De ce să rămână acelaşi comitet? întrebă un

domn... unii nici măcar nu sunt prezenţi... dacă

nu vin nici măcar o dată pe an... şi oricum, sunt

prea mulţi... ce fac 17 persoane în comitet?

Dar întrebarea nu mai fu auzită de nimeni.

Toţi erau de acord că nu mai are niciun rost să

comenteze. Jocurile fuseseră făcute. Preşedintele

nou ales, propuse, parcă în ciuda tuturor:

– Vom mai alege două persoane în comitet.

Sunt sigur că sunteţi de acord cu doamnele

Popescu şi Florescu, că doar trebuie să

promovăm şi femeile, nu? Bine, au fost alese cu

unanimitate de voturi. Vă mulţumesc şi vă invit

în hol la o cafea.

Domnul Minedrea zâmbea amar. Văzuse

acum realitatea. Cu cine are de-a face şi cine-i

era prieten. Şi nu-i plăcuse. Faţeta asta n-o

cunoştea. Credea că toţi erau sinceri şi corecţi, ca

el. De-asta nici nu se zbătuse pentru funcţie.

Fusese cel mai calm dintre toţi. „Uite, domnule,

cum sunt oamenii! Deh, nu contează, nici nu

mi-am dorit funcţia asta. Păcat doar că mi-am

făcut un duşman din Unsu. După cum mă

priveşte, sigur crede că eu am pus ceva la cale.

Iar eu, nici nu am ştiut. Bine că s-a terminat. Om

vedea noi ce-om mai face. Deocamdată, vorba

lui Caragiale «pupat toţi Piaţa Endependenţei!»”.


28

Asaltat de susţinătorii care doreau să-l

felicite, preşedintele reales se opri cu paharul de

apă în mână, supărat de un gând:

– Oare adunarea o fi fost sau nu statutară?


29

Hai cu mine!

Ușa se deschise brusc și apăru un tip

aproape chel, potrivit de înalt, cu un zâmbet larg

pe buze. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni

de tercot, destul de șifonați și un tricou alb, cu

dungulițe roșii pe marginea mânecilor scurte.

Trecu pe lângă vânzătoare fără s-o privească iar

aceasta alergă după el cu o figură speriată:

- Domnule, vă rog, nu aveți voie să intrați

în birou...

- Cu mine vorbești, fetițo? se întoarse

bărbatul amuzat, tu știi cine sunt eu? Eu sunt

primarul, fato, auzi tu? p r i m a r u l... (Poate de

aici, peste câțiva ani, a apărut reclama aceea în

care un tip afectat spune: „Știți cine sunt eu? Eu

sunt cetățean european și am drepturi!)...

- Bine domnule, nu se lăsă fata, dar nu

puteți intra fără să fiți anunțat... La primărie se

poate intra în orice birou, oricând?

- Iote, da' ce obraznică ești, fato... o să te

dau afară, să știi!


30

- Mă puteți da afară de unde m-ați angajat

dumneavoastră și, și de acolo dacă aveți motive...

- Ilinca, mulțumesc mult! interveni

doamna Angela care între timp, auzind discuții

aprinse apăru în ușa biroului. Poftiți, domnule

primar! Cu ce vă putem fi de folos?

Primarul, mulțumit de întorsătura luată, îi

mai aruncă o ultimă privire mustrătoare fetei și

intră din hol în biroul mic dar cochet.

- Să trăiți, domn' patron, salută primarul

galant, săru' mâna, doamnă!

- Bună ziua, răspunse domnul Nicu din

spatele biroului, luați loc, cu ce treburi pe la noi?

- Ei, da' ce te grăbești, frate, așa? Uite, am

venit să văd ce mai faceți.

Cei doi, Angela și Nicu, soț și soție,

schimbară priviri semnificative. Îl cunoșteau pe

primar, firește, dar nu erau nici pe departe

prieteni, așa că, o vizită de curtoazie nu putea fi

posibilă. Angela îi zâmbi soțului ca și cum i-ar fi

spus: „sigur vrea ceva...”

Între timp, primarul se așezase picior peste

picior pe scaunul liber din fața biroului și privea

lacom la teancul de bani de pe masă. Se vedea

ușor că cei doi tocmai numărau banii pentru a


31

face ceva plăți. Asta, fiindcă alături, peste bani,

stăteau două ordine de plată gata pregătite de-a fi

duse la bancă.

- Ei, merge treaba, merge? întrebă

primarul la fel de volubil și prietenos...

- Facem și noi ce putem, răspunse domnul

Nicu sec, luând discret banii și punându-i într-un

sertar.

- Mă, începu iarăși primarul, mă, hai cu

mine!

- Unde? se arătă omul mirat...

- Hai, mă, cu mine, că vezi tu!

Doamna Angela se opri din verificarea

documentelor contabile și ridică mirată privirea.

Se gândi că nu-și amintea de când primarul era

„mă” cu soțul ei. „Nu-mi zice mie, ce și-ar mai

auzi”...

Între timp, primarul se ridicase de pe scaun

și-l trăgea de mână pe domnul Nicu, continuând

să spună hotărât:

- Hai cu mine, hai, mă, cu mine!

- N-am cum, trebuie să plec la bancă,

avem scadențe... încercă să se scuze fin omul.

- Hai, mă, lasă astea că nu pleacă banca,

acu' vii cu mine și-apoi mai vedem...


32

- Nu poate pleca, domnule primar,

interveni doamna Angela, avem multe treburi de

făcut și nu are timp...

- Ce te bagi și tu? Vorbeam așa, ca între

bărbați, poate ai ceva treabă și noi te reținem...

- Cum puteți... încercă doamna Angela un

protest dar vorba îi fu tăiată de primarul ce părea

tot mai grăbit:

- Hai, mă, patroane, nu mă mai ține pe loc

că mă grăbesc...

- De fapt și de drept, unde să vin? întrebă

deja iritat domnul Nicu.

- Cum unde? Merg să fac plinul la mașina

mea și te iau cu mine să plătești...


33

Cititorul

Cărțile stăteau aranjate frumos sub zecile

de lumini care făceau sala să fie îmbrăcată de

sărbătoare. Standurile încărcate așteptau

deschiderea porților târgului de carte. Cărți

științifice sau beletristice, cărți pentru copii, pline

de desene multicolore, albume de artă, toate

fremătau gândindu-se la mâinile în care vor

poposi, la ochii ce le vor privi atent, la cititorii

care le vor duce cu drag acasă și le vor răsfoi

într-o clipă de răgaz.

Din dorința de-a fi mai aproape de cititori

și de-a face oferta mai atractivă, la unul dintre

standuri, doi scriitori destul de cunoscuți așteptau

doritorii de autografe.

Un băiat blond, firav, cu ochii ascunși în

spatele unor ochelari cu ramă mare, închisă la

culoare, se apropie de masă și mângâie cu

privirea cărțile expuse:

- Mă scuzați, spuse cu voce înceată, sunteți

scriitori?


34

- Da, răspunse unul dintre ei, ridicându-se

de pe scaun. Doriți să vă prezint ultimele noastre

apariții editoriale?

- Sigur, răspunse tânărul, sunteți foarte

amabil. Știți? Eu mă simt extrem de fericit între

cărți. Le privesc și dintr-o dată mă simt calm și

liniștit. Unii merg undeva la munte, să asculte

susurul râului, alții se opresc la malul mării să se

bucure de zbuciumul valurilor... Eu? Nu, nimic

din toate astea! Eu mă simt fericit numai între

cărți. Știți unde aș dormi eu cel mai bine? Într-o

bibliotecă!

- Ne bucurăm foarte mult, interveni și cel

de-al doilea scriitor, vă putem oferi orice vă

place: poezie, proză scurtă, roman... eu și colegul

meu, vă stăm la dispoziție. Ce vă interesează? Vă

scriem și autografe! Vocea îi devenise ușor

nesigură din cauza întâlnirii neașteptate cu un

asemenea cititor pasionat...

- Așa e, interveni colegul, am fost la o

mulțime de întâlniri cu cititorii, din toate mediile

sociale, dar n-am mai văzut de mult un tânăr atât

de iubitor de carte...

- Da, ați spus un lucru extrem de corect.

Sunt un mare iubitor de carte. Iubesc cartea mai


35

mult decât orice pe lume. Fără carte nu pot trăi.

Zilnic intru măcar într-o librărie. Și trebuie să

recunosc că nu plec până nu privesc toate cărțile

pe rând, raft de raft. Merg și la bibliotecă.

Doamnele de acolo mă cunosc deja. Uneori,

chiar stau de vorbă cu cărțile...

- Dacă știi să le asculți, poți afla povești

interesante, interveni scriitorul mai în vârstă,

încercând o figură de stil.

- Deci, mă înțelegeți! sări bucuros tânărul.

Da, așa e! Cărțile îmi vorbesc iar eu, eu știu să le

ascult. Concluzia? Conversația noastră este

extrem de interesantă...

Vizibil emoționat, scriitorul mai tânăr se

apropie, îi strânse mâna și-i spuse plin de

mărinimie:

- Ne-ați impresionat foarte mult și-am dori

să vă facem un cadou. Vă dăruim orice carte

alegeți. Ce-ați dori să citiți?

- Vai, mulțumesc mult, dar mă simt obligat

să vă refuz. Nu vreau să primesc nicio carte

fiindcă eu nu citesc. Nu! N-am citit nicio carte în

viața mea! Mie-mi place doar să le privesc, să-mi

las ochii să alunece pe copertele lor multicolore

și să simt cum mă cuprinde fericirea...


36

Încredere

Deși ziua era caniculară, în bar era destul

de răcoare. Alex stătea plictisit la bar privind

puținii clienți care povesteau ore în șir lângă o

cafea sau o bere. La un moment dat, auzi

clopoțelul așezat deasupra ușii și se întoarse să

vadă cine intră.

Erau două „domnișoare” de vreo 20 de ani,

îmbrăcate sumar, cu fustițe extra-scurte și

tricouri adânc decoltate. Una dintre ele, blonda,

avea un șirag de mărgele mari, roșii și o brățară

de aceeași culoare, iar cealaltă, roșcata, purta pe

brațul stâng o geantă imensă, argintie, așa cum

era modern acum. Aleseră exact masa de lângă

bar și se așezară mulțumite că au, în sfârșit, un

răgaz în care să-și odihnească picioarele greu

încercate nu numai din cauza tocurilor extrem de

înalte pe care se cocoțaseră, ci și din cauza

trotuarelor desfundate pe care erau „obligate” să

se plimbe.


37

După ce Alex le servi cu câte o cafeluță

aburindă, fetele se așezară la povești, destul de

tare ca să se audă până în colțul în care stătea el.

– Știi ce mi-a zis nemernicul ăla de Cristi?

– Care, fată? Ăla cu care te-am văzut joi la

terasă?

– Da, fată, ăla.

– Da' de unde-l știi tu pe ăla? Că e domn, nu

ca ăia cu care umbli tu de obicei...

– Ce zici, fato, adică eu umblu cu fitecine?

– Nu ziceam așa, da' ăsta e plin de bani, fato,

și ce mașină are...

– Stai liniștită, să-i vezi tu vila... imensă, cu

piscină, ce mai, de nota unșpe! Da' nu mă mai

întrerupe, că vreau să-ți zic ceva important. Deci:

ieri seară, pe la zece jumate, mă sună Cristi să

mă cheme la el, la un „party”. Zice: „îți trimit o

mașină ca să vii repede, da' ai grijă, fă-te

frumoasă că altfel e de rău! Îs aicea oameni grei,

cu cheag, nu cu firfirei, așa că, vezi tu, tre' să le

faci impresie.” Zis și făcut. Mă-nțolesc eu cu ce

am mai bun, mă fardez ca la carte și plec. Am

cam strâmbat eu din nas când am văzut că mi-a

trimis Loganu', da', na, decât cu taxiul, m-am

gândit că tot e mai bine. Și ce crezi, fată? La ușă,


38

un tip nou, nu-l știam, zice: „Stai aici să-l chem

pe Cristi, că nu intră nime' fără voia lui.” „Ce

face? – zic. Pe mine mă oprești tu la ușă? Nu

vezi c-a trimis mașina după mine?” În fine, tipu'

nu se lasă și mă ține la ușă cam 10 minute.

– Ce? Și tu ai stat?

– Păi, ce să fac? Dacă era treabă serioasă cu

niște barosani, cum să nu stau... Așa... Într-un

târziu, vine ăla cu Cristi. Și Cristi, când mă vede

urlă ca un apucat: „Te-ai uitat la tine, fată, când

ai plecat de acasă? Cum să te prezint, fă, proasto,

dacă arăți ca o pațachină? Păi nu ți-am zis eu să

te faci frumoasă? Ce? Crezi că așa ești frumoasă?

Ești pe dracu' să te pieptene, că parcă vii de pe

traseu. Gata, poți pleca! Las' că mă descurc eu cu

Fifi și Miți, că ele-s fete deștepte, nu ca tine.” Și

mă lasă ca o proastă și-mi trântește ușa-n nas.

Acu', bine c-am avut bani de-un taxi, că altfel ce

naiba făceam la ora aia pe drum și cu sandalele

alea cu tocuri cui?

– Vai, fată, da' cin' se crede și îngâmfatu' ăla?

Tu nu arătai bine? Păi, cum te știu eu, erai super,

fată, super!

– Știu și eu? De atunci nu mai am liniște.

Dacă e ceva cu mine și nu-mi dau eu seama?


39

Poate că nu mă știu eu aranja. Că și sâmbăta

trecută, la club, unu' bătea tot felul de apropouri

nasoale. Hai, ia uită-te bine la mine. Tu ce zici,

arăt mișto sau nu?

– Păi, de ce să zic eu? Uită-te-n jur. Ăla, de

la masa din colț... nu te uita acuma, așteaptă, ce

naiba... nu și-a mai schimbat privirea de când am

intrat noi. Te fixează continuu. Și uite, e mișto

gagiul, ce zici? Tu te uiți la ce zice Cristi? Dă-l

naibii de mârlan... să te lase el în toiul nopții

singură în stradă... eu nici nu l-aș mai băga în

seamă... iote, sunt băieți, câți vrei și mai ca

lumea decât el...

– Acu' mă pot uita? Că vreau să-l văd și eu...

Așa... na, că mi-a scăpat bricheta... a, păi e tare

mișto și are niște țoale, de firmă, fată, de firmă.

Ăsta are precis bani. Și, nu zici tu rău, nu-și mai

ia ochii de la mine... Hm, cum să-l abordez?

Poate o fi timid...

– Simplu, fată, simplu, te duci și-l întrebi

dacă n-are un foc... Hai, ce naiba? Tre' să-ți

refaci și tu încrederea de sine, că doar nu aștepți

până să te laude unu' ca Cristi...

– Păi, cum să-i cer foc, când am bricheta pe

masă...


40

– Of, da-ncuiată ești la minte... Păi n-a căzut

acu' pe jos? Ba da! Și nu mai merge, asta e! Îi

zici: „Nu vă supărați, nu aveți cumva un foc, că

bricheta mea s-a stricat mai înainte când am

scăpat-o pe jos.” Hai, că ține, după cum te

privește, abia așteaptă, ce naiba!

Blonda se ridică, trage fără folos de fustiță

s-o îndrepte și apoi, cu un mers provocator, se

apropie de masa de lângă ușă, la care stătea cam

de multișor un tânăr ce comandase un pahar cu

apă minerală.

Alex, curios, ia o tavă și-și face de lucru prin

preajma lor, ca să asculte conversația.

- Bună, ce faci? zice blonda mieros. Am

văzut că ești singur și mi-am zis să te întreb dacă

n-ai cumva un foc, că bricheta mea s-a stricat și...

Blonda face intenționat o pauză, ca să-i lase lui

inițiativa...

- Bună, răspunse simplu tânărul, regret, nu

fumez... Răspus scurt. Prea scurt.

Fata nu se lăsă. Trebuia să lege cumva o

conversație. Tânărul o privise fix atâtea minute,

nu credea c-ar putea să-i fie indiferentă.

Continuă:


41

- Nu v-am mai văzut pe aici... Nu sunteți din

zonă?

- O, ba da, sunt profesor în oraș, dar, de

obicei nu stau prin baruri, nu-mi place nici

băutura, nici aglomerația...

- Totuși, stați de vreo jumătate de oră și...

m-ați privit atât de intens, încât am crezut...

- Scuzați-mă, vă rog, mă uitam în gol, e o

situație mai specială, am fost la spitalul de ochi și

mi-au pus niște picături, așa că, pur și simplu nu

mai văd absolut nimic, e totul un fel de lapte

cețos și sora mea a zis s-o aștept aici până caută

un taxi...


42

Amintiri

Strada Vântului

Când m-am mutat a șasea oară, mi-am

amintit cum râdea bunicul meu că în cei 96 de

ani, câți avea atunci, s-a mutat de nouă ori. „Uite

că nu-s departe”, m-am gândit. „Poate până la

vârsta lui, îl ajung”. Ba mai mult, poate ajung și

eu „flotant” ca el, omul născut în Orăștie, care a

trăit toată viața aici și care, a ajuns ca la vârsta

senectuții să nu mai aibă nici măcar o adresă

definitivă. De ce? Naționalizări, demolări,

vremuri de restriște.

Gândindu-mă la bunici, m-am întors în

locurile copilăriei. Când m-am născut, familia

mea locuia exact în zona asta, în care locuiesc

acum. Centrul vechi...

O stradă mică, strâmtă, cu case înalte, în

care soarele nu intră niciodată. A doua casă de la

colț. Imagini din perioada aceea nu prea am, doar

câteva, risipite prin memorie: o curte mică,

curată, pavată cu dale pătrate, galbene și roșii,

așezate alternativ și mult mai mari decât mi-ar fi


43

plăcut mie pentru a putea juca șotron, un

trandafir mereu vinovat pentru mânecile mele

destrămate și o tricicletă roșie pe care staționam

ore în șir privind paginile cărților cu povești. În

plus, mai simt și acum mirosul plăcut al

biscuiților abia scoși din cuptor și gustul aromat

al unei prăjituri cu dulceață, pe care n-am reușit

s-o fac niciodată, deși i-am găsit rețeta în vechiul

caiet al bunicii.

Casa, stil vagon, avea multe camere și în

capăt, către curte, o bucătărie mare, întotdeauna

curată, în care-mi petreceam diminețile de iarnă

la gura sobei, împreună cu bunicii.

Bucătăria era mai jos decât restul casei,

fiind o construcție adăugată mai târziu. Pentru a

intra din casă în bucătărie, coboram trei trepte de

lemn, care scârțâiau sub pașii noștri.

Nu-mi amintesc restul camerelor. Țin

minte doar acele trei trepte. Alergând într-o zi ca

să-i duc bunicii un cuțit uitat în hol, am căzut,

m-am rostogolit pe trepte, oprindu-mă cu capul

într-un dulap și cu nasul în cuțit. Tăietura nu a

fost la fel de mare ca urletele, sângele curs și

spaima bunicii. Totuși, urma lăsată atunci o

păstrez pe veci, ca amintire din casa de pe strada


44

Vântului, sau oficial, strada Mihai Eminescu, din

centrul vechi al orașului Orăștie, astăzi, numit

pompos municipiu.


45

Ceea ce contează...

După terminarea clasei a V-a, în vacanța

de vară, am participat la o excursie de vreo

săptămână prin țară. Aveam în jur de 11 ani și nu

mă gândeam decât la poezii. În loc să mă

intereseze locurile prin care treceam sau

obiectivele vizitate, stăteam cu nasul într-un

carnețel și scriam... poezii. La un moment dat, pe

locul de lângă mine s-a așezat domnul profesor

(niciun elev nu i-a zis vreodată tovarășul!) de

limba română, Roly. Văzând că-l privesc uimită,

mi-a spus că era curios să știe cu ce mă ocup. Ce

scriu cu atâta zel, încât nici măcar nu mă uit pe

geamul autocarului ca să văd pe unde suntem.

Nu mă prea trăgea firea să-i spun, mai ales că

mama mea, tot profesoară de limba română, nu

mă încuraja deloc și-mi ținea mereu predici

despre faptul că nu voi putea răzbi în viață decât

învățând științele exacte. Totuși, privirea sa plină

de bunătate și seriozitatea cu care mă privea,

m-a făcut să trec peste temeri și i-am spus într-un


46

suflet că scriu poezii... Răspunsul său, pe cât de

neașteptat, pe atât de frumos, mi-a rămas întipărit

pe veci în memorie:

- Mă bucur, poezia este oglinda sufletului

fiecăruia.

Ce a urmat după asta? Ei bine, după asta

am făcut cunoștință cu adevărata poezie. În

următoarele câteva zile, am avut parte de cea mai

frumoasă lecție de limba română din câte am

avut plăcerea să ascult. Domnul profesor Roland

Schön, mi-a recitat, cu un talent demn de un

actor și cu acea voce fină și inconfundabilă pe

care aș recunoaște-o oricând, zeci și zeci de

poezii din lirica românească, mi le-a explicat, mi

le-a comentat și m-a făcut să înțeleg cu adevărat

ce înseamnă poezia. Am simțit cât de mult

iubește limba română și cât de mult iubește

poezia românească. Am simțit că și-a ales cariera

de dascăl din vocație.

În acea excursie am scris prima mea

poezie adevărată și am avut curajul să râd de

ceea ce scrisesem până atunci și să arunc fără

părere de rău, totul.

Am avut noroc. Eram încă un copil și nu a

fost prea târziu. Am înțeles că pentru a putea să


47

scriu, trebuie întâi să citesc foarte mult, că

trebuie să învăț chiar și ceea ce mi se pare inutil

și că trebuie să-mi canalizez ideile, pentru ca

ceea ce scriu să nu fie doar versuri, ci poezii.

Nu l-am mai întâlnit de mulți ani pe

domnul profesor, dar știu că a primit în

Germania, unde locuiește acum, cel puțin una

dintre cărțile mele de versuri.

Uneori, îmi imaginez că le recită, așa cum

recita atunci, pe vremea copilăriei mele, poeziile

lui Lucian Blaga... Deh, vise...


48

În lumea cărților

Realitatea e ficţiunea celor ce nu o înţeleg

Am primit într-o zi o carte cu o dedicaţie

absolut incitantă: „D-nei Ileana Floran, o

invitaţie în Ţara fără nume... George Arhip...”

Evident, am deschis imediat poarta care

ducea spre „Ţara fără nume”, iar după primele

pagini am ştiut că n-o să pot lăsa cartea din mână

până când nu voi ajunge la final. Deşi la prima

vedere povestirile cuprinse în acest volum ar

părea că se încadrează în literatura science-

fiction, iar autorul însuşi se declară de multe ori

scriitor de ficţiune, în cazul în care îţi laşi mintea

deschisă, ajungi pur şi simplu într-o lume

paralelă, identică cu cea în care te situezi la

nivelul tău energetic, dar, cumva „în oglindă”, în

care lucrurile absurde sau fantastice sunt

obişnuite şi fireşti.

Întrebarea este: unde se termină realitatea

şi unde începe ficţiunea? Graniţa dintre ele este


49

extrem de fragilă. Pur şi simplu, poţi oricând să

faci un simplu pas dincolo şi realitatea devine

brusc ficţiune, iar ficţiunea se suprapune

realităţii. Acum, imaginile de uniformizează şi

cititorul devine componentă a realităţii-ficţiune,

făcând parte din subconştientul personajelor şi

din realitatea lor, lăsându-şi deoparte propria

realitate, pe care ajunge, firesc, s-o nege şi apoi

s-o adopte, într-o încercare timidă dar fermă,

de-a înţelege mai mult, de-a sorbi cunoaşterea şi

de a-şi mulţumi eul.

Dar dacă realitatea şi ficţiunea sunt părţi

ale aceluiaşi întreg? Dacă sunt vizibile doar pe

rând, ca un fel de părţi întunecate sau luminoase

ale unui astru? Dacă niciodată cititorul nu va

putea vedea întregul, ci doar „feliile” la care

mintea lui se poate conecta? Sunt întrebări

ciudate? Mai degrabă legitime!

Pentru toate aceste întrebări nu e „de vină”

decât scriitorul George Arhip, cel care a cutezat

să aştearnă în cuvinte, cu un talent rar întâlnit,

mesajele subliminale care aruncă cititorul în

braţele necunoscutului, cel care îi descoperă

puţin câte puţin faţetele realităţii, obligându-l să


50

se zbată pentru a putea percepe şi restul, aici, în

„Ţara fără nume”, în care nu există nici spaţiu,

nici timp, sau, mai bine zis, aici unde spaţiul şi

timpul se contopesc într-o spirală, astfel încât

viaţa nu se raportează la niciun fel de

coordonate. Cititorul-personaj trăieşte pur şi

simplu în „veşnicia Luminii”.

Personajele lui George Arhip sunt

indestructibil legate de pământ; nu numai că se

trag din nefericirea pământului, dar îl şi înţeleg.

Da. Înţeleg simplu, fără cuvinte inutile. Înţeleg

nativ şi ştiu că fericirea vine odată cu trecerea în

fiinţa nefiinţei, acolo unde, fără un trup care să-l

îngreuneze şi să-l încetinească, sufletul poate

zburda în voie şi poate accede la lumină.

Faptele aparent obişnuite nu sunt totuşi

supuse unor „norme”, deşi, pot fi considerate

legende provenite din mituri, cu rădăcini adânci

în folclorul românesc extrem de bogat dar, din

păcate, foarte puţin explorat.

Fără îndoială, povestirile lui George Arhip

aruncă o altă perspectivă asupra realităţii-ficţiune

şi, deşi sunt uneori înspăimântătoare pentru

cititorul neavizat, se lecturează cu nesaţ, cu


51

dorinţa, poate nefirească, de a te simţi îmbrăcat

în haina durerii pentru ca descătuşarea să te

propulseze spre o utopică fericire pe care s-o poţi

simţi doar în neantul trăirilor personale de la

„marginea firii”.


52

Nebunie, ambiţie, realism

Mai sobru decât alte romane faulkneriene,

„Absalom, Absalom!” a dobândit un extraordinar

renume datorită metodei narative folosite de

autor, care fiind deosebit de complicată,

suplineşte lipsa de spectaculozitate a

evenimentelor narate. Romanul îl are drept

personaj principal pe Thomas Sutpen, un străin

sosit parcă din neant, în anul 1833 la

Yoknapatawpha, sărac, lipsit de orice avere,

însoţit totuşi de câţiva sclavi care vorbeau o

limbă necunoscută ce suna ciudat în urechile

localnicilor şi care visa să-şi clădească un

adevărat imperiu care să-i ducă numele mai

departe. Istorisirea măririi şi apoi a decăderii

acestui personaj, un om subjugat de o ambiţie

nemiloasă, este parcă, transpunerea parvenitului

balzacian în Sudul american al acelor ani.

Faulkner oferă un adevărat studiu social,

naraţiunea făcută pe marginea întâmplărilor fiind

chiar mai bogată decât evoluţia personajului

Thomas Sutpen a cărui viaţă are două părţi: una


53

vizibilă, când în ascensiune, când în declin şi una

într-o zonă crepusculară, bună pentru un studiu

demonologic, plasată în planuri temporale

spectaculoase, în care naraţiunea îi cere

scriitorului, pentru a depăsi dificultăţile, să

inventeze un personaj care să preia

responsabilitatea de a întreba şi de a nota

răspunsurile, pentru elucidarea semnificaţiilor

cărţii. Acest personaj, un alter-ego al autorului,

un Faulkner pe şi de hârtie, numit Shreve

McCannon (fonetic -canon-), întruchipează arma

care acţionează asupra unui Quentin fragil,

pentru a-i declanşa confesiunea.

„Absalom, Absalom!” este istoria unei

voinţe supraomeneşti, însetate de glorie şi de

putere, istoria unui personaj care se doreşte

întemeietorul unei dinastii, pentru care face pariu

cu însăşi fiinţa lui, pariu pierdut „a priori” în

fiecare stadiu al existenţei sale, chiar şi după ce

personajul Thomas Sutpen îşi pierde imaginea

primară de entitate pogorâtă de dincolo de spaţiul

cunoscut.

Dacă cititorul are curiozitatea de a descifra

experienţa de viaţă a scriitorului, constată că

Faulkner a trăit el însuşi trauma viselor


54

destrămate, căsnicia şi cariera de scenarist la

Hollywood ruinându-i-se, scrierea acestei cărţi

complexe, părând mai degrabă o consolare într-o

perioadă în care era „terminat”, aşa cum scria

John Crowe Ranson şi nimic nu prevedea

apariţia uneia dintre cele mai importante cărţi ale

secolului.

Faulkner avusese ideea romanului încă din

1934, varianta de lucru purtând un titlu extrem

de semnificativ: Dark House (Casa întunecată),

iar în martie 1935 autorul aşterne primele rânduri

din temă, modelul biblic al Cărţii a Doua a lui

Samuel, intersectat cu o tragedie greacă arătând

cititorului un întemeietor, blestemat să suporte

prăbuşirea măreţelor sale năzuinţi sub apăsarea

unui blestem. Dublarea cuvântului din titlul ales

în final, arată ideea eşecului repetat, care, atât în

termenii biblici, cât şi în cei ai tragediei antice,

transpune în peisajul începutului de viaţă din

Sudul american legenda plină de furie a lui

Absalom. Sutpen (David din Vechiul Testament,

care plin de cruzime o seduce pe Betsheba şi-i

trimite soţul la o moarte sigură, fără să ţină cont

de morală), este chinuit de ideea întemeierii unei

dinastii, a unui adevărat Ierusalim al ţinutului


55

Yoknapatawpha, prin aceleaşi mijloace - cruzime

şi lipsă de scrupule – ca şi personajul biblic.

Charles Bon, născut dintr-o primă căsnicie

a lui Thomas este Amnon, fratele care îşi seduce

sora, iar Judith este Tamar, cea pentru care

Absalom îşi ucide fratele. Faulkner nu se

mulţumeşte însă cu o alegorie a povestirii biblice

ci încearcă să facă o epopee a unui ţinut adus în

pragul dezastrului din cauza lipsei de credinţă a

celor care-l locuiau, Sutpen fiind blestemat să-şi

vadă de mai multe ori, distrus propriul Templu,

ca o metaforă a unei lumi în năruire din cauza

unui blestem. Şi dacă pe tot parcursul romanului,

figura lui Thomas Sutpen domină toate

capitolele, la sfârşitul lecturii, „demonul” apărut

din necunoscut devine o reflecţie într-o apă

curgătoare, un simplu contur palid, imprecis,

poate din dorinţa autorului de a-şi plasa explicit

naraţiunea între liniile paralele ale unei tradiţii

culturale.

Romanul „Absalom, Absalom!” este o

carte livrescă, în care personajele încearcă, cu

orice ocazie, să-şi dezvolte o identitate proprie şi

să fie la adăpost de influenţa negativă, ba chiar


56

fatală a pământului luat, aproape prin

constrângere, de la băştinaşii indieni.

Shreve, ascuns atât temporal cât şi

emoţional în spatele „celor două discuri lunare,

opace, ale ochelarilor” este martorul perfect.

Unele dintre scenele romanului sunt ca nişte

stampe din arta engleză a lui 1890, sălbătăcia

coloristică coexistând cu impresionismul

impreciziilor arătând decadenţa unei lumi pe care

autorul o cunoscuse în perioada ei de apogeu.

Întreaga istorie a lui Sutpen stă în persistenţa

mirosului de glicină, parfumul acestei plante

creând în contrapunct o adevărată oază care

îmblânzeşte infernul spaţiului populat de zeii

clanului Sutpen. Imaginea lui Sutpen, demonul

care invadează cu al său caracter în aceeaşi

măsură violent şi neprihănit ţinutul

Yoknapatawpha, se diluează, pe măsură ce

parcurgem paginile romanului, năruindu-se în

final sub propriile sale complicaţii psihologice.

El este privit diferit şi prezentat diferit de

personajele romanului, fiinţa sa oscilând undeva

între culpabilitatea lui Goodhue Coldfield şi

oroarea lui Quentin Compson, imaginile


57

contradictorii, având în comun numai ambiţia

plină de lăcomie a construirii unei dinastii.

Nu toate personajele romanului sunt

respingătoare, chiar Sutpen foloseşte violenţa sau

agresivitatea doar ca unelte ale ambiţiei sale

nemăsurate, Faulkner fiind un scriitor plin de

imaginaţie şi forţă, autorul vizând în primul rând

violenţa inconştientului, violenţă incontrolabilă,

freudiană, plină de orori, vină şi răzbunare.

Prezenţa continuă a morţii, lipsa dezolantă

a moralei, înstrăinarea continuă a personajelor,

aluziile la vrăjitorie şi demonologie direcţionează

cititorul încă de la primele pagini spre mistică şi

cunoaştere.

Pentru a ajunge la frumuseţe, trebuie să

epuizăm răul. Naraţiunea începută şi sfârşită sub

semnul urii este şi una născută şi trăită sub

semnul povestirii. Personajele se molipsesc de

„povestit”. Domnişoara Roşa Coldfield cu vocea

ei identificată cu vocea morţii, asemenea

îmbrăcăminţii negre pe care o poartă de patruzeci

şi trei de ani, din ziua în care a fost eliminată din

planurile lui Sutpen (sau în memoria celor morţi

din familia ei), îl transformă pe tânărul Quentin

Compson, chiar înaintea plecării sale la Harvard,


58

într-un ascultător, care devine obsedat de subiect

şi procedează exact la fel cu Shreve McCannon,

colegul său de cameră. Astfel, obsesia lui Sutpen

de a-şi construi un imperiu este dublată de

obsesia domnişoarei Coldfield de-a lăsa în

conştiinţa generaţiei viitoare întâmplările care i-

au marcat existenţa. Pasivă în „povestirea

Sutpen”, domnişoara Roşa devine plină de

energie şi vitalitate în propria-i povestire, în care,

la rândul său, Quentin devine pasiv ba chiar

plictisit sau deranjat, încărcându-se totuşi, fără s-

o ştie, de energia răutăcioasă a povestirii pe care,

la rândul său o perpetuează.

Generaţii de cititori acuză romanul de o

obscuritate dată nu de hermetismul întâmplărilor

ci de renunţarea autorului de a le atrage atenţia

asupra schimbării centrului de narare, strategia

acestuia fiind astfel invizibilă sau foarte puţin

vizibilă. Tensiunea nu este motivată de acţiune ci

este menţinută artificial de către autor, prin

violenţa unui trecut nedefinit care are efect

continuu asupra prezentului, strategia

demonismului vizând inducerea senzaţiei

apocaliptice.


59

Spre final, ca şi cum autorul nu mai are

putere să susţină artificial negativitatea

personajelor, putem descifra cu uimire, o tristă

încercare de curăţire a acestora, „demonii” care

cotropiseră teritoriul Yoknapatawphei, fiind

convertiţi ori anihilaţi.

Nu se poate face un rezumat al cărţii,

deoarece naraţiunea se întinde timp de un secol şi

este atât de dezgustătoare şi de întortocheată,

încât acest lucru este practic, imposibil. Orice

încercare de a repovesti în câteva cuvinte drama

care apasă Yoknapatawha nu ar face decât să

diminueze tragismul naraţiunii şi fascinaţia

acestui roman care provine din modul de

povestire, nu din faptele propriu-zise.

William Foulkner a oferit cititorilor o carte

care să arate clar cititorilor resursele sale

imaginative, precum şi capacităţile sale stilistice.

Acest roman este un unicat, deoarece poeticul

este sacrificat de autor pe altarul logicii,

adversarii imputându-i autorului tocmai

tehnicitatea excesivă.

Între naşterea albului sărac, în mintea

căruia persistau gândurile cuceritorului şi

distrugerea prin foc a casei sale din


60

Yoknapatawpha, este cuprinsă una dintre cele

mai deosebite istorii ale decăderii Sudului

american.

Exista o categorie de critici, care nu

văzuseră în Faulkner de la început un mare

scriitor şi care era gata să-i nege şi mai târziu

orice merit, din orgoliu sau poate, din cauza că

cele mai bune romane ale lui sunt şi cele mai

greu accesibile, iar modul de structurare a

romanului „Absalom, Absalom!” nu este de

factură să încurajeze cititorul, ba chiar

dimpotrivă, îl face pe cititor să se simtă prins în

capcana stufărişului de cuvinte adunate în pagină

după o logică personală a autorului. Unul dintre

criticii care-l apreciau pe scriitor, W.E.Stegner şi

care spunea în 1936: „Sunt totuşi de părere că nu

poţi anula „Absalom, Absalom!” etichetându-l

drept 400 de pagini de propoziţii goale şi flasce

despre nişte strigoi psihopaţi" a fost totuşi obligat

să recunoască că sintaxa era incorectă, că

personajele erau lipsite de consistenţă şi că

autorul, sfindând cronologia are unele carenţe de

logică. Toate acestea se pot explica într-un singur

mod: Faulkner, pentru care ar fi fost extrem de

uşor să povestească viaţa aventuroasă a lui


61

Sutpen într-o formă accesibilă cititorului are

intenţia de a schimba accentul de pe „obiect” pe

„formă”, obligând personajele să devină un fel de

autor colectiv, obţinând o libertate a textului

necunoscută până atunci. Bineînţeles, acest lucru

obligă cititorul să lectureze romanul lent,

aşteptând ca întregul să-i ofere semnificaţia pe

care în alte romane i-o dădea capitolul. Tocmai

de aceea, David Vern sublinia în 1936: „Faulkner

n-a scris capitole dintr-o carte, ci un roman”.

Un alt critic de-al lui Faulkner, Cleanth

Brooks, a considerat – probabil din cauza

impreciziilor în ordonarea textului – că romanul

nu are un singur fir epic, ci două: „povestea lui

Thomas Sutpen şi cea a lui Quentin Compson”.

Totuşi, acest lucru nu rezistă unei priviri mai

atente, deoarece cele două personaje sunt tratate

inegal de autor, evoluţia colonelului Sutpen fiind

descrisă amănunţit iar involuţia lui Quentin fiind

doar sugerată.

„Absalom, Absalom!” nu este doar

povestea vieţii lui Sutpen, personalitatea

fascinantă a colonelului stârneşte doar un discurs

bolovănos iar motivaţiile ironice care o stârnesc

pe Miss Roşa să devină un acuzator nemilos şi-ar


62

pierde resentimentele din spatele cărora vorbeşte.

Într-adevăr, Miss Roşa admite că în spatele

vorbelor sale se ascunde o mândrie ultragiată,

dar, pentru aflarea întregului adevăr este nevoie

de intervenţia altui personaj, a tatălui lui

Quentin, Mr.Compson, deşi nici astfel, figura lui

Sutpen nu-şi dezvăluie misterul şi rămâne la fel

de neînţeleasă, iar bătălia dusă de domnişoara

Roşa rămâne exclusiv într-un plan mental.

Singura calitate pe care Miss Roşa i-o recunoaşte

lui Sutpen este curajul, dar şi aceasta pentru

susţinerea forţei sale distructive, care nu

cunoaşte compromisul.

Romanul nu trage nicio concluzie, prezintă

doar episoade din istoria Sudului într-o perioadă

întunecată şi face o paralelă dintre destinele

asemănătoare ale omului şi ale lumii în care

acesta trăieşte. Martorii nu sunt capabili să-şi

asume rolul de participant la conflict ei

determină doar continua rescriere a scenariului,

care se termină ca într-o tragedie greacă prin

dispariţia principalilor eroi, personajele existând

numai atâta timp cât se evocă unul pe celălalt,

Quentin, de exemplu, rămânând exterior

tragediei la care participă fără să-şi dea seama.


63

„Absalom, Absalom!” este croit pe o

logică răsturnată, faptele provoacă emoţii care

duc la acţiune şi întrerup realitatea invizibilă

cititorului dar marcată într-un roman-poem

despre moarte şi spaimă, „un poem despre

prăbuşirea vechii ordini a Sudului, creat de

evocarea «strigoilor» care bântuiseră viaţa lui

Quentin”, aşa cum remarca în 1966 Waggoner.

Tocmai fragmentarea devine elementul de

continuitate şi funcţionează ca un element de

conţinut şi de structură a textului, într-o realitate

atemporală în care personajele îşi pierd

identitatea pe care şi-o redobândesc într-un mod

neaşteptat (Sutpen cel ucis de Wash e reinviat

sub chipul lui Snopes, iar mai apoi fiul acestuia,

Flem).

Sutpen, tras pe sfoară de soartă, sfârşeşte

ca un simplu vânzător într-un magazin lipsit de

importanţă, redus la derizoriu prin porecla

„Creditorul”, cu toate că, cititorul ar putea

desluşi în acest cuvânt un ins care deşi un obscur

socotitor al datoriilor celorlalţi, modifică destine

prin coborârea violentă în viaţa lor, cu tot cu

satanismul său de operetă.


64

Toate personajele există, trăiesc sub

semnul aceluiaşi blestem, al scheletului bine

ascuns în dulap, fie ele că fac parte sau nu din

familia Sutpen. Timpul poate fi înfrânt doar de

mintea umană iar omul poate dobândi eternitatea

numai prin imaginaţie, astfel încât, de la un

anumit nivel, imaginaţia devine personajul

principal al romanului, moment în care,

personajele se transformă în pretextele unui

rămăşag făcut de scriitor cu sine însuşi. Nici

măcar nihilismul identificat de unii critici nu mai

are un rol important, destinul lui Sutpen relevând

întregul destin al Sudului în timp ce, pe măsură

ce se apropie de descifrarea misterului „Casei

Sutpen”, psihicul lui Quentin este într-o presiune

crescândă, dureroasă iar imaginaţia încearcă să

preia controlul personificând răul numit Sutpen

şi tinzând spre disperare sau chiar nebunie.

Memoria devine o ruină în teribila

confruntare cu timpul, iar violenţa, brutalitatea

este ridicată de către lumea în care personajele

trăiesc, la rangul de stil al existenţei.

Romanul aduce ca noutate metafora celor

„treisprezece feluri de a privi o mierlă”, adică

descifrează faptul că realitatea poate fi văzută


65

prin prisma mai multor unghiuri, adevărul

neputând fi văzut de nimeni. Fiecare, fiind orbit

de propria-i realitate, vede doar o parte de

adevăr. Adevărul apare în faţa cititorului după ce

acesta parcurge cele treisprezece feluri de a privi

o mierlă, deoarece, parcurgându-le pe toate, îşi

formează cea de-a paisprezecea imagine, una

proprie, care poate fi adevărul.

Cele 400 de pagini pot fi descompuse în

mai multe planuri: copilăria lui Quentin, iniţierea

într-un rit, în timpul vânătorii de prepeliţe şi

aflarea unor episoade din istoria familiei Sutpen,

preambulul la vizita lui Quentin şi Miss Roşa la

Suta lui Sutpen, amplificarea temporală a unei

după-amiezi, în care se adună totalitatea

informaţiilor în legătură cu Sutpen, transmise de

Compson senior, fiului său, descifrarea enigmei

lui Herry (fiul lui Sutpen din căsătoria cu Ellen

Coldfield) undeva la miezul nopţii. Realizat sub

semnul probabilităţii, aduce în prim plan

adevărul despre Charles Bon (fiul lui Sutpen din

prima căsătorie), care a fost împuşcat de Henry

ori pentru a fi împiedicat să se căsătorească cu

sora lui vitregă, asemeni lui Absalom, ori din

cauza sângelui său amestecat.


66

Wals Jones este cel care-l ucide pe Sutpen

când realizează că în faţa realităţii au, amândoi,

acelaşi tip de reacţii. Nici unul dintre ei nu ezită

să recurgă la soluţia crimei, cu un comportament

de animal de pradă, atunci când constată că le

este ameninţată respectabilitatea sau ceea ce

înţeleg ei prin respectabilitate.

Ca încheiere nu pot să nu citez din

A.B.Bernd, care scria în articolul „Today's

Book” apărut în „Macon Telegraph” în 1936:

„Când un autor îşi ţine respiraţia timp de 400 de

pagini, el aşteaptă, pe bună dreptate, din partea

cititorilor să atingă acea stare de oboseală al cărei

simptom e pierderea răsuflării. Însă stilul şi

metoda lui Faulker conţin atâta magie, încât

cititorul devine un tovarăş de gâfâială, care

răsfoieşte cu nesaţ paginile haotice spre a

descoperi următoarea tragedie care va zdrobi un

grup de nevrotici respingători şi inumani.”


67

Între adevăr și aparențe

Multe lucruri nu sunt ce par a fi. Viața

întreagă este, de multe ori, doar o simplă poleială

de sub care ne privește straniu destinul, râzând

de noi și umilindu-ne.

Romanul profesoarei Livia Fumurescu

pătrunde dincolo de „Ambalajul de staniol” și

scoate la lumină adevărurile de multe ori ascunse

chiar și celui mai atent privitor. „Orașul de

dincolo de colină” poate fi orice oraș care a

trecut dureros prin tranziție, iar familia, care timp

de trei generații se confruntă cu foarte multe

probleme din cauze independente de voința

proprie, poate fi chiar familia ta, cititor și trăitor

pe aceste meleaguri. De altfel, nu de puține ori

am regăsit în paginile cărții expresii, trăiri,

suferințe, pe care le-am simțit în jurul meu în

copilărie, pe care bunicii sau părinții mei le

aduceau cu teamă în discuție, pe care ei le-au

trăit și care i-au marcat.

Sigur, este un roman, iar scriitorul

adevărat se detașează de „sine” chiar dacă pune


68

în pagină și întâmplări din propria-i viață, dar

personajele, fiind extrem de bine conturate și de

reale, obligă cititorul să se simtă direct implicat,

să trăiască alături de ele dramele și bucuriile

cotidiene, să-și revadă propria viață prin ochii

celorlalți.

Maria a fost crescută într-o familie de

oameni drepți, harnici și sinceri, cu frică de

Dumnezeu, așa cum erau mai toate familiile

ardelene. Părinții i-au inoculat credința și au

învățat-o să fie cinstită și corectă în orice

împrejurare. De aceea, ajungând în situații pe

care nu le-ar fi crezut posibile, Maria se descurcă

tocmai mulțumită acestor calități moștenite și

învățate de la părinți, pe care îi simte alături,

sprijin la bine și la greu și care o îndrumă prin

puterea exemplului personal.

„Ambalajul de staniol”, este un roman —

document, care, își va adjudeca un loc de frunte

în literatura română.


69

Printre rândurile iubirii...

Alex Radu s-a născut într-un alt veac decât

cel în care îi este ancorată inima:

„Simt că locul meu nu-i aici,

nu aparţin lumii acesteia haine şi reci,

nu, e o certitudine,

n-am fost hărăzit niciodată ei...

nu-i voi îmbrăţişa nicicând,

în niciun fel, obiceiurile.”

Poezia sa nu este altceva decât asumarea

cu bună știință a unui mare risc: riscul de-a iubi.

Poetul pune în scenă iubirea, melancolia, dorul,

îndoiala, dezamăgirea, și, de ce nu, sublimul, cu

naturalețea unui eu pururea îndrăgostit, care nu

poate să se complacă în ritmurile moderne și

păstrează, cu sensibilitate adolescentină, „alintul

drag al clipelor” și parfumul eminescian al

florilor de tei. De altfel, mărturisește fără emfază,

chiar de la începutul volumului, că se simte „ca

un Luceafăr, ce-n veci n-o să apună.”

Pentru Alex, iubirea este rațiunea de a fi și,

de ce nu, de a scrie. Chiar și atunci când „închide


70

ușa”, lăsând iubirea în spatele acesteia, o face

doar pentru ca s-o protejeze, o face doar din

convingerea că acolo, o va găsi „...de fiecare

dată,/ proaspătă... nevătămată”.

Poetul folosește căile bătătorite și multe

motive literare de referință în lirica românească –

codrul, stelele, dorul, florile de tei, floarea

albastră – dar poezia sa le găsește valențe noi,

astfel încât ale devin palindromice:

„mă mulțumesc cât încă simt venind parfum,

din agonia trandafirului însingurat ce moare”

sau:

„Mi-e dor și nu mai pot decât să sper,

că gândurile mele, stoluri zbuciumate,

s-or înălța tânjind mereu, spre cer,

lăsându-ți ale mele doruri... toate...”

Deși volumul de poezii „Printre rânduri”

are ca laitmotiv dragostea, Alex Radu nu ne

propune o poezie a fericirii necondiționate.

Viziunea poetului este adeseori sfâșiată de dor și

incertitudine:

„Am învățat în timp ce e dezamăgirea,

am învățat și dorurile să le port în piept”,

ori, „făcând singurătății veșnic, tristă

plecăciune...”, de tristețea generată de ruperea


71

întregului în două jumătăți care „se amăgesc, se

cheamă și mereu se zbat...” încercând zadarnic

să redevină „suflet-pereche pulsând încă viu.”

Poezia lui Alex Radu (atât din volumul de

față cât și din cel de debut – „Vals sentimental”),

este una onirică, în care obsesia iubirii

„lasă în urmă, parfum de romanță,

... ce ninge petale de flori”,

iar sufletul matur al poetului, cu

„... fereastra larg deschisă

ca dorul să mai zburde, pe unde știe el”,

se roagă în taină:

„să am putere, să îndur,

să pot zbura, chiar de mai plâng,

minute timpului să-i fur...”

Deși încărcată de trăirile cotidiene, viața

poetului este tradusă în imagini în care visele

sunt transpuse în versuri ce decantează ființa

țintuită în efemer și-o revarsă, prin metafore, în

realitate:

„Mi-e dragă viața, cu sau fără poezie,

mi-e dragă singur sau cu jumătatea mea,

rostind cuvinte care așternute pe hârtie,

vor licări pe întuneric și pe vreme rea.”


72

Sensibilitatea poetului și multitudinea de

stări emoționale sunt transpuse în versuri pline

de consistență și culoare, desăvârșite de o lirică

izvorâtă din minte și inimă deopotrivă, care-l

ajută să simtă descătușarea de după creație:

„n-am încetat să iubesc, voi iubi mereu,

între zori şi-nserări, aliniate cuminţi…

printre rânduri”

Deși trăim într-o societate bazată numai pe

consum, iată că mai există iubitori de frumos

care se încăpățânează să creadă în puterea

poeziei. Un astfel de om este și Alex Radu, care

își mărturisește, de cele mai multe ori în vers

clasic, rimat și ritmat, libertatea transcedentală și

neînfricarea în fața puterii pe care numai

cuvintele transcrise în versuri i-o pot da:

„N-am să m-opresc, chiar de voi obosi,

acum când simt că sufletul meu zboară...”

Vă invit să citiți poeziile semnate Alex

Radu, parafrazându-l pe poet, care spunea extrem

de frumos: „De câte ori se naște un înger,/mai

piere un talaz de răutate” și spunându-vă că, de

câte ori se naște o poezie, mai piere puțin din

răutatea lumii.


73

Poeme fără nume sau iubirea de iubire

Poezia se naște din sentimente puternice.

Dintre acestea, două există cu adevărat:

dragostea și ura. Restul, sunt nuanțe ale acestora,

apar în urma unor adevărate avalanșe create de

cele două sentimente, sunt realmente fluxul sau

refluxul lor. În acest fel, se creează o listă

interminabilă, începând cu furia, vinovăția,

tristețea, plictiseala și terminând cu revolta,

teama, frustrarea sau chiar depresia.

Claudiu Șimonați trece în revistă

sentimentele, le identifică și încearcă să le țină în

frâu, să le supună voinței proprii și, mai ales să

găsească un antidot care să-l ajute să se

elibereze. Ei, bine, antidotul este, pentru el,

poezia. Citind poemele sale, realizezi că

transpunerea sentimentelor în vers îl ajută să

transforme propriile percepții, propriile gânduri,

în imagini poetice puternice, creatoare la rândul

lor de noi emoții, transferate cititorului, pe care-l

poartă printr-o lume magică, ce-i leagă sufletul în

lanțul indestructibil al sensibilității umane.


74

„Semnul iubirii” este sculptat „în stâncă”

pentru a dăinui peste timp, chiar dacă poetul,

„trăind alături de lumea aceasta”, este convins că

singurul lucru veșnic este iubirea, pe care o

invocă mereu, pentru a-i vindeca singurătatea,

„culegând speranțe”, „în căutarea eternei iubiri”.

„Cu rațiunea subjugată/ și inima frântă”,

poetul Claudiu Șimonați se îndreaptă „[...]

inconștient/ spre capcana iluziilor”,

considerându-și încheiat chinul, numai în

momentul în care „se închide fereastra/

timpului”.

Tocmai de aceea, „aripa speranței”

răzbește „în pădurea/ gândurilor [...]”, croindu-și

„cărări înguste/ în inimă”, iar poetul descoperă,

prin „amarul din cupa/ destinului”, nemurirea.

O imagine tulburătoare este aceea a iubitei,

căreia, bând „târziul clipelor”, îi „amestecă”

imaginile și pe care o „colorează” „verde/ albă/

cenușie”, exact așa cum viața însăși își lasă

amprenta asupra femeii care se transformă,

trecând din verdele copilăriei și adolescenței,

prin albul imaculat al tinereții, către inevitabilul

cenușiu al bătrâneții.


75

Dar, „prima simfonie/ curge ca un râu/

prin venele [...]” poetului, astfel încât, trupul său

„copac/ izvor/ sămânță”, dă naștere altui izvor

„de unde/ [...]/ setea de viață” devine creatoare,

iar poemul său, „nu are religie/ nu are iubire/ nu

așteaptă pe nimeni”, pentru că este însăși iubirea,

care „are tot ce-i trebuie”, indiferent dacă-și va

găsi sau nu acea „blestemată jumătate/ ce poartă

un nume/ hilar/ IUBITĂ...”.

Poemele din volumul „Iubiri fără nume”

nu au titlul, sunt despărțite între ele doar de câte

trei steluțe (călăuzitoare), pentru că nici n-au

nevoie, ele formează un întreg, o singură imagine

a iubirii împletite cu speranță dar și cu durere, cu

bucurie dar și cu deznădejde. Chiar dacă iubirile

poetului sunt „fără nume”, cărții, în ansamblul ei,

i se conturează un nume încă de la prima citire,

iar acesta este simplu: TALENT!

Spun de la prima citire, deoarece, stilul,

metaforele, ideile pe care cititorul le găsește în

poeme, îl îndeamnă să le recitească, iarăși și

iarăși și să descopere noi și noi nuanțe trecute,

poate, cu vederea prima dată.

Poemele lui Claudiu Șimonați sunt precum

haiku-urile: intense, condensând în puține versuri


76

un întreg univers, ceea ce mă face să cred că și-a

găsit calea și și-a conturat arealul poetic. De-aici

încolo, drumul său este drept. Trebuie doar să-l

urmeze.

Cine știe, poate urmându-și chemarea va

reuși să-i dea un nume iubirii...


77

De același autor:

Dincolo de daruri/ Beyond gifts – poezii/

poems – Ed.„Emma”, Orăștie, 2012

Spirala gândului, poezii – Ed.„Emma”,

Orăștie, 2012

Amurgul speranței, roman – Ed.„Emma”

Orăștie, 2011

Cerul adâncurilor, poezii – Ed.„Emma”

Orăştie, 2009

Cuvânt despre cuvinte, articole şi recenzii –

Ed.„Emma” Orăştie, 2009

Pustiul din suflet, povestiri – Ed.„Emma”

Orăştie, 2009

Paşi, poezii şi povestiri – Ed.„Emma”

Orăştie, 2007

Surâsul timpului – Ed.„Emma” Orăştie,

2006.

În lucru:

Tăcerea destinului, roman

Toate cărțile se pot citi pe blogul:

http://ileana.floran.ro


78

Cuprins

Umor trist ................................................................................. 5

Întrebare ............................................................................... 5

Cadoul .................................................................................. 8

Alegeri -pamflet- ................................................................ 14

Hai cu mine! ....................................................................... 29

Cititorul .............................................................................. 33

Încredere ............................................................................. 36

Amintiri .................................................................................. 42

Strada Vântului ................................................................... 42

Ceea ce contează... ............................................................. 45

În lumea cărților ..................................................................... 48

Realitatea e ficţiunea celor ce nu o înţeleg ......................... 48

Nebunie, ambiţie, realism ................................................... 52

Între adevăr și aparențe....................................................... 67

Printre rândurile iubirii... .................................................... 69

Poeme fără nume sau iubirea de iubire............................... 73

De același autor: ..................................................................... 77

Cuprins ................................................................................... 78

Date post:	11-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	floran-ileana-lucia
View:	224 times
Download:	1 times

Crochiuri în slove

Documents