Nr. 1,2,3,5Decembrie 20010

Cei cărora şansa le surâde întotdeauna au parte de un început favorabil şi deun sfârşit tragic. Nu este important să fii aplaudat la sosire - ceea ce se întâmplămultora - ci să ţi se ducă dorul după ce ai plecat.

Gracian Balthasar

CUPRINS

Blog & Sferă

Politik Kills

Din când în când, filme

Bucuria de a scrie compuneri

Ayahuasca: Viziuni

Versis et non versis

Fetiţa cu brichetăOameni in păienjenişul de mediocritate şi de valori răsturnateDragă jurnalule, astăzi.

Scrisoare cu destinatar...... fără intenţia de a o expedia

Blues pentru o literatură minoră

Scârbele nu mor niciodată

Gino versus Compania Apă şi non-apăMoţiune de centură

Statul e tovarăşul meu bun

Amintiri din Epoca Aceasta

Eu, prorpiul meu AvatarRegele comediei

Gomorra, oraşul de la poalele vulcanului

Poliţist, subiectiv

Coca Cola şi MarlboroExamen Oral

Facebook

Muartea-n campanie

Să trăiască Eu, când vreau să fluier, Scarface!

Aşa grăit-a Păunesco...

Atelier 557

Prima viziune: prepararea

Epopeea Super Mario ‘89Ôra de literatură cumpărată

Tempora

Teoria ideii

Atelier 557tortura ideilor

Toate numele (Saramago) scrise şiînscrise vreodată în istoria lumii acesteiasunau ca un dangăt de clopot catolic, rug-init şi spart. Numai Un nume de toreador(Sepulveda) precum al său era uns cumiere polifloră de roiau cuconiţele în juru-i ca nişte albine flămânde şi grase. UnŞotron (Cortazar) desenat pe catafalcul cu-fundat în semiobscuritate îi aduse amintede Istoria asediului Lisabonei (Saramago),deşi nici nu era portughez, nici nu senăscuse în acele timpuri de mult apuse.Gândi că-i foarte straniu, dar îndată îşi am-inti că nimic nu ţi se mai poate părea ciudatodată ce te-ai născut în ţara cu tot atateabiruri câţi locuitori cu două mâini şi douăpicioare. Picătura de aur (Tournier) care-iumplu potirul amintirilor fu de fapt Anulmorţii lui Ricardo Reis (Saramago),inscripţionat ostentativ, nu pe o piatrăfunerară cum s-ar fi cuvenit, ci tocmai pezidul de rezistenţă al capelei-bisericuţe, celdinspre miază-noapte. Ce cumplită moarteşi ce chin! Rămas Fără sânge (Baricco), căcilitri întregi se scurseseră din el ca dintr-unbutoi fără cep prin rana-suvenir ce glonţu-i dăruise se uscase şi se îngălbenise precumun vrej neudat. Pogoară-te Moise(Faulkner) şi fă dreptate! răcni el atunci dintoţi rărunchii şi astfel tăcerea în care era cu-fundat până nu demult se transformăcâteva clipe în ecou, apoi muri la loc înbeznă. Asta trebuie că este, fără urmă deîndoială, Povestea unui idiot spusă de elînsuşi (de Azua). Ar fi putut fi Povesteanopţii (Toibin), dar el se încăpăţâna sărămâna chircit-covrig în capela - bisericuţă,pentru că îi era teribil de frică de întuner-icul de afară (mult mai cuprinzător şi nefastdecât cel din interior, cu care împărţeacelula propriei penitenţe). Se găsea în lunalui Aprilie însă era un Aprilie spulberat(Kadare) din calendarul Primăverii căcifrigul şi vântul şi ploaia făceau din el unveritabil noiembrie-gri. Degetele îiîngheţaseră repede, de parcă şi le-ar fi băgatÎn zahăr de pepene (Brautigan). Durereafrigului cobora şi ea, urgent, în tălpile-i dejade gheaţă. Gândi că i-ar prinde bine să-şi

poată cufunda picioarele În supa miso (Mu-rakami), aşa cum o pregătea bunica luivietnameză după mamă. O cunoştea dinnefericire doar din albumele de fotografiiale familiei sau din bârfele vecinelor invid-ioase pe luxuriantul ei loc de veci. Lângămormântul ei din “Cimitirul Vechi Evreiesc”, zăcea acoperit doar de un morman stupidde pământ Amantul Doamnei Chatterley,(Lawrence)mult prea sărac (cu punga şi cuduhul) ca să-şi poată permite cruce,gărduleţ-împrejmuitor şi tot tacâmul. Min-unatele oase (Sebold) ale sărmanului lon-donez se puteau ele oare odihni în pace pevecie fără toate aceste lucruri? Mai este oareacesta un om? (Levi). Peste poate. De multl-or fi devorat cu poă necruţătorii viermisubterani. Şi cum gândurile-i zburdau învoie pe maidanul plămădit al nostalgiei, în-trebarea îi veni firesc: Oare cu Acordorul depiane (Mason) ce s-o fi întâmplat? Sub cesculptură aberantă i-o zace nemişcat ca-davrul? Mister! Total mister! Cumplit, chi-nuitor mister. Probabil Vrăjitorul (O'Brien)avea să ştie mai multe. Dacă va supravieţuinopţii în acea blestemată capelă bisericuţă,transformată de mult într-o peşteră cu sta-lagmite de gheaţă, dacă nu-şi va da duhulpână în zori, îl va întreba negreşit, iar în locde mister va avea adevăr. Dar Mama Noapte(Vonnegut)era crudă cu el, se purta ca omamă vitregă, alcoolică şi răzbunătoare,trimiţându-i la culcare, în loc de nani nanipuiu' mamii buchete de tunete asurzitoarece-i sporeau groaza (şi aşa patologică).Veadea cum în faţa ochilor săi prind conturGrădini şi drumuri (Junger) iar pe pereţiicapelei-bisericuţe cineva scrijelise câtevaÎnsemnări caucaziene (Junger). Era delir,dar totuşi era perfect conştient de asta.Virusul (Kunzru) terorii îi infestase organ-ismul slăbit, din ce în ce mai slăbit. Trebuiesă mă mişc, să mă mişc cît mai mult vorbeaspaima din el. Dansul lui Zorba Grecul(Kazantzakis), asta e! Şi se prinse în acestjoc de mişcări lente, progresive dar frânte,trecându-şi braţul stâng pe după gâtul unuipartener imaginar. Era mai mult decât undans. Era valsul supravieţuirii.

ORA DE LITERATURĂ CUMPĂRATĂ

Dorian Dănilă

Jucătorule, oricare ai fi, de oriunde ai veni şi fie-ţi sufletul cald sau meschin, apasă start. Apasă butonul din stângajos. Apasă-l cu hotărâre, căci dacă eziţi ai face bine să renunţi. Trebuie să ştii că vei purta cu tine o îndatorire sacră, aşa cumvrei mânui sforile, întocmai vor fi mişcările mele, gândurile, fricile, viaţa mea, fericirea sau dezastrul meu. Datoria ta va fi,de acum încolo, să-mi duci către îndeplinire misiunea. Şi nimic nu trebuie să stea în calea mea spre nemurire, căci nemuritorvoi deveni iubite stăpân şi tovarăş, atunci când din ghearele morţii o voi salva pe Daisy şi vom zbura spre infinit îmbrăţişaţiîn taină. Vei fi atunci părtaş şi unic martor al bucuriei de-a ne regăsi şi a iubirii noastre ce timpul n-o poate atinge.

Soarele deşertului mă orbeşte. În bezna prăfuită ce hornul ţi-o oferă, nu-ţi sunt de folos ochiideschişi. Doar mâinile trebuie să vadă totul. Picioarele te poartă-nspre ieşirea care pare tot mai departe, pemăsură ce trupul, sleit de vlagă şi putere refuză să mai spere, înfricoşat, învăluit în negru. Când, în cele dinurmă, reuşeşti să-i dai de capăt şi ajungi la suprafaţă, lumina te orbeşte, ţi-e duşmancă. Aici mâinile vorrecăpăta rolul lor primordial iar ochi, siliţi să se trezească. Încetul cu încetul disting forme. De aici încolo în-cepe povestea, iar tu stăpâne şi tovarăş întru toate mă vei ghida, aşa cum ştii mai bine, în aventura care prindeviaţă.

Acum sunt mic, orice greşală, orice atingere nemijlocită cu cei ce-mi stau în cale îmi poate fi fatală.Înaintez timid sub comanda ta şi ea nesigură. În depărtare disting aievea conturul unor piramide. Giganticepiramide. Loveşte cuburile, stăpâne-tovarăş, ordonă-mi să sar, să dau cu capu-n ele. Asta ne va aduce puncte.Unele ascund ciuperci care-mi vor da puteri nebănuite, de-ndată mă voi transforma într-un puternic şiimpunător, greu de răpus. Dar asta vei învăţa pe parcurs, ceea ce eu nu am dreptul să divulg. Iată că se apropieceva...

... e o ciupercă umblătoare. Trebuie să sar pe ea, să o distrug. Antenţie, stăpânul meu tovarăş, eprima noastră încercare. Şi sar...în urma mea rămâne ezitarea. Sunt hotărât mai mult ca niciodată să nimicescacea ciuperc-otrăvitoare. Să nu te bucuri, bravul meu stăpân tovarăş, multe dihănii ne vor sta în cale. Iar asteasunt, fără-ndoială, cel mai puţin înfricoşătoare.Încep s-alerg. Curajul m-a cuprins şi mă animă. Să ucizi o ciupercă umblătoare e cel mai simplu lucru cuputinţă. Sunt beat de primul meu succes stăpâne, dar tu să stai la fel ca înainte, să nu te ia pe dinainte aşaizbândă superficială. Eu sunt umilul grădinar, tu zeul meu stăpân tovarăş.

Mă aflu l-anceput de drum, în lumea mea în alb şi negru. Decorul, zugrăvit de-o mână-n grabăprinde contur în faţa ta, stăpâne. Eu sar, alerg iar sar într-una pe coşuri, peste gropi, pe pătrăţele, cărămizianoste. În zare, triunghiuri uriaşe sugerează piramide. Mă las purtat de propria-ţi îndemânare. Deasuprafiecărui coş pe care zăbovesc o clipă, m-aplec; eu dau să intru, însă vezi tu, mânuitor al soartei mele, nu toatemă acceptă înăuntru. Cobor încet pe unul dintre hornuri. E primitor, mă simt mai bine-acum, în siguranţă– departe de ciuperci sau cratere imense. Aici sunt ouăle ce-mi vor da viaţă. Adună-le centimă cu centimă.Acum ieşim din nou la suprafaţă.

Furnicile. Iată că vin, stăpân-tovarăş, eu sar dar ele n-au murit. Nu incă. E şiretlic la mijloc şi să ieiaminte. Vor exploda apoi din bobu-n care se preschimbă. Să nu te pierzi cu firea bravul meu, căci lung e dru-mul de acu-nainte. Dar nu apuc să isprăvesc acestea, căci saltul ce-am făcut m-azvârle fără milă în groapadin pământ. Sunt mort acum şi deznădăjduit mă-ntorc în timp şi spaţiu, exact de la-nceput. Mai am trei vieţişi tot atâta-ncredere în tine. Mă vei purta spre izbăvire aşa cum ne-a fost pactul?

Simţindu-ţi încordarea mă prind în fuga supravieţuirii. Alerg şi sar, cu ochii aţintiţi în zare. Adună-te copile, căci fuga nu-i o cale. Şi puncetele şi ouăle şi tot ce laşi în urmă, gândeşte-te mai bine... Închipuireade ar fi nu-ţi poate spune ce ne aşteaptă mai departe. O de ai şti stăpâne, de ai şti. Sfârşit-am trist şi sadic înplasa unei arahnide. Probabil eşti uimit stăpâne, ţi-am spus, dar făr’ să bagi de seamă, ce groaznice făpturiabia ne-aşteaptă.

Acum, tot ce-mi părea trăin în urmă, mi-e cunoscut acum şi repede voi trece peste tot ceea ce încalea-mi vrăjmaşi-au conceput. Ajungem iar în locul care mi-a fost fatal. Sunt mic, nu am ciupercă şi nicifloare să pot trage, dar sar mânat de răzbunare în cârca arahnidei. Apoi ciuperca umblătoare şi furnica, perând, se-ndreaptă către mine dorind să mă înghită. Dar sunt puternic şi tot ceea ce las în urmă, cu siguranţămoare. Ce desfătare fără seamă este să prinzi steluţa. Felicitări stăpânul meu tovarăş. Ea stă ascunsă-n unuldintre cuburi, dar am găsit-o aşa că, să cânte muzicuţa. Cât timp vei auzi cântarea să ştii că-s invincibil. Atenţiela groapă, de-acuma doar ea ne ţine calea.

De bucuria şi de dansul de care-am fost cuprins mă văd silit să uit. Ce scurtă-i nemurirea! Acum,la fel ca înainte voi fi cu ochii-n patru. Nu mai e mult şi vom ajunge la turnul ce-n altă lume, mai rea şi maiurâtă, prin farmec ne va duce.

Sunt pe colina din pătrate negre. Aştept să îmi trag răsuflarea. În drumul meu până aici, am adunatcu sîrguinţă acele ouă minunate ce-n cale destinul le-a lăsat. Avem vreo nouăzeci până acum, amicul meuviteaz, cutezător în toate. Să mai murim acum, cînd suntem la final, nădăjduiesc că-i peste poate. C-un saltgigant voi fi pe lespedea-n mişcare. Apoi, cu altă săritură calculată vom cuceri construcţia de piatră.

Turnul are două intrări. Cea de jos ne poartă către altă lume, mult mai rapid, direct, fără-ncetare.Dar dacă vom intra pe cea din vârful său vom avea parte de loteria vieţilor. Vom căpăta cu oareşce noroc sauşansă trei vieţi sau poate două, poate una. Nefastă, crudă va fi soarta noastră – vom da uitării şi ultimasperanţă? – dacă în loc de viaţă sau mai multe ne va ieşi în cale floarea. Să ştii stăpânul meu tovarăş că oricelucru cât de mic de-acum contează. Căci voi putea să trag cu floarea, e drept, nu vreau să mânii zeii, darrisipim un dar al providenţei ce şansa de izbândă ne-o dublează.

Cu două salturi bine măsurate ajungem sus, decidă sorţii! Primim trei vieţi. Mult mai uşor vomspune-acum la revedere morţii.

În vaduri ape repezi curg,Iar eu, ne-ndemânatic,În cratere brutal mă scurg,Mânat de-un gând lunatic.Am mai perdut o viaţă.

EPOPEEA SUPER MARIO ‘89

Dorian Dănilă

Level 1

Cea mai frumoasă idee înfloreşteîn cel mai frumos fel, mângâiată fiind de cel mai atent critical ideilor de orice fel,întrucât destinul ei este acela de a zburadintr-un gând în alt gândde a face miere, de a face pui,de a-i creşte ramuri din trunchi,înălţată sus pe cele mai înalte cataligiale celui mai nebun circardin cel mai frumos spectacolunde s-a întâmplat cu ochii închişisă văd ceea ce nu credeam că edeşi cel mai învăţat dintre cei mai învăţaţicare era cel mai sceptic dintre cei mai sceptici,îmi indoctrinase toate teoriilecu cele mai urâte neputinţe din cele mai mari eşecuricărora cel mai puternic dintre cei puternicinu le-ar fi rezistat, nu le-ar fi alungat,nu le-ar fi nimicit, nu le-ar fi prevăzutastfel că fără simţuri şi fără cea mai mică bănuialăcea mai frumoasă idee scapătă liberăîn cel mai liniştit loc cu iarbămă împrejură în cel mai ciudat felşi mă făcu să exclam:cea mai frumoasă lume în care trăimeste cea mai frumoasă lume în care credem că trăimcăci cea mai frumoasă idee este ideea că este cea mai frumoasă lumea care este cea mai frumoasă idee despre lume.

TEORIA IDEII

PRIN PRISMA CATEGORIEI ESTETICE

A FRUMOSULUI LA SUPERLATIVUL ABSOLUT

Dinuţ Ion Elvis

BUCURIA

DE A SCRIE

COMPUNERI

Abia atunci s-a aşezat scriitorul în faţa hârtiei, cucreionul în mâna stângă, deşi nu ştia să scrie aşa, în hainede casă, în papuci fără talpă, mirosind a apă chioară după obaie rece, după un dejun frugal, în camera îngustă şi joasă,cu pereţii albi ca în spitalele de arşi, în fum de ţigarănestinsă, abia atunci s-a îndreptat, şovăind, spre colţul celmai blestemat cu putinţă, în locul sentinţelor iminente, aldramei şi al gândurilor ce nu se pot aşterne vreodată în cu-vinte, cu resemnarea încolţindu-i în sânge, ca pentru oriceeventualitate deşartă a oricărei iluzii meschine, aşa s-a aşezatpe scaunul tare şi strâmb, ca un bolovan care poposeşte pefundul unui lac împuţit şi apoi şi-a aprins creionul în chipde ţigara, a fumat plictisit din foile nescrise, la ce bun suntpaginile goale, la ce bun mâinile, degetele spoite de nicotinăînvechită, dacă ceea ce s-a spus şi scris s-a spus şi scris iarceea ce va fi fiind spus în scris nu se poate naşte căci cine l-ar putea înţelege pe scriitor, care nu poate dormi, bântuit degânduri şi idei care reclamă cuvinte, pe care ignoranţa şifrivolitatea îl deposedează de sens, aruncându-l în negurapropriei existenţe inutile, mânat doar de instinctulsupravieţuirii el devine ceea ce nu poate deveni cu adevăratpentru că nu şi-a dorit sau nu poate, îi mai rămâne doar săchestioneze predestinarea, al cărei sens nu-l mai cuprindeacum, cu greu mai pricepe ceea ce înseamnă o cană, sau lace bun covorul atîta timp cît încă e podeaua la fel de tare şirece, la ce bun un scriitor care scrie ceea ce nimeni nu maisimte, la ce bun graiul când toţi se zbat şi dau din mâini, câtmai energic, cu disperare şi incompetenţa unei slugi căreiaîi moare stăpânul, scriitorul se întreabă, vorbeşte cu sinecăci e singurul care îşi mai poate descifra incoerenţa,vorbeşte dar nu poate desluşi aievea, poate că ar trebui săurle încet, ca să nu-l asurzească propriile aberaţii, să nu-lorbească oglinda atunci când îi va spune că e oglindă inutilăce trebuie să-şi pună ordine în viaţă, să revizuiască totul,nimic nu e ceea ce părea a fi la început, nimeni nu are nevoiede oglindă care trădează, care spune întotdeauna adevărul,îl dă în vileag pe cel inchipuit şi fiecare, în închipuirea sa erege, dar de unde tronuri, când ele au fost déjà numărate,inventariate, distribuite cu cinism de un dumnezeu care îi

oferă orbului urechea pierdută şi nasului papilele gustative,astfel omul-furnicar aspiră fără tăgadă să-i înghită pe ceicare-i stau în cale fără voie, gândeşte scriitorule, apoi scrie,altfel te va consta scump, căci dacă e cal, să tragă, dacă epopă să citească, iar tu, dacă eşti ceea ce eşti sau crezi că eşticeea ce cred alţii că eşti atunci e o mare prostie din parteata, nu poţi exista închipuindu-ţi că exişti, ci doar gândind,acţionând, în orice fel, după propria-ţi putinţă sauneputinţă, oferă-ţi conştiinţa cadou celui mai aprig duşmanal tău şi atunci vei putea scrie râuri de fraze, sentinţe,afirmaţii, remarci, descrieri care dau în vileag tipologiiumane sau acte necugetate, erori istorice sau blasfemii scuz-abile, dar scriitorule, de ce nu mă sculţi, din vanitate sau dindemnitate, poate, sau te-au orbit propriile gânduri aşternutepe foaie, atât de necruţător a fost impactul, ca o mamă carenaşte un copil mort sau unul cu două capete însă află de lamine, că ea tot mamă se cheamă şi îşi iubeşte fătul, pe carel-a hrănit nădăjduind că va putea merge pe bicicletă, ca vaputea merge la şcoală, că va ajunge mare, că-şi va creşte, larândul său copiii, şi refuză să priceapă, îşi vede copilul cuochii lăuntrici, sperând la fel de nestrămutat că va merge pebiciletă, că învăţa bine, că-şi va hrănii copiii din prorpia luisudoare, precum o fiinţă umană, însă tu, trădătorule,meschinule, laşule, îţi prvieşti sămânţa din care ai zămislitidei cu ură vindicativă, apuci cuţitul cu mâna cu care scriişi îţi crestezi grumazul, apoi venele ca să fii sigur, eşti ezitantîn faţa vieţii dar îmbrăţişezii promisiunile morţii cu sclipireîn ochii goliţi şi reci, eşti plin de sânge pe haine, podeauabălteşte de vlaga-ţi risipită, prin cavernoasa împunsătură decuţit se scurg amintiri ale trecutului, ale unui viitor posibil,căci nu-ţi doreşti prezentul aşa cum hotărăşte providenţa,te crezi mai puternic decât ea, dar poate tocmai asta îţi esoarta, să zaci în baltă de sânge, în faţa hârtiei nescrise, cucreionul în mâna stângă cu care nu poţi scrie fără să şovăi,în papuci şi în haine de casă, duhnind a apă statută, cu stom-acul plin de resturi, după ultimul dejun sordid pe lumeaasta, după ultima suflare printre oameni, izolat de ei, în cam-era mică şi rece.

Blues pentru

o literatură

minoră

2

Scârbele istoriei, scârbele prezentului, dinbloc, din magazine, din copaci, de pestetot, scârbele care divulgă, scârbele caredistrug, conspiră, linguşesc, se târăsc prinpropriile fecale sau le adună pe ale altora,scârbele care cer milă, scârbele care scriula gazetă, scârbele de haită, de grup, scâr-bele care se adună, pe care le animăaceeaşi unică dorinţă de autoconservare,scârbele care zic, apoi tac dacă situaţiaimpune, nu zic că zic, zic că trebuie, cândtrebuie, au enzima servilismului care sedivide şi dă naştere la viermi, scârbele delângă tine şi de departe, scârbele din patultău şi cele vecine cu voma, scârbele de subunghiile şefilor care se scarpină în fundcu degetul aghiotant, scârbele răzbat,răpun, înving, se scaldă în noroiul vieţiicu credinţa nestrămutată în transcendeţaprozaicului, scârbele scârboase încâtredundanţa devine un concept depăşit,scârbele clişeului şi ale conformismuluica eliberare a conştiinţei lor mizere, scâr-bele care cotcodăcesc idei nemestecate şiapoi vomită păreri, scârbele mediocrităţiişi al excesului de platitudini, scârbeleastea nu mor niciodată, scârbele astea sedescompun lent ca un hoit părăsit pentrucă pute, fraternizează cu moartea care escârbită de atâta vanitate urlată în rugaci-unile de duminică, scârbită de compro-misul pe care providenţa îl faceprelungindu-le viaţa în infinit. Scârbelecare te fac să-ţi pierzi cadenţa căci uranecesită cuvinte pentru a prinde viaţă.Aceste scârbe nu mor. Se divid. Inundă,invadează, se revarsă, înfundă ţevile decomunicare, distrug, judecă fără cântar,cântăresc fără balanţă, iar nesimţirea lore logică, futil e doar argumentul cu care-şi justifică existenţa. Scârbele se chinuiesă încapă într-o cutie când Pământul eimensitatea pe înţelesul tuturor.

Scârbele nu mor niciodată

Prolog

Era una dintre serile când ne strângeam în spate, între braziibătrâni şi singurul lucru ce ne amintea că noaptea invadase teritoriul erafrigul: o ploaie de gheaţă, nu tocmai aspră dar îndeajuns de tăioasă câtsă-ţi eliberezi hanoracul din jurul taliei şi să-l potriveşti în grabă peumeri. Stăteam ca de planton, pe jumătate încordaţi, pe jumătate fericiţică împărţeam aceleaşi ţigări aduse de Gino te miri de unde. Le scoseseaşa din buzunar, ofilite, îmbibate de jegul pantalonilor şi numai Dum-nezeu ştie a câta oară îi purta pe aceeaşi. Dar nimeni nu avea timp,nimănui nu-i ardea de analize, fumam ca şerpii, nu ca turcii, fumamclandestin, fumam interzis iar fumul descria în aer lumi efemere în careevadam seră de seară.

Gino

Se trăgea din familia-blestem. Taică-său - beţiv, vag imbecil, schilod şislut. Maică-sa o curvă limbută, de o voluptate abjectă. Trăncănea maimereu, asigurându-se că o va auzi o lume întreagă.

Avea doi fraţi: sora - scheletică, murdară, cretină şi de o sluţenie ce-ţiinspira milă. Apoi începea să vorbească, să înjure cel mai gratuit cuputinţă, să facă glume proaste, idioate. Şi-atunci, din milostiv te trens-formai inconştient în tartor. Ce milă? Ce-ndurare? În temniţă să zacă.În veci.

Frate-său, mai mic de statură, dar mai înaintat în vârstă era pitic, fărădinţi şi mergea crăcănat, aşa... ca şi cum ar fi călărit un cerc. Îi plcăceasă-şi dezvăluie vârsta. Asta îi conferea iluzia unei maturităţi ce fizicul otrăda cu desăvârşire.

Mai rămânea el, Gino, mezinul, să apere onoarea familiei, să reparecrunta greşală a providenţei, să-drepte belstemul. Dar presupunând căzeii i-ar fi încredinţat Lui această misiune dinastic-herculiană cusiguranţă au uitat să-l înzestreze cu ceva minte.

Altfel, o trăsătură parcă îi unea, se regăsea în fiecare şi îiapropia ca pe o familie. Ea sună ca un diagnostic: retard mintal.

Gino ne băga adesea în sperieţi când, întâlnindu-ne noapteala fumat, rămânea ţintuit locului, privind cerul, ca răpit de un sevrajtoxic, cu balele atârnându-i pe la colţurile gurii. Cu toţii îl batjocoream,profitând de subdezvoltarea lui crerebrală pentru a smulge în felul ăstacâteva clipe de amuzament iein. Uneori râdeam copios, cu stropi, cucrampe la stomac, ca atunci când unul dintre noi (posibil Cătălin) l-atrimis la un butic celebru pe strada noastră (cu un aşa nume nici nu-ide mirare - "Ultimul mohican") să cumpere o pungă de clitoris verde.(Vezi, dacă are roşu să nu iei, că nu e bun. Tu să ceri întâi dăla verde şidacă încearcă să-ţi dea roşu să n-o iei. Ai înţeles bă?)

Era ceva bucurie în felul lui de a executa ordine de felul ăsta,ca un căprar obedient gradelor. Se simţea cred, util sau, în felul lui per-cepea asta ca un certificat de integrare în grup. Pleca la datorie cu zâm-betul lui tâmp pe buze, pe gură, pe întreaga faţă. Nu-mi amintesc ces-a-ntâmplat apoi, probabil că a reacţionat la fel cum o făcea de fiecaredată în astfel de situaţii (Duce-ţi-vă-n pula mea, hîî, hîîî) pe care le per-cepea totuşi ca fiind jenante, aproape umilitoare. Rodul batjocurii. Deşinu înţeleagea multe alte lucruri, jena însă da, sau mai excat pe asta osimţea întru totul, o primea ca un glonte în pieptul dezgolit al mîndrieilui precare. Era un animal de circ. Noi râdeam, unii chiar aplaudau,fluierau ca ciobanii după turmă, iar el se apăra după putinţă : băga capulîn pământ şi suduia incoerent, bolborosind ceva, făcând mici boabe descuipat care i se prelingeau pe bărbie. Apoi pleca în casă, ca un învins.

Într-un fel sau altul, era involuntar un bun creştin. A doua zini se alătura din nou, împărţind tutun furat de la alţii sau din casă, caşi cum ar fi fost cuprins de o cruntă, irevocabilă amnezie.

Gino, printre multe alte lucruri pe care nu le cunoştea, nucunoştea ranchiuna.

Gino versus Compania

POLITIK KILLS

* Statu’ e prietenul ăla pe care nu ţi-l alegi, şide care nu mai scapi. Cu el, o viaţă întreagă.

* Dacă mergi cu Statu’ în autobuz el se va aşezape două scaune iar pe tine te va invita să iei unloc în picioare alături (ţi-l cedează el dingalanterie…). Nu îşi va cumpăra bilet, dar ţie îţiva ţine morală că mergi tot cu ăla de acum osăptămâna, deja compostat.

* Joci fotbal cu Statu’ şi cu alţi colegi în curteaşcolii. Statu’ şutează mingea cu forţă în garduldin spatele porţii. Mingea se sparge. Regula, îngeneral era una simplă. Cine sparge plăteştemingea. Taică-su’ Statu’lui are fabrică de mingi.Gigel îi spune, “ai spart-o, mi-o plăteşti că te spunlu’ tata.” Statu’ zice, „nu e corect. Cu toţii ne-amjucat, cu toţii plătim pentru ea”. În drum sprecasă, toţi sunt însetaţi, Statu’ găseşte o sticlă deCola rece ca gheaţa pe jos. Zice: “Ce-am găsit săfie al meu”. Bea cu poă gâlgâind. Cu toţii amjucat fotbal, dar restul se mulţumeşte cu nişte apăsălcie de la chiuvetă când ajunge acasă. Statu’ maişi trage aşa o râgâitură şi zice: Ce bună e Colarece după un meci de fotbal. Aruncă sticlă de suc,pe jumătate plină.

* Statu’ îţi dă întotdeauna beep, nu-ţi răspundela telefon decât atunci când are nevoie de tine şiare un telefon mobil de 100 de ori mai scump şimai fiţos decât al tău.

* Statu’ îţi va cere întotdeauna bani cu împru-mut, pretextând că nu mai are un şfanţ pentrumâncare. Îşi ia mina de victimă, discursul de om

sărman. Ţi se face milă. Îi dai acei mulţi bani decare are nevoie, din economiile tale. A doua ziafli motivul pentru care Statu’ nu mai are bani:Şi-a cumpărat un cablu de date de 3000 de leipentru noul său telefon (care are tot ce-i trebuie,mai puţin minute incluse). Evident banii nu-imai vezi înapoi. Ţi-e ruşine să îi ceri dacă el nuse simte, ce dracu doar vă ştiţi de când eraţi mici,vă jucaţi împreuna, mestecaţi gumă împreună.Ţi-e jenă, ţie. Lui nu. Peste câteva luni, te va rugadin nou acelaşi lucru.

* E ziua ta de naştere. Te gândeşti să îţi inviţicel mai bun prieten la o pizza în oraş. Statu’acceptă invitaţia cu plăcere. Statul nu îţi cumpărănici un cadou, doar prietenia voastră nu poate fiintemeiată pe raţiuni din astea mizere, pecuniare.Prietenia voastră e ceva profund. Îţi urează unfoarte călduros „La mulţi ani”, din sufletul lui.Comanzi o pizza pentru fiecare. Bugetul tău eunul redus. Statu’ vrea şi o bere pe lângă asta, şiar mai fuma şi o ţigară, tu nu fumezi dar îicumperi un pachet şi ar mai bea şi o cafea pentrudigestie la final. Şi dacă tot am început parcă armerge şi o prajitură. I le cumperi lui, nu ai banisă-ţi cumperi şi tu. „Nu vrei prăjitură?” ziceStatu’, „e foarte bună, hai ia şi tu, te rog, nu îţi fiejenă”. Zici, „nu, mulţumesc”. Statu’ zice, „ok, tupierzi”. La final îţi cere banii, „dă-mi mie, plătesceu”, se oferă el vrând să se facă util. Îi dai banii,iar Statu’l lasă un sfert din ei bacşiş. Apoi îţi ţineo cuvântare despre cît de elegant şi civilizat e sălaşi bacşiş.

* Eşti pe o bancă în parc cu Statu’. Statu’ scoate

un pachet de ţigări scumpe din buzunar. Asteasunt adevăratele ţigări, nu ce fumezi tu, zice el.Îţi oferă una. Fumaţi împreună. După câteva fu-muri îşi aruncă ţigara, o calcă în picioare. Faceacelaşi lucru cu a ta. Aruncă şi pachetul la coşulde gunoi. Zice: “Dă-le mă dracului de ţigări. Haisă nu mai fumăm niciodată. E o prostie, neîmbolnăvim ca proştii.” Tu nu prea eşti mulţumit,ai fi fumat, mai ales din ţigările alea. Dar te laşiconvins. Îi dai dreptate, cu o uşoară urmă de re-gret. „Aşa e, cred că ai dreptate”, zici. Spre searăte întâlneşti cu Statu’ în faţa blocului, care teîntreabă. „Ai o ţigară? Tare aş fuma una”. „Nu, n-am”, zici, „parcă am vorbit că”… Statu’: “Du-te şicere şi tu alor tăi nişte bani să luăm un pachet,nu fii”…Cumperi un pachet de ţigări mai ieine.Le fumaţi pe toate împreună. Statu’, una după altacu poă.

După o viaţă cu Statu’, doar sentimentul nostagieite mai face să nu rupi definitiv orice legătură cuvechiul tău tovaraş la bine şi la…atât… Dar cuiîi mai pasă de nostalgie în vremuri ca astea. Tegândeşti: să încerc să-l schimb sau să îmi fac alţiprieteni (americani, belgieni, englezi). Apoi îţidai seamă că strănii ăştia, chiar dacă mai corecţi,nu au farmecul Statului (mioritic). Şi în plus einu prea te vor în cercurile lor. Tot Statu’ tecunoaşte cel mai bine şi cu el ai trecut prin multe.Ai o tresărire de orgoliu şi parcă nu ai mai con-tinua aşa. Statu’ e cam nesimţit concluzionezi.Soluţia? Care să fie soluţia în cazul ăsta?

Păi soluţia e simplă…Taxi Driver! Sau taci şi-nghite.

Statu’ e tovarăşul meu bun

S-a luat apa cum se spune, adică nu mai curge la robinet.Apa rece, apa caldă. Pe neaşteptate, cumva neoficial, cineva o furăşi p’asta. Pentru o zi sau cine ştie cât, un oraş întreg plin de urdorisudoare şi jeg. Nici măcar învăţaţii nu au apă, cei care cu răbdareşi previziune salvau ceva din inodorul lichid în peturi de bere sauligheane primite de pomană. Esenţa vieţii nu se mai scurge dinniciun robinet din oraş, aşa că trebuie găsită alta. Apa nu curgedecât atunci când Dumnezeu vrea asta, în Craiova ea curge cândvrea primarul. Silogism. Primarul dumnezeu. Alt silogism. Dum-nezeu e ţigan pentru că primarul craiovei e ţigan. Noi suntem...

Vorbeşte cu propriile intestine, convinge-le să se abţinăde la ritmul biologic, să nu mai îndeplinească vreo funcţie, nicimăcar una. Mitueşte-le ce dracu’, pe lumea asta totul se poatearanja. Câteva lumânări aprinse, un colac dat pomană sau o micădonaţie în cutia milei şi transcendenţa devine dulce. Dă-o drac-ului. Până când va trebui să luptăm pentru drepturile burghezeale omului va mai trece o vreme. Aici e lupta pentru căcare. Săştim măcar când se ia apa, urlă lumea, ca mai apoi, să putemplanifica ciclul căcării după metoda calendarului. Să ne spălămla subraţ sau pe faţă după metoda calendarului. Luni, marţi,vineri. Până când organismul deprindre cadenţa. Vom fi onaţiune planificată la excreţie în zilele impare. Ne vom căca pecartelă. Cu voia primarului. Cu cerere la regia de apă şi audienţe

în prefectură. Vor fi cozi imense, de oameni constipaţi care vorsemna hârtii, iar apoi vor fi nevoiţi să aducă dovada că nu aufolosit apa în alt scop decât acela de a inunda căcatul din veceu.Mulţi vor mitui primarii şi vor vinde apa amărâţilor la suprapreţ.Mafia căcatului şi a apei din vasul de toaletă. Mafia diareei şi acancerului de colon. Vom trage apa o singură dată, altfel va firisipă.

Mamă, tată, fiu, pe rând la toaletă. Şi numai atunci cândse va aduna suficient, vom trage apa o singură dată. Să tragi apade 10 ori pe luna, asta e raţia. Aşa că drămuieşte-o bine.Foloseşte-o inteligent. Nici măcar lui dumnezeu nu ne putemruga să ne dea apă, după cum faceau bătrânii africani, dansânslasciv în jurul focului, impopistraţi precum păsările ceruluiaducătoare de ploaie, şuierând incantaţii printre dinţii ştirbi,bătând în tobe, sacrificând o virgină. Nici măcar lui dumnezeunu ne putem ruga precum strămoşii, pentru că aici primarul nuacceptă daruri, ne vrea pe noi drept ofrandă. Pe noi şi umilinţa.Şi apoi, va promite apă în fiecare zi şi va fi ales, reales, în uralelemulţimii, pentru că numai el poate opri sau da drumul apei. I seva ridica o statuie, în parcul romanescu, lângă traian demetrescu,drept omagiu, omul care ne dă apă. Poseidon. Un poseidon careascultă manele şi rumegă mămăligă cu praz.

Apă şi non apă

Bordelul Poporului - construit pe vre-muri pentru curvele comuniste la sugestia genialăa celui mai suprem designer de pantofi şi cizmegăurite în talpă - e locul cel mai ferit de caniculădin întreaga gubernie. Astăzi e democraţie,mâine... mai vedem. Dar azi în mod sigur edemocraţie, nu, nu are a face cu voinţa poporuluicum mulţi naivi îndoctrinaţi de teorie ar puteacrede, ci e democraţie pentru că se votează. Voinţapoporului se manifestă afară, nu înăutru, acolounde soarele nu s-a topit şi nu s-a scurs pe pământucigând orice boare de vânt c-an tragicul lirismlabescian, dar totuşi, e cald al dracului mă. Ne tre-buie aer necondiţionat, dar rece.

Împrăştiaţii cetăţeni, brusc uniţi, aureuşit să formeze un mănunchi de suporteri aimoţiunii. E ca la meci. Iar acum sunt lovituri dedepartajare. Să sperăm că ai noştri nu rateazăurna. Trandafir trebuie să voteze moţiunea.Trandafir va vota moţiunea. Se apropie, un pas,doi, trei şi înscrie imparabil, bila albă-n urna albă,ce redundant, ce frumoasă execuţie. Am învins lascor dar arbitrul nu validează victoria invocândnu ştiu ce regulă. Însă pentru noi sunteţi adevăraţiicampioni, bă! Ura! Atâta moralitate la curveleastea politice ne impresionează. Cum s-a gândit eala noi mă, tu înţelegi că a avut aşa un fel derefulaţie şi şi-a zis în capu’ ei că nu poate să facăce-i cere partidu. E, da domnule, un suflet mare vasălăşlui întotdeauna într-un corp şi mai mare,aproape imens. Mânca-i-aş sufleţelu’ ei! Îmi vinesă-i dedic She’s a rainbow de la Stones.

She comes in colors everywhere;She combs her hairShe's like a rainbow

Coming colors in the airOh, everywhere

She comes in colors

Have you seen her dressed in blueSee the sky in front of youAnd her face is like a sail

Speck of white so fair and paleHave you seen the lady fairer…În timpul ăsta revoluţionarii fără pic de

potenţial vindicativ, leşinaşi de sete, năuciţi desoare şi prostiţi de proprii lideri - curve din Bor-delul Poporului deghizate în dame inimă roşie -îşi dezvăluie precara mentalitate de agricultorioprimaţi. Pentru ei, simbolul dreptăţii zace înmorala snoavelor istorice pe care ţi le citeşteînvăţătoarea în clasa a IV a, alea cu vlad Ţepeş,justiţiarul duplicitar, ziua om şi domnitor al ŢăriiRomâneşti, noaptea vampir, cunoscut sub numelede Dracula. Adică ce nu e bine e dreacu’, dacă epenal e dreacu’ şi tot aşa... lumea în alb şi negrumai ceva ca viziunile de alcoolic ale bătrânului Ba-covia. Băi, tu înţelegi cum pot unii să mimeze per-fect revolta, nevoia de dreptate şi disperarea?Ipocrizenia a devenit ceva atât de relativ, de amorf,de greu de depistat pentru că e la tot pasul. Pescena grotescului teatru sunt unii care joacă şirolul de spectator, totul e jucat şi jucabil, singurullucru autentic e prostia. Puţini sunt maeştri carese prefac doar a fi idioţi.

Ieri, toate probleme noastre păreau atâtde îndepărtate...dar azi s-au întors. Plecaseră dupăajutoare.

E zarvă mare la Bordel. Curvele se agită.Unele sunt atât de imbecile că se încurcă în bile şi-n urne, altele se impiedică de covorul roşuaşternut pe trepte şi cad cu dinţi-n urna albă,muşcă din ea din greşală, neatenţie şi ură faţă deschimbare. Altele îşi pierd bilele, unele nu le maiau pentru că le-au supt crezând că sunt mentosaneşi votează aruncând ob-uri în urnă. Alb devinenegru şi viceversa de atâta confuzie, ce e alb şi ce

e negru, cine suntem noi, încotro ne ducem, existăDumnezeu, dileme dintr’astea şi concluzia e unasingură: alb şi negru se aseamănă prin faptul că sedeosebesc. Răii din opoziţie contra răii de la put-ere. Care să fie răul cel mai mic? Cob? E probabilcel mai rău mic din politică. Ăilalţi sunt niştematahale, Coivu, Săbescu, Arin Cantonescu ....- Am venit aicişa să protestăm, stăm aicişa până sevotează moţiunea de centură...- Şi dacă nu trece...- Toate-s trecătoare aicişa domnişoară...şi dacă ofi de la Dumnezeu să nu treacă, suntem dispuşi sănu ştiu, nu ştiu, cre’ că… nu ştiu...- ?!?- ….suntem dispuşi, pentru că aşa nu se mai poate,suntem dispuşi să ne asumăm consecinţele. JosSăbescu şi ai lui! Jos Săbescu şi ai lui! Am ajuns înaşa hal să regretăm ce era înainte, că în fiecarenoapte mă visez în ipostaze erotice cu Nicolae.

Zarele au fost aruncate de către Tăticu’ care dămereu numa’ 6 – 6. Şase cuburi de gheaţă în şasepahare de whisky. Şase blonde cucuiete în şase pa-turi. Vai bunicule, da’ de ce ai chelia aşa de mare?Ca să trăiţi bine! He, he...horc! horc! Să curgă tax-ele şi şampania.

Toate asta şi încă multe altele s-au petrecut în gu-bernie la ceas de vară. Şi ce vară, ce caniculă, să n-am parte de Lenuţa dacă vă mint. Nu există nicioconcluzie. Moţiunea de centură s-a dus dracului,iar măsurile care vor urma vor fi tragice, deci nevom amuza pe seama lor. Impozitarea impozitelordevine o distopie din ce în ce mai reală. Moţiuneade centură nu e decât o cale mai lungă spre deza-stru, aşa că n-o mai bociţi atât. Fiecare pentru elşi noi împotriva tuturor.

Moţiune de centură

Spectacolul vieţii a luat sfârşit.Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile dumneavoastră.

Aplaudaţi sinistru căci Muartea trebuie s-apară.Aveţi puţină demnitate-n pula mea. Nu vă-nghiontiţi.

Există muarte pentru toată lumea.

Votaţi Muartea Democratliberalsocială.

Să muriţi bine!

Muartea-n campanie

Versis

et

Nonversis

O, biet popor!O biet nomenclaturist!Rîurile mor,Codrul e un pampas trist!

Pentru ţară, Dulce zumzet de nenorociri şi glorii,Pentru neamul românesc,Partidul muncitorescŞi drapel,Sunt gata oricând să mor.Tovarşi , executanţi imberbi ai idealurilor mele,Împuşcaţi-mă-n picior !

Adio Românie, cu rîuri, dealuri, toate alea,Adio dulce cântec,Durerea mă învinge.Mă va îngropa condeiul,Iar slovele-mi vor plângeDestinul nebulos.Destinul unei morţi subtile.

Duios, Păunescu zicea

Eu când vreau să fluier,ucid.

Sunt Tony Camonte.Eu, când vreau să aberez

Scriu legi,asfaltez.

Şi când vreau să mă distrez,guvernez.

Dacă vreau să fiu bogat,sunt.

Tu, când vrei să fluieri,taci.

Asta faci:Trăieşti pentru mine.

Sunt Tony Camonte.Cicatrizez România.

Cu asta mă ocup.

Eu, când vreau să fluier,fur.

Eu, când vreau să fluier, Scarface!

Zilele trecuteAm împrumutat un pix de la un coleg de facultate,

care îl cumpărase de la un magazinde la o vânzătoare care îl avea de la un vecin,

care îl furase unui tâmplar aiuritcare găsise pixul pe stradă

aruncat de un conţopist grăbitcare îl avea de la maică-sa moştenire,

făcut cadou de către unchiul său,fost prizonier de război,

care îşi semnase cu el ieşirea din puşcărie,odată cu prăbuşirea comunismului,

apoi fusese despăgubit cu o sumă uriaşăde către un ministru incoerent şi uşor zurbagiu,

numit în funcţie în data de xca răsplată pentru activitatea sa de partid,

de către un preşedinte meschin, chior de un ochi,fost pirat în Insulele Maldive,

locul naşterii mele.

Facebook sau Balada Pixului Pierdut

În fiecare ziCoca Cola şi Marlboro.

Azi, mâine, ieri.

E caniculă.Coca Cola şi Marlboro.

Revolte sociale afară.În casă eu, Coca Cola şi Marl-

boro.Nimic fără Coca Cola şi Marl-

boro.

Cancer pulmonar, insomnii şipalpitaţii,

Coca Cola şi Marlboro,Dar libertate.

America într-un pahar de CocaCola

Şi într-un pachet de Marlboro.România în rest. Peste tot. Româ-

nia la exterior,Coca Cola şi Marlboro în mine.

Nu există ţară pentru români.Dar există Coca Cola şi Marl-

boro.

America, America din capu' meu.

Refuz Carpaţii,Refuz Capitala,

Refuz trecutul, viitorul şitranziţia,

Refuz România şi conducătorii,Refuz interacţiunea şi familia,

celula de bază a societăţii.Refuz să fiu o bază.

Dar nu refuz aproape niciodată,O Coca Cola rece şi-un Marl-

boro.

Toate astea - o noapte în care batevântul

Şi fâlfâie perdelele,O criză de inspiraţie,

Frică de eşec, de facturi şi deobezitate morbidă,

- şi o Coca Cola şi-un Marlboro.Ca de fiecare dată.

Tot ce mai lipseşte acum e untelefon de la un musulman din

Istanbul.- Alo?

- Iyi geceler.Neden?- Rahat.

Coca Cola şi Marlboro

Din când în când,

filme

Kurosa

wa

is dea

d!

Berlanga is dead!

Polanski is still alive!

Kubrick is dead!

PrologCam câte alunecări în trecut mai poate suporta cinematografia

românească. Cam câte rememorări ale plafonării mai poate duce supraapre-ciatul film românesc. Destule. Mult prea destule. Tema centrală a existenţeiromânului este comunismul: minereu inepuizabil de inspiraţie din care ex-tragem fără simţ de răspundere pentru a crea film, orice. Numai să fie.

Laşitate. Vorbim acum, zice-se liber, pentru că nu o făcea nimeniatunci: despre dictatură, închisoare, frig, teamă şi nedreptate. Caricaturizămîn flegme tirani în faţa cărora obişnuiam să ne închinăm respectuos, cu servil-ismul afectuos al câinelui. Nici vorbă de pedigriu la rasa asta. Suntem şi vomfi în spatele unui gard. Şi vom lătra a ameninţare cu dinţii de lapte mijiţi pe lacolţurile gurii. Imitând ferocitatea aproape perfect.

Previziune: Ne vom amuza peste ani de umilinţa de azi. Acţionămretroactiv. Nu când este prea târziu, nici vorbă, ci atunci când a trecut atât demult timp încât tot ce poţi face e să fii nostalgic. Vom pune criza prezentuluipe seama unei gafe rău intenţionate a băsescului. Ne vom aminti de şuviţa luila un pahar de şpriţ cu prietenii, vom rememora cu simpatie şi umor tâmpeni-ile metreselor din politică, memoria va reînvia zburdalnic atâtea bancuri cublonde încât nu vom şti cu care să începem. Vom râde plescăind pui modificatgenetic, roşii injectate şi apă nefiltrată îmbuteliată în sticle de firmă. Dar vomrâde, iar toate relele pălesc când râzi. Mi-e necaz pe acest haz de necaz care,invariabil, va urma. La nesfârşit. Laitmotiv al generaţiilor care vor veni. Unacâte una, toate de acum încolo.

Recomandare de partid: Pentru toţi spectatorii acestui film: Să râdeţibine, tovarăşi! E un ordin. Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile dumneavoastră şivizionare plăcută. Aplaudaţi sinistru la final. Consumul de produse capitalisteeste strict interzis.

Scena 1 Dubla 1Amintiri din Epoca de Aur, filmul lui Mungiu, este un compendiu de pastileamuzante care îşi iau rădăcina în nişte realităţi nemodificate de propaganda

socilaistă. E ca şi cum Jarmusch....Scena 1 Dubla 2

Amintiri din Epoca de Piatra e un film.Scena 1 Dubla 3

Amintiri din Epoca de Aur nu e un film. E mai multe filme.Scena 1 Dubla 4 şi ultima

Cu tot respectul pe care îl am pentru comunism, socialism, totali-tarism sau cum s-o fi numind ceea ce a fost şi încă mai e, dar sub altă formă,şi cu toată părerea de rău pentru muniţia risipită în corpul lui Ceauşilă (căciElena aproape că a reuşit să se reîncarneze într-o blondă de Dorobanţi cuacelaşi nume) m-am instalat pe canapea acompaniat de câţiva cizburgărizemoşi, floricele de porumb, şi o sticlă enormă de Coca Cola. Măcar aşa mădelimitam şi eu de perioada aia evocată în film, pozând într-un capitalist sadeacare râgâie zgomotos de atâta bunăstare culinară.Filmul este construit ca o serie de povestioare comice, şase la număr dacă îmiamintesc corect. Unele amuzante, altele mai puţin. Dar triste toate. (Existădouă volume: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa” şi „Dragoste în timpul liber” ,primul compus din patru filmuleţe al doilea din două mai lungi).

În prima povestioară, nişte ţărani imbecili care se pregătesc cu ar-doare să primească delegaţia oficială care urma să treacă prin satul lor,dimpreună cu doi activişti trimişi să inspecteze pregătirile, râmân blocaţi într-o tiribombă. Pe urmă e povestea unui învăţător trimis să alfabetizeze

analfabeţii unei comune din creierul munţilor, care pleacă înainte ca cinevasă se prindă cum stă treaba cu mâzgăliturile alea care se cheamă litere. Cutoate astea, ţăranii primesc diplome sunt consemnaţi oficial ca oameni “culţiîn cap”. Urmează povestea unei poze cu dictatorul, care din raţiuni propagan-diste şi cu un pic de indolenţă şi grabă specifică sistemului, ajunge să-linfăţişeze pe bătrânu’ Nicolae cu o căciulă în cap şi cu alta în mână. Povesteamiliţianului care primeşte un porc viu, de la o rudă cu neuronii decedaţi, cuscopul de a fi oferit a doua zi drept atenţie unui medic, încheie prima serie defilmuleţe. Miliţianul are crunta misiune de a omorî, pârli şi tranşa animalul înapartament. Mă opresc aici cu deconspirarea. Nu mai e multă peliculă şi la oadică, atâtea duble reclamă o pauză. Pauză deci.

N-am cum să vorbesc despre filmu’ ăsta fără să fac câteva comparaţiicu precedentul, mult aclamatul 4 3 2 (1) (fâs!). Nu mai avem parte de aceleaşiimagini sumbre, friguroase şi noroioase. În “Amintiri...” nu mai e vorba deacelaşi gen de comunism din cauza căruia nu poţi face nimic calumea, nicimăcar un amărât de avort ilegal. Nu, aici personajul principal este românuldescurcăreţ. Nu mai e teroare, e derizoriu. E comic de situaţie. Securiştii parnişte pisicuţe puse pe şotii. Lipsurile nu generează frustrare ci doar noi pretextede amuzament. Nu simţi prezenţa unui tiran care seamănă frică aşa cum aisenzaţia în 4 luni, 3 săptămâni etc. Poate şi pentru că imaginea e mai coloratăaici, aproape strident. Copiii din film, deşi ar trebui să fie genu ăla de pionieri,au nişte feţe de World of Warcra clar!

Deci Mungiu lasă de-o parte toată construcţia aia în detaliu a uneilumi cenuşii, cât mai aproape de realitate, concentrându-se pe poanta de lasfârşitul fiecărui episod. Ai senzaţia că se grăbeşte să ajungă mai repede la final,pentru a dezvălui duma. Bine, am uitat să spun, nu toate filmuleţele sunt re-gizate de Mungiu. Mai sunt alţi doi cred, dintre care unu are nume de străin(ce-o fi înţeles ăla din scenarii mi-e greu să-mi imaginez dar în mod sigur aacceptat să participe în proiectul ăsta cu o frază gen, “Hm, communism? Cool!I’m in .”). Dar nu ştiu să spun care ce a regizat, dacă fiecare câte unul sau toţitoate. E o nebuloasă totală pentru mine. Poate şi din lene de documentare.Dar mă rog, pentru asta există wikipedia sau cinemagia, eu fac altceva aici. Eusunt ... %!@#$%^&*))(*&*&%$...

Ce-ar mai fi de spus despre filmu ăsta... România a avut un comu-nism aparte. Unul hazliu din câte rezultă de aici. Comunism fără de comunismşi măcelării fără de carne. Comunism în care privatul nu este o instituţie ciprivatul era omul, care se descurca precum românu’, ciupind de ici de colo, unou, un porc etc. Strategii de mercantilism primar, ce mai! Troc instituţionalizat.Hazlie dramă a istoriei. Comic declin.

„Noi am trăit o formă de absurd istoric.“ (zicea Matei Vişniec)EpilogNu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la comunism, la locul

naşterii mele (un spital jegos şi auster) la casa părintească fără căldură şi apăcaldă, la canalul Dunăre-Marea Neagră de crăpau muncitorii jucându-se cutârnăcoapele, la şifonierul în care mă ascundeam de tinerel când venea Secu-ritatea în inspecţie, parcă-mi saltă şi acum inima de ură vindicativă şi nu-mivine a râde cu spume. Şi doamne, urât mai era pe atunci căci şi părinţii şi fraţiişi surorile îmi erau chinuiţi, deposedaţi de speranţă şi casa ne era plină de gol,aşijderea stomacul. Nu ştiu alţi tovarăşi cum sunt...

Epilog la epilogHa, ha, ha. Ce amuzant regim opresiv-punitiv.

Amintiri din epoca aceasta

Corneliu Porumboiu, un regizor. Filme. „Poliţist, adjectiv”de exemplu. Cel mai recent.

Deci….Personajul principal este un om. Omul este poliţist. El tre-

buie să prindă un băiat. Consum de marijuana. Deţinere, posibiltrafic. Poliţistul nu este de acord. Are o dilemă. Morală. Intrigă.

Poliţistul se plimbă pe străzi. Urmăreşte băiatul. Îlspionează. Apoi scrie un raport. Merge acasă. Manâncă ceva. Discutăcu nevasta. Îl stresează o melodie. Îşi încălzeşte singur mâncarea.Bea o bere. Se scarpină...

Apoi...Colindă străzile. Aceleaşi străzi. Sordid. Nimic în jur.

Câţiva pietoni, vag. Pustiu. Mizericordie faţă de inculpat. Se opreşte.Gândeşte. Fumează o ţigară lângă un copac. Stă. Se uită în jur. Se în-toarce la secţie. Se aşează la birou. Dialog cu un coleg. Despre una,despre alta. Deschide un dulap. Pleacă. Apoi merge iar. Păşeşte agale.Maşini. Blocuri. Parcari. Curtea şolii. Chiştoace pe jos. Elevi care seîntorc acasă. Ghiozdane. Fiţe. Discuţii amicale. Fete, băieţi. O coalăde hârtie. Scris de mână. Raport. Despre.

Discuţie cu un superior. Legea din România. Poliţistul, omal legii. Da, dar...nu e corect. Probleme de conştiinţă. Inculpatul etânăr. Arest, consum marijuana, viitor compromis, nedrept, în-durare, legi vechi dar trebuie respectate, occident legi diferite, con-sum, insuficient pentru arest, ce naiba. Sediu poliţie. Scaun. Poliţistîn scaun. Faţa în pumni. Linişte. Aşteptare. Sunet de taste. Secretarăla calculator. Ţac, ţac, ţac, pauză şi iar ţac, ţac. În continuare dilemă.Luptă interioară.

Rugăminţi către colegi. Ajutor pentru întocmirea raportu-

lui. Secţie, străzi, maşini, apartament, baie, bucătărie, o bere rece, otocană pe aragaz. Discuţie cu o persoană din anturajul urmăritului.El cola, poliţistul vodcă. Restaurant. Mirabela Dauer, cer fără soare,pastă fără periuţă, exprimare deficitară în raport. Nevasta sesizează.Atenţionare. Răspunsul poliţistului. Nu ştiam. Nedumerire. Cine seocupă de cuvinte în România? Academia. Serios? Iarăşi acelaşi “nuştiam”.

Convocare în biroul superiorului cel mai superior. Şefu.Ton calm. De superior. Răbdător. Dicuţie în trei. Doi poliţişti şi unsuperior cel mai superior. Poliţistul dilematic este mustrat. Întrebarecătre el. De ce zici că nu vrei să-l arestezi. Răspuns vag, uşoroligofrenic. Ambiguu. Corecţie. Dicţionar explicativ al limbiiromâne pe masă. Poliţist, deschide dicţionar. Citeşte. Află sensurimultiple ale cuvintelor. Cuvinte pe care le-a folosit în vorbireadirectă. Încercare de justificare. Derută. Totul devine altceva. Capătăun sens. Poliţistul, om al legii. Legea zice ceva. Poliţist, face ce zicelegea. Punct. Clar? Situaţie tensionată. Deşi tonul superiorului estela fel de calm. Trei poliţişti. Doi inferiori pe scaune şi un superior,cel mai superior, la birou. Dilema dispare. Poliţist eliberat de con-fuzie, dacă nu definitiv măcar din conformism.

Tablă. Cretă. Poliţist desenează planul flagrantului delict.Aşa, aşa, aşa şi aşa, noi pe aici, doi prin spate, loc de fumat, stradacutare, încercuim, arestăm. Şi gata. Caz închis.

Final.Generic.Muzică.

Poliţist, subiectiv

Filmul lui Scorsese este despre şuturile-n cur pe care le primeşti in-variabil de la viaţă, această viaţă pe deplin instituţionalizată. A, şi desprefarmecul discret, de plastic, pe care celebritatea îl conferă unora.

Ha, ha, ha...

Rupert Pupkin (Robert de Niro, la dracu’), acest Sfârlează-Fofează în traducere mioritică, adesea confundat cu un dovleac (Pumpkin),este regele comediei din capu’ lui. Şarmant dar netalentat, amuzant darnumai involuntar, sărac dar demn, este genul de Aguirre (celebru conchis-tador răpus de propria manie a perseverenţei) al suburbiilor, al cărui singuratuu este credinţa oarbă şi nestrămutată în ceea ce numai el, dar numai el,consideră a fi: talentul de comedian. Ratat, falit la vârsta la care ideea de adebuta în ceva, orice, indiferent ce, alunecă în penibil şi derizoriu.

Ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha.

DeNiro e DeNiro, iar asta eclipsează tot filmul. Rolul mănuşă alcarierei sale, indiferent câţi ar fi de părere că de fapt Taxi Driver, sau mairău, Casino (film modest, pe alocuri chiar mediocru, vorba unui moderatorde emisiuni sportive care făcea aluzie la un meci de fotbal).

Şmecherul Scorsese, vulpe bătrână, induce senzaţia iniţial că deaia nu au domnule loc oameni talentaţi în sistem, din cauza mamuţilor şimaimuţoilor de tot felul. Parţial adevărat. Treptat, ca un râs care seintensifică până ce se sparge într-un sughiţ încecăcios, ai parte de o mostrăde antitalent din partea sărmanului Rupert. Adică ajunge să dea oreprezentaţie, un monolog de stand up comedy, care, straniu, devine excesivde amuzant tocmai prin lipsa comicului. Înţelegeţi, sau...

Rupert-ha-ha-ha-Pupkin.

Adică fiind alături de el tot filmul, te lipeşti de el, savuros ca osavarină, credul ca o fată de pension, iar ambiţia lui devine şi cauza ta, lanaiba. Empatie la maxim. Ce mai contează că glumele sunt răsuflate, omu’e a-ntâia, ce mai. De fapt, cred că sunt cele mai tari poante, vreodată. Nu?Dar asta e magia profesorului Martin (a.k.a Scorsese) căci lucrurile nu stauchiar aşa, nţ ! Monologul său e plin de replici grosolane inspirate din propriabiografie (oare?), genul de bancuri pe care le gustă doar birjarii şi camion-agii căci până şi băieţii de la colţ de stradă s-au mai cizelat niţelus.

Rupert Pupkin, ha, ha, ha.

Dar ce face el, cum ajunge el pe scenă. Păi, ca în filmele ameri-cane, cum altfel. Pentru că calicu’ ăla Jerry Langford (un fel de Mircea Badeacu anvergură de Trandafir ) nu vrea în ruptul capului să îi dea o şansă şi să-l invite în emisiune. Punct din care cariera lui Rupert Dovleac va exploda,la tanelntul lui... “şi sunt bun, sunt al naibii de bun, nu aş mai fi aici dacănu aş fi dinamită” suna îmbârligătura lui către Jerry. Dar Jerry is a busy man,ştiţi voi, genul, te-sunăm-noi şi chestii dintr’astea. Atunci ce face el, în dis-perarea de a fi faimos. Îl răpeşte pe înfumuratul realizator de show-uricomice, cu complicitatea unei fane nebune, evident cunoscută a lui Pupkin.Spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cum nu trece ziuafără maestru pe sticlă, negocierea cu producătorii devine o bagatelă. Înschimbul eliberării maximei vedete – apariţie la în platou ca invitat special.Simplu. Echitabil. Zis şi făcut.

Bine eu am sărit un pic, vroiam să scurtez ca să scriu mai puţin(scrisu’ ăsta, pe lângă plăcere e şi bătaie de cap pentru unii). Omu’ încearcămetodic, e răbdător, ca în parabola kaiană În faţa legii, dar când central-ista de la Sediul-Central-al-Studiolui-de-Producţie-şi-de-Televiziune-sau-cum-dracu’-so-fi-numind-chestia, te tot amână, te tot amână, că n-ai voiesă intrii, că n-ai voie să aştepţi acolo, că aia nu, aia nu, atunci parcă îţi treceprin cap şi ceva extrem. Aşa, ca ultimatum. Şi când mai pui şi că tot ceea cedorea era o amărâtă de audienţă, să-i asculte Jerry în persoană caseta pecare a înregistrat-o ca probă a harului său magnific, chiar că-ţi vine să-ibagi în măsa. Nu altcineva şi în orice caz nu tipa aia care i-a dat casetaînapoi după îndelungi tergiversări momoreţiene aruncându-i în faţă vorbede lemn, că eşti bun dar nu eşti căutat, bla bla bla, mai încearcă, mai introduo monedă. Tâc! Tâc! Tâc! Ghinion...

Dar Jerry n-are timp, saracu’, e ocupat să joace golf....

Hmm...Rupert Pupkin...Hm...... Andy Kaufman a avut şi un pic de şansă...

Tristul comedian, după aşa ispravă săvârşită, este evident băgatla zdup, pentru o perioadă. Omul e încarcerat, dar imaginaţia zburdă încontinuare pe coclaurii aberaţiei: revenirea lui pe scenă - aşteptată îndelungde fanii primei şi singurei sale reprezentaţii care nu mai prididesc în a miţi-l ovaţiona ecstatic - se consumă doar în capul lui bântuit de fantoma uneiglorii eterne, indiferent de piedici.

Ha? ha? ha? Rupert Pupkin…?

ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha….etcetera.

Regele Comediei, Martin Scorsese, Robert De Niro, 1982

Matteo Garrone își dezbracă protagoniștii de somptuoasafalsitate vestimentară a imigranților italieni din filmele americane,oferind în schimb o paradă infiorătoare de criminali pensați,bronzați artificial și îmbrăcați cu un prost gust mul mai autentic,mai plauzibil. Întrebat fiind de ce a ales ca scenă de început unmasacru, regizorul a răspuns nonșalant că a adăugat la scenariuaceastă secvență pentru atmosferă, deși poate dezorienta privitorii,părând mai degrabă un ceva desprins dintr-un film science-fiction(culorile țipătoare, solarul ce pare a fi mai repede o mașină a tim-pului).

Două figuri răzbat din pleiada de personaje care se perindăprin cadru de-a lungul filmului. Doi adolescenți care își unesc nepri-ceperea și stângăciile cu un singur scop: acela de a le veni de hacburtoșilor care le comandă. Marco și Ciro pun mâna pe un adevăratarsenal, organizează un jaf după care se relaxează într-un club destripteasse cu două prostituate cu care nu știu să se comporte. Aicifilmul devine comedie, pentru a mai destinde parcă atmosferaîncărcată de violență gratuită. Doi puștani care se visează criminalinotorii, nefiind altceva decât niște mamifere naive care imită fărăprea multă grație scenele de violență din filme precum Scarface. Însănu ajung să ucidă, pentru că sunt lichidați. Tot ce fac este să tragăfocuri de armă în neștire, urlând ca apucații, în chiloți, pe margineaunui lac. Sfârșesc pe o plajă, cu sângele șiroindu-le din căpătânilelor inutile, care adăpostesc un creier imatur pentru acea lume așmecherilor inveterați. Un excavator se apropie zgomotos pentru ascuti nisipul fin de povara hoiturilor unor neisprăviți.

Filmul este construit narativ din mai multe planuri, careinterferează uneori obositor și ilogic, decontextualizat parcă. Toto,un copil maturizat forțat este aruncat în vortexul crimelor odioasesăvârșite în numele zeului Euro, ca mai apoi să contribuie laasasinarea unei cunoștințe, drept rezultat al unei răfuieli din interi-orul bandei. Inocent, firav, dar cu o dorință înspăimântătoare de arăzbate într-un univers înecat de sânge, Toto reușește. Iar astaînseamnă declinul unei lumi.

Garrone zugrăvește un spațiu guvernat de reguli simple,dar greu de respectat. Reguli stabilite de burtoși epilați care se desfatăcu o muzică ieină, ce pare a le pune la îndoială ferocitatea.(sau oevidenţiază?). Mafioții lui Garrone nu au tabieturi subtile, sunt doarniște antieroi narcisiști, autentici prin comportament, vestimentațieși limbaj. E greu să vorbești despre film ca întreg, însă regizorul ital-ian lasă impresia că este mai mult decît familiar cu lumea pe care odescrie în imagini, în cadre. Este doar o frescă a unei realități cruntecu care orașul Napoli, Italia, se confruntă și, fără îndoială că se vamai confrunta cel puțin o eternitate.

Filmul se încheie cu informații care apar sunt formă de text,pe fundal negru, privind activitatea Camorei, numărul crimelor, abanilor obținuți din traficul de droguri, ceea ce relevă adevărata di-mensiune a dezastrului provocat de facțiunea mafiotă. Deși italieniiau receptat filmul drept un documentar, măgulindu-l astfel pe Gar-rone vădit încântat că și-a atins scopul, realitatea pare mult mai dură.După vizionarea filmului, rămâi cu o stranie senzație a unor mafioțimărunți, a căror unică placere este de a se răfui între ei pentrusupremație.

Matteo Garrone reușește să construiască o adaptaredecentă, având în vedere mijloacele de exprimare ușor limitate (cin-ematografice), a romanului non-fiction al scriitorului italian RobertoSaviano. Cât despre premiul obținut în cadrul Festivalului de laCannes, Grand Prix, acesta este doar al doilea ca importanță. Nu depuține ori am auzit voci care îmi prezentau filmul drept marelecâștigător. În anul 2008, premiul Palm D’or avea să-i revină regizoru-lui francez Laurent Cantet pentru filmul “În clasă.”

Gomorra este totuși un film asupra căruia planează o suspiciune.Aceea că a fost laureat și/doar pentru a face mai cunoscută publicu-lui larg cartea lui Saviano.

Gomorra, oraşul de la poalele vulcanului

“Când filmul s-a terminat, nu mi-a mai venit să măridic din scaun: aş fi vrut să rămân acolo, pe Pandora, pen-tru totdeauna, cu femeia mea albastră, cu coada meagraţioasă, cu ornamentele şi tatuajele mele, să fiu transferatdefinitiv în avatarul meu, dream-walker al nostalgiei...”

Mircea Cărtărescu - “Vis şi scamatorie”Evenimentul Zilei, 15 ianuarie 2010

www.evz.ro

EU, AVATARUL

Dorian Dănilă

Mi-am trimis avatarul pe Planeta Mall. Acolo, eu-adică el, el adică eu dar nu întocmai ci puțin schimbatpăstrând însă caracteristicile esențiale ale înfățișării și egouluimeu, s-a adică m-am ... În fine, convenția de acum încolo vafi aceea de a scrie la persoana a treia, altfel am să mă încurcși naiba o să-i mai dea de cap vreodată textului ăstuia.

Deci, mi-am trimis dublul la cinematograful în treidimensiuni pentru a-mi face un scurt briefing (atenţiepleonasm, tot un fel de licenţă poetică…hm…) a ceea ce sepetrece acolo, mai puțin în sală ca spațiu în care sedepozitează privitorii și mai ales în bombasticul ecran sf,care e ecranul în trei d.

Nu puteam, firește să mă duc în persoană pentru căacolo e o atmosferă greu respirabilă pentru o ființă normală(nu zic neapărat ca mine, ci ca majoritatea dintre noi). Așacă mi-am trimis proiecția care reproducea fidel, în detaliu,felul în care arată locuitorii planetei, cala’arii: blugi, pantofiMarian Mexicanu, geacă cu puf la guler…etc - vestimentațialor nu e constantă, dar așa s-a nimerit să fie atunci. Telefon-calculator, ochelari de soare și semințe-n buzunare. Sau mărog, nachos. Depinde...

Și pentru că nu lucrez pentru Telenciclopedia saupentru Atlasul de Mitocănie Urbană – cred, dar nu sunt sigurcă așa-i zice - nu am să insist asupra băștinașilor. Nu facemstudii de antropologie aici..

Cum avatarul meu este o fire ușor entuziasmabilăfață de lucruri noi, a ajuns acolo cam pe la fără un sfert săzicem, iar filmul începea pe la și 20. Deci a avut timp suficientde o mică incursiune pedestră cu caracter explorator înmica-marea lume a cal’arilor, Planeta Mall sau cum v-o venila gură să-i ziceți. E ușor redundant, îmi imaginez.

Aoleu, da, cum ce film? Ce film?!?..…….Avatar domnule, …Avatar!

E ușor redundant, îmi imaginez. Decireiau, de această dată pe alt ton. Mi-am trimisavatarul într-o expediție cinematografică, la fil-mul Avatar care rula pe Planeta Mall.

Și acum impresii. Păi da, avatarului meui-a plăcut filmul, pentru că de, era și el o oaieDolly a cal’arilor. Deci nu avea cum altfel. Ba ași rămas vădit impresionat, a și plâns la finalmolipsinu-se de la o fetișcană înzorzonată,îngropată în floricele de porumb, de alături.Avatarul meu nu prea citește cărți așa că e foarteposibil ca asta să fie cea mai impresionantăpoveste pe care a auzit-o vreodată (și pe care săo și înțeleagă).

Pe scurt : niște oameni malefici cu aerede conchistadori hipertehnologizați invadeazăteritoriul neprihănit al unor creaturi albastre in-ofensive, sensibile și conectate în permanență lanatură ca societatea civilizată la net. Un soldatmarin semiretardat trimis în misiune subînfățișarea unui na’avi (creaturile albastre așa secheamă ele) se îndrăgostește subit de o femeiecu care face și dragoste sub copacul strămoșilorsau așa ceva…. După ce se luptă astea două raseîntre ele na’avi fiind conduși de creaturaumanoidă reformată împotriva propriei speciipe care o trădează pentru o meduzăalbastră cu buze reci, cu care și-otrage…am mai zis asta…scuze…cred că m-a marcat, apoi bla blabla bla bla el rămâne pe planetă pevecie trăind fericit până la adâncibătrânețuri ….un fel de happy –end corcit. Și toate astea în 3d.

BLOG&

SFERĂ

www.cebineafost.blogspot.com

4

Dulce fetiţă cu scurtă fustiţă.Lucioase bulane în mega sandale.Stridentă şuviţă în ochi, ca de fiţăŞi buze cărnoase, aproape mortale.

Dulce fetiţă cu scurtă fustiţă.Lucioase bulane în mega sandale.Stridentă şuviţă în ochi, ca de fiţăŞi buze cărnoase, aproape mortale.

Am întâlnit-o în supermarket, aşteptam re-semnat la o coadă imensă. În ceafă m-a lovit cu voceaei interogativă. Total nepregătit: neras, iar hainele, destat prin casă. Cu părul vâlvoi, cu mucii-n freză, con-strastam involuntar şi regretabil cu orice fiinţăumană.

-Sunteţi fumător? mă întreabă.-Nu-mi aduc aminte să nu fi fost… spun. Dar

tu eşti?Ar fi trebuit să-i adresez întrebarea răspicat,

probabil că nici nu a înţeles. Eu mai mult mormăidecât să scot vocale pe gură. Nici nu mi-a răspuns,dar mi-a zâmbit. Apoi mi-a povestit ceva fermecătordespre pachetele de ţigări cu filtru plus, pachete albeşi roz, ce frumos povestea. Am rămas captivat, măuitam la ea ca şi cum ar fi vorbit cu picioarele sau cusubfusta. Ca să îi demontrez ca eram interesat, o în-trerupeam din când în când, încercând fără succes săfiu spiritual. Noua provocare Marlboro zice ea.

Ţineam morţiş să-i arăt ce fumător sunt eu,aşa că mi-am cumpărat un pachet, am aprins treiţigări o dată şi am tras cu nesaţ. În aer desenam in-imioare efemere din fum de cianură şi sulf. În jurulmeu plutea o moarte dureroasă şi lentă. Oamenii caretreceau cu plasele pline se opreau uluiţi, mă priveaucu admiraţie. Unii aplaudau, alţii pur şi simplu erauuluiţi. Eram un fumător plus, care fuma ţigări plus,nu una ci trei, nu una după alta ci simultan, nuoricum ci cuprins de emulaţie cancerigenă. Plămâniidospeau de atâta fum, în gât îmi creşteau stalagmitepurulente şi totul era acum o ceaţă. Am fumat aşa unpachet, apoi încă unul şi încă unul cu aceeaşi poămorbidă de viaţă. Eram constant şi fericit. O impre-sionam progresiv. Ochii meu se uscaseră din cauzafumului pe care nu mă mai oboseam să-l alung, îmiîntra şi-n nări şi-n intenstine. După ultima ţigară din

ultimul pachet, ea mi-a intins ceremonios obrighetă. Era premiul pe care-l meritam. La trei pa-chete, o brichetă. La patru, un pachet gratuit, dar euvroiam bricheta. Mi-am pus-o pe deget în chip deverighetă iar ea mi-a jurat exaltată veşnică fidelitateşi iubire.

Cununia a avut loc în una din clădirile aleatranslucide pe care scria mare, cu litere de-o şchiopănumele companiei. Marlboro. Apoi m-am cocoţat peun munte de ţigări cu filtru plus şi i-am recitat odeclaraţie de dragoste „Te iubesc până când mă voiputea lăsa de fumat”. Ce cuvinte măreţe, asistenţa ju-bila, aplaudând, fluerând şi aprinzând ţigări iarmireasa era emoţionată până la lacrimi. I-am croit orochie specială, din cea mai fină foiţă de ţigară, cudungi orizontale de gudron. Era cea mai frumoasăţigară din lume, cu care aveam să trăiesc veşnic.

Naşul de cununie ne-a oferit un buchet dechiştoace care mirosea dumnezeiesc, şi-am plecat înluna de miere, cu barca pe râul de cianură. De pe mal,nuntaşii ne urau în cor “Cancer de piatră”, fluturândmâini şi brichete. Femeile mai sensibile, cotropite deemoţie, tuşeau şi-şi vomitau plămânii de emoţie. Ne-am făcut o promisiune, dovadă a iubirii noastre,acolo pe barcă, în timp ce pluteam spre moarte, căatunci când nu vom mai avea ce fuma, ne vom fumaunul pe altul şi vom pune scrumul într-o scrumierăde lemn cu capac bătut în cuie. Aveam să trăim încancer veşnic pâna la infarct.

Aşa să ne ajute nicotina.

Fetiţa cu brichetă

Citostatic!!!

Oameni in păienjenişul de mediocritate şide valori răsturnate

M-a amuzat un articol, mai mult m-a intris-tat, m-a deprimat şi m-a facut să îmi doresc să măsinucid (dar este asta o solutie, nu!, este cel multesenţa filozofiei, aiurea!).

Autorul este un căpcaun securist subme-diocru si plin de sine care are singurul merit de a fi ogaură. Un anus care emite flatulaţii şi poluează tot cemişcă. E directorul unui ziar, fireşte de aici aerele demare scriitor, copie eşuată lamentabil a hiperval-orosilor noştri scriitori emblemă , reprezentanţi eiînşinşi ai unei literaturi minore într-o istorie care nuse poate autocaracteriza ca fiind nici măcar decentă.(îmbibată de atrocităţi de tot felul). Un oltean con-secvent în a se elogia pe sine permanent prin reduc-erea celorlalţi, ca o curvă ştirbă printe hipopotamicare-şi reclamă agitatându-se, dreptul de a ficonsiderată o femeie atrăgătoare. Un strigoi carebântuie, căci vremea lui s-a scurs de la Revoluţie sauPanica Unui Idiot În Mulţime Şi De Aici Dezastrul,cum s-ar mai putea numi aceasta.

Adică cum domnule, fă-mă să înţeleg, cumde s-a sinucis un om cu o viaţă perfectă. Cu vilă, cusoţ, cu faimă… cu moţ? E o întrebare cel puţinhamletiană pentru un oltean crescut prin ogoare, cusecera-n mână care mai apoi, din adulaţie, a pictat-ope acel steag roşu cu mâna lui de brazdă aridă. Din-colo de forţa de abstractizare pe care o au cam toţinetoţii, nu poţi generaliza din lipsa de profunzime.S-a mai sinucis unul şi nu pentru a putea vinde maimulte Compact Discuri cu poza sa inscripţionată

cum ar face un manelist însetat de glorie postmortem.

S-a sinucis un om. Şi dacă ne compunem ple-doaria pe jumătate din citate, ei bine, eu n-am să citezdar am să amintesc ca sinuciderea e cel mai puternicsemnal al anomiei sociale, cum spunea un celebru,adică altfel spus, omul nu s-a sinucis ca urmareexclusivă a prorpriei sale individualităţi, ci din cauzăcă societatea, monstru tentacular tenebros, l-aîmpins să o facă. Adică s-a sinucis. Ce? Am pus –oeu? Şi mai era, remarc, sau nu mă pot abţine să re-marc - stimaţi tovarăşi libidinoşi, obsedaţi sexual şiseptuagenar-comunişti - fumoasă, ce mai!, cu vilă....toate virtuţile pământului. O, şi ce pretext frumos sămai dăm nişte citate şi să filozofăm aiurea ca şi cumacum descoperim frumuseţea aristotelică a dialec-ticii.

Sinuciderea este un spectacol....dar un spec-tacol în care eşti un interpret solitar, fără spectatorisau mai bine zis cu acei spectatori-cauză din umbră,care nu se văd dar există. Crimă şi pedeapsă, cauzăşi efect, viaţă-moarte, frumos-urât, scriitor ratat-om.Ca-nţările... acele ţări cu oameni, nu şoareci (sau oa-meni şi şoareci?) oricum, “ ce e iadul, că n-o fi mairău ca p’aici.“ Şi aşa măi... fată dragă, intrigiconştiinţa oltenească şi o faci să se vomite în fraze,sub formă de opinie... opinar, oppinion, a opina...avem şi noi un cuvânt pentru asta, păi să n-avem şidreptul de a o face ?!

1

Sinucigăto

r!!!

5

De ce n-ai înţeles nimic din sinucidereaunui om? De ce ar trebui să înţelegi şi mai ales dece trebuie să strigi că nu ai înţeles.

Tu n-ai înţeles nimic pentru că ai mituitmoartea să te mai lase, obişnuit să poţi aranja oriceşi cu oricine, la mica înţelegere. Cu Moartea e sim-plu, probabil un telefon la miezul nopţii, în care-ţi bălmăjeai motivele ieine pentru care trebuie sămai trăieşti, ca un doctor Faustus deposedat de ţel,pentru că tu doreşti nemurirea doar ca să duci maideparte, la infinit, stindardul abjecţiei umane. Săscriem despre prăşit şi despre progres, în teze şiantiteze şi să-l cităm pe Marin Preda atunci cândelogiem mai ştiu eu ce speculant agricol. Ridică-lîn slăvi şi scrie în continuare, dacă nu ai cititori eise pot cumpăra sau îi poţi constrânge să te placă.De ce să vrei să mori, când dincolo nu poţi luapârghiile cu tine. Vorbeşti de progres in termenidistructivi doar pentru că nu înţelegi nimic dintr-o tastatură, mâinile tale ştiu doar să dea palme.Dacă la un moment dat ajungi să mânuieşti un pixîn loc de seceră, nu înseamnă că eşti vreun Preda.

Nu te văd alergând în lanurile de grâu pecare nu are cine să le mai secere căci ţi-ai croitdrum în viaţă călcând oameni în picioare, în locde spice. Îi legi în baloţi de servilism, grupuri-grupuri, din care te hrăneşti cu lăcomie, precummuşcă un ţăran dintr-o pâine caldă, după o zitoridă în care a muncit câmpul. Meschin, răpus depropriile limite ştiai prea bine care-ţi este unica

şansă. Clădeşte-ţi propriul imperiu în miniatură şiimpune singura lege pe care o înţelegi: legea pum-nului, a agresivităţii verbale. Pârjoleşte redacţiaînainte să inviţi pe cineva, e singura metodă să teaperi, priveşte-l apoi cum moare, puţin câte puţin,de foame şi sete. Eşti victorios, iar tipul ăsta de glo-rie e legitimă, îţi spui, e a sfinţilor domnitori dinistoriei Moldovei. Nu-ţi vrea nimeni locul, şi ni-meni nu are nevoie de tine, căci şi atunci cândoferi, dai senzaţia că rupi ceva din tine. Prin tinesupravieţuieşte ceea ce a fost înabuşit de mult, înmod ridicol, prin sânge şi ruşine, pentru că ţi-airupt singur paginile din manualul de istorie, toateacele pagini ale trecutului, înainte de anul naşteriitale. Alternativa, versatilitatea şi schimbarea îţi parpură decadenţă iar mediocritatea bolovănoasă estetrofeul sub a cărui greutate devi strâmb.

Fiţuica gazetărească pe care o sufoci, îţiseamănă. Învelişul color, prima pagină şi ultima,iar interiorul trist, de un alb negru derizoriu. Înaparenţă vinzi lumii un ziar color, aşa cum lasuprafaţă dai sentaţia înşelătoare că eşti un animalsocial. Dar fiinţa ta este precum ca un anunţ mor-tuar, scrjelit pe hârtie cu rămăşiţele cenuşiirăposatului.

Dacă tu reprezinţi libertatea în acest oraşsufocat de lipsa oamenilor, dacă tu eşti “CuvântulLibertăţii”, atunci înseamnă că eşti unul dinproorocii anomiei sociale, vestitorul declinului. Aireversibilului regres.

Scrisoare cu destinatar...... fără intenţia de a o expedia

3

Dragă jurnalule, astăzi.

Orice exprimare mai alambicată decât codul luiMorse, inutilă..................Universitatea din Craiova este un hambar. Din cauza aspec-tului, din cauza vitelor. Totuşi ea există. .........................Contrar oricărui tip de normalitate. .................................................................................Aştept...............Nimic nu vine..............Alege ceva de pe lista asta şi după 2 ani vei fi expert în ceva...................(prorpiul tău ceva, ales de tine.....hazard...zadar....).....................În Craiova există mai puţine ziare decât puncte cardinale......................................................................................Să ne călcăm în picioare la porţile redacţiei căci muar-tea vine odată cu ploaia. Oamenii dispar fără să se afle şiasta nu poate fi tolerat. Măcar să ştim ce nu putem împiedicavreodată. Ne mai alinăm starea de bine, ne mai.........................dăm cu capul.......de ceva....de pereţi................până ce, printr-o banală fisură a craniuluise va scurge tot ce am ştiut vreodată şi vom rămâne cu ohârtie în mâini.....ale căror degete.....pământ sub unghii............................Ţigările s-au scumpit. Fumează-ţi cărţile din bibliotecă.Sunt mai ieine. Măcar să scoată fum.... dacă nu scot nimicdin tine.......Măcar................Apa e scumpă. Tot ce e natural costă. Dar nici plasticul nue gratis.Banii sunt cei mai scumpi.....totuşi.....................

.........................................................Sinistraţii de la sate. Desuet........Sinistraţii de la oraş......Pen-tru că apa vine de sus. Ce dacă eşti la etajul patru......... Apase scurge prin tavanul meu, ca în filmele de Kusturica......şiajunge pe parchet unde stă....formând bălţi. Ochiuri de apă.De unde voi pescui gândacii care vin la siestă.....căci e caldşi pentru ei, dar pentru oameni.......imaginează-ţi.........Plăteşte credit morţii. Dacă n-ai te execută silit.....înainte determen. Ca pe „fată dragă”…………………Aşa şi? ……………….Nu toţi cei ce mor încap în televi-zor...........................................................................Să scrijelim pereţii cu pixul.....să ne aşternemgândurile......ce ne animă.........care sunt ..........aşa o sa fie maicuraţi.....se vor menţine pururea.........şi nici de zugravi nuvom mai avea nevoie......stricto senso...................că de zugravi ai năravului şi societăţii................................................ .....Dacă îşi mai sparg mulţi capul.....lovindu-se......saucăzând.......pe asfalt......atunci nu vom mai respira dinatmosferă.....aer......căci îi va lua locul.....vidul din ţestelelor....cu păr. Afară e vopsit părul........ înauntru..........nuştiu......leopardul?...............Nu, nu................................scriem şi noi aici, cum putem, căci nu ne impozitează ni-meni ..........precum în lumea reală..........poate doarconştiinţa (conştiinţa, dragosteamea!).......câteodată............dar e totuşi mai raţională..........rezonabilă şi constructivă........................................................................................

Hai totuşi.....către......

......................(sfârşit sau final)

AYAHUASCA:

Viziuni

de Pablo Amargo

Fiecare copac, fiecare plantă are un spirit. Oamenii vor spune că o plantă nupoate gândi. Eu le spun că plantele sunt vii şi conştiente. O plantă nu poate vorbi, darîn fiecare există un spirit conştient, care vede totul, adică sufletul plantei, esenţa ei, ceeace îi dă viaţă. Canalele prin care planta îşi trage apa din pământ reprezintă venele spir-itului.

Aici putem vedea jungla Ucayali cu arborii săi virgini,tufişuri, simple plante sau plante tămăduitoare şi cătină. O casăaborigenă, cu acoperişul din frunze de shebon şi proptele în formăde furculiţă din lemn de incira, podele din ponas şi un hamac înmijloc. Putem observa un oarecare Vegatalista care trăieşte la mar-ginea unui râu şi care s-a dedicat obţinerii cunoaşterii prin inter-mediul ayahuascăi de mulţi ani. Începe prin a tăia liana deayahuasca dintr-un copac de capirona. Pentru asta, acest vegetalistatrebuie să urmeze o disciplină precisă. Nu şi-a mai văzut soţia detrei zile. Deasemenea nu a avut niciun soi de contact cu persoanedecadente sau cu temperament maladiv. Nu a mâncat nici sărat,dulce sau amar. Nici nu s-a îmbătat. Este curat, potrivit cerinţeloracestui ritual. Se trezeşte dis de dimineaţă şi pleacă pentru aprocura o funie sau o liană de ayahuasca. Pleacă fumând o ţigarăşi ea cu el o rezervă de tutun. La poalele plantei de ayahuasca aşeazătutunul, chibriturile şi ceva frunze uscate de bananier pentru aînfăşura tutunul adus în chip de ofrandă. Apoi rosteşte “BătrînuluiPărinte” (spiritul plantei ayahuasca): “Iată, aici am aşternut tutunulpentru tine, chibriturile şi frunzele de bananier pentru a puteafuma. Îţi cer, ţie, Bătrând Părinte, să îmi îngăduieşti a lua dinplanta-ţi pentru tratament, nu pentru a cauza un rău cuiva ci pen-tru a vindeca oameni bolnavi ”. Apoi, Vegetalistul observă pasăreachicua, care întotdeauna zboară în preajma acestei plante.O putem

vedea în depărtare, în colţul din stânga al tabloului şi deasemeneaîn alt copac, aproape de cel de capirona, în dreapta. Dacă aceastăpasăre ciripeşte chis chis, atunci este de bun augur să iei liana. Dardacă aceasta ciripeşte chicua, atunci e semn că nu trebuie luată.Astfel, Vegetalistul va trebui să o lase pentru o altă zi pentru căpoate fi în primejdie, duşmanul îl poate ataca, poate fi ucis, sauorice altceva îngrozitor se poate întâmpla. Dacă mesajul păsării estechis chis chicua înseamnă că pentru început lucrurile vor decurgebine, dar după aceea vor degenera. Probabil nu va fi în stare să vin-dece persona bolnavă după cum îşi doreşte. După ce obţineayahuasca, Vegetalistul o va tăia în bucăţi, o va rula şi o va duceacasă. Acolo o va tăia în bucăţi şi mai mici, apoi le va zdrobi şifierbe. După ce le va fierbe timp de trei sau patru ceasuri va turnazeama fierturii în vase, separat. Va continua să zdrobească, săamestece şi să pună şi alte bucăţi la fiert. Şi tot aşa. Va avea întot-deauna trei sau patru recipiente pline ochi cu sucul plantei deayahuasca. Apoi va adauga ayahuasca proaspătă. Vegetalistuladaugă şi chacruna pe care a luat-o în dimineaţa premergătoare,când a ţinut post. Mai întâi pune ayahuasca în oală, fredoneazăfluierând, un cântec puternic, icaro, şi suflă deasupra oalei. Apoiadaugă frunzele chacruna, cu partea uscată de razele soarelui în jospartea poroasă la suprafaţă. Apoi adaugă un alt strat de ayahuascadeasupra.

Prima viziune: Prepararea

Prima viziune: Prepararea

Apoi, peste două mâini de frunze de chacruna toarnăapă, umplând astfel oală.

Pentru ca leacul să aibă efect, oala trebuie să fie din lut,ci nu aluminiu sau alt material. Vegetalistul adaugă o mâna detutun pentru a fierbe amestecul sau alte ingrediente pe care le vafolosi eventual pentru a crea leacul din ayahuasca. Poate adăugadouă frunze de toe sau motelo huasca, sau poate încerca cu chi-curo dimpreună cu shilinto şi puka-lupuna sau clovahuasca. Darnu este întodeauna bine să amesteci atâtea plante. E bine ca defiecare dată să faci fiertura cu chacruna şi, cel mult, dacă doreşte,poate adăuga o plantă, dar în acelaşi timp. Vegetalistul se află într-un loc solitar, nici un altul nu poate arunca o privire peste oalacu fiertură, care nu trebuie văzută de nimeni în afara sa. Din acestmotiv, Vegetalistul trebuie să aleagă un sat mic sau un loc izolatunde nimeni nu va sosi şi unde nimeni nu va vorbi cu acesta. Nuo are alături pe soţia sa, nu are nici măcar un ajutor, nu are pe ni-meni cu sine. Asta pentru că acest leac se poate dovedi un blestemdacă nu este preparat întocmai după rânduiala ştiută. Nu poategenera efectele curative pentru că spiritele sau mamele plantelornu vin în ajutorul celui care prepară licoarea. Nu este îndeajunssă găteşti liana. Cel care o face trebuie să aibă un contact spiritualcu cel pe care doreşte să-l vindece prin intermediul ei, pentru a-i conferi putere suferindului. Felul de a fi a celor doi implicaţi înacest ritual de vindecare trebuie să aibă un mod asemenător de a

fi, pentru că, potrivit credinţei, oamenii sunt în permanenţăinfluenţaţi de către fiinţe supranaturale. Deşi acestea nu pot fivăzute, ele există într-adevăr. Ele sunt cele care au luat subprotecţia lor aceste plante. Ele le conservă, au grijă de plante. Deaceea, cei care nu respectă ritualul preparării băuturii dinayahuasca (riatual care poartă numele de ciencia vegetalista,cunoscut în trecutul îndepărtat drept aiquimia pah’stica – adicăalchimia plantelor) nu le sunt permise viziunile transcendentale.Nu poţi deveni un bun Vegetalista decât ţinând cură sau postindani de zile, doar apoi vei deveni unul are ştiinţa unui muraya,sumi sau banco, cele mai înalte trei ranguri ale cunoaşterii înmedicina tradiţională vegetalistă de pe Amazon.

În imagine putem vedea un Vegetalista şi câinele său, cao întrupare a păzitorului a cărui menire este să ţină la depărtareoameni sau alte animale. Dar câinele însuşi are o viziune. Poatevedea, în mod mistic, că un duşman se apropie şi îl poate răni pestăpânul său. Chair dacă Vegetalistul îşi pune arkanele (arkanas)în chip de sistem defensiv, el nu are o sensibilitate îndeajuns dedezvoltată pentru a simţi duşmanul de la distanţă. Câinele înschimb, da, pentru că el poate vedea şi simţi mai multe lucruri,mai multe spirite în moduri diferite. Câinele are şi ceva magic şispiritual. Pentru acest motiv, Vegetalistul trebuie să fie întot-deauna în tovărăşia câinelui său.

continuare....

Epilog

Din neputinţa de a obţine şi alţi colaboratori în afara distinsului şiscumpului nostru prieten Dinuţ Ion Elvis şi a controversatului Dorian Dănilă,a căror contribuţie rămâne una aproape insignifiantă, cu toate aprecierile şimulţumirile de rigoare, toate celelalte articole îi aparţin editorului , cel ce aşterneacum, aici, aceste cuvinte care constituie un soi de notă explicativă întru a jus-tifica sărăcăcioasa componenţă (numeric, vorbin, fireşte) a echipei CriticonuluiGracian. Mă văd nevoit să subliniez că numai imposibiliatea unei colabărorimai ample cu importante voci ale scrisulu românesc face ca majoritatea textelorsă fie semnate de acelaşi pseudonim, nicidecum un anume imbold de megalo-manie aşa cum, pe deplin îndreptăţit, pot gândi şi aprecia mulţi cititori. Acesteafiind lămurite, primiţi călduroasele mele salutări şi urări de bine.

Cu simpatie şi fără de cusur consideraţie, Absinthe Drinker

Concept grafic, tehnoredactare : Abisnthe DrinkerAdresa redacţiei :www.absinther3@gmail.com

Partener: www.cebineafost.blogspot.com